Coperta colecţiei: Done Stan
Bucureşti, Piaţa Scinteii 1
IORGU IORDAN
MEMORII
Voi. II
-	‘	^ U S-r-L	/)»pl
•/, ^ ^ ^
/k	t'r /^^^sr7<x-L
/*V» i s~,<> />-<- ^Clk	J-\	/ *" C-^	^	._
O *____& J^«?	^ 7 ^ -S - /^? -
1977
EDITURA EMINESCU
A U /
IORGU IORDAN
memorii
II
MBlIOîtU IM'ilUiTau-i Di MSSIISTiCl
DOfliTIl (—> r u €) n o
<0
Vs
u
%
M
N
IN LOC DE PREFAŢĂ
împotriva unor temeri personale, destul de vagi, volumul I al acestor Memorii s-a bucurat, în general, de aprecieri favorabile din partea numeroşilor recenzenţi ai lui. Am primit şi scrisori personale, ca să nu mai amintesc de comentariile orale ale cunoscuţilor, cîteodată chiar prin telefon, şi ale unor cititori de care auzeam pentru întîia oară. Bucuria cea mai curată mi-a produs-o recunoaşterea deschisă a două lucruri, pe care le consider absolut esenţiale în acest domeniu al „literaturii istorice<(, cum mi se pare mie că se cuvine a fi socotite scrierile memorialistice: sinceritatea şi obiectivitatea, fie şi aproximative (cu o aproximaţie, bineînţeles, foarte redusă).
S-au înregistrat unele erori, fapt care nu m-a surprins. Una — o amintesc, fiindcă e importantă — este în legătură cu prizonieratul lui G. Topîrceanu şi al profesorului C. Fedeleş. Fostul meu student, prof. Tra-ian N. Gheorghiu din Iaşi, mi-a atras atenţia că aceşti doi luptători au căzut prizonieri în războiul din 1916 — 1918, nu în cel balcanic. Observaţii mai numeroase şi, unele, foarte interesante mi-a comunicat, în două scrisori exemplar redactate, prof. C. Vasilian din Bucureşti.
Inadvertenţele sînt inevitabile, chiar atunci cînd memoria este ajutată de fişe, însemnări etc., ceea ce nu s-a întîmplat în cazul meu. Pe unele le-am constatat, ulterior, eu însumi. Din fericire, toate se referă la fapte de amănunt, fără importanţă pentru economia lucrării. Tuturor celor care şi-au spus părerile, sub o
5
formă sau alta, despre această încercare insolită în activitatea mea publicistică de pînă acum, le aduc vii mulţumiri.
Prezentul volum se opreşte, cu relatarea eveniment telor din viaţa mea şi a altora, la 23 August 1944.
Iorgu Iordan
I. DUPĂ RĂZBOI
Bucuria foştilor luptători, cîţi au mai rămas în viaţă, că s-au întors acasă, chiar mutilaţi într-un fel sau altul, a fost imensă, dar de scurtă durată, nu în sensul că ar fi dispărut cu totul, ci pentru că a fost repede copleşită de greutăţile vieţii. Mai fiecare avea ceva de reparat, de. completat sau de refăcut la propria-i gospodărie şi toţi, fără excepţie, trebuiau să facă faţă, în măsură diferită de la unul la altul, dificultăţilor enorme de ordin economic. Multe lucruri erau de negăsit, celelalte inaccesibile, în majoritatea lor, din cauza scumpetei. Salariaţii aveau de luptat mai din greu decît alte categorii sociale, din cauză că veniturile lor rămăseseră aceleaşi ca înainte de război. De exemplu, eu primeam ca profesor cu o gradaţie (15o/0 din salariul iniţial) circa 400 de lei, şi cum oul, de pildă, costa 1 leu, spuneam, făcînd haz de necaz, că am 400 de ouă pe lună. Şi profesorii continuau să fie, cifric, bine plătiţi în comparaţie cu marea majoritate a salariaţilor de stat. Aşa se explică faptul că mai toată lumea căuta să cîştige, pe căi legale unii, prin alte mijloace alţii, spre a supravieţui.
Un grup de profesori, printre ei trei universitari (Traian Bratu, Ion Simionescu şi D. Cădere), au întemeiat un liceu particular cu numele lui Mihail Kogăl-niceanu. Această întreprindere, în sens bun, didactică, a fost precedată de unele acţiuni premergătoare, în septembrie 1918, cu cîteva săptămîni înainte de începerea examenelor la care trebuiau supuşi cei pregătiţi în particular — şi numărul lor era extrem de mare, fiindcă, din cauza războiului, toţi elevii care puteau să-şi continue studiile întrerupte nu aveau deocamdată decît această posibilitate. Profesorul de matematică
7
'TIIns Patriciu, om energic şi activ, a organizat cursuri de pregătire la toate materiile. Printre cei invitaţi să participe la ele am fost şi eu (pentru Limba germană).
După terminarea acestor cursuri, o parte dintre profesori, la care s-au adăugat cei trei amintiţi mai sus, oameni cu deosebit prestigiu ştiinţific şi didactic, au constituit o asociaţie, devenită, prin îndeplinirea tuturor formelor legale, persoană morală. Activitatea liceului, creat în modul acesta, a început aproape imediat după redeschiderea şcolilor de toate gradele, într-un local „istoric44 (aparţinea unei familii boiereşti Ghica). Primele clase erau mixte, celelalte, duble, pentru fete şi pentru băieţi. Au fost angajaţi şi profesori din afara membrilor asociaţiei, între altele, fiindcă n-am fi putut acoperi numai noi toate normele. In felul acesta, unii dintre membrii corpului didactic secundar au avut posibilitatea să-şi sporească, muncind, veniturile şi să-şi ducă viaţa în condiţii onorabile şi omeneşti. Merită să arăt cu acest prilej că un număr de ani l-am avut coleg şi pe Mihail Sadoveanu, care, din pură plăcere intelectuală, poate şi din curiozitate artistică, a acceptat să .predea Limba română la clasa a V-a, unde se studiau genurile literare. Existenţa acestui liceu, care a durat, sub forme şi în împrejurări diferite, pînă aproape de sfîrşitul ultimului război, a avut o importanţă de ordin general, prin faptul că a ajutat statul în opera lui de educare a tineretului. După cîţiva ani, liceul a fost „sta-tizat44, a căpătat, adică, drepturile unui liceu oficial, printre altele, pe acela de a organiza examenele de tot felul prin profesorii lui, în aceleaşi condiţii ca la şcolile statului. Necesitatea şi, deci, eficacitatea lui se simţeau mai cu seamă în ce priveşte fetele. Iaşii aveau un singur liceu de fete, ceea ce era departe de a corespunde nevoilor reale ale unui oraş cu 100 000 de locuitori. Trebuie relevat faptul, foarte elocvent în sensul aprecierilor care precedă, că la liceul de stat locurile pentru fiicele de evrei erau, bineînţeles, nu oficial, extrem de puţine, pentru motive lesne de înţeles în atmosfera timpului. Aşa se face că la liceul de fete „Mihail Kogălniceanu44 majoritatea elevelor erau evreice, care se simţeau bine şi se înţelegeau de minune cu colegele lor românce. In
8
astfel de condiţii pot afirma, cred, că această instituţie didactică a contribuit, modest, fireşte, dar efectiv, şi la educaţia politică a multor generaţii tinere.
Aprovizionarea, cu cele necesare vieţii zilnice se făcea foarte greu, în special cînd era vorba — în preajma iernii — de cantităţi mai mari, în primul rînd de zarzavat. La Iaşi exista, încă de pe la sfîrşitul secolului trecut — aşa cred — un „cerc didactic44, cu membri aparţi-nînd tuturor celor trei grade de învăţămînt. In împrejurări normale, localul servea pentru întîlniri să zicem individuale, în condiţii diferite, fireşte, de cele obişnuite la şcoală, unde se vedeau şi discutau numai învăţătorii sau profesorii şcolii respective. Cercul avea o bibliotecă, era abonat la reviste şi ziare, avea ce trebuia pentru şah etc. Cînd şi cînd se organizau reuniuni pentru dezbaterea unor probleme de interes obştesc. Atmosfera era, în general, agreabilă, participanţii se simţeau bine, cum se spune, venind acolo şi petrecînd o oră, două în compania colegilor mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Nevoia sufletească pe care o satisfăcea în felul acesta cercul era adîncă mai cu seamă în momente oarecum excepţionale. Aşa a fost în timpul celor doi ani de război pentru cei care nu aveau obligaţii militare, localnici şi mai ales refugiaţi din cele peste trei sferturi de ţară ocupate de duşman încă din primele săptămîni ale lui noiembrie 1916. Şi cum condiţiile de cazare erau pentru mai toată lumea, dar cu deosebire pentru cei veniţi fără voie şi fără a fi doriţi, extrem de grele, cele cîteva încăperi ale cercului, instalat la etaj într-o casă din strada pricipală a Iaşilor, erau pline de dimineaţă pînă seara tîrziu de învăţători şi profesori munteni, olteni şi dobrogeni, care se îndemnau unii pe alţii la discuţii de tot felul şi totodată se încurajau reciproc în necazurile lor, în primul .rînd, prin simpla prezenţă intr-un loc ferit materialmente de suferinţă fizică propriu-zisă. Frecventam şi eu uneori cercul, care se găsea exact peste drum de locuinţa mea, ea să întîlnesc cunoscuţi — cu unii dădusem examenul de capacitate da aceleaşi materii şi în aceeaşi serie — şi să mă simt oarecum solidar cu dânşii în ceea ce credeau şi simţeau despre război, adică despre sfîrşitul lui. Nu pot uita creşterea interesu-
9
Iul .şl a speranţelor în legătură cu aceasta cînd a început ofensiva noastră mai întîi la Mărăşti şi după aceea la Mărăşeşti. Profesorul Ion Ursu, deţinătorul catedrei de Istoria universală a Facultăţii de Litere, ştia foarte multe lucruri despre luptele de la Mărăşeşti în calitatea sa de ginere al generalului Eremia Grigorescu, comandant suprem al trupelor noastre. Venea în fiecare zi la cerc şi povestea ceea ce credea că interesează înainte de toate pe colegii refugiaţi, care îl ascultau cu o atenţie şi o emoţie superioare celor produse de un spectacol teatral extraordinar.
După război, cercul a continuat să-şi sprijine şi să-şi ajute membrii. De astă dată, din punct de vedere economic, prin aprovizionare colectivă cu toate cele necesare pentru iarnă, îndeosebi alimente şi lemne de foc. Se înscriau, achitînd jmticipat costul, cei care nu puteau, din tot felul de cauze, să se aprovizioneze singuri, şi aceştia alcătuiau marea majoritate. Greutăţile erau enorme, chiar cele strict materiale : transportul pînă la „locul de producţie44, adică pînă în satele, mai apropiate sau mai depărtate de oraş, se făcea cu eforturi mari, indiferent de mijloacele practice de realizare (căruţa, trenul sau camionul). Se cereau, bineînţeles, şi energie, spirit practic şi capacitate de „a duce tratative44 cu producătorii, ca să nu mai vorbesc de corectitudinea celor însărcinaţi cu executarea tuturor operaţiilor necesare pentru realizarea scopului urmărit. Şi ar fi fost preferabil să nu mai vorbesc de acest aspect al problemei. Căci odată, delegatul cercului, profesor de liceu, a cheltuit pur şi simplu întreaga sumă destinată aprovizionării pentru interesele, ca să nu spun plăcerile, sale personale. întîmplarea a provocat agitaţie şi reacţii de tot felul. S-au impus instituirea unei comisii de anchetă, sesizarea autorităţii superioare în vederea recuperării banilor sustraşi şi aplicarea sancţiunilor de rigoare. Demnitatea colectivă a evitat demersurile — care, teoretic, s-ar fi justificat — de natură judiciară.
în ce mă priveşte, primul an de după război (1919) a fost bogat în evenimente importante. Am obţinut titlul de „profesor definitiv* în urma unei inspecţii speciale şi potrivit cu legile în vigoare. La 8 iulie mi-am
10
susţinut examenul de doctorat în „Filologia modernă44 — aşa suna formula oficială — care consta nu numai în prezentarea, cu discuţiile respective, a unei teze, ci şi în examinarea candidatului din specialitatea lucrării şi din disciplinele înrudite. Comisia era constituită din D. Guşti, preşedinte, în calitatea sa de decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, A. Philippide, Traian Bratu, G. Ibrăileanu şi Ilie Bărbulescu (slavist). Aşadar, majoritatea membrilor erau aceeaşi ca la examenul de licenţă din 1911. Dezbaterile, ca să zic aşa, au fost serioase şi destul de îndelungate. La o întrebare a lui A. Philippide din domeniul Foneticii descriptive (sau generale) am dat un răspuns nesatisfăcător. Era vorba de o caracteristică fonetică a limbii germane vorbite în sudul teritoriului ei (Bavaria, Wurttemberg etc.), şi anume de pronunţarea lui t şi d, sunete foarte asemănătoare între ele la ceilalţi germani şi la cvasiunanimitatea europenilor, indiferent de limba lor maternă, şi care diferă unul de altul, în esenţă, numai prin faptul că primul este „surd44, se articulează, adică, fără participarea coardelor vocale, iar celălalt este „sonor44 (vibrează, la rostirea lui, şi acest organ fonatoriu). La germanii amintiţi intervine o particularitate, legată de intensitatea articulării, care face ca t să pară, pentru urechea altora, d, iar acesta, t. Pot exemplifica această deosebire cu o întîmplare personală. Prin iulie 1923, găsindu-mă la Miinchen, după semestrul de vară urmat la Berlin, am vrut să vizitez pe celebrul romanist Karl Vossler. M-am urcat într-un tramvai indicat de cineva şi, întrebînd pe vatman la ce staţie să cobor, ca să pot ajunge <la „Maxi-milianum44 — aşa se numea complexul de clădiri în care era instalată Academia bavareză de ştiinţe şi unde locuiau unii dintre membrii ei — mi-a răspuns „am Tandepat". Pînă acolo am avut destul timp să „interpretez44, cu ajutorul fonologiei limbii române, această sintagmă, enigmatică pentru moment. Căci A. Philippide îmi pusese şi la un examen parţial întrebarea cu pricina. Nu mi-a fost prea greu să descifrez enigma. (Era vorba de un ştrand, pe fermecătorul rîu, cu apă limpede şi albastră, Isar, în apropiere de strada Dante : Aşadar Tandepat era, de fapt, Dantebad!) După examen,
11
Ci. Ibrăileanu m-a întrebat, mirîndu-se, întrucît constata pentru întîia oară acest lucru, de ce am fost emoţionat. Răspunsul, care i-a plăcut mult, fiindcă era just din punct de vedere psihologic, a fost acesta : — La examenele ^parţiale şi la cel de licenţă eram calm, din cauză că eram obligat să le dau. Doctoratul este un fel de lux, pe care ţi-1 pereniţi, dacă te ţin puterile, dar are şi riscul unei neizbînzi, care te face ridicol chiar în propriii ochi. Teza era intitulată Diftongarea lui e şi o accentuaţi în poziţiile ă, e, şi am putut s-o public, în 1921, în ciuda dificultăţilor de tot felul. (Am primit un ajutor din partea „Fundaţiei Ferdinand“, cu obligaţia de a spune acest lucru pe prima pagină a cărţii.)
Nu mi-a mers bine în toate privinţele din punct de vedere profesional. Prin numirea lui I. Paul, titularul catedrei de Limba germană de la Liceul Internat, ca profesor de Estetică la noua universitate românească din Cluj, aveam posibilitatea, în primul rînd legală, să ocup locul fostului meu dascăl din epoca liceală. Am făcut cerere de transferare de la seminarul „Veniaminu la Liceul Internat. Legea era de partea mea sută la sută, căci spunea expressis verbis că au dreptul să ocupe o catedră vacantă, înaintea tuturor celorlalţi, profesorii din acelaşi oraş şi, bineînţeles, de aceeaşi specialitate. Ministerul Instrucţiunii Publice, pe baza recomandării consiliului de inspectori ai lui, a numit pe un coleg de la liceul din Buzău, care avea interese familiale la Iaşi şi... trecere politică la centru. Eu am protestat formal, pentru moment, destul de calm, cerînd ministerului să-mi arate motivele pentru care mi s-a respins cererea. Răspunsul, semnat de Const. Kiriţescu, directorul general al învăţământului secundar, care vorbea de meritele deosebite ale celui transferat, m-a indignat pur şi simplu, şi am reacţionat în consecinţă. Am trimis ministrului, care era atunci I. Borcea, profesor al Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, un lung memoriu, cu detalii privitoare la statele de serviciu, cum se spune, ale celor doi candidaţi : mediile obţinute la examenul de capacitate, cu indicarea materiilor (la cel preferat, Limba germană şi Dreptul, la mine Germana şi Româna, ambele principale), activitatea publicistică, multă, puţină cîtă
12
era, numai din partea mea etc. Terminam memoriul aproape textual astfel : Meritele despre care se vorbeşte în răspunsul directorului general sînt de natură politică, nu ştiinţifică sau didactică, şi, ca atare, resping aprecierea în cauză, considerînd-o ca aparţinînd domnului Kiriţescu personal, neconformă cu realitatea obiectivă şi jignitoare pentru mine. într-un capitol viitor se va vedea cum a încercat să se... revanşeze cel acuzat de lipsă de obiectivitate în memoriu. Conducerea ministerului n-a făcut, fireşte, nimic pentru repararea ilegalităţii, dat fiind că ea se găsea, de fapt, în mîinile directorului general amintit, atotputernic prin experienţa birocratică şi marea sa îndrăzneală.
în primii doi, trei ani după război, la Iaşi s-au produs cîteva evenimente de ordin cultural, care merită să fie înregistrate şi comentate aici, datorită importanţei lor pentru întreaga ţară. Viaţa românească îşi încetase apariţia, cum se ştie, în iulie sau august 1916, ca urmare, la prima vedere, a unui incendiu — binecuvîntat, chiar în scris, de duşmanii ei — care a distrus şi depozitul cu numerele şi volumele revistei păstrate anume pentru a face faţă unor necesităţi ulterioare. Neputînd s-o pună pe picioare imediat ce s-au liniştit lucrurile şi spiritele în urma terminării războiului, conducătorul ei legal şi real, G. Ibrăileanu — spiritus rector, cum i s-a spus şi se mai spune cîteodată — i-a găsit, cu ajutorul prietenilor săi, un înlocuitor, provizoriu : Însemnări literare, care a trăit, cred, vreo doi ani. Acest fapt a avut o cauză mai adîncă, ale cărei aspecte şi detalii nu le cunosc şi de aceea nu le pot arăta. Important este că proprietarii firmei Viaţa românească — mă exprim astfel, fiindcă înfiinţarea revistei în 1906 a fost un act juridic, înscris, conform legii, la Tribunal şi supus tuturor dispoziţiilor în vigoare — şi-au vîndut drepturile de proprietate societăţii anonime cu acelaşi nume, la crearea căreia au participat, bineînţeles, şi ei înşişi, adică C. Stere, G. Ibrăileanu, fraţii Ion şi Constantin Botez şi Mihai Carp. Această întreprindere a început încă din primul moment al existenţei ei să lucreze în stil mare. Şi-a construit un local (în strada
V.	Alecsandri), unde s-a instalat editura — teza mea de doctorat a apărut în această editură — tipografia pentru
13
Imprimarea revistei şi a cărţilor care urmau să fie publicate din diverse domenii de activitate intelectuală, redacţia revistei etc. Mi-amintesc bine că M. Ralea, întors proaspăt de la Paris, cu titlul de doctor şi numit imediat conferenţiar la Facultatea de Litere, avea un mic apartament în localul societăţii, dată fiind calitatea sa de redactor responsabil adjunct, am spune astăzi, al revistei. Acest foarte important eveniment cultural a avut un epilog jalnic din punctul de vedere al moravurilor ieşene, din fericire, oarecum, strict individuale. Un profesor universitar de tristă memorie s-a simţit frustrat de „drepturile44 lui, cînd proprietarii firmei Viaţa românească şi-au valorificat băneşte titlul de proprietate. G. Ibrăileanu mi-a mărturisit, după ce a început campania contra lui, ca „vinovat44 principal, din partea celui amintit, că, ţinînd seamă de ataşamentul acestuia faţă de revistă, al cărei corector, dealtfel, plătit, a fost ani de-a rîndul, i-a cedat, şi nu numai el, o parte din suma primită. Acest act generos a fost interpretat de cel interesat ca un fel de recunoaştere a drepturilor sale, inexistente legal vorbind, şi în consecinţă a pornit la atacuri dintre cele mai infame, care nu s-au terminat decît odată cu moartea celui ponegrit.
Vechea revistă ieşeană, de cultură generală, Arhiva, întemeiată în 1889, şi-a reluat şi ea apariţia după o întrerupere îndelungată provocată de război şi de consecinţele lui. Şi-a schimbat însă profilul, prin transformarea ei în revistă de istorie şi filologie. Inovaţia s-a dovedit a fi utilă în toate sensurile. Vorbesc, poate, puţintel interesat, întrucît am devenit încă de la început (1921) un asiduu colaborator al ei, la fel cu alţi tineri ieşeni şi ne-ieşeni, care nu aveau alt debuşeu pentru încercările lor ştiinţifice. Viaţa românească publica şi ea contribuţii din diverse ramuri ale ştiinţei, dar avea colaboratorii ei vechi, deja consacraţi, şi mai ales nu putea acorda prea mult spaţiu pentru studii şi articole din afara preocupărilor ei esenţiale, care erau de ordin literar şi cultural în genere.
Cele mai numeroase şi mai importante din punctul de vedere al vieţii publice româneşti au fost evenimentele de ordin politic. Nici nu se putea altfel, după doi ani de
14
război, în ce ne priveşte, şi după patru în Europa şi, se poate spune, oarecum în lume. Căci nu numai ţara noastră a trăit în împrejurări cu totul excepţionale şi absolut imprevizibile, cît a durat această conflagraţie, unică, în genul ei, pînă atunci, care a fost primul război mondial. Dispariţia cîtorva monarhii, în ce priveşte statutul lor politic, în frunte cu cele învinse : Germania şi Austro-Ungaria, prin transformarea lor în republici, a sugerat politicianului român Take Ionescu o extrem de reuşită figură de stil, ca titlu al unui articol de ziar cu mare răsunet: „Cascada tronurilor44. Toate schimbările politice erau produsul unei reacţii sincere şi profunde a maselor populare, acelea care au suportat toate greutăţile şi mizeriile războiului.
în acest context general, au loc şi în ţara noastră schimbări profunde în 'dezvoltarea economică şi socială. Se naşte o vie efervescenţă politică, în centrul căreia un rol tot mai important îl joacă masele muncitoare. Activitatea ideologică şi organizatorică desfăşurată pentru crearea pe baze noi a partidului a asigurat condiţiile corespunzătoare pentru ca la Congresul Partidului Socialist Român din 1921 să se hotărască, prin votul marii majorităţi a participanţilor, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român. Partidul conservator, — care pînă la război, îşi împărţea „puterea44 cu partidul liberal, fiind, într-o anumită măsură, subordonat acestuia, în sensul că era răsturnat de la guvern, prin manevrele celuilalt, absolut totdeauna, cel puţin în ultimele decenii —, a dispărut de pe arena politică. Locul lui l-a luat partidul averescan, în care n-au intrat, bineînţeles, toţi, poate nici măcar majoritatea conservatorilor, dar, în schimb, au dat năvală o mulţime de intelectuali, de toată mîna, mai cu seamă avocaţi fără procese, pensionari, printre ei numeroşi foşti militari etc. Gloria pe care şi-a cîştigat-o, pe merit, înainte de toate prin ofensiva de la Mărăşeşti, generalul Averescu, nu l-a lăsat să doarmă, cum se spune, cu atît mai .puţin, cu cît o serie de politicieni vechi îl îndemnau şi-l încurajau, cu speranţa, care s-a dovedit perfect îndreptăţită, că vor conduce ei de fapt noul partid, dată fiind lipsa totală de pregătire politică a „şefului44. Dealtfel, cum se ştie,
15
im <*asla organizaţie politică a avut viaţă scurtă. Dacă ţin bl iu* minte, a guvernat de două ori, de fiecare dată, cîte doi ani( ultimul guvern şi-a încheiat misiunea, cred, la începutul anului 1927).
Mult mai importantă decît a acestuia din urmă, prin consecinţele de durată, a fost apariţia unui partid zis ţărănist. începuturile lui s-au ivit, aproape concomitent, în două regiuni ale ţării. (Previn pe cititori că, în amănunte, voi face, probabil, unele erori, care nu contează, dacă ţinem seamă de natura acestor însemnări ale mele. Cine doreşte să se informeze exact, are la dispoziţie o carte interesantă şi bogată, nu numai în fapte, ci şi în comentarii : Viaţa politică în România în 1918—1921, Bucureşti, 1976, de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu.) La Iaşi — căci acolo a fost punctul ei de plecare — noua acţiune politică a primit numele de „muncitoresc-ţără-neascău, fiindcă au aderat la ea şi muncitori, nu numai intelectuali (mai ales ai satelor), salariaţi modeşti de stat, funcţionari particulari etc. Printre iniţiatori se găseau cîţiva profesori universitari : Paul Bujor, fost socialist, Const. Parhon şi Ion Borcea. Eu mi-am dat adeziunea imediat ce am aflat despre existenţa ei şi am fosl^într-un fel oarecare, destul de activ, prin participarea la şedinţele săptămînale ale comitetului de iniţiativă. Cealaltă acţiune, pur ţărănească, de nuanţă chiaburească — cel puţin aşa s-a manifestat ea destul de clar, după începerea „luptei“ propriu-zise — a fost iniţiată de Ion Mihalache, învăţător la Topoloveni (în fostul judeţ Muscel), care, cum am arătat în volumul precedent al acestor Memorii, a devenit cunoscut prin discursul curajos ţinut la moartea lui Spiru Haret (decembrie 1912).
Aceste două organizaţii politice, modeste deocamdată, (mai cu seamă cea din Moldova), s-au unit, la un moment dat, în condiţii pe care nu le-am cunoscut nici atunci şi care, dealtfel, interesează prea puţin aici. Ele merită nu numai să fie menţionate, ci şi apreciate favorabil, mai cu seamă prin semnificaţia pe care au avut-o în momentul înjghebării lor. Războiul deschisese ochii multor oameni, în primul rînd maselor largi, care duseseră greul războiului şi îndurau suferinţe de tot felul, adesea mai mari şi după terminarea lui. Să nu uităm că
16
în iulie 1917 regele făgăduise, pe front sau în apropierea frontului, pămînt şi drept de vot luptătorilor pregătiţi să ia ofensiva contra duşmanului. Făgăduiala trebuia îndeplinită cît mai grabnic şi cu respectarea cît mai strictă a spiritului ei.
Paralel cu aceste frămîntări din Ţara veche, în provinciile noi ale României Mari, cum i s-a spus o bucată de vreme, s-au produs evenimente politice, într-un anumit fel şi mai importante. Peste munţi, partidul naţional, creat încă din secolul trecut, s-a reorganizat prin unificarea, pentru scurtă vreme, din păcate, a vechii mişcări cu aceea a socialiştilor. In ciuda unor rămăşiţe de pe vremuri, de natură burgheză şi mic-burgheză, cele două principii de bază, amintite deja (exproprierea şi votul universal) au făcut posibilă nu numai colaborarea dintre „naţionali44 şi socialişti, ci şi apropierea de partidul ţărănist de dincoace de Carpaţi. In Basarabia, unde ţărănimea a fost totdeauna clasa cu mult cea mai numeroasă (exact ca în România antebelică!, crearea unui partid al ei s-a produs în modul cel mai firesc cu putinţă.
Rezultatul tuturor acestor frămîntări n-a întîrziat să se arate. La alegerile pentru cele două camere ale Parlamentului, majoritatea masivă a locurilor de deputaţi şi senatori a fost cîştigată de aceste partide noi, care au constituit blocul parlamentar şi, prin acesta, au alcătuit primul guvern cu adevărat democrat din istoria politică a românilor, dar şi acesta de scurtă durată (noiembrie 1919 — martie 1920), din cauza manevrelor partidului liberal, susţinut puternic de rege. Emoţia, în toate sensurile, provocată de aceste evenimente cu totul neaşteptate, a fost extraordinară. Foarte numeroşi cetăţeni, doritori de schimbări radicale în viaţa noastră publică, s-au bucurat, văzînd în ele începutul unei ere într-adevăr democratice. Mulţi alţii au fost surprinşi, rămînînd oarecum în expectativă, din cauza vitezei anormale a acestor schimbări. Politicienii vechi, buimăciţi oarecum, în primul moment, şi-au revenit repede şi au început să „lucreze44 în consecinţă. Alegerea lui N. Iorga ca preşedinte (al Camerei Deputaţilor) şi cea a lui Paul Bujor în aceeaşi calitate (la Senat) au produs stupoare şi indignare printre membrii vechilor partide politice. Să conducă ţara,
17
prin puterea legislativă, astfel de oameni care habar n-au ile „ştiinţa conducerii44, care se capătă numai prin experienţă îndelungată etc. ? Era de neadmis. Scandal mare a stîrnit cuvîntarea preşedintelui Senatului, la deschiderea lucrărilor acestuia, începută cu declaraţia, scurtă şi precisă : Lumina vine de la răsărit ! Noroc, şi-au zis politicienii înrăiţi, că această răsturnare revoltătoare nu va dura mult. Intr-adevăr n-a durat nici o jumătate de an întreagă, şi s-a revenit la... tradiţia, „cuminte şi sănătoasă44 a „rotativei44, pentru moment, e adevărat, cu unele nepotriviri, dar nu prea tîrziu, cu respectarea strictă a tuturor detaliilor.
Atmosfera descrisă — poate prea succint în cele arătate pînă acum — era favorabilă şi pentru ivirea sau întărirea unor acţiuni politice îndreptate spre transformarea din temelie a orînduirii social-politice. încă de la începutul existenţei sale, Partidul Comunist Român (mai 1921) a avut de luptat cu greutăţi extraordinare, din partea nu numai a organizaţiilor politice vechi, ci şi a socialiştilor, care n-au vrut să adere la noua formă de organizare a luptei clasei muncitoare din ţara noastră. Cam în aceeaşi vreme se pun bazele mişcării extremiste de dreapta, viitoarea Gardă de fier. O parte dintre membrii partidului cuzist, în special tineri, nemulţumiţi că şeful lor şi cei din apropierea imediată a lui sînt prea moderaţi în aşa-zisele lor concepţii şi metode, s-au despărţit de dînsul şi au început să se organizeze pe cont propriu. Cum nemulţumirile maselor erau numeroase şi profunde, exploatarea stării de spirit create de ele se putea face uşor. Calul de bătaie era vechea marotă a lui A. C. Cuza : vinovaţii principali ai păcatelor vieţii noastre publice sînt evreii. Politicienii de asemenea, dar mai cu seamă ca susţinători, dacă nu chiar ca salariaţi ai acestor „străini de neam şi de ţară44. Deci, luptă îndîr-jită contra lor şi a susţinătorilor lor prin toate mijloacele şi fără alegere, mergînd pînă la suprimarea fizică a celor „vinovaţi44. Data exactă a creării acestui aşa-zis partid politic n-o cunosc, ştiu însă anul : 1922. Atunci viitorul „căpitan44 a deschis marea uşă de intrare a Universităţii din Iaşi cu o lovitură de bardă (sau de secure ?!). Deschiderea avea, în intenţia autorului, o semnificaţie sim-
18
bolică : poarta celei mai înalte instituţii de învăţămînt trebuia să fie deschisă pentru fiii ţăranilor, care erau împiedicaţi să-şi continuie studiile, bineînţeles, din cauza „jidaniloru şi a protectorilor acestora, vechile partide politice. Am aflat acest amănunt extrem de caracteristic pentru viitoarea activitate a Gărzii de fier foarte tîrziu, şi anume, la începutul anului universitar 1940—1941, după venirea la putere a legionarilor, cînd rectorul Universităţii din Iaşi a declarat, în cuvîntarea oficială, că această instituţie de învăţămînt superior există cu adevărat nu din anul 1860, cînd a fost creată de Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, ci din 1922, cînd a avut loc întîmplarea cu spargerea uşii printr-o lovitură de secure. Cu privire la dată pot spune totuşi ceva, fără certitudinea că atunci ar fi luat naştere această asociaţie de huligani. După începerea activităţii mele ca profesor universitar, am constatat, încă din primul an, că în ziua de 10 decembrie studenţii legionari şi simpatizanţii lor nu veneau la curs, ba încercau chiar să împiedice şi pe ceilalţi de la îndeplinirea obligaţiilor reglementare. Altă sărbătoare ei nu aveau. M-aş fi aşteptat s-o aibă la 8 noiembrie, ziua arhanghelului Mihail, care era patronul lor. Cei mai mulţi profesori respectau, din comoditate sau din demagogie sau din simpatie politică, ziua de 10 decembrie, pe care un coleg spiritual a botezat-o „Sfintui Gîrneaţă“, după numele unui fruntaş, cu reputaţie proastă ca inteligenţă, al mişcării. O parte dintre noi veneam la curs, anunţînd dinainte că vom fi prezenţi şi că, prin urmare, studenţii doritori să-şi caute de carte ne vor găsi la post.
Greutăţile de ordin economic amintite la începutul acestui capitol sporeau odată cu trecerea vremii. Pagubele individuale, enorme, produse de război continuau să apese asupra marii majorităţi a populaţiei, ca să nu mai vorbesc de cele publice, a căror înlăturare era de competenţa statului. Un grup numeros de indivizi aveau însă de luptat nu cu greutăţi de felul acesta, ci pentru a-şi rotunji averile încropite în timpul neutralităţii şi chiar al războiului. La aceştia, bogaţi în experienţă, s-au alăturat novici, care au deprins relativ repede meseria
19
nrrnsln utît de rentabilă. Condiţiile generale erau foarte Favorabile pentru practicarea ei. Totdeauna şi pretutindeni în lume, după o catastrofă socială, indiferent de natura sau de cauzele ei, apar, cu duiumul, oamenii lipsiţi de scrupule, care ştiu să exploateze la sînge mizeria maselor. In Occident, lucrurile s-au petrecut aidoma, în stil mare, superior celui de la noi, din cauza dimensiunilor geografice şi demografice, la care se adăuga viaţa economică însăşi a ţărilor respective. Fenomenul a avut ecou, cum nu se putea altfel, şi în literatură, artă etc. Francezii au găsit repede o formulă pentru a desemna pe aceşti proaspeţi speculanţi : Ies nouveaux riches, formulă „tradusă“ de români, pentru denumirea confraţilor naţionali, prin îmbogăţiţii de război. Italienii, mai... realişti şi mai drastici, au folosit un nume mult mai expresiv şi mai conform cu situaţia de fapt : pesci câni, adică rechini.
Afaceriştii noştri erau foarte avantajaţi în operaţiile lor de extindere a graniţelor ţării, a cărei suprafaţă şi populaţie se dublaseră în urma războiului. îşi închipuiau că în provinciile noi posibilităţile de a-şi exercita meseria erau superioare, că vor cîştiga mai bine, ceea ce nu au reuşit.
Am vorbit, la un moment dat, de unele evenimente culturale produse de şi după război, referindu-mă exclusiv la Iaşi, din motive, mai mult subconştiente, de ordin local şi, într-o măsură oarecare, chiar personal. Mai numeroase şi mai importante au fost însă cele care au cuprins, dacă pot zice aşa, întreaga ţară. Punctul de plecare au fost, pentru cele mai multe, Bucureştii, capitala „României Mari“, cum i se spunea, cu mîndrie şi mai ales cu înigîimfare, de către toţi demagogii, care nu erau numai politicienii noului stat românesc. Mîndrie adevărată, adică sobră, fără manifestări exterioare, fără nici un gînd de a o exploata, simţea fiecare dintre noi. Cum ar fi fost posibil altfel ? Realizarea idealului naţional, dorinţă de veacuri, şi nu numai a minţii şi inimii celor luminaţi, constituia un eveniment de excepţională măreţie, care a produs o puternică impresie şi dincolo de hotarele ţării. Eu mă opresc aici la anumite excrescenţe patriotarde, menite să... renteze, indiferent sub ce formă, celor care exploatau atmosfera creată de acest
20
eveniment dătător de speranţe şi în ce priveşte orîn-duirea social-politică atît de nedreaptă.
Un viitor fruntaş averescan, inginer de profesie, dar amator de succese şi în afara profesiei sale, a lansat formula „imperialism cultural44, drept lozincă numărul 1 a intelectualităţii româneşti -postbelice. I-am ascultat conferinţa consacrată dezvoltării acestei teme în aula Universităţii din Iaşi, la cîţiva ani după război, curînd după instalarea lui Mussolini ca „duce44 al Italiei. Am reţinut acest amănunt, fiindcă volubilul conferenţiar admira deja „corporatismul*4 noului şef politic italian. Acest „patriot imperialist44 a semnat totuşi, în calitate de ministru al Afacerilor străine în guvernul Gigurtu, cedarea unei jumătăţi a Ardealului statului maghiar hortist prin „Dik-tatull44 de la Viema (iulie 1940). Se spunea atunci că semnătura a dat-o... leşinînd, de durere patriotică, se înţelege. N-ar fi fost însă mai logic, ba chiar şi mai uşor, să renunţe pur şi simplu la fotoliul ministerial, cînd i s-a impus această sarcină, odioasă pentru oricine, cu atît mai mult pentru un „patriot44 de clasa întîi ?
Acest caz a rămas oarecum izolat, din cauza extremismului, care depăşea orice limită relativ normală. El izvora totuşi dintr-o stare de spirit destul de răspîndită, care căpăta numeroase forme de realizare concretă. Una dintre acestea era goana după „vechime44, cum îi spun eu, exagerînd, puţin, cu intenţie, necesităţii, sincere la mulţi dintre compatrioţii noştri din acea vreme, de a ne simţi trăitori pe acest pămînt cu mult înainte de cucerirea romană. Faptul istoric era şi este incontestabil. Poporul român s-a născut, etnic vorbind — cer scuze pentru acest pleonasm aparent — din populaţia autohtonă geto-dacică, nu din coloniştii aduşi de Traian, puţin numeroşi, întrucît nu era nevoie de prea mulţi, ca s-o romanizeze, punîndu-i la dispoziţie limba şi cultura purtată de această limbă. S-a trezit astfel, aş zice din nou, interesul, unor intelectuali pentru cartea lui N. Den-susianu, Dacia înainte de romani, foarte erudită, dar la fel de fantezistă în ce priveşte interpretarea enormului material adunat cu atîta sîrguinţă. Nespecialiştii — şi aceştia formau o majoritate copleşitoare — se lăsau atraşi, bineînţeles, tocmai de comentariile autorului, chiar
21
» îmi tm mm scriitori sau publicişti. Cartea lui V. Pârvan, (iritai, bogată şi ea în fapte, dar elaborată de un autentic om de ştiinţă şi care tratează, în linii mari, aceeaşi problemă, n-a trezit interes decît printre istorici şi, ceva mai puţin, printre filologi. Constatarea mi se pare semnificativă pentru psihologia la care mă refer aici. Cît de departe putea merge naivitatea oamenilor lipsiţi de o pregătire ştiinţifică, oricît de modestă şi, în plus, de spirit critic, căruia i-aş spune, mai degrabă un bun-simţ obişnuit, dovedeşte, între altele, următorul caz. Il povestesc cu o anumită părere de rău, din cauză că victima credulităţii despre care este vorba a fost doctorul N. Lupu, luptător democrat bine cunoscut şi apreciat de toţi iubitorii sinceri ai maselor muncitoare. Un prieten comun mi-a transmis rugămintea lui de a sta de vorbă într-o chestiune foarte importantă. M-am dus, bucuros, la dîn-sul, mai cu seamă că nu-1 cunoşteam personal. Locuia la Athenee Palace, singur, fără nimeni pe lîngă el. Mare mi-a fost uimirea cînd am aflat, după cîteva minute, că... descoperise (n-am înţeles cum) un preot din Oltenia care poseda documente scrise româneşte din secolul al VlII-lea. Toate încercările mele de a-1 convinge, logic (căci altfel nu aveam cum), că este o imposibilitate de ordin strict material existenţa unor asemenea „acte44 într-o epocă în care limba noastră de-abia se înfiripa şi cînd condiţiile de viaţă ale oamenilor, nu numai de la noi, erau aşa de puţin favorabile pentru înregistrarea în scris a unor lucruri, indiferent de natura lor, au rămas zadarnice !
Apele erau încă destul de tulburi, şi de aceea se putea pescui uşor de către cei interesaţi să le menţină astfel. Cu deosebire tinerii se lăsau uşor prinşi în mrejele pescuitorilor. Am pomenit ceva mai înainte de începuturile Gărzii de fier. Conducătorii ei, oricît de mediocri erau în toate privinţele, găseau uşor ascultare, fiindcă exploatau cu meşteşug credulitatea tineretului, vorbindu-i despre cîte în lună şi în stele, toate lucruri menite să impresioneze şi să atragă drepturile „sfinte14 ale poporului nostru, contra altor popoare socotite „duşmani ai românilor44 etc. Mult mai greu mergea propaganda se-
22
rioasă, întemeiată pe stările de fapt, concrete şi vizibile pentru oricine, de ordin social-politic, pe care o făceau democraţii sinceri, în frunte cu socialiştii şi comuniştii. Şi în publicaţiile periodice noi, apărute după război, se puteau vedea relativ uşor tendinţele de orientare a opiniei publice în aceste două direcţii opuse. Au fost destul de numeroase revistele ivite în această epocă, mai mult ori mai puţin apropiată de sfîrşitul războiului : Cronica, Facla, Hiena, Gîndirea, Cuget românesc, unele dintre ele cu o viaţă scurtă, prin încetarea propriu-zisă a apariţiei sau prin transformarea lor în altele, adesea numai cu schimbarea numelui. Informaţiile mele prezentate aici — n-am cum să le spun altminteri — sînt cam vagi, nu numai pentru că se bazează în întregime pe aduceri-aminte, ci şi din cauză că între 1921 şi 1925 am fost mai mult absent din ţară, cum voi arăta mai departe. Cred totuşi că, în linii mari, aprecierile pe care le fac, întemeindu-mă pe ele, nu sînt prea departe de realitatea psihologică a epocii, şi aceasta contează, cred, înainte de toate.
în ce priveşte tineretul studios, mi se pare interesant şi totodată semnificativ, în sensul dezvoltărilor de pînă aici, următorul fapt. Mă refer, în primul rînd, la studenţimea bucureşteană, pentru motivul că profesorii cu priză, cum se zice, cel puţin o bucată de vreme, asupra ei, aparţineau universităţii din capitala ţării. Este vorba de N. Iorga şi V. Pârvan. Cel dintîi a fost pînă la război un adevărat idol în ochii studenţilor cărora democraţii le spuneau naţionalişti şi care, de fapt, erau antisemiţi şi, în general, xenofobi. Este drept că în această privinţă Iorga avea un concurent foarte serios în persoana lui A. C. Cuza, care, cel puţin la Iaşi, avea mai mulţi partizani decît el. Pe Iorga îl urmau, în politica propriu-zisă, şi alţi tineri, ca să nu mai vorbesc de oameni maturi, care se lâsau uşor atraşi de talentul lui ziaristic şi oratoric, mai cu seamă cînd lăuda „virtuţile neamului44, „trecutul glorios44 etc. La aceste calităţi, uşor sesizabile, se adăuga cpnvingerea, aproape generală, că el era sincer, că nu urmărea scopuri personale sau satisfacerea
23
unor interese de aceeaşi natură. Dată fiind însă comporţi nea sa de pedagog sau „apostol al neamului44, cu aro-gurea dreptului de a blama, de obicei aspru, atitudinile necorespunzătoare punctului său de vedere, precum şi îndemnurile însoţite de critică, adresate mai ales studenţilor, de a se ţine serios de carte, fiindcă numai aşa pot fi de folos ţării etc., simpatia, ca să nu mai pomenesc de admiraţia existente înaintea şi în timpul războiului, începuseră a slăbi nu prea tîrziu după revenirea la starea de pace. In sfîrşit, în legătură cu „vechimea44 amintită mai sus, specializarea lui ştiinţifică şi didactică în domeniul istoriei universale îl împiedicau, ca să zic aşa, să meargă, în trecut, dincolo de primele secole ale evului mediu. Aşa, sau şi aşa, îmi explic eu concurenţa pe care i-o făcea, desigur fără intenţie, ba chiar fără să-şi dea, probabil, seama, Pârvan, care şi în scris şi de la catedră vorbea, prin forţa lucrurilor — căci era arheolog şi istoric al antichităţii — de strămoşii noştri daco-geţi. Pârvan era, aparent, foarte diferit de Iorga : sobru, în toate privinţele, îmbrăcat ca un pastor protestant, cu care semăna şi în ce priveşte expunerea orală a lecţiilor, nu avea nimic exaltat în sine, cel puţin ca manifestare verbală, o gravitate, puţintel învăţată cu vremea şi o înclinaţie spre „filozofare44, destul de apropiată de un anumit misticism, foarte atrăgător în atmosfera care începuse a se crea. Fapt incontestabil este că partizanii Gărzii de fier şi simpatizanţii acesteia găseau în prezenţa activă a lui Pârvan un sprijin, cel puţin indirect, pentru mişcarea lor, ceea ce nu era nici pe departe cazul lui Iorga, în care ei vedeau mai degrabă un adversar sau măcar un eventual obstacol în desfăşurarea propagandei lor. Un sprijin, asemănător cu cel atribuit de mine lui Pârvan, le venea, ceva mai tîrziu, şi de la Blaga, a cărui filozofie „poetică44 sau poezie „filozofică44 avea ceva ce putea să-i atragă.
încurajare directă şi făţişă au primit însă „gardiştii44 de la adevăraţii pescuitori în apele tulburi ale epocii, care au fost Nae Ionescu, o „prefigurare44 a lui Goebbels, profesor elocvent şi de aceea cu atît mai primejdios pen-
24
tru tineret (mi-aduc aminte că a fost atras, pentru moment, în cursă şi talentatul scriitor Mihail Sebastian), Pamfil Şeicaru, caracterizat admirabil, aparent în glumă, de Iorga prin formula lapidară „şantajul şi etajul44 (aluzie la clădirea grandioasă, gazda infamei gazete Curentul), Nichifor Crainic, care exploata cu deosebire „credinţa strămoşească44, în calitate de viitor profesor la o Facultate de teologie, şi Stelian Popescu, directorul ziarului Universul. Acestora li s-a alăturat, spre surprinderea şi indignarea multora dintre noi, Brătescu-Voineşti, autorul „duios44, care aproape leşina văzînd un pui de prepeliţă în neputinţă de a-şi urma, la apropierea iernii, mama şi fraţii, sau o privighetoare moartă din cauză că a înghiţit acul de la o undiţă de pescuit.
Un prim punct culminant, îngrijorător, chiar pentru politicienii care priveau agitaţiile gardiste cu ochi buni în vederea exploatării lor în folos propriu, l-a constituit asasinarea prefectului poliţiei Iaşi, Constantin Manciu, în 1924, ziuia-n-amiaza mare, după terminarea unui proces, pornit chipurile contra unor studenţi. Prefectul a participat ca informator pentru a explica faptele săvîrşite de acuzaţi în conformitate deplină eu realitatea. Viitorul căpitan al Gărzii de fier l-a aşteptat la un colţ de stradă şi a tras ,pur şi simplu în el cîteva gloanţe de revolver. Oricît de oribilă a fost asasinarea, emoţia produsă în ţară de această crimă a fost depăşită ulterior, cînd asasinul a fost judecat, achitat şi „glorificat44. Procesul a avut loc nu la Iaşi, cum s-ar fi căzut, ci la Turnu-Severin, unde a fost transferat, probabil, pentru motive de suspiciune legală. Criminalul a fost, bineînţeles, achitat : membrii Curţii cu juri vedeau în el, cu siguranţă, un salvator al neamului nostru. Mai mult şi mai grav decît atîta. I s-au dăruit — răsplată... binemeritată pentru fap-ta-i eroică ! — pogoane de vie, hectare de pămînt arabil şi numeroase obiecte de tot felul. Se luau la întrecere admiratorii, conştienţi sau inconştienţi, ai lui, în demonstrarea sentimentului lor de solidaritate cu acţiunea săvârşită şi pentru aşa-zisa politică a Gărzii de fier. Măsurile întreprinse de autorităţi, pe baza indicaţiilor date
25
tir guvern, aveau în intenţia sinceră a acestuia scopul imediat de a linişti opinia publică. De fapt, nu s-a în-Iîi»»plat absolut nimic serios spre a pune capăt agitaţiilor huliganice, care erau, dealtfel, încurajate pe faţă de politicienii din opoziţie. Propaganda legionară a dus, ou vremea, la rezultatele pe care le cunosc, cel puţin în parte, şi generaţiile mai tinere.
Dezorientarea era mare, nu exclusiv în problemele politice ! Lucru nu numai explicabil, ci şi inevitabil, după răsturnări atît de cumplite provocate de război. In schimb, nevoia şi dorinţa de schimbare în bine a situaţiei, în toate domeniile de activitate, erau cît se poate de vii. Mă opresc, mai mult spre a ilustra această stare de spirit, la două exemple. Prin 1926, cred, a apărut o, să-i zicem, profesiune de credinţă cu privire la literatură şi la artă în general, sub titlul foarte, ba chiar prea poetic : „Manifestul Cavalerilor crinului alb44, semnat de trei tineri, dintre care doi au intrat, prin activitatea lor publicistică de mai tîrziu, în istoria culturii noastre. Din cauza unei anumite reputaţii a unora, poate numai a unuia dintre dînşii, N. Iorga, căruia nu-i plăcea, ca idee, conţinutul acestei „proclamaţii14, a înlocuit determinantul frumos al substantivului „cavaleri44 prin unul... istoric : „de Cur landa44.
în ce priveşte politica, la ordinea zilei pe plan european, era regimul fascist din Italia. Interesul unor politicieni români pentru „noua ordine44 introdusă acolo de Mussolini se manifesta prin călătorii la faţa locului. A fost, de pildă, cazul lui Ion Mihalache, şeful partidului ţărănist de nuanţă muntenească, dacă-i pot spune aşa. La întoarcere a făcut declaraţii publice, cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări. Democratul... revoluţionar de culoare verde (mi se pare că luptătorul bulgar, cu adevărat revoluţionar, Stambolinski, asasinat ulterior, tocmai din cauza aceasta, propunea crearea unei „internaţionale verzi44, adică „agrare44) s-a întors încîntat de tot ce văzuse în Italia, bineînţeles operă a dictatorului fascist. După el s-a dus acolo şi Grigore Filipescu, fiul şi continuatorul în politică al lui Nicolae Filipescu, binecunoscut fruntaş al partidului conservator de sub conducerea „nababului44 (Gh. Gr. Cantacuzino). Lucru de ne-
26
crezut, mai ales la noi. In conferinţa sa, ţinută, dacă nu mă înşel, la Ateneu, acest „reacţionar** a polemizat tot timpul cu „(ultra)democratul** Mihalache, combătîndu-1 pe acesta, nu numai cu argumente, ci şi cu fapte, adică apărînd, cu competenţă şi talent, democraţia burgheză, multă, puţină cîtă era pe atunci în ţara noastră, în primul rînd, libertatea de gîndire şi de exprimare a ei.
II. STUDIILE DE SPECIALITATE
1. ÎN GERMANIA
Dorinţa mea de a mă specializa în Filologia romanică peste graniţă era destul de veche. în volumul I am arătat că în vara lui 1914, totul era aranjat în vederea plecării mele la studii. Războiul, izbucnit la 1 august, mi-a zădărnicit planul. De ce în străinătate, şi nu în ţară ? Noi aveam atunci lingvişti excelenţi, dar specializaţi aproape exclusiv în domeniul limbii române. Lingvistică romanică făcea numai O. Densusianu, dar prea puţină, cantitativ vorbind, şi nu la nivelul vizat de mine, chiar dacă, judecate în sine, cursurile lui erau foarte serioase. în străinătate, această disciplină era cultivată ca materie independentă, atît în universităţi, cît şi în lucrări ştiinţifice, şi aceasta încă de la începuturile ei. De ce în Germania, şi nu într-o ţară de limbă romanică ? Studiul strict ştiinţific aii idiomurilor neolatine a fost creat, cum ştie şi un public ceva mai larg, de către un lingvist german : Friedrich Diez, autorul primei gramatici comparate şi al primului dicţionar etimologic, consacrate acestor idiomuri. Diez a demonstrat ştiinţific — pentru prima dată pe plan european — latinitatea limbii române. Şi lingvistica indoeuropeană, care a devansat-o pe cea romanică, este tot o creaţie a unui învăţat german (Franz Bopp, 1816). în general, se atribuie această pasiune pentru cunoaşterea ştiinţifică a limbilor străine romantismului german din primele decenii ale secolului trecut, şi pe bună dreptate, dacă ţinem seamă de anumite trăsături ale lui, care îl deosebesc de cel francez şi romanic în general. Explicaţia prezintă, pentru povestirea de faţă, mai mică importanţă decît faptul însuşi; de aceea justeţea ei, totală sau parţială, poate şi trebuie să fie trecută cu vederea.
28
Cum se face că lingvistica romanică a luat naştere şi a continuat să se dezvolte mai temeinic într-o ţară de limbă germanică ?
In Franţa, Italia, Spania, filologii se simţeau atraşi, în modul cel mai firesc cu putinţă, de studiul limbii lor materne. Situaţia se prezintă la fel şi în zilele noastre, deşi romanişti propriu-zişi („generali44, dacă pot spune aşa) se găsesc, şi încă de mult, şi în ţările amintite. Atracţia pentru graiul matern, care are şi un puternic substrat afectiv, o simt şi germanii. Şi lingvistica germanică a fost creată, înaintea celei romanice, ca disciplină strict ştiinţifică, de Jacob Grimm, ajutat, oarecum indirect, de lingvistul danez Rask. Aici trebuie invocat, cu mai mult temei, romantismul german, combinat, poate, cu filozofia germană din aceeaşi vreme (în special, dacă nu exclusiv, a lui W. von Humboldt, care a fost şi el, de fapt, un filozof romantic).
în 1921, cînd am putut să-mi împlinesc dorinţa, cel mai mare romanist în domeniul lingvisticii era Wilhelm Meyer-Liibke, elveţian de limbă germană, continuator fidel şi autentic al lui Friedrich Diez, în sensul că elaborase, întocmai ca şi acesta, o gramatică a limbilor romanice (3 volume) şi un dicţionar etimologic romanic, pornind de la predecesorul său, dar depăşindu-1, cum nu se putea altfel după trecerea celor 50—60 ani care îi separau : între 'timp disciplina noastră realizase mari progrese, nu numai în ce priveşte cunoaşterea faptelor, mai bogată şi mai exactă, ci şi din punctul de vedere al concepţiei şi al metodei. Pînă în 1915, Meyer-Liibke a fost, timp de 25 de ani, profesor la Universitatea din Viena, unde a creat cu adevărat o şcoală, aş spune, poate, unică, în istoria lingvisticii. A fost ajutat la aceasta şi de marile lui calităţi, dar şi de împrejurări. Viena era centrul cel mai important al acestui enorm conglomerat etnic care a fost Imperiul austro-ungar. La universitatea ei veneau tineri din toată împărăţia : români, italieni, cehi, sîrbi, croaţi etc. Celebrităţi ca P. Skok, Carlo Battisti, Matteo Bartoli ş.a. au fost elevii lui Meyer-Liibke. Putem considera ca atare, alături de ei, şi pe Sextil Puşcariu al nostru, care, chiar dacă şi-a luat doctoratul la Leipzig, a fost Privat-Dozent cîţiva ani la Viena, membru al catedrei
29
ilustrului romanist. In 1915, la un an după începerea războiului, Meyer-Lubke s-a transferat la Bonn, oraş aproape minuscul în comparaţie cu Viena, dar la universitatea lui fusese profesor creatorul lingvisticii (şi al filologiei) romanice, Friedrich Diez.
Deşi cetăţean elveţian, Meyer-Liibke a fost, de la început, profesor în alte ţări, mai întîi la Jena şi apoi la Viena. Faptul prezintă importanţă pentru cunoaşterea atmosferei ştiinţifice şi a psihologiei oamenilor care deţineau puterea politică şi administrativă în materie de învăţămînt. Pe aceştia îi interesa nu cetăţenia, calitate oarecum formală, ci naţionalitatea, adică, în cazul de faţă, limba maternă. Această libertate de acţiune aminteşte de aceea din epoca Renaşterii, care era şi mai mare, căci se conducea exclusiv după valoarea profesorilor. Este drept că ea se întemeia pe o situaţie concretă, aceea că limba de predare era latina, mijloc de înţelegere universal. Nu numai universităţile germane (în sensul larg, arătat aici) se mişcau foarte liber în această problemă. Cele franceze (sau cel puţin unele dintre ele) procedau la fel. Marele lingvist elveţian, francofon, Ferdinand de Saussure, şi-a început activitatea didactică la Paris şi de acolo a venit la Geneva, oraşul său natal. Tot aşa compatriotul său J. Gillieron a fost profesor (i se spunea „director de studii44) la „Ecole pratique des Hautes-Etu-des44 din capitala Franţei.
Trebuia, deci, să mă duc şi eu tot acolo, îndemnat, într-un fel oarecare, şi de Puşcariu, care, în recenzia consacrată tezei mele de doctorat (v. Dacoramania I), mă sfătuia să-mi cultiv „talentul44 în străinătate (ca să scap şi de... Iaşi, a cărui atmosferă spirituală — se referea numai la filologie — nu-i plăcea, şi de aceea o socotea păgubitoare pentru mine). înscrierea ca student propriu-zis la Universitatea din Bonn n-a întîmpinat nici o piedică. Amănuntul prezintă importanţă pentru cunoaşterea atmosferei spirituale, pe plan internaţional, de după primul război mondial : trecuseră numai trei ani de la terminarea lui, iar ţara noastră a participat la el printr-o declaraţie formală contra Puterilor Centrale, deci şi a Germaniei. După obţinerea aprobării, am început pregătirile pentru plecarea la Bonn. Problema nu era deloc
30
uşoară. Mai întîi, nervus rerum gerendarum, cum se spunea pe vremuri aspectului financiar al existenţei omului. De la catedră îmi rămînea cam jumătate din salariu, mai mult decît cerea legea, graţie înţelegerii celor doi suplinitori ai mei : C. I. Balmuş, foarte tînăr licenţiat, la Germană, şi D. (?) Paulian la Română. (Predam atunci la seminarul ,„Veniaminu ambele aceste materii.) Dar aceşti bani nu puteau să-mi, adică să ne ajungă, întrucît mă duceam cu soţia. Am avut şi de astă dată noroc, ca în atîtea alte împrejurări. A apărut, nu mai ştiu cum, un cetăţean polonez, care, avînd afaceri comerciale în România, trebuia să-şi găsească o locuinţă la Iaşi, domiciliul legal, ca să zic aşa, al operaţiilor sale. I-am închiriat apartamentul, cu excepţia unei camere, în care am lăsat pe un văr al soţiei mele, student la Facultatea de Medicină. Chiriaşul meu a achitat anticipat toată suma datorată pentru un an întreg. în modul acesta mi-am asigurat, în condiţii, cum bănuiam eu, acceptabile, şederea la Bonn pentru două semestre universitare.
Călătoria, cu trenul, mai întîi pînă la Berlin, etapă de o lună, a fost prevăzută dinainte în itinerarul nostru. Doream să revăd după zece ani acest oraş, care îmi plăcuse atîta, în toate privinţele. Ţineam totodată, la fel de mult, să i-1 fac cunoscut şi soţiei mele. Revederea tuturor locurilor de altădată, rămase, aparent, neschimbate — războiul făcuse ravagii extraordinare numai în teritoriile invadate de germani, unde s-au desfăşurat şi luptele timp de patru ani încheiaţi — mi-a produs o bucurie dublă. Serveam drept călăuză tovarăşei mele de viaţă şi, într-un anumit fel, pe care nu l-aş putea explica, mie însumi, cel de acum, cu ajutorul celui de altădată. Drumul pînă acolo a durat vreo două zile şi două nopţi. Am trecut prin Polonia şi prin Cehoslovacia, schimbînd trenul de mai multe ori (chiar în interiorul aceleiaşi ţări). Urmările războiului se vedeau şi se simţeau cu mare uşurinţă şi cu strîngere de inimă. Mai cu seamă în Polonia, adică, de fapt, prin Galiţia şi regiunile învecinate : oameni îmbrăcaţi prost, cu boccele şi geamantane străvechi, care alergau pe peroanele gărilor parcă dezorientaţi şi temători că nu-şi găsesc trenurile sau locuri în trenul odată descoperit. M-a impresionat teribil atmo-
31
sl'rrn duşmănoasă faţă de evrei, manifestată prin strigarea numelui lor în limba ţării : Jid ! Jid !! Jid !!! Agre-siuni propriu-zise nu se produceau, dar sentimentul că în orice moment ele puteau să aibă loc mă stăpînea puternic. Pe teritoriul cehoslovac n-am întîlnit manifestări de acest fel sau relativ asemănătoare. Intr-un oraş cu nume german, Troppau, am făcut un popas de cîteva ore. Trebuia să ne îmbarcăm într-un tren care avea să ne ducă pînă la Berlin. Am folosit acest răstimp pentru o plimbare, care, în ciuda oboselii (sau, poate, mai degrabă, din cauza ei) ni s-a părut aproape încîntătoare : case, mai toate, în formă de vilă, strălucind de curăţenie, pavaje şi trotuare care păreau nou-nouţe, oameni bine îmbrăcaţi umblînd după treburi, calmi şi fără grabă.
La Berlin, unde am sosit zdrobiţi de oboseală şi destul de îngrijoraţi în legătură cu cazarea, ne-am instalat, după o şedere de două, trei zile la hotel, într-o pensiune pe care am „descoperit-o44 uşor, folosind o reţetă deja verificată în 1911, pe care am descris-o în volumul precedent : un anunţ la ziarul Lokalanzeiger, care apărea în aceleaşi condiţii ca mai înainte. Şederea în capitala Germaniei a durat aproape o lună, timp suficient pentru a repeta, de astă dată în tovărăşia soţiei, ceea ce aş putea numi experienţa din 1911, mai în voie decît atunci, cînd activitatea mea principală era studiul. Acum preocupările de această natură se reduceau la foarte puţin lucru. Mi-am procurat cîte o gramatică „practică44 (din colecţia „Otto-Gaspey-Sauer44) pentru limbile italiană şi spaniolă, în care începusem a mă iniţia, binişor, încă din ţară.
In primele zile ale lui octombrie, cu puţin înainte de începerea activităţii universitare, am sosit la Bonn. Oraşul ne-a plăcut din primul moment, datorită unor particularităţi care ne aminteau Iaşii : mic (circa 100 000 de locuitori), cu circulaţie redusă, atît per pedes, cît şi cu diverse vehicule (tramvai şi trăsuri), deci liniştit şi liniştitor. Ulterior i-am descoperit unele calităţi, care lipseau fostei capitale a Moldovei. înainte de toate, aşezarea pe Rin, fluviu mare, bogat în apă, cu o viteză surprinzătoare. Nu mai vorbesc, deocamdată, de împrejurimile imediate, pline de atracţie şi îndemnătoare la plimbări
32
şi excursii. Monumente propriu-zise, adică mai pretenţioase, nu avea, chiar dacă una dintre bisericile lui, considerată drept catedrală, ar fi făcut figură frumoasă şi într-o metropolă. Universitatea era instalată în fostul palat episcopal, clădire tipică, nu numai în Germania, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, amenajată, bineînţeles, pentru a corespunde necesităţilor instituţiei de învăţă-mînt, fundată, mi se pare, în 1818, la cîţiva ani după cea din Berlin, şi tot ca o manifestare de ordin spiritual a Prusiei, ieşită greu, din punct de vedere material, din războaiele napoleoniene şi tocmai de aceea însufleţită de dorinţa de a se revanşa pe alt plan.
Am găsit uşor o gazdă excelentă, pe strada Rosenthal, foarte aproape de Rin şi nu prea departe de Universitate, la care ajungeam, pe jos, străbătînd în întregime Beetho-venstrasse, unde se găsea şi casa în care se născuse şi trăise un timp marele compozitor. Proprietara garsonierei noastre era o croitoreasă, care lucra mai totdeauna singură. Cred că venitul muncii sale era mai mult decît îndestulător, căci trăia „pe picior mare“, în limitele categoriei ei sociale. Ne-a pus la dispoziţie nu numai aşa-zisele atenanse (în frunte cu bucătăria), ci şi, dacă se ivea împrejurarea, sufrageria cu toate ustensilele de rigoare. Aşa s-a întîmplat de Crăciun (sau, poate, de Anul nou), cînd am invitat la masă, cu meniu neaoş românesc, pe W. Meyer-Lubke cu soţia şi cu cele două fiice ale lor. Nu pot trece peste amănuntul că au mîncat, la fel cu noi, adică fără kă li se pară prea ...exotice, sarmalele, cu mămăliga de rigoare, şi caltaboşii tradiţionali, totul gătit ireproşabil, ca totdeauna, de soţia mea. îmi vine în minte, fără să vreau, o întîmplare asemănătoare de la Paris, pe care o povestesc pentru că mi se pare interesantă din punctul de vedere al psihologiei etnice (traduc termenul german, care este titlul unei opere celebre : Volkerpsy-chologie a lui W. Wundt). In prima zi de Paşti, 1925, am invitat la dejun pe un compatriot cu consoarta lui, franceză ( o pictoriţă foarte tînără şi talentată). Soţia mea a făcut rost, cu mare greutate, de mălai pentru mămăligă, de astă dată obligatorie la brînză cu smîntînă. Nu pot uita figura invitatei noastre la vederea acestui echivalent ciu-
33
dnl al plinii : l-a privit îndelung, a cerut explicaţii, întrebi ndu-ne şi cum se prepară etc., pentru ca, pînă la urmă, nu sa refuze pur şi simplu — era prea politicoasă pentru aceasta — ci să ciugulească mai uşor decît o păsărică, spre a-şi îndeplini astfel obligaţia impusă de protocol.
Gazda noastră avea prieteni şi cunoscuţi de seama ei (meseriaşi şi mici funcţionari), care o vizitau. Destul de des ne invita la reuniunile lor, invitaţii la care noi răspundeam cu plăcere. Personal eram oarecum interesat să am relaţii multe, înainte de toate, pentru a-mi îmbunătăţi la maximum germana. La aceasta se adăuga şi interesul, foarte platonic, de a cunoaşte oamenii în mijlocul cărora urma să trăiesc un an întreg. Unii dintre vizitatori jucau popice regulat, o dată sau de două ori pe săptămînă. M-am simţit lesne atras de dînşii, dată fiind vechea mea slăbiciune pentru acest sport, cu urmarea logică, uşor de înţeles : participarea activă la partidele lor popicăreşti. Mă opresc la acest detaliu nu pentru a umple un anumit spaţiu al cărţii mele. M-am simţit, din primul moment, nespus de bine în compania lor, în ciuda deosebirii, destul de mari, de formaţie în sensul larg al cuvîntului. îmi plăceau modestia şi simplitatea lor, care nu erau numai particularităţi individuale. Le-am constatat, nu prea tîr-ziu, la toţi cei pe care i-am cunoscut oarecum de aproape : colegi de studiu, profesori de toate gradele etc. Este aceasta o caracteristică a germanilor consideraţi individual, unul cîte unul, pe care am cunoscut-o şi în 1911, cum cred că am arătat în volumul precedent. Constatarea, de astă dată, m-a surprins într-o anumită măsură. Trecuseră numai trei ani de la terminarea războiului, în care ei şi noi, românii, ne-am găsit faţă în faţă ca duşmani, ei, după patru ani de suferinţă şi învinşi, nu de către noi, dar amănuntul nu interesează psihologic vorbind. Şi suferinţele nu dispăruseră cu totul, căci viaţa era grea, mai întîi din punct de vedere economic (criza începuse deja şi creştea văzînd cu ochii), apoi sub aspectul naţional : Aliaţii, victorioşi, aveau trupele lor de ocupaţie în toată regiunea Rinului, deci şi în Bonn. Cu toate acestea, n-am simţit absolut niciodată nu atitudine propriu-zis ostilă, dar nici măcar lipsă de încredere sau chiar rezervă faţă de noi. De atunci, dacă nu chiar ceva mai de mult, am ră-
34
mas cu credinţa, de fapt convingerea, că germanii, consideraţi individual şi uman, sînt oameni aş zice fără cusur, în schimb, colectivitatea lor, care se conduce (adică, mai exact, era condusă) după alte criterii, se găseşte la polul opus. Dovezi zdrobitoare în acest sens am avut extrem de numeroase şi de variate de-a lungul celor două războaie mondiale provocate de Germania. în această privinţă, poporul german, supranumit „al gînditorilor şi al poeţilor* (Das Volk der Denker und der Dichter) se deosebeşte pînă la contrast de francezi, care, individual, sînt distanţi sau, cel puţin, foarte rezervaţi, în general, faţă de străini, în schimb, ţara lor a dovedit mereu, în ultimele secole, o mare înţelegere, ba chiar şi generozitate, pentru interesele altora (cazul României şi al Italiei în secolul trecut). O încercare de a explica aceste aprecieri, de fapt, realitatea aşa cum o văd eu, voi face mai departe, unde voi vorbi de profesorii pe care i-am cunoscut.
Viaţa era grea pentru marea majoritate a localnicilor. Nouă ni se părea, în ce ne priveşte, mai uşoară decît în ţară. Banii pe care îi aveam de la început, la care se adăugau, cînd şi cînd, cei trimişi de adasă (prin mandat poştal !), ne permiteau să trăim confortabil şi să dăm impresia, care, măcar cîte o dată, corespundea situaţiei reale, că facem lux. Iată o întîmplare elocventă în acest sens. în primăvara anului 1922, soţia mea şi-a cumpărat un fel de fular sau şal (de pus de jur împrejurul gîtului) din .pene de marabu (o specie, se pare exotică, de picioroange). Nu pot uita cu cîtă admiraţie, însoţită de un uşor regret, privea această podoabă tînăra şi eleganta soţie a germanistului B. M., austriacă de origine, care nu părea deloc săracă şi considera totuşi un astfel de obiect inaccesibil. Făceam impresia că sîntem... bogaţi chiar unor astfel de oameni, cu atît mai vîrtos altora, care trăiau într-a-devăr foarte greu. Pot cita ca extrem de semnificativ cazul unui doctor în Filozofie, de fapt, filolog (la universităţile germane, toate disciplinele umaniste şi sociale alcătuiau Facultatea de Filozofie). Era refugiat la Bonn, venit din Prusia orientală — dintr-un orăşel nu departe de Konigsberg —, care, cum se ştie, fusese alipită la Rusia, după înfrîngerea Germaniei în primul război mondial. N-am ştiut (şi nici n-am vrut să ştiu) din ce trăia. Cred
35
< n dailca meditaţii. Eu l-am cunoscut, mi se pare, întîm-plalor la Biblioteca universitară. Din acelaşi interes profesional, de a cunoaşte cit mai bine limba ţării, m-am apropiat de el. Faptul acesta mi-a fost de mare folos şi altfel. După ce, cu ajutorul lui Meyer-Liibke, am putut contracta cu editorul Schroeder (din Bonn) publicarea, în colecţia de studii romanice, patronată de profesorul meu, Toponimia românească, al cărei manuscris îl aveam la mine, am recurs la serviciile doctorului în discuţie pentru îmbunătăţirea textului german realizat de mine însumi. Venea la noi cel puţin o dată pe săptămînă, după-amiază, pentru a-mi aduce paginile revizuite şi îl ospătam cu un ceai bine garnisit. Mînca aproape lacom şi, cu timiditate de om umilit, cerea voie să „repete“. Nu uita niciodată să ne întrebe dacă noi luăm ceaiul totdeauna aşa, adică îmbelşugat, şi nu comenta prin vorbe răspunsul afirmativ — căci seara, de obicei, nu mai mîncam decît, cel mult, fructe — dar mimica şi toată atitudinea lui erau ale unui om care ne invidia.
înscrierea mea ca student propriu-zis, alături de absolvenţii proaspeţi ai liceelor, acceptată oficial de autoritatea superioară, a fost aprobată cu data de 10 octombrie (1921), de fapt, ea s-a realizat, prin plata taxelor de rigoare, la 3 noiembrie. Sînt necesare unele explicaţii pentru cunoaşterea sistemului de organizare a învăţămîntu-lui superior german, dar şi, lucru mai important, pentru înţelegerea calităţilor acestui sistem, care a dat de-a lungul timpului rezultate extraordinare. Audierea^ unui curs şi participarea la lucrările de seminar (sau, după caz, de laborator etc.) erau posibile numai după achitarea taxei respective, care revenea, nu ştiu dacă chiar în întregime, profesorului. Se întîmpla adesea ca veniturile obţinute astfel să depăşească salariul însuşi, care era mare sau foarte mare. Aceasta, bineînţeles, în cazul profesorilor celebri, la cursurile şi seminariile cărora se înscriau numeroşi studenţi. Libertatea academică, de care se vorbea pretutindeni, deci şi la noi, era o realitate concretă în Germania. Studenţii îşi „alegeau^ profesorii, după reputaţia bine stabilită a acestora. îşi alegeau şi universităţile, în sensul că un an sau chiar numai un semestru studiau la o universitate, pe care o părăseau apoi în favoarea al-
36
teia. Profesorii nu erau salariaţi la fel, ci după „persoană1*, adică după valoare. Cînd rămînea vacantă o catedră, universitatea respectivă se ostenea s-o ocupe cu cel mai valoros specialist, de obicei de la altă universitate. Procedura era următoarea. Se constituia o comisie din trei profesori de la discipline înrudite sau apropiate, cu dreptul şi obligaţia de a face propuneri de „chemare**. (Acesta era termenul tehnic oficial.) Erau propuşi, de obicei, trei specialişti în ordinea preferinţei bazate pe capacitatea lor reală. Căci se putea întîmpla ca primul, eventual chiar al doilea, să refuze „chemarea**. Spre a cîştiga pe cel mai bun, universitatea în cauză îi oferea tot felul de avantaje : un salariu superior, care putea merge pînă la dublu, completarea sau îmbogăţirea laboratorului (în cazul fizicienilor, chimiştilor), a clinicii (dacă era vorba de medici etc.) şi a bibliotecii, asigurarea unei locuinţe confortabile etc. Aşa se face, de pildă, că doi profesori de aceeaşi specialitate de la universităţi diferite erau remuneraţi în mod inegal, unul dintre ei primea cu 50% sau 60%, adesea şi mai mult, în plus faţă de celălalt. De aceste aspecte materiale ale problemei se ocupa administraţia propriu-zisă a universităţii (Kuratorium, condusă de un Kurator), care dispunea de un buget la înălţimea necesităţilor. Ministerele învăţămîntului — folosesc pluralul, fiindcă şi după constituirea, în 1871, a imperiului german, diversele state care îl alcătuiau îşi păstrau autonomia — nu făceau dificultăţi, dimpotrivă. în asemenea condiţii nu-i de mirare că fiecare universitate germană, indiferent de vechimea ei şi de importanţa statului unde se găsea, avea, printre membrii corpului ei didactic, două sau trei somităţi pe plan mondial, cum spunem noi atît de des astăzi. Situaţia descrisă aici, înfloritoare înainte de primul război mondial, n-a suferit scăderi importante după terminarea lui. Noi românii, deşi am organizat învăţămîntul, de toate gradele, după model francez, am imitat pe germani în ce priveşte salarizarea profesorilor (mă refer şi la cei de liceu).
Un profesor german era obligat să lucreze, didactic, opt ore pe săptămînă, de fapt şase, fiindcă ora de curs sau de seminar dura 45 de minute. Restul, pînă la 60, era „recreaţia**, întocmai ca la şcolile medii. (Dealtfel,
57
sfîrşitul orei era anunţat printr-o sonerie obişnuită.) Aşa s-a născut expresia „sfertul de oră academic44 (germ. akademische Viertelstunde), căci pe vremuri, în unele părţi poate şi astăzi, instituţiile de învăţămînt superior erau numite academii. In ciuda vîrstei destul de înaintate şi a marii lui reputaţii, Meyer-Lubke lucra şi el didactic opt ore săptămînal şi nu lăsa niciodată pe vreunul dintre membrii catedrei sale să-l înlocuiască.
Eu m-am înscris la foarte multe cursuri şi seminarii, toate cu acelaşi conţinut atît pentru mine, doctor titrat, cît şi pentru tinerii de 19—20 de ani, care se găseau la începutul activităţii studenţeşti. Această situaţie nu m-a jenat absolut deloc. Dacă aş vrea să fac... literatură, aş spune — şi aş fi sincer — că îmi făcea chiar plăcere. Mai întîi, toate cursurile şi seminariile marelui romanist, pentru care şi venisem la Bonn. Cred că prezintă interes, şi nu numai pentru înţelegerea justă a pregătirii mele viitoare, să le enumăr. In semestrul de iarnă (1921/1922) : „Sintaxa istorică a limbii franceze44 (curs general, patru ore săptămînale) ; „Fonetică şi morfologie italiană44 (curs special, două ore) ; „Legenda veche franceză a lui Bran-dan44 (seminar, două ore). In semestrul de vară (1922) : „Istoria limbii literare franceze noi44 (curs general, patru ore) ; „Introducere în studiul limbii portugheze44 (curs special, două ore) ; „Interpretări de texte vechi provensale44 (seminar, două ore). După el, la Leo Spitzer, tot romanist, care era atunci Privat-Dozent (francezii spun charge de cours). In semestrul de iarnă : „Interpretare lingvistică a Divinei Comedii“ (două ore), iar în cel de vară „Problemele de bază ale lingvisticii romanice44 (două ore) şi „Francois Villon, cu introducere în franceza medie44 (două ore). Afară de aceste discipline de romanistică propriu-zisă, m-am înscris şi la unele strîns legate de ele prin conţinut : Divina Comedie 1, curs de două ore săptămînale cu lectorul italian Amoretti, aceasta în semestrul de iarnă, şi „Literatura italiană după Carducci44, de acelaşi, în semestrul de vară (tot două ore). Alte cursuri im-
1 Atenţia deosebită acordată capodoperei lui Dante se explică şi prin faptul că în 1921 se împlineau 600 de ani de la moartea lui.
38
portante, mai puţin apropiate de filologia romanică, dar necesare pentru sporirea sau adîncirea pregătirii mele de ordin general : „Introducere în fonetică (cu «demonstraţii»)44 de P. Menzerath (două ore, iarna), care, în acelaşi semestru, a condus şi două seminarii („Exerciţii de fonetică franceză44 şi „Lucrări fonetice44). In sfîrşit, deşi nici în liceu, nici la universitate n-am studiat limba greacă, am urmat, în semestrul de iarnă, cursul general de patru ore pe săptămînă „Gramatică (istorică) grecească44 al marelui indoeuropenist (specialist mai cu seamă în limbile celtice) R. Thurneisen. Pentru deprinderea practică a ita-lienei şi spaniolei, pe care le cunoşteam, teoretic, destul de bine, am frecventat seminariile respective (foarte bun al italianului Amoretti şi cam slăbuţ al lectorului de spaniolă, care era geolog de felul său, dar învăţase bine această limbă de-a lungul anilor trăiţi într-o ţară din America de Sud).
Meyer-Liibke era departe de ceea ce se numeşte, de obicei, un vorbitor. Dimpotrivă, îl dezavantaja un ritm inegal în ce priveşte viteza debitului verbal : începutul frazei mergea aproape rapid, urma apoi o pauză destul de lungă, care nu se justifica totdeauna logic, pentru ca să se continuie întocmai ca la început, spre a se termina cu ultimele cuvinte aproape „înghiţite44. La primele lecţii mi-a venit greu să-l urmăresc cum trebuia, după aceea m-am obişnuit şi nu mai întîmpinam dificultăţi. Conţinutul era însă totdeauna interesant, şi nu numai cînd spunea lucruri pentru mine noi. Cursul îl avea redactat de mai înainte acasă, ceea ce nu era o particularitate exclusivă a lui. Toţi profesorii procedau la fel. Dealtminteri, „prelegere44, traducerea romanică a termenului german Vorle-sung, însemnează „citire în faţa (unui auditoriu)44. De multe ori — şi aceasta dovedeşte capacitatea lui, extrem de rară la alţii, de a improviza, adică de a găsi pe loc o explicaţie nouă — renunţa la cea trecută în textul lecţiei şi propunea alta, pe care o justifica foarte convingător.
Cîştigul cel mai mare şi de durată al anului petrecut la Bonn a fost, chiar din punct de vedere ştiinţific, întîlni-rea, devenită repede prietenie pe viaţă, cu Leo Spitzer. Ne-a apropiat, mai întîi, vîrsta, a lui cu un an şi ceva mai mare decît a mea. A venit apoi atracţia extraordinară pe
39
cure au exercitat-o asupra mea calităţile sale cu totul ieşite din comun, chiar la un nivel foarte ridicat. Ele se manifestau şi în ipostaza lui de savant, dar şi, cu deosebire, în aceea de om pur şi simplu. Ele corespundeau, în mod desăvîrşit, idealului meu considerat sub ambele aceste aspecte. „Ştiinţa" lui era de pe atunci enormă. Şi-o însuşise graţie inteligenţei şi unei curiozităţi irezistibile de a „şti" cît mai multe şi mai variate lucruri, ajutat însă şi de împrejurări extrem de favorabile. Copil unic al unor părinţi foarte bogaţi, şi-a putut permite, cum se spune, luxul de a-şi satisface toate necesităţile şi toate dorinţele. Să nu uităm — cei care ştiam deja — că s-a născut şi a trăit pînă în 1915 (cu unele întreruperi cerute de călătorii peste graniţele Austriei) la Viena, centru cultural, egal, atunci, în multe privinţe, cu Parisul, pe care îl întrecea prin cosmopolitism (dau acestui termen sensul etimologic, existent în epoca Renaşterii) : capitală, cum am mai spus, a imensului conglomerat etnic al fostului Imperiu austro-ungar, Viena era, prin însuşi acest fapt, locul de întîlnire şi de convieţuire al reprezentanţilor tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, la care se adăugau alţii veniţi din diverse ţări, toţi colaboratori, ca să zic aşa, la crearea unei atmosfere stăpînite de liberalism, toleranţă şi deschidere faţă de idei, puse, direct sau indirect, în slujba omenirii. Leo Spitzer a fost, după mine, un produs exemplar al acestei atmosfere spirituale. Şi nu numai ca om. Din punct de vedere ştiinţific, s-a format, ca student, sub conducerea lui Meyer-Lubke, de care s-a simţit legat şi afectiv vorbind, chiar după ce, drept urmare a „deschiderii" de care aminteam, a îmbrăţişat şi apoi a dezvoltat concepţii şi metode diferite. Dragostea sa pentru maestru s-a dovedit şi prin acte concrete. Cînd acesta a plecat (în 1915) la Bonn, elevul său l-a urmat. Şi mai semnificativă mi se pare prefaţa, cu aer puţintel polemic, la cartea sa „Italiana colocvială" (Italienische Umgangssprache), unde explică, obiectiv şi afectiv totodată, cum a ajuns să se „despartă" de maestru. Cu toate acestea, elevul n-a renegat nimic din ceea ce a învăţat de la acesta şi nici chiar n-a renunţat cu totul, în activitatea sa ştiinţifică de mai tîrziu, la lingvistica i-am zice cu un termen actual tradiţională. Şi cu atît mai puţin a dispreţuit-o, cum fac astăzi
40
numeroşi neofiţi, care, cînd dovedesc oarecare temeinicie în cercetările lor ultramoderniste, au deprins-o tot de la tradiţionalişti. Pot afirma că Leo Spitzer este personalitatea cea mai complexă şi mai puternică din cîte am cunoscut de-a lungul vieţii mele atît de bogate în evenimente de toate felurile.
Deşi simplu „docent44, izbutise, graţie tocmai calităţilor sale excepţionale, să se impună şi în afara sferei lui de activitate strict profesională. Avea relaţii personale foarte strînse cu numeroşi profesori, care nu erau toţi filologi. Prin el am putut cunoaşte şi eu pe unii dintre dîn-şii. Prieten bun era cu germanistul Theodor Frings, care, în ciuda vîrstei (avea un an mai mult decît Spitzer), era deja profesor. Numele acestui mare savant a ajuns să fie cunoscut şi la noi după ultimul război, cînd, în pofida faptului că-şi avea originea în vestul Germaniei, a rămas la Leipzig, unde avea catedra. A fost membru şi preşedinte al Academiei Saxone de Ştiinţe şi membr; a' Academiei germane de Ştiinţe (cu sediul în Berlinul democrat). Academia noastră l-a ales membru de onoare. Printre ceilalţi profesori cu care am venit în contact prin Spitzer, amintesc pe Bruno Meissner, şi el germanist, şi pe matematicianul Study. Amîndoi erau spirite foarte libere în modul lor de a aprecia pe oameni şi evenimentele. Cel dinţii privea cu calm pierderea Alsaciei şi Lo-renei, pe care Germania a trebuit să le cedeze Franţei prin pacea de la Versailles. Nu pot uita butada lui în legătură cu acest fapt. La Universitatea din Strasbourg, catedra de Filologie romanică fusese ocupată de un profesor care era atît de ostil oricărei noutăţi ştiinţifice — jura în doctrina neogramaticilor — încît l-a calificat pe Kar] Vossler, într-o recenzie (sau într-un articol), duşman al acestei doctrine, drept un „seducător4* (germ. Verfiihrer, cu sens peiorativ) al studenţimii germane. Prof. Meissner se consola, aşa-zicînd, de pierderea Alsaciei şi Lorenei cu gîndul că Universitatea din Strasbourg a... scăpat de romanistul în discuţie. Prof. Study, deşi matematician, avea o cultură literară şi mai ales estetică nu numai aleasă (ca selecţie), ci şi profundă, care îi permitea să ţină piept lui Spitzer însuşi.
41
(cea ce m-a izbit la toţi intelectualii cunoscuţi de mine la Bonn (mai tîrziu şi la Berlin) era lipsa lor de interes, mai exact spus, de înţelegere pentru problemele politice. Explicaţia acestui lucru mi-au dat-o, aproape direct, unii dintre dînşii. Politica, spuneau ei, este o ştiinţă, la fel cu Filologia, Chimia, Geografia etc. (Formal aveau oarecum dreptate : universităţile germane aveau catedre de Ştiinţe politice !) Prin urmare, continuau ei argumentarea, politică nu pot face, ba chiar n-au dreptul să facă oamenii care n-au studiat această disciplină. Cetăţenii, indiferent de ocupaţie şi de pregătire, trebuie să aibă încredere în oamenii politici, aşa cum au încredere în oamenii de ştiinţă (medici, profesori etc.) Ei uitau totuşi (sau, poate, nu ştiau ori nu înţelegeau) că Germania nu avea un regim politic cu adevărat parlamentar (ca în Anglia şi Franţa, de ex.). Exista un „Reichstag“, dar puterea executivă (guvernul) nu era o emanaţie a parlamentului, ci un grup de oameni de curte, numiţi de împărat. De aceea, un eventual vot de blam sau respingerea unui proiect de lege nu deranja prin nimic pe membrii guvernului, care îşi păstrau fotoliile cîtă vreme se bucurau de încrederea împăratului. Din această cauză, majoritatea copleşitoare a germanilor, printre ei înşişi oamenii de ştiinţă, erau total lipsiţi de educaţie cetăţenească. Cu sistemul schiţat aici era şi foarte greu să fie cetăţeni în sensul înalt al cuvîntului. La aceasta se adăuga tradiţia seculară, cu caracter militarist şi poliţist, ea însăşi un efect secundar, al acestei mentalităţi. Aşa s-a ajuns la ascensiunea lui Hitler, ca să amintesc numai acest punct culminant al unei evoluţii politice care s-a încheiat cu o catastrofă, şi nu numai pentru Germania. Spitzer înţelegea bine lucrurile, între altele, fiindcă avea şi cultură politică propriu-zisă, dar, din prudenţă, foarte întemeiată, nu se manifesta în mod concret.
Am avut impresia, care a putut fi falsă într-o anumită măsură, că această indiferenţă politică mergea mai departe şi mai „sus“ decît rezultă din aprecierile precedente. Şi dacă atitudinea germanistului Meissner faţă de pierderea Alsaciei şi Lorenei reprezenta un caz oarecum individual — am spus deja că el era austriac —, ceea ce am văzut (sau cred că am văzut) la adunarea solemnă din
42
ziua de 18 ianuarie 1922 din aula Universităţii pare a-mi da dreptate să generalizez aceste aprecieri. Această zi era sărbătoarea naţională a germanilor : la 18 ianuarie 1871 s-a proclamat în palatul de la Versailles (sper că nu mă înşel) constituirea noului imperiu german, cu Wilhelm I regele Prusiei ca împărat al Germaniei unite. Nu ştiu ce for s-a gîndit mai întîi să comemoreze, în plină ocupaţie (armată) străină (unităţile celor trei state biruitoare în primul război mondial : Franţa, Anglia şi Statele-Unite), acest eveniment extrem de important din punct de vedere naţional. Amănuntul nu are importanţă. Important este, sub multe aspecte, faptul că comandamentul aliat a permis manifestarea, în prezenţa reprezentanţilor lui oficiali. Sala era frumos pavoazată cu drapele de-ale ambelor „tabere“, iar participarea a fost foarte bogată. In măsura în care am putut fi atent şi, mai ales, capabil, în situaţia dată, să „citesc“ pe feţele, în primul rînd, ale profesorilor, îmbrăcaţi toţi solemn (cu toga de rigoare) ce se petrece în sufletul lor, pot afirma, sub... beneficiu de inventar, ca să folosesc o expresie juridică, şi cu riscul de a greşi, că impresia de indiferenţă politică de care am vorbit mai sus corespundea, cel puţin aparent, realităţii.
Prietenia mea cu Leo Spitzer se dezvolta pe fiecare zi, implicate fiind şi soţiile noastre care se apropiaseră foarte mult. Ne vedeam destul de des, totdeauna la dîn-şii (în Weberstrasse, unde a locuit, la timpul său, şi Friedrich Diez). Contactul strîns şi plin de sinceritate cu aceşti oameni minunaţi ne-a folosit enorm, soţiei şi mie, în toate privinţele. Cînd doamna Spitzer a născut, ambii părinţi au dorit ca soţia mea să fie naşa băiatului, avînd ca partener pe Frings. Au vrut să se „legeu şi în felul acesta de cele două familii la care ţineau cel mai mult. Întîmplarea mă pune în situaţia de a vorbi despre o mare durere a soţiei şi a mea. Am dorit fierbinte, amîndoi, să avem copii. Aceasta, şi pentru că ne plăceau copiii, indiferent ai cili erau, dar şi pentru că familiile noastre au fost foarte bogate în urrhaşi. (Dealtfel dragostea pentru copii s-a născut şi s-a dezvoltat în noi pornind tocmai de la fraţii şi surorile fiecăruia.) Aflînd că doamna Spitzer a putut avea un copil în urma unei intervenţii chirurgicale, soţia mea, de acord cu mine, s-a supus unei operaţii
43
similare, în ciuda faptului că medicul, om corect, nu i-a garantat sută la sută rezultatul scontat, pronostic care, pînă la urmă, s-a confirmat, din păcate.
Deşi ocupat cu numeroasele cursuri şi seminarii pe care le frecventam, precum şi cu vizite, toate (sau aproape toate) în familia Spitzer, şi cu distracţii (acestea erau aproape exclusiv concerte), îmi rămînea destul timp liber pentru studiu individual, cum spunem noi astăzi. M-am introdus binişor în geografia lingvistică, prin lectura unora dintre lucrările lui J. Gillieron şi consultarea „Atlasului lingvistic al Franţei46 (despre acesta am scris un articol apărut în Arhiva de la Iaşi) şi în teoriile lingvistice ale lui K. Vossler. Am citit, bineînţeles, şi diverse cărţi, studii şi articole (acestea, mai ales, din reviste). La sugestia profesorului meu „principal44 (Meyer-Liibke) am întreprins o lucrare amplă despre urmaşii italienişti meridionali ai lui c şi t urmaţi de i semivocalic, problemă tratată, cam din fugă, şi de aceea nu tocmai satisfăcător, de diverşi lingvişti înaintea mea. Rezultatul ostenelilor mele a fost apreciat de maestru, cum rezultă şi din faptul că, la recomandarea lui, studiul a apărut în cea mai prestigioasă revistă de filologie romanică (Zeitschrift fur ro-manische Philologie, pe anul 1922 ; circa 90 de pagini). Munca depusă pentru întocmirea lui s-a dovedit, pînă la urmă, neobişnuit de fertilă. Consultînd un mare număr de lucrări, în primul rînd dicţionare, privitoare la dialectele din Italia meridională, am constatat o serie bogată de asemănări între ele şi limba noastră. Aşa se face că am trecut pe fişe nu numai fapte de ordin fonetic, care interesau direct problema supusă cercetării, ci şi numeroase altele, aparţinînd tuturor sectoarelor limbii. Astfel a luat naştere, după întoarcerea în ţară, studiul dezvoltat pe care l-am publicat, cu începere din 1924, în Arhiva, sub titlul Dialectele italiene de sud şi limba română. La Bonn a mai luat naştere un studiu de peste 20 de pagini, publicat în Arhiva, pe anul 1922, intitulat Noţiunea „muncă“ în limbile romanice.
La seminarul de Limba spaniolă am cunoscut o domnişoară, care îl frecventa, fără a fi studentă propriu-zisă. Era fiica unui editor, destul de modest în ce priveşte cifra de afaceri, cum se spune în limbajul comercial, dar
44
priceput în meserie şi cu succese financiare mai mult decît satisfăcătoare. Trăise, cu întreaga-i familie, vreo zece ani în Costa Rica, de unde se întorsese cu economii frumoase, care i-au permis să devină editor şi totodată, ca de obicei, librar. Fata lui venea la exerciţiile strict practice de seminar, ca să-şi întreţină, eventual să-şi dezvolte, cunoştinţele de spaniolă. La sfîrşitul unei şedinţe mă aştepta soţia pentru a merge, cred, la un concert. In felul acesta a cunoscut şi ea pe această domnişoară, membră foarte activă a unui Wanderklub (mulţi români spun astăzi „drumeţie44 (cf. germ. wandern, „a drumeţi44). Cum era leutselig (adică iubitoare de societate), la foarte scurt timp după întîmplarea amintită, ne-a invitat să... drume-ţim cu ea şi cu alţi membri ai clubului într-o sîmbătă după-amiază. (Pot adăuga amănuntul, foarte caracteristic pentru germanii de oricînd şi de oriunde, că, fie membri, fie ne-membri ai unei asemenea asociaţii, petreceau în afara oraşului această jumătate de zi — printre ei foarte numeroşi locuitori ai Bonn-ului, indiferent de vîrstă, sex sau ocupaţie.) Dealtminteri, împrejurimile oraşului, unele la distanţe de 20—25 km, erau foarte atrăgătoare, şi nu numai prin peisajul lor, în regiune de coline şi pretutindeni în apropiere mai mare sau mai mică de Rin. Cea mai cunoscută aşezare era (şi este, desigur, în continuare) Bad-Godesberg. (Nu ştiu dacă şi atunci era staţiune balneară, şi ce fel de asemenea staţiune.) Peisajului, dar al naturii exemplar întreţinut însă de oameni, li se adăugau posibilităţile de a te odihni comod şi confortabil după un drum mai lung şi de a-ţi reface... caloriile pierdute, fie şi fără a le simţi dispariţia. La fiecare kilometru sau jumătate de kilometru, o cafenea sau un restaurant, toate curate şi îmbietoare, cum le ştie oricine care a trăit, fie şi puţină vreme, în Germania. N-am constatat absolut nici o deosebire comparîndu-le cu cele cunoscute de mine în preajma Berlinului, cu zece ani mai înainte, în epoca de înflorire a acestei ţări. Excursiile noastre, în tovărăşia domnişoarei Sisi Lehmann — aşa se numea fiica editorului — şi a colegilor săi din Wanderklub-ul de la Bonn se repetau, cu multă regularitate, în fiecare sîmbătă după-amiază, indiferent de anotimp şi, ladesea, chiar devreme. Nu pot uita că iarna 1921—1922 a fost acolo foarte... se-
45
rioasă, cu frig şi zăpadă. In unele zile temperatura scădea la 12—15 grade sub zero. Eram bine îmbrăcaţi şi, cînd ningea bine, ne duceam pe „Venusberg44, o colină din apropierea Bonn-ului, ca să ne amintim de ţară şi să privim (mai ales eu) cu plăcere, dar şi cu o uşoară părere de rău, cum se dădeau cu sania mai toţi participanţii la acest spectacol.
O întîmplare legată de acest obicei, inteligent şi sănătos, al nemţilor, merită, în ciuda lipsei ei — numai aparentă — de importanţă, să fie povestită. Semestrul de vară, care era şi aşa ceva mai scurt decît cel de iarnă, avea, cam pe la mijlocul lui, o întrerupere de o săptă-mînă, în luna mai, de Rusalii (germ. Pfingsten), cu termenul religios oficial Duminica Mare (la 50 de zile după Paşti). Cred — poate chiar voi fi aflat într-un mod oarecare — că această sărbătoare foarte... creştinească, dacă nu continua sau înlocuia una păgînă, era totuşi legată într-un fel oarecare de reminiscenţe din epoca anticreştină a germanilor. Natura, în plină desfăşurare a forţelor şi frumuseţii ei, aducea aminte de „pădurile teutonice44 dintr-o vreme îndepărtată. Ceea ce nu se pretează deloc la ipoteze (cauzate de... ignoranţă, în cazul de faţă) este faptul că această vacanţă de o săptămînă era folosită de studenţi, ca şi de elevii liceelor, pentru a o petrece „în mijlocul naturii44. De data aceasta se făceau excursii de sute de kilometri, şi excursioniştii se pregăteau cu de toate, spre a nu duce prea mare lipsă de strictul necesar unei vieţi obişnuite. Luau cu ei pături, haine de ploaie, alimente, vase de bucătărie etc., ca să poată trăi pe cont propriu, fără a recurge, ca fiind comode şi contrare intenţiei lor, la hoteluri şi restaurante. Folosesc pluralul nu numai fiindcă ei erau foarte mulţi, ci şi, mai ales, din cauză că se organizau în grupuri, de cinci, şase, băieţi şi fete. Aici intervine interesul psihologic de care aminteam mai sus. Simţeau nevoia să „petreacă44 în grup, pentru motive lesne de înţeles. Nu intervenea, în acest caz, spiritul gregar (sau, mai... rău, „de turmă44), despre care s-a vorbit şi s-a scris adesea că reprezintă o caracteristică a psihologiei germanilor. Acest „spirit44 este o realitate, dar, în măsura în care pot aprecia just, el se manifestă (poate numai se manifesta în trecut) mai cu seamă în materie po-
46
litică. Ceea ce am spus despre lipsa aproape totală a educaţiei cetăţeneşti în sensul curent, la alte popoare, al termenului, este un aspect al acestei psihologii, care, mai ales în cazul prusienilor, trebuie atribuit într-un grad ridicat şi „militarismului*, iniţiat de „regele sergent* şi continuat cu fidelitate de succesorii săi, în frunte cu Frede-ric al II-lea, în ciuda calităţilor de intelectual autentic ale acestuia. In alte domenii de activitate, de pildă în literatură, în artă, în filozofie, se ştie că germanii s-au dovedit a fi mai revoluţionari decît francezii, care sînt consideraţi, de obicei, ca foarte individualişti. Dealtfel, cred că acest „revoluţionarism* este un fel de răspuns şi de protest contra „gregarismului* din viaţa publică propriu-zisă.
Am pornit „povestirea* care precedă — mult mai lungă decît bănuiam la început — anunţînd o întîmplare, care mi se pare foarte binevenită în acest context, cum se spune astăzi extrem de des. (In cazul de faţă, cuvîn-tul e potrivit, etimologic vorbind : orice povestire presupune un text scris sau vorbit.) In semestrul al doilea, adică tocmai în epoca întreruptă de vacanţa Rusaliilor, am fost coleg la cursurile lui Meyer-Liibke şi ale lui Spitzer cu Paul Aebischer, tînăr lingvist elveţian de limbă franceză, cu o carieră ştiinţifică ulterioară absolut remarcabilă (cu deosebire în domeniul onomasticii romanice). Intr-o zi, la începutul vacanţei amintite, ne aflam el, eu şi Spitzer la acesta din urmă. Fără să vrem am ajuns să discutăm despre excursiile studenţilor, provocaţi la aceasta de cîntecele la chitară care se auzeau uşor din casă. Am uitat să spun că în fiecare grup de „drumeţi* se găsea cel puţin un chitarist. Am ieşit afară din curiozitatea firească de a vedea ce este. Domnul Aebischer, deşi înţelegea necesitatea „evadării în natură* — era doar din Elveţia, ţara munţilor şi a lacurilor — avea obiecţii în ce priveşte modul de satisfacere a acestei necesităţi, care i se părea un fel de spectacol, oarecum regizat. îl deranja îndeosebi organizarea în grup a excursiei. Parcă îl aud şi acum spunînd, şi nu numai o dată : Pourquoi en bande ?! Deşi ne-francez, etnic vorbind, dar de formaţie şi cultură franceză, opunea „colectivismului* germanilor „individualismul* vecinilor de peste Rin.
47
Fiind student, m-am conformat şi eu obiceiului locului. (O făceam şi fără asta.) Am plecat, cu soţia, deci tot în... grup, într-o excursie de cîteva zile pe Rin. Ne-am îmbarcat la Bonn pe un vapor fluvial destul de mare şi foarte confortabil, înzestrat cu de toate în ce priveşte mîncarea şi băutura. Am fost printre primii călători, în-trucît cursa şi-o începea chiar din acest oraş. Aceasta, fiindcă regiunea cea mai frumoasă scăldată de apele Rinului este situată între Bonn şi Mainz. Noi am parcurs întreaga distanţă, cu o oprire la Koblenz, oraş interesant mai cu seamă prin trecutul lui. Am admirat, la fel cu toţi pasagerii, frumuseţea reală a peisajului, fără a ne lăsa influenţaţi de Baedecker-ul pe care îl aveam cu noi şi care ne servea, cu intenţie din partea noastră, numai pentru indicaţiile de ordin istoric, bogate şi precise, despre diversele oraşe şi orăşele ale acestei regiuni, puternic colonizată, la timpul ei, de romani. Cînd am ajuns la „Loreleifelsen“, n-am mai putut rezista tentaţiei... poetizării. Toată lumea de pe vapor — pînă şi cîţiva englezi, necunoscători ai limbii germane şi cu vocea, adică lipsa de voce devenită proverbială a conaţionalilor lor — a început să cînte melodia compusă pe textul celebrei poezii a lui Heine. Nemaiposedînd vocea, se pare destul de muzicală din timpul studiilor liceale, n-am participat la corul improvizat ad-hoc, la fel şi soţia mea, care ar fi cîn-tat, şi încă acceptabil, dacă s-ar fi... pregătit din vreme. Eu m-am limitat să recit prima strofă din balada lirică a marelui poet — duşman cumplit al filistinismului burgheziei germane din epoca sa, dar deopotrivă de entuziast admirator al calităţilor de autentică poezie ale poporului german — singura pe care am reţinut-o de la început, fără nici o greşeală : Ich weiss nicht was soli es bedeuten, dass ich so traurig bin. Ein Mărchen aus alten Zeiten, das kommt mir nicht aus dem Sinn.
La Mainz am coborît şi am stat circa 24 de ore, o parte din timp folosindu-1 pentru o scurtă, din cauza distanţei, călătorie pînă la Wiesbaden, unde am admirat staţiunea balneară propriu-zisă, celebră în toată lumea, cu apele ei termale, a căror temperatură de 60—70 grade am încercat-o şi noi din curiozitate, ca să nu spun cu scopul de a ne convinge la faţa locului de adevărul celor spuse
48
în ghidul nostru. întorşi „acasă44, îmbogăţiţi sufleteşte, sub toate aspectele, ne-am reluat ocupaţiile, întrerupte atît de plăcut, din păcate (!), pentru prea puţină vreme. Noroc că „drumeţia4* prin împrejurimile Bonn-ului a continuat, fără stinghereală, ca şi mai înainte.
Deoarece sînt la capitolul „distracţii44 (în sensul etimologic al termenului), urmează să-l completez cu adaosuri. Bonn-ul aivea un teatru, avea şi o sală de cinematograf (poate nu numai una — am uitat acest detaliu) şi, mai cu seamă, renumita „Beethovenhalle44, celebră, dacă vreţi, şi prin numele ei, dar, în primul rînd, prin concertele care se desfăşurau acolo.
Cum atît soţia, cît şi eu eram iubitori, modeşti, dar profund sinceri ai muzicii, frecventam foarte des această sală, în care melomanii se delectau de cîteva ori pe săptămînă. Orchestra simfonică a oraşului era de prima mînă, cu numeroase şi variate forţe muzicale, spre a putea face faţă tuturor împrejurărilor. La cei doi, trei dirijori permanenţi se adăugau cei veniţi din alte părţi, chiar din afara Germaniei, toţi avînd un nume consacrat, cum se spune. Veneau şi instrumentişti din multe locuri, precum şi „cameralişti44 (cred că termenul există în limbajul muzicienilor noştri, din moment ce se vorbeşte de concerte camerale) : mă refer la două cvartete renumite, anume Gewandhaus-Quartet din Leipzig, la producţiile căruia participa regulat Caragiale în epoca sa berlineză, şi Busch-Quartet din Berlin. Nu pot trece cu vederea, dintre multele evenimente muzicale la care am asistat, pe următoarele două. Primul, şi cronologic vorbind, a fost în Vinerea Mare, cum se spune popular la noi acestei zile în care se comemorează „patimile44 lui Iisus. Orchestra sporită, ca număr, pînă la maximum, un cor alcătuit din multe zeci de membri şi cîţiva solişti bine aleşi au executat grandioasa compoziţie „Patimile, după Matei44 (Matthăus-Passion) a lui Bach. Timp de două ore am ascultat-o cu evlavie, la fel cu toţi cei prezenţi acolo, ca în vremea copilăriei, cînd „credeam44 cu adevărat, în sensul bisericesc al cuvîntului, de data aceasta, bineînţeles, la alt diapazon, datorită vîrstei şi formaţiei profesionale şi strict umane. Al doilea eveniment a fos! „săptămînă Beethoven44, în luna mai a aceluiaşi an (1922).
49
Şapte zile în şir (de luni pînă duminică), în fiecare după-nmiază, concerte desfăşurate cronologic în ce priveşte data compoziţiilor respective : o adevărată istorie a muzicii universale, prezentată aşa-zicînd concret, prin executarea pieselor celor mai reprezentative. Ultimul compozitor — cel mai tînăr, adică — „produs4* atunci a fost Schonberg. Nu i-am uitat şi nici n-aş fi putut să-i uit numele, chiar dacă aş fi vrut, fiindcă m-au... scandalizat pur şi simplu compoziţiile lui. Tot timpul am avut senzaţia — nu-i pot spune sentiment, din cauză că nu intervenea absolut deloc afectivitatea în crearea acestei stări de spirit — pe care o am astăzi, cînd aud muzică de jazz. Şi aceasta nu pentru că ar semăna, fie şi foarte vag, din punct de vedere pur artistic, ci fiindcă în ambele împrejurări am impresia că aud ceva care se opune sută la sută conceptului de „muzică44, aşa cum îl înţeleg eu. Vorbesc foarte sincer, vreau să spun ca un om oarecare, fără nici o pregătire teoretică sau tehnică în domeniul acestei arte, dar cu oarecare capacitate de a o „percepe44 şi, mai ales, cu destulă experienţă empirică în ce priveşte muzica numită clasică (în sens larg). Evident că aprecierile mele sînt foarte subiective şi, bineînţeles, la fel de relative. Am ţinut să le exprim nu numai din sinceritate, ci şi cu un scop oarecum filozofic, mai bine zis teoretic. „Revoluţionarul44 Schonberg de acum peste o jumătate de secol este azi un „clasic44 al muzicii mondiale. întîmplător am ascultat o compoziţie destul de recentă a lui şi, fără să pot afirma că mi-ar fi plăcut cum îmi plac cele cu adevărat clasice, n-am mai avut deloc senzaţia de care aminteam mai înainte. Faptul prezintă interes din punct de vedere psihologic, ca şi din acela al istoriei ideilor. In orice domeniu de activitate, inovaţiile în-tîmpină rezistenţă, diferită în detalii de la o epocă la alta, de la o ţară la alta şi de la un individ (sau grup de indivizi) la -altul. Cu vremea, ele îşi fac loc, Iarăşi în grade şi măsură variate, ajungînd, pînă la urmă, să se impună. Bineînţeles, nu toate şi nu totdeauna, dacă ne limităm, cum nu este posibil altfel, la epocile pe care le putem cuprinde cu mintea, spre a fi în stare să apreciem măcar aproximativ just. In cazul meu, rezistenţa a existat şi continuă să existe numai la început, după care cedează, nicio-
50
dată însă în întregime, cu excepţia ideilor politice. La muzică m-am referit deja mai înainte. Ceva asemănător, dar mai favorabil noutăţilor, cînd e vorba de literatură şi de ştiinţă, în sensul că le accept mai uşor, uneori chiar din primul moment, dar numai parţial, în proporţii variabile după împrejurări. Ca lingvist, de pildă, am adoptat repede doctrina „idealistă44 a lui Karl Vossler, care se ridica împotriva neogramaticilor : m-a atras concepţia lui prin osteneala de a descoperi „ideile44 care se ascund în fapte, de a studia faptele de limbă nu pentru ele înseşi, ci pentru semnificaţia lor. Tot aşa m-am lăsat uşor convins de justeţea ideii de bază a fonologiei, care separă, fără a le considera contradictorii, noţiunea „sunet44, produs material, fizic, de noţiunea „fonem44, produs abstract al minţii noastre. Am făcut chiar o comunicare despre această „disciplină nouă44, cum am numit-o eu atunci, la Academia Română.
Cele două semestre de „studenţie44 la Bonn au fost, dacă judec bine, extraordinar de rodnice în ce priveşte dezvoltarea mea profesională. Mă gîndesc, aproape uimit, cum a fost posibil să desfăşor o activitate atît de bogată şi de felurită : student conştiincios ca un elev de liceu din vremuri bune, cercetător, cu o lucrare, între altele, care putea fi susţinută ca teză de doctorat (multe disertaţii doctorale susţinute în Germania, chiar înainte de primul război mondial, nu aveau decît circa 100 de pagini tipărite) şi om în sensul obişnuit al cuvîntului, doritor să se plimbe, să asculte muzică, să facă vizite şi excursii etc. Nici după 23 August 1944, cînd am fost solicitat din plin de noile condiţii de viaţă ale ţării noastre, în special după reorganizarea Academiei Române, nu am avut un an de muncă aşa de plin.
întors acasă, unde mi-am reluat activitatea didactică 1a cele două şcoli (seminarul „Veniamin44 şi liceul „Mihail Kogălniceanu44), care îmi cerea nu numai foarte mult timp, ci şi forţă nervoasă, am continuat munca ştiinţifică, co-laborînd la Arhiva şi Viaţa românească. îmi dădeam însă uşor seama că mai am încă de învăţat ca elev propriu-zis al unor mari profesori în specialitatea mea. Ţin să precizez de pe acum, ca să nu... uit mai tîrziu, că nici prin gînd nu-mi trecea eventualitatea obţinerii unei ca-
51
l ed re universitare. Ocupat, cum am arătat, cu munca didactică şi aproape străin de universitate, deşi aveam, în continuare, legături cu foştii mei profesori (A. Phi-lippide, G. Ibrăileanu şi Traian Bratu — acesta ajuns între timp rector), şi, în consecinţă, nu ştiam mai nimic despre ce se întîmpla acolo, nici măcar că exista o catedră de Filologie romanică, „pregătită44 mai de mult pentru unul dintre foştii proprietari ai firmei Viaţa românească.
Dată fiind admiraţia mea pentru Karl Vossler, romanistul de la Munchen, m-am hotărît să mă duc acolo în semestrul de vară al anului universitar 1922—1923. Am procedat la îndeplinirea formalităţilor pentru înscriere. Răspunsul dat de Ministerul Învăţămîntului din Bavaria a fost negativ. Surpriză, în primul moment, şi decepţie. Pentru cine cunoştea, fie şi aproximativ, atmosfera politică în curs de formaţie, care avea să creeze hitlerismul, respingerea cererii unui cetăţean român nu avea nimic surprinzător. Ţara noastră a luptat, între 1916 şi 1918, contra Germaniei, adică împotriva poporului german, contribuind astfel la înfrîngerea şi la „umilirea44 (nedreaptă !) a acestuia, prin urmare, „ce caută un fost «duşman» la o universitate germană ?“. Curios, la prima vedere, este însă altceva. In primul război mondial, greul l-a dus Prusia, statul cu mult cel mai întins şi mai populat al federaţiei germane. Afară de asta, crearea noii Germanii, în 1871, a fost, înainte de toate, opera Prusiei, căci ea a pornit războiul din 1870, pe care l-a cîştigat, contra Franţei. Avea, deci, un motiv, foarte serios, fie şi de natură orgolioasă, de a păstra ranchiună contra tuturor participanţilor la dezastrul militar şi politic de la terminarea primului război mondial. In sfîr-şit, pentru ca surpriza, de care vorbeam, să pară şi mai mare, voi adăuga un lucru, ştiut de toată lumea într-o vreme : dintre statele alcătuitoare ale imperiului german, reputaţia, întemeiată pe fapte, de a fi cel mai reacţionar o avea tocmai Prusia, spre deosebire, înainte de toate, de Bavaria, mai „liberală44, poate sau chiar oarecum sigur, graţie unui contact îndelungat cu spiritualitatea romanică. Dealtfel, între aceste două state a existat totdeauna o adevărată gelozie, care căpăta une-
52
ori forme destul de serioase şi nu se limita la oamenii politici. Bavarezii vedeau în prusieni un fel de parveniţi, treziţi relativ tîrziu la cultură adevărată, şi, fiind puternici din punct de vedere militar şi politic, şi-au asumat rolul de conducători ai întregii Germanii. Pentru cine simţea şi mai cu seamă prevedea desfăşurarea evenimentelor cu începere de prin 1920—1921, surpriza de care vorbeam mai sus nu era deloc o surpriză. Se ştie că Hitler, în calitatea sa de german „din sud44 (era austriac), la fel cu bavarezii, şi-a început activitatea în Ba-varia (la Munchen şi în continuare la Nurnberg).
în consecinţă, m-am adresat din nou Ministerului prusian al învăţămîntului, care mi-a aprobat înmatricularea pentru semestrul de vară, de astă dată la Universitatea „Humboldt44 din Berlin, mai celebră, în ansamblu, decît cea din capitala Bavariei. Ca şi la Bonn, am urmat foarte multe cursuri (în total 16, împreună cu semina-riile). Multe dintre ele nu se legau direct de Filologia romanică, iar unele erau chiar străine, dar mă atrăgeau din curiozitate ştiinţifică sau prin valoarea mare a profesorilor respectivi. Iată-le pe cele mai importante r „Gramatica istorică a limbii gotice44 (Prof. W. Schulze, 4 ore pe săptămînă) ; „Bazele culturii spirituale germane şi franceze44 (Prof. Ed. Wechssler, 4 ore) ; „Literatura spaniolă modernă44 (Prof. M. L. Wagner, 2 ore) ; „Probleme de istorie a limbii franceze44 (Docent G. Rohlfs,
1	oră) ; „Antichităţi slave44 (Prof. Alexander Bruckner,
2	ore) ; „Introducere în Filologia celtică44 (Prof. J. Po-korny, 1 oră). Unele cursuri erau însoţite de interpretări de texte, foarte interesante ca metodă şi ca rezultate r „Viaţa şi opera lui Cervantes, cu lecturi, interpretări şi exerciţii44 (M. L. Wagner, 1 oră) ; „Capitole alese din istoria literaturii franceze vechi, cu interpretări4t (G. Rohlfs, 2 ore) ; „Introducere în limba maghiară pentru începători44 (von Farkas, 1 oră). Numeroase au fost seminariile, în majoritate practice (italiană, spaniolă, portugheză). Mă opresc la cele oarecum teoretice, importante prin temă sau prin conducătorii lor : „Exerciţii lingvistice şi de geografie lingvistică44 (M. L. Wagner, 2. ore) ; „Interpretări din scrierile lingvistice ale lui W. v.
JJuinboldt“ (Docent E. Lewy, 3 ore); „Exerciţii lingvistice cu privire la tipuri de limbi44 (acelaşi, 1 oră).
Se impun aprecieri şi comentarii. W. Schulze era unul dintre cei mai mari lingvişti ai epocii. La moartea lui K. Brugmann, socotit drept „şef44 al lingvisticii indo-europene, V. Bogrea a publicat în Dacoromania un necrolog, în care, punînd problema „succesorului46 celui dispărut, se gîndea la W. Schulze şi Antoine Meillet, cu preferinţe pentru acesta din urmă. Impresionant, prin calităţile rare ale personalităţii sale, mi s-a părut Alexander Briickner, polonez de origine. Cursul său a fost un fel de polemică neîntreruptă cu slavistul ceh Niederle, autor al unei cărţi cu aceeaşi temă (Antichităţi slave). Romanistul Ed. Wechssler nu mi-a plăcut şi, de aceea, după cîteva săptămîni, nu i-am mai frecventat cursul (deşi ...plătisem taxa corespunzătoare !). Trebuie să explic această atitudine. Mai întîi, cursul său a pornit de la o idee aş zice fixă, în orice caz apriorică, aceea că între spiritualitatea franceză şi cea germană există numai contraste, ba chiar contradicţii sau opoziţii, şi totdeauna „opta44 pentru cea din urmă, care era serioasă, solidă, cu un orizont larg etc. Problema era pusă fals, deci neştiinţific. Afară de asta, am avut impresia că făcea demagogie, bineînţeles cu intenţie. (Să nu uităm că ne aflam la cîţiva ani după primul război mondial.) Studenţii reacţionau fie pentru, bătînd din picioare (nu... aplaudau fiindcă mâinile erau ocupate cu luarea notelor !), fie contra (hîrşiind picioarele de parchet). Majoritatea făceau parte, fireşte, din prima categorie. Prelegerile lui s-au transformat într-o carte masivă, intitulată, semnificativ din punct de vedere politic, Esprit und Geist: esprit-ul, adică superficialitatea, frivolitatea etc., aparţine francezilor, iar Geist-ul, recte temeinicia, profunditatea etc., germanilor. Critica recenzenţilor, bineînţeles conaţionali ai autorului, a fost, în general, defavorabilă. Am şi o amintire plăcută. Cînd Wechssler a aflat că sînt român, m-a întrebat „ce face A. Philippide44. Fusese coleg la Halle în 1888—1890 cu profesorul meu, care urmase acolo cursuri de specializare. (Diferenţa de vîrstă dintre ei era mare.)
54
Lectorul von Farkas îşi ţinea cursul la Institutul ungar de Ştiinţe, al cărui director era un cunoscut filolog (Geiger, dacă nu mă înşală memoria). De atunci rni-am schimbat „părerea" despre limba vecinilor de la apus, în sensul că, bazîndu-mă pe simple impresii acustice, puţine şi întîmplătoare, o socoteam ciudată, aspră, foarte departe de cele pe care le cunoşteam şi chiar le vorbeam. Mi-am amintit de aprecierea cuiva, care spunea că maghiara nu e mai puţin armonioasă decît italiana. Modul cum o vorbea von Farkas întărea această afirmaţie. Pe lectorul de spaniolă şi pe cel de portugheză am avut prilejul să-i întîlnesc după foarte multă vreme. Pe ultimul, o singură dată, la Coimbra, cu prilejul Congresului de Lingvistică romanică din 1959, care a avut loc în Portugalia. La masa oferită de Universitatea al cărei student a fost şi poetul naţional şi totodată universal Camoes, am întrebat pe vecinul meu de masă despre domnul Da Providencia, fostul meu profesor de portugheză la Berlin. Era chiar el, şef al catedrei de Limba şi literatura germană şi decan, atunci, al Facultăţii de Litere. Pe lectorul spaniol, celebrul, de multă vreme, Dâ-maso Alonso, lingvist, filolog, istoric şi critic literar, poet, unul dintre fruntaşii generaţiei de la 1927, în prezent preşedinte (spaniolii spun „director") al principalei Academii („de la lengua") a Spaniei, l-am revăzut, după ultimul război, de mai multe ori, nu numai la Madrid, ci şi la Malaga, unde ţinea cursuri la Universitatea (neoficială) pentru oameni cu studiile universitare terminate. Eu cunoşteam destul de bine, teoretic, limba spaniolă, dar o vorbeam foarte mediocru. Lectorului, care avea atunci 25 de ani, îi plăcea... sintaxa „mea", şi de aceea mi-o lăuda. Prima dată i-am spus : „Nu e un merit al meu, ci al limbii mele materne !" Şi pe G. Rohlfs l-am întîlnit adesea la reuniuni ştiinţifice internaţionale. Fusese luptător pe front în timpul primului război mondial, din care s-a întors „gazat", în urma unei explozii de un anumit gen. Trăieşte şi astăzi, cu reputaţia de cel mai bun cunoscător al istoriei limbii italiene şi al raporturilor lingvistice greco-italiene din Italia meridională şi Sicilia, unde mai trăiesc, din ce în
55
<•(* mai puţini, vorbitori ai limbii greceşti din vremea Magnei Grecia.
Cel mai interesant dintre toate seminariile a fost cel condus de M. L. Wagner (sub titlul „Exerciţii lingvistice. v. mai sus). Eram în total opt sau nouă membri, toţi doctori, ai acestui seminar „pentru avansaţi44. Profesorul era nu numai un strălucit lingvist, teoretician ca să zic aşa, ci şi un mînuitor desăvîrşit al principalelor limbi romanice. Cu lectorii de spaniolă, italiană etc. vorbea în limba maternă a fiecăruia. In mai, cînd se împlineau un secol de la apariţia celebrului roman Logodnicii al lui Manzoni şi cincizeci de ani de la moartea autorului, s-ia organizat o festivitate în aula mare a Universităţii. Profesorul Wagner a făcut o comunicare într-o italienească la fel de perfectă ca a ambasadorului Italiei, Bosdari. (Am reţinut numele acestuia datorită puternicei impresii produse de cuvîntarea lui, foarte competentă, asupra mea. Mă întrebam, fără să vreau, ce ar fi putut face un diplomat român într-o împrejurare similară, de comemorare a lui Eminescu, de pildă.) La seminarul lui Wagner am prezentat o lucrare despre teoriile lingvistice ale lui Karl Vossler. Lectura ei şi discuţiile în legătură cu ea au durat două şedinţe. Părerile erau cum se zice, împărţite, chiar foarte împărţite, nu numai pentru că cei mai mulţi vorbitori cunoşteau cam vag ideile romanistului miinchenez, ci şi din cauza noutăţii lor oarecum revoluţionare. Conducătorul seminarului, în „concluziile44 sale, dezvoltate, a dat dovadă, ca şi în alte probleme, mai mult ori mai puţin îndepărtate de preocupările sale obişnuite ca romanist, că este accesibil la noutăţi, bineînţeles cu anumite rezerve, care nu erau numai ale lui.
In preajma vacanţei de „Rusalii44, o surpriză extrem de plăcută. Leo Spitzer, care ştia că sînt la Berlin, căci purtam corespondenţă asiduă încă din toamna anului 1922, cînd m-am întors în ţară, m-a invitat la dînsul pentru toate cele 6 — 7 zile „libere44. Se înţelege că am acceptat cu toată bucuria, ca şi cu convingerea că, fiind oaspetele lui, voi avea numai de cîştigat şi profesional şi uman vorbind. Nu m-am înşelat deloc în aşteptările mele. Mai presus de toate s-a consolidat pentru toată viaţa prietenia
56
noastră, destul de puternică încă din timpul studiilor mele la Bonn. L-am putut cunoaşte foarte bine în intimitatea vieţii sale, ca soţ şi ca părinte al unui copil, „finul44 soţiei mele. I-am examinat de aproape biblioteca, bogată şi „aleasă44, mai cu seamă în afara lingvisticii şi filologiei, care se înţelegea oarecum de la sine. Am aflat amănunte despre familia sa vieneză şi despre numeroşi oameni, apar-ţinînd la diverse categorii sociale, pe care îi cunoştea. Am înţeles cum a izbutit el să-şi formeze o cultură cu adevărat multilaterală şi, în special, să-şi dezvolte gustul şi priceperea pentru producţiile artistice de toate genurile. O săptămînă, cum n-am avut eu, poate, niciodată în lunga mea viaţă. Închei această succintă descriere cu o întîm-plare, aş spune, folosind un termen familiar, dar potrivit, nostimă. Despre prezenţa mea la Bonn au aflat unii dintre membrii Wanderklub-ului amintit într-o pagină precedentă. Intr-o zi, cînd revedeam anumite locuri plăcute pentru mine, m-a căutat un „drumeţist44, care era în-tîmplător (şi nu prea întîmplător, pentru că majoritatea membrilor acestui club aparţineau „sexului de peste drum44 — împrumut titlul unui roman românesc scris de o femeie) o... domnişoară. La masă, Spitzer mă informează despre „vizita44, nerealizată de fapt, nu numai mirat, ci şi, aparent (adică în glumă), aproape indignat : „Trăiesc în Bonn de opt ani şi prima fată drăguţă care vine în casa mea îl caută pe... Iordan !44 Am făcut haz de povestire, mai exact spus de tonul ei, simţindu-mă totodată flatat. (L-am înţeles foarte bine pe bunul meu prieten, întrucît o sensibilitate asemănătoare cu a lui am avut şi eu totdeauna.)
La Berlin se găsea în epoca aceea poetul Al. A. Phi-lippide, fiul profesorului meu, pentru continuarea studiilor juridice începute (şi încheiate cu licenţa) la Iaşi. Ne vedem cînd şi cînd, mai ales graţie mie, căci doream să stau de vorbă cu el, în parte, şi pentru a da curs rugăminţii părintelui său, care dorea să fie informat despre „băiat44 şi indirect. Poetul nu-şi neglija obligaţiile de „doctorand44, dar acorda preferinţă, pe bună dreptate, preocupărilor sale literare în sensul larg al cuvîn-tului: citea foarte mult, în special din marii sciitori germani, clasici şi moderni, frecventa teatrul etc. Roadele
57
acestor lecturi, continuate şi după plecarea din Berlin, s-au văzut şi se văd în volumele lui de critică literară, toate la aceeaşi înălţime, ca şi talentul său poetic.
Curiozitatea mea, înţeleasă larg, foarte mare şi mai tîrziu, cu trecerea vîrstei, m-a îndemnat să „vădu la lucru unele dintre numeroasele celebrităţi ale Universităţii „Humboldt“. Am încercat, mai întîi, cu Albert Ein-stein, care nu era profesor, dar, în calitate de membru activ aii Academiei Prusiene de Ştiinţe .cu sediul în Berlin), avea dreptul să ţină cursuri (şi făcea uz de acest drept), cu titlul oficial de lesendes Mitglied der Akade-mie. Din păcate lipsea din Germania, încît curiozitatea mea a rămas nesatisfăcută. Am avut, în schimb, noroc cu marele fizician Max Planck şi cu economistul, la fel de ilustru, Werner Sombart (care avea legături cu ţara noastră ^prin căsătoria sa cu una dintre fiicele profesorului N. ’ Leon, de la Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi). Din lecţia de o oră şi jumătate a lui Planck n-am înţeles, cum era şi de aşteptat, absolut nimic. Profesorul, un om foarte oarecare ca înfăţişare şi ţinută, a scris mai tot timpul la tablă tot soiul de formule, pe care le explica foarte amănunţit într-un limbaj misterios pentru mine. Sombart îşi ţinea prelegerile într-o aulă în care încăpeau, fără exagerare, cam 1 000 de oameni. Destui, printre ei eu însumi, stăteau în picioare, fiindcă băncile şi scaunele suplimentare erau ocupate de cei veniţi cu mult înainte de începerea cursului. Expunerea am putut-o urmări relativ uşor, dată fiind iniţierea mea în Economia politică, drept urmare a studiilor juridice.
Mai numeroase au fost spectacolele propriu-zise, îndeosebi cele teatrale, la care am asistat. Berlinul era atunci, cu siguranţă, cel dintîi oraş din lume în materie de teatru. Faptul se datora unor foarte mari actori şi excepţionalului regizor Max Reinhardt. Acesta conducea două dintre numeroasele instituţii dramatice ale capitalei Germaniei : „Deutsches Theater“ şi „Grosses Schauspielhaus“. In primul se organizau spectacole potrivite pentru o sală modestă ca dimensiuni spaţiale, cu piese clasice germane (Goethe, Schiller etc.) şi cu unele străine asemănătoare. Acolo am văzut, între altele, partea
58
a doua a lui Faust, care nu ştiu dacă se reprezintă undeva în afara Germaniei, şi Kean (prelucrare după opera cu acelaşi nume a lui Dumas). Rolul titular al acesteia din urmă a fost jucat de marele actor Albert Bassermann, specializat, dacă pot spune aşa, în personaje cu o psihologie complexă de mare fineţe. Celălalt teatru condus de Reinhardt era instalat într-un fost circ, a cărui arenă enormă a fost transformată în scenă. Sala însăşi era extraordinar de spaţioasă : avea circa 5 000 de locuri. Totul se preta la spectacole de proporţii grandioase. Mi-amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, reprezentaţiile organizate cu Neguţătorul din Veneţia şi Regele Lear, care m-au zguduit pur şi simplu. Numai la Moscova am avut emoţii întrucîtva asemănătoare, dar nu de aceeaşi forţă, la „Teatrul de Artă“, care şi după moartea lui Stanislavski se menţinea la cea mai mare înălţime artistică. Dealtfel, în ce priveşte îndrăzneala, bine înţeleasă, fiindcă era bine condusă de minţi nu numai geniale, ci şi, lucru, poate, mai important, de o pregătire profesională cu totul ieşită din comun, marele regizor rus părea a fi un emul al lui Reinhardt, fără să pot preciza dacă unul, indiferent care, ar fi învăţat ceva de la celălalt în sensul didactic al termenului. La spectacolul cu Neguţătorul din Veneţia, cu Werner Krauss în rolul principal — acest extraordinar actor a ajuns a fi cunoscut şi la noi prin filme celebre — scena părea o Veneţie completă în miniatură. In Regele Lear, cu acelaşi actor în rolul titular, scena nebuniei nefericitului bătrîn în pădurea bătută de ploaie şi furtună se desfăşura cu aceeaşi fantezie.
Dispunînd de timp liber, întrucît, afară de cursuri şi seminarii, numai pregătirea lucrării despre teoriile lingvistice ale lui Vossler figura în programul meu de muncă ştiinţifică, frecventam şi sălile de concert şi, în special, pe cele de operă, pe acestea, înainte de toate, pentru a cunoaşte, ca să zic aşa, la faţa locului, pe Ri-chard Wagner. Am făcut şi două călătorii scurte, dar rodnice. Una la Hamburg, unde m-a impresionat puternic măreţia portului, sporită de estuarul, de 18 kilometri, al Elbei, cealaltă la Dresda, oraşul cu numeroase monumente arhitectonice, cu celebra lui „Galerie de
59
artă“, întemeiată în 1722, una dintre cele mai valoroase colecţii de pictură din lume, comori unice, cred, de porţelanuri, cristaluri, mobilă rară etc., toate instalate în aşa-numitul „Zwinger“, care, după umila mea părere, poate concura, din punct de vedere arhitectonic, cu vestitele Versailles şi Trianon.
La începutul lui iulie, ultima lună a semestrului de vară, a venit la Berlin şi soţia mea. Cînd am plecat din Iaşi, ne înţelesesem să ne... separăm, pentru a face economii, mai ales că era vorba de o separaţie de scurtă durată. Eu îi scriam foarte des, la Buzău, în familia ei, unde se dusese ca să nu stea singură la Iaşi. In scrisorile mele îi vorbeam despre „distracţiile4* amintite în paginile precedente. Ideea de a nu mai aştepta întoarcerea mea şi de a mă urma la terminarea semestrului, i-a sugerat-o, după spusele sale, soacra mea, motivînd-o tocmai cu informaţiile date de mine : „Dacă e aşa de frumos pe acolo, de ce să nu fiţi, măcar o lună, împreună ?“ In ce măsură soţia mea avea nevoie de un îndemn din afară, rămîne de discutat. Fapt este că a venit, şi eu n-am regretat. Am relatat acest detaliu so-cotindu-1 interesant sub aspect psihologic. Soţia mea a obţinut cele trei vize de tranzit necesare călătoriei (poloneză, cehoslovacă şi germană), într-o singură dimineaţă. La fel de uşor i s-a aprobat cererea de a lua cu dînsa bani româneşti. Acest amănunt prezintă o mare importanţă, aparent curioasă, prin faptul că-mi oferă prilejul să informez pe cititori despre criza economică din Germania acelei epoci. Moneda naţională se deprecia văzînd cu ochii, de la o zi la alta. Ţara noastră emitea atunci bancnote de cîte 1 000, 500 şi 100 de lei. Pe la mijlocul lui iulie, aproximativ vorbind, pentru 500 de lei obţineam 1 900 000 de mărci. Pare incredibil, dar spun adevărul... adevărat ; a doua zi, aproape dublul acestei sume. Şi cum existau foarte multe bilete de bancă vechi, care circulau încă, se întîmpla ca pentru sume mari să fie nevoie de o servietă, dacă nu cumva de o valiză. Populaţia Berlinului (ca şi aceea a Germaniei întregi) privea, bineînţeles de la distanţa la care mă găseam eu faţă de ea, cu răbdare, dacă nu cu sînge rece, lucrurile. Aceasta, numai aparent. Sînt convins că
60
majoritatea ei, alcătuită din muncitori de toate categoriile suferea cumplit, dar, dat fiind spiritul de disciplină în care era educată, nu-şi manifesta nemulţumirea prin acţiuni propriu-zise, cel puţin n-am luat eu cunoştinţă de ele, ceea ce nu însemnează că nu se produceau.
In primele zile ale lui august am părăsit Berlinul, dar nu spre a ne întoarce în ţară, ci pentru a da curs invitaţiei lui Spitzer de a petrece cîteva zile în vila sa de la Portschach am Worthersee (din Austria, provincia Carintia).
Drumul Berlin — Munchen l-am făcut cu clasa a Il-a a unui tren accelerat, prima dată, care a avut urmare peste mulţi ani, în Germania, fiindcă, chiar pentru noi, oameni mai degrabă săraci, costa atunci foarte puţin. Pe peronul gării Munchen, în aşteptarea trenului care trebuia să ne ducă mai departe, am avut intuiţia, vagă, fireşte, a stării de spirit cauzate de criza economică. La Berlin cumpărasem un număr de cărţi şi două valize de carton presat. Pe o bancă, trei domni, modeşti după îmbrăcăminte, văzînd bagajul nostru şi fiind siguri că sîntem străini — căci vorbeam româneşte — au exclamat cu ciudă, destul de tare, ca să auzim : Das sind die Spitzbuben Deutschlands l Noi, ca reprezentanţi ai altor popoare, toate bogate şi de aceea gata să „prade44 (Spitzbube înseamnă „pungaş44) pe bieţii germani ! Să nu uităm că în 1923 partidul naţional-soeialist al lui Hitler exista deja şi-şi avea sediul central la Munchen. Vila amintită era singura avere care îi mai rămăsese lui Spitzer în urma profundelor schimbări, de toate felurile, produse de război. Fiind încă Privat-Dozent, adică nesalariat (primea numai cota-parte din taxele studenţeşti), s-a gîndit, ca să poată trăi omeneşte, la organizarea unor cursuri postuniversitare, cum le numim noi astăzi, în vila sa, care, graţie spaţiului (avea circa 20 de încăperi, cele mai multe mari şi foarte mari), a adăpostit pe cursanţi, toţi filologi din ţările scandinave, singurele neatinse sau mai puţin atinse de criză : ei aveau acolo locuinţă, masă şi „şcoală44, plus... vilegiatură — în peisajul cvasimontan, cu lacul Worther, la care proprietarul vilei avea acces direct.
61
Vilegiatură am făcut şi noi în cele 5-6 zile petrecute acolo, şi nu numai în sensul material al termenului. Căci ne-am bucurat de compania lui Spitzer şi a familiei sale, am stat de vorbă cu unii dintre participanţii la cursuri — cîţiva veniseră cu soţiile — şi cu un prieten şi coleg al lui de studenţie de la Viena, Gio-vanni Maver, care ţinea cursanţilor lecţii de slavistică. Întîmplarea a făcut să-l pot cunoaşte pe Spitzer într-o ipostază cu unele trăsături noi, oarecum nebănuite. Intr-o seară a primit în gazdă, cu plată, căci mai avea loc, o pereche tînără. Doamna era neobişnuit de distinsă şi — am constatat a doua zi — la fel de cultivată. Seara am asistat, aş spune cu emoţie estetică, la o discuţie despre literatură şi artă în general la un nivel cu totul ridicat. Prietenul meu era, bineînţeles, superior, poate chiar mult doamnei, dar şi ea putea face faţă, cum a şi făcut, cu destul succes într-o asemenea împrejurare. Spitzer avea, de obicei, vervă, mai cu seamă cînd polemiza. De astă dată, s-a întrecut pe sine însuşi. Am înţeles uşor de ce. Partenera sa era nu numai inteligentă şi cultivată, ci şi foarte frumoasă. Eu îi priveam şi îi ascultam pe amîndoi cu... toţi ochii şi cu toate urechile, cum aş fi făcut, dacă era cazul, la cel mai extraordinar spectacol teatral. Mi-a făcut şi i-a făcut mare plăcere, cînd, după terminarea duelului estetic, care a durat aproape o oră, i-am comunicat impresiile mele, insis-tînd deopotrivă de mult asupra calităţilor, printre ele în primul rînd frumuseţea, ale doamnei.
întorşi la Iaşi, ne-am reluat ocupaţiile întrerupte cîteva luni. Gî-ndul meu era să-mi continuu pregătirea de românişi: şi la Paris. In lingvistica romanică, nemţii erau, cum am arătat în alt loc, superiori francezilor (am în vedere, în primul rînd, cuprinderea întregului domeniu al limbilor romanice). La Paris aveam însă posibilitatea să cunosc direct geografia lingvistică prin creatorul ei, care era Jules Gillieron, „director de studii44 la „Ecole Pratique des Hautes-Etudes44. Tot acolo lucra, la aceeaşi instituţie şi la College de France, Antoine Meillet, elevul şi, într-un anumit sens, succesorul lui Ferdinand de Saussure, întemeietorul şcolii lingvistice franceze („sociologice44, cum i-am spus, mai tîrziu, eu,
62
călcînd pe urmele altora). Meillet era socotit atunci, pe drept cuvint, cel mai mare lingvist al epocii. Mai întîi, din cauza extinderii puţin obişnuite a cîmpului ştiinţific pe care îl cultiva. Era un indoeuropenist aproape general, dacă pot spune aşa : afară de greacă şi latină, cărora le-a consacrat şi cărţi, nu numai studii, articole etc., stăpînea deopotrivă de bine uneltele necesare pentru cultivarea limbilor germanice — şi acestea cercetate în lucrări speciale sau de ansamblu — şi a limbii armene, cu privire la care trecea drept cel mai autorizat cunoscător. Aş mai aminti pe Ferdinand Brunot, autorul monumentalei Istorii a limbii franceze : zece sau douăsprezece volume ale acestei opere unice au fost întocmite de el însuşi (restul, pînă la ultimul, care este, mi se pare, al XVIIMea, se datoreşte elevilor săi).
La Paris, viaţa nu era însă ieftină, ca în Germania, şi ceea ce mi-ar fi rămas din salariul meu după plata suplinitorului nu mi-ar fi ajuns nici mie singur. Statul nostru înfiinţase acolo, curînd după război, o aşa-zisă „şcoală română44, sub conducerea lui N. Iorga. Alta, similară, fusese întemeiată, la Roma, cu V. Pârvan ca director. De fapt, amîndouă erau cămine, în care „elevii44, toţi licenţiaţi, aveau locuinţa şi luau sau puteau lua mesele. Nu pot să nu fac o comparaţie între aceste două şcoli, aceasta dintr-un punct de vedere general, aş zice, cu oarecare exagerare, filozofic sau de concepţie. Cei doi rectori se deosebeau mult între ei, sub toate aspectele. Iorga era, incontestabil, genial, aş adăuga, gen Hasdeu, extrem de original şi, mai ales, personal, în tot ce făcea. Stăpînit de ideea că Parisul este un oraş primejdios din punct de vedere educativ — să nu uităm că pînă la primul război mondial, el a fost un admirator fervent al culturii germane — a crezut că poate feri pe elevii şcolii sale de „corupţia44 acestui centru internaţional, instalînd-o... departe de Paris, şi anume la Fontenay-aux-Roses. Bineînţeles că „pensionarii44 şcolii făceau zilnic drumul pînă la Paris, unde frecventau cursuri de specialitate, lucrau în biblioteci etc. Numai noaptea stăteau la şcoală, şi, cum se ştie, dacă este ca cineva, tînăr sau mai puţin tînăr, să se... „strice44, el se poate strica foarte bine şi... ziua. Mi-amintesc, fără
63
să vreau, că guvernul Marghiloman, instituit în 1918 după pacea de la Buftea, a venit cu o reformă radicală a învăţămîntului, operă a lui Simion Mehedinţi, care, ca „semănătorist44 prin temperament şi formaţie, deşi elev favorit al lui Maiorescu, a crezut, la fel cu Iorga, că otfaşul, fie şi de 15-20 000 de locuitori, „strică44 pe viitorii învăţători, şi de aceea voia ca şcolile normale, care pregăteau cadre didactice pentru clasele elementare, să se înfiinţeze la ţară, iar elevii lor să fie toţi copii de ţărani. Pârvan, care nu era deloc genial, a procedat „gospodăreşte44, adică realist. A construit la Roma binecunoscuta pînă astăzi „Accademia di Romania44, o capodoperă arhitectonică — aceasta pe deasupra ! — cu camere pentru „elevi44, care, cînd erau căsătoriţi, îşi puteau aduce acolo soţiile, eu tot ce trebuie pentru confort, cu o foarte frumoasă sală de lectură etc. In asemenea condiţii, pensionarii acestei şcoli au putut, în general, lucra mai bine decît colegii lor de la Paris, ceea ce se vede concret din publicaţiile ambelor instituţii, toate cu lucrările lia care erau obligaţi membrii lor în timpul celor doi ani de studii. Ca să termin cu aceste informaţii, trebuie să mai arăt că la Paris erau trimişi, pe baza recomandării Facultăţilor de Litere ale celor patru universităţi româneşti, viitori specialişti în istorie literară şi istorie politică modernă, iar la Roma, absolvenţii secţiilor de Filologie clasică şi de Istorie veche (cu Arheologia şi Epigraf ia corespunzătoare). O singură excepţie, cel puţin singura cunoscută de mine, celebră însă : G. Călinescu, deşi n-a studiat la Bucureşti nici una dintre aceste ultime discipline, a fost membru al şcolii de la Roma.
Eu am fost recomandat de Facultatea de Litere ieşeană pentru Paris, prin octombrie 1923, curînd după întoarcerea mea din Germania. In urma recomandării m-am prezentat la Ministerul Educaţiei Naţionale, Direcţia generală a învăţămîntului superior, spre a afla ce trebuie făcut pentru realizarea propunerii forului competent. Directorul, Const. Kiriţescu, m-a trimis la Iorga, motivînd aceasta prin „dreptul44 pe care îl avea directorul şcolii de a decide „în ultimă instanţă44. Eu mi-am manifestat deschis mirarea, căci, după normele legale,
64
autoritatea supremă era ministerul. Kiriţescu a dat a înţelege, foarte clar dealtminteri, că în cazul de faţă situaţia se prezintă altfel, dată fiind personalitatea excepţională a directorului şcolii de la Paris. M-am dus, în urma indicaţiilor date, la redacţia ziarului Neamul românesc, singurul loc unde mă putea primi Iorga. Convorbirea, foarte grăbită din partea lui, a durat cinci, şase minute, cu o apreciere favorabilă despre mine, pe care o reproduc aproape textual : „Bine că văd şi un om cuminte de la Iaşi !“ Calificativul mi se potrivea, deşi interlocutorul meu îi dădea alt sens. După cum se ştie, Viaţa românească îl „atacau adesea, în momentul acela, dacă ţin bine minte, în problema Istoriei Imperiului otoman, opera lui Iorga, criticată serios de un mare turcolog german (Brockelmann), care îi reproşa, între altele, că a scris istoria unui popor fără a-i cunoaşte limba.
întors la Iaşi, am aşteptat un timp scrisoarea, promisă, în legătură cu plecarea mea la Paris. Neprimind-o, m-am adresat lui Iorga în scris. Pînă la urmă, după o polemică prin corespondenţă, mi s-a respins cererea, perfect îndreptăţită legal vorbind, de a fi primit ca membru al şcolii de la Fontenay-aux-Roses. Corespondenţa respectivă a devenit publică acum doi ani, cînd am publicat-o într-un număr al revistei Manuscriptum. Argumentul cel mai puternic, acesta decisiv, adus de Iorga în sprijinul neacceptării mele, a fost acesta : deoarece am studiat după războiul nostru contra Germaniei la două universităţi germane, mi-am „umilit ţara“ şi, în consecinţă, el, cu mare răspundere — nu ştiu cine i-o ceruse sau i-o impusese — în materie de demnitate naţională, nu mă poate primi. Răspunsul meu, la acest argument, a fost extrem de clar şi de simplu. La Universitatea din Bonn au studiat în 1921-1922, cînd mă găseam şi eu acolo, un număr de circa 12-15 studenţi, veniţi din ţări cu veche tradiţie universitară, care — amănunt extrem de important în cazul de faţă — au fost atacate şi invadate de Germania : Franţa şi Belgia, precum şi cam tot atîtia din Anglia. La scrisoarea mea, în care îi comunicam acest fapt şi totodată îl întrebam cum poate un român, îm-
65
pins de necesităţi obiective, să se specializeze la un nivel mai ridicat, dacă în Germania îşi umileşte ţara, iar în Franţa nu se poate duce pe cont propriu, din lipsă de bani, Iorga a răspuns, ca şi în alte împrejurări, că la vîrsta sa nu primeşte lecţii de la nimeni.
Acest incident a avut, pentru moment, şi alte consecinţe. Lucrarea mea de toponimie românească începuse să se tipărească la Bonn, în editura Kurt Schroeder, cum am arătat mai înainte. In 1924 a avut loc la noi un congres internaţional de studii bizantine, organizat de Iorga, în calitate de preşedinte al comitetului însărcinat cu pregătirea şi desfăşurarea lui. La acest congres n-au fost invitaţi specialiştii germani, deşi ei nu erau prin nimic inferiori colegilor francezi sau englezi. Şi aceasta, pentru motive asemănătoare cu cele invocate de Iorga în legătură cu neacceptarea mea ca membru al Şcolii române din Paris. Opinia publică germană s-a sesizat şi a reacţionat în diverse chipuri. In ce mă priveşte — şi de aici am pornit discuţia — am fost în primejdie să nu mi se mai publice lucrarea amintită. Intr-adevăr, editorul Schroeder mi-a trimis o scrisoare, cu data de 25 martie 1924, prin care mă anunţa că, date fiind împrejurările, prezentate sumar de mine, nu se mai consideră obligat s-o publice, deşi tipărirea ei începuse. O descriere amănunţită a acestei întîmplări am făcut eu în Arhiva, XXXI, 1924, p. 134-138, sub titlul Şovinism cultural. Din fericire, Meyer-Lubke, conducătorul ştiinţific al colecţiei în care urma să apară Rumănische Toponomastik, ajutat, cu siguranţă, şi de Spitzer, bun diplomat în probleme de acest fel, a convins pe editor să renunţe la hotărârea sa, îndreptăţită, fireşte din punct de vedere naţional.
Nu-mi rămînea acum altă posibilitate de a mă duce la Paris decît obţinerea dreptului de a mi se acorda schimbul valutar avantajos pentru cei ce făceau studii de specialitate în Franţa, şi anume : 600 de franci pe lună pentru 900 de lei. Dar şi de astă dată a trebuit să lupt, din păcate prin mijloace pe care le condamn sincer. Preşedintele comisiei ministeriale însărcinate cu rezolvarea cererilor de această natură era C. Kiriţescu, director general, acum, al învăţămîntului superior, cu
66
care avusesem în 1919 un conflict. (L-am povestit în-tr-o pagină precedentă.) Dosarul meu, întocmit din timp, tocmai pentru a putea sosi la Paris în preajma începerii activităţii universitare, era pus, pentru... totdeauna, la fund, aşa că nu-i venea niciodată rîndul să fie luat în discuţie. După o aşteptare de cîteva luni, am făcut şi eu apel la... obiceiul pămîntului. M-a ajutat fratele meu, învăţătorul, prin N. N. Săveanu, şeful organizaţiei liberale de la Focşani şi, dacă ţin bine minte, preşedinte atunci al Camerei Deputaţilor. Demersul, ca să nu spun „ordinul*, acestuia, a fost ascultat, şi în primele zile ale lui ianuarie 1925, mă găseam, împreună cu soţia, la Paris.
Intre timp se produsese în viaţa mea ştiinţifică un eveniment foarte important mai cu seamă prin consecinţele lui mai îndepărtate. Intr-o scrisoare de pe la sfîrşitul anului 1923 sau începutul celui următor, Leo Spitzer îmi spunea că m-a propus (şi am fbst acceptat) colaborator la volumul omagial în curs de pregătire, consacrat unui apreciat lingvist german (Wilhelm Streitberg). Tema articolului pe care urma să-l scriu era Starea actuală a lingvisticii romanice, potrivit profilului general al întregii lucrări, care a apărut în 1924 sub titlul Starea (actuală) şi problemele lingvisticii. Propunerea lui Spitzer a fost determinată de împrejurări care îl priveau, înainte de toate, pe el însuşi. Responsabilii volumului s-au gîndit, în primul rînd, la el pentru capitolul privitor la lingvistica romanică şi de aceea i s-au adresat lui, care era foarte, dacă nu cel mai indicat să-l scrie. Deoarece era în aşteptarea unei „chemări44, adică a numirii ca profesor — continua să fie tot numai Privat-Dozent — la vreo universitate, a preferat să propună pe altcineva, ca să nu stîrnească ani^ mozităţi, inevitabile în situaţia dată : fiind vorba de 1ftarea~7,actuală* a lingvisticii romanice, ar fi trebuit să prezinte şi să facă aprecieri asupra diverselor curente sau şcoli, adică asupra reprezentanţilor acestora. Ca să evite acest lucru, m-a recomandat pe mine. Ştia că la Bonn mă iniţiasem destul de bine în geografia lingvistică, între altele şi pentru a fi de folos profesorului meu A. Philippide, care, neavînd la Iaşi nici o lucrare a lui
67
Gillieron, mă rugase să-i fac rezumate, însoţite de citate mai caracteristice din cărţile importante ale acestuia. Dealtfel, publicasem în Arhiva un articol despre „Atlasul lingvistic al Franţei*. Ştia de asemenea că la Berlin, în cadrul seminarului pentru „avansaţi* al profesorului M. L. Wagner, susţinusem o lucrare despre Teoriile lingvistice ale lui Karl Vossler. Cunoşteam, deci, destul de bine două dintre cele trei direcţii principale existente în lingvistica romanică din momentul acela. Nu eram prea străin nici de a treia dintre ele, reprezentată, printre alţii, de romaniştii francezi (Charles Bally, A. Sechehaye, Ferdinand Brunot), elevi direcţi sau indirecţi, ai lui Ferdinand de Saussure, a cărui doctrină se impunea s-o prezint, spre a face posibilă înţelegerea modului cum şi-au însuşit-o şi au aplicat-o succesorii lui romanişti. Şi cum Saussure a fost indoeuropenist, a trebuit să vorbesc şi despre A. Meillet, primul şi cel mai strălucit elev al său, ca indoeuropenist, şi J. Ven-dryes, tot indoeuropenist, dar şi autor, la fel ca Meillet, de lucrări aparţinînd lingvisticii generale.
Am acceptat, bineînţeles, cu bucurie, dar şi cu teamă, invitaţia, consecinţă a propunerii făcute de Spitzer, de a colabora la volumul omagial amintit mai înainte, întocmind studiul Der heutige Stand der roma-nischen Sprachwissenschaft (v. Stand und Aufgaben der Sprachwissenschaft. Festschrift fur Wilhelm Streit-berg, Heidelberg, 1924, p. 585-621). S-au publicat foarte numeroase recenzii despre această lucrare în întregimea ei. In multe s-a vorbit, bineînţeles, şi despre contribuţia mea. Dată fiind animozitatea, sinonimă adesea cu ostilitatea, nu numai a romaniştilor, faţă de Vossler, prezentarea favorabilă a teoriilor acestora n-a putut să placă majorităţii recenzenţilor. Iată cîteva exemple : „sugestivă ; articolul lui Iordan se prezintă mai degrabă ca o propagandă pentru lingvistica idealistă* [= a lui Vossler] ; „Iordan valorifică sugestiile lui Vossler* ; „descriere luminoasă a direcţiilor reprezentate Vossler, Gillieron, Bally, Meillet ş. a. Istorismul neogramati-cilor, al lui Meyer-Lubke şi Saussure este reprezentat prea pe scurt*. In schimb, A. Meillet, străin de luptele
68
romaniştilor (şi nu numai ale lor), îmi laudă „lărgimea de vederi şi imparţialitatea44.
Deoarece admiratorii prea entuziaşti ai lingvisticii „moderne44, foarte numeroşi, la noi, printre lingviştii tineri şi mai puţin tineri, văd în mine un duşman al „noutăţilor44, îmi permit să reproduc dintr-o carte recentă consacrată lui Ferdinand de Saussure, părintele lingvisticii „înaintate44, următorul pasaj : „Afară de membrii «Şcolii geneveze», îndeosebi Bally şi Sechehaye, trebuie remarcaţi cei ai Cercurilor lingvistice de la Praga şi Copenhaga, care şi-au însuşit ideile lui Saussure de pe la 1920 încoace. Din acest punct de vedere, lingvişti ca R. Jakobson şi N. S. Trubetskoy, Hjelmslev şi Bron-dal, precum şi alţi puţini cercetători, ca Iorgu Iordan în România, reprezintă tocmai pe aceia care au dobindit un loc proeminent în dezvoltarea lingvisticii moderne44. (E. F. K. Koerner, Ferdinand de Saussure, Braunschweig, 1973, p. 11.)
încurajat de primirea favorabilă a acestui studiu, m-am hotărît să-j^mplific, nu numai prin prezentarea în detaliu a tuturor curentelor lingvistice, cu aprecieri critice de asemenea dezvoltate, ci şi prin îmbogăţirea bibliografiei, în sensul că m-am silit să înregistrez tot sau aproape tot ce s-a scris în legătură cu problema supusă cercetării. Cele 38 de pagini din 1924 au devenit, peste opt ani, aproape 500, sub forma unei cărţi, despre care va fi vorba în alt capitol.
2. LA PARIS
în una dintre primele zile ale lui ianuarie 1925 am sosit în „Oraşul lumină44, cum i se spunea, de mult, capitalei Franţei, admirat şi dorit de foartă multe lume, dar şi hulit de unii oameni, din diverse motive, majoritatea, cu siguranţă, strict personale, adică subiective, şi de aceea neîntemeiate. Era o dimineaţă senină, aproape călduţă, ca la început de primăvară la noi. Aerul proaspăt, pe care îl respiram aproape cu lăcomie, după o călătorie lungă, zi şi noapte în tren, m-a înviorat în aşa măsură, încît a avut un efect i-aş spune miraculos asu-
69
pra stării mele de spirit. Cele trei semestre petrecute în Germania îmi confirmaseră pe deplin impresiile, căpătate prin lecturi şi prin stagiul de două luni din vara lui 1911, de care am vorbit în primul volum, impresii, toate, oît se poate de favorabile. La aceasta s-a adăugat, fără nici o îndoială, dar şi fără să-mi dau seama, urmele lăsate de luptele politice din epoca neutralităţii noastre (1914—1916), în legătură ou participarea României la războiul dezlănţuit de Germania. Deşi „neutraiist44, din instinct, dar şi din spirit antimilitarist, au existat momente, numeroase, cînd mă manifestam într-un mod care ar fi putut îndreptăţi, într-o anumită măsură, pe unii dintre susţinătorii intrării în război alături de „Aliaţi44, să mă califice drept „germanofil44. Ei bine, în ciuda acestei situaţii, primul sentiment care s-a trezit în mine din momentul coborârii din tren la Gare de il’Est a fost de „eliberare44. Vreau să spun că am simţit aproape fiziceşte că mă găsesc într-o ţară „liberă44, cu oameni care pot vorbi şi scrie, pot să se comporte, orâ-cînd şi oriunde, în deplină libertate. Respiraţia fizică de care aminteam mai sus se confunda cu respiraţia spirituală. Aprecierile acestea au nevoie totuşi de un corectiv. în primul volum, punînd faţă în faţă concepţia Vieţii româneşti, de fapt a lui Ibrăileanu, cu aceea a lui Iorga, am arătat, lucru dealtfel cunoscut, dar nu totdeauna recunoscut, că „germanofilii44 politici erau „francofili44 spirituali, şi invers. Revista ieşeană pleda pentru participarea României la război alături de Puterile Centrale, dar apăra cultura franceză împotriva lui Iorga, care o considera dăunătoare pentru noi (cel puţin în ce priveşte literatura şi unele moravuri), pleda însă politic pentru Franţa. Mi-am amintit atunci de butada, cu aspect paradoxal, a unui francez, devenit, după război, ieşean, prin căsătoria cu o româncă din familia lui V. Conta. După vreun an, doi, începînd să cunoască bine pe concetăţenii mei — avea relaţii mai ales cu francofilii, fiindcă locuia în aceeaşi casă cu un cumnat, pr6-fesor universitar, admirator, fără spirit critic, a tot ce era franţuzesc — acest francez, om obişnuit, dar interesant şi plin de curiozitatea de a vedea şi a înţelege, mi-a spus : „Am ajuns la convingerea că cei mai serioşi fran-
70
cofili din Iaşi sînt... germanofilii44. Eu făceam parte, după dînsul, din această categorie, şi la Paris i-am dat dreptate.
Ca şi la Bonn, am căutat o gazdă, cu care să ne putem înţelege în sensul dorit de noi, şi anume să trăim ca acasă, pregătind, înainte de toate, mesele şi tot ce mai trebuie pentru viaţa materială singuri, fără a depinde de alţii. Cu ajutorul unor compatrioţi, care studiau la Paris, am avut norocul, cu totul nesperat, să găsim un apartament, cu două camere şi bucătărie, în cartierul Alesia, la o depărtare de circa jumătate de oră de Sorbona. Posesoarea apartamentului, o domnişoară în vîrstă, pleca pentru vreun an în Portugalia şi, cum nu voia să renunţe la el, căci înţelegea să revină la Paris, a fost la fel de încîntată ca şi noi să ni-1 cedeze în condiţii acceptabile pentru ambele părţi. N-am avut trebuinţă de nimic în plus în ce priveşte gospodăria propriu-zisă. Merită să dau o scurtă informaţie despre acest apartament din Parisul anului 1925. Pentru iluminatul camerei de dormit se foloseau lămpi eu petrol. Sufrageria era, chipurile, mai avansată : avea gaz aerian. Pe noi, oare, în bietul oraş moldovenesc, care erau Iaşii, aveam lumină electrică, nu ne-a deranjat în nici un fel această situaţie. Dacă am înregistrat-o, am vrut numai să remarc spiritul conservator în materie de tehnică al francezilor, oare, cum ştie oricine, au fost, din punct de vedere intelectual, multă vreme, cel mai avansat popor. Cazul acesta nu era unic. Celebra Bibliotecă Naţională nu avea' instalaţie pentru lumina electrică, din teamă de... scurtcircuite. De aceea, iama, de pe la 4° d.a., nu se mai putea lucra cum trebuie acolo.
încă un amănunt, care vorbeşte în acelaşi sens, şi anume rămînerea în urmă în materie de confort. La Berlin, desigur şi în alte oraşe, nu numaidecît mari, ale Germaniei, locatarii aceleiaşi case aveau, absolut toţi, chei nu numai la uşa de intrare în apartamentul lor, ci şi la uşa principală, unică, a întregii clădiri. în modul acesta, fiecare putea pleca de acasă şi se putea întoarce, oricît de tîrziu, fără să deranjeze pe nimeni, şi mai ales pe portar, care avea treabă toată ziua, şi noaptea se odihnea. La Paris, ca să poţi intra în casă, după o anumită oră mai tîrzie, cînd uşa principală era încuiată, trebuia să
7î
suni şi să spui cordon, s’il vous plaît! Portarul se trezea din somn şi trăgea cordonul, adică descuia oarecum automat uşa, fără să se dea jos din pat. Chiar dacă adormea repede, întîmplarea se repeta de mai multe ori de-a lungul nopţii, ceea ce însemna pentru bietul salariat un adevărat chin, care nu dispărea cu totul prin deprinderea de-a lungul timpului cu situaţia aceasta, după mine inumană.
Ca să termin cu detaliile de acest ordin în sens larg, voi spune numai că ne-am adaptat uşor la modul de viaţă parizian. Deşi veneam dintr-un oraş românesc de provincie, cu foarte puţine maşini — ca să mă refer numai la unul dintre aspectele exterioare, de ordin strict material — n-am avut dificultăţi de adaptare nici măcar în ce priveşte zgomotul străzii. Dealtfel, locuinţa noastră se găsea într-un fel de impas sau fundac, considerat din punctul de vedere al extinderii, surprinzător de liniştit într-o metropolă ca Parisul. Trebuie să adaug, lucru uşor de înţeles pentru oricine, că acum cincizeci de ani circulaţia în acest mare oraş era relativ suportabilă pentru pietoni. Aprovizionarea cu cele necesare vieţii cotidiene era extrem de lesnicioasă. Magazine cu lucruri de mîn-tare se întîlneau la tot pasul, de o mare bogăţie şi varietate. Elementele principale, în primul rînd, pîinea şi carnea, impresionau plăcut chiar estetic vorbind : cea dinţii prin mulţimea sorturilor, bine cunoscute şi apreciate de oricine a trăit la Paris fie şi numai cîteva zile, cealaltă prin aspectul extrem de îngrijit în ce priveşte nu numai curăţenia, exemplară, ca la farmacie, ci şi prin faptul că, spre a uşura satisfacerea tuturor cerinţelor, era pregătită dinainte după necesităţile concrete ale gospodinelor, care, acasă, n-aveau altceva de făcut decît să spele „piesa44 cumpărată şi s-o pună în tigaie sau la grătar. In felul acesta, meniul unui dejun chiar complicat nu cerea pentru realizarea lui concretă mai mult de o oră sau o oră şi jumătate. Aprovizionarea din timp cu o cantitate mare de alimente era de prisos, fiindcă magazinele erau deschise şi în prima zi de Paşti pînă la amiază. Am insistat asupra acestor lucruri atît de banale, pentru că am văzut în ele unele dintre numeroasele trăsături caracteristice ale civilizaţiei autentice.
72
M-arn înscris, cam tîrziu, după două luni de la înce-erea activităţii universitare, dar s-a pulul, ha chiar a rebuit, fiindcă altfel nu aveam dreptul să audiez cursu-ile, în aceleaşi condiţii ca la Bonn, alături de studenţii ropriu-zişi, plătind taxele reglementare, toate pentru 'acuitate. Organizarea învăţămîntului superior francez se eosebea în multe privinţe de a celui german. Nu existau privat-docenţi44, în schimb, asimilaţi oarecum cu aceş-La, prin locul ocupat în ierarhia didactică, erau confe-enţiarii (maitres de conjerences). Profesorii propriu-zişi lu difereau de cei germani decît prin denumire : titulari i agregaţi în Franţa, ordinari şi extraordinari în Ger-lania. O a patra categorie, specific franceză, o consti-uiau aşa-numiţii charges de cours, existenţi şi în Italia incaricati), mai greu de definit. Judecind după cazul lui /[ario Roques, romanist foarte cunoscut, se pare că aceşti însărcinaţi cu cursuri44 nu aveau titlul de doctor şi de ceea nu puteau fi nici măcar agregaţi. Cred însă că şi ln profesor putea să fie charge de cours, cînd o disci->lină oarecare nu avea încă titular şi necesităţile ei trebuiau acoperite. Dar aceasta era o situaţie numai de fapt.
Calitatea de student al Facultăţii de Litere îmi dădea Ireptul să urmez cursuri nu numai la „Ecole pratique Ies Hautes-Etudes44, care era un fel de anexă autonomă a Sorbonei, ci şi la „Ecole des langues orientales vivan-es44. Pregătirea ştiinţifică la nivel înalt nu se făcea la ^acuitatea de Litere, a cărei menire principală, de fapt hiar exclusivă, era formarea de cadre pentru învăţămîn-ul secundar. Fac această afirmaţie bazîndu-mă pe pronia experienţă. Dacă foarte multe cursuri aveau o ţinută tiinţifică ireproşabilă, seminariile mi s-au părut, în ma-oritatea cazurilor, destul de elementare. Pot cita, în acest ens, pe acela al unui foarte apreciat romanist, cunoscut nai ales ca etimolog, care, la seminarii, făcea analize lingvistice obişnuite pe bază de texte. Obligaţiile didactice ile sorbonarzilor erau numeroase şi grele : ore multe, eoretice şi practice, teme date pentru acasă studenţilor, De care le discutau după ce le corectau etc. Aşa se ex-)lică, între altele, valoarea învăţămîntului mediu frânez. Din această cauză, mulţi profesori celebri „fugeau44 le Sorbona, preferind „Hautes-Etudes44, unde munca pro-
73
priu-zis didactică le lua foarte puţin timp, incit puteau lucra bine ştiinţific atît pentru dînşii, cit şi pentru „doctoranzii44 lor : toţi studenţii acestei şcoli erau licenţiaţi. Cînd meritele unui profesor erau neobişnuit de mari, se întîmpla, mai totdeauna, ca el să fie numit la „College de France14, unde ţinea, de fapt, „conferinţe44, nu cursuri propriu-zise, în sensul că avea deplină libertate să-şi aleagă temele şi să le trateze cum i se părea lui mai potrivit. La aceasta se adăuga numărul extrem de redus al orelor (30 pe an), pe care erau obligaţi să le ţină. A. Meil-let, de pildă, cel mai mare lingvist atunci, nu numai al Franţei, era „director de studii44 la „Hautes-Etuties44, cu două ore pe săptămînă, şi profesor la „College de France44.
Eu am frecventat toate aceste patru instituţii de în-văţămînt superior amintite aici. La Facultatea de Litere, cursul de Istorie a limbii franceze, profesat de Ferdinand Brunot, care era şi decanul ei, o mare personalitate, nu numai ştiinţifică, dar şi civică, dacă pot spune aşa, şi aceasta, nu în primul rînd fiindcă era primarul faubourg-ului Sevres. Era de o seriozitate şi o punctualitate exemplare. îşi ţinea lecţiile (de două ore, cu pauză) la 2° d.a. în amfiteatrul Louis Leger, dacă nu mă înşel. Cînd ornicul de perete din sala de curs bătea o dată, se deschidea uşa cabinetului său, la a doua bătaie el se aşeza în fotoliu şi începea să vorbească (de fapt, mai mult citea, cum nu era posibil altminteri, dat fiind conţinutul bogat în fapte al expunerii). Punctuali erau absolut toţi profesorii, cu excepţia unuia, pe care eu îl „scuzam44, în glumă, cu ajutorul uneia dintre specialităţile sale, care era Limba română : spuneam că s-a... molipsit de la compatrioţii noştri, al căror idiom îl cunoştea bine.
Impresie, la fel de puternică, a făcut asupra mea Henri Hauvette, profesorul de Istorie a literaturii italiene, care îşi fixase cursul la o oră incomodă pentru mine (1°30' d.a.), ceea ce nu m-a împiedicat să fiu absolut totdeauna prezent în sala respectivă. Mă atrăgeau stăpînirea perfectă a materiei şi prezentarea ei într-un ton oarecum familiar, la nivelul cel mai înalt. Tema cursului audiat de mine a fost Renaşterea italiană, pe care o cunoştea ca nimeni altul şi din cercetările proprii, datorită numeroaselor călătorii de studiu, în primul rînd la Florenţa. Se mişca în
74
Italia secolului al XV-lea cu aceeaşi libertate şi familiaritate ca la Paris. Cunoştea pas cu pas, casa cu casa, locurile importante din punctul de vedere al problemei tratate, începînd cu Florenţa şi continuînd eu celelalte „cetăţi" toscane şi italieneşti în general. în vacanţa de vară a anului 1925, am petrecut şi eu vreo şase săptămîni în acest oraş unic şi pot spune că am căutat să identific, cu ajutorul notelor luate la cursul său, toate aspectele caracteristice pentru epoca studiată de el. Era şi un cercetător extrem de serios. Şi dacă Istoria literaturii italiene, publicată într-o colecţie consacrată literaturilor europene, care se adresa unui public ceva mai larg, reprezenta, în linii mari, cursurile sale, alte cărţi, ca cele despre Dante, Boccaccio, Ariosto, toate masive, făceau autoritate printre specialişti.
O situaţie aparte, în multe privinţe, avea la Sorbona Mario Roques, amintit ceva mai înainte. Acest mare erudit nu avea doctoratul şi de aceea era numai charge de cours. Pregătise parţial o teză din domeniul limbii române, şi anume editarea Paliei de la Orăştie, cu studiul filologic şi lingvistic al acestei scrieri vechi româneşti. Din cauza ocupaţiilor multiple n-a reuşit să publice decît o parte a textului. Specialitatea sa la Sorbona era Filologia română. Statul nostru, bucuros că un profesor francez se ocupă de limba română, a pus la dispoziţie fondurile necesare pentru crearea unui „Institut de Filologie română", pe care l-a susţinut băneşte prin salarizarea directorului, asimilat cu un profesor universitar titular şi prin constituirea unei biblioteci. Nu ştiu în ce consta concret activitatea didactică a directorului. Cînd am participat, imediat după sosire, la prima „lecţie" a lui, de fapt o şedinţă de seminar „superior", am ascultat corm> nicarea unui compatriot, al cărui nume nu l-am reţinut, şi nici despre ce a vorbit nu mai ţin minte. La sfîrşit, profesorul se adresează celor prezenţi în modul următor : „Trebuie să profităm de prezenţa la Paris a domnului Iordan şi să-l rugăm să ţină o conferinţă despre toponimia .românească". (Redau conţinutul celor spuse.) Spie sfîrşitul anului precedent apăruse, la Bonn, prima parte din cartea mea Rumănische Toponomastik, pe care el, ca director al marii reviste Romania, o primise. (Cred că la
75
fel a procedat şi cu „conferenţiarul44 amintit aici.) Bineînţeles că am acceptat, pe de o parte flatat că mi se face această onoare, pe de alta însă intrigat... de metoda de lucru a directorului Institutului, care, de fapt, punea pe alţii să lucreze, idee, în sine, minunată, dar aplicată destul de ciudat. Prezentarea cărţii mele — căci asta am făcut în realitate —, împreună cu discuţiile respective, a durat două şedinţe.
Mario Roques profesa şi la alte instituţii pariziene de învăţămînt superior. Era director de studii la „Hautes-Etudes44, profesor la „Şcoala de limbi orientale vii44, precum şi la „Şcoala normală superioară44. Din cauza economiilor bugetare, impuse de necesităţile generale, multe şi grele după război, această instituţie rămăsese cu foarte puţini profesori (trei sau patru), printre ei Mario Roques. I-am audiat lecţiile de la „Hautes-Etudes44, cu tema „Fonetica istorică a limbilor romanice44, foarte erudite şi inteligent prezentate. Era la curent cu toate noutăţile, fiindcă lă revista amintită veneau nu numai toate sau mai toate publicaţiile periodice — acestea în schimb — ci şi nenumărate cărţi şi studii de lingvistică romanică în vederea recenzării lor. Recunosc, deschis şi bucuros, că am învăţat nu numai multe lucruri pe care nu le ştiam, ci şi, înainte de toate, metoda de tratare critică a lor. Căci profesorul eră. foarte inteligent şi avea o logică ireproşabilă, adică franţuzească. La „Şcoala de limbi orientale vii4^ preda Româna şi Albaneza. In ce priveşte pe cea 'dirxtîi, cît am stat eu la Paris (pînă la terminarea anului universitar), făcea analize literare, pornind de la schiţele humoristice şi satirice ale lui Caragiale, autor care îl atrăgea, nu se putea să nu-1 atragă, dată fiind afinitatea electivă dintre dînşii. Cursul de Albaneză era un fel de introducere, de nivel mediu, în cunoaşterea ştiinţifică a acestei limbi.
Din cauza acestor patru posturi, la care se adăuga funcţia de secretar al Biroului Internaţional al Muncii, cu sediul la Geneva (director era socialistul Albert Thomas), Mario Roques lipsea destul de des, uneori vreme mai îndelungată, de la cursurile sale. Cu toate acestea era nu numai apreciat ci şi stimat ca profesor, graţie calită-
76
ţilor sale deosebite care au reieşit, sper, din cele arătate pînă aici. Autoritatea sa se datora, în mare măsură, şi funcţiei de director al revistei Romania, după Revue des langues romanes, cel mai vechi periodic de filologie romanică. Dirija şi colecţia de „Texte vechi franceze44 (ediţii filologice ale operelor literare medievale). Românii veniţi la Paris pentru desăvîrşirea studiilor, cînd îşi alegeau pentru teza de doctorat o temă de lingvistică românească, îl aveau conducător ştiinţific, cum zicem noi astăzi, pe Mario Roques. Este cazul lui Alexandru Rosetti, de pildă.
La „Hautes-£tudes44 era director de studii şi Jules Gillieron, creatorul geografiei lingvistice, o personalitate puternică şi extrem de originală. Era elveţian de limbă franceză (originar din cantonul Valais, unde poseda, adică posedase, căci o vînduse, ca să poată trăi omeneşte, o mică proprietate). Avea înfăţişare şi, în multe privinţe, chiar comportare de ţăran simplu, modest şi foarte plăcut. Fiziceşte era aproape un colos : înalt, voinic, puţintel obez, din care cauză se mişca destul de greu şi era, sau mai mult părea greoi chiar în prezentarea cursului. Avea, dealtfel, aproape 70 de ani atunci. Polemist acerb, prin temperament, dar şi din necesitate, ca să se apere. „Atlasul lingvistic al Franţei44, opera lui personală (numai ancheta n-a făcut-o el), cea dinţii lucrare de ansamblu, grandioasă ca proporţii, în materie, a fost primită, de cvasiunanimitatea romaniştilor francezi, cu adevărată ostilitate. La fel, studiile sale bazate pe „Atlas44. în schimb, specialiştii străini, cei mai mulţi, au fost, adesea, entuziasmaţi şi au devenit, destui dintre dînşii, lingvişti-geografi. Alături de aceştia au stat A. Meillet, indoeuro-penist, care a susţinut, cu marea lui autoritate ştiinţifică, noua disciplină, acceptată şi cultivată, pînă la urmă, în toate ţările unde se lucrează serios în domeniul lingvisticii.
La prima lecţie (în sala Gaston Paris) am constatat, foarte surprins, că avea numai vreo zece participanţi. După ce i-am cunoscut, mirarea mea a dispărut. Ceea ce am spus despre modul cum a fost primit „Atlasul44 se reflecta perfect în această slabă participare şi, fapt mai semnificativ, în compoziţia ei... geografică. Vreo patru, cinci erau elveţieni, elevi, la Berna şi Ziirich, ai lui Karl Jaberg, respectiv Jakob Jud, ei înşişi discipoli, iluştri, ai
77
lui Gillieron. La aceştia se adăugau Jefi Kurilowicz, polonez, devenit nu prea tîrziu unul dintre marii lingvişti contemporani, un rus, al cărui nume nu l-am reţinut, Pauline Taylor (din S.U.A.) şi, în sfîrşit, un francez (G. Goughenheim), ajuns spre sfîrşiitul carierei sale didactice, profesor la Sorbona. Înainte de a intra în sala de curs, m-:aim prezentat lui Gillieron, în cancelaria unde aştepta ora fixată pentru lecţie. Şi-a amintit de mine, pentru că îi trimiseseră un exemplar din articolul meu despre Starea actuală a lingvisticii romanice. Auditoriul, prezentat mai sus, stătea de o parte şi de alta a unei mese dreptunghiulare. Singurul loc liber era la unul dintre capetele mesei (celălalt era rezervat profesorului). Gillieron şi-a început lecţia în felul următor : „La capătul acestei mese se află un domn care a scris despre mine că, în dragostea mea de părinte al geografiei lingvistice, am exagerat meritele ei...u Pe măsură ce avansa în expunere, ridica tonul şi părea din ce în ce mai mînios. In realitate, se simţea uşor că aprecierile mele, privite în general, îi făcuseră plăcere, fiindcă erau foarte favorabile. Cursul său era, de fapt, o polemică. Se războia cu toată lumea, începînd cu „fonetLştii“, care susţineau că toate modificările suferite de sunetele limbii — în cazul de faţă, franceza — sînt produsul unui proces pur mecanic, fără nici o legătură cu psihicul vorbitorilor. Polemica era violentă ca ton, dar perfect urbană ca expresie. Deoarece „fonetiştii“ erau mai ales reprezentanţi ai neo-gramaticismului german — cel mai des pomenit era Eugen Herzog, elev al lui W. Meyer-Liibke — cînd şi cînd combaterea, bogată în ironie, a adversarului se termina ou întrebarea, în limba germană „De ce nu?!“ (Warum denn nicht ?!, cu ch pronunţat ş.) Ii plăcea să se adreseze celor prezenţi spre a le afla părerea într-o chestiune oarecare. Kurilowicz era cel mai activ în această colaborare cu profesorul.
Mie mi-a cîştigat, din primul moment, admiraţia şi simpatia profundă această personalitate cu totul aparte care a fost Jules Gillieron. Cred că a funcţionat, într-o anumită măsură, afinitatea electivă. Simplitatea, modestia, sinceritatea şi celelalte calităţi ale sale, specifice pentru psihologia ţăranilor autentici, mă atrăgeau şi mă cuce-
78
reau, fiindcă ele corespundeau propriului meu ideal uman. Sentimentele mele au găsit ecou în sufletul lui, cum mi-am putut da seama destul de curînd după ce tie-am cunoscut. Aşa se explică, între altele, faptul, cu totul excepţional la Paris, că l-am vizitat, împreună cu soţia, acasă la el. Locuia în faubourg-ul Levallois-Pcrret, extrem de modest : apartamentul său se compunea din două camere, cu dependinţele necesare, aproape sărăcăcios mobilate. Nu s-a jenat absolut deloc să ne primească, împreună cu doamna Gillieron, care îi semăna leit în ce priveşte modestia şi simplitatea. Şi aceasta, fiindcă amîn-doi erau oameni adevăraţi. In timpul vizitei am aflat, între altele, un lucru extrem de caracteristic pentru psihologia acestui mare revoluţionar al lingvisticii contemporane. în mai 1922, Meyer-Liibke s-a oprit la Paris, în drum spre Madrid, unde urma să ţină conferinţe. A vizitat pe diverşi confraţi, printre ei şi pe Gillieron. în primul moment, acesta n-a vrut să-l primească. De ce ? Marele romanist de la Bonn, elveţian, ca şi Gillieron, semnase, în 1914, după izbucnirea războiului, provocat de Germania, celebrul „Memoriu44 al celor 93 de savanţi germani, în care se justifica agresiunea contra Franţei şi Belgiei. Vizita a avut totuşi loc, dar în condiţii penibile. Doamna Gillieron n-a participat la întîlnirea celor doi lingvişti, dar din camera alăturată, unde stătea, şi-a dat uşor seama de modul cum s-au petrecut lucrurile. în jumătatea de oră, cît a durat vizita, a vorbit aproape numai Meyer-Lubke. Gillieron răspundea prin mono-silabe : oui sau non, după caz. Aşadar, aceeaşi intransigenţă şi rigoare în aprecierea oamenilor ca şi în aceea a concepţiilor şi metodelor ştiinţifice, indiferent, aş zice, de justeţea cauzei susţinute.
Că eu m-am simţit foarte aproape de Gillieron, înainte de toate, ca om, mi s-a părut de la început aproape inevitabil, datorită, cum am mai spus, „ţărăniei44 noastre. La fel s-au petrecut lucrurile însă şi cu Leo Spitzer, care i-a fost elev la Paris înainte de primul război mondial. A publicat, împreună cu E. Gamillscheg, un studiu de geografie lingvistică, dedicat părintelui acesteia. Ataşamentul profund al unuia faţă de celălalt era aşa de puternic, îneît Gillieron l-a invitat pe Spitzer, într-o vară,
79
la proprietatea sa din Valais. De astă dată a funcţionat, cred, legea psihologică a contrariilor : ţăranul elveţian s-a îndrăgostit de rafinatul citadin vienez, şi acesta, la rîndul său, a răspuns cu aceeaşi măsură. Lui Spitzer îi plăcea Gillieron şi din motive de ordin pur intelectual. L-a comparat odată, dacă nu mă înşel, cu expresioniştii din domeniul literaturii şi al artei în general, pornind pe de o parte de la spiritul revoluţionar al doctrinei lui lingvistice, pe de alta, de la modul de a o prezenta, în sens strict stilistic. Cred că marele meu prieten, cînd a aflat că mă duc la Paris pentru studii, îl va fi informat pe Gillieron despre acest lucru şi îi va fi vorbit favorabil despre mine. Aşa s-ar explica, cel puţin la început de tot, buna primire de care m-am bucurat din partea lui.
Celălalt mare lingvist al Franţei din vremea aceea, de alte proporţii, superioare în unele privinţe, a fost Antoine Meillet, director de studii >la „Hautes-Etudes“ şi profesor la „College de France“ unde i-am urmat cursul de „Teorie a vocabularului*4, ţinut în condiţii exterioare identice cu cele arătate în cazul lui Gillieron : auditoriul, nu mai numeros decît al acestuia, sta grupat în jurul unei mese şi asculta expunerea făcută de acest savant, firav la trup, cu înfăţişare hieratică, vorbind cu ochii închişi, ţinuţi, aparent, aşa, chiar cînd trebuia să citească unele exemple de pe însemnările făcute acasă. Ceea ce impresiona, înainte de toate, la Meillet erau stăpînirea desăvîrşită, în toate sensurile, a materiei, care, prin faptele studiate, aparţinea unui adevărat univers lingvistic (prin extinderea şi varietatea lor), şi perfecta logică a demonstraţiei. Participanţii la cursul lui, pe care nu i-am cunoscut personal, ca în cazul lui Gillieron, nu erau totdeauna aceiaşi. Mulţi se găseau la Paris, pentru scurtă vreme, veniţi nu numai din numeroase ţări europene, ci şi din alte continente, mai toţi specialişti sau profesori reputaţi, şi ţineau să-l vadă şi să-l audă la faţa locului. Meillet ştia acest lucru şi, afară de posibilitatea de a sta de vorbă cu ei chiar la catedră, le oferea şi pe aceea de a-i primi la jour fixe-ul său ştiinţific, de joi seara, acasă la dînsul. (Am fost şi eu acolo de cîteva ori.) Am avut bucuria să-] revăd, peste un an, în ţară la noi, unde a fost invitat să ţină conferinţe. A venit şi la Iaşi. L-a găzduit, şi din
80
idmiraţie respectuoasă, dar şi din cauză că la hotel n-ar i avut o cameră, nu luxoasă, ci... cuviincioasă, Cîh. Bră-ianu, profesorul de Istorie universală, care îl cunoscuse a Paris. Eu eram atunci profesor suplinitor la catedra de biologie romanică şi în această calitate, ca şi în aceea de ost elev al oaspetelui, am participat la una dintre me-ele oferite lui de gazdă. Cu acest prilej am putut sta le vorbă ceva mai mult decît la Universitate, cu prilejul ‘onferinţei, şi l-am informat cu privire la activitatea mea lidactică şi ştiinţifică. Spre a-1 face cunoscut unui cerc nai larg de intelectuali, am publicat un articol în ziarul ocal Opinia. După moartea lui (1936), am făcut o comu-îieare la Academia Română, intitulată „Un lingvist so-iolog : Antoine Meillet (1866—1936)“, care i-a plăcut nult lui N. Iorga, în primul rînd fiindcă era vorba de in savant, într-adevăr, foarte mare, francez.
Aş mai avea de spus cîte ceva despre unii profesori de căror cursuri sau seminarii le-am urmat cu folos. La ,Şcoala de limbi orientale vii“ am audiat, regulat şi cu ;oată seriozitatea, lecţiile de limba turcă, ţinute de \ Deny, un foarte apreciat turcolog, autor al unei ce-ebre (şi masive) Grammaire de la langue turque. Deprin-esem destul de bine, mai ales singur — nici nu se putea Lltminteri — alfabetul arab, cu eforturi mari şi prelunge, din cauza dificultăţilor extraordinare pe care le pre-;enta prin faptul că nu se lega în organul meu aperceptiv le nimic nu înrudit, dar nici măcar apropiat. Exerciţiul leprinderii îmi plăcea într-un fel oarecare : cînd reuşeam ă descifrez ori să scriu ceva mai complicat, aveam bucu-ia succesului. Bineînţeles că, îndată ce, din cauze exte-ioare, am început a pierde contactul cu această scriere... îieroglifică, am uitat-o cu aceeaşi uşurinţă cu care uită opiii, aceştia avînd însă avantajul că şi învaţă uşor.
La Sorbona am frecventat regulat seminariile de ita-iană (cu lectorul Roşa) şi de spaniolă (cu A. Vinas). Acesta din urmă era un om foarte interesant. Deşi tînăr, ivea deja o catedră la Universitatea din Sevilla. Deoarece >regătea o lucrare de amploare despre relaţiile dintre->pania şi Franţa în epoca lui Ludovic al XlV-lea, trebuia ă consulte o serie nesfîrşită de documente, în sens larg,, nai numeroase în arhivele franceze decît în cele spaniole
8 1
Şi cum şederea la Paris cerea cheltuială — de la guvernul ţării sale nu primea nici un ajutor bănesc — s-a angajat ca simplu lector. Îmi sună şi acum în minte motivarea, de ordin economic, a hotărîrii lui : para ganar ăinero („pentru a cîştiga bani*). M-am simţit atras de el, avea „farmecul* obişnuit al spaniolilor — şi am stat adesea de vorbă cu el, între altele, despre situaţia politică din Spania, care se afla atunci sub dictatura lui Alfons al XlII-lea şi a primului său ministru Primo de Rivera. Trei ani mai tîrziu m-am bucurat mult întîlnindu-1, întîmplător, la Madrid, unde, graţie lui, am putut vedea unele lucruri extrem de interesante, inaccesibile, în principiu, printre ele celebra „Casa de Pi-lato*, monument (nu ca dimensiuni, ci ca artă) arhitectonic aş zice unic, în genul lui, cu interioare la aceeaşi înălţime artistică. Apropo de dictatură : se găsea atunci la Paris, în exil, şi Unamuno, pe care l-am văzut o dată la şedinţa de comunicări a „Societăţii de studii latine*. Stătea pe un scaun, retras într-un colţ, tăcut şi concentrat în sine. Părea pe deasupra un om foarte oarecare, cu înfăţişarea tristă şi îmbătrânit, judecind după cărunteţea părului şi a bărbii, înainte de vreme.
La Şcoala normală superioară m-am dus, de cîteva ori, pentru Mario Roques, pe care nu-1 prea găseam, şi, mai cu seamă, pentru J. Vendryes, un mare filolog clasic şi totodată lingvist reputat, autor, în această ultimă calitate, al unei cărţi foarte bune de lingvistică generală (Le lan-gage. Introduction linguistique ă Vhistoire, apărută în celebra colecţie „L’evolution de l’humanite*). A fost elevul lui Meillet şi, indirect, prin acesta, al lui Saussure, cărora le făcea cu adevărat cinste, nu numai ca savant, ci şi ca om. N-am văzut, sub nici o formă, tipuri de gali, dar, cu ajutorul lecturilor, aveam destul de clar înainte chipul lor. Profesorul Vendryes mi se părea descins direct din-tr-un luptător din vremea cuceririi Galiei de către Cezar, înainte de toate prin mustaţă (vestita moustache gauloise).
Aş mai aminti, în sfîrşit, tot în treacăt, pe J. Bedier, profesor la „College de France*, o mare autoritate în domeniul aşa-ziselor chansons de geste (model, foarte cunoscut, La Chanson de Roland). Se pare că astăzi teoria lui cu privire la modul cum au luat naştere aceste poeme
82
eroice nu mai este acceptată ca la apariţia grandioasei lui opere Les legendes epiques (in patru volume), care a făcut, cum se zice, epocă, şi nu numai atunci. Alte două volume sînt consacrate capodoperei genului : mă refer la Cîntecul lui Roland deja amintit. Deoarece era filolog, adică istoric literar, Bedier a fost membru al Academiei Franceze, ceea ce lingvistul Meillet n-a putut fi, mulţu-mindu-se 'cu titlul de „membru al Institutului (Franţei)44, adică al „Academiei de Inscripţii şi de Litere (frumoase)44, una dintre cele cinci unităţi alcătuitoare ale „Institutului Franţei44. (Pe două le-am pomenit chiar acum. Celelalte trei sînt : Academia de Ştiinţe [Exacte], Academia de Medicină şi Academia de Ştiinţe morale şi politice.)
Şi soţia mea a fost un fel de studentă. A frecventat, regulat şi cu destul succes, cursurile de limbă şi civilizaţie franceză organizate de binecunoscuta instituţie „Alliance Francaise44. Cînd a terminat ciclul la care se înscrisese, a obţinut, întocmai ca toţi ceilalţi cursanţi, diploma de rigoare. Şi-a îmbogăţit şi precizat cunoştinţele de limbă franceză, pe care o studiase în cei şase ani de „şcoală normală44, cu adaosul, aproape în întregime nou, al celor despre civilizaţie, în sensul larg al termenului.
La Paris am cunoscut pe viitorii mei confraţi şi prieteni : Al. Rosetti şi Al. Graur, care veniseră acolo înaintea mea, pentru m'ai mu'lţi ani, în vederea obţinerii titlului de doctor (primul, în Lingvistica romanică, de fapt, judecind duipă cele două teze, în Lingvistica românească, celălalt în „Filologia clasică44, adică tot în Lingvistică). Se înţelege că ei nu s-au limitat la materiile legate direct de tema viitoarei lor teze. Posibilităţile de a se pregăti în multe direcţii erau, în capitala Franţei, foarte numeroase, cum rezultă, parţial, din informaţiile date pînă aici cu privire la studiile mele. Astfel Al. Rosetti s-a iniţiat foarte serios în Fonetică, mai ales în cea experimentală (sau, cum .îi mai spun sau îi spuneau unii, instrumentală), lucrînd în laboratorul respectiv al abatelui Rousselot, creatorul, de fapt, al acestei discipline. Nu pot uita un amănunt, foarte semnificativ pentru psihologia de mo-queur bine cunoscută a francezului. Auzisem şi eu din ţară, în treacăt chiar de la A. Philippide, care, la cursu-
83
rile şi în lucrările sale, acorda o mare atenţie foneticii, despre acest preot, mare om de ştiinţă, şi eram curios măcar să-l văd, din moment ce mă găseam la Paris, unde trăia şi lucra. De unde era să ştiu că se prăpădise cu foarte puţină vreme înainte de... descinderea mea în capitala Franţei ? Răspunsul dat de portar la întrebarea despre sala unde pot găsi pe cel căutat de mine, suna, aproximativ, cam aşa : „Dacă ţineţi numaidecît să-l vedeţi, vă pot da toate indicaţiile despre cimitirul şi locul din •cimitir, unde a fost înmormîntat !“ Rosetti a audiat, la tel cu Graur, şi diverse cursuri la „Ecole pratique des Hautes-Etudes44. In această calitate a întocmit lucrarea, bine cunoscută şi apreciată, Etude sur le rhotacisme en roumain, cu care a obţinut titlul de „elev diplomat44. (Tot aşa Graur, cu studiul I et V en latin.) Pe Rosetti l-am văzut întîi, fără să ştiu cine e, la cursul de „Teorie a vocabularului44 ţinut de Meillet la „College de France44. Mi-a atras atenţia înfăţişarea sa de „domn44 (în limbajul meu familiar, nu numai ca copil, spuneam de „boier44). De aceea mi se părea curios că se ocupă de lucruri atît de serioase şi chiar grele, cum este lingvistica. Era un punct de vedere evident greşit, dar foarte explicabil, •dacă ţinem seamă de împrejurările din vremea aceea de la noi. Am aflat destul de repede cine este şi într-o după-amiază, destul de tîrzie — intrasem deja în primăvară — l-am văzut examinînd atent vitrina librăriei de pe Saint-Michel, la colţul din dreapta al intrării la Sorbona, foarte bine aprovizionată, şi astăzi, în publicaţii de lingvistică şi filologie. In felul acesta ne-am cunoscut, el începînd, imediat după „prezentare44, cu mulţumiri pentru recenzia despre studiul său Colindele religioase la români, apărută în Viaţa românească.
în timpul şederii mele la Paris s-a constituit „Societe de linguistique romane44. Iniţiativa au luat-o A. Terracher *şi O. Bloch, elevi, în primul rînd, ai lui Gillieron (cu teze •de doctorat de geografie lingvistică). Deoarece unul dintre ei ştia că Rosetti şi eu sîntem la Paris, ne-a propus să aderăm la această societate cu caracter internaţional, •ceea ce noi, bineînţeles, am acceptat bucuroşi. Am devenit astfel membri fondatori ai ei. Eu însumi am colaborat chiar la primul număr al organului ei publicistic Revue
de linguistique romane, cu un articol intitulat Un cate-chisme etymologique, în care prezentam şi comentam studiul lui Spitzer Aus der Werkstatt des Etymologen. Intîmplarea, norocoasă pentru mine, a făcut ca în acelaşi an (1925) să ia fiinţă, la Miinchen, Zeitschrift fiir Ortsna-menforschung şi să fiu invitat de întemeietorul ei să colaborez, foarte probabil în urma recomandării făcute de Meyer-Lubke — dealtfel, în 1924 apăruse, cum am arătat într-o pagină precedentă, partea întîi a lucrării mele Rumănische Toponomastik. Am scris un articol despre cercetările din domeniul toponimiei noastre, publicat în primul număr al revistei citate. Nu pot să nu mă opresc puţin asupra acestor „întîmplări“ şi să nu le comentez, din fugă, mai ales că ele se leagă strîns de altele, amintite deja şi foarte asemănătoare, în sensul că şi ele reprezintă aspecte ale activităţii mele ştiinţifice pe plan european. Toate sînt consecinţe, aş zice fireşti, adică logice, ale faptului că împrejurările m-au ajutat să fac studii de specialitate peste graniţă, ceea ce însemnează contact ştiinţific cu oamenii din alte ţări şi, prin ei, cu mijloacele obişnuite de a te face cunoscut. Fără aceasta, posibilităţile mele, multe, puţine, cîte erau, de a mă dezvolta n-ar fi putut fi valorificate în aceeaşi măsură.
Parisul nu era numai o mare metropolă ştiinţifică în sensul larg al termenului. Faima şi gloria lui au făcut-o, într-un grad superior, celelalte realizări concrete ale culturii, mult mai accesibile decît ştiinţa propriu-zisă : muzeele, teatrele şi atîtea alte instituţii, al căror conţinut se adresează nu numai minţii oamenilor, ci şi sufletului lor. In cele şapte luni petrecute acolo am fost un „elevu al acestora deopotrivă de curios şi de harnic ca şi al şcolilor pe care le-am frecventat. La „Louvre“ mă duceam, împreună cu soţia, cam de două ori pe lună, duminica, şi stăteam multe ceasuri de fiecare dată. Eram tînăr, sănătos şi voinic, ca să pot umbla, fără senzaţia de oboseală, de la etaj la etaj şi din sală în sală, fără ghid propriu-zis, cu gîndul de a mă lăsa în voia impresiilor produse de simpla contemplare a operelor de artă. Acasă, după vizită, consultam, de obicei, un „Baedeckeru, spre a mă putea orienta, sumar, bineînţeles, în biografia şi cronologia artiştilor şi a-mi lămuri anumite aprecieri personale cu
85
ajutorul „specialiştilor**. Cu riscul de a greşi sau, mai rău, de a stîrni, poate, zîmbetele cunoscătorilor, voi schiţa cî-teva comentarii.
Ceea ce m-a izbit la început şi, mai ales, în continuare, după ce i-am vizitat toate sălile, a fost bogăţia extraordinară, însoţită de o varietate la fel de mare, a colecţiilor acestui muzeu. Constatarea a fost, pentru moment, neaşteptată. Ştiam, destul de vag, că Franţa n-a avut nici prea numeroşi şi nici prea străluciţi artişti plastici, mai cu seamă în comparaţie cu Italia sau, dacă ne referim exclusiv la pictură, cu Ţările de Jos (în accepţia veche a acestei denumiri). Mai ştiam că Leonardo da Vinci, de pildă, a fost, într-un fel, pictorul en titre al lui Francisc I sau că diverşi regi francezi, printre ei Ludovic al XlV-lea, cel mai strălucit, s-au silit să fie „la înălţime** şi din punctul de vedere al artei. Cu toate acestea, fără Napoleon, cuceritor în toate sensurile, al ţărilor pe care le-a invadat şi, in parte, le-a stăpînit, muzeul n-ar fi devenit depozitarul acestei uriaşe bogăţii artistice.
în ciuda formaţiei mele ştiinţifice, de nuanţă filologică în sens foarte larg, „antichităţile1* m-au interesat şi m-au atras mai puţin decît pictura şi sculptura din epoci mai apropiate de a noastră, iar dintre acestea două, în mai mare măsură prima, în contradicţie oarecum cu sensibilitatea mea mult mai accentuată, în cazul picturii, faţă de desen, adică de forme şi contururi, decît faţă de colorit. Dintre sculpturi, m-au impresionat puternic Victoria din Samotrake şi Venus din Milo. De aceea le priveam şi le admiram de fiecare dată. A doua era şi foarte avantajos aşezată, spre a fi văzută de la distanţă, ceea ce contribuia la sporirea efectului estetic. Una îmi impunea mai ales prin măreţie (nu ca dimensiune) şi prin impresia de mişcare în zbor, dacă pot spune aşa. Cealaltă mă impresiona prin perfecţiunea formelor şi ca întruchipare desă-vîrşită a frumuseţii feminine. în ce priveşte pictura, impresiile au fost, fireşte, mult mai numeroase, mai variate şi mai vii. Chipurile omeneşti pictate trăiesc oarecum concret, chiar cînd artistul nu este de primul rang, spre deosebire de cele sculptate, care mi se par destul de reci şi atunci cînd autorul lor este un Michelangelo. Am reţinut pentru totdeauna diverse detalii, pe care le prezint, cu
86
toată modestia cerută de situaţia unui neiniţiat. De pildă, opulenţa tipurilor, masculine şi mai ales feminine ale lui Rubens, foarte bine reprezentat atît cantitativ, cit şi calitativ, fineţea neobişnuită a portretelor lui Van Dyck, robusteţea şi realismul celor ale lui Rembrandt (în majoritate, grupuri masculine), asemănarea extraordinară, care merge uneori pînă aproape de confuzie, a femeilor şi bărbaţilor lui Leonardo (mă gîndesc, înainte de toate, la Sfînta Familie), fluiditatea picturilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (gen Fragonard), în sfîrşit, Delacroix şi impresioniştii, aceştia asemănători prin idealul lor de artă şi totuşi foarte diferiţi unul de altul. Un fel de descoperire am făcut oprindu-mă uimit în faţa portretului unei ţigănci. Uimirea a fost provocată de măiestria artistică, dar şi de faptul că autorul, Frans Hals, îmi era cu totul necunoscut. Dealtfel, în măsura în care nu greşesc, despre alţi olandezi, care nu-i sînt superiori, se vorbeşte mai mult decît despre el. Cînd am vizitat Olanda, cu prilejul festivităţilor organizate la a 150-a aniversare a Academiei acestei ţări (1958), am vizitat oraşul Ha'arlem, unde s-a născut şi ‘a trăit acest mare pictor, ca să văd muzeul care îi poartă numele şi păstrează cele mai multe pînze ale sale.
Dintre celelalte instituţii muzeale pariziene amintesc, din fugă, mai întîi, fiindcă se leagă prin conţinut de precedentele, pe cea consacrată operei lui Rodin, acest Mi-chelangelo modern, li compar cu uriaşul Renaşterii, pornind de la dimensiunile statuilor sale, mai toate deasupra mediei şi, într-o oarecare măsură, de la talentul lui puţin obişnuit. Un muzeu cu totul aparte, poate nu numai la Paris şi în Franţa, este Carnavalet, o adevărată istorie so-cial-politică a multor secole prezentată prin piese de tot felul : mobilă, unelte, ziare, foi volante, afişe, caricaturi etc. Un vizitator asiduu şi atent îşi completează cunoştinţele istorice, pe care le are, şi, în plus, şi le limpezeşte sau, după caz, le adînceşte, poate, pentru întreaga viaţă. Nu-i necesară cine ştie ce fantazie pentru ca, de-a lungul vizitei în sălile acestui muzeu, să ai impresia clară că trăieşti, o clipă, evenimentele fixate, de cele mai multe ori, sub imperiul emoţiei produse de ele, în documentele epocii în care s-au petrecut.
87
Viaţa teatrală era atunci, la Paris, superioară celei de la Berlin, privită din punctul de vedere al bogăţiei şi al varietăţii, nu însă şi din acela al calităţii. Sub acest ultim aspect, capitala Germaniei se situa la un nivel mai ridicat. Mai întîi, oricît s-ar părea de curios, la prima vedere numai, concepţia şi tehnica oamenilor de teatru germani erau mai avansate, oarecum chiar revoluţionare. Mă refer, înainte de toate, la Reinhardt, despre care am vorbit într-o pagină precedentă. Curiozitatea constă în faptul că, în ce priveşte politica, de pildă, lucrurile se prezintă invers. Poate că tocmai aici, sau şi aici, trebuie căutat izvorul atitudinii de avangardă, pe care o întîlnim şi în alte domenii ale vieţii culturale din Germania, de pildă în literatură, în artă, în filozofie, adesea chiar în unele discipline ştiinţifice. Francezii, revoluţionari în politică, sînt tradiţionalişti şi, adesea, conservatori în celelalte manifestări ale spiritului. Ca să revin la teatru, singurul care se apropia, prin curaj, de cel german era aşa-zisa „Mai-son de FOeuvre“ (sau, poate, „Theâtre de rOeuvre“), de sub conducerea lui Lugne Poe. Mai înainte fusese An-toine, propagandistul unui teatru de avangardă. (îmi lipseşte informaţia cu privire la raporturile de filiaţie dintre teatrul acestuia şi acela al lui Lugne Poe.) Că el făcea o figură aparte în viaţa teatrală a Parisului, rezulta limpede din cîteva lucruri de ordin exterior. In primul rînd, localul era de o mare modestie în toate privinţele : un edificiu oarecare, cu sala de spectacol extrem de sobră şi, amănunt semnificativ, cu foarte puţine locuri (cîteva sute, dacă nu mă înşală memoria). De cîte ori am fost acolo sala era destul de goală. Aceasta dovedeşte că, încă de la început, conducătorul teatrului n-a contat pe un public prea numeros. O bună parte — n-aş putea preciza cît anume — a biletelor de intrare se puneau gratuit la dispoziţia amatorilor. Eu n-am plătit niciodată intrarea, făcînd parte dintre invitaţi. „Con-curenţa“ venea, în primul rînd, de la teatrele bulevardiere, multe şi totdeauna pline, unde, în treacăt zis, se puteau vedea şi spectacole bune, artistic vorbind. Aceste teatre concurau, într-o măsură, fireşte, mai redusă, şi pe cele „oficiale“ : Comedia Franceză şi „Odeon“-ul.
88
Pentru o apreciere mai aproape dc ude var a acestei ituaţii trebuie să nu uităm că la Paris se aflau în orice inotimp un mare număr de străini, foarte mulţi veniţi să e distreze, ca să nu spun şi să petreacă. Sînt convins că m contingent apreciabil al publicului care frecventa tea-rele bulevardiere se recruta dintre oamenii „în trecere44 >rin capitala Franţei, destui, eu siguranţă, chiar francezi meniţi din provincie. Directorii respectivi ştiau acest lu-xu foarte bine şi-şi organizau spectacolele în consecinţă, ncepînd cu repertoriul şi terminînd — e un fel de a rorbi — cu actorii. Am fost o singură dată la un specta-:ol „bulevardier44, care nu mi-a displăcut, poate şi pen-ru că rolul feminin principal îl deţinea Elvira Popescu, :eea ce, dealtfel, m-a şi determinat să-l văd. (Pe eroină, •omâncă — şi trebuia să fie româncă ! — o chema Maica Brătianu. Dată fiind atitudinea mea politică, mi-a plăcut :ă se numea aşa !) Un spectacol foarte serios, la un tea-ru tot „de pe bulevard44, a fost Idiotul, după romanul lui Dostoevski. Rolul titular, jucat de un actor excelent, al :ărui nume l-am uitat, m-a impresionat puternic : am avut entimentul că aşa a fost, în realitate, prinţul Mîşkin. Par-enera lui, dansatoare excelentă, Ida Rubinstein, s-a trans-ormat ocazional în actriţă, fiindcă a dorit ea acest lucru, i directorul teatrului (sau autorul dramatizării) a ţinut ă-i satisfacă dorinţa. (Aşa se vorbea... în culise şi de tcolo... în stradă, de unde am auzit şi eu acest cancan.)
Ca să mă întorc la „Maison de l’Oeuvre44, trebuie să pun cîteva cuvinte despre spectacolul cel mai impresio-îant pe care l-am văzut la Paris. Se juca Profesiunea loamnei Warren de Bernard Shaw. Cînd s-a ridicat, la un noment dat, cortina, am uitat pur şi simplu că mă găsesc a teatru, deşi vedeam, fără să vreau, pe vecini şi o parte lin sală. Pe scenă, o femeie foarte oarecare, ca aspect cx-erior, se mişca, gesticula şi vorbea cu o naturaleţe extra->rdinară, îneît, o clipă, am vrut să întreb pe spectatorul le lîngă mine unde sîntem şi cine-i femeia, nu de pe ;cenă, ci din camera ei de acasă. Era celebra şi foarte ma-’ea actriţă Suzanne Despres, deţinătoarea rolului titular. D cunoşteam după nume, fusese şi prin ţara noastră, dar 1-0 văzusem niciodată pînă atunci. Dată fiind reputaţia ;a, pe deplin meritată, mă aşteptam,, de fapt, mi-o închi-
89
puiam ca pe o femeie la înălţimea profesiunii sale, înţeleasă în mod curent, ca să nu spun vulgar : foarte frumoasă, foarte luxoasă, foarte cochetă etc., etc. La fel cu compatrioata ei Cleo de Merode, pe care o... cunoşteam numai din fotografii. Şi aceasta a venit cu o trupă franceză la Bucureşti, unde un ministru (conservator !) s-a îndrăgostit în aşa măsură de dînsa, încît a lăsat toate baltă şi s-a dus după ea la Paris. Cît a stat şi ce-a făcut acolo, interesează mai puţin, şi nici n^aş putea spune, fiindcă nu ştiu. Revenind la spectacolul cu Suzanne Des-pres, trebuie să arăt că şi jocul partenerilor ei a fost deopotrivă de natural şi de simplu. Am înţeles atunci în ce consta avangardismul teatrului condus de Lugne Poe. Era, de fapt7 un protest^manifestat prin acţiune, nu prin vorbe, contra „tradiţiei44 exagerate, respectată mai mult decît trebuie, la „Casa lui Moliere44, cum i se spunea şi i se mai spune Comediei Franceze.
Am asistat şi la un spectacol al acesteia. Se juca Raţa sălbatică de Ibsen. Impresia a fost, în general, destul de favorabilă. Actorii au „declamat44 mai puţin decît de obicei sau decît mă aşteptam eu, bazat pe reputaţia, dealtfel, întemeiată, în bună măsură, a actorilor francezi, de la care — prin profesori — au învăţat şi ai noştri, cei din secolul trecut şi mulţi, printre ei unii mari, din primele decenii ale celui actual. Cum se ştie, drama lui Ibsen se termină cu o sinucidere. N-am înţeles prea bine, nici după ce am revăzut piesa în ţară, cauzele acestui act desperat. (Ca să fiu sincer, cum sînt totdeauna, uneori fără... necesitate, la fel de neclară mi se pare, în ce priveşte cauza adevărată, şi sinuciderea eroului din Pescăruşul lui Cehov. Apropierea dintre aceste două piese se justifică prin ceea ce urmează.) Aveam, soţia şi eu, locuri la „galerie44, după terminologia noastră, de fapt la ultimul balcon, în primul rînd de scaune, aşa că se putea nu numai auzi, ci şi vedea foarte bine ce se petrecea pe scenă. Coborînd treptele, foarte numeroase, luxos „îm-brăcate44 şi iluminate, am ajuns, la un moment dat, în spatele unui grup, doamne şi domni, de o mare eleganţă, care ieşiseră dintr-o lojă. Cînd ne-am apropiat de ei, am auzit pe una dintre doamne exclamînd, foarte convinsă : Ca, c9est pour Ies Russes ! Observaţia mi s-a pă-
90
rut nu numai justă, ci şi de o mare fineţe, incit îmi venea s-o... felicit.
„Odeon44-ul, deşi teatru oficial (aşa cred), la fel cu Comedia Franceză, era ceva mai puţin tradiţionalist decît aceasta, poate datorită directorului de atunci, celebrul actor Gemier. Am văzut acolo Burghezul gentilom, cu acesta în rolul * titular. Tot timpul el mi s-a părut alături de rol, fără să pot preciza de ce — nici n-aş avea cum, fiind vorba de o impresie. O încercare de explicaţie risc totuşi : a exagerat ideea de „gentilom44, adică de „nobil44, deşi ea este ridiculizată prin personajul care şi-o însuşeşte formal, dar „fără acoperire44. M. Jourdain e un om foarte simplu, ba şi simplist, nu fără cultură, ci fără instrucţiune chiar elementară. El se comportă, în fond, potrivit acestui bagaj intelectual, identic aproape cu al Unui ţăran. Acest lucru trebuie să iasă clar la iveală în jocul actorului, în ciuda aparenţelor „nobile44 şi „culte44. De aceea, la Iaşi, cînd s-a jucat, în 1929, această piesă cu C. Vernescu-Vîlcea, un foarte bun actor, dar fără cultura şi rafinamentul lui Gemier, în rolul burghezului gentilom, l-am găsit excelent, adică superior colegului său francez. Românul a fost „natural44, fiindcă l-a servit, înainte de talent, intuiţia, ajutată de nivelul său intelectual.
Am fost, din curiozitate, dată fiind reputaţia cu totul... specifică, şi la „Moulin Rouge44, ca s-o vedem pe celebra Mistinguette. Pentru genul spectacolului în cauză, această actriţă poseda toate calităţile de rigoare, minus, în momentul acela, tinereţea şi o bună parte din frumuseţe. Plăcere propriu-zis artistică n-am avut, fiindcă nu era aproape deloc cazul. Ne-am simţit amîndoi, cînd şi cînd, destul de jenaţi, dar nu din motive „moraliste44. Exhibiţiile, de toate felurile, ni s-au părut multe exagerate, altele deplasate. Mă refer la femeile care „jucau44 (de fapt, dansau şi cîntau într-un mod aparte, impus dc text şi de muzică). Jenă mare, cu aspect ridicol, în cazul meu, am avut la apariţia unei femei, din afara colectivului artistic, care s-a oferit să-mi „ţină compania44. (Nu era singura cu această meserie acolo.) Am înţeles atunci părerea multor oameni, printre ei N. Iorga, care, cu toată admiraţia lor sinceră şi, adesea, profundă, pen-
91
tru cultura franceză, vorbeau despre Paris, considerat de către unii în ansamblu, ca despre un „loc de perdiţie44. In acelaşi timp, mi-am dat seama, deopotrivă de clar, despre forţa de atracţie exercitată de asemenea spectacole asupra atîtor amatori de „distracţie44, înţeleasă şi realizată în chipul arătat, cu deosebire cînd se simt „eliberaţi44 de anumite rigori exterioare, de natură socială, cărora, în general, li se supun, fiindcă n-au încotro. Aşa îmi explic eu faptul că majoritatea copleşitoare a spectatorilor obişnuiţi ai acestor „teatre44 („Moulin Rouge44 era numai unul dintre ele) era alcătuită din străini, nu numai de peste graniţă : găsindu-se în împrejurări diferite de cele „de acasă44, îşi luau mai uşor libertatea de a „evada44, cu sentimentul, liniştitor, că nu-i vede nimeni.
In ce priveşte viaţa muzicală, Parisul putea concura cu Berlinul din punctul de vedere nu numai al posibilităţilor, ci şi al realităţii concrete. Dacă ne referim la concerte, de toate felurile, era chiar superior capitalei Germaniei, care, eliberîndu-se, ca să zic aşa, destul de tîrziu de preocupările militariste şi politice, n-a putut ajunge din urmă, cum am arătat în alt loc, nici măcar capitalele (sau oraşele) unor state germane mai mici decît Prusia, de pildă Saxonia (în cazul de faţă). Muzicienii de toate categoriile se duceau fie la Leipzig, fie La Paris, spre a se pregăti sau dezvolta, în ipoteza că erau instrumentişti, compozitori sau dirijori. Tot pe unul dintre aceste două oraşe îl preferau melomanii. Se cunoaşte bine cazul „berlinezulur4 Caragiale, care mergea la Leipzig să asculte concerte.
Cît despre teatrul muzical, la nivel înalt, Berlinul mi s-a părut superior Parisului. „Opera Mare44 a acestuia nu era la înălţimea celei din capitala Germaniei, poate — ca să nu greşesc — numai în cazul muzicii lui Wag-ner, deşi nu sînt convins. Curios este faptul că „Opera comică44 de la Paris întrecea, în ochii cunoscătorilor, francezi şi străini, pe sora ei mai veche şi mai... mare. Şi nu organiza spectacole numai cu piese muzicale „uşoare44 (sau mai „uşoare44), cum ar arăta denumirea ei. N-am fost decît rar atît la una, cît şi la cealaltă. La prima am văzut Valkiria lui Wagner. N-am fost şi nici nu sînt deloc ceea ce se cheamă un cunoscător, dar oarecare educa-
92
ţie muzicală aveam şi atunci, ajutată de o ureche bună. Nu m-am simţit, în timpul reprezentaţiei, nici un moment emoţionat, adică oarecum zguduit, cum mi se întâmpla cînd ascultam o operă wagneriană la Berlin (Lohcnyrin sau Tristan şi Isolda). O explicaţie obiectivă ar putea fi căutată în „afinitatea 'electivă46 (de astă dată etnică) dintre compozitor şi cîntăreţi. Dar şi operele ne-germane erau la fel de bine reprezentate la Berlin.
Numeroasele cursuri pe care le urmam nu-mi lăsau destul timp liber pentru lecturi. La „Biblioteca Naţională44 am fost numai de cîteva ori, mai mult ca s-o „văd44, în sensul strict al cuvîntului, şi să-mi dau seama de modul cum funcţiona, în vederea satisfacerii depline a cititorilor. Alte biblioteci nu le-am cunoscut nici măcar în felul acesta. Credeam că ceea ce aş fi avut de citit la Paris puteam citi, în mare parte, şi la Iaşi. De aceea preferam cunoaşterea lucrurilor mai specifice, oarecum unice, ale marii şi ilustrei metropole. Printre acestea, locul principal îl ocupau anticăriile, modeste, dar foarte originale prin modul cum erau instalate pe cheiurile Senei. Se puteau găsi acolo stampe, afişe, foi volante de pe vremuri, la preţuri convenabile chiar pentru pungi sărace. Plăcerea cea mai mare, asta şi fiindcă nu... costa bani, era de aceeaşi natură ca la vizitarea unui muzeu. Toate obiectele adunate acolo constituiau, de fapt, o expoziţie sui-generis, la fel de atrăgătoare şi de instructivă ca o expoziţie propriu-zisă.
Bisericile, bine cunoscute, în frunte cu Notre-Dame, monument artistic unic, şi cu Saint-Sulpice, aceasta, impresionantă prin dimensiunile ei, mă atrăgeau de asemenea, şi de aceea nu numai le vizitam, ca pe nişte opere de artă, în orele fără serviciu religios, ci le şi frecventam cînd şi cînd, spre a vedea cum se comportau credincioşii în timpul slujbei. Era nu o simplă curiozitate, de a cunoaşte ceva nou, ci dorinţa de a verifica o idee a mea, destul de vagă, rod al unor lecturi, aceea că francezii, în general, cred cu adevărat în religie, spre deosebire de spanioli, care sînt mai degrabă bigoţi (între altele, din cauza atotputerniciei, secole de-a rîndul, a bisericii oficiale susţinute de stat) şi de italieni, care nu sînt nici
credincioşi, nici bigoţi. Această idee, discutabilă, poate, o am şi astăzi după călătorii, repetate şi, unele, prelungite, în Spania şi Italia.
Din aceeaşi cauză — lipsa de timp — făceam destul de rar plimbări propriu-zise, de durată mai lungă. Preferam străzile care duceau la parcurile, numeroase şi frumoase, unele celebre, denumite totuşi „grădini44. Era, de pildă, cazul celui din apropierea Sorbonei, „Jardin du Luxembourg44, cu vegetaţie nu tare bogată, dar primitoare, graţie şi contrastului dintre zgomotul străzilor înconjurătoare şi liniştea, cu lumina zilei, neîmpiedicată de nimic, a parcului. ^Atracţia o determina însă şi vecinătatea pe de o parte a Universităţii, pe de alta a muzeului de artă cu acelaşi nume, despre care s-ar fi cuvenit să spun cîteva cuvinte de laudă, pe deplin meritate, în alineatul respectiv. O adevărată excursie, cerută de distanţa, ducea la „Bois de Boulogne44, un „parc44 enorm, care îşi merita denumirea, fiindcă este şi a fost, cu siguranţă, de la început, o pădure autentică, bineînţeles îngrijită şi amenajată potrivit necesităţilor unui oraş de multă vreme cu populaţie numeroasă. Celebrele bulevarde le vedeam, de obicei, seara şi noaptea, nu ca să mă plimb, înţelegînd prin plimbare mişcare în aer liber curat sau cel puţin nepoluat, cum spunem astăzi, ci ca să cunosc, din fugă şi pe deasupra, un aspect specific al vieţii pariziene, care semăna, dintr-un anumit punct de vedere, cu interiorul localurilor de music-hall amintite ceva mai înainte.
Ieşeam cînd şi cînd şi afară din Paris, ca să văd unele „anexe44 ale lui, faubourg-urile, care se administrau, cred, de către o conducere locală autonomă. De la unul la altul, dintre cele vizitate, existau deosebiri de multe feluri şi adesea importante. Parte erau vechi, nu numai ca vîrstă, parte moderne în toate sensurile (cu vile noi şi străzi la fel, mai toate cu plantaţii pe ele). Numeroşi profesori, de toate gradele — mă refer numai la ei din... slăbiciune profesională — locuiau în aceste orăşele, care ofereau numeroase avantaje de ordin economic. Deplasarea lor spre Paris, care nu era obligatorie în fiecare zi, se făcea uşor, datorită posibilităţilor
94
de circulaţie, numeroase şi comode. Avantajul suprem era însă liniştea, care le permitea să lucreze în condiţii inexistente la Paris.
Destul de des, totdeauna duminica, mă duceam la Versailles, mărturie impresionantă a epocii de supremaţie politică şi, în multe privinţe, chiar culturală, a Franţei. Impresia de grandoare, care se impunea de la început, fără a se atenua totuşi în continuare, chiar după repetarea vizitei, o producea, la prima vedere, parcul, de dimensiuni puţin obişnuite în împrejurări similare. Venea apoi palatul, care te copleşea, mai întîi, tot prin proporţiile lui, la care se adăuga apoi interiorul la fel de grandios. Vestita sală a oglinzilor căpătase, imediat după terminarea războiului, o importanţă istorică în plus, superioară celor anterioare, din cauza unui eveniment care interesa nu numai Europa, ci şi restul lumii : semnarea, acolo, a Tratatului de Pace, dictat, ca să zic aşa, de Aliaţi şi acceptat de Germania. Nu ştiu dacă în aceeaşi sală s-a petrecut ceva asemănător, după sfîrşitul războiului franco-prusian (1871), cu rolurile celor doi beligeranţi inversate atunci, cînd Franţa, învinsă, a fost silită să semneze un tratat de pace, greu şi umilitor pentru ea. O „coincidenţă44 semnificativă, plină de învăţăminte, şi nu numai pentru oamenii politici, deşi pentru aceştia în primul rînd. O atracţie aparte, care se exercita mai ales asupra văzului, o constituiau celebrele fîntîni . arteziene, , unice, cred, cel puţin atunci, în lume, şi anume în zilele cînd erau puse în funcţiune toate. Demonstraţia avea un nume special : Ies grandes eaux, foarte admirate de toţi vizitatorii, indiferent de vîrstă, sex etc. Era un spectacol rarisim, cu aspect pur şi simplu artistic.
In parcul de la Versailles se găsesc, cum ştie mai toată lumea, şi cele două „Trianoane44 (în unul dintre ele s-a încheiat Tratatul de Pace cu Ungaria, foarte important pentru noi, fiindcă prin el s-au fixat graniţele dinspre vest ale României). Lucru curios, chiar pentru mine, este faptul că aceste două palate, modeste ca dimensiuni, mai ales în comparaţie cu cel amintit deja, îmi plăceau, din punct de vedere pur estetic, mai mult decît acela. Intervine aici, cel puţin aşa cred, admiraţia mea nelimitată pentru secolul al XVIII-lea francez, le graiul
siecle, cum i se spune adesea, chiar dacă numai unul dintre ele datează, strict cronologic, din această epocă. (Dealtfel, acesta mă atrage mai puternic decît perechea lui, construită la sfîrşitul secolului al XVII-lea.) îmi place, la amîndouă, înainte de toate, arhitectura elegantă şi fină, cu aspect destul de încărcat, dar fără exagerările greoaie ale barocului, totul un produs al bunu-lui-gust, care aparţine în epocă nu numai francezilor. Le-am comparat, fără să vreau, cu „Sans-souci“ de la Potsdam, construit după indicaţiile lui Frederic II, acestea, bazate, la rîndul lor, pe imitarea trianoanelor (îndeosebi, a celui mai tînăr). Comparaţia n-a ieşit în defavoarea celui german, care prin poziţia lui (se vede de la o distanţă mare şi se ajunge la el urcînd o serie de trepte în amfiteatru), impresionează, estetic, mai puternic.
Cursurile universitare se terminaseră pe la sfîrşitul lui iunie, dar n-am părăsit imediat Parisul, din dorinţa de a-1 cunoaşte mai bine, întrucît dispuneam din belşug de timp. Ne-am gîndit însă şi la altceva. Peste două săp-tămîni era sărbătoarea naţională a poporului francez : căderea Bastiliei, primul act revoluţionar şi, prin întîie-tate, cel mai important, poate, întrucît celelalte, cu consecinţe enorme şi de durată, prin efectele lor, i-au urmat în modul cel mai firesc cu putinţă. Am stat şi noi toată ziua de 14 iulie în stradă, la fel cu toţi locuitorii valizi ai Parisului, aceştia ca actori, într-un fel ori altul, noi numai ca spectatori, participanţi totuşi cu mintea şi cu inima ca la un spectacol excepţional. Deşi manifestarea se repeta pentru a nu ştiu cîta oară — n-am idee cînd s-a sărbătorit pentru prima dată acest eveniment, epocal nu exclusiv pentru francezi — n-am avut un singur moment impresia că bucuria şi entuziasmul manifestanţilor ar fi fost, fie şi într-o măsură infimă, lipsite de prospeţimea începutului. Constatarea nu m-a surprins, întrucît, indiferent de împrejurări, care sînt, cum ştim, supuse modificărilor de tot felul, conştiinţa civică a francezilor a fost totdeauna vie, avînd la bază tocmai amintirea neştearsă a evenimentului de la 14 iulie. Participarea sufletească a noastră, ca şi a altor străini, foarte numeroşi şi deopotrivă de curioşi ca şi noi,
96
avea un izvor asemănător cu aceea a localnicilor. Şi noi simţeam că fără Revoluţia franceză de la 1789 am fi continuat să trăim în evul mediu.
La 15 iulie am plecat din Paris, dar nu direct spre ţară. Voiam să folosim prilejul, cu care cine ştie cînd aveam să ne mai întîlnim, de a ne găsi în Franţa, pentru a cunoaşte, fie şi foarte sumar, şi alte oraşe ale ei, în drum spre Italia, unde ne pusesem în gînd să stăm vreo două luni, în cazul meu şi din motive de ordin ştiinţific. Drumul l-am făcut ziua, cu trenuri personale, ca să putem privi şi gusta peisajul, care, în ciuda căldurii, îşi păstra încă bine coloritul de primăvară. Ne-am oprit cî-teva zile la Lyon, oraş mare, dar cu aspect provincial ca atmosferă şi viaţă în general, la fel cu toate celelalte ale Franţei. „Centralismul1* foarte puternic al acestei ţări, binefăcător din punct de vedere politic, atlta vreme cît a fost necesar pentru constituirea şi păstrarea unităţii statului, s-a dovedit a fi păgubitor în ce priveşte dezvoltarea oraşelor de provincie. Lyon-ul, amplasat pe vechea aşezare galică Lugudunum, centru principal atunci al uneia dintre cele „trei Galii** din epoca romană, era şi acum 50 de ani un oraş foarte important în viaţa economică a tării, în special prin industria mătăsurilor, cu toate anexele ei. Am vizitat muzeul consacrat acestei foarte fine producţii, admirînd, înainte de toate, gustul specific francez manifestat într-un domeniu în care el este mai necesar decît în altele. Ne-a plăcut mult, cu regretul că nouă ne lipseşte aşa ceva, chiar în proporţie foarte redusă, poziţia geografică a oraşului pe şi între două ape mari : Ronul şi afluentul lui, Saone. In privinţa aceasta întrece chiar Parisul, aşezat pe Sena. Mă gîndeam la oraşele noastre mari, în primul rînd la Bucureşti, cu Dîmboviţa lui ! Am vizitat, în fugă, şi Greno-ble, situat frumos într-o regiune muntoasă, care-i creşte interesul, deja foarte mare prin prezenţa unor opere arhitectonice clatînd din secolele XIII—XVI. Şi Universitatea acestui centru citadin este foarte veche (din secolul al XlV-lea). Ultimul oraş francez văzut înainte de a trece graniţa spre Italia a fost Marsilia, foarte deosebit nu
97
numai de predecesoarele ei amintite aici, ci şi, cred, de toate celelalte, chiar din sudul Franţei. La trăsăturile meridionale caracteristice mai cu seamă în ce priveşte psihologia oamenilor, aici mai pronunţate decît aiurea, cum am putut constata mai tîrziu, se adăugau unele pur şi simplu orientale, graţie cărora ne-am simţit aproape ca „acasă“. Restaurante de toate proporţiile, cafenele la tot pasul, şi unele şi altele cu „prelungiri în stradă, for-foteală şi vorbire zgomotoasă, care trădau veselia şi buna dispoziţie : toate acestea şi multe alte detalii fac din Marsilia un oraş extrem de atrăgător, cel puţin pentru cei veniţi din altă parte şi mai mult ori mai puţin în trecere. „Orientalismul apărea şi în materie alimentară. Vestita bouillabaisse aminteşte bine de stufatul nostru cu usturoi şi cu alte condimente. Am văzut, ba am şi mîncat, măsline ca la noi, adică negre, cărora francezii le spun, dacă nu mă înşel, „greceşti^. La fel cu Lyon-ul, Marsilia continuă, în forme moderne, o foarte veche aşezare preromană, întemeiată de greci pe la 600 î.e.n. Caracterul acesta oriental, cum îl numesc eu, care poate fi, într-o mică măsură, şi o reminiscenţă antică, se explică prin faptul că Marsilia este port, cel mai activ dintre toate, la Mediterană, această mare imensă, străbătută milenii întregi în toate direcţiile de corăbiile tuturor popoarelor care au trăit pe coastele ei şi dintre care unele au pus bazele culturii şi civilizaţiei actuale.
Pe măsură ce ne apropiam de graniţa cu Italia, auzeam tot mai mult vorbindu-se italieneşte, fără ca franceza să disipară. Interesantă, şi pentru cunoscătorii chiar obişnuiţi ai istoriei moderne, nicidecum surprinzătoare, era folosirea ambelor limbi în acelaşi timp de către aceiaşi călători. După modul cum le rosteau, nu puteam distinge pe cei al căror grai matern era franceza sau italiana, căci stăpînirea amîndurora era, cu excepţiile puţine ale intelectualilor, deopotrivă de aproximativă, privită din punctul de vedere al foneticii şi gramaticii variantelor standard ale limbilor respective. Ne-am oprit, deocamdată, pentru aproape o săptămînă, în nordul Italiei, începînd cu regiunea lacurilor, în speranţa, care ne-a fost înşelată în mare parte, că ne vom odihni şi vom respira în mijlocul naturii, cum se spune... poetic. Căl-
98
dura era aproape înăbuşitoare, mai mult din cauza unei uscăciuni dezolante a vegetaţiei, nu prea bogată de felul ei. Locul era totuşi atrăgător prin originalitatea lui, atît naturală, cit şi ca produs al minţii omului. Lago Maggiore, Lago di Como şi altele, mai mici, cu nume uitate, te îmbiau, cu apa lor limpede şi chiar albastră, ca a mării, la plimbări cu barca şi, în lipsa acestora, la... o „vizionare44 plăcută, liniştitoare. In ciuda condiţiilor climatice, hotelurile erau mai toate pline, începînd, mai ales, cu cele scumpe. Localitatea cea mai căutată, şi pe drept cuvînt, era Bellagio, cu nume pe deplin meritat (bello, „frumos44 şi agio, „comoditate44) prin poziţia lui naturală între două lacuri (la fel cu celebrul Interlaken din Elveţia, pe care l-am cunoscut mai tîrziu.) Am văzut apoi, din fugă, Genova, puternica cetate maritimă şi comercială, rivala, în evul mediu, a Veneţiei, cu palatele ei din epoca de glorie, 'păstrate, dar fără strălucire, şi Pa-via, cu amintiri puţine şi şterse de timp. Curios, pentru psihologia umană, în general, nu numai a mea, este că din parcurgerea rapidă a fiecăreia am reţinut cîte un lucru mărunt şi totuşi semnificativ într-o oarecare măsură. La Genova m-a surprins, dar m-a şi amuzat, expunerea la uscat a rufelor proaspăt spălate pe frînghii care mergeau de la etajele caselor de pe partea dreaptă a străzii la cele de peste drum din partea stingă a ei, aceasta şi în cazul edificiilor vechi, monumente arhitectonice. Era un fel de imagine a trecerii timpului şi, odată cu el, a strălucirii de odinioară. La Pavia am nimerit într-o duminică după-amiază, cînd aerul începea să se răcorească. Pe strada, cred, principală (sau pe una dintre mai multe de acest fel), ieşise lumea la plimbare, pe „corso44, cum se spune uneori şi pe la noi, dacă nu mă înşel, prin Ardeal. Dealtfel, în Italia septemtrionială, bulevardele oraşelor mari se cheamă aşa, cu numele pro-priu-zis, după corso, al arterei respective. Acest obicei există şi în sudul Franţei, poate prin influenţă italiană.
Graba cu care am cutreierat locurile menţionate îşi avea cauza în dorinţa de a ajunge mai repede la Roma şi după aceea la Florenţa, unde intenţionam să rămîn mai multe săptămîni pentru cunoaşterea practică a limbii şi a unei bune părţi din cultura Renaşterii italiene.
99
In „Cetatea eternă44 am stat o săptămînă, dar am „vă-zut-o44, cum n-am fi putut, în alte condiţii, s-o vedem mai bine nici într-o lună. Toate cele şapte zile, fiecare în întregime, cîte 10—12 ore (durata luminii solare), le-am petrecut, umblînd, cu ajutorul unui „Baedecker44 excelent, din muzeu în muzeu, din biserică în biserică, dintr-un loc memorabil în altul. Căldura era cumplită, dar o suportam fără suferinţă, aş zice, dimpotrivă, cu bucurie, care venea de la satisfacţia de a descoperi o lume nouă, adică deosebită de aceea a experienţei noastre anterioare. Chiar soţia mea, mai puţin antrenată în anii adolescenţei şi după aceea, a rezistat aproape eroic. Cîteodată, cînd se simţea foarte obosită, protesta, mai mult formal. Ţin minte bine o întîmplare în legătură cu... „-protestele44 ei. Ajunsesem, după cîteva ceasuri bune de cutreierat oraşul, aproape de biserica — i-aş zice bisericuţa, din cauza dimensiunilor modeste — San Pietro in Vincoli, unde se găseşte extraordinara sculptură Moisi a lui Michelangelo. Din stradă trebuia să urcăm puţin pînă la intrarea în acest lăcaş. A fost nevoie de o pledoarie întreagă, ajutată şi de sprijin material din partea mea — am luat-o la braţ ! — ca să nu pierdem prilejul unei emoţii estetice de o intensitate cu totul superioară. Atît oamenii care iau văzut aievea acest monument al artei sculpturale, cît şi cei care l-au cunoscut din reproduceri de tot felul, au admirat măreţia, şi fizică, a personajului înfăţişat de artist, cu gîndul la importanţa lui în istoria şi legenda nu numai a poporului care i-a dat naştere. De aceea cred orice comentariu, nu numai de prisos, ci şi cu totul deplasat din partea unui admirator empiric. Mi-am amintit, şi nu vreau să trec peste detaliu, de bucuria tinerească, aş zice chiar de copil, în ce priveşte intensitatea şi modul de a o exprima, a artistului, cînd şi-a văzut opera realizată. Cum se ştie, Michelangelo a dat o lovitură zdravănă cu ciocanul în-tr-un genunchi al lui Moisi, spunîndu-i, căci îl-„vedea44, pe bună dreptate, viu : „Ora, paria !44 Nu i-a vorbit, în sensul propriu al cuvîntului, fiindcă nu putea, dar ceva, foarte important, pentru el însuşi, ca şi pentru istoria artei plastice, i-a spus totuşi.
100
Am văzut realizările acestui uriaş artist şi la Vatican, unde a lucrat, cu acelaşi succes unic, şi ca pictor, împreună, nu cronologic, cu Rafael. Venind vorba despre sediul papalităţii, trebuie să povestesc o întîmplare cu aspect anecdotic, adică puţintel comic (în ce ne priveşte, bineînţeles). Cum doream să vedem tot, şi fără un ghid viu al nostru — nu ne da mîna să-l răsplătim — ne luam după diverse grupuri de vizitatori, şi în felul acesta aflam unele lucruri despre care „Baedecker“-ul nu spunea nimic. La un moment dat am ajuns într-o încăpere, unde aştepta pe scaune destulă lume. Era anticamera cabine-tului Sanctităţii Sale, lucru aflat ulterior, cînd „apro-dul“ a anunţat pe cei prezenţi — aceştia ştiau de ce stăteau acolo — că le-a venit rîndul să primească binecu-vîntarea colectivă a papei. Noi, care habar n-aveam de asta, am şters-o imediat, destul de jenaţi, din cauza vestimentaţiei de turişti în toiul verii, dar şi puţintel ridicoli. Dealtfel, chiar în alte condiţii n-am fi fost amatori, nu numai eu, ci şi soţia mea, „dublă“ nepoată de preot, să ne binecuvînteze urmaşul Sfîntului Petru.
Anul 1925 era primul „an sfînt“ al secolului, care a avut pînă acum trei (ultimul va fi în 2000). Aceasta însemna, de fapt, o amploare neobişnuită a tuturor manifestărilor religioase organizate cu acest prilej. Chiar amănuntul cu „audienţa^ la papă vorbeşte în acest sens prin mulţimea celor primiţi, în cîteva zile pe săptămînă şi cel puţin două, trei ore în fiecare zi. Bazilica Sf. Petru, ea însăşi, arăta şi pe din afară şi în interior, altfel decît în 1927, de pildă, cînd am vizitat din nou Italia. Şi despre acest monument grandios mi se pare fastidios să vorbesc, fără teama, îndreptăţită, de a spune banalităţi. Mă opresc totuşi la celebra „Pietâ“ a lui Michelan-gelo, dar nu pentru motive de ordin strict estetic. Am înregistrat, şi atunci şi după aceea, cînd am revăzut-o de mai multe ori, o diferenţă, inexistentă realmente, între proporţiile oarecum normale ale celor două corpuri umane şi impresia mea strict subiectivă, că Iisus era un copil şi fiziceşte vorbind, ţinut în braţe, din cauza micimii sale trupeşti, de mama lui, mult mai mare şi mai voinică. Această impresie, pe care cred că au avut-o şi alţi vizitatori ai bisericii, se datoreşte, cu siguranţă, unei
101
iluzii optice, dar este produsul incontestabil al artei sculptorului, care a avut tot timpul cit a lucrat imaginea unei mame, îndurerate, ţinîndu-şi în braţe copilul mort.
La biserica „San Giovanni di Latrano44, enormă şi ea ca dimensiuni, am asistat la o scenă, care se repeta, fără îndoială, în fiecare zi, şi nu numai de-a lungul „anului sfînt44. Mulţi credincioşi, indiferent de sex şi chiar de vîrstă, urcau în genunchi zecile de trepte care duceau pînă sus, unde se găsea lăcaşul făcător de minuni. Nu erau puţini aceia care nu făceau nici o pauză în acest drum chinuitor, iar alţii, destul de numeroşi, se opreau, ca să prindă noi forţe, o dată sau cel mult de două ori. Se pare că această penitenţă era menită nu numai să obţină iertarea unor păcate, ci şi să asigure celor fără prihană un viitor fericit în cealaltă lume.
Mai interesante, în multe privinţe, şi în orice caz mai strîns legate de preocupările mele, au fost monumentele laice, în frunte cu „Forul roman44. De astă dată „Baedecker44-ul nostru ne-a fost de mare folos, fiindcă informaţiile, care mergeau pînă la cele mai mici detalii, cuprinse în el ne-au ajutat să rememorăm unele lucruri ştiute odată şi, în mai mare măsură, să aflăm altele necunoscute. Deoarece vizita ne atrăgea, căci ne satisfăcea curiozitatea, am prelungit-o peste măsură, în ciuda faptului că niu ne puteam feri de căldura şi de lumina aproape orbitoare a soarelui, ba nM nu prea aveam cum să ne odihnim. Noroc de sănătatea şi de tinereţea amîn-durora, la care se adăuga seara, tirziu, odihna în camera noastră (dintr-o casă particulară), spaţioasă şi destul de răcoroasă (ca mai toate, şi nu numai la Roma, cu mozaic, în loc de parchet). Impresii puternice, de neuitat, ne-au lăsat Columna lui Traian, pe care am examinat-o atent şi de aproape, în măsura posibilităţilor materiale, şi „Colosseum44-ul, surprinzător de bine păstrat (graţie solidităţii arhitecturale) de-a lungul a 1900 de ani. Figură aparte, în dezavantajul lui, a făcut şi continuă să facă „Monumentul naţional44 (îi spun aşa, fiindcă i-am uitat numele), închinat unităţii politice a Italiei : urît şi în sine şi cu totul nelalocul lui într-un oraş cu atîtea capodopere artistice şi cu rămăşiţe istorice extraordinare.
102
Roma este foarte citadină, în sensul că îi lipseşte peisajul natural tipic pentru aşezările umane de origine rurală. Faptul se explică, după mine, în primul rînd, prin vechimea ei aproape trimilenară, vechime accentuată, sub acest raport dezavantajos pentru ea, în cursul evului mediu, care avea şi el „oroare44 de vegetaţie (exagerez, poate cu intenţie, formularea ideii). Natura a descoperit-o „'literar44, dar cu consecinţe practice binefăcătoare, după cum se ştie, Jean-Jacques Rousseau, care a binemeritat, cum se spunea odinioară, de la omenire. Cu atît mai atrăgătoare pare, dar şi este în realitate, vestita „grădină44 (de fapt, un parc enorm) „Pincio44, al cărui nume „completează44 pe al poetului român Ion Păun, membru post-mortem al Academiei R. S. R. Situat spre una dintre periferiile cetăţii eterne (acolo unde se află Val Giulia, cunoscută şi apreciată pentru vilele şi micile ei palate), pe o ridicătură de pămînt, acest monument al naturii, autentic, deşi creaţie a omului, reprezintă un loc de încîntare şi desfătare, nu numai pentru cei obosiţi, cum eram noi (şi, la fel cu noi, atîţia alţii).
Era să uit celebrul „Campidoglio44, vechiul „Capito-lium44 intrat în legendă, pe bază, se pare, strict istorică, datorită... gîştelor, care, fără a avea habar, au salvat Roma, trezind-o din somn şi silind-o astfel să pornească, în timp util, la ofensivă contra invadatorilor celtici, veniţi din nordul Peninsulei Italice, unde le era ţara. Ca şi în cazul lui Tiberius, împăratul roman bine cunoscut, al cărui nume a devenit, cu vremea, Timberio, tot aşa Ca-pitolium s-a transformat în Campidoglio, căpătînd un ra, de astă dată (poate şi în cazul celuilalt) prin etimologie populară, cum spun lingviştii. Deşi locul, cel puţin aşa cum se prezintă în zilele noastre, nu pare a fi deloc propice pentru cultură de măslini — o stîncă cu structură destul de dură — romanii, adică locuitorii Romei, deveniţi italieni, au „simţit44 în numele latinesc un cuvînt compus din campi, pluralul lui campo, şi (d’)olio „untdelemn44. Din faţa palatului, vizitatorul poate privi, graţie' altitudinii, destul de departe, în mai toate direcţiile, oraşul, cu străzile lui neregulate şi cu edificiile, cele mai multe vechi, şi ele destul de amestecate în ce priveşte stilul. înainte însă de a vedea împrejurimile, i se opresc
io:*
ochii asupra statuii, aproape minusculă, şi totuşi* de dimensiuni naturale, care îl imortalizează pe „tribunul poporului44 Cola Rienzi, a cărui viaţă tumultuoasă l-a inspirat şi pe Richard Wagner, în tinereţea lui, cînd era... revoluţionar.
De la Roma ne-am dus la Florenţa, punctul final şi cel .mai important, pentru preocupările mede profesionale, al călătoriei noastre în Italia. Ne-am instalat, pentru vreo şase săptămîni, într-o pensiune din strada Santa Reparata (nr. 66, cred, ca să nu zic că sînt aproape sigur). Trebuia să spun „în pensiune4*, fiindcă, afară de membrii familiei domnului Balestrieri, gazda noastră, lua mesele împreună cu noi numai o domnişoară, relativ în vîrstă, cu nume grecesc, Baronzi. Cartierul era destul de central şi, la fel cu toate celelalte, din vremea aceea (acum peste 50 de ani), indiferent de poziţia lor geografică, poseda o bogăţie artistică incredibilă, cel puţin pentru noi, veniţi dintr-o ţară ca a noastră, chiar dacă stătusem şapte luni la Paris şi şapte zile la Roma. La cîţiva paşi de pensiune se găseau impunătoarea, nu numai ca dimensiuni, mănăstire Santissima Annunziata şi Ospedale degli innocenti, acesta cu ,celebrele medalioane în teracotă, reprezentând capete de copii, pe zidul (în... faianţă !) exterior, operă a lui Lu'ca della Robbia Ceva mai departe, la distanţă de câteva sute de metri, mănăstirea San Marco, un adevărat miracol, începînd cu arhitectura, continuând cu chiliile, toate eu frescele în care predomină albastrul suav al lui Fra Angelico, şi terminând cu chiostro (spaniolii spun patio), spaţiul în formă de pătrat, cu laturile alcătuite din clădirea însăşi a mănăstirii, în mijlocul căruia trona un cedru de Liban, imens, mai vechi, se pare, decît lăcaşul însuşi. O vizitam foarte des, fiindcă mă atrăgea în mod deosebit absolut totul în ea. îmi plăcea pictura fostului ei călugăr, înainte de toate, datorită delicateţei ei nemaiîntîlnite, care o făcea transparentă şi diafană, potrivită de minune cu semnificaţia locului unde se găsea şi nu mai puţin cu numele artistului, care se va fi chemat „angelicul44 din (sau şi din cauza aceasta. Tot aşa de bine, oarecum în alt sens, mă simţeam în preajma cedrului, a cărui umbră densă mă răcorea în câteva minute pînă aveam senzaţia aproape de tremur.
104
Despre Roma a spus cineva că, indiferent în ce loc al ei te plimbi, calci pe istorie, vorbă adîn-că şi perfect corespunzătoare realităţii. Parafrazînd această afirmaţie, aş spune că la Florenţa calci pretutindeni pe artă. Nu sînt necesare argumente propriu-zise, aş zice logice, discursive, în sprijinul acestei păreri. Ceea ce urmează reprezintă dovezi concrete, materiale, la care mă voi opri pentru ele înseşi, nu ca să „demonstrez44 justeţea punctului meu de vedere. Încep, şi pentru un moment, termin cu un singur exemplu. în apropiere de pensiunea noastră era o linie de tramvai, care trecea prin strada Perugino, dacă. nu mă înşală memoria, cu clădiri, mai toate, din epoca Renaşterii, fără să fi fost, cele mai multe dintre ele, monumente arhitectonice, fie şi modeste. Deasupra unei uşi de intrare, destul de înaltă, am văzut o friză, în formă de triunghi, cu o frescă (temă religioasă) de Pintu-ricchio, păstrată încă foarte bine, fiindcă avea un fel de acoperiş, delicat, dar suficient ca s-o apere contra intemperiilor. îmi făceam adesea drum, cum se zice, pe acolo, ca s-o văd şi s-o admir, ba chiar să mă şi mir, de fiecare dată, că poate exista o mică, dar adevărată capodoperă artistică aşa, oarecum la întîmplare, într-un loc aparent cu totul neindicat.
în casa domnului Balestrieri ne simţeam bine. Aveam tot ce ne trebuie, aproape ca acasă. El însuşi şi soţia lui, oameni foarte agreabili : binevoitori, apropiaţi, poli-ticoşi, iubitori de conversaţie şi chiar de glume. Locuinţa lor nu putea fi încălzită, din cauză că nu avea nici sobe, nici alt mijloc pentrii asigurarea căldurii. Nu era singura de acest fel, dimpotrivă, majoritatea copleşitoare a caselor de locuit din Florenţa (bineînţeles şi din cele mai multe oraşe italiene) se găseau în aceeaşi situaţie, din cauza condiţiilor climatice suportabile ca temperatură. La parter, în loc de parchet sau duşumea de scîndură obişnuită, avea mozaic. Vara, era de trăit, cum se zice : răcoarea părea cu atît mai binefăcătoare, cu cît afară, în august şi la începutul lui septembrie, căldura era înăbuşitoare. Ceea ce am spus despre Roma cu privire la vegetaţie se potriveşte şi Florenţei, chiar în mai mare măsură : lipsa aproape totală a arborilor de orice fel. Vestita grădină „dei Boboli44 avea, fireşte, vegetaţie, şi încă destul
de bogată, dar nu te puteai odihni şi cu atît mai puţin răcori în ea, din cauză că cei mai mulţi copaci nu erau nici tare înalţi şi nici nu aveau frunzişul prea bogat. „Giardino dei Boboli44, pomenit, cu elogii, foarte des în diverse forme publicitare, este mai degrabă o operă de artă, în special din punct de vedere arhitectural. Iarna însă era, desigur, greu de trăit fără căldură in asemenea case. Vorba gazdei noastre : „Ne lăudăm că nu avem (nevoie de) sobe, dar tremurăm ca... cîinii !44 Deoarece mesele se prelungeau, bineînţeles peste măsură, aveam prilejul să vorbesc italieneşte destul de mult, mai cu seamă că uneori ne întîlneam cu membri ai familiei gazdei şi în afara orelor de masă. Limba italiană o cunoşteam bine, teoretic, ca să zic aşa, chiar foarte bine : puteam citi, fără dificultăţi, şi opere literare, şi o înţelegeam la fel de uşor. La Bonn, la Berlin şi la Paris mă introdusesem şi în folosirea ei practică. Mai aveam însă nevoie, şi încă destul de multă, pentru a o putea stăpîni satisfăcător şi în conversaţii prelungite, cu conţinut bogat şi variat. Aşa se explică faptul că mi-am ales, ca sediu principal pentru vizitarea Italiei, Florenţa, patria limbii italiene literare, şi la fel se explică hotărîrea de a locui într-o familie de florentini autentici. Speranţele şi aşteptările s-au dovedit întemeiate. După vreo două săptămîni vorbeam limba lui Dante nu numai curent, ci şi, în general, fără greşeli. Şi, fiindcă am întrebuinţat acest ultim cuvînt, trebuie să povestesc un fapt legat de noţiunea pe care o exprimă el. In timpul unei discuţii mai aprinse, la masă, despre deosebirile dintre oamenii din ţările nordice şi cei din ţările de la sud, am întrebuinţat, referindu-mă la aceştia din urmă, adjectivul „sudici44 (influenţat de românescul „sudic44). Cei prezenţi au înţeles că e vorba de o greşeală, şi nu de o... injurie, cum părea, la adresa italienilor, oameni din sud : „sudici44 însemnează... „murdari44 (legat de „sudoare44).
' Dimineaţa mi-o petreceam, mai totdeauna, în Biblioteca Naţională a oraşului, citind şi studiind atît opere literare, cît şi ştiinţifice. Ultimele aparţineau mai cu seamă filologiei propriu-zise : cărţi şi reviste de istorie şi critică literară, şi aceasta, din cauză că lacunele pre-
106
gătirii mele erau mai numeroase şi mai sensibilo în acest domeniu, ll întîlneam acolo, mai în fiecare zi, pe profesorul Hauvette, ale cărui prelegeri le audiasem, cum am arătat deja, nu de mult la Paris. Se pare că în toate vacanţele de vară era oaspetele Florenţei, adică al Renaşterii acesteia. Am înţeles atunci mai bine de ce la curs se „plimba“ prin oraşul lui Dante ca la el acasă : cunoştea nu numai toate locurile lui de mai mare sau de mai mică importanţă pentru istoria culturii italiene şi, prin aceasta, pentru istoria culturii umane în general, ci şi cele mai mărunte detalii legate de ele şi avînd o semnificaţie oarecare.
După-amiaza şi duminica vizitam, împreună cu soţia, oraşul şi muzeele. Formularea aceasta este, într-o măsură însemnată, o tautologie. Căci oraşul era el însuşi un muzeu extraordinar de bogat şi de complex. In fiecare stradă aproape se găisea o Sehenswurdig-keit de ordin artistic sau istoric : un palat, o casă să zicem obişnuită, impresionantă prin arhitectura ei, prin unele evenimente importante, ca şi prin oamenii care le-au înfăptuit. Nu mai vorbesc de bisericile celebre în toată lumea ca opere de artă în sensul cel mai strict şi mai pretenţios. Domul Santa Maria del Fiore, cu numele lui adevărat, măreţ şi monumental la exterior, copleşitor prin dimensiunile lui în toate direcţiile, înăuntru, unde se poate vedea, printre altele, şi fresca cu chipul lui Dante, pictat de Giotto ; Santa Croce, cu picturi murale din epocă, biserica în care a fost botezat autorul Divinei Comedii; Santa Maria Novella, într-un stil arhitectonic aparte, deosebit de al celor amintite ; ori San Michele, importantă atît din punct de vedere artistic, cît şi sub aspect istorico-literar, căci acolo şi-a ţinut Boccaccio „prelegerile^ despre capodopera lui Dante ; San Lorenzo, cu faţada aparent nefinisată, în care, printre atîtea alte minuni artistice, impresionează puternic, prin profunzimea concepţiei, mormintele Medicilor, operă a lui Michelangelo.
Trec peste multe alte celebre comori arhitectonice, chiar peste Palazzo Vecchio, cu Loggia dei Lanzi din faţă, în Piazza della Signoria, unde se află şi vestita sta-
107
tuie a lui Perseu de Benvenuto Cellini, peste Baptiste-riul lui Brunelleschi, cu „porţile Paradisului44, şi peste Ponte Vecchio, cunoscute, în general, mai bine şi despre care n-aş mai avea ce spune, nici măcar puţinul, cantitativ şi calitativ, pe care l-am spus despre bisericile amintite. Mă opresc la cele două muzee, ambele de pictură : Uffizi şi Pitti, pe care le vizitam duminica dimineaţa, din tot felul de motive, printre ele şi unul de ordin economic : intrarea era gratuită. Primul era neobişnuit de bogat : avea, cred, circa 4 000 de piese, celălalt, dimpotrivă, numai vreo 500 (dacă nu mă înşel). In acesta, toate sau aproape toate erau capodopere şi, în plus, instalate într-un palat, el însuşi operă de mare artă, cu încăperi puţin spaţioase, dar „lucrate44 fiecare artistic, şi cu obiecte de mobilă de aceeaşi valoare. De aceea, fără să neglijăm pe cel mare, îl preferam pe celălalt, care, dacă ţin bine minte, conţinea numai pictură italiană. Gustam, potrivit cu experienţa noastră strict empirică — iniţierea să-i zicem teoretică, mai exact spus istorică, ne-o făceam, foarte modest, fireşte, pe loc, cu ajutorul „Baedecker44-ului — pe toţi pictorii expuşi acolo, în grade diferite, care nu corespundeau, desigur, de cele mai multe ori, realităţii, aşa cum o vedeau oamenii competenţi, dar preferinţele noastre mergeau, fără nici o excepţie, spre Rafael. Personal, aveam pentru acest artist, care e cunoscut, de obicei, ca pictor, dar a fost şi un mare arhitect, o afecţiune aproape feminină : frumos ca un zeu şi mort la 37 de ani (la fel cu alţi bărbaţi celebri, printre ei Alexandru cel Mare, ca să nu mai vorbesc de Eminescu al nostru). Dealtfel, femeile pictate de el, în primul rînd madonele, sînt de o frumuseţe uluitoare şi, bineînţeles, foarte pămîntene, adică vii, chiar cele „sfinte44. Pare cel mai „uman^ dintre artiştii epocii sale. Specialiştii în istoria artei îl aşază ceva mai jos decît Leonardo, de pildă, pentru motive, desigur, întemeiate (rn-aş referi, mai întîi, la profunzimea gîndirii) ; dar, în ce priveşte calitatea relevată de mine la Rafael, calitate de cel mai înalt nivel din punctul de vedere al „omenirii44 ca atare, nu poate fi contestată superioritatea sa, care se manifestă, sub acest aspect, şi în portrete, indiferent de personajele re-
108
prezentate. Această uşoară minimalizare a lui Rafael îmi aminteşte de soarta, asemănătoare, în ochii multor „moderni44, a lui Murillo comparat cu Velâzquez. Primul, foarte uman şi el, de aceea accesibil oricui, adică apropiat omeneşte de orice semen al său, considerat inferior celuilalt. Şi în cazul acesta preferinţele mele se îndreaptă în acelaşi sens, al „umanismului44 celui dintîi. în 1929 am avut bucuria, care, profesional, nu spune mare lucru, ca, în ce priveşte pe pictorii spanioli menţionaţi de mine, să constat că punctul meu de vedere era împărtăşit de ambasadorul Spaniei din acea vreme în ţara noastră, un mare şi subtil cunoscător al artei plastice în general şi, mai cu seamă, al celei spaniole : marchizul de Cârdenas.
De cîteva ori am vizitat împrejurimile Florenţei, mai apropiate sau mai depărtate. La o palmă de loc, San Mi-niato, situat pe o mică ridicătură de pămînt, de .pe care se poate cuprinde cu ochii întreaga cetate şi unde există o reproducere destul de reuşită a lui David de Michelan-gelo. Mult mai departe, Fiesole, pe care, oricît de scurtă i-ar fi şederea în oraşul lui Dante, un călător străin nu uită să-l vadă. Am ajuns la el urcînd binişor, ceea ce, în toiul verii şi, mai ales, pe secetă, înseamnă un efort, simţitor şi destul de neplăcut din cauza prafului surprinzător de abundent (mă refer, înainte de toate, la cel de pe sol, care putea indispune şi mai tare, dacă treceau, lucru rar, din fericire, vehicule). Sînt peste 50 de ani de atunci, vorbesc, deci, de o epocă foarte îndepărtată, dacă ţinem seamă de progresul realizat între timp în toate privinţele. Nu-mi amintesc de ceva vrednic de menţionat, deşi sînt convins că acest orăşel vechi avea, nu se poate să nu fi avut, măcar o biserică în vîrstă de cîteva secole, cu tot ce aparţine unui asemenea lăcaş. Bucuria, reală, pe care totuşi am avut-o a fost panorama amplă asupra împrejurimilor, în primul rînd asupra Florenţei, pe care o puteai admira în toată splendoarea ei.
O excursie, tot per pedes, mai lungă şi fără neplăceri, am făcut pînă la Certosa, o mănăstire vestită în Toscana, aparţinînd ordinului călugăresc al „certosi-nilor44 (în franceză chartreux), înfiinţat spre sfirşitul
109
secolului al Xî-lea de Sf. Bruno. La fel cu toate lăcaşurile similare, şi acesta se găsea intr-un loc izolat, înconjurat de vegetaţie bogată, aproape ca o pădure întinsă. Osteneala noastră a fost răsplătită din belşug, chiar dacă ne gîndeam, poate, ca Eulenspiegel, cu oarecare îngrijorare, că la întoarcere vom urca serios, întru-cît la venire am coborît. Ne-a despăgubit frumuseţea, rarisimă în majoritatea regiunilor italieneşti centrale, a peisajului, de fapt prospeţimea aerului, întreţinută de arbori şi de izolarea locului. Iarăşi la fel ca în toate mănăstirile întemeiate şi locuite de învăţăceii Sf. Bruno, şi aici exista obiceiul, care pare a fi vechi, de a prepara un lichior special, bine cunoscut mai ales cu numele lui francez (chartreuse), fără să fie fireşte identic pretutindeni : reţeta va fi fiind aceeaşi, dar materia primă şi... metodologia (cum se spune azi la noi în loc de metodă) diferă, parţial, de la o mănăstire la alta. Am gustat şi noi această băutură, extrem de plăcută (cred că datorită, înainte de toate, „buruienilor44 folosite la prepararea ei), oferită de gazde, cu care am stat de vorbă şi despre acest meşteşug, dar şi despre alte ocupaţii ale lor, printre ele, lectura şi chiar studiul (nu numai al cărţilor „sfinte44). Am şi cumpărat un mic „ulcior44, nu numai din plăcere, ci şi din... politeţe. Căci lichiorul reprezenta un capitol destul de important în bugetul mănăstirii. Izolarea locului şi peisajul m-au făcut să-mi amintesc, fără să-mi dau bine seama cum, de Decameronul lui Boccaccio, ale cărui întîmplări se petrec în împrejurări materiale asemănătoare : ca să se pună la adăpost de ciuma care îi ameninţa cu moartea, personajele acestei culegeri de povestiri s-au retras departe de Florenţa şi de contactul primejdios cu oamenii.
O deplasare cu trenul am făcut spre a vizita Siena, oraş mic astăzi, dar, secole de-a rîndul, una dintre cetăţile înfloritoare ale Toscanei medievale. Aşa se explică, între altele, existenţa cîtorva monumente (biserici şi palate) de artă, datînd din secolele XIII—XV, care pot sta, fără să pălească, alături de cele ale altor oraşe italieneşti celebre. Pe noi ne-a atras însă altceva, şi anume un spectacol sportiv, probabil unic. In fiecare an, la o dată fixă din luna august, are loc în
110
enorma piaţă din faţa Primăriei, o întrecere, adică luptă (glostra) în genul „turnir“-urilor cavalereşti, de fapt, o continuatoare, modificată, nu prea mult, a acestora. Participanţii, în număr de şaptesprezece, cîte unul de fiecare contrada (cartier), călări şi costumaţi la fel cu cavalerii de altădată, bineînţeles şi înarmaţi (cu suliţe şi scuturi), se luptă între dînşii. Faptul că ei reprezintă unităţile administrative respective de pe vremuri se cunoaşte după stindardul cu emblema corespunzătoare a fiecăreia. N-am reţinut amănuntele să le zic tehnice ale luptei, pe care localnicii, aflaţi acolo cu miile — cîţi încăpeau în piaţă — la fel de atenţi şi interesaţi ca... microbiştii de astăzi, le urmăreau de aproape, ţin însă foarte bine minte că a ieşit învingătoare contrada delVoca : emblema ei era o gîscă. In muzeul oraşului am admirat un „Christ44 excepţional, pe care l-am privit cu atît mai uimit, cu cît numele autorului, Giovanni Sodoma, îmi era atunci absolut necunoscut.
înainte de a termina descrierea călătoriei noastre în Italia, voi spune cîteva cuvinte despre atmosfera politică, aşa cum am simţit-o eu atunci, destul de aproxi-' mativ potrivit cu realitatea, atît din cauză că am stat prea puţin în această ţară, oît şi, mai ales, fiindcă nu aveam mijloacele necesare de a mă putea informa de aproape şi exact despre ce se petrecea în viaţa publică, sub toate aspectele ei. De la gazda noastră şi de la oamenii care o vizitau uneori în prezenţa noastră, n-am putut afla nimic deosebit. De asemenea, ne spuneau prea puţin „strada44 şi diversele localuri pe care le frecventam. (Mă refer la cofetării, cafenele, restaurante, muzee ete.) Citeam regulat un ziar local — am uitat numele — şi Corriere della Sera, care apărea la Milano şi era, cred, cel mai important cotidian italienesc. Prin bogăţia şi varietatea rubricilor semăna cu Le Temps, care mai apărea atunci la Paris. Mussolini şi cămăşile lui „negre44 puseseră mîna pe putere în 1922. Cei trei ani de conducere nu le consolidaseră suficient poziţia, ca să-şi poată permite luxul unei dictaturi totale. Opoziţia, chiar cea făţişă, dovedea destul curaj. Aveau loc zilnic, judecind după informaţiile din gazete, ciocniri de propor-
111
ţii diverse, după „raportul de forţă“ dintre beligeranţi. Fasciştii erau, fireşte, agresivi şi „tari“, cu concursul, fireşte, şi a'l poliţiei legalei Ziarele opoziţioniste mai existau, bineînţeles cenzurate la sînge. Printre ele, locul cu mult cel mai important îl ocupa Corriere della Sera, amintit mai sus. Eu îl citeam, ca să cîştig timp, şi pe stradă, pe unde întîlneam cînd şi cînd pe cîte un individ în cămaşă neagră. Nici unul nu m-a acostat ca să mă întrebe, eventual să-mi ceară socoteală, că mă informez dintr-un periodic opoziţionist. Şi totuşi încăierări, adesea grave, se petreceau, dar nu deveneau publice, în sensul propriu al cuvîntului. Un caz, excepţional prin importanţa politică a victimei, a fost cunoscut de toată lumea imediat ce s-a produs. Este vorba de fruntaşul, cred socialist, Amendola, care a fost atacat şi foarte serios maltratat într-o staţiune balneară, mi se pare, în care urma o cură. Fapta agresorilor a impresionat puternic, şi nu numai pe adversarii regimului, atît în Italia, cît şi în alte ţări, unde întîmplarea a fost utilizată pentru înteţirea luptei duse de oamenii de stînga contra fascismului şi a simpatizanţilor lui. Molestarea lui Amendola s-a soldat, pînă la urmă, cu moartea lui. Guvernanţii şi conducătorii fascişti s-au neliniştit într-o oarecare măsură, practic însă au înăsprit cenzura şi celelalte măsuri de... autoapărare.
HI. CARIERA UNIVERSITARĂ
Întorşi la Iaşi, pe la mijlocul lui septembrie, ne-am reluat viaţa noastră obişnuită, fiecare cu treburile lui. Soţia a început să facă, în termenii de azi, muncă obştească. Gospodăria, lecturile şi puţinele vizite în cîteva familii, două dintre ale foştilor mei colegi de clasă in-ternatişti (inginerul I. Andriescu-Cale şi profesorul de liceu M. Botez), îi lăsau destul timp liber ca să poată lucra, cu folos, şi pentru alţii. In oraşul nostru exista, de pe la sfîrşitul secolului trecut, o societate de „bine-facere“ cu numele „Cantina şcolară“. Luase fiinţă, cred, în primii ani de ministeriat ai lui Spiru Haret, foarte probabil din îndemnul acestuia. Scopul ei unic era să dea o masă pe zi (la prînz) elevilor foarte săraci din şcolile primare ale Iaşilor. Banii necesari pentru aceasta se adunau din subvenţii ale Ministerului Instrucţiunii Publice şi din diverse donaţii. Mulţi copii n-ar fi putut supravieţui, poate, fără hrana oferită de societate, care consta, în epoca la care mă refer, dintr-un fel de mîncare consistent şi un sfert de pîine, fiindcă acasă la părinţii lor trăiau cu mămăligă şi cu o „zeamă lungă“. Cînd soţia a devenit membră a societăţii, cu muncă de răspundere, ministerul acorda o subvenţie numai la cerere şi cu destulă greutate. Grosul bugetului la „venituri“ îl constituiau reprezentaţiile teatrale (una, dată în beneficiul ei), un film (în aceleaşi condiţii), produsul unor conferinţe publice, la care se participa cu plată (foarte modică) şi donaţii (aleatorii acestea) ale băncilor din localitate. Hărnicia membrilor din conducerea ei, toţi membri ai corpului didactic primar (cu excepţia preşedintei, profesoară de liceu), dădea rezultate mai mult decît satisfăcătoare. La un moment dat, preşedinta s-a
113
retras, era pensionară mai de mult, şi locul ei l-a luat soţia mea. In ultimii ani înainte de 1940, toamna, în urma venirii la putere a Gărzii de fier, „Cantina şcolară*, care hrănea 3 000 de copii, a fost... anexată la „Ajutorul legionar* (ce s-a întîmplat cu ea după asta, nu mai ştiu). Am socotit utile aceste informaţii pentru cititorii de astăzi, deprinşi cu alt tratament din partea forurilor noastre conducătoare, cînd este vorba de ajutat copiii oamenilor muncii.
La 1 ianuarie 1926 am fost numit suplinitor la catedra de Filologie romanică a Facultăţii de Litere, înfiinţată în cei dintîi ani postbelici (de fapt, reînfiinţată, căci a existat aproape de la începuturile Universităţii din Iaşi, dar a dispărut cu vremea). Deşi s-ar fi căzut, poate, să aflu în ce condiţii a luat fiinţă, bineînţeles ca deţinător al ei, m-am jenat, fără să pot spune de ce, să-i descopăr... actul de naştere. Ceea ce ştiu sigur este că iniţiatorii reînvierii ei au fost A. Philippide şi G. Ibrăileanu, care se gîndeau, în primul rînd, la interesele învăţămîntului, dar aveau în vedere, mai cu seamă cel de-al doilea, şi eventuala ocupare a ei de unul dintre întemeietorii Vieţii româneşti, fost student (în vîrstă, ca şi mine) un număr de ani la Universitatea „Humboldt*, ca bursier al statului. Evenimentele politice şi militare l-au împiedicat să-şi susţină teza de doctorat, care nu ştiu în ce stadiu de elaborare se găsea la 1 august 1914, cînd a izbucnit războiul. Fapt este că, neavînd titlul de doctor şi fără lucrări de specialitate, n-a putut fi numit nici măcar suplinitor. Unii profesori ai Facultăţii aveau preferinţele lor în legătură cu ocuparea catedrei. G. Ibrăileanu, de pildă, se gîndea la Paul Zarifopol, foarte indicat, dealtfel, prin pregătirea sa filologică în sens strict, dobîndită în Germania, patria Filologiei romanice. Propunerea care i s-a făcut, neoficial, în acest sens n-a fost primită. Nu-i plăcea, desigur, acestui sceptic rafinat munca didactică, poate că îl deranja şi stabilirea la Iaşi, deşi era ieşean. Acest ultim obstacol, alţi profesori l-au biruit foarte uşor, rămînînd cu locuinţa şi cu... viaţa la Bucureşti. Ion Petrovici, în schimb, prefera pe Eugen Lovinescu. Cum (şi dacă) au decurs tratativele cu acesta din urmă,
114
n-am de unde şti. Că acceptarea din partea lui n-ar fî însemnat, în ciuda valorii sale personale, un cîştig pentru Facultate — aş adăuga chiar că nici pentru el însuşi — nu încape, cred, nici o îndoială. Catedra avea deocamdată numai o existenţă bugetară şi de aceea nu putea fi ocupată decît prin suplinire. Pentru scoaterea ei la concurs, în vederea recomandării unui profesor titular, era necesară o lege propriu-zisă (trecută prin Parlament). Acest act s-a îndeplinit de-iabia în 1927 (cred că în primele luni ale lui, dacă nu cumva spre sfîrşitul anului precedent), în timpul unei guvernări averescane. Pînă la numirea mea ca suplinitor, a făcut un... fel de cursuri şi seminarii titularul catedrei de Limba şi literatura greacă. Mai potrivit ar fi fost profesorul de Limba şi literatura franceză, care, în plus, era şi un cunoscător destul de bun al limbii şi literaturii italiene, dar nu-1 agrea (şi pe drept cuvînt), din motive extraştiinţifice, consiliul Facultăţii.
Pe la jumătatea lui ianuarie 1926 (poate ceva mai devreme) mi-am ţinut lecţia de deschidere. Decan era Ion Petrovici. In calitate de elev al lui Maiorescu, dar şi, mai ales, iubitor de „pompă“, Petrovici m-a sfătuit, şi eu am acceptat, să fixez data primei mele lecţii în ziua cînd avea loc o şedinţă a consiliului profesoral. Aceasta, pentru ca să poată asista şi unii profesori la debutul meu didactic. In intenţia lui, această propunere echivala — sînt sigur — cu o „probă“. Căci, în ciuda simpatiei pe care o avea pentru mine, ca fiind concetăţean, prin naştere, al lui, aveam (şi am) convingerea că mă privea cu oarecare, dacă nu cu multă neîncredere, din cauza atît a modestiei mele, privită sub toate aspectele, cît şi a disciplinei pe care o cultivam (aridă, plicticoasă etc.). I-am urmat, fiindcă n-aveam încotro, sfatul, dar am intrat în panică. în ziua respectivă, după şedinţa consiliului, a avut loc... reprezentaţia, adică spectacolul, cu mine ca actor unic şi cu un public destul de numeros (în sala cea mai mare de atunci a Facultăţii, care nu putea cuprinde mai mult de 50 de oameni). Printre... spectatori, opt profesori (majoritatea lor) ! Cititorii care mă cunosc mai de aproape şi mai de mult îşi închipuie uşor prin ce pîrporă am trecut. Este
115»
drept că nu m-am bîlbîit, nici nu m-am zăpăcit, căci m-a ajutat textul, pe care l-am citit satisfăcător, în primele momente cu glasul tremurat, dar nu ştiu dacă din cele circa 60 de minute ale lecţiei, am privit în sală, cu una, cu alta, mai mult de cinci, şase minute. N-am fost deloc mulţumit de modul cum mi-am făcut această primă intrare în scenă, şi cu atît mai puţin a putut ea să placă viitorilor colegi. Sînt convins totuşi că cei trei „protectori44 dintotdeauna ai mei (A. Philippide, G. Ibrăi-leanu şi Traian Bratu) au înţeles situaţia şi au apreciat conţinutul lecţiei, intitulată „Lingvistică, filologie, istorie literară44 (publicată în revista Orpheus, sept.-oct. 1926, p. 193 — 212).
„Legalizarea44 catedrei a avut loc, cum am arătat deja, în timpul unui guvern ayerescarL Ministru al Educaţiei Naţionale era Ion Petro vi ci.	Mi-amintesc bine
cum am aflat despre intenţia lui de a grăbi ocuparea ei printr-un profesor titular. După venirea la putere a lui Averescu, el a fost ales preşedinte al Camerei Deputaţilor, iar destinele şcolii au fost conduse, o bucată de vreme, de P. P. Negulescu, profesorul de Filozofie, bine cunoscut şi apreciat, al Universităţii din Bucureşti (dacă nu mă înşel, urmaşul imediat al lui Maiorescu la catedra de Istorie a filozofiei moderne). Intre el şi Petro-vici a existat mereu un fel de întrecere, ca să nu-i spun concurenţă, în ce priveşte... dreptul de a se considera urmaş autentic (şi unic) al maestrului lor comun. Nuanţa peiorativă a acestor aprecieri se referă, din păcate, exclusiv la fostul meu concetăţean, care nu era, sub nici un aspect al fiinţei sale, la înălţimea lui Negulescu. Petrovici a ţinut să fie cu orice preţ ministru, deşi funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor era superioară în ierarhia politică, şi a izbutit, făcînd „schimb44 (prin hotărîrea conducerii partidului averescan) cu adversarul său. Cînd se afla în acest ultim post, m-am întîlnit întîmplător cu dînsul, pe stradă, la Iaşi, unde venea pentru două zile la sfîrşitul săptămînii, căci îşi avea familia acolo. M-a oprit puţin, ca să mă întrebe cum merge munca mea la catedră şi, mai ales, să mă anunţe, dînd a înţelege că lucrurile se aranjaseră deja, că, în momentul cînd va veni la conducerea Ministerului Edu-
116
oaţiei Naţionale, va prezenta în Parlament un proiect de lege pentru modificarea statutului juridic al catedrei de Filologie romanică (şi al altora, aflate în aceeaşi situaţie).
In primăvara anului 1927, „legalizarea44 catedrei a avut loc. Imediat după aceasta, i s-a publicat vacanţa în vederea ocupării ei de către un titular. Modalitatea ocupării unei catedre universitare era destul de complexă, dar dispoziţiile respective ale legii nu puteau fi supuse unei interpretări arbitrare, dată fiind precizia lor. Existau două trepte în ce priveşte rezolvarea problemei puse de vacanţa unei catedre. Prima, cu care se începea totdeauna, era „chemarea44, pe baza celebrului articol 81, care a dat prilejul de-a lungul întregii lui vieţi legale la nenumărate discuţii pro şi, mai ales, contra. Eu i-am luat totdeauna apărarea, fiindcă mi se părea judicios. Pentru a putea fi „chemat44 — terminologia e de origine germană : rufen, „a chema44, Puf, „chemare44 — un candidat trebuia să îndeplinească multe condiţii. Mai întîi, să aibă titlul de doctor în disciplina ştiinţifică respectivă. După tasta, lucrări de specialitate, printre ele teza de doctorat nu era luată în consideraţie, întrucît servise la obţinerea doctoratului, şi nu putea, deci, să fie... numărată de două ori (ca steagurile lui Pristanda !). Venea apoi recomandarea consiliului profesoral, cu două treimi din numărul membrilor lui titulari. (Iniţial, legea cerea numai majoritatea absolut ă._ După primul război mondial, un guvern liberal „emoţionat44 că Gheorghe Cuza, fiul lui A. C., ar putea ajunge profesor, a modificat articolul respectiv în sensul arătat. De fapt, Gh. Gh. Mîrzescu, şeful organizaţiei liberale de la Iaşi, a propus şi a obţinut modificarea lui, cu scopul de a împiedica ascensiunea huliganului. Din păcate, socoteala lui, demnă de laudă, n-a dus la rezultatul scontat. „Tăticul44 era tare în consiliul Facultăţii juridice, unde „Zorz44 a ajuns profesor de Drept... roman, cu cunoştinţe de limba latină inferioare unui elev mediocru de liceu.) Votul Facultăţii trebuia confirmat de Senatul Universităţii (cu majoritatea absolută a membrilor lui). In sfîrşit, se cerea avizul unei comisii de specialişti, alcătuită din cîte un reprezentant al celor
117
patru universităţi. întreaga procedură a „chemării44 era publică, în sensul că se desfăşura oarecum în văzul oamenilor. Raportul de recomandare, prezentat în consiliul profesoral şi aprobat de acesta, se publica în Monitorul Oficial. La fel, cred, fără să ştiu sigur, pro-cesele-verbale al Senatului şi al comisiei de specialişti. Dacă această primă formă de ocupare a unei catedre vacante dădea greş, se proceda potrivit celei de a doua, care era concursul. Se cereau şi pentru aceasta titlul de doctor şi lucrări ştiinţifice. Acestea puteau fi puţine şi modeste ca valoare, întrucît cunoştinţele candidatului se verificau prin examen propriu-zis în faţa .unei comisii alcătuite, mi se pare, din şapte membri (patru de la Facultatea cu catedra vacantă şi trei de la celelalte Facultăţi similare ale universităţilor ţării). Afară de examenul teoretic, adică strict ştiinţific, mai era unul practic : candidatul ţine-a o lecţie (sau, poate, două, -una sub forma seminarială). La toate aceste probe, care se apreciau cu note, putea, asista oricine. Cînd erau mai mulţi candidaţi, se făcea clasificarea lor după mediile obţinute. Primul dintre ei era declarat reuşit şi recomandat Ministerului Educaţiei Naţionale spre a fi numit profesor agregat, stăpîn, ca să zic aşa, pe catedra sa, la fel cu un titular, dar cu mai puţine drepturi decît acesta. Putea promova, la gradul de profesor „plin44, după trei ani de activitate didactică şi ştiinţifică, socotită de consiliul profesoral şi de Senat ca satisfăcătoare. Am dat aceste detalii, pornind de la ideea că ele interesează pe unii cititori.
Eu am fost numit profesor titular trecînd prin toate forurile (era să zic... vămile) arătate. Raportul de recomandare l-a întocmit A. Philippide. Semnăturile celorlalţi profesori, pînă la zece — totalul lor se ridica la 14 — le-am obţinut, în parte eu, fiindcă la şedinţa consiliului Facultăţii n-au fost prezenţi toţi (unii nu erau nici măcar în oraş) şi adeziunea lor a trebuit s-o capăt prezentîn-du-mă la ei cu raportul, lucru destul de neplăcut (ca să nu spun mai mult) pentru mine. Semnătura unuia cu care nu aveam relaţii personale, n-am vrut s-o accept — mi-a trimis vorbă că mi-o dă — nu din cauză că fusese
118
numit prin călcarea flagrantă a legii, ci fiindcă îl dispreţuiam ca om. Şi refuzul a avut loc înainte de a avea toate cele zece semnături necesare şi, trebuie să adaug, cu riscul de a părea că mă laud, înainte de a fi măcar aproximativ sigur că le voi avea. Profesorul în discuţie a fost totuşi delegat de Facultate să facă parte din comisia de specialişti, care se aduna la Ministerul Educaţiei Naţionale, şi n-a votat contra mea, pentru că avea mandat expres să mă susţină. (Recomandarea lui a făcut-o consiliul Facultăţii de nevoie : alt membru al consiliului, la care acesta se gîndise, se găsea sub anchetă pentru nişte lucruri urîte.)
Votul propriu-zis al Facultăţii s-a dat într-o şedinţă specială, la care s-a citit raportul întocmit de A. Philip-pide şi prevăzut cu cele zece semnături de rigoare. Odată cu mine a fost recomandat la catedra de Logică, Etică şi Istorie a Filozofiei antice, după îndeplinirea aceloraşi formalităţi cerute de lege, Ştefan Motăş-Zeletin, cunoscut, de un public mai larg, în primul rînd ca sociolog foarte valoros, cu idei „liberale^, cele mai multe originale, în fond reacţionare din punct de vedere politic. Tot împreună am fost confirmaţi de Senat şi apoi (la 15 iulie 1927) numiţi de Ministerul Educaţiei Naţionale. (Ministru era doctorul C. Angelescu. Intre timp se retrăsese de la „putere“ guvernul averescan, înlăturat, în realitate, de liberali prin intrigile obişnuite, în care ei erau maeştri, ajutaţi, fireşte, şi de forţa politică, încă destul de mare, a partidului lor.)
Cursul (în realitate, cursurile) de Filologie romanică pe care le ţineam eu durau patru ani. Doi ani erau consacraţi Lingvisticii romanice (Gramatică comparată a limbilor neolatine, cu seminarul corespunzător), unul avea ca obiect Limba şi literatura italiană şi altul, Limba şi literatura spaniolă. Trebuia să-l împart astfel, ca să se apropie într-o măsură relativ mare de conţinutul întregii discipline : Filologia romanică însemnează studiul limbilor şi literaturilor romanice. Regulamentul Facultăţii obliga pe studenţii de la Franceză să frecventeze toate aceste cursuri şi, fireşte, să dea examenele corespunzătoare. Pe cel de Lingvistică romanică trebuiau să-l urmeze, în aceleaşi condiţii, şi studenţii care aveau Româna
119
ca materie principală. In total eram ocupat efectiv la catedră şase ore pe săptămînă. Abstracţie făcînd de plăcere, care se combina cu conştiinţa că aşa se cuvenea să muncesc, nu mi-ar fi stat bine, ca elev al lui A. Philippide, să am mai puţine ore de curs decît el. Spre deosebire însă de dînsul, eu făceam şi seminar cu studenţii : jumătate din ore erau ocupate de cursul propriu-zis (teoretic), jumătate de seminar. Cum două ore fără întrerupere (ca la Philippide) mi se părea excesiv, m-am oprit la o durată medie între aceasta şi aceea a celorlalţi profesori : o oră şi 30 de minute. Pentru seminar o singură oră e prea puţin, ca el să dea oarecare roade. Cursurile le aveam redactate oarecum definitiv, şi le citeam, bineînţeles cu frecvente „abateri44, în sensul că discuţiile şi explicaţiile privitoare la faptele limbii, de pildă, erau prezentate liber. Există, mai cu seamă printre oamenii străini de învăţă-mînt, ideea că a citi un curs este o dovadă de inferioritate din partea profesorului. Se uită însă că „lecţie44 sau „prelegere44 însemnează, de fapt, „lectură44. Afară de asta, la disciplinele bogate în fapte, care constituie baza lor ştiinţifică, nu se poate renunţa în întregime la „citirea44 lor, fără riscul de a greşi, fie reţinîndu-le necorect, fie uitînd pe unele. Atît în Germania, cît şi în Franţa, am constatat că absolut toţi profesorii, foarte mari unii, mari sau obişnuiţi alţii, procedau la fel.
Ca să termin cu aceste detalii, care sper să intereseze pe o parte dintre cititorii mei şi să nu-i plictisească prea mult pe majoritatea lor, voi mai spune cîteva lucruri. La Lingvistica romanică, seminarul consta în referate ale studenţilor despre studii de specialitate, legate prin conţinut de tema cursului, şi din lucrări, tot de-ale membrilor seminarului, despre diverse probleme, şi acestea apar-ţinînd organic lecţiilor teoretice. Atît referatele, cît şi lucrările se discutau, în primul rînd, tot de studenţi, iar la sfîrşit de profesor. Deşi aveam un asistent, nu' l-am pus niciodată să conducă el însuşi seminarul. în schimb, îşi spunea totdeauna părerile către sfîrşit, după ce studenţii interesaţi luaseră cuvîntul. La celelalte materii pe care le predam, cursul era consacrat istoriei literaturii (italiene, respectiv spaniole), iar seminarul, interpretării de texte literare şi numai rareori unor referate sau lucrări
120
propriu-zise. Deosebirea de metodă se justifica prin natura diferită a condiţiilor obiective. Analizele literare erau folosite, în bună parte, pentru cunoaşterea ştiinţifică a limbii străine în discuţie. Dealtfel, un număr de lecţii serveau, la început, ca iniţiere în cunoaşterea ita-lienei şi a spaniolei, dată fiind ignorarea lor de către studenţi.
După moartea lui A. Philippide (august 1933), majoritatea profesorilor m-au recomandat pentru ocuparea, prin transferare, a catedrei de Filologie română (de fapt, Lingvistica românească — aşa i-am spus eu totdeauna, bazîndu-mă pe conţinutul disciplinei înseşi). Două motive, la fel de puternice, i-au determinat să ia această hotă-rîre. Din punct de vedere naţional, în sensul foarte larg al cuvîntului, această catedră era mai importantă decît cea de Filologie romanică. La aceasta se adăuga lipsa de încredere în alt elev al lui Philippide, mai vechi decît mine, care ţinea mult să fie urmaşul maestrului nostru comun, mai ales că-şi afişa pretutindeni, ca pe un' titlu de glorie, „descendenţa** ştiinţifică din acesta. Neîncrederea colegilor se justifica atît profesional, cît şi, cu deosebire, moral. Astfel, începînd cu primele luni ale anului 1934, am fost titularul catedrei care, la un moment dat, purta numele, foarte potrivit, totodată şi mai cuprinzător, de „Limba română şi dialectele ei**. Cum preocupările mele în materie de lingvistică românească se îndreptau spre cunoaşterea ştiinţifică, de preferinţă, a limbii contemporane, cursul pe care am început să-l predau se deosebea de al lui Philippide. Dar nu numai de al lui. Toţi specialiştii noştri din vremea aceea studiau istoria limbii, atît ca profesori, cît şi ca cercetători. La lecţiile mele, aspectul istoric al problemelor nu era totalmente absent. El intervenea însă numai ca mijloc de înţelegere justă a stărilor de limbă actuale : după descrierea amănunţită a faptelor din epoca modernă a românei şi după explicarea lor sincronică, făceam incursiuni în trecut ori de cîte ori mi se părea nu numai necesar, ci şi util, pentru a arăta că situaţia ei prezentă este rezultatul firesc al evoluţiei de-a lungul secolelor. Porneam totdeauna de la limba literară (sau standard, cum i se spune adesea astăzi), pe care o puneam la baza cursului, şi cînd se ivea
121
prilejul, ceea ce se întîmpla foarte des, mă refeream la faptele corespunzătoare, fie că coincideau, în fond, fie că se deosebeau, din graiurile populare. Dialectele aromân, meglenoromân şi istroromân erau luate în consideraţie la sfîrşitul fiecărei probleme, spre a li se cunoaşte,, de către studenţi, structura, în comparaţie cu a dacoromânei.
Bogăţia faptelor şi necesitatea, aşa cum o simţeam eu,, de a le prezenta şi discuta oarecum exhaustiv, au dus la extinderea, atît în timp, cît şi în spaţiu, peste măsură a cursului. Din februarie 1934 pînă în martie 1944, cînd, spre sfîrşitul lunii, a trebuit să întrerup activitatea didactică, la fel cu toţi profesorii Universităţii din Iaşi — frontul de luptă ajunsese la vreo 8—10 km depărtare de oraş — n-am putut încheia tot ciclul. Căci am început cu o introducere generală în studiul limbii române (de ordin istoric, geografic şi cultural) şi am continuat cu prezentarea foneticii, morfologiei, formării cuvintelor, sintaxei, stilisticii şi lexicului. Pe acesta din urmă nu l-am putut termina, dealtfel, din cauza atmosferei, tot mai apăsătoare, cauzată de război, atmosferă în care trăia ţara întreagă. Acest curs a rămas sub forma unei ciorne, în creion, spre deosebire de toate celelalte, care au fost redactate definitiv, scrise cu cerneală şi, aproape toate, litografiate pentru studenţi. Dacă şi lexicul ar fi fost terminat, am fi avut o prezentare completă şi foarte extinsa (cîteva mii de pagini jumătăţi de coală) a limbii române, cu toate variantele ei teritoriale. Activitatea cu studenţii la seminar avea o prelungire, de nivel ştiinţific superior, în „Institutul de Filologie românău, al cărui director am fost numit după plecarea forţată (în urma unei anchete compromiţătoare) a predecesorului meu. Localul Universităţii, mărit simţitor după primul război mondial, dispunea de încăperi suficiente pentru a putea dărui acestui institut o sală foarte spaţioasă, în care se ţineau şedinţe de lucru bilunare, cu prezentări de cărţi recent apărute şi cu lucrări de-ale participanţilor, care nu erau totdeauna de lingvistică, ci şi de istorie literară, după cum şi participanţii aparţineau, ca preocupări, ambelor discipline (ca să nu mai pomenesc faptul că printre ei se aflau şi unii oameni din afară, cu studiile terminate).
122
Deoarece Institutul primea de la Ministerul Educaţiei Naţionale o subvenţie anuală relativ substanţială, pe :are fostul director o utiliza pentru editarea Revistei ritice, organ de publicitate în mare măsură pur personal, im putut, cu ea şi cu ce primeam, „la cerere44, de la lonatori cu bunăvoinţă şi înţelegere pentru ostenelile îoastre, să tipăresc, în Buletinul Institutului de Filologie Română, înfiinţat în 1934, o parte din lucrările susţinute a şedinţe, plus cîteva de-ale studenţilor prezentate la eminariile respective, pe ale unor cercetători externi şi mele dintre lucrările mele. După transferarea mea la Bucureşti, Buletinul a continuat să apară pînă în 1947. Dot adăuga amănuntul, cunoscut atunci numai de „ini-iaţi“, că localul institutului servea şi pentru reuniuni )olitice. „Firma ştiinţifică44 era un scut de apărare foarte ezistent.
Este cazul să vorbesc, fie şi din fugă, despre cîţiva lintre foştii mei elevi şi colaboratori, care s-au remarcat îlterior prin activitatea lor în domeniul, larg, al culturii îoastre. îmi amintesc mai mult la întîmplare în ce priceşte cronologia şi natura realizărilor lor ştiinţifice sau le alt gen. Gh. Ivănescu, actual profesor universitar şi nembru corespondent al Academiei R.S.R., şi-a terminat tudiile în anul morţii lui A. Philippide, al cărui elev a ost într-o măsură mai mare decît al meu. In schimb, -am avut asistent imediat ce am trecut la catedra de biologie română. G. Ivaşcu, deşi cu înclinaţii foarte pro-îunţate pentru istoria literară, s-a evidenţiat şi ca lingvist în timpul studenţiei. Aşa se explică de ce l-am re-:omandat ca suplinitor al postului de asistent în timpul tagiului de doi ani la Şcoala română din Paris a titu-arului (Gh. Ivănescu). Adrian Marino, Privatgelehrter, :um spun nemţii despre cercetătorii care nu lucrează în nvăţămînt, binecunoscut şi apreciat chiar peste graniţă, [raţie lucrărilor sale nu numai temeinice, ci şi foarte ni şi personale. De la mine a învăţat prea puţine lucruri olositoare pentru viitoarea sa activitate, dar ştiu că sc :onsideră şi elev al meu, nici pe departe fireşte în aceeaşi năsură ca al lui G. Călinescu, pe care îl continuă, în le ul său, în mod strălucit. Dealtfel participa regulai la edinţele de lucru ale Institutului. Nicanor Rusii, în pre
zent conferenţiar (cu doctoratul luat la Roma, cînd a fost membru al Şcolii române de acolo) la Universitatea din Chişinău. Mi-a fost asistent la catedra de Filologie romanică. Lucrează ştiinţific şi în momentul de faţă, mai cu seamă în domeniul istoriei literare romanice (de preferinţă, italiană şi spaniolă). Petru Ciureanu, plecat de multă vreme din ţară, profesor la Universitatea din Genova, autor al cîtorva cărţi de istorie literară, cu înclinaţie spre literatura comparată, G. Istrate, şeful catedrei de Limba română de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, fost asistent şi doctorand al meu. Vla-dimir Robu, conferenţiar la Institutul pedagogic din Constanţa, autor principal al manualului Limba română contemporană, care va apărea, sper, odată cu acest volum al „Memoriilor46 mele. H. Mihăescu, şef de secţie al Institutului de studii sud-esteuropene şi membru corespondent al Academiei R.S.R., filolog clasic, autor al cîtorva cărţi bine apreciate. In mai mică măsură decît ceilalţi, fiindcă specialitatea sa era alta, a fost şi el student al meu, şi nu numai la cursul de Lingvistică generală, pe care îl ţineam, după moartea lui Philippide, pentru toate secţiile filologice ale Facultăţii. Clara Chiosa, fostă conferenţiară la Facultatea de Limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti, astăzi pensionară, specialistă în metodica predării limbilor. Florioa Fieşinescu, fostă cercetătoare la Institutul de lingvistică 'din Bucureşti, încă de la înfiinţarea acestuia, a lucrat cu multă pricepere, pînă spre sfîrşitul prematur al vieţii sale, la Dicţionarul (tezaur al) limbii române. Pot aminti, deşi mi-a fost student numai un an şi cîteva luni, pe Eugen Coşeriu, unul dintre marii lingvişti iai lumii, care, înscris la Facultatea de Litere în toamna anului 1939, cu gîndul de a se forma ca istoric şi critic literar, şi-a schimbat preferinţele, după propria-i afirmaţie, sub influenţa mea.
In 1927, cînd am ocupat ca titular catedra de Filologie romanică, eram cel mai tînăr ca profesor, nu şi ca vîrstă, dintre membrii consiliului Facultăţii. Mă întreceau în... tinereţe Mihai Ralea, cu opt ani, şi Petre Andrei, cu trei ani. Primul şi-a început activitatea cu gradul de conferenţiar la Psihologie aproape imediat după întoarcerea de
124
la Paris, unde îşi luase doctoratul cu o lucrare de sociologie (sub conducerea lui Gh. Bougle), dar a lucrat puţin în această calitate, căci a fost numit, în baza articolului 81, de care am amintit în legătură cu mine, profesor titular, înainte de a împlini 30 de ani. Avea toate drepturile, atî't formale (titlul de doctor), cît şi de fond (lucrări, nu prea numeroase din cauza vîrstei), dar fără sprijinul Vieţii româneşti n-ar fi făcut o carieră universitară atît de rapidă. Am pomenit revista, al cărei redactor şef adjunct (folosesc terminologia actuală) era, şi nu pe conducătorul ei de fapt G. Ibrăileanu, pentru că acesta singur, în ciuda excepţionalei sale valori, chiar de ordin strict politic, n-ar fi izbutit să-l impună pe tînărul şi strălucitul său colaborator. Intr-un articol destul de vechi, apărut în România literară, în care făceam, în treacăt, o comparaţie între revista ieşeană şi Sburătorul lui Lovi-nescu (de fapt, între „cercurile^ sau „grupările^ acestor publicaţii), am afirmat că Viaţa românească era o instituţie, nu un simplu cenaclu sau, cum cred că am spus, cu intenţii maliţioase, un „salon“ literar. Nu exista scriitor sau publicist român, în sens larg, care să nu fi dorit, aş spune cu ardoare, să-şi vadă numele sub o contribuţie personală în revista de la Iaşi, ceea ce nu era cazul Sbu-rătorului, pe care îl preferau, în anumite condiţii, tinerii (ca vîrstă şi ca ideologie literară). Viaţa românească avea, prin conducătorii ei, în primul rînd, prin Ibrăileanu, foarte clară conştiinţa marii ei forţe de atracţie şi o punea în mişcare ori de cîte ori i se părea necesar. Fără concursul Vieţii româneşti era foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să ajungă cineva profesor, şi nu numai la Facultatea de Litere, unde funcţiona Ibrăileanu. Nu pot uita o scenă la care am asistat în primii ani de după primul război mondial. Eram în cabinetul redactorului şef al revistei, care îşi avea atunci sediul într-un local, modern ca stil şi ca destinaţie (peste drum de biserica Banu, pe strada Lăpuşneanu). La un moment dat fostul meu maestru începu să dicteze lui Sevastos, stîlp modest, dar destul de solid, af redacţiei, o scrisoare adresată lui Ştefănescu-Galaţi, profesor, puternic, al Facultăţii de Medicină. Ibrăileanu îi cerea destinatarului, colaborator al revistei (mi se pare, o dată, cu amintiri din război foarte
reuşite), să facă ce trebuie pentru a asigura recomandarea ca profesor a lui I. I. (de fapt, Eugen) Mironescu la catedra de Dermatologie, rămasă vacantă. „Cererea“ era amplă, bogată în indicaţii asemănătoare, dar la un nivel înalt, cu cele obişnuite în propaganda electorală. Şi Petre Andrei, care nu numai ca student, ci şi după aceea, vreme îndelungată, s-a ţinut departe de Viaţa românească — el frecventa atunci, mai degrabă, cercuri foarte puţin democratice — a izbutit să obţină catedra tot numai cu ajutorul acestei reviste, după ce a aderat, ca să zic aşa, la ideologia ei. In alt capitol voi povesti cum s-a frămîntat şi s-a zbătut Ibrăileanu pentru reuşita viitorului excelent profesor de Sociologie. Deşi nu pot fi bănuit de... parţialitate contra Vieţii româneşti — eu însumi îi datoresc ei cariera universitară — ţin să precizez că ea n-a susţinut, după cît ştiu, absolut nici un om, care să nu fi meritat, fie şi numai în linii mari, ca să zic aşa, a fi profesor. Pe Ibrăileanu şi pe prietenii lui îi interesau deopotrivă valoarea profesională şi concepţia politică ale unui candidat la o catedră universitară. Dintre cazurile destul de numeroase, pe care le cunosc, voi cita numai unul, pe al lui Ştefan Zeletin, foarte valoros din punct de vedere ştiinţific, dar reacţionar, aş zice primejdios, din cauza calităţilor sale, ca ideolog politic. Viaţa românească l-a susţinut contra altui candidat, care era mediocru în toate privinţele.
Printre colegi se găseau mulţi foşti profesori ai mei : A. Philippide, G. Ibrăileanu, Traian Bratu, Ilie Bărbu-lescu, I. Găvănescu'l. Despre toţi, afară de ultimul, am vorbit şi în primul volum şi (cu excepţia lui Bărbulescu) în acesta. Relaţiile mele cu dînşii n-au suferit nici o modificare importantă prin transformarea mea din student în coleg al lor. Aceasta, datorită, ca să zic aşa, ambelor părţi. Ei nu se uitau „de sus“ sau „de jos“ la oameni după poziţia socială a acestora. (Afirmaţia se potriveşte mai puţin în cazul lui Bărbulescu.) Iar eu, semănăm, într-o mare măsură, cu ei, în sensul că, odată cu respectul pe care li-1 datoram şi îl manifestam prin comportarea mea, îmi păstram şi demnitatea personală, lucru învăţat, în parte, şi de la dînşii. In legătură cu acest aspect, îmi vine în minte o întîmplare de la una dintre şedinţele consiliu-
126
lui profesoral. Era vorba de recomandarea cuiva la o catedră „filozoficău, rămasă vacantă. Părerile' erau, ca de obicei, împărţite. Ion Petrovici era contra candidatului, M. Ralea, pentru. La un moment dat, primul a reproşat, indirect, dar destul de clar, celui de-ai doilea că a uitat sprijinul pe care i l-a dat la numirea lui ca profesor. Ralea, enervat, şi pe drept cuvînt, de acest... argument absolut nelalocul lui, şi-a întrebat maestrul : „Domnule Petrovici, nu puteţi să-mi fixaţi un termen pînă la care să vă fiu, cum pretindeţi dv., recunoscător, în sensul că trebuie să renunţ la dreptul şi capacitatea de a avea altă părere decît dv. ?“
I. Găvănescul era profesor de Pedagogie, disciplină rentabilă pe atunci, o vacă bună de muls, cum se spune popular, cu numeroase şi importante avantaje, printre care şi acela ca titularul catedrei să fie directorul Seminarului pedagogic. Valoarea lui ştiinţifică era foarte oarecare, iar cea umană, inexistentă. N. Iorga, întemeindu-se, desigur, pe fapte bine cunoscute şi pornind de la obrazul aprins colorat al insului, i-a dedicat un adevărat epitaf, rămas memorabil : „roşu, dar nu de ruşine !“ Adevărul acestei caracterizări l-am verificat eu însumi într-o şedinţă a consiliului Facultăţii noastre. Era pe la sfîrşitul lunii iunie 1929. Găvănescul împlinea, ca şi Philippide, 70 de ani şi trebuia să fie pensionat. Legea prevedea însă posibilitatea de a se prelungi, cu doi ani şi de două ori în şir, rămînerea la catedră a unui profesor ajuns la limita de vîrstă. Philippide n-a participat la şedinţă, din delicateţe, întrucît ştia că va fi vorba despre situaţia lui. Colegul său a venit şi chiar a vrut să stea şi la discutarea problemei sale personale. Cu toată jena, uşor de înţeles din atîtea motive, a trebuit să întreb pe decan dacă ne putem spune, cu toată libertatea necesară, părerea într-o chestiune atît de personală în prezenţa celui interesat. De-abia după aceasta cel în cauză a înţeles ceea ce şi un copil ar fi putut să înţeleagă şi s-a retras din şedinţă. Peste doi ani am fost mai diplomat. împreună cu cîţiva colegi, am pregătit lucrurile în aşa fel, îneît s-a prelungit, pentru a doua oară, rămînerea, în continuare, la catedră numai a lui A. Philippide. In toamna lui 1940, cînd s-au instalat la putere legionarii, s-a aflat că I. Găvănescul,
127
care se împăcase pînă atunci cu toate guvernele, spre a-şi apăra interesele — cu o singură excepţie, şi aceasta, parţială, cînd făceam eu practica pedagogică — era senator legionar. Cu atîtea... calităţi umane merita pe deplin această... onoare.
In ordinea vechimii urma Ion Petrovici, titularul catedrei de Istorie a filozofiei moderne. N-am asistat la nici o lecţie a lui, după cum nu i-am citit nici o carte din domeniul specialităţii sale. In schimb, i-am ascultat cîteva conferinţe şi i-am răsfoit, cu atenţie, dealtfel, vreo două volume „literare1* — căci avea veleităţi de scriitor (în privinţa acestei calităţi, a se vedea Istoria literaturii române... a lui G. Călinescu), precum şi diverse articole filozofice publicate în reviste de cultură generală. Era destul de superficial şi supărător de bombastic, atît ca vorbitor, cît şi ca „scriitor4*. încrezut peste măsură în sine, prin temperament, prin educaţie şi prin ascensiunea rapidă în cariera universitară şi politică — la 22 de ani doctor, la 24 conferenţiar universitar şi, probabil, curînd după aceea profesor, la mai puţin de 40 de ani ministru — ţinea cu orice preţ şi în orice împrejurare să arate, adesea chiar direct, cine este şi, în consecinţă, căuta, în toate felurile să-şi impună punctul de vedere în toate problemele, cu deosebire în cele privitoare la ocuparea catedrelor vacante, la numirile de catedre didactice ajutătoare şi la alegerile de decan. Avea totdeauna candidaţii săi, aleşi după criterii foarte subiective.
Trec peste alţi membri ai consiliului profesoral, care nu se remarcau prin nimic deosebit, fie în bine, fie în rău. Ceea ce pot spune despre ei, în general vorbind, este că îşi făceau mulţumitor datoria, lucrau şi în afara catedrei, adesea cu succes, şi că, mai ales, nu erau deloc aşa cum sînt prezentaţi — uşor de recunoscut de către... contemporani ai evenimentelor — în Bietul Ioanide a lui G. Călinescu. Mă opresc la doi, mai tineri decît mine, ca vîrstă, dar mai vechi la catedrele lor : Petre Andrei şi Mihai Ralea. Amîndoi se bucurau de admiraţia entuziastă a majorităţii, poate chiar a cvasiunanimităţii studenţilor. Semănau între ei numai în această privinţă. încolo, erau foarte deosebiţi unul de altul. Andrei era, în primul rînd, produsul propriei sale fiinţe : muncitor, stăruitor,
128
ambiţios (în sensul mai degrabă frumos al cuvîntului), doritor să fie apreciat, în general pe baze serioase, ceea ce izbutea aproape totdeauna. In ce priveşte pregătirea profesională, a fost, în mare măsură, un self-made-man. Se înţelege că de la unii profesori ieşeni ai săi a învăţat multe lucruri temeinice. Peste graniţă a fost puţină vreme (la Berlin), din cauza lipsei de mijloace materiale. Doctoratul şi l-a trecut în ţară, cu o teză publicată (Problema fericirii, mi se pare). Ştia bine nemţeşte, ceea ce pentru un filozof însemnează mare lucru. A şi fost, tînăr de tot, profesor suplinitor de Germană în învăţămîntul mediu, înainte de a ocupa catedra de Sociologie, rămasă vacantă prin plecarea de la Bucureşti a maestrului său D. Guşti, a condus, ca director, Biblioteca Universităţii din Iaşi. Dacă apreciem pe un profesor universitar şi din punctul de vedere al „darului44 de expunere, se poate afirma că Andrei era superior tuturor colegilor săi. îşi pregătea lecţiile extrem de serios, şi din conştiinciozitate, dar şi din dorinţa de a „reuşi44, în ce priveşte nu numai conţinutul, ci şi prezentarea celor ce avea de spus. Cred că acestui ultim aspect îi acorda o atenţie chiar mai mare, dar nu neglija, în vreun chip oarecare, pe celălalt. Căci altfel nu-mi pot explica faptul că îşi ţinea cursul fără să-l aibă scris, cel puţin în întregime sau în cea mai mare parte, şi, fireşte, fără să folosească decît cu totul întîm-plător eventualele însemnări pe care le avea cu sine. îl ajuta mult în această muncă uşurinţa de a vorbi. îi spun aşa acestei calităţi, reale, şi nu talent oratoric, în sensul curent şi, pentru mine, nefavorabil, al termenului. („Ora-tor“ era Ion Petrovici.) îl ajutau de asemenea la cîştiga-rea interesului şi simpatiei ascultătorilor vocea caldă şi înfăţişarea lui atrăgătoare. Era prin temperament un „vorbitor44, spre deosebire de alţii, care aparţin tipului psihologic de „scriitor14. Cărţile şi studiile lui Andrei nu sînt, ca redactare, la înălţimea lecţiilor sale.
Mihai Ralea impresiona, din primul moment, prin strălucirea minţii, prin vervă, prin spiritul critic şi polemic, prin marea uşurinţă — care era, adesea, facilitate ■— de a prezenta şi a rezolva problemele supuse discuţiei. Rapiditatea cu care sesiza ce era sau ce i se părea lui esenţial în doctrina expusă într-o carte, interesantă, prin
129
conţinut, pentru tema supusă cercetării, îl făcea s-o discute, s-o analizeze şi s-o aprecieze la fel de rapid, ceea ce dădea impresia, nu arareori, de superficialitate sau cel puţin de „expedierew a lecţiei. Avea uşurinţa de a vorbi, dar, din cauza grabei şi, poate, a ideii că nu prezenta importanţă expunerea orală, îi lipsea acesteia o anumită disciplină, dacă vreţi didacticistă, necesară totuşi unui curs universitar. Spre deosebire de Andrei, Ralea era „scriitor“, nu „ vorbitor “. Această caracterizare uşurează mult, după părerea mea, cunoaşterea lui exactă ca profesor de către cei care i-au citit măcar cîteva cărţi sau articole. Ralea a fost, cred eu, cel mai fin eseist al nostru, în sensul aş zice franţuzesc al cuvîntului. Activitatea didactică îl dezavantaja în comparaţie cu cea publicistică, asta şi din cauză că ea nu-i prea plăcea. Aşa se explică faptul că pe de o parte o neglija cînd cereau împrejurările, fie obiective, fie subiective, mai cu seamă după ce s-a mutat, cu locuinţa, la Bucureşti, iar pe de alta, durata redusă a lor (ca şi a conferinţelor publice, cînd era cazul).
După moartea lui Ibrăileanu (martie 1936), i-a urmat la catedră Octav Botez, care era conferenţiar de critică şi istorie literară. N-a fost la înălţimea predecesorului său — dealtfel, mă întreb cine ar fi putut să fie — dar avea priză în rîndurile studenţilor atît prin pregătirea sa profesională, mai cu seamă de ordin teoretic, căci disciplina lui de bază era filozofia, cît şi, înainte de toate, prin marea sa omenie privită sub toate feţele ei. Avea şi un curaj, rar întîlnit, al opiniilor, sprijinit de onestitate şi de un spirit etic ireproşabile. A doua zi după asasinarea mişelească a lui N. Iorga, acest profesor, bun şi blînd din cale afară ca om, avea ora sa obişnuită de curs. Şi-a început lecţia condamnînd, cu revoltă, actul criminal săvîrşit în ajun. Dar numai şi-a început-o, căci, după două fraze, a fost întrerupt şi aproape molestat de huliganii din sală, care constituiau o minoritate infimă, deşi huliganismul se găsea la putere. I-au luat apărarea cîţiva studenţi, puţinii curajoşi între colegii lor democraţi, care alcătuiau, dealtfel, majoritatea, în frunte, printre alţii, cu Al. Piru şi viitoarea lui soţie Elena Bjoza. (In-
130
formaţii asupra acestei întîmplări le-am avut cu totul indirect : eram în... concediu, adică suspendat din învă-ţămînt.)
Dintre colegii veniţi în Facultatea de Litere după mine, mă voi opri la cîţiva dintre ei, fiecare vrednic de a fi amintit aici, fie şi foarte din fugă. încep, cronologic, cu Andrei Oţetea, titularul catedrei de Istoria universală, care a izbutit s-o obţină cu multe şi mari dificultăţi. Le voi descrie în capitolul „Viaţa universitară44. Avea doctoratul de stat de la Sorbona, cu teza principală consacrată marelui istoric renascentist italian Guicciardini, care a fost şi un scriitor propriu-zis de mare valoare, ceea ce explică, în parte, calităţile literare ale conţinutului tezei. Dealtfel, conducătorul ştiinţific a fost, dacă nu mă înşel, H. Hauvette, profesorul de Literatură italiană, amintit în capitolul precedent. Domeniul de predilecţie al preocupărilor sale ştiinţifice era, pentru Oţetea, Renaşterea, cu „anexa44 ei, dacă mă pot exprima astfel, care a fost Reforma, ambele, manifestări revoluţionare de mare amploare, care au deschis drumul istoriei moderne a spiritului european. Lucrarea sa, amplă, consacrată acestor evenimente epocale, a fost apreciată, după merit, şi peste graniţă de specialişti consacraţi. Ca om se caracteriza printr-o atitudine fermă, chiar dîrză, ori de cîte ori se puneau probleme importante, de interes mai mult ori mai puţin general. Nu-şi uitase originea şi educaţia ardelenească.
Constantin I. Balmuş, profesorul de Limba şi literatura greacă, după ce mai întîi fusese conferenţiar la catedra de Latină, era un vechi cunoscut şi prieten al meu, mult mai tînăr decît mine. Mi-a fost elev un an la Liceul Internat, după aceea, cum se poate vedea în capitolul precedent, m-a suplinit în anul şcolar 1921—1922, cînd mă găseam, pentru studii, la Bonn. Aceste două „întîlniri44 ne-au legat puternic şi-au ajutat să ne cunoaştem foarte bine. Ceea ce îl caracteriza înainte de toate era un entuziasm tineresc, care nu l-a părăsit pînă la moartea sa prea timpurie (avea 59 de ani). Paralel cu această disponibilitate spre optimism, ca un fel de revers al ei, mergeau indignarea, la fel de aprinsă, şi, foarte des, descurajarea în faţa unui eşec, chiar cînd nu era în întregime
131
personal. Toate acestea erau produsul unei sensibilităţi excesive, care, în lucrările sale ştiinţifice, ducea, în general, la rezultate frumoase, ca, de pildă, în marea sa lucrare Etude sur le style de Saint-Augustin, Paris, 1930, foarte bine primită de specialiştii români şi străini.
La catedra care, o vreme, a fost a lui Ştefan Zeletin a venit prin «chemare» Dan Bădărău, un om deosebit în toate privinţele. După studii, chiar medii, făcute la Paris, unde şi-a luat licenţa şi doctoratul în Filozofie, s-a întors în ţară, ca Privatgelehrter — avea mijloace materiale suficiente spre a se susţine singur, pînă a ocupat un post de conferenţiar (cu Logica, drept materie a cursului) şi, curînd după asta, pe cel de profesor la catedra amintită. Excelent pregătit, serios prin temperament şi educaţie, pasionat pentru munca ştiinţifică şi pentru cea didactică, a fost unul dintre cei mai buni profesori ai Facultăţii noastre, fără să pară totuşi. Căci era modest, plin de bunăvoinţă şi amenitate faţă de oricine, indiferent de vîrstă şi de „râng", şi asta, într-o vreme cînd a te... manifesta, adică „a da din coate44 (şi nu numai din ele !), constituia, foarte des, mijlocul cel mai des pentru a deveni o „celebritate44, acest om, total dezarmat în sensul arătat acum, a rămas, pentru cei mai mulţi contemporani ai săi, un profesor, şi atîta tot. Iubea cu ardoare ţara şi, mai ales, Moldova, pentru care lupta cu condeiul, mai ales în revista Însemnări ieşene, nu ca s-o apere, căci nu era cazul, ci ca s-o prezinte necunoscătorilor în lumina ei adevărată. Capitalei ei i-a consacrat o frumoasă carte, apărută postum prin ostenelile unei prietene din ultimii ani ai vieţii sale şi cu concursul oarecum tehnic al cercetătorului ieşean Caproşu. Patriotismul său autentic s-a dezvoltat, cred eu, în mare măsură, datorită şederii prelungite în Franţa. Mă gîndesc, fără să vreau, la atîţia paşoptişti (Bălcescu, Alecsandri, C. A. Rosetti etc.), «franţuziţi», cum le spuneau contemporanii retrograzi, şi iubitori fanatici ai ţării şi ai poporului lor.
Ultimul, cronologic vorbind, dintre colegii mei a fost George Călinescu. Condiţiile exterioare ale venirii lui, bucureştean acharne, la Iaşi le-am arătat amănunţit, pe bază de documente propriu-zise şi de fapte cunoscute direct de mine, în articolul G. Călinescu şi Universitatea
132
din Iaşi, publicat în Revista de istorie şi teorie literară, XIV, 1965, p. 501—512. Profesor (titular) n-a fost nici măcar cu numele, fiindcă, deşi recomandat, în unanimitate, atît de comisia specială, cît şi de consiliul profesoral, în martie 1944, ministrul antonescian Ion Petrovici, profund nemulţumit de modul cum l-a tratat (era să zic... maltratat) ca „scriitor44 Călinescu în Istoria literaturii române..., a refuzat să-l numească la catedra rămasă vacantă în urma morţii lui Octav Botez. Recomandarea pe care i-au făcut-o forurile ştiinţifice ieşene a servit, după 23 August, la numirea lui ca profesor la Universitatea din Bucureşti. Aceasta însemnează că nu l-am putut cunoaşte ca membru al consiliului Facultăţii de Litere din Iaşi şi, prin urmare, n-am ce să spun despre comportarea sa în această calitate, pe care n-a putut s-o manifeste practic. In schimb, m-am apropiat de el — apropierea a fost reciprocă — încă din primele luni ale descălecării sale în oraşul nostru. Ii citisem cea mai mare parte din producţia sa scrisă şi aveam convingerea că ne găsim în faţa unei personalităţi excepţionale. Pe vremea aceea conferenţiarii se bucurau, cel puţin în fapt, de aceleaşi drepturi ca şi profesorii, vreau să spun că erau independenţi de catedra înrudită, eventual identică din punctul de vedere al materiei ce se preda studenţilor. Călinescu a utilizat din plin şi cu rezultate remarcabile libertatea de a-şi exercita profesiunea, luînd, de la începutul activităţii sale didactice, ca titular al conferinţei de Critică şi estetică literară, iniţiative curajoase, printre ele crearea unui cenaclu, destinat, în primul rînd, elevilor săi, cu corolarul oarecum inevitabil, editarea binecunoscutului Jurnal literar. Participam şi eu uneori la şedinţele organizate şi conduse de el, ba chiar am şi publicat un articol (Estetica limbii) în numărul de la 1 ianuarie 1939, solicitat de dînsul. O scurtă prezentare a acestei iniţiative am făcut, sub titlul Noua Junime, în ziarul laşul (aprilie 1938). Am avut astfel prilejul, suficient ca durată, pentru a-1 cunoaşte într-o postură foarte apropiată de cea profesorală propriu-zisă. Era de o rară vioiciune, plin de vervă, stăpînit permanent de un spirit polemic neobişnuit, binevoitor, dar critic, în aprecierea „creaţiilor44 prezentate de membrii cenaclului, într-un cuvînt strălucitor,
133
cum l-a cunoscut multă lume după Eliberare, dar fără exagerările de mai tîrziu. Cred că eram cel mai apropiat de dînsul dintre toţi colegii ieşeni, poate, strict intelectual vorbind, cu excepţia lui Ralea, pe care îl vedeam însă extrem de rar din cauza treburilor politice ale acestuia. Ne şi vizitam cînd şi cînd, totdeauna din interes ştiinţific, şi de aceea vizitele noastre erau scurte.
Am lăsat la o parte un număr de profesori, mai vechi sau mai noi decît mine, din diverse motive. O parte, mică, destul de insignifianţi în toate privinţele, alţii, criticabili (cuvîntul e blînd), sub raportul etic. Despre unii dintre aceştia va fi vorba în alt capitol.
Intr-un interval de timp scurt, Facultatea noastră a pierdut un mare număr de profesori, cei mai mulţi nu din cauza vîrstei înaintate. înregistrez aici pierderile mari, ireparabile. In august 1933 a murit A. Philippide, profesorul cu cea mai mare autoritate dintre toţi, în etate de 74 de ani. La moartea lui s-au întîmplat unele lucruri neplăcute, din fericire rămase atunci necunoscute publicului. Petre Andrei, subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, prezent la serviciul religios, n-a permis lui G. P. să ia cuvîntul, din cauză că acest profesor, cel mai vechi elev al maestrului nostru, era suspendat, fiind pus sub anchetă judiciară. A trebuit să vorbesc eu, împotriva dorinţei şi voinţei mele, şi cum nu eram pregătit, am ieşit din biserică pentru a-mi îndeplini această datorie. Am făcut-o în condiţii cu totul aparte, care m-au nemulţumit profund, contribuind astfel la sporirea, sub altă formă, a emoţiei. La 6 decembrie acelaşi an, a avut loc în aula Universităţii comemorarea acestui mare savant şi profesor. Au ţinut cuvîntări rectorul Traian Bratu, decanul Facultăţii de Litere I. Botez, studentul Petru Ciureanu şi eu. Cu ajutorul bănesc al rectoratului, Institutul de filologie a putut publica broşura Comemorarea lui Alexandru I. Philippide (1859—1933) (Bucureşti, 1934), care conţine toate cuvîntările. A mea, mai amplă, fiindcă este o prezentare amănunţită a vieţii şi, mai cu seamă, a operei celui dispărut, a apărut şi în Viaţa românească, pentru un public mai larg.
Trei ani mai tîrziu (martie, 1936) a încetat din viaţă G. Ibrăileanu, la Bucureşti, unde se găsea internat de
134
multă vreme, în sanatoriul „Saint Vinccnt de Paul“. Eu mă aflam atunci la Chişinău, ca martor în procesul lui P. Constantinescu-Iaşi. Din această cauză n-am putut fi prezent la incinerarea lui şi n-am ştiut deoît din ziare cum a decurs această tristă solemnitate. Am scris însă, şi nu numai o dată, după moartea celui mai uman dintre toţi foştii mei profesori, articole despre sentimentele, complexe şi adînci, pe care le-am avut pentru dînsul, pot spune din primele momente ale prezenţei lui ca profesor în viaţa mea.
In iulie 1940 s-a prăpădit marele rector al universităţii ieşene şi excelentul pedagog între pedagogii netitraţi Traian Bratu, de la care am învăţat să cunosc şi să înţeleg ştiinţific nu numai limba, ci şi literatura germană. Se găsea şi el la Bucureşti, în sanatoriul doctorului Gerota. Am ţinut şi am putut să vin de la Iaşi spre a participa la înmormîntare. Avea numai 65 de ani, ca şi Ibrăileanu, şi dacă acesta nu s-a bucurat niciodată de o sănătate prea bună, ţăranul ardelean, care a fost Bratu, era foarte viguros, fără să pară la prima vedere. L-au do-borît, înainte de timp, munca neistovită ca profesor (şi nu numai secundar) şi aceea, plină de greutăţi şi necazuri provocate de colegii şi studenţii înrăiţi, pe care a dus-o ca rector ales şi reales în continuare. La aceasta s-a adăugat zdruncinul moral produs de atentatul de la 1 martie 1937, crimă oribilă nu numai în sensul formal sau legal, ci şi în acela de nedreptate strigătoare la cer. Pot afirma pe deplin conştient că spun adevărul : n-am cunoscut alt profesor care să ţină cu atîta sinceritate, dovedită prin fapte, la universitate şi la studenţii săi.
IV.	MUNCA ŞTIINŢIFICĂ
Despre începuturile mele ca cercetător, cum se spune astăzi, am dat unele informaţii în paginile precedente. Trebuie să arăt că ele au mers foarte încet şi la fel de greu. Dacă trec peste cîteva contribuţii mai mult ori mai puţin şcolăreşti, pot afirma că pînă pe la 30 şi ceva de ani, vîrstă la care şi atunci şi, rpai cu seamă acum, numeroşi compatrioţi ai noştri erau sau sînt cineva, cum se zice, în mişcarea ştiinţifică, adesea chiar internaţională, eu eram pur şi simplu inexistent. Îmi explic uşor şi, sper, just această situaţie, invocînd, înainte de toate, fapte de ordin strict subiectiv : timiditatea mea temperamentală, cu anexa, inevitabilă, a lipsei de încredere, şi o anumită lipsă de imaginaţie creatoare, ca să folosesc o expresie pretenţioasă, dar corespunzătoare, prin conţinut, realităţii obiective. La aceasta se adăuga dificultatea de a găsi un organ de publicitate potrivit pentru modestele mele contribuţii. Viaţa românească primea uşor recenziile mele, dar articolele propriu-zise cu conţinut filologic, pe care i le-aş fi trimis, n-ar fi avut şansa de a fi acceptate, pentru că astfel de contribuţii îi veneau de la A. Philippide şi G. Pascu, cu care eu nu mă puteam compara. Ca să nu mai vorbesc de rezervele lui Ibrăileanu faţă de producţiile lingvistice prea „savanteu, adică puţin potrivite pentru o revistă de cultură generală. Acest ultim impediment, mai mult bănuit de mine, s-a dovedit a fi o realitate, cînd i-am trimis un mic articol despre numele Moldovei (apărut în numărul de pe aprilie 1920) şi apoi unul destul de amplu despre toponime formate de la nume de popoare (septembrie 1921).
Intre timp au dispărut aproape în întregime cauzele inhibitorii amintite mai sus. In 1921 mi-am publicat teza
136
de doctorat, care a fost bine primită şi peste graniţă. In acelaşi an a început să reapară Arhiva, transformată în revistă consacrată exclusiv cercetărilor de filologie şi istorie. Deci, pe scurt, am început a căpăta încredere în posibilităţile mele ştiinţifice şi aveam unde să-mi tipăresc articolele şi recenziile. Şi cum, chiar în domeniul acesta, se întîmplă, e adevărat, destul de rar, ca bucuriile să vină mai multe deodată, fie şi la oarecare trecere de vreme, anul de specializare la Bonn (1921—1922) mi-a deschis uşa uneia dintre cele mai mari reviste de specialitate din lume (Zeitschrift fur romanische Philologie), unde — am arătat deja într-o pagină precedentă — am publicat, fiind încă la Bonn, un studiu de aproape o sută de pagini consacrat unei probleme de dialectologie italiană. Aceste două evenimente au produs asupra mea o schimbare radicală de atitudine. Fără să-mi fi dispărut cu totul neîncrederea în posibilităţile mele — unele rămăşiţe ale ei îşi arată efectele şi astăzi în anumite împrejurări — am „prins44 curaj şi am devenit foarte activ, cum se poate vedea din broşura mea Titluri şi lucrări (Bucureşti, 1973). Colaborarea la revista germană pomenită aici, înainte de a-mi fi de folos mie, a adus preţioase servicii ştiinţei filologice româneşti : am publicat în ea, între 1928 şi 1938, cincisprezece recenzii despre opere ale lingviştilor noştri (Tik-tin, Philippide, Puşcariu, Capidan ş.a.), precum şi două necrologuri (A. Philippide, H. Tiktin). în sfîrşit, cu începere din 1934, am avut la dispoziţie Buletinul Philippide, organul de publicitate al „Institutului de Filologie română «Alexandru I. Philippide»-44, al cărui director eram eu.
Să încerc acum o caracterizare a activităţii mele ştiinţifice, de fapt o descriere destul de amănunţită a ei, însoţită de o apreciere sub diverse aspecte. în primul rînd, ea este bogată, poate prea bogată, chiar dacă iau în consideraţie etatea mea, care a depăşit pe a celui mai vîrstnic dintre predecesori (Tiktin). Această bogăţie justifică, desigur, într-o măsură oarecare, diversele lipsuri, existente realmente în lucrările mele. Ea este totodată şi foarte variată. Am publicat studii nu numai de lingvistică şi de filologie propriu-zisă, acestea, evident, mult mai puţin numeroase (cele mai importante sînt introducerile la ediţiile Neculce şi Creangă — aceasta din urmă în colaborare cu
137
Elisabeta Brîncuş, a cărei contribuţie la stabilirea textului a întrecut-o pe a mea). Sînt de asemenea autor al unor articole de istorie literară. Această varietate se explică prin natura însăşi a disciplinei pe care am predat-o la începutul carierei mele universitare : Filologia romanică. (Am arătat ceva mai înainte conţinutul cursurilor şi semi-nariilor ţinute de mine la Iaşi.) Deoarece pregătirea mea de bază aparţine lingvisticii româneşti, iar specializarea ulterioară a fost în domeniul romanisticii, am întocmit, ajutat şi de activitatea didactică, lucrări în amîn-două aceste ramuri ale ştiinţei limbii, mai numeroase, fireşte, fiind cele consacrate graiului meu matern. La extinderea sferei mele de preocupări au contribuit şi împrejurări exterioare, neprevăzute. In 1957 s-a creat (mai exact, s-a reorganizat) catedra de Limba şi literatura spaniolă, care dispăruse, după reforma din 1948, din nomenclatura universităţii bucureştene. Sarcina acestei acţiuni mi-a fost dată mie. N-am putut să mă limitez a „descoperi44 cunoscători ai limbii lui Cervantes, ci a trebuit să lucrez eu însumi. Predînd cursul de gramatică şi de istorie a limbii spaniole, precum şi pe cel de literatură spaniolă medievală, m-am introdus, mai temeinic decît am făcut la Iaşi, cînd aceste materii reprezentau numai o pătrime din catedra de Filologie romanică, în cunoaşterea lor, şi rezultatul a fost publicarea unor studii (printre ele o carte şi colaborarea la alta), pe care, fără această măsură de ordin didactic administrativ, nu m-aş fi gîndit nici măcar să le cred posibile.
Varietatea aceasta se poate constata şi în domeniul lingvisticii româneşti. Am lucrări de gramatică, în sensul curent al termenului, de prezentare detaliată a structurii limbii române actuale, de stilistică, de toponimie, de dialectologie, de fonetică, de sociolingvistică (folosesc, de nevoie, acest termen, care circulă prea des astăzi), în proporţii diferite de la una la alta dintre aceste ramuri ale cercetării limbii noastre. Şi aici au intervenit, spre a mă ajuta şi încuraja, necesităţile didactice. In cei zece ani de activitate la Iaşi ca profesor de Lingvistică românească a trebuit să prezint studenţilor toate aspectele limbii române, potrivit nu numai cu titulatura catedrei (Limba română şi dialectele ei), care a apărut, dealtfel,
138
destul de tîrziu, ci şi, mai ales, cu concepţia mea despre conţinutul unui curs de această natură. In ce priveşte toponimia, legătura ei cu catedra a fost ca şi inexistentă. Studiul numelor de locuri m-a atras foarte de timpuriu, tot ca urmare a unei necesităţi, cum am arătat în volumul I, şi pot afirma că forţa lui de atracţie a fost mai mare decît a altor ramuri ale disciplinei noastre, şi de aceea ea continuă să acţioneze asupra mea şi în momentul de faţă. In ce priveşte lingvistica romanică, lucrările mele sînt mai puţin numeroase şi mai puţin variate, fapt uşor de înţeles, date fiind dificultăţile de tot felul pe care le prezintă această disciplină, a cărei existenţă ca ştiinţă în sens strict datează de aproape un secol şi jumătate. In schimb, ele au contribuit în mai mare măsură decît celelalte la cunoaşterea mea peste hotare, ceea ce iarăşi se explică foarte lesne : interesul pentru limbile romanice în general şi pentru unele dintre ele, ca franceza, spaniola sau italiana, în special, este, aş zice, o obligaţie elementară pentru orice romanist, indiferent de preocupările sale strict personale.
Cele spuse pînă aici despre activitatea mea ştiinţifică se referă, cum se vede, la aspectele ei oarecum exterioare. Mult mai importantă este însă concepţia după care m-am condus. Nu e vorba de ceea ce se cheamă, de obicei, „şcoală“ ori „cu<rentu filozofic sau teoretic. Şi aceasta contează, în unele privinţe, chiar mai mult decît îşi pot închipui unii. Şi, deoarece am atins această problemă, ţin să precizez ceea ce ştie toată lumea, şi nu numai despre mine, ci despre unanimitatea lingviştilor români de pînă la sfîrşitul ultimului război, că am fost, la fel cu dînşii, neogramatic, şi iarăşi întocmai ca majoritatea lor copleşitoare, am rămas neogramatic, cu modificări înnoitoare, nici prea multe, nici prea importante şi diferite, ca dimensiuni, de la unul la altul. Vorbind de concepţie, m-am gîndit la altceva, la ceea ce am putea numi, mai degrabă, viziune sau, cum se spune mai... modern, optică. Spre deosebire de confraţii mei dintre cele două războaie, care, indiferent de vîrstă, făceau lingvistică istorică — excepţiile erau extrem de puţine şi nici una totală — dove-dindu-se astfel foarte fideli neogramaticismului, eu am făcut (şi continuu să fac) lingvistică descriptivă.
139
Totdeauna m-au interesat în mult mai mare măsură stările de limbă actuale decît cele din trecut, pe care nu le-am trecut niciodată cu vederea, dacă trebuia să le explic pe cele corespunzătoare de astăzi. Interesul acesta s-a manifestat de timpuriu, aş putea spune cu mult înainte de a avea veleităţi sau preocupări ştiinţifice. Cred că explicaţia trebuie căutată, pentru înţelegerea atracţiei iniţiale în această direcţie, într-un simţ al limbii special, care mă făcea să trăiesc oarecum nu numai propria mea vorbire, ci şi pe a altora. Cînd am început să am preocupări ştiinţifice, mi-am dat seama că, spre a înţelege ceea ce metaforic se poate numi viaţa limbii, adică structura ei şi modul cum funcţionează diversele ei elemente alcătuitoare, în momentul cînd ea se realizează în vorbire, studiul stărilor actuale este mult mai indicat (ca să nu spun singurul indicat). Dar ni se clarifică astfel, nu numai „procesul44 acesta, care seamănă cu unul din domeniul chimiei sau al fizicii, ci şi drumul spre care se îndreaptă limba, fenomen în neîntreruptă transformare, sau, spus mai scurt, tendinţele ei. Acest interes pentru stările actuale m-a dus la studiul vorbirii familiare şi populare, care s-a concretizat în cartea cu totul nouă în literatura noastră de specialitate Stilistica limbii române şi în cîteva articole despre argou. N-am neglijat însă nici limba scrisă. Dim-potrivă^ lucrările mele apărute în Buletinul Philippide şi cartea Limba română actuală se bazează, în ce priveşte faptele, mai cu seamă pe texte literare, ştiinţifice şi publicistice în general. Prin ele am ajuns, fără să vreau, chiar dacă preocupările datează de multă vreme, la „cultivarea limbii44, înregistrarea „abaterilor44 de la norme nu numai pentru descoperirea tendinţelor, ci şi pentru a combate pe acelea care mi se par neconforme cu sistemul lingvistic, cel puţin aşa cum se prezintă el la un moment dat.
Mai mult şi mai bine decît oricînd am lucrat în epoca dintre cele două războaie mondiale, pe care o am aici în vedere. împrejurările au fost prielnice din punctul de vedere al timpului disponibil pentru cercetare. Nefiind amestecat, în nici un fel, în viaţa politică, aşa cum se înţelegea ea atunci la noi, deşi activitate de
140
această natură la alt nivel am avut, îmi rămînca, după pregătirea cursurilor şi seminariilor, destulă vreme pentru munca de cercetare propriu-zlsă, deşi duceam şi o viaţă să-i zicem mondenă, cu vizite, puţine, la şi de la prieteni vechi sau mai noi, la fel de buni, şi cu frecventarea sălilor de spectacol, ca să nu mai vorbesc de sportul care mă atrăgea şi prin temperament, dar şi prin antrenamentul din perioada copilăriei şi a adolescenţei. Nici cei aproape doi ani, petrecuţi ca director al Teatrului Naţional, nu m-au stingherit prea mult în activitatea ştiinţifică. La fel se explică marea bogăţie a lecturilor literare, pe care o poate verifica oricine cu ajutorul lucrărilor mele de specialitate. Deşi, începînd din 1934, aveam la dispoziţie Buletinul Philippide, ale cărui pagini le umpleam eu însumi în mare măsură, colaboram şi la alte periodice româneşti (Dacoromania, Revista filologică şi mai ales Bulletin linguistique) şi străine (amintite cu alt prilej).
Lucrările mele au fost, în general, bine primite de către recenzenţii lor. Am amintit, la timp, recenzia lui Sextil Puşcariu despre teza de doctorat, pe care mi-au apreciat-o, la fel, şi doi romanişti străini (W. Me-yer-Lubke şi M. Friedwagner). Rumănische Topono-mastik a fost recenzată sau înregistrată (nu pur şi simplu) în aproape douăzeci de reviste, majoritatea străine. Această cantitate se explică, parţial, prin faptul că lucrarea a apărut în două volume, la distanţă de doi ani unul de altul. A. Dauzat, un mare specialist în toponimie (mai cu seamă franceză), o consideră „fundamentală1* (în revista Romania, LV, 1929, p. 151). Despre Introducere în studiul limbilor romanice. Evoluţia şi starea actuală a lingvisticii romanice s-a vorbit în aproximativ treizeci de publicaţii periodice, cele mai multe de peste graniţă, deşi cartea e scrisă în limba română. Interesul mare al specialiştilor pentru ea se explică prin faptul că are o temă care îmbrăţişează întreaga Romania, iar prin caracterul ei teoretic, tot domeniul lingvisticii generale. Ea este dezvoltarea studiului amintit în una dintre paginile precedente, publicat în volumul omagial pentru W. Streitberg (1924). Numărul mare al revistelor
141
de filologie romanică aflate în Biblioteca Universităţii din Iaşi mi-a permis, fără eforturi excepţionale, ca în curs de opt ani să transform lucrarea iniţială de circa 40 pagini în una de aproape 500 (cu indicele de materii, autori şi cuvinte). Răsunetul produs de publicitatea făcută în jurul ei explică apariţia unei traduceri, cu unele adaosuri, în limba engleză (1937), realizată de John Orr, profesor atunci de Filologie franceză la Universitatea din Edinburg. Propunerea de a îngriji această variantă într-o limbă de mare circulaţie a fost făcută încă din 1934, dar scrisoarea colegului englez nu mi-a parvenit. Era după suprimarea Comitetului naţional antifascist^ cînd mi se urmărea de aproape activitatea de oncTlel. Profesorul Orr n-a renunţat la intenţia sa şi a repetat, în 1935, propunerea, de astă dată ajunsă în mîinile mele. Ţin să precizez, în sprijinul celor spuse pînă aici şi pentru a înlătura bănuiala că traducerea s-ar fi făcut ca urmare a demersurilor celui interesat, cum se întâmplă uneori (şi cum mi s-a imputat, dealtfel şi mie, în 1975, printr-o simplă afirmaţie, care, bineînţeles, n-a rămas fără răspuns), că înainte de a primi scrisoarea viitorului traducător nu ştiam absolut nimic despre existenţa lui. Deşi cam de vlrsta mea, nu publicase prea mult şi nici, de cele mai multe ori, în reviste accesibile nouă. l-am răspuns, fireşte, de îndată, că sînt de acord cu propunerea sa, chiar şi în ce priveşte unele modificări, pe care urma să le văd în prealabil şi să le accept. Cartea a fost şi de astă dată favorabil recenzată, aproape totdeauna în reviste străine (în număr de 11 ; româneşti 3).
In acelaşi an (1937) a apărut Gramatica limbii române, scrisă la cererea editurii „Cartea Românească4* şi destinată unui public larg, fără a fi totuşi o lucrare de „popularizare44, fie şi la un nivel ridicat. Cum era de aşteptat, din cauza conţinutului ei, această carte a fost recenzată şi discutată într-un număr foarte mare de periodice (nu numai reviste, ci şi ziare), marea majoritate (circa 25) din ţară, celelalte (în număr de nouă, numai reviste), străine. Sînt sigur că o parte dintre publicaţiile respective au fost solicitate de editură, care avea interesul să-şi vîndă producţia. Aşa se explică,
142
între altele, faptul că în unele ziare au apărut cîte două dări de seamă, scrise de oameni diferiţi. Semnificativă mi se pare intervenţia unor nume foarte cunoscute (din afara disciplinei noastre) printre autorii recenziilor. Este vorba de M. Sadoveanu (în Adevărul) şi G. Călinescu (în Adevărul literar).	în 1946 a apărut o nouă ediţie,
iar patru ani mai tîrziu o traducere, puţin prescurtată, în limba rusă (Moscova).
Interesul pentru limba vie a crescut cu vremea şi totodată a devenit mai teoretic, în sensul că faptele înregistrate sînt interpretate din punctul de vedere al evoluţiei lingvistice. Altfel spus, ele — nu toate, ci numai acelea, foarte numeroase dealtfel, care reprezintă abateri de la normele consacrate — sînt ori pot fi produsul unor tendinţe, izvorîte din limba însăşi, adică produsul unor necesităţi ale subiectelor vorbitoare. încă din primele volume ale Buletinului Philippide am întreprins un fel de inventariere a acestor abateri, cele mai multe reale, altele numai presupuse astfel, sub titlul „Curiozităţi lingvistice4*. Cantitatea lor creştea de la un număr la altul al periodicului amintit, datorită înmulţirii izvoarelor de informaţie (ziare, reviste, lucrări ştiinţifice şi mai cu seamă literare). în modul acesta a luat naştere cartea, voluminoasă, intitulată Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“ (Iaşi 1943 ; ediţia a Il-a, Bucureşti, 1948). Recenziile, în număr de douăsprezece, sînt aproape toate interne şi, lucru semnificativ, provin, în majoritate, de la nelingvişti. Cred că explicaţia trebuie căutată în (sau şi în) împrejurarea că, de cele mai multe ori, pornesc în analiza faptelor de la limba operelor beletristice.
în subsidiar, s-ar putea invoca şi spiritul, în general, tolerant cu care privesc aşa-zisele greşeli (dovadă ghilimelele în care am pus acest cuvînt în titlul cărţii), în acest sens vorbeşte, cred, aprecierea lui G. Călinescu din Istoria literaturii române. Compendiu, Bucureşti, f. a., p. 422, pe care îmi permit s-o reproduc aici : „în rîndul criticilor trebuie prenumărat emeritul lingvist Iorgu Iordan, care în savante studii de gramatică fono-logică şi stilistică face un examen vast al limbii scriitorilor români, îndreptăţind ştiinţific libertăţile ce
1'43
şi le ia creatorul faţă de vorbirea canonică {Limba română actuală. O gramatică a «greşelilor»)**.
Ultima lucrare a mea, de proporţii, realizată în această epocă, este Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944. Este singura carte care are la bază un curs universitar (ţinut de mine la Iaşi în anul şcolar 1939 — 1940). Am crezut necesar să fac această precizare, dat fiind că, de obicei, profesorii, cei mai mulţi, aşa procedează. La fel cu predecesoarea ei imediată, şi aceasta s-a bucurat de atenţia scriitorilor (în sensul larg al cuvîntului), în frunte cu Tudor Vianu, Camil Petrescu şi Vladimir Streinu (toţi trei s-au ocupat de ea în Revista Fundaţiilor regale, ultimul în două numere). Şi de această dată, marea majoritate a recenziilor şi menţiunilor au apărut în periodice româneşti (12 din totalul de 15). Faptul se explică prin dificultăţile create de război. Trebuie să mai arăt că în acest domeniu, al stilisticii lingvistice, adică al limbii generale, dacă îi pot spune aşa, care se deosebeşte de stilistica literară sau estetică, aceea a limbii individuale, adică a stilului propriu-zis, nu am avut modele sau exemple româneşti.
Spre a nu face un capitol special, care ar fi prea puţin cuprinzător şi ar deranja ceea ce se poate numi economia (sau tehnica) lucrării, voi vorbi în cele ce urmează despre două călătorii de studii întreprinse în Italia (vacanţa de vară 1927) şi Spania (vacanţa de vară 1928). Prima a fost un fel de continuare a celei din 1925, în sensul că obiectivul ei principal a fost, de astă dată într-un grad şi mai înalt, îmbogăţirea şi consolidarea cunoştinţelor mele, ştiinţifice şi practice, din domeniul limbii şi literaturii italiene. Aşa se explică, între altele, şederea mai prelungită la Florenţa, unde am petrecut, aproape în întregime, cele două luni de vacanţă (în aceeaşi pensiune, în care locuisem cu doi ani mai înainte). Experienţa precedentă mi-a fost de folos în toate privinţele. Datorită ei am putut utiliza cu randament superior (chiar din punctul de vedere al economisirii timpului) toate posibilităţile de informare (şi nu numai în Biblioteca Naţională), ca să nu mai amintesc
144
de progresul vădit al stăpînirii limbii sub aspectul ei practic. Am cunoscut, între alţii, pe marele filolog Carlo Battisti, fost elev, la Viena, al lui W. Mayer-Liibke, în calitatea sa de cetăţean austriac, întrucît se născuse în „Italia irredenta44, cum numeau patrioţii italieni teritoriile de limbă romanică (Friulul şi Tirolul) aflate sub dominaţia Austro-Ungariei, specialist celebru în studiul dialectelor retoromane. Pot anunţa cu bucurie că trăieşte încă, la vîrsta trecută cu mult peste 90 de ani. Afară de lecturi şi de studiu propriu-zis, îmi întrebuinţam timpul disponibil spre a revedea şi admira capodoperele artistice ale acestui uriaş şi unic muzeu care este Florenţa. Vechile mele pasiuni, Galleria Pitti şi Mănăstirea San Marco n-au slăbit, ci, dimpotrivă, s-au dezvoltat prin vizitarea lor repetată.
Profitînd de condiţii materiale superioare celor din trecut, ne-am putut permite luxul, în drum spre ţară, să vedem, din fugă, Padova, Milano, Verona, Ravenna şi Veneţia. La Universitatea primului dintre aceste oraşe, cea mai veche a Italiei, după Bologna, dacă nu mă înşel, şi în orice caz la fel de celebră ca şi aceasta, mi-am îmbogăţit şi reîmprospătat cunoştinţele, puţine, la început, despre studiile făcute acolo de Stolnicul Canta-cuzino. Centrul economic al peninsulei, mai cu seamă sub aspect financiar, care este Milano (continuator într-un fel al Mediolanum-ului galic), nu mi-a plăcut prea mult, poate tocmai din (sau şi din) cauza acestei calităţi a lui, pe care am simţit-o concret în edificiile lui şi în viaţa de toate zilele, cîtă am putut-o sesiza în cîteva zile. Această impresie de oraş „negustoresc46 a crescut enorm vizitîndu-i cimitirul, care era vestit atunci nu ştiu prin ce anumite particularităţi ale lui. Prea modern, după gustul meu, lipsit aproape în întregime de vegetaţie, şi cu monumentele lui, foarte numeroase, de oameni „ajunşi44. L-au salvat — cer scuze cititorilor, chiar... neitalieni, pentru aceste aprecieri, care par, poate că şi sînt, măcar în parte, prezumţioase — Domul şi Cina cea de taină a lui Leonardo. Domul, care pare, de la distanţă, o pădure de marmură, iar în interior are dimensiuni, în toate direcţiile, incomensurabile, l-am şi escaladat, ca să mă conformez obiceiului, devenit, prin
145
practicarea lui, o adevărată obligaţie. Am putut cuprinde cu privirea, de la înălţimea lui cea mai mare, întreaga cîmpie a Padului, singura, aproape, cu adevărat fertilă din intreaga Italie. Capodopera lui Leonardo, din mănăstirea Santa Mari-a delle Grazie, pe care o admirasem, ca atîta lume, din reproducerile de tot felul, m-a impresionat puternic prin tot ce i se atribuie drept calităţi artistice excepţionale de către adevăraţii cunoscători ai artei picturale. Privirea mi s-a oprit vreme mai îndelungată asupra contrastelor, ca să nu spun extremele, existente între cele două personaje pe care eu le consider principale, referindu-mă la aspectul pur uman al scenei : de o parte Iuda, trădătorul, de alta Ioan, mezinul apostolilor şi preferatul afectiv al lui Iisus. La Verona, punctul de atracţie pentru... romantici îl constituie, cum se ştie, mormîntul Julietei, pe care l-am vizitat, fireşte, şi noi. Plăcere mai mare mi-a produs amfiteatrul roman, relativ bine conservat şi prin nimic inferior, în ciuda diferenţei de proporţii, Colosseum-ului de la Roma. Dată fiind slăbiciunea mea pentru înot, care are la bază dragostea pentru natură, mai puţin ca peisaj şi mai mult ca spaţiu nelimitat, în care te poţi mişca fără nici o oprelişte, nu m-a surprins constatarea că în oraşul nemuritorilor îndrăgostiţi cel mai mult mi-a plăcut Adigele, singura apă curgătoare, care îşi merită epitetul, din întreaga Italie. Acest rîu, care, ca debit, este mai degrabă un mic fluviu, curge aproape vijelios, datorită pantei solului şi a cantităţii mari de apă. Ravenna am vizitat-o relativ repede, aceasta şi din cauze exterioare sau, cum spunem noi astăzi, obiective, dar destul de atent, ca să putem vedea bine mormîntul lui Dante şi cele două capodopere de artă bizantină, cunoscute şi admirate pretutindeni, care sînt San Apollinare şi San Vitale, din secolele al V-lea şi al Vl-lea, cînd provincia Romagna, unde se află Ravenna, era sub stăpânirea Imperiului romano-bizantin de la Constantinopol. (De aici şi numele ei, care reprezintă forma italiană a latinescului Romania : a fost numită aşa spre a se deosebi de restul Italiei, ocupat de triburile germanice ale Ostro-goţilor şi Longobarzilor.) Apucîndu-ne noaptea acolo, am dormit într-un hotel modest, dar aprovizionat, la
146
fel cu cele mari şi scumpe, cu ce trebuia pentru lupta împotriva ţînţarilor : paturile erau prevăzute cu cîte un polog de tul, fără de care somnul nu era posibil. Ultimul popas a fost la Veneţia, cu Palatul Dogilor, bazilica San Marco şi atîtea alte biserici, toate în felul lor unice. M-a impresionat în mod deosebit, printr-o curiozitate, una dintre ele, al cărei nume, aşa cum l-am reţinut eu, era San Giovanni e Paolo : în interiorul ei, o colosală statuie ecvestră. Tot acolo, cred, am admirat o capodoperă, trecută adesea sub tăcere în descrierile obişnuite dedicate Veneţiei : o madonă, de dimensiuni normale, pictată de Bellini (care dintre cei trei pictori italieni numiţi astfel, nu mai ştiu). Că era apreciată în mod deosebit de localnici, în frunte, bineînţeles, cu cunoscătorii, arată faptul că tabloul avea geam şi era aşezat pe un suport în aşa fel, încît putea fi mişcat şi privit în diverse poziţii.
In ce priveşte situaţia politică, cei doi ani care au trecut de la prima noastră călătorie în Italia au însemnat consolidarea, bineînţeles, pentru o bucată de vreme, a regimului cămăşilor negre. Opoziţie manifestată public, fie şi foarte modestă, nu exista. Ziarele care încercaseră să lupte sau cel puţin să „reziste14, să salveze aparenţele, dispăruseră, iar Corriere della Sera, cel mai important dintre toate, fusese... convertit prin cumpărare. Mussolini, demagog inteligent, ştia să potolească pe unii specialişti în istoria antică şi în arheologie, ca şi pe destul de numeroşii intelectuali mai slabi de înger, printr-o atenţie stăruitoare şi concretă acordată trecutului glorios al Romei. S-a dezvoltat astfel ştiinţa antichităţii romane într-un mod care depăşea, poate numai ca spectacol, ceea ce se făcuse mai înainte. Aşa se explică, între altele, simpatia, ba chiar admiraţia unor tineri compatrioţi ai noştri, foşti membri ai Şcolii române din Italia. Din respect pentru memoria lor nu le dau numele, mai ales că, în fond, ei nu erau fascişti, nici măcar profascişti, iar după Eliberare au lucrat serios, chiar din punct de vedere pur politic, pentru regimul nostru cel nou. Numeroşi străini, din toate ţările şi de toate profesiile, care călătoreau cu maşinile
147
lor prin Italia, lăudau sincer pe Mussolini pentru autostrăzile construite sau aflate în construcţie sub regimul lui. Ei uitau (probabil nici nu-şi puneau problema) că aceste şosele moderne aveau, în primul rînd, altă destinaţie, care nu semăna deloc cu plimbările agreabile sub toate aspectele printr-o ţară încîntătoare, cum a fost totdeauna Italia.
întorşi acasă, ne-am reluat ocupaţiile obişnuite, cu forţe noi, cum se zice, dobîndite în urma odihnei, sub ambele ei aspecte (fizic şi psihic), de-a lungul celor două luni petrecute sub cerul Italiei.
In iulie 1926, am pierdut-o pe mama, fără ca ea să fi zăcut prea multă vreme. N-a murit subit ca tata, dar nici nu s-a chinuit prea mult. In primăvara aceluiaşi an fusese la mine, unde a stat vreo 8-10 zile. Era, simplă întîmplare, la cîteva luni după numirea mea ca profesor suplinitor la Facultatea de Litere. înţelegea şi singură că acest fapt însemna un progres în viaţa mea, dar şi-a dat mai bine seama, cînd, într-o seară, am avut la masă doi prieteni cu soţiile lor. Aceştia i-au arătat, exagerînd fireşte, din afecţiune pentru mine, „ce fecior are mama44, ca să vorbesc oarecum în felul ei. S-a bucurat mult, cum se bucură oamenii simpli, urîndu-mi sănătate şi mulţumindu-mi pentru modul cum mă port, nu numai cu dînsa. ci şi cu toţi ai ei şi ai mei, rude de aproape ale aimîndurora.
Avea, probabil, 64 de ani. (Născută înainte de adoptarea codului civil, 1864 ; de aceea naşterea ei fusese înregistrată, cine ştie cum, la biserică.) Deşi familia mea trăise un timp la ţară şi după aceea a continuat să ducă la oraş o viaţă prin nimic esenţial diferită de a ţăranilor, nu avea o tradiţie juridică propriu-zisă, pe bază de obicei al pămîntului, în ce priveşte noţiunea de proprietate. Şi aceasta, din cauză că, fiind săracă, cel puţin de la un moment dat încoace, din generaţie în generaţie, nu cunoştea această noţiune. Nici vorbă de testament din partea tatei sau a mamei înainte de moarte. Ceva a rămas totuşi de la dînşii, chiar după ce ei măritaseră două fete, care au trebuit să fie „înzestrate44. După în-
148
mormîntarea ei, la care au fost de faţă toţi copiii, s-a ţinut un „consiliu de familie**, cum se spune în limbajul juridic, condus de Bîdia, fratele nostru cel mai mare, învăţător la Focşani. Înţelegerea s-a făcut uşor, şi nu în primul rînd din cauză că nu aveam de „împărţit** mare lucru între noi. Unul dintre copii, cel mai mic, soră-mea Paraschiva, trebuia să se mărite cu un ofiţer. Pentru aceasta avea nevoie de „zestre**, potrivit legilor militare, mai mult formal, după primul război mondial, care ne-a... democratizat puţin în această privinţă. Cei care aveau dreptul la o parte din moştenire au fost despăgubiţi — nu interesează cum — pentru ca tot ce a rămas (casa părintească şi anexele ei) să constituie „zestrea** în discuţie. Am crezut că cele povestite aici prezintă interes, mai ales pentru cititorii tineri, cei mai mulţi, citadini sau citadinizaţi şi de aceea necunoscători ai obiceiurilor juridice şi ai psihologiei ţăranilor de altădată.
O pierdere în familie am avut şi 12 ani mai tîrziu (1938) prin decesul fratelui meu Marin, abia trecut de 50 de ani. Am simţit puternic plecarea lui definitivă dintre noi. Din primul volum al acestor „Memorii**, unii cititori vor fi reţinut sentimentele mele de dragoste şi admiraţie pentru acest băiat, cu atîtea calităţi atunci, pe care le cheltuia ca un estet, de dragul artei, cum se spune adesea, pentru simpla bucurie a lui, fără nici un scop practic, mai degrabă împotriva intereselor sale de mai tîrziu, cînd avea să se maturizeze şi să aibă răspunderi faţă de alţii. Au rămas fără un sprijin mai simţitor cîţiva copii, încă negospodăriţi, care aveau nevoie de un ajutor absolut necesar. La înmormîntarea lui am putut constata, cu duioşie, de cîtă simpatie se bucura el printre colegii săi ceferişti, de toate vîrstele, şi printre foştii tovarăşi de joacă şi de viaţă din mahalaua noastră. în acelaşi an (1926), în luna ianuarie, profesorul A. Philip-pide a suferit un atac serios de paralizie, care a atins, destul de trecător însă, şi centrul vorbirii. Cauza a fost, înainte de toate, excesul de muncă, fără respectarea unor reguli, oarecum elementare, în ce priveşte odihna. La acestea s-a adăugat sedentarismul aproape incredibil. Singura mişcare pe care o făcea era, de trei ori pe săptă-
149
rriînă, cînd avea curs, mersul pe jos, dus şi întors la Universitate. Şi dacă ar fi avut locuinţa la o distanţă ceva mai mare ! A rezistat însă bine, graţie organismului său foarte robust, ajutat de un regim extrem de sever, pe care l-a respectat, contra tuturor aşteptărilor (chiar ale lui însuşi !), cu adevărată sfinţenie. îl vizitam mai des decît de obicei. Şi-i făcea plăcere, poate chiar puţintel bine, ca sănătate. Cu humorul lui bine cunoscut de prieteni, de astădată fără nici o nuanţă „neagră44, îmi descria meniuul, prescris, „fără schimbare44, de medici, mereu acelaşi în fiecare zi. „închipuieşte-ţi, bre, ce mîncare îi asta, pe care o mînînc eu ! Brînză de vacă, fără smîntînă, un fel de terci din legume fărîmiţate, şi toate aistea fără pic de sare ! Nici tu un pahar de vin — dealtfel, nici n-aş avea după ce să-l beau — nici tu cafea, nici tu măcar o ţigară de leac pe zi ! Asta-i viaţă ?!44 Şi a fost totuşi viaţă, căci şi-a revenit nu prea tîrziu, şi a mai trăit, activ, încă şapte ani.
In viaţa politică, primele luni ale anului s-au scurs sub conducerea averescanilor, după care au venit, prin iunie, cred, liberalii cu un guvern prezidat de I. G. Duca, succesorul lui I. I. C. Brătianu, care murise, mi se pare, prin februarie. Moartea acestui politician, cu merite incontestabile mai ales în legătură cu participarea noastră la primul război mondial, nu m-a impresionat deloc în modul aşteptat, cel puţin teoretic, în asemenea împrejurări. Mai degrabă s-au trezit în mine vechi nemulţumiri de ordin general, cauzate de ipocrizia, care, bineînţeles, nu era numai a lui şi a partidului său, dovedită tot timpul şi cu deosebire în problemele mari ale poporului nostru : împroprietărirea ţăranilor şi votul universal. Nemulţumirea mea — folosesc un eufemism — era cu atît mai profundă, cu cit, după răscoalele ţărăneşti din 1907 şi mai tîrziu, în continuare, crezusem că va începe o eră nouă în viaţa ţării. Eram, evident, influenţat puternic de Viaţa românească, adică, în primul rînd, de C. Stere, care nu-şi făcea nici el prea mari (poate chiar deloc) iluzii, dar întreţinea prin scrisul său o atmosferă favorabilă, chiar de simpatie, pentru guvernarea liberală. Dealtfel se ştia că ideologul poporanismului avea oarecare, poate multă, priză asupra „vi-
150
zirului“ şi spera ca, ajutat de stingă liberală (în frunte cu I. C. Duca şi C. Banu), să determine pe şeful lor la atitudini şi acţiuni mai ferm democratice. Nu pot uita, în legătură cu simpatia de care aminteam mai sus, că, în noiembrie sau decembrie 1909, cînd Brătianu a scăpat ca prin urechile acului de moarte — graţie, se spunea, paltonului căptuşit cu blană groasă şi rezistentă — în urma unui atentat asupra lui (autorul, un muncitor, Jalea), am fost pur şi simplu îngrijorat că nu va scăpa cu viaţă. Vorba poetului roman : Quantum mutatus ab illo. Această maximă (devenită astfel ulterior, prin deasa ei întrebuinţare) mi-am rememorat-o din păcate, foarte des, în tot soiul de împrejurări, de-a lungul anilor mei aşa de numeroşi.
Acestui capitol îi aparţinea şi călătoria de studii făcută în Spania, în vara lui 1928, tot atît de importantă pentru mine ca şi cele două consacrate Italiei. Deoarece soţia nu se simţea bine — medicii ieşeni îi descoperiseră o boală de ficat — am plecat din ţară încă din primele zile ale lui iulie, cu gîndul de a urma o cură la Vichy, cel mai indicat loc pentru tratamentul acestei afecţiuni, şi de a face apoi, în continuare, un stagiu de două luni în patria lui Cervantes. In drum spre Vichy am stat, aproape o săptămînă, în Elveţia. Primul popas a fost la Ziirich, cel mai important centru european în ce priveşte geografia lingvistică şi dialectologia în general. Această ţară mică s-a despăgubit, ca să zic aşa, de puţinătatea teritoriului, ca şi a populaţiei ei, printr-o muncă ştiinţifică de primul rang. Cred că în nici o altă parte a lumii nu s-a desfăşurat, în aşa măsură şi cu rezultate atît de importante ca aici, o activitate în domeniul lingvisticii. Elveţia este, mai întîi, patria lui Ferdi-nand de Saussure şi a lui Jules Gillieron, marii inovatori, fiecare în felul său, ai acestei discipline din primele decenii ale secolului nostru. Au venit apoi elevii lor, printre care voi pomeni, ca cercetători demni să stea lîngă maeştrii lor, numai pe Charles Bally, succesor al lui Saussure la catedra acestuia de la Geneva, şi pe Karl Jaberg şi Jakob Jud, primul la Berna, celălalt la Ziirich, continuatori ai doctrinei lui Gillieron, pe care au dezvoltat-o şi perfecţionat-o. înflorirea lingvisticii
151
în Elveţia se explică, aşa cum am arătat, indirect, prin mica ei întindere teritorială — are, din acest punct de vedere, o concurentă, mai bine zis o emulă : Danemarca, cea mai puţin extinsă ca suprafaţă dintre ţările scandinave, dar superioară, şi încă mult, surorilor ei în ce priveşte lingvistica — dar şi, în mai mare măsură, caracterului ei de stat multinaţional, adică poliglot, cu vorbitori, nu tare numeroşi, ai celor patru limbi existente acolo, toţi foarte geloşi, cînd e vorba de graiul lor matern, pe care îl „apără** şi practic şi ştiinţific. Întîm-plarea a făcut să ne aflăm la Zurich în ziua cînd profesorii romanişti ai universităţii se adunau, seara, la un restaurant, înainte de a pleca în vacanţă. Mi s-a făcut neaşteptata cinste şi bucurie să fiu invitat la agapa lor într-un local de pe dealul Sonnenberg (mă tem că-i greşesc numele) din apropierea oraşului, de unde aveam o privelişte cu totul rară, cel puţin pentru mine. Titularii catedrelor de Lingvistică romanică erau Louis Gauchat şi Jakob Jud, însoţiţi de colaboratorii lor, toţi tineri, care lucrau cu ei nu numai la universitate, ci, cei mai mulţi, şi la celebrul „Atlas al Italiei şi Elveţiei meridionale*4. Reuniunea a durat mult, fără să mă obosească, fiindcă tot ce vedeam şi auzeam erau lucruri noi pentru mine, şi nu exclusiv sub raportul ştiinţific. In legătură cu cele spuse despre „poliglotia** elveţiană, m-a surprins, fireşte plăcut, faptul că, între ei, comesenii mei vorbeau în dialect (aşa-numitul Schweitzer-Deutsch — dau forma literară a acestui nume), şi nu numai acolo, ci în toate împrejurările, minus, bineînţeles, cursurile universitare şi seminariile respective. In acest fapt eu vedeam expresia unui ataşament puternic atît pentru vorbirea locală, cît şi pentru originea ţărănească, directă sau indirectă, a tuturora, indiferent de categorie socială. Căci Elveţia este prin excelenţă o ţară de ţărani, cu trăsăturile esenţiale bine cunoscute acestei clase, păstrate pînă astăzi la toate nivelurile. Ne-o spune asta şi istoria ei.
La Zurich am locuit într-un „Evangelisches Hospiz**, de fapt, un hotel ca toate hotelurile în ce priveşte gospodărirea lui sub toate aspectele. Atît în camerele de locuit, cît şi în restaurant, o curăţenie şi o ordine... nemţească, superioară chiar celei din Germania. Restauran-
152
tul avea şi o sală mare, care era folosită, cred, numai pentru marile reuniuni; în mod obişnuit, pentru clienţii singuratici sau cu cîţiva membri ai familiei lor, mesele se luau în camere de dimensiuni obişnuite. La plecarea spre Geneva am întrebat pe „responsabilul4* localului, dacă ne poate recomanda pentru acolo un hotel, cu restaurant, relativ convenabil. Răspunsul, neaşteptat de noi, ne-a bucurat. Aceeaşi „firmă44 avea şi în oraşul de pe malul lacului Leman o întreprindere similară, unde ne-am şi dus, dar n-am fost mulţumiţi în aceeaşi măsură ca la Zurich : deşi tot în Elveţia amîndouă, exista între ele o deosebire, care îmi amintea de deosebirea dintre Germania şi Franţa, de fapt dintre oamenii acestor ţări, priviţi, repet, din punctul de vedere al particularităţilor relevate mai sus. La Geneva am căutat, înainte de toate, să-l văd pe succesorul şi elevul lui Saussure, Charles Bally, creatorul stilisticii lingvistice în domeniul romanişti cii. Ne-glijînd să-i telefonez în prealabil, nu l-am găsit acasă. Neglijenţa mi-a fost... pedepsită : am mers pe jos cel puţin trei sferturi de oră pînă i-am descoperit locuinţa, într-o stradă încîntătoare, cu grădini enorme, în mijlocul cărora de-abia se ghiceşte existenţa caselor. în schimb, el m-a găsit la hotel, unde a venit în costumul de rigoare, acolo, pentru o vizită oficială. Dealtminteri, el însuşi făcea, la prima vedere, impresia unui înalt funcţionar, iarăşi ceva oarecum specific în ce priveşte ţinuta, pentru elveţienii francofoni în comparaţie cu cei din Elveţia germanică.
împrejurimile oraşului natal al lui Rousseau sînt nespus de frumoase, datorită, înainte de toate, vegetaţiei exuberante şi poziţiei geografice propriu-zise. Lacul Leman străbătut de fluviul Rhone mi-a oferit o privelişte surprinzătoare în toată puterea cuvîntului, la baza căreia se află, cu siguranţă, ignoranţa, dublată de naivitate. Am văzut cu ochii, cum se spune, apele fluviului perfect separate de ale lacului : ele se distingeau tot atît de clar ca ale unui rîu care curge în condiţiile normale, cunoscute de toată lumea. Meditînd puţintel asupra fenomenului, mi-am dat seama că lucrurile se prezintă normal: lacul este o apă stătătoare, pe cînd rîul una curgătoare. Un fel de ou al lui Columb ! Vizita cea mai interesantă din multe
153
puncte de vedere a fost la Palatul Ligii Naţiunilor, organizaţie echivalentă, atunci, după primul război mondial, cu cea a Organizaţiei Naţiunilor Unite de după cel de-al doilea. Instituţie admirabilă ca idee şi scop, dar ineficace în ce priveşte posibilităţile practice de a menţine şi dezvolta pacea, şi aceasta era doar misiunea ei principală.
La Vichy, medicul, recomandat de proprietarul hotelului în care ne-am instalat, m-a găsit şi pe mine... bolnav de ficat. Nu mă durea nimic — aveam numai 40 de ani ! — m-am supus totuşi tratamentului prescris, probabil din simţ de solidaritate cu soţia mea, căreia, pînă la urmă (adică peste doi ani), i s-a descoperit adevărata cauză a suferinţei. Cu siguranţă însă că şi din jenă, căci, fără să fiu, cel puţin sper, vanitos, n-am vrut să-l fac pe medic, francez autentic, să creadă că sînt cărpănos (mai ales că nu sînt), eu, profesor universitar român. Cura (apă minerală de băut de cîteva ori pe zi, la ore fixe, masaj subacvatic, care-mi plăcea grozav, la fel plimbările în timpul şi după băutul apei) nu mi-a stricat, mai degrabă mi-a priit într-o măsură oarecare. Staţiunea însăşi era bine utilată, perfect îngrijită sub toate aspectele, cu posibilităţi numeroase şi variate de a distra pe pacienţi, din păcate, fără un peisaj corespunzător, ca să nu spun necesar, pentru a ajuta obţinerea rezultatelor dorite chiar de medici. Mă gîndeam, vrînd-nevrînd, la Slănicul nostru. Pacienţii erau vizitaţi săptămînal de doctorii lor curanţi. Cel puţin aşa cred, judecind după al nostru. Procedeul se justifica perfect din punct de vedere teoretic. Căci se în-tîmpla des ca cineva să se simtă prost după o săptămînă de tratament, şi se impunea, deci, o modificare a acestuia. Sînt convins însă că, de cele mai multe ori, nu se producea nici o schimbare în starea bolnavului şi că, prin urmare, vizitele repetate însemnau sporirea onorariului. Mi-aduc aminte că, la ultimul examen făcut nouă, în a patra săptămînă a tratamentului, întrebînd pe medic cît îi datorăm în total, a răspuns foarte delicat şi totodată, aş zice, pedagogic (ca să nu ne provoace... emoţie) : Deux fois quatre cent, care „face“... mai puţin decît (Une fois) huit cent. Este drept că noi eram doi, dar nu din cauza aceasta s-a exprimat cum am văzut, chiar dacă formal deux fois era perfect îndreptăţit.
154
Graniţa franco-spaniolă am traversat-o pe la Irun (zona dinspre Golful Gasconiei), deşi, pentru prima etapă a călătoriei noastre, care era Barcelona, părea mai indicată o trecătoare în partea de est, aproape de Mediterană. Impresia pe care am avut-o la Paris, cînd am coborît din tren la Gare de l’Est — am vorbit despre asta într-un capitol precedent — că mă găsesc într-o atmosferă, chiar fizică, foarte diferită de cea obişnuită (atît în ţară, cît şi în Germania), s-a repetat aici, cu o forţă mult mai mare. Sentimentul că mă găsesc în altă lume, nu în altă ţară, era aşa de material, încît se identifica aproape cu o senzaţie pură. Pirineii, atît de împăduriţi, la fel cu Carpaţii noştri, pe versantul lor francez, aici erau aproape golaşi. Căci pinii, care-i acopereau, cu vegetaţia lor sărăcăcioasă şi plasată drept în vîrf, la înălţimi de la 6—7 metri în sus, nu constituiau, pentru noi cel puţin, o pădure. Spuneam, fără ironie, ci, dimpotrivă, mai degrabă cu regret, că, dacă vrei să te plimbi ziua printre ei, ai nevoie la fel de mare de umbrelă ca şi pe strada unui oraş fără copaci pe ea. Tot sec, uscat era şi pămîntul pe care îl priveam din tren în drum spre Barcelona. Puţinele pîraie peste sau pe lingă care treceam aveau mai multă albie decît apă. Chiar Ebro, fluviu propriu-zis ca dimensiuni, nu făcea deloc impresia corespunzătoare calificării lui geografice, şi aceasta, din cauza sărăciei debitului. Din loc în loc se vedeau pante artificiale, construite de oameni, pentru a uşura scurgerea apei. Ne-am adus aminte de Arno al Florenţei. Pe drumurile nepietruite se ridica praful pînă la cer, cînd trecea un vehicul. Casele satelor păreau şi ele construite dintr-un fel de praf solidificat, care, la prima ploaie mai zdravănă, existentă totuşi, numai rareori, putea să redevină ce a fost la început, cu efectul inevitabil asupra caselor. Şi oamenii păreau altfel decît cei de pe unde plecasem noi: serioşi, aproape gravi, dacă nu chiar trişti, destul de tăcuţi, şi foarte sobri în întreaga lor ţinută. Mi se pare că a spus cineva, iar dacă nu, aş spune eu, că Spania este ca o poartă enormă de intrare în Africa sau, ceea ce e totuna, o introducere perfectă în cunoaşterea continentului negru, aş preciza a părţii lui „moreneu (spân. moreno, „brun, închis“ de la lat. maurus), adică nordice sau arabe. Pe măsură ce înaintam spre interiorul
155
acestei ţări şi mai cu seamă după ce am văzut partea ei centrală (Castilia nouă, patria lui Don Quijote), ca să nu mai vorbesc de Andaluzia, această definiţie a Spaniei mi se părea din ce în ce mai exactă.
Barcelona, cea dintîi escală a călătoriei noastre, era şi este, în continuare, ca mărime, al doilea centru al Spaniei după capitala acesteia, pe care o întrece în multe privinţe. Născut pe resturile unei vechi colonii cartagineze, peste care s-a suprapus o aşezare romană modestă, acest oraş s-a dezvoltat mult în evul mediu şi după aceea, pentru a deveni în epoca apropiată de a noastră adevărata metropolă economică a Spaniei. Vechimea lui istorică se recunoaşte uşor prin numeroase rămăşiţe, unele importante nu numai cronologic vorbind, precum şi princîteva străzi, acestea, din primele veacuri ale perioadei medievale, înguste şi destul de neregulate. Centrul, în general modern, impresionează printr-o anumită măreţie şi prin-tr-o particularitate care mi-a amintit de Ring-urile vie-neze : o imensă stradă circulară, ca un bulevard cu copaci, numită rambla, plus un epitet menit să ajute la orientarea locuitorilor. (De aceea se foloseşte adesea forma de plural ramblas, cînd este vorba de ea în general.) Biserici numeroase, unele vrednice de a fi puse alături de seme-nele lor din alte părţi, graţie vechimii şi valorii artistice. Frumuseţea Barcelonei, lăudată şi de străini, se datoreşte, într-o măsură însemnată, situaţiei de port la Mediterana. Din cauza unei coline destul de înalte („Tibidabo44), unii călători, care cunoşteau Rio de Janeiro, au comparat-o, păstrînd, fireşte, proporţiile, cu acest oraş brazilian, pe care mulţi admiratori entuziaşti ai lui îl consideră cel mai frumos din lume. Originală şi impresionantă este „Piaza de Cataluna44, o piaţă enormă, în care dau (sau din care pornesc) o serie de străzi cu edificii, valoroase adesea din punct de vedere artistic. Una dintre ele are cîteva capodopere arhitectonice, foarte apropiate unele de altele, în-cît alcătuiesc un mic grup. Locuitorii oraşului le considerau ca un mic cartier, pe care l-au numit manzana de la discordia, printr-un joc de cuvinte (în realitate, de sensuri) cît se poate de reuşit. în spaniolă, manzana însemnează şi „cartier44, dar şi „măr44, aşadar, aluzie la legenda cu mărul pe care scria „celei mai frumoase44, atribuit de
156
Paris Afroditei, ceea ce a dus la discordie, nu numai între cele trei concurente, toate zeiţe (afară de cîştigătoare mai erau Junona şi Minerva), ci şi la... războiul troian. între constructorii edificiilor în cauză a existat, probabil, numai întrecere sau emulaţie. Unul dintre ei era o mare autoritate şi în domeniul istoriei arhitecturii din epoca medievală. Se numea Puig de Cadafalch şi a participat la Congresul internaţional de bizantinologie organizat de români (cu N. Iorga în frunte) la Bucureşti, în 1924. Mi se pare că a fost şi membru al Academiei noastre.
N-am stat mult la Barcelona. Soţia se simţea cam rău, poate şi din cauză că mîncărurile se găteau toate cu untdelemn, care, la restaurantele pentru punga noastră, nu era totdeauna proaspăt. Afară de asta, căldura era foarte greu de suportat, nu în sine (niciodată mai mult de 28— 29 de grade la umbră), ci din cauza umidităţii, inevitabilă în orice port, mai ales meridional. Am plecat la... munte, adică în Pirineii apropiaţi şi descrişi ceva mai înainte.
Ne-am instalat într-un hotel, care avea şi restaurant, situat într-un loc fără alte clădiri, de nici un fel, pe distanţă de 2—3 km de jur împrejur. Regiunea era atrăgătoare şi destul de răcoroasă, fiindcă avea vegetaţie aş zice normală, cam ca la noi, la o altitudine similară, dar ca produs nu al naturii, ci al muncii oamenilor. La cîţiva kilometri se găsea un hotel de lux, impresionant şi prin faptul că proprietarul sau poate constructorul lui îl amplasase într-un adevărat parc, existent, adică „creat“, de mai înainte. Făceam plimbări dese, dar numai dimineaţa şi seara, cînd temperatura era suportabilă. Restaurantul hotelului nostru — ulterior am constatat că nu reprezenta un caz unic — avea şi la prînz şi seara un meniu aproape pantagruelic în ce priveşte cantitatea, absolut de necrezut chiar pentru noi românii : patru, respectiv cinci feluri de mîncare, nu la alegere, ci global, plus desertul, care consta în fructe diverse, şi acestea depăşind cu mult norma cantitativă obişnuită. La nici una dintre cele două mese nu lipsea peştele, şi tot aşa, la ambele, două feluri cu carne. Spre a spori curiozitatea oamenilor deprinşi nu cu austeritatea, ci cu o alimentaţie relativ bogată, voi mai spune clTmeniul de seara era mai încărcat decît cel de la prînz. Deosebirea mi-am explicat-o, cred, just, referindu-mă la
157
obiceiurile de origine orientală ale spaniolilor : după dejun, siestă, iar după cină, sindrofie, cum se spunea la noi într-o vreme, adică reuniuni prieteneşti, ca să treacă vremea, înainte de ora, foarte tîrzie, a culcării. în legătură cu acest ultim amănunt, mai adaug, ceea ce mulţi cititori ştiu, că spectacolele încep în Spania, cel puţin vara şi în centrele mari, la 11° noaptea. Cele spuse pînă aici însemnează că sedentarismul este aproape regulă în această ţară, bineînţeles la categoriile sociale mai mult ori mai puţin înstărite. Numai în Germania am văzut aşa de numeroşi obezi ca în Spania, acolo însă majoritatea erau bărbaţi, pe cînd aici şi, poate mai ales, femei, pe care eu le compătimeam şi din punct de vedere estetic. Căci erau (cum sînt şi acum), în general, frumoase, dar pierdeau enorm din frumuseţea şi graţia lor, aş zice înnăscute.
în una din zile am vizitat mănăstirea Montserrat, la care am ajuns după circa două ore de drum făcut într-un autobuz. Se află la distanţă de 80—90 km departe de Barcelona, în vîrful unui munte, ale cărui stînci fac impresia unor dinţi de ferăstrău colosal. (De aici şi numele.) Urcuşul este destul de greu, în ciuda faptului că se merge pe o şosea şerpuită. începuturile acestui lăcaş datează din secolul al IX-lea. Datorită, probabil, atît vechimii, cît şi altitudinii locului — simplă presupunere a mea, pe care n-o pot motiva — această mănăstire era considerată în evul mediu ca sediu al Sfîntului Graal, adică al vasului în care Iosif din Arimatea a adunat sîngele scurs din rănile lui Iisus crucificat. Simbol al cavalerismului desăvîr-şit, care implica şi existenţa tuturor virtuţilor creştineşti, Graalul era, trebuia să fie, idealul oricărui nobil vrednic de acest nume. Ideal capabil de realizare concretă, în sensul că se putea ajunge acolo, cu tot felul de greutăţi insurmontabile, dar biruite pînă la urmă, ca în cazul lui Parsifal, eroul romanului cavaleresc cu acelaşi nume al poetului Wolfram von Eschenbach (secolul al XlII-lea), care, de fapt, a prelucrat în mod superior tema împrumutată de la Chretien de Troyes, autorul francez al operei literare Perceval (secolul al XH-lea). Acest personaj celebru a ajuns să fie cunoscut în epoca noastră prin celebra creaţie poetic-muzicală a lui Richard Wagner. Pe noi ne-au impresionat acolo lucruri mai lumeşti. Întîi aşeza-
158
rea în plină rocă a mănăstirii, gîndindu-ne mai ales la osteneala enormă a celor care au făcut-o, apoi, şi cu deosebire, biblioteca, modernă în toate privinţele, creată de călugări, cu incunabule, manuscrise vechi, cărţi şi reviste, unde se putea lucra în condiţii perfecte : confort şi linişte ireproşabile. Ceva asemănător n-am văzut, nici pînă astăzi, absolut nicăieri.
De la Barcelona ne-am dus la Madrid, unde urma să înceapă activitatea mea ştiinţifică, atîta cîtă se putea în toiul verii şi într-un oraş care trebuia şi el cunoscut în-tr-o măsură oarecare. Capitala Spaniei este, cum se ştie, o aşezare umană nu prea veche, cel puţin ca oraş pro-priu-zis. A devenit reşedinţă oficială permanentă a regelui ţării pe la mijlocul secolului al XVI-lea (sub Filip al II-lea). De aceea nu are multe „antichităţi", fie şi... medievale, în schimb este mult mai modern şi în mai mare măsură decît toate celelalte centre citadine ale Spaniei. Aş adăuga chiar mai „european" în comparaţie cu ele, amintind în unele privinţe de Paris.
Deşi cunoscuţii din capitala Cataloniei (Barcelona) ne preveneau, cînd le vorbeam de căldura cumplită a oraşului lor, că la Madrid vom duce-o şi mai greu din cauza temperaturii, într-adevăr mai ridicate, n-am avut mult de suferit. Vecinătatea, fireşte, aproximativă, a masivului muntos Sierra Guadarama ferea oarecum oraşul de o arşiţă prea mare, graţie unei adieri destul de sensibile, co-IhHridată, parcă, întrucît se producea exact la aceeaşi oră : 5° după-amiază.
Am găsit o pensiune convenabilă, în Caile Mayor, la mică distanţă de Piaza del Sol, centrul propriu-zis al oraşului, unde se găsea, între altele, şi sediul Ministerului de Interne („Gobemacion", cum spun spaniolii), edificiu solid şi impresionant prin măreţie şi mai puţin prin calităţile artistice. Intr-un loc, pe zidul exterior, o inscripţie arăta altitudinea : 650 m (mi se pare). Şi acest fapt ajuta, fireşte, la potolirea arşiţei, în sine destul de mare. Pensiunea ne plăcea, mie în special şi din motive de ordin profesional. Alcătuirea familiei semăna foarte bine cu a aceleia de la Berlin din 1911 : o doamnă văduvă, cu cîteva fete. (Lipsea... Juan, adică un băiat, pe care l-am „bote-
159
zatu eu, fără să existe, în amintirea bietului Hans al doamnei Wagner, care a pierit în primul război mondial.) Aveam, deci, cu cine vorbi spaniola, nu numai la mesele pe care le luam împreună, ci şi, foarte des, seara, cînd ne odihneam după colindarea oraşului. Nefiind în Germania, ci în Spania, ţară, în multe privinţe orientală, fiicele gazdei noastre nu lucrau, ca ale văduvei berlineze, deşi starea materială a acesteia era destul de bună. Folosind limba cîteva ore pe zi, în convorbiri cu oameni instruiţi sau cultivaţi, care mă ajutau, exact ca nemţii, la îndreptarea greşelilor, am izbutit, în cîteva săptămîni, să mi-o însuşesc practic în aşa măsură, încît unii dintre ei, exage-rînd, bineînţeles, mult, mă... confundau cu un spaniol. De fapt, o vorbeam bine, mai bine decît italiana în 1927, cînd am făcut a doua călătorie în patria lui Dante. Faptul prezintă interes ştiinţific, dar şi practic, pentru cititorii nespecialişti, care vor fi vrînd — sînt sigur de asta — să înveţe limba unei ţări romanice, cu care ţara noastră a reluat, zilele acestea, relaţiile diplomatice. In ciuda marii asemănări, de ordin, înainte de toate, istoric, cu româna (am în vedere structura propriu-zisă, în special cea morfologică), italiana este pentru noi mai grea decît spaniola. Mai întîi, ca pronunţare, partea aş zice slabă a oricui învaţă un idiom străin : îl pronunţă cu deprinderile fonetice ale limbii sale materne. Italiana are un sistem fonologie bogat în nuanţe inexistente în română, de pildă e închis şi e deschis, tot aşa două feluri de o, consoane duble (adică geminate) etc. Toate acestea însemnează greutăţi mari în însuşirea unei pronunţări nu spun perfecte — acest lucru mi se pare imposibil — ci foarte bună sau cel puţin bună. Sistemul fonologie spaniol este cît se poate de simplu, mai simplu decît al nostru : cinci vocale (la noi şapte, din cauza lui ă şi i), fără nuanţe calitative, şi o singură consoană geminată (rr), care se pronunţă uşor. Dificultăţi, nu prea mari, fac ll, care e un l muiat (ca în aromână) şi z (sau c urmat de e, i), rostit ca th englezesc nesonor. Şi morfologia spaniolă e mai puţin complicată decît cea italiană, şi, bineînţeles, decît cea românească.
Din punct de vedere strict profesional, am profitat, la Madrid, mai mult decît în Italia. Afară de Biblioteca
160
Naţională, pe care o frecventam zilnic — în anul universitar 1928—1929 urma să ţin cursuri de Limba şi literatura spaniolă — am avut la dispoziţie „Centro de estu-dios historicos44, condus de ilustrul lingvist şi filolog Ramon Menendez Pidal, care îl şi întemeiase, Era un institut de cercetări în sensul cel mai exigent al cuvîntu-lui, nu numai de lingvistică şi filologie, ci şi de istorie, etnografie şi folclor. Avea un număr mărişor de cercetători, printre ei doi care însemnau deja ceva în viaţa ştiinţifică a Spaniei (cunoscuţi, dealtfel, şi peşte graniţă), ambii discipoli ai directorului : Navarro Tomâs „mîna dreaptă44, cum i se spunea, nu numai în glumă, a lui Don Ramon, fonetician de mare valoare, şi Americo Castiro, „mîna stingău, filolog şi istoric a'l culturii. Menendez Pidal era încă de pe atunci „directorul4*, adică preşedintele „Academiei regale de limbă44, cea mai importantă dintre cele cinci instituţii similare ale Spaniei, şi această calitate îi sporea mult, în ochii publicului larg, autoritatea, care nu era numai de natură ştiinţifică. M-a primit cu bunăvoinţă şi amabilitate în prima zi a prezentării mele la „Centrul44 de sub conducerea lui, cu care prilej mi-a dăruit una dintre numeroasele şale cărţi (El rey Rodrigo en la literatura, Madrid, 1924).
Numele de familie Menendez, extrem de răspîndit în Spania, îl mai poartă o celebritate excepţională a istoriei culturale spaniole : Marcelino Menendez Pelayo. (In ambele cazuri este vorba de familia paternă. Al doilea nume aparţine mamei.) Felul cum l-a „definit44 Cervan-tes pe Lope de Vega (monstruo de la naturaleza, adică „fenomen al naturii44) se potriveşte perfect şi pentru acest al doilea Menendez. La 19 ani i s-a refuzat numirea ca profesor universitar, deşi reuşise la concurs, din cauza vîrstei. Cel puţin aşa se spune şi, vorba noastră populară, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Era un polihis-tor în sensul cel mai larg şi mai înalt al termenului : filolog, filozof, estetician, istoric al culturii etc. Erudiţia lui depăşea orice limite prin bogăţie şi varietate. A trăit relativ puţin (56 de ani), dar a lăsat la moarte, pe lingă lucrările sale foarte numeroase, o bibliotecă strict personală de 50 000 de titluri, oraşului său natal Şantander, unde se află instalată într-o clădire construită special
161
pentru adăpostirea ei. zid în zid cu casa în care a trăit el multă vreme, devenită şi ea monument public. Am putut să le vizitez şi eu, pe amîndouă, după ultimul război, adevărate rarităţi şi, deci, cu atît mai vrednice de admirat ca mărturii ale forţei spirituale umane. Am evocat aici, palid, personalitatea lui Menendez Pelayo şi cu intenţia de a face elogiul geniului spaniol. Afirm, cu deplină certitudine şi convingere, că Spania întrece toate ţările lumii prin numărul oamenilor săi geniali, toţi, cred, în domeniul disciplinelor umaniste (în sens larg), extrem de originali şi îndrăzneţi în concepţiile lor. Unii dintre ei sînt puţin cunoscuţi, din tot felul de cauze, cum este cazul misticilor din secolul al XVI-lea, în frunte cu Fray Luis de Leon. In literatură, originalitatea spaniolilor, unică în felul ei, a dus la crearea unor tipuri permanent şi general umane : Don Quijote şi Don Juan, precum şi la apariţia unor genuri specifice, inimitabile : romanţa epico-lirică şi romanul picaresc.
Spania trăia atunci sub dictatura lui Alfons al XIII-lea şi a primului ministru Primo de Rivera. în comparaţie cu Italia, condusă atunci de Mussolini, care era mult mai puternic decît regele, patria lui Cervantes putea fi, prin oamenii ei, cel puţin liniştită. Pe şeful guvernului nu-1 lua aproape nimeni în serios. Glume de tot felul circulau pe socoteala lui, şi aceasta, pentru că el însuşi se preta la roluri principale în anecdote. Nu era deloc „personalitate44, fie şi de dimensiuni medii, nici prin capacitate intelectuală, nici prin pricepere politică. Cît despre calităţile de om propriu-zis, adică obişnuit, lăsa mult de dorit. Am constatat oarecum chiar eu acest lucru, fără să fiu ajutat de vreun cunoscător local al situaţiei. Toate atelierele fotografice din străzile mai mult ori mai puţin centrale ale Madridului aveau vitrine speciale cu chipul lui, prezentat, în unul şi acelaşi loc, sub diverse ipostaze, în ce priveşte ţinuta. Cît despre dragostea lui de... viaţă, înţeleasă sub aspectul plăcerilor pe care le oferă oamenilor, semnificativ, din punctul de vedere al opiniei publice, era modul cum îi folosea numele împreună cu titulatura oficială a funcţiei sale, mod variabil după împrejurările în care apărea. în cursul dimineţii, cînd lucra în calitate de prim-ministru, i sespu-
162
nea Excelentlsimo Senor Don Miguel Primo de Rivera, Presidente del Consiejo de Ministros. După-amiază, între prieteni, era Don Miguel, iar seara, în localuri de petrecere, bineînţeles extrem de discrete,... Miguelito !
Dictatura de care aminteam, relativ, foarte relativ, blîndă, era totuşi o realitate. Dovadă, între altele, multe chiar mai convingătoare, este exilarea lui Unamuno. Cu toate acestea, intelectualii progresişti puteau protesta public împotriva abuzurilor, mai cu seamă cînd se încălcau flagrant libertăţile publice. Apăreau adesea memorii şi proteste în presa cotidiană, semnate de reprezentanţi iluştri ai culturii spaniole, printre ei unii membri ai Academiei „regale“ de limbă — cea mai veche şi mai importantă dintre toate — în frunte cu „ directorulu ei Menen-dez Pidal, care semna totdeauna primul. Aşa se explică, în parte, faptul că în 1931 dictatura a putut fi înlăturată, fără eforturi şi sacrificii prea mari.
Madridul era un oraş foarte agreabil în toate privinţele. (Este şi acum !) Avea toate avantajele unei metropole adevărate şi extrem de puţine dintre dezavantajele ei. Mai întîi, era de o curăţenie rar întîlnită în aşezări umane similare. Străzile principale erau stropite regulat, şi cînd era nevoie, nu numai o dată pe zi, dar nu cu maşini-cisterne, ci cu un furtun de dimensiuni neobişnuite şi cu o presiune foarte puternică a apei. Rezultatul era nu numai înlăturarea prafului, ci şi răcorirea sensibilă a străzii şi a aerului. Deşi circulaţia era vie, zgomotul nu se simţea nici pe departe ca în alte locuri. Publicul respecta, în general cu stricteţe, recomandările municipalităţii privitoare la păstrarea curăţeniei şi a disciplinei sub toate aspectele acesteia. Aglomeraţie mare de pietoni se producea în anumite ore ale zilei, care erau, de obicei, dictate de treburile propriu-zise ale oamenilor şi de necesitatea distracţiilor în sensul larg al termenului. Acestea din urmă erau foarte căutate după ora 18°, cînd începea să se mai răcorească vremea şi, în special, pe la 23°, cînd temperatura era suportabilă. în ambele cazuri, priveliştea străzilor era cu adevărat pitorească. Pe arterele centrale, cum era, de pildă, Gran Via, restau-rantele şT cafenelele, foarte numeroase, îşi scoteau cele trebuincioase pentru instalarea clienţilor pe trotuarele în
163
generali spaţioase. Deseori se dădeau... lupte, civilizate, pentru ocuparea unei mese. Dacă acest spectacol se întîl-nea şi prin alte părţi, mai cu seamă prin Italia, deşi nu în aceleaşi proporţii, absolut inedit era cei oferit în cartierele mai puţin centrale şi la periferie, unde lumea se aduna în jurul unei fîntîni, în felul ei monumentală, de fapt o cişmea enormă, a cărei apă curgea fără întrerupere, spre a se răcori în toate sensurile. Bătrîni şi tineri, femei şi bărbaţi, plus copiii, foarte numeroşi şi de toate vîrstele, stăteau acolo ceasuri întregi, aşezaţi, cîţi puteau, pe bănci, alţii, care locuiau în apropiere, pe scaune aduse de acasă, cei mai mulţi, pe trotuare, vorbind, cîn-tînd, jucîndu-se. Totul se petrecea fără zgomot exagerat, mai degrabă, adesea, pe şoptite, nu de teama unei admonestări. care nici nu avea cum să vină, ci din deprindere, ca să nu spun ca efect al educaţiei. Poate să pară curios, dar spaniolii, aşa cum i-am cunoscut eu atunci, şi cum i-am verificat ulterior în călătorii numeroase şi unele prelungite, sînt, împotriva aşteptărilor acelora care se gîndesc la temperamentul lor meridional, mai meridional, căci e şi „african“, decît al italienilor, sînt, în general, discreţi şi delicaţi în manifestările lor obişnuite. Fapt şi mai interesant, fiindcă se întîlneşte extrem de rar, nu există deosebiri, în orice caz nu mari, între oamenii simpli şi ceilalţi din acest punct de vedere. Deviza cavalerilor medievali, toţi nobili, căreia ei se conformau cu convingere, şi anume : honra y dignidad („onoare şi demnitate4*), şi-au însuşit-o, aplicînd-o, cu timpul, şi masele de ţărani şi muncitori. Acest lucru se poate observa, de la prima vedere, şi în ţinuta lor exterioară.
Pe străzi şi cu atît mai puţin în localurile publice, apariţia unei femei singure era o mare raritate, deci surprinzătoare, dacă nu supărătoare. Un cunoscut sau un prieten căsătorit nu te primea acasă la el, ci la cafenea sau la restaurant, chiar şi atunci cînd tu însuţi erai cu soţia. Rămăşiţă, poate, orientală, în orice caz însă medievală, de pe vremea centurii de castitate. Cred totuşi, întemeiat pe consideraţii de natura celor prezentate mai înainte, că a intervenit, dacă nu chiar de la început, şi respectul pentru femeie, care este acolo o realitate incontestabilă. Pot povesti o scurtă întîmplare, nu personală,
164
ci... familială. în zilele în care lucram la Biblioteca Naţională, soţia venea, mai totdeauna acolo, spre sfîrşitul dimineţii, să mă ia, ca să facem drumul împreună pînă la pensiunea noastră. Venea, bineînţeles, singură. De obicei, nu se întîmpla nimic neobişnuit, chiar dacă... abaterea de la tradiţie trezea curiozitatea trecătorilor, care, adesea, şi-o manifestau uitîndu-se mai stăruitor sau oprindu-se, o clipă, în loc. într-o zi însă —- mi-a povestit după terminarea... incidentului — a fost „acompaniată14, de la distanţă, de doi tineri, o bună bucată de drum spre bibliotecă. Amîndoi foarte cuviincioşi, rezervaţi în ţinuta lor, dar extrem de vorbăreţi. Soţia nu cunoştea limba spaniolă şi, deci, nu înţelegea ce spuneau însoţitorii săi. Eu sînt sigur că-i făceau complimente, poate chiar în versuri, ca în atîtea scrieri literare bine cunoscute pretutindeni. Şi ea a avut oarecum aceeaşi impresie, conducîndu-se după întreaga lor comportare. Bănuiala noastră s-a dovedit a fi justă. în cursul aceleiaşi zile am întîlnit un cunoscut, cu care am stat mai mult de vorbă. Soţia mea i-a povestit, stăpînită încă de supărare, în-tîmplarea relatată aici. Interlocutorul nostru a rămas teribil de surprins ascultînd-o, dar nu de... isprava tinerilor săi compatrioţi, ci de nemulţumirea ei. „Ceea ce vi s-a întîmplat dv., stimată doamnă, este o formă de manifestare a celui mai frumos omagiu pe care îl poate primi femeia la noi din partea unui bărbat44. Eu am apreciat la fel evenimentul, făcînd apel la cunoştinţele mele de istorie literară medievală, în special poezia lirică amoroasă şi romanele cavalereşti.
Madridul are destule Sehenswiirdigkeiten, cum spun nemţii. Dacă îi lipseşte o catedrală care să se apropie de valoarea artistică şi istorică a celor din Burgos, Sevilla sau Cordoba, posedă, în schimb, un muzeu de artă, „El Prado44, care poate sta alături de oricare dintre cele mai celebre ale lumii, şi cîteva parcuri, în primul rînd „El Retiro44, la aceeaşi înălţime. în acest muzeu predomină, cu mult, pictura, în comparaţie cu sculptura, ca mai pretutindeni, şi în acelaşi timp pictura spaniolă faţă de cea europeană. Dealtfel, nu numai Velâzquez, Murillo, El Greco şi Goya, care pot concura cu oricare alt mare
165
pictor european, ci şi alţii, foarte valoroşi, ca Zurbarân şi Ribera, ocupă în istoria picturii universale locuri de frunte. Datorită faptului că două ţări europene „producătoare44 de artă -plastică la cel mai înalt nivel — e vorba de Ţările de Jos şi de Italia (partea ei meridională) — au stat multă vreme sub stăpînirea Spaniei, şi tocmai în epoca cea mai înfloritoare a picturii lor, „El Prado44 posedă o mare cantitate de opere flamande, olandeze şi italieneşti. Ca şi la Florenţa sau -la Paris, vizitele noastre la acest muzeu le făceam duminica, avlnd atunci atît noi, cît şi ...muzeul, libertate de mişcare.
Ieşiri de durată mai scurtă din Madrid n-am prea făcut. Una singură merită o menţiune. Am vizitat, o zi aproape întreagă, celebrul, în multe sensuri, „Escorial44, opera integrală ca spirit a celui mai absolutist dintre toţi regii Spaniei : Filip al II-lea. Exteriorul "acestui palat, care era reşedinţa lui obişnuită, semăna ca două picături cu o cazarmă autentică, aş zice cazonă, dacă n-ar fi un pleonasm. Un patrat colosal de piatră, de o sobrietate exasperantă şi de o răceală perfect identică, aşezat în-tr-o regiune la fel de uscată şi de neospitalieră, după chipul şi asemănarea celui care l-a imaginat. In interior, vizitatorul se remontează, din punct de vedere însă numai strict intelectual, căci poate admira, cu respect şi umilinţă, o colecţie, în unele privinţe unică, de rarităţi literare în sens larg : manuscrise de toate felurile, cele mai multe foarte vechi, cărţi rarisime, ediţii princeps etc., etc. Această bibliotecă enormă nu reprezintă o simplă expoziţie. Numeroşi cercetători, laici şi clerici — am uitat să spun că „Escorialul44 este, în intenţia creatorului
de fapt, o mănăstire--------o utilizează zilnic cu cel mai
mare folos pentru disciplinele pe care le cultivă. „Răceala44 de afară există însă şi aici, dar pasiunea pentru studiu a celor ce o frecventează o învinge şi o transformă aproape în căldură.
Ultimele zece zile ale călătoriei noastre în Spania le-am consacrat vizitării, grabnice, a vechii capitale, încă din epoca vizigotică, Toledo şi a celor trei centre, cunoscute pretutindeni, ale Andaluziei, care sînt Sevilla, Cordoba şi Granada. Primul se găseşte relativ aproape de Madrid, pe fluviul Tajo, în regiunea, poate, cea mai
166
uscată a Spaniei. Intre malurile nisipoase ale acestui mare „rîu44 — spaniolii spun rio şi Dunării, de pildă, şi unui pîrîu oarecare — se scurge — zic aşa, fiindcă nu curge — leneşă şi adormită, o apă, bogată cantitativ, dar parcă mai mult imaginară. Mi-am amintit din nou, păs-trînd proporţiile, de Arno florentin şi, prin asociaţie, de Pado. Toledo există aş zice pentru toată lumea, înainte de toate, prin catedrala lui şi prin El Greco. Prima este considerată drept cea mai importantă, prin faptul că oraşul care o adăposteşte a fost multe secole capitala ţării şi centrul religios al ei, după ce a fost recucerit de către spanioli. Dacă nu mă înşel, arhiepiscopul care îşi are acolo sediul era (poate mai este) „primatul14 bisericii spaniole, cardinal de drept. A fost primul oraş mai mare reintrat în stăpînirea recuceritorilor, care duceau contra arabilor o luptă nu numai politică, ci şi, poate mai ales, religioasă. Catedrala, în stil gotic, ca şi altele, are şi o valoare artistică inestimabilă. La fel, din acest punct de vedere, şi muzeul El Greco, care este instalat în casa acestui pictor de origine greacă şi iniţiat în arta sa la Veneţia, ceea ce nu l-a împiedicat, eu aş zice, dimpotrivă, l-a ajutat, să fie cel mai autentic spaniol dintre toţi confraţii săi iberici. Această afirmaţie are nevoie de o dezvoltare, pe care o dau, cu îndoială şi cu riscul de a provoca replici de la cunoscători calificaţi ai artei plastice. El Greco a fost, după opinia mea, un neofit politic în sensul „civic14, etimologic, al cuvîntului. (Evit termenul „etnic44, spre a nu da loc la confuzii supărătoare.) Noii adepţi ai unei credinţe de orice fel (literară, religioasă etc.) sînt, de obicei, fanatici, fără să-şi dea seama, şi întrec adesea, dacă nu totdeauna, pe cei vechi. Exemple se pot da multe, dar nu mi se par necesare. (Şi totuşi îmi este imposibil să nu-1 pomenesc pe cel mai ilustru dintre toţi neofiţii, pe apostolul Pavel.) Nu ştiu şi nici nu interesează cred, prea mult, cum se simţea „politic44 El Greco (spaniol sau grec ?). Artistic, dacă judecăm după tipurile create de el, în măsura în care mă pot pronunţa eu, modest amator în ale artei, el întrece, cum am mai spus, pe oricare dintre pictorii Spaniei. Atît chipul, cît şi atitudinea oamenilor zugrăviţi de el sînt mai spaniole decît acelea ale „modelelor44 lui Velâzquez
167
sau Murillo. Pe ai acestora îi poţi confunda cu italienii, de pildă, sau cu alţi meridionali, atît ca figură, cît şi ca ţinută; Pe ai lui El Greco, nu. îi recunoşti de la distanţă că sînt spanioli, în ipoteza că ai în minte tipul obişnuit al acestora, sau că sînt altfel, cu totul altfel, decît oamenii cu care te poţi întîlni aproape oriunde în Europa. Mai întîi, conturul însuşi şi trăsăturile propriu-zise ale feţei. Apoi statura şi mai cu seamă alungirea ei, care face impresia că posesorul ei tinde să se înalţe spre cer. Aici a intervenit transfigurarea artistică de natură religioasă. Spaniolii nu sînt nici foarte înalţi şi nici prea zvelţi, mai degrabă dimpotrivă, dar credinţa fierbinte în Dumnezeu le spiritualizează întreaga lor fiinţă materială. Aşa La văzut sufleteşte El Greco, şi aşa i-a înfăţişat, şi nu s-a înşelat. L-a ajutat la aceasta, cu siguranţă, credinţa sa religioasă de origine bizantină, care putea fi, în anumite cazuri, fanatică şi, deci, asemănătoare cu a spaniolilor din epoca reconquist-ei, a luptei înverşunate contra cotropitorilor arabi. Tipurile zugrăvite de El Greco seamănă uimitor de mult unele cu altele din aceste puncte de vedere, şi cu toate acestea nu sînt monotone, nu se repetă, fiecare avînd personalitatea sa. Dacă nu ar diferi îmbrăcămintea de la laici la clerici, ai crede că toţi „eroii44 lui sînt călugări : pe toţi îi inspiră, în sens oarecum fizic, material, credinţa lor fierbinte.
Sevilla aminteşte de Toledo prin cele două celebrităţi pe care le-am prezentat în descrierea acestuia din urmă : catedrala şi casa-muzeu a unui mare pictor, în cazul de faţă, Murillo. Pentru vizitatorii grăbiţi şi, deci, mai puţin atenţi, mai mult decît biserica însăşi, una dintre cele mai valoroase, ca operă de artă, nu numai din Spania, contează aşa-numita Giralda, un turn de circa o sută de metri, construit de mauri, care se găseşte foarte aproape de catedrală şi de aceea pare a fi o campanilla a acesteia (ca la San Marco din Veneţia). După recucerirea Sevillei (în secolul al XlII-lea), creştinii au aşezat în vîrful turnului o statuie enormă, care înfăţişează „credinţa44. In ce priveşte colecţiile de artă, acest oraş posedă un muzeu, afară de cel consacrat lui Murillo, care, prin bogăţia şi valoarea conţinutului, poate rivaliza cu multe instituţii similari. Acest oraş este patria şi a lui Velâz-
168
quez, ca să nu mai amintesc de alţi pictori, mai modeşti, şi aceştia cu un nume în istoria artei. Tot din vremea maurilor datează celebrul „Alcazar44 (nume arab pentru „palat, la origine întărit, ca o fortăreaţă44), cu o livadă enormă de portocali şi lămîi, oare, în septembrie, cînd i-am văzut, mai aveau de aşteptat pînă la coacerea fructelor.
Din punct de vedere istoric, Sevilla a căpătat o importanţă excepţională după descoperirea Americii. Date fiind poziţia geografică, nu departe de zona occidentală extremă a Mediteranei, şi, mai ales, aşezarea pe malul Guadalquivirului, singurul fluviu navigabil al Spaniei, deşi lungimea lui este cu mult mai mică decît a celorlalte, amintite şi ele în acest capitol, acest oraş a devenit centrul unei activităţi febrile în legătură cu „colonizarea44 lumii noi, adică, spus altfel, cu exploatarea, în toate sensurile, a acesteia. De aici porneau toate corăbiile dirijate spre continentul de curînd cucerit. Căci Guadalquivirul are un debit mare şi, mai cu seamă, rapid, datorită configuraţiei solului. în treacăt zis, dacă Sevilla mi-a plăcut enorm, faptul se explică şi prin... slăbiciunea mea pentru rîurile şi fluviile bogate în apă, cînd se poate, şi limpede, ca să mă pot scălda cu toată bucuria în ele. Mi-am adus aminte de Adigele italian, care ocupă, sub acest aspect, în patria lui, un loc asemănător, în comparaţie şi prin contrast cu celelalte. Rezultatul activităţii colonizatoare, menţionată mai sus, desfăşurată de-a lungul timpului, s-a concretizat istoric prin crearea unui adevărat depozit de documente, care înregistrau tot ce se întîmpla în legătură cu colonizarea : de pildă cîţi oameni şi de unde anume plecau în lumea nouă, ce produse se trimiteau acolo sau veneau de acolo etc. Astfel au luat naştere aşa-zisele „Arhive ale Indiilor44, sursă inepuizabilă pentru istoria de secole a colonizării lumii noi. Lingviştii înşişi fac apel la ele, cînd încearcă să explice anumite particularităţi ale spaniolei vorbite în America : unele seamănă cu ale unui grai, altele cu ale altui grai din Spania etc., de unde urmează, cel puţin teoretic, că în operaţia de colonizare propriu-zisă, cu oameni, adică, aceştia au fost mai nume-
169
roşi din regiunile respective ale Spaniei decît cei din alte . zone, a căror vorbire n-a lăsat urme în spaniola vorbită de indienii asimilaţi.
In plimbările noastre de lungă durată prin Sevilla am avut impresia, clară, că ceea ce ştiam, bineînţeles, nu prea mult, din auzite şi din citite despre acest oraş, de fapt despre viaţa propriu-zisă a lui, corespundea realităţii, constatare pe care nu cred s-o mai fi făcut în alte cazuri. în primul rînd, o mare vioiciune, nu numai în mişcări, ci şi în gîndire a oamenilor, care îmi amintea foarte bine de italienii meridionali şi chiar de români. Chestiune, în primul rînd, de ordin psihologic, adică de temperament, dar, într-o anumită măsură, şi de constituţie fizică : n-am văzut oameni graşi, ca în centrul şi nordul Spaniei. Sprinteneala corporală merge alături de cea spirituală şi este sau poate fi un suport al acesteia. Frumuseţea reprezenta o a doua trăsătură caracteristică a sevillanilor, şi nu numai în cazul bărbaţilor, deşi femeile mi s-au părut mult mai frumoase (şi nu cred că reminiscenţele literare au jucat vreun rol în crearea acestei impresii). Manifestările exterioare ale temperamentului andaluzian, căci Sevilla se află în plină Andaluzie, nu mi s-au părut deloc exagerate şi, în orice caz, nu semănau cu cele... popularizate prin literatură (mai ales nespaniolă) şi prin celebra operă muzicală Carmen.
Spre deosebire de Sevilla, celelalte două centre citadine ale Andaluziei, Cordoba şi Granada, atrag, de la prima vedere, atenţia asupra aspectului lor exterior prin amprenta puternică a stăpînirii maure multiseculare. Cel ■clintii, în mai mare măsură ca înfăţişare oarecum generală, celălalt, prin numeroasele şi foarte caracteristicile monumente arhitectonice. Cordoba am vizitat-o foarte din fugă, poate şi din cauza căldurii excesive. Se pare că este cel mai... fierbinte oraş al Spaniei. (Poate şi în ce priveşte... sîngele locuitorilor. Să ne gîndim, de pildă, la Gongora, reprezentantul cel mai ilustru şi mai autentic al barocului literar.) Fapt sigur, căci l-am constatat direct, este că într-o zi — după ultimul război mondial — am trăit la Cordoba sub 41 de grade la umbră. Acest oraş mi-a rămas în minte pentru toată viaţa graţie catedralei lui, mezquita, cum i se mai spune, adică „moscheiaw,
170
monument arhitectonic unic în lume (trebuie să adaug în lumea cunoscută de mine) prin stilul, ca şi prin grandoarea lui. Nu seamănă absolut deloc nici pe din afară, nici în interior, cu catedralele pe care le-am cunoscut eu, nu numai în Spania. Lucru perfect explicabil : a fost construită de mauri în secolul al VlII-lea. Impresia de „nemaivăzut14 este extraordinară înăuntrul ei. O pădure imensă de coloane (mi se pare 960 la număr), care, dacă sînt privite dintr-un anumit punct, se acoperă perfect una pe alta în «câteva zeci de şiruri paralele. înălţimea este relativ mică, şi de aceea, chiar cînd se aprind becurile, obscuritatea predomină, mai ales că este ajutată de ferestre :— aflate, din cauza dimensiunii neobişnuite, la distanţă mare — care nici ele nu sînt prea luminoase. După recucerirea, în secolul al XlII-lea, a Cordobei, spaniolii au transformat-o în biserică, respectînd într-un spirit tolerant cu atît mai surprinzător, cu cît recucerirea era o adevărată cruciadă, tot ce ţinea de credinţa religioasă a maurilor. Exemplu strălucit de înţelegere umană la un nivel de neconceput, şi nu numai pentru epoca aceea. Judecind după Nathan der Weise al lui Lessing, care cred că se întemeiază pe date istorice, în linii mari, fireşte, ceva asemănător s-a petrecut în Orientul Apropiat sub domnia sultanului Saladin (secolul al XH-lea). Evreul Nathan, templierul (creştin fanatic) şi musulmanul, stăpîn politic şi militar al regiunii, convieţuiesc nu numai paşnic, ci şi omeneşte, în sensul cel mai pur al acestei noţiuni. Se înţelege că e vorba de un caz mai mult ori mai puţin izolat, pe care Lessing l-a „înfrumuseţat44, fără exagerări, mai ales din spirit polemic (contra bisericii „oficiale44), dar absolut real. Spaniolii şi maurii aveau în această catedrală, unică şi din acest punct de vedere, „altarele44 lor separate, şi sînt dispus să cred, probabil din entuziasm umanist, că se închinau acolo, şi unii şi alţii, cînd impuneau împrejurările, în aceleaşi zile şi la aceleaşi ore, fără să se stingherească în vreun fel oarecare.
Granada, care a stat, împreună cu regiunea înconjurătoare, sub stăpînirea maurilor toate cele aproape opt secole scurse de la invazia acestora (711) pînă la înfrîn-gerea definitivă a lor (1492), pare, ca înfăţişare generală,
171
mai bine zis ca atmosferă, mai spaniolă şi, de aceea, mai apropiată de Sevilla, decît Cordoba. Impresionează plăcut, de la prima aruncătură de ochi, lumina şi limpezimea aerului, care se resfrîng oarecum şi asupra oamenilor. Chestiune, fireşte, de optică în accepţiunea materială a termenului : aşezarea geografică, împreună cu toate implicaţiile ei, vor fi diferind de cele de la Cordoba. Nu interesează însă explicaţia, ci realitatea faptelor. Monumentele arhitectonice ale Granadei, creaţie a geniului arab, conservate, în general, foarte bine, sînt cunoscute chiar de către oamenii care n-au fost niciodată în situaţia de a se interesa direct de ele. Călători celebri şi talentaţi le-au popularizat, iar după ei, tot felul de oameni, mai cu seamă ziarişti, publicişti, artişti, oameni de teatru etc., au dus mai departe această popularizare, împinşi de admiraţie, de interes sau de ambiţie. în epoca de după ultimul război mondial, Andaluzia, de fapt Granada (oraşul şi provincia) au ajuns să fie cunoscute, la un nivel ridicat şi adecvat realităţii, prin opera marelui poet şi luptător democrat Fedeirico Garcia Lorca. Andaluzia, ţara visurilor, a cîntecelor şi a dansurilor aprinse şi violente, există în mintea celor mai mulţi prin Granada, cu tot ce are ea memorabil : Alhambra, înainte de toate. Generalife şi „Cartuja“ (aceasta, o mănăstire de călugări din ordinul şartreuzilor, cu picturi interioare de mare valoare). Noi le-am vizitat atent pe toate şi, fără să avem imaginaţie... poetică, ne-am putut transporta, cîteva clipe, cu mintea, în vremea cînd aceste lucruri trăiau cu adevărat, fiindcă aveau în ele şi printre ele oameni. Am parcurs şi puţinele şi îngustele străzi locuite de evreii spanioli, cu micile lor prăvălioare, bogate însă în marochinării fine. Spre deosebire de mauri, care — mă refer la oamenii simpli — s-au asimilat, cum au făcut-o conaţionalii lor de-a lungul întregii dominaţii asupra Spaniei, evreii au continuat să trăiască şi să se înmulţească numai ei înde ei.
Una dintre cele opt, nouă săptămîni, destinate călătoriei în Peninsula Iberică, am petrecut-o în Portugalia. Această ţară nu este, sub nici un aspect, o prelungire a Spaniei, cum ne-am aştepta, ţinând seamă de .poziţia ei geografică. Imediat ce am trecut graniţa, prin dreptul
172
celebrului oraş universitar Salamanca, pe care l-am străbătut, cîteva ore, noaptea, ceea ce a făcut să ni se pară şi mai medieval decît este în realitate, ne-am simţit, cu adevărat, în alt mediu. Mai întîi, fizic. Uscăciunea, atît a pămîntului, oît şi a aerului, aşa de caracteristică pentru Spania, a dispărut ca prin farmec. Duipă două, trei zile ne simţeam, din acest punct de vedere, întocmai, ca mai tîrziu, în sudul Italiei sau la Malta. Vecinătatea Oceanului Atlantic însemnează o mare binefacere pentru toate regiunile pe care le scaldă apele lui. Vegetaţia, de toate felurile, bogată, chiar exuberantă, te înviorează şi-ţi creează o bună dispoziţie permanentă. Pentru culturi pe întinderi mici de pămînt, cu legume sau cu arbuşti fructiferi, se folosea o irigaţie destul de rudimentară, cu puţuri ca ale noastre — le recunoşteam uşor de la distanţă — sau cu roţi de scos apa* dintr-un pîrîu, aşa cum se obişnuia şi la noi pentru întreţinerea grădinilor de zarzavat.
Acestor deosebiri exterioare, care te izbeau de la prima vedere, li se adăugau cele privitoare la om şi la atmosfera spirituală în general. Portughezii par, ca înfăţişare, mai puţin „africani“ decît spaniolii. Amestecul cu maurii, care i-au stăpînit şi pe ei secole de-a rîndul, n-a fost la fel de profund ca în cazul vecinilor. Dealtfel, drept urmare logică a acestui fapt, limba lor, bogată şi ea în cuvinte de origine arabă, stă în urma spaniolei în această privinţă. Şi, ca să continuu cu aceste consideraţii de ordin istoric, trebuie să mai amintesc că populaţia autohtonă a actualei Portugalii au fost celţi (lusitani), ■''amestecaţi^cîi iberi, aceştia fiind în minoritate. Şi iberii, după opinia majorităţii specialiştilor, erau africani sau foarte de aproape înrudiţi cu aceştia. Din punct de vedere spiritual, portughezii sînt mai puţin „graviu decît spaniolii, aceasta, prin temperament, care este, aş spune, liric, înclinat spre visare şi contemplare. De aici provine uşurinţa cu care un străin — mă refer la noi, românii — se simte atras, din primul moment, de aceşti oameni, toţi, indiferent de categorie socială, foarte apropiaţi şi prietenoşi. în ce priveşte viaţa economică, situaţia lor era (cred că este, în continuare) inferioară celei a spaniolilor, ceea ce s-ar explica, după mine, în parte, tot cu aju-
173
torul temperamentului. Fără voie îmi vine în minte deosebirea, sub acest aspect, dintre munteni şi moldoveni, ultimii mai asemănători cu portughezii. In Spania n-am văzut, nici atunci, nici mai tîrziu, oameni cu picioarele goale, pe cînd în Portugalia am întîlnit destui. Şi nu poate fi vorba, în primul rînd, de educaţie, cum s-ar putea gîndi cineva care cunoaşte deviza honra y dignidad, însuşită de la nobili, cu vremea, de către masele populare spaniole.
Lisabona şi Coimbra le-am vizitat din fugă. Capitala avea, atunci, reputaţia, poate uşor exagerată, că este cel mai zgomotos oraş din lume (sau numai din Europa ?). Am constatat că aşa era, fără să ştiu de ce. La vreo 20 de kilometri spre vest se află orăşelul Cascaes, pe malul oceanului, staţiune balneară marină luxoasă, la care se ajungea cu un tren electric (produs şi el, ca atîtea comodităţi ale localităţii, al gustului pentru confort al englezilor, stăpînii economici ai Portugaliei din vremea aceea). Am privit de acolo apusul soarelui. Senzaţie ciudată, cauzată de plutirea, alternată jni scufundarea astrului în ocean, operaţie repetată de^cîteva ori, pînă la dispariţia lui totală. Coimbra ne-a plăcut prin aşezarea ei (pe o înălţime, oraşul vechi, iar la poalele ei, cel nou) şi prin aspectul medieval (mă refer la prima ei parte), extrem de poetic. Această ultimă impresie este, cu siguranţă, în mare măsură, un produs livresc. Nu puteam uita că mă găsesc în patria lui Camoes, chiar dacă acesta a trăit în plină Renaştere, fost student al Universităţii, foarte vechi, din Coimbra. Tradiţia medievală era atît de puternică, încît studenţii purtau, ca pe o uniformă oarecum obligatorie, o pelerină lungă pînă aproape de pămînt.
V.	VIAŢA UNIVERSITARĂ
O catedră în învăţămîntul superior din România veche valora — acesta-i termenul exact — cit o moşie bună, cu avantaje, în plus, faţă de aceasta. Căci, afară de „glorie“, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără teama, pe care o avea moşierul, că o secetă sau altă întîmplare asemănătoare îl poate ruina. Venitul consta nu numai în salariu, ci şi în cota-parte din taxele plătite de studenţi, care, la Facultăţile de Drept, de pildă, puteau întrece chiar salariul unui profesor cu cîteva gradaţii. Amănunte privitoare la acest aspect, dureros pentru cei care trebuiau să^jalinifînteze-Jiondul bănesc în discuţie, voi da ceva mai departe.
în viaţa mea şi a soţiei mele nu s-a produs nici o schimbare esenţială prin obţinerea, ca titular, a catedrei de Filologie romanică. Ne-am păstrat, în general, vechile obiceiuri şi deprinderi, trăind, bineînţeles, mai confortabil, întrucât salariul era cu mult superior celui dinainte. (Gradaţiile obţinute ca profesor secundar mi-au fost nu numai recunoscute, ci şi adaptate la noua remuneraţie.) Am putut, astfel, să închiriem o casă mai încăpătoare, chiar dacă familia nu ni se înmulţise, şi într-un cartier mai liniştit, în una dintre străzile patriarhale ale Iaşilor. Am putut de asemenea să ajut pe fraţii mei şi pe unele rude mai apropiate ceva mai substanţial decît pană atunci. Se înţelege că aceeaşi libertate mai mare de mişcare din punct de vedere bănesc am avut-o pentru procurarea de cărţi şi reviste, atît româneşti, cît şi străine. Cercul relaţiilor sociale s-a lărgit. Am continuat pe cele vechi, mai ales cu doi foşti colegi de liceu, unul, Ion Andriescu-Cale, amintit în volumul I, care era ingi-
175
nerul-şef al oraşului, celălalt, Mihai Botez, profesor secundar de Matematică. Nu pot trece sub tăcere talentul didactic excepţional al acestuia din urmă, talent pe care i l-am simţit încă din liceu. Deşi nu era cel mai bun matematician din clasa noastră, era singurul om de la care înţelegeam ceva din disciplina lui favorită. Cînd îl examina profesorul — acesta, detestabil din punct de vedere pedagogic — pricepeam aproape tot, datorită unei precizii într-adevăr matematice a răspunsurilor sale : nici un cuvînt de prisos şi nici unul în minus.
Cu colegii de la Facultatea de Litere nu eram, afară de unul singur, cum se spune curent, în vizită. Pe A. Philippide şi pe G. Ibrăileanu îi vedeam, eu singur, şi acasă la dînşii. Dintre ceilalţi n-am cunoscut de aproape, în acest sens, decît pe Traian Bratu, care era şi un „om de lume“, la nivelul modest al unui profesor atît de sobru în toate privinţele, cum era el. Prietenia mea cu dîn-sul data încă din epoca studenţiei, dar s-a dezvoltat şi a căpătat altă nuanţă după căsătoria mea, mai bine zis după primul război mondial, cînd am început să ne vizităm şi să ieşim cînd şi cînd seara împreună la vreun restaurant. Ne înţelegeam perfect de bine, în toate, nu numai noi înşine, ci şi soţiile noastre.
M-am împrietenit, în schimb, cu doi mari... matematicieni, ambii de la Facultatea de Ştiinţe. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu ani în urmă, că se va petrece aşa ceva în viaţa mea, aş fi spus că visează ziua-n-amiaza mare sau că vrea să rîdă de mine. Prietenia cu dînşii s-a întemeiat, bineînţeles, pe posibilităţile noastre pur umane de a ne înţelege. Unul, Alexandru Myller, a fost conducătorul şcolii matematice ieşene, cu elevi la fel de apreciaţi şi de cunoscuţi ca şi dînsul, în frunte cu Gh. Vrînceanu şi Octav Mayer, ambii membri titulari — la fel cu el însuşi — ai Academiei R.S.R. Soţia lui, Vera Myller-Lebedev, a fost şi ea profesoară la Facultatea de Ştiinţe, tot ca matematician, încă înainte de primul război mondial. Folosesc acest detaliu informativ pentru a arăta că universitatea ieşeană a mai avut, în aceeaşi epocă, o femeie, cu titlul de profesor, la Facultatea de Medicină, pe doamna Puşcariu, născută Densuşianu (soră a marelui filolog cu acest nume). Şi, ca să insist încă un moment asupra spi-
176
i’ituilui progresist al ieşenilor, deosebit, sub acest aspect,, de al bucureştenilor din vremea aceea, citez încă un exemplu de biruinţă feminină în lupta semenelor noastre pentru egalitatea cu bărbaţii. Este vorba de o descendentă din familia Negruzzi, Ella, strănepoată a unui frate al scriitorului, prima femeie-avocat din ţara noastră. Revenind la Alexandru Myller, trebuie să fac cunoscută o operă a lui, în unele privinţe, superioară celor cu conţinut ştiinţific şi celei de creator al unei şcoli matematice autentice : înfiinţarea şi dezvoltarea pînă la maximum a unei biblioteci de specialitate unice la noi şi, foarte probabil, fără multe perechi în lumea întreagă. Ca să arăt pasiunea lui extraordinară pentru această creaţie a sa, voi povesti două întîmplări (nu ştiu cum să le spun altfel) semnificative. Deşi Seminarul de Matematică primea subvenţii anuale (la fel cu alte anexe ale catedrelor de la toate Facultăţile) şi totodată făcea schimb de publicaţii cu instituţii de specialitate străine, profesorul My-ller recurgea şi la alte posibilităţi de sporire a fondurilor bibliotecii, între altele, elaborarea, în colaborare cu elevi de-ai săi, a unor manuale pentru învăţămîntul secundar. Veniturile vînzării acestora erau utilizate în întregime pentru îmbogăţirea bibliotecii. Nu mai amintesc de contribuţia bănească, personală, şi a unora dintre membrii catedrei. Cînd mă găseam, după ultimul război, la Moscova, m-a rugat să caut o broşură de circa 7-8 pagini a marelui matematician rus Lobacevski, pe care n-o avea la seminar. Am fost... norocoşi amîndoi, căci am găsit^o şi i-am trimis-o. L-am făcut pur şi simplu fericit!
Colegul său, cu care m-am împrietenit destul de repede foarte de aproape, a fost Simion Sanielevici, o personalitate puternică, şi nu numai profesional vorbind. Studiase matematica la Paris (soţii Myller, la Gottingen), fapt care explică într-o anumită măsură natura oarecum franceză a inteligenţei sale, în sensul unui interes foarte larg şi variat dincolo de preocupările de strictă specialitate (pentru literatură, artă, sociologie etc.), precum şi al unui rafinament spiritual cu totul aparte. Bineînţeles, aceste calităţi s-au ivit şi s-au dezvoltat pe un fond do-bîndit prin naştere. In tinereţe fusese socialist, şi nu
177
numai teoretic, frecventînd clubul şi reuniunile partidului social-democrat (era născut în 1870) şi colaborînd la periodicele editate de acesta. A rămas toată viaţa un progresist, nu numai în politică, fără să militeze în accepţia curentă a termenului. Tot ca tînăr s-a manifestat^şi în domeniul oareciim literar, cu diverse încercări, pe care le înregistrează, cu aprecieri favorabile, N. Iorga, fostul său coleg de liceu la Botoşani, în Istoria literaturii romă-neşti. Epoca contemporană. Cunoştea cîteva limbi străine, pe care le folosea, înainte de toate, pentru lecturi de opere beletristice. A învăţat singur, destul de tîrziu, limba rusă, foarte temeinic şi, după Eliberare, a tradus admirabil o serie de cărţi aparţinînd literaturii clasice ruseşti. Avea humor, dublat de nuanţe satirice destul de ascuţite, care se manifesta adesea sub forma unor jocuri de cuvinte foarte reuşite. Citez unul pentru poanta lui politică. Despre un universitar, a cărui soţie era vară primară cu o „prietenă44 a lui Carol al II-lea, spunea că-i rudă cu acesta prin... mezalianţă. Prietenia mea cu profesorul Sanielevici era concurată de aceea a soţiilor noastre, care se înţelegeau tot atît de bine una cu alta ca şi noi înşine. Ne vizitam des, ieşeam împreună şi la spectacole, nu numai la restaurante. Mărturisesc sincer că am învăţat multe lucruri, care nu se pot deprinde din cărţi sau din alte surse, de la acest om înţelept, ca un filozof antic, sensibil la ceea ce se petrecea în jurul său şi doritor de progres autentic, mai ales în domeniul spiritual.
La alegerile parlamentare din 1933, după formarea unui guvern liberal, prezidat de I. G. Duca, s-a depus ia Iaşi, între altele, o listă de candidaţi alcătuită din muncitori şi funcţionali comerciali particulari (şi aceştia un fel de exploataţi). Nu-mi amintesc alte detalii decît că n-a fost ales nici unul dintre ei şi că după alegeri au fost daţi în judecată, pe baza legii presei din vremea aceea, din cauză că în programul lor figura, printre alte puncte, şi exproprierea moşiilor care mai rămăseseră după cea realizată în urma primului război mondial. Acuzaţii m-au pus martor şi pe mine, împreună cu alţi cîţiva intelectuali democraţi. Procesul s-a judecat la Curtea de apel, fără să pot spune de ce la o instanţă superioară, cum era
178
aceasta. Ţin minte că, la depoziţia mea, procurorul, fost adept, ca student, al „democraţiei4* lui A. C. Cuza, s-a scandalizat pur şi simplu, cînd m-a auzit spunînd că, dacă la prima expropriere, s-au redus sute de moşii de la multe mii de hectare la 500, nu văd ce este subversiv în propunerea de a se merge mai departe, prin desfiinţarea proprietăţii de pămînt pînă la o limită să zicem rezonabilă. Apărătorul legii, nu a celei juridice, pe care îl obliga funcţia s-o apere, ci al celei... morale, a spus pur şi simplu următoarele (reproduc fidel conţinutul) : „De ce să ne mai mirăm că nişte muncitori se gîndesc la asemenea lucruri, cînd un profesor universitar, a cărui menire este să facă şi educaţie studenţilor săi, vorbeşte cum aţi auzit cu toţii !44 Eu mi-am permis să protestez, adre-sîndu-mă Curţii (adică judecătorilor) astfel : „Credeam că am venit aici ca martor, nu ca acuzat, cum pare a mă considera domnul procuror44.
Avantajele mari, de toate felurile, în frunte cu cel „politic44, pe care le oferea o catedră universitară, atrăgeau, fireşte, pe oricine, în limitele dispoziţiilor legale, destul de laxe în ce priveşte interpretarea lor. Am arătat, în legătură cu mine însumi, ce condiţii cerea articolul 81 pentru „chemarea44 cuiva ca profesor titular. Dacă în ce priveşte titlul de doctor situaţia se prezenta oarecum clar — spun oarecum, fiindcă titlul tezei de doctorat, deci specialitatea însăşi a candidatului, se preta la modalităţi interpretative destul de variate — aprecierea formulei „lucrări de mare valoare44 putea varia de la un pol la celălalt, după „atmosfera44 existentă deja sau creată ad-hoc în jurul candidaţilor. Nu numai cînd exista concurenţă propriu-zisă, ci şi în cazul unui singur amator se dădeau lupte, adesea aprige, pentru ocuparea unei catedre vacante. Mijloacele folosite erau nenumărate. Cel mai... nevinovat era de natură politică. Chiar dacă nu toţi profesorii unei Facultăţi erau membri ai vreunui partid, cîştigarea lor sau a unora dintre ei se obţinea prin procedee politice, acestea înseşi numeroase şi variate, ca, de pildă, numirea ca preşedinte al unei comisii pentru examenul de bacalaureat, un concediu fără pagubă... financiară, participarea la un congres peste graniţă etc. etc. Aceasta, în ipoteza că Ministerul Invăţă-
179
inîntului, recte conducătorul acestuia, avea un candidat preferat, de obicei, dacă nu chiar totdeauna, agreat de partidul aflat la putere. Cele două partide mai puternice după primul război mondial — liberalii şi naţional-ţărăniştii — se aliau uneori, făcîndu-şi concesii reciproce. Cîteodată, metoda dădea rezultate bune pentru instituţia de învăţământ Însăşi. Citez căzui lui Şt. Motaş-Ze-letin, votat şi de profesorii care ar fi preferat pe altul, după ce s-a căzut de acord ca acesta să fie recomandat pentru ocuparea catedrei de Filozofie de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1927), unde disciplina în cauză, avînd mai mică importanţă decît similara ei de la Facultatea de Litere, putea fi predată şi de cineva mai puţin valoros şi totuşi corespunzător. G. Ibrăileanu însuşi a ajuns profesor, în 1912, tot în modul acesta : conservatorii din consiliu l-au votat pe el, care era liberal, cu condiţia ca liberalii de la Facultatea de Drept din Bucureşti să-şi dea votul pentru conservatorul C. C. Arion (ministru în funcţiune al Instrucţiunii Publice şi autor al legii cu articolul 81). Ambele instituţii s-au ales cu oîte un profesor de mare valoare.
Punctul de vedere politic se împletea foarte des cu cel strict personal, şi acesta era, de multe ori, hotărîtor. El intervenea din ambele părţi, ca să zic aşa : atît candidaţii, cît şi profesorii votanţi se conduceau după interesele lor, complicate şi variate, care nu erau totdeauna uşor detectabile şi de aceea se manifestau ciudat, capricios şi surprinzător. Pentru obţinerea voturilor, cei interesaţi recurgeau uneori la cele mai urlte şi mai înjositoare procedee. Mă opresc la două cazuri. Pentru ocuparea catedrei de Sociologie de la Facultatea de Litere din Iaşi, profesorii serioşi, printre ei cei mai „activi“ fiind G. Ibrăileanu şi Traian Bratu, susţineau pe Petre Andrei, care, după primul război mondial, începuse a se apropia de Viaţa românească. Contracandidatul lui era un om fără valoare ştiinţifică, susţinut totuşi de unii membri ai consiliului profesoral, în frunte cu I. Găvănescul, din motive strict personale (antipatie faţă de Andrei, pe care îl credeau primejdios pentru politica lor de culise). Ca să cîştige votul lui Ibrăileanu — mă refer numai la acesta,
180
fiindcă tot ce povestesc mai departe de la dînsul ştiu — şi, prin el, pe ale altora, la prima (şi ultima) întrevedere obţinută printr-o adevărată stratagemă, concurentul lui Andrei s-a oferit să facă tot felul de servicii fostului meu profesor, de pildă, să-i găsească o foarte bună femeie de serviciu, să-i facă rost, dacă are nevoie, de un cîine etc. Pînă şi faptul că numele său mic era identic cu al lui Ibrăileanu a încercat să-l speculeze. Deoarece n-a putut să-l mai... prindă pe fostul meu profesor, care a fost silit şi el să folosească stratageme ca să scape de acest solicitant incalificabil, îl pîndea în curtea interioară a unui complex de case, între care şi aceea unde era sediul Vieţii româneşti. Ibrăileanu venea destul de tîrziu, de obicei pe întuneric, la redacţie. Ca să-l poată... prinde, G. A. se ascundea printre poloboacele şi celelalte lucruri din curte şi-i ieşea înainte la sosire. Cine l-a cunoscut pe Ibrăileanu mă va crede cînd afirm că acest om de o sensibilitate etică şi estetică extraordinar de fină s-a îmbolnăvit pur şi simplu, sufleteşte, din cauza decăderii, dincolo de orice limită, a unui pretendent la o catedră universitară.
Alt caz, din păcate, tot de la Iaşi, l-am cunoscut direct. Rămăsese vacantă catedra de Istoria universală prin transferarea la Bucureşti a lui Gh. Brătianu, care, devenit şef al unui partid politic (o disidenţă liberală, pusă la cale de Carol al II-lea, curînd după întoarcerea lui din „exil44), trebuia să fie prezent tot timpul, nu cu întreruperile cerute de situaţia de profesor „ambulant44, cum se spunea atunci, în capitala ţării. Unul dintre candidaţi era Andrei Oţetea, care, pînă la urmă, a izbutit să ocupe catedra, nu numai pentru că a avut sprijinul Vieţii româneşti şi al unor specialişti bucureşteni, printre ei cel mai cu autoritate, care era N. Iorga, ci şi pentru că era un cercetător valoros, cum a dovedit din plin activitatea sa ulterioară. Contracandidatul era ieşean, în sensul că îşi luase licenţa ca student al Facultăţii de Litere din Iaşi şi totodată, lucru mai important, fusese trimis de această instituţie ca bursier la Paris, unde şi-a luat doctoratul (cu menţiunea tres honorable). Aceste amănunte le dau spre a explica şi justifica atitudinea mea iniţială în problema ocupării catedrei. Am crezut că, dintre doi candidaţi cu drepturi egale, Facultatea noastră era nu îndreptăţită, ci
181
obligată să susţină pe cel pregătit şi „crescut44 de ea. Deoarece situaţia era complicată, datorită mai ales faptului că Viaţa românească susţinea pe Oţetea, prieten personal foarte bun (de la Paris) al lui Ralea, „pertractările14 (folosesc termenul popularizat de un politician devenit celebru în acest soi de manevre) au durat vreme îndelungată. Candidatul „ieşean44 îmi făcea o... curte teribilă, deşi ştia că înclinam mai mult de partea lui. Se temea că Viaţa românească mă va cîştiga pentru Oţetea. Exact ca în „cazul Andrei44, adică al concurentului acestuia, mă întreba despre tot felul de lucruri în legătură cu gospodăria : dacă am o bună femeie de serviciu, mai ales pentru o casă grea ca a mea, cu foarte multe încăperi, dacă îmi trebuie şi un cîine la... înălţimea necesităţilor impuse de o curte spaţioasă etc. Mai importantă a fost propunerea de a-mi găsi pe cineva de la care să împrumut o sumă de bani mai mare. (Ştia că îmi cumpărasem casa făcînd datorii.) Greutatea mare a argumentelor lui cădea pe aspectul politic al comportării pe care o va avea în consiliu, după intrarea lui în Facultate. Susţinătorii săi cei mai aprigi erau reacţionari sau, şi mai rău, aşa-zicînd neutri, de fapt, cu toate partidele. De aceea, calul lui de bătaie acesta era: „Dv. credeţi că, dacă ajung profesor, am să fiu alături de d-1 O. T., care mă sprijină, fiindcă i-am fost elev ? Eu am să merg totdeauna cu dv., căci sînt democrat, şi încă de stînga44. Toate acestea m-au convins că omul era inferior sufleteşte. Confirmarea acestei convingeri s-a produs pe plan naţional. După ce, pînă la urmă, a reuşit, ca rezultat al unui compromis între cele două tabere, să obţină şi el o catedră, a devenit un politician demagog şi gălăgios, ceea ce i-a servit în ascensiunea sa politică, dar l-a îndepărtat de ştiinţă şi de omenie. Bineînţeles că „trădarea44 mea, părăsirea cauzei lui în favoarea lui Oţetea, mi-a plătit-o. După dizolvarea Comitetului naţional antifascist, care s-a soldat, în ce mă priveşte, cu atacuri prin ziarele de dreapta pe tema „comunismului44 meu, cel în cauză a alimentat sucursala ieşeană a acestei campanii cu tot soiul de murdării, care îşi găseau adăpost în Universul lui Stelian Popescu.
182
Am participat la două concursuri, de fapt examene propriu-zise, pentru ocuparea catedrelor de Limba şi literatura germană şi de Limba şi literatura română, ambele la Universitatea din Cernăuţi, din partea Facultăţii noastre. în primul caz nu eram tocmai indicat, dar, deoarece titularul catedrei respective de la Iaşi, Traian Bratu, era preşedintele Senatului, consiliul profesoral m-a recomandat, la sugestia lui, pe mine, ca s-o reprezint, conform legii, în comisia de examen. Nu eram deloc străin de materie, aşa că mă puteam pronunţa în suficientă cunoştinţă de cauză. Singurul specialist propriu-zis între noi era germanistul de la Cluj. Majoritatea membrilor comisiei (patru din şapte) erau cernăuţeni, tot pe baze legale. Ei erau hotărîţi de mai înainte, din patriotism local, cum se spune astăzi (în spirit critic !), dar şi în urma unui „ordin“ dat de un coleg al lor (şi membru al Academiei Române), în calitatea sa de şef politic liberal al Bucovinei, să recomande pe cel mai slab dintre candidaţi, fiindcă acesta era de „ai loru. Eu eram sigur că aşa se vor petrece lucrurile şi de aceea, înainte de prima probă, care consta în verificarea pregătirii ştiinţifice, am propus colegului clujean să mergem împreună, în sensul de a întocmi raportul în favoarea asistentului lui Bratu, sas de felul lui, care prezenta toate garanţiile cerute unui profesor de primă clasă. Partenerul meu n-a acceptat, deşi avea exact aceleaşi păreri despre candidaţi ca şi mine, din cauză că, fiind şi el sas, ar fi putut fi bănuit de un fel de... rasism. I-am atras atenţia că, legal vorbind, el este român ca şi toţi ceilalţi membri ai comisiei, cu aceleaşi drepturi şi datorii. Zadarnic ! Prevederile mele s-au adeverit. După ultima probă, s-a pus la vot luarea hotărârii definitive. Cei patru amintiţi mai sus, au votat, în grup, pe concetăţeanul lor, eu pe... ieşeanul meu, ca să continuu în acelaşi fel, glumind, fireşte, destul de amar, iar clujeanul a recomandat pe al Illnlea candidat, tot sas, bine pregătit, dar înaintat bine în vîrstă. Al şaptelea memibru al comisiei lipsea. Era reprezentantul Universităţii din Bucureşti, care, n-a putut veni. După examen, noi, cei doi „opoziţionişti44, am stat de vorbă despre examen. Colegul de la Cluj mi-a dat dreptate, mai exact spus, a
183
recunoscut justeţea atitudinii mele, repetînd motivele arătate mai sus. Şi-a dat votul pentru al treilea candidat, fiindcă cel susţinut de mine tot nereuşit rămânea şi cu două voturi, dar şi pentru că al treilea, bine pregătit şi el, avea nevoie de o consolare morală.
Al doilea concurs, ţinut în toamna tîrzie, aproape de iarnă, a anului 1939, s-a ţinut pentru ocuparea catedrei de Limba şi literatura română, rămasă vacantă prin transferarea la Cluj a titularului. S-au prezentat doi candidaţi de aproximativ aceeaşi valoare, ambii clujeni, foşti elevi ai lui Sextil Puşcariu. Unul dintre ei era extrem de neajutorat, cum spun, bine1, ardelenii intr-un caz ca acesta, celălalt, dimpotrivă. Răspunsurile date, ca şi lecţiile practice făcute de ei l-au prezentat pe cel de-al doilea intr-o lumină extrem de favorabilă. In comisie erau doi clujeni (unul fost „cernăuţean“, ca titular al catedrei), amîndoi hotărîţi, din motive strict personale, să-l susţină pe celălalt. Al. Rosetti, eu şi cernău-ţenii l-am susţinut pe cel care s-a prezentat, cel puţin didactic, excelent. Am putut verifica notele, deşi secrete, prin conjunctură, şi ne-am convins, o dată mai mult ce poate face pasiunea, adică pornirea contra adevărului şi dreptăţii.
Moravuri universitare de acest fel ieşeau la iveală şi în probleme strict ştiinţifice. N. Iorga a publicat, cum ştie oricine, multe sute de documente vechi. Deşi, ca student, s-a dovedit a fi şi un excelent filolog clasic, pe el, ca istoric — doar în această calitate scormonea arhivele de pretutindeni — îl interesa exclusiv „ce“ spuneau documentele, nu „cum“ se exprimau autorii lor. De aceea săvîrşea foarte numeroase greşeli de transcriere, pe care lingviştii, interesaţi şi ei în această materie, dar din punctul lor de vedere, i le descopereau cu uşurinţă şi i le luau în nume de rău. Aşa au făcut Ilie Bărbulescu, cel mai bun cunoscător al foneticii alfabetului chirilic, şi, mai rar, Ovid Densusianu. Pe cel dintîi, Iorga îl punea repede la punct, formal vorbind, prin ridiculizarea lui ştiinţifică (între altele, făcea o legătură etimologică aparent justă între Agram, numele „austriac" al Zagrebului
184
slav, la a cărui universitate îşi luase doctoratul Bărbu-loscu, şi cuvîntuil grecesc „grajmma44, de unde rezulta că profesorul ieşean era un... agramat.) Cu Densusianu po-I o mic a mergea mai puţin uşor, poate şi pentru că ei erau c olegi la aceeaşi Facultate, şi se mulţumea, de obicei, cu invocarea, ironică, a unui nume creat de el, în acest scop, pentru filologie : „Sfînta sfintelor44, adică să nu te atingi de ea, dacă vii din afară, fiindcă se supără iniţiaţii. La Bucureşti, tot ca profesor al Facultăţii de Litere, funcţiona şi alt filolog, Demostene Russo, care nu ştiu dacă şi cum anume a polemizat public cu Iorga, dată fiind specialitatea sa, bizantinologia, dar îl urmărea, în-tr-un anumit sens, foarte de aproape pe marele istoric şi cu atît mai înclinat să-l „coboare44, cu cît nu numai pregătirea ştiinţifică, ci şi psihologia sa avea la bază „bizantinismul44. Din auzite ştiu că organiza acasă la el reuniuni ştiinţifice, mai cu seamă cu oameni tineri, aproape toţi istorici (printre ei şi un filolog în domeniul limbii şi literaturii române vechi). Se pare că printre alte roade, multe autentice, adică valoroase, ale consfătuirilor dirijate de el — trebuie să recunosc că lucrările lui, cuprinse, multe, în două volume, sînt de o ncribhL filologică ireproşabilă — trebuie socotită apariţia 7Revistei istorice române, menită să cultive istoria noastră naţională pe baze „moderne44, diferite oarecum de ale Revistei istorice, întemeiată şi condusă de Iorga. Nu ştiu dacă şi în ce măsură iniţiatorii acestei noi publicaţii periodice, a cărei necesitate s-a dovedit a fi o realitate, au pornit de la început cu gîndul de a lua poziţie faţă de fostul lor profesor, care îi ajutase şi în cariera lor universitară. Fapt este că s-a ajuns la polemică între ei şi Iorga, fără să pot spune cine a dat primul semnal, chiar dacă teoretic sînt aproape sigur că acesta din urmă, cu sensibilitatea şi irascibilitatea lui bine cunoscute, a făcut cel dintîi pas în acest sens. Atmosfera s-a încălzit treptat şi s-a înrăutăţit peste măsură, ducînd la ieşirea combatanţilor chiar în arena publică, din afara celei ştiinţifice, prin amestecul unor lucruri cu caracter mai mult ori mai puţin personal. S-au publicat articole şi în ziare, şi-mi amintesc, chiar astăzi, cu jenă, ca să folosesc un eufemism, că marelui nostru istoric, care n-a fost mare numai în spe-
185
cialitatea sa oarecum oficială, i s-a aplicat calificativul în Adevărul, cred) de „canalie bătrînă66.
Dacă asemenea manifestări, întristătoare, erau rarităţi, desigur relative, şi aveau un punct de plecare să-i zicem ştiinţific, altele arătau clar că simţul de mare răspundere, obligatoriu pentru orice deţinător al unui oficiu public şi cu atît mai mult pentru un profesor, adică educator, situat la cel m'ai înalt nivel, putea lipsi uneori cu desăvîrşire. De astă dată vorbesc în directă cunoştinţă de cauză. Am fost, între 1932 şi 1936 (sper să nu greşesc, chiar, dacă faptul nu prezintă importanţă) „delegatul46 Facultăţii de Litere în Senatul universitar. Acest for de conducere al institutelor noastre de învăţămînt superior era alcătuit din decanii tuturor Facultăţilor şi din cîte un delegat al fiecăreia, toţi desemnaţi de consiliile profesorale, şi din rector, acesta ales de Marele Colegiu (= totalitatea profesorilor titulari), iar delegaţii confirmaţi de Ministerul Educaţiei Naţionale. In epoca aceea, Universitatea din Iaşi îşi mărea localul, care devenise cu totul neîncăpător pentru adăpostirea numărului foarte mare de studenţi (aproximativ 6000 la un moment dat, cu cei de la Facultăţile de Agronomie şi de Teologie de la Chişinău). Pentru garantarea împrumutului bănesc făcut de guvern în vederea sporirii spaţiului necesar, Universitatea a fost silită să „creeze64 o taxă nouă, numită „de construcţie66. Reţineţi bine : o instituţie de stat, în cazul de faţă guvernul însuşi, nu prezenta suficientă garanţie pentru plata dobînzilor şi anuităţilor la sumele împrumutate de la Banca Naţională, care era, bineînţeles, ca şi astăzi, tot a statului. Afară de această taxă, mai erau două, acestea chipurile mai modice : de frecvenţă şi de examene (ultima, în valoare de 100 de lei, cealaltă însă mai mare, dar am uitat cu cît). Dispoziţiile Senatului cereau să nu se scutească de prima, aceea de 500 de lei, decît un anumit procent de studenţi, toţi săraci şi buni la carte, pentru motive lesne de înţeles, dată fiind destinaţia ei legală. în ce priveşte pe celelalte două, decanii aveau mînă liberă, tocmai în scopul de a nu încărca prea mult pe studenţii nevoiaşi. Facultatea de Drept, considerîndu-se, fără să fie (cum nu erau nici celelalte) autonomă, proceda aproape invers : scutea, cu mult peste
186
procentul fixat, de taxa de construcţie, cam la fel de cea de frecvenţă, şi în schimb încasa de la toţi (sau aproape de la toţi) studenţii pe cea de examen, care intra întreagă în buzunarul profesorilor. Taxa de frecvenţă revenea, ca beneficiu, Ministerului, şi totuşi decanii „cu trecere“ izbuteau s-o păstreze tot pentru profesori. Acest lucru s-a întîmplat, cel puţin o dată, la Facultatea de Litere, de unde trag concluzia că procedeul trebuie să fi fost adevărată regulă la Facultatea de Drept. Pot cita un caz extraordinar, cu totul incredibil, dar real. Profesorul de Drept penal, care se afla mereu în concediu, din cauza unor însărcinări şi misiuni pe plan internaţional, simţind, probabil, nevoia şi de bani... româneşti, a venit, deşi legal se găsea în concediu, o singură zi de la Bucureşti (a călătorit şi la dus şi la întors noaptea) şi a examinat, în cele 10-12 ore ale zilei propriu-zise, 300 de studenţi, ceea ce însemnează că a încasat 30 000 de lei!
în asemenea condiţii nu se miră nimeni că veniturile din taxele de examen, la care se adăuga, chiar dacă nu totdeauna, şi cota-parte din taxa de frecvenţă, reprezentau, pentru profesorii cu studenţi numeroşi (aceasta depindea de disciplina predată), echivalentul unui salariu propriu-zis (pe întregul an, bineînţeles). Studenţii se agitau, adesea oarecum „pe faţă“, dar nu schimbau prin aceasta o stare de lucruri devenită imuabilă. Cei mai gălăgioşi, din calcul, obţineau scutiri, ca să li se închidă gura. în Senat, problema se discuta în fiecare an, şi nu numai la începutul cursurilor, cînd venea scadenţa acestor obligaţii băneşti. Ca delegat al Facultăţii de Litere luam cuvîntul absolut totdeauna, ridieîndu-mă, adesea violent, contra exploatării studenţilor, chiar dacă nu foloseam acest termen. Condamnam mai cu seamă, din tactică politică, faptul că Facultatea de Drept, ai cărei studenţi alcătuiau cam 50% din total pe universitate, se abătea regulat de la indicaţiile Rectoratului, sprijinite pe ale Ministerului Educaţiei Naţionale, de a nu se depăşi un anumit procent al scutirilor de taxa de construcţie. Eram susţinut în discuţii numai de rector, Traian Bratu, care o făcea, în primul rînd, gîndindu-se nu atît la contractele încheiate cu Banca Naţională — garanţia respectării lor o constituia tocmai această taxă — cît la...
187
lăcomia omenească. Ceilalţi membri ai Senatului erau, unii indiferenţi, alţii, foarte dîrji în apărarea punctului de vedere opus celui susţinut de mine. Studenţii ştiau, în general, cum se petrec lucrurile şi de aceea, prin reprezentanţii lor (aveau o asociaţie), îşi prezentau doleanţele, în primul rînd rectorului, şi, oarecum neoficial, membrilor (sau unora dintre membrii) Senatului. Printre aceştia mă aflam şi eu. Mi-amintesc foarte bine că într-o toamnă m-a vizitat o delegaţie a lor, formată, cred, aproape exclusiv, din jurişti. Purtătorul de cuvînt a fost Alexandru Bîrlădeanu, care, în puţine minute, a expus complet şi cuprinzător punctul de vedere al întregii stu-denţimi.
Şi dacă cele arătate pînă aici aveau totuşi o bază măcar aparent legală, se întîmplau, uneori, şi tot la Facultăţile juridice, lucruri de aceeaşi natură, care frizau anumite prevederi ale codului penal. Asistentul profesorului întocmea, la „sugestia4* acestuia, lista studenţilor care îi cumpăraseră cursul, adesea foarte scump, chiar şi cînd era numai litografiat. La examen, această listă se confrunta, discret, cu catalogul candidaţilor. Rezultatul este uşor de înţeles pentru oricine. Exigenţa examinatorului era în funcţie de situaţia acestei confruntări. Cîteodată abilitatea dădea greş, în sensul că se descoperea abuzul cu repetarea examenului la necumpărătorii cursului, care nu din... prostie, ci din cauza sărăciei nu figurau pe lista făcătoare de minuni. In timpul ministeriatului lui Petre Andrei a izbucnit la Facultatea de Drept din Bucureşti un scandal, care n-a mai putut fi înăbuşit. Ministrul m-a numit „anchetator44 al cazului. Mi-am îndeplinit cum am putut mai bine 'această misiune, penibilă suib toate aspectele ei. Cel supus anchetei fusese ani de-a rîndul o adevărată somitate juridică, începînd cu însăşi teza de doctorat susţinută la Paris. Ţinînd seamă de acest trecut aproape glorios, precum şi de starea de coborîre morală a celui în cauză, sancţiunea a fost şi a rămas, pînă la urmă, pur administrativă (punerea în concediu nelimitat sau pensionarea — nu-mi mai amintesc bine). Eu însumi am înclinat pentru una dintre aceste soluţii.
188
Procurarea de venituri extralegale căpăta şi alte forme, la un nivel... superior din punctul de vedere al beneficiilor. Titularul catedrei de Franceză de la Facultatea de Litere ieşeană, care, în această calitate, făcea parte oarecum de drept din comisia examenului de capacitate a viitorilor profesori secundari pentru această specialitate, a imaginat ideea unor cursuri de vară, menite oarecum să-i ajute la o reuşită mai sigură. Şi-a ales, în primul an, oraşul Piatra-Neamţ, foarte potrivit ca aşezare geografică în ce priveşte aerul de munte, atît de util pentru oamenii veniţi acolo, înainte de toate, ca să muncească. Lipsa de experienţă, complicată şi cu alte cauze, poate, a ratat rezultatele scontate. La prima şedinţă a consiliului Facultăţii, directorul cursurilor a făcut o amplă expunere a activităţii sale de-a lungul celor două luni, cît au durat cursurile, insistînd mult asupra aspectului aparent dezinteresat al ostenelilor sale : a ajuta la buna pregătire, sub forma aceasta, a unor viitori profesori însemnează a contribui la progresul învăţămîntului mediu din ţara noastră. Drept... răsplată pentru acest serviciu de ordin cvasinaţional a cerut Facultăţii să-i acopere.... deficitul! întreprinderea s-a soldat cu o pagubă bănească, pe care a suportat-o el însuşi. Iritat de această pretenţie, l-am întrebat dacă, în ipoteza că „afacerea“ s-ar fi încheiat cu excedent, ar fi cedat o parte... Facultăţii. Bineînţeles că a trebuit să se mulţumească, aşa-zicînd, cu simpla cerere formulată, dealtfel, delicat şi rămasă nesatisfăcută.
Despre acest „colegi trebuie să mai arăt şi cum a ajuns profesor. Avea titlul de doctor în Litere de la Sorbona, cu o lucrare voluminoasă (teza principală) Leopardi et la France. Gurile rele spuneau că, cel puţin într-o măsură însemnată, acest volum era opera altcuiva, un francez, se pare, judecind după faptul că undeva autorul foloseşte pronumele nous, referindu-se nu la sine însuşi, ci la poporul francez. în orice caz, tema a fost abil aleasă, căci cartea, deci şi titlul academic obţinut cu ajutorul ei, îi dădeau dreptul să candideze la două catedre (de Italiană şi de Franceză). Recomandarea lui ca profesor de Limba şi literatura franceză, după transferarea la Bucureşti a lui Charles Drouhet n-a întrunit
189
majoritatea absolută a voturilor (jumătate plus unu) nici la consiliul Facultăţii, nici la Senat. Şedinţa acestuia s-a ţinut într-o vineri. Unul dintre susţinătorii lui, cu influenţă la Ministerul Educaţiei Naţionale (de fapt, la şeful acestui departament, liberalul dr. C. Angelescu), a plecat în aceeaşi zi, noaptea, cu dosarul recomandării, obţinut uşor de la secretarul general al Universităţii la Bucureşti, l-a prezentat sîmbătă ministrului, care a semnat actul de numire, iar duminică, Monitorul Oficial l-a publicat. De reţinut că numai în cazuri cu totul excepţionale apărea în zilele de sărbătoare legală acest buletin aflat sub conducerea directă a guvernului. Rectorul Universităţii, Traian Bratu, aflînd despre cele întâmplate (minus publicarea documentului), a prevenit, telegrafic, pe ministru despre ilegalitatea întregii proceduri. Peste două zile s-a prezentat la minister, unde a dat explicaţiile necesare. La întrebarea sa dacă s-a primit telegrama, ministrul a răspuns negativ, dar a chemat pe directorul învăţămîntului superior pentru a verifica afirmaţia rectorului. Cel în cauză, cu un aer nevinovat, spune, scoţînd din buzunar telegrama, că a... uitat s-o prezinte şefului său ierarhic în ziua primirii. Comedia a continuat cu explicaţiile acestuia : „Vedeţi, domnule rector, eu nu am nici o vină. Acum nu se mai poate face nimic, din moment ce numirea a apărut în Monitorul Oficial“. Cît de tocit era simţul pentru legalitate, dovedeşte faptul că la luarea puterii de către naţional-ţără-nişti (noiembrie 1928), Trai'an Bratu, care era preşedintele Senatului, n-a putut să-l convingă pe N. Costă-chescu, ministrul Educaţiei Naţionale, profesor al Universităţii din Iaşi, să anuleze numirea ca ilegală.
Experienţa aceasta i-a folosit, căci în vara imediat următoare (şi mai departe, în continuare) treaba a mers foarte bine. De astă dată şi-a ales, pentru desfăşurarea activităţii sale... dezinteresate, Braşovul, situat în centrul geografic al ţării, ceea ce a făcut posibilă o participare mai numeroasă la cursuri. Toată lumea ştia că „clienţii44 acestui profesor, despre care va mai veni vorba în cele ce urmează, puteau fi siguri de reuşită, cel puţin la materia de specialitate a lui.
190
Dacă întâmplări de felul celor povestite pînă aici produceau oarecare zgomot, chiar şi în afara universităţii, altele, nu mai puţin îngrijorătoare, erau trecute sub tăcere, fiindcă nu mai emoţionau aproape pe nimeni. Lumea se deprinsese cu ele şi le considera oarecum naturale. Astfel absenţa de la cursuri a profesorilor şi, adesea, chiar a ajutoarelor lor, era ceva obişnuit. Nici conducerea Facultăţilor şi nici studenţii nu făceau caz de aceasta. Un decan, cu domiciliul stabil în Iaşi, ţinea cel mult 15—20 de lecţii pe an. Se înţelege că el, în calitatea sa oficială, nu putea „trage la răspundere** pe colegii care procedau mai mult ori mai puţin ca şi el, presupunînd că l-ar fi interesat serios problema, ceea ce nu era deloc cazul. Dealtfel el este unul dintre decanii care „împărţea** taxa de frecvenţă profesorilor. Aşa se explică realegerea lui, nu numai în continuare (din doi în doi ani), ci şi după ce îi luase locul altcineva : a doua realegere nu era legal posibilă.
Numeroşi profesori ai Universităţii ieşene aveau interese personale (în sens foarte larg, adică şi familiale, politice etc.) la Bucureşti şi, chiar atunci, canid nu erau bucu-reşteni propriu-zişi, îşi stabileau domiciliul în capitala ţării, de unde se deplasau, cînd şi cum puteau, la Iaşi, spre a-şi face „datoria**. Puteau — mă refer ca exemplu la un coleg al meu — cam o dată pe lună şi, în cele două zile, cît stăteau la catedră, făceau pînă la 14—16 ore de curs şi seminar, deci pentru o lună întreagă. Cum se întâmpla să am şi eu lecţii în una dintre zilele... norocoase pentru Facultate, am văzut, fără să vreau, căci semnam de prezenţă pe aceeaşi pagină, că materia predată de el între 10° şi 12° era trecută după cea de la 4° la 6°. Un moment m-am gîndit... la orele corespunzătoare ale nopţii. Semnatarul uitase s-o înregistreze după 8°-10° şi şi-a adus aminte ulterior. (Sau, poate, nici nu ţinuse cursul respectiv.) Dealtfel, şi asistentul său locuia la Bucureşti, şi, fireşte, veneau şi plecau amîndoi împreună. Unii profesori ai Facultăţii noastre, care locuiseră ani de-a rîndul în Iaşi, văzînd cum merg lucrurile, s-au mutat pur şi simplu la Bucureşti şi de acolo îşi aminteau cînd şi cînd că au o catedră la Iaşi.
191
Alte Facultăţi stăteau şi mai prost în privinţa aceasta, de pildă, cea de Medicină, care avea mult mai serios de suferit, dat fiind că fiecare catedră avea ori laborator ori clinică, adică lucrări practice cu studenţii, mai importante decît cursurile teoretice. Singura Facultate fără „ambulanţi4* (aşa se spunea atunci navetiştilor) era cea de Ştiinţe, care, şi din această cauză, întrecea pe toate celelalte din punct de vedere strict didactic. Alte instituţii de învăţămînt superior din „provincie44 stăteau şi mai rău în această privinţă, de pildă Facultatea de Teologie de la Chişinău şi Universitatea din Cernăuţi.
Despre cea dintîi, care aparţinea universităţii ieşene, trebuie să spun cîteva lucruri socotite de mine interesante. Mai întîi, cum a luat fiinţă. A fost întemeiată în 1927 de partidul averescan, aflat atunci la putere, care s-a dovedit a fi „parolist44, spre deosebire de alte partide şi chiar, în alte cazuri, de el însuşi. în propaganda electorală pentru alegerile parlamentare, candidaţii lui au făgăduit bas'arabenilor că se va folosi, în continuare, „stilul calendaristic vechi44, dacă vor fi aleşi în Cameră sau în Senat, după caz. Deoarece stilul nou, introdus oficial de mai mulţi ani, nu putea fi schimbat, pravoslavnicii de peste Prut au trebuit să se mulţumească cu o Facultate de Teologie. Pentru recomandarea profesorilor la catedrele acesteia a fost numită, pe baza recomandărilor făcute de Facultăţile competente din punct de vedere profesional, o comisie cu reprezentanţi ai tuturor disciplinelor, prezidată de rectorul Universităţii din Iaşi. Din partea Facultăţii de Litere au lucrat în această comisie Petre Andrei, Mihai Ralea, Ilie Minea (istorie) şi eu. Iniţial, al patrulea membru a fost G. Ibrăileanu, dar, după ce am fost numit titular (iulie 1927), fostul meu profesor, căruia nu-i plăcea o muncă de aceasta, mai mult administrativă şi de durată, m-a propus pe mine.
1 De-a lungul multor şedinţe, aproape toate lungi peste măsură, am avut ce vedea şi ce... învăţa. Lupta mare s-a dat pentru ocuparea a două catedre. Una era cea de Filozofie. Facultatea noastră căzuse de acord, cum am arătat în alt capitol, să recomande pe Constantin Fedeleş, cu doctoratul luat la Munchen, pe care îl susţinuseră unii profesori drept concurent al lui Şt. Motaş-Zeletin. Teo-
192
logii din comisie stăruiau pentru recomandarea unui preot ieşean, simplu licenţiat, care avea o singură carte cu conţinut filozofic, scoasă atunci de sub tipar. Un teo-log, laic, doctor în Filozofie şi Teologie de la Oxford - cel puţin aşa afirma el — văzînd că cei doi filozofi en titre din comisie (Andrei şi Ralea) făcuseră raport pentru Fedeleş, au cerut, pînă la urmă, să se facă măcar o menţiune „pozitivă44 pentru contracandidatul cleric, faţă de « are avea, pesemne, obligaţii şi de altă natură decît cele teologale. La întrebarea cum înţelege această propunere, a răspuns, foarte sigur de sine : „Să se facă în procesul-verbal al şedinţei un adagio !44 Mai tîrziu, am întîlnit, chiar în scris (autorul articolului era tot profesor universitar) această... etimologie populară (sau, cum se spune azi, mai modern, atracţie paronimică) : „adagio44 trecut la familia lui „a adăugi44 şi, deci, cu sensul de „adaos44.
Mai grea a fost lupta pentru catedra de Istorie a artei în ce priveşte propunerea delegaţiei Facultăţii de Litere. Au fost doi candidaţi : P. Constantinescu-Iaşi şi
I.	D. Ştefănescu. Primul avea deja, şi încă de mult, titlul de doctor, celălalt urma să-l obţină curînd cu o teză despre pictura religioasă moldovenească (în special aceea a mănăstirilor din Bucovina). Acest detaliu cîntărea destul de greu, dat fiind profilul noii Facultăţi, dar propunerea noastră pentru fostul student ieşean a fost aprobată de majoritatea comisiei, din cauză că cel propus poseda titlul academic cerut de lege, deşi în acest caz special, dată fiind lipsa de titraţi, mai ales pentru disciplinele religioase, s-a trecut adesea peste prevederile legale. Candidatul nostru poseda, în plus, două calităţi : stabilirea sa permanentă la Chişinău, promisă solemn, şi atitudinea sa politică progresistă, de care am crezut că trebuie să ţinem, în subsidiar, seamă, în împrejurările de atunci, cînd agitaţiile celor de dreapta începuseră a se dovedi foarte primejdioase.
Un al treilea caz, cu totul aparte, a fost acela al catedrei de „Literatură44. Nu mai ţin minte care-i era titulatura exactă, dar o parte însemnată din ponderea conţinutului ei trebuia să cadă pe scrierile vechi, mai ales religioase. Şi aici au fost mai mulţi candidaţi, printre ei Ni-chifor Crainic, care, pînă la sfîrşit, a şi reuşit. Delegaţia
193
noastră, a Facultăţii de Litere, avea mandatul, mai mult tacit, de a-1 recomanda şi susţine pe acesta. Eu nu participasem la şedinţa pentru alcătuirea acestei delegaţii, fiindcă nu eram încă profesor titular. Am arătat deja că am intrat în ea ulterior, înainte de a-mi începe activitatea, ca înlocuitor al lui G. Ibrăileanu. Ştiam însă care erau indicaţiile cu privire la atitudinea noastră. Cu toate acestea, am încercat, timid (nu din lipsă de curaj, ci ca să nu fiu... disident), să-l combat pe Nichifor Crainic, cu argumente de natură profesională : nu avea nici o lucrare măcar aparent, adică tehnic, ştiinţifică, tot ce scrisese ei mai mult ori mai puţin legat de teme literare, fiind cîteva eseuri, dealtfel interesante şi mai cu seamă impresionante prin stilul lor, căci autorul avea un anumit talent în acest sens. La argumentul meu că nu are lucrări ştiinţifice, Ra-lea i-a luat apărarea, ridiculizînd „aparatul44 savant : „Adică nu au note în subsol şi bibliografie ?!“ I-am răspuns că aceste amănunte nu au nimic ridicol în sine, dovadă, faptul că ele apar şi în unele lucrări ale sale. In ochii mei argumentul cel mai puternic era totala neîncredere pe care o aveam în Nichifor Crainic ca om şi ca politician (în această ultimă ipostază de-abia începuse să se manifeste). La aceasta se adăuga ceva care de asemenea îmi displăcea, deşi înţelegeam şi chiar găseam justificată stăruinţa lui Ralea în susţinerea acestui huligan politic pe atunci în germene. Viaţa românească, aflîn-du-se în dificultăţi financiare, primise de la Ministrul Cultelor şi Artelor, al cărui secretar general era Nichifor Crainic (ca averescan), o subvenţie de 500 000 de lei. Obiecţiile mele au găsit răsunet în sinul comisiei de recomandări, şi, dacă le-aş fi dezvoltat, s-ar fi ajuns, poate, la respingerea candidaturii lui. El a aflat, bineînţeles, potrivit... discreţiei noastre binecunoscute, cum s^au desfăşurat lucrurile şi, mai tîrziu, cînd l-am cunoscut la o şedinţă a Academiei Române (era, cred, şi el membru corespondent), a ţinut să-mi spună, imediat ce ne-am strîns mîinile, că l-am... atacat de două ori. N-a precizat nimic, dar eu am înţeles foarte uşor că primul atac a fost în chestiunea numirii lui ca profesor şi al doilea, un articol al meu în Adevărul, despre [profesorii „ambulanţi44, în care nu dădusem nici un nume, deci nici pe al lui, dar
194
P<‘ care l-a simţit îndreptat şi împotriva sa. Atitudinea mea rezervată faţă de Nichifor Crainic, ca să nu spun mai mult, s-a dovedit a fi peste aşteptări de îndreptăţită. Prin iunie 1929, deci la doi ani după ce ajunsese profesor universitar şi, implicit, educator al tineretului studios, a fost eroul unei aventuri umilitoare şi înjositoare m cel mai înalt grad chiar pentru un om oarecare, luat la întîmplare. O povestesc pe scurt, bazîndu-mă pe tableta pe care i-a consacrat-o Tudor Arghezi într-un număr din Bilete de papagal. Intr-o noapte, spre sfîrşitul unui chiolhan — termen foarte propriu în cazul de faţă — prelungit tîrziu după miezul nopţii într-o grădină-restaurant din Bucureşti, a simţit nevoia unei distracţii : a început să arunce cu cocoloaşe de miez de pîine în nişte doamne care se găseau, împreună cu soţii lor, la o masă vecină. Unul dintre bărbaţi, înfuriat, pe drept cuvînt, din cauza acestei obrăznicii, s-a dus la autorul ei şi, după ce i-a tras cîteva palme zdravene, l-a silit să ceară scuze doamnelor mergînd pînă la ele în genunchi pe pietrişul din grădină, ceea ce curajosul erou a făcut ca să... scape de o bătaie propriu-zisă. Articolul lui Arghezi n-a... emoţionat pe nimeni, poate nici chiar pe cel aflat direct în cauză, care şi-a căutat în continuare de ale sale, printre ele şi activitatea publicistică multilaterală, pusă, fireşte, „în slujba neamului şi a credinţei strămoşeşti44. Despre „ipolitioa44 dusă de el, ca şi despre felul cum s-na terminat ea, ştie, cred, mai toată lumea. Un sfârşit perfect logic, ca tot ce se conformează legilor implacabile ale istoriei.
După transferarea mea la catedra lui A. Philippide, rămasă vacantă prin încetarea din viaţă a fostului meu profesor, s-a publicat concurs pentru ocuparea celei de Filologie romanică, al cărei titular fusesem. Deoarece dintre cei doi candidaţi nici unul nu putea fi „chemat44 pe baza articolului 81, s-a recurs la a doua modalitate, care consta dintr-un examen propriu-zis, cu probe numeroase (titluri academice, lucrări ştiinţifice, verificarea orală a pregătirii şi lecţii ţinute cu studenţii). Ambii concurenţi (D. G. şi I. Ş.) erau foşti studenţi ai Facultăţii de Litere ieşene şi aveau titlul de doctor în Filologie, obţinut de primul la Iaşi, de celălalt la Bucureşti. Majoritatea lucrărilor amîndurora aparţineau lingvisticii româneşti. Cel
195
dintîi lucrase satisfăcător şi ca romanist în sens strict, iar în preajma concursului publicase un volumaş de istorie literară comparată. Din punct de vedere legal, care, de astă dată, coincidea cu cel ştiinţific, adică de profil al catedrei, el era vădit în avantaj faţă de concurentul său, Acesta, încrezut pînă la înfumurare în capacitatea şi posibilităţile sale ştiinţifice, care erau, teoretic vorbind, reale, a cerut în scris comisiei respingerea de la concurs a lui D. G., întemeindu-se pe denumirea pur formală a disciplinei doctoratului. El nu-şi publicase teza, ca celălalt, şi nici nu-i indicase tema în memoriul de titluri şi lucrări, în schimb afirma că este doctor în Filologie romanică. Preşedintele comisiei de examen, îndemnat de mine, ca membru al ei, a cerut oficial informaţii de la decanatul Facultăţii de Litere din Bucureşti. Am aflat astfel că teza lui de doctorat era tot din domeniul lingvisticii româneşti (o problemă de morfologie), dar, din cauză că O. Densusianu, conducătorul ei, cum am spune astăzi, era profesor de „Filologie romanică (cu privire specială asupra limbii române)44, în diploma obţinută de I. Ş. (cred că nu era o diplomă, ci un certificat obişnuit) Se spunea „doctor în Filologie romanică44. Această constatare a impresionat urît pe membrii comisiei, în primul rînd, sub aspectul etic, care putea trezi (chiar a -şl trezit în unii dintre ei) îndoieli cu privire la corectitudinea ştiinţifică, în general, a candidatului, şi, în consecinţă, a hotărît respingerea lui de la concurs. Motivarea hotărîrii s-a bazat pe cantitatea redusă a lucrărilor de romanistică (adică de lingvistică propriu-zisă şi de istorie literară).
Din păcate, singurul candidat rămas şi declarat, pînă la urmă, reuşit, dealtfel pe merit, era un legionar foarte bine camuflat. Colegii săi de studenţie, printre ei, unii foşti elevi ai mei din învăţămîntul mediu, au rămas mai surprinşi chiar decît mine, cînd proaspătul profesor a început a-şi da arama (politică !) pe faţă. Făcuseră, la alegerile parlamentare de după primul război mondial, împreună cu dînsu-1, propagandă -pentru candidaţii democraţi. Dealtfel, pînă să devină un fel de Gauleiter (nu numai al judeţului Iaşi), odată cu luarea puterii de către Garda de fier, a fost suspendat şi internat în lagăre de
196
mai multe ori. Această calitate de „şefu politic l-a ajutai să fie trimis, prin noiembrie sau decembrie 1940, la llnma, ca director al Şcolii române de acolo. Se înţelege «a în ţară nu s-a mai întors.
Oricît de grave sînt, cel puţin unele dintre cazurile prezentate pînă aici, ele pălesc în comparaţie cu cel care urinează, care are scuza, tristă, că ieşea din normal, în-Irucît nu putea fi decît maladiv. Este vorba de un profesor de la Facultatea de Litere, a cărui faimă a trecut nu numai graniţele oraşului nostru, ci şi pe ale ţării întregi. Era filolog, în sens larg, şi fusese elevul, remarcat deja ca student, al lui A. Philippide, ca şi mine. A intrat tîrziu, după primii ani postbelici, direct în cadrele mvăţămîntului superior (cel secundar nu i-a plăcut), mai întîi, înainte de primul război mondial, ca docent, nesalariat, cu dreptul de a ţine cursuri libere. Şi-a trecut doctoratul, în 1909, cu o lucrare apreciată, pe drept, de profesorul nostru comun, iar în 1916 a fost premiat de Academia Română pentru o carte voluminoasă despre sufixele limbii române, care îşi păstrează şi astăzi, în parte, valoarea. Ca să se poată susţine din punct de vedere material, făcea corecturi la Viaţa românească, la care şi colabora cu articole şi recenzii de specialitate, fiind considerat membru al redacţiei, cum rezultă, dealtfel, din cîteva fotografii colective. Era sincer ataşat, cel puţin aşa arăta prin întreaga sa atitudine, de ideologia acestei reviste, ca şi de conducătorii ei. Odată cu luarea puterii de către liberali, după marile răscoale ţărăneşti din 1907, a fost numit (nu ştiu exact data, în orice caz nu curînd după instalarea guvernului prezidat de D. A. Sturdza), director al Bibliotecii Universităţii din Iaşi, unde a făcut, în general vorbind, treabă destul de bună „protejînd“ exagerat disciplina-i proprie, ceea ce, pînă la urmă, s-a soldat cu o îmbogăţire excepţională, mai cu seamă în publicaţii periodice străine, a instituţiei pe care o conducea. Intre timp, publica mult, de la o vreme şi în limbi străine, căci dorea să se... manifeste şi peste graniţă, mai cu seamă că în ţară întîmpina rezistenţă şi chiar critică serioasă, de cele mai multe ori îndreptăţită în ce priveşte metoda de lucru şi caracterul
197
tehnicist al lucrărilor sale. Acest lucru, în loc să-i dea de gîndit, în sensul bun al cuvîntului, îl enerva şi îl îndîrjea. Era ajutat în direcţia aceasta şi de temperamentul său excesiv. Rezultatul final a fost sporirea, de ambele părţi, a subiectivităţii, ca să zic aşa : el se considera persecutat şi de aceea reacţiona, violent, adesea vulgar, cu atacuri lăturalnice, strict personale, ceilalţi îşi ascuţeau critica, mai cu seamă că aveau, în general, pe ce să se întemeieze în atitudinea lor, cîte o dată, desigur şi oarecum inevitabil, exagerată. La un moment dat, toată lumea, cu excepţia lui A. Philippide, era prezentată ca o adevărată coaliţie, adică organizată ad-hoc, care se comporta faţă de el duşmănos din motive neştiinţifice, adesea chiar din gelozie profesională de oameni inferiori. In capitolul I am vorbit şi despre modul cum s-a purtat cu foştii prieteni de idei de la Viaţa românească, după ce a luat fiinţă societatea anonimă cu acest nume.
Lucrurile povestite pînă aici, oricît de ciudate ar fi, se înţeleg oarecum, mai cu seamă în atmosfera zbuciumată de după primul război mondial. Lăcomia de „glo-rieu ştiinţifică a acestui om avea drept pereche una de bani, nu mai puţin mare. Ca director al bibliotecii universitare folosea o parte din fonduri pentru cumpărarea a sute de broşuri anodine, lipsite de orice interes chiar în momentul apariţiei lor, care data, de cele mai multe ori, din secolul trecut. Ani de zile a procedat aşa, de conivenţă cu fiul unui anticar foarte onorabil, cunoscut şi apreciat de mulţi iubitori ai cărţii (Kuppermann). La un moment dat, comisia bibliotecii, alcătuită din cîte un reprezentant al fiecărei Facultăţi — de la Litere eram eu — s-a sesizat de această situaţie şi, în urma unei cercetări minuţioase, i-a cerut să demisioneze. (Era deja profesor universitar de multă vreme.) Am înţeles cu toţii că procedeul era lucrativ pentru dînsul, ca şi pentru partenerul lui. Întîmplarea l-a supărat şi a dus la o inimiciţie chiar contra mea, deşi pînă atunci, în calitate de fost elev, ca şi el, al lui A. Philippide, mă bucuram, prin acest simplu fapt, de aprecierea şi simpatia lui. Pentru aşa-zisa apărare a sa, aparent ştiinţifică, precum şi pentru atacuri fulminante, în ton vulgar şi in-
198
jurios, avea la dispoziţie, încă din 1927, o revistă, care I unnal aparţinea Institutului de filologie, subvenţionat <\r Ministerul Educaţiei Naţionale. Incorectitudinea pre-Mipusă, dar nedovedibilă concret, practicată ca director <il bibliotecii, a căpătat aici forme materiale, care ar fi trebuit să-l ducă în faţa tribunalului corecţional. A scăpat, prin protecţia cerşită a unor politicieni, cu suspendarea temporară din învăţămînt. Din păcate, împrejurările ku făcut ca eu să-l înlocuiesc, în urma propunerii Facultăţii, la conducerea Institutului, aici definitiv, şi la catedră, ca suplinitor, pe tot timpul suspendării. în revista care acum era şi formal a sa, am intrat în rîn-dul „masonilor44 — toţi „duşmanii44 lui, adică mai toată lumea, erau masoni — cu circumstanţa agravantă de a l i bulgar (de aceea îmi spunea Iordanov), iar după suprimarea Comitetului naţional antifascist, şi, lucru, dacă se poate, mai grav, „comunist44. O a doua suspendare a Jui s-a produs nu prea tîrziu după cea amintită, de astă dată, în urma unui proces de sperjur, intentat lui, care s-a terminat, din milă (o condamnare ar fi însemnat moartea lui civilă), cu achitarea. Toate aceste întîmplări, întristătoare şi dureroase, sînt povestite într-o broşură bogată în conţinut (Un caz nenorocit şi trist. Cazul G. P., Iaşi, 1937), pentru care şi-a luat răspunderea o majoritate masivă a profesorilor Facultăţii de Litere (13 din totalul de 18) şi care era menită să apere, în măsura posibilului, onoarea unei instituţii, în fond nevinovată. Instalarea la putere a legionarilor a însemnat, pentru dânsul, ca şi pentru regimul lor, un succes pe deplin meritat, ţinînd seamă de „antecedentele... ambelor părţi : a fost numit decan al Facultăţii de Litere. în această calitate mi-a cerut, oficial, să justific cu acte întrebuinţarea fondurilor primite de Institutul de filologie. Toată pasărea pe limba ei piere ! I-am răspuns, tot în scris, că, deoarece n-am făcut acest lucru niciodată pînă atunci, nu ştiu cum să procedez şi de aceea îl rugam să-mi arate în ce fel întocmea el actele justificative pe vremea cînd era director. M-a surprins faptul că, deşi „la putere44, n-a luat nici o măsură contra mea, mai cu seamă că la 1 noiembrie 1940 am fost suspendat din învăţămînt. Trei luni mai tîrziu, i s-a aplicat lui aceeaşi mă-
199
sură, de astă dată pentru totdeauna, fiind pensionat de către succesorul, de după aşa-zisa rebeliune, al lui Tra-ian Brăileanu, la Ministerul Educaţiei Naţionale.
Ca profesor titular am avut posibilitatea de a-mi îmbogăţi biblioteca, în special cu publicaţii de specialitate străine, care se puteau procura fără dificultăţi, fie direct, de la locul apariţiei lor, fie printr-o librărie din ţară. Cel mai des foloseam acest ultim procedeu- mult mai comod decît celălalt, chiar dacă cerea o cheltuială în plus. Exista la Cernăuţi un librar foarte opefativ şi de o corectitudine exemplară (Muhldorf). Eu coritinuam, pe baza obligaţiilor din actul de întemeiere a liceului „Kogălniceanu“, amintit în altă parte, să predau un cuantum de ore pe săptămînă Limba română, ceea ce însemna un spor sensibil al veniturilor mele. Aşa se explică numărul crescînd al comenzilor de cărţi străine, precum şi, lucru la fel de important, participarea la congrese internaţionale. In iunie 1930 am fost în Elveţia, patria, în mare măsură, a dialectologiei romanice şi, prin Gillieron, urmat de elevii săi Jaberg şi Jud, a geografiei lingvistice, la Congresul organizat de Societatea (internaţională) de Lingvistică romanică, al cărei membru fondator eram. N-am făcut o comunicare, poate şi din lipsă de curaj, dar mai ales din cauza temei generale a reuniunii, care consta aproape exclusiv dintr-o anchetă dialectală prelungită, avînd ca anexă demonstraţii practice pe teren. Congresul s-a ţinut, tocmai din cauza conţinutului, în cantonul Valais (cu centrul principal Sion) din Elveţia Romandă, în care se vorbesc graiuri franco-pro-vensale. O zi întreagă am petrecut-o într-un sat, unde am fost primiţi şi salutaţi de primar, însoţit de consiliul comunal, în vorbirea locală. Din partea noastră a răspuns profesorul A. Duraffour, cel mai bun cunoscător al acestor graiuri, tot în dialect. Demonstraţiilor lingvistice le-au urmat cele folcloristice, ale locuitorilor, cu cîntece şi dansuri specifice regiunii. In modul acesta ne-am introdus oarecum în viaţa spirituală a oamenilor simpli din partea locului. La sfîrşitul congresului am făcut o excursie, colectivă, pînă la „gheţarul“ (= izvorul) fluviului Rhone, urcînd, cu un tren de munte, pînă la
200
trecătoarea Furka (1200 m). De sus, aşa-zisul gheţar, care îşi merita, dealtfel, numele, păirea, din cauza luminii solare, o oglindă enormă, colorată, foarte delicat, albastru. In drum spre ţară, ne-am oprit, două zile, la Miin-chen, oraş german ilustru în multe privinţe, pe care nu-1 cunoşteam încă. Intr-o seară am fost la Operă. Se cînta „Aurul Rinului^ de R. Wagner (din celebra sa tetralogie, teutonică, i-aş spune eu, din cauza conţinutului). Spectacolul, impresionant sub toate aspectele, a durat circa două ore şi jumătate fără pauză (mi s-a părut justificat acest procedeu, puţin uzitat în general, prin necesitatea artistică de a nu se întrerupe unitatea organică a operei şi nici starea de spirit a spectatorilor). După spectacol ne-am dus la o berărie, mai mult din curiozitate. Auzisem multe (şi bune) lucruri despre localurile miincheneze de acest fel. Am ales unul cu firma „Hofbrăuu (în germană Hof însemnează „curte“, bineînţeles ,,regală“). Decepţia, din cauza celor văzute în interior după frecventarea lui timp de 20 de ore în şir, ne-a mîhnit cu atît mai puternic, cu cît de la Operă plecasem adînc emoţionaţi. A doua escală a fost la Karlovy-Vary, unde fuseserăm şi în vara trecută, de astă dată numai pentru soţia mea, care s-a... ales cu alt cîştig decît cel aşteptat: avînd o criză, presupusă tot hepatică, din cauza vechiului diagnostic, s-a descoperit că ficatul era... apendicele. în ţară s-a supus unei operaţii şi a scăpat astfel de suferinţă.
La sfîrşitul lui august 1936 s-a ţinut al IV-lea Congres Internaţional al Lingviştilor în capitala Danemarcei. M-am înscris din timp cu o comunicare (Mots sa-vants et mots populaires), pe care am şi ţinut-o. Graţie amabilităţii editorului variantei engleze a cărţii mele dîn 1932 (Lingvistica romanică — dau o parte a titlului, mai scurt, pe care îl are ediţia din 1962) — care mi-a plătit drepturile de autor, cu un an înainte de apariţia lucrării, am putut pleca din ţară, la 1 august, cu intenţia de a vizita, cam din fugă, fireşte, toate cele trei ţări scandinave. (Un detaliu de ordin financiar interesează, cred, pe unii editori. Din suma de 25 de lire sterline — tot atît se cuvenea traducătorului, care a fost, în mică parte, şi coautor — mi s-a reţinut ca impozit o cin-
201
cime.) O călătorie într-adevăr de neuitat. Pentru prima oară am constatat că cele două laturi ale culturii umane, materială şi spirituală (sau, cum se spunea atunci şi se mai spune chiar azi, civilizaţia şi cultura), constituie, mai exact ar trebui sa constituie, o unitate. Nu socot necesar să mă opresc, fie şi din fugă, asupra peisajului şi nici măcar asupra felului de a fi al oamenilor. Ar fi să repet lucruri spuse, mai bine sau mai frumos, de atîţia alţii înaintea mea. Cîteva trăsături caracteristice pentru fiecare dintre aceste trei ţări, cărora li se poate spune, şi nu numai metaforic, surori, nu le pot trece cu vederea.
Ca peisaj propriu-zis, Norvegia le întrece pe toate. Şi, după gustul meu, nu în primul rînd, din cauza fiordurilor. (Dealtfel am străbătut pe unul, cel mai mare dintre toate, Sogne, mi se pare că-i zice.) Mi-a plăcut, strict afectiv vorbind, interiorul ţării, cam pe la mijlocul ei, pe care l-am cunoscut din tren, timp de aproape patru ore. Am avut tot timpul impresia că merg printr-un parc imens, fără întreruperi care să-i ştirbească unitatea şi desimea. De o parte şi de alta a trenului, în imediata lui apropiere, copaci înalţi, acoperiţi încă de frunze, gata să îngălbenească, şi pline de lumina soarelui puţintel melancolic al lui august dintr-o regiune nordică. Cred că şi peisajul explică superioritatea Norvegiei, în comparaţie cu celelalte două ţări, de ordin literar şi artistic. Ea este şi mai puţin bogată decît acestea, particularitate care sînt înclinat să cred că participă într-un mod oarecare la dezvoltarea superioară a conţinutului poetic existent şi în operele în proză (mă gîndesc mai ales la Boyer). Din acest punct de vedere — e vorba de starea materială a locuitorilor — caracterizarea celor trei ţări scandinave a făcut-o, într-o conversaţie cu mine, unul dintre organizatorii congresului, Viggo Brondal, danez. Deoarece această reuniune ştiinţifică era oarecum o problemă ce interesa toate cele trei ţări, chiar dacă sediul ei se hotărîse a fi capitala uneia dintre ele, organizarea s-a făcut de un comitet cu reprezentanţi ai fiecărei ţări. Un punct destul de important al programului îl constituiau recepţiile, dintre care, una oficială la nivel înalt. S-a pus, deci, chestiunea costumului. Suedezul din comi-
202
(«*t a propus fracul, danezul, smokingul, iar norvegianul, haine de culoare închisă. Interesează mai puţin,
• ulică... deloc, care propunere a fost acceptată pînă la urmă. Diferenţa dintre ele exprimă perfect de bine starea economică a celor trei ţări, care nu s-a schimbat, probabil, nici după ultimul război din punct de vedere al distanţei dintre ele. In schimb, oamenii lor nu se deosebeau, în general vorbind, între dînşii în ce priveşte comportarea, exemplară în toate împrejurările. Dat fiind caracterul ştiinţific al congresului, nu pot trece cu vederea diferenţa, clară, aproape izbitoare, de ordin cantitativ şi, mai puţin, calitativ, care există de la una la alta. Realizările danezilor în domeniul lingvisticii sînt, dacă luăm în consideraţie tot ce au produs ei de la începuturile acestei discipline şi pînă în zilele noastre, superioare, chiar mult superioare. Cel mai vechi reprezentant danez al ei, Rask, este pus alături de Bopp, german, ca întemeietor al primei metode ştiinţifice de cercetare, cea comparativă, a limbilor care aparţin aceleiaşi familii. A fost continuat, în sensul că şi el a studiat, tot comparativ, de Pedersen (specialist în studiul limbilor indoeuropene, printre ele şi cele celtice). Unul dintre ei, Sandfeld-Jensen, s-a ocupat în mod deosebit de limba română, cu privire la care a publicat, în colaborare cu o elevă a sa, o Sintaxă (trei volume, în franceză). Acest savant cunoştea şi practic foarte bine limba noastră, pe care o vorbea aproape ca un român. (Singurul străin, printre lingvişti, care nu se trăda, prin aşa-zisul accent, că a învăţat-o tîrziu, deşi, se pare, că nu a fost niciodată în România.) Cel mai celebru dintre toţi a fost Otto Jespersen, care a şi prezidat congresul, specialist în lingvistica generală şi în cea engleză. Locuia în apropiere de Copenhaga, într-o vilă a statului, care i-a fost pusă în întregime şi pentru totdeauna la dispoziţie. Dau acest amănunt, fiindcă interesează din punct de vedere politic şi uman : Jespersen era socialist şi antimonarhist. (Se spunea — şi sînt convins că afirmaţiile corespundeau adevărului — că a refuzat diversele distincţii oferite de „coroană44 şi chiar invitaţiile la palatul regal.) La sfîrşi-tul congresului, participanţii l-au vizitat acasă la dînsul.
203
Românii prezenţi la această reuniune ştiinţifică au fost destul de numeroşi: Sextil Puşcariu, Al. Rosettij Alexe Procopovici şi eu. (Sper că n-am uitat 1 pe nici unul.) Toţi au ţinut comunicări, publicate ulterior în „Actele44 congresului sau în reviste. (A mea, în Bulletin linguistique, Bucureşti.) Au fost, ca de obicei în asemenea ocazii, şi rapoarte în şedinţe plenare, printre ele, două ale unor tineri lingvişti, deveniţi curînd fruntaşi ai lingvisticii mondiale : Roman Jakobson (cu o problemă de morfologie, tratată din punct de vedere teoretic, pe bază de fapte din diverse limbi) şi Andre Martinet (cu una de fonetică, privită sub acelaşi aspect general). Două întîmplări personale, interesante, ambele, pentru mine oarecum altfel decît cele obişnuite. Pe una am povestit-o în volumul precedent : invitarea la masă de către fiica mai mică a doamnei Wagner, gazda mea de la Berlin (1911), căsătorită acolo, care aflase, din ziare, despre prezenţa în Copenhaga a mea şi a soţiei mele. Cealaltă a fost întîlnirea cu Leo Weisgerber, fostul „senior44 (adică bibliotecar) al Seminarului de lingvistică romanică de la Bonn, în anul universitar 1921—1922, cînd am făcut acolo studii de romanistică (la Meyer-Lubke ş.'a.). M-a recunoscut el, lucru uşor pentru dînsul, dată fiind marea diferenţă de vîrstă dintre noi. Şi acest lingvist a căpătat, cu vremea, o faimă, după părerea mea, nu de invidiat, căci şi-a pus — cu intenţie sau nu, asta interesează mai puţin — ştiinţa în serviciul hitlerismului, cum am arătat în cartea mea Lingvistica romanică (1962).
•
Intre 1926 şi 1936, Facultatea noastră a primit vizita cîtorva lingvişti străini, invitaţi, prin forurile de resort, pe baza unor convenţii culturale, să ţină conferinţe (şi nu numai la Iaşi). începutul l-a făcut Antoine Meillet, şeful, necontestat, în acel moment, al lingvisticii mondiale, care a venit în primăvara lui 1926. A vorbit, în aula universităţii, tratînd o problemă de lingvistică generală, pe care a prezentat-o în mod accesibil chiar pentru studenţii, destul de numeroşi, prezenţi în sală. A fost salutat de rector, profesor la Facultatea de Medicină, în cuvinte bombastice şi pronunţate adesea ă la frangaise,
204
< a să facă, îşi închipuia el, plăcere oaspetelui, şi de un 1'iLolog, cel mai vechi elev al lui Philippide, care s-a pl ins pur şi simplu că nu i se recunosc meritele de către mulţi confraţi, printre ei şi unii străini, polemizînd agresiv cu dînşii. M. Ralea, care era de faţă, a găsit nu numai termenii, ci şi tonul potrivit, pentru a caracte-» l iza, după aceea, la dineul oferit de Gh. Brătianu în onoarea lui Meillet, un anumit aspect al mentalităţii „provinciale44, în persoana celor doi reprezentanţi ai bietei universităţi ieşene. Cum fusesem cu un an în urmă „studentul44 lui la „College de France44, m-am bucurat de o convorbire mai prelungită cu dînsul, spre a-1 informa, la... cerere, între altele, despre situaţia mea în învăţămîntul superior şi perspectiva de a putea ocupa ca titular catedra pe care atunci o suplineam.
După A. Meillet, l-am avut, în 1929, oaspete pe profesorul Karl Jaberg, de la Universitatea din Berna, valoros romanist, coautor (cu Jakob Jud) al celebrei întreprinderi ştiinţifice care a fost „Atlasul lingvistic şi etnografic al Italiei şi al Elveţiei meridionale44, care a însemnat un progres mare faţă de „Atlasul44 francez al lui Gillieron, maestru, dealtfel, al amîndurora. L-am găzduit la mine, ca să evit eventuale dificultăţi, care nu erau cu totul excluse la hotel. A vorbit în aula universităţii, după ce l-am prezentat eu ca om de ştiinţă, despre geografia lingvistică. Cîţiva ani după aceea (cred că în 1935) a venit Giulio Bertoni, lingvist şi filolog italian, profesor la Universitatea din Roma. Şi el a locuit; împreună cu fiica sa, care îl însoţea, tot la mine. Era unul dintre reprezentanţii „idealismului44 în sensul lui Karl Vossler, cu oare semăna şi prin îmbinarea, în activitatea sa ştiinţifică, a studiului limbii cu studiul literaturii. Conducea, ca director, cunoscuta revistă Archi-vum Romanicum. Era un om afabil, ca mai toţi italienii, cîştigînd şi prin aceasta publicul care a participat la conferinţa sa, atrăgătoare şi prin temă (cu conţinut de critică literară) şi prin modul de tratare a ei. In sfîr-şit, în primăvara lui 1936 ne^a vizitat Viggo Brondal, profesor la Universitatea din Copenhaga, reprezentant al structuralismului incipient, şi de aceea încă moderat, în lingvistică. Era o personalitate puternică, avînd preo-
205
cupări de ordin cultural şi de politică culturală serioase, pe care le alimenta şi prin relaţii internaţionale bine întreţinute. Am făcut împreună o scurtă, dar instructivă — graţie şi lui — excursie la mănăstirile nemţene, ou care prilej am putut constata bogata şi adînca sa cultură. Colegul Al. Rosetti se împrietenise cu el, se pare încă din timpul studiilor amândurora la Paris, şi, după moartea timpurie a lui Brondal, i-a publicat, în colecţia „Societăţii române de lingvistică44, culegeri de studii.
O vizită aparte, la fel de interesantă şi de instructivă, a fost, prin 1930, cred, aceea a marchizului De Cârdenas, ministrul plenipotenţiar al Spaniei în România, pe care a organizat-o „Asociaţia de prietenie ro-mâno-spaniolă44 din Bucureşti, prezidată, din păcate, de Stelian Popescu, directorul ziarului Universul, devenit, sub conducerea lui, o fiţuică de orientare reacţionară. Acest diplomat era foarte ataşat de ţara noastră, nu at-ît prin faptul că era căsătorit cu o româncă (fiica unui ministru, Nanu, mi se pare), cit mai ales pentru că, fiind originar din Sevilla, patria însăşi a lui Traian (născut, acesta, în Italica, la 7—8 km departe de Hispalis = Sevilla), se simţea legat afectiv de România. A ţinut o conferinţă extrem de interesantă, în aula universităţii, despre oraşul său natal. La masa oferită de Facultate am putut afla multe lucruri de la acest om foarte cultivat şi fin, descendent direct al unei vechi familii de nobili spanioli. M-au interesat, îndeosebi, două dintre ele. Unul se referea la valoarea artistică a celor doi mari pictori sevillani, Murillo şi Velâzquez, comparaţi unul cu altul. M-a bucurat, strict subiectiv vorbind, că acest subtil cunoscător al artei, nu numai spaniole, nu-1 considera pe primul inferior celui de-al doilea, cum fac mulţi dintre istoricii mai recenţi ai picturii universale. La masă a apreciat în gradul cel mai înalt vinul de Cotnari (nu pe cel cu uşor gust dulce) şi, bineînţeles, ne-a cerut informaţii despre el. Aflînd că se trage, din viţă de Tokaj, şi-a explicat asemănarea „buchetului44 acestei licori româneşti cu al uneia spaniole, spunând că To-kaj-ul unguresc este de origine spaniolă (detaliul istoric l-am uitat). Ne-a mai povestit că un prieten al său, cu pivniţă veche şi bogată, avea, la un moment dat, cî-
206
Iova sticle cu vin de circa 100 de ani. Rămăsese din el aproape numai „cămaşa44, lichidul se evaporase, şi cit mai rămăsese ajungea ca să înmoi în el o batistă şi să lo facă să-i simţi parfumul, care nu dispăruse.
Prin mai 1936, studenţii legionari au organizat o acţiune de protest nu mai ştiu împotriva căror măsuri, destul de blînde, luate de autorităţi pentru potolirea agitaţiilor provocate de ei înşişi. Pe vremea aceea aveam asistent pe George Ivaşcu (ţinea locul lui Gh. Ivănescu, aflat la studii de specializare, ca membru al Şcolii române din Paris). Am aflat uşor despre intenţia lor de a-i împiedica pe studenţii democraţi să participe la cursuri, indiferent de mijloacele folosite în acest scop. De aceea ne-am înţeles, eu şi Ivaşcu, să ajutăm direct, prin prezenţa noastră la faţa locului, pe cei ce voiau să-şi caute de munca şi pregătirea lor profesională. El s-a dus cu o oră mai înainte la uşa de intrare în Facultate, unde se găseau un număr de poliţişti, iar eu am venit, tot acolo, peste 30 de minute. Avusese deja loc o busculadă, de pe urma căreia Ivaşcu se alesese cu o tăietură serioasă în obraz de la geamul, spart cu putere, al uşii. Amîndoi identificam, pentru poliţişti, pe studenţi, ca să nu se strecoare printre ei tocmai unii dintre tulburenţi, care ar fi provocat scandal în sălile de curs. Lucrurile s-au desfăşurat, -până la urmă, în condiţii satisfăcătoare. Profesorii, care au... vrut, şi-au ţinut lecţiile, tot aşa studenţii serioşi, mult mai numeroşi decît ceilalţi, le-au ascultat, chiar mai atent decît de obicei. De fapt, acţiunea a eşuat, şi aceasta a însemnat un succes autentic, cu deosebire în atmosfera care domnea mai pretutindeni în viaţa universitară. Duşmănia contra mea şi a lui Ivaşcu, care exista mai demult, a sporit, şi în ce-1 priveşte pe dînsul, s-a soldat cu neac-ceptarea lui de către directorul Şcolii române din Paris ca membru al acesteia. Episodul merită a fi povestit în detaliu.
La sfârşitul anului universitar 1936-1937 a avut loc la Iaşi un congres al „Ligii culturale44 („pentru unitatea tuturor românilor44 continua, dacă-mi amintesc bine, titlul acestei societăţi, creată de multă vreme, cu
207
scopuri, care erau puţintel şi politice, de ordin naţional). Preşedintele ei era N. Iorga, care cred că o şi înteme-iase sau, în orice caz, dăduse ideea şi luptase pentru înfăptuirea ei. în una dintre cele două zile, cît a durat congresul, un grup de studenţi, printre ei şi un licenţiat dacă nu chiar doi, toţi legionari sau simpatizanţi legionari, îndemnaţi, probabil şi conduşi — de acest ultim amănunt nu sînt sigur — de profesorul de Filologie romanică D. G., viitorul Gauleiter al Moldovei în primele luni ale regimului fascist, s-au prezentat la Iorga spre a-1 informa despre ce se întîmplă la Facultatea de Litere, din cauza... comuniştilor. Scopul principal, adică practic, era să-l determine pe marele nostru istoric, care era directorul Şcolii române din Paris, să nu-1 primească acolo pe Ivaşcu, cel recomandat de Facultate, ci pe alt licenţiat, şi acesta candidat, susţinut de cîţiva profesori, an timpul discuţiilor din consiliul profesoral privitoare la recomandarea unui viitor membru al acestei şcoli. Iorga a reţinut acuzaţia de comunism adusă lui Ivaşcu, mai ales că acesta era, între altele, redactorul-şef al revistei antifasciste Manifest, şi nu l-a acceptat. Eu, care cunoşteam bine situaţia, sub toate aspectele ei, m-am adresat profesorului cu o scrisoare explicativă. Răspunsul lui a fost clar, în sensul că şi el îl considera comunist pe asistentul meu. Reproduc aici, integral, replica dată de mine, pentru interesul ei, care depăşeşte, peste orice aşteptări şi cu mult, cercul relativ restrîns al universitarilor, pentru a căpăta o semnificaţie politică de ordin general. A apărut, împreună cu alte scrisori ale mele şi ale lui Iorga, toate referitoare la Şcola română din Paris (cu 14 ani mai înainte mi se întîmplase şi mie acelaşi lucru ca şi lui Ivaşcu) în revista Manuscriptum, nr. 2(15), din 1974, p. 81-87, sub titlul Corespondenţa mea cu N. Iorga.
„Mult stimate Domnule Iorga, convins că-mi fac numai datoria într-o chestie care mă priveşte de aproape şi pe mine, întrucît numele meu a fost amestecat de la început mai mult decît al altora, îmi permit să vă rog a da ascultare celor ce urmează. Ştiu că această intervenţie ar putea fi interpretată altfel decît îmi este intenţia. Dar tot atît de bine ştiu că D-voastră sînteţi (şi aţi fost
208
totdeauna) iubitor de adevăr şi dreptate, indiferent de orice consideraţii personale sau politice. De aceea am luat hotărîrea să vă adresez rîndurile de faţăf cu nădejdea că ele vor găsi ecoul aşteptat, în ciuda atîtor împrejurări de tot felul, care au contribuit, se parc, la crearea unei atmosfere foarte puţin favorabile intervenţiei mele. Nădejdea că veţi acorda atenţia cuvenită spuselor mele se întemeiază şi pe un sentiment de ordin strict personal. — Aţi avut, este drept că foarte rar, prilejul să vă ocupaţi, fie şi numai din fugă, de munca şi ostenelile mele în domeniul filologiei române. Ceea ce m-a impresionat în aprecierile D-voastră a fost afirmaţia că vă găsiţi în faţa unui cercetător serios, adică a unui om care se sileşte, obiectiv şi cinstit, să descopere adevărul. Vă rog să credeţi că aceeaşi seriozitate o pun în toate actele> mele, aşadar şi în alcătuirea acestei scrisori, care izvorăşte tot din năzuinţa de a prezenta lucrurile aşa cum sînt, fără nici un fel de interes care să le denatureze. — Este vorba de candidaţii pe care Facultatea de Litere din Iaşi i~a recomandat pentru Şcoala românească de la Paris. Adică de un candidat, pentru care, după informaţiile sumare obţinute de la cancelaria (aflată în vacanţă), nu v-aţi dat (sau, poate, încă nu v-aţi dat) asentimentul. îmi permit să vă informez că Domnul Ivaşcu — acesta-i numele candidatului neagreat — este un element excepţional de înzestrat. Fără să aduc, prin aceasta vreo jignire celorlalţi absolvenţi pe care i-a recomandat Facultatea noastră, pot afirma că-i întrece pe toţi şi prin calităţile înnăscute şi prin ceea ce a realizat pînă acum. A trecut examenul de licenţă în Filologia română acum patru ani cu menţiunea „foarte bine“. A publicat destul de multe studii, articole şi recenzii în reviste de specialitate şi de cultură generală. Evident că avem a face cu simple încercări, cum nu se poate altfel la un începător, dar încercări asupra cărora sîntem îndreptăţiţi să facem aprecieri foarte favorabile şi, mai ales, pline de speranţe pentru viitor. Dacă n-a produs mai mult, asta se dat or este faptului că a trebuit să muncească din greu pentru cîştigarea existenţei sale şi a familiei (o mamă sărmană, care trăieşte la Bîrlad, şi un frate, elev
209
al liceului comercial din oraşul nostru). Totuşi, atît cit a publicat domnul Ivaşcu întrece şi cantitativ şi calitativ pe a celorlalţi absolvenţi recomandaţi de Facultatea noastră, ca să nu mai pomenesc de cei nerecomandaţi, care, în mare majoritate, nu satisfac, în nici un fel, nici litera, nici spiritul regulamentului celor două şcoli româneşti. Dealtfel, D-voastră înşivă i-aţi lăudat, în Cuget clar, un articol despre Panait Istrati. — Domnul Ivaşcu a fost doi ani asistentul meu, adică înlocuitorul asistentului titular, G. Ivănescu, aflat la studii în străinătate. Datorită acestei ocupaţii, el a deprins — îmi permit să fac această afirmaţie, chiar cu riscul de a părea că mă apreciez favorabil pe mine însumi — o metodă ceva mai riguroasă decît aceea care se întîlneşte în cercetările de istorie şi critică literară românească. — Dar, dacă activitatea desfăşurată pe Ungă mine i-a adus oarecare folos de natură ştiinţifică, tot ea a fost motivul (aş zice mai degrabă pretextul) unei campanii politice odioase, al cărei ecou s-au făcut candidaţii respinşi (în colaborare, nemărturisită, cu... profesorii nemulţumiţi că propunerile lor au căzut în consiliul Facultăţii). Cu privire la această latură a chestiei, poziţia mea este, negreşit, mai delicată. Personal mă ştiu curat, cum nu poate fi cineva mai curat, cînd e vorba de acţiuni şi atitudini politice. De aceea n-am încercat nici o dezminţire şi nici un protest contra infamiilor care s-au debitat pe socoteala mea. Dacă spun totuşi că mă aflu într-o situaţie oarecum delicată, aceasta, din cauza gîndului că atacurile care mi s-au adus prin presă ar fi putut influenţa şi pe oamenii de perfectă bună credinţă. — Cît despre domnul Ivaşcu, vă asigur că el este şi mai străin, dacă se poate, de asemenea idei. în cursul ultimilor doi, trei ani a suplinit pe domnul D. Popovici, astăzi profesor agregat de Istoria literaturii române moderne la Cluj, atît la Şcoala comercială elementară, cît şi la Liceul militar, iar din octombrie trecut se află sub arme. Aşadar, a putut fi urmărit, ca să zic aşa, foarte de aproape şi de către oameni care nu cruţă în materie de activitate sau chiar numai de idei politice «subversive». N-am auzit pe nimeni plîngîndu-se de el, ceea ce rezultă, indirect, dar
210
foarte elocvent, şi din faptul că ziarele care l-au atacat pe tema aceasta n-au făcut nici măcar aluzie la vreo abatere cit de uşoară de la îndatoririle lui legale şi morale de profesor. — Este drept că ideologia domnului lvaşcu nu seamănă cu aceea a majorităţii tineretului nostru. I se poate face o vină, şi încă mare, din aceasta ? Unde am ajunge dacă toţi tinerii ar profesa credinţe politice ca acelea care duc, măcar din cînd în cînd, la atentate şi asasinate, sau, în cazul cel mai bun, la atîtea mîrşăvii, ascunse sub anonimat, contra profesorilor, cum au făcut (şi vor mai face) unii din candidaţii respinşi de la burtsele solicitate ? — Îmi permit să adaug, pentru a încheia, că din cei 15—16 profesori care au participat la consiliu, zece şi-au dat asentimentul pentru domnul lvaşcu, iar ceilalţi şi-au arătat preferinţele ba pentru unul, ba pentru altul dintre petiţionarii respinşi. Atitudinea lor a fost dictată numai de dorinţa de a combate candidaturi susţinute de majoritate ; altfel s-ar fi înţeles între dînşii să sprijine pe licenţiatul care li s-ar fi părut că într-adevăr merită să fie trimis (din partea secţiei filologice) la Paris. Au lipsit de la şedinţă domnii Mari-nescu şi Minea, care erau şi ei pentru recomandarea domnului lvaşcu. Dacă aţi avea curiozitatea să ştiţi numele profesorilor care au fost contra acestui candidat, aţi avea, sînt sigur, prilejul să faceţi unele constatări interesante. — Cerîndu-vă scuze pentru amestecul meu în această chestiune, care-i de competenţa d-voastră şi a Ministerului Educaţiei Naţionale, vă rog să primiţi asigurarea înaltei stime ce vă păstrez, (ss) lorgu Iordan Iaşi, 23 august 1937“.
Am subliniat pasajul de mai sus, fiindcă, după asasinarea mişelească, peste trei ani şi mai bine, a lui N. Iorga, de către „tineri... [cu] credinţe politice care duc, măcar din cînd în cînd, la atentate şi asasinate...14, cuvintele mele mi-au sunat în urechi ca un memento, nu pentru marele nostru învăţat sau pentru atîţia oameni cinstiţi, ci pentru politicienii de toate speciile, care încurajau, nu numai indirect, prin atitudinea lor demagogică,
211
pe tinerii dezorientaţi şi cu totul nepregătiţi pentru a înţelege propriile lor interese, pe cele adevărate, ca să nu mai vorbesc de interesele mari ale ţării întregi.
La sfîrşitul lui august 1939 trebuia să particip (şi, într-un fel, am şi participat) la al V-lea Congres internaţional al lingviştilor, care urma să aibă loc la Bruxelles. întocmai ca în cazul celui imediat precedent (Copenhaga, 1936), ne-am hotărît să plecăm din ţară la începutul lunii şi să stăm, pînă la congres, în Franţa, pe care n-o mai văzuserăm de multă vreme. Am pregătit, din timp, tot ce trebuia, înainte de toate, procurarea valutei necesare, din care, o bună parte am expediat-o, prin Banca Naţională, la Bruxelles, ca să n-o mai purtăm cu noi şi, eventual, să-i ştirbim cuantumul. Călătoria am făcut-o prin Germania, care se afla de şase ani sub conducerea lui Hitler. Se organizase acolo o expoziţie internaţională, a cărei vizitare trebuia să ia mari proporţii şi, în acest scop, căile ferate germane acordaseră o reducere de peste 50°/o a costului călătoriei. Am făcut lux, cum se zice, şi am cumpărat bilete de clasa a Il-a (ca în 1923, în epoca inflaţiei, de la Berlin la Munchen). Traversînd, de la est la vest întreaga Germanie hitleristă, n-am observat, fireşte din trenul accelerat, nimic deosebit. Era după ocuparea Cehoslovaciei, pecetluită prin revoltătorul (pentru viitoarele victime ale atacului lui Hitler) acord de la Munchen, şi a Austriei, ambele evenimente fiind socotite, aparent, oarecum „normale4* şi în orice caz inevitabile în împrejurările date, chiar dacă existau pretutindeni foarte numeroşi oameni îngrijoraţi şi siguri că iureşul bestial nu se va opri aici.
La Paris am întîlnit vechi prieteni, veniţi toţi din ţară : Simion Sanielevici cu soţia, fiul său Alexandru, fizicianul, şi Alexandru Graur, acesta plecat mai de mult, ca să scape de încercările, care s-ar fi putut repeta, ale huliganilor, de a-1 asasina. (Căci o dată era gata să cadă victimă definitivă a unui atac.) Din aceeaşi cauză părăsise ţara şi fratele său, marele ziarist Constantin Graur, fostul director al Adevărului şi al Dimineţii. L-am vizitat într-o zi pe acesta, deşi nu-1 cunoşteam)
212
îndemnaţi şi chiar,,, luaţi de familia Snmclcvid. Era imediat ;după încheierea pactului de neagresiune dintre U.R.Ş.S. şi Germania. Acest eveniment politic a constituit, prin forţa lucrurilor, obiectul principal, aproape exclusiv, al conversaţiei noastre de-a lungul color două ore, cît a durat vizita. Cei mai mulţi dintre noi ne-arn arătat surprinşi, aproape numai de aspectul etic al evenimentului. Ne întrebam cum s-a putut ajunge la o înţelegere între cele două state aflate pe poziţii politice antagoniste şi ireductibile. Cei cu pregătire politică, fie şi nemarxistă, au arătat raţiunea pentru care prima ţară socialistă de atunci a fost nevoită să încheie acest pact ea să se poată apăra mai bine, când Hitler va porni şi contra ei. Indiferent de aceste deosebiri de ordin individual, ceea ce se simţea uşor pretutindeni era îngrijorarea cu privire la viitor, la viitorul imediat, presimţit, fie şi vag, cu ajutorul faptelor concrete foarte recente, care fuseseră invadarea şi ocuparea Cehoslovaciei şi a Austriei.
Am vizitat, în Franţa, lucruri şi locuri pe care nu le cunoşteam încă. La Paris, „Muzeul omului44, creat (sau numai condus) de cunoscutul antropolog francez P. Ri-vet. (Sper să nu mă înşel.) Instalată într-un edificiu modern şi foarte spaţios, această instituţie ştiinţifică înfăţişa în forme concrete istoria omenirii de la primele ei începuturi şi pînă în zilele noastre sub toate aspectele ei esenţiale. Nu pot uita, între altele, că în prima sală de la intrarea principală era prezentat, pe un panou enorm, celebrul tabel al lui Mendeleev („sistemul periodic al elementelor44). Pe atunci sau ceva mai înainte, compatriotul nostru Horia Hulubei, profesor la Universitatea din Iaşi şi totodată cercetător într-un institut parizian, lucra la descoperirea unui nou element, care urma să se numească „Moldavium44 şi să poarte numărul de ordine 87. Izbucnirea războiului l-a împiedicat să-şi continue cercetarea, care se pare că inspira nu numai încredere, ci şi speranţa unui rezultat final îmbucurător. De aceea, pe tabelul amintit locul destinat acestui element era gol. In provincie, am vizitat, din fugă, Nancy, Strasbourg şi Reims. în acestea două ne-au impresionat puternic, fiecare în felul ei, catedralele, cunoscute şi preţuite în lu-
213
mea întreagă. Prima, foarte puţin asemănătoare cu cealaltă, chiar în ce priveşte stilul propriu-zis, părea mai mult „germanică44 decît „gotică44. Mi-am amintit, văzînd-o, de descrierea, competentă şi poetică, pe care i-o consacră unideva Goethe. Cea din Reims, în stil gotic flamboyant, face impresia, pe dinafară, chiar de la foarte mică distanţă, a unei imense şi extrem de complicate broderii, atît de fin este lucrată şi în total şi în detaliu. Fusese refăcută întocmai după bombardamentele grave şi repetate din timpul primului război mondial. La fel cu alţi vizitatori, am intrat în una dintre celebrele pivniţe producătoare de şampanie, bineînţeles ca invitaţi ai unui om pus anume să facă treaba aceasta. I-am spus pivniţă, fiindcă e vorba de... vin. De fapt, aveam a face cu un oraş în miniatură, cu străzi bine tăiate în calcarul solului, fiecare dintre ele avînd un nume, perfect întreţinute şi luminate, cu puţini... locuitori, care nu trăiau acolo decît cînd erau ocupaţi cu prepararea delicioasei licori vestite în toată lumea. Am asistat la mai toate operaţiile de transformare a strugurilor în vin de „Cham-pagne44 (aşa se numeşte regiunea înconjurătoare). Surpriza a fost la urmă de tot: sticlele umplute erau „astupate44 mai întîi cu un strat grosuţ de sirop dens de zahăr şi apoi cu dopul adevărat, aceasta, cred (mi s-a spus, cu siguranţă acolo, dar am uitat), pentru a „neutraliza44 forţa spumei vinului. La sfîrşitul vizitei, nu numai interesantă, ci şi junuzantă (din cauza explicaţiilor, îmbrăcate, aparent, în glume ă la frangaise, pe care ni le dădea ghidul), am primit toţi cîte o amintire : o sticlă de circa 250 ml. de şampanie. Era aşa de frumoasă, mai ales prin micimea şi delicateţea ei, încît ne-am întors cu ea la Iaşi şi am păstrat-o ani de zile ca pe un bibelou.
Ca să avem şi vacanţă propriu-zisă, am stat vreo 10—12 zile la Pourville, un mic orăşel^port pe Canalul Mînecii, într-un hotel modest, care avea şi restaurant (ne-obligatoriu pentru clienţii lui). Era în Normandia, nu departe de Dieppe, oraş popular într-un fel la Iaşi, din cauză că un descendent al domnitorului moldovean Mihail Stundza trăia aici şinşi adăugase (poate făcuseră alţii asta), pentru a evita eventualele confuzii, numele acestui oraş la al său propriu, ca „apendiceţ^Din localitatea
214
noastră făceam zilnic plimbări, adesea lungi, prin împrejurimi, încercând să ne introducem puţintel în modul de viaţă al oamenilor simpli, mulţi pescari, dar şi mai mulţi ţărani, atît de diferiţi chiar de compatrioţi de-ai lor. I )ieppe-ul, deşi oraş cu numai cîteva zeci de mii de locuitori, avea (şi are, fireşte), monumentele arhitectonice vechi (unele din secolul al XlV-lea) şi valoroase chiar artistic vorbind. Eu făceam şi nataţie, cu atît mai bucuros, cu cît mă găseam, din acest punct de vedere, în condiţii cu totul speciale : la mare (şi încă o mare cu flux si reflux, unde soarele bătea dinspre apus (nu ca la noi, dinspre răsărit) şi la o temperatură destul de moderată, care îmi convenea mai mult decît aceea a Dobrogei noastre. Viaţa era ieftină chiar pentru noi, care plăteam destul de scump francul francez cu leii româneşti. La restaurante predominau mîncărurile de peşte, stridii, raci, crevete etc. Majoritatea clienţilor se băteau duipă „rarităţile44 propriu-zise, în frunte cu stridiile, considerate drept „delicatesuri44 de calitatea întîi. Mie nu-mi plăceau nici de... frică, din motive multiple : se mîncau crude, aveau aspect antipatic, de gelatină aproape murdară, trebuiau asezonate în toate felurile spre a putea fi înghiţite, căci nu se mestecau etc. Interveneau, cred, şi reminiscenţe literare, din pricina cărora mă simţeam ridicol băgîndu-le în gură, cu riscul de a le scăpa din mînă, ceea ce se putea întîmpla uşor, fiindcă se lăsau greu prinse cu ustensilele obişnuite. Citisem, la vremea ei, făcînd mare haz, povestirea lui I. I. Mironescu Radu Tulie Teacă, unde este o întîmplare cu stridii care alunecau din mînă şi cădeau pe jos, pradă incomodă chiar pentru cîinele ciobănesc, tovarăşul de călătorie al personajului principal. In fond, vina propriu-zisă o aveau, în această antipatie, nu stridiile, ci rămăşiţele psihologiei ţărăneşti pe care le mai aveam (şi nu numai atunci, fără să mă jeneze, dealtfel, cîtuşi de puţin).
Deşi eram aproape sigur că congresul nu se va putea ţine, dată fiind atmosfera generală care mirosea bine a război, ne-am dus la Bruxelles. Acolo aveam şi banii trimişi încă din ţară, la o bancă, unde nu-i puteam lăsa. Se adunaseră circa 40—50 de participanţi, mulţi din Belgia, fireşte, dar majoritatea erau francezi sau ger-
215
mani şi, mai cu seamă, americani, aceştia plecaţi din ţările lor, ca şi noi, cu o lună sau două mai înainte din diverse motive. Congresul s-a deschis totuşi într-un fel oarecare (fără o şedinţă festivă) şi a lucrat o... jumătate de zi : s-au prezentat cîteva comunicări, urmate de discuţii. Foarte activ şi optimist, ca totdeauna, a fost colegul meu „gillieronian“ din 1925 J. Kurylowicz, ajuns deja o autoritate în domeniul lingvisticii indoeuropene : şi-a spus cuvîntul la toate comunicările şi, de fiecare dată, în limba (franceză, germană sau engleză) folosită de autorii lor. Pe la amiază ne-am luat... rămas bun, cei care am rămas în sală pînă la sfîrşit. Intre timp, teama că se va întîmpla ceva ireparabil a devenit convingere, mai ales că localnicii aflaseră unele detalii de ordin poditico-militar, pe care noi ceilalţi n-aveam cum să le cunoaştem. A doua zi am umblat după vizele diplomatice necesare întoarcerii acasă. La plecarea din ţară le obţinusem ţinînd seamă de itinerarul stabilit din capul locului : Ungaria, Germania, Franţa şi Belgia. Şi biletele de tren le aveam plătite pentru dus şi întors pe acelaşi drum. Ne-am hotărît, destul de greu, din cauza cheltuielilor în plus, mult mai mari, să ajungem la Bucureşti trecînd prin alte ţări. Ne sileau împrejurările, în cîteva ceasuri am obţinut toate vizele şi am cumpărat biletele de tren pentru Franţa, Elveţia, Italia şi Iugoslavia. Din Bruxelles am plecat noaptea. Ferestrele tuturor vagoanelor trenului nostru erau camuflate. Călătorii, preocupaţi şi agitaţi. Cred că nici cei care aveau cabină de dormit nu s-au putut odihni. La Basel, prima staţie elveţiană, am început a respira oarecum uşuraţi. Toţi simţeam că, întocmai ca în primul război mondial, ţinta atacului hitlerist va fi tot Franţa. Nouă ne trecuse şi „necazul4* cu renunţarea la biletele de întors acasă. în vagonul cu care am plecat din Bruxelles erau şi doi ofiţeri români, cavalerişti, care participaseră la un concurs hipic organizat undeva în vestul Germaniei. Camarazii lor nemţi i-au sfătuit să nu se întoarcă la Bucureşti prin Germania şi, în continuare, prin Cehoslovacia şi Ungaria, ci să plece la Bruxelles şi de acolo mai departe, pe acelaşi drum ca şi noi. Cînd am ajuns, cred în ziua de 31 august, la Timişoara, ne-am simţit în de-
216
plină siguranţă. A doua zi a izbucnit, oficial şi formal, războiul.
Starea materială bună, pe care o aveam, cum am arătat mai înainte, ca profesor universitar, ne-a determinat să devenim... proprietari ai unei case. Locuisem pînă atunci destul de prost. Din 1914 pînă în 1928 n-am avut baie în locuinţele pe care le-am închiriat. Pe vremea aceea nu existau în Iaşi foarte multe case avantajate din acest punct de vedere. Cine dorea, cu adevărat, să se... spele dispunea însă de o baie comună excelentă, cu care se putea mîndri, pe drept cuvînt, oraşul nostru. Profit de prilej să-i fac, dacă pot spune aşa, istoricul, începuturile ei datează de peste două secole. O inscripţie, pe piatră, care a fost zidită în partea peretelui de la intrare, poartă data 1746, aşadar din timpul uneia dintre domniile lui Constantin Mavrocordat. Era, desigur, o baie turcească şi aşa a rămas, cred, tot timpul pînă în epoca noastră, adică bcde cu aburi. Dealtfel, stilul arhitectonic al actualei clădiri aminteşte destul de bine de originea ei orientală. Cît despre interior, motivele turceşti au fost păstrate foarte bine. Casa de bilete este un „c-hioşctt autentic.
Aveam nevoie totodată şi de un spaţiu mai cuprinzător pentru biblioteca mea, care creştea văzînd cu ochii. Am cumpărat, fără... bani (aveam numai 3 000 de lei „lichizi" atunci, în 1930 !), o casă veche de peste 100 de ani, cu zidurile exterioare în grosime de două cărămizi sau două şi jumătate, bine conservate. Era ipotecată la Creditul urban pentru o sumă relativ mare, care trebuia scăzută din cont, în sensul că pentru ea proprietarul plătea o anumită dobîndă, plus anuitatea corespunzătoare. Cum valoarea ei depăşea suma ipotecii, am putut obţine un împrumut în plus sub formă de „bonuri", un fel de acţiuni negociabile, pe care le-am vîndut, la cursul existent în momentul acela, unui debitor al Creditului, care îşi plătea cu ele datoria. In interior, casa era aproape de nelocuit, deşi era locuită. Ca s-o transformăm, nu luxos, ci pur şi simplu confortabil, la un nivel modest, am avut nevoie de bani mulţi şi de osteneală, tot multă. Deoarece avea o curte mare, am vîndut o parte din ea pentru o sumă relativ mare, dar
217
nici pe departe îndestulătoare. Restul, de cîteva ori mai ridicat, l-am obţinut prin împrumuturi, care trebuiau achitate lunar, făcute la Casa de ajutor a corpului didactic şi la o bancă locală A trebuit să predau lecţii şi la liceul particular de băieţi „M. Kogălniceanu“, pe lingă cele de la şcoala de fete cu acelaşi nume, unde lucram ca asociat. Lucrările cerute de reparaţiile, în majoritate, radicale, ca şi de amenajările interioare, au durat vreo jumătate de an fără întrerupere. Casa era enormă, chiar pentru mai mult decît doi oameni, cum eram noi. Cărţile mele încăpeau foarte comod, chiar dacă ar fi fost de două, trei ori mai numeroase. Credeam, ba eram chiar sigur, că voi trăi în ea pînă la sfîrşitul sfîrşitului ! După transferarea, în 1946, la Universitatea din Bucureşti, am donat-o Primăriei Iaşilor, cu condiţia ca aceasta s-o mobileze şi s-o administreze, transformînd-o într-un azil pentru membrii corpului didactic primar ieşiţi la pensie şi fără familie. Municipalitatea nu şi-a putut îndeplini obligaţia, şi în consecinţă am donat-o Ministerului Sănătăţii, care a făcut din ea sediul unui Centru de colectare a sîngelui, existent şi în momentul de faţă. Am povestit istoria fostei noastre — căci ea ne aparţinea şi legal la amîndoi — proprietăţi urbane pentru interesul pe care cred că-1 prezintă din punct de vedere economic şi totodată pedagogic, acesta din urmă ca exemplu vrednic de urmat, bineînţeles, cînd permit împrejurările. Apropo de proprietate. După ce am înscris casa la Tribunal, conform dispoziţiilor legale, m-am trezit cu un reprezentant al Sindicatului proprietarilor, care mi-a propus, ca să nu spun că mi-a cerut, să mă înscriu în asociaţia lor. I-am răspuns că, în ce priveşte concepţia mea despre „proprietate4*, de fapt, despre modul cum se realizează ea practic în relaţiile dintre cei „care au“ şi cei „care nu au“, n-a intervenit absolut nici o schimbare. Voi continua să fiu mai departe alături de cei din urmă şi, la nevoie, contra celorlalţi. Mai dau un amănunt, acesta anecdotic, dar semnificativ pentru psihologia oamenilor de la noi şi de atunci. Intr-o seară mă întorceam acasă de la Viaţa românească, în compania foarte simpaticului meu profesor de Latină de la Liceul Internat Axinte Frunză, despre care am vorbit în volumul I.
218
Ajuns aproape de casă, ne-am oprit spre a ne despărţi, între sfîrşitul lui 1928 şi prima jumătate a iui 1930 îusesem directorul Teatrului Naţional, deci, cu termenul creat prin tradiţie, „la putere44. Profesorul ştia, bineînţeles, acest lucru, şi aflînd că locuiesc, ca proprietar, în casa aceea mare, din fundul unei curţi, care pe jumătate era grădină, a spus un singur cuvînt cu ton interogativ exclamativ : „Deja !?tt Am priceput imediat la ce se gîndeşte, adică la ce face aluzie, şi, evident, tot atît de uşor că glumeşte, şi i-am răspuns, cu acelaşi cuvînt, intonat afirmativ, şi rîzînd, după care a rîs şi el.
în iulie 1934 am făcut o croazieră pe Mediterană, împreună cu profesorii Traian Bratu, Simion Sanielevici şi C. I. Balmuş, toţi cu soţiile. Ne-am îmbarcat pe nava bine cunoscută „Transilvania44 şi, timp de o lună, am străbătut această splendidă mare de la un capăt la altul, oprindu-ne la Constantinopol, Atena, Alexandria, Malta, Alger, Barcelona, Marsilia şi Nisa. Am vizitat peste tot ceea ce mai toată lumea consideră interesant în împrejurări asemănătoare, şi aceasta în două, trei zile, sau chiar mai puţin, pentru fiecare. în fosta capitală a Turciei, în primul rînd, bazarul şi moscheile. Dintre acestea mi s-a părut mai Interesantă, artistic vorbind, fără să pot spune de ce, Moscheia „albastră44 (îi spun aşa, fiindcă nu-i mai ştiu numele) şi mai puţin Sf. Sofia. Bucurie adevărată, adică pur umană, am avut revăzîndu-1, după 11 ani, pe Leo Spitzer, izgonit din Germania hitle-ristă şi acum profesor la Universitatea din Constantinopol. La Atena, bineînţeles, Acropole, cu tot ce are ea, încă grandios, în ciuda duşmăniei timpului şi a intemperiilor care au trecut peste ea, lăsînd urme serioase. Lumina soarelui era, într-adevăr, orbitoare, căci te putea orbi : albul soarelui o intensifica, prin reflectare, în aşa măsură, încît devenea insuportabilă pentru ochiul liber. Malta mi-a rămas în minte ca o oază, deşi în Sa-hara n-am fost niciodată. Mică, în totalitate şi mai mică în caipitala ei, la Valletta, făcea această imipresie în comparaţie cu ţările celelalte şi ou capitalele lor. Ideea de grădină exuberantă — de aiici denumirea dată de mine — mina venit de la cimitirul San Antonio (sper că nu i-am falsificat numele) şi de la cîteva străzi plan-
219
tate — închipuiţi-vă, mi cu tei, nici cu castani, ci cu... oleandri înfloriţi — care umpleau aerul cu mirosul lot amărui, la fel de plăcut, după mine, ca gustul dulceţii de nucă necoaptă. La Alger am vizitat „Cazbaua“, cartier periferic arab, foarte bine păstrat. La un moment dat, O: profesionistă, postată în faţa casei sale, auzindu-ne vorbind — eram cu toţii, cei amintiţi mai înainte — ne-a invitat, anonim, în limba noastră, ca pe nişte clienţi obişnuiţi. La marginea oraşului, pe o înălţime bogată în vegetaţia locului, se găseau restaurante şi localuri de petrecere cu bunătăţi specific arabe. Am intrat în unul din curiozitate şi a trebuit, fireşte, să consumăm ceva, aceasta şi pentru a ne odihni puţin, dar şi ca să putem privi şi admira oraşul, care se vedea de acolo foarte bine. Clou-ul, cum spun francezii cu un cuvînt al lor intraductibil exact în română, l-a constituit vizita la un restaurant pe malul mării în plină noapte. Lume multă, majoritatea străini, destul de gălăgioşi, mulţi şi din cauza admiraţiei într-adevăr extraordinare pe care ţi-o impune priveliştea cu adevărat unică : luciul mării sub razele lunii, părea feeric, mai ales în starea noastră de spirit, a celor veniţi din altă parte a globului, atît de deosebită în toate privinţele. Ne-am limitat la consumarea lucrurilor celor mai ieftine, al căror preţ echivala cu unele foarte scumpe de la noi. Intr-o dimineaţă am făcut o excursie în direcţia sud a Algerului pînă la „Valea mai-muţeloru (cred că aşa i se spunea), la circa 80 km departe de oraş. Drumul pînă acolo a fost o încîntare, graţie peisajului, mai puţin exuberant decît în alte părţi, dar original şi exotic. Şoseaua urma, pe o distanţă destul de mare, cursul unei ape, în albia căreia din loc în loc apăreau oleandri înfloriţi (acolo unde adîncimea ei era foarte mică). Ţinta călătoriei era o rezervaţie pentru maimuţe, creată n-aş putea spune în ce scop. Fapt este că servea ca punct de atracţie pentru străinii care vizitau ţara. Curiozitatea multora nu era exclusiv de natură distractivă. Fără să fii un observator prea atent al realităţii, îţi dădeai uşor seama că aceste animale, antipatice mie, din cauză că seamănă cu oamenii, în ceea ce au aceştia mai puţin... uman, deşi trăiau în aer liber şi în grup, păreau a fi domesticite. Contactul, fie şi rela-
220
tiv distanţat, cu oamenii le îmblînzise. Erau momente cLnd dădeau dovezi de adevărată tandreţe faţă de vizitatorii mai abili în cîştigarea simpatiei lor.
Prima escală pe coasta europeană a Meditcranci, cea mai de neuitat dintre toate, a fost Barcelona. Cunoşteam destul de bine oraşul, din timpul călătoriei din vara anului 1928r amintită intr-o pagină precedentă. Atunci se lucra de zor pentru expoziţia internaţională care urma să se inaugureze nu prea tîrziu. Spania, ţara-gazdă, a participat, ca şi altele, cu produse materiale de toate sorturile, în plus însă, cu ceva specific, şi anume cu „satul spaniol* (el pueblo espailol): toate cele 52 de „provincii* (un fel de judeţe, ceva mai mari decît ale noastre) au fost prezente acolo cu cîte o casă, specifică fiecăreia nu numai ca stil arhitectonic, ci şi în ce priveşte mobila, uneltele, îmbrăcămintea oamenilor ş. a., întocmai ca la „Muzeul satului* din Bucureşti. După închiderea expoziţiei, tot acest ansamblu a rămas în continuare, ca ceva vrednic de văzut. (Nu ştiu ce s-a întîmplat cu el în epoca războiului civil,, care a izbucnit peste doi ani.) Întîmplarea a făcut ca escala de două zile de la Barcelona să coincidă cu sărbătoarea naţională (de natură religioasă) a spaniolilor : Sf. Iaeob („Santiago*), la 26 sau 27 iulie. Este vorba de unul dintre cei doi apostoli ai lui Iisus, cel mai în vîrstă, cu acest nume (de aceea i se adaugă epitetul „cel mare*), care, potrivit unei legende, a ajuns cu propovăduirea creştinismului pînă în Spania, unde şi-a sfîrşit zilele. Celebrul oraş Santiago de Compostela (în nord-vestul peninsulei), loc, de pelerinaj în evul mediu aproape la fel de important ca şi Roma, a fost numit astfel în amintirea lui. Una dintre manifestările care au avut loc cu prilejul sărbătorii a fost organizarea unui festival muzical şi coregrafic, seara, tîrziu, în „satul spaniol*. Au cîntat şi au dansat, în costumele specifice fiecăreia — a intervenit, deci, şi aspectul etnografic, spre a completa imaginea — reprezentanţi ai tuturor celor 52 de „provincii*. Spectacolul a fost pur şi simplu uluitor ca frumuseţe şi graţie, şi nu numai în ce priveşte femeile. Am fost tot timpul — circa două ore şi jumătate — numai ochi şi urechi, urmărind de aproape, cu o îneîntare extraordinară, evoluţia tuturor
221
perechilor (o femeie şi un bărbat), alese după cele mai exigente criterii estetice sub toate aspectele. Sînt convins că erau profesionişti, dar impresia că se respecta cu sfinţenie caracterul autentic al tuturor elementelor care alcătuiau acest ansamblu folcloric, am avut-o tot timpul. Şi acest fapt contează, în cazul unui străin, în toate sensurile, ca mine, indiferent de realitatea concretă, pro-priu-zisă.
A doua zi am propus participanţilor la croazieră să facem o excursie pînă la Montserrat, mănăstirea pe care am prezentat-o în alt capitol al volumului. Au acceptat destul de mulţi, ca să putem umple un autocar, pe care l-am închiriat plătind din banii noştri, întrucît în programul organizat în ţară acest punct nu figura (nici nu avea cum). Doream să revăd acest loc care m-a interesat şi m-a încîntat în vara lui 1928, cînd l-am văzut întîia oară. Tovarăşii de excursie au avut aceeaşi satisfacţie şi mi-au mulţumit pentru iniţiativă.
Am continuat călătoria spre Marsilia. Încă de la plecarea din Barcelona au început să se simtă unele oscilaţii ale vaporului. Pe măsură ce ne apropiam de golful Lion, cunoscut prin agitaţia ieşită din comun a apelor sale, mulţi călători, mai ales femei, au suferit de pe urma balansului extraordinar al navei. Cîtorva li s-a făcut rău, incit au avut nevoie de ajutor medical serios, chiar după debarcarea la Marsilia. Aici am stat cîteva zile. Ne-am simţit, în mare măsură, ca acasă. Acest uriaş port are, prin însăşi destinaţia lui, impusă de poziţia geografică, legături foarte strînse de afaceri, cu orientul european şi afro-asiatic. Rezultatul este că, de-a lungul timpului, s-a creat în el un fel de atmosferă, nu numai, ba chiar nu în primul rînd, spirituală, pe care un român, ca să nu mai vorbesc de un grec, o simte numaidecît. La aceasta contribuie şi clima, iarăşi asemănătoare, vara, cu a noastră. Ceea ce izbeşte de la primul contact cu oraşul este temperamentul oamenilor, volubili, vorbăreţi şi chiar zgomotoşi, întocmai ca la noi. Alecsandri, bun cunoscător al midi-ului francez, constatase aceste particularităţi la gas-coni, locuitorii din regiunea Franţei scăldate de apele golfului Gasconiei, şi, cu o uşoară maliţie — stîrnită de
222
„patriotismul local44 — spusese, la un moment dat:, cu muntenii sînt gasconii României. Marsilia se afla, geografic vorbind, departe de Gasconia, dar pentru mine, care, mai tîrziu, am avut prilejul să călătoresc în această parte a Franţei, adevăraţii gasconi, în sensul bardului de la Mirceşti, sînt marsiliezii. In restaurantele acestui oraş se putea mînca aproape ca în România, şi nu în urma unei comenzi speciale. Măslinele negre (greceşti, sau armeneşti cum li se mai spune) se găseau în toate restaurantele, mai repede şi mai uşor decît cele verzi. Am mîn-cat, fireşte, în general, tot ca acasă, din deprindere, făcînd excepţie în ce priveşte animalele marine şi, mai ales, celebra bouillabaisse, care, prin condimentele ei, în frunte cu usturoiul, ne amintea foarte bine, ca gust, de stu-fatul nostru moldovenesc. *
Aici am fost lăsaţi, vreo patru, cinci zile, să ne descurcăm pe cont propriu. Aşa a fost înţelegerea de la început. „Transilvania44 avea nevoie de... odihnă, adică de mici reparaţii sau amenajări, absolut necesare după atîta drum. Am putut vizita astfel localităţile mai apropiate sau mai accesibile ale Coastei de Azur : Monaco (în primul rînd, din curiozitate... literară, cazinoul de ia Monte-Carlo, dar şi impresionantul şi instructivul Muzeu oceanografie), Cannes şi Nisa, pe toate din fugă, dar suficient pentru a căpăta unele cunoştinţe noi şi a împrospăta pe cele vechi. Deplasarea de la un loc la altul o făceam cu autobuzul, care circula des şi cu mare punctualitate. La un moment dat, coborînd undeva, soţia mea constată că nu mai avea... geanta. Emoţia a fost teribilă, şi nu numai a ei. Aveam acolo banii şi paşapoartele. Dacă, în ce priveşte aspectul financiar al problemei, situaţia nu era desperată — cumnatul meu, Virgil Popescu, care ne însoţea, avea... grijă de noi — pierderea paşapoartelor era, cel puţin la prima vedere, absolut ireparabilă. După mai puţin de o oră, în urma sesizării celor în drept, ne-am regăsit în posesia tezaurului pierdut.
* La corectură am constatat că ce spun aici despre Marsilia reprezintă, în bună parte, o repetare, fie şi puţintel diferită stilistic vorbind, a unor aprecieri făcute la alt capitol. Cer scuze cititorilor. Quandoque bonus dormitat Homerus!
223
Reluînd călătoria, în drum spre ţară, am mai făcut o singură escală, aceasta foarte scurtă la Napoli: o zi mi se pare. N-am putut vedea mare lucru în acest oraş al cărui nume apare în binecunoscutul „refren* vedi Napoli e puoi muori J, cu accentul frazei foarte nuanţat, ceea ce nu se întîmplă totdeauna, nici chiar în vorbirea italienilor mai puţin atenţi. (Din această cauză, el poate fi înţeles foarte greşit, şi interpretarea lui poate duce la... sinucidere, teoretic vorbind, adică „după ce ai văzut Napoli, să mori !“ ; în realitate, sensul este „să nu mori înainte de a vedea acest oraş minune*.) Reputaţia proverbială se explică, după mine, înainte de toate, prin poziţia lui nespus de frumoasă : golful cu acelaşi nume, Vezuviul în faţă, oarecum la... doi paşi pentru o vedere rapidă, şi climă excepţional de blîndă, suavă (cu înţelesul cuvîntului spaniol suave).
VI.	VIAŢA POLITICĂ
Intre cele două războaie s-au produs numeroase şi importante evenimente de ordin politic în ţara noastră, care nu s-a deosebit, din acest punct de vedere, de celelalte ţări europene. Unele lucruri le-am spus în primul capitol al acestei cărţi. Aici mă opresc, din fugă, asupra celor neamintite acolo. Ca niciodată mai înainte, au existat fluctuaţii frecvente în ce priveşte conducerea supremă. După moartea lui Ferdinand a fost proclamat rege Mihai, fiul viitorului Carol al II-lea, care se găsea în exilul impus de Ionel Brătianu. Din cauză că noul şef al statului era minor, s-a constituit o regenţă alcătuită din prinţul Nicolaie, patriarhul Miron Cristea şi G. Buzdugan prim-preşedinte al Curţii de Casaţie. După moartea acestuia a intrat C. Sărăţeanu, şi el magistrat, despre care se spunea că a contribuit în mare măsură Ia încredinţarea puterii, în noiembrie 1928, partidului naţional-ţărănist, condus de Iuliu Maniu. La 8 iunie 1930 fostul prinţ moştenitor şi-a reluat tronul sub numele de Carol al II-lea. întoarcerea lui în ţară a fost, pentru marea majoritate a populaţiei, o surpriză. Necunoscută a rămas pentru publicul mare şi organizarea acestei reveniri. Politicienii se lăudau însă, vorbind fiecare în numele partidului lor, că au contribuit în largă măsură, dacă nu în întregime, la producerea acestui eveniment... epocal. Foarte mare caz de meritele lor făceau şefii naţional-ţărăniştilor (Maniu şi Vaida-Voievod), bineînţeles cu scopul de a cîştiga nu bunăvoinţa noului rege, ci popularitatea, bazîndu-se, fără să greşească prea mult, pe un curent de aşa-zisă opinie publică favorabil monarhului, care avea să pună ordine în viaţa politică prea agitată a ţării. Ceea ce s-a întîmplat în cei zece
225
ani de domnie a lui Carol al II-lea a dovedit cu prisosinţă că s-au înşelat amarnic toţi cei care, sincer sau din oportunism, credeau că se vor schimba în bine lucrurile. Zeflemiştii, atenţi prin definiţie la aspectele ridicole ale vieţii, au creat, în legătură cu poziţia lui Mihai, întîi rege, apoi prinţ moştenitor, o cimilitură, pe care am re-ţinut-o, fiindcă mi-a plăcut, mai puţin ca produs... literar şi mult mai mult ca poantă politică : „Cine a fost mare, cînd era mic, şi mic, cînd era mare ? Ghici ghicitoarea mea !“.
Ziua de 8 iunie a devenit repede un fel de sărbătoare naţională. In fiecare an se organiza o manifestaţie de masă, cu tot dichisul care era bine cunoscut în asemenea cazuri. O greutate deosebită se punea pe participarea tineretului, de care se ocupa foarte de aproape regele, cu scopul de a-şi spori şi consolida popularitatea, în primul rînd printre conducătorii politici de mîine. S-a văzut repede ce urmărea el, ajutat în mod abil de oamenii credincioşi lui, în momentul cînd a luat naştere instituţia... „străjeritului“ : transformarea în străjeri a adolescenţilor şi a copiilor începînd de la nu mai ştiu ce vîrstă în sus.
Că politicienii s-au înşelat în calculele lor (poate nu în întregime sau chiar prea puţin, dar nu aveau altceva de făcut, dată fiind tradiţia ca însărcinarea de a forma un guvern să vină de la rege), au dovedit destul de curînd tactica lui şi consecinţele ei imediate. Duşmănia sa principală era îndreptată contra liberalilor, care, prin Ionel Brătianu, îl siliseră să se exileze. Contribuia la sporirea ei şi faptul că acest partid continua să fie puternic. A început lupta contra lui prin aplicarea lozincii destul de vechi divide et impera, care se aplica, de obicei, în politica internaţională. I-a fluturat pe la nas lui Gheorghe Brătianu posibilitatea venirii la putere, măcar într-o combinaţie oarecare, dacă nu singur. A luat astfel naştere „partidul georgist“, creatură menită chiar de la început să fie neviabilă. Fiul lui Ionel Brătianu, pe atunci în vîrstă de 34—35 de ani, nu avea nici un fel de experienţă politică, în schimb semăna, în ce priveşte energia, cu mama sa, moldoveancă (soră a lui Sebastian Moruzi), care îl şi crescuse singură, departe
226
(le şeful liberalilor. Ce oameni a găsit el ea organizatori ai cluburilor judeţene, se poate aprecia din următorul exemplu : la Vaslui, „şefia44 a revenit lui N.Ş., profesor ieşean de Limba şi literatura franceză, de care m-am ocupat intr-un capitol precedent. Acest aventurier, fost ani de zile liberal „vechi44, cu avantajele corespunzătoare (director al Teatrului Naţional şi chestor al Poliţiei), a făcut, din primul moment al acţiunii sale printre vasluieni, impresia care era de aşteptat, dată fiind... personalitatea sa. Şeful organizaţiei naţional-ţărăniste din acelaşi judeţ, colegul nostru Petre Andrei, ne povestea uneori întîmplări, pe care le afla fără să vrea, din activitatea propagandistică a lui N. Ş. Un cetăţean, cu spirit de observaţie mai dezvoltat, l-a întrebat foarte serios şi, după răspunsul primit, la fel de surprins, dacă şeful georgiş-tilor este, într-adevăr, şi el profesor universitar, preci-zînd „aşa ca dv.44.
Pînă la urmă, Gheorghe Brătianu a trebuit să se mulţumească cu titlul de şef al unui partid, i-aş zice onorific, dacă n-ar fi fost lipsit de onoare. Căci acest tînăr profesor universitar (ocupase catedra ieşeană de Istorie universală pe la vîrsta de 24—25 de ani), valoros, fără îndoială, din punct de vedere ştiinţific — Iorga îl aprecia, poate şi pentru că vedea în el un discipol, destul de cuminte şi ascultător — din ambiţie politică împinsă dincolo de limitele normale, a trecut adesea peste adevărul istoric şi, mai grav, a devenit un admirator al lui Hitler, după ce Germania ajunsese în mîinile lui. Intr-un articol de politică externă, în care se ocupa de aproape şi de tatăl său, l-a prezentat pe acesta drept un „germanofil^ împotriva realităţii cunoscute pînă şi de copiii de şcoală, care, la lecţia despre crearea „României Mari44, aflau multe lucruri despre rolul jucat în această problemă de Ionel Brătianu. N. Iorga a ripostat imediat aşa cum ştia el, mai ales în chestiuni de această natură, pu-nînd la punct pe neofitul zelos. Se înţelege că articolul său n-a rămas necunoscut germanilor, şi rezultatul, cel vizibil, ca să zic aşa, a fost invitarea lui Gheorghe Brătianu, de mai multe ori, la Berlin cu prilejul aniversării venirii la putere a lui Hitler (30 ianuarie 1933), care se sărbătorea în fiecare an. Acest lucru îl ştiam noi toţi,
227
colegii lui de la Facultatea de Litere, căci devenise oarecum oficial : profesorul în cauză cerea în scris concediu, chiar dacă nu arăta motivul cererii sale.
„Experienţa Gheorghe Brătianu“ n-a dus la o slăbire sensibilă a partidului liberal. După guvernul Iorga -Argetoianu, despre care voi spune cîte ceva mai încolo, Carol al II-lea a însărcinat, în 1933, pe I. G. Duca să formeze un guvern mai stabil, dat fiind antrenamentul de lungă durată al organizaţiei politice pe care o conducea. Noul premier, bine pregătit în toate privinţele pentru a-şi îndeplini misiunea, deşi, comparaţia cu Ionel Brătianu, sub raportul autorităţii personale, îl dezavantaja, şi încă mult, şi-a început, potrivit tradiţiei, activitatea prin declaraţii politice adresate ţării, de fapt, programul, în linii mari, al noii guvernări. Un punct important, aş zice cel mai important în ce priveşte atmosfera generală din ţară şi perspectivele de evoluţie a ei, l-au constituit agitaţiile din ce în ce mai frecvente şi mai violente ale Gărzii de fier. (Să nu uităm că Hitler se găsea în fruntea Germaniei, conducător de fapt al ei, înarmat cu toate puterile unui monarh absolutist, de la începutul anului 1933.) I. G. Duca le-a condamnat cu asprime şi a făgăduit luarea de măsuri în consecinţă. La sfîrşitul lui decembrie, acelaşi an, a fost asasinat pe peronul gării Sinaia, unde aştepta, după o audienţă la rege, să ia trenul de Bucureşti. Crima a impresionat profund pe toată lumea, indiferent de profesie, partid politic etc. Dacă primul ministru al ţării, păzit, fireşte, de forţa publică, poate fi doborît la pămînt în cîteva minute şi oarecum în ochii oamenilor, cu două, trei gloanţe de revolver, însemnează că locuitorii de rînd ai ţării, adică toţi, pot fi expuşi şi ei, în orice moment, unui tratament similar. Ce s-a întîmplat ulterior din punct de vedere judiciar nu interesează pentru înţelegerea situaţiei. Semnificative au fost, după părerea mea, unele aspecte politice. In orice ţară civilizată, ministrul Afacerilor Interne, răspunzător, prin organele sale în subordine, de siguranţa cetăţenilor, ar fi demisionat în 24 de ore, considerîndu-se, din punct de vedere politic, vinovat. Aceasta, cu atît mai vîrtos în cazul de faţă, nu numai prin importanţa politică excepţională a victimei,
228
< i şi prin faptul că cel asasinat era şeful politic al ministrului în cauză. Se ştie ce s-a întîmplat în Franţa cu prilejul unei crime politice asemănătoare, şi anume, asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei şi a minis-trului francez de Externe, Barthou. Sarraut, ministrul do Interne, şi-a prezentat demisia, care a fost primită. ()mologul său român, Ion Inculeţ, a continuat să rămînă in guvern şi să se bucure de preţuirea, aş zice şi mal v izibilă după această întîmplare, a lui Carol al Il-lea. Oameni politici serioşi explicau această situaţie, cel puţin ciudată, printr-o anumită complicitate, tacită, între rege şi ministrul sau favorit, pe care îl invita „prieteneşte44 la palat ca simplu particular, ca să joace cărţi împreună. Regele nu putea, adică nu voia să uite, că liberalii l-au „izgonit^ din ţară (aşa spunea el) şi şi-a păstrat favoritul în guvern, deşi nu era deloc greu de prevăzut că legionarii îl vor urmări pe I. G. Duca după declaraţiile acestuia cu privire la măsurile ce se impuneau contra agitatorilor de toate categoriile. Cît despre oamenii „căpitanului44 şi despre admiratorii lui şi ai lor, semnificativă a fost proslăvirea crimei printr-o compoziţie muzicală cu textul de rigoare : „Nicadorii44 (după fragmente, lipite între ele, ale numelor celor trei asasini : Nicu Constantinescu, Caranica şi Doru Belimace, dacă ţin bine minte), întocmai ca în 1924, după asasinarea prefectului de poliţie ieşean Manciu, „operă44 a viitorului „căpitan44. (Sau, poate, avea de pe atunci acest grad, care, oricît s-ar părea de curios, era superior celui de... general. Constatarea a făcut-o, cu ironia de rigoare, foarte subţire, juristul Istrate Micescu într-un articol, în care era pomenit şi... celebrul general, se pare puţintel paranoic, Zizi Cantacuzino, care aderase cu entuziasm la politica Gărzii de fier. Deoarece am pomenit numele fostului profesor de Drept civil al Universităţii din Bucureşti, trebuie să arăt că el a polemizat direct cu însuşi „căpitanul44, şi la fel de fin. Am reţinut partea finală a articolului său : autorul îşi sfătuia adversarul să se întoarcă la... uneltele sale, care erau revolverul, pistolul, la nevoie şi ciomagul, pe care a dovedit, cu prisosinţă, că ştie să le mînuiască, şi să renunţe la... condei,
229
nepotrivit pentru capul lui, cum rezulta din producţia sa scrisă.)
Guvernul liberal a fost menţinut de rege la putere, cu doctorul C. Angelescu prim-ministru, interimar aş zice, fiindcă, după cîteva zile, i-a luat locul Gheorghe Tătărescu, numai bun, ca să vorbesc familiar, pentru intenţiile monarhului în ce priveşte suprimarea treptată a celor mai elementare reguli de viaţă politică, mai mult ori mai puţin constituţională, cum ar fi spus un „erou“ al lui Caragiale.
Acest început de dictatură monarhică oarecum camuflată s-a dezvoltat treptat de-a lungul anilor, care n-au fost prea numeroşi, ai domniei lui Carol al II-lea, pînă a devenit făţişă şi chiar „legalău în februarie 1938, prin desfiinţarea tuturor organizaţiilor politice şi confecţionarea unei noi constituţii, care consfinţea starea de fapt a vieţii publice din ţara noastră. Şi cum aparenţele trebuiau salvate, s-a creat, tot după indicaţiileTegeluîT Frontul renaşterii naţionale, în care au intrat, fireşte, foşti membri, unii marcanţi şi foarte marcanţi, ai partidelor politice interzise. Funcţionarii publici au intrat din oficiu în această organizaţie, „de masă“, prin numărul mare al celor ce o compuneau. Am fost, deci, şi eu membru al ei, la fel cu colegii de la Facultatea de Litere, ca să mă refer numai la dînşii, dar, cum nu jucasem mai înainte nici un rol politic mai de seamă, am rămas un membru de rînd, spre norocul şi bucuria mea. Vechii politicieni intraţi în F.R.N. s-au gîndit, probabil, că puţină propagandă pentru noul partid nu strică. Aşa se explică adunările organizate în diverse centre ale ţării. Nu-mi amintesc dacă manifestările erau chiar publice în sensul curent al cuvîntului. Eu am participat la una, foarte re-strînsă ea participare, în urma invitaţiei, oarecum personale, pe care mi-a adresat-o mesagerul F.R.N.-ului, profesorul clujean Silviu Dragomir, coleg de Academie cu mine, care a fost trimis la Iaşi pentru a lua contact cu intelectualitatea locală. Ştiu că a salutat în mod special prezenţa mea la reuniune, care a avut loc într-o sală de şedinţe de dimensiuni obişnuite a Palatului de Justiţie (astăzi Palatul Culturii). Spera că, venind acolo, voi milita pentru noul regim sau, cel puţin, se vor îndemna al-
230
ţii să facă această treabă. Nu ştiu ce s-a ales de pe urma ac estei întîlniri. Fapt este că nu m-am mani Testat în nici un fel ca partizan, fie şi foarte moderat, al politicii inaugurate prin lovitura de stat a lui Carol al 11-lea. Dealtminteri, cei care mă cunoşteau nu puteau să-şi Tacă vreo iluzie, fie şi extrem de slabă, în acest sens. Mai degrabă, dimpotrivă. Fapt este că la „votarea44 (?!) constituţiei regale s-a petrecut, fără... cuvinte, un incident. (In l ealitate, a devenit astfel ulterior.) Votul se exprima prin-tr-o semnătură în registrul existent la fiecare instituţie. Pentru noi universitarii, localul de vot a fost aula (cea veche i se spune astăzi), unde veneam cînd puteam şi semnam, în prezenţa unui salariat al Prefecturii de poliţie. Ce i s-a părut acestuia cînd m-am prezentat eu, nu pot spune, fiindcă nu ştiu. Fapt este că a doua zi se vorbea în oraş nu că aş fi refuzat, ci că m-aş fi hotărît cam greu să-mi pun semnătura. Foarte probabil că, de la uşa de intrare şi pînă la masa cu registrul, aşezată pe estrada la care se ajungea ureînd cîteva trepte, voi fi mers agale, căci nu-mi convenea rolul impus şi, poate, chiar mutra mea arăta în vreun fel că ce trebuia să fac nu-mi plăcea. Ruşinea că n-am dat dovadă de curaj, cum se aşteptau, poate, unii prieteni şi cunoscuţi, s-a atenuat puţintel, cînd am aflat că interpretarea dată comportării mele de salariatul poliţiei era în sensul că am refuzat să semnez.
Pentru ca lucrurile să se prezinte şi din punct de vedere formal în deplină concordanţă cu scopul urmărit de rege, reprezentanţilor oficiali ai F.R.N.-ului li s-a impus o uniformă, perfect asemănătoare cu aceea a militarilor. N-o purtau tot timpul, dar apariţia lor fără ea la solemnităţi de tot felul nu era posibilă. In ce priveşte cheltuiala necesară pentru confecţionarea ei, se pare că trebuia s-o suporte cei interesaţi. Am înţeles acest lucru din afirmaţia unui ministru în guvernul Armând Călinescu, coleg cu mine la Facultatea de Litere, care nu-şi făcuse uniforma de rigoare din cauză că nu avea bani. Eu am văzut-o de cîteva ori la jurnalul cinematografic, care preceda, de obicei, filmul : membrii guvernului şi alte personalităţi politice defilau pur şi simplu, la fel cu diversele unităţi militare prezente la festivitate. Am recunoscut
231
printre ei destui oameni pentru care aveam cel puţin o anumită stimă. Aş fi putut rîde sau măcar zîmbi, văzîn-du-i că nu pot sta cum trebuie în... front şi că nu se ocupase nimeni de ei pentru a fi aşezaţi unul lîngă altul după înălţime. Căci spectacolul era, aparent, comic în cel mai înalt grad. De fapt, m-am întristat. Printre ei se afla şi N. Iorga, acest savant unic şi om cu demnitate personală incontestabilă. Apariţia lui în grupul acela de „ca-ro(l)lingi“, cum a botezat el, extrem de just şi de spiritual, pe toţi admiratorii (sinceri sau prefăcuţi ai) lui Ca-rol al II-lea, era pur şi simplu jalnică. Apropo de lingăii în discuţie, nu pot să nu arăt cum i-a caracterizat cineva mai brutal şi mai vulgar, adică mai în conformitate cu această murdărie politică şi etică : „Regele nu are undeva atîta volum, ca să i-1 poată săruta toţi admiratorii lui.44
Mania pentru uniforme a „regelui culturii44 s-a manifestat şi altfel. Ştiind sau spunîndu-i-se de către sfetnicii săi apropiaţi că în universităţile cu tradiţie veche din Apus profesorii poartă, la festivităţi, togă, a dat ordin (poate că nici nu era numaidecît nevoie de asta) ministrului Educaţiei Naţionale să introducă şi la noi acest semn vestimentar distinctiv, care, pentru mine, este tot o uniformă (în sensul etimologic al cuvîntului : toga e la fel pentru toţi profesorii, cu excepţia culorii garniturilor etc.). Măsura a început să se aplice destul de tîrziu şi de aceea nu s-a putut generaliza, nici măcar în Bucureşti, de unde s-a pornit la aplicarea ei. Pe la sfîrşitul lui 1939 sau începutul lui 1940, făcînd, în numele Ministerului Educaţiei Naţionale, o anchetă la Facultatea de Drept din Capitală, am constatat că numai profesorii acesteia aveau togă. Ca de obicei, noi am sărit peste cal, ca de atîtea ori cînd a fost vorba de inovaţii venite de aiurea, în sensul că profesorii Facultăţii amintite apăreau cu ea la cursuri, ceea ce colegii germani, de pildă, nu făceau, şi pe drept cuvînt. La Bonn i-am văzut îmbrăcaţi aşa o singură dată : la 18 ianuarie 1922, cînd s-a sărbătorit ziua naţională a Germaniei unite, creată în 1871, după victoria Prusiei contra Franţei. Carol al II-lea avea, probabil, tot atît de multe uniforme cu Goering, mareşalul nazist, despre care se spunea că avea treizeci, ceea ce îl făcuse ridicol chiar
232
în ochii compatrioţilor săi. Se povestea că îmbrăca o uniformă sau alta după împrejurări de pildă, cînd s-a produs în camera lui de baie o inundaţie — i-a comunicat acest lucru un om de serviciu — a spus : „Stai puţin, să-mi pun uniforma de... amiral !“
Printre alte inovaţii, toate cu scopul de a impresiona, de a crea o imagine, falsă, de măreţie, ale acestui rege cu psihologie de cabotin, a fost şi împărţirea ţării în zone administrative, conduse de rezidenţi (regali). In România veche erau, cred, patru sau cinci (la Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, poate şi Constanţa). Iorga, dispus, ca totdeauna, să zeflemisească, în ciuda bunelor raporturi dintre el şi Carol al II-lea, astfel de măsuri, care, afară de scopul de a plasa un număr de oameni în posturi înalte, nu-şi justificau rostul, a creat un calambur foarte reuşit, la fel cu toate ale lui : despre un confrate cu care avea polemici ştiinţifice, numit rezident la Galaţi, spunea că e... reziduu regal acolo !
Din păcate, „cazul“ Iorga nu era izolat, chiar dacă se repeta în alte forme. Intelectuali exigenţi, chiar severi în judecata lor nu numai despre oameni, ci şi despre cultură, privită aceasta de la o anumită înălţime, vedeau în Carol al II-lea un fel de Brîncoveanu al zilelor noastre, un rege al culturii naţionale sub toate aspectele ei. Ba îi găseau şi talent oratoric de prima calitate. Unul dintre intelectualii vizaţi de mine, al cărui nume îl trec sub tăcere din respect pentru memoria sa, a scris prefaţa, foarte elogioasă, la o culegere de discursuri regale. Singura faptă culturală a lui vrednică de a fi reţinută a fost „Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol al IUlea»“, condusă cu pricepere, din punct de vedere editorial, de Al. Rosetti, care i-a fost apropiat şi ca membru al Parlamentului ales după intrarea în vigoare a noii constituţii. Comportarea lui ca om, abstracţie făcînd de poziţia sa ca şef al statului, lăsa enorm de dorit. Se povesteau tot felul de lucruri, unele poate şi inventate sau exagerate, despre aventurile lui erotice, fără alegere în ce priveşte calitatea partenerelor, despre certurile şi bătăile din sînul familiei etc. Lumea le da crezare, căci era îndemnată la aceasta de modul cum apărea el în public. Lipsa de demnitate se manifesta şi în calitatea sa de rege.
233
Participa direct, cu dreptul de a primi comisionul respec tiv, la comenzile de armament făcute firmelor străine. A mers pînă acolo, incit, într-o împrejurare care i s-a părut grea, poate numai pentru sine, nu şi pentru ţară, a cerut audienţă lui Hitler, la Berchtesgaden. Aşa se face că la abdicarea lui s-au bucurat şi oameni care nu-şi făceau deloc iluzii că sub regimul lui Antonescu se va îmbunătăţi situaţia.
In cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea s-au perindat la putere şapte guverne. Cînd s-a întors din „exil“, erau la putere naţional-ţărăniştii, care s-au retras pe la începutul anului 1931, fiind urmaţi de o combinaţie sui-generis N. Iorga-C. Argetoianu, bazată pe simpla încredere a regelui, căci nici unul dintre ei nu avea la spate o organizaţie politică propriu-zisă. Nu numai admiratorii, numeroşi, ai marelui istoric, au fost surprinşi şi apoi decepţionaţi de faptul că el a acceptat puterea în compania acestui fanariot autentic, care nu avea nimic sfînt, cum se spune, şi nu reprezenta nici un fel de garanţie, în sensul dacă nu al redresării, cel puţin al menţinerii grelei situaţii economice şi politice a ţării. Conducătorul de fapt al guvernului era Argetoianu, lucru recunoscut, chiar public, de Iorga însuşi prin formula, pe care o prezenta, aparent în glumă, drept scuză pentru prostul mers al lucrurilor : „Eu nu sînt eu !“ (Tot aşa a spus un preşedinte al Academiei Române după reorganizarea ei.) Situaţia financiară grea a statului a dus, între altele, la imposibilitatea de a se plăti regulat salariile funcţionarilor. Partea gravă a problemei o constituiau însă arbitrarul si bunul plac al forurilor de resort. Cei mai greu loviţi erau slujbaşii mărunţi, în frunte cu învăţătorii. Deputaţii opoziţionişti interpelau guvernul, pentru a le lua apărarea. O dată, Argetoianu, care era vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Finanţelor, a răspuns pur şi simplu astfel : „De fiecare interpelare cu conţinut asemănător se va prelungi cu o lună neplata salariilor44. Rezulta, cel puţin indirect, de aici că lipsirea slujbaşilor publici de dreptul lor cel mai elementar era un act, dacă nu voit, în orice caz conştient din punctul de vedere al atitudinii celor vizaţi. Lui Vir-gil Madgearu acelaşi factotum ai guvernului i-a răspuns,.
234
nu mai ţin minte în ce chestiune, ca la uşa cortului, bătîndu-se cu palma pe partea posterioară a corpului. Despre Iorga se spunea — afirmaţia, unii o credeau, alţii nu — că, primind, se pare, la Constanţa, o delegaţie' de învăţători, care i-au arătat starea lor jalnică, ai izbucnit, cu siguranţă că şi din cauză că se simţea responsabil, dacă nu chiar vinovat, şi totodată în neputinţă de a le satisface cererea, cum nu s-ar fi aşteptat nici el însuşi în alte condiţii : „Aruncaţi-vă în mare, dacă nu mai puteţi trăi !“.
Că se petreceau abuzuri, favoruri etc., nu încape îndoială. Am cunoscut personal două cazuri în acest sens. Corpul didactic al Facultăţii de Litere din Iaşi n-a primit salariile pe trei din cele 13 luni de guvernare Iorga-Argetoianu. Nu ştiu ce s-a întîmplat cu profesorii de la Ştiinţe şi de la Medicină. Cei de la Drept însă n-au avut nici o pierdere din retribuţia lor legală, fiindcă decanul lor, fost pe vremuri deputat averescan, avea relaţii „personale44 în toate ministerele legate de economia naţională în sens larg. Totodată era omul de afaceri al băncii „Moldova44, cu toate anexele acesteia, ceea ce îl punea în situaţia de a călători des la Bucureşti în „interes de serviciu44. Relaţiile amintite le întreţinea, bineînţeles, şi în mod... concret, adică „sunător44 (nu din buzunarul propriu, fireşte). Al doilea caz care dovedeşte justeţea afirmaţiei mele s-a petrecut cu mine însumi. Il povestesc, pentru că nu am de ce să-l ascund, nefiind vinovat în vreun fel oarecare. Am avut un proces cu Ministerul Educaţiei Naţionale pentru o diferenţă de salariu din timpul cînd am fost profesor suplinitor la catedra de Filologie romanică (1 ianuarie 1926 — 15 iulie 1927). Din cauza inflaţiei, salariile reale constau dintr-o sumă de bază, relativ mică, îngheţată, cum se spune, din epoca anterioară crizei economice, şi din alta, cu mult mai mare, care chiar creştea uneori în funcţie de scumpirea vieţii. Fiind suplinitor, îmi păstrasem catedra din învă-ţămîntul mediu, pe care o onoram, în sensul că îmi făceam lecţiile ca mai înainte, fără nici o modificare a situaţiei, privită din punct de vedere financiar. Ministerul Educaţiei Naţionale înţelesese să plătească pe supli-
235
ni (orii din învăţămîntul superior cu 80% — procentul Irgal în asemenea cazuri — numai din salariul de bază, ceea ce era nedrept, dacă nu se trece cu vederea că munca suplinitorului nu se deosebea cantitativ prin nimic de a titularului. Hotărîrea de a mă adresa justiţiei (şi anume Secţiei a IlI-a, de contencios administrativ, cum i se spunea, a Curţii de Casaţie) am luat-o după ce am aflat că un profesor de la Facultatea de Drept din Bucureşti, care suplinea o catedră vacantă şi continua în acelaşi timp să funcţioneze şi la a sa proprie, a cîştigat procesul intentat Ministerului Educaţiei Naţionale. L-am cîştigat şi eu pe al meu şi — aici intervin... relaţiile, în cazul de faţă de cu totul altă natură decît cele amintite mai înainte — am izbutit să şi încasez suma care mi se cuvenea pe baza sentinţei judecătoreşti. Profesorul Ilie Bărbu-lescu, coleg cu mine, după ce i-am fost student, avea o rudă de aproape director în Ministerul Finanţelor. Este clar pentru oricine că între plata salariilor şi achitarea către un particular a unei sume impuse de justiţie, dacă împrejurările cereau să se facă o distincţie în ce priveşte prioritatea, această ultimă datorie trebuia să fie satisfăcută după cealaltă.
Guvernul Iorga-Argetoianu, sub presiunea marilor proprietari de pămînt, care, din cauza crizei economice, nu-şi puteau respecta obligaţiile faţă de băncile creditoare, a obţinut votul Parlamentului pentru proiectul de lege al „conversiunii44, adică al reducerii nu ştiu cu cît la sută a datoriilor contractate de dînşii. Evenimentul a produs nelinişte şi agitaţie, cu aspecte foarte amestecate, după cum el avantaja sau dezavantaja pe oameni. Sigur este că interesele personale şi de grup au jucat rolul cel mai important în luarea acestei măsuri, care, pînă la urmă, s-a dovedit a fi ineficace, dacă nu chiar şi păgubitoare, pentru economia ţării, privită din punct de vedere general. Au fost loviţi şi numeroşi creditori particulari modeşti, fiindcă dispoziţiile legii nu s-au limitat la proprietatea funciară rurală, ci s-au extins şi la cea urbană. Personal am beneficiat, ca şi mai sus, de efectele crizei, care avea şi profunde cauze externe. Casa cumpărată de mine era ipotecată la Creditul urban, cum am arătat în alt loc, şi, prin legea conversiunii, acţiunile (li
236
se spunea, cu un termen vechi, care nu era perfect sinonim cu acesta : scrisuri, singular scris) pierduseră o parte sensibilă din valoarea lor. Cu suma obţinută prin procesul cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi ou devalorizarea simţitoare a scrisurilor, cu care, cumpărîndu-le de la alţii, plăteam datoria la Credit, am degrevat de o bună parte din sarcini casa. Nu pot afirma despre aceste întimplări neplăcute, ca să nu spun mai mult, pentru alţii, că ele nu m-au bucurat, dar pot spune, şi cititorii care mă cunosc vor fi de acord, că m-am simţit destulă vreme în postura de „profitor44, deşi nu drept rezultat al unor acţiuni personale, condamnabile. Pînă la urmă, societatea în care am trăit şi trăiesc s-a ales cu un cîştig de pe urma odiseii mele „financiare44, .povestite aici : casa din strada Lascăr Catargiu 70 (astăzi Karl Marx) aparţine, din 1946, Ministerului Sănătăţii, ca donaţie făcută de proprietarii ei (soţia mea şi eu însumi). Am crezut că această povestire prezintă un interes aş zice istoric, în sensul că conţinutul ei poate fi considerat drept o trăsătură caracteristică a unei laturi din viaţa publică a României burghezo-moşiereşti.
Guvernului Iorga-Argetoianu i-a urmat unul na-ţional-ţărănist, şi acesta de scurtă durată, fiind înlocuit, după circa 15 luni, prin unul liberal, prezidat de I. G. Duca. După asasinarea acestuia, regele a desemnat oa prim-ministru pe C. Angeilescu, care a deţinut această funcţie trei zile, caz, cred, unic, şi nu numai în istoria politică a ţării noastre, pentru a face loc mai tînărului şi mai abilului fruntaş liberal Gh. Tătărescu. Acesta a pregătit cum s-a putut mai bine dictatura personală a regelui, care avea să devină şi „legal44 o realitate peste cîţiva ani. La cîteva luni numai după instalarea sa în fruntea guvernului, el a venit cu măsura, luată prin Parlament, de a putea dizolva orice grupare politică socotită „subversivă44. Naivii credeau că este vizată, în primul rînd, dacă nu chiar exclusiv, Garda de fier, care se manifesta, cum ştim noi toţi cei din vremea aceea, în toată libertatea, încurajată direct de partidele din opoziţie, în frunte cu naţional-ţărăniştii (de fapt, şefii acestora), în scopul, chipurile, de a combate guvernul, care conducea ţara mai mult prin decrete-legi. In realitate,
237
erau urmăriţi oamenii cu concepţii democratice şi grupările politice similare, în care regele şi slugile lui vedeau comunişti şi procomunişti. Partidul comunist, aflat în ilegalitate, lupta efectiv, organizînd cu ajutorul, posibil din punct de vedere legal, dat de democraţii adevăraţi, mişcări menite să obţină adeziunea maselor pe bază de probleme de interes general. Cele mai multe erau de scurtă durată, fiind descoperite de poliţie şi de Siguranţă, dar le luau locul altele, cu denumiri diferite, expuse şi ele aceleiaşi soarte.
Cu toate că guvernul Tătărescu şi-a făcut din plin datoria faţă de Carol al II-lea în sensul de a distruge, măcar în mare parte, dacă nu în total, orice viaţă politică propriu-zisă, a fost şi el înlocuit, e adevărat, destul de tîrziu (după patru ani), printr-o combinaţie, în multe privinţe, la fel de surprinzătoare, ca aceea din 1931— 1932 (Iorga-Argetoianu) : Octavian Goga-A. C. Cuza. Punînd alături aceste guverne bicefale, îi fac celui de-al doilea o cinste, oricît de mică ar fi ea, nemeritată. Căci Goga n-a fost absolut deloc dezinteresat, în sensul curent al termenului, acceptînd să conducă ţara împreună cu părintele huliganismului politic de la noi. Ca ministru al Afacerilor Interne în guvernul averescan din 1926— 1927, a dovedit cît de josnic politician a putut să fie el, marele poet, reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic, al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale. în cele 44 de zile cît a durat guvernarea „gogo-cuzistă“ — această durată, foarte apropiată de a postului mare, a dat naştere la diverse glume, mai mult amare, căci nu reprezentanţii ei, ci ţara întreagă a... postit — spiritul ei rău, care era huliganul A. C. Cuza, n-a putut face toate fărădelegile imaginate de-a lungul anilor de aşteptare. Ţin minte una, legată de munca didactică a atîtora dintre noi : profesorii evrei au fost înlăturaţi de la catedrele lor. Interesant, pentru cunoaşterea atmosferei dominante atunci, ca şi a psihologiei politicienilor în general, este amănuntul că ministrul Educaţiei Naţionale, aşadar executantul acestei măsuri revoltătoare, era filozoful Ion Petrovici, care nu numai că nu avea reputaţia de antisemit, ci, dimpotrivă, se înţelegea, şi nu totdeauna din interese personale, foarte bine cu evreii.
238
După atîtea încercări de a conduce ţara în mod oarecum normal, în sensul că se respecta, bineînţeles numai formal, tradiţia constituţională, Carol al II-lea, care abia aştepta să nu... reuşească în felul acesta, a instituit dictatura sa personală (în februarie 1938), cu consecinţele bine cunoscute, în primul rînd, desfiinţarea partidelor politice, cărora le-a luat locul „Frontul Renaşterii Na-ţionaleu, amintit în una dintre paginile precedente. Guvernul prezidat, nu de la început, de Armând Călinescu, şi-a luat în serios misiunea de a reprima agitaţiile, din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai ameninţătoare, ale Gărzii de fier — Corneliu Zelea Codreanu şi alţi fruntaşi ai acesteia au fost pur şi simplu suprimaţi, iar numeroşi conducători de grupuri de toate categoriile, arestaţi sau trimişi în lagăre. Cu aceste măsuri a dat numai o satisfacţie, de scurtă durată, unei bune părţi din opinia publică. In schimb, el şi-a pierdut viaţa, fiind asasinat de legionari. In iulie şi august 1940 am avut ultimul guvern aparent constituţional (după noua constituţie regală), prezidat de Gigurtu, sub care am pierdut o jumătate din Ardeal, prin „Diktatul“ de la Viena, după ce spre sfîr-şitul lui iunie a trebuit să renunţăm la Basarabia. Acesta a fost, pînă la urmă, bilanţul celor zece ani de domnie ai marelui şi inveteratului aventurier Carol al II-lea, care a abdicat, silit, în ziua de 6 septembrie 1940, începutul altei dictaturi, mai cumplite decît predecesoarea ei.
Configuraţia politică a Facultăţii de Litere, căreia îi aparţineam eu, era destul de pestriţă. Profesorii cu prestigiu ştiinţific şi uman erau aproape toţi naţional-ţără-nişti, unii proveniţi, la origine, din liberali de stînga. Acesta era cazul lui G. Ibrăileanu, alături de care poate fi pus A. Philippide, în sensul că el se simţea legat, din punct de vedere politic, de Viaţa românească. Mai tîrziu, după moartea lui Ibrăileanu, se găsea în aceeaşi situaţie succesorul său la catedră, Octav Botez. M-aş pune şi pe mine împreună cu ei, în felul în care l-am pus pe Philippide, căci eu n-am fost niciodată membru al partidului liberal. Naţional-ţărănişti de la început au fost Mihai Ralea şi Petre Andrei. Fără de partid, dar alături de aceştia, se găseau, în toate problemele Facultăţii, profesorii veniţi mai tîrziu, de pildă Const. I. Balmuş, Dan
239
Bădărău şi A. Oţetea (acesta s-a înscris ulterior la ţărănişti). Pot fi amintiţi tot aici Ilie Minea (titularul catedrei de Istorie a românilor) şi Al. Claudian, ambii şovăitori, primul, mai mult decît celălalt, din cauza temperamentului său nedecis, al doilea, sub influenţa lui Ion Petrovici, căruia îi era obligat, fără să pot spune de ce. Trebuie să arăt totuşi că Al. Claudian era un democrat autentic, puţintel naiv, dar de perfectă bună-credinţă. Averescanii erau relativ numeroşi, cită vreme partidul lor a avut şansa de a lua puterea : Ion Petrovici, devenit în 1937 gogo-cuzist, Ştefan Zeletin, pe care nu-1 interesa deloc (sau aproape) perspectiva obţinerii unui loc în Parlament ori a unei funcţii înalte, Ilie Bărbulescu, Cezar Papacostea şi Paul Nicorescu (profesor de Istorie antică). Acesta mergea însă totdeauna cu grupul (relativ) majoritar al naţional-ţărăniştilor. Gh. I. Brătianu era liberal aş spune din naştere — îl obliga „familia44 — mai întîi liberal „vechi44 şi apoi, cum am arătat deja în altă parte, şef al partidului creat de dînsul şi botezat (de alţii, probabil) cu numele lui (georgist).
O evoluţie asemănătoare a avut N. Şerban, profesor de Limba şi literatura franceză, care.s-a ales cu avantaje însemnate — după ele şi umbla — numai ca liberal „vechi44. Cred că tot un fel de liberal a fost O. Tafrali. Liberal pur, dacă pot spune aşa, a fost tot timpul I. Botez, profesorul de Engleză, care şi prin formaţie, dar şi din prietenie strînsă cu Ibrăileanu, era, în problemele Facultăţii, necolorate sau puţin colorate politic, totdeauna alături de majoritatea naţional-ţărănistă. I. Găvănescul, aparent neutru, fusese conservator şi după aceea — s-a dovedit cu acte după Eliberare — legionar (cu „grad44 mare, mi se pare „senator44). G. Pascu, crescut, cum se spune, de Viaţa românească, după ce, din cauza lui însuşi, cum s-a putut vedea în altă parte, a pierdut sprijinul foştilor „prieteni44, a devenit cu atît mai primejdios, cu cît avea revista proprie (Revista critică), unde făcea propagandă cuzistă şi legionară, atît direct, cît şi, mai ales, indirect, înjurînd pe toţi profesorii democraţi (şi nu numai de la Facultatea de Litere). Ultimul, cronologic vorbind, intrat formal în viaţa politică, a fost Tra-ian Bratu, marele rector al Universităţii ieşene, vrednic
240
de a fi pus în această calitate alături de Titu Maiorost u şi Constantin Stere. Cînd a fost ales pentru prima oară rector, era numai simpatizant al naţional-ţărăniştllor, do fapt prieten al Vieţii româneşti, care i-a susţinui candidatura.
Din descrierea de pînă aici se vede uşor că Făcu!laica de Litere avea, din punct de vedere politic, o componenţă cît se poate de complexă, mai bine zis, poate, amestecată. Cam la fel se prezenta situaţia şi în cadrul grupurilor mai numeroase, de pildă cel naţional-ţărănist şi cel averescan. Referindu-mă la acesta din urmă, aş avea de spus că, alături de Ion Petrovici, care urmărea, în primul rînd, dacă nu chiar exclusiv, un portofoliu ministerial, indiferent în ce formaţie politică — aşa se explică trecerea sa frecventă şi uşoară de la un partid la altul (într-un ziar ieşean, numărul de Anul nou, la rubrica „Distracţii“, toate cu conţinut politic, se anunţa că la clubul averescan se va putea vedea spectacolul „Omul zburător“ pentru a... opta oară) — se găsea Şt. Zeletin, doctrinarul „neo-liberalismului“, un reacţionar aproape feroce, practic vorbind. Nu pot uita un articol al lui din Ţara noastră (a lui Goga), în care cerea pur şi simplu arestarea fruntaşului ţărănist Ion Miha-lache. Ceilalţi averescani erau, în general, oameni „cu-minţi“, amatori de avantaje materiale (de obicei ciu-bucuri, cum se spune astăzi). Amestec, de fond, aş spune, destul de mare, exista şi în grupul naţional-ţărănist, în ciuda coeziunii sale reale (rod al disciplinei de partid). Toţi erau, fără îndoială, democraţi, şi sinceri, dar nuanţele democratismului lor erau de o fineţe care te împiedica, mai totdeauna, să-i distingi pe unii de alţii şi, îndeosebi, să vezi limpede ce este convingere propriu-zisă şi ce este produsul unei conjuncturi oarecare. Pe Ibrăi-leanu şi Traian Bratu îi scot din cauză, fiindcă atitudinea lor era clară cum este cristalul. Ceva mai departe se va vedea, cu ajutorul faptelor, la ce mă refer. Am în vedere aici mai cu seamă pe Ralea şi Andrei. Primul a fost „cres-cut“, încă din liceu, de Viaţa românească. Ataşamentul său faţă de doctrina acestei reviste şi, mai ales, faţă de Ibrăi-leanu este mai presus de orice îndoială. In momente grele n-a luat însă atitudinea la care îl obliga acest ataşament.
241
Dacă în cazul Lupeni (1929) îi venea, să admitem, cam greu, să protesteze contra reprimării sîngeroase a muncitorilor, întrucît era membru al guvernului, un an mai tîr-ziu, cînd Stere a fost „izgonit44, adică silit să iasă din partid, în urma unei demonstraţii publice (şi la un prilej solemn : aniversarea unirii Basarabiei cu ţara veche), pusă la cale de Iuliu Maniu et Co., tăcerea sa, ca să spun numai atîta, dă mult de gîndit. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Andrei, care are „scuza44 că a devenit simpatizant al Vieţii româneşti destul de tîrziu, prin 1923 sau 1924 (data este aproximativă), după ce trecuse de 30 de ani. îi dau vîrsta, pentru un motiv, în ochii mei, foarte important, legat tocmai de „tinereţe44. Fostul profesor de Sociologie s-a înscris la Universitatea din Iaşi în 1910, ca absolvent al liceului din Brăila. Pe mine ca moldovean m-a impresionat foarte plăcut preferinţa unui tînăr „muntean44, care avea mult mai aproape, geografic vorbind, Bucureştii, pentru universitatea moldovenească. Mi-am zis atunci că l-a atras atmosfera intelectuală de la Iaşi întreţinută de Viaţa românească, în subsidiar, poate, şi ideea că va găsi mai uşor la Iaşi posibilităţi de a se întreţine, căci era sărac, va fi jucat un rol în luarea acestei hotărîri. In 1910, gloria revistei ieşene atinsese culmea şi trecuse chiar vechile graniţe care îi separau pe români. Cu toate acestea, Andrei nu s-a simţit atras de cercul „vieţiştilor44, dimpotrivă, frecventa (nu pot preciza cînd a început) casa Constantin Meissner, fost junimist şi, după primul război mondial, averescan. Cred că l-a dus acolo Ion Petrovici, profesorul său, foarte bun prieten al familiei amintite şi ajuns el însuşi averescan. (A fost ministru, mi se pare la „Lucrările publice44, în primul guvern constituit de acest partid.) O influenţă asupra lui în aceeaşi „direcţie44 politică va fi exercitat şi D. Guşti, titularul catedrei de Sociologie, disciplina favorită a lui Andrei. Postul de director al Bibliotecii universitare, la care am candidat şi eu, l-a ocupat mai cu seamă prin osteneala lui Traian Bratu, rector atunci, susţinut, bineînţeles, nu numai de Ibrăileanu şi grupul lui, ei şi de foştii profesori ai solicitantului.
în ciuda acestei situaţii, atît de pestriţe, a configuraţiei ei politice, Facultatea de Litere s-a putut mîndri
242
cu atitudinea ei fermă contra huliganismului cuzist şi legionar. Petre Andrei, de pildă, ca să dau un exemplu concret, combătea curajos la şedinţele Marelui Colegiu pe A. C. Cuza în prezenţa acestuia. Nu mai vorbesc do manifestările publicistice ale multora dintre profesorii Facultăţii. Mai importantă însă decît aceste aspecte oarecum teoretice era comportarea lor ca educatori ai studenţilor. In această privinţă, deosebirile de culoare politică şi de interese personale treceau pe un plan secundar în cazul majorităţii profesorilor. Agitatorii cuzişti şi legionari dintre studenţi erau urmăriţi de aproape din punct de vedere didactic, în sensul că la examenele lor de toate felurile nu li se făcea nici cea mai uşoară concesie, chiar cînd existau, poate, motive temeinice. Aceeaşi atitudine o aveau, bineînţeles, atunci cînd se produceau abateri avînd la bază agitaţiile, de obicei subterane, care veneau mai ales din afară. Un caz concret extrem de elocvent în acest sens, este următorul. în 1938, cînd Garda de fier era în plină înflorire (e adevărat că mai mult aparent, cum s-a văzut nu prea tîrziu), patru studenţi legionari, dovediţi, în urma unei anchete disciplinare, că au furat urnele la alegerile pentru comitetul Societăţii studenţeşti a Facultăţii — isprava s-a săvîrşit imediat ce ei au simţit că lista lor cade, fiindcă marea majoritate a studenţilor votează pe candidaţii democraţi — au fost eliminaţi pentru totdeauna : comisia de anchetă a făcut propunerea în acest sens, şi consiliul profesoral a aprobat-o cu puţine voturi contra. Aşa se explică reputaţia de care se bucura Facultatea noastră în cercurile politice de stînga. Dealtfel, Universitatea ieşeană se bucura, în general, de o presă bună, mai cu seamă în anii, din fericire destul de numeroşi, cînd în fruntea ei se afla ca rector Traian Bratu. Hotărârea de exmatriculare a celor patru studenţi huligani, amintită mai înainte, a fost confirmată de Senatul universitar, care i-a extins efectele, în sensul că cei eliminaţi nu se puteau reînscrie la nici una dintre Facultăţile Universităţii din Iaşi. îmi vine acum în minte comparaţia cu celelalte institute de învă-ţămînt superior ale ţării, care aveau şi ele profesori democraţi, fără ca ei să se fi manifestat vreodată, ca atare, în problema cea mai importantă pentru ele, ca educa-
243
(oare ale tineretului studios, şi care era influenţa exercitată asupra lui de agitaţiile, susţinute de politicieni, organizate de extremiştii de dreapta, în frunte cu legionarii.
In ce mă priveşte, cred nu numai util, ci şi necesar, să-mi fac, destul de amănunţit, autobiografia politică. Dealtfel mă obligă la aceasta şi caracterul cărţii mele. Ori-cît s-ar sili să „dispară* sau măcar să se „distanţeze*, autorul unor „Memorii* nu poate reuşi nici chiar într-o mică măsură. Socot că nici nu trebuie. Cine îşi închipuie că trebuie, urmează să renunţe la această formă de a vorbi despre lumea înconjurătoare. Deci, cu riscurile inevitabile în asemenea cazuri, încep povestirea despre mine.
Democratismul meu datează din copilărie. Este vorba de varianta lui strict socială. Afirmaţia aceasta are nevoie de o dezvoltare. Făcînd-o, am avut în vedere relaţiile obişnuite dintre oameni, comportarea lor faţă de semeni în viaţa de toate zilele. Din acest punct de vedere, deosebirile dintre clase şi categorii sociale nu sînt totdeauna hotărîtoare. Poziţia unui individ în societate, privită din punctul de vedere al ierarhiei întemeiate pe starea lui materială sau pe autoritatea pe care i-o conferă funcţia ori cultura, poate influenţa, dar la fel de uşor poate să nu influenţeze asupra atitudinii faţă de cei aflaţi aşa-zicînd în „inferioritate*. Problema este de ordin, în primul rînd, educativ. Au fost şi sînt oameni „sus-puşi* extrem de modeşti, aş zice omenoşi, după cum au existat şi există alţii care, deşi s-au ridicat „de jos*, privesc pe „inferiorii* lor de la o înălţime ameţitoare. Educaţia o face mediul, în sensul cel mai larg al cuvîntului, începînd cu primii ani de viaţă a individului. Mediul însemnează contact, relaţii între oameni. Primul contact îl are copilul în sînul familiei sale. De unde urmează că el se formează ca membru al societăţii după exemplul părinţilor. Aici intervine rolul mare al originii sociale, adică al categoriei căreia ti aparţin ei ca stare materială. Mare, dar nu decisiv, fiindcă intervin diverse alte elemente, înainte de toate, cultura în sens foarte larg, care poate modifica în grade diferite, după caz, psihologia iniţială, de categorie socială propriu-zisă.
244
Istoria poporului nostru, ca şi aceea a altor popoare, cunoaşte numeroase personalităţi care au trecut peste deosebirile de clasă şi s-au pus în fruntea luptei pentru interesele maselor. Şi tot aşa ea ne oferă exemple, din fericire mult mai puţine, de oameni care au depăşit în sens contrar limitele categoriei lor sociale.
Ca să revin, după această paranteză cam lungă, pe care am socotit-o totuşi necesară, la afirmaţia făcută mai înainte, voi spune că democraţia am învăţat-o în casa părinţilor mei şi în contact cu copiii tuturor vecinilor, ei înşişi crescuţi la fel. Mai întîi, modestia, sentimentul că trebuie să fim „la locul nostru44, cum se spune aşa de expresiv în vorbirea populară, să fim cuviincioşi, să ascultăm de sfaturile celor mai mari, să dăm ajutor după puterile noastre la bunul mers al gospodăriei, să înţelegem că nimic bun nu se poate realiza fără muncă etc., etc. Acest democratism social, cum l-am numit eu, era, bineînţeles, empiric, dar cu atît mai eficace. El s-a dezvoltat cu vremea prin exemplele contrare venite de la alţii, mai cu seamă sub forme concrete, aducătoare de necazuri şi de suferinţe, produs al lenii, al incorectitudinii ş.a. Odată pornit pe acest drum, la şcoală am căpătat oarecum o confirmare a justeţei lui. Contactul, de astă dată mult mai larg, cu colegii, sub conducerea învăţătorilor, oameni nu numai cu totul „străini44, prin formaţia lor, dar şi cu autoritatea de a ne conduce, a ne aprecia, a ne judeca şi sancţiona (cel puţin prin notele puse la învăţătură), a contribuit într-o măsură şi mai largă la dezvoltarea democratismului meu social. In volumul I am arătat amănunţit cu cîte greutăţi, venite toate de la oameni, am avut de luptat, chiar în primele clase ale liceului, dar mai cu seamă în ultimele, la Internatul din Iaşi. Lupta aceasta mi-a fost de folos, cred că nu numai pentru mine, ci şi pentru societatea în care am trăit. Ea explică, în mare măsură, atitudinea combativă pe care am avut-o ulterior, ca cetăţean conştient, de-a lungul întregii mele vieţi. La Liceul Internat democratismul meu a început să devină şi politic, ca să nu spun doctrinar, cu un termen cam pretenţios, sub influenţa directă şi hotă-rîtoare a Vieţii româneşti. Prin Ibrăileanu, profesor al meu timp de patru ani, mi-a sporit şi omenia, care este
245
tot o formă democratică de manifestare, poate, mai corect spus, baza însăşi a democraţiei adevărate. Unele lucruri în legătură strînsă cu formaţia mea nu le-am spus în volumul precedent, şi aceasta, din cauză că am evitat repetarea lor. Căci ele apar în articolul Schiţă de autobiografie spirituală, apărut în Contemporanul (5 octombrie 1973). Acolo am insistat mult asupra educaţiei făcute nouă, de-a lungul cîtorva secole, de levantinii veniţi şi mai ales trimişi la noi de Poarta Otomană, ca instrumente vii de exploatare, educaţie care consta în dispreţ pentru cei mici şi linguşire faţă de cei mari. Eu i-am spus acolo, cu un termen, popular (şi acesta „levantin", deşi de origine turcească) : fudulie.
Democratismul politic, din punct de vedere general, adică al intereselor obşteşti mari şi permanente ale poporului, mai important decît cel social, este, formal vorbind, foarte uşor de dobîndit prin „îndoctrinare" : citeşti studii şi cărţi care tratează direct sau indirect despre el, urmăreşti, tot pe cale livrescă, diversele manifestări concrete ale lui în istoria omenirii şi, cînd este să aderezi la un partid democratic, îţi însuşeşti concepţia şi metodele de lucru, înscrise, sumar, dar complet, în statutele lui. Democratismul politic ar trebui să meargă mînă în mînă cu cel social, şi idealul acesta este. Dar foarte des ele sînt separate, şi numai într-un sens. Cel social merge absolut totdeauna cu cel politic, pe cînd acesta apare de multe ori singur. In treacăt spus, aşa se explică trecerile frecvente ale multor oameni de la o nuanţă la alta a democratismului politic, ca să nu mai vorbim de la el la contrariul lui.
Aceste aprecieri pot să pară exagerate, ba chiar pesimiste, dar se bazează pe o experienţă îndelungată, nu atît de om politic propriu-zis, adică activ sau militant, cît de observator atent al realităţii şi de om sensibil din punct de vedere etic. Am dat mereu preferinţă democratismului social, cînd între el şi celălalt exista o discrepanţă, şi rezervele mele, ca să nu spun mai mult, cînd era vorba de apreciat activitatea, mai exact spus, conduita atîtor politicieni, printre ei destui apropiaţi de mine, fie personal, fie profesional, aşa se explică. Aceeaşi explicaţie trebuie dată faptului că m-am simţit, în gene-
246
ral, destul de prost în organizaţia politica din caro am făcut parte între 1920 şi 1930. După astfel de mierii îi judecam pe, să le zic, tovarăşii de luptă, în majori lalea cazurilor, străini nu numai de mine, ci şi de aşa-zlsele lor idealuri, concretizate în programul partidului. Nu m am simţit solidar cu ei decît atunci cînd cele două feţe ale democratismului erau deopotrivă de reale. Nu aveam ceea ce se cheamă spirit de corp, şi aceasta, nu numai în materie politică. N-am crezut niciodată, de exemplu, că filologia este superioară altor discipline şi, că, în consecinţă cei ce o cultivă întrec pe istorici sau pe filozofi. Aceeaşi atitudine aveam şi cînd se punea problema partidului căruia îi aparţineam în comparaţie cu adversarii lui. Recunoşteam, cu aceeaşi obiectivitate, meritele şi păcatele fiecăruia.
Am spus, cred, în altă parte, că am aderat la mişcarea iniţiată curînd după terminarea primului război mondial de cîţiva profesori ai universităţii ieşene, în frunte cu C. I. Parhon, Paul Bujor şi Ion Borcea. Noua înjghebare politică se numea (aşa cred) partidul muncitoresc-ţără-nesc. Cu privire la prima parte a titulaturii nu pot da nici o informaţie, fiindcă, foarte probabil, n-am ştiut nici atunci nimic despre conţinutul ei uman. Am cunoscut pe unii intelectuali membri ai ei, toţi profesori sau învăţători, medici şi avocaţi, în general puţin numeroşi. Mi-aduo aminte că ne adunam aproape săptămânal, seara, în casa doctorului Şeptilici (în Strada Armeană) şi discutam, de obicei „în general44, adică mai mult teoretic, probleme politice, pornind totdeauna de la situaţia creată, nu numai la noi, de războiul care se terminase cu doi ani mai înainte. Participam regulat la aceste reuniuni, totdeauna restrînse ca număr de oameni (şase, şapte maximum) şi îmi spuneam, la fel cu ceilalţi, părerea, cînd credeam că pot contribui la lămurirea lucrurilor. Nici unul dintre noi nu avea o pregătire politică propriu-zisă. Ne anima pe toţi dorinţa de a face ceva, după puterile fiecăruia, pentru îmbunătăţirea atmosferei politice în funcţie de necesităţile şi interesele obşteşti. Profesorul Parhon frecventase, chiar ca student şi după aceea, clubul socialist din Bucureşti. Era astfel cel mai „avansat44 politiceşte
247
(Unire noi. Eu reprezentam punctul de vedere al Vieţii româneşti, care, prin spiritul ei revoluţionar, fie şi moderat, nu era prea departe, sub acest aspect, de socialism.
Am arătat în alt loc ce s-a întîmplat cu această modestă mişcare politică, devenită numai „ţărănistă44 prin contopirea cu organizaţia lui Ion Mihalache şi apoi „na-ţional-ţărănistă44, cînd a intrat, împreună cu a acestuia, în partidul naţional din Ardeal. S-a văzut acolo mai bine decît aici cît de pestriţă şi, mai ales, hibridă era alcătuirea acestei organizaţii cu pretenţii şi veleităţi de partid de guvernămînt. Amestecul acesta mare de puncte de vedere care nu se puteau pune de acord decît cel mult teoretic, adică formal, explică sterilitatea, de fapt, a activităţii desfăşurate de-a lungul întregii lui existenţe. Lipsa mea de solidaritate politică şi, mai ales, umană, de care aminteam mai sus, am simţit-o cu deosebire după constituirea acestui partid, care putea fi puternic prin numărul membrilor, prin capacitatea cîtorva dintre conducători şi prin atmosfera favorabilă (în special prin contrast cu liberalii şi averescanii) care se crease, la un moment dat, în jurul lui. Ce puteam avea eu comun, de pildă, cu foştii takişti, deveniţi şi ei naţional-ţărănişti, chiar dacă printre ei se găseau şi oameni de treabă, sau cu unii dintre foştii conducători ai „naţionalilor44 ardeleni, ipocriţi şi lipsiţi de orizont ?
înainte de a vorbi despre activitatea mea politică în sens larg, care, pînă prin 1931-1932, n-a prea existat, să spun cîteva lucruri despre cea desfăşurată în cadrul profesiunii mele universitare. Cînd mi-am „prezentat44 colegii din Facultatea de Litere, am arătat că unii locuiau la Bucureşti. (La fel, ba chiar mai rău, de pildă la Cernăuţi, se petreceau lucrurile în alte centre provinciale de învăţămînt superior.) Considerînd dăunătoare această situaţie, am început un fel de campanie prin presă, fără să-mi fac deloc iluzii în ce priveşte eficacitatea ei. Un rezultat, pe care nu-1 aşteptam (poate nu-1 aştepta nimeni), a avut ea totuşi, pentru cunoaşterea mentalităţii intelectualilor noştri, extrem de important. Am publicat în Adevărul următoarele articole : „Domiciliul profesorilor universitari44 (10.1.1928) ; „Iarăşi domiciliul profesorilor universitari44 (18.IV. 1928) ; „Congresul pro-
248
fesorilor universitari şi legea «domiciliului fortul.»44 (ÎO.VT. 1928); «Statutul universitar». I. Cîteva propuneri44 (31. XII.1931) ; «Statutul universitar» II. Săptămînu do lumi44 (1.1:1932). Ce am spus eu despre faptul în sine nu prezintă interes deosebit, întrucît el vorbeşte de la sine. Semnificativă este reacţia celor vizaţi, care, cum se vede chiar din titlurile articolelor mele, au crezut că, dacă s-ar lua măsuri pentru stăvilirea acestui rău, evident pentru toată lumea, se calcă cele mai elementare drepturi ale omului, în frunte cu acela de a se... mişca, do a locui acolo unde i se pare lui mai potrivit şi mai just. S-a organizat un congres de protest contra nu a măsurilor autorităţii competente, ci a... intenţiei, nerealizate, a acesteia de a se pune ordine într-o problemă clară ca lumina zilei. S-a vorbit de domiciliu forţat, formulă impresionantă, ca şi cum profesorul universitar, salariat de stat pentru un serviciu care este şi de ordin educativ, adică etic, şi care nu poate fi prestat în condiţii normale decît la faţa locului, s-ar găsi în situaţia unui particular „condamnat44 (pe nedrept, fireşte) să locuiască în alt oraş decît acela unde cer interesele sale. Mă întrebam, cînd şi cînd, dacă, şi în caz afirmativ, cîţi dintre aceşti vajnici apărători ai libertăţii individuale au protestat contra adevăratelor^ atentate nu numai la drepturile elementare, ci şi la viaţa muncitorilor şi ţăranilor, exploataţi şi asupriţi, în anii amintiţi de mine ai discuţiilor acestei probleme s-au petrecut la noi lucruri extrem de grave. în 1929 a avut loc masacrul de la Lupeni. Ce-au făcut sau ce-au spus... muşchetarii libertăţilor individuale, socotite, pe drept cuvînt, sfinte pentru buna dezvoltare a omului şi a societăţii ?
Deoarece problema profesorilor ambulanţi, cum li se spunea atunci celor cu domiciliu în Bucureşti şi cu catedra în provincie, a fost pusă de ei înşişi şi de apărătorii interesaţi ai lor din punct de vedere juridic, pot da încă un exemplu de această natură, care dovedeşte în ce grad se poate perverti, din interese personale de tot felul, dreapta judecată a oamenilor în chestiuni limpezi ca lumina zilei. La o şedinţă a Senatului a venit în discuţie cazul unui student al Facultăţii de Agronomie din Chi-şinău, care se făcuse vinovat de agresiune aproape fizică
249
împotriva unui profesor al său. Toată lumea a fost de părere să i se aplice o sancţiune care să meargă, poate, pină la exmatriculare, fie şi temporară. Cu o singură excepţie, aceea a decanului Facultăţii de Drept, care ne făcea atenţi asupra riscului ca hotărîrea noastră, de natură strict disciplinară, luată pe baza regulamentului de conducere al universităţii, să fie atacată de cel în cauză la... Curtea de Casaţie (Secţia contenciosului administrativ).
In cadrul Facultăţii de Litere urmăream de aproape, din punctul de vedere al comportării politice, activitatea colegilor, ca şi pe aceea a studenţilor, cu scopul de a-i cunoaşte, înainte de toate, ca oameni, şi de a-mi putea spune cuvîntul în deplină cunoştinţă de cauză ori de cîte ori s-ar ivi prilejul. Mă interesa, deopotrivă, bineînţeles, şi munca lor profesională, şi tot cu intenţia de a-mi da seama de valoarea lor. O primă luare de atitudine a avut loc în 1928, un an după numirea mea ca titular, cu prilejul alegerii decanului. Cel al cărui mandat expirase avea, cum se spune, presă foarte bună. Deşi liberal, era agreat la fel de „sincer44 şi de naţional-ţără-nişti, averescani etc. Aceasta, din cauza... liberalismului său, care amintea de vechea formulă lansată în materie de economie politică : Laissez faire, laissez passer. Atît profesorii, cît şi studenţii foloseau din plin libertatea „academică44 în vederea intereselor strict personale. Decanul, care era şi un mare om de afaceri (nu în sens peiorativ), nu avea timp nici pentru îndeplinirea obligaţiilor sale profesorale. Ţinea 15-20 de lecţii pe an, cu studenţi care, ca şi el însuşi, cînd veneau, cînd nu veneau. îşi cîştigase simpatia profesorilor şi prin faptul că, datorită legăturilor sale politice, obţinuse de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea de a repartiza colegilor taxa de frecvenţă plătită de studenţi, care, de drept, se cuvenea statului. I s-a pus din nou candidatura, ceea ce eu aflasem din timp, şi în consecinţă am venit pregătit (cu un text scris !) să-l combat. Am arătat, pe larg, că Facultatea suferă din cauza absenţei lui aproape totale, atît ca decan, cît şi ca profesor, că studenţii de dreapta abuzează de această situaţie, făcînd „propagandă44 în toate sensurile şi cu toate mijloacele etc. I-au luat apărarea
250
mulţi profesori, printre ei Ibrăileanu, fără convingere, din prietenie personală veche, care îl oblica alccl.lv vorbind, mai ales că aprecierile mele erau sever*1. L-am revăzut oarecum pe iubitul meu dascăl în postura de polemist politic într-un cadru limitat. Se ridicase» de pe scaun şi se plimba prin camera de consiliu perorînd aşa cum ştia el să facă ori de cîte ori apăra o cauză. La obiecţia mea că fostul decan nu prea avea nici activitate ştiinţifică, pe care eu, principial, o legam strîns de» eon didactică, Ibrăileanu ne-a informat pe toţi, fiindcă nici unul dintre noi nu avea cum să ştie, că prietenul său are gata de tipar o serie de lucrări care aşteaptă momentul potrivit să apară. (Mi-am adus aminte atunci de afirmaţia unui admirator făcută în scris despre un articol din Viaţa românească, în care candidatul la postul de decan se ocupase de Hamlet, şi anume că enigma acestui personaj, atît de discutat, a fost, în sfîrşit, dezlegată, şi pentru totdeauna.) La răspunsul meu că activitatea ştiinţifică nu constituie o piedică pentru cea didactică, dovadă munca exemplară în ambele sensuri a lui A. Philippide, Ibrăileanu a replicat într-un mod care merită să fie arătat, căci a provocat intervenţia celui citat de mine : „Domnul Philippide e un fel de Napoleon, care poate face de toate.“ „Lasă, bre omule, nu mă mai compara cu bătăuşul cela !“ In încheiere, Ibrăileanu a caracterizat atitudinea mea ca jacobină, ceea ce mi-a făcut plăcere, deşi în intenţia lui acest calificativ nu era un... compliment. De acord cu mine au fost A. Philippide, Traian Bratu şi llie Bărbulescu. Ceilalţi profesori au votat pentru realegerea fostului decan. „Diferendul^ îi spun aşa în lipsa altui termen care nu-mi vine mai repede sub condei, n-a influenţat cu nimic relaţiile mele cu cel mai uman dintre foştii mei maeştri. Mai tîrziu, mi-a dat dreptate şi formal vorbind, în sensul că a făcut o afirmaţie categorică de aprobare, pe care o reproduc pentru valoarea ei expresivă : „Dragă Iordan, avem nevoie la Facultate de un cazac ! “ (In vorbirea populară, acest cuvînt şi-a pierdut semnificaţia proprie, căpătînd una metaforică, egală, aproximativ, cu aceea de „om curajos, viteaz, care ştie să lupte44.)
251
Politică universitară am făcut mai cu seamă ca membru al Senatului. Am fost ales de două ori, în continuare, „delegat44 al Facultăţii de Litere (1932-1936), cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi decanul, al doilea ei reprezentant în acest for suprem al Universităţii. Posibilităţile de a lua atitudine, cum se zice, erau acolo mult mai numeroase, mai variate. Am pomenit cu alt prilej problema taxelor universitare, care provocau nemulţumirea profundă a studenţilor de toate categoriile, nu atît prin ele înseşi, cît prin modul abuziv de aplicare a lor. Cele mai aprinse discuţii le stîrnea disciplina, adică lipsa de disciplină — folosesc un termen „blînd44 — a unei minorităţi studenţeşti gălăgioase şi violente, alcătuită din cuzişti şi legionari, împreună cu simpatizanţii lor. Lipsa de curaj şi, mai cu seamă, demagogia unei bune părţi din profesori constituiau un sprijin puternic pentru agitatorii, făţişi sau camuflaţi. Nu mai vorbesc de cei care încă dinaintea războiului mondial îşi făcuseră o adevărată meserie din „educarea44 viitorilor huligani : binecunoscutul A. C. Cuza, secondat mai tîrziu de fiul său Gheor-ghe, ajuns, în modul cel mai revoltător, profesor (de Drept roman !), şi Comeliu Şumuleanu (de la Facultatea de Medicină). îndrăzneala agitatorilor era încurajată, uneori chiar direct, de politicienii tuturor partidelor, care, cînd nu-i îndemnau prin interpuşii lor, le luau apărarea în cazuri grave. Ceea ce se întîmpla în viaţa politică propriu-zisă, privită din acest punct de vedere, se oglindea fidel în atmosfera care domnea în Senat, cînd se discutau problemele studenţeşti. Trebuiau duse adevărate lupte pentru obţinerea unei sancţiuni, de obicei blînde, contra autorilor unor fapte extrem de grave. Juriştii veneau, cum am arătat mai înainte dînd un exemplu concret, „cu legea în mînă44, ca să apere pe infractori. De fapt, nu legea, ci denaturarea avocăţească a ei îi apăra pe aceştia. Şi dacă izbuteam, noi cei puţini, să cîştigăm o cauză dreaptă, meritul mare era al rectorului Traian Bratu, care ştia să ţină piept nu cu ajutorul textelor de legi şi de regulamente, ci cu convingerea adîncă şi cu onestitatea ireproşabilă pe care le dovedea în tot ce în-făptuia.
252
Problemele de ordin material ale studenţilor erau cele mai grele, din pricina orînduirii social-politiee a epocii, dar şi pentru că majoritatea celor chemaţi să Ie rezolve nu se conduceau după criterii concrete. Dealtfel, la baza nemulţumirilor reale, îndreptăţite, ca şi a agitaţiilor celor interesaţi să tulbure apele, se găsea tocmai factorul economic. Partidele politice exploatau, în interesul lor, situaţia, şi la fel făceau aşa-zişii neutri, neînregimentaţi în organizaţii propriu-zise. Căminele oficiale, adică ale Universităţii, deci ale statului, erau neîncăpătoare. Prilej binevenit pentru unii politicieni locali să înfiinţeze cămine judeţene. Acţiunea în sine este departe de a merita o critică, dimpotrivă. Intenţiile însă erau clare. Un „căminist judeţean44 trebuia să se simtă obligat faţă de „binefăcătorii44 lui, cel puţin cînd se punea problema alegerilor parlamentare. De. aceea studenţii democraţi, în primul rînd, comuniştii, au procedat altfel, nu numai inteligent, ci şi demn. Neavînd ei înşişi mijloace, au apelat la autorităţile lor locale pentru acordarea de subvenţii, precum şi la conducerea Universităţii, care avea în buget un capitol special pentru ajutoare. Dealtfel, mulţi dintre ei aveau burse. Cu banii obţinuţi astfel şi-au înfiinţat căminele lor, conduse şi gospodărite de ei înşişi. In modul acesta îşi păstrau independenţa şi libertatea de mişcare. O realizare model de felul acesta au fost, la un moment dat, „Căminele unite44 : studenţi din patru sau cinci judeţe de peste Prut au închiriat o casă foarte spaţioasă (fostul local al Poştei, cu două etaje, din strada Gării), în care, după amenajarea ei în vederea scopului urmărit, s-a instalat un mare număr de studenţi, toţi originari din judeţele respective. Am vizitat acest cămin, ca delegat al Senatului, pentru a verifica justeţea cererii de ajutor adresată de comitetul de conducere. Am fost pur şi simplu entuziasmat : curăţenie şi ordine desăvîrşită, cum n-am văzut nici la căminele „oficiale44, nici la cele judeţene. Cu acest prilej am cunoscut, între alţii, pe Mihai Novicov, student atunci la Matematică şi unul dintre conducătorii acestui „falanster44 model.
Şi studenţii evrei au procedat în acelaşi mod, cu atît mai vîrtos, cu cît ei nu erau primiţi în căminele statului.
253
Ajutoare de la rectorat căpătau şi ei, în condiţii puţin diferite de ale celorlalţi. Şi pentru constatarea pe teren a situaţiei lor m-a delegat Senatul, cînd conducerea asociaţiei i-a cerut sprijinul. Am participat o dată la masa comună, în cantina-restaurant amenajată tot de dînşii. M-a surprins faptul că, deşi mai erau locuri libere, un număr de studenţi aşteptau să le vină... rîndul. Nu aveau, în zilele mai aglomerate, tacîmuri pentru toţi. La mirarea mea, care s-a dovedit a fi naivă, că, într-un oraş ca Iaşii cu atîtea magazine, de toate felurile, evreieşti, ei n-au putut obţine în dar lucruri mărunte ca acestea, replica a venit foarte repede : „Aţi uitat, domnule profesor, zicala veche cu sătulul nu crede celui flămînd ?u
Condiţiile grele de viaţă explică, obiectiv, agitaţiile unei părţi, minoritare, a studenţilor. Faptul că ele erau oarecum permanente la Facultăţile de Drept şi de Medicină este elocvent în acest sens. Deşi egali, în teorie, cu cetăţenii de naţionalitate românească, evreii nu puteau ocupa, de fapt, funcţii publice, înainte de toate, nu puteau fi profesori. De aceea absolvenţii de liceu dintre ei, care înţelegeau să facă studii universitare, se înscriau mai toţi la aceste două Facultăţi. Căci, după luarea diplomei, nu-i împiedica nimeni să profeseze avocatura şi medicina. Conştiinţa că, din cauze de tot felul, vor avea greutăţi în exercitarea meseriei lor, îi determina să fie extraordinar de studioşi şi să se plaseze astfel printre cei dintîi în promoţiile lor. Acest lucru jena — folosesc un eufemism — pe mulţi dintre studenţii „români44, care se cam lăsau pe tînjală, fie din dragoste slabă pentru carte, fie din cauza posibilităţii de a se „aranja44, după terminarea studiilor, şi fără învăţătură prea multă. (Dealtfel, şi juriştii şi me-diciniştii din rîndurile lor puteau intra unii în magistratură, ceilalţi în corpul medical de stat.) Deci, concurenţă, în fond, tot de natură economică, pe care pescuitorii în ape tulburi ştiau s-o alimenteze în scopurile urmărite de ei, aceasta în cazul politicienilor, sau pur şi simplu din obtuzitate, dacă nu şi din motive rasiale.
In toamna anului 1928, partidul naţional-ţărănist a venit la conducerea ţării. Eu eram atunci, poate şi din cauza vechimii, mai probabil însă datorită titlului de profesor universitar, membru al „organizaţiei permanente44,
254
adică, am spune astăzi, al comitetului municipal, clin laşi. Nu mă remarcasem prin nici o acţiune politică propriu-zisă. N-am luat cuvîntul la întruniri politice, n-am colaborat la ziarele partidului, n-am avut legături personale cu şeful conducerii locale, care era N. Costăcheseu, profesor la Facultatea de Ştiinţe. De aceea am rămas surprins cînd mi s-a propus să fiu numit director al Teatrului Naţional. Nu ştiu dacă am stat mult, poate nici puţin, pe gînduri, pînă să dau răspunsul, afirmativ, bineînţeles. Ca instituţie în sine, teatrul nu mă atrăgea. îmi plăceau însă spectacolele, dacă erau bune, ca text şi ca joc al actorilor. Numirea mea a provocat nedumeriri, la prieteni (printre ei Leo Spitzer, care m-a impresionat într-un anumit fel), şi nemulţumiri printre ziarişti şi actori. Au apărut în ziarele locale (mai ales în Lumea) nu articole speciale, ci referiri şi aluzii privitoare la lipsa mea de... contingenţă cu arta spectacolului teatral. Am răspuns, în general, pornind de la ideea, foarte răspîndită la noi, că, dacă ai o pregătire pentru o anumită profesie, eşti incapabil să pricepi ceva din altele, şi, dimpotrivă, dacă nu ai pentru nici una, le înţelegi pe toate. Articolul meu n-a putut să placă, mai cu seamă ziariştilor, pe care îi vizam în primul rînd, şi supărarea unora dintre ei s-a manifestat, sub diverse forme, fără întrerupere.
In noiembrie, adică la aproape trei luni de la începerea stagiunii, repertoriul, ca şi toate pregătirile în legătură cu desfăşurarea activităţii teatrului, erau deja stabilite pentru întreaga ei durată. Aceasta însemnează că schimbări, oricît de uşoare, nu se mai puteau face. Am început să asist la repetiţiile pieselor înscrise în program, spre a-mi da seama de situaţie. N-a fost greu să fac, foarte curînd, constatări pesimiste. în lipsa, pe care nu mi-o pot explica obiectiv, a unui regizor de profesie (atunci i se spunea director de scenă), pregătirea spectacolelor fusese încredinţată de predecesorul meu (Mihai Codreanu poetul, care era profesor la Conservator, şi se pare un bun profesor) cîtorva actori, dintre cei socotiţi mai buni, cel puţin în ce priveşte meseria lor propriu-zisă. Am rămas surprins că nici unul dintre ei nu dovedea înţelegerea necesară pentru această îndeletnicire suplimentară a lor. Extrem de rar interveneau, la repetiţii,
255
cu cîte o observaţie în legătură cu vreun gest sau cu atitudinea pur exterioară a actorilor. De aceea repetiţiile durau cu 15—30 de minute mai mult decît reprezentaţiile corespunzătoare. In ce priveşte partea pur tehnică a spectacolului (în primul rînd, decorurile), materialul respectiv exista încă de la instalarea teatrului în actualul local (1895, mi se pare), comandat şi executat la Viena : mai multe saloane (diferite între ele prin culoare şi, parţial, prin mobilă), cîteva birouri, o grădină, o casă de ţară etc., etc. Cum spectacolele erau mult mai numeroase decît această recuzită, acelaşi salon sau acelaşi birou apărea în două, trei piese, adesea, foarte deosebite prin temă sau chiar prin epocă.
Am înţeles că trebuie luată o hotărîre eroică. Auzind că Victor Ion Popa, director, atunci, al Teatrului Naţional din Cernăuţi, are de gînd să plece la Bucureşti, dar după un an de muncă la Iaşi — aceasta, spre a relua contactul, pierdut ani de-a rîndul, cu publicul din regat — i-am scris, cu rugămintea de a mă informa exact asupra intenţiilor sale, arătîndu-i precis că teatrul ieşean are nevoie de experienţa şi de talentul său, cunoscute şi recunoscute de toată lumea. Am adăugat că, dacă nu-i convine postul de regizor, îi pun la dispoziţie pe cel de director şi mă fac forte să obţin acordul conducerii politice locale. Răspunsul lui a fost negativ. Mi-a propus totuşi un schimb de experienţă, cum spunem noi astăzi, între teatrul cer-năuţean şi cel ieşean. îşi satisfăcea astfel, parţial numai, totuşi suficient, dorinţa de a pipăi pulsul publicului ieşean. A venit cu echipa lui în ianuarie 1929 şi a dat cmci spectacole, toate de prima calitate (printre ele Volpone, de Ben Jonson, şi Henric al IV-lea, de Piran-dello).
Cu ocazia aceasta am cunoscut pe Ion Aurel Maican, regizor la Teatrul Naţional din Chişinău. Venise la Iaşi să-şi revadă colegii, căci lucrase un timp la Cernăuţi. Omul era un mare şi pasionat iubitor al meseriei sale, pe care nu şi-o putea practica la Chişinău, unde stătea mai mult degeaba. I-am propus să-şi... schimbe domiciliul artistic, ceea ce a acceptat cu bucurie. Fiind om corect, a pus condiţia ca, înainte de a-1 angaja, să organizeze două spectacole, pentru ca eu şi consiliul de adminis-
256
traţie al teatrului să ne dăm seama de posibilităţile lui regizorale. Şi-a ales singur piesele, cu care eu am fost de acord : Sonata Kreutzer (după scrierea cu acelaşi nume a lui Tolstoi) şi Ciufuliri (de George Silviu). Examenul acesta, la care s-a supus el însuşi, a fost strălucit. Publicul, care s-a îmbulzit ca pe vremuri la spectacole date de trupe străine, a fost entuziasmat. A înţeles, mai cu seamă, ce însemnează o reprezentaţie teatrală organizată de un om de meserie, ceea ce nu se mai în-tîmplase de multă vreme la Iaşi. Rezultatul final a fost angajarea lui Maican ca regizor printr-un contract special. Merită să fie cunoscute detaliile acestui eveniment, care a provocat mari nemulţumiri nu numai printre actori (din fericire, nu toţi), ci şi printre unii membri ai consiliului de administraţie, ca să nu mai vorbesc de oamenii care participaseră, direct sau indirect, la conducerea teatrului. Am preferat să-l angajez prin contract, şi nu să-l numesc, cu îndeplinirea prevederilor legale obişnuite, pentru a-i asigura stabilitatea şi pentru a i se putea plăti munca după merit. Cel mai ridicat salariu lunar era atunci de 13 000 de lei (al actorilor societari de clasa I). Lui Maiean i-am fixat 25 000 de lei (mai mult decît primea directorul). Suma aceasta mi-am procurat-o astfel : 16 000 din diurnele celor patru „directori de scenă“, 7000 din salariul „regizorului (aşa se numea organizatorul strict tehnic al spectacolului), de fapt o sinecură pentru un actor pensionar, care, chiar dacă ar fi avut de făcut o treabă serioasă, nu putea, fiindcă nu avea realmente ce, iar 2000 dintr-un capitol oarecare al bugetului. Nu numai actorii care şi-au văzut veniturile simţitor scăzute (cu excepţia unuia dintre ei), ci şi alţii, foarte numeroşi, precum şi rude, prieteni, cunoscuţi de-ai lor au început să creeze o atmosferă nefavorabilă atît directorului, cît şi regizorului. Aceasta, mai cu seamă în momentul cînd s-a pornit la pregătirea stagiunii 1929—1930. Repertoriul a fost întocmit din vreme, la fel distribuţia rolurilor pentru primele spectacole şi decorurile pentru fiecare. La îndemnul lui Maican, am angajat ca pictor scenograf pe Th. Kiriacoff, tot de la teatrul din Chişinău, care s-a dovedit a fi un adevărat artist (şi la Iaşi şi apoi la Bucureşti, unde a putut lu-
257
era în condiţii şi mai prielnice). Deoarece am socotit că trebuie să facem economii de material, s-au confecţionat decorurile din zestrea existentă, pe care am amintit-o ceva mai înainte. De astă dată... indignarea apărătorilor tradiţiei a izbucnit făţiş, nu în faţa... mea, dar foarte aproape, în teatru şi mai cu seamă afară. Adevărată impietate să se distrugă saloanele, birourile etc. cu vechime de peste 30 de ani şi executate artistic în marea capitală a Austro-Ungariei ! Publicul spectator a avut însă altă părere cînd le-au văzut, pe scenă, transformate în ceea ce convenea fiecărei piese. Pentru confecţionarea lor s-a transformat în... atelier artistic o parte din podul foarte încăpător al clădirii vecine cu teatrul, care aparţinea acestuia şi era ocupată în întregime (parter şi etaj) de administratorul instituţiei, actor (la fel şi soţia lui), mai puţin reuşit în meseria sa, dar foarte iscusit în pregătirea unor" mese moldoveneşti autentice. Restul podului, care era înalt şi luminos, a fost pus la dispoziţia orchestrei simfonice pentru repetiţii. Şi această ...revoluţie a nemulţumit pe cel incomodat şi, ca de obicei, nu pe el singur, pierzîndu-se din vedere că în felul acesta s-a pus pe picioare oarecum proprii şi pentru vreme îndelungată o instituţie atît de necesară, care s-a bucurat, dealtfel, şi de sala de spectacol a teatrului, în zilele de relâche ale acestuia, pentru concerte. O ultimă inovaţie a fost construirea unui „proscenium“, o prelungire a scenei, care era folosită, mai totdeauna, pentru organizarea în condiţii moderne, superioare, a reprezentaţiilor. De data aceasta nemulţumirea, mai ales a actorilor, a căpătat forme ironice. Făceau un haz nemaipomenit, imitînd oarecum intrările şi ieşirile de pe scenă prin traversarea acestei anexe. Fostul director al teatrului — cel puţin aşa a ajuns la urechile mele — a declarat ritos că, atunci cînd va reveni la conducere, va face lui Maican semn să plece încă de la statuia lui Miron Costin (aflată la vreo sută de metri distanţă).
Toate aceste lucruri nu l-au descurajat pe Maican, şi cu atît mai puţin m-am lăsat intimidat eu, cu toată opoziţia surdă a unora dintre membrii consiliului de administraţie, la şedinţele căruia îi luam apărarea, uneori
258
exagerînd, cu intenţie, tonul aprecierilor melc*. O dată am întrebat, în cursul discuţiei, pe unul dintre oi, ac tor bun în anumite roluri, necultivat şi tare în Intrigi, caro făcea mare caz de... risipa banilor (aluzie directă la salariul regizorului), în cîte premiere joacă dc-a lungul unei stagiuni. La răspunsul lui („în două sau treiu) şi la replica mea (că Maican joacă în... toate, şi nu numai un rol), a holbat ochii şi a trebuit să-i dau explicaţii, pe care le putea găsi şi singur. Dealtfel nemulţumirea actorilor „comozi“, cei mai numeroşi, era provocată, în primul rînd, de mulţimea repetiţiilor şi de durata acestora. Participam şi eu destul de des la ele şi îi înţelegeam oarecum, din punctul lor de vedere. Regizorul îi punea să-şi debiteze fragmentele neizbutite ale rolului de mai multe ori, pînă cînd era mulţumit. Tot aşa proceda în ce priveşte ţinuta, gesturile, mimica etc. Publicul era, în schimb, foarte mulţumit, cum dovedeau îmbulzeala lui la spectacol, reprezentarea, în cursul stagiunii, de 15-20 de ori a aceleiaşi piese (lucru rarisim mai înainte), întoarcerea frecventă acasă a numeroşi amatori care nu mai găseau bilete şi cronicile dramatice publicate în ziarele locale, uneori şi în cele din Bucureşti.
Munca serioasă a lui Maican a atras pe doi tineri iubitori de teatru, deveniţi după 23 August regizori foarte apreciaţi. Este vorba de Ion Sava şi Moni Ghelerter. Ei pot fi consideraţi drept elevi începători ai acestui regizor. Cel dintîi, un mare artist complex, s-a manifestat ca un inovator foarte îndrăzneţ, celălalt, mai potolit prin temperament, s-a remarcat ani de-a rîndul prin numeroase realizări regizorale, care i-au creat un loc aparte în istoria teatrului românesc. Lui Sava i-a consacrat Petru Comarnescu o carte întreagă, în care vorbeşte şi despre revoluţia — termenul nu e mult exagerat — provocată de Maican la Iaşi, precum şi de curajul meu de a fi rupt, prin angajarea lui (şi a lui Kiriacoff), cu „tra-diţiau învechită, aproape ruginită, apărată, din păcate, şi de unii intelectuali, altfel serioşi şi bine intenţionaţi. Scoaterea teatrului ieşean dintr-un fel de preistorie este recunoscută şi de Ioan Massoff, în volumul IV din Teatrul românesc. Privire istorică, unde am citit, cu plăcere, un fragment din unul dintre rapoartele trimise de
259
mine autorităţii superioare cu privire la greutăţile cu care aveam de luptat, precum şi în Istoria teatrului din România (Editura Academiei R.S.R.).
în 1929 au venit la Iaşi doi mari actori, de renume mondial, cu echipa lor, pentru cîte o reprezentaţie. Unul a fost Paul Wegener, cunoscut şi din unele filme, celălalt, Alexander Moissi. Legea teatrelor noastre avea atunci un articol care interzicea spectacole în limbi străine pe scenele naţionale. Ecou, cred, al agitaţiei stîrnite şi întreţinute de N. Iorga în 1906, cînd doamnele din societatea de binefacere „Obolul46 au organizat la Teatrul Naţional din Bucureşti o reprezentaţie, în limba franceză, cu actori amatori din familiile aristocrate. Protestul era întemeiat, întrucît cei în cauză dovedeau, în ciuda intenţiilor, lipsă de seriozitate şi spirit de snobism cu totul deplasat. Dar în cazul unor trupe străine, cu reputaţie bine stabilită, interdicţia n-ar fi trebuit să devină dispoziţie legală. Eu am rugat oficial pe Liviu Rebreanu, director general al teatrelor, să intervină pentru aprobarea cererii mele de a se face o excepţie, dar nu s-a putut trece peste lege. Wegener şi trupa lui au jucat, în sala „Sidoli44, piesa Gîndul de L. Andreev, iar Moissi la „Trianon44 (cinematograful din strada Lă-puşneanu), Jedermann de Hofmannsthal. M-am scuzat faţă de amîndoi pentru condiţiile tehnice ale spectacolelor date de ei, ambele de mîna întîi, iar pe Moissi, care a stat ceva mai mult la Iaşi, l-am invitat la un restaurant onorabil, cu vin apreciat de oaspete (deprins cu vinuri oarecum meridionale din patria sa, Dalmaţia).
La 28 martie 1930, cu prilejul sărbătoririi unirii Basarabiei cu România veche, C. Stere a fost obiectul unei manifestări ostile, pusă la cale de conducerea partidului naţional-ţărănist. Cînd a apărut în sala unde urma să aibă loc festivitatea, un grup de generali, membri ai acestei organizaţii politice „democratice44 (şi încă de... stînga, dacă nu... revoluţionară !), au părăsit ostentativ adunarea, în văzul tuturor celor prezenţi. Stere a reacţionat, nu acolo, fireşte, prin demisia publică din partid şi, în continuare, printr-o conferinţă explicativă şi polemică ţinută la Chişinău, care a avut mare succes. Am participat şi eu la această demnă demonstraţie, ca sim-
260
piu audient al oratorului, pe care nici iiu-l cunoşteam personal (în sensul formal, adică obişnuit, al termenului). N-am văzut acolo pe nici unul dintre oamenii care datorau ceva, poate chiar mult, dacă nu lui SI ere însuşi, cel puţin lui Ibrăileanu, care, politic vorbind, se identifica pe deplin cu fostul director al Vieţii româneşti. Urmarea firească pentru mine a acestui „incident44 a fost că la 1 iulie am demisionat din partidul nn-ţional-ţărănist, convins, pe bază de acţiuni ale lui aflîn-du-se la „putere44, că nu se deosebea mult, în fond, aproape deloc, de adversarii lui liberali. Ţărănimea n-a trăit mai bine, iar muncitorimea, la Lupeni, a fost tratată cu aceeaşi cruzime ca pe vremea tuturor guvernelor considerate de el ca „reacţionare44. Scrisoarea de demisie, adresată lui N. Costăchescu, şeful organizaţiei ieşene, scurtă, arăta, în general, fără precizări, cauzele nemulţumirii mele : comportarea partidului în problemele politice mari şi a majorităţii membrilor lui de la Iaşi în problemele locale. Nemulţumirea mea data aproape de la începutul guvernării. Prin decembrie 1928, cred, cu-rînd, în orice caz, după constituirea guvernului sub preşedinţia lui Maniu, a venit la mine, în cabinetul de director al teatrului, Lucreţiu Pătrăşcanu cu apelul pentru amnistie lansat de Partidul comunist. L-am semnat imediat,~fara să... cer voie şi, amănunt curios şi interesant, fără să mi se reproşeze acest gest... neconformist. Am fost singurul membru mai de seamă al partidului (poate pe întreaga ţară), care a avut acest curaj. M-am întrebat şi atunci unde erau ceilalţi democraţi, unii destul de sinceri, cel puţin teoretic vorbind, într-o problemă de importanţa acesteia. Demisia mea a rămas necunoscută nu numai publicului, dar şi conducerii centrale. Altfel nu se explică de ce prin 1940 (nu ţin minte data) am fost invitat de Ion Mihalache, împreună cu alţi ieşeni, la Bucureşti, spre a participa la o reuniune. Am dat curs invitaţiei din pură curiozitate de a vedea ce gîn-desc şefii acestui partid democrat în problemele interne şi internaţionale, după guvernul personal al lui Carol al II-lea, după ocuparea Cehoslovaciei şi a Austriei de către hitlerişti etc. N-am fost deloc surprins să aflu că pentru ei nu se întîmplaseră evenimente de natură să
261
le zdruncine, fie şi puţintel, credinţa, că pot continua să acţioneze ca şi pînă atunci, cu unele „ieşiri* şi gesturi aproape comice prin micimea lor în comparaţie cu momentul politic de atunci.
La data de 1 iulie 1930 am plecat şi de la conducerea teatrului. Din punct de vedere, aparent, formal, trebuia să fac acest lucru, întrucît fusesem numit în postul de director de partidul naţional-ţărănist, al cărui membru nu mai eram în urma demisiei. De fapt, am părăsit munca de teatru din cauza nemulţumirii profunde pe care mi-a produs-o, de-a lungul a doi ani aproape, atmosfera existentă în instituţie. Deşi nu-mi plăcea deloc această „meserie*, dată fiind concepţia mea despre lume şi oameni în general, am făcut-o bine, dovadă rezultatele, recunoscute de public şi de specialiştii competenţi şi de bună-credinţă. Aceasta, dintr-un dezvoltat simţ al datoriei, iar după cîteva luni de la începerea activităţii mele acolo, din convingerea că situaţia pe care am găsit-o nu mai put£a continua. Liviu Rebreanu, şeful meu direct, n-a vrut să-mi primească demisia, trebuind totuşi pînă la urmă să se mulţumească, la propunerea lui, să fiu numit în noul consiliu de administraţie, ceea ce am acceptat numai pentru a-i face plăcere, cu gîndul însă de a nu sta prea mult nici în această calitate. Succesorul meu a fost Ionel Teodoreanu, pe care l-am recomandat eu însumi, cînd mi s-a cerut părerea. Numirea lui a provocat o satisfacţie aproape unanimă. Au respirat... uşuraţi actorii (cei mai mulţi) şi s-au bucurat destui oameni din afara teatrului, cărora nu puteam să le plac eu, un belfer ursuz sau cel puţin greu accesibil. Publicul n-a reacţionat concret, fiindcă nu avea cum deocamdată. Noul director era, cum se ştie, extrem de simpatic, atît ca persoană particulară, cît şi ca scriitor. Trebuie să recunosc că el şi-a luat în serios rolul acesta aşa de greu, în sensul că participa mai des şi vreme mai îndelungată decît mine la repetiţii, că participarea sa era mai activă decît a mea şi că urmărea foarte de aproape comportarea profesională a actorilor. Acest ultim fapt l-am aflat tîrziu, citind „foile calificative* pe care le întocmea pentru fiecare, dezvoltate şi frumos redactate, adevărate portrete. Din păcate, colectivul teatrului a
262
\
\tazut în el, pe bună dreptate, un om... „bun44, adică înţelegător şi indulgent în ce priveşte alte aspecte ale comportării celor conduşi de el. Animozitatea, existentă încă de la început, a unor actori contra lui Maican s-a dezvoltat simţitor, în dauna bunului mers al pregătirii spectacolelor, ca să nu mai pomenesc de nemulţumirea serioasă, adesea profundă, a celui „urmărit44. După vreun an am renunţat şi la locul de membru în consiliul de administraţie.
Demisia din partidul naţional-ţărănist mi-a lăsat mînă liberă în ce priveşte atitudinea mea politică în toate problemele interne şi internaţionale, chiar dacă în calitate de membru al lui nu mi se impunea, cel puţin direct, un punct de vedere prea ortodox.
Evenimentele pe plan mondial se înmulţeau văzînd cu ochii, în sensul unei sporiri a forţei organizaţiilor politice fasciste şi profasciste. Partidul Comunist Român, din ilegalitate, iniţia acţiuni de protest sub tot felul de forme. Apăreau în ziarele democratice articole contra persecutării comuniştilor şi a oamenilor de stînga, declaraţii de solidarizare cu toţi cei care luptau pentru apărarea libertăţilor şi drepturilor politice etc. Eu aderam ori de cîte ori luam cunoştinţă de ele, în majoritatea cazurilor, din proprie iniţiativă, precum şi la invitaţia iniţiatorilor. Tot aşa, fireşte, pe plan intern, căci propaganda de dreapta era cît se poate de vie la noi, fiind întreţinută puternic şi din afară. Răsunet larg şi profund a avut mai cu seamă mişcarea împotriva războiului, care, în 1933, avea să ia forma Comitetului antifascist. Nu e întîmplător că acest eveniment s-a produs la scurt timp după greva ceferiştilor şi petroliştilor din februarie acelaşi an, după cum şi aceasta însăşi a urmat după acapararea puterii politice în Germania de către Hitler. La 14 februarie, în plină mişcare grevistă, am publicat, ca răspuns la o anchetă, articolul Despre fascism în Viaţa universitară. Nu-imi amintesc ce am scris, din păcate n-am putut găsi în bibliotecile publice din Bucureşti numărul respectiv al ziarului, dar titlul este elocvent prin el însuşi.
In vacanţa de Paşti a acestui an a avut loc la Chi-şinău congresul „Asociaţiei profesorilor secundari4*. Pe
263
/
vremea aceea corpul didactic al ţării avea organizaţii profesionale pe grade de învăţămînt. Cea mai veche şi rziai activă era a învăţătorilor, datorită nevoilor materiale friai mari, precum şi numărului mal ridicat de membri. Nu trebuie uitat însă nici sprijinul puternic pe care îl aveau din partea lui Spiru Haret, interesat, ca ministru şi ca om politic, în mai mare măsură, şi pe bună dreptate, de soarta înyăţămîntului elementar, menit să ajute la luminarea ţărănimii şi, prin aceasta, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă economică. Punctul principal în programul congresului amintit era sindicalizarea profesorilor de liceu, adică transformarea asociaţiei într-un sindicat, care, prin definiţie, urma să aibă şi preocupări politice propriu-zise. Am fost invitat de organizatorii congresului, împreună cu P. Constantinescu-Iaşi şi Grigore T. Popa, toţi profesori ai universităţii ieşene, fapt semnificativ, dar deloc surprinzător, dată fiind atmosfera politică mai democratică a acesteia în comparaţie cu a surorilor ei. Invitarea mea la acest congres se explică, în primul rînd, prin faptul că în 1931, împreună cu P. Constantinescu-Iaşi şi cu Mihai Carp, Sterie Diamandi şi Traian Gheorghiu, profesori de liceu, am înfiinţat la Iaşi „Sindicatul corpului didactic44, primul pe ţară. Dezbaterile, care au durat cîteva zile, au dovedit atît prin cu-vîntările propriu-zise (printre ele, diverse rapoarte), cît şi prin discuţii în legătură cu ele, că majoritatea participanţilor doreau sincer sindicalizarea. Am vorbit şi eu, mărturisesc deschis, foarte îndrăzneţ. La un moment dat, după ce am arătat cu cifre salarizarea corpului didactic, în comparaţie atît cu trecutul, cît şi cu aceea a magistraţilor şi militarilor, am afirmat că nu mă surprinde favorizarea de către guvernele reacţionare a acestor două categorii de funcţionari. Ele au interes să le protejeze, pe cei dintîi, pentru a condamna la închisoare pe cei care ar îndrăzni să-şi apere drepturile (şi nu numai pe ale lor), iar pe ceilalţi, pentru a-i reprima, la nevoie, pur şi simplu fiziceşte. Reacţia sălii pline cu cîteva sute de oameni m-a... speriat destul de serios prin aplauzele puternice şi îndelungate ale tuturor, dintre care foarte mulţi se ridicaseră în picioare. Am avut atunci, clară, intuiţia unei posibile
264
mişcări de stradă : dacă aş fi făcut eu însumi primul pas spre uşa de ieşire, sînt absolut sigur că m-ar fi urmat în stradă întreaga adunare. Rezultatele finale, de ordin concret, ale congresului n-au corespuns nici pe departe dorinţei marii majorităţi a participanţilor. Preşedintele adunării a fost profesorul Nisipeanu, pedagog ca formaţii', om serios şi de treabă, lipsit însă de energia necesară pentru a impune un punct de vedere ferm. (El era preşedintele Asociaţiei, şi în această calitate a prezidat congresul.) In schimb, secretarul general — nu-i dau numele — era profascist şi poseda toate „calităţile44 unui politician, fiind sprijinit şi de un număr, cu siguranţă redus, de membri ai Asociaţiei şi, la fel de sigur, de partidele politice prin reprezentanţii clandestini ai acestora.
Am cunoscut atunci, între alţii, pe Mihail Conceanu, cu care am stat mult de vorbă, mai ales la mesele pe care le luam împreună. Deşi el era comunist, şi încă vechi, iar eu „poporanist44, adică democrat-burghez de stînga, am constatat că ne înţelegeam perfect în mai toate problemele politice, interne şi internaţionale. Ne unea, înainte de toate, spiritul revoluţionar, care ne însufleţea pe amîndoi, cu o uşoară diferenţă de intensitate, în favoarea lui.
Curînd după congres a apărut, în presă, apelul pentru organizarea unei mişcări de masă împotriva fascismului. Am aderat din primul moment. După obţinerea unui număr'satisfăcător de adeziuni a luat fiinţă Comitetul naţional antifascist. Locuind la Iaşi, n-am ştiut absolut nimic din toată această acţiune organizatorică, pe care au iniţiat-o şi au dus-o la bun sfîrşit, cum era şi firesc, tovarăşi bucureşteni desemnaţi în acest scop. Iniţiativa constituirii comitetului a fost, în întregime, a Partidului Comunist Român, la fel ca în atîtea alte probleme politice de importanţă vitală. Am aflat că sînt... preşedintele lui dintr-un scurt comunicat publicat în ziarele democrate. Am trimis imediat lui Victor Ghe-rasim, secretarul comitetului, o scrisoare în care îl «rugam (şi, prin el, rugam pe ceilalţi membri bucureşteni) ca, pe viitor, să iau cunoştinţă de acţiunile destinate presei înainte de apariţia în ziare a textelor respective. Bineînţeles că aş fi fost de acord totdeauna nu numai cu
265
conţinutul, ci şi cu forma comunicatelor, dar mi s-a părut că o consultare în prealabil a celui care semna ca preşedinte era potrivită, chiar dacă, în fond, nu se schimba nimic. In comitet au intrat şi cîţiva colegi ieşeni (Radu Cernătescu, I. I. Mironescu şi C. Motăş), ca să nu mai amintesc de Constantinescu-Iaşi, vicepreşedinte, care, deşi era profesor la Universitatea din Iaşi, circula mult şi se găsea la Bucureşti de două, trei ori pe lună. Cam odată cu Comitetul naţional antifascist s-a constituit şi asociaţia „Amicii U.R.S.S.44, la care am aderat, şi nu numai pentru că vedeam în ea o organizaţie de sprijin a acţiunii mai largi ca'preocupări şi ca extindere împotriva fascismului.
La Iaşi a apărut în 1934 şi un ziar antifascist, Ecoul, sub redacţia unui tînăr gazetar, Gheknan. Am publicat, în ipatru dintre relativ puţinele numere ale lui, articolele următoare : Despre fascism ; Fascismul şi pacea ; Constatări îmbucurătoare ; Asasinate politice. Am colaborat, în acelaşi spirit, şi la alte ziare (Adevărul, Opinia), precum şi la publicaţia periodică : Manifest (Iaşi, redactor G. Ivaşcu). Numeroase au fost interviurile care mi-au fost solicitate de ziarele Dimineaţa, Zorile, Jurnalul. în Adevărul de la 19 mai 1937 am publicat articolul Politica în Universităţi. Scrisoare deschisă D-lui Dr. C. Angelescu, ministrul Educaţiei Naţionale, în care îl acuzam direct pe conducătorul învăţămîntului — şi, prin el, pe politicienii de toate speciile — că încurajează agitaţiile unei minorităţi studenţeşti manevrate de cîţiva aventurieri politici setoşi de putere, care se aflau în „serviciu comandat44 din afara ţării. Din păcate, un număr de profesori, ambiţioşi sau interesaţi, îi sprijineau, adesea direct, luîndu-le apărarea, în cazuri grave, de molestări şi încercări de asasinat, cu „argumente44 legate de vîrsta şi entuziasmul lor sau prin negarea pur şi simplu a faptelor cunoscute de toată lumea.
în septembrie 1934 a avut loc plenara Comitetului naţional antifascist (prima şi ultima). Ne-am adunat circa 40-50 de membri în casa lui Scarlat Callimachi, unul dintre cei mai activi conducători ai mişcării. Sesiunea a durat două zile, într-o atmosferă de mare entuziasm, dar şi de uşoară îngrijorare, din cauza conştiin-
266
ţei (la unii, a siguranţei) că reuniunea se află sub directa supraveghere a organelor de represiune. Guvernul s-a dovedit totuşi a fi abil, căci măsura de suprimare a mişcării a venit la două luni şi ceva după congres. Avea nevoie de probe concrete, pentru a „justifica“ hotărîrea lui abuzivă. S-au prezentat dări de seamă despre mersul luptei noastre în toată ţara, s-au ţinut cuvîntări avîntate şi pline de convingere în dreptatea cauzei, insistîndu-se mai cu seamă asupra primejdiei de ordin naţional pe care o pregătea fascismul prin toate acţiunile lui, cele mai multe, criminale în sens strict.
La congres am cunoscut un număr de tovarăşi despre care ştiam cîte ceva din activitatea lor publicistică sau numai „din auzite“, printre ei pe Tudor Bugnariu şi pe sora lui, Zoe, pe Ilie Cristea, Constanţa Crăciun, pe cei mai mulţi dintre membrii comitetului şi, fireşte, pe gazda noastră, împreună cu soţia sa, Dida Solomon. Toate cu-vîntările mi-au plăcut, în primul rînd, prin sinceritatea şi fermitatea lor, calităţi esenţiale într-o mişcare de masă şi cu scopuri politice oarecum urgente, dacă nu imediate, şi de însemnătate primordială pentru interesele ţării. Am reţinut destule dintre ele, care se remarcau în mod deosebit, cel puţin pentru sensibilitatea mea personală, foarte vie cînd e vorba de „om“, ca fiinţă socială în sensul înalt al cuvîntului. Voi menţiona numai două : în primul rînd, pe cea a foarte tînărului ute-cist Nioolae Ceauşescu. Apoi pe cea a profesorului secundar Tudor Bugnariu. Cel dinţii m-a impresionat prin curajul, puţin obişnuit, ca şi, drept consecinţă, prin convingerea că luptă pentru o cauză dreaptă, care va triumfa fără îndoială, dacă va fi dusă cu fermitate. L-am întrebat pe colegul Constantinescu-Iaşi, care era în pre-zidium alături de mine : „Cine e băietanul acesta atît de curajos ?“ El îl cunoştea şi mi-a spus numele. Dealtfel, acest luicru a ajuns, acum cîţiva ani, să fie cunoscut în cercuri foarte largi, cu prilejul unei emisiuni TV. cu un „prim-plan“, în care a apărut Constantinescu-Iaşi. Tudor Bugnariu mi-a făcut impresia, foarte puternică şi, pentru mine, cu totul inedită, a unui iluminat, a unui vizionar. Vorbind, părea că vede undeva aievea realizarea idealurilor noastre, înfrîngerea duşmanului şi insta-
267
urarea unui regim de dreptate socială şi politică. îl ajuta enorm în ceea ce spunea o căldură extraordinară a glasului, adică, de fapt, a întregii sale fiinţe, care izvora atît din convingere, cit şi din afectivitate. Dîrzenia ţinutei contrasta nespus de plăcut cu blîndeţea reală a sufletului său, ascunsă, din cauza conţinutului cuvîntării, dar simţită de ascultători.
în cele două luni şi ceva care au urmat după congres, pînă la interzicerea mişcării, lupta a continuat cu mai multă energie. Participanţii din provincie, întorşi acasă, au înfiinţat, acolo unde nu existau, filiale atît ale Comitetului antifascist, cît şi ale asociaţiei „Amicii U.R.S.S.“. La Iaşi, ele s-au constituit într-o şedinţă de noapte, care a avut loc acasă la mine. Au participat circa douăzeci de tovarăşi, printre ei şi muncitorii Ion Niculi, tipograf, Marin Florea Ionescu (de la Atelierele Nicolina, mi se pare), muncitoarea Florescu (împreună cu fiul şi fiica), profesorul secundar Traian Gheorghiu şi ziaristul Lazăr Marcu, redactor la periodicul Caradaşca. în seara zilei de 24 noiembrie 1934 — era o duminică — mi s-a făcut o percheziţie, în urma hotărîrii guvernului de a interzice activitatea Comitetului antifascist şi a asociaţiei „Amicii U.R.S.S.“. Eram cu soţia şi cu familia profesorului Simion Sanielevici la restaurantul „Corso“, foarte aproape de locuinţa mea. M-a informat despre ceea ce urmează un agent de poliţie, care aflase de la cineva din casă unde eram. I-am spus că voi veni imediat ce termin masa (era pe la 22°). Percheziţia a durat, cred, vreo două ore, fără nici un rezultat... compromiţător. A doua zi am fost chemat la Siguranţă pentru o declaraţie. Inspectorul Gustav, o brută chiar ca înfăţişare fizică, a fost de o obrăznicie extraordinară, de care îmi amintesc (şi-mi voi aminti mereu) cu ruşine, din cauză că n-am reacţionat cum ar fi trebuit. în faţa forţei materiale îmi pierd curajul, care, se pare, că în cazul meu este de ordin pur moral. Dealtfel, ce aş fi putut face ? La răspunsul meu potrivit cu agresiunea lui aş fi fost, cu siguranţă, bătut, şi umilinţa mi-ar fi fost şi mai mare.
După-amiază, în aceeaşi zi, la 17°, am participat la şedinţa Senatului, al cărui membru eram ca delegat al Facultăţii de Litere. Decanul Facultăţii de Teologie (din
268
Chişinău), Popescu-Prahova, ne-a informat amănunţii despre percheziţia făcută lui Constantinescu-Iaşl, în lipsă, la ora unu noaptea, în condiţii pur şi simplu sălbatice. I s-a devastat aproape întreaga locuinţă de agenţii Siguranţei, care au răscolit totul, ca să găsească... corpus delicti. Colegul nostru avea o corespondenţă neobişnuit de bogată, nu numai internă. Căci, trebuie recunoscut, şi o fac cu toată sinceritatea şi bucuria, că a fost, cei puţin în ce priveşte legăturile cu asociaţiile progresiste din ţară şi din străinătate, ca şi cu persoane particulare, care luptau împotriva fascismului, cu mult cel mai activ dintre noi toţi. Decanul amintit, fără să fi fost un om de stînga, a ţinut piept pe cît a putut samavolniciei organelor de represiune, asistînd, spre sfîrşitul percheziţiei, de care a aflat destul de tî-rziu, la această operaţie revoltătoare. Documentele găsite, de toate felurile, au fost puse unele peste altele fără nici o grijă. Unele cădeau pe jos şi, bineînţeles, erau ridicate apoi, ca să nu se piardă şi să scadă astfel dosarul „crimei44. Nu s-a încheiat nici măcar procesul-verbal de rigoare în asemenea împrejurări. In modul acesta se puteau adăuga acte, care nu aparţineau celui percheziţionat, confecţionate ad-hoc, pentru a-i îngreuia situaţia. Unii membri ai Senatului au fost de părere să se protesteze prin presă, în numele conducerii Universităţii, contra samavolniciei acesteia. In ce mă priveşte, am spus că nu mi se pare potrivit să amestecăm instituţia noastră, ca atare, adică oficial, în această problemă, nu numai pentru că ea trebuia apărată în faţa autorităţii superioare, care ar fi putut să interpreteze fals atitudinea Senatului, ci şi, mai ales, fiindcă un număr de profesori, membri ai partidelor „istorice44 sau cu „concepţii44 de dreapta (de fapt, cu interese personale şi de grup fructuos cultivate), ar fi exploatat întîmplarea şi, la o şedinţă a Marelui Colegiu, pe care aveau dreptul s-o convoace, majoritatea ar fi dat vot de blam conducerii Universităţii, ceea ce ar fi dus, în primul rînd, la demisia rectorului Tratau Bratu. Acesta a fost de aceeaşi părere, şi, pînă la urmA, s-a luat o încheiere, în sensul că va fi sesizat Minatorul Educaţiei Naţionale, rugîndu-1 să informeze, prin titularul lui, guvernul şi să-i ceară acestuia luarea do măsuri
269
pentru temperarea organelor de represiune cel puţin în ce priveşte respectarea dispoziţiilor legale. Represaliile, prin presă, ale huliganilor de toate speciile, împotriva antifasciştilor ieşeni, n-au întârziat să se arate. Iată, drept mostră, ce scria Deşteptarea (Iaşi, XI, 1934).
LA LUPTĂ
LAUR PREDA
„Agenţii internaţionalei roşii au fost deranjaţi în miez de noapte spre a da socoteală organelor forţei publice de anumite înfăţişări ale activităţii lor. Nemernicii Iorgu Iordan, Cernătescu, Constan-tinescu-Iaşi, G. M. Zamfirescu şi alţii, formal amici ai U.R.S.S., vezi Doamne U.R.S.S. avea nevoie numaidecît de amici platonici, au trebuit să se deranjeze numaidecît pînă la inspectoratul de Siguranţă.
In numele întregii suflări româneşti, cerem de la această tribună îndepărtarea din învăţământul universitar a lui Iorgu Iordan, Constantinescu-Iaşi, Cernătescu şi alţii, afiliaţi politicii ce duc aceştia, iar de la Teatrul Naţional a lui George Mihail-Zam-firescu.“
S-a procedat la fel (cu percheziţii etc.) şi în alte oraşe, peste tot unde mişcarea antifascistă se manifestase efectiv prin acţiuni de tot felul, ca, de pildă, la Cluj, unde conducătorul ei era Tudor Bugnari-u, şi la Braşov, unde se dovedise foarte activ Ilie Cristea.
La începutul lui ianuarie 1935 am fost chemat la Parchetul militar, pentru un interogatoriu, care a durat vreo două ore şi jumătate. Am răspuns la toate întrebările, foarte numeroase, cu o singură excepţie, aceasta în legătură cu faptul că într-un fel de repertoar găsit la Constantinescu-Iaşi figura şi numele meu. Procurorul voia să ştie rostul acestei însemnări, pe care nici eu n-aveam cum să-l descopăr. Trebuie să recunosc, comisarul regal (cred că acesta era titlul procurorului), maiorul Groholschi, spre deosebire de şeful Siguranţei pomenit mai sus, s-a purtat pur şi simplu respectuos. Se pare că şi faţă de alţi oameni atitudinea sa era civilizată,
270
dovadă achitarea lui în urma procesului care i s-a intentat după Eliberare şi la care eu am depus ca martor.
Acţiune judiciară s-a pornit, după cî't ţin minte, numai (dar mă înşel, cu siguranţă), contra lui Constanti-nesQU-Iaşi şi a lui Bugnariu. Ştiu precis că ei au fost trimişi în judecată şi condamnaţi, ultimul, mi se pare, la 11 luni închisoare, celălalt la 3 ani (ambii au fost ţinuţi arestaţi vreme destul de îndelungată, înainte de proces). In ce mă priveşte, s-a închis dosarul, din lipsă de probe care să justifice măcar formal darea în judecată. Dealtfel, dovezi propriu-zise nu existau nici în cazul celor condamnaţi, căci participarea la o acţiune politică legală şi corespondenţa, primită prin poştă, indiferent de la cine, nu justifică în nici un fel trimiterea în judecată. Scoaterea mea din cauză a fost interpretată în multe feluri, judecind după... zvonurile create în jurul ei. Am aflat, de pildă, că unii colegi de Facultate, membri de frunte ai partidului naţional-ţărănist, ar fi făcut demersuri în favoarea mea. Poate, mai ales în cazul unuia, dar nu cred, din cauză că, aşa cum voi arăta mai departe, în 1937, cînd am fost denunţat în Camera Deputaţilor ca un fel de „şef44 al comuniştilor universitari, colegii amintiţi (fără nume, din respect pentru memoria lor ca oameni), deşi erau de faţă, ca deputaţi opoziţionişti, au tăcut din gură. Un vecin de apartament, avocat fără procese, dar gazdă de întîlniri amoroase, se lăuda şi el că m-a ajutat să scap de proces. De astă dată, am fost înclinat să iau în serios afirmaţia lui, fiindcă, printre „clienţii44 săi, care îşi vizitau prietenele în apartamentul lui, se afla şi comandantul corpului de armată. Adevărata explicaţie a situaţiei mele „privilegiate44 este cea arătată ceva mai înainte : lipsa de probe. Ţin să declar foarte sincer că acest fapt nu vorbeşte în favoarea mea. Vreau să spun că activitatea mea ca preşedinte al Comitetului naţional antifascist a fost modestă, în comparaţie nu numai cu a lui Constantinescu-Iaşi şi a lui Bugnariu, ci şi cu a altor luptători mai puţin cunoscuţi decît aceştia. în domeniul politicii eu n-am fost niciodată un om de acţiune pro-priu-zisă, un militant, cum se spune. Mă limitam la publicarea de articole, la interviuri, la proteste prin presă contra samavolniciilor etc., dar nu aveam legături
271
directe cu luptătorii activi de felul celor amintiţi. La aceasta s-a adăugat un fapt concret. Cînd mi s-a făcut percheziţie, mi s-a confiscat o parte din corespondenţă : cîteva scrisori primite de la secretariatul Comitetului antifascist. Intîmplarea a făcut să păstrez copia unei scrisori personale, foarte amplă ca conţinut, pe care am trimis-o secretarului Gherasim. In ea spuneam că, după dizolvarea mişcării noastre şi după campania ziarelor de dreapta împotriva tuturor antifasciştilor mai cunoscuţi, pe care îi prezentau de-a valma drept comunişti, lupta contra fascismului trebuie dusă în forme mai discrete, pentru a cîştiga adeziunea, fie şi tacită, a intelectualilor cinstiţi, dar timoraţi din cauza acuzaţiilor de comunism aduse împotriva tuturor oamenilor de treabă.
Personal am fost, cred, în mai mare măsură ţinta atacurilor decît alţii. La Iaşi, unde eram bine cunoscut de toată lumea, aveam cîţiva duşmani foarte primejdioşi. Pe „colegul*, titular al catedrei de Franceză, fost prefect de poliţie, l-am întrebat la o şedinţă a consiliului profesoral, dacă mai este agent informator (pentru a putea fi numit prefect, trebuia, după lege, să facă parte din corpul funcţionăresc al poliţiei), „ca să ştim cum vorbim !* Putea el să mă ierte ? Contracandidatul lui A. Oţetea, pe care nu l-am susţinut după ce m-am convins de „valoarea* lui mai ales umană, trebuia să-mi plătească, în felul lui, această... trădare. Amîndoi foloseau „condeiul* corespondentului ieşean (plătit, cu siguranţă) al Universului, ca să mă terfelească în toate chipurile, inventînd murdării în legătură cu viaţa mea personală. Al treilea duşman, G.P., era cel puţin sincer, în sensul că mă ataca deschis prin Revista critică, pe care a scos-o ani de-a rîndul cu banii Institutului de filologie, folosind facturi duble. Mă acuza de comunism şi-şi manifesta indignarea contra „nedreptăţii* că eu, fost preşedinte al Comitetului naţional antifascist, am... scăpat, iar vicepreşedintele, cu „grad* mai mic şi, deci, mai puţin vinovat, a fost arestat şi judecat.
Lupta împotriva fascismului a continuat, chiar înteţită, prin energia Partidului comunist, dar în forme mai greu sesizabile şi, deci, în unele privinţe, mai eficace. Un rol important a jucat „Ajutorul roşu*, foarte bine
272
organizat în mai toate oraşele mai importante ale ţării. Eu adunam bani de la cîţiva colegi de încredere şi îl înmînam, de obicei, lui Radu Cemătescu, în laboratorul său, care era instalat în clădirea centrală a Universităţii, unde era şi sediul Facultăţii de Litere. Uneori făceam acelaşi lucru luînd contact cu Vasi'le Mîrza, şi el, cred, membru încă de pe atunci al P.C.R. După condamnarea lui Constantinescu-Iaşi am fost o dată împreună la mama acestuia (în strada Păcurari, mi se pare). Mai directă a fost acţiunea de ajutorare a celor implicaţi în „procesul Gri-viţau. Iniţiativa ani luat-o eu şi I. I. Mironescu, avînd ca „executant^ pe Traian Gheorghiu. Suma de 26 000 de lei, strînsă cu acest prilej, a fost trimisă la Craiova, unde se judeca recursul celor condamnaţi în prima instanţă, prin Maria Rojniţă (nume conspirativ), soră medicală la clinica profesorului Parhon. Membrii mai activi ai „Ajutorului roşu“ s-au ocupat şi de alte forme ale luptei contra fascismului, de pildă echiparea (cu uniformă militară) a doi muncitori (Roşu şi Cîmpeanu), care trebuiau să plece, în 1937, în Spania, ca participanţi, din partea democraţilor de pretutindeni, la războiul civil. (Toate aceste detalii mi le-a furnizat Traian Gheorghiu, care şi le-a notat la timpul lor.)
Procesul intentat lui Constantinescu-Iaşi, împreună cu alţi antifascişti din Basarabia, a avut loc la Chişinău în martie 1936. O parte a martorilor (apărării, bineînţeles) erau profesori ieşeni : Traian Bratu, rectorul Universităţii, C. I. Parhon, C. Motăş şi eu. De la Bucureşti a venit Francisc Rainer. Primul audiat a fost Bratu. Depoziţia lui a durat o oră şi jumătate. A ieşit de acolo aproape frînt. A stat doar în picioare tot timpul şi a trebuit să răspundă la o serie nesfîrşită de întrebări, care de care mai... ingenioase. Cînd s-a întors în camera unde noi ceilalţi ne aşteptam rîndul, ne-a spus, deocamdată, numai atîta : „M-au tras ei de limbă, dar nici eu n-am tăcut!“ Acest om admirabil, care, cum am mai spus cu alt prilej, nu era un democrat de stînga, a impresionat, sînt convins de asta, chiar pe membrii tribunalului militar, prin marea lui sinceritate, prin ţinuta sa demnă şi prin dragostea pentru adevăr. Eu am fost audiat ultimul. Mi s-au pus multe -întrebări, să le zic tehnice, în legătură
273
cu organizarea şi acţiunile Comitetului, nu fiindcă judecătorii aveau nevoie de ele — dosarele erau mult mai bogate decît informaţiile pe care aş fi putut să le dau eu — ci pentru ca să rezulte, fie şi indirect, culpabilitatea şi, deci, implicarea mea în proces. Aceasta era intenţia comisarului regal, cu care avusesem nu prea de mult, indirect, un conflict personal. La pronunţarea sentinţei am fost prezenţi toţi în sală. S-a dat cuvîntul, în prealabil, acuzaţilor. Foarte curajos, chiar dîrz, a fost medicul veterinar Braşoveanu, care a terminat cu asigurarea, bazată pe convingere şi pe încrederea în viitor, că nu va trece multă vreme şi idealul pentru care a luptat şi pentru care intră acum în temniţă se va realiza. O întîmplare, poate semnificativă, a făcut ca în aceeaşi zi, după condamnarea luptătorilor antifascişti, să aflu că respectatul şi iubitul meu profesor G. Ibrăileanu se sfîrşise la Bucureşti, unde se găsea internat în sanatoriul Saint Vincent de Paul.
De la Ştefan Ciobanu, profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău şi membru activ al Academiei Române, am aflat, după un număr de ani, ce i-a spus colonelul Popesc u Cantemir (sper că i-am reţinut numele), preşedintele tribunalului «militar : „Probe proprlu-zise pentru condamnarea celor judecaţi n-au existat. Am executat un ordin al guvernului !“ Nu era o surpriză această declaraţie pentru cine ştia cum se petrec lucrurile în procesele intentate luptătorilor pentru dreptate socială şi politică, dar a fost binevenită, fiindcă ea confirma oarecum oficial o credinţă destul de răspîndită printre democraţii autentici.
între timp, propaganda hitleristă continua prin Garda de fier, care se dovedea din ce în ce mai agresivă în atitudine şi mai violentă în acţiunile ei criminale. Mă voi opri la cîteva întîmplări dintre cele mai semnificative pentru atmosfera creată de excesele de limbaj ale presei de dreapta, care încuraja direct la acte violente. în ce priveşte cronologia lor, previn pe cititori că n-am reţinut-o cu destulă precizie. Amănuntul nu are importanţă, între sfîrşitul anului 1934, cînd s-a suprimat mişcarea antifascistă, şi pînă la dictatura regală (1938) s-au petrecut o serie de evenimente, care diferă unele de altele
274
numai prin forma lor oarecum exterioară. în cc private izvorul lor, sălbăticia stîrnită şi susţinută de politicieni inconştienţi şi, mai cu seamă, de „condeieri44 fără scrupule, ele trebuie puse pe acelaşi plan. La fel trebuie apreciată şi influenţa exercitată asupra oamenilor, cu efecte variabile după categorii sociale, după interese personale şi de grup etc.
Un fost legionar, foarte activ, întrucît credea în „doctrina44 Gărzii de fier, convingîndu-se la un moment dat că a intrat intr-o bandă de criminali, s-a despărţit de ei şi a început să-i combată. „Trădarea44 trebuia pedepsită şi a fost, într-un mod de neimaginat. Stelescu — aşa se numea „trădătorul44 — era internat în spital. A fost asasinat acolo, pe patul de suferinţă, în imposibilitatea de a se apăra, fie şi prin simple gesturi sau încercări de a se mişca sau de a spune ceva. S-au tras în el citeva gloanţe de revolver (se pare că au fost vreo şapte, opt), şi atîta n-a fost de ajuns, fiindcă l-au călcat în picioare după ce murise. Mai gravă, dacă se poate, a fost atitudinea, adesea manifestată direct, prin scris a „admiratorilor44 Gărzii de fier, printre ei, şi aşa-zişi intelectuali.
In timpul guvernării liberale (cu Tătărescu prim-mi-nistru), deci înainte de sfîrşitul anului 1937, a avut loc un congres studenţesc la Tg. Mureş. S-au pus la dispoziţia organizatorilor şi, inclusiv, a participanţilor toate mijloacele de ordin economic şi întreg sprijinul, camuflat fireşte, de natură politică. S-au petrecut în timpul dezbaterilor şi după aceea acte de o violenţă nemaiîntîl-nită. Violenţă de limbaj, dar şi de acţiune sălbatică. S-a vărsat sînge, spre groaza tuturor oamenilor cinstiţi, încrezători în posibilităţile tineretului studios, care, din fericire, nu era reprezentat acolo în ce avea el mai bun decît printr-o infimă minoritate, care nu avea cum să se împotrivească, decît cel mult cu vorba şi cu atitudinea. Ca şi în cazul Stelescu, latura gravă a lucrurilor au constituit-o „laudele44 adresate, direct sau indirect, celor care au organizat cu bună ştiinţă această manifestare ruşinoasă. Deoarece congresul s-a ţinut în acest oraş cu populaţie maghiară — anume ales, pentru... salvarea neamului — comentariile de tot felul au căpătat
275
şi un colorit şovin. Acesta s-a văzut şi în Parlament. Un ministru, profesor universitar, viitor „reziduu regal44, cum i-a spus Iorga, a luat apărarea huliganilor în răspunsul dat la unele interpelări. Şi mai condamnabilă am considerat eu intervenţia unui deputat naţional-ţărănist, aflat, deci, în opoziţie (în această calitate, ca simplu politician ar fi trebuit să combată guvernul sau, cel puţin, să tacă), care s-a alăturat ministrului, vorbind despre „copiii noştri44, adică ai românilor, pe care ne-românii (recte evreii, adică „jidanii44) n-au dreptul să-i critice. (Aluzie la faptul că ziarele democrate erau, în primul rînd, Adevărul şi Dimineaţa.) Acest deputat era şi el profesor universitar, şi încă la Iaşi, spre ruşinea lui, iar în guvernele naţional-ţărăniste fusese ministru al Educaţiei Naţionale. Nu-i mai dau numele, de tristă amintire.
Pomenindu-i calitatea de profesor ieşean, am folosit un cuvînt urît. M-am gîndit la atmosfera spirituală care a domnit un secol întreg în fosta capitală a Moldovei, creată şi dezvoltată de Dacia literară, România literară, Convorbiri literare, Contemporanul şi Viaţa românească, şi am comparat-o eu aceea de după primul război mondial, urmare a acestei calamităţi şi născătoare a Gărzii de fier, pregătită însă de antisemismul stupid al lui A. C. Cuza. „Ruşinea44 a atins o culme înspăimîntătoare, tot la Iaşi, în seara zilei de 1 martie 1937, cînd s-a încercat asasinarea rectorului Traian Bratu. Cum am fost martor aproape ocular al acestei crime „săvîrşite, dar neizbutite44, voi povesti amănunţit evenimentul, cu comentariile şi aprecierile de rigoare.
La ora 17 a inceput şedinţa Senatului, al cărui membru eram, cum am mai spus, încă din 1933, al Facultăţii de Litere. După două ceasuri, ea s-a terminat. Ca de obicei, am rămas pînă cînd rectorul şi-a pus în ordine documentele dezbaterilor, ca să-l întovărăşesc în drumul spre casă. Aveam intenţia să-l conduc pînă la locuinţa sa (str. Păcurari, colţ cu str. Manolescu), care se găsea la cîteva sute de metri. în stradă, m-a cuprins puţintel frigul, din cauza unei uşoare burniţe. După vreo două sute de paşi ne-am despărţit şi ne-am căutat fiecare de drum. Strada Toma Cosma, pe care a apucat el, ducea
276
aproape direct spre casa lui. Era slab luminată, ca mai toate din cartierul acela. în dreptul şcolii elementare „Carol I“, după ce a trecut de Liceul Internat, a fost atacat de trei indivizi. (Am aflat asta după comiterea atentatului, la fel cu detaliile care urmează.) Unul dintre ei i-a dat o lovitură puternică, cu un satir, în partea superioară a corpului, cu intenţia, foarte probabil de a-1 decapita. Altfel nu se explică retezarea pavilionului urechii drepte şi tăietura adîncă de doi, trei centimetri în partea imediat vecină a gîtului. După ispravă, ticăloşii au dispărut. Profesorul a fost ajutat să se ridice de un bărbat care trecea întîrriplător pe acolo şi auzise, desigur, strigătul de ajutor al victimei.
Am aflat despre această groaznică întîmplare la circa trei sferturi de ceas după ce m-am despărţit de rector. Era la spitalul „Sf. Spiridon“, unde i se făcea o intervenţie chirurgicală. M-am dus imediat acolo. în faţa uşii de la sala de operaţie erau doamna Bratu şi profesorul Balmuş cu soţia. Peste cîteva minute a apărut P.D., decanul Facultăţii de Drept, care ne-a informat că a telefonat, imediat ce a aflat cele întîmplate, atît procurorului civil de serviciu, cît şi comisarului regal — era stare de asediu în toată ţara — spunîndu-le următoarele (între altele) : „Ca să puteţi descoperi pe făptaşi, trebuie să căutaţi pe...“ (a înşirat cîteva nume de studenţi şi foşti studenţi, toţi legionari). A precizat că nu-i bănuieşte pe ei de crimă, dar crede că prin ei pot fi găsiţi relativ uşor autorii. El cunoştea numeroşi studenţi, nu numai de ai Facultăţii de Drept, fiindcă îi folosea, la nevoie, pentru diverse manevre şi calcule. Cei numiţi de dînsul erau, unul fost preşedinte, altul actual preşedinte al Asociaţiei studenţilor legionari.
Eu am urmărit de aproape, cu mijloacele mele limitate, mersul evenimentelor care au urmat după atentat. Am vrut, între altele, să ştiu dacă decanul amintit s-a dus la comisarul regal să facă o declaraţie scrisă în sensul celor comunicate oral nouă la spital. Căci asta mi se părea mie şi logic şi corect. Văzînd că nu procedează astfel, m-am prezentat eu, ca să zic aşa, în locul lui, şi am declarat, sub semnătură, lucrurile aflate de la dînsul. Am făcut-o, pe de o parte pentru a înlesni mer-
277
sul anchetei, pe de alta, ca să-l implic oarecum în procesul care va avea loc. 11 cunoşteam destul de bine. Ştiam că se bucura de o foarte bună presă în ochii studenţilor legionari şi cuzişti, deşi aceştia ar fi putut să afle că „naţionalismul Iui nu-1 împiedica să fie omul de afaceri al băncii „Moldova" (cu toate anexele ei industriale), care nu era proprietatea unor „buni români". Demersul meu a reuşit, la început de tot, numai în ce priveşte prima lui parte : am fost trecuţi amîndoi pe lista martorilor. Procesul nu s-a putut judeca la Iaşi, deşi s-a fixat un termen foarte apropiat după săvîrşirea crimei, urmat de alte două sau trei termene, la fel de scurte unul după altul. Cauza ? Citaţia nu putea găsi pe martorul P. D., oare locuia în apropierea universităţii. La Braşov, în septembrie acelaşi an, sediul nou al procesului, nu s-a mai putut eschiva. Am fost audiaţi amîndoi, separat, şi apoi împreună, din cauză că el a încercat să tăgăduiască ,ceea ce spusesem eu pe baza propriilor lui declaraţii. Confruntarea l-a demascat, cu urmări serioase din punctul de vedere al combinaţiilor lui politice cu legionarii. Cei trei acuzaţi au fost, bineînţeles, achitaţi din... lipsă de probe. Este drept că proba cu analiza sîngelui, care fusese la început pozitivă, a devenit, la o a doua expertiză, negativă.
Încercarea de suprimare fizică a marelui rector Traian Bratu a fost precedată de o îndelungată pregătire, în sensul că s-a creat, de cei interesaţi, în jurul lui o atmosferă care nu putea să nu ducă la ceea ce s-a întîm-plat. In ziarul studenţilor ieşeni apăreau regulat notiţe, cînd şi cînd articole, cu atacuri directe şi cu aluzii stîn-gaci camuflate împotriva lui. Aceasta, în plină stare de asediu, cînd nu se putea publica nimic din ceea ce trimiteau oamenii cuminţi în legătură cu situaţia fie locală, fie generală, îngrijorătoare în cel mai înalt grad. Ura fasciştilor contra lui Bratu îşi avea începutul în refuzul acestuia de a le aproba cererea de legalizare fără anumite condiţii a „Asociaţiei" lor, care fusese interzisă. S-au dus tratative îndelungate, fiindcă în statutele ei existau dispoziţii politicianiste de toate speciile, deşi se intitula „culturală". Pe rector îl nemulţumea, între altele, faptul că aceşti studenţi, care se proclamau „naţionalişti" (de
278
fapt erau numai antisemiţi), nu introduseră în slnlulrk ei nici un articol care să dovedească preocupări în tură directă cu cultura, în special cu aspectul ei roma nesc, naţional. Nu pot uita o audienţă a lor la reci or, în prezenţa, întîmplătoare, a mea. Răbdarea lui provei’ bială, pe oare i-am cunoscut-© şi admirat-o în timpul studenţiei mele şi în continuare după ce i-am deveni! coleg, o manifesta, într-un grad şi mai mare, discutînd cu ei problema pentru care ceruseră să fie primiţi. în fruntea delegaţiei era un sibian, Banea, îmbrăcat „ţărăneşte44 (ca acasă la el). Bratu, sibian şi el (de la Răşinari), simţea, cred, o strîngere de inimă, tocmai în această calitate, văzînd cum se înverşuna acest student, încăpăţînat din cauza fanatismului, să susţină un punct de vedere cel puţin absurd, deşi părea un băiat inteligent. La un moment dat mi-am pierdut eu răbdarea, nu rectorul, şi am izbucnit (inorportun, în toate privinţele) : „Aveţi noroc de un om atît de înţelegător şi de dispus să vă ajute. Eu aş fi terminat mai repede cu dv.“
Această ură incipientă a crescut cu timpul, datorită şi încurajării, în sensul sporirii ei, care le venea de la duşmanii personali, numeroşi şi primejdioşi, ai lui Bratu. Ea a ajuns la apogeu în urma unei întîmplări cunoscute numai mie şi cîtorva puţini apropiaţi ai lui. In toamna anului 1933, Carol al II-lea a venit la Iaşi, însoţit de Al. Vaida-Voievod, preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de Interne, de subsecretarul său de stat Viorel Tilea şi de alţi reprezentanţi ai oficialităţii, pentru a asista la deschiderea cursurilor universitare. Studenţii „creştini4* doreau să-şi inaugureze localul, o veche casă boierească, spaţioasă şi impozantă, nici mai mult, nici mai mai puţin, în prezenţa regelui. închirierea şi amenajarea acestui edificiu au costat bani buni, de care conducătorii lor dispuneau din belşug, graţie ajutoarelor grase, primite şi din ţară şi de peste graniţă. Primul ministru şi adjunctul său au fost de acord cu ideea studenţilor. Ştia toată lumea atunci că Vaida-Voievod se mîndrea a fi fost „naşul44 tineretului studios legionar. 11 stingherea puţintel în această calitate... concurenţa pe care i-o făcea Iuliu Maniu, şi el pretendent la acest înalt titlu. Rectorul Traian Bratu, aflînd despre acest plan, s-a împo-
279
trivit, într-o discuţie cu primul ministru, fără să-l poată convinge pe acesta de grava greşeală politică, mai ales pe plan internaţional, pe care ar fi săvîrşit-o regele însuşi şi guvernul lui. Rectorul a cerut, în urma eşecului, o audienţă regelui, care l-a primit imediat. (In prima guvernare naţional-ţărănistă, 1928-1931, el fusese preşedintele Senatului.) Sediul „Asociaţiei44 avea abordate tot timpul drapelul ţării şi pe acela al hitleriştilor, cu crucea încîrligată, insigna bine cunoscută. Bratu a insistat, în convorbirea cu Carol al II-lea, asupra laturii strict politice a problemei, aceea că regele nu poate, nu trebuie să treacă pragul unei case româneşti la intrarea căreia atîmă o 'emblemă politică străină, adăugind — şi aici se vede mai clar curajul său civic — că, dacă totuşi capul statului este de altă părere, el, ca rector, îl va însoţi, căci are această obligaţie, fiind vorba de o societate studenţească, dar imediat după vizită, îşi va prezenta demisia. Regele a înţeles — aş spune, indiferent din ce motive — ceea ce un politician, şi încă „naţional-democrat44, n-a putut sau, mai degrabă, n-a vrut să înţeleagă. Nu-i deloc greu să ne închipuim ce lovitură a însemnat pentru studenţii „creştini44 şi, în primul loc, pentru conducătorii şi sprijinitorii lor din ţară şi de peste graniţă, acest eşec politic.
încercarea de asasinat a produs, cum nu era posibil altfel, emoţie şi îngrijorare în cercurile universitare şi peste tot unde se găseau oameni cu mintea întreagă. Prorectorul a convocat Marele Colegiu, adunarea profesorilor titulari ai universităţii. Am fost de faţă. Dacă susţinerea mai mult ori mai puţin făţişă a agitatorilor fascişti îmi impunea într-o oarecare măsură prin sinceritatea ei, luările de cuvînt, aproape toate, care dovedeau o ipocrizie rău camuflată, m-au indignat pur şi simplu. Cuvîntătorii spuneau, în esenţă, următoarele : Cum putem noi, profesorii lor, să credem că studenţii sînt în stare să atenteze nu numai la viaţa rectorului sau a unuia dintre educatorii lor, ci şi a unui om oarecare. S-au făcut toate cercetările de rigoare, pentru descoperirea adevăraţilor criminali ? Nu cumva este o manevră a unor politicieni interesaţi ? etc., etc. La un moment dat, am izbucnit, exclamînd şi întrebînd : „Dar pe Stelescu cine
280
l-a omorît ? Nu tot studenţii ?!“ Discuţia s-a terminat, ca de obicei, cu o „moţiune44 banală şi formală, în sensul condamnării actului criminal, cu exprimarea regretelor, însoţite de aprecieri elogioase la adresa victimei ş.a.
Presa de dreapta a aprobat, bineînţeles indirect, atentatul, referindu-se la lipsa de înţelegere a rectorului pentru nevoile studenţilor naţionalişti şi condamnînd blînd diversele guverne, care nici ele nu au grija tineretului studios al patriei etc. în cîte o notiţă strecurată, poate şi in articole — nu-mi amintesc exact amănuntul — se insinua, în legătură cu eventualii atentatori, care în nici un caz nu puteau fi studenţi, că victima avea de plătit o „poliţă44 unui fost salariat al Universităţii, nedreptăţit do rector într-o chestiune foarte murdară. Un ton asemănător a avut şi relatarea întîmplării într-un articol din gazeta studenţilor creştini.
Tentativa de a asasina pe rectorul Universităţii din Iaşi n-a rămas izolată. Ea s-a repetat cu profesorul clujean Florian Ştefănescu-Goangă, care, în calitate de subsecretar de stat la Educaţia Naţională, a avut curajul, rare i-a lipsit ministrului (C. Angelescu), de a veni în Parlament cu un proiect de lege, — votat după o dezbatere destul de îndelungată şi aprinsă — în care se prevedeau măsuri mai severe cu privire la disciplina studenţilor, adică la indisciplina (folosesc un eufemism) celor care se dedau la acţiuni violente sub pretextul „salvării neamului44. Aceasta dovedeşte că suprimarea fizică a celor „indezirabili44, indiferent de categorie socială, era un procedeu consacrat. Intr-adevăr, el data din 1924, cînd „căpitanul44 a asasinat în plină zi pe Constantin Manciu, prefectul poliţiei Iaşi.
Două luni mai tîrziu (mai, 1937), Gh. Cuza a interpelat guvernul (liberal, atunci) în problema „comunismului44 unui număr de membri ai corpului didactic. A fost, într-un fel oarecare, o urmare logică a încercării de asasinare a lui Traian Bratu. Agitaţia, cu scopuri criminale a minorităţii studenţeşti fasciste şi profasciste, trebuia continuată şi sprijinită în toate felurile. Din moment ce există profesori comunişti, care fac cauză comună cu studenţii comunişti sau comunizanţi şi încurajează în acelaşi sens pe cei neutri, colegii lor creştini au nu numai
281
dreptul, ci chiar datoria să reacţioneze în numele naţiunii primejduite. Mă găseam întîmplător la Bucureşti, probabil, pentru a participa la sesiunea generală obişnuită a Academiei Române, căci era în mai, ea membru corespondent al ei. Un cunoscut, întâlnit pe stradă, mă întreabă dacă am citit Universul. Nu-1 citisem, fiindcă nu-1 citeam decît dacă eram informat de alţii că sînt înjurat în numărul respectiv. Mi-am procurat exemplarul cu pricina şi am văzut reprodusă aproape integral (pe o pagină întreagă) interpelarea amintită. Eram cap de listă al comuniştilor, atît dintre universitari, cît şi dintre profesorii de liceu, cu învinuiri ample şi grave. Printre colegii ieşeni figurau C. Motăş şi Al. Claudian (cred că şi alţii, al căror nume l-am uitat). M-am bucurat sincer că şi prietenului meu vechi, fost coleg de clasă la Liceul Internat, Panaite Popovici, amintit de mine în primul volum al „Memoriilor4*, profesor de liceu şi avocat la Ismail, i se făcea această mare cinste, pe care, fireşte, n-o merita, formal vorbind, ca şi mine, dealtfel, ca Motăş, Claudian ş.a., pentru simplul motiv că nu eram, absolut nici unul, comunişti. Apropo de această calitate excepţională pentru vremea aceea, trebuie să relatez două întâmplări. După dizolvarea Comitetului naţional antifascist, toţi membrii şi adepţii lui erau acuzaţi, în gazetele de dreapta, de comunism. Printre ei se găseau şi comunişti, de exemplu P. Constanti-nescu-Iaşi dintre cei mai cunoscuţi. Dar numărul lor era infim în comparaţie cu al necomuniştilor, şi acesta a fost marele merit al mişcării, că a putut atrage foarte mulţi oameni, indiferent de atitudinea lor politică pro-priu-zisă. (Majoritatea nu aparţineau, cred, nici unui partid.) Dar, spre a arăta „primejdia44 gravă pe care o prezentau antifasciştii pentru ţară, ei trebuiau denunţaţi drept comunişti. In trenul care mă ducea de la Bucureşti la Iaşi, după interpelarea amintită — mi-a-mintesc bine că era într-o sîmbătă — se găseau şi ciţiva oameni politici ieşeni, toţi deputaţi, precum şi C. An-geleseu, ministrul Educaţiei Naţionale. Se întorceau, la sfîrşit de săptămînă, acasă. (Ministrul îşi avea fief-ul, cum se spunea atunci, la Buzău, unde se afla proprietatea soţiei sale, născută Monteoru.) Deoarece era vre-
282
mea mesei de prînz, m-am urcat şi eu, la fel cu dînşii, in vagonul restaurant. Mi-aduc aminte, dintre ieşeni, de N. Costăchescu şi Petre Andrei. (Poate era şi Mihai Halea, dar nu sînt sigur.) Am participat şi eu la discuţie, dar mai mult aseultînd decît vorbind. Aproape de Buzău, C. Angelescu s-a sculat de la masă, ca să-şi ia rămas bun. I-am fost prezentat, căci nu mă cunoştea, de N. Costăchescu. Ce credeţi că mi-a spus ? Să aduc dovezi că nu sînt comunist. (Sînt sigur că în mintea lui gîndirea continua aşa : „Căci altfel, putem lua măsuri contra d-tale44, sau, dacă nu chiar în forma aceasta, în alta foarte apropiată.) I-am răspuns imediat: „După cîte ştiu — ştiţi, desigur, şi d-voastră — acuzatorul trebuie să dovedească temeinicia afirmaţiilor sale, nu acuzatul44, întîmplarea am povestit-o, fiindcă mi s-a părut semnificativă pentru psihologia politicienilor de atunci, şi nu numai a lor.
Mult mai important mi se pare altceva în legătură cu celebra interpelare. Răspunsul cerut de Gheorghe Cuza — căci demersurile de acest fel ale unui parlamentar sînt, de fapt, întrebări adresate guvernului, care este obligat să răspundă — nu l-a dat C. Angelescu, ministrul Educaţiei Naţionale. (Am arătat că era vorba de „comunismul în şcoală44.) Nu l-a dat nici altcineva de pe banca ministerială. Era prea „delicată44 problema, din punct de vedere electoral. Pe cei acuzaţi, guvernul nu-i putea apăra, fiindcă se „compromitea44 în ochii alegătorilor, dar nu putea nici să-şi însuşească învinuirile, întrucît nu era convins de justeţea lor. Şi mai gravă decît tăcerea băncii ministeriale a fost aceea a colegilor mei de la Facultatea de Litere, deputaţi naţional-ţărănişti şi fruntaşi ai partidului lor, care, teoretic, erau bineînţeles, antifascişti, dar practic nu voiau să supere pe şefii ierarhici, încurajatori ai legionarilor. Şi totuşi, pe noi cei de la Iaşi, ne-a apărat cineva : Victor Iamandi, membru al guvernului (era ministrul Cultelor). Nu oficial, ci ca cetăţean şi parlamentar. A declarat ceva foarte simiplu şi de aceea nespus de frumos : „Domnule Adam Ionescu — deputat majoritar din Vîlcea, dacă ţin bine minte, care se luase, în altă şedinţă, la întrecere cu Gheorghe Cuza în anatemizarea „comuniştilor44 din învăţămînt — d-voastră nu cunoaşteţi,
28B
nu aveţi cum cunoaşte, atmosfera spirituală ieşeană'. Acolo sînt numeroşi intelectuali autentici, care lucrează serios la catedrele şi în disciplinele lor şi sînt sensibili la ceea ce se întîmplă nu numai lor, ci şi altora. Sînt un fel de tolstoieni, cu idealurile lor umanitare44.
După interpelarea în discuţie, atacurile ziarelor de dreapta şi ale legionarilor s-au înteţit. Găseau oarecum un sprijin, chiar dacă nu aveau nevoie de el, în atitudinea de „surdomut46 a guvernului. Cei atacaţi şi-au continuat activitatea, sub toate formele ei, cu mai multă prudenţă în ce priveşte manifestările cu aspect politic. Intr-o şedinţă a consiliului profesoral, un coleg,... binevoitor şi grijuliu în materie de educaţie a studenţilor, a pus, aparent destul de discret, problema situaţiei mele în lumina celor petrecute în Camera Deputaţilor. Ar fi dorit o dezminţire din partea mea. Răspunsul meu a fost, în esenţă, următorul. Deoarece acuzaţia care mi se aduce n-o consider infamantă, ci dimpotrivă, nu văd nici necesitatea, nici obligaţia de a dezminţi ceea ce mi se impută. Şi apoi am declarat textual, aceasta pentru consiliu : „Mi se face o onoare prea mare acuzîndu-mă de comunism. A fi comunist, astăzi, la noi, însemnează a avea un curaj excepţional, pe care eu nu-1 am44. G. P., prezent la şedinţă, a reprodus în Revista critică această parte a răspunsului meu, cu scopul de a mă denunţa, bineînţeles, autorităţilor ca admirator sau simpatizant al comunismului. Numai că, intenţionat sau nu, a schimbat textul declaraţiei la începutul ei, în : „N-am onoarea de a fi comunist44, ceea ce diminuează semnificaţia spuselor mele, întrucît, cum se ştie, formula „n-am onoarea să...44 se foloseşte adesea şi în glumă sau, mai rău, cînd vorbitorul vrea să bagatelizeze chestiunea supusă discuţiei.
Un ultim episod, cu care închei acest lung capitol, priveşte alegerea mea ca decan al Facultăţii de Litere în’ noiembrie sau decembrie 1937, după moartea lui Oreste Tafrali. Mi s-a pus candidatura şi în 1936, dar au fost mai „tari44 electorii profascişti. Şi de data aceasta propaganda lor contra mea a fost foarte înverşunată, dar cei care m-au propus au izbutit, pînă la urmă, să obţină cîş-tig de cauză. Amintesc acest eveniment deocamdată pentru partea lui anecdotică. La cîrma ţării se afla guvernul
284
liberal, prezidat de Gh. Tătărescu, avînd ea ministru al Educaţiei Naţionale pe C. Angelescu, al cărui... curaj l-am descris ceva mai înainte în legătură cu intcrpclurca lui Gheorghe Cuza. Pînă la începutul lui ianuarie 1938, cînd regele a însărcinat pe Goga (împreună cu A. C. Cuza) să formeze noul guvern, a trecut destulă vreme pentru ca alegerea de decan să fie confirmată de ministru prin întocmirea decretului de numire. Acest lucru nu s-a întâmplat ! Renunţ la comentarii, nu numai pentru că le consider de prisos, ci şi ca să informez pe cititori că am fost numit de guvernul profascist, din care nu mai ştiu dacă făcea parte şi autorul interpelării din mai 1937, dar care ar fi avut toate motivele (politice, fireşte) să anuleze alegerea şi să ceară repetarea operaţiei. Să nu ne închipuim însă că gestul noului guvern a izvorît dintr-un simţ de egalitate sau din consideraţie pentru instituţia care îşi spusese cuvîntul într-o problemă a ei. Ministru al Educaţiei Naţionale era Ion Petro viei, care mă cunoştea bine în toate privinţele şi care a jucat, datorită împrejurărilor, un anumit rol în cariera mea de profesor universitar, cum am arătat la locul cuvenit.
VIL SUB DICTATURA REGALA
La începutul lui februarie 1938, Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice, pe care le-a înlocuit prin „Frontul renaşterii naţionale44, a impus o nouă constituţie, corespunzătoare situaţiei create prin lovitura de stat, şi a format un nou guvern, sub preşedinţia lui Armând Căli-nescu. Lucruri cunoscute şi amintite chiar de mine în primul capitol al volumului de faţă. In ce priveşte libertăţile publice, nu s-a schimbat nimic în bine. Deoarece una dintre sarcinile principale, pentru moment cea mai importantă, a noii echipe guvernamentale era suprimarea Gărzii de fier, ceea ce s-a şi întîmplat destul de repede, atmosfera generală s-a îmbunătăţit într-o anumită măsură, adică s-a mai calmat. In guvern au intrat, printre alţii, cîţiva fruntaşi ai stîngii naţional-ţărăniste, afară de Armând Călinescu, anume Mihai Ralea şi M. Ghelme-geanu. Petre Andrei, din motive pe care nu le-am putut cunoaşte, s-a ţinut, o bucată de vreme, în rezervă. De aceea, departamentul Educaţiei Naţionale, care îi fusese rezervat, a rămas fără titular, fiind condus de primul-mi-nistru ca interimar. Acesta a venit cu măsuri radicale. Era bine informat, prin oameni de specialitate, despre unele carenţe serioase ale învăţămîntului, mai cu seamă ale celui superior. Am participat ca decan la cîteva şedinţe, convocate şi prezidate de el, cu scopul de a ne aduce la cunoştinţă intenţiile, ca să nu spun ordinele sale. Atunci l-am văzut pentru întîia oară şi nu mi-a fost greu să-l judec, în general, just. Ambiţios la culme, energic, convins că are o misiune înaltă de îndeplinit, avea, credeam eu, tot sau aproape tot ce trebuia unui dictator de rangul al II-lea (pentru momentul acela, cu regele ca exponent principal al dictaturii).
286
Mă voi opri la cîteva lucruri legate strîns do interesele învăţămîntului. La prima şedinţă pe caro a prozi-dat-o mi-a plăcut faptul că el cunoştea bine şi aprecia just anumite situaţii, în care rolul prim îl jucau unii profesori foarte activi în privinţa satisfacerii intereselor personale şi de grup. Le ştia numele şi acţiunile şi nu s-a jenat să amintească pe unii dintre ei, cu precizarea detaliilor fiecărei combinaţii în parte. Era pe vremea puzderiei de academii_create prin stăruinţa celor care doreau şi nu izbuteau să intre în Academia Română. S-a modificat legea învăţămîntului superior în multe puncte importante. Printre acestea, reducerea limitei de vîrstă a pensionării de la 70 la 65 de ani, cu excepţia membrilor titulari ai vechii academii. Ca decan, a trebuit să aplic noua dispoziţie, ceea ce mi-a adus necazuri, de fapt, plictiseli, cu un coleg al cărui an de naştere, aşa cum apărea în două enciclopedii, varia de la una (1873) la alta (1875). Merită să povestesc întîmplarea, adică incidentul care a avut loc din cauza străduinţei mele de a proceda corect. E semnificativă pentru psihologia omenească în general.
Deoarece eram în vacanţa de vară, m-am adresat colegului despre care este vorba, printr-o scrisoare oficială în localitatea de munte unde se afla la odihnă, cu întrebarea care dintre cele două date amintite mai sus este exactă. Răspunsul, iritat, a confirmat-o pe prima, dar fără convingere, mai bine zis, dînd a înţelege că eu doresc asta, cu gîndul de a-1 pensiona înainte de vreme. Dealtfel, s-a plîns în acest fel la toată lumea, ceea ce m-a şi durut, căci îi fusesem student, dar m-a şi supărat. Ca urmare a acestui ultim sentiment, m-am „înverşunat44 şi m-am hotărît să verific eu însumi data naşterii cu ajutorul matricolei liceului bucureştean unde îşi făcuse studiile medii. Hotărîrea mea, pornită, recunosc, şi din maliţie, se întemeia pe convingerea că nici 1873 nu era anul adevărat al naşterii. Aşa şi era. Data exactă : 1869. Terminase liceul în 1891, adică la 22 de ani, din cauză că, fiind sărac, n-a putut să-şi continue studiile decît foarte tîrziu de la absolvirea cursului primar.
Altă inovaţie a legii modificate de Armând Călinescu privea condiţiile de alegere a decanilor şi rectorilor. Cea mai importantă prevedere se referea la recomandarea nu
287
a unui singur candidat, pe baza majorităţii absolute a voturilor, ci a trei, dintre care ministrul avea dreptul să numească pe unul, indiferent de ordinea de preferinţă a consiliului profesoral (sau a Marelui Colegiu, în cazul rectorilor). S-a procedat, deci, la noi alegeri. Facultatea noastră m-a recomandat din nou, cu o majoritate care ar fi fost valabilă şi în epoca vechii legi. Doi colegi, printre ei Petre Andrei, au avut cîte un vot. Trebuie să precizez că nu ştiu nimic despre eventuale consfătuiri în legătură cu desfăşurarea operaţiei de votare. Foarte probabil, ele au avut loc, dar cred că numai în ce priveşte persoana mea. Pe Andrei obţinerea unui singur vot l-a supărat în aşa măsură, încît a părăsit şedinţa cu aprecieri puţin măgulitoare la adresa colegilor săi. Povestesc întîm-plarea, pentru că ea se leagă, fără să pot spune în ce fel, de intrarea lui în guvern ca ministru al Educaţiei Naţionale şi, în continuare, cu conflictul dintre el, ca şef al învăţămîntului public, şi Facultatea noastră. Socot nu numai util, ci şi necesar, din punct de vedere politic — aş preciza, fără să fiu taxat de prezumţios, mai ales că rolul jucat de mine în acest conflict a fost ca şi inexistent, de politică cetăţenească înaltă — să-l descriu în toate amănuntele. Deşi de prisos, date fiind aprecierile elogioase făcute într-un capitol precedent despre profesorul Petre Andrei, precum şi obiectivitatea mea, constatată de unii recenzenţi ai primului volum, este necesară prezentarea în detaliu a conflictului, ca un argument puternic pentru reputaţia, meritată, a Facultăţii de Litere din Iaşi de a fi constituit în vremuri grele o citadelă, fie şi modestă, a rezistenţei contra abuzului şi arbitrarului politic.
La începutul anului universitar 1938—1939, Ion Pe-trovici, care, deşi locuia la Bucureşti, era încă profesor la noi, a cerut un concediu de 30 de zile, pentru a termina o lucrare (aşa mi se pare). I l-am aprobat, fără să cer avizul consiliului, întrucît legea dădea decanilor dreptul să acorde, pe proprie răspundere, concedii pînă la o lună. Am informat totuşi pe colegi, la prima şedinţă, despre acest lucru. Andrei şi-a exprimat, în cuvinte destul de tari, surprinderea că un profesor — indiferent care, teoretic vorbind — cere concediu înainte de a-şi reîncepe activitatea după o vacanţă de patru luni. Eu m-am „dis-
288
culpat“, nu numai cu ajutorul legii, dar şi invocînd fup tul că nu puteam respinge cererea, întemeiată, dealtfel, a celui mai vechi profesor din Facultate. După vacanţa de Crăciun, Petrovici a fost invitat de Universitatea din Alger să ţină conferinţe (şi, dacă nu mă înşel, să-i înmî-neze diploma de doctor honoris causa). De astă dată aprobarea plecării de la catedră, propusă consiliului de mine, n-a întîmpinat nici o obiecţie. în sfîrşit, acelaşi profesor obţine al treilea concediu, la reluarea cursurilor după vacanţa de Paşti, dar cu aprobarea personală a ministrului, care era acum Petre Andrei. întîmplarea a intrigat şi a nemulţumit profund pe unii colegi, printre ei mă găseam şi eu, şi din cauză că într-un singur an universitar, care dura, în realitate, numai şase luni, cineva pleacă în concediu de trei ori, dar şi pentru că al treilea îi fusese acordat de colegul, devenit ministru, care îşi exprimase nemulţumirea contra solicitantului chiar la prima cerere a acestuia. Latura serioasă a problemei era însă alta, şi anume nerespectarea legii, care prevedea obligativitatea unui aviz al consiliului Facultăţii. Fără acest aviz, ministrul nu putea acorda concedii. De aceea, la prima şedinţă de lucru, am informat pe colegi despre cele întîmplate. Majoritatea au fost de părere să se comunice ministrului punctul ei de vedere, care însemna considerarea ca abuzivă a procedurii. Adresa respectivă am întocmit-o eu, pe baza procesului-verbal al şedinţei, care înregistrase detaliat întreaga discuţie. La cîteva zile după asta — era în-tr-o vineri, pe la 18°, prin iunie — m-a chemat, de acasă, la telefon, ministrul însuşi. Convorbirea n-a durat nici două minute. O reproduc aproape textual : „Cum merg lucrurile la Facultatea d-voastră ? — «Cred că bine. Şi profesorii şi studenţii sînt ocupaţi cu examenele44. — „D-voastră nu ştiţi că trebuie să respectaţi autoritatea superioară ?44 — „Noi respectăm mai întîi legea44. — „Atunci...44 Nu l-am lăsat să termine, fiind sigur că mi-ar fi spus că „va lua măsuri44, şi i-am spus scurt „îmi prezint demisia44, la care el a răspuns, tot aşa de scurt, „se acceptă44. A doua zi i-am trimis o telegramă : „Rog acceptaţi demisia prezentată telefonic44, pentru a limpezi, din punct de vedere formal, situaţia.
289
Am convocat, la o zi, două după asta, consiliul, spre a-1 informa despre convorbirea cu ministrul şi despre rezultatul ei. Majoritatea colegilor au fost de acord cu mine şi m-au reales decan, adică mi-.au dat majoritatea voturilor (vreo opt). Deoarece nu s-au consultat în prealabil, în loc să apară pe listă încă doi candidaţi cu cîte un vot, au ieşit trei, deci în total patru. Legea prevedea însă trei, şi, din această cauză, rezultatul votului avea un viciu de formă, care acorda ministrului dreptul să anuleze alegerea. Ceea ce a şi făcut, dar după trecerea unei luni aproape întregi, de unde urmează că a şovăit multă vreme pînă să ia această hotărîre, care i se părea şi lui nedreaptă, nu legal vorbind, ci pe bază de cîntărire şi apreciere justă a lucrurilor. Căci, în fond, el era un om onest. L-a amărît însă profund, şi nu numai din motive de orgoliu, acest conflict, din care a ieşit învins, cu Facultatea al cărei profesor era. îşi manifesta supărarea şi nemulţumirea faţă de toţi cunoscuţii şi prietenii cu care avea prilejul să stea de vorbă. A făcut acest lucru şi în-tr-o audienţă pe care i-a solicitat-o, pentru o subvenţie, soţia mea în calitatea ei de preşedintă a „Cantinei şco-lare“ din Iaşi. Situaţia se complicase însă între timp, din cauză că diferendul devenise public. Ştiau despre el şi studenţii Facultăţii, care, cu siguranţă că din proprie iniţiativă, au trimis regelui un memoriu, se pare amănunţit, în legătură cu urmările, aşa cum le vedeau ei, nefavorabile pentru Facultate, ale demisiei mele. Documentul a fost trimis de la palat ministrului, care i-a vorbit soţiei mele despre el, cu lux de amănunte. Pînă la urmă, alegerile de decan au fost anulate. Colegii, în majoritate, m-au propus din nou, dar eu am refuzat, motivînd, convingător, neacceptarea prin crearea unei situaţii dăunătoare pentru bunul mers al Facultăţii. Conflictul dintre ea, aparent dintre decanul ei, şi ministru s-ar fi aplanat din punct de vedere legal, adică formal, dar urmanTelui continuau să existe subiectiv vorbind, ceea ce ar fi îngreuiat enorm colaborarea absolut necesară dintre Facultate şi autoritatea ei tutelară. Am mulţumit cum am putut mai bine colegilor pentru atitudinea lor, care, înainte de a fi însemnat solidarizarea cu mine (ca să nu spun apărarea mea), a dovedit sensibilitate etică în faţa unui
290
act abuziv sau airbitrar din partea autorităţii suipcrlnan’ deci curaj moral şi civic, atît de rar în epoca diclalinii regale. (Se înţelege că termenii folosiţi de mine n-nu fost chiar aceştia.)
Am povestit amplu evenimentele acestea şi pentru ceea ce am spus deja în legătură cu reputaţia de citadelă democratică a Facultăţii de Litere din Iaşi, dar şi pentru interesul pe care îl prezintă din punctul de vedere al psihologiei umane. In atmosfera de abuz existentă atunci, pe care o crease, în primul rînd, Carol al II-lea, ajutat de „earo(l)ingiu (vorba lui Iorga), exemplul, rău, dat de capul statului, influenţa, prin forţa lucrurilor, asupra multora dintre cetăţenii ţării care deţineau o cîtime de putere, în calitate de şefi ai unor instituţii, unde aveau, poate fără a-şi da seama, sentimentul că dispun de puteri nelimitate şi, în consecinţă, pot să facă ce vor, trecînd chiar peste lege (şi peste cea formală, ca să nu mai pomenesc de cealaltă, superioară calitativ). Acestei atmosfere îi putea cădea victimă şi un om nu numai corect, ci şi onest, ca Petre Andrei, care la numai un an şi ceva a dovedit, printr-un gest tragic, că nu poate îndura suferinţa cauzată de forţa brutală.
N-a fost acesta singurul act de curaj din partea Facultăţii noastre. Pentru a protesta concret împotriva campaniei odioase care avea de obiect persoana şi opera marelui scriitor Mihail Sadoveanu, prezentat de fascişti şi de acoliţii lor ca un duşman al neamului, consiliul ei profesoral a hotărît în unanimitate să i se decerneze titlul de doctor honoris causa. Hotărîrea a fost aprobată de Senat, şi într-o seară de toamnă tîrzie a avut loc solemnitatea de rigoare. Spre a evita orice amestec din partea huliganilor, care ar fi fost gata s-o împiedice în mod sălbatic, desfăşurarea ei s-a făcut îmtr-o casă, care aparţinea universităţii, la cîţiva paşi de localul propriu-zis al acesteia. Au participat membrii consiliului Facultăţii şi ai Senatului şi extrem de puţini oameni din afară, aleşi toţi cu grijă de organizatorii reuniunii, care jucau, în parte, şi rolul de... controlori ai biletelor de intrare. Ura fasciştilor contra celui mai naţional, după Eminescu, dintre scriitorii noştri, ură care, cum se ştie, s-a manifestat şi prin adevărate autos de fe (cu arderea în pieţele publice a
291
operei lui), se explica, mai întîi, în mod firesc, prin ura împotriva culturii, potrivit exclamaţiei lui Goering : „Cînd aud de cultură, trag cu revolverul!“ Sadoveanu era directorul cultural ăl Societăţii Anonime „Adeverul“, înfiinţată din iniţiativa directorului ziarului cu acelaşi nume, care nu putea să placă, din motive „etnice“, românilor de toate speciile. Din păcate, aceştia găseau o încurajare, de care nu aveau însă nevoie, în atitudinea unor intelectuali şi scriitori, din invidie sau din interese străine de cultură. Nu pot uita articolul unuia dintre ei, foarte apreciat, şi pe drept cuvînt, ca poet, în care moartea lui Alexandru Sahia, redactor al ziarului amintit, era explicată prin retribuţia parcimonioasă a acestuia (ca şi a altor lucrători din redacţie), impusă de necesitatea ca Sadoveanu să fie retribuit regeşte.
Prin 1938 şi, mai ales, în primele luni ale lui 1939, multă lume era convinsă că declanşarea unui război de către Hitler nu va întîrzia. In orice caz, opinia publică românească era, în majoritate, ostilă fascismului şi, în consecinţă, simpatiza ţările ameninţate de agresori şi pe cele solidare cu acestea, în frunte cu Anglia şT Statele-Unite. Ecoul concret al acestei simpatii politice a fost, între altele, înfiinţarea, la Bucureşti, a unei „Asociaţii anglo-române“. (Cred că aceasta era denumirea.) Conducătorii ei s-au gîndit să-i extindă activitatea prin creare de filiale în principalele centre culturale, în primul rînd în cele unversitare, ale ţării. Astfel a luat fiinţă o filială ieşeană, al cărei preşedinte am fost desemnat eu. (Scriind aceste lucruri, îmi vine în minte, fără să vreau, ideea, care, sînt convins, corespunde realităţii, că această acţiune a fost, dacă nu în întregime, cel puţin în mare măsură, inspirată sau iniţiată de N. Titulescu. Tot acum mi-amintesc de ieşirea lui celebră, la o şedinţă a Ligii Na-ţunilor, în momentul cînd şi-a făcut apariţia în sala de şedinţe delegaţia Italiei mussoliniene : Fouri i barbari l Aluzie, cred, la războiul pornit contra Abisiniei.) S-a închiriat un local spaţios şi s-au pus bazele unei biblioteci literare şi politice. S-au organizat reuniuni şi conferinţe publice. Cel puţin două dintre ele au avut conferenţiari englezi. Prezentarea lor a făcut-o vice-preşedintele filialei, Gr. T. Popa, profesor la Facultatea de Medicină, cu-
292
noscător al limbii engleze, foarte curajos în luarea de < u vînt, cu referire la primejdia războiului fascist. S-au pro grarnat cursuri de limba engleză, care se ţineau în localul Facultăţii de Litere, pus la dispoziţie de decanul (‘I, preşedinte al asociaţiei. După instalarea la guvern a legionarilor, campania pornită contra „anglofililor4* invoca şl faptul că decanul Facultăţii a dispus, cu de la sine putere, de sălile ei ca de propria sa casă, pentru ca „jidanii44 să înveţe englezeşte. (Majoritatea cursanţilor erau evrei.) Unii scribi se întrebau unde se află biblioteca filialei. (O dusesem la „Centrul franco-român44, căruia i se lăsase libertatea să-şi desfăşoare în continuare activitatea culturală.)
Din aceeaşi stare de spirit s-a născut ideea ca Facultatea de Litere să propună drept candidat al ei — avea acest drept, în urma unei invitaţii primite de la Comitetul respectiv — la Premiul Nobel pentru Pace, pe preşedintele Statelor-Unite Roosevelt. Acesta, informat oficial de conducerea Facultăţii despre hotărîrea ei, a răspuns printr-o călduroasă scrisoare, mulţumind pentru onoarea care i se face, dar, neconsiderîndu-se îndreptăţit personal prin politica ţării sale, a recomandat pe secretarul Departamentului de Stat. După 23 August, am publicat un articol despre acest eveniment, atît de semnificativ pentru atitudinea Facultăţii noastre, precum şi corespondenţa ei cu Roosevelt. Şi aici îmi vine în minte un amănunt anecdotic, care mi se pare vrednic să fie cunoscut, fiind caracteristic pentru psihologia unor intelectuali de-ai noştri. Prin iulie 1944, deci cu mai puţin de două luni înainte de Eliberare, un coleg, devenit profesor de curînd, a crezut că trebuie discutată şi, bineînţeles, condamnată comportarea Facultăţii în problema Premiului Nobel. Aceasta, într-o şedinţă a consiliului profesoral, ţinută la Zlatna, unde îşi avea ea sediul după refugiu. Perspicacitate politică într-adevăr excepţională !
România făcea atunci parte din „Mica înţelegere44 şi din „înţelegerea Balcanică44. în legătură cu aceasta din urmă, Facultatea de Litere a avut prilejul să se manifeste, într-un cadru, modest, fireşte, totuşi interesant pentru atmosfera timpului. La sugestia lui Petre Andrei, ministrul Educaţiei Naţionale, am invitat la Iaşi, pentru o
293
conferinţă publică, sub auspiciile ei, pe domnul Tanrioer, ambasadorul Turciei în ţara noastră. Tema tratată aparţinea istoriei literaturii turceşti, domeniu în care conferenţiarul desfăşura o activitate destul de susţinută. Dat fiind scopul, în primul rînd politic, al vizitei sale, conferinţa n-a fost numai ştiinţifică. S-au evocat relaţiile dintre cele. două ţări, care n-au fost propriu-zis neprieteneşti nici în vremea suzeranităţii turceşti asupra Principatelor, şi s-a insistat, discret, dar suficient, asupra necesităţii ca ele să se dezvolte, în continuare, cu mai multă forţă, dată fiind situaţia internaţională. Deoarece la Iaşi, chiar cel mai bun hotel nu prezenta toate garanţiile unei găzduiri onorabile, soţia mea şi eu l-am invitat la noi. Gustul şi imaginaţia tovarăşei mele de viaţă au transformat camera noastră de dormit într-o odaie turcească autentică. Cum covoarele noastre nu ajungeau, nu cantitativ, ci din punctul de vedere al „stilului44, care trebuia să fie oriental, a împrumutat de la prietene ce i s-a părut mai potrivit pentru succesul deplin al... regiei, care a fost real. Mesele i s-au servit în oraş, cu participarea şi a reprezentanţilor oficialităţii locale. Libertatea de discuţie în problemele pur politice era de astă dată totală şi a dovedit, dacă mai era nevoie, scopul adevărat al prezenţei la Iaşi a ambasadorului Republicii Turceşti.
Printre alte evenimente vrednice de atenţie din viaţa Facultăţii de Litere în perioada decanatului meu mai sînt clteva, asupra cărora cred necesar să mă opresc. Unul, de natură strict politică, a dovedit, în partea lui finală, o dată în plus, curajul civic al acestei „citadele democraticei Studenţii ei aveau o Societate culturală, aşa cum aveau şi cei de la Ştiinţe sau Medicină, cu preocupări concrete strîns legate de pregătirea lor profesională. Ex-pirînd mandatul vechiului comitet de conducere, s-a procedat la alegerea unuia nou. Au fost două liste, nu una singură, cum s-ar fi cuvenit, în probleme culturale propriu-zise : una, susţinută de marea majoritate a studenţilor, care se gîndeau, înainte de toate, la o pregătire cît mai serioasă a lor, fără a fi, mulţi dintre ei, străini de interesele politice autentice ale ţării, cealaltă, a minorităţii fasciste. N-a trecut multă vreme — nici nu era nevoie — de la începerea operaţiei electorale, şi conducă-
294
torii acesteia din urmă şi-au dat uşor seama că pir ni partida, cum se spunea în limbajul curent. Şi, nici una, nici două, au „furat44 urnele, le-au luat, adică, din localul de vot, pentru ca alegerile să fie anulate. Am fost informat, în detaliu, de cele întîmplate şi, conform regulamentului, am convocat comisia de disciplină a Facultăţii, alcătuită din cadre didactice. Ancheta a dovedit vina a patru studenţi legionari, printre ei Guguianu şi Lică. (Numele celorlalţi le-am uitat, pe ale acestora nu, fiindcă al celui dintîi avea o rezonanţă curioasă, pe al celui de-al doilea, din cauză că posesorul lui avea să revină, odată cu instalarea regimului fascist, ca preşedinte al studenţilor legionari pe întreaga universitate.) Comisia a propus eliminarea lor din Facultate, ceea ce consiliul profesoral a aprobat, nu fără unele dificultăţi din partea colegilor „buni la suflet44, care propuneau sancţiuni mai blînde, iar Senatul a confirmat, cu precizarea ca cei în cauză să nu se poată reînscrie la nici una dintre Facultăţile Universităţii din Iaşi. I-am chemat pe vinovaţi la decanat spre a le comunica hotărîrea, care era definitivă, fără drept de apel. I-am întrebat, între altele, cum se împacă fapta lor cu lupta pe care o duc ei înşişi, sub conducerea Gărzii de fier, împotriva politicienilor şi pentru însănătoşirea vieţii publice româneşti, mai ales că practica furtului de urne era specifică tocmai celor pe care îi combăteau ei cu atîta înverşunare. Evident că n-au putut răspunde la această întrebare, pe care şi eu le-am pus-o de formă, fiind convins că o pun degeaba. Au fost primiţi însă la Universitatea din Cernăuţi, dacă nu mă înşel chiar în cursul anului universitar în care fuseseră exmatriculaţi de noi.
In mai 1939, Facultatea noastră a comemorat pe Emi-nescu, de la moartea căruia se împlinea o jumătate de secol. Toate cele patru duminici ale lunii au fost consacrate comunicărilor pregătite în acest scop. începutul l-a făcut G. Călinescu, autorul celebrei Vieţi a poetului, în aula veche a Universităţii. Conferenţiarul, solemn în gradul cel mai înalt chiar ca înfăţişare vestimentară, a strălucit pur şi simplu. Se simţea doar la largul său. A făcut o caracterizare profundă şi totodată subtilă a omului şi a creatorului, pe bază nu numai de aprecieri, ci şi de
295
texte, analizate şi comentate cu inteligenţă şi căldură. Ideea conducătoare sau, poate, mai aproape de adevăr, una dintre ele şi, în orice caz, cea mai importantă, a fost următoarea. Ca om, Eminescu nu putea să trăiască altfel decît cum a trăit, chiar dacă ar fi dispus de mijloacele materiale necesare unei vieţi omeneşti normale, eventual îmbelşugate. Căci el a trăit mai mult ca poet decît ca om propriu-zis. In alte condiţii exterioare ale vieţii sale, el n-ar fi fost poetul pe care îl cunoaştem şi-l admirăm. A doua conferinţă, prezentată de Octav Botez, titularul catedrei de Istorie a literaturii române moderne (succesor al lui Ibrăileanu), s-a ocupat de poezia socială şi filozofică a lui Eminescu. Au urmat apoi I. Marinescu, profesorul de Limba şi literatura latină, despre Eminescu şi antichitatea clasică, şi eu despre Limba lui Eminescu. (Conferinţa mea a fost publicată în Revista fundaţiilor.) Toate au fost urmărite cu interes de un public numeros, în majoritate studenţi. Manifestarea aceasta a contat ca o realizare importantă, pe un plan mai larg, a Facultăţii noastre.
Pe aceeaşi linie a mers iniţiativa de a păstra o amintire concretă, materială, a figurilor celor doi mari profesori ai ei : A. Philippide şi G. Ibrăileanu, sub forma unor busturi în bronz. Autorul lor a fost tînărul şi talentatul sculptor Dubinovschi, în prezent artist al poporului R.S.S. Moldoveneşti. Inaugurarea lor a avut loc în holul cinematografului „Trianon“ din str. Lăpuşneanu, cu o cu-vîntare a lui G. Ivaşcu, directorul revistei antifasciste Manifest. Deşi artistul n-a avut la dispoziţie decît nişte fotografii (pe a lui Philippide, într-un tablou colectiv), rezultatul a fost excepţional. Trăsăturile caracteristice ale celor două personalităţi au fost scoase în evidenţă în aşa măsură, încît cei care le-au cunoscut în viaţă aveau impresia, de la prima vedere, că se găsesc în faţa lor vii.
In primăvara anului 1938, Societatea profesorilor de Limba română, cu sediul la Bucureşti, a organizat o sesiune ştiinţifică, în care predominau problemele de ordin didactic : predarea limbii şi literaturii române în învăţă-mîntul secundar. Cum eram cunoscut ca avînd preocupări similare şi după ce am ajuns profesor universitar — cu un an mai înainte apăruse cartea mea Gramatica lim-
296
bii române, produs al unor asemenea preocupări - «m fost invitat să particip, ceea ce am făcut bucuros. Am luat cuvîntul, atingînd aspecte de ordin general al acestei probleme, importantă şi din punct de vedere naţional. Cele mai multe intervenţii din partea celor prezenţi ia şedinţe se caracterizau prin atitudini exagerate, de natură mai mult politică. Chestiunea neologismelor, de pildă, a fost frecvent atinsă, mai cu seamă sub influenţa adversarilor acestor elemente ale vocabularului limbii noastre, „străine44 de spiritul şi structura ei. In fruntea campaniei duse contra lor, adică împotriva apărătorilor lor, se găsea „celebrul44 ziarist Timoleon Pisani, care, ca mai toţi neofiţii, indiferent de materie, era... mai catolic decît papa. Un fel de şovinism colora şi cuvîntările care se ocupau de literatura noastră. Atmosfera politică era îmbibată de acest spirit mai ales prin agitaţia stîrnită şi întreţinută de politicienii interesaţi. Oamenii de azi ceva mai în vîrstă îşi amintesc că şi un scriitor valoros, ca Brătescu-Voineşti, căzuse în mrejele acestei propagande iscusit duse.
Din iniţiativa lui Al. Rosetti a luat fiinţă la Bucureşti „Societatea română de lingvistică44. Au aderat majoritatea specialiştilor noştri de toate vîrstele şi gradele, cu excepţia clujenilor, care, din motive asemănătoare cu cele arătate chiar acum, în prezentarea sumară a stării de spirit de la sesiunea profesorilor de limba română, s-au ţinut în rezervă. Unul singur dintre ei a făcut opinie separată : Nicolae Drăganu, profesor la Universitatea din Cluj, un tot aşa de excelent lingvist, ca şi filolog. A fost ales în unanimitate preşedinte, cel dintîi, al acestei societăţi, care a desfăşurat o activitate bogată şi valoroasă, cum dovedesc dările de seamă despre şedinţele ei din Bulletin linguistique.
Sub impresia atmosferei create împotriva mea ani de-a rîndul, după suprimarea mişcării antifasciste, de inamici personali, care lucrau clandestin, dar eficace, şl, cu deosebire, de ziarele fasciste şi profasciste, am acceptat propunerea lui Al. Rosetti de a candida la catedra de Filologie romanică a Facultăţii de Litere din Bucureşti, care rămăsese vacantă în urma morţii lui O. Den-susianu (iunie 1938). La prima şedinţă a consiliului
297
profesorilor (iunie 1939) n-am obţinut majoritatea legală a voturilor. Discuţia s-a reluat într-o nouă şedinţă (septembrie acelaşi an), cînd rezultatul a fost favorabil. Legea prevedea însă un singur scrutin, după care, în ipoteza respingerii candidatului propus, se publica din nou vacanţa catedrei pentru ocuparea ei prin procedura obişnuită. întîmplarea aceasta s-a repetat, exact în aceleaşi condiţii şi la aceleaşi şedinţe, în cazul lui Tra-ian Bratu, care ceruse şi el transferarea la Bucureşti. (Ieşise la pensie Simion Mândrescu, titularul catedrei de Limba şi literatura germană.)
Eram .supravegheat de poliţie şi de Siguranţă, fără să simt direct, foarte de aproape în toate acţiunile mele. Dau un singur exemplu. In iunie (sau septembrie) 1938 am prezidat, la Galaţi, comisia examenului de bacalaureat pentru absolventele liceului „M. Kogălniceanu“ şi a candidatelor pregătite în particular. Comandantul jandarmeriei judeţene, care era şi şeful poliţiei locale, a fost informat, îndată ce am sosit în oraş, despre prezenţa mea acolo de către agenţii de serviciu, cu scopul de a primi „instrucţiuni64 concrete cu privire la mine. Colonelul, care era soţul unei verişoare a soţiei mele, i-a... asigurat că nu se va întîmpla nimic, cel în cauză... avînd altă treabă, destul de grea, pentru ziua întreagă, iar noaptea trebuia să se odihnească. Mi-a povestit el însuşi, amuzat, această întâmplare. De altele, asemănătoare, n-am luat cunoştinţă, dar aflam cîte ceva de la prieteni.
Şi conducerea Ministerului Educaţiei Naţionale era... vigilentă în ce mă priveşte. în iunie 1940 am prezidat comisia examenului de bacalaureat de la Liceul Naţional din Iaşi. în fruntea celor reuşiţi s-a situat absolventul Wachtel, un tînăr excepţional în toate privinţele. Acest lucru a iritat sau chiar a scandalizat pe „bunii români66, care au sesizat, în consecinţă, autoritatea şcolară superioară. Altfel nu-mi pot explica invitarea mea la minister pentru... lămuriri. Ministru era pe atunci profesorul şi academicianul D. Caracostea, membru al guvernului Gigurtu, instalat la putere în primele zile ale lui iulie, după ce predecesorul său fusese demis de rege (sau, poate, demisionase din proprie iniţiativă), în
298
urma retrocedării Basarabiei (30 iunie, mi se pare). Cura • costea, cu care aveam bune relaţii profesionale — şi ('1 fost elev al lui W. Meyer-Lubke, la Viena, înainte d<» primul război mondial — m-a „interogat44, discret şi abil, în prezenţa directorului general al învăţămîntului superior, despre modul cum s-a desfăşurat examenul de bacalaureat. In cursul convorbirii a fost atinsă, nu în-tîmplător, şi... reputaţia mea de comunist. Directorul, pe atunci profesor la universitatea din Iaşi, iar astăzi, la Bucureşti, pensionar şi membru titular al Academiei R.S.R., m-a apărat, în aparenţă, foarte bine, de această acuzaţie, spunînd, în esenţă, următoarele : „Ştiu că domnul profesor Iordan posedă la Iaşi o casă mare şi frumoasă, aşa că nu-^mi vine să cired că ar renunţa uşor la ea, în momentul cînd s-ar instaura la noi un regim comunist !“
Presă proastă la Ministerul Educaţiei Naţionale aveam, cred, mai de mult. In orice caz, tot un examen de bacalaureat, din iunie 1939, ţinut la Iaşi, a putut, bănuiesc, să contribuie la crearea acestei atmosfere. Atunci au fost de asemenea nemulţumiri, mai mult ori mai puţin fireşti, din partea părinţilor, familiei rudelor, prietenilor etc. celor respinşi sau clasificaţi mai jos decît se aşteptau. Fiica unui fost elev al meu de la seminarul „Veniamin44, de profesie medic — adaug bun, poate chiar foarte bun din punct de vedere profesional — n-a ieşit prima sau măcar a doua, cum ar fi putut, căci era într-adevăr excelentă. Se ştie cît de mulţi şi de complicaţi factori, mulţi imponderabili, intervin la orice examen. Tatăl ei şi-a manifestat nemulţumirea şi direct faţă de mine, evitîndu-mă, cînd se întîmpla să fim aproape unul de altul pe stradă sau făcîndu-se că nu mă vede. Sub regimul legionar s-a instalat în casa unui coleg al său, evreu, după izgonirea acestuia, fără nici o altă formalitate decît transportarea lucrurilor personale din vechea locuinţă în cea nouă. Aceasta avea etaj. El a ocupat etajul, iar parterul a devenit sediul... Siguranţei. Sînt convins că la invitarea mea de către minister, menţionată mai sus, a contribuit şi iplîngerea lui contra „persecutării44 fiicei sale. Un amănunt, care co-
299
roborează bănuielile mele : după Eliberare, fostul meu elev a preferat să rămînă în Ardeal, unde se refugiase.
In august 1940 ţara noastră a pierdut, temporar, jumătate din ţinuturile de peste munţi, prin „Diktat44-ul de la Viena, de care am amintit în capitolul I. îngrijorarea, produsă cu o lună şi ceva mai înainte din cauza unui eveniment politic asemănător ca rezultat final, a sporit enorm. După primul, numeroşi ieşeni îşi transportaseră o parte din ce aveau mai de preţ în alte regiuni ale ţării. Situaţia din Polonia, ocupată de hitlerişti, justifica în cazul multor oameni mai sensibili la loviturile, fie şi numai presupuse sau aşteptate, venite din afară. Emoţie aveau şi politicienii de toate categoriile. Cei oneşti dintre dînşii — existau şi de aceştia — simţeau o anumită vină, dacă nu totdeauna strict personală, în orice caz ca membri ai diverselor partide care s-au perindat între cele două războaie la cîrma statului, toate responsabile de cele întîmplate, ca şi de ceea ce avea să urmeze foarte curînd. Mi-aduc aminte că regele a convocat „consiliul de coroană44, alcătuit din membri ai guvernului şi din oameni politici care au însemnat sau însemnau ceva în viaţa noastră publică. Nu ştiu dacă acest consiliu s-a întrunit numai o dată, cu prilejul pierderii Ardealului, sau şi cu o lună şi ceva mai înainte. Printre cei invitaţi la şedinţă se găsea şi tatăl „căpitanului44, care era... inexistent, fie şi în sens rău, ca politician propriu-zis. Ţin bine minte acest lucru, fiindcă N. Iorga, participant şi el la consiliu, a protestat violent, întrebînd care este calitatea bătrînului, fost profesor, mediocru, de Limba germană la un liceu oarecare din provincie. încă
0	notă proastă pusă de legionari marelui istoric, care în ultimii ani ai vieţii sale i-a combătut, fără întrerupere, într-un fel sau altul. De astă dată vina lui era extrem de gravă : comitea un act de impietate nemaipomenită faţă de memoria „căpitanului44 însuşi, care, neavînd descendenţi, lăsase moştenirea sa politică... ascendentului direct.
In iulie 1940 a fost inaugurat la Iaşi bustul marelui bacteriolog român Ioan Cantacuzino, care şi-a început cariera didactică la universitatea ieşeană. Acest omagiu
1	s-a adus ca medic, dovadă, aşezarea bustului în curtea
300
spitalului „Sf. Spiridon“. Deşi, poate, de prisos, trebuie* să spun că iniţiativa de a cinsti pe acest savant, caro m fost şi un mare om, data de multă vreme. O luaseră, desigur, elevi şi prieteni de ai săi, ca Mihai Ciucă şi Al. Slătineanu. Ministerul Sănătăţii a fost reprezentat la festivitate de doctorul Simionescu, subsecretar de stat la acest departament, care a ţinut o cuvîntare cu atacuri extrem de violente la adresa profesorului C. I. Parhon. Nu l-a numit, nici nu era nevoie, din moment ce vorbea de spitalul „Socola“, în direcţia căruia arăta, prin gesturi nestăpânite cu amândouă mâinile. Eram de faţă, la fel cu Petre Andrei. La plecare, acesta a fost invitat în maşină de profesorul Bălteanu, fost elev al lui Cantacuzino, şi de soţia sa. De la aceasta, pentru care aveam o mare admiraţie, am aflat ulterior că invitatul lor îşi manifestase tot timpul îngrijorarea într-un mod care li s-a părut exagerat. Peste numai două luni nefericitul meu coleg şi-a luat viaţa în condiţii presimţite, de el, fără nici o îndoială, ascultînd cuvîntarea lui Simionescu.
O întîmplare asemănătoare în ce priveşte starea de spirit a oamenilor din momentul acela s-a petrecut acasă la mine, cu prilejul vizitei, surprinzătoare, fiindcă nici prin vis n-o vedeam posibilă, a lui Victor Iamandi. Cu acest curajos om politic aveam relaţii de „bună ziua“, cum se spune familiar, dar foarte potrivit. Era mai tînăr, nu mult, decît mine. Fusese student, valoros, la Facultatea de Litere, secţia „Istorie“, pe care o terminase, mi se pare că şi pe cea de Drept, şi se remarcase prin via sa participare la viaţa universitară, ca adept al lui A.C. Cuza şi, mai puţin, al lui N. Iorga, de care mi s-a părut că era, în fond, destul de apropiat, cu siguranţă că şi din cauza preocupărilor profesionale. A predat cîţiva ani specialitatea sa la Liceul Naţional, continuând să fie foarte activ şi pe plan politic. A scris o broşură Poporanismul «Vieţii româneşti», de pe poziţii naţionaliste. Ca atîţi tineri membri ai mişcării cuziste, a intrat în partidul liberal, făcînd o carieră politică la înălţimea calităţilor sale, apreciate în epocă. Am arătat deja că, după interpelarea lui Gheorghe Cuza în problema „comunis-mului“ din şcoala noastră, a fost singurul glas care a luat apărarea celor atacaţi, şi aceasta, de pe banca mi-
301
nisterială. Vizita lui la mine era în legătură cu contribuţia la cheltuielile necesare pentru executarea busturi-lor lui A. Philippide şi G. Ibrăileanu, de care am pomenit mai înainte. Dealtfel — mi-amintesc acum, scriind aceste lucruri — că, fără să-i solicit ajutorul, a acordat o subvenţie Institutului de Filologie română „Alexandru I. Philippide44 pentru tipărirea Buletinului, cînd era ministrul Culturii şi Artelor. Din convorbirea cu dînsul am înţeles uşor cît de preocupat era de modul cum se desfăşurau evenimentele. Se referea la situaţia ţării noastre şi la aceea a Europei întregi, dar se simţea că îngrijorarea era şi de natură pur personală. Mi-am amintit de ceea ce aflasem de la doamna Bălteanu despre neliniştea lui Petre Andrei. La puţină vreme după sinuciderea acestuia, Victor Iamandi a fost ucis la Jilava, împreună cu alţi politicieni, în chipul cel mai barbar cu putinţă.
302
VIII. REGIMUL FASCIST
La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a abdicat, silit de dezastrul politic din ultima vreme. De fapt, abdica-rea i-a fost cerută de generalul Antonescu, sprijinit pe legionari, care au împărţit cu el conducerea ţării, prin intrarea lor în guvern, cu Horia Sima, succesorul direct al „căpitanului^, ca vicepreşedinte. Aveam acasă la mine aparatul de radio deschis, aşa că am auzit, nu prea clar, convorbirea dintre cel ce trebuia să plece şi urmaşul lui, în schimb, îmi sună parcă şi acum în urechi zgomotul apăsat al paşilor şi zornăitul pintenilor viitorului „conducător4*, adică „Fiihrer44, cu termenul german consacrat prin denumirea dată lui Hitler. Am avut o puternică tresărire a inimii, care îmi spunea ceva, chiar foarte mult, în sensul nenorocirilor viitoare. Despre acest militar, opinia noastră publică nu ştia mare lucru. (Mă întemeiez pe informaţiile mele personale şi ale unor prieteni.) Se spunea că în timpul primului război a fost aghiotantul generalului Prezan şi consilierul tehnic al acestuia. Diverşi admiratori ai lui afirmau chiar că planurile de luptă le întocmea el, şeful său limitîndu-se să le aprobe. Ceva precis cu privire la psihologia lui de om încrezut, pînă aproape de nebunie, în capacitatea-i proprie am aflat de la fostul meu coleg Dan Bădărău, regretatul profesor de Filozofie al Facultăţii de Litere din Iaşi. In vremea cînd N. Titulescu reprezenta România la Londra, ca şef al misiunii diplomatice, Antonescu era ataşat militar. Intîm-plarea a făcut ca Bădărău, care se bucura de aprecierea ministrului, să asiste în cabinetul acestuia la o discuţie de ordin politico-militar, se pare. Titulescu era foarte nemulţumit de nu ştiu ce acţiune a guvernului nostru ; la fel şi Antonescu. La un moment dat, acesta a izbue-
nit : „Am să le arăt eu politicienilor, cînd voi conduce ţara“. (Ideea este reprodusă întocmai.) Dealtfel, el îşi închipuia că... meseria de conducător se învaţă prin osteneală şi ambiţie, ajutate de şcoală, care, la rigoare, poate lipsi. Cînd şi-a văzut visul cu ochii, a înfiinţat, la Predeal, mi se pare, o şcoală pentru viitori conducători ai ţării de diverse... grade (ca la armată !). îmi amintesc bine cuvîntarea pe care a ţinut-o la inaugurarea ei.
Pentru mine, ca şi pentru alţi antifascişti cunoscuţi, au început zile grele. începutul, mai concret, a fost percheziţia din ziua de 4 octombrie. O povestesc pe larg, fiindcă se leagă de sinuciderea lui Petre Andrei. La ora 12 s-a prezentat la mine acasă directorul Chesturii (aşa se chema atunci fosta Prefectură de poliţie), însoţit de vreo doi agenţi, funcţionari de carieră, şi de trei poliţişti legionari (toţi foarte tineri, poate chiar studenţi), îmbrăcaţi în uniforma lor reglementară (cămaşă verde, cu „diagonala44 respectivă — un fel de curea, care încingea pieziş sau conciş corpul — plus revolverul).
După circa o oră şi trei sferturi de la începutul percheziţiei, sună telefonul. A răspuns soţia mea, care era de faţă. După cîteva minute, se adresează celor de faţă, emoţionată, dar şi mînioasă : „Ce-aţi făcut ? L-aţi omorît pe Andrei !44 Telefonase secretarul general al Universităţii, căruia i se comunicase, probabil de către cineva din familie, că profesorul Andrei se sinucisese. Unul dintre cei de faţă, mi se pare poliţist legionar, a răspuns : „Vai de mine, doamnă ! Cum era să-l omorîm?!44 N-au sesizat semnificaţia spuselor soţiei mele, care i-a acuzat, pe legionari, deci şi pe cei de faţă, de moartea lui Andrei.
Aş vrea să restabilesc adevărul în legătură cu această tristă întîmplare, despre care s-au făcut afirmaţii nu numai greşite, ci şi cu aspect, voit, de spectacol sinistru. Adevărul l-am cunoscut direct, prin doamna Andrei. S-a spus că o bandă de 40-50 de legionari au înconjurat casa fostului ministru încă de la ora 9 şi au exercitat, din stradă, iar unii în casă, o adevărată teroare asupra lui, ceea ce l-a determinat să-şi ia viaţa. Locuinţa lui Andrei se găsea pe str. L. Catargiu (ca şi a mea), la un colţ de stradă, unde nu putea fi înconjurată în sensul propriu-zis al cuvîntului. Lui i s-a făcut perche-
304
ziţie în exact aceleaşi condiţii ca şi mie : a început la 12°, a fost efectuată de un număr de poliţişti, unii de meserie, alţii... voluntari, în prezenţa chestorului poliţiei. După un timp, regretatul meu coleg, care se pregătise în prealabil cu cianură de potasiu — fără să spună nimănui din familie — a intrat în camera de baie şi s-a sinucis. N-a putut rezista la ceea ce bănuia că-1 aşteaptă (şi, poate, chiar îl aştepta) şi, fiind mai slab de fire — n-a fost niciodată un om robust şi, în plus, suferea de astm, boală care, spun chiar medicii, provoacă, în anumite momente, panică — a preferat să-şi ridice viaţa el singur, nu să lase pe alţii să facă acest lucru. Duşmănia legionarilor contra lui se explică, după mine, îndeosebi prin faptul că a fost membru al guvernului Armând Călinescu, cel care l-a ucis pe „căpitanul" lor.
La mine, percheziţia s-a terminat după cîteva ore. La sfîrşit, directorul Chesturii mi-a spus că seara trebuie să fiu dus de doi agenţi la Bucureşti. Soţia mea, care se hotărîse de mai înainte să facă un drum pînă acolo, în problemele financiare ale societăţii „Cantina şcolară", a călătorit în acelaşi tren. Eu am fost dus şi reţinut la Direcţia poliţiilor. Am uitat să spun că, la percheziţie, mi s-a confiscat o corespondenţă alcătuită din cîteva zeci de scrisori, mai toate primite de la Al. Rosetti, cu conţinut parte personal, parte profesional. (In multe dintre ele era vorba de G. Călinescu, fără iniţiala numelui mic, încît, la început, „cenzorii" au crezut că se referă la Armând Călinescu.) Am stat acolo opt zile (de sîmbătă, 5 octombrie, dimineaţa, pînă sîmbătă, 12 octombrie, într-o cameră, la etaj, fără fereastră, care avea vedere spre curte. Primeam din oraş ziare şi masa, pe care mi le trimitea soţia. Am fost „interogat" o singură dată, în legătură cu activitatea antifascistă. Intr-n zi, soţia a vrut să mă vadă. Directorul general al poliţiilor n-a fost de acord, la început, invocînd „normele" u/l tate în asemenea împrejurări. La stăruinţa repetată a ei, întărită prin bănuiala pe care a formula! o de-uhu, ■ a, dacă nu are voie să mă vadă, însemnează m nu mal sînt acolo şi, poate, mi s-a întîmplat. reva rău, „pilnlul" Ghica, unul dintre fiii „prinţesei" ('mnlanţa Uliii a la Iaşi, un tip de cretin (era şl puţintel pelii», .m.
caracteristic în acest sens), a trimis doi soldaţi înarmaţi să mă aducă în biroul său, ca să constate soţia mea că trăiesc. Se pare că eram cam palid — aşa mi s-a spus la „eliberare44 — cu siguranţă, din cauza lipsei de aer în timpul somnului şi, probabil, pentru că eram preocupat şi frămîntat în legătură cu ceea ce putea urma. Atunci mi-am amintit de temerile soţiei şi ale prietenilor în ce priveşte primejdia care mă pîndea, şi am început să cred că au dreptate. Intr-o dimineaţă, plim-bîndu^mă pe culoarul deschis din faţa camerei mele şi a celorlalte, l-am zărit în curte, spălîndu-se la cişmea, pe Lucreţiu Pătrăşcanu. M-a recunoscut el. Fusese adus de la Sinaia, mi se pare, unde avea domiciliu forţat. Am schimbat cîteva vorbe.
Nu ştiu ce i-a determinat să-mi dea drumul, fără nici o altă urmare. Am aflat că în „Memoriile44 unui coleg de Academie, apărute cam odată cu volumul I al meu, se vorbeşte de „relaţiile44 pe care le-aş fi avut, desigur, cu personaje politice agreate de regim. N-ar fi exclus ca unii fruntaşi ţărănişti din jurul lui Maniu, poate chiar acesta, care se găsea în termeni buni cu Antonescu, să fi pus vreo vorbă. Personal cred că n-au găsit nimic concret care să justifice o eventuală continuare a arestării şi, mai departe, pornirea unui proces. Altfel nu-mi pot explica... generozitatea legionarilor, care mă duşmăneau sincer şi aveau de ce. In unul din cele două volume intitulate Pe marginea prăpastiei, publicaţie oficială a regimului fascist, vine vorba, din fugă, la un moment dat, şi despre mine. Se pare că ajunsese la urechile lui Antonescu ceva despre „vina44 mea (poate chiar după eliberare, care va fi surprins neplăcut pe unii), căci, la şedinţa în discuţie a consiliului de miniştri, el a declarat că, dacă se vor constata fapte grave contra mea, se vor lua măsurile de rigoare.
M-am întors la Iaşi, unde, între altele, am anunţat data examenelor. Aflînd despre eliberarea mea, doi studenţi curajoşi, pe care i-am amintit şi în legătură cu atitudinea lor, cînd Octav Botez a încercat ,că comemoreze, un moment, la lecţia sa, pe N. Iorga, asasinat în ajun — este vorba de Elena Bjoza şi Al. Piru — au venit acasă la mine cu un mare buchet de crizanteme ru-
306
ginii. (Şi mă găseam sub supravegherea de aproape a poliţiei.) Intr-o dimineaţă, mă trezesc eu un grup de studenţi, în uniforma... oficială descrisă mai sus, care îmi cer pur şi simplu să nu ţin examenele. Purtătorul lor de cuvînt, Lică, unui dintre cei patru... hoţi de urne, eliminaţi pentru totdeauna pe vremea cînd eram eu decan — acum prezida „Asociaţia studenţilor creştini44 (nu ştiu dacă se chema aşa atunci) — şi-a început discursul, adică „ordinul44, în felul următor : „Dată fiind atitudinea d-voastră de pînă acum, noi vă cerem să renunţaţi a mai ţine examenele...44 — „îmi pare rău, dar eu nu pot să ascult decît de dispoziţiile forurilor ierarhice competente în materie de învăţămînt. Dealtfel, cum în luna octombrie nu sînt cursuri, profesorii justifică primirea salariilor prin munca depusă la examenele cu studenţii44. — „Bine. Noi vom lua măsuri44. — „Vă priveşte44, îndrăzneala era una dintre armele de luptă ale partidului lor, dar, în cazul de faţă, ea era susţinută, clandestin, de Gauleiter-ul Moldovei în materie de învăţămînt (poate şi în afara lui, căci primea acasă, dacă nu chiar şi la Facultate, în audienţă, tot felul de oameni), care nu era altul decît D.G., succesorul meu la catedra de Filologie romanică, şi oficial, deşi discret, de rectorul universităţii, cum voi arăta mai jos. Am trimis imediat două telegrame, cu acelaşi text, aproape („Studenţii legionari mă împiedică de la îndeplinirea obligaţiei legale de a ţine examenele. Rog luaţi măsuri44), una „conducătorului44, cealaltă ministrului Educaţiei Naţionale (Tra-ian Brăileanu, „filozoful44 de la Universitatea din Cernăuţi).
Aveam examene nu numai la Facultatea de Litere, ci şi la Şcoala Normală Superioară. Sub ministeriatul lui Petre Andrei se crease această instituţie pentru studenţii care se distingeau în mod deosebit din punct de vedere profesional. Locuiau într-un cămin special şi, afară de cursurile comune cu colegii lor, urmau altele, în plus, destinate numai lor. Acestea, la fel cu căminul, îşi aveau sediul în fostul gimnaziu evreiesc „Moritz Wachtel44 din strada Sărăriei. Deşi am fost urmărit de aproape, pretu-
307
tinderii, în activitatea mea de examinator, am fost „găsit44 de-abia — fără să-mi fi putut explica de ce atît* de tîrziu — în ultima zi, cînd răspundea singurul student rămas neexaminat încă, la Facultatea de Litere. Au năvălit pur şi simplu, în sensul propriu, aş zice istoric, al cuvîntului, în amfiteatrul unde îmi făceam datoria şi au început să împrăştie, bruscîndu-i, pe toţi cei prezenţi, care, bineînţeles, au fugit, ca puii de potîrniche, încotro au putut. „Şeful44 bandei, ieşit pe culoar, a început să zbiere, spunînd cam acestea : „Cine se va mai prezenta la examenele profesorului Iordan va da socoteală !“ Decanul, emoţionat — nu-i trebuia mult să intre în panică chiar şi în alte împrejurări — a crezut că lucrările scrise ale studenţilor examinaţi în ziua aceea, singurele nevăzute încă de mine, să fie corectate şi notate de asistentul meu. I-am spus de la obraz ce merita pentru acest act de laşitate.
In problema examenelor m-am plîns şi rectorului, V.N., profesor la Facultatea de Medicină, care, cum am arătat în altă parte, a afirmat, în cuvîntarea solemnă de începere a activităţii didactice, că Universitatea din Iaşi există, cu adevărat, nu din anul înfiinţării ei de către Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, ci din 1922, cînd „căpitanul44 a deschis cu o lovitură de bardă, nu numai „simbolic44, poarta ei cea mare pentru fiii poporului care mai înainte nu puteau să ajungă pînă la ea. Cerîndu-i să interzică studenţilor legionari urmărirea mea, a mărturisit deschis că nu poate. „Nu putea, am replicat eu, Traian Bratu, fiindcă între el şi studenţii care se agitau atunci nu exista, din punct de vedere politic, nimic comun. Acum, d-voastră şi ei sînteţi membri ai aceluiaşi partid şi vă puteţi uşor înţelege44. „Eu am un grad mic în ierarhia administrativă a partidului. Studenţii, şi nu numai ei, ascultă de Vlad Sturdza.44 (I-am greşit, poate, numele mie, dar l-am reţinut exact pe cel de familie.) Era, cum am aflat ulterior, un tînăr de 24 de ani, descendent direct din familia domnească a Sturd-zeştilor. Ceva mai sus am arătat că directorul general al poliţiştilor era un Ghica, descendent şi el dintr-un
308
fost domnitor moldovean. Ce bine se împăcau, cum vedeţi, legionarii „luptători pentru drepturile *1 liber lăţi le maselor populare44, ei înşişi, în majoritate covîrşiluare, fii din popor, cum spuneau ei la zile mari, cu exploatatorii en titre ai maselor sau cu urmaşii lor. Spre» sl’îr-şitul discuţiei, rectorul m-a sfătuit... colegial să-nil Iau un mic concediu. „De ce ? am întrebat eu. Sînt sănătos şi în putere, mă bucur că reîncepe activitatea propriu-zisă, cu lecţii şi seminarii, cu şedinţele Institutului de filologie etc.44 „S-ar putea să fiţi pus în concediu din oficiu.44 „Asta e altceva. In orice caz, prefer această ultimă soluţie.44 Pe ziua de 1 noiembrie (1940) am fost suspendat. De la fiecare universitate a fost îndepărtat cîte un singur profesor : Mihai Ralea (Bucureşti), Florian Ştefănescu-Goangă (Cluj) şi Gheorghe Alexianu (Cernăuţi). Primul dintre aceştia a fost tot timpul antifascist, în scris, nu şi ca acţiune propriu-zisă. Afară de asta, a făcut parte din guvernul Armând Călinescu, şi în această calitate era să cadă chiar victimă propriu-zisă a răzbunării brutale din partea legionarilor, fiind urmărit de oamenii acestora. (L-a salvat, odată cu alţii Alex. Rioşanu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne în timpul rebeliunii.) Ştefănescu-Goangă a fost autorul unui proiect de lege, votat de Parlament, care viza direct pe agitatorii de profesie din rîndul studenţilor, şi, din această cauză, s-a încercat contra lui, ca şi mai înainte, contra lui Traian Bratu, un atentat. Dealtminteri, şi ca rector al Universităţii din Cluj el a ţinut, cît a putut, piept studenţilor legionari. Despre Alexianu nu pot spune nimic în ce priveşte „vina44 lui faţă de aceştia. După intrarea în război împotriva Uniunii Sovietice s-a bucurat de protecţia lui Antonescu, fiind numit „guvernator al Transnistriei44, cînd a luat fiinţă acest „stat-fantomă44, în urma cuceririi regiunii respective. A plătit scump această mare „onoare44, fiind judecat, condamnat la moarte şi executat, în 1946, împreună cu cei doi Antoneşti (Ion şi Mihai) şi cu generalul Vasiliu, comandantul jandarmeriei şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne, mi se pare.
309
Decan al Facultăţii de Litere a fast numit G. Pascu, pe vremuri prieten politic şi colaborator al Vieţii româneşti, apoi naţional-ţărănist, la fel cu conducătorii acesteia, şi, în sfîrşit, după mai multe isprăvi, povestite de mine în alt capitol, care l-au exclus, de fapt, din rîndul oamenilor corecţi, cuzist. Gauleiter-ul D.G., amintit mai sus, fost elev al lui, l-a impus decan. Pentru un regim ca acesta nu se putea o alegere mai potrivită. Este curios că, deşi suspendat de la catedră, eu am rămas în continuare director al Institutului de filologie, care, de fapt, era ca şi inexistent, întrucît nu avea absolut nici o activitate. Intr-o zi am primit o adresă semnată de decan, care cerea să-i prezint o dare de seamă amănunţită despre modul cum am folosit fondurile băneşti din momentul cînd am fost numit director şi pînă la zi. (El a fost totdeauna atent, de obicei foarte atent, dar altfel de-cît trebuie, la... fonduri şi s-a ales de vreo două ori cu mari necazuri de pe urma modului cum le-a utilizat în calitatea sa oficială de conducător al instituţiilor respective.) I-am răspuns, tot în scris, că, deoarece nu mi s-a cerut niciodată pînă acum aşa ceva, nu ştiu în ce fel să întocmesc raportul şi îl rog să-mi spună cum a procedat el însuşi, cînd a condus institutul. Aluzie străvezie, chiar directă, la frauda comisă de el, pe care am povestit-o în altă parte. S-a mulţumit cu acest răspuns şi m^a lăsat în pace. Surpriză mare şi inexplicabilă, dată fiind capacitatea lui de a reacţiona violent şi abuziv, ori de cîte ori era „atins44 într-un fel oarecare, cu vorba sau cu fapta.
In ziua de 8 noiembrie, sărbătoare şi religioasă, dar şi, în primul rînd, pentru legionari, politică — arhanghelul Mihail era patronul lor suprem în lumea sfinţilor — Antonescu, însoţit de membri ai guvernului şi de alţi reprezentanţi ai oficialităţii, a venit la Iaşi, „leagănul44, din nefericire, al Gărzii de fier, în semn de omagiu adus acestui oraş, care, de-a lungul secolului trecut, a fost, cu Dacia literară, România literară, Convorbiri Literare şi Contemporanul, în fruntea culturii noastre naţionale, uitat, din fericire numai pentru o
310
scurtă durată, în această calitate nepieritoare. De l’iipl, noul regim s-a conformat unei tradiţii politice. Se sili» că, ori de cîte ori se instala un guvern nou la condu cerea ţării, campania electorală, adică prezentarea pro-gramului de activitate al noilor guvernanţi, îneepeu în fosta capitală a Moldovei. Antonescu şi Hori a Sima au combinat intenţiile lor politicianiste cu acest obicei. Nu mai ţin minte condiţiile, nici măcar în linii generale, în care s-a desfăşurat demonstraţia aceasta atît de semnificativă. Ziarele epocii le-au descris amănunţit, insis-tînd, bineînţeles, asupra succesului ei extraordinar în ce priveşte ecoul asupra opiniei publice (dealtfel, inexistentă, concret vorbind, în sensul ei cel adevărat). Entuziasmul huliganilor de toate categoriile nu putea să nu fie foarte mare. Un profesor universitar — trăieşte încă, ba chiar şi lucrează în continuare, tot la Iaşi — cuprins de înflăcărare şi ajutat de antrenamentul său sportiv, s-a urcat pe acoperişul universităţii, şi ca să vadă mai bine, dar şi ca să fotografieze din toate poziţiile istoricul eveniment în plina lui desfăşurare.
Peste circa patruzeci de ore avea să se producă alt eveniment, acesta natural, pe care unii dintre noi, se pare puţintel „superstiţioşi44, l-au privit drept o paralelă foarte potrivită a celui precedent, care începuse, în realitate, de la 6 septembrie, cînd s-a instalat la putere fascismul. In noaptea de 9 spre 10 noiembrie, pe la 2° sau 3°, s-a produs un cutremur extraordinar în ce priveşte gradul de intensitate, simţit şi la Iaşi, cu aproape aceeaşi forţă ca la Bucureşti, unde dezastrul a fost totuşi mai mare. Am ajuns la acest episod al cărţii de faţă după cîteva săptămîni de la cutremurul din 4 martie 1977. Fără să vreau, am făcut o comparaţie cu cel din 1940. Diferenţa de intensitate dintre ele a fost foarte mică, în schimb, durata celui dintîi a reprezentat, se pare, numai o treime din a celuilalt. De aceea catastrofa produsă de acesta a fost infinit mai cumplită. A mai existat încă o deosebire între unul şi altul, de natură spirituală, cu mult mai importantă decît cealaltă, apreciate amîndouă la nivelul superior care se impune : modul cum a reacţionat lumea, cum a funcţionat soli-
311
daritatea umană şi naţională. Această deosebire în favoarea celui de-al doilea a dovedit o dată mai mult forţa morală a poporului nostru.
între timp, situaţia se înrăutăţeşte din zi în zi, sub toate aspectele vieţii publice. Nu mă refer, fiindcă nu mi se pare necesar, la măsurile luate, pe cale aşa-zicînd legală, de conducerea statului, privitoare la interesele generale sau la persoane particulare. Ele, mai ales cele dintîi, sînt bine cunoscute, întrucît există şi în momentul de faţă documentele respective. Este vorba de atmosfera de teroare pe care o creau numeroasele bande de huligani, care, încărcaţi în camioane deschise, cutreierau străzile oraşului, cîntînd, strigînd, urlînd şi rîzînd ca nişte bestii. Şi astfel de manifestări puteau fi, la rigoare, trecute cu vederea, dacă n-ar fi dus, cum se întîmpla adesea, la molestarea şi maltratarea trecătorilor, de cele mai multe ori, în intenţie, absolut totdeauna, evrei, reali sau presupuşi. Lumea a început să se sperie după măcelărirea cumplit de sălbatică la Jilava a celor 17 oameni politici, întemniţaţi acolo în vederea judecării lor pe bază de lege, care n-a mai avut loc. „Salvatorii neamului44 n-au mai putut suporta amî-narea procesului, care li se părea oarecum suspectă, bănuind că Antonescu intenţiona, poate, să „protejeze44 cel puţin pe unii dintre dînşii. Au fost ucişi acolo oameni foarte diferiţi unii de alţii în toate privinţele. Dacă Victor Iamandi, de pildă, a fost, cu adevărat, un bărbat de stat în sens strict, bietul general Argeşanu, care a prezidat, mi se pare, numai cîteva luni un consiliu de miniştri, era nevinovat ca un prunc din punct de vedere politic. Cel dintîi a fost un inamic, pe faţă, al legionarilor, cum am arătat în alt loc, în legătură cu interpelarea lui Gheorghe Cuza despre „comunismul44 în şcoală.
Emoţie puternică, în toate cercurile şi la toate nivelurile, a produs asasinarea, spre sfîrşitul lui noiembrie, a lui N. Iorga, precedată sau urmată, la o zi, două, de aceea a lui Virgil Madgearu* fruntaş de seamă al partidului naţional-ţărănist. Acesta a fost atras în cursă, se pare, de un fost student (sau colaborator) al său (cu
312
numele Boieru, dacă ţiu bine minte) : luat de acasă foarte paşnic şi dus în pădurea Bănoasa, unde a fost asasinat. Personal m-a surprins, într-o oarecare măsură, suprimarea lui Madgearu, care nu mi-a rămas în minte ca un inamic propriu-zis al legionarilor, în sensul că ar fi luat pe faţă poziţie împotriva lor. Este adevărat că nu s-a manifestat nici ca un prieten al lor, ca alţi conducători ai partidului lui Maniu şi Vaida-Voievod, în frunte mai ales cu acesta din urmă. In schimb, N. lorga i-a condamnat, mai cu seamă în ultimii ani ai vieţii sale, ori de cîte ori a avut prilejul. Credinţa mea este că, chiar aşa, ei n-ar fi îndrăznit, din proprie iniţiativă, să comită această crimă odioasă şi că au primit ordin de la oamenii lui Hitler. Aceştia ştiau foarte bine că marele nostru istoric s-a manifestat ca adversar, nu numai politic, deşi înainte de toate politic, încă de la izbucnirea primului război mondial, şi că această inimiciţie a sporit cu vremea pentru a atinge nivelul cel mai ridicat după venirea lui Hitler la conducerea Germaniei şi, îndeosebi, după invadarea şi cucerirea Cehoslovaciei şi a Austriei, urmate, la 1 spetembrie 1939, de aceea a Poloniei, aceasta, chipurile, prin declaraţie formală de război. Ei mai ştiau că lorga avea o autoritate ştiinţifică şi morală extraordinară, care depăşea cu mult pe a oricăruia dintre intelectualii noştri, ceea ce însemna o primejdie, poate chiar foarte mare, pentru interesele Germaniei hitleriste în ţara noastră. Nu mă întemeiez, nici n-aş avea cum, pe nici un document, dar afirm, fără a sta la îndoială, că asasinarea lui a fost cerută de Ambasada germană la Bucureşti „din ordin superior44.
Soţia mea se găsea în ziua aceea la Bucureşti, cu treburi de ale „Cantinei şcolare44, a cărei prezidentă era. Cel dintîi lucru pe care l-a făcut a fost să telefoneze acasă, nu mie, ci tinerei avocate Veronica Zosin, prietenă a noastră, care locuia de cîţiva ani împreună cu noi, rugînd-o să mă „expedieze44 la nepoată-mea, soţia profesorului Ion Creangă (cu locuinţa în strada Muzelor). M-am conformat, mai mult ca s-o liniştesc. Căci, în ciuda curajului dovedit mereu de ea în orice împrejurări, deţinerea mea la Direcţia poliţiilor, urmată de suspendarea de la catedră, i l-a slăbit în mare măsură. Se
313
pare, cum au dovedit unele întîmplări ulterioare, că temerile ei erau destul de fondate, în orice caz în mai mare măsură decît calmul meu. Ştiindu-mă nevinovat — în condiţii normale, adică civilizate — deosebirea de păreri politice, chiar fundamentale, nu poate duce decît la polemică, fie şi foarte aprinsă — mă întrebam ce mi se poate întîmpla în felul bănuit nu numai de soţia mea, ci şi de unii prieteni şi cunoscuţi de aproape. întoarsă la Iaşi, nu s^a mulţumit cu plecarea mea de acasă, care putea fi uşor descoperită, şi, pînă la urmă, a trebuit să mă duc la Piatra-Neamţ, unde locuia o soră a mea. Am stat acolo pînă în primele zile ale lui ianuarie 1941, în condiţii... gospodăreşti deopotrivă de bune ca cele de la Iaşi, dar cu avantajul că eu însumi începusem a mă simţi mai în siguranţă decît acasă, unde lucra, probabil, fără a-mi da bine seama, influenţa contaminatoare a celor neliniştiţi şi îngrijoraţi din cauza mea. îmi luasem de lucru tot ce-mi trebuia pentru un studiu amplu, pregătit, în ce priveşte documentarea, de mai înainte, despre denumirile craniului în limba română şi dialectele ei, aşa cum apar ele în texte literare, dar şi, mai cu seamă, în harta corespunzătoare a „Atlasului lingvistic român“. L-am redactat în frunţuzeşte, după care l-am publicat în Bulletin linguistique, VIII, 1940. Nu m-am ţinut numai de munca ştiinţifică. La fel ca acasă la mine, citeam ziarele, cîte o carte, două de literatură beletristică şi făceam plimbări, adesea însoţit de cei doi copii, elevi în cursul primar, ai sorei mele. Această companie îmi plăcea enorm. Despre ce se petrecea în ţară aflam numai din ziare, adică extrem de puţin şi în forma oarecum oficială, în sensul că ştirile erau controlate şi puţine. Şi mai redusă era informaţia privitoare la cîmpul de luptă, cu dezavantajul că, din cauza unui control mai sever, apăreau mai ales ştiri favorabile Germaniei şi aliaţilor ei. Corespondenţa cu soţia mea o făceam prin cărţi poştale şi în numele... copiilor gazdei mele, care informau pe „adresantă44 despre sănătatea lor mereu bună şi despre mersul normal al muncii lor de şcolari.
Spre sfîrşitul lui decembrie a venit la Piatra şi soţia mea, pentru a petrece împreună, în atmosfera caldă şi
314
prietenoasă care domnea în casa sorei melc, sosirea Anului nou, cu speranţa, devenită obligatorie prin tradiţie multiseculară, că se va produce vreo schimbări» în bine a situaţiei, fără să fi putut spune cum anume. La 3 ianuarie ne-am întors amîndoi la Iaşi, pi» un frig groaznic, după ce se întunecase bine. Casa fusese închisa cele cîteva zile după venirea soţiei la Piatra-Neamb şl cîteva ore bune am stat îmbrăcaţi aproape ca alarâ, pînă să se încălzească o parte din camerele mai potrivi le pentru necesităţile de moment. Din cauza oboselii, sporită de drum, şi în primele ceasuri după sosirea acasă, am adormit repede şi profund. La cîteva ore după rnio-zul nopţii, o bătaie puternică în uşa camerei de dormit. Domnişoara Zosin, care dormise mai uşor, s-a trezit repede la zgomotul făcut de cîţiva indivizi, care umblau cu lanterne de mină de jur împrejurul casei, la uşa principală de intrare şi la ferestre. A înţeles uşor că urma să mi se facă o percheziţie. Cînd m-am trezit şi am aflat despre ce este vorba, am spus, foarte simplu şi natural, să li se dea drumul. Soţia, mai prudentă şi, poate, mai... politică, împotriva credinţei că femeile au acest simţ mai puţin dezvoltat decît bărbaţii, s-a împotrivit, pentru moment, ca să afle mai întîi. dacă indivizii făceau parte din personalul poliţienesc. In acest scop a telefonat unei prietene, al cărei soţ, fost coleg de liceu, avea relaţii cu legionarii, rugînd-o să se informeze, prin telefon, la Chestură, despre identitatea musafirilor nepoftiţi. Erau, într-adevăr, trimişi de şeful lor ierarhic. Percheziţia s-a petrecut în condiţii normale, fără... incidente sau accidente, dar şi fără un rezultat concret : nu s-a găsit la mine nimic, de data aceasta nici măcar scrisori, ca la 4 octombrie. Un efect, de natură psihologică, ea a avut însă. îngrijorarea soţiei mele şi a prietenei Vero-nica Zosin a crescut, într-o anumită măsură, cred că şi a mea. Am continuat totuşi să ies ziua din, casă, nu numai pentru diverse treburi, ci şi ca să... patinez, în ciuda zicalei, pe care o cunoşteam şi eu, dar mi-o aminteau alţii, aparent în glumă, că „ţara piere, şi baba se piaptănă44. In prima ei parte eu nu credeam şi nu puteam să cred, dintr-un fel de optimism atavic, ţărănesc, şi do aceea nu mă conformam sfatului pe care îl conţinea, im-
315
plicit, fără a-1 exprima direct. Şi cum ştrandul era departe, îmi saitdsfăceam dorinţa şi nevoia de recreaţie mai largă la patinoarul căminului studenţilor, aflat la câţiva paşi ide locuinţa mea. Cei din casă s-au speriat, la început, fiindcă mai toţi căminiştii erau legionari sau simpatizanţi ai acestora, dar nu se manifestau în nici un fel ca atare. Dimpotrivă, erau cuviincioşi şi respectuoşi, poate şi din cauză că făceau parte din „mase44, nu aveau nici un „grad44 şi nici o sarcină specială. Cei cu situaţie oficială în partid purtau uniforma bine cunoscută şi aveau locuinţa în altă parte. Nu erau doar „şefi44 sau „subşefi44 degeaba !
Prin noiembrie sau decembrie 1940 m-am trezit cu o vizită, un fel de descindere în intenţiile autorului ei, din partea medicului stomatolog Osipov—Sineşti. Era îmbrăcat în uniforma Gărzii de fier, cu toate anexele de rigoare. îl însoţeau unul sau doi „camarazi44. Veneau în numele „Ajutorului legionar44, al cărui „comandant44 era, se pare, el însuşi. Am arătat în altă parte că soţia mea conducea, ca prezidentă, societatea „Cantina şcolară44, care îngrijea de hrana zilnică a cîtorva mii de elevi din cursul primar. După concepţia exclusivistă la extrem a fasciştilor, nimic bun nu trebuia să se facă de către oameni din afara partidului lor şi a simpatizanţilor lui. Prin urmare, această societate a fost desfiinţată, căci asta însemna înglobarea ei în noua organizare de ajutorare a celor săraci. Cum şi în ce condiţii îşi îndeplineau conducătorii misiunea, proclamată sus şi tare, este altceva. Cred că nu s-ar putea umple cîteva pagini cu realizări efective ale ei. „Ajutorul legionar44, care exista de mai înainte, a dat naştere, poate, ca idee „Oficiului (sau Serviciului ?) de patronaj44, prezidat de Maria An-tonescu şi gospodărit de oameni cel puţin suspecţi în ce priveşte corectitudinea. Soţia mea a predat, cu forme în regulă, toate documentele pur administrative, unele, financiare, altele, ale societăţii, pe de o parte fiindcă nu putea face altfel, pe de alta, din cauză că n-a vrut să colaboreze cu „Ajutorul legionar44.
Nu pot trece sub tăcere faptul că, tîrziu după Eliberare, odată cu sporirea tot mai evidentă a înţelegerii regimului nostru pentru tot ce însemnează „valoare44, fie şi
316
mai modestă, stomatologul amintit, foarte abil în... propagandă, adică reclamă, deprinsă din epoca de luptă a Gărzii de fier, din care făcea parte, probabil, încă din timpul studiilor universitare, devenise o adevărată vedetă în materie de dentistică. In cîţiva ani izbutise să fie nu numai popular, în sensul curent al cuvîntului, ci şi apreciat de unii oameni cu o anumită răspundere politică. Nu pot uita că i s-a luat, şi nu numai o dată, apărarea contra Ministerului Sănătăţii, care a căutat să cunoască realitatea, puţintel, dacă nu chiar multişor, suspectă, şi să pună ordine.
Pe măsură ce trecea timpul, cu senzaţia pe care o aveau mulţi că se scurge extrem de încet, se înmulţeau zvonurile, destul de vagi încă, despre unele neînţelegeri, serioase, dintre Antonescu şi legionarii propriu-zişi, nerăbdători, aceştia, să se... lichideze (şi în sens material, fireşte) cît mai repede cu trecutul. Prietena Veronica Zo-sin, fiind avocat, se ducea în fiecare zi la tribunal, unde, în timpul liber, al ei şi al unora dintre colegi, afla lucruri pe care eu, stînd mai mult în casă, nu aveam cum să le ştiu. De fiecare dată venea acasă cu veşti noi şi ni le comunica. Optimismul meu temperamental, care izvora, cu siguranţă, în parte, şi dintr-o naivitate, tot înnăscută, privea cu oarecare îndoială ştirile prea „pesimiste4*, printre ele pe aceea despre o eventuală răsturnare a lui Antonescu de la conducere şi instaurarea exclusivă a puterii legionarilor. Soţia mea, în schimb, lua lucrurile mult mai în serios, desigur din temere mare în ce priveşte soarta mea, care era, în fond, şi a ei, dar şi dintr-un anumit simţ politic, adică practic, dat fiind că politica este o activitate, în mare măsură, pur practică.
Intr-o luni — era 20 ianuarie — pe la şapte scara, îmi telefonează soţia, de la Centrul franco-român, unde se găsea în vizită la familiile Singevin şi Thibaudet, cm» ducătorii centrului (primul, ştiinţific, celălalt adminlslrn* tiv), cerîndu-mi să vin şi eu acolo. La început m-am o|»ie» Era destul de frig şi, mai ales, tîrziu pentru ora de» numi A stăruit totuşi în dorinţa ei, şi a trebuit să mie»/.. T«*ln fontii venise după o îndelungată consfătuire cu c«*l dnl
prieteni francezi (al doilea era căsătorit cu o româncă). Aceştia ştiau lucruri mai multe şi mai precise decît noi despre situaţia politică, prin legăturile lor cu Institutul francez din Bucureşti, a cărui filială era centrul ieşean amintit aici. Ei erau siguri că se va produce o ruptură violentă şi definitivă între Antonescu şi legionari, cu scopul impunerii acestora singuri la conducere, ceea ce însemna, după ei, o ameninţare foarte serioasă pentru mine şi pentru toţi antifasciştii. Rezultatul consfătuirii a fost hotărîrea lor unanimă de a mă „sechestra44 pur şi simplu în localul centrului. N-am avut încotro. A trebuit să accept, fără a-mi da bine seama dacă eram convins, şi în ce măsură, de justeţea punctului lor de vedere. Cele în-tîmplate foarte curînd după sechestrarea mea le-au dat dreptate.
Este cazul să spun ceva despre această casă de cultură franceză, care exista la Iaşi, autorizată, ca şi Institutul din Bucureşti, de guvernul nostru. Luase fiinţă cu mulţi ani în urmă, după primul război mondial, din iniţiativa şi sub conducerea profesorului de Limba şi literatura franceză al Facultăţii de Litere, sub forma unei Societăţi, intitulat, „Luteţia44 şi cu scopuri foarte personale, care an ieşit uşor la iveală. Nu ştiu cum s-a ajuns la reorganizarea, care, de fapt, însemna crearea din nou, în alte condiţii, a acestui cerc de studii franco-române, amănunt care nu interesează. Activitatea noii lui forme era bogată şi variată. Se ţineau cursuri de limba franceză, pentru începători, ca şi pentru înaintaţi. Se organizau conferinţe şi comunicări ştiinţifice, cu teme mai ales de istorie literară şi istorie culturală (ultimele, legate adesea de relaţiile dintre francezi şi români), câteodată chiar mici spectacole teatrale. Foarte importantă era preocuparea conducătorilor lui (în primul rînd, a lui Charles Singevin, lector la universitate) de a cointeresa, dacă pot spune astfel, la activitatea cercului catedra de Limba şi literatura franceză, mai puţin prin profesor şi mai mult prin studenţii ei. Din alt punct de vedere, oarecum social şi, implicit, politic, la fel de importantă era latura ei mondenă, în sensul serios al cuvîntului. In fiecare după-amiază, membrii centrului — le spun aşa în lipsă de alt termen — puteau veni, şi veneau efectiv, ca la un club, spre a
318
se întîlni, a sta de vorbă despre chestiuni profesionale, cetăţeneşti etc. După instaurarea regimului fascist, localul, încăpător şi confortabil, al acestui centru, situat în apropierea universităţii (la parterul unei foste case boiereşti, pe actuala stradă 23 August), a devenit, în modul cel mai firesc cu putinţă, o mică citadelă de rezistenţă împotriva barbariei care începuse a se dezlănţui. Veneau şi fascişti sau profascişti, bine deghizaţi, care îşi făceau, desigur, datoria, raportînd unde trebuia ce se petrecea (şi chiar ce nu se petrecea acolo). La etaj locuia un medic, huligan încă de pe vremea studiilor, care se găsea, foarte probabil, în slujba Siguranţei. După suprimarea „Asociaţiei anglo-române44, biblioteca ei, modestă, dar bună, a fost adăpostită la acest centru, unde veneau, bineînţeles, ca acasă la dînşii, şi mulţi dintre foştii ei membri. N-a întrebat, oficial, nimeni (a întrebat un ziarist într-o gazetă locală) unde se află această bibliotecă, pe care ar fi descoperit-o, la rigoare, destul de greu un zelos admirator al regimului, amestecată, cum era, printre multele mii de cărţi ale centrului. Deoarece relaţiile noastre diplomatice cu Franţa continuau să existe în forma lor veche, toate denunţurile contra activităţii „subversive44 desfăşurate în această adevărată oază intelectuală şi umană rămîneau fără efectul scontat. Dealtfel, chiar cei mai dîrzi inamici ai fascismului erau, în general, destul de prudenţi în atitudinea lor ca vizitatori ai centrului. Eu am ţinut o conferinţă despre unele aspecte ale evoluţiei limbii franceze, în care am insistat mult asupra exagerărilor, unele vechi, dar moderate, altele recente, ale unor lingvişti germani în ce priveşte elementul germanic (franc, vizigot şi burgund) existent, ca urmare a condiţiilor istorice bine cunoscute, în limba franceză. Am făcut-o şi, poate în primul rînd, cu un scop politic ieşit clar la iveală. (Am repetat-o, mai tîrziu, la Institutul francez din Bucureşti, în urmai unei invitaţii speciale.)
Refugiul meu, forţat, la Centrul franco-român a durat o săptămînă. Stăteam zi şi noapte acolo, destul de ferit (după „dispoziţiile44 gazdei), căci puteam fi văzut de cineva, amator de denunţuri. Vreo două nopţi a dormit acolo şi Andrei Oţetea, mi se pare după un conflict cu nişte fascişti, contra cărora a luat atitudine, cînd
319
molestau pe un evreu. Aflam din ziare şi din spusele celor cu care aveam contact zilnic (printre ei, soţia mea şi Veronica Zosin, veche prietenă a soţiei lui Thibau-det, româncă originară din Botoşani), cam ce se petrece în ţară şi, mai ales, în oraş. Despre „rebeliunea44 legionarilor autentici ştia mai toată lumea, înainte de a izbucni. Un amănunt, puţintel comic, l-am reţinut, printre atîtea altele, pentru latura lui insolită (numai aparent astfel, căci clerul era, în majoritate, de partea fasciştilor). La intrarea principală a hotelului „Traian44 din Piaţa Unirii (aripa nouă, cu faţada spre strada Lăpuş-neanu), unde locuia prefectul judeţului Iaşi (un anume Ivan Dobre, dacă nu mă înşel, adus, ca „mină de fier44, din altă parte), făcea de gardă, cu puşca la umăr, un... preot (Acatrinei, mi se pare), acela care oficiase, la Facultatea de Litere, cu prilejul instaurării noului decan, serviciul religios. (Nu erau mulţumiţi cu cel general pe universitate !) Punctul culminant aii „rebeliunii44 a fost, cred, sîmbătă, 25 ianuarie 1941. Am privit prin fereastră scurgerea, care a durat aproape o oră, a celor două, trei mii de manifestanţi, care coborau, în ordine şi în rîn-duri de cîte patru, cinci, dinspre universitate (poate că începuse să ze formeze convoiul încă de la Copou), spre Piaţa Unirii, în apropierea căreia se găseau, pe strada Lăpuşneanu, cinematograful „Trianon*, unde avea să ţină o cuvîntare un şef legionar, nu ştiu de ce grad, numit Cosmovici. (De data aceasta nu am nici o îndoială cu privire la identitatea lui.)
După cum se ştie, „rebeliunea44 a fost înfrîntă. Organele de represiune au rămas, în general, credincioase lui Antonescu. Mai important a fost, cu siguranţă, sprijinul acordat de nemţi, direct şi, indirect, dar la fel de eficace, prin Ambasada şi oamenii lor de la Bucureşti. Nu le-a trebuit un simţ politic prea dezvoltat, ca să-şi dea seama că, pentru interesele lor, era de preferat Antonescu lui Horia Sima. Ce s-a întîmplat după aceea, în ţară şi din punctul de vedere al intereselor noastre, se cunoaşte de asemenea. Ele ar fi cerut, bineînţeles, înlăturarea şi a lui Antonescu, dar acest lucru era, în împrejurările date, o imposibilitate absolută. Trebuie recunoscut totuşi, indiferent de orice alte consideraţii, că
320
sub conducerea lui Antonescu şi a oamenilor lui situaţia nu s-a înrăutăţit, fără să se amelioreze în ce priveşte politica mare, naţională a României. Au scăpat (unii, poate, chiar de moarte) numeroşi intelectuali antifascişti de urmărirea lor sub toate formele şi prin toate mijloacele de intimidare.
In ce mă priveşte, m-am bucurat, fireşte, că s-au petrecut lucrurile în felul arătat, bucurie de natură strict personală. Mă simţeam în siguranţă, căci, în cazul cel mai rău, aş fi fost scos din învăţămînt, ceea ce nu credeam însă. Din punct de vedere politic nu era greu să văd că nu s-a schimbat mare lucru. Regimul fascist a durat pînă la Eliberare, puţintel atenuat ca metode de lucru în chestiuni de importanţă secundară. Ministru al Educaţiei Naţionale, în locul lui Traian Brăileanu, a fost numit generalul Radu Rosetti, membru activ al Academiei Române, apreciat ca istoric militar pe baza cîtorva lucrări de specialitate. (Fusese profesor al lui Antonescu la Şcoala de război.) Mă cunoştea, puţin, de la unele sesiuni generale academice, la care participam ca membru corespondent. De aceea m-am aşteptat să revină asupra suspendării mele, ceea ce a şi făcut pe la mijlocul lui februarie sau ceva mai tîrziu. Fiind nerăbdător, lucru firesc în condiţiile date, am făcut un drum la Bucureşti, după ce m-am sfătuit cu prietenii, printre ei Charles Slngevin, directorul Centrului franco-român. In urma demersului, necunoscut mie de mai înainte, al acestuia, am fost găzduit, tot din prudenţă şi din prietenie adevărată pentru mine, la Institutul francez. Directorul acestuia, Dupront, în prezent (şi de multă vreme) profesor la Sorbona, îşi pregătea bagajele, fiindcă îşi terminase misiunea. In convorbirile mele cu dînsul am constatat că era foarte pesimist în ce priveşte situaţia politică a ţării noastre, şi nu numai în general vorbind. Credea că urmărirea intelectualilor democraţi va continua, fie, şi sub forme ceva mai puţin grave, şi de aceea m-a sfătuit să plec peste graniţă, cu paşaport francez pentru mine şi soţia mea, făcîndu-se forte să mi le procure. M-a întrebat un singur lucru : dacă aş avea din ce trăi, în una dintre ţările neutre ale Europei. I-am răspuns afirmativ, vorbin-du-i de Elveţia, unde aveam relaţii ştiinţifice bune. Am
321
făcut asta numai pentru a-mi exprima, indirect, recunoştinţa pentru grija intr-adevăr prietenească pe care mi-o poartă. Altfel, nici nu voiam să aud de exil. Eram hotărât să rămîn unde m-am născut şi am trăit, deşi nu eram prea convins că am scăpat de necazuri. Pe ce se întemeia pesimismul acestui om foarte inteligent şi cu o viziune limpede a lucrurilor, pe care i-o da excelenta sa pregătire de istoric şi filozof al culturii, îmi este greu de spus. Se gîndea, probabil, mai puţin la ţara noastră, care urma totuşi să intre în război — această perspectivă era clară pentru mulţi — şi în mai mare măsură la Europa şi la lumea întreagă. Vedea uşor că victoriile lui Hitler vor duce curînd la un atac împotriva Uniunii Sovietice, cu consecinţele de ordin internaţional inevitabile în această conjunctură.
Întors la Iaşi, mi-am reluat, foarte curînd, după aceasta, activitatea obişnuită, la catedră şi la Institutul de filologie „Alexandru I. Philippide44, împreună cu ocupaţiile zilnice de mai înainte, ca şi cum nu s-ar fi întîm-plat nimic. Cu studenţii legionari şi cu simpatizanţii mişcării lor n-am avut necazuri. Se „cuminţiseră44, cel puţin formal, şi îşi căutau de munca la care îi obliga viitoarea lor profesiune. Eu însumi am lucrat ştiinţific aproape mai bine decît în epoca precedentă, cel puţin aşa rezultă din publicaţiile mele. (Mă refer la întreaga perioadă de pînă la Eliberare.) Buletinul Philippide a apărut regulat, cu un conţinut la fel de bogat ca şi pînă atunci, cu aceiaşi colaboratori, în general, toţi sau aproape toţi, „producţie44 locală, studenţi înaintaţi şi mai cu seamă foşti studenţi ai noştri. Am continuat să public mult, atît în acest periodic, cît şi în Bulletin lin-guistique de la Bucureşti. Mi-au apărut atunci două cărţi voluminoase : Limba română actuală. O gramatică a «greşelilor», Iaşi, 1943 şi Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944. Materialul de fapte prelucrat în amîn-două era adunat, bineînţeles, de-a lungul anilor precedenţi, dar redactarea propriu-zisă am realizat-o în epoca aceasta. Stilistica a constituit, în linii mari, obiectul unui curs universitar, ţinut tot atunci. Foarte numeroase au fost, ca mai totdeauna, în Buletinul Philippide, recenziile mele. Una dintre ele merită, cred, să fie menţio-
322
nată, fiindcă a constituit o dovadă de curaj, Cartea recenzată, o monstruozitate ştiinţifică, purta titlul (îl dau în traducere românească) Introducere în liiujnisticu rasială (autor, Edgar Glăsser). In cele aproape opt pagini pe care i le-am consacrat nu fac nici o apreciere de valoare, şi extrem de puţine sînt comentariile propriu-zise. In schimb, reproduc numeroase pasaje, dintre acelea care dovedeau, şi pentru mintea unui adolescent, ni aveam a face cu un caz de pură nebunie, produs al unei stări de spirit asemănătoare, din nefericire cvasigene-rală. Am avut, ulterior, satisfacţia, de natură strict politică, să aud că unii confraţi italieni antifascişti au comparat recenzia mea cu ale lui Benedetto Croce în ce priveşte metoda : citate, cu comentarii puţine şi fără aprecieri directe. Îmi amintesc, în legătură cu invocarea marelui filozof italian, explicaţia dată de el pentru un număr sărac in pagini al celebrei sale reviste La Critica, explicaţie scurtă dar plină de ironie extraordinară la adresa regimului mussolinian, care exercita o cenzură sălbatică : non per mancanza di nutrimento spirituale, mă...
Participam regulat la şedinţele lunare ale „Societăţii române de lingvistică^, al cărei sediu era la Bucureşti. Cu aceste prilejuri aflam multe lucruri, unele şi de natură politică, pe care nu aveam cum să le cunosc la Iaşi. îi vedeam, se înţelege, în primul rînd, pe colegii lingvişti, în frunte cu Al. Rosetti şi Al. Graur, pe care îi vizitam şi acasă. Cu ultimul discutam chestiuni politice mai delicate. Căci era — mai mult bănuiam decît ştiam că este — membru al P.C.R. Cîteodată întîlneam la dînsul pe Ştefan Roii, comunist bine cunoscut şi foarte activ. Mă duceam regulat şi la redacţia revistei Vremea, pe care o conducea, de fapt, George Ivaşcu şi la care colaboram cu articole de popularizare filologică. Intîlnirile mele acolo aveau şi colorit politic, cum nu se putea altfel, chiar foarte făţiş, date fiind vechile legături ale fostului meu student şi asistent. Cînd vizitele mele la Bucureşti coincideau, cronologic, cu şedinţele Secţiei literare a Academiei Române, participam la ele. Procedam tot aşa cu şedinţele sesiunii ei generale, din luna mai a fiecărui an, care dura două săptămîni. Se înţe-
323
lege că nu-mi puteam permite luxul să stau tot acest timp la Bucureşti, dar cîteva zile, alese după importanţa presupusă a comunicărilor, eram prezent acolo. Membrii activi ai Academiei aveau, încă de pe vremea lui Carol al II-lea, uniformă, imitată după a academicienilor francezi, chiar şi în ce priveşte culoarea : verde. (S-ar putea cita, fără maliţie, dictonul francez Honni soit qui mal y pense J, chiar dacă fostul rege putea fi considerat, în multe privinţe, legionar. In orice caz, nu era prea departe de ei ca psihologie şi, dacă şefii lor ar fi avut inteligenţă şi tact, cred că s-ar fi înţeles destul de bine cu dlnsul. O piesă de teatru bulevardier, mi se pare, avea titlul, cu valoare simbolică, L’habit vert.) Odată, după o şedinţă solemnă — numai în asemenea cazuri o purtau academicienii — ieşind din curtea Academiei, l-am văzut pe cunoscutul biolog materialist Grigore An-tipa, membru activ (în toate sensurile) al ei aşteptînd în poartă. M-am oprit, ca să-l salut, căci aveam mare stimă şi simpatie pentru el. îmi plăceau simplitatea şi umorul lui, ambele rare la asemenea oameni. Aştepta, mi-a spus, o maşină să-l ducă acasă. „Cum am să ies eu în stradă îmbrăcat aşa ? Să mă ia lumea drept cioclu ?!“
Deoarece ne găsim oarecum la capitolul „Ştiinţă44 (ar trebui să adaug „în epoca fascistă44), mă opresc la cîteva fapte mai interesante din punct de vedere politic. Guvernul hitlerist înfiinţase la Bucureşti „Institutul german de ştiinţă44, sub condiicerea romanistului Ernst Gamillscheg, elev al lui W. Meyer-Lubke, apreciat şi ca bun cunoscător al limbii române, căreia îi consacrase cîteva studii. (Primul a avut ca punct de plecare şederea lui — e un fel de a vorbi — în faţa noastră ca ofiţer austriac în timpul primului război mondial.) Era atunci autor al unei lucrări în trei volume masive despre elementul germanic în limbile romanice, un adevărat monument ştiinţifico-naţional închinat germanismului. Pînă şi în română a... descoperit vreo patruzeci de cuvinte de aceeaşi origine, pe care, cu o singură excepţie, i le-au combătut, respingînd etimologiile propuse de el, absolut toţi recenzenţii acestei lucrări. De aceea, cînd vorbeam despre creaţia „ştiinţifică44 amintită aici, eu îi modifi-
324
cam puţintel titlul, potrivit scopului ei celui adevărat, spunând „Institutul german de spionaj ştiinţific44. Pe baza reciprocităţii, guvernul nostru fascist a înfiinţat la Berlin un institut asemănător, cu acelaşi titlu, înlocu-indu-se „german44 prin „român44. Directorul lui a fost, din păcate pentru marea sa valoare ştiinţifică şi pentru memoria lui, proaspătă, acum în anul cînd a fost comemorat pentru o sută de ani de la naştere, Sextil Puş-cariu, numit, în 1940, rector al Universităţii clujene.
Liniştea, foarte relativă, dealtfel, care începuse a se instaura în viaţa noastră publică, după înfrîrigerea rebeliunii, n-a durat multă vreme. La 21 iunie 1941, într-o duminică, conducerea fascistă a ţării s-a alăturat lui Hitler în atacul contra Uniunii Sovietice. Războiul, pornit încă din primele ore ale dimineţii, a debutat cu o minciună : la 12° s-au auzit, prin Radio, clopotele catedralei din Chişinău (înregistrate demult pe disc), ca să vestească prima victorie, ocuparea oraşului. Faptul n-a surprins, dimpotrivă, era de aşteptat, cel puţin de către cunoscători, care erau foarte numeroşi. Regimul fascist al lui Antonescu era, în realitate, încă de la început, un aliat al lui Hitler, care obţinea prin oamenii săi, conaţionali unii, prieteni români alţii, absolut tot ce dorea şi, la rigoare, chiar mai mult decît atît. Evenimentul a îngrijorat pe mai toată lumea, ca orice război, chiar şi pe tinerii sau mai tinerii care nu trăiseră o asemenea calamitate. Opoziţie, tacită, uneori şi făţişă, exista, fireşte. In fruntea ei se găsea Partidul Comunist Român, foarte activ, cu toate riscurile, care de multe ori căpătau formă concretă, prin descoperirea autorilor diverselor acţiuni, care erau judecaţi şi condamnaţi, cîteodată chiar executaţi.
Antonescu şi oamenii lui îşi dădeau seama de atmosfera reală din ţară şi luau, în consecinţă, măsuri de toate felurile. Una, interesantă prin aspectul ei aparent democratic, a fost organizarea unui plebiscit, cu asigurarea expresă că cetăţenii au deplină libertate să voteze cum le dictează conştiinţa, fără teamă de a suferi ceva, în cazul cînd ar da un vot negativ. După terminarea operaţiei s-au publicat numele celor care s-au pronunţat împotrivă : 691, mi se pare ! Cine putea crede că restul cetăţenilor majori, adică toţi, erau pentru ? Am reţinut
325
numele unui confrate : Emil Petrovici, mare lingvist şi, după Eliberare, academician şi l-am invitat în modul cel mai sincer. Mi-a fost ruşine — mi-ar fi fost şi fără exemplul viitorului nostru tovarăş — că n-am putut apărea şi eu pe acea listă de onoare. Prieteni comunişti sau simpatizanţi ai partidului mi-au spus că, printre ei, cuvîntul de ordine venit de la conducerea lui superioară era să voteze pentru, spre a nu se demasca. Această informaţie m-a consolat, dar nu pe deplin şi nici pentru totdeauna. Şi acum regret, şi simt o profundă jenă — ca să nu spun altfel — că nu m-am putut conduce după convingerile mele, exact ca în cazul constituţiei lui Carol al II-lea, de care am vorbit în altă parte. Atunci, cel puţin mi-a ieşit buhul, care m-a bucurat... teoretic, că veneam agale la masa cu registrul de votare, semn că nu eram de acord.
Dacă plebiscitul a fost, în fond, o mascaradă, alte măsuri, luate tot cu scopul de a dovedi „tăria4* regimului, s-au caracterizat printr-o duritate care mergea, uneori, pînă la sălbăticie. Mă opresc la una singură, care a constituit o mare ruşine, răsfrîntă, din fericire, nu asupra poporului nostru, cum putea rezulta din comunicatul oficial publicat la sfîrşitul măcelului. Foarte curînd — la două, trei zile — după trecerea Prutului, Veronica Zosin, informatoarea de fiecare moment a noastră, ne-a spus că se pregăteşte ceva, deocamdată neprecis, ceva ce ar putea constitui o primejdie pentru mine şi alţi antifascişti. Soţia mea s-a convins imediat că lucrurile se vor petrece în modul presupus de prietena casei. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît noi amîndoi, găsindu-ne „rechiziţionaţi44 încă din prima zi a războiului, soţia de... bunăvoie, ca soră de caritate la spitalul Sf. Spiridon, iar eu în calitate de salariat public, nu puteam, fiindcă nu aveam timp, să facem gospodărie acasă şi, în consecinţă, luam masa de prînz la cantina spitalului. Acolo atmosfera era încărcată, din cauză că majoritatea „clienţilor44 erau fie legionari sadea, fie simpatizanţi ai acestora. încă de a doua zi am aflat că un medic, profesor universitar, care, după 23 August, avea să fie amestecat într-o chestiune urîtă, întreba — şi se întreba — cu ce drept mănînc eu la cantină. (Soţia, da, pentru că era cadru medical.) Cînd zvonurile
326
despre ce se pregătea au început să capete consistentă, tovarăşa mea de viaţă a intrat intr-o adevărată panică : „Trebuie să plecăm numaidecât din Iaşi !“ (şi anume la Buzău, în familia ei). Eu mă opuneam, invocând obligaţia legală de a rămîne acolo unde aveam funcţia în virtutea căreia mă găseam la dispoziţia autorităţii superioare. Pînă la urmă, am cedat, mai mult ca s-o liniştesc pe dînsa, şi am plecat (joi, 25 iunie) la Buzău. La o zi, două a începu! cumplitul pogrom contra populaţiei evreieşti, care s-a soldat cu 12.000 de victime. Militari germani umblau din casă în casă, conduşi, din nefericire, de huligani români, care le arătau unde locuiesc evrei. Unii, poate destul de mulţi, au fost măcelăriţi, alţii transportaţi ca viitori călători ai trenului-groază, încărcaţi, în numeroasele lui vagoane, toate de marfă, exact ca sardelele în cutiile lor, evrei din Iaşi, Tg. Frumos, Podul Iloaiei etc. Toţi stăteau în picioare, fiindcă nu se putea altfel (şi nu se putea altfel, din cauză că aşa era dispoziţia dată de iniţiatori). Vagoanele erau sigilate, aerul pătrundea prin puţinele şi micile deschizături din partea lor superioară. Căldura era ca în toiul verii, apa nu numai lipsea — aşa se hotărîse — dar nimeni, dintre cetăţenii aflaţi întîmplător în gările unde se oprea trenul, nu avea voie să le satisfacă această nevoie, pe care nenorociţii o strigau cu desperare. Căci acest tren al morţii a fost... plimbat prin toată Moldova, pe linia Paşcani, Roman, Bacău etc. pînă nu mai ştiu unde în Muntenia. De ce se oprea în mai toate staţiile ? Cu siguranţă că în vederea „lecţiei4* pe care fascismul credea că trebuie s-o dea, nu numai „mizerabililor duşmani ai poporului român44, ci şi acelora dintre noi care şi-ar fi permis să nu fie alături de el. Se pare că opririle aveau şi rostul de a încărca în tren, cu adăugarea unor vagoane în plus, evrei din diversele tîrguri şi oraşe prin care trecea. Se povesteau lucruri de apocalips despre chinurile de nedescris ale nenorociţilor condamnaţi la această moarte, prelungită, poate, o zi întreagă pentru unii, ceva mai puţin pentru alţii, după puterea de rezistenţă a fiecăruia. Comunicatul, de care am amintit, era de la început pînă la sfârşit o minciună grosolană şi o infamie fără (pereche. Se spunea că cei 500 de „ticăloşi44 care au pierit — numai atâţia ! — şi-au primit pedeapsa meri-
327
tată, pentru că, din locuri ascunse — printre ele, podul... Liceului militar ! — unde s-au introdus înarmaţi, au tras cu arme în trupele germane venite, prieteneşte, să ne apere împotriva bolşevicilor. Asta spune adevărul pe care î'1 cunosc eu despre această faptă odioasă — crimă colectivă unică în viaţa ţării noastre — care a umplut de indignare pe toţi oamenii cinstiţi.
Paralel cu vizitele asasine ale criminalilor au existat altele, mult mai puţine" şi mai modeste ca spectacol, făcute de un singur om : Veronica Zosin, prietena noastră, amintită deja în aceste pagini. Şi ea a mers din casă în casă, cît a putut, cu riscuri mari, să prevină pe cei ameninţaţi a fi ucişi, cîteodată chiar să-i ascundă ea însăşi, ajutată de alţi oameni adevăraţi, pe unde credea că ei ar fi feriţi de primejdie. In felul acesta a salvat un număr impresionant de suflete nevinovate şi a salvat, măcar simbolic, dacă ne referim la dimensiunile celor două acţiuni, ideea de omenie, însuşire prin excelenţă a poporului nostru, ca şi a maselor populare, indiferent de ţara lor de obîrşie. A meritat această fiinţă, şubredă ca sănătate, dar viguroasă ca spiritualitate umană, să fie după Eliberare primul magistrat-femeie al ţării !
De la Buzău m-am dus într-o zi la Bucureşti, ca să particip la o şedinţă a Academiei Române. Scopul adevărat era altul. Simţeam nevoie să mă întîlnesc cu unii prieteni, de la care puteam afla lucruri cunoscute de ei în ce priveşte situaţia politică şi cu care puteam vorbi în toată libertatea. La Academie, profesorul Ion Petrovici şi-a exprimat, văzîndu-mă, bucuria sinceră, că... sînt în viaţă. Auzise — şi nu numai el — în legătură cu pogromul descris mai sus, că am fost judecat sumar şi executat, împreună cu Radu Cernătescu şi cu alţi comunişti, fiind implicat (sau numai bănuit ca amestecat) în organizarea „rebeliunii44 care a dus la luarea măsurilor de rigoare contra celor vinovaţi. Aşadar, temerea soţiei mele, care nu s-a lăsat pînă nu m-a „luat44 cu dînsa la Buzău joi 25 iunie, era destul, dacă nu chiar foarte îndreptăţită. Bineînţeles că, după potolirea spiritelor şi instaurarea unei atmosfere relativ respirabile, ne-am întors la Iaşi, unde ne-am reluat ocupaţiile noastre obişnuite, în condiţii oarecum suportabile, în orice caz nu de natură a face im-
328
posibilă sau de a îngreuia prea mult o muncă oarecum normală. Dacă mai înainte de antrenarea ţării noastre într-un război contrar intereselor ei adevărate, ceea ce se petrecea pe eîmpurile de luptă şi în lumea diplomatică ne interesa oarecum de la distanţă, acum urmăream cu o curiozitate care creştea zi de zi, amestecată, de cele mai multe ori, cu emoţie, toate ştirile şi comunicatele din presă, precum şi emisiunile radiofonice. Ca de obicei în asemenea împrejurări, informaţiile provenite de la cele două tabere în conflict se contraziceau, mai totdeauna, şi ne puneau la grea încercare în ce priveşte depistarea, fie şi foarte aproximativă, a adevărului. (Mă refer la publicul mare şi, în primul rînd, la mine şi la cei din casa noastră, care nu poseda un aparat de radio în stare să prindă destule posturi străine.) Cu toate acestea, înţelegeam uşor că, după o înaintare oarecum rapidă a trupelor fasciste dincolo de Prut şi de Nistru, cu pierderi mari, chiar grele, mai cu seamă din partea românilor, lucrurile au început să se desfăşoare mai lent şi cu dificultăţi tot mai mari.
Nu este cazul, dealtfel nici n-aş fi în stare, să mă opresc nu la amănunte, dar nici măcar la evenimente mai importante din timpul celor trei ani încheiaţi ai războiului nostru, dus, adică, de noi, dar împotriva intereselor noastre. Cei curioşi să le afle au acum la dispoziţie studii şi cărţi întocmite pe bază de documente oficiale şi de fapte înregistrate, la timp şi oarecum pe viu, de presa românească şi străină. Cîteva lucruri, mai semnificative din diverse puncte de vedere, trebuie totuşi spuse.
După ocuparea unei părţi din teritoriul de peste Nistru şi a Odessei, ca centru urban foarte important încă din epoica ţaristă, a lua fiinţă o ţară-fantomă, numită Transnistria, cu un guvernator (aşa cred că se numea) român şi administrată, fireşte, tot de noi, dar, bănuiesc, ca să nu spun că sînt sigur, sub supravegherea „îndeaproape14 a comandamentului hitlerist. Cum s-a comportat administraţia „românească44 se poate şti tot din izvoarele amintite. In general, se pare că nu s-a dedat la excese de un fel ori altul, şi nu numai în comparaţie cu a „camarazilor44 hitlerişti. Căci românii, chiar în situaţii
329
excepţionale, absurde chiar, în care ajung în urma unei propagande criminale, venite din afară, îşi păstrează o bună parte din omenia lor tradiţională, care e o realitate verificată secole de-a rîndul prin fapte concrete, recunoscute şi de străini. Au fost destui ofiţeri superiori, comandanţi de unităţi militare, unii şi cu sarcini propriu-zis administrative, a căror comportare mai mult decît corectă a fost apreciată oficial de către autorităţile sovietice după întoarcerea acestora acasă. Ţin minte, cred, sigur, numele generalului Mihail Lascăr, care s-a distins şi din punct de vedere pur profesional.
La fel ca în timpul primului război mondial — nici nu era posibil altfel — existau şi printre noi, neluptătorii, două „tabere“, cu o deosebire totuşi faţă de atmosfera de atunci. Adversarii Uniunii Sovietice erau acum mult mai numeroşi, mai încrezători în victoria Germaniei şi chiar mai agresivi decît cei a Rusiei ţariste. Şi aceasta, pe de o parte pentru că rolurile se schimbaseră, iar pe de alta şi, mai cu seamă, din cauză că în Rusia din 1941— 1944 conducerea politică şi poporul în întregimea lui erau „de stînga“. De aici, dorinţa lor fierbinte ca fascismul să biruie comunismul şi democraţia în general, indiferent de nuanţe, şi credinţa lor în această biruinţă, nu numai şi după înfrîngerea hitleriştilor la Stalingrad, ci chiar pînă în vara anului 1944, după invazia aliaţilor, la 6 iunie, în Franţa. Vorbeau toţi de o armă secretă, gata, gata să intervină şi să distrugă într-o clipă pe toţi duşmanii regimului care, după... proorocirea creatorului lui, „frumosul Adoiph“, trebuia să dureze 1000 de ani, nici mai mult, nici mai puţin. Am arătat în altă parte că, la o şedinţă a consiliului Facultăţii de Litere, ţinută prin iulie 1944, un coleg a cerut să... retragem sau să anulăm propunerea făcută în 1939 ca Premiul Nobel pentru pace să fie acordat lui Roosevelt. O confuzie psihologică, bine cunoscuta şi frecventă, uneori chiar în împrejurări normale : dorinţa, fiind mai puternică, din cauza pasiunii mînate de interese, învinge şi întunecă raţiunea. Antifasciştii, mai puţin numeroşi — aceasta mai mult ori mai puţin pe faţă, căci în realitate ei erau foarte mulţi — animaţi de convingeri, se manifestau mai calm, dar mai încrezători, pe bază de fapte reale, şi nu mai aveau nici o îndoială în
330
ce priveşte victoria Aliaţilor încă de la eşecul, extrem de grav, al teribilei bătălii pentru cucerirea Moscovei. Atunci s-a putut vedea mai clar deosebirea dintre lupta pentru apărarea ţării, în cazul de faţă şi a unui regim avansat din punct de vedere politic, în care luptătorii cred, şi aceea pornită din dorinţa de a cuceri, de a satisface interesele şi ambiţiile unui grup restrîns de indivizi, lipsiţi de omenie şi de înţelegere justă a rosturilor poporului, ajuns, prin mijloace condamnabile, sub conducerea lor.
Oraşul nostru, mai exact spus locuinţa mea, a fost scena de început a unui act dramatic, cunoscut numai de cîţiva oameni, dintre care unii îl vor fi uitat, deşi au participat activ la desfăşurarea lui. Intr-o zi, la cîteva luni după intrarea României în război, vine la mine Charles Singevin, conducătorul Centrului franco-român, despre care am vorbit în alt loc al acestei cărţi, ca să-mi povestească următoarea întîmplare. Intr-un regiment german, care, în drum spre frontul de est, a făcut un popas de o zi la Iaşi, se găseau şi numeroşi tineri francezi din Alsacia, aflată atunci sub stăpînirea hitleristă. Fiind lăsaţi liberi cîteva ore prin oraş, doi dintre ei, informaţi, nu se ştie cum, despre existenţa centrului amintit, s-au dus la sediul lui, împinşi, în mod firesc, de curiozitate, poate şi de altceva. Fapt este că unul nu s-a mai întors la unitatea lui, îndemnat, bineînţeles, de Singevin, care a vrut să-l salveze şi, salvîndu-1, să apere, utopic şi simbolic, poporul francez contra agresorului fascist. Pentru atingerea scopului avea nevoie de... complici. S-a gîndit la noi, la mine şi la soţia mea. Planul său, care s-a realizat întocmai, a fost alcătuit în cele mai mici detalii. După ce l-a dus pe soldat acasă la dîn-sul, i-a pus pe foc uniforma şi l-a îmbrăcat civil cu nişte haine ale sale. Cum tînărul „liberat44 (din armată) nu putea să rămînă la Iaşi — nu exista, fără risc, posibilitatea de a-1 „ascunde44, şi încă pentru cine ştie cită vreme, în împrejurările date — prietenul nostru s-a gîndit să-l „expedieze44 la Bucureşti, la Legaţia Franţei, unde el s-ar fi găsit în siguranţă, căci ar fi trăit pe un teritoriu devenit francez conform principiului diplomatic al extrateritonalităţii. Cum urma să-l ajutăm noi ?
331
Singevin ştia, de la noi, că soţia mea urma să se ducă la Bucureşti. Deoarece făcea muncă obştească, în calitate de soră de caritate, a putut obţine de la comandamentul militar o cabină cu două paturi la trenul de noapte. Tînărul alsacian trebuia... transformat într-un nepot al nostru, lucru cu atît mai uşor, cu cît acesta se găsea deja la noi, ca student medicinist în anul al II-lea. Se numea Marcel Popescu, astăzi... avocat în Bucureşti. Trebuia să fie bolnav, şi încă foarte grav, ca să se poată justifica, la nevoie, transportarea lui la Bucureşti, singurul loc unde i se putea face o intervenţie chirurgi cală eficace. Transformarea amintită s-a realizat cu ajutorul unui medic (doctorul Urbanovici) prieten bun şi discret al lui Singevin, care, într-o cameră a locuinţei mele, i-a făcut „nepotului* nostru un bandaj la capul întreg, cu excepţia ochilor şi a nasului (ca să vadă şi să respire). Nu putea să vorbească, nu atît pentru că îi acoperise gura de tot, cît mai ales fiindcă operaţia trebuia făcută la... gît, unde se produsese... o infecţie teribil de primejdioasă. La ora potrivită, cei doi călători, soţia mea şi tînărul alzacian, acesta pe „post de nepot*, cum se spune familiar astăzi, au plecat la gară şi s-au instalat în cabină. (După întoarcerea soţiei de la Bucureşti, am aflat prin ce spaimă, din fericire de scurtă durată — cîteva secunde — a trecut, înainte de pornirea trenului. La un moment dat aude glasul destul de aspru al unui general, care îşi căuta cabina proprie, îngrijorat, o clipă, că a ocupat-o altcineva. însoţitorul vagonului i-a spus că una e ocupată de doamna Iordan cu nepotu-său. „Ştiu asta, dar care e a mea ?* Intr-adevăr, mai era una, şi neliniştea, cu bătăi de inimă puternice, a încetat.) Pe peronul Gării de Nord îl aştepta un colaborator al Institutului francez, care l-a dus la Legaţie, unde i s-a găsit o ocupaţie, după prima izbucnire... furioasă a unui consilier, nemulţumit şi îngrijorat că faptul acesta poate fi aflat de Ambasada germană, cu consecinţe grave de ordin diplomatic. Aceste detalii le-am aflat de la Singevin, care mi le-a povestit plin de revoltă faţă de această atitudine. Cînd a stat de vorbă cu compatriotul său diplomat, a reacţionat cum trebuie : „Nişte străini de poporul nostru m-au ajutat, cu riscuri extraordinare,
332
să salvez un francez, transformat în soldat german hit-lerist, şi voi vă înfuriaţi că vă creez dificultăţi diplomatice, dealtfel imaginare ?!“
In viaţa universitară ieşeană, care îşi urma cursul ei obişnuit, relativ normal, s-au petrecut unele evenimente importante, şi nu numai sub raportul ştiinţific şi cultural. Generalul Radu Rosetti, succesor, cum am arătat mai înainte, al legionarului Traian Brăileanu, la Ministerul Educaţiei Naţionale, după o cercetare atentă, bazată pe documente numeroase şi indiscutabile, a pensionat, din oficiu, pe G. Pascu, titularul catedrei de Istorie a literaturii române vechi. Gurînd după aceasta, s-a publicat concurs ipentru ocuparea ei. Comisia numită de minister în vederea soluţionării acestei probleme avea printre membrii ei un singur specialist propriu-zis în materia catedrei, pe Nicolae Cartojan. Ceilalţi, printre care mă număram şi eu, aveau unele contingenţe cu ea, variabile de la unul la altul. Am amintit cu alt prilej că legea învăţămîntului superior prevedea două proceduri pentru ocuparea unei catedre vacante : chemarea şi examenul. Se începea, teoretic totdeauna, cu prima. In cazul de faţă, Cartojan a întocmit un raport prin care recomanda pe asistentul său, cu titlul de doctor şi cu unele lucrări publicate, nu prea numeroase şi nici deosebit de valoroase. Raportul a fost prezentat, conform legii, consiliului profesoral al Facultăţii de Litere, spre a fi discutat şi apoi acceptat sau respins. Pentru acceptare se cerea votul a două treimi din totalitatea profesorilor titulari, indiferent dacă participau sau nu la şedinţă. Eu am venit cu un raport personal, pregătit de mai înainte, — aveam dreptul la aceasta, şi nu numai eu — dacă nu eram de acord cu punctul de vedere al raportorului desemnat de membrii comisiei. Mi se părea că cel propus de Cartojan era mai mult un biograf şi bibliograf al literaturii vechi şi iprea puţin un istoric al ei, înţelegînd prin aceasta un cunoscător şi „judecător*4 nu numai al valorii ei culturale ci şi al celei artistice. De aceea, după ce arătam teoretic acest lucru, ca un fel de expunere de motive, am trecut la recomandarea lui George Călinescu, referindu-mă pe larg la capitolul consacrat literaturii noastre vechi în cunoscuta sa, foarte contestată, atunci,
333
Istorie a literaturii române de la origini... Nu-mi făceam iluzii că raportul meu va obţine chiar zece voturi (atîta însemnau cele două treimi), cerute de lege, dar eram aproape sigur că voi împiedica „chemarea44 candidatului amintit. Intr-adevăr, pentru acesta s-au pronunţat numai opt colegi, ceilalţi m-au urmat pe mine (trei sau patru), iar unul (Al. Claudian) s-a abţinut.
Interesează, cred, din multe puncte de vedere, epilogul acestui eveniment, sub ambele lui aspecte : legal şi psihologic. Primul era indicat precis de lege : publicarea din nou a vacanţei catedrei pentru ocuparea ei, prin examen, de către candidatul reuşit, cu titlul de profesor agregat. Celălalt aspect este caracteristic pentru atmosfera universitară, mai mult ori mai puţin aceeaşi, indiferent de epocă sau de împrejurări, cum am încercat s-o descriu într-un capitol special al acestui volum. G. Căli-nescu a fost extrem de mulţumit de atitudinea mea, dovadă dedicaţia din prima ediţie a scrierii sale Sun, care povesteşte, voalat, dar nu indescifrabil, diverse întîmplări... universitare, unele strîns legate de cele spuse aici despre ocuparea catedrei de Istorie a literaturii române vechi. După cît ştiu, nici una dintre numeroasele sale lucrări, ştiinţifice sau beletristice, nu este dedicată cuiva. In schimb, l-a iritat enorm reversul medaliei. La şedinţa în discuţie a consiliului profesoral a lipsit C. Balmuş, admirator sincer şi prieten foarte bun al lui Călinescu. (Au fost colegi la Şcoala română de la Roma.) Absenţa acestui coleg era motivată extrem de serios : tatăl său, învăţător pensionar la Bîrlad, se îmbolnăvise grav — curînd după aceea a şi încetat din viaţă — şi avea nevoie, fără să ceară, de prezenţa fiului său. Călinescu n-a vrut să creadă şi a atribuit absenţa lui Balmuş temerii acestuia, ca să nu spun lipsei lui de curaj. Nemulţumirea nu i s-a potolit cu vremea, mai degrabă, dimpotrivă, cum rezultă clar, pentru cunoscătorii buni şi corecţi ai faptelor, din Bietul Ioanide şi Scrinul Negru, unde un anumit personaj are ca model pe entuziastul şi valorosul filolog clasic, care a fost Balmuş. Cît despre Al. Claudian, şi acesta prieten, vechi şi preţuit al lui Călinescu (prezent, ca poet, în Istoria literaturii, citată mai sus, a acestuia), care s-a abţinut de la
334
vot, ca să nu supere pe Ion Petrovici, pe atunci ministru al Educaţiei Naţionale şi duşman personal, foarte înverşunat, al lui Călinescu, din respect pentru «memoria acestei excepţionale personalităţi a culturii noastre naţionale, nu spun cum l-a primit acasă la dînsul, cînd i a făcut o vizită la cîtva timp după şedinţa consiliului profesoral.
O manifestare, în multe privinţe, cu totul insolită în timpul acela, cînd toate organele de represiune erau cu ochii în patru, chiar şi la ce nu exista, ci numai li se părea, a fost comemorarea lui Traian Bratu, fost rector, îri mai multe rînduri, al Universităţii ieşene, despre a cărui activitate, ca şi despre încercarea legionarilor de a-1 asasina (la 1 martie 1937), am vorbit pe larg în altă parte. Iniţiativa au luat-o eîţiva profesori ai Facultăţii de Litere şi a putut fi realizată în condiţii surprinzător de favorabile. Surpriza cea mai mare a fost obţinerea autorizaţiei necesare pentru organizarea comemorării. Au luat cuvîntul un fost elev din serii mai recente şi eîţiva foşti colegi. Printre aceştia m-am numărat şi eu, într-o triplă calitate, aceea de elev, coleg şi prieten. Deoarece sper să intereseze unele pasaje ale cuvîntării mele pe mulţi dintre cititorii acestei cărţi, îmi permit să reproduc anumite pasaje ale ei, toate cu conţinut politic, aşa cum au apărut în „Anuarul Universităţii «Cuza-Vodă» din Iaşi“ (a. 1943).
„înţelegerea pentru nevoile sufleteşti ale tineretului pus sub oblăduirea sa, Traian Bratu o manifesta şi în probleme străine de viaţa universitară propriu-zisă. Mă refer la mişcările politice ale unei minorităţi studenţeşti, foarte tenace în urmărirea şi realizarea scopurilor ei. Nu-i momentul şi nici locul să mă opresc la acest capitol din activitatea fostului nostru rector. Voi spune numai că, pe cît de îngăduitor era cu aspiraţiile îndreptăţite ale studenţilor, chiar în afara preocupărilor strict universitare, pe atît de dîrz se împotrivea la toate încercările de a provoca agitaţii în vederea unor interese de partid. Mi-a mărturisit odată cît de adînc l-a. mîhnit atitudinea conducătorilor unei asociaţii studenţeşti, care, ca să obţină autorizaţia de funcţionare, suprimase din
335
statute pînă şi cele mai legitime aspiraţii de ordin naţional, şi cum el, rectorul, i-a silit, după o aspră mustrare, să reintroducă dispoziţiile privitoare la activitatea din domeniul vieţii pur spirituale, fără de care nu se poate concepe o organizaţie de tineret universitar.
La fel de blînd, înţelegător, tolerant, dar şi de energic, cînd împrejurările cereau, era Traian Bratu ca om. Cine l-a cunoscut bine ştie aceasta. Lipsit de ambiţii deşarte, deci şi de invidie, constata bucuros faptele bune şi le lăuda cu toată sinceritatea, de oriunde şi de la oricine ar fi venit ele. Un adevărat „boier“, fără defectele obişnuite la mulţi urmaşi ai boierimii de odinioară, în schimb, cu calităţile atîtor reprezentanţi ai clasei ţărăneşti, din care se ridicase : modest, delicat, omenos, gata să ajute pe aproapele aflat în nevoie şi chiar să sufere pentru el.
Şi cu toate acestea {sau, mai degrabă, tocmai din cauza aceasta), pe Traian Bratu nu l-au apreciat, după adevărata lui valoare, foarte mare din punct de vedere strict uman, decît un număr redus de oameni. Pentru cei mai mulţi, care-1 cunoşteau numai din auzite, el era un profesor universitar, nici mai bun, nici mai rău decît majoritatea colegilor săi. In schimb, alţii, şi anume cei loviţi în interesele lor de dîrzenia sa, l-au prezentat, ori de cîte ori au avut prilejul, aş putea spune după chipul şi asemănarea lor înşişi, izbutind adesea să creeze în jurul lui o atmosferă plină de ură şi de răutate, care, din nefericire, a influenţat şi, în parte, continuă să influenţeze multe suflete slabe, pradă uşoară a invidioşilor şi a calomniatorilor de profesie...“
[...] „In acest sens, Traian Bratu a fost un mare nedreptăţit. Şi trebuia să fie nedreptăţit un om ca dînsul ! Căci era sincer, cu preţul popularităţii, la care ţinem atîta, chiar cînd nu sîntem politicieni propriu-zişi. Spunea, cu o delicateţe formală perfectă, lucruri neplăcute, chiar grele, cînd împrejurările cereau. Lovea fără cruţare în toate combinaţiile care primejduiau interesele generale, aşa cum le înţelegea el. Trecea peste legături personale şi politice, fără şovăire. Persevera pînă la capăt într-o atitudine, care i se părea conformă cu îndato-
336.
ririle sale de om şi profesor şi pe care o lua după o serioasă cercetare a chestiunii în discuţie. Şi izbutea de multe ori să-şi impună punctul de vedere. Amintesc numai lupta, într-adevăr tiranică, pe care a dus-o cu prilejul ocupării catedrei de Sociologie, rămasă vacantă prin transferarea la Bucureşti a profesorului D. Guşti. Majoritatea consiliului recomandase un candidat vădit inferior, sub toate raporturile, concurentului său, regretatul Petru Andrei. Graţie atitudinii lui Traian Bratu, care, într-un memoriu de cîteva zeci de pagini, a arătat greşeala şi nedreptatea de neiertat a consiliului, ministrul Instrucţiunii Publice de pe atunci, prof. P.P. Negu-lescu, a refuzat numirea candidatului recomandat, hotă-rînd publicarea din nou a vacanţei, pentru împlinirea formelor legale.
Această dîrzenie, neobişnuită la noi, i-a creat, în ochii celor răi sau slabi de fire, reputaţia, falsă şi absolut nedreaptă, că-i răzbunător. Sentimentul răzbunării era lucrul cel mai străin de sufletul lui Traian Bratu. De cîte ori nu l-am văzut în atitudinea unui creştin autentic, care se smereşte, tocmai pentru că se învinge pe sine însuşi, şi nu ripostează la injurii, din convingerea că există o justiţie mai presus de cea trecătoare şi precară a oamenilor ! Era colţuros, cum se exprima singur, jumătate în glumă, jumătate serios : cioplit dintr-o bucată, aşa cum stă bine unui ţăran adevărat şi unui fecior de ţăran, care nu-şi uită obîrşia, chiar cînd ajunge în fruntea ierarhiei sociale44. [...] „Nedreptate oribilă, complicată cu injurii fizice extrem de grave, a fost şi atentatul de la 1 martie 1937, care era să-l coste viaţa şi care, în orice caz, i-a zdruncinat, pentru totdeauna, sănătatea trupească şi chiar pe cea sufletească. Acest atentat a fost urmarea fatală a atmosferei de ură pe care duşmanii lui Traian Bratu au ştiut s-o creeze şi s-o alimenteze, între altele, cu concursul presei (printre gazetele ostile se afla, din nenorocire, şi una studenţească). Şi ca şi cum crima n-ar fi fost suficientă prin ea însăşi, a trebuit să i se adauge comentariile şi explicaţiile murdare ale unor anumite jurnale (unul din ele condus de un fost elev), al căror scop era să justifice, în numele principiilor de înaltă
337
moralitate, fapta atentatorilor şi să regrete, printre rîn-duri, că aceştia n-au putut duce pînă la capăt... sacra lor misiune44.
„A fost un exemplar strălucit al rasei româneşti, produs fericit al unor condiţii prielnice. A avut, mai întîi, o admirabilă ereditate socială : ţăran din veacuri imemoriale, dar ţăran cu oarecare stare materială, singura care permite independenţă, libertate şi dîrzenie, apoi tot aşa de bună ereditate etnică : ardelean, deprins cu lupta, cu rezistenţa, cu seriozitatea şi dramatismul vieţii. Străin, în cea mai largă măsură, de balcanismul care ne-a stăpînit atîta vreme pe noi cei din Vechiul Regat şi din provinciile răpite mai tîrziu. Iar la toate acestea s-a adăugat ereditatea directă, cea personală şi familială, căci, din nefericire, nu toţi fiii de ţăran şi nici toţi ardelenii au dovedit tăria şi nobleţea de caracter a lui Tra-ian Bratu. Au venit, în sfîrşit, cultura şi pregătirea de mai tîrziu (în ţară şi în străinătate), care s-<au putut altoi pe o moştenire dintre cele mai fericite.44
Această manifestare a fost considerată de foarte mulţi oameni ca un act de curaj colectiv, care continua, dealtfel, o tradiţie destul de veche a Facultăţii de Litere din Iaşi, citadelă modestă, dar reală, a democraţiei din ţara noastră.
Vremea trecea greu, dar plină de întâmplări îmbucurătoare sau, cel puţin, dătătoare de speranţe în ce priveşte biruinţa cauzei drepte a omenirii. Germania hitle-ristă da semne, pe fronturile de luptă, că nu mai dispunea de forţa, nici militară, nici morală, cu care dez-lănţuise catastrofa. începuseră a se clătina, fără să arate direct, în convingerile lor optimiste, pînă şi cei mai entuziaşti admiratori ai ei. Dacă în vest nu se produceau evenimente vrednice de luat în consideraţie, în est armatele sovietice trecuseră deja la ofensivă, mai cu seamă după greaua, dar strălucita şi binefăcătoarea victorie de la Stalingrad. Cititorii mei pot găsi multe şi exacte fapte despre mersul războiului în această epocă de început a terminării lui provizorii (pînă prin primăvara lui 1944) în numeroasele lucrări cu caracter militar şi politic consacrate lui. Eu voi povesti unele lucruri mult mai
338
puţin importante legate de el, dar necunoscute, în general, şi în orice caz interesante, poate, chiar semnificative pentru atmosfera spirituală a epocii.
In toamna (aşa cred) anului 1943 a murit Octav Botez, succesorul lui Ibrăileanu la catedra de Istorie a literaturii române moderne. Urma, deci, ca ea să fie ocupată de altcineva. S-a procedat la fel ca în toate cazurile similare : publicarea vacanţei şi desemnarea de către Ministerul Educaţiei Naţionale a membrilor comisiei însărcinate cu recomandarea unui succesor. Era alcătuită din şapte membri : patru profesori titulari ai Facultăţii noastre (printre ei mă găseam şi eu) şi cîte unul de la fiecare dintre celelalte trei universităţi ale ţării. Ministru era Ion Petro viei, numit mai de mult, după demisia benevolă a generalului Rosetti. De la Bucureşti a venit D. Caracostea, titularul catedrei cu acelaşi profil ca al celei declarate vacante. Îndeplinirea acestor formalităţi preliminare a durat destul de mult, din cauza birocraţiei noastre binecunoscute. Intre timp, frontul de luptă răsăritean ajunsese şi în Moldova, nu prea departe de Iaşi, fără să se simtă urmările inevitabile în asemenea împrejurări. Comisia a început să lucreze spre mijlocul lui martie, în deplină înţelegere cu privire la „chemarea44 viitorului profesor, pe baza articolului 81 al legii învăţămîntului superior. Raportul l-a întocmit D. Caracostea, cel mai indicat prin activitatea sa ştiinţifică şi didactică să îndeplinească această sarcină. Surpriză, mare, pentru toată lumea : era recomandat, în chip elogios, George Călinescu. De ce surpriză ? Noi toţi ştiam, mai direct sau mai indirect, mai clar sau mai vag, că istoricul literar de la Bucureşti nu-1 prea agrea pe autorul atîtor lucrări, care nu semănau în nici o privinţă cu ale sale. Cum se explică totuşi „obiectivitatea44 lui ? Gurile rele povesteau că între Caracostea şi Ion Petro-vici, care, dacă nu fuseseră chiar, prieteni, se găseau în relaţii mai mult decît corecte, se produsese, în ultimul moment, o răceală. Pe de altă parte, ministrul urmărea de aproape activitatea lui Călinescu, în speranţa că îi va putea da o „lovitură44. Am arătat în altă parte cauzele duşmăniei. Aceste două elemente, „răceala44 şi atitudinea lui Petrovici contra lui Călinescu, s-au combi-
339
nat în mod fericit, ca să dea rezultatul amintit. Toţi membrii comisiei au fost de acord, iar eu, bucuros, ca şi cum ar fi fost vorba de un succes personal, am ţinut să mulţumesc, la şedinţa finală, în numele Facultăţii noastre, lui Caracostea, asigurîndu-1 că a săvîrşit o faptă nu numai dreaptă, ci şi de mare însemnătate pentru cultura românească în general.
Nu pot să nu povestesc cele ce urmează. La şedinţa consiliului profesoral, care trebuia să ratifice propunerea comisiei de „chemare*, au participat şi colegii care locuiau în Bucureşti, printre ei, titularul catedrei de Franceză, prezentat cum merita in aceste „Memorii*. Era un mare admirator al ministrului şi ţinea să-i facă plăcere, dacă nu se putea bucurie, ori de cîte ori se ivea ocazia. In timpul călătoriei de la Bucureşti la Iaşi nu se jena să spună călătorilor, cunoscuţi de el, din acelaşi vagon, că vine la şedinţa în care se va discuta problema Căli-nescu şi că va combate cu dîrzenie eventuala „chemare* a acestuia. Cind a văzut cum se desfăşoară dezbaterea (recomandarea, elogioasă, a întregii comisii, ca şi toate luările de cuvînt), şi-a pierdut curajul, de fapt i-a revenit... uzul raţiunii şi a votat nu contra, ci pentru. Inteligenţa sa, obişnuită, dar foarte dezvoltată în latura ei practică, şi-a dat seama că opoziţia lui nu putea schimba cu nimic situaţia.
Epilogul final, dacă pot spune aşa, a fost mult mai interesant. Un asistent al Facultăţii noastre, estetician ca formaţie, care dorea să fie promovat conferenţiar, s-a gîndit că i se oferă prilejul de a-şi satisface dorinţa. Călinescu era titularul conferinţei de critică şi estetică literară, a cărei a doua jumătate aparţinea, cel puţin ca formulare, esteticii, ceea ce însemnează că putea fi ocupată, în întregimea ei, şi de un filozof specialist în estetică. (La Bucureşti, de pildă, conferinţa corespunzătoare avea un titular, pe Tudor Vianu, exact în aceleaşi condiţii.) A făcut repede un drum la Bucureşti, unde s-a prezentat ministrului Petrovici, care îl agrea. Acesta, aflînd din... expunerea de motive a solicitantului ce s-a petrecut la Iaşi, a întrebat surprins şi furios totodată ; „Ce? A fost recomandat Călinescu?!* „Da, domnule ministru, în unanimitate.* „Cum ? N-a fost nici un vot
340
contra ?!tt Se spune — a spus probabil postulantul la conferinţa, care urma să rămînă vacantă — că ministrul, care stătuse în picioare tot timpul convorbirii, a căzut, pur şi simplu (nu s-a aşezat!), pe scaun. Singurul lucru pe care l-a mai putut face, ca răzbunare, a fost să nu întocmească decretul de numire, deci să nu-1 semneze, pentru numirea lui Călinescu în noua calitate a acestuia, de profesor titular la catedra de Istorie a literaturii române moderne, deşi a continuat să mai fie membru al guvernului pînă la 23 August, adică cinci luni. învingătorul a fost numit de ministrul noului guvern constituit după Eliberare, dar nu la Iaşi, unde nu voia să se mai întoarcă, ci la Bucureşti : catedra corespunzătoare a Facultăţii de Litere de acolo era vacantă.
în perioada, foarte scurtă, cît a durat lupta pentru biruinţa lui Călinescu, frontul se apropiase de Iaşi, la o distanţă de vreo zece kilometri. Pentru moment, locuitorii şi casele lor nu erau ameninţaţi de nici o primejdie, fiindcă nu se dădeau lupte. Dar măsuri în vederea evacuării oraşului se luaseră încă de mai înainte şi începuseră chiar să fie aplicate. Mi-amintesc că am avut un diferend, serios, consemnat oficial în scris, cu rectorul universităţii, care îşi rezervase pentru bibliotecă şi diverse ustensile ale catedrei sale (de Geografie) şaisprezece lăzi, puse la dispoziţie de autorităţi, iar colegilor săi, celor mai mulţi, numai cîte patru. Am protestat, fiindcă trebuia, dar am rămas tot cu patru şi cu... protestul.
în ziua de 21 martie — era într-o luni — n-am mai putut rezista îndemnurilor, din ce în ce mai stăruitoare, ale soţiei mele şi, ca s-o liniştesc, am plecat seara la Buzău, oraşul ei natal, unde urma să vină şi ea după cîteva zile. Rămasă singură, s-a îngrijit de salvarea, înainte de toate, a bibliotecii noastre. Au ajutat-o împrejurările, adică întîmplarea. Sora mea Paraschiva, care locuia la Iaşi şi era soţie de ofiţer, a obţinut, pe bază legală (funcţiona legea războiului), un vagon pentru a-şi transporta gospodăria, cîtă credea de cuviinţă, căci şi ea trebuia să părăsească oraşul. Aceasta însemna că puteau fi salvate toate cărţile mele, precum şi alte lucruri mai de preţ, nu prea numeroase, căci soră-mea putea
341
dispune cum i se părea mai potrivit de vagonul ei în ce priveşte încărcătura. Partea grea era însă alta. Cărţile trebuiau puse în lăzi, şi lăzile trebuiau confecţionate. De marţi pînă sîmbătă problema a fost rezolvată în cele mai bune condiţii, graţie devotamentului şi energiei, ambele extraordinare, ale soţiei mele, care şi-a dovedit şi cu acest prilej devotamentul şi afecţiunea neştirbite pentru tovarăşul său de viaţă, la fel de proaspete de-a lungul celor patruzeci şi şapte de ani de viaţă comună. Pînă la urmă, biblioteca a ajuns la Rîmnicul Vîlcea, unde ni s-a părut a fi mai la adăpost decît la Buzău, între altele, şi pentru că acolo trăia o soră de a ei, soţie de ofiţer superior. După patru ani m-am regăsit, la Iaşi, în posesia tuturor cărţilor mele, care n-au avut nimic de suferit în cele două călătorii, pe vreme de război, de la Iaşi la Buzău, apoi la Rîmnicul Vîlcea şi înapoi la Iaşi. De întoarcerea lor la obîrşie s-a ocupat tot neuitata mea tovarăşă de viaţă, căreia îi aduc cu acest prilej omagiul meu de neclintită recunoştinţă, şi nu numai pentru osteneala descrisă aici.
Norocul pe care l-a avut biblioteca mea l-a avut, lucru infinit mai important, şi aceea a universităţii, una dintre cele mai vechi şi mai bogate ale întregii ţări. Dar, vorba populară : norocul e cum şi-l face omul. Şi în cazul ei tot oamenii au meritul principal, dacă nu chiar exclusiv ei. Salariaţii bibliotecii, de care s-a ocupat cîţiva ani şi Eminescu, au dat dovadă de un devotament pentru carte în general, ca şi pentru cartea -publică, vrednic de toată admiraţia şi cinstirea, cu atît mai mult, cu cît ea a fost transportată la Alba-Iulia, unde s-au instalat de asemenea rectoratul şi cele mai multe Facultăţi ale universităţii. Facultatea de Litere şi-a avut sediul în apropiere, la Zlatna. In aceleaşi bune condiţii şi datorită aceluiaşi devotament uman a fost readusă la Iaşi această comoară, fără nici o pierdere demnă de luat în considerare, caz, cred, unic în împrejurări ca acelea. O soartă similară au avut şi bibliotecile seminariale, unele neobişnuit de valoroase, în frunte cu cea a seminarului de matematică, pe care am menţionat-o, din fugă, în alt capitol al cărţii.
342
La Buzău, unde ne-am .refugiat, soţia şi ou, n-am stat prea mult. Fraţii ei, de teama bombardamentelor aeriene, care, în treacăt spus, erau ca şi inexistente', alît ca frecvenţă, cît şi ca intensitate — toate cauzale' <!<• avioane sovietice de calibru mic — aranjaseră să piere din oraş spre munte şi să se stabilească la Nehoiaş. Ne-au luat cu dînşii acolo, unde am stat, în condiţii satisfăcătoare, pînă spre sfîrşitul războiului, în prima lui parte.
La părăsirea Iaşilor, îmi luasem de lucru, în continuare, la Toponimia românească, ediţia a doua, care îmbrăţişa întregul material toponimic al ţării, în graniţele ei de după primul război mondial. Familia soţiei mele, destul de numeroasă, închiriase două case. Una ar fi ajuns pentru toţi, adică şi pentru noi cei de la Iaşi, dar, deoarece dispuneam, în general, de mijloace financiare, am fost de acord cu ideea unuia dintre cumnaţi, care, cunoseîndu-mi „tabieturile4*, printre ele pe cel... ştiinţific, s-a gîndit, din simpatie sinceră pentru mine, să mi le menajeze. Eu lucram în casa mai mică, la cîţiva paşi de cea mare, care aparţinea unui chiabur — ar trebui să spun chiaburoi, căci era nu numai agricultor, proprietar de păşune şi de pădure, ci şi cîrciumar. Parterul casei lui, care avea etaj, fusese circiumă şi, bineînţeles, sub el se găsea pivniţa, enormă ca dimensiuni în toate direcţiile. Pînă la urmă, această situaţie s-a soldat cu o pagubă însemnată pentru noi, mai cu seamă pentru mine, care, la plecarea din Iaşi, luasem multe lucruri de gospodărie, în sens larg şi pretenţios, precum şi îmbrăcăminte, pe care, la Buzău, le-am pus într-o ladă imensă şi foarte solidă, comandată tocmai în vederea rezistenţei serioase la un eventual atac. Cînd, după 23 August, trupele hitleriste şi-au luat tălpăşiţa, unele au apucat pe valea Buzăului şi, în continuare, spre munţi, în drumul lor au trecut şi prin Nehoiaş. Nu le-a fost greu, în căutare de hrană şi, mai ales, de băutură, să-şi dea seama că în casa cea mare, situată drept la şosea, cu pivniţa ei, mai mult ghicită, trebuie să se găsească ceva de băut. Dealtfel rămăseseră acolo, din vremea cînd funcţiona activ circiuma, cîteva butoaie, toate goale. Decepţia militarilor germani la constatarea acestei stări de
343
lucruri cu totul neaşteptate, i-a înfuriat în aşa măsură, încît, deşi nu dispuneau de prea mult timp, ca să-l poată risipi, căci, vorba populară, tîrgul era iute — ştiau că sînt urmăriţi de ai noştri — au spart lada, care se afla acolo, au distrus ce se putea distruge şi au luat hainele şi alte lucruri uşor transportabile. Mai cu seamă eu am rămas aproape sărac lipit în ce priveşte vestimentaţia. La urma urmei, făcea! Scăpasem doar de fascism pentru totdeauna.
La Nehoiaş aveam (nu eu) un aparat de radio, cu care puteam, cînd şi cînd, să prindem posturi străine. Am avut marele noroc de a putea asculta unul tocmai în ziua de 6 iunie, cînd trupele aliate, de sub comanda generalului american Eisenhower, au debarcat în Normandia. Am urmărit, cu mare greutate, de natură tehnică, dar şi cu bucurie, chiar mai mare, întreaga emisiune. După acest eveniment epocal, cred că nimeni nu se mai îndoia de sfîrşitul favorabil, pentru omenire şi pentru omenie, al războiului. Aprecieri şi comentarii mi se par nu numai de prisos, ci şi nelalocul lor, căci, oricum le-aş face (şi nu le-aş putea face la înălţimea momentului), ele ar micşora importanţa şi semnificaţia evenimentului.
De la Nehoiaş am făcut două călătorii, cu şedere destul de prelungită, peste munţi. Mai întîi, din motive de ordin profesional. Am spus ceva mai înainte că Facultatea noastră îşi avea sediul la Zlatna. Prezenţa mea, ca şi a colegilor, la consilii era obligatorie, şi eu o luam ca atare, în ciuda împrejurărilor, care m-ar fi absolvit cu mare uşurinţă de neresipectarea acestei îndatoriri. Mi-amintesc bine că la una dintre şedinţele organizate din timp am participat şi ca membru al comisiei pentru examenul de doctorat susţinut de Gh. Agavriloaiei, asistent la catedra de Istorie a literaturii române moderne. Călătoriile acestea aveau şi scopuri ştiinţifice. Aşa se explică durata lor, cam de două săptămîni fiecare. După ciuntirea Ardealului prin „Diktat“-ul de la Viena, Clujul căzuse în lotul atribuit de Hitler emulului său, Horty, amiral fără marină, dar cu alte anexe şi calităţi, care i-1 Tăceau simpatic. Facultatea de Litere clujeană şi Muzeul limbii române se refugiaseră la Sibiu. Pentru a putea folosi biblioteca acestui institut trebuia să mă
344
stabilesc fie în oraşul de reşedinţă al ei, fie în apropiere. La distanţă de douăzeci şi ceva de kilometri se găsea Sibielul, satul natal al colegului Andrei Oţetea, care venise acolo imediat după evacuarea Iaşilor, însoţit de prietenul său (şi al meu) C.I. Balmuş. Nu se putea un loc: mai potrivit nu numai pentru scopurile mele profesionale, ci şi pentru omul din mine. Oţetea mi-a recomandat o gazdă admirabilă, pe o vară a lui, care avea, la fel cu cei mulţi locuitori ai acestui sat „săracw, cum îi spunea el (şi cum era, oarecum, în comparaţie cu atîtea altele, foarte numeroase, din întreaga Transilvanie), o casă mai mare şi mai confortabilă decît a unui chiabur din România veche. Unii cititori n-au să mă creadă, probabil, cînd vor citi ce spun eu aici, şi anume că, între altele, curtea, în partea dinspre grajd şi alte atenanse, era pavată cu mici bolovani de piatră rotunzi şi că pentru a uşura scurgerea apei folosite la curăţirea grajdului, împreună cu murdăria respectivă, în mijlocul curţii, puţin înclinat, avea un fel de rigolă realizată printr-o aşezare anumită a pietrelor de pe ambele margini. Am vizitat şi alte gospodării din Sibiel, toate la fel cu aceasta, deosebirile dintre ele reducîndu-se la detalii fără importanţă. (Mi-amintesc de una dintre lecţiile lui C. Stere, în care — oprindu-se asupra .proprietăţii medii de pămlnt din România şi din ţările învecinate — a constatat, cu ajutorul datelor statistice, că faţă de circa 3 hectare şi jumătate din vechiul regat, dincolo această medie începea cu 7 şi mergea pînă la 11—12 hectare. Bineînţeles — cum am arătat — aceasta era proprietatea medie, unii fiind sub, alţii peste această medie.)
Instalarea mea la Sibiel îmi convenea, ca să fiu sincer, în mai mare măsură decît rezultă din motivarea de mai sus, ca om pur şi simplu. Să stai la ţară, în luna de vară cea mai călduroasă, în condiţii materiale excelente, să te scoli dimineaţa la şase, cel mai tîrziu, să faci cîţiva kilometri pe jos, în aer proaspăt, pînă la gară, pentru a te duce la Sibiu, unde, deşi oraş şi încă destul de mare, atmosfera era infinit mai suportabilă decît chiar la Iaşi, ca să nu mai pomenesc de Bucureşti, şi să refaci drumul spre seară, în condiţii asemă-
345
nătoare, era un lucru intr-adevăr unic, cu care nu te mai puteai întîlni în altă parte.
Intr-o dimineaţă, spre sfîrşitul lui iulie, făcînd drumul ispre Sibiu prin Sălişte — voiam să legalizez aici un act — mă întâlnesc în tren cu matematicianul Mihai Neculce, vechi comunist, pe care îl cunoscusem bine la Iaşi, unde a trăit multă vreme. (Tatăl său, un fizician apreciat, a fost cîţiva ani profesor la Universitate.) îmi povesteşte, îngrijorat, că Siguranţa i-a confiscat exemplarul „Memoriului universitarilor" cu care umbla el, prin Ardeal, pentru a strînge semnături. Atunci am aflat despre existenţa acestui document, devenit istoric prin simpla lui apariţie, ca act de curaj intelectual în împrejurări dificile. Din explicaţiile date de Neculce cu privire la condiţiile care au dus la confiscare am înţeles, fără greutate, că vina o purta el însuşi, cum i-am spus pe loc. In ajun ceruse semnătura unui profesor de la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, aflat în refugiu la Sibiu (sau în altă parte, prin apropiere). Ieşenii îl cunoşteau bine pe acest matematician, oare, în primii ani de după cel dintîi război mondial, obţinuse de la Primăria liberală a oraşului nostru o bursă de studii la Berlin (din capitolul „Vidanje", în lipsa altuia, mai potrivit, al bugetului), unde nu şi-a susţinut totuşi teza de doctorat, deşi a stat acolo cîţiva ani, pentru ca, în momentul cînd fascismul era în ascensiune, să se pună în slujba (poate chiar în solda) acestuia. Neculce plecase de mult din Iaşi, este adevărat, dar putea şti totuşi cîte ceva despre acest om, care, dacă nu înainte de izbucnirea celui de-al doilea război, cel puţin după aceea era un fel de spion al Ambasadei germane din Bucureşti, unde avea în orice moment uşă deschisă. In dosarul meu întocmit de legionari după instalarea lor la putere am văzut o declaraţie a acestui „intelectual", profesor universitar, în care spunea, printre altele, că m-a „filat" (termenul îi aparţine !) la o întrunire comunistă. Declar, cu toată jena, că n-am participat, cu bună ştiinţă, la nici o reuniune de acest fel. Dacă el face o asemenea declaraţie, singura interpretare logică a ei este că el ştia ce fel de întrunire era, şi ştia de la oficina care îl plătea pentru astfel de servicii. In treacăt spus, după 23 August, acest ins abject
346
ajunsese profesor la... Academia militară, unde n-a stat prea mult, căci, pînă la urmă, i s-a descoperit adevărata identitate.
întâlnirea cu Neculce, mai bine zis, povestirea oi explică de ce numele meu nu figurează în „Memoriul" amintit. M-am simţit şi mă simt foarte prost chiar acum, cînd citesc ocazional despre semnatarii lui cuvinte elogioase, bine meritate, şi asta, din cauza absenţei mele din rândurile lor, dar şi la gândul că numeroşi oameni, de bună-credinţă, se vor fi întrebând de ce nu l-am semnat şi vor fi dând, poate, un răspuns defavorabil mie la întrebare. De aceea port o pică, prietenească, poate, eventual, nedreaptă, memoriei celor doi colegi, Oţetea şi Bal-muş, icare ar fi putut, eu zic ar fi trebuit, să mă informeze despre existenţa memoriului, pe care îşi puseseră semnătură. Nu numai că au tăcut, dar, după o convorbire, grăbită şi destul de amestecată ca conţinut, avută cu dânşii, am rămas cu impresia că se fereau să spună ceva despre acest document. Consolarea, venită după Eliberare, că la constituirea „Grupării universitare democratice" (G.U.D.), am fost printre fondatorii ei (nu şi printre iniţiatori, fiindcă n-am ştiut despre ea decât post jestum), alături de cei mai mulţi dintre semnatarii istoricului document, nu m-a putut face să uit absenţa mea, regretabilă, deşi involuntară.
Spre sfârşitul lui iulie, întoreîndu-mă la Sibiel, a trebuit, din cauza unei neînţelegeri (prin telefon) cu ai mei de la Nehoiaş, să fac drumul de la Intorsura Buzăului, circa douăzeci, douăzeci şi doi de kilometri, pînă acasă, pe jos. (După prima călătorie am avut, la întoarcere, pe această distanţă, o trăsură, comandată de mai înainte.) Nu mi-a părut prea rău, mai ales că testul, neprevăzut şi involuntar, nu m-a dat de ruşine. Mă opresc la acest detaliu pentru un motiv foarte serios. La o distanţă relativ mică de la punctul de plecare am ajuns din urmă pe un ţăran moldovean, de prin părţile Tutovei, care se întorcea acasă din refugiu. Era cu soţia şi un copil mărişor şi cu toată „averea", care îi mai rămăsese, încărcată într-o căruţă pe care o trăgea un cal slab şi şchiop. Plecase din satul său pe la mijlocul lui aprilie, silit de autorităţile locale, care şi ele procedaseră astfel
347
fiind silite de cele centrale, pe baza ordinului dat de acestea, ca aşezările umane din apropierea frontului şi a... Prutului să fie, în măsura posibilului, părăsite în întregime de locuitori. Bietul om s-a supus şi, fiindcă nu ştia pentru cîtă vreme va lipsi, a pornit cu familia — noroc că ea nu era prea numeroasă — şi cu destule lucruri de necesitate zilnică, încărcate în căruţa lui cu doi cai, într-o direcţie foarte vag indicată, în orice caz spre Oltenia. In cele cîteva luni cît a rătăcit şi a zăbovit acolo, cei doi cai s-au redus la unul singur, iar vechea căruţă a trebuit schimbată cu una mai uşoară, ca să poată fi trasă de cel rămas în viaţă. Am mers vreo cîţiva kilometri împreună, foarte încet, din cauza arătată mai înainte, stînd de vorbă despre necazurile lui şi ale ţării, aşa cum le vedeam pe acestea din urmă şi eu şi el, fără deosebiri prea mari de la unul la altul, în ciuda distanţei de ordin intelectual care ne despărţea. De la o vreme a trebuit să renunţ la tovărăşia de drum a acestei nefericite familii, care, sînt sigur, era una dintre multele zeci de mii aflate în aceeaşi situaţie. Soarele începuse a se lăsa simţitor spre apus, şi mai aveam de străbătut o bună bucată de drum. Mi-am luat rămas bun, in-vitîndu-1 să mă caute la Nehoiaş, unde urma să ajungă a doua zi. Am avut noroc de vreme foarte frumoasă, cu un cer perfect senin şi cu luna în cea mai mare desfăşurare a plinătăţii ei, aşa că am făcut călătoria, de unul singur, ca şi ziua, cu singura deosebire că destul de curînd după asfinţitul soarelui n-am mai întîlnit picior de om. Căci aşa era drumul, pe care, dealtfel, nu-1 cunoşteam, ci mai mult îl intuiam; nu trecea prin sate. Mă conduceam după criterii mai mult logice, ajutate, într-o anumită măsură, de unele reminiscenţe din prima călătorie similară făcută cu trăsura. Invitatul meu m-a găsit uşor la Nehoiaş a doua zi dimineaţa, şi am avut bucuria să-i fac, pe el şi pe ai lui, inclusiv... calul, să uite pentru cîteva ceasuri, poate şi pentru cîteva zile, necazurile, multe şi grele pe care le înduraseră şi le vor mai îndura pînă acasă la dînşii, unde cine ştie cînd şi cum vor ajunge. Şi toate acestea, din vina unor neisprăviţi de birocraţi, robi ai ordinelor date de alţi neisprăviţi mai mari decît ei.
348
Ziua de 23 August ne-a găsit la Rîmnicul Vîlcea, unde venisem de vreo două zile de la Govora, după o cură de trei săptămîni. Am cunoscut acolo pe viitorul tovarăş de partid Alexandru Bălăci, aflat în această staţiune balneară cu scopul de a urma un tratament medical (sau, poate, numai pentru odihnă). Era cu soţia şi cu familia acesteia, al cărei cap, profesorul Negrescu, îmi fusese un fel de camarad, mai tînăr, de studii la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. Ne întîlneam zilnic, ia restaurantul unde luam masa de prînz împreună. Bălăci, atunci în vîrstă de 28 de ani, era, cred, membru al P.C.R. sau, cel puţin, avea strînse legături cu partidul. Numai aşa mi-am putut explica atitudinea sa foarte rezervată, ca să nu spun chiar puţintel bănuitoare, faţă de mine, precum şi prudenţa, împinsă pînă aproape de... muţenie, în timpul discuţiilor cu caracter politic, care constituiau, dealtfel, tema aproape exclusivă a conversaţiei noastre. E un fel de a spune „îmi explicam44, fiindcă, de fapt, nu înţelegeam absolut nimic din sursa adevărată a comportării sale. Căci nu cred să nu fi aflat măcar că am fost antifascist şi că, prin urmare, n-avea absolut nici un motiv să se teamă că-1 voi... denunţa. N-avea nevoie (iar mai tîrziu am aflat de la Al. Graur că nu avea, ca membru de partid sau ca simpatizant, nici voie să dea a înţelege că este) să-şi „decline44 calitatea politică. Era de ajuns să participe deschis la discuţiile despre sfîrşitul, deocamdată provizoriu, al războiului şi despre consecinţele pe care urma să le aibă în ţara noastră terminarea măcelului. Dealtfel, Graur, care era într-adevăr membru de partid, vorbea cu mine foarte liber, fără să invoce această calitate sau să se refere în vreun fel oarecare la concepţia ori metodele de luptă ale organizaţiei din care făcea parte. Mi-am amintit, fără să vreau, înregistrînd atitudinea lui Bălăci, de colegii Oţetea şi Balmuş, care se fereau să-mi spună că au semnat „Memoriul universitarilor44, ba chiar să pomenească ceva despre existenţa lui.
Imediat ce am aflat, la Rîmnicul Vîlcea, despre marele eveniment anunţat în toate felurile şi primit cu o bucurie greu nu numai de descris, ci şi de imaginat, m-am dus la poştă ca să încerc a vorbi la telefon cu
349
rudele soţiei mele de la Buzău. Acolo aşteptau deja numeroşi cetăţeni să le vină rîndul la cabinele telefonice. Am întîlnit, printre alţii, două foste studente ale mele de la Iaşi, care m-au recunoscut mult mai uşor decît eu pe ele. Convorbirea plănuită n-am realizat-o, din cauze tehnice, poate şi pentru că ar fi trebuit să aştept prea mult. După cîteva zile, îmbunătăţindu-se condiţiile de călătorie cu trenul, am plecat la Bucureşti, unde am stat la soră-mea, Paraschiva, care locuia mai demult acolo, pînă am putut face fără... peripeţii drumul la Iaşi, cu un popas scurt la Buzău.
Intre timp, se petrecuseră numeroase şi importante evenimente. Trupele germane aflate în ţara noastră au trebuit să se retragă. Deşi grăbite, n-au putut să ne ierte... trădarea, şi în cîteva zile setea lor de răzbunare a făcut destule ravagii în Bucureşti şi în împrejurimile imediate ale capitalei, precum şi, în retragere, peste tot pe unde le era drumul spre a ieşi cît mai repede din ţara noastră, fără să bănuiască măcar — mă refer la masele de soldaţi — că cu aceasta n-au scăpat de pedeapsa pe care o meritau, nu atît din vina lor, cît din aceea a conducătorilor de toate gradele, în frunte cu Hitler.
SFÎRŞITUL VOLUMULUI AL DOILEA
CUPRINS
în loc de prefaţă	5
I. După război ................................. 7
II.	Studiile de specialitate :
1.	ÎN	GERMANIA	28
2.	LA	PARIS	69
III.	Cariera universitară........................113
IV.	Munca ştiinţifică..........................136
V.	Viaţa	universitară........................175
VI.	Viaţa	politică............................225
VII.	Sub dictatura regală.......................286
VIII.	Regimul fascist ...........................303