Coperta: Dan Matache
G. IBRAILEANU
 OPERE
          io
                            Ediţie critică de
RODICA ROTARU şi AL. PIRU
                               Prefaţă de
                                AL. PIRU
 EDITURA MINERVA
                       BUCUREŞTI — 1981
Toate drepturile rezervate Editurii Minerva
              PREFAŢA
     Reunim în acest volum, al 10-lea şi ultimul din seria de Opere dixi G. Ibrăileanu, la cererea criticii, tot ce n-a intrat în precedentele volume, cunoaştem şi ne-a fost accesibil din scrierile autorului Spiritului critic în cultura românească.
     Cu privire la activitatea publicistică de la Şcoala nouă atragem atenţia asupra unei autocaracterizări din Amintiri din copilărie şi adolescenţă (Opere, 6, p. 257—258) : „Am scris cugetări, poezii în versuri şi în proză şi traduceri din Zola şi filozoful popular materialist Biichner. Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alţii, dar eu le spuneam de la mine, nu le cetisem încă aiurea — şi acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere şi logică. Pentru vîrsta de 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care nu s-a realizat cum trebuia. In scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decît am fost. Ceea ce era interesant în aceste cugetări tinereşti era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educaţie şi mediu şi, mai ales, dovada unui spirit inventiv,, creator de idei. "Poeziile», scrise atunci cu multă pasiune, erau influenţate de Eminescu şi, cetite acuma, îmi fac displăcere, căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am ştiut niciodată să-mi exprim sentimentele. Deşi vorbăreţ, dar am fost un om tăcut în privinţa sentimentelor. Şi cînd am voit să ie exprim, fie prin vorbă, fie în scris — am bîlbîit, am fost stîngaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din afund ale sufletului m-au paralizat. Numai o dată în viaţă, stăpînit de o nemăsurată pasiune, am putut s-o exprim în scris — atunci cînd toată fiinţa mea se tîra în genunchi sărutînd urma paşilor unei femei adorate. E de mult de atunci! încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă şi tipărită,
V
este o pată pe inteligenţa mea, mă ofensează esteticeşte, este unul din acele lucruri care aş dori să fie şterse din trecut...*4 Aceste rînduri le scria Ibrăileanu în 1911, la 40 de ani, după Spiritul critic..., dar înainte şi de Privind viaţa şi de Adela, care arată că, fie şi mai tîrziu, activitatea sa intelectuală s-a dezvoltat şi realizat pe deplin, atît în maxime, cit şi în expresia sentimentelor, desăvîrşită în roman. Concedîndu-i că poeziile în proză şi versuri sînt, dacă nu chiar ridicule, epigon ic eminesciene, să recunoaştem că aforismele grupate sub titlurile de Note şi Din caiet spun într-adevăr ceva. Poziţia filozofică a tî-nărului, cititor al lui Buchner (Kraft und Stoff, Der Fortschritt im Natur und Geschichte im Lichte der darwinschen Theorie), Moleschott (Der Kreislauf des Lebens), Vogt etc., e materialist evoluţionistă. Materia e factorul prim, conştiinţa factorul secund, strict dependent de cel dintîi. Conştiinţa s-a ivit pe o anumită treaptă a evoluţiei umane, iar morala din experienţă şi trebuie să se schimbe odată cu condiţiile sociale. Fiecare epocă cu morala ei. Morala creştină s-a perimat, iar legile nu pot fi dogme, trebuie continuu adaptate noilor condiţii, ca şi ştiinţele social-politice (dreptul, arta militară, economia). Se încearcă şi o clasificare bipartită a ştiinţelor în teoretice (care întreţin curiozitatea minţii, nevoia de cunoaştere) şi practice (bazate pe necesităţi), poate în^meiată pe lectura operei lui Herbert Spencer Clasification of the Sciences (1864), din care citează capitolul Despre legi în general. încă de pe acum, moralistul e interesat de ideea de amor, ţinînd deopotrivă de inteligenţă şi de sensibilitate la Eminescu, de pildă, ceea ce ar presupune o apropiere de estetica maioresciană a frumosului ca reprezentare sensibilă a ideii, căci şi după Ibrăileanu „ideile dau viaţă stilului14. Ideea că pun pe sine cei ce n-au nimic în sine poate veni însă din Max Nordau, ale cărui’ Minciuni convenţionale gînditorul le citea acum (despre „găteli“ la femei glosa în Contemporanul, pornind de la Charles Letoumeau, Sofia Nădejde). O mică diatribă e lansată împotriva femeilor fără preocupări spirituale şi comportări de manechine. Geniul e, pentru Ibrăileanu, anticipare, depăşire, expansiune peste veac. Cugetătorul pledează împotriva asupririi şi pentru învăţătură, în convingerea că doar ştiinţa cuiva nu se poate fura. Observăm că în celebra maximă a lui Pascal „Dieu est une sphere infinie...44, cuvîntul Dieu e înlocuit cu Universul, ceea ce încetează de a mai tenta înţelegerea divinităţii în favoarea explicării lumii. Mai mult, lumea se identifică omului, macrocosmul este identic cu microcosmul : o sferă cu centrul pretutindeni şi circonferinţa nicăiri. „Această
VI
 idee, scrie Ibrăileanu, nu are nici o analogie cu aberaţiile teologicilor (sic) cum că o putere superioară ar fi creat pe om pentru a-şi satisface o vanitate, iar toate celelalte lucruri pentru acesta ; căci şi un animal încă desigur că se socoate tot ca un centru, şi piatra, dacă ar cugeta, cum pretinde Schopenhauer, încă s-ar socoti un centru al universului*4. într-adevăr, Schopenhauer e autorul unei filozofii egocentrice, pentru el „egoismul, acesta e sâmburele vieţii**. Exploatarea muncii nu are altă cauză, după gînditorul român : „Dacă furăm munca altuia, o facem pentru mulţumirea noastră**, concluzie trasă în chip neaşteptat dintr-un apologet al religiei şi un filozof pesimist. Discutând mai înainte despre modul de abordare al realităţii în literatură, viitorul critic cere scriitorului de a fi nu simplu spectator, ci şi părtaş, nu din afară, ci dinăuntru al vieţii. Victimă rău găsită : Racine, fiindcă în două din piesele sale înfăţişează’ lumea antică şi Orientul, în loc de a se hrăni din viaţa naţională şi contemporană. Abia mai tîrziu va înţelege Ibrăileanu că specificul naţional nu e în funcţie de temă şi că autenticitatea unei opere e în funcţie de spiritul, de modul particular de a vedea faptele al autorului. Dar, încheiere generală a acestor cugetări : „Mai toţi cei ce-s socialişti în chestiile economice şi politice sînt ma-terialişti în cele filozofice şi realişti în ale literaturii sau artei**.
     încă de la Şcoala novă Ibrăileanu se afirmă ca polemist, e adevărat, nu cu adversari de temut, nici mai în vîrstă decît ei. Unuia îi dovedeşte, dacă mai era nevoie, legitimitatea studiilor filologice, altuia realitatea, nu aparenţa materiei care, deşi constituită din elemente invizibile (atomi, coeziune), este vizibilă şi palpabilă (preopinentul, T. Pisani, era un adept al astronomului şi filozofului spiritualist francez Camille Flammarion).
     Mai departe, la Munca, organ al soci al-democraţi ei române, Ibrăileanu, op tind pentru socialismul marxist, se djelimitează de* oportunismul lassallian, de socialismul de stat preconizat de Rodbertus Jagetzow, de Laveleye, combătut şi de Gherea în Karl Marx şi economiştii noştri, de „integraliştii** malonişti, de Malthus şi malthusieni, de adepţii ascetismului schopenhauer ian sau tolstoist, de susţinătorii darwinismului social oare confundă lupta pentru trai în societatea umană cu lupta de clasă, trans-formînd un capitol de sociologie în unul de zoologie (citaţi : Darwin, Spencer, Haeckel, Virchow, Laveleye, dr. Ştefan Stîncăy autorul lucrării Mediul social ca factor patologic, 1891, Grant Allen, toţi reluaţi în studiul Darwinismul social, publicat în Critica socială, 1892, nr. 6—7, reprodus de noi în G. Ibrăileanu,
VII
Opere, 5, p. 463—497, cu comentarii asupra cărora nu mai revenim).
    Partizan al idealului în artă pe urmele lui Taine, ca şi Ghe-rea, Ibrăileanu se alătură acestuia (v. articolul Idealurile sociale arta din Literatură şi ştiinţă, 1893), în Adexxirul din mai 1892 (Idealuri, replică la articolul lui A. Philippide Idealuri, din Convorbiri literare, 1892, nr. 11—12), discutînd nu mai puţin în Munca diversiunea şovină apropo de un articol al lui Panait Muşoiu, militant socialist, înrîurit de anarhişti, combătuţi de Ibrăileanu în articolul Burghezism inconştient (reprodus de noi în Opere, 5, p. 498—520, cu comentarii în prefaţă).
    Un număr de articole consacră în Munca Ibrăileanu situaţiei românilor din Transilvania (Lupta de clase chestia românismului în Transilvania, Chestia românismului şi starea actuală a Europei), şi problemei iredentismului (în chestia iredentismului, Naţionalismul, Cîteva consecvenţe ale naţionalismului). în 1883, un grup de tineri socialişti români editau la Paris şi Bruxelles o revistă, Dacia viitoare, militînd împotriva asupririi şi pentru unitatea tuturor românilor. în nr. 6, din 15 aprilie 1883, Gr. Munteanu publică articolul Organizaţia revoluţiunii în care scrie : „Ni s-a făcut un cap de acuzare din faptul că, fiind socialişti revoluţionari, sîntem în acelaşi timp şi iredentişti. Cum se explică acest lucru ?... Iredentismul, ca şi socialismul, e logica faptelor, e tot atît de inevitabil şi naşte din acelaşi dor de independenţă al robitului." în revistă se afirmase şi mai răspicat în nr. 5 : „Iredentism însemnează ţăranul din Abrud dînd mîna cu ţăranul de la Dunăre. Iredentism însemnează pentru românii din Austria dreptul la insurecţie ; iar pentru noi, fraţii lor, datoria de a le veni în ajutor... Vom dezrobi pe românii din Austro-Ungaria, ne vom vărsa sîngele pentru independenţa lor, dar împreună cu despotismul umilitor al străinului vom azvîrli şi despotismul neruşinat al burgheziei. “ Cinci ani mai tîrziu, examinînd într-o scrisoare către Nădejde, publicată în Contemporanul (nr. 6, ianuarie 1888), raportul de forţe dintre vest şi est, Engels identifică în ţarism principalul factor reacţionar din politica europeană : „în adevăr, noi cu toţii vedem în faţă-ne aceeaşi piedică uriaşă care opreşte dezvoltarea liberă a tuturor popoarelor şi a fiecărui popor în parte ; dezvoltare fără care nu am putea nici să ne gîndim la revoluţia socială, nu tocmai să o săvîrşim în toate ţările, ajutîndu-ne unii pe alţii. Această piedică este vechea Sfîntă Alianţă a celor trei ucigaşi ai Poloniei... Rusia bucur în-du-se de o poziţie strategică aşa încît e mai peste putinţă a fi cucerită, ţarismul rusesc formează sîmburele acestei alianţe, re-
VIII
zerva cea mare a reacţiunii europene. Căderea ţarismului, nimicirea acestui vis rău care apasă peste Europa întreagă, iată după noi cea dintîi condiţie pentru dezrobirea naţiilor din mijlocul şi din răsăritul Europei. Ţarismul căzînd, puterea nelegiuită reprezentată acum prin Bismarck, lipsită de sprijinul său cel mai puternic, va cădea şi ea. Austria se va desface în bucăţi, pierzînd singura pricină de viaţă ce mai are, datoria de-a împiedica prin existenţa pe ţări de-a înghiţi naţiile împrăştiate de la Carpaţi şi din Balcani... Românii, maghiarii, slavii de la amiază, liberi de orice amestec străin, îşi vor putea regula între dînşii treburile şi hotarele lor...44
     Sînt termeni în care se exprimă şi Ibrăileanu în articolele sale, documentate în plus cu Istoria românilor (I—VI, 1888—1893) de A. D. Xenopol, insistînd asupra mişcării de eliberare a românilor din Transilvania din vremea Memorandumului cu o foarte justă viziune a relaţiei dialectice dintre social şi naţional şi dintre naţional şi internaţional : „Scăparea românilor din Transilvania şi fericirea românismului — scrie Ibrăileanu în august 1892 — stă în căderea ţarismului rusesc. Prin învingerea Rusiei, ţarismul trebuie să cadă.44 Următoarele consideraţii ale lui Ibrăileanu în problema iredentismului şi naţionalismului sînt în spiritul raportului P.S.D.M.R. la Congresul de la Ziirich al Internaţionalei socialiste din 1893, care, condamnînd regimul de opresiune din Transilvania, prevenea asupra alunecărilor şovine. Citim în Documentele din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1893—1900, p. 140 : „în Transilvania, trei milioane de români sînt, de fapt, privaţi de orice drept politic şi în imposibilitate de a-şi trimite un singur reprezentant în Cameră. Ei sînt supuşi la necontenite vexaţiuni din partea unei administraţiuni fără scrupule. Această stare de lucruri a avut ca consecinţă de a ridica în România o mişcare de protestare destul de puternică împinsă pînă la şovinism de burghezie. Partidul socialist nu putea să se dezintereseze de această chestiune naţionalistă, după cum nu s-a dezinteresat nici de agitaţiunea antisemită. Congresul s-a pronunţat clar, protestînd contra purtării nedrepte a guvernelor maghiare, dar n-a lipsit de a pune clasa muncitoare la adăpostul oricărei conduceri şoviniste.44
     Ibrăileanu ,este la această dată un socialist convins, aproape mai interesat de problemele politice şi sociale decît de cele literare. Un articol al său din Munca este In chestia păturii culte. In fond, el se referă la intelectualitate, la oamenii „învăţaţi14 din partid, mulţi proveniţi din burghezie sau deveniţi burghezi şi deci moştenind idei sau dobîndind deprinderi burgheze, mai
IX
plastic, „gărgăuni" burghezi. Cum te poţi descotorosi de ei ? Prin, credea Ibrăileanu, citire şi gîndire şi prin cunoaşterea vieţii muncitorilor şi a nevoilor lor. „Să ne amestecăm cu totul, susţinea deci el, în mulţimea muncitoare", ca „simpli soldaţi" ai partidului ei. Exponent şi el al păturii culte, are meritul de a fi precizat caracterul de clasă al acestei categorii sociale, părăsind noţiunile vagi de „proletari culţi" sau, ambigue, de „proletari intelectuali", categorie socială apropiată cînd de proletariat, cînd de mica burghezie. în realitate, pătura cultă se înfăţişa lui Ibrăileanu fie dependentă, fie aservită claselor stăpînitoare (vezi articolul Intre scriitori, din 1894, în Opere, V), motiv pentru care el întreprinde o analiză a psihologiei de clasă, admiţînd că intr-adevăr „fenomenele psihice, viaţa sufletească a oamenilor e condiţionată, se deosebeşte după clasa din care fac parte", criteriu neîndoios marxist (Psihologie de clasă, 1893, articol teoretic, primul din Evenimentul literar, reprodus de noi în Opere, 5).
     Lunga serie de articole Psihologia de clasă se referă la două scrieri, Intim de Traian Demetrescu şi Dan de Alexandru Vla-huţă, scrieri a căror valoare artistică mărturiseşte că nu-1 preocupă, întrucît nu vrea să facă critică pur literară, ci un studiu de psihologie socială asupra reprezentanţilor păturii culte (Traian Demetrescu era membru al Partidului socialist, Vlahuţă — doar un tovarăş de drum). Acum şi mai tîrziu, Ibrăileanu va fi foarte interesat de psţ^ologie, neomiţînd nici psihiatria. Instrumentele sale de lucru sînt opere precum: Genio e follia (1864) de Cesare Lombroso, un Precis de medicine legale de Charles Vibert, La folie erotique (1891) de Benjamin Ball, Entartung (1894) de Max Nordau, Esquisse d’une morale sans obligation ni sanction (1885) de J.-M. Guyau, Psychopatia sexualis de R. von Krafft Ebing, ultimul, ca şi dr. Edouard Toulouse, autorul celebrei anchete medico-psihologice asupra lui E. Zola (1896), fiind citat mai tîrziu. în plină epocă de pozitivism, Ibrăileanu nu se putea sustrage înrîuririlor şcolii care a produs pe doamna Arvede Barine cu ai săi Nevroses (1895—1897) şi pe Emile Laurent cu La Poesie decadente devant la Science psychiatrique (1897). Aceştia nu sînt decît precursorii lui Charles Baudoin, Rene Laforgue, J. Vo-doz şi Antoine Adam. Autori de circulaţie la finele secolului trecut citaţi de Ibrăileanu : dr. Leonce Manouvrier, cel carp dovedise că creierul feminin nu e inferior celui masculin; Arnold Dodei Port, botanistul care aprecia gradul de civilizaţie al bărbatului după chipul cum se poartă cu femeia (era în memoriile sale, Aus Leben und Wissen, un socialist radical).
X
    Natural, Ibrăileanu găseşte în Intim tendinţe imorale, lipsă de simpatie pentru ţărănime, clasă dezmoştenită. Lui Vasile Dan, de asemenea, mizeria ţăranilor nu-i face sînge rău, eroul e un mic-burghez, egoist, vag umanitarist. In căsnicie femeia e ţinută într-un regim inferior, bărbatul purtîndu-se cu ea necivilizat, cît despre nebunia lui de la sfîrşit, ea e nemulţumitoare din punct de vedere psihologic. Ibrăileanu combate pe A. D. Xe-nopol care opinase că Dan e predispus la nebunie din naştere, el arată că autorul II socoate victima societăţii, fără însă a motiva. Abia în teza de doctorat despre Vlahuţă va recunoaşte că eroul are un temperament impresionabil nativ, e un predispus la tristeţă şi un dezrădăcinat, un egoist masculin tipic în amor, caracterizare potrivită, ce nu demonstrează totuşi însuşirile de creator ale lui Vlahuţă în roman. Şi personajul Corbeseu din Iubita de Traian Demetrescu (vezi recenzia lui Ibrăileanu din Lumea nouă, în Opere, 5) e contradictoriu sub aspectul comportării ca exponent al păturii culte (socialist). Adevărată e observaţia că Traian Demetrescu în Iubita, Grandea în Fulga, Panait Macri în Crima misterioasă din Calea Mogoşoaiei (1893) eşuează în autobiografie prea puţin deghizată, însă „distinsă11, vaporoasă, lipsită funciarmente de viaţă, ratată sub raport estetic („In artă, ca şi în natură, zice Ibrăileanu cu Guyau, lipsa de viaţă mi-i antipatică").
    Ibrăileanu are demonul polemicii. Nu admite replica lui Traian Demetrescu că Intim e doar un carnet subiectiv de însemnări, scoate împreună cu Stere în evidenţă inconsecvenţele politice ale lui Vlahuţă (Rătăcirile lui Vlahuţă sau jalnica povestire unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele). Vlahuţă răspunde că el nu refuză tendinţa în artă, dar îi displace ca artistul să fie „toboşarul" partidului socialist. Este şi nu este pentru tendinţă, îl ironizează Ibrăileanu „silogistic" (D-l Vlahuţă in arta socialistă), întărind că ceea ce face Traian Demetrescu în Intim nu numai nu este socialism, dar nici măcar nu e artă (Arta socialistă şi subsemnatul — studiu critic de A. Vlahuţă). Cînd Vlahuţă organizează o manifestaţie antisocia-listă în Cişmigiu (15 mai 1894), Ibrăileanu propune în numele socialiştilor de la Iaşi (Colectivismul în literatură, în Evenimentul literar din 6 iunie 1894) un juriu de onoare spre a decide cine sînt provocatorii, propunere neluată în seamă de poet şi minimalizată de dr. Alceu Urechia printr-un calambur („Onoare şi iar onoare ! Nu putem, d-lor, la d-voastră e prea des onoare"). Intr-o schiţă alegorică, Marin Făgureanu, confundînd pe Cezar Vraja cu Emil D. Fagure, alt colaborator la Evenimentul literar,
XI
Vlahuţă acuză pe autorul studiului asupra romanului său de mahalagism, deoarece dintr-o vorbă a eroului scoate încheierea că autorul e un reacţionar sălbatec, al cărui ideal e ca femeia să aibă „un cap de pasăre11 : „Auziţi, oameni buni, nevasta celebrului scriitor are cap de gîscă... Arată-ne-o şi nouă, egoistule". Eroarea, răspunde Ibrăileanu (Cine-i Dan ?), e a lui Vlahuţă, fiindcă se identifică cu eroul său, care el, şi nu autorul, e taxat de reacţionar („...Dacă voi spune că Nana e o femeie coruptă, nu urmează deloc că Zola e... o femeie coruptă, nici dacă voi spune că Tartarin de Tarascon e un caraghios, nu urmează că A. Daucţet e un caraghios11). Polemica s-a oprit aici. Abia în privirea generală a volumului său Un an de luptă (1895) Vlahuţă s-a plîns, fără dreptate, totuşi, de incriminările celor ce propagă „arta cu zgardă şi ca ştampilă-sotir... toţi Şărcălenii... toţi Vrăjii şi Răzvrajii...11
     Ibrăileanu se războieşte cu Traian Demetrescu şi Vlahuţă, dar ia apărarea lui Eminescu împotriva atacurilor lui Aron Den-suşianu din articolul Literatura bolnavă (Revista critică literară, 1894), rezumat în Istoria limbii şi literaturii române, ediţia a doua (1894). Părerea lui Aron Densuşianu era că Eminescu a fost un bolnav ereditar şi n-are nimic sănătos în opera lui, nimic specific naţional, etnic, fiind aservit lui Schopenhauer şi Heine, periculos pentru ordine în împărat şi proletar. Ibrăileanu, ascuns sub pseudonimul Verax, dă exemple şi comentează penibilele interpretări ale lui Densuşianu din Floare albastră, Luceafărul, Şi dacă..., Călin (file de poveste), Se bate miezul nopţii, Venere şi madonă, Scrisoarea I, Pe lingă plopii fără soţ, O, rămîi, Te duci..., Lasă-ţi lumea..., Făt Frumos din tei, Despărţire, Melancolie. Combate ideea că în poeziile lui Eminescu din ediţia Maiorescu ar exista versuri albe. Bineînţeles Verax respinge probele de plagiat din Heine oferite de Aron Densuşianu.
     In volumele 2 şi 3 din prezenta ediţie am reprodus cele două articole ale lui Ibrăileanu despre Anton Bacalbaşa, unul din Viaţa românească (1922) şi altul din Adevărul literar şi artistic (1925). în ultimul îşi aduce aminte că la Evenimentul literar voia să-l apere de atacurile de plagiat, dar uită că-1 apărase intr-adevăr în două numere din aprilie 1894 (Ramollot şi Moş Teacă) sub semnătura Verax. Ideea pe care o susţine şi în 1922 cu ocazia recenziei la o nouă ediţie din cartea lui Anton Bacalbaşa Moş Teacă, Din cazarmă (1893), anume că „afară de
XII
o singură idee a lui Moş Teacă (că armata nu va fi bună cită vreme se va recruta din civili), opera lui Bacalbaşa nu dato-reşte nimic lui Leroy, decît poate ideea de a o scrie11 este valabilă dacă se face comparaţia numai cu Le colonel Ramollot (1883) de Charles Leroy, nu şi cu cărţile următoare despre acelaşi erou ale lui I^eroy, precum Nouveaux ex.ploits du colonel Ramollot (1884), Guibollard et Ramollot (1885) şi Les joyeusetes de la caserne (1893), ultima posibil model al lui Bacalbaşa pentru cea de a doua carte a sa Din viaţa militară (1895).
     încă la Munca Ibrăileanu susţinea în 1894 (Răscoalele ţărăneşti) că singura cale de a lupta împotriva „lăcomiei şi neruşinării boiereşti11 este organizarea ţăranilor într-un „partid de clasă11. Afirma la Evenimentul literar că ţărănimea este „singura clasă reală la noi11 şi că dacă după legea cer,erei şi a ofertei nu s-a făcut o literatură pentru popor, e o „datorie" a celor pe care poporul îi hrăneşte şi pe spinarea căruia se cultivă, s-o facă (Literatura pentru popor). E o idee poporanistă susţinută la Evenimentul literar mai ales de Stere, dar în continuare, la Lumea nouă, şi de soţii Sofia şi Ion Nădejde („Putem foarte bine fi socialişti — scria la 21 ianuarie 1896 Sofia Nădejde — şi în acelaşi timp să fim poporanişti, să căutăm a lumina poporul11, iar Ion Nădejde sfătuia, sub pseudonimul I. Delescu, la 23 ianuarie 1896, pe tinerii socialişti să facă poporanism în a cărui luptă „sînt datori să intre neapărat11). Evident, socialismul lui Ibrăileanu de la Munca şi Lumea nouă, organe oficiale ale P.S.D.M.R., nu e în contradicţie cu poporanismul cultural de la Evenimentul literar. în 1894—1895 îşi \ a îndrepta la Lumea novă. săgeţile împotriva conservatorilor care stau la putere pînă la 3 octombrie 1895, cînd îi înlocuiesc liberalii lui D. A. Sturdza. Avînd în vedere că şi unii şi alţii nu erau în opinia sa partid „de clasă", ci doar două „tabere" de exploatatori, Ibrăileanu nu era de acord cu „platonismul" partidului radical al lui G. Panu, mai apropiat de vederile socialiştilor, şi preconiza consecvenţă cel puţin de principii, respingînd tactica oportunistă, dictată de interese de moment. E vorba de o campanie doar de patru luni, din noiembrie 1894 pînă în februarie 1895, în apărarea drepturilor ţăranilor, muncitorilor şi intelectualilor, a inexistentului încă vot universal, refuzat sub pretext că poporul nu a ajuns încă la maturitate politică, e „incult". Ardenţa şi onestitatea activităţii jurnalistice a lui Ibrăileanu de la această dată sînt mai presus de orice îndoială.
XIII
    Spaţiul dintre vara lui 1895 şi primăvara lui 1901, cînd apare sporadic la Noua revistă română a lui C. Rădulescu-Mo-tru, e ocupat de un proiect de volum nerealizat In care ar fi intrat articole mai ales din Evenimentul literar şi de traducerea romanului lui Guy de Maupassant, Bel ami, în 1896, acel roman apărut cu zece ani mai înainte si în care se înfăţişa lupta fără scrupule pentru existenţă, bani, putere şi plăcere în lumea presei şi politicii pariziene. în prefaţă, Ibrăileanu prezenta pe Maupassant ca pe un realist ce izbuteşte să trezească în cititor sentimente de dezaprobare faţă de imoralitatea moravurilor şi tipurilor zugrăvite. îşi însuşea definiţia stendhaliană a romanului : „Eh ! monsieur, un roman est un miroir qui se promene sur une grande route. Tantbt il reflete â vos yeux l’azur des cieux, tantot la fange des bourbiers de la route...“). Era pentru romanul realist, chiar naturalist.
    Revenirea lui Ibrăileanu după o altă pauză de peste patru ani (aprilie 1901 — noiembrie 1905) se produce cu un semnal de alarmă în legătură cu revoluţia rusă din 1905, care a fost, cum s-a spus, repetiţia Marii Revoluţii Socialiste din 1917, nu mai puţin un îndemn pentru răscoalele ţărăneşti de la noi din 1907. Apoi campaniile lui Ibrăileanu, în cea mai mare parte adunate în volumele 4 şi 5 ale acesţei ediţii, trec pe un teren politic şi cultural mai larg, cu mobiluri şi efecte comentate la timp şi asupra cărora nu mai revenim.
    Numai din dorinţa de a pune la îndemîna cititorilor întreaga operă a lui Ibrăileanu, dar si pentru a-i feri de pseudoatribuiri, am inclus în acest ultim volum notele sale de la rubrica „Revista revistei or “ (Viaţa românească), alte polemici cu Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, E. Lovinescu, O. Densusianu etc., în completarea celor din Opinii literare — Campanii.
    Din colaborarea la ziarul ieşan Momentul nu am găsit decît două articole, din care unul singur ne era cunoscut anterior.
    Cei din apropierea lui Ibrăileanu ştiu cit de mult era el interesat de Marea Revoluţie din Octombrie şi că s-a ţinut la curent cu ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietică pînă în ultima clipa a vieţii lui. A simţit nevoia să se informeze şi a urmărit ecourile, puţine la noi, mărturiile lui Gorki (Un an de revoluţie rusească, 1920), sau Leon Donici (Revoluţia rusă, 1923). Este însă vorba de o culegere de articole şi de un memoriu puţin semnificative şi a căror traducere în limba română e ano-
XIV
nimă. Mai importantă pentru atitudinea faţă de revoluţia socialistă este recenzia la cartea lui K. Kautsky De la democraţie la robia de stat, probabil un fragment din lucrarea în patru volume Vorlâufer des Sozialismus (1909—1921). Comunismul a fost, după părerea lui Ibrăileanu, „un fenomen cosmicca dealtfel „toate evenimentele istorice14, şi asemenea fenomene nu se combat (cum încerca liderul partidului social-democrat independent — centrist — german, Kautsky) prin „articole polemice4*.
    încheiem volumul de faţă cu alte cîteva scrisori din corespondenţa lui Ibrăileanu cu nostalgia publicării ei integrale... în viitor.
                                                   AL. PIRU
               NOTA
    Acest ultim volum al seriei de Opere G. Ibrăileanu cuprinde articolele publicate de G. I. în periodicele vremii în perioada de început a activităţii sale publicistice (cu cîteva completări din perioada mai tîrzie, articole răzleţe, pe care n-am putut să le introducem în sumarul volumelor respective). Sînt reunite deci articolele publicate de Ibrăileanu la Şcoala nouă. Munca, Evenimentul literar, Lumea nouă, Adevărul, Curentul nou, Momentul, toate pînă în 1918. Completările la care ne-am referit mai sus sînt articole de la rubrica „Revista revisteloru a Vieţii româneşti, cîteva recenzii scrise tot in paginile Vieţii româneşti, după 1920, precum şi un număr de scrisori intrate în domeniul public în ultima vreme.
    Am ordonat materialul pe reviste, pentru ca cititorul să aibă o imagine globală a colaborării criticului în paginile fiecăreia. In mare măsură această ordonare este şi cronologică, pentru că în puţine cazuri Ibrăileanu scria la mai multe reviste odată. Cîteva excepţii le vom menţiona.
    In cadrul articolelor de la Şcoala nouă, ne-am abătut de la stricta cronologie doar pentru a plasa la început cîteva din articolele cu caracter strict literar. In acelaşi grupaj am introdus articolul Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti, publicat în România viitoare, dar scris în această perioadă şi foarte apropiat de tematica însemnărilor grupate sub titlul Din caiet.
    De asemenea, în rîndul articolelor publicate în Munca am situat, cronologic, articolul apărut în Adevărul sub titlul Idealuri. Uşoare abateri de la cronologie s-au produs şi în grupajul articolelor de la Evenimentul literar, din dorinţa de a oferi cititorului, la un loc, articolele despre romanul Dan de A. Vlahuţă, scrise pe o perioadă mai lungă de timp, precum şi pe cele în care polemizează cu revista Vieaţa.
    Cele cîteva articole din Momentul le-am plasat strict cronologic în grupajul celor apărute în Viaţa românească. Tot cro-
XVI
nologic am plasat prefeţele la romanul Bel-ami de Guy de Mau-passant, tradus de G.I., şi la placheta Munţii de Demostene Botez.
    Volumul mai cuprinde a bibliografie generală a operei şi scrierilor despre G. Ibrăileanu, un indice general al sumarului întregii serii de Opere cu trimitere la volumul în care a apărut fiecare lucrare sau articol, precum şi un indice de nume.
    Cit priveşte rezolvarea unor mari greutăţi ce le-am întîm-
pinat în adunarea textelor din acest volum, cunoscute fiind dificultăţile în consultarea presei în bibliotecile noastre, lipsa unor colecţii etc., ţinem să mulţumim cu deosebire Arhivelor Statului din Iaşi, cercetătorului D. Ivănescu, precum şi prof. univ. I. D. Lăudat, care ne-au pus la dispoziţie multe din aceste materiale.
                                                      EDITORII
              ŞCOALA NOUĂ
                        Amintiri
   Parcă te-am iubit într-o altă vreme, pe dnd visurile mă îngînau cu arătări luminoase. O, vreme slăvită, aşa de mult deosebită de cea de azi, de ce te-ai dus ? N-a mai rămas din tine decît un răsunet al unui zvon depărtat, răsunet întrerupt de zvonul negrelor valuri ale vremei! Abia mai străbate cîte^-o licărire zîmbitoare în hăul întunecat al amintirei, istovită de chinuri!...
   Parcă te-am iubit în altă lume, într-o lume de-a pururea slăvită ! Ori amintirea mă înşeală ? Dragostea noastră mistuitor de arzătoare n-a fost aievea ? Trăit-a ea numai în închipuirea-mi înflăcărată ? Nutritu-s-a nebuna noastră dragoste numai din fantezia caldă ? Oricum ar fi : ori că acea lume fericită, smultă din lumea proastă, a fost aievea, ori că a trăit numai în capu-mi, totuna îmi este mie. Căci pierdutu-le-am pe amîndouă şi niciodată n-or să-mi mai zîmbească a fericire.
   Pe atunci, căldura luminoasă, strălucită-galbină a soarelui de vară se întindea molatec, plutind din zare-n zarea albastră ; stelele pluteau pe bolta umedă a ceriului sclipind a taină şi mîngîiere... Astăzi toate acestea mi se par un tablou prost şi neizbutit.
   Pe atunci zvonurile de cîmp se accentuau în închipuirea mea din ce în ce mai tare, schimbîndu-se într-un viers de dulce jale. Astăzi acestea îmi par nişte nemicuri, auzite într-o poveste, şi urechea-mi, învăţată cu hule, nu mai aude glasuri dulci şi iubite. Atunci visam la ochi-ţi negri ; astăzi nu le mai înţeleg coloarea.
   Un surîs blînd pe buza ta, altădată atît de gingaş, astăzi mi se pare o căpcană meşteşugită cu ghibăcie, în care nu mai pot fi prins după încercări crude. Astăzi
i
glasu-mi stîns în chinuri şi de vijelia vieţei nu mai poate şi nu mai ştie să te cheme pe nume. Şi candela iubirei noastre n-are să se mai aprindă niciodată.
    O,     amintiri închegate în capu-mi ! Voi sînteţi o lume trăită, pe vecinicie pierdută, niciodată regăsită !
                                         Şcoala nouă, an. I, nr. 1, iulie 1889.
                            Vis
    Deodată, ca prin minune, mă găsii în codru, lume plină de visuri şi taine, bătrîn prieten al lunei; rătăceam prin iarba cea mare din poiană şi-mi împodobeam pălăria cu florile sălbatece, presărate prin-tr-însa.
    Codrul verde adormit, fărmăcat, mi se părea o lume, o lume plină de fantasme...
    Ce feerie se desfăşura la ieşirea lunei roşe — parcă se scăldase într-o mare de sînge — de dincolo de deal ! Fără să ştiu cum, întindeam piciorul în strălucirea izvorului ce răsărea de supt ulmul de pe coastă, visînd poveştile străbune ! Şi-aş fi dorit s-adorm subt umbra dulce de lună a blîndei crengi de tei, care se scutura de flori, parc-ar fi picurat lăcrimi de dorul unui prieten iubit ! Iară mai încolo văzui lacul, ce răspîndea mirosu-i umed de apă, amestecat cu mireasma galbenilor nuferi.
    Ce strălucitoare cărare de argint brăzdase lima plină pe luciul lacului adormit. Cîtă armonie, şi ce lume de visuri aurite lîngă ropotul unui izvor limpede, ce strălucea în lună ! Cîte poiene visătoare şi fericite !
    Murmurul pâraielor amintea de legendele cîndva auzite, iară freamătul lin al codrului îmi dezmierda urechea şi sufletul şi-mi aducea aminte de şoaptele unei iubite uitate. Florile copacilor, date în dragoste cu zefirul, se dezmierdau cu el, şoptind tainic; iar bătrînul stejar, care la nevoie ştie să se lupte voiniceşte cu vijelia, şedea şi el minunîndu-se de atîta armonie şi înveselindu-se de dulcea mlădiere a copacilor tineri, pe cari îi văzuse răsărind.
    Ce tăcere molcomă ! Numai izvorul doară dacă mai sclipea prin iarbă, dezmierdîndu-şi malurile prietene sau vreo pasere de noapte dacă mai lovea în crengi cu aripi ostenite; ori poate un cerb adăpîndu-se din izvoru-i iubit.
3
    Noaptea înaintează. E ceasul tainelor. Tot codrul se înfiorează de atîta farmec şi singurătate. Privighetoarea, lăutar maestru şi străvechi al codrilor, îşi intonează harfa şi-i zice o doină din vechi ce se lipeşte de inema duioasă a românului.
    Fiecare copac parcă are viaţă şi multe mai povesteşte : despre feţi frumoşi, despre clrduri de cerbi, despre doine voiniceşti şi despre cîte alte multe, neştiute decît de el, de lună, de stele şi de izvor.
   Luna nemişcată strălucea pe cerul albastru, ţintuit de mii de stele, cînd zbură frumosu-mi vis ; ceasul tainelor dispăruse. Dar îi era şi lunei groază de astă lume josnică, fără idealuri, cu simţirile tocite, de astă lume proastă în care m-am deşteptat.
   Şi iar am adormit cu nădejdea că mă voi afunda în lumea-mi de frumuseţi visată ! Luna-n cer mergea la asfinţit, urmînd veşnica-i cărare, iar inema-mi muri !
                                Şcoala nouă, an. I, nr. 2, 1 august 1889.
                               Otiliei
    Oh, vin de mine mai aproape, stăpîna visurilor mele : acuşi răsare de pe codru luna, cu-al ei norod de veacuri ! Oh, vin să văd sub tremurînde şi blândele tale pleoape ce-aproape stelele scînteie ! Ne-om strînge piept la piept cu foc şi cu căldură şopotind, în farmecul de noapte prinşi sub ceriul albastru şi adînc. Şi ochi-ţi umezi de aprinşi, aşa pe jumătate-nchişi, de-al fericirei vis umbriţi, i-oi săruta-n dornic nesaţ ! Şi-atît noroc mi-i hărăzi şi viaţa-mi face-vei senină cu-al dulcei tale gure foc, cu strîngerea-ţi de braţe moi; că mi-i părea atunci mai mîndră decît crăiesele din basme şi mult mai dulce decît floarea salcîmului primăvăratec. Oh, te vei mlădia pe braţu-mi, te-i alinta ca o copilă, degetele-ţi trandafirii le-i trece prin viţele-mi dese î Şi-i vărsa linişte, iubito, pe patemile-mi viforoase ! Şi nu te teme, înger blond, de ei, paragene pustii; o, nime n-are să ne vadă... doar luna galeşă, o pată ! Şi-atunci din toată suferinţa ce pîn-acum am îndurat-o de dorul farmecelor tale, mi-a rămînea numa-ndoiala de-ţi voi fi vrednic, îndrăgito !
                                     Şcoala nouă, an. I, nr. 4, 1 sept. 1889.
5
                           Aceleiaşi
Şi te-ai dus, copilă mîndră, ca şi pasul primăverei,
Şi-oi dormi de-acuma-n negrul întunerec al uitărei !
Vine toamna : lume moartă, vis de frunze-ngălbenite ; Singur vintul trist vrăjeşte nopţile posomorite.
S-au dus serile senine tămîiete de miroase,
Şi nici luna nu mai varsă a ei raze mîngîioase.
In zădar mă-ncerc să-nlătur chipu-ţi blând din a mea
                                                            minte :
Sara-n care ne iubirăm veşnic o să-mi stea-nainte !
          Ah ! Ce mîndră-mi părea noaptea cînd îmi răsăreai în
                                                              cale !
O minune mlădioasă cu păr de peteală moale !
Şi de-atunci în orice sară o icoană luminoasă împlea tainică, smerită, cadrul vieţii-ntunecoase.
Iară cînd în ochi-ţi negri am văzut că nu mai este Focul blînd de altădată, toamnă grea şi fără veste
           A căzut pe tristu-mi suflet !
Nu ne-om mai vedea de-acuma, vorba asta e amară ! Viaţa-mi pare că apune — tînguios amurg de sară ! Fărmăcat de doru-ţi dulce, de-al tău chip călăuzit, Pribegi-voi în neştire din zori pînă-n asfinţit.
Cînd pe ceriul sur şi rece văd plutind o rîndunică Sperioasă şi grăbită, aş vroi s-o rog să-ţi zică De-al meu dor. Dar nu ! în naltul ceriului mereu ea
                                                              zboară
Tot mai sus şi mai departe. Inema mi se omoară !
Şi simt jele şi simt trudă şi mă simt pustiu ca-n raclă, Dragoste neîmplinită, tu îmi stingi a vieţei faclă !
6
Dac-odată-n nopţi de toamnă vei zări prin nouri luna j\şa tainică şi rece, tot călătorind într-una,
*Ţi-i aduce-aminte, dragă, că în noaptea cea mocnită O privesc visînd la tine !
           Clipă, clipă aurită !
                                 Şcoala noua, an. I, nr. 5, 15 sept 1889.
I
«
          Lor
Ocheade dulce le-arunci la toţi,
Ai mare zor de donchişoţi...
De nu ar fi prea mulţi la număr Mai că m-aş încerca să-i număr.
      Insă şepte, opt tot sînt...
      Parcă i-a adus un vînt!
De altă parte fiecare La mahala zeiţe are ;
Cînd veţi avea cu toţi noroc De cei ce îi iubiţi cu foc,
Clădi-veţi tîrg de-amorezaţi,
Sper „Cupidon“ să-l botezaţi.
                                   Şcoala nouă, an. I, nr. 5, 15 sept. 1889-
8

    Unui cunoscut
în cămara-ţi favorită Pătrunzînd din întîmplare, în colţ văzui Adevărul Răstignit pe-o cruce mare.
Iar pe masa ta de lucru, între cărţile... de joc Şedea statua Minciunei Făurită-n mîndru Stock.
           II
„Piară-n lume Adevărul Şi Virtute şi Morală.
Astfel începuşi odată Un discurs, cu mare fală.
Cînd s-ar face legi în ţară Să se spînzure mişăii,
Tu, prietene,-ai fi-ntăiul Ce l-ar dezmierda călăii.
           Şcoala nouă, an. I, nr. 6, 1 oct. 1889.
9
         Ideal
Din veşniciile senine A licărit o blîndă stea, în noaptea visurilor mele Cînd răsărişi, iubita mea.
în nesfîrşirile albastre O stea chimerică lucise,
Cînd pe cărările vieţei Am împletit atîtea vise.
Brăzdînd o dungă de lumină în negura de veci pieri O stea aprinsă de-n departe,
Cînd trista-mi dragoste muri.
                                     Şcoala nouă3 an. I, nr. 7, 15 oct. 1889»
10
                       Note
                                (1)
    I.     Forţa e un rezultat al materiei. Calitatea şi cantitatea forţei atîrnă dară de cantitatea şi calitatea materiei.
    Inteligenţa e expresiunea cea mai înaltă a forţei. Materia, a cărei calitate e cea mai inferioară (adecă a cărei mod de combinare e cel mai defectuos şi simplu) va produce o forţă de o calitate mai inferioară. Cu cît modul de combinare va fi mai fin şi mai complex, şi forţa va fi de o calitate mai superioară.
    Creierul, care e materia cea mai fină şi combinaţia cea mai înaltă, va produce şi forţa de ordinul cel mai înalt. Dar ultima expresiune a forţei e inteligenţa. Deci inteligenţa poate fi explicată ca un rezultat al materiei.
    II.     Ceea ce numim inteligenţă nu e altceva decît cuprinderea şi rînduirea sistematică a obiectelor reale şi a notelor lor; inteligenţa e priceperea lucrurilor; şi lucrurile formează realitatea. Prin urmare, cum am putea admite o inteligenţă fără obiect real ? Cum am putea admite un Dumnezeu, o inteligenţă înainte de a fi materia, adecă realitatea ? Căci, cum am văzut, realitatea este condiţiunea, esenţa inteligenţei.
    III.    Spiritul e un rezultat al „lucrărei, mişcărei“ moleculelor materiale, unele asupra altora ; nu al însăşi materiei brute.
    Materia din creier poate să se schimbe, însă dacă ea va avea aceeaşi cantitate şi calitate şi dacă se va aşeza în acelaşi mod, atunci relaţiunea moleculelor între ele fiind aceeaşi, conştiinţa nu se va schimba, odată cu schimbarea materiei, cum susţin spiritualiştii. De pildă : avem un magnet de o calitate x, de o mărime y şi de o formă oarecare. Acest magnet atrage o bucată de fier oarecare, de o calitate, cantitate şi formă necunoscute. Puterea de atragere este P. Dacă vom lua un alt magnet, de aceeaşi calitate (x), mărime (y) şi formă ca cel dintâi
11
şi-l vom face să atragă o bucată de fier de aceeaşi cantitate, calitate şi formă ca şi fierul dintâi, puterea de atragere va fi tot P. Aşa şi cu continuitatea conştiinţei. Nu materia în sine, ci modul de „a lucra mişcarea“ materiei joacă rolul. Tot aşa se poate explica şi unitatea conştiinţei.
    IV.     Cea mai mare parte dintre spiritualişti zic că materia e brută şi că nu poate avea conştiinţă de sine... etc. Tot ei zic că spiritul (care e dat numai şi numai omului), el singur e înzestrat cu conştiinţă. Atunci dobitoacele, cari (după ei) sînt lipsite de spiritul divin, singurul conştient, şi care (tot după ei) sînt o simplă masă de materie, de unde au conştiinţă de sine ? Căci şi conştiinţa de sine cine o poate nega la animale ? Tragem deci încheiere că materia, prin combinaţiuni diferite şi prin o muncă grozavă în ea însăşi ajunge a cugeta şi a avea conştiinţa de sine. Avînd conştiinţă de sine şi văzînd alte lucruri, cari nu fac parte din „sine“, îşi formează prin diferenţiare conştiinţa despre lumea dimprejur.
    V.      In somn, spiritul n-are conştiinţă de sine, nici de lumea înconjurătoare. Atunci nu este etern spiritul.
    VI.     Sub numele de religiune se înţelege credinţa unită cu morala. O formă de morală e bună pentru timpul cînd e făcută şi pentru timpul cînd societatea se află la aceeaşi înălţime culturală ca şi în timpul cînd morala a fost făcută.
    îndată ce cultura societăţei progresează, morala veche nu mai are loc şi, în mod fatal, nu mai este observată. Morala creştină conţine multe părţi nepotrivite cu cultura de azi (starea femeii, fericiţi cei săraci cu duhul... etc...); ea trebuie să piară. Insă în religia creştină se cuprinde şi morala. Pierind partea, această moarte trage după sine şi pe cea a întregului. Deci religia creştină trebuie să piară şi din pricina moralei, nu numai de puterea şi strălucirea ştiinţei.
                                       Şcoala nouă, an. I, nr. 1, iulie 1889.
(2)
     I.     Se zice că trece timpul. Timpul nu trece niciodată. *Noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren
           i se pare că trec arborii din cîmpie, aşa şi nouă ni se pare că trece timpul. In realitate, nici arborii, nici timpul nu trece, noi sîntem acei ce trecem. Timpul e veşnic acelaşi, asemenea lui şi în repaos etern ca şi spaţiul.
     II.    Ştiinţele bazate pe formele sociale sînt tot aşa de puţin statornice ca şi aceste forme sociale. Dispărînd formele, nici ştiinţele bazate pe dînsele nu mai au raţiunea de a fi. Aşa de pildă :
     Dreptul, care este bazat pe alcătuirea socială de azi, va dispărea cînd formele de azi vor fi sfărîmate şi ştiinţa care va purta acest nume va fi cu totul altfel.
     Arta militară va pieri cu totul în societatea viitoare, căci tendinţa tuturor oamenilor, cari voiesc binele omenirii, e de a nemici războaiele.
     Contabilitatea burgheză (cu regula de dobîndă, scont... etc.) va pieri de asemenea.
     Din acest punct s-ar putea împărţi ştiinţele în două : într-acele cari satisfac mintea, curiozitatea şi cari sînt veşnice, mai presus de formele sociale ; şi în ştinţi bazate pe trebuinţi, pe relaţiuni trecătoare, şi care nu sînt veşnice.
     III.    De multe ori m-am întrebat cu care din cele două părţi ale vieţei te iubesc : cu imaginaţia sau cu inema ? Şi atunci, care de care s-a întrecut de a-mi dovedi că numai ea te iubeşte. Imaginaţia te vede, te dezmiardă, te simţeşte, inima te cere, voieşte să se topească în focul inimei tale.
     Amor adevărat e acela la care ia parte şi imaginaţia şi inema. Amorul lipsit de una din aceste două părţi e o stare, bolnavă a individului.
13
    IV.     Din punctul de vedere al plăsmuirilor şi al senzaţiilor, cari sînt adevărate elemente ale artei, poezia este expresiunea cea mai înaltă a artei. La muzică sînt numai senzaţiuni şi plăsmuiri auditive, la pictură, numai vizuale. Poezia are însă toate plăsmuirile şi senzaţiu-nile cunoscute. Poezia, pe lîngă că dezvoltă idei ca şl celelalte arte, dar conţine chiar idei. Entuziasm în cel mai mare grad îl produc muzica şi poezia. Muzica deşteaptă mai cu greu decît celelalte arte idei senzuale.
                                   Şcoala nouă, an. I, nr. 2, 1 august 1889.
(3)
    I.     Un prieten cu adevărat, dar cu adevărat bun, e acela pe care îl cauţi în zadar.
    II.    Prietenia din tinereţă devine adesea cunoştinţă veche la bătrîneţă. în tinereţă ideile, şi mai cu samă sentimentele, fac prietenii, leagă pe tineri. La bătrîneţă sentimentele se răcesc şi rămîn ideile, cari, pierzînd şi ele elementul entuziasmului, devin simţiminte de datorie. Slăbindu-se sentimentele şi pierzîndu-se entuziasmul, care leagă pe prieteni, se slăbeşte prietenia.
    III.   Ceea ce se numeşte imaginaţie în amor e partea estetică a acestuia; ceea ce se zice inemă e partea lui senzuală.
    IV.    A fi adevărat poet însemnează a simţi. Simţirea se produce prin impresiuni din lume. Lumea azi e plină de nenorociri, impresiunile vor fi dară dezgustătoare. Ceea ce va simţi poetul va fi trist. Aşadar, tonul scrierilor unui adevărat poet va fi trist.
    V.     Un stil umflat, lipsit de idei, e ca şi un corp bu-ged, lipsit de sînge. Precum sîngele nutreşte, dă viaţă corpului, aşa şi ideile dau viaţă stilului.
                                 Şcoala nouă, an. I, nr. 3, 15 august 1889.
15
(4)
    I.    Ştiinţa, prin însăşi natura sa, e singurul lucru pe care trântorii nu-1 pot căpăta prin munca altora. Rodul muncei de a învăţa nu poate fi furat de altul. Acest lucru e natural azi ; însă cînd s-ar putea fura şi rodul acestei munci, desigur burghezii ar spune că aşa e bine, aşa e armonie.
    II.    Instituţiunea legislaţiunei presupune un element de bărbărie între oameni, care element, din nefericire, îl păstrăm încă de la strămoşii noştri, fraţi ori veri cu mo-miţa. Intr-o societate adevărat civilizată, n-ar fi nevoie de legi care pedepsesc ; ar fi nevoie numai de nişte sentinţe care să propună numai ce e mai bine.
    III.    De multe ori dorim a schimba o grijă mică, prezentă, pentru alta, deşi mai mare, dar îndepărtată.
    IV.     Circulaţia aurului e asigurată pe ignoranţa oamenilor, Omul neştiind modul cum s-a format acest element pe cale naturală, nu-1 poate produce, şi astfel circulaţia lui nu poate fi zădărnicită. Iată o pildă cînd oamenii se folosesc de ignoranţa lor şi o întrebuinţează ca un mijloc de siguranţă.
                                    Şcoala nouă, an. I, nr. 4, 1 sept. 1889.
16
                         Din Caiet
                         Despre împodobiri
    Dacă este drept că cel mai bun mijloc de a atinge civilizaţia şi bunul trai e a proceda imitînd mersul na-turei, apoi tendinţa majorităţei oamenilor de azi de a-si Încărca hainele şi casele cu tot felul de lucruri, cari n-au rost, şi prin urmare folos, tendinţa aceasta, zic, e pro-tivnică cu tendinţa de a imita mersul naturei. în natură, un arbore, un animal are tot ce-i trebuie, nemica însă mai mult.
    Orice organ are un rol şi, lipsind acel organ, exerciţiul vieţei e stingherit. în facerea mijloacelor de apărare (case, haine) împotriva împrejurărilor naturale (frig, arşiţă, ploaie), oamenii astăzi nu procedează pe calea arătată de natură. Ei pun o mulţime de lucruri zădarnice, fără rol şi fără folos. Această tendinţă de a se împodobi e sălbatecă, protivnică civilizaţiei. Aceste împodobiri n-au nici elementul artistic, căci arta presupune simplitate. Aşa, de pildă, o statuie, reprezentînd un om îmbrăcat numai cu o simplă mantie, e mai frumoasă decît una ce ar reprezenta un om încărcat de ţarţamuri; şi o statuie reprezentînd un om gol e mai artistică decît una ce ar reprezenta un om îmbrăcat1.
    La unii, întrebuinţarea podoabelor se tălmăceşte astfel : neavînd nemica in sine, pun în schimb pe sine.
                                  Şcoala nouă, an. I, nr. 7, 15 oct. 1889.
    1 Vezi Laocoon, bucată critică de Lessing.
17
                         Conştiinţa morală
    Uniia dintre spiritualişti susţin că omul se naşte deodată cu conştiinţa morală şi că acest dar e un privilegiu dat de Dumnezeu numai omului. Alţii, siliţi de forţa lucrurilor şi voind să iasă din încurcătură, susţin că în om e un germene de conştiinţă morală, care apoi se dezvoltează şi pe care germene animalele celelalte nu-1 au. Cu toţii, prin urmare, susţin că conştiinţa morală e ceva deosebit, dat numai omului. Să vedem însă dacă este aşa.
    Se ştie că sălbatecii şi copiii n-au conştiinţă morală şi nu pot deosebi binele de rău, de aceea nici nu pot fi traşi la răspundere pentru faptele lor. Care e deosebirea ded între animale şi omul sălbatec ?
    Conştiinţa morală poate fi tălmădtă ca rezultat al unei inteligenţe mai dezvoltate.
    Şi animalele, ca şi sălbatecii, au o oarecare inteligenţă, însă acea inteligenţă nu e dezvoltată ; şi am spus că conştiinţa morală e un rezultat al unei inteligenţe ajunsă la un grad de dezvoltare mai înalt.
    Dacă nici animalele, nici sălbatecii n-au conştiinţă morală, de ce se zice că numai sălbatecii au germene de conştiinţă morală ? De ce nu li s-ar da şi animalelor acest germene ? De unde se ştie că animalele n-au germene ? De ce nu am admite că, după cum un sălbatec, al cărui grad de inteligenţă mărindu-se, ar avea conştiinţă morală, tot astfel şi animalele, cînd ar fi mai inteligente, ar avea o astfel de conştiinţă.
    Conştiinţa ded nu poate fi dedt rezultatul unei inteligenţe mai dezvoltate; şi dacă omul o are şi animalele celelalte nu, pricina este deosebirea gradului de inteligenţă. Spre o mai bună înţelegere, voi face o asemănare, luînd o pildă cunoscută. Se ştie că frednd două lemne se naşte căldură ; urmând frecarea neîncetat, la orice
18
moment dat, gradul de căldură e mai mare decît în momentele precedente. Căldura, însă, ajunge la un grad dnd produce foc. Iată, dară, mai multe grade de căldură, dintre cari numai cel din urmă grad a fost în stare a produce foc. Tot aşa şi cu conştiinţa : din mai multe grade de inteligenţă, numai la un grad oarecare de înaintare se naşte conştiinţa morală.
                                Şcoala nouă, an. I, nr. 7, 15 octombrie 1889.
           Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti
     Să ne închipuim că societatea e aşezată pe temelii trainice şi adevărate, că fiecare om — bărbat ca şi femeie — are asigurată existenţa sa, că lumea a ajuns la o cultură înaintată, ceea ce uşor se poate îndeplini, căci elementele de cultură sînt şi acum, trebuie numai putinţa de a le primi toţi, şi atunci cultura se va împrăştia, cînd viaţa va fi dulce şi lupta pentru trai mai uşoară şi mai cinstită. Dacă primim toate acestea, atuncea desigur că atît bărbaţii, oît şi femeile nu-şi vor alege decît femei şi bărbaţi frumoşi şi inteligenţi. Căsătoria va fi întemeiată pe dragoste. Vor fi însă şi oameni cărora le va fi cu neputinţă a se cultiva, adecă care nu vor avea aptitudini pentru cultură, vor fi de asemenea şi oameni urîţi. Ce se va întîmpla cu dînşii ? In mod fatal, vor trebui să piară în lupta pentru trai. Se va zice însă că ei vor căuta toate mijloacele de a părea altfel de cum sînt şi mai ales femeile. Pentru a părea mai frumoase se vor sulemeni şi vor întrebuinţa sulimanuri al căror efect e mai îndelungat, dar care otrăvesc sîngele, şi deci această luptă pentru trai ar fi potrivnică civilizaţiei; deci căsătoria prin dragoste n-ar aduce numai folos, ci şi rele. O astfel de obiecţie nu ar fi nicidecum întemeiată. Inteligenţa nu se poate sulemeni spre a arăta altfel decît este; deci cei proşti n-au nici un mijloc de scăpare. Rămîn acum cei inteligenţi, însă urîţi. Ce vor putea face aceştia ? Cu toate că sînt culţi, însă egoismul, dorul de a căpăta un soţ care să le fie drag, fie frumos, i-ar îndemna să alerge la împodobiri, la sulimanuri. împodobirile neavînd efect asupra omului cult1, n-ar fi întrebuinţate.
    1     Am presupus un om cult care ar pune podoabe. Acest om cult ar căpăta un tovarăş de viaţă tot cult.
20
    Sulemeneli iarăşi n-ar fi întrebuinţate, căci ele nu pot face formele frumoase, ci numai schimbă culoarea. Omul cult însă nu se va sulemeni numai pentru a se face alb ori trandafiriu ; căci pentru acest lucru mic nu se poate înjosi1 şi va şti că nu culoarea feţei face frumuseţea. E drept, dacă numai faţa albă ar fi frumoasă atunci ar avea valoare sulimanurile, dar aşa... gusturile sînt relative.
    Dar lipsa de inteligenţă şi de frumuseţă îi va face să degenereze, să piară la urmă, după teoria darwinis-mului; şi vor supravieţui numai cei frumoşi la trup şi la minte, cum s-a întîmplat chiar între oameni.
    Ni se va obiecta că bărbaţii şi femeile urîţi şi proşti îmboldiţi de trebuinţele naturale, se vor lua ei în de ei. Este drept, însă aceste căsătorii nu vor fi întemeiate pe dragoste, căci bărbatul, de pildă, deşi urît1 2, totuşi dorind o femeie frumoasă nu va fi mulţămit de a sa. Astfel, fiind nefericiţi, vor degenti „ şi, din ce în ce —■ din generaţie în generaţie —, degenerînd, vor pieri. Omenirea, deci, se va curăţi de urîţi şi tîmpiţi şi specia omenească va propăşi şi va ajunge acolo unde trebuie să ajungă. După mai multe generaţii, după ce s-ar înlătura cei născuţi prin atavism proşti ori urîţi, după mai multe generaţii, zic, am avea o specie frumoasă şi inteligentă.
    Iată dar căsătoria din dragoste conlucrînd la perfecţionarea speciei. Aceasta în mod durativ. Dacă e adevărat că din căsătoria din dragoste se nasc în general copii frumoşi şi inteligenţi, iată alt mod în care această căsătorie aduce perfecţionarea speciei într-un chip momentan, izolat, prin ea însăşi, căci mai sus am văzut că aduce folos prin urmările sale. Iată un frumos şi fericit mijloc — pe lîngă altele — de a ajunge la perfecţionarea speciei, nu ca mijloacele propuse de burghezie, adecă de a lăsa societatea într-un balamuc grozav, a lăsa să se dezvăluiască poftele nesăţioase — bineînţeles ascunse sub masca ipocriziei —, pentru ca apoi să izbutească cine va putea!
    Nu! Astfel nu se va perfecţiona specia; va degenera fiziceşte şi moraliceşte. Se vor perfecţiona numai
     1 S-ar înjosi, cînd ar şti că cîştigul e mare.
     2     Se ştie că cineva, deşi e urît, totuşi caută frumuseţă la alţii; ba chiar rîde şi huleşte pe urîţi.
2t
mijloacele de hrăpire, de înşălare, de tragere pe sfoară ; se vor pierde toate frumoasele calităţi şi aptitudini naturale ale omului.
    Şi această luptă tirană pentru trai o apără cu teoriile lui Darwin, spunînd că socialismul [este] potrivnic teoriilor acestui mare englez. Socialismul voieşte perfecţiunea speciei prin lupta pentru trai, însă printr-o luptă care poate duce la perfecţiune, nu printr-o luptă apărată şi lăudată de duşmanii lui.
    Şi Darwin n-a căutat ceea ce duce la degenerare, ci ceea ce duce la perfecţiune.
    Ni se va obiecta că chiar într-o căsnicie durată prin dragoste poate intra vrajba, poate pieri dragostea. Ba unii cred chiar că e în natura omului de a căuta să-şi schimbe femeia, de pildă excelentul Max Nordau. Noi credem dimpotrivă. Chiar dacă în natura omului e de a căuta să schimbe femeia, totuşi, această natură se poate cultiva, se poate stîrpi acto. instinct barbar.
    în adevăr, într-o căsnicie, când şi bărbatul şi femeia duc o viaţă laborioasă, cînd n-au imaginaţia bolnavă, cînd toată vremea sînt cu treabă şi cînd caută o fericire curată în tovărăşia soţului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel de soţi nu se vor dezgusta unul de altul. Nu vor avea vreme şi vor socoti de lucru dobitocesc de a-şi cheltui gîndirea cu închipuiri nebune şi stricătoare.
    Max Nordau a observat societatea conruptă cînd a afirmat că e în natura omenească de a-şi schimba femeia (vorbind despre bărbat).
    Deci, dragostea e temelia neclintită pe care se poate clădi o căsnicie morală adevărată, fericită.
    Tinerii luaţi din dragoste sînt fericiţi şi ei, şi urmaşii lor, şi folos mare aduc omenirei!
                                        România viitoare, decembrie 1889.
                             Din caiet
                                 (2)
                         Manechine
   Cea mai mare parte dintre femeile de azi mi-au făcut întotdeauna impresiunea manechinelor — calupuri croitoreşti. Dacă ideile — nu reduse la ultima expre-siune, ca la dobitoace — şi idealul deosebesc pe om de dobitoace ; dacă simţirile, ideile şi idealul deosebesc pe om de lucruri, atunci cei ce n-au nici simţiri, nici idei, nici idealuri ce-s ? Femeile cu simţirile tocite, paralizate, femeile proaste şi cu moralul jos nu-s oare fără simţuri, fără idei şi fără ideal ? în ce se deosebesc de manechinele croitorilor ? Pentru că-s din oase şi came ? Şi oare astă stare numai din vina femeilor să fie ? Nu şi din a bărbaţilor ? Bărbaţii se uită la calităţile femeilor ? Sau, mai. bine, ce calităţi cer ei unei femei ? Şi nu-i lucru firesc ca femeile să voiască a se potrivi cu gustul celui ce-1 ştiu că le vrea aşa şi aşa ? De ce bărbaţii nu iau în căsătorie manechine croitoreşti ? Ar lua, dar manechinele n-au zestre. Ar lua calupuri de carne pentru a-şi mul-ţămi poftele dobitoceşti, dar de acestea nu-s. Adecă sînt — femeile —, dacă luăm cuvîntul manechină în sens figurat. Am spus că manechine de carne nu-s. Cum nu-s ? Dar ce-s femeile de azi, cea mai mare parte ? 1
                           Peste veacuri
    „Asta nu se va putea şti niciodată", iată o frază pe care mulţi o întrebuinţează şi pe care o găsim chiar la excelentul cugetător de la Darmstadt, Ludwig Biichner.
     1     Adecă şi majoritatea bărbaţilor sînt tot astfel. Femei adevărat morale, deştepte, cu idealuri sînt. Şi ce bine la şede în comparaţie cu cealaltă turmă. Cu cit cele proaste sînt mai multe, cu atîta cele morale, deştepte sînt admirabile.
23
>11
     în adevăr, sînt chestii pe care mintea omenească, în faza ei de azi, nu le poate explica defel.
     Dar de unde ştim noi că nu vor putea fi explicate niciodată ?
     Cercetînd evoluţia minţei omeneşti de la început, ne încredinţăm că multe lucruri, elementare pentru noi cei de azi, erau taine pentru oamenii străvechi sau poate că multe lucruri ce noi le ştim azi lor nici nu le veneau în minte. Creierul omenesc, ca orice lucru, nu poate fi în afară de legea evoluţiei, şi ştiinţa ne dovedeşte acest lucru. Prin urmare, cum putem afirma cu creierul nostru, cum e azi, despre cugetarea creierului viitor, care va fi ajuns la grade de evoluţie din ce în ce mai înaintate ?
     Azvîrlirea cugetărei cu o cantitate de vreme mai departe, păşirea peste cugetarea unei epoce oarecare sînt ceea ce formează un geniu. Şi cu cît cugetarea unui om se înalţă mai sus şi merge mai departe decît cugetarea veacului său, cu atît e mai genial. Dar depărtarea dintre gradul puterei de a cugeta a veacului în care trăieşte un geniu şi dintre gradul puterei de a cugeta a acelui geniu are o margene. Peste acea margene nici geniul nu mai poate trece. Prin urmare, nici omul cel mai genial nu poate spune cu hotărîre că cutare sau cutare fapta va fi numai aşa, sau că cutare nu se va afla niciodată. Cine poate şti pănă unde va merge evoluţia creierului omenesc ? Şi cine se poate pune cu creierul lui de azi în locul unui om cu creierul de peste mii de veacuri ? Să luăm o pildă : un copil azvîrle cu praştia o piatră pănă la o depărtare oarecare. Acest copil e cel mai puternic dintre toţi, şi decît dînsul nimene de vîrsta lui nu poate azvirli mai departe. Urmează de aice că nimenea nu va putea zvirli mai departe ? Oare dacă copilul va creşte, va merge spre maturitate, nu va azvîrli mai departe ? Ori dacă el va înaiiita în direcţia în care zvîrle piatra, nu va zvîrli din ce în ce mai departe ? Vasăzică, cu cît creşte, ori cu cît înaintează, cu atîta azvîrle mai departe. Copilul se asamănă cu omul de azi, creşterea lui cu evoluţia creierului şi înaintarea lui în direcţia pietrei e înaintarea omenirei în timp, mai departe.
     Aşa şi cu cugetarea. Dacă un geniu îşi aruncă cugetarea cu două veacuri, de pildă, mai înainte de cugetarea veacului său, atunci la orice moment un geniu îşi aruncă cugetarea cu două veacuri înainte, aşa că, după
24

o trecere de două veacuri, cugetarea geniului e aruncată peste alte două veacuri, şi tot aşa mai departe.
    Această afirmare a noastră s-ar părea că e în contrazicere cu ideea că absolutul niciodată nu-1 va cuprinde omul. Insă nu e aşa. Că absolutul nu-1 va cuprinde omul însemnează că întotdeauna tot va căuta să cerceteze. Dar asta nu însemnează că el nu va tot afla întotdeauna. Dar chiar cînd unele din chestiile neexplicate azi ar fi dintre acele cari nu vor fi explicate niciodată, de unde ştim noi care anume nu vor fi explicate ? De unde putem noi afirma că cutare va fi explicată şi cutare nu ?
    Se poate ca tot ceea ce mişcă curiozitatea, tot ceea ce aţîţă spiritul nostru de cercetare să se afle; şi să se nască in viitor alte întrebări, cari, nouă celor de azi, nici prin gînd nu ne trec şi nici nu ştim dacă ar putea să existe — iată deci că veşnicia necuprinderii absolutului nu-i în contrazicere cu afirmarea noastră că multe chestii — poate toate — ce noi nu le putem înţelege vor fi lucruri chiar elementare poate pentru alte veacuri1.
                                              Şcoala nouă, an. I, nr. 13, ian. 1890.
     1 Conta a zis că în lume, la un moment dat, se află alăturea toate stările prin care a trecut Omenirea. Prin urmare, şi toate stările prin care a trecut creierul. In adevăr, sînt chestii azi cari pentru oamenii culţi au ajuns elementare şi pe cari vulgul cugetării nici nu le poate concepe măcar. Dau o pildă : în nuvela d-lui Slavici Budulea taichii, Budulea cel bătrîn se miră cu o naivitate adorabilă cum de un om poate înţelege ce a scris jdtul, căci el ştie că răbuşul lui numai el îl poate înţelege şi că răbuşul nu poate arăta decît numărul lucrurilor. Şi această observare a d-lui Slavici este adevărată.
(3)
                                         I
    Se susţine de către spiritualişti că ideea de Dumnezeu e înnăscută în om. S-a dovedit însă că condiţia unei idei înnăscute e de a fi aceeaşi la toţi. Ideea însă ce-şi fac oamenii de Dumnezeu e foarte deosebită ; atîrnă de la o mulţime de împrejurări ce înrâuresc asupra omului. Acelaşi om care s-a născut în Africa şi e fetişist, dacă s-ar fi născut în Europa ar fi fost monoteist. Aşadară, ideea de Dumnezeu nu e înnăscută. Şi putem spune că în creierii totalităţei oamenilor există nenumăraţi Dumnezei — ba ideea de Dumnezeu, ca orice noţiune, se deosebeşte aproape de la individ la individ. Deci credinţa e compusă, cuprinde în sine sau se manifestează prin mai mulţi Dumnezei. Ateismul (necredinţa) e unul însă: toţi cei ce nu cred cugetă într-un fel—nu~i. Dar adevărul e unul. Deci ideea de Dumnezeu nu-i adevărul. Căci noţiunea a fi poate fi de mai multe feluri, adecă existenţă poate fi considerată într-un fel sau într-altul ; noţiunea a nu fi însă e numai de un fel.
    A tălmăci existenţa lui Dumnezeu e a avea pentru fiecare tălmăcire o altă noţiune de Dumnezeu ; a tălmăci neexistenţa e a avea o singură noţiune, un singur scop : că nu-i.
    Dar să admitem pentru un moment că ar exista Dumnezeu, el ar fi unul şi numai într-un fel; deci ar corespunde numai cu ideea (ce-şi face despre dînsul) unora dintre spiritualişti, a acelora care au avut dreptate. Deci acest Dumnezeu al lor n-ar fi tocmai aşa de bun, căci n-ar mulţămi decît pe puţini, iar cei mai mulţi pravoslavnici ar rămîne cu... buzele umflate ! Ateiştii însă nu pot avea asemenea cerţi în familie, căci, odată ce nu-i, nu poate fi de mai multe feluri.
                    „Şi cît e de şugubăţ spiritul ăsta cu care cugetăm noi“, îmi spunea un prieten în limba lui glumeaţă, dar
26
adîncă. Acest spirit, care, cum spun metafizicii, e o parte din dumnezeire, se încumetează de a se îndoi de dînsa, deci de sine însuşi, de existenţa sa, să nu avem noi măcar atîta specticism de a ne îndoi de sănătatea spiritului teologilor şi a metafizicilor spiritualişti şi poate şi... spi-ritişti ?
                                       îl
    Se crede că în societăţile barbare religia — prin morala sa ameninţătoare, constrîngătoare —, aduce numai foloase. Insă cum nemica nu-i absolut, aşa şi aceasta. Religia în societăţile barbare are răul de a le ţinea tot barbare, căci cum au dovedit mulţi, religia opreşte mersul progresului, ca una ce pretinde că reprezintă ultimul cu-vînt al adevărului şi care, prin natura sa, nu poate să se schimbe în măsură cu progresul în toate ramurile şi nici cu evoluţiile minţei omeneşti. Dar dacă într-o societate incultă religia e un neadevăr, întrucîtva nefolositor, un fel de cana *, apoi, într-o societate cultă e un ce fără rost, se potriveşte tot aşa ca şi cana pentru oamenii maturi.
    Plecînd de la consideraţia că religia opreşte întrucîtva lăţirea crimelor între păturile inculte1, reprezentanţii trecutului fac din aceasta o armă împotriva ateismului — măcar nu împotriva propagării ateismului. Aceia însă care vorbesc astfel dovedesc o mare slăbiciune în cugetare. Un om ca să se emancipeze de superstiţii, de pre-judiţii, ca să înţeleagă alcătuirea lumei, valoarea şi proprietăţile materiei, ca să devină materialist convins, trebuie să fie ceva cult, credem că asta o admite orice om cu mintea întreagă. Dar cultura, ştiinţa, dreapta înţelegere a lumei este izvorul, pricina moralităţei. Deci, cînd presupui pe om capabil de a îmbrăţişa materialismul
    * Canea, cep.
    1 Deşi religia creştină, de pildă, le încurajează, făgăduind iertarea în schimbul pocăinţei, şi criminalilor, după ce s-au săturat de crime, după ce obosesc, le vine uşor a face pocăinţa. Dar încă cînd se întîmplă şi aşa : Acuzatorul : — Ce zi era cînd ai săvîrşit crima ? Acuzatul : — Trebuie să fi fost miercuri sau vineri, că era de post.
27
 însemnează că el e cult, deci moral prin sine însuşi, nu de frică. Adecă materialismul şi moralitatea sînt două efecte ce merg paralel şi cari purced de la aceeaşi cauză : cultura. Moralitatea propăşeşte în măsură dreaptă cu cultura sănătoasă. Şi adevărata moralitate e aceea din convingere, din dorinţa liberă de a face bine, nu aceea de frică ; căci atunci şi mîţa care nu mănîncă din bucate de frică ar fi morală.
     Morala religioasă ameninţă pe om cu chinurile veşnice. Ea se adresează la cele mai josnice instincte egoiste !
     Oare cei ce se tem de primejdia ateismului socotesc că, dacă spun unui om incult că nu-i Dumnezeu, te crede, după cum te-ar crede cînd i-ai spune, de pildă, o în-tîmplare dintr-un oraş sau sat vecin ?
     O obiecţie asemănătoare s-a adus şi socialismului. „Cum voiţi să daţi putere, libertate, poporului incult ?“ — ţipă burghezii peste măsură de culţi.
     înainte de a răspunde, să ni se îngăduie un mic pa-rantez. Din această întrebare ce vedem noi ? Că burtă-verzimea, care strigă la alegeri că voieşte să apere „libertatea poporului suveran^, vede foarte bine că „poporul suveran^ n-are libertate, nici nu-i suveran, şi se teme ca nu cumva de acum să-i deie ceea ce el,d. Burtă-verde, zice că are. Gura păcătosului adevăr grăieşte.
     Revenim. Nu înţeleg ei un lucru atît de uşor, acela că pentru ca poporul muncitor să poată pune mîna pe putere se cere ca acest popor să se deştepte, să se cultiveze. Deci, cînd va învinge, însemnează că va fi cult. Adecă nu cult în înţelesul ca să ştie logaritmi, ci să înţeleagă chestiile sociale şi să ştie a se conduce de sine. Şi cel ce e capabil a cîştiga un drept e capabil şi de a se folosi de dînsul.
     Dar chiar dacă am admite că lanţurile robiei actuale s-ar sfărîma aşa ca din senin, fără nici un amestec al muncitorilor, adecă fără a şti bine ce trebuie să facă ei, ce-ar urma de aicea ? Voi lăsa să vorbească un cugetător de frunte ce îl am acuma în minte : fructele ajung la maturitate în lipsa condiţiilor vitale trebuitoare de aer, ' de lumină, de căldură, de hrană etc. ? Ce chip mai bun de hrană, de educaţie pentru a întări libertatea decît însăşi libertatea ? Un om legat cum ar putea să înveţe a se
 28
i
 mişca liber ? Dacă, dimpotrivă, el poate să-şi mişte în bună voie membrele sale, fără îndoială că va cădea cîte-odată, dar asta nu va fi decît pentru a se ridica din nou.
                                       iii
    Un scriitor de valoare e acela care cunoaşte viaţa în întregime şi cu toate manifestările ei : sublimă, ca şi păcătoasă, muncitoare, ca şi trindavă, cinstită, ca şi vi-ţioasă etc. Dar scriitorul poate să cunoască viaţa în două chipuri : ca privitor rece şi ca părtaş.
    Ca privitor rece el va cunoaşte foarte bine toate manifestările vieţei, va descrie poziţiuni adevărate şi va putea cunoaşte pănă la un punct oarecare din observarea manifestărilor exterioare ale vieţei, ale sufletului, chiar sufletul.
    Ca părtaş, de pildă, la viţiu, el va cunoaşte, va simţi starea lăuntrică a omului viţios ; şi nu numai că va înfăţişa poziţii reale, bucăţi din viaţă, dar ne va înfăţişa, cu cea mai mare cunoştinţă de cauză, simţiri şi gînduri adevărate de ale deosebiţilor indivizi vicioşi.
    Cînd artistul viţios va cunoaşte pasul greşit ce a făcut, cînd se va pocăi, atunci va deveni privitor rece către sine însuşi ; şi va avea întotdeauna un cîmp sigur de cercetare, şi de o cercetare sigură, fiind făcută chiar asupra sa însuşi. Atunci artistul va avea un depozit de
 siipţiminte, de cugetări, de paterni feliurite ale omului
   *
 săhătos, a acelui ce cade în viţiu, a acelui ce se bălăceşte în viţiu, ce se luptă cu viţiul, ce scapă de el — pe cari cugetări, paterni etc. le va personifica în lucrările sade. De ar fi rămas privitor rece, ar fi cunoscut manifestările exterioare ale viţiului şi ar fi dedus poate din aceste manifestări şi o parte din viaţa lăuntrică a omului viţios. Ca părtaş, el va cunoaşte viaţa în cele mai din urmă complicaţii ale ei. Aceasta cere realismul — să cunoşti bine aceea despre ce vorbeşti.
    Nu ca Racine, de pildă, care, în piesa sa Britannicus, face pe romana Iunia să între în ordinul vestalelor, după moartea iubitului său. Racine comite acest anahronism pentru că confundă rolul vestalelor cu al călugăriţelor din veacul său. Parcă pe timpul romanilor s-ar fi cunos-
29
 cut acest expedient de a se călugări la vreme de restrişte ! *
    Ca ceva caracteristic se observă în veacul al XVII-lea, ba şi mai încoace, frica autorilor de a se hrăni din viaţa naţională şi contemporană. Racine, scriind piesa sa Ba-jazet, al cărei subiect era o întîmplare petrecută de curînd la Constantinopol, fu învinuit de profanarea artei, din pricină că luase un subiect din vremea sa. Dar şi Racine credea astfel şi, pentru a se îndreptăţi, aduse argumentul că depărtarea de loc, dintre Paris şi Constantinopol, precumpăneşte depărtarea de timp dintre epoca sa şi antichitate. **
    Veacul al XVII-lea nu se mulţămi de a imita numai modul de a scrie al celor vechi, ci luă şi subiectele lor. Acesta era un anacronism. Eschyl, de pildă, în piesele lui, se inspiră din viaţa naţiei sale, a Greciei. Dar Racine, luînd aceleaşi subiecte ca şi Eschyl, era în cazul acestuia ? Ce interesa pe francezi cruzimile cutărui sau cu-tărui rege grec ? Pe cînd pe greci îi învăţa să iubească republica şi libertatea. Romanii, împrumutînd de la greci, căzură în acelaşi păcat.
    Singur, în veacul al XVII-lea, dintre marii autori, numai Moliere a înţeles rolul şi menirea artei.
    Pentru a se vedea cît de rău e a descrie un lucru pe care nu-l cunoşti, voi mai arăta un lucru ; meritele lui Racine, după apărătorii săi, constau în aceea că : deşi a imitat în adevăr pe clasicii greci şi romani, dar persona-gelor antichităţei le-a dat un caracter creştin; şi că aceloraşi personage dure şi inculte, cum se găsesc la Eschyl, Sophocle etc., le-a dat turnura de eleganţă, spoială şi politeţă de la curtea lui Ludovic al XlV-lea. Să fie acestea merite ? Ori mai degrabă înrîurirea mediului înconjurător, la care oricine e supus fatal şi care nu se lasă nerăzbunat de acela ce voieşte să-l nesocotească. Şi încă lipsa de cercetări adînci asupra vieţei sociale antice, ceea ce se cheamă lipsa de „simţimîntul drept al antichităţeiw.
     * Britannicus (1689), inspirată din Tacit, are o solidă bază istorică, fiind însă o tragedie mai mult psihologică.
 '  ** E vorba în Bajazet (1672) de o întîmplare din 1637, rela-
 tată lui Kacine de contele de Cezy, ambasador la Constantinopol. „L’eloignement du pays repare en quelque sorte la proximite du temps“ — scrie Racine în a doua prefaţă a piesei.
30
IV
    Am arătat aiurea 1 că o samă de tineri, ţinînd să fie în toate la modă, se fac că împărtăşesc toate ideile nouă. Protivnicii, cunoscind aceasta, au găsit — uniia — prilejul de a-şi bate joc de toţi tinerii cu ideile nouă, cîrtind împotrivă-le şi dînd a înţelege că „aşa-s tinerii, tot ce văd nou primesc, pentru că li se pare că astfel sînt interesanţi^ sau că „tinerii îmbrăţişază ideile nouă călăuziţi numai de căldura tineretei“ şi că „vine o vreme
        9                           9    f    77
cînd se dau la brazdă“.
    E drept că mai întotdeauna vedem că un om, dacă are idei nouă într-o ramură, apoi are în toate. Care să fie pricina ? Dorinţa de a părea interesanţi în ochii lumei sau ai duducilor ? Pentru cei convinşi însă, tălmăcirea este alta. Se ştie că ceea ce deosebeşte pe cei volnici de a primi idei nouă de cei nevolnici e organismul creierului, aptitudinile moştenite ori cîştigate, educaţia, mijlocul în-cunjurător etc. Cineva, cînd îmbrăţişează o idee nouă — oricare —, dovedeşte că condiţiile de mai sus le afe astfel incit poate primi idei nouă.
    Odată ce organismul lui e astfel încît e capabil de a primi o idee nouă, desigur că pentru judecarea celorlalte idei, avînd acelaşi organism, apt pentru ce e nou, el le va primi, dacă i se vor părea raţionale, şi viceversa, i se vor părea raţionale fiindcă le va judeca cu aceleaşi aptitudini cu care a judecat şi întâia idee nouă primită, cu alte cuvinte, creierul lui, numai prin faptul că primeşte o singură idee nouă, ni se înfăţişază ca un cîmp unde orice idee nouă bună poate prinde rădăcină ; iar condiţiile de a nu primi idei nouă lipsind, individul le primeşte.
    Adecă, cînd poţi primi o idee nouă, însemnează că eşti predispus a primi idei nouă.
    Iată de ce mai toţi cei ce-s socialişti, în chestiile economice şi politice, sînt materialişti în cele filozofice şi realişti în ale literaturei sau artei.
                        Şcoala nouă, an. I, nr. 16, aprilie 1890.
    1 România viitoare, nr. 17, din decembrie 1889 (în articolul Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei. n.ed.).
(4)
                     Omul în univers
    Blaise Pascal a zis că universul e o sferă a cărei periferie e necăiurea şi al cărei centru e pretutindenea *. Adecă, orice punct al universului poate fi socotit ca fiind un centru al său. Mai mult, se poate socoti că purtînd un număr infinit de centruri, pentru că punctul neavînd nici o dimensiune, un om poate cuprinde în sine un număr infinit de puncte. Pe de altă parte, un om pe care nu ni-1 putem închipui decît încunjurat de obiecte materiale, întotdeauna raportează cele dimprejurul său la sine şi nu la alt obiect. întotdeauna el are împrejurul său obiectele materiale şi el în centru ; astfel că toate acele obiecte le-ar putea împreuna printr-o infinitate de cir-conferenţi imaginare concentrice lui. Şi chiar margenea vederei nu-i decît circonferenţă cu centrul în creierul privitorului. Aceasta în lumea fizică.
    în lumea sentimentală şi intelectuală e tot atît de uşor de înţeles că orice om e un centru. Orice fapt omenesc, mişcare conştientă ca şi reflexă e pricinuită de egoism. Altruismul nu-i decît egoismul, bineînţeles pri-incios individului şi unui număr cît mai mare de alţi indivizi, a căror bună stare aduce bine individului de la care purcede fapta.
    Egoismul fiind mobilul oricărei acţiuni omeneşti, e uşor de înţeles cum orice om se pune pe sine în centru şi cum orice lucru îl raportează la sine, ca şi razele unui cerc ce tind toate către centru. Dacă furăm munca altuia, o facem pentru mulţămirea noastră, dacă luptăm şi ne jertfim pentru o idee mare o facem de asemenea pentru —*      .
    * „Dieu est une sphere infinie ciont le centre est partout, la circonference nulle part“ (Pensees. Chap. De la disproportion de Vhonime).
 32
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      fc.
mulţămirea noastră, pentru triumful unei părţi din noi, partea cea mai scumpă : idealul nostru.
    Dacă ne este milă de cineva, e că ne punem în locul lui inconştient şi simţim ceea ce simte el; îl ajutăm pentru ca, făcîndu-1 fericit, să înceteze întristarea noastră : sîntem egoişti. Ne place un om pentru că lucrează conform cu ideile ce ni le facem noi despre cineva ; condamnăm faptele unui om cînd noi nu am face asemenea fapte. Ne place o bucată literară, muzicală etc... cînd ne satisface instinctul nostru de conservare.
    Primim ideile altora cînd se potrivesc cu ale noastre. Primim idei din toate părţile, ca pe nişte raze care în creierul nostru se întrunesc ca într-un focar principal. Aicea, în acest centru, le prelucrăm şi scoatem din idei cunoscute alte necunoscute pe cari le răspîndim tot ca nişte raze. Deci şi în lumea sentimentală şi intelectuală orice om e un centru al acestor lumi.
    Omul poartă centrul lumei fizice în orice punct cuprins în spaţiul ocupat de trupul său ; centrul lumei sentimentale şi intelectuale îl poartă în conştiinţa sa (luînd cuvîntul în înţelesul său psihologic, nu moral).
    Această idee, ce poate fi numită şi o fantazie de cugetare, nu are nici o analogie cu aberaţiile teologiştilor cum că o putere superioară ar fi creat pe om pentru a-şi satisface o vanitate, iar toate celelalte lucruri pentru acesta ; căci şi un animal încă desigur că se socoate tot ca un centru, şi piatra, dacă ar cugeta, cum pretinde Schopenhauer, încă s-ar socoti de centru al universului.
                            Şcoala nouă, an. I, nr. 18, iunie 1890.
                                                               p
Două particularităţi ale dialectului moldovenesc
    Mai. Adverbul mai în moldoveneşte, cînd este precedat de un diftong care se sfîrşeşte cu i, se schimbă în mei; de pildă : „n-oi mei faci", „nu-i mei zici", „da-i mei faci", „ti-i mei gîndi“. Altcum, el rămîne supt forma mai, de pildă : „nu mai faci", „n-a mai faci“, „n-o mai supără" ş.a.
    Vocativul în e. în moldoveneşte nici un e neintonat nu poate sta la urma cuvintelor ; pretutindenea, el se preface în i : fimei, mami, fraţi etc. Numai la vocativul în-Ze * se păstrează e, de pildă : omule (niciodată omuli); le, articol bărbătesc singurit şi femeiesc înmulţit se preface în li, de pildă : fratili, mamili ş.a. Toate celelalte vocative schimbă pe e în i, de pildă : doamni, măi fraţi ş.a. Cum s-ar explica neschimbarea lui e (de le vocativ) în i ? Rămîne ca alţii mai competenţi să-i dea o explicare, dacă-i vrednică de luat în samă ? D-l Nădejde, care, pe cît ştiu, s-a ocupat foarte mult şi cu competenţă de dialectul nostru, n-a tratat despre aceste două particularităţi sau pentru că nu le-a observat, sau poate că nu le-a dat destulă însemnătate, fiind două cazuri izolate (mai cu samă mai).
                           Şcoala nouă, an. I, nr. 2, august 188).
     * De fapt în -ule, inovaţie a dacoromânei, alături de forma latină în -e.
34
                        Două articole din „Buciumul“
    Intr-o revistă de curînd apărută Buciumul * (nr. 1), găsim două articole asupra cărora un prieten ne-a cerut părerea. Aceasta ne-a îndemnat să facem oarecari cercetări asupra acestei reviste, cercetări ce le socotim folositoare în privinţa unei reviste nouă ; pentru că, prin aceste cercetări, vom putea să ne dăm sama despre tendinţele şi ideile celor grupaţi în jurul Buciumului.
    Litere şi literatură. Acesta este titlul întâiei bucăţi ce ne interesează. în acest articol, d-1 Petronius **, auto-riul bucăţei, voieşte să ne arate că alta-i „litere44 şi alta „literatura41 ; că literele n-au nici un folos, că sînt o ocupaţie comică, ridiculă ; că a fi militar şi poet, revizor şcolar şi poet..., în sfîrşit, a avea o ocupaţie spre a-ţi cîştiga viaţa şi a fi totodată şi artist e o anomalie. Fără să fim din cei ce caută nod în papură, spunem de la început că nu ne unim nicidecum cu d-1 Petronius. Numai într-atîta doară că alta-i „litera44 şi alta „literatura44. Dar acest lucru e atît de cunoscut, încît nu credem că-i trebuinţă a mai fi repetat. Ori, d-1 Petronius crede aşa de mărgeniţi pe cetitorii d-sale ? Pentru băieţii din şcoa-lele primare e binevenită astă deosebire, însă dacă ne-am gîndi, cînd scriem, la cei ce nu ştiu nici deosebi valoarea cuvintelor, atunci am ajunge ridiculi ; ar trebui să arătăm deosebirea, de pildă, între „impresie44 şi „expresie44 pentru că sînt unii cari zic „pardon de impresie44 în loc de „pardon de expresie44.
    D-1 Petronius susţine că filologii sînt mediocrităţi, că oricine, dîndu-şi ostenală, poate deveni filolog. Iată o afirmare prea îndrăzneaţă. Oare (la noi în ţară) d. Hîj-
      * A apărut la Bucureşti între 1889—1890.
    ** Grigore Tăuşan (1874—1953).
35
 tlău şi Lambrior sînt spirite mediocre ? D-l Petronius nu ştie că pentru a fi filolog trebuie să ai o judecată limpede, logică, puterea de a îmbrăţişa deodată cît mai multe noţiuni, o agerime a minţei etc., calităţi cari sînt atributele nu ale unei mediocrităţi şi cari nu se pot cîştiga numai prin osteneală, fără de a avea şi talent.
    D-l Petronius susţine că filologia n-aduce nici un folos, şi deci trebuie părăsită. Autoriul ar trebui să ştie că o ştiinţă, numai prin faptul că e ştiinţă, îşi are legitimitatea sa şi că e mai presus de orice critică, căci orice ştiinţă se naşte dintr-o trebuinţă a creierului de a afla,
   f        f                   *
 de a se mulţămi pe sine.
    Omul tinde, pentru repaosul său, să cuprindă absolutul, adecă să nu mai rămînă nemica în afară de spiritul său ; şi cum dară poate veni cutare X sau Y spre a mărgeni această tendinţă a spiritului ? Filologia caută să afle adevăruri şi ca atare nu poate fi discutată legitimitatea ei. Căci adevărul şi aflarea lui nu cunosc consideraţii. Orice tendinţă de a afla  ceva nu poate fi stăvilită ; şi încercarea de                 a o stăvili e un nonsens şi o do-
 vadă de necunoaştere a sufletului omenesc.
    Judecind după acelaşi criteriu, de care se conduce d-l Petronius, trebui să admitem că şi studiul astronomiei trebuie părăsit. In adevăr, dacă trebuie să ne ocupăm numai de ceea ce      aduce un  folos pipăit şi deci să
 alungăm studiul limbei    ce au vorbit-o  odată oamenii şi
 strămoşii noştri, dacă trebuie să ne mărgenim numai la lucrurile ce ne interesează de aproape, atunci de ce ne mai vînzolim să aflăm depărtarea dintre stele, dacă au atmosferă... etc.1. Şi apoi limba e un lucru pămîntesc, omenesc, al nostru şi mai degrabă trebuie să ne intereseze decît lucrurile din haos, cari nu sînt ale noastre. Acestea, admiţînd părerea d-lui Petronius că filologia n-aduce folos. însă îi vom aminti d-lui autor că însăşi mulţămirea sufletească ce urmează după aflarea adevărului e un folos sublim şi scump. Vom dovedi apoi că filologia aduce un folos nemăsurat în multe ramuri, şi un folos ce poate nici nu i-a trecut prin minte autoriu-lui. Aşa, de pildă, filologia aduce mare folos istoriei. Să luăm un fapt: chestia dacă românii au părăsit cu toţii
              1 Să nu ne mărgenim numai la studiul soarelui şi al lunei ?
36
 Dacia la 274 şi epoca cînd s-au întors înapoi. Rosler *, Hunfalvy ** etc. au susţinut că românii au părăsit cu toţii Dacia şi că au venit înapoi după mai multe veacuri ; d. Nădejde *** crede tot cam aşa ; d. Xenopol **** On-ciul ***** etc. cred dimpotrivă. Ei bine, toţi aceştia se întemeiază, în studiile lor, în primul rang pe limbă, pe filologie, pe schimbările fonetice. Unii susţin că omul s-a născut în mai multe locuri, căci limbile primitive, după studiul filologilor, nu se potrivesc ; alţii arată că omul s-a născut numai într-un singur loc, căci toate limbile se reduc la o singură limbă primitivă. Această chestie istorică sau şi ştiinţifică e adusă ca argument şi în filozofie. Iată deci filologia aducînd folos în deosebite ramuri. Am văzut că filologia aduce folos, adecă lummă, în istorie ; istoria însă aduce lumină în filozofie, în economia politică, în sociologie etc., şi nici nu poate fi altfel, căci toate ştiinţele se ajută una pe alta ; şi a nega folosul, legitimitatea unei ştiinţe este a ştirba sistemul ştiinţelor, este a scoate o verigă de la un lanţ, căci ştiinţele în raportul lor reciproc sînt verigile unui lanţ. Am putea aduce multe probe de folosul filologiei în ştiinţă, dar socotim că cele două de [mai] sus sînt de ajuns, şi ceti-toriul poate să-şi aducă însuşi probe după plac.
    D. Petronius susţine — ori mai bine-zis declară — că filologia aduce vătămare literaturei ; însă nu dovedeşte această afirmare, ceea ce ne îndreptăţeşte a crede că această declaraţiune este un axiom. D-l autor însă arată mai la vale că la noi în ţară literatura merge prost. Şi oare filologia e pricina ? Nu ; şi chiar nici d-l Petronius nu găseşte vina filologiei. Pe de altă parte, ştim că în Germania, unde chiar după spusa d-lui Petronius sînt cei mai mulţi filologi, în Germania zic, este o literatură adîncă, puternică, bogată. Cum se împacă aceasta cu
       * Robert Rosler, Rumanische Studieri. Unersuchungen zur ălteren Gesehichte Romăniens Leipzig, 1871.
                        ** Paul Hunfalvy, Der Ursprung der Rumănen, Wien, 1887. *** Ion Nădejde, Istoria limbei si literaturei române, Iaşi,
 1886.
    **** A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Studii asupra stăruinţa românilor în Dacia Traiană, Iaşi, 1884.
    ***** £> Onciul, Teoria lui Rosler. Studii asupra stăruinţa românilor în Dacia Traiană de A. D. Xenopol. Dare de seamă critică, 1885.
37
teoria d-lui Petronius, că literatura şi literele sînt chestii ce se exclud ?
   Fiindcă la noi în ţară toţi se apucă de poezie, militari, doftori etc. şi fiindcă din întâmplare nici un militar ori doftor n-are talent poetic, apoi d-1 Petronius scoate încheiere că a fi militar, doftor etc. şi poet e o anomalie. Adecă, pentru ca să fii poet trebuie să fii fecior de bani gata, ori să mori de foame. De ce adecă un militar care ar avea un temperament nervos, poetic, n-ar fi mare poet ? Ori nu se poate ca un militar să aibă astfel de temperament ? Adecă, dacă Eminescu se făcea căpitan, n-ar fi fost tot atît de mare poet cum a fost ? A ! Eminescu ! Dar el a fost revizor şcolar ; însă d-1 Petronius nu poate recunoaşte de mare poet pe un revizor şcolar. „Un revizor şcolar... şi poet poate fi cel mai bun revizor şcolar, dar niciodată poet.“ Asta-i teoria autoriului. Dar Eminescu a răsturnat astă teorie a d-lui Petronius ; şi noi sîntem în drept a ne întreba cum stăm cu teoria ?
   Dacă cineva se naşte cu un sistem nervos de artist, cu un sistem nervos impresionabil, acest sistem nervos îl va păstra toată viaţa, orice meserie ar îmbrăţişa acel cineva ; căci oricînd sistemul lui nervos va fi acelaşi ca şi mai nainte. Deşi nu-i nevoie, totuşi vom aduce cîteva pilde de mari artişti cari au avut şi alte îndeletniciri. Vom aduce cîte o pildă, două din toate epocele. în vechime, mai toţi literaţii au fost pretori, edili, consuli, proconsuli etc.
   în vîrsta de mijloc, literaţii erau preoţi, călugări ; Dante se ocupa cu politica militantă, cum se zice azi ; apoi cîţi alţi mari autori au avut şi alte ocupaţii ! Michel-angelo a fost poet, pictor, sculptor şi inginer ; Rabelais, doftor ; La Fontaine — „maître * d’eaux et de forets“ ; Goethe s-a ocupat cu afaceri de stat, a fost ministru etc. ; Schiller, profesor ; Beaumarchais învăţase ceasornicăria ; Pierre Loti e militar ; la noi în ţară d-1 Delavrancea e advocat, jurnalist şi artist de frunte ; autoriul întâiei piese bune franceze — Pathelin — era advocat**; Fenelon,
    * „particulier triennal des eaux et forets“ (însărcinare căpătată în 1652).
    ** Farce de Maître Pathelin (c. 1464) e opera unui anonim.
38
 episcop etc..., etc. Toţi literaţii săraci trebuie să aibă o breaslă pentru a putea trăi. Dacă d-nii Carol Scrob *, Piperescu, Boteanu ** etc., militari poeţi din România, n-au talent, nu trebuie să deducem de aicea că nici un militar nu poate avea talent. Dacă cineva are un sistem nervos impresionabil, fie militar, spiţer..., tot astfel «de sistem nervos va avea şi tot artist va fi.
    Şi trebuie să facem deosebire între breaslă şi între aplicaţia naturală. O breaslă oarecare nu împiedică de a fi artist; o aplicaţie însă spre altceva decît artă te împiedică de a fi artist. Militar, revizor şcolar... sînt bresle şi nu înnăduşesc talentul artistic ; aplicaţia înspre filologie, spre filozofie sînt lucruri cari nu pot da naştere artei, dar nici nu o stinghereşte, căci cine are aplicaţie pentru filologie n-are pentru poezie şi astfel unul e poet, unul filolog etc. şi principiul diviziune! muncei e respectat. Poate că d-1 Petronius a confundat ocupaţia, breasla, slujba şi cu aplicaţia naturală. Atunci, rău a făcut ! Mai bine ar fi spus numai că a fi filolog şi poet e o anomalie şi apoi ar fi tăcut ; atunci, defel nu ar fi greşit în acest punct. Dar autoriul a confundat pe filologul-artist (adecă dubla-aplicaţie) cu revizorul şeolar-artist (adecă breasla-aplicaţie) şi confundînd a greşit.
    D-1 Petronius mai crede că cetirea vechilor manuscrise poate înnăduşi un talent poetic şi rîde de cei ce cetesc Berthe aux grands pieds. *** Nici aicea n-are drept. Se ştie că Eminescu avea o paternă de a găsi şi de a ceti manuscrise vechi. Ei bine, au avut aceste manuscrise o înrîurire vătămătoare asupra geniului său ? Dimpotrivă, şi-a asimilat oarecum tonul lor şi ne-a dat un stil vrednic de admirat. Afară de aceasta, cetind vechile manuscrise de sute de ani, s-a împătimit de trecut, s-a pătruns de dînsul, încît ni l-a descris cu cea mai mare putere artistică şi ne-a făcut şi pe noi (cari urîm trecutul) să ne împătimim de el. Victor Hugo şi şcoala romantică n-a căutat şi n-a dezgropat vechile poeme ale vîrstei
      * Poet (1856—1913).
     ** Gheorghe Boteanu (1837—1902).
     *** „Berthe au grand piedu, nume din Ballade des dames du temps jadis de Fr. Villon, mama lui Charlemagne.
39
 de mijloc ? N-a declarat de izvor al romantismului toc-mai de-al de Berthe aux grands pieds ? Am putea înmulţi pildele, dar nu credem de trebuinţă.
    Deci filologia nu-i aşa de ridiculă, de nefolositoare si chiar vătămătoare, cum crede d-1 Petronius.
    Ea, ca orice ştiinţă, răspunde la o trebuinţă a creierului : de a afla orice şi cît mai mult. Ea aduce folos în mai multe ramuri ale cunoştinţelor omeneşti.
    Lipsa desăvîrşită de cunoştinţi filologice te poate face chiar ridicul ; cum, de pildă, ridicul s-a făcut d-1 Ighel * spunînd că văzum e o licenţă gramaticală, adecă neştiind că văzum e o formă veche, un arhaism şi ca atare e estetic a fi întrebuinţat de literaţi, după cum sfătuieşte şi Lambrior.
    Aparenţă şi realitate. In acest articol d-1 T. Pisani **, după ce ne arată cîteva fenomene cari în aparenţă par într-un fel, iar în realitate îs altfel, s-avîntă în filozofie, se întreabă de ce vedem un corp (compus din atomi), pe cînd atomii nu-i putem vedea. Apoi aduce ca sprijin argumentarea că „imuabil plus invizibil nu dă tot invizibil ?u Aice însă e pricina. Va vedea d-1 Pisani că nu orice invizibil plus invizibil dă tot invizibil.
    Sînt două pricini pentru care materia e invizibilă : cantitatea şi calitatea. Avem deci invizibil din pricina cantităţei şi invizibil din pricina calităţei. De pildă, eterul e invizibil din cauza calităţei. Un invizibil de calitate plus un alt invizibil de calitate dă tot un invizibil, căci calitatea rămîne aceeaşi, deci şi pricina invizibilului — calitatea — rămîne. Aşa, orice eter e invizibil, fie puţin, fie mult. Dimpotrivă, din adunarea mai multor invizibili de cantitate se naşte un vizibil, căci, prin adunare. micimea încetînd, încetează şi pricina pentru care corpul, era invizibil. Adecă „mica cantitate44, pricina invizibilului, încetînd, încetează şi invizibilul. Aşa trebuia să re-
       * Ilie Ighel (1870—1938), director al rev. Buciumul. A scris o încercare critică asupra lui Eminescu (1890).
      ** Timoleon Pisani (1872—1943), publicist.
40
 Solve chestia d-1 Pisani, iar nu, părindu-i foarte grea, să alerge pe la audienţe, regi etc.
    D-1 T. Pisani arată că o bucată de lemn „solid“ e compus din atomi şi atomii sînt separaţi. „în ce constă dară soliditatea ?“ — se întreabă autorul. Apoi îşi răspunde că Sn puterea de atracţiune; însă puterea de atracţiune e invizibilă, iar materia vizibilă ; iată, deci, zice d-sa, că realitatea constă în invizibil şi că vizibilul e aparenţa. Vom arăta d-lui Pisani contrariul şi se va miera că n-a ştiut atîta lucru.
    Atracţiunea (adecă — vorbind de atomi — coeziunea) e o forţă şi, ca orice forţă, e un rezultat al materiei, în cazul de faţă, atracţiunea e forţa ce rezultă din apropierea moleculelor de lemn. Deci moleculele lemnului sînt cauza, iar atracţiunea efectul1. D-1 Pisani recunoaşte de reală numai atracţiunea — efectul —, pe cînd cauza — moleculele — o neagă, o numeşte aparenţă. Insă se poate efect fără cauză ? Se poate recunoaşte efectul Şi cauza nu ?
    Prin aceasta d. Pisani, desigur inconştient, e de părerea celor ce nu admit decît spirit — idei foarte învechite — „realitatea constă în invizibil** —■ cum zice d-sa. E de părerea celor ce neagă fiinţa materiei şi o numesc o aparenţă, o manifestare a spiritului... etc. Desigur că d-lui Pisani nici nu i-a trăsnit prin cap să susţie aşa ceva, dar, din neştiinţă, aicea a ajuns, a ajuns să vorbească în sensul celor mai spiritualişti spiritualişti, şi anume în sensul celor mai îndărătnici, mai ridiculi şi al celor mai învechiţi.
    Ş-apoi, acestea sînt tendinţele nouă cu care se recomandă Buciumul ? Să ni se permită o digresiune. în îmbrăcămintea cucoanelor adesea vedem că moda nouă <e moda ce a mai fost cîndva ; în idei nu merge tot astfel. Ideea că numai invizibilul — spiritul — e realitate a fost nouă cîndva, de mult; astăzi, d-1 Pisani n-o mai poate aduce la modă, cum se aduc îmbrăcămintele cucoanelor de altădată. Am dori ca tendinţele nouă cu cari
    1 Şi această cauză — moleculele, plus acest efect — atracţiunea, dă naştere solidităţei.
41
se recomandă Buciumul să nu fie numai o vorbă goală ; am dori să avem fericitul prilej de a le aprecia.
    Cei de la această revistă, decît s-ar ocupa cu lucruri seci, izolate, fără fruct, mai bine şi-ar cheltui vremea şi cugetarea pentru lucruri mai mari şi, mai de samă,
pentru marile chestii ce se agită azi în omenire !
    Dar fiindcă am atins chestia tendinţelor nouă, tre-buie să spunem că ne-am mierat mult de declaraţiile d-lui Ighel (din Exclusivismul în literatură) că revista Buciumul „are tendinţe nouă“ şi (în alt loc) că : „la această revistă vor scrie alăturea spiritualiştii cu încarnaţii atei“. Poate şti, d-1 Ighel, cum va fi tendinţa cînd la revista d-sale vor fi alături scriitori de toate tendinţele ? Revista va avea atunci o tendinţă mixtă ori indiferentă ; niciodată însă o tendinţă hotărâtă (veche ori nouă). Toleranţa pentru toţi scriitorii este o procedură nouă; şi poate astă toleranţă a botezat-o d-1 Ighel „tendinţă nouă“. Atunci s-a înşelat, căci alta-i procedura şi alta-i tendinţa.
    Trebuie să mai spunem că nu e tocmai folositoare această toleranţă, care va da naştere la o mare amestecătură de idei ; căci se va vedea, în acelaşi număr poate, asupra aceleiaşi chestii, doi colaboratori susţinînd două păreri deosebite ca ceriul de pămînt. Ei bine, unul dintre cei doi colaboratori va trebui să fie greşit în părerile sale. Şi această greşală va trebui s-o vadă şi d-1 director Ighel. Ei bine, va lăsa să fie publicată bucata cu pricina ? Iată un nonsens. Pentru lămurire, să dăm o pildă : un oarecare X susţine că materia e reală, şi nu aparentă ; d-1 T. Pisani însă susţine contrariul. Să ne închipuim că d-1 Ighel e de părerea d-lui Pisani (şi că e foarte convins). Atunci părerea d-lui X nu-i va părea d-lui Ighel o nerozie ? Şi totuşi, d-1 Ighel va publica articolul d-lui X, căci aşa a declarat în manifestul întâiului nr. al Buciumului.
    Ni se va obiecta că asta n-are a face, că cetitoriului îi va rămînea să aleagă din două idei potrivnice pe cea mai bună. Da ! E foarte bine pentru un om cînd are de unde alege o idee ; atunci convingerea e trainică şi serioasă ; dar tocmai acelaşi cetitor se va scandaliza cînd va vedea că membrii unei „tovărăşii pentru a lumina“ se contrazic ei în de ei ; se va scandaliza eetitoriul că
42
nici cei ce s-au însărcinat să-l lumineze nu se înţeleg între dînşii — şi nu e convenabil nici pentru membrii revistei să se contrazică între dînşii, căci atuncea nu vor putea să convingă pe cetitor, care nu va vedea în întreprinderea revistei „o tovărăşie de luptă pentru a lumina", lucru ce dă naştere entuziasmului şi care entuziasm, propagat cetitorilor, deschide convingerei calea. Apoi cetitorii îşi vor zice : „dacă ei nu se pot lumina între dînşii, atunci de unde putinţa de a lumina pe alţii ?“
                                           Şcoala nouă, an. I. nr. 13, ian. 1890.
                MUNCA
                     Funcţionarismul
   Voim a aduce oarecari lămuriri în chestie.
   Mulţi s-au întrebat care e pricina tendinţei tuturora spre funcţionarism şi a nimănuia spre industrie. Unii au răspuns că e vina şcoalei, unde nu se predă nemică cu folos practic, alţii au dat vina pe civilizaţia noastră spoită etc. Dar ni se pare că nu s-a dat peste adevărata pricină. Şi aceasta vine de acolo că nu s-a raportat chestia aceasta la alcătuirea economică a societăţei, care e singura adevărata pricinuitoare a marilor manifestări omeneşti.
   Noi găsim că tendinţa spre funcţionarism are o cauză economică, neatîrnată de organizarea şcoalei şi această tendinţă spre funcţionarism fiind un efect al cărui cauză stă în alcătuirea economică a societăţei, este evident că,, pe cît timp cauza va exista, efectele se vor manifesta.
   Cauza funcţionarismului noi o găsim în faptul că industria mică e pe calea pieirei. In adevăr, capetele teoretice ale socialismului au dovedit că industria mică astăzi este o rămăşiţă a trecutului, o strigoaică, care, în faţa mar ei industrii şi a capitalismului modern, trebuie să piară. Iar dintre micii industriaşi, poate unul la mie va ajunge mare burghez, ceilalţi vor fi înghiţiţi de marele capital pentru a îngroşa rîndurile acelei clase menite a forma lumea viitoare, ale proletariatului. Aşadară, omenirea tinde a se limpezi în două clase : burghezia, ajunsă la cel mai înalt şi totodată la cel din urmă grad al dezvoltării sale, şi proletariatul, chemat de a da o nouă faţă lumei, prin realizarea formei colective.
   Lucrurile fiind astfel, ne întrebăm ce rămîne de făcut unui om cînd vine în faţa vieţei, cînd îşi alege aşa-numita carieră ? Lui i se înfăţişează două drumuri : meşteşugurile (industria mică) şi funcţionarismul.
44
    Dar, cum am arătat, industria mică tinde să piară ; şi acest lucru nefiind numai platonic, ci enunţarea lui fiind bazată pe observarea realităţei, această realitate însăşi este în acord cu teoria, adică vedem în orice zi cum micii industriaşi devin proletari, fiind sfărîmaţi de concurenţa marei burghezii, a fabricanţilor mari.
    Ne întrebăm acuma dacă nu ar face o socoteală greşită acela care ar prefera să îmbrăţişeze o carieră ce fatalmente îl va arunca în clasa grozav de nenorocită a proletarilor, ci ar prefera mica industrie funcţionarismu-lui care, cu cîteva condiţii, ca servilismul etc., îţi permite ■o viaţă cel puţin mai bună decît a unui proletar.
    Cît despre efectele ce produce la rîndul său această neînvinsă şi universală tendinţă spre funcţionarism, mărturisim că sînt în acord cu evoluţia societăţei omeneşti.
    în adevăr, industria mică fiind un lucru al trecutului, dar care n-a pierit încă, este o piedică în mersul evoluţionist al societăţei. Şi fiindcă acest mers ne apropie de forma colectivă, prevăzută şi dorită de noi, de aceea orice piedică ce întîrzie ajungerea la acea ţintă ni se pare nouă că trebuie înlăturată.
    Din pricina tendinţei spre funcţionarism, clasa reprezentanţilor micei burghezii este foarte puţin alimentată de membrii noi şi deci funcţionarismul contribuie la înlăturarea, la nimicirea acelei clase.
    Iată de ce am spus că funcţionarismul e în acord, adecă nu stinghereşte mersul evolutiv al societăţei. Din contra, îl grăbeşte. Şi nici n-ar putea fi altfel, căci doară tocmai din observarea tuturor acestor fapte s-a ajuns la prevederea punctelor expuse mai sus, cătră cari evo-luţionează societatea, cum, de pildă, limpezirea omeni-rei în burghezie şi proletariat, căderea apoi a burgheziei etc.
    Aşadară, funcţionarismul este un efect fatal al alcătuitei economice şi, la rîndul său, contribuie la grăbirea paşilor evoluţiei.
                                     Munca, an. I, nr. 39, 18 noiembrie 1890,
                   Despre rolul socialismului
    Adeseori auzi pe unii vrăjmaşi, puţin pricepuţi, spu-nînd că societatea nu poate să se schimbe în mai bună, că aşa a fost de cînd este. Cum, zic ei, cînd e vorba despre noi, socialiştii au să lecuiască relele de care suferă omenirea ? Şi, apoi, adaugă că această formă de azi e cea mai bună din formele cu putinţă.
    Cînd cineva se întreabă cum de socialiştii au să „în“ drepteze lumea“, acel cineva dovedeşte că nu ştie ce însemnează nici omenire, nici socialism, nici nemic. Nu socialiştii au să îndrepteze lumea, şi iată de ce. Societatea fiind un organism, ea în mod fatal se schimbă, merge într-o direcţie în care a început să meargă de la obîrşia ei. Societatea merge, se schimbă dar fatal, mîr.ată de cauze puternice, şi a o opri, sau a o schimba din această cale, e ca şi cum am voi să oprim pămîntul în mersul său sau să-l facem să se învîrtească de la răsărit spre apus, în loc de la apus spre răsărit. Şi fiindcă omul nu este stăpîn al împrejurărilor, ci împrejurările stăpîne omului, chiar cînd toţi am voi să schimbăm mersul so-cietăţei, am încerca ceva cu neputinţă. Societatea evo-luînd, vine întrebarea dacă evoluţia ei e progresiv crescătoare, adecă dacă mergem spre o stare mai bună, prin urmare, dacă orice stare anterioară este mai rea decît toate cele ce urmează după dînsa. Răspunsul e pozitiv. Pentru a ne convinge de aceasta, n-avem decît să studiem mersul societăţei în trecut, pe de o parte, iar pe de alta, să cercetăm încotro ne mînă factorii existenţi în sînul societăţei de azi.
    Studiul istoriei ne arată o tendinţă progresivă, deşi pe o cale de forma unei spirale ; şi este evident că nemica nu ne poate face a crede că de acuma se va putea întîm-pla altfel. Factorii existenţi, economici, intelectuali etc. de aseminea ne duc către o formă nouă, ce noi o vedem
46
mai bună deoit cea de azi. Societatea, deci, schimbîndu-se din pricina unor cauze de neînlăturat9 întrebarea că prin ce minune socialiştii vor schimba lumea este falşă. Şi, în adevăr, nu socialiştii vor schimba lumea — lucru ce nici nu-1 pretind —, ci ei se mulţămesc a cerceta mersul societăţei în trecut şi, din tendinţa, din direcţia observată în acest mers, precum şi din examinarea tuturor factorilor ce iau parte la împingerea societăţei mai departe, ei duc mersul în viitor, precum şi ţinta acestui mers, adecă forma socială cea mai apropiată, ce va urma după aceasta de azi. Şi fiindcă ei văd că această ţintă, acea formă ce fatal va veni este mai bună decît aceasta, de aceea ei ne îndeamnă să mergem mai repede într-a-colo. Tot în acest scop ei caută a înlătura orice piedică ce s-ar găsi în calea acestui mers şi care l-ar întîrzia. Cei ce spun că noi voim să schimbăm lumea dovedesc oă sînt convinşi de imutabilitatea acesteia ; şi printr-a-ceasta dovedesc îngustimea de minte a sălbatecului, prea de tot absorbit de prezent. Dacă tendinţa oricărui organism este înspre mai bine, şi se schimbă mereu în constituţia sa, de unde are cineva dreptul de a contesta acest atribut necesar la tot ce există acestui mare organism — Omenirea. Noi nu ne putem închipui ceva fără mişcare ; acest lucru este numai o închipuire a minţei omeneşti. Iar societatea se va mişca, va tot înainta, pe cît timp se va învîrti şi această planetă în veci călătorind, pe care ne aflăm.
    Iar acelora care recunosc* că societatea merge singură într-acolo unde arătăm noi, dar ne spun că tocmai de aceea sîntem nefolositori, le vom răspunde că legitimitatea noastră e îndreptăţită prin aceea că arătăm ţinta încotro merge omenirea şi astfel transformăm acest mers din inconştient în conştient şi, deci, cu atîta mai sigur şi mai drept; întocmai cum morala, care nefiind folositoare decît pentru cei cu aptitudini bune, care ar face binele şi inconştient, îşi are legitimitatea sa prin faptul că face pe om conştient de binele ce-1 face şi de calea ce o urmează. Pe de altă parte, noi luptăm pentru înlăturarea piedecilor care intîrzie ajungerea la acel ţel şi îndemnăm omenirea să păşească mai repede către cucerirea unei stări mai bune. Deci punem umărul la împingerea carului progresului mai departe.

    Şi acesta este un ce nefolositor, indiferent faţă cu ajungerea la forma colectivă ?
    Din cele zise mai sus se vede că socialiştii sînt şi ei un factor de progres şi societatea, mergînd din pricina unor factori, n-ar mai evolua cînd factorii ar lipsi. Dar aşa ceva vreau burghezii de cari vorbim, cînd se încearcă să nege rostul socialismului; iară tot ei, pe de altă parte, recunosc rostul evoluţionist al societăţei. Ei nu înţeleg că admiţînd efectul trebuie să admită şi cauzele sau că le admit chiar implicit.
    Să punem acum chestia altfel, faţă tot cu acesta. Să ne închipuim că cel ce zice că societatea merge singură şi că nu-i nevoie de noi, să ne închipuim că acela e un liberal dintre cei mai ortodocşi şi totodată politician. Acestuia i se poate pune următoarea întrebare : d-ta spui că noi n-avem nici un rost de a face propagandă fiindcă societatea dorită de noi se va realiza şi fără socialişti. Dar d-ta, fiind liberal ortodox, crezi că societatea merge cătră forma celei mai desăvîrşite concurenţe şi a celui mai desăvîrşit individualism ; atunci se nasc mai întăi următoarele două nonsensuri : 1. Admiţînd forme în viitor, pe cea colectivă şi pe cea burgheză şi
2. Te întrebăm de ce d-ta lupţi pentru perfecţionarea unei forme — a d-tale — ce ştii că se va întîmpla, făcînd deci ceea ce nouă ne impuţi ca lucru nefolositor ; sau (a doua parte a întrebărei), d-ta nu admiţi ca direcţie şi staţiune a evoluţiei decît forma colectivă, şi fiindcă lupţi pentru realizarea altei forme, adecă fiindcă vrai să stinghereşti mersul evoluţiei şi să întorci lumea din calea pe care merge, eşti un om neştiutor de puterea neînvinsă a legilor fatale.
    Uniia, pentru a-şi ierta nelucrarea lor, vor zice, cu neîncrederea unei babe cu-n picior în mormînt, că ce să mai luptăm noi pentru un lucru ce se va întîmpla foarte tîrziu, pentru că, vor adăuga uniia, toate formele sociale au ţinut foarte mult. Întăi vom răspunde că asta nu ne poate împiedica de a arăta unde mergem şi de a îndemna — cu atîta mai mult — mersul grăbit într-a-colo ; şi pe urmă vom adăoga că forma burgheză nu va dura nici cît cea a robiei, nici cît cea a iobăgiei. Şi aceasta, fiind întemeiaţi pe faptul cunoscut în ştiinţă că un organism cu cît e mai sus pe scara evoluţiei, cu atîta mai repede evoluează (Lanessan, Transformisme), întocmai ca
48
şi în cercetarea legilor în ştiinţă unde „materialele adunate, procedările şi produsele cari nu se întîlnesc decît în societăţile înaintate în civilizaţie, măresc foarte mult posibilitatea de a descoperi grupe nouă de relaţiuni şi uşurinţa de a generaliza făcîndu-le mai accesibile experienţei şi relativ mai dese“ (Spencer, Classification des Sciences, Des lois en general). Şi fiindcă organismul social e mult mai sus azi decît în orice epocă anterioară, de aceea schimbările se pot întîmpla în sînul său mult mai repede decît înainte. Iată de ce credem noi neştiinţific de a admite că salariatul va dura nu cît forma robiei, dar măcar cît a servajului. Salariatul nu va avea norocul de a trăi ca acele forme ; cauzele economice, libertatea politică, ştiinţa, morala şi propaganda îl vor arunca în domeniul trecutului şi nu va dispărea nici peste 500 ani, cum zicea Rodbertus Jagetzow * nici peste 200 ani, cum socotea Lassalle **. Aceştia erau mai la începutul mişcărei proletariatului şi nu avuseseră prilejul de a fi faţă la marile mişcări ce se pot vedea azi între muncitori, de aceea punem îndeplinirea ideilor lor aşa de tîrziu.
   Socialismul nu-i decît ştiinţa adevărată, aplicată la cercetarea societăţei. în critica societăţei actuale se întemeiază pe teoria valorii astfel cum au formulat-o maeştrii economiei politice : Adam Smith ***, Ricardo ***\ Marx etc., iar în dinamica socială se întemeiază pe marea teorie a evoluţiei. în zădar se încearcă un Lavelaye să răstoarne teoria valorii lui Marx. Şi e curios cum el se miră că socialiştii îmbrăţişează teoria darwinismului. Dar fără astă teorie, fără acest adevăr dovedit, cum am putea proba mersul societăţei ? Şi, în sfîrşit, tot în zădar cutare X sau Y se încearcă a nega legitimitatea socialismului.
    Ştiinţa a dat mîna cu socialismul.
                                      Munca, an. I, nr. 52, 17 febr. 1891.
                     * Operă principală : Zur Beleuchtung der sozialen Frage
(1879).
      ** Vezi discursul său, Arbeiter Programm (1862).
     *** Opera principală : An Enquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776).
.   **** Operă principală : Principles of Political Economy and
Taxation (1817).
                      Malthus şi prostituţia
    în istoria ştiinţei sociale nu cunosc o absurditate mai mare decît malthusianismul. Iată în puţine cuvinte sistemul acestui învăţat *. Malthus recunoaşte existenţa mizeriei la clasele muncitoare şi faptul creşterei acestei mizerii. El se întreabă care-i pricina şi o găseşte în creşterea prea mare a populaţiei în raport cu creşterea producţiei. El pretinde că populaţia tinde să crească în proporţie geometrică (ca numerele 2, 4, 8, 16 etc.), pe cînd mijloacele de hrană, îmbrăcăminte etc. cresc în proporţie aritmetică (ca numerele 2, 4, 6, 8). Apoi propune ca leac abţinerea de la relaţii sexuale, de la căsătorii, pentru a se împiedica înmulţirea populaţiei. Aceasta o recomandă celor săraci, bineînţeles că bogaţii au cu ce-şi creşte copiii.
    Dar mizeria populaţiei, precum şi progresul acestei mizerii, nu vine din pHcina prea repedei înmulţiri a oamenilor, ci din pricina organizării sociale burgheze. Şi iată în puţine cuvinte acest adevăr cunoscut şi recunoscut. Din faptul că muncitoriul n-are capitalul trebuitor, e nevoit să-şi vînză puterea de a munci, adecă să-şi închirieze braţele. Pentru aceasta muncitoriului nu i se dă decît atîta încît să nu moară de foame şi să poată da naştere la viitorii robi ai capitalului ; pentru că capitalistul, ca să cîştige, e nevoit să nu plătească muncitoriului tot preţul muncei sale, căci valoarea ce o capătă materia primă fiind egală cu munca pusă, dacă ar plăti toată această muncă, ar rămîne la urma urmei numai cu cheltuielile scoase, adecă cu preţul materiei prime şi a uzării maşinilor, cu alte cuvinte, n-ar cîştiga nici un ban. Deci capitalistul caută să-şi însuşească cît mai multă
    * Din An Essay on the Principie of Population, 1798, ed. a Il-a, 1803.
50
 muncă neplătită, şi cu cit această dorinţă a lui se îndeplineşte, cu atîta mizeria muncitoriului creşte. Apoi este concurenţa între capitalişti, care îi fac să caute muncitori cu salariu cît mai mic. Şi sărăcia împinge pe proletar să-şi închirieze braţele pe oricît numai să nu moară de foame. Pănă aicea am considerat numai o clipă, parcă societatea ar sta pe loc.
    Dacă considerăm societatea în evoluţia ei, vedem că mizeria creşte tot din pricina alcătuirei economice, şi nicidecum din pricina creşterei populaţiei. In adevăr, prin perfecţionarea maşinismului industrial (şi agricol în ţările mai înaintate), se aruncă din ce în ce mai mulţi lucrători pe drumuri. Inmulţindu-se numărul celor fără de lucru în raport drept cu lipsa de trebuinţă de braţe, se naşte o concurenţă grozavă între muncitori, care concurenţă pe cei mai mulţi îi lasă pe drumuri şi pe alţii îi face să muncească pe un salariu de nimic. Tot la acest rezultat duce şi centralizarea capitalurilor, adecă împuţinarea din ce în ce a capitaliştilor şi stăpînilor, precum şi pieirea burgheziei mijlocii cari sînt caracteristica evoluţiei burgheze a societăţei. In adevăr, ruinîndu-se din ce în ce mica industrie şi o parte din cea mai mare, numărul proletarilor se tot măreşte pe fiecare zi şi concurenţa, de care am vorbit, se sălbătăceşte mai mult, ajunge tot mai neîmblînzită.
    Am văzut dară că pricina mizeriei e alcătuirea societăţei, care face ca capitalul să nu mai fie al celui care munceşte; şi am mai văzut că această mizerie creşte din pricină că acest caracter al societăţei burgheze se accentuează fatal tot mai mult, pentru că e inerent evoluţiei burgheze a societăţii.
    Cum că populaţia creşte mai repede decît productele de consumat iarăşi nu e adevărat, căci noi vedem că ma-şinismul se perfecţionează într-un chip uimitor de repede, că producţia industrială creşte neîncetat. Apoi mizeria cea mai mare este în timpul crizelor industriale, cari provin din pricina prea marei cantităţi a producţiei. Vrasăzică contrariul de ceea ce spune Malthus ; cînd producţia e mai mare, atunci mizeria este mai sfîşie-toare. Dacă mai adăogăm că (din pricina alcătuirei sofale — pămîntul fiind îmbucătăţit etc.) agricultura a râpos foarte în urmă, că se lucrează într-o mare parte a Europei cu uneltele cele mai primitive ; dacă ne gîndim
51
că într-o societate colectivă aceste rele vor dispărea de la sine prin lucrarea în mare, cu maşini perfecţionate, de-a valma şi după metode ştiinţifice, ca şi în industrie, atunci teoria lui Malthus cade.
    După ce am făcut aceste cîteva observaţii necesare, trecem la scopul principal al articolului nostru. Am văzut că Malthus propune ca leac mizeriei abţinerea de la căsătorii, paza de a face copii ; şi aceasta o recomandă numai clasei muncitoare. Pentru sfatul acesta, nesuferiţii de neruşinaţi cărturari ai burgheziei numesc pe Malthus un mare filantrop, un om cu mare durere pentru cei dezmoşteniţi ! Mi se pare că aceea e culmea cinismului !
    în treacăt, observăm că tot acelaşi spirit îngust, tot acelaşi scepticism de clasă care piere au dus la aceleaşi încheieri pe Schopenhauer1 (urmînd calea speculaţiilor metafizice) şi pe Tolstoi2 (care şi-a întemeiat halucinaţiile pe morală). Ba Schopenhauer se potriveşte de minune cu Malthus. Şi el recomandă ca şi Malthus castitatea şi abţinerea numai celor săraci, pe cînd burgheziei îi recomandă chiar haremuri ! Dar ce sînt acestea în fond ? Sânt zbuciumul de a dezlega chestia socială oricum, numai ei burghezii să rămînă neclintiţi în privilegiile lor !
    Mai observăm în treacăt următoriul lucru. Malthu-sienii cînd combat socialismul fac mare larmă cu teoria lor. Pe noi ne surprinde un lucru : de ce ei nu procedează în chipul următor şi foarte logic : de ce nu propovăduiesc egalitatea economică, şi apoi, dacă teorema pro-gresiunilor malthusiene se va realiza, atunci să păzască cu toţi sfatul lui Malthus să se abţie toţi oamenii. De ce ? Fiindcă-i la mijloc interesul de clasă !
    Acum să ne întoarcem de-a dreptul la chestie. Se ştie că iubirea e sentimentul cel mai puternic al omului. Viaţa se compune din două instincte principale, la care se reduce orice manifestare a ei : conservarea individului şi conservarea speciei. Ei bine, a cere unui om să renunţe la conservarea speciei e o nebunie, e a cere
     1     Vezi Lumea ca voinţă şi reprezentare, precum şi celelalte scrieri ale acestui filozof.
     2     Vezi La Vie (unde-şi expune sistemul lui filozofic) şi opera recentă Sonate ă Kreuzer.
52
să renunţe la jumătate clin viaţa sa, e a mutila viaţa1. Şi să nu’se zică că acestea sînt vorbele unui libidinos ! Ceea ce zic mai sus e adevărul rece, pur şi simplu, pe care nimeni cu mintea sănătoasă nu-1 poate nega. Şi apoi, mergînd pe această cale, putem cere proletarilor Să renunţe şi la instinctul conservărei individuale — atunci chestia socială s-ar rezolva atît de simplu ! A, ba ! Dar atunci cine ar munci pentru domnia lor, trîn-torii!
   Mă întreb, un om în faţa acestui mare simţîmînt, a acestui act (cel mai sublim, zice Max Nordau, fiindcă tot sistemul nervos ia parte), poate să se abţie ? Evident că nu. Şi dacă s-ar abţine, dacă n-ar asculta de vocea speciei, ce ar urma ? Ar urma ruinarea fiziologică, şi deci morală şi intelectuală a individului. Ce cale îi ră-mîne ? li rămîn două căi : scopirea, tot un fel de renunţare (scopiţii sînt schopenhauerieni, tolstoişti şi malthu-sieni, consecvenţe) sau frecventarea prostituţiei. Şi oricine poate înţelege că calea din urmă e singură probabilă. Cu alte cuvinte, povaţa călugărului Malthus încurajează de-a dreptul prostituţia şi destrăbălarea. Şi, faptul generalizîndu-se, s-ar întinde aşa de grozav prostituţia, că ar ajunge cel mai însemnat fenomen social, supapa de siguranţă a omenirei, sprijinul societăţei burgheze, al cărui prototip şi oglindire e.
   Teoria lui Malthus este ideatizarea, îndreptăţirea teoretică a prostituţiei.
   Acestea sînt teoriile pe care le profesează şi la care se înclină burghezii noştri, ei, cari fac atîta gălăgie cu sfînta familie, propteaua societăţii, ordinei, moralei etc., etc.
   Dar poate să fie liniştit Malthus în mormîntul lui. Dacă sfaturile lui n-au avut nici un răsunet (ca orice sfat), apoi mediul economic a lucrat, aşa că Malthus ar fi destul de mulţămit. Mediul economic, zic, face pe oa-
     1 Să se observe că burghezii, care nu înţeleg din socialism nici cit negru sub unghie, care cred că ei vin în numele unei idei de dreptate, zic : „Omul e om, întotdeauna are să vrea să cîştige pe socoteala altora. Credeţi voi, socialiştilor, că a vieţi să-i faceţi să se conducă după idei de dreptate, şi nu după sen-tfanente ? Dar atunci, burghezie incultă, cum crezi că poţi con' vinge pe muncitori să renunţe la îndeplinirea celei mai poruncitoare trebuinţi ?“
53
meni să nu li mai vie gust de însurătoare (neavînd cu ce hrăni copiii etc.) şi să încurajeze cu prisos a cincea prostituţie... pardon ! a cincea putere din stat.
   Dar, în fond, ce vedem noi, la urma urmei, în această teorie ? Vedem cum burghezia simte inconştient că societatea actuală sfarmă familia, că pieirea familiei se pregăteşte în condiţiile economico-burgheze.
                                     Munca, an. II, nr. 24, 4 august 1891,
           Lupta pentru trai în societatea omenească
    Este necontestat că o teorie care are pretenţia de a explica o serie de fapte şi de a le ţinea sub stăpînirea sa trebuie să fie formată în urma cercetării acelor fapte. Noi nu putem pretinde ca o teorie ce s-a format prin cercetarea faptelor a şi b să explice şi faptele c, sau că c trebuie să se conformeze teoriei cutare pentru că aceasta explică pe a| şi pe b, chiar cînd c ar avea oarecare înrudire cu a şi b. Aceasta ar fi un grosolan defect de logică şi acesta e cazul celor ce susţin că socialismul nu-i întemeiat pe adevărata ştiinţă, fiindcă el nu se împacă cu teoria luptei pentru trai între individ şi individ. Noi afirmăm cu tărie că orice teorie a socialismului se întemeiază pe toată ştiinţa veacului. Defectul de logică, de care am vorbit mai sus, stă în aceea că nu se ia în samă că la închegarea teoriei luptei pentru trai (struggle for life) nu s-a studiat societatea omenească, că teoria a avut pretenţia de a explica mai cu samă originea şi variabi-litatea speciilor zoologice.
    In afară de defectul de logică şi ca pricină a lui, se adaugă şi un surprinzător defect de ştiinţă ; acela de a-şi închipui societatea omenească asemenea oricărei alte specii zoologice. Nu s-a ştiut să se ieie în samă mediul social, creat prin întovărăşirea oamenilor şi prin modul de producere, mediu care lipseşte cu totul la celelate animale (afară de puţine excepţii) şi nu s-a dat nici o însemnătate acestui mediu.
    Şirul logic al cercetărilor şi concluziilor ar fi fost acesta : a se primi ca bună teoria lui Darwin (în chestiile de care se ocupă), a se întreba dacă această teorie nu se aplică cumva şi societăţei omeneşti, şi, dacă se aplică, a se întreba dacă se va aplica veşnic. Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie a studia statica şi
55
 dinamica socială, şi apoi a ne pronunţa dacă teoria lui Darwin se aplică societăţei, dacă nu se aplică, sau dacă se aplică modificată. Numai pe această cale se pot căpăta principii drepte în chestia darwinismului social. După sistema individualiştilor burghezi poţi dovedi ca falş lucrul cel mai adevărat, căci n-ai decît să-l pui alăturea cu o teorie ce-ţi trece prin cap şi apoi să strigi ; vezi că nu se împacă cu teoria ?
    Eu, socialist, pot răspunde foarte bine unui individualist ce mi-ar arăta că teoria luptei pentru trai răstoarnă teoriile socialismului, pot răspunde, zic, următoarele : „Ce-mi pasă că teoria lui Darwin nu se împacă cu teoria socialismului ? De unde ştii d-ta că poate teoria lui Darwin nu-i adevărată şi că socialismul e adevărat ? Sau, cum vrai d-ta ca o teorie, care explică originea speciilor, să se împace numaidecît cu o teorie care explică evoluţia societăţii omeneşti ? D-ta, dacă vrai să-ţi împaci teoria cu socialismul, modific-o şi acomodeaz-o cu teoria care explică evoluţia omenească... etc.“ Şi, în cazul acesta, metodul logic sănătos e cu mine. Aşadară, chiar dacă socialismul nu s-ar împăca defel cu darwinismul, totuşi nu s-ar putea conclude că e fals. S-ar putea foarte bine ca ambele teorii să fie adevărate, fiecare în sfera ei respectivă, şi să nu se împace.
    Dar socialismul admite lupta pentru trai nu numai în zoologie, dar chiar şi în explicarea fenomenelor sociale, fie că privim omenirea stînd pe loc, fie că o considerăm în evoluţia sa. Numai cît : în societatea omenească noi admitem teoria luptei pentru trai schimbată şi acomodată cu traiul acestei societăţi. Căci oamenii, adică luptătorii, sînt înrîuriţi nu numai de mediul natural (ca celelalte animale), ci şi de mediul social, ba sînt mai mult înrîuriţi de acesta din urmă. Şi se ştie că acţiunile omeneşti nu sînt decît rezultanta înrîuririlor ce primeşte creierul din afară. Cum s-ar putea dară ca înrîuririle fiind deosebite (la oameni de dobitoace) efectele înrîuririlor să fie identice ?
    Burghezia individualistă (care crede că în societate domneşte adevărata luptă pentru trai şi care se aşteaptă la rezultate minunate de la această luptă) se face că se
56
 Wtiră1, dar în realitate crapă de ciudă că socialismul trăieşte aşa de bine cu teoria ieşită din creierii genialului englez.
    Individualiştii pretind că azi domneşte ca lege primă, aproape ca lucru în sine, ireductibil, lupta pentru trai individuală, precum domneşte în toată lumea animală. Burghezii pretind că azi domnesc cei mai tari fiziceşte, moraliceşte şi intelectualiceşte (adecă burghezii noştri sint cei mai zdraveni, cei mai morali şi cei mai deştepţi oameni). Ei bine, o observare cît de scurtă ajunge ca să ne convingă de obrăznicia burgheză şi plătită a acestei afirmări. Cîţi ofticoşi, cîţi faliţi morali şi intelectuali trăiesc pe spetele a mii de indivizi deştepţi şi harnici ! Cîţi inteligenţi se pierd din pricina lipsei de mijloace de a învăţa şi cîte locuri ce ar fi putut fi ocupate de aceştia se umplu cu chirciturile intelectuale ce au avut destui bani pentru a cumpăra un titlu ! A mai insista asupra acestui fapt ar fi o pierdere de timp zădarnică şi un succes din partea noastră prea uşor căpătat. Faptul acesta e dovedit cu o rară competenţă în broşura Robia şi socialismul. Chiar burghezul Laveleye îl recunoaşte în polemica sa cu Spencer2. Şi fiindcă am adus vorba de acest mare cugetător, trebuie să spunem că Spencer e poate cel mai straşnic partizan al individualismului, adecă al luptei pentru trai între individ şi individ. Şi să nu ne mirăm că Spencer e partizanul unei asemenea teorii. Se ştie că ştiinţa, nici ea nu scapă de înrîurirea mediului economic şi a interesului de clasă.
    Pe de altă parte, individualismul nu-i decît cea mai înaltă idealizare ştiinţifică (el domneşte şi în economia politică burgheză) a relaţiunilor economico-burgheze.
    Aşadară, interesul de clasă puternic simţit poate face din omul cel mai luminat în alte chestii un apărător de absurdităţi cînd e vorba de chestiile sociale.
            Ca urmare a pretenţiilor de mai sus ale individualismului burghez e şi afirmarea că lupta pentru trai din
     1 Vezi de pildă polemica lui Haeckel cu Wirchow în Preuves
  du Transphormisme. Virchow a înţeles că darwinismul se împacă cu socialismul ; pe cînd Haeckel, deşi poate a înţeles, dară Hu-i vine a crede. Se ştie tendinţa omenească de a înlătura o presupunere vătămătoare:    e instinctul conservărei, în cazul
  âcesta sub forma interesului de clasă.
     2 In cartea Socialisme Contemporain.
57
 societatea omenească are, pe lingă altele, şi rolul de a curăţi omenirea de tot ce-i rău ca fizic, moral şi intelectual şi de a face să supravieţuiască numai cei bine înzestraţi. Aşa ar fi dacă lupta din societatea omenească s-ar da în aceleaşi condiţii ca şi în celelalte specii animale.
     Insă, cum am mai spus, mediul artificial creat de oameni, mediu care lipseşte la celelalte animale, perverteşte în aşa chip lupta pentru trai sau, mai bine zis, pricinu-ieşte un aşa chip de luptă, că duce omenirea la degenerare. In adevăr, mediul social e un foarte important, cel mai important factor patologic1. Acest mediu duce majoritatea omenirei la falimentul fiziologic, moral şi intelectual. Unul din argumentele burgheziei împotriva noastră e că : „atunci (în societatea socialistă) nu va mai avea loc selecţiunea naturală pricinuită de lupta pentru trai“. Nu este locul să arătăm aicea că o selecţiune naturală va fi, şi că vor mai fi şi alte pricini de purificare a rasei ; dară voi nega burgheziei dreptul de a spune că în societatea de azi are loc adevărata selecţiune naturală şi aceasta pentru că, după cum am văzut, nici lupta pentru trai nu-i cea adevărată. Acuma, dacă punem faţă în faţă societatea actuală cu cea socialistă şi le comparăm în această privinţă, vedem că : în societatea actuală toţi indivizii sînt tîrîţi către degenerare (din pricina locuinţelor rele, a muncei excesive, a alcoolismului, sifilisului etc., cari provin din modul alcătuirei sociale de azi), pe cînd în societatea viitoare, pe lingă că indivizii voinici nu vor fi tîrîţi la degenerare, dară chiar şi cei mai rău înzestraţi vor fi îndrumaţi către o stare mai bună de către societatea raţional alcătuită. Şi credem că e nu numai mai, bine, dară şi mai logic de a îndruma către buna stare pe cei rău înzestraţi, decît a împinge orbeşte la degenerare şi pe cei buni şi pe cei rău organizaţi, de-a valma.
    Adevărata luptă pentru trai ar presupune neexistenţa legilor civile, penale etc. Şi existenţa acestor legi este urmarea civilizaţiei la care am ajuns, este urmarea chipului de producţie şi a alcătuirei sociale.
     1 Vezi acest adevăr dovedit în teza d-rului Stincă Mediul social ca factor patologic.
58
    Adevărata luptă pentru trai nu poate avea loc decît atunci cînd există numai consumarea, nu si producerea. Odată cu producerea se naşte solidaritatea de interese economice între producători, pe de o parte, şi între cei tare consumă fără să producă, pe de altă parte. Solidaritatea de interese dă naştere claselor sociale şi clasele sociale, avînd interese protivnice, se naşte lupta de clase. Lupta de clase ajunge cauza primă a tuturor mişcărilor şi a oricărei manifestaţii sociale ; şi între aceste manifestaţii este şi lupta între individ şi individ (concurenţa), care nu-i decît un corolar, o consecinţă fatală a luptei de clasă. Cu alte cuvinte, lupta individuală din seria animală care a existat şi la oameni în starea lor de natură ajunge în special omenească în perioada producerei, lupta de clasă; iară lupta individuală din societatea omenească nu vine decît din existenţa concurenţei, care e efectul luptei de clase. Schimbîndu-se starea actuală şi fncetînd lupta de clase, dispare şi lupta individuală, cum dispare o umbră odată cu corpul care o proiectează. Vedem dară că lupta individuală nu-i ceva veşnic şi inerent societăţei omeneşti, fiindcă izvorăşte dintr-o pricină trecătoare : existenţa claselor sociale şi lupta dintre ele. Lupta pentru trai, de care vorbeşte burghezia ca de ceva veşnic şi raţional (cum ar vorbi de materie şi mişcare), nu-i decît concurenţa, care caracterizează faza burgheză a evoluţiei omeneşti.
    Dar iarăşi ni se va striga desigur : cum omul care are dorinţi şi apetituri din ce în ce mai mari, care nu-i decît un animal egoist, nu va avea veşnic dorinţa să-şi mulţămească trebuinţele cît mai mult; şi pentru aceasta nu va căuta să trăiască răpind de la alţii ? Nu, vom răspunde noi, şi iată de ce :
    Pe cîtă vreme nu se produce, ci numai se consumă, orice cantitate de materie consumată de un animal e răpită altuia, adecă, cu cît unul consumă mai mult, celălalt consumă mai puţin ; pe cînd în perioada producţiei, dacă cineva consumă mai mult, are şi putinţa de a produce mai mult, şi astfel, ceea ce el îşi însuşeşte nu scade din ceea ce altul vrea să consume ; căci şi acesta, dacă voieşte să consume mai mult, are putinţa de a produce
59
mai mult1. Aşadară, pricina luptei pentru trai, a luptei individualiste e înlăturată. In vremea de azi producţia e destul de îndestulătoare, şi totuşi lupta pentru trai fiinţează. Aicea e anomalia cea mare a societăţei burgheze. Dară lucrul se explică uşor dacă ne aducem aminte că lupta pentru trai din societatea omenească e efectul luptei de clase. Şi lupta de clase e un fel de anacronism. Producţia cea mai mare de azi face ca să nu mai aibă
        9
uniia nevoie de a fura munca altora, pentru a duce un trai mai bun, căci se produce atîta de mult, încît ajunge pentru toţi. Şi cînd e vorba de viitor, se ştie ce progrese repezi şi uriaşe face maşinismul.
    Ca să arătăm mai clar că mărirea producţiei alungă lupta pentru trai între clase şi deci între indivizi2, să ne închipuim următorul lucru : că ştiinţa şi maşinismul ajung pînă acolo că cu o muncă infinit de mică se poate produce o cantitate de lucruri de consumat infinit de mare. Atunci este evident că nu s-ar mai găsi nimenea care să susţină că mai e nevoie de luptă pentru trai, adică că mai are raţiune existenţa unei clase privilegiate alăturea cu o nemărgenită clasă, care suferă de foame şi de toate nenorocirile. Producţia e şi acuma destul de mare, numai cît nu-i aşa de săritoare în ochi, şi mai ales pentru ochii burgheziei mioape.
    Am zis mai sus că lupta dintre indivizi, care se întîl-neşte la celelalte nimale, vine din pricină că ele nu produc, ci numai consumă şi deci n-au interese economice identice, prin urmare n-au clase sociale.
    La oamenii primitivi, în stare de natură, condiţiile de trai fiind ca şi la celelalte animale, lupta individuală şi adevărată avu loc. La începutul producţiei trăiră în comunism. îndată ce producţia crescu puţin, aşa că cineva putea produce ceva mai mult decît îi trebuia pentru a nu muri de lipsă, cei mai tari găsiră prilejul ca să-şi
    1     Lupta de clase are loc tocmai în virtutea acestui fapt. în adevăr, dacă avem trei clase sociale şi producţia, de pildă, 9, atunci, dacă unei clase îi vine 4, alteia 3 şi alteia 2 ; cînd clasa a treia va consuma 3 în loc de 2, atunci una din celelalte două clase va consuma mai puţin decît înainte.
    2     Clasele la originea lor s-au născut din adevărata luptă pentru trai. Lupta pentru trai adevărată s-a schimbat în luptă de clase ; şi lupta pentru trai individuală de azi e efectul luptei de clasă, iar nu adevărata şi prima luptă pentru trai.
60
Însuşească ei ceea ce produceau cei mai slabi peste strictul lor necesar ; atunci se născură clasele sociale şi lupta de clase.
   Lupta de clase îşi are tipul şi în viaţa animală. Şi aicea vedem că comunitatea de interese întruneşte pe indivizi în vederea aceluiaşi scop. Astfel, boii sălbatici, cînd sînt atacaţi de alte fiare, simt primejdia comună şi se întovărăşesc în lupta pentru trai. Aceste cete, cu aceleaşi interese, samănă foarte bine cu clasele sociale.
   Cari sînt clasele sociale de azi ? Sînt rămăşiţele clasei feudale, este clasa burgheză şi cea proletară. Clasa feudală e ruinată de burghezie. Rămîn faţă în faţă burghezia şi proletariatul muncitor. Cine nu cunoaşte de pe acuma a cui va fi victoria ? Cine nu cunoaşte falimentul economic, moral, intelectual etc. al burghezimei ? Cine se îndoieşte de puterea groaznică a acestui uriaş care se trezeşte, care îşi simte şi ştie menirea sa istorică — a poporului muncitor ? Şi cînd poporul muncitor va izbuti in lupta pentru trai, atunci nu vor mai fi clase, căci societatea va fi o societate de producători, toţi producători. Şi, nefiind clase, nu va fi nici luptă între om şi om şi lupta aceasta va fi un nonsens, o absurditate, un lucru fără nici un scop.
   Că această luptă tinde la zero dovedesc chiar ştiinţele naturale. Darwinistul Grant Allen * dovedeşte cu date din domeniul ştiinţelor naturale că lupta pentru trai, nesocotită şi neîmblînzită pe treptele de jos ale anima-lităţei, se îndulceşte, se micşorează cu cît ne suim pe scara fiinţelor organizate. Şi la omul civilizat, deprins a subjuga natura, ea va aduce numai foloase şi le va aduce tuturora.
                                     Munca, an. II, nr. 25, 11 august 1891.
    * Estetician senzualist în Physiological Aesthetics (1877). A se vedea conferinţa sa ţinută Ia Londra, la Fabian Society, publicată în Die Neue Zeit şi tradusă în Contemporanul cu tema : Stă oare socialismul în contrazicere cu ştiinţa, deoarece atacă legea selecţiunii naturale ?
                            Idealuri
                                   i
    In numărul jubiliar al Convorbirilor literare se observă durerea ce simt reacţionarii la gîndul că ideile mari Şi umanitare au început să prindă loc în inimile tinere, pline de viaţă şi doritoare de progres, idei ce sînt propagate de marele critic I. Gherea. In toate părţile se vede înrîurirea puternică şi binefăcătoare a criticelor leale. Literaţii au început a se insufla de ideile sale generoase, iar generaţia nouă, tînără, nu mai ascultă sfaturi de „nu spera şi nu ai teamău. Nici „de te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămîi la toate receu. Şi despreţuieşte sonetele unui Cuza *, care din vila sa pacinică şi în traiul trîndav şi fericit ne spune — ca o Lege ce ne-a fost dată — că „traiul nu-i o gingaşă idilă44, întocmai ca ridicolul poet Dargenton din Jack al lui Daudet cînd spunea sărmanului Jack vorbele de care, desigur, d. Cuza a fost inspirat: „La vie n’est pas un roman“.
    Să lăsăm aceste glasuri ce sună în deşert să-şi continue cîntul lor şi să ne ocupăm de un articol din Convorbiri, Idealuri, scris de d. A. Philippide **. Astăzi voi analiza partea I a criticei d-sale, partea literară, în care, cu rea intenţie vădită, atribuie lui Gherea nişte teorii ce se găsesc, după credinţa noastră, numai în închipuirea d-sale. La începutul scrierii d-sale zărim fraza următoare : „Acest scriitor (Gherea) confundă idealurile înalte sociale cu întreaga dezvoltare intelectuală a omului, ca şi cum faptul că a avea cineva idealuri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar un mare artist scriitor, dis-pensîndu-1 cu altă muncă şi putere“.
            *A. C. Cuza (1857—1940), viitorul politician reacţionar.
    ** A. Philippide, Idealuri, în Convorbiri literare,        1892,
nr. 11—12, şi 1893, nr. 4.
62
    Bazat pe această idee, că Gherea nu admite nici geniu, nici talent, nici sănătate..,, nimic, ca un scriitor să poată produce o operă artistică de valoare, d. Philippide caută s-o combată din toate puterile prin dovezi luate din literatura tuturor timpurilor.
    „Este curios — zice d. Philippide — că Gherea, în loc să-şi ia probele din experienţa de pînă azi şi le ia din propria să judecată^.
    D. Philippide, de bună samă, nu cade în astă eroare şi începe a lua probe „din experienţa de pînă azi“. Noi nu-1 vom urmări, în articolul de azi, în exemplele cu care îşi ilustrează părerea d-sale, căci mai toate au ca scop să ne arate un fapt evident pentru toţi, „că nu e nevoie numaidecât de un ideal înalt social pentru a crea o operă artistică de valoare^.
    Cu toţii ştim că un om plin de idealurile cele mai măreţe n-ar putea să creeze vro operă artistică de valoare dacă îi va lipsi talentul. Aceasta e evident.
    Ceea ce vreau să arăt aicea este că prin toate argumentele d-sale, prin toată lupta sa, d. Philippide se înşelă cînd crede a sfărîma vreo părere de ale lui Gherea. Acest scriitor vorbeşte artiştilor de idealuri înalte sociale, cînd ei ar dori ca opera lor să aibă o putere mo-
ralizatoare, iar nicidecum ceea ce îi atribuie d-1 Philippide, „faptul că a avea cineva idealuri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar un mare artist scriitor, dispensîndu-1 de altă muncă şi putere“.
   Iată ce zice Gherea : „Cît despre înrîurirea idealurilor în general şi a celor politice sociale îndeosebi asupra felului operelor unui artist şi asupra puterii lor moralizatoare, mi se pare că nu mai încape îndoială. Pentru ca autorul să rîdă (e vorba de satiră) şi să ne facă şi pe noi să rîdem, trebuie să deştepte mai întăi rîs într-însul, trebuie să-i apară lui mai întăi de rîs. Cu cît însă va sta artistul mai sus de contemporanii săi, cu atît va găsi
mai mult material de rîs si cu atîta va fi mai adînc, va
                           ) 9
fi mai tare, va arde în carne vie. Un om cu dezvoltarea ideală a lui Nae Ipingescu, oricît de mare talent artistic ar avea, n-ar putea să ne facă să rîdem de stratul social ai cărui eroi sînt Inimă Rea, Ziţa etc. N-ar putea pentru că stratul de care vorbim nici n-ar stîmi rîsul lui Nae Ipingescu. Asemenea artist ar putea să ne facă să rîdem de un strat mai jos... Asemenea, e foarte lămurit lucru
63
 că satira, în orice formă artistică s-ar arăta, îşi lărgeşte lucrarea cuprinzînd viaţa politică şi socială, şi atunci idealurile autorului vor juca un rol foarte însemnat în satiră, şi dacă vor fi puţin înalte lucrarea va pierde foarte mult din înrîurirea sa moral izătoare“
    Ar trebui să cităm întregul articol, să arătăm ce desluşită e părerea lui Gherea, dar şi atîta e de ajuns ca .etitorul să priceapă că d. Philippide are urechi şi nu vrea să audă, are ochi şi nu vrea să vadă.
    Acolo unde d. Gherea zice : „Umpleţi- vrâ inima cu cele mai înalte sentimente şi idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului44, d. Philippide n-a voit să cetească şi continuarea sfatului : „şi opere însemnate educatoare si moralizătoare veţi face44. Trebuia să înţeleagă d. Philippide că Gherea se adresează aicea oamenilor care au deja talentul la scris, ca de pildă unui Eminescu, unui Caragiale sau Vlahuţă, şi nu trebuia să înţeleagă vorbele lui Gherea aşa pe dos, ca să creadă că a cere ideale înalte sociale, morale, sentimente mari şi umanitare, va să zică a nu-ţi tunde barba, a mînca pe uliţă şi alte năzdrăvănii de acest fel. Iar cînd d. Philippide încheie articolul d-sale cu vorbele : „zău, de visat nu-i greu şi idealuri plăsmui esc şi eu atîtea, cînd n-am nici o treabă“, cînd d-lui ia acele prostii, aceste visuri — care furnică în capul d-sale desigur lîngă un păhărel de ţuică —■ drept idealuri înalte sociale, care însufleţesc o lume întreagă, drept idealuri sfinte ale celor ce muncesc şi sufăr, atunci nu putem decît să-l plîngem şi să-l punem în categoria „epigonilor4* despre care Eminescu a zis : „în vreme ce noi nu facem decît cuvinte goale, căci chiar cînd mutăm conştiinţa noastră ne compătimeşte şi ne crede rătăciţi spre năluciri de copilărie, părinţii noştri erau sinceri şi credeau în idealul lor “ *
    Iată de ce era aşa nenorocit genialul Eminescu, iată pricina pentru care Eminescu îşi căuta idealul în trecut ; mediul intelectual în care trăia el, „Junimea44, era compusă din oameni cari, ca şi d. Philippide, ridiculizau idealurile cele mai nobile care, „chiar cînd cîntau, conştiinţa lor îi compătimea şi îi credea rătăciţi spre năluciri din copilărie
     * Parafrază a unor rînduri din scrisoarea cu care Eminescu trimitea la 5/17 iunie 1870 poezia Epigonii la Convorbiri literare.
64
    Eminescu credea întreaga societate după chipul şi asemănarea grupului „Junimea44, şi numai într-o societate unde se ia în bătaie de joc toate idealurile putea Eminescu scrie :„Şi de ai cumva iluzii eşti pierdut şi eşti ridicol44.
    Să fie sigur d. Philippide că cu rîsul va rămînea, iar oamenii de bine, cei harnici şi cu mintea sănătoasă, vor fi pătrunşi de idealurile unui Gherea, care sînt şi ale fiecăruia ce vrea binele semenilor săi, artiştii, oamenii cu talent, vor produce opere ce vor străluci prin aceste idealuri şi vor avea o înrîurire binefăcătoare asupra concetăţenilor lor. Pentru ca cetitorul să vadă lămurit că, cu combaterea teoriei pomenită mai sus, se ocupă d. Philippide, e necesar să cităm măcar o bucată din critica d-sale (ideea d-lui Pilippide am văzut-o la început) : „Cînd au ajuns grecii la idealurile din republica lui Platon, scosese din mintea lor toate frumuseţile şi toate adevărurile pe care au fost ei în stare să le facă şi să le înţeleagă, scosese între altele pe Homer, unde toi idealul stă în mîncare multă şi bătaie, apoi teatrul lui Eschil, Sofocle — ca fatalitatea —, ce mai ideal !“ Tot astfel continuă d. Philippide înainte, cu exemple din literatură, pentru a dovedi că ceea ce-i necesar spre a produce o operă artistică de valoare nu-i idealul. Dar
ce ? D. Philippide răspunde : talentul, inteligenţa, cultură, sănătate, bani etc. Dar contrariul cine-1 susţine ? D. Philippide răspunde : Gherea !
    Noi am văzut că Gherea admite „pentru crearea unei opere artistice moralizatoare, educătoare“ un ideal înalt social. Cît despre opere artistice de mare valoare, jăcute de artişti fără ideal social, moral înalt, cred că mai lămurit şi adevărat de cum se exprimă Gherea în Morala în artă nici nu e cu putinţă. D. Philippide trage concluzia următoare din exemplele citate : deoarece în epo-cele lipsite de idealuri înalte s-au putut crea opere artistice de valoare, urmează că arta poate exista fără de idealuri. Luînd această concluzie ca adevărată şi neschimbătoare, se zdruncină oare întrucîtva vreo părere de a lui Gherea ? Evident că nu. Gherea însuşi spune, ceea ce iarăşi e evident, „că dacă execuţia operei va fi genială, ea va fi de o mare valoare artistică44.
6*>
\
    Dar dacă creatorul unei opere geniale va fi lipsit de un ideal înalt social, acea operă, din punct de vedere moralizator, educativ, nu va avea valoare.
    Acestea sînt părerile lui Gherea. Dar d. Philippide ce gîndeşte ? „Cit despre idealuri înalte creştine, ori socialiste, ori cum vor mai fi ele altele, nu le cred (d. Philippide vorbeşte) indispensabile, decît doar numai pentru tendinţi către lucrări moralizătoare^.
    Dar am văzut aceeaşi părere şi la Gherea. „Idealurile autorului vor juca un rol foarte însemnat în satiră, şi dacă vor fi puţin înalte, lucrarea va pierde foarte mult din înrîurirea sa moralizătoare.66 Atunci cum rămîne cu toată partea întâia a articolului ? De ce îşi dă d. Philippide atîta silinţă ca să combată cu exemple luate din experienţa de pănă azi părerea cum că au existat opere artistice fără ca creatorul lor să fi avut un ideal înalt social ? De ce îi atribuie lui Gherea greşala „că confundă idealurile înalte sociale cu întreaga dezvoltare intelectuală a omului dispensîndu-l de altă muncă şi putere ? Noi credem că d. Philippide a făcut aceasta cu rea-voinţă.
    Am stăruit mult asupra acestei părţi a criticei d-sale fiindcă am văzut cetitori care îmi ziceau : „N-ai ce-i face, ţi-o dovedeşte că poţi crea o operă artistică fără să ai ideal înalt social. Pînă la proba contrarie, voi susţine şi eu aceasta.44 Şi de ce îmi spunea acestea ? Negreşit fiindcă credeam în ceea ce-i atribuie d. Philippide lui Gherea...
    Să lăsăm la o parte critica ce face pe nedreptul lui Gherea şi să analizăm părerea d-sale. Cît despre idealurile înalte sociale, nu le cred „indispensabile decît doar numai pentru tendinţi către lucrări moralizătoare44. De aicea ce urmează ? Dacă doreşti o artă moralizătoare, trebuie să doreşti ca ea să aibă un ideal, ca scriitorul să aibă un ideal înalt social. Acuma e chestiunea, doreşte oare d. Philippide ca arta să aibă înrîurire moralizătoare ? Negreşit că doreşte. Atunci nu trebuie să dorească, ca şi Gherea, ca scriitorul să fie însufleţit de un ideal înalt social ? Logica ne spune : da, trebuie să dorească. Din toată critica d-sale pare însă că luptă în contra acestei idei.
    Din toate acestea nu trebuie să se conchidă că idealul, ca şi morala, trebuie numaidecît să se coprindă în artă ? A cere acestea în condiţiuni sine qua non a artei este
66
o nimica. Noi vom susţinea însă totdeauna părerea lui Gherea că artistul trebuie să aibă un ideal înalt social, să fie însufleţit de el fără chiar ca opera sa să aibă tendinţi moralizătoare. Cînd zicem tendinţi „înseamnă că artistul44 îşi propune de mai nainte să moralizeze.
   Presupunînd doi artişti cari, fără să aibă oareşicare „tendinţi44 de mainainte, ne zugrăvesc societatea burgheză coruptă de azi, unul o va zugrăvi într-un fel, şi celălalt în alt fel ; opera celui cu idealul social mai înalt va avea o înrîurire moralizătoare mai mare decît a celuilalt şi aceasta fără ca unul să-şi fi propus de mainainte a îndrepta societatea.
   Din toate cele spuse pănă acum rezultă că d. Philippide, în partea întâia a criticei d-sale, combate o părere, o teorie care nici nu e a lui Gherea, nici a d-sale, ci a închipuirii d-sale rătăcite.
                                    Adevărul, ar. V, nr. 1168, 4 mai 1892.
                            II
   în articolul trecut am arătat modul argumentării d-lui Philippide, chipul d-sale de a critica şi uşurinţa cu care sfărmase părerile d-lui Gherea. Astăzi voi expune cît se poate de clar partea a Il-a a scrierii d-lui Philippide şi răspunsul strălucit dat lui Gherea. E un răspuns la următorul pasagiu pe care îl pune în fruntea articolului pomenit : „Cît de mare este rolul idealurilor sociale înalte în literatură — zice d. Gherea — ne dă dovadă convingătoare toată activitatea grupului junimist. Rugăm pe cititori să caute tabloul fotografic al cercului junimist. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentaţi, poeţi, critici, oameni de ştiinţă energici... Cît de mult făgăduia acest mare, strălucit cerc literar!... Inrîurirea lui a fost însă neînsemnată. De unde urmează această deosebire între ce trebuia să fie şi ce este ? După noi... luminătorii erau săraci în idealuri măreţe...44
   D. Philippide uită că e vorba de înrîwrirea grupului „Junimea44 şi nu de valoarea talentului membrilor lui. Gherea o ştie, precum o ştie toată lumea, că societatea „Junimea44 avea într-însa oameni talentaţi, ca un Emi-nescu, Maiorescu etc. Dar aceştia formau grupul „Junimea44 însuşi, vorba de înrîurirea lor, de cauzele pentru
67
care „influenţa lor a fost neînsemnată, mai ales în comisar are cu ceea ce se putea aştepta de la ei“.
   Vom vedea imediat răspunsul ce-1 dă d. Philippide la întrebarea de mai sus. Deocamdată însă voi să arăt cetitorului că ceea ce citează d-sa din criticile lui Ghe-rea nu e tocmai în întregime şi că multe părţi omise de d. Philippide sînt destul de însemnate pentru cetitor. Iată acel pasagiu, împreună cu cele omise de d. A. Philippide : „Cît de mare este rolul idealurilor sociale înalte în literatură ne dă dovadă convingătoare toată activitatea grupului junimist. Rugăm pe cititori să caute tabloul fotografic al cercului junimist de la Convorbiri literare. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentaţi, poeţi, critici, oameni de ştiinţă, oameni tineri, energici şi mulţi chiar cu totul neatîrnaţi din punctul de vedere material. Cît de mult făgăduia acest mare strălucit cerc literar pentru dezvoltarea intelectuală, morală şi estetică a României ! Dar poate n-au fost priitoare împrejurările în care se afla ţara, poate ele n-au lăsat pe acest cerc să capete înrîurire asupra minţilor şi inimilor ? Oh, nu, cu totul dimpotrivă. Împrejurările au fost atît de bune, atît de potrivite, cum rar se poate întîmpla în istoria unei naţii. A fost după scuturarea jugului influenţelor streine, după
ridicarea iobăgiei, după introducerea formelor europene, cînd instituţiile cele noi nu-şi arătaseră încă arama, cînd toţi aveau iluzii mari, cînd, prin urmare, o lucrare inteligentă putea foarte uşor să deştepte simpatii, entuziasm chiar. Aşadar, acest cerc literar ar trebui să aibă nespus de mare înrîurire în ţară, judecind a priori ar trebui să aibă mii de prozeliţi, să fi prins rădăcini în toate unghiurile ţării, să fi făcut educaţia unei generaţii întregi. Cît de mult însă se deosebeşte acest tablou ce ar trebui să fie de ceea ce este în adevăr. Inrîurirea Convorbirilor literare a fost neînsemnată, şcoală literară n-au înfiinţat, mai toţi oamenii din acest cerc literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase. Deosebirea însă de căpetenie între ceea ce trebuia să fie şi ce este în adevăr este următoarea : ar fi trebuit o activitate energică, plină de jertfe, cuvinte de foc, care să meargă drept la inimă, jertfe materiale, Şi toate acestea se puteau face numai în numele unei idei mari, cînd cercul însuşi ar fi stat la o mare înălţime ideală, cînd prin concepţiunile sale ar fi putut lumina şi
68
 înnobila pe cetăţeni, numai astfel ar fi putut cîştiga în-rîurire adîncă şi statornică. Pentru a sta însă aşa de sus, ar fi trebuit idealuri sociale înalte ; în privinţa aceasta însă grupul nostru era junimist-conservator, luminătorii, dacă nu erau săraci cu duhul, dar erau mai săraci în idealuri măreţe decît chiar concetăţenii lor.44 Ascultaţi acum revolta d-lui Philippide :
    „Cum ? N-avem idealuri pentru că ne spălăm, ne tun-dem barba ; sîntem politicoşi pentru că am îndrăznit să spunem omului adevărul verde în faţă, am numit prostul un prost, chiar dacă ar fi fost român, şi am început să rupem masca de umflări pseudo-patriotice, mască sub care şi-au pierdut boierii noştri moşiile, negustorii noştri dughenele, ţăranul hărnicia (!!!) şi sub care am început să descoperim cu toţii de o bucată de vreme că avem şcoli fără profesori, buget pe datorie, ţărani săraci ca şi mai înainte, dar mai beţivi şi mai leneşi, că ne-am ales din graţia lui D-zeu cu o ţară plină de agenţi electorali, de clase sociale care ne duşmănim, ne batem şi ne înjurăm pe la toate răspîntiile, parcă am fi zămisliţi din alt sînge ? Cum ? N-avem idealuri pentru că n-am îndemnat pe copii să lase şcoala şi să sară în capul părinţilor ?“ Hei ! Vă place ? Cînd grupul „Junimea44 a rupt masca de umflări pseudo-patriotice sub care şi-au pierdut boierii moşiile (căci nu e adevărat ceea ce se spune că din cauza luxului, trîndăviei şi corupţiei le-au pierdut), masca sub care au descoperit de o bucată de vreme că
 avem ţărani leneşi si beţivi — si din cauza aceasta şi > * * > > y
 săraci —, că avem clase sociale ce se bat, parcă am fi zămisliţi din alt sînge (căci înainte vreme nu se auzeau de acestea, ba din contră, se povesteşte că domniţele se îndrăgosteau cu păstorii şi era pretutindeni linişte şi fericire) ; cînd „Junimea44 a spus românului adevărul verde în faţă ; cînd ea i-a zis omului că-i prost, viclean, păcătos, fie el chiar unul din cei mai mari cetăţeni ai României ; cînd ea a rupt masca sub care s-a descoperit că avem o ţară plină de agenţi electorali şi a luptat din toate puterile sale spre stîrpirea acestui rău, în vremea cînd avură ei singuri cîrma statului, şi acuma în unire cu cinstiţii conservatori ; cînd ei au rupt masca de umflări pseudo-patriotice sub care s-a descoperit că avem buget pe datorie — ceea ce nu s-a pomenit vreodată în istoria noastră, căci înainte vreme ţăranul era bogat, pu-
69
 tea îndestula toate poftele boierilor şi să mai dea şi domnilor spre a se putea ţine pe tron ; cînd ei au biciuit cu satira lor ceea ce trebuia într-adevăr biciuit după părerea lor, ca de pildă : un Rosetti, Brătianu şi alţi liberali cari pentru ţara noastră n-au făcut nimica (după părerea lor), ci umblau numai cu vorbe pseudo^-patriotice ; cînd ei au făcut asemenea fapte care ar merita laudele tuturora, veniţi d-voastră, d-le Gherea, şi ne spuneţi că puteau să facă ceva sau poate chiar cu mult mai mult decît ceea ce făcură, zicînd că împrejurările au fost bune pe atunci, foarte potrivite, că era vremea după scuturarea jugului influenţelor streine, după ridicarea iobăgiei, după introducerea formelor europene, cînd instituţiile cele noi nu-şi arătaseră încă arama, adică nu era încă de pildă o ţară plină de agenţi electorali etc. ? Şi apoi, să mai adăugiţi că luminătorii erau săraci în idealuri şi alte ? Aceasta e prea, prea ! Are dreptate să se revolte d. Phi-lippide, deşi vă dă şi d-voastră puţină dreptate cînd zice : Junimea^ cu începuturile de activitate literară ieşite din sinul ei a fost o lumină modestă şi ademenitoare ; păcat că pe calea hotărttă de dînşa n-am putut noi ceilalţi mai tineri să ducem lucrul mai departe**.
    Păcat, zău !
                   Adevărul, an. V, nr. 1181, 18 mai 1892, o singură ediţie.
               Chestia evreiască a d-lui Muşoiu
                                               i
   „Chestia evreiască44 sau „Evreiasca44 d-lui Muşoiu a fost publicată de două ori : în Românul şi la începutul Manifestului Comunist *, şi aceasta pentru motivul foarte simplu că este în discuţie încă dacă lucrurile mari se spun o dată numai sau de mai multe ori. Articolul individului e îndreptat mai cu seamă împotriva social-de-mocraţilor, pe care nu-i poate mistui de cînd l-au silit să-şi ia tălpăşiţa de la Clubul din Bucureşti, unde se juca de-a anarhismul **. Argumentele, sau ceea ce-i serveşte de argumente, se pot reduce la două puncte, care, împreunate, dau, nu ştim prin ce joc geometric, un zero perfect.
   întâiul punct este că antisemitismul împiedicînd lupta de clasă, trebuie să dăm drepturi evreilor, pentru a nimici această manifestare. Al doilea punct — şi punctul se ştie că n-are nici o dimensiune, e nimica — stă în a arăta că noi ne punem în contradicţie cînd cerem drepturi pentru femei (deci şi pentru evreice, adaugă anarhistul nostru) şi cînd amînăm drepturile evreieşti pînă la votul universal.
   Să ne luăm inima în dinţi şi să vedem trăinicia argumentării anarhiste.
   Dl. Panait Muşoiu, aruncîndu-şi privirea asupra evoluţiei societăţii, vede „procesul economic44 ca lucru la care se reduce totul. Iată o frază în care d-1 M. n-a făcut greşeli decît de limbă doar şi de ortografie. Adaugă apoi că amănunţimile se pierd. Iarăşi bine. Numai atîta că îndată vom vedea cum amănunţimile la d-1 anarhist se
     * K. Marx şi F. Engels, Manifestul comunist, tr. de P. Muşoiu, Iaşi, 1892.
    ** în 1892.
71
 pierd aşa de tare, că nici nu le mai găseşte pricina în procesul economic.
     Din cele ce am cetit mai sus din articolul d-lui M. ne-am aşteptat ca el să găsească tot în procesul economic şi pricina anarhismului. Dar nu ! Individul uită îndată ceea ce a spus pe de rost şi, făcînd un salt anarhisto-mortal, ne declară că, dacă voim să limpezim lupta de clase, dacă voim să nimicim antisemitismul, trebuie să dăm evreilor drepturi politice. Va să zică, după acest anarhist, lipsa de drepturi politice, de care suferă evreii, este pricina antisemitismului. Aceasta o spune el şi cînci ne arată că o chestie evreiască există numai în ţările unde n-au drepturi. Vedem deci pe individ lăsînd la o parte „procesul economic^ şi explicînd antisemitismul prin metafizica cea mai ordinară. Dar de ce acest ilustru anarhist a şters de pe harta Europei Austria şi Germania ? De această boală, de a nu admite lucrurile existente sau întîmplate, suferă amarnic anarhia cugetării în două picioare, numită Panaite Muşoiu. In Austria şi Germania evreii au drepturi, şi totuşi există antisemitism. Ba acolo sînt, tovarăşe Muşoiu, chiar partide antisemite constituite, nu ca la noi unde n-avem decît cîţiva Aslani şi pe mlădiosul maior Manolescu (Polihroniades mai trăieşte ?). Mai mult. Cele din urmă răscoale din Berlin au fost în mare parte produse de antisemiţi.
     Acum să vedem care-i adevărata pricină a antisemitismului. Să luăm România, căci despre aceasta-i vorba. Aici, cînd începurăm a ne civiliza, adică a ne burghezi, mărfurile străine fură aduse de evrei. Mica burghezie de baştină se văzu îndată în decădere din pricina acestor mărfuri străine ; micii industriaşi şi negustori, fiindcă nu cetiseră pe Bray ca domnia-ta, începură să se revolte, să urască pe cei ce-i ruinau, adică pe evrei. încă ceva. Cînd trebuinţele noastre se „civilizară^, evreii fură aceia care se deprindeau cu îndeletnicirile acelea care satisfă-, ceau aceste trebuinţe noi. De pildă, cînd ne trebuiră haine nemţeşti, evreii croitori, veniţi din Austria, ştiau să facă haine de acestea noi. Românii, neştiind să facă decît giubele şi nefiind calfe români la evrei, vechii croitori de haine vechi fură ruinaţi. Acestea se urmează şi azi. Iată pricina principală a antisemitismului, scoasă din „procesul economic“. Tot concurenţa între mica burghezie rusească şi burghezia jidovească explică, după Ple-
72
hanov, antisemitismul din Rusia. Aşa cum, oarecare amestecuri ale marei finanţe şi în Germania ; aşa şi în Austria.
    Ei, are a face aceasta cu lipsa de drepturi politice ? Unde sînt condiţii sociale prielnice antisemitismului, acesta există în ciuda şi a drepturilor politice, şi a domnului Panaite Muşoiu.
    Prin darea de drepturi politice vom împiedica noi ruinarea micii burghezii de către marea burghezie jidovească ? Desigur că nu —■ şi nici nu-i treaba noastră asta — atunci de unde pănă unde drepturile politice vor alunga antisemitismul, o ! mare logiciene anarhist ?
    încă ceva. Anarhistul de care vorbim ne sfătuieşte în neadorabila-i naivitate să „pregătim opinia publică4* pentru darea drepturilor la evrei. Dar ce este această opinie publică ? Ce o condiţionează ? Nu interesele economice de clasă ? Apoi dacă o clasă este antisemită din pricina intereselor sale, crede d-1 M. că are să-i schimbe „opinia44 cu filozofia domniei-sale de băcan care sade la tejghea şi... gîndeşte ? Prea mult idealism ! Sau, mai pe româneşte, prea mulţi gărgăuni.
    Dacă burghezia are interes să capete evreii drepturi, atunci d-1 M. îi va putea cultiva „opinia44. Dar atunci, domnule Muşoiu, n-ai face act de apărător al muncitorilor.
    Dacă darea de drepturi e potrivnică intereselor burgheze, atunci, cinstite anarhist, poţi să scrii hăt şi bine, căci nu vei face nimica alta decît că vei tortura nişte biete coaie nevinovate de hîrtie.
    în acest caz, adică dacă n-ar avea interes burghezia să dea drepturi, ea le-ar da numai forţat. Dar noi, socialiştii, să facem agitări politice pentru a cere drepturi care ar folosi unei pături în marea ei majoritate burgheză, să facem agitări zadarnice ?
    Aceia cari agită chestia evreiască, fie pentru evrei, fie împotriva lor, fac rău proletariatului, fiindcă-i încurcă în lucruri nefolositoare, îi îndepărtează de la adevăratul lor rol, adică de a lovi acolo unde trebuie, în alcătuirea societăţii. De aceea, pentru noi, filosemitul anarhist Muşoiu e tot atît de vătămător ca şi antisemitul conservator Aslan.
    . Muncitorul proletar neavînd interes să fie antisemit, se lecuieşte de această boală îndată ce-1 luminezi asupra
73
adevăratelor sale interese, căci clasele, domnule Muşoiu, se conduc după interese.
    Să vedem acum al doilea... argument, adică situaţia contradictorie, încurcătura în care ne pune d-1 Muşoiu. Acest argument (vorbă să fie !) i se pare anarhistului zdrobitor, dovadă că aicea — ieşindu-şi din ei înşişi — se încearcă să facă ironie (da, ironie ! vezi p. 18).
    Se ştie că unul din articolele votate la congresul de la Bruxelles este şi cererea de drepturi politice pentru femei. Acest punct trebuie să-l avem, şi-l avem chiar şi noi în program. Dar (ţineţi-vă rîsul ori plînsul, după temperament, căci d-1 M. începe să şi ar-gu-men-te-ze), n-ar fi cam deşănţat cînd, urmînd invitarea congresului de la Bruxelles, pentru femeie s-ar cere drepturile pe care de fapt le au românii şi cînd pentru bărbaţii celor străine (dar lasă-ne odată în pace cu jidoavcele d-tale, domnule integral!)* s-ar cere drepturi, dar la... votul universal. Nicidecum, venerabile anarhist. Şi iată toată filozofia, care fără să fie aşa de transcendentală (doamne, fereşte !) n-a înţeles-o individul. Noi cerem în program : votul universal, dreptul pentru femei etc. Asta însamnă că le cerem o dată pe amîndouă. Ba încă, dacă-i vorba de suc-cesivitate, atunci desigur vom cere întăi votul universal, pentru că acesta este mai important, şi apoi, pentru că fără acesta jidoavcele domnieii-tale nu vor putea căpăta dreptul de a-şi pune biletul în urnă. Din cele citate mai sus din articolul cu pricina ar însemna că noi cerem drepturi pentru evrei la votul universal. Nu, domnule ! Noi spunem că li se va da tocmai din pricina votului universal. Noi nu cerem. Şi li se va da de burghezi, pentru a-şi întări clasa lor împotriva puterii muncitorilor, devenită de temut din pricina votului universal.
    Tot după bucata citată, ar însemna că noi cerem acum înainte de votul universal drepturi pentru femei. Dar pe noi nu ne cheamă nici Panaite, nici Muşoiu ca să cerem acum drepturi pentru femeile burgheze, adică să întărim noi burghezia. Căci, dacă s-ar da acum drepturi la femei, avînd în vedere împărţirea păcătoasă a colegiilor, am întări numai pe burghezie. Tot în virtutea acestui fapt noi nu putem cere drepturi pentru evrei, pen-
     * Muşoiu era adeptul socialistului francez Benoît Malon, autorul lucrării Le socialisme integral (Paris, 1890).
74
tru că ei, fiind în marea majoritate burghezi, cu colegiile noastre aşa cum sînt, ne-am da în cap. Am face, dacă nu un bine burgheziei, căci ea are încă destulă putere, dar un lucru nefolositor pentru noi. Şi apoi, auziţi logică la acest individ ! Cînd muncitorul român n-are drepturi, nu-şi poate manifesta voinţa sa în politică, aproape ca şi cel evreu, eu să nu-mi pun toate puterile pentru a căpăta votul universal, care va face tare şi pe proletariatul român şi pe cel evreu ; ci să umblu după cai verzi, să cer drepturi acum, adică să cer drepturi pentru burghezi evrei (căci proletarii votînd la colegiul al 3-lea vedem noi ce drepturi au).
    Sau ce crede d-1 M. ? Că noi, dacă am cere acum drepturi pentru femei, am cere pentru ele votul universal, cînd bărbaţii nu-1 au ? O, ce anarhist naiv. Dar ceea ce-i slujeşte de tidvă acestui anarhist e o adevărată... boambă.
    Apoi mai vedem că d-1 M. nu ştie să deosebească lucrurile. Ce, dumnealui nu-şi poate închipui o situaţie în care femeile românce ar avea drepturi şi evreicele nu ? Inehipuiţi-vă o Cameră care ar fi pentru egalitatea femeii ; dar antisemită. Atunci ar da drepturi, dar nu şi evreicelor. Cînd vor căpăta drepturi, vor căpăta întăi evreii şi apoi evreicele, sau o dată.
    Acum, dacă se va da drepturi femeilor în Anglia, crede d-1 M. că se vor da la toate ? Se vor da numai englezoaicelor.
    Aceasta’am atins-o numai pentru a vedea care-i chi-pul de a argumenta al acestui încurcă-lume.
                                        Munca, an. III, nr. 12, 10 mai 1892.
    Am văzut din cele ce preced că domnul Muşoiu explică antisemitismul prin lipsa de drepturi de care suferă evreii. Ceea ce însemnează : „Românii sînt antisemiţi pentru că evreii n-au drepturi^. Dar dacă l-am întreba pe d-1 M. de ce evreii n-au drepturi, domnia-sa desigur că ne-ar răspunde pentru că românii sînt antisemiţi. Aşadar : lipsa de drepturi este pricina antisemitismului
75
şi antisemitismul este pricina lipsei de drepturi- De unde urmează imediat : antisemitismul este pricina antisemitismului. Sau, încă sub o formă : românii nu dau drepturi evreilor pentru că evreii n-au aceste drepturi (după d-1 M., dacă evreii ar avea drepturi, atunci românii le-ar da drepturi) sau : românii nu dau drepturi evreilor pentru că românii nu dau drepturi evreilor. Dar ce-ai zice, o ! mare mic burghez, cînd eu aş face următoarea argumentare : d-1 P. Muşoiu, propagandist prin fapt, este necompetent în cea mai simplă chestie ? Desigur, te-ai revolta : „Cum, dar eu nu-s necompetent, pentru că-s necompetent, ai striga dumneata, ci pentru că n-am înţeles nici boabă din ceea ce am auzit şi cetit : şi n-am înţeles nu pentru că n-am înţeles — oh, amar m-am mai străduit —, ci pentru că mi-a fost cu neputinţă44. Şi fiindcă noi ştim şi de ce i-a fost cu neputinţă, îl sfătuim să nu se mai trudească degeaba. înţelegeţi — iertaţi această formă care se întrebuinţează numai cu oamenii ce pot înţelege, d-le M. —, înţelegeţi, cred, enormitatea teoriei d-voastră.
    Acum să facem o călătorie în articolul d-lui Panait Muşoiu, anarhist şi socialist integral, adică şi mai integral decît toţi integralii *. Să facem această călătorie, pentru ca să vedem dacă anarhistul cu pricina, care ne învinuieşte pe noi de nesocialism, de „vederi strîmbe44, să-l vedem, zic, dacă are vreo idee de adevăratul socialism. Vom lua greşelile, cele mai boacăne şi fără multe comentarii, căci deşi d-1 M. încurcă totul pe unde trece si vorbeşte păsăreşte, totuşi, cînd lucrul e prea-prea, cum e în cazul de faţă, enormitatea sare în ochi deodată şi oricui. în această călătorie vom vedea că d-1 Muşoiu nu numai că nu ştie ce-i socialismul, dar nu ştie nimic.
    Aşadar, să vedem ce glăsuieşte acest reprezentant al „anarhiei cugetării14.
    Glasul întăi. Aici ciripeşte istorie. In „Prefaţă44, care, ca orice manifestare a d-sale, respiră atîta grandomanie, dumnealui glăsuieşte că starea noastră de acum este întocmai ca a „Occidentului44 Europei la 1847. Şi fiindcă Manifestul ** a fost scris pentru Germania, urmează că starea noastră de acum samănă în special cu a Germa-
                                                               * Vezi nota anterioară. ** Manifestul comunist.
76
niei dinainte de 1848. Deci, istoricul Muşoiu crede sau că la noi nu s-a făcut încă revoluţia burgheză, sau că în Germania se făcuse deja înainte de 1847. Solid bărbat, şi încă mai solid anarhist.
    Pe glasul al doilea ne spune acest cîntăreţ neîntrecut că fenomenele biologice se pot trata cu precizia matematicilor. Dar cine naiba i-o mai fi băgat şi asta în cap ? In biologie, domnule Muşoiu, sînt controverse..., dar să-l lăsăm, căci nu înţelege de aceasta, ar trebui să-i explici ce-i controverse etc.
    Glasul al treilea este incomparabil de neîntrecut. Acest integral ne cîntă că neegali ta tea schimbului este pricina sărăciei muncitorilor şi a îmbogăţirii capitaliştilor. Mai departe ne cîntă că societatea viitoare va fi fericită pentru că va fi întemeiată pe egalitatea schimbului.
    Apoi, stimabile, ai spus mai multe greşeli decît litere. Schimbul şi azi putem spune că-i drept. Dacă o pereche de ciubote valorează 10 ceasuri de muncă, apoi ele, în condiţii normale, nu se vor putea schimba decît pe un lucru care valorează 10 ceasuri de muncă ; cînd muncitorul îşi închiriază braţele, cînd îţi vinde puterea de a munci de o zi, el primeşte un salariu egal cu valoarea obiectelor care, asimilate de el, să-i poată produce acea putere.
    Deci, răul nu stă aici, la schimb, ci la producerea de plus-valoare. In adevăr, capitalistul cumpără de la muncitor puterea de a munci şi-i dă un salariu egal cu ceea ce-i trebuie ca să-şi creeze această putere. Dar muncitorul produce acest salariu, de pildă, în 5 ceasuri. Atund, in loc să iasă din atelier şi să se ducă acasă, el trebuie să mai stea încă 5, de pildă, căci s-a angajat pe toată ziua. în aceste alte 5 ceasuri produce pentru stăpîn plus-valoarea. Aici, d-le integral, stă anomalia.
    Dacă egalitatea schimbului însemnează sodetate socialistă fericită, apoi acuma sîntem în plin socialism ; dar eu văd că mare pricopseală nu-i acum. Ba sărăcia este aşa de mare, încît nu ne-o putem închipui şi mai mare ca astăzi.
    D-1 Muşoiu ne vorbeşte de egalitatea schimbului din societatea viitoare. Vasăzică anarhistul e consecvent în nanarhia“ cugetării sale. Despre ce schimb vorbeşte în societatea viitoare ? Noi ştim că anarhiştii voiesc comune autonome, care să facă schimb între ele, să-şi facă
77
concurenţa etc. Adică, aceşti onorabili, chiar cînd vorbesc de comunism, şi-l închipuie după chipul şi asemănarea d-lor, adică unul hăis şi unul cea. Apoi anarhiştii mai voiesc şi deplina autonomie, deplina libertate individuală, adică fiecare să facă ce-i place, să muncească cînd îi place, dar să mănînce tot cînd ii place. Acum, după aceste cîteva cuvinte, putem presupune sau că d-1 M. a spus pe de rost psalmul despre egalitatea schimbului din societatea viitoare, sau că a înţeles schimbul între comune. în acest caz, anarhismul e complect, adică d-1 Muşoiu e nu numai anarhist trecut şi prezent, dar şi viitor.
    Şi mai este ceva. Neîntrecutul Panait Muşoiu a auzit şi de plus-valoare. Intr-un loc glăsuieşte şi de aceasta. Ei, atunci cum se împacă aceste lucruri ? Unde-i anomalia : în schimb sau la producere ? De ce d-1 M. caută să explice îmbogăţirea capitaliştilor prin amîndouă aceste lucruri, care se exclud ? Să facem oleacă de psihologie.
    D-1 Muşoiu văzînd că teoria valorii lui Marx e un lucru bun, pentru că dă o explicare a fenomenelor sociale, avea deci un argument — nu credeţi însă că a înţeles această teorie, dovadă acest glas al treilea —, apoi a dat peste teoria cu neegalitatea schimbului. Aha ! a exclamat d-1 M., iată încă un argument; acum am două : plus-valoarea şi neegalitatea schimbului. Dacă n-ar fi avut un cap predestinat pentru anarhism, cu aptitudini speciale pentru această boală cerebrală, ar fi înţeles că aceste două lucruri nu se împacă. Aşa păţeşte cine vrea să fie numaidecît integral, adică, pe româneşte, cine vrea să împace scripca cu iepurele — şi mai ales cînd eşti aşa de anarhist ca să nu poţi deosebi scripca de iepure.
    Glasul al patrulea. Lupta pentru trai de azi e o rămăşiţă din epoca barbariei, un ce independent de procesul economic. Din epoca barbariei şi pănă acum tot descreşte. Vasăzică, în faza comunistă era mai crîncenă decît azi ? D-apoi, tovarăşe, lupta pentru trai e un efect al antagonismului dintre clase, pentru Dumnezeu ? Progresul industriei, perioada burgheză a micşorat această luptă, a „ogoit-o“. Adică în societatea de azi, întemeiată pe concurenţă (pe lupta pentru trai cea mai crîncenă), lupta s-a mai ogoit ? Domnule Muşoiu !
    Glasul al cincilea. Lipsa de drepturi este pricina antisemitismului. Apoi crede că cu filozofia domniei-sale va
78
 hotărî pe oameni să urmeze o cale potrivnică intereselor lor. Am văzut în partea întâia a articolului care-i valoarea acestui argument.
    Glasul al şaselea. Evreii nu-s răi de cînd lumea, ci mai dincoace ; caracterul acesta rău a fost format de împrejurări. Acesta-i un argument adus unui burghez antisemit. Dar ce mai argument! D-apoi antisemitul îţi va tăia vorba scurt : „Ce-mi pasă, onorabile, dacă evreii sînt răi numai de două mii de ani şi nu de zece mii ?u Nu-ţi aperi bine, domnul meu, pe evreii d-tale. Dar ia să ne facem mai catolici deeît papa Muşoiu. Noi pretindem că evreii nu sînt nici răi, nici buni. Ceea ce se socoteşte de rău la evrei e faptul că sînt adevăraţii oameni ai epocii aceştia, sînt burghezi cum trebuie. Oare negustorul român e mai de treabă, domnule Muşoiu ? Mi se pare că la domn ia-ta poate fi chestia de „atavism“ ori de „vederi strîmbe“. înclinăm către presupunerea din urmă. Apoi, după d-1 Muşoiu caracterul originar n-ar fi format de împrejurări, căci spune că caracterul cel nou e aşa pentru că-i format de împrejurări. Dar oricît ne-am afunda tot mai în trecut, vom găsi împrejurări lucrînd asupra caracterului. Cu adevărat originar — după definiţia domnului M. — ar fi zero. Din acest punct de vedere, d-1 M. are un caracter originar nepervertit de împrejurări, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Muşoiu ce-i al dumisale.
    Glasul al şaptelea. Cetăţeanul în chestie ne spune că dîndu-se drepturi la evrei s-ar limpezi lupta de clase. Dar, dîndu-se drepturi, ar cîştiga numai burghezii (vezi partea întâia a articolului). S-ar întări burghezia. Şi dacă a se întări burghezia însemnează limpezirea luptei de clase, atunci înţelegem de ce Fanait Muşoiu se joacă de-a anarhismul. El voieşte s-o silească pe burghezie să-şi mărească poliţia, să facă legi excepţionale, să se întărească pentru... a se limpezi lupta de clase. Adorabile... !
    Pe glasul al optelea marele sociolog Panait Muşoiu, de meserie propagandist prin fapt, ne spune — ne dntă — că dumnealui a învăţat dintr-un manifest de la 1868 din Austria că capitalul nu voieşte să ştie de deosebire de rasă, că muncitorii cu aceleaşi interese... nu te teme, domnule Muşoiu, spune tot ce ştii ! Ei, dar dacă d-lui cunoaşte aceste lucruri elementare, din acest manifest mai cu seamă, atunci înţelegem noi de ce l-a cetit
79
pe Marx pe „alăturea44, înţelegem de ce a scris „chestia evreiască44, înţelegem multe.
    Acestea sînt cele opt glasuri din repertoriul anarhistului integral Muşoiu. Repertoriul l-a intitulat „chestia evreiască41 în amintirea harpistului şi psalmistului fericitului întru amintire David, cel cu caracterul neformat de împrejurări. N-ar fi mai bine, domnule Muşoiu, să nu mai ţineţi pe Marx „alăturea44 şi să faceţi propagandă prin fapt ? Ah, ce verzi sînt poienile acum !
    D-apoi bine, domnule Panait Muşoiu.
                        Munca, an. III, nr. 13, 17 mai 1892, o singură ediţie.
           Lupta de clase şi chestia românismului
                      în Transilvania
    Se crede îndeobşte că ura şi lupta dintre românii din Transilvania şi unguri ar fi o ură şi o lupta de rasă. în acest articol vom căuta să dovedim că originea şi hrana acestei ure nu stă în deosebirea de rasă şi în barbaria ungurilor, ci în antagonismul de clase, după cum ura şi lupta dintre irlandezi şi englezi nu stă în deosebirea de rasă şi nici în barbaria englezilor.
    Ungurii1 s-au aşezat în Europa pe la anul 900 după Hristos. Popoarele supuse îşi păstrară aşezămintele lor multă vreme. Dar peste cîteva sute de ani nobleţă română, din mai multe pricini, începu a emigra peste munţi şi întemeie principatele române. Nobleţă rămasă în Transilvania, pentru a jupui mai bine pe ţărani, se uni cu cea ungurească şi, încetul cu încetul, să maghiariză, dovadă că interesul economic de clasă este mai presus decît naţionalitate, religie etc. Acum erau faţă în faţă două dase : nobleţă şi ţăranii, compuse amîndouă din mai multe naţionalităţi, între cari unguri şi români. Astfel, interesele de clasă uniră pe mai multe naţionalităţi împreună. Dar exploatarea ţăranilor de către nobili (adică a ungurilor, românilor etc. de către unguri, români etc.) ajunse aşa de grozavă, încît ţăranii se răsculară.
    Istoria acestor răscoale ne arată minunat de clar lupta de clase, ne arată cum interesele de clasă nu cunosc nici naţionalitate, nici nimic; ne arată de asemenea pricina Urei celei grozave între aceste două clase, care ură, cînd Clasele ajunseră a se compune din naţionalităţi deosebite,
    1 ruptele de care mă folosesc în acest articol se găsesc în Istoria românilor a d-lui A. D. Xenopol, şi mai cu^ samă în Voi. III, V şi VI, care va ieşi peste cîtva timp şi a căruia ma-tferie a fost expusă de d. Xenopol la Univ. din Iaşi în anul Ocesta [1892, n.ed.].
81
 ajunse ură de rasă (în aparenţă). Să vedem pe scurt cele mai însemnate răscoale.
    Se pomeneşte o răscoală la 1324, dar despre aceasta nu se ştie decît prea puţin. La 1437 se întîmplă o altă răscoală a ţăranilor români şi unguri, împotriva nobililor români şi unguri *. Răsculaţii trimit o delegaţie la nobili, dar ea este măcelărită. Iar nobilii, de frică, încuviinţează cererile ţăranilor numai în aparenţă, căci cu-rînd aceşti nobili (d. Xenopol dovedeşte că erau unguri şi români) se unesc cu pătura domnitoare a saşilor şi secuilor formînd unirea celor trei noţiuni, împotriva blestemaţilor de ţărani.
    Vedem dar că în această răscoală nu-i vorba de naţionalităţi, ci, pur şi simplu, de apărarea privilegiilor, de luptă între clase. Nobilii români, pentru a putea jupui mai bine, se alipiră tot mai tare de unguri, pînă ce se maghiarizară. Ţăranii unguri şi români, de asemenea, se contopiră cu încetul, fiindcă elementul ţărănesc cel mai puternic era cel român, ţăranii unguri se romanizară.
    La 1512 ** se întîmplă altă răscoală, la care iau parte ţăranii din Ungaria şi cei din Transilvania sub conducerea secuiului Dozsa. Răscoala este înecată în sînge şi măsuri aspre sînt luate împotriva tuturor ţăranilor din Ungaria şi Transilvania. Lupta urmă mai departe prin hărţuieli ; şi, în această vreme, maghiarizarea nobililor români, precum şi romanizarea ţăranilor unguri se de-săvîrşeşte, aşa că, pe la sfîrşitul veacului al XVI-lea, la venirea în Transilvania a lui Mihai Viteazul, contopirea se sfîrşise aproape.
    La 1599, cînd Mihai Viteazul cuprinde Transilvania, ţăranii se răscoală, dar Mihai îi dezaprobă şi se uneşte cu nobili unguri, dovadă că identitatea de clasă şi interesul este mai presus de identitatea de rasă. Şi ţăranii se răsculară împotriva iobăgiei, pe care Mihai o favoriză şi o consfinţi în ţara sa ***.
    La 1784 se întîmplă cunoscuta revoluţie a lui Horea, Cloşca şi Crişan. Această revoluţie fu socială, fu o luptă între două clase şi avu aparenţa unei lupte de naţionali-
        * Răscoala de la Bobîlna.
       ** 1514.                             ....                    .
                  *** Consideraţii exagerate, lupta lui Mihai Viteazul avîna,
                             cum se ştie, un caracter naţional în primul rînd.
82
 tate, din pricina deosebirei de naţie a celor două clase în luptă. Revoluţia are ea pricină starea cea rea a ţăranului, şi nicidecum ideea naţională. Chiar pretextul — oprirea românilor de a ţinea crîşmă în satul de unde era Horea — arată acest caracter social. Ca dovadă că românii nu căutau decît buna stare este că ei erau mul-ţămiţi să fie primiţi în oaste ca grăniceri, cînd atunci scăpau de iobăgie. Şi răscoala pomi tocmai din pricină că un corp de români sub comanda lui Crişan fu oprit a se duce să se bage în oaste.
    Revoluţia de la 1848 e de o natură ceva, mai deosebită. La *48, în Transilvania era deja o mică burghezie intelectuală românească. Această mică burghezie era şi este în antagonism cu similara ei ungurească, după cum e mica noastră burghezie cu cea evreiască. Lupta acestei mici burghezii româneşti din Transilvania împotriva ungurilor luă caracterul naţional conştient, din pricina cui-turei româneşti ce se născuse şi pe care o reprezintă. In fond, era o luptă de clase, de interese, însă îmbrăcată în haine naţionale. Acestea pentru pătura cultă. Dar marea masă a poporului românesc, ţărănimea, nu se amestecă (cît se amestecă) în revoluţie, decît pe tema îmbu-natăţirei economice — dovadă de lipsa urei de rasă şi de existenţa luptei de clase. De aceea, conducătorii revoluţiei, cînd vorbeau ţăranilor ca să-i poată atrage, lăsau la o parte naţionalismul şi vorbeau de nevoile lor materiale. Vedem dar că, atît în privinţa păturei culte, cît şi a ţă-rănimei, şi această revoluţie are ca pricină interesele de clasă. Iată dară că ura între cele două naţiuni se poate foarte bine explica prin antagonismul între clase, fără să avem nevoie de a spune — uitînd ştiinţa — că pricina ar sta în originea mongolă a ungurilor sau în strămoşul lor, viteazul Atila.
    După 1848 ţăranii români capă tară pământ, pădure şi islaz, deci ţăranii din Transilvania stau mai bine decît cei din România liberă. Acuma, lupta românilor din Transilvania este lupta burgheziei intelectuale româneşti împotriva celei ungureşti, luptă îmbrăcată naţional. Cum că muncitorii unguri şi români n-au nemica unii cu alţii este faptul că în cele din urmă întâmplări din Transilvania muncitorii n-au luat nici o parte. Mai mult, ei sînt solidari faţă cu stăpînitorii de orice naţiune ar fi ei,
83
dovadă o răscoală din Temişana din anul trecut a ţăranilor unguri şi români împotriva nobililor de toate felurile.
    Apoi, încă un lucru la care ar trebui să se gîndească iredentiştii noştri. La noi ţăranilor li s-a dat la împroprietărire numai pământ, iar pădurea le-a fost răpită cu neruşinare, pe cînd în Ungaria ţăranului român i s-a dat, pe lingă pămînt, şi pădure, şi islaz. Ei bine, oare ţăranii români de peste munţi ar voi ei să fie încorporaţi cu România liberă, unde să fie supuşi aceleiaşi măsuri liberalo-burgheze, adică răpirei de la comune a pădurilor pentru a fi date boierului ? Şi cînd ni se vorbeşte de cele trei milioane de români cari gem în Transilvania, credem că-i vorba despre ţărani.
    De aceea iredentiştii noştri au uitat şi uită pe cele cinci milioane de la noi care gem mai tare ? Se pare că-i o contradicţie, dar nu-i. Pe iredentişti nu-i doare inima pentru ţăranii din Transilvania, cum nu-i doare nici pentru cei de aicea ; pe dînşii îi doare inima pentru fraţii lor, burghezia de dincolo, care, într-adevăr, ar sta mult mai bine cînd n-ar avea concurenţa ungurească.
    Dar pentru că lupta în Transilvania e între două burghezii, nu urmează ca noi, socialiştii, să aplaudăm. După cum am dezaprobat barbariile studenţilor de la Congresul din Botoşani, deşi aceste barbarii au fost furia micului burghez român împotriva evreului, şi, deci, luptă între burghezii — tot aşa şi acuma — deşi lupta între burghezia românească şi cea ungurească în sine nu ne priveşte (vom vedea în numărul viitor că ne priveşte pe noi, socialiştii, prin urmările ei), dezaprobăm mijloacele barbare de care s-au servit burghezia ungurească pentru a-şi arăta ura.
                                      Munca, an. III, nr. 23, 26 iulie 1892.
Chestia românismului şi starea actuală a Europei *
    In articolul din m\ trecut am arătat pricinile urei dintre români şi unguri, precum şi caracterul mişcării din Transilvania. Tot în numărul trecut spuneam că urmările acestei mişcări trebuie să ne intereseze pe noi socialiştii.
    Este întrebarea : care trebuie să fie purtarea românilor în această chestie, faţă cu complicaţiile europene din cari poate să izbucnească un război general ? Pentru a avea răspunsul trebuie să vedem cu cine trebuie să fim alăturea, ce poziţie să păstrăm în viitorul război ? Să analizăm aceasta din două puncte de vedere : naţional pur şi european general.
    Din punct de vedere naţional pot fi trei alternative r
    1. Să ne unim cu Rusia. 2. Să stăm neutri şi 3. Sâ ne unim cu Tripla Alianţă.
    1. Dacă ne unim cu Rusia. Dacă ruşii ies învingători, atunci Rusia capătă o situaţie aşa în Europa încît nu-i va fi greu să-şi împlinească visul ei de aur : cucerirea Peninsulei Balcanice ; în acest caz ea ar trebui să cuprindă şi ţările române ce i-ar sta în cale.
    Se va spune poate că Rusia n-ar face aşa ceva cu nişte aliaţi. Atunci aducă-şi oricine aminte de răpirea Basa-
    * Pentru problemele din acest articol, vezi scrisoarea lui Engels către I. Nădejde din Contemporanul (nr. 6, din ianuarie 1888, p. 572—573), citată de noi în prefaţa la acest volum (p. VIII) şi pe care Ibrăileanu, fără îndoială, a cunoscut-o. Acelaşi lucru susţine şi Gherea în articolul Politica externă, publicat în revista socialistă ieşeană Critica socială (sub pseudonimul I. Va-siliu), din decembrie 1891. Cităm propoziţia concluzivă a articolului : „Aşadar, în starea actuală, alianţa României cu Austria se impune şi cu atît mai mult cu toate celelalte puteri care vrăjmăşesc pe Rusia, deci intrarea României în Tripla Alianţă e o necesitate(Sublinierea aparţine autorului ; reprodus în C. Do-brogeanu Gherea, Opere complete, voi. II, Editura politică, 1976, p. 407—408).
85
 rabiei, cu toate că, printr-o notă de ia 1802, Rusia căpătase dreptul de a interveni în favoarea principatelor ; aducă-şi oricine aminte de a doua luare a Basarabiei, la 1878 ! cu toate că am fost aliaţi cu ei. Şi apoi, trebuie să avem în vedere că Rusia, dacă iese învingătoare acuma dintr-un război general, nu va mai avea de cine se teme, căci toti duşmanii vor fi zdrobiţi, si va face ce-i va plă-
         I    f                     M r t                   *
 cea.
    2.    Dacă stăm neutri. Cei ce susţin aceasta dovedesc o lipsă complectă de seriozitate, dacă nu cumva aceasta este o gravi tare conştientă sau inconştientă către Rusia. Intr-un război ca acela ce va fi cînd din toate părţile se vor bate, puterile înconjurătoare ce se vor război ne vor lăsa în pace ? Rusia şi Austria vor putea ele lăsa la spetele lor 200.000 soldaţi întăriţi, îi vor lăsa liberi ca să le sară în spate la un moment ori altul ? Nu numai că am fi dezarmaţi şi am suferi ocupaţie străină, dar am trage chiar războiul pe pămîntul nostru, căci atît Austria, cît şi Rusia, pentru a se asigura, ar căuta să cuprindă România şi, deci, s-ar încăiera aicea. Aşadară, şi cu Rusia şi neutri ar fi primejdie pentru România şi deci pentru toţi românii.
    3.    Dacă sîntem uniţi cu Tripla Alianţă \ In acest caz, dacă Tripla Alianţă este învinsă, nu păţim mai rău decît cînd am fi uniţi cu Rusia, chiar învingătoare, adică căderea noastră sub Rusia.
     * Tripla Alianţă a fost un Bloc politic-mililar constituit :n 1882 prin aderarea Italiei la alianţa dintre Germania şi Imperiul Austro-Ungar, încheiată încă în 1879. La 18/23 octombrie 1883, regele Car ol I şi primul său ministru I. C. Brătianu au semnat la Viena, în ccl mai strict secret, tratatul de alianţei româno-austro-ungară. în aceeaşi zi, ia acest tratat aderă şi Germania, în acest fel, România s-a aliat oficial la tratatul cunoscut sub numele de Tripla Alianţă şi clauzele sale — nedevenite publice — au constituit axul director al politicii externe a României pînă în 1914. Este necesar sa menţionăm că mişcarea socialistă românească se alătură, prin afirmarea acestui punct ele vedere, unei opinii împărtăşită unanim — atunci — de spiritul public din ţara noastră.
     Lucrurile aveau să capete o altă înfăţişare în 1914, la izbucnirea primului război mondial, cînd România era ^favorabilă denunţării angajamentelor sale faţă de Tripla Alianţă şi alăturării ţării de Antantă. Ibrăileanu, alături de Stere (deşi abandonaseră în 1899 P.S.D.M.R.), îşi păstrează poziţia exprimată în acest articol din 1892.
86
*
   Dar dacă Tripla Alianţă este învingătoare ?
   Atunci ţarismul rusesc, care este forţa ce ţine legate provinciile din care se compune Austro-Ungaria, căzînd, Austro-Ungaria nu mai are raţiune de a exista sub forma de azi (căci trebuinţa Europei de a avea o sentinelă împotriva ruşilor o ţine pe Austria în forma sa), atunci ea numaidecît trebuie să se desfacă şi popoarele din care
se compune se vor putea organiza lioer. Aşa că scăparea românilor din Ardeal constă în triumful Triplei Alianţe asupra Rusiei (dacă ţarismul nu cade printr-o revoluţie internă).
    Aşa că, din toate alternativele, mimai unirea românilor cu Tripla Alianţă şi victoria acesteia este /oZositoare românismului.
    Prin urmare, orice patriot român trebuie să fie pentru Tripla Alianţă.
    Din punct de vedere general european. In Europa proletariatul înaintează cu paşi mari către ziua cînd va cuceri lumea. Insă proletariatul are în faţa lui reacţiunea de toate felurile şi Rusia sprijină toate aceste reacţiuni din Europa. Răsturnarea ţarismului ar fi o fericire pentru proletariatul european. Victoria ţarismului înseamnă întinderea reacţiunii în Europa şi înăbuşirea democraţiei. Din acest punct de vedere, pe care trebuie să-l aibă în vedere orice socialist, şi chiar orice democrat, trebuie să fim din toate puterile împotriva Rusiei. Dar nu numai democraţia este ameninţată, chiar hurghezismul încă are a se teme de propăşirea colosului de la nord, care este negaţia liberalismului burghez.
    Aşadar, ca român, ca patriot, ca iredentist, ca burghez, ca social-democrat — numai ca boier bătrîn nu —
trebuie să fii numaidecît împotriva Rusiei, şi ca să ni împotriva ei trebuie să fii cu Tripla Alianţă. Şi fiindcă în articolul acesta este vorba de toţi românii, apoi mai amintim că tocmai ca iredentist trebuie să fii cu Tripla Alianţă, cum am arătat mai sus.
    Oricine cunoaşte istoria ţării noastre şi ştie ceva despre diplomaţia rusească ştie, pe de o parte, tendinţa Rusiei, încă de la 1711, de a ne înghiţi în nemărginitul ei sîn şi, pe de altă parte, şi şiriclicurile diplomaţiei ruseşti, care ştie, pentru a-şi ajunge scopul, să se folosească
87
 de orice împrejurare şi de orice mijloc. Ea aşteaptă încurcături la vecinii ei — şi, dacă încurcăturile nu se în-tîmplă, atunci le provoacă singură — pentru a se amesteca şi a săpa astfel existenţa vecinilor săi. Acuma, cînd Rusia vede că în România opinia, în general, e împotriva ei, [...] *. Ce prilej mai fericit pentru ea decît acesta, cînd prin lucrările diplomaţiei sale ea poate să ne în-duşmănească cu Tripla Alianţă.
    In războiul viitor, românii, dacă nu prin număr, cel puţin prin poziţia geografică, pot hotărî soarta războiului, după cum vor fi de o parte sau de alta. Românii, uniţi cu Rusia, ar întări-o foarte mult pe aceasta. Dar dacă Rusia învinge, am văzut ce mare primejdie se ridică pentru românism ; de aceea trebuie să băgăm bine de samă ca nu cumva mişcarea actuală a românismului să se alipească de Rusia şi nici să nu-i deie acesteia prilej de a se amesteca în trebile noastre, căci atunci am atrage asupra capului nostru cea mai grea primejdie. De aceea sînt criminali — faţă cu naţiunea lor — aceia cari, în loc să lucreze pentru a astîmpăra ura dintre români şi unguri, o aţîţă încă mai rău ; şi cînd aceia se intitulează democraţi sînt de două ori criminali : întăi faţă cu naţiunea lor şi, al doilea, faţă cu democraţia europeană.
    Cum că mişcarea actuală poate fi primejdioasă avem deja semne. In moţiunea de la Iaşi, de la 14 iunie, se zice că într-o conflagraţie românii ar putea să-şi întoarcă armele împotriva Triplei Alianţe. Un jurnal democrat, Lupta, a spus-o, mai ritos, că e bine să facem puţină politică rusească. Ca şi cum s-ar putea face mai multă sau mai puţină ! Şi apoi, nu ştiu cum rimează „puţină politică rusească44 cu protestarea împotriva „cnutului rusesc44 de care vorbeşte d. Panu în conferinţa sa despre chestia românească şi cu agitaţiile pentru scăparea Basarabiei de sub „ignoranţă44 şi „cnutul44 rusesc, de cari este vorba tot în acea conferinţă a d-lui Panu, şeful partidului de la Lupta.
           Putem rezuma : scăparea românilor din Transilvania şi fericirea românismului stă în căderea ţarismului ru-
    * Urmează două rînduri unde ziarul este rupt.
88
sesc. Prin învingerea Rusiei ţarismul trebuie să cadă. Deci, românii trebuie să dorească din toate puterile învingerea Rusiei şi, prin urmare, să fie împotriva ei. Pentru aceasta românii din Transilvania să mai aştepte puţin, pentru că cu atîta vor fi mai fericiţi pe urmă.
                                       Munca, an. III, nr. 24, 2 aug. 1892.
                  In chestia iredentismului *
    Acum cînd şovinismul şi iredentismul au trecut din starea acută în cea cronică, credem că a venit timpul să-l definim încă o dată, şi aceasta cu atît mai mult cu cît, pănă acuma, s-au adus deja toate argumentele iredentiste, aşa că nu putem fi învinuiţi că ne agăţăm numai cît de un crîmpei al cugetărei lor.
    Iredentismul este idealul claselor stăpînitoare, căci
unitatea naţională lor le foloseşte, cum vom dovedi ime-diat; dar nu toate partidele stăpînitoare l-au îmbrăţişat cu aceeaşi ardoare, căci aşa-zisele partide de guvemă-mînt mai au de menajat raporturile cu burgheziile străine. Acea parte a burgheziei însă care stă mai departe de putere a dat pe faţă tot gîndul şi toate dorinţele burgheziei noastre şi de aceea noi vom discuta argumentarea acestora. Aceştia sînt „democraţii46.
    Vom împărţi articolul nostru în trei părţi. în întâia parte vom vedea ce concepţie istorică au ei ; în a doua, vom vedea pricina acestei concepţii, vom defini naţionalismul ; în a treia parte vom vedea consecinţele iredentismului dacă ar fi îmbrăţişat de muncitori şi dacă unitatea raselor ar fi o staţie fatală în drumul evoluţiei.
                                    I
    Concepţia lor istorică. Democraţii pretind că voiesc să aline suferinţele clasei muncitoare. Dacă-i aşa, atunci orice fapt al lor trebuie să ajute la această alinare şi orice nu contribuie la această alinare să fie respins. Să vedem, aşa au făcut în chestia naţionalismului ?
    * Pentru problema iredentismului vezi Prefaţa noastră.
90
I
   Dar mai. înainte să răspundem la titlul de mai sus.
   Prezentîndu-se chestia naţionalismului, ei au îmbrăţişat-o cu ardoare, au dus-o la paroxism, i-am văzut iredentişti. Atacaţi de noi, au căutat să dovedească că, prin iredentismul lor, nu strică cauzei muncitorilor şi, în argumentarea lor, au înaintat următoarea idee : In politica internă sîntem democraţi, facem luptă de clase ; în chestia naţională nu mai sîntem decît români, nu mai facem chestie de clase.
   Acestea au fost zise de d. Panu şi repetate de Dioghe-nide. Din această afirmare vom scoate concepţia lor istorică, vom vedea cît e de falşă, de utopistă şi vom explica şi de ce s-a produs.
   Ne întrebăm : Lupta de clase există ea afară de noi sau o fabricăm noi ?
   După afirmarea lor de mai sus rezultă că nu există în afară de intervenţia noastră şi că o producem noi cînd ne vine la socoteală. Căci, analizînd afirmarea lor, găsim că ei spun acestea : „în politica internă noi voim să producem lupta între clase, iar în chestiile naţionale nu voim s-o producem ; lupta între clase o vom produce pre-tutindenea, după ce se va forma unitatea naţională44.
   Pentru orice minte sănătoasă acesta-i sensul afirmărei lor, aceasta-i concepţia lor, care, nu mai am nevoie să adaug, e foarte vulgară.
   Vasăzică, după dînşii, istoria omenirei nu-i o luptă între clase, căci n-a fost în toate timpurile nici d. Panu, nici d. Dioghenide s-o producă. După dînşii, omenirea a fost pînă acuma un tot armonic, fără antagonisme de clase, iar acuma „democraţii44 produc acest antagonism. Vasăzică lupta de clase nu-i o lege care ne stăpîneşte ea pe noi, ci o lege pe care o producem noi pentru a domni asupra noastră. Dar nici scribii prostituaţi de la Timpul nu spun asta. Şi lor li s-a năzărit că socialiştii fac lupta între clase. Dar lupta de clase există, ca o lege fatală şi fără voia noastră. Atunci cum se vor ridica „democraţii44 mai presus de dînsa ?
   Una din două: sau nu vor voi s-o bage în samă, sau vor nimici-o.
   1. Dacă voiesc să n-o bage în samă, atunci ea, lupta de clase, rămîne. în această luptă, democraţii nefiind de
91
 partea muncitorilor — căci nu fac lupte de clasă — dau sprijin chiar fără să vrea burgheziei. Atunci democraţii, nu numai că nu ajută pe muncitori, dar încă îi împiedică de a face cu succes şi conştient lupta de clase, deci îi face să nu iasă un pas măcar din starea mizerabilă în care sînt. Dar atunci, lăsaţi, domnilor, la o parte „democraţia44, „popor44 etc.
    2. Voiţi să nimiciţi lupta de clase ? Bine ! Dar ca să nimiceşti clasele, să le desfiinţezi, trebuie să realizezi co-
       f         j             *  *
 munismul. Dar ca să realizezi comunismul trebuie ca acuma să faci socialism, deci să organizezi pe muncitori pentru a lupta împotriva burgheziei. Deci, pentru a nu mai fi luptă de clase, trebuie să faci luptă de clase. Iată dar în ce cerc vicios vă învîrtiţi cînd voiţi să împăcaţi interesul muncitorilor cu iredentismul.
    De ce voiţi să faceţi această împăcăciune ?
    Şi de ce este imposibilă ?
    Aceasta în numărul viitor.
                                       Munca, an. III, nr. 45, 27 dec. 1892.
                         Naţionalismul
    Am văzut în numărul trecut că iredentiştii ne sfătuiesc să ne ridicăm mai presus de lupta de clase în chestiile naţionale. Acuma, dacă îi întrebăm pentru ce să urmărim numaidecît unitatea naţională, ei ne răspund : „Pentru că românii nu se pot afirma ca naţiune decît uniţi44 (d. Panu). „Pentru că românii nu şi-au îndeplinit idealul de unitate44 (Dioghenide). Cu Dioghenide nu mai încape discuţie, căci uitînd să plagieze complect afirmările d-lui Panu a înaintat o tautologie grosolană. In adevăr, observaţi bine şi veţi vedea că el argumentează aşa : „Românii trebuie să se unească pentru că nu s-au unit încă, pentru că trebuie să se unească4*. Sau, mai scurt : „Românii trebuie să se unească pentru că trebuie să se uneascăSă venim la d. Panu.
92
    D. Panu a văzut că unitatea Italiei, a Germaniei a adus puterea acelor ţări. Dar d-sa nu s-a întrebat, după cît se vede, ce clase au făcut unitatea, ce interes au avut acele clase să facă unitatea şi ce clase au avut interes de a învrăjmăşi pe acele popoare cu altele.
    Dacă ar fi procedat astfel, atunci ar fi întrebuinţat adevăratul metod, căci clasele se conduc de interese economice, iar politica popoarelor este şi a fost dictată de interesele clasei stăpînitoare. înarmaţi cu acest metod ne este foarte uşor a explica unitatea Italiei şi a Germaniei.
    Burgheziile din aceste ţări, pentru propăşirea negoţului şi a industriei lor, aveau nevoie, pe de o parte, de desfiinţarea nenumăratelor graniţi ce erau, şi deci, aveau nevoie de unitatea naţională ; pe de altă parte, aveau nevoie mai cu samă de a lupta cu burgheziile străine de la pieţele comerciale, de la impunerea tarifelor etc., aveau nevoie ca să fie uniţi şi iată prin urmare nevoia de a face unitatea naţională.
    Iată dară că unitatea naţională a fost făcută de 6ur-ghezie în folosul ei *.
    Ne întrebăm acuma, ce rost mai are pentru noi socialiştii, care reprezentăm interesele muncitorilor, comparaţia cu Italia şi Germania ? D. Secăşanu a scris chiar o carte despre unitatea Italiei spre a da exemplu şi românilor. Dar pentru noi aceasta n-are nici o valoare. Nu cumva ar trebui să căutăm a realiza noi în folosul proletariatului ceea ce a realizat burghezia în folosul ei ? Nu cumva ar trebui să lucrăm noi cu arme folositoare burgheziei ?
    Şi în adevăr. Burghezia, ca să trăiască, ca să cîştige, trebuie să fie într-o vecinică luptă : burghez cu burghez, burghezie cu burghezie. Căci concurenţa domină producţia capitalistă. Burghezia, ca clasă care numai consumă, se luptă vecinie între dînsa care să ia mai mult din munca sfeterisită de la muncitori.
    Dacă ea e într-o vecinică luptă, aceasta o face să se invrăjmăşească cu alte burghezii, o face să se unească în mod naţional, pentru a lupta cu succes — o face naţionalistă, şovinistă. Aşadar, interesul economic e în realitate mobilul iredentismului.
    * Exagerare antiburgheză evidentă.
93
    Dar proletariatul ? Are el nevoie de cucerirea pieţelor universale ? Are el nevoie de a se lupta cu proletariatul din alte ţări ? Evident că nu. Pentru muncitor este indiferent dacă burgheziile care-1 apasă sînt unite sau nu. Pentru muncitorul din Transilvania, pentru cel din România este indiferent dacă burghezii oe-i apasă sînt uniţi sau nu. Apoi le este indiferent şi faptul dacă plus-valoarea ce rezultă din munca lor va fi încasată de Ior-
dache sau de Şandor. Muncitorii nu sînt duşmani între ei, căci n-au nimica de împărţit, sînt egal apăsaţi. Iar pentru dezrobirea lor ei lucrează în mod internaţional şi în ciuda graniţelor şi a aşa-zisei „ure de rasă44. De aceea socialiştii din toate ţările şi nu numai „de la noi44, cum i s-a năzărit lui Dioghenide, nu dau nici o importanţă revendicărilor şoviniste, dovadă cum e privită chestia Alsaciei şi Lorenei atît de socialiştii francezi, cît şi germani. Aşadară : iredentismul este în interesul de clasă al burgheziei şi este vătămător interesului de clasă al proletariatului.
    Acuma nu ne este greu a explica naţionalismul democraţiei iredentiste şi cu atîta mai mult cu cît explicarea ni se uşurează prin comparaţia ce o fac ei înşişi cu Italia şi Germania.
    Naţionalismul lor este expresia celui mai înalt ideal al burgheziei, pe care îl exprimă tocmai ei, pentru că, cum am arătat deja, fiind departe de putere, n-au nevoie de menajări diplomatice către burgheziile streine.
    Ce lucru frumos pentru burghezia noastră de a se mări, de a fi mai tare în lupta pentru trai, de a domina asupra burgheziilor din ţările vecine mai mici ! Ce lucru minunat pentru burghezia românească din Ardeal de a scăpa de dominaţia burgheziei ungureşti !
    Numai vezi că aceasta nu ne încălzeşte pe noi.
                                         Munca. an. III. nr. 46. 1 ianuarie 1893
                           III
             Cîteva consecvenţe ale naţionalismului
Să ne închipuim că propaganda iredentistă a izbutit, că ne-am făcut cu toţii iredentişti : burghezi, munci-
94
tori etc. Mă întreb acuma dacă lupta de la clasă la clasă este cu putinţă în politica internă. Cu alte cuvinte, dacă „naţionalismul din afară14 se împacă cu „lupta de clase dinlăuntru14.
    inchipuiţi-vă o grevă la care iau parte muncitori români şi unguri, cum s-a întîmplat în greva de la fabrica Goetz. Evident că, din pricina „urei de rasă11, ură inspirată de energia şi inteligenta propagandă a lui Dio-ghenide, muncitorii, atît români, cît şi unguri, se vor sili a se trăda unii pe alţii, căci muncitorii în chestie de luptă de rase vor lăsa la o parte lupta de clase cu patronii şi solidaritatea de interese dintre ei. Iată dar lupta de clase înlăuntrul ţărei nimicită de naţionalism.
    Mai mult, în aceeaşi grevă de la Goetz, patronii de toate naţiile în luptă cu muncitorii de toate naţiile au chemat muncitorii din Ungaria. Aceştia au cerut — în forma unui refuz ironic — un salariu foarte mare, pentru că n-au voit să dea în cap fraţilor lor de muncă de aicea din ţară. Inchipuiţi-vă însă că „ura de rase11 ar fi fost mai presus de lupta de clase... Atunci muncitorii unguri ar fi venit şi greva nu numai cădea, dar muncitorii de aicea ar fi rămas pe drumuri.
    Iată naţionalismul, lupta de rase, fmpiedicînd lupta de clase „dinlăuntrul ţărei11.
    încă ceva. Din pricina luptei de rase ar trebui ca muncitorii din Transilvania să nu mai lupte cu patronii pentru a-şi îmbunătăţi starea, ci să se unească : muncitorii români cu stăpînitorii români şi muncitorii unguri cu stăpînitorii unguri, pentru a face lupta de rase şi pentru ca fiecare naţionalitate să nu apară dezbinată, ci ca „un singur om11. Dar în acest caz, iată că lupta de clase „dinlăuntrul Transilvaniei11 ar fi nimicită de naţionalism în favoarea burgheziei.
    Iată dară care ar fi consecvenţele iredentismului îmbrăţişat de muncitor. Dar noi nu avem nici o teamă, căci
    t 9                                               •
 iredentismul nefiind expresia intereselor clasei muncitorilor, aceştia nu-1 îmbrăţişează, dovadă cele arătate de Colilie în articolul Un document, publicat în Munca, dovadă grevele din Ploieşti, Galaţi şi Petroşani.
    Am văzut că domnii democraţi ne vorbesc de „ură de rasă11, de unitatea raselor etc. Să discutăm puţin aceste idei ;
95
   Dacă orice rasă trebuie să ajungă la unitate, dacă asta-i fatal (îmi aduc aminte că un decemvir spunea, după d-1 Ureche, că veacul al XX-lea e al raselor), atunci panslavismul de pildă reprezentează o evoluţie a socie-tăţei europene, şi nu ştiu, zău, dacă-1 mai puteţi combate, căci combătîndu-1 vă combateţi însuşi principiul d-voastră, vă condamnaţi înşivă.
   Şi dacă panslavismul izbuteşte — şi trebuie să izbutească după teoria d-voastră —, atunci în marele imperiu slav viitor va intra, din pricini chiar geografice (vezi harta panslaviştilor Komarow-Sarjanko) şi România, şi (oribil !) Ungaria. Dar atunci, idealul d-voastră de Românie mare şi independentă s-a dus. Aşa că principiul uni-tăţei raselor îndeplinit nu vă poate duce la unitatea românilor liberi.
   Apoi încă ceva. Dacă idealul omenirei este unitatea raselor, atunci cum veţi face confederaţia balcanică pe care dv. democraţii o aveţi în program ! Se vor uni bulgarii şi sîrbii cu românii împotriva ruşilor sau a slavilor din Austria ? Desigur că după teoria dv., „a raselor^, nu se vor uni cu românii, ci se vor uni cu slavii din Rusia şi Austria şi vor forma marele imperiu slav, din care va face parte România şi Ungaria, adică se va face o confederaţie sub heghemonia Rusiei.
   Aşadar, vedeţi că „unitatea raselor^, „ura de rase“ se împacă cu confederaţia balcanică ca scripca cu iepurele.
   Dar dacă bulgarii, sîrbii se vor uni cu românii ? Atunci însemnează că nu chestiile de rasă conduc lumea, ci cu totul altceva ; atunci teoria dv. cade.
   Rămîne constatat dar că nu numai că faceţi burghe-zismul cel mai curat, dar încă vă contraziceţi chiar pe tema acestui burghezism. Şi vă contraziceţi şi din nebăgare de samă şi din pricină că voiţi să slujiţi în acelaşi timp la doi stăpîni duşmani — burgheziei şi proletariatului. Şi, în definitiv, tot lucraţi pentru unul : burghezia !
                                       Munca, an. HI, nr. 47, 10 ian. 1893.
                     în chestia păturei culte
    Pătura cultă a social-democraţiei adică oamenii învăţaţi din acest partid, fiind în mare parte odraslele burgheziei sau oameni care au nădăjduit încă din copilăria lor să ajungă burghezi, au într-inşii, fără voia lor şi fără să-şi deie sama, o mulţime de simţiminte şi idei burgheze, lucru ce nu se întîmplă la muncitorii adevăraţi, cari n-au avut de unde să cîştige asemenea gărgăuni.
    Şi apoi, omul nostru din pătura cultă, ştiindu-se socialist, lui i se va părea că aceşti gărgăuni sînt idei bune, adevărat socialiste şi va învînui de burghezism pe acei care-i vor arăta că greşeşte.
    Este întrebarea acuma, cum se poate vindeca cineva de aceşti gărgăuni burghezi ?
    Pentru a răspunde la aceasta, să vedem cum au ajuns socialişti acei oameni cari, prin clasa din care fac parte, trebuiau să fie burghezi. Şi au ajuns socialişti prin cetire şi gîndire. Mintea lor a ajuns să le arate că omenirea se schimbă necontenit din pricina luptei între clase şi că se schimbă numaidecît, că clasa muncitoare va izbuti în lupta ce o duce cu burghezia şi va întemeia o alcătuire mai dreaptă şi mai fericită decît cea de azi.
    Vas ă zi că ei au ajuns socialişti din pricina învăţăturilor socialiste. Aceste învăţături au alungat dintr-înşii interesul de clasă burghez, adică ideile şi simţimintele burgheze.
    Dar au mai rămas cîteva ! au rămas gărgăunii. Şi este învederat că, dacă învăţăturile socialiste i-au făcut din burghezi socialişti, apoi toate aceste învăţături, mergînd mai departe, în aceeaşi direcţie, vor alunga şi rămăşiţele ideilor burgheze, căci învăţăturile socialiste sînt faţă cu gărgăunii burgheziei ca soarele faţă cu ceaţa ce acoperă pămîntul în dimineţile de toamnă. Cu cît soarele
97
se suie mai sus, răspîndind lumină şi căldură, cu atîta ceaţa se împrăştie. întocmai aşa şi cu gărgăunii burghezi : cu cît învăţătura socialistă creşte, cu atît aceşti gărgăuni fug.
   Al doilea mijloc de a alunga gărgăunii din cap este de a ne amesteca printre muncitori, de a le cunoaşte nevoile şi de a lupta împreună cu ei, nişte simpli soldaţi ai partidei muncitoare.
   Aşadar : să cetim, să gîndim asupra celor cetite şi să ne amestecăm cu totul în mulţimea muncitoare. Numai atunci nu vom mai umbla pe bîjbîite şi vom fi scutiţi de a face greşeli cu carul.
                                                Munca, an. IV, nr. 8, 18 aprilie 1893.
                     Răscoalele ţărăneşti
   In sfîrşit, armata română şi-a făcut datoria, şi puşca Manlicher, pusă la încercare, a dat rezultate minunate ! Ţăranul, acest duşman al patriei-mume, a fost împuşcat fără milă de guvernul părintesc al cioclovinelor noastre cocoţate în vîrful statului nostru liber şi independent.
   Pentru a găsi pricinile acestor răscoale nu trebuie mare filozofie. Răscoala nu s-a iscat din senin : starea cea nenorocită şi păcătoasă a sărmanului ţăran. împovărat de muncă şi sărăcie (învăţaţii cu burta plină zic că munca aduce bogăţie), care singură ar putea explica aceste răscoale, s-a înrăutăţit încă — dacă se poate — de legile făcute de boieri, legi care n-au fost decît un fitil care să aprindă, să facă să izbucnească ura ce o are acest ţăran pentru jefuitorii săi.
   In adevăr, legea clerului şi a maximului pun pe ţărani sarcini nouă, pe care el nu le mai poate suferi. Aceste legi sînt menite să stoarcă ţăranului şi cea din urmă picătură de sînge.
   Dar aceste legi nu numai că îngreuiază cumplit şi zdrobitor pe ţărani, dar încă dă prilej tuturor mişeilor de funcţionari — numiţi cu drept cuvînt lipitorile satului — să facă tot felul de tîlhării şi abuzuri şi să aducă astfel pe ţărani la deznădejde. Am văzut agenţi fiscali punînd taxe pe ouăle şi găinile ce le aduc ţăranii la tîrg de vînzare ; şi, dacă asta se întîmplă în tîrguri mari, închipuiţi-vă ce poate să fie în satele îndepărtate, unde slujbaşul surtucar nu poate să aibă nici o frică.
   Dar nu-i numai asta : slujbaşii de la ţară, precum sînt notarii, se poartă nemaiauzit ele obraznic cu ţăranii. Dacă vine ţăranul şi-l întreabă despre lege, dacă-i cere să i-o cetească, canalia de notar îl dă afară, înjurîndu-1 şi spu-nînd că asta nu-i treaba ţăranului. Intr-un sat cît pe ce era să se întîmple o răscoală înfricoşată, din astă pri-
99
cină, dacă un socialist n-ar fi liniştit pe ţărani, arătîn-du-le că prin răscoală nu pot ajunge decît ca să fie împuşcaţi de boieri.
    Aşadară pricinile răscoalei sînt : starea nenorocită a ţăranului, înrăutăţită şi mai mult prin legile din ce in ce mai rele ce le fac boierii, precum şi tîlhăriile şi abuzurile funcţionarilor însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestor legi, şi, în sfîrşit, obrăznicia şi prostia autorităţilor faţă cu ţăranii.
    Din cele zise mai sus iese următorul fapt : că boierii, după ce au adus pe ţăran în această stare, tot ei trimit soldaţi să-l împuşte.
    Şi de aceea muncitorii din Bucureşti, prin moţiunea lor, au declarat că sînt solidari cu interesele fraţilor de la ţară şi că sufăr de suferinţele lor. Insă, avînd conştiinţa de solidaritatea intereselor generale ale tuturor muncitorilor, de la oraşe, ca şi de la , ţară, şi compătimind cu nenorociţii ţărani chinuiţi şi împuşcaţi de armatele boierilor, muncitorii, conştienţi şi organizaţi sub steagul socialismului, pot numai deplînge calea răscoalelor şi tulburărilor, apucată de ţărani, din pricina lipsei lor de organizaţie şi lumină.
    Care este întrebarea : bine au făcut ţăranii că s-au răsculat ? Noi, socialiştii, declarăm că nu, că n-au făcut bine, căci — ceea ce am spus de atîtea ori — aceste răscoale nu numai că n-aduc nici un folos ţăranilor, dar încă le aduc cel mai mare rău, dînd prilej boierilor să-i împuşte şi să facă tot felul de legi apăsătoare împotriva lor. De aceea noi deplmgem răscoalele ţărăneşti şi nu putem să nu arătăm mîhnirea noastră că ţăranii nu sînt organizaţi în vederea luptei politice, care este singura cale de a lupta împotriva lăcomiei şi neruşinării boiereşti.
    Cînd noi vom fi organizat pe ţărani politiceşte, în partid de clasă, atunci ei îşi vor da sama limpede de ceea ce voiesc, precum şi de mijloacele de cari trebuie să se folosească, adică vor vedea că lupta politică e singura oale folositoare lor, şi atunci răscoale nu vor mai avea loc. O dovadă de acestea ne dau răscoalele din 1888, care s-au întîmplat tocmai acolo unde propaganda socialistă n-ajunsese deloc.
    Prin urmare, dacă voim să ne facem toată datoria către ţărani — şi trebuie să ne-o facem —, atunci să-i organizăm, pentru ca să nu mai slujească boierilor spre
100
a-şi încerca vitejia armatei lor, ci pentru a-i face să-şi îmbunătăţească starea. Atunci răscoale şi tulburări — ori-cît le-ar dori boierii — nu vor mai împiedica propăşirea firească şi liniştită a muncitorimei şi izbînda ei definitivă va fi asigurată.
                                                           Munca, an. IV, nr. 52, 20 februarie 1894.
                           Socialismul şi adevărul
                                             i
    Chestia ce ne propunem a trata este aceasta : poate sau nu socialismul să spună adevărul în orice prilej, în orice împrejurare ? Mai mult : trebuie să spună adevărul ? Spunerea adevărului fără şovăire şi fără înconjur e sau nu e numaidecît trebuitoare ?
    Pentru a răspunde la această întrebare, crebuie să vedem la ce se reduce ea. întrebarea noastră se reduce la următoarele două :
    1.     Explicaţia adevărată a fenomenelor sociale vine la socoteală socialismului sau nu ?
    2.     Ascunderea fenomenelor nefavorabile socialismului, prefacerea de a le nebăga în samă foloseşte sau nu socialismului ?
    Dacă răspunsul la aceste două întrebări va fi afirmativ, atunci evident că socialismul se împacă cu adevărul, atunci evident că socialismul trebuie să spună întotdeauna adevărul.
    Să răspundem la întrebarea întâia.
    In societatea omenească sînt clase cu interese deosebite, unele stăpînitoare, alte supuse. Societatea, pe de altă parte, evoluează, şi această evoluţie se îndeplineşte şi ni se arată nouă prin 'răsturnarea unei clase şi înlocuirea ei de către alta, rare pănă atunci fusese supusă. Cum se întîmplă asta ? Se întîmplă prin aceea că fenomenele sociale ajung astfel încît, pentru menţinerea echilibrului social, ele impun această schimbare. Schimbările deci se fac numai atunci cînd fenomenele sociale iau un caracter aşa că nu se mai pot împăca cu formele existente...
    Azi avem mai multe clase faţă în faţă ; aceste clase însă se pot reduce la două, care să le cuprindă pe toate : exploatate şi exploatatori... Socialiştii, care reprezintă interesele exploataţilor, ale muncitorilor, şi care doresc o
102
schimbare a societăţii de azi în altă societate, în care muncitorii să fie stăpîni, socialiştii, zic, trebuie să fie convinşi, pentru a putea fi socialişti, că fenomenele sociale au luat un astfel de caracter incit duc numaidecât la socialism, incit cer numaidecât forma socialistă. Ce urmează de aicea, în raport cu Chestia care ne preocupă? Urinează că un socialist, prin faptul că-i convins că toată fenomenalitatea socială îi e favorabilă lui, trebuie, cînd judecă un fenomen social, să spună tot adevărul, fiindcă, prin;, această spunere a adevărului aşa cum este, el nu face alta deeît clarifică pentru fiecare că fenomenele sociale îi sînt favorabile, că fenomenele sociale sînt aducătoarele societăţii socialiste.
  r^pin acestea se vede că spunerea adevărului nu le e cerută socialiştilor de către vreun principiu de morală transcendentă, ci pur şi simplu de către motivele cele măi utilitare ale clasei proletare. Adevărul, spus aşa cum esie, e o armă pentru proletariat.
    Şi tocmai din aceleaşi motive adevărul e nefavorabil claselor stăpînitoare.
  ;; în adevăr, dacă fenomenalitatea socială e favorabilă sdeialismului, fireşte că explicaţia ei dreaptă — spunerea adevărului curat — nu vine la îndemînă, claselor stăpî-nitoare, ele au interes să încurce totul... de aid prostiile ştiinţei sodale burgheze în economia politică, în filozofie, în estetică (teoria artei pentru artă), în sfîrşit, în toate ştiinţele care se ocupă cu fenomenele sociale... II
                                         II
    Să vedem ce putem răspunde la întrebarea a doua.
    Kste drept că în mijlocul fenomenelor sociale producătoare de progres se zăreşte unde şi unde cîte un fenomen pricinuitor de stagnaţie ori chiar de reacţiune, ■şi aceasta pentru că evoluţia se face aşa îndt stările sociale se încalcă oarecum. Trebuie însă noi să ne facem că nu ştim ,de acele fenomene, să le trecem sub tăcere, ■sau — ceea ce vine tot acolo — să nu spunem adevărul asupra lor ? Trebuie să facem ca struţul care, în faţa 'unui lucru primejdios, îşi ascunde în nisip capul şi îşi închipuie că dacă el nu vede lucrul, apoi primejdia s-a
103
înlăturat ? Cred că acest struţism ne-ar strica şi iată de ce :
    Odată ce există fenomene de acestea nefavorabile,, dacă le-am trece sub tăcere, dacă na le-am spune aşa cum sînt, dacă nu le-am analiza, atunci ele ar rămânea, vecinie o piedică pentru noi, căci oricât de bine am voi. să conducem conştient fenomenalitatea socială, ele ne-ar sta vecinie in cale, ne-am lovi de ele la' tot pasul. Dimpotrivă, dacă le spunem aşa cum sânt, dacă le analizăm,, atunci le slăbim puterea, le găsim leacul, atunci din toate fenomenele bune şi rele scoatem rezultanta şi aşa putem, păşi mai departe în lupta noastră, fără teamă că am lăsat în urmă poziţii şi puncte nesigure. întocmai cum într-un război un general nu păşeşte mai departe până ce nu se asigură că n-a lăsat în urmă nici o poziţie slabă, neîntărită...
    Lăsîndu-le necunoscute aceste .fenomene, zădărnicim, conducerea conştientă a fenomenalităţei sociale; lucrînd asupra lor, făcîndu-le cunoscute, scoatem cel mai mare bine posibil dintr-o stare dată, stare care-i o combinaţie de bine şi de rău...
    Făcîndu-ne că nu le ştim, am face întocmai ca un chimist care, voind să pregătească un corp în laboratorul său, s-ar face că nu ştie de oarecari corpuri nefavorabile ce se găsesc în soluţia sa ; lucrînd dimpotrivă, facem: ca chimistul adevărat, care, dîndu-şi socoteala de toate* piedicile ce-i pun acele corpuri nefavorabile, găseşte1 mijlocul de a le da din cale, tratîndu-le cu cutare acid pentru a le neutraliza efectul. Mă grăbesc să adaog în paranteză că asta e o simplă comparaţie : sociologia şi-chimia nu sînt ştiinţi perfect asemenea.
    Această procedare — spunerea adevărului — pe lîngă că ne ajută în activitatea noastră, dar mai are şi folosul acela că, spunînd lucrurile aşa cum sînt, răpim duşmanilor noştri putinţa de a exploata ei împotriva noastră existenţa fenomenelor nefavorabile socialismului.
    Să iau un exemplu :
    în alte ţări, din pricina nevoilor industriale, burghezia a dat învăţătură muncitorilor — acest lucru e folositor socialismului. La noi, însă, muncitorii, şi mai ales cei agricoli, sînt inculţi — asta e o piedică pentru noi. Acum, înehipuiţi-vă că noi am tăcea asupra acestui.
104
punct, că am face struţism1. Atunci, pe de o pârtie, n-am putea să combinăm acţiunile noastre in raport cu starea de lucruri dată, atunci n-am putea scoate din astă stare cel mai mare bine posibil ; iar pe de altă parte, stâpî-nitorii ar exploata grozav împotriva noastră această stare de lucruri. Spunînd pe faţă, recunoscînd acest fenomen, explicîndu-1, nu numai că ştim ce şi cum trebuie să lucrăm, dar încă tăiem stăpînitorilor pofta de a-1 exploata, arătîndu-le şi pricina răului, arătîndu-le că e vina lor.
    Este lămurit dar că minciuna ori ascunderea luminii sub obroc ne strică şi trebuie s-o înlăturăm pentru folosul clasei noastre.
    Stăpînitorii, ei au interes să încurce lucrurile, să nu spună adevărul, căci adevărul, folosindu-ne nouă, le strică lor, pentru că orice pas al nostru mai departe corespunde cu un pas al lor spre cădere.
    Ni se va mai spune poate : „Bine, înţelegem cînd e vorba de fenomenele sociale însemnate, de lucruri mai principale, mai durabile, cu pricini şi efecte mai adinei... Dar în lupta de toate zilele, în micile şi trecătoarele afar-•ceri politice, nu-i îngăduit de a spune cîte o minciună în folosul cauzei ? Este lămurit, dacă spusele de mai sus sînt adevărate, că nu-i îngăduit de a spune neadevăruri nici în acest caz, pentru că, spunînd minciuni, nelămurind lucrurile, introduci aceleaşi puncte obscure în activitate, aceleaşi părţi care nu se pot contopi în tot, fără să nu-i fie acestui tot un element dizolvant.
    Un exemplu :
    Manufacturiştii de la Vieaţa se apucă şi duc o marfă suspectă în Cişmigiu. Qţiva tineri le fac o manifestaţie nepermisă unor socialişti. Un ziar socialist ce putea face în această împrejurare ? Să se facă că nu ştie nemica despre această manifestaţie ? Asta ar fi caraghioz şi apoi acel ziar ar rămînea dator faţă cu cetitorii săi cu o explicaţie a acestei întîmplări. Deci, trebuie ca ziarul să vorbească. Ce putea spune ziarul dacă ar fi voit să spună minciuni „pentru a salva situaţia" ? Trebuia să spună sau că tinerii au făcut bine ceea ce au făcut, sau să dena-
      1 Ni se poate spune că am putea să-i ştim noi şi să lucrăm conform cu această ştiinţă, dar să nu spunem pe faţă. Asta-i imposibil, căci trebuie să lucrăm toţi şi deci trebuie să fi» toţi luminaţi, prin cărţi, ziare etc.
105
tureze faptele întâmplate. Dacă ziarul spunea că au făcut bine, atunci însemna că ar fi spus şi altor tineri să facă» tot aşa în împrejurări analoage. Dacă denatura faptele., însemna că spune altor tineri : „Faceţi şi voi isprăvi de? acestea, lasă că noi vom întoarce-ou ! Şi mai puneţi încă. şi faptul că, dacă denaturezi, te faci de rîs în faţa celor cari au fost de faţă la întîmplarea despre care e vorba...
    Dar aceasta nu interesează în această chestie, pentru, că noi, cînd vorbim despre minciuni, presupunem că ră-mîn ascunse.
    Minciuna dară, repet, e stricătoare interesului de-clasă al proletariatului. în timpul din urmă s-a discutat mult asupra faptului dacă un ziar socialist poate spune? sau nu adevărul. Din cele spuse în acest articol, pred că, iese destul de lămurit că un ziar socialist nu numaf poate„ dar trebuie să spună adevărul, altmintrelea nu poate fi folositor cauzei pentru care lucrează.
                                                      Munca, an. V, nr. 29, 18 sept. 189&
                              Un răspuns
    în numărul din urmă al Vieţei se relevă o frază din articolul meu Socialismul şi adevărul, frază care în adevăr e greşită.
    Punînd două întrebări, ale căror răspunsuri trebui'a să fie >. unul afirmativ şi altul negativ, am scăpat aceasta din vedere şi am spus că amîndouă răspunsurile trebuie să fie afirmative.
    Dealtmintrelea, aceasta n-a avut nici o importanţă reală, pentru că atunci eînd am discutat chestia, cînd am răspuns la întrebare, răspunsul a fost negativ — cum trebuia să şi fie pentru rezolvarea chestiei.
    întotdeauna cînd cineva ne va găsi a greşală, vom recunoaşte-o ca şi acuma, căci... „ascunderea adevărului nu,foloseşte“...
                                                        Munca, an. V, nr. 31, 2 oct. 1894.
                 EVENIMENTUL LITERAR
                              Psihologia de clasă
                                        „Intim“
    In articolul precedent* am spus că voi arăta psihologia diferitelor clase, după observare directă şi după opere beletristice.
    Voi începe cu producţii beletristice mai întăi şi tocmai la urmă voi arăta faptele observate direct, fiindcă aceste fapte observate direct trebuiesc întrebuinţate la. critica psihico-socială a producţiilor beletristice, critică a cărei loc e la urmă.
    Voi începe întăi cu psihologia aşa-numitei păture culte proletare de la noi.
    Această’ pătură cultă e de mai multe feluri. O parte dintr-însa îşi vinde claselor stăpînitoare munca şi inteligenţa, făcîndu-se avocaţi, spioni, magistraţi etc. O altă parte îşi pune munca în slujba claselor apăsate şi o altă parte are pretenţia de a trăi prin sine însăşi. Este de prisos, cred, să mai spun că alternativa din urmă e o simplă pretenţie şi că acestora din grupa a treia li 'se pare numai că trăiesc prin sine însăşi, dar în realitate trăiesc tot în slujba claselor stăpînitoare. De asemenea, e de prisos iarăşi să mai amintesc că la noi în ţară, în mare parte, pătura cultă, ce slujeşte claselor apăsate, o face asta numai cu numele şi că în fond e tot slugă burtă-verzimei şi burtăverdizată ea însăşi.
    Pentru a arăta psihologia acestei clase (termenul nu-i tocmai propriu), voi analiza deocamdată cîteva opere în care se zugrăveşte pătura cultă. Voi începe cu Intim al d-lui Traian Demetrescu. Explicarea celor ce voi arăta o voi face pe urmă.
    D. Traian Demetrescu se hotăreşte să meargă undeva, pentru cîtva timp spre a fi singur. Pleacă la satul C...,, * V,
                                * Psihologie de clasă, Evenimentul literar, nr. 2, 1893, Opere,.,
V, p. 521—522.
108
   unde e singur, „departe de lume“. Se va întreba cetitorul cum a putut găsi d-sa singurătate în mijlocul unui sat, cum a ajuns să fie „departe de lume“ cînd se găsea în mijlocul unui sat plin de ţărani ? D. Demetrescu ne răspunde singur. D-sa ne spune că ţăranul e un animal, care n-are măcar nici senzaţii1 (p. 44) şi care-i fericit1 2 din pricină că nu ştie ce-i fericirea ! (p. 55). Atunci, evident că şi ţăranul face parte dintre lucrurile neînsufleţite ale naturei (p. 44) şi, prin urmare, ţăranul fiind ca un copac sau ca un bolovan, domnul din „pătura cultă“ :se simte între ţărani ca în pustiu, „departe de lume“, în singurătate. Şi de aceea d. Demetrescu, deşi a stat două luni în acest sat, nu ne vorbeşte nemica de ţărani. Insă sînt unii cari spun că lucrarea d-lui Demetrescu e luată din viaţa ţărănească !
      Atîta viaţă cîtă se desfăşură la ţară, cu toate chinurile şi puţinele ei bucurii, pentru acest „suflet bun“ ea nici nu există. „Gingaşul şi sensibilul14 autor n-a fost deloc mişcat de toate acestea. Socialistul care scrie la Munca articole şi poezii a fost mişcat de lună, de stele, de păsări, dar de viaţa ţărănească, nu. Şi totuşi s-a găsit cineva care să-l puie alăturea cu Sofia Nădejde !...
      Am văzut că pentru d. Demetrescu ţăranul e un animal, că autorul nostru n-a fost mişcat de viaţa acestui animal nefericit, căci un om cult, un om nobil şi un sceptic egoist (iertaţi pleonasmul) n-are atîta simpatie încît să şi-o reverse şi asupra altora. El are nevoie de toată simţirea lui pentru a se plînge pe sine însuşi că n-a ieşit învingător. Şi dacă are un fond de simpatie, apoi el va întinde asupra lunii, rîurilor, cânilor, miţelor, care n-au contribuit la învingerea lui, în om văzînd numai un duşman, fie acel om şi nevinovat ca un ţăran !
      Apoi luna, florile, pădurile, stelele, rîurile, păsările au pentru d. Demetrescu un folos deosebit, special. Acestea sînt voluptuoase, samănă cu ochi, cu sînuri, buze, surî-suri, mîni, picioare şi alte părţi ale femeii, îi amintesc femeile „iubite în eternitatea (!) cîtorva nopţi“ (p. 149), „noaptea femeile fiind mai frumoase“ (p. 204)... Aceasta
      1     Deşi la p. 45 spune despre acelaşi ţăran că era înţelept şi artist ! Căci pentru a ne arăta încă o scenă melancolică, poetică etc., etc., avea nevoie de înţelepciunea şi arta bietului ţăran.
      2 Orice Burtă-verde spune că ţăranul e fericit.
109
e o boală foarte serioasă : sînt oameni cari, la vederea unui călcîi, a unui părete alb şi altor obiecte însufleţite şi neînsufleţite, simt „fiori voluptuoşi“ şi chiar ajung să facă... ceea ce fac băieţii închişi în institute (vezi Ch. Vi-bert, Precis de Medicine Legale, p. 341 şi 342). Tot pe aceste pagine, Vibert citează între cei ce suferă de „abe-raţiunile cele, mai curioase ale simţului genital44 şi pe aceia care simt „un farmec înfiorător la-apropierea unei femei44 (vezi Intim, p. 83)...
    Atît de puţin îi pasă acestui om sensibil, acestui „suflet bun44 de suferinţele ţăranului, încît în mijlocul vieţei ţărăneşti, celei atât de chinuite, d-sa trăieşte „liniştit44 şi „înţelept44, cetind pe Sehopenhauer şi extaziindu-se înaintea lui. Şi totuşi, cu toate că nu cunoaşte pe aceşti ţărani care sînt 4 milioane, d-sa e mizantrop din cauza nepăsării... burtă-verzimei. Adecă, fiindcă burtă-verzimea e nepăsătoare, autorul nostru urăşte pe toţi oamenii» adecă şi pe ţărani, cari dacă d. Demetrescu le-ar arăta interes n-ar rămînea nepăsători, iar d. Demetrescu poate s-ar vindeca de... mai bine tac.
    Cu toate că pentru autorul nostru ţăranii parcă nici n-ar exista, totuşi, cînd îi trebuiesc, îi găseşte. De la p. 44—47 ne arată o întîlnire cu un cioban şi cu nişte copii de ţărani. Socialistul nostru, obosit de singurătate şi tăcere, vrea să se distreze şi pune pe cioban să-i cînte. Copiilor le dă tutun. Şi aicea se mărgineşte întîlnirea socialistului cu ţăranii, cu cei din clasa pentru care luptă. Ah ! omul cult şi serios, îndopatul cu Sehopenhauer şi Lamartine, care n-are ce vorbi serios cu mojicii, buni doar de distracţie !
    Şi totuşi, de d-sa ne spune că, în acest moment, se simţea „bun, naiv, nevinovat, ea şi copiii44. Ce amară înşelăciune !
    Dar d. Demetrescu se mai interesează şi altmintrelea de ţărani.
    Scepticii şi oamenii culţi, rafinaţi, iubesc grozav şi cu orice preţ carnea, căci... nu degeaba sînt sceptici. Pentru ei „iubirea e cel mai serios lucru44 (p. 54) şi cînd un sceptic şi mizantrop scrie iubirea, ceteşte relaţii sexuale, căci „inima e un instrument, cu care trebuie să laşi să cînte orice femeie44 (p. 54).
    D. Demetrescu ne scoate pe scenă şi pe ţărancă, dar nu pentru a ne-o arăta cît de greu trăieşte, cum îşi în-
  110

grijeşte copiii, deşi trebuie să muncească la cîmp 16 ceasuri pe zi etc. Astea sînt fleacuri..., relele sînt „afacerea principală a vieţii“. Autorul nostru scoate pe ţărancă pe scenă pentru a... se culca cu dînsa în „bordeiul sau palatul ei“. Dar d. Demetrescu nu-i vinovat, căci, de, femeia „avea bărbat rău“. Adecă fiindcă noi, trîntorii, îi facem pe ţărani să ajungă necăjiţi, beţivi etc., trebuie să mergem să le consolăm femeile ! Ce porcărie...
     Şi subprefecţii, cînd trec prin sate şi au de stat vreo noapte, cheamă pe cîte o femeie ca s-o consoleze... Deosebirea este numai că la subprefect femeia vine de frică, pe cînd la socialistul nostru vine cu încredere, ştiind că el „nu poate fi un om rău“. însă un socialist îşi poate permite şi cîte un lux de abuz de încredere, după cum se pare, crede d. Traian Demetrescu.
     „Suflet superior şi nobil !“
     Dar totuşi trebuie să recunoaştem la d. Demetrescu şi oarecare atenţie pentru acea femeie : i-a descris pulpele, deci a onorat-o destul, n-a făcut ca şi cu orice marfă de 5 lei.
     Şi aşa mai departe, încît Intimul d-lui Demetrescu e o lucrare de... mare preţ : ne arătă sincer şi în toată goliciunea întreaga porcărie îngrămădită în sufletul păturii noastre culte şi în genere a burghezilor noştri.
     însă pentru toate acestea autorul nostru are o scuză : că el, suflet nobil, rafinat, se află într-un mediu grosolan, egoist, aspru ! Da, desigur... Dacă mediul e rău, trebuie să ne facem şi noi răi, ba încă să idealizăm această răutate a noastră. Cît despre vreun ideal, apoi acesta e bun la zile de paradă.
     Şi dovadă că la zilele de paradă, ne-o dă însuşi autorul. La p. 23, după ce ne vorbeşte de marii autori socialişti, care, după d-sa, plăsmuiesc societăţi fericite, apoi... „neliniştit de asemenea gînduri m-am dus pe cîmp să recitesc cîteva pagini din Sehopenhauer". Iată ce fei e idealul autorului... îl face neliniştit şi spre a se linişti ceteşte Sehopenhauer, care-i arată imposibilitatea realizării acestui ideal!
   ; Mie mi se pare că nicăirea nu-i un mediu mai aspru decît în Rusia, şi totuşi nicăirea nu sînt oameni mai morali şi mai generoşi.
    Un revoluţionar rus mai degrabă cred că s-ar spîn-zura decît să se culce cu femeia unui biet ţăran, care te hrăneşte pe. tine ! Nu înţelege d. Demetrescu că o astfel de carte poate să dea prilej celui dintâi burghez să lovească în partidul socialist — căruia d-Hsa zice că aparţine —, zbierînd : Iată-vă oamenii !
                                              Evenimentul literar, an. I, nr. 4, 10 ian. 1894.
                                            *
    în Adevărul literar din duminica trecută *, d. Demetrescu răspunde la articolul meu despre Intim. Răspunsul d-sale mi-i folositor din două puncte de vedere. întăi pentru că îmi dă prilej să înlătur unele obiecţii ce mi s-ar putea aduce şi de acuma înainte în analiza lucrărilor ce voi mai face. Şi al doilea, pentru că ne pune in lumină şi mai mult psihologia ce am scos-o din lucrarea d-sale, arătîndu-ne o parte foarte interesantă * 1, că fondul burghez e aşa de puternic, că nu i-a otrăvit numai simţirea, dar i-a falşificat şi judecata, încît îi este cu neputinţă de a-şi da sama de starea sa sufletească. Voi analiza pe rînd toate punctele apărării d-sale.
    1. „Un critic însă care nu se mărgineşte a spune decît că o carte sau un tablou nu i-a plăcut pentru că nu i-a plăcut e un simplu şicanator", zice d-1 Demetrescu ; „In felul acesta de critică se ivesc d-nii Rion şi Vraja", adaugă d-sa. învinuire foarte gravă, de care însă mă descarcă tot d-1 Demetrescu cînd zice că d-1 Vraja..., după toată „observaţiunea şi analiza" ce o face asupra lui Intim, ajunge la aceeaşi concluzie ca şi colegul d-sale Rion. Prin urmare, cugetarea d-lui Demetrescu pe scurt
     * Traian Demetrescu, Pro domo, în Adevărul, din 17 ian 1894, p. 2.
     1 Niciodată n-aş face psihologia unui autor dacă el însuşi nu m-ar provoca la aceasta. Dacă în prefaţa lucrării d-safe ne-ar fi spus că Intim e jurnalul unui prieten, jurnal căzut cumva în minele d-sale, cum de ordinar se face în asemenea gen literar, atunci m-ar interesa numai psihologia eroului din Intim. însă d. Demetrescu declarîndu-ne că acest erou şi autorul lucrării este una şi aceeaşi persoană (adică se contopesc aşa pentru noi că nu-i putem despărţi), am fost silit să fac psihologia acestei persoane în interesul numai al cercetărilor mele asupra psihologiei de clasă. Răspunsul d-sale mă sileşte să insist şi mai mult asupra lui Intim şi tot în acest scop.
112
este : I. Lui Vraja nu-i place Intim pentru că nu~i place Intim şi II. Lui Vraja nu-i place pentru că, anălizînd şi observînd, ajunge la aceeaşi concluzie tristă... Se vede bine că d-1 Demetrescu, în polemică, n-are altă armă cît... sinceritatea.
    2.     D-1 Demetrescu mă învinuieşte că am citat fraze cîe-ale d-sale dindu-le o interpretare arbitrară şi că trebuia să citez măcar pagini. Dacă-i vorba aşa, atunci trebuia să citez Intimul tot, căci tot e imoral, dar am citat frazele acelea care rezumă ceea ce respiră din tot Intimul. Dar ca să mulţumesc pe d-1 Demetrescu, zic cetitorului : Vezi Intim, ediţia a Il-a, editura Steinberg.
    3.     Domnul Demetrescu ne învinuieşte — pe mine şi pe Rion — că i-am aruncat trivialităţi. Este drept că articolul meu a fost plin de trivialităţi : însă la asta m-a silit d-1 Demetrescu, căci eu, voind să analizez lucrarea d-sale, am fost nevoit să citez bucăţi din această lucrare — de aici trivialităţi. Şi mă mir de d-1 Demetrescu cum de refuză aşa de uşor paternitatea ! Poate forma v-a supărat ? Adică faptul că pe cînd d-ta spui că „ai dormit într-un palat“ eu spun că te-ai culcat cu femeia bietului ţăran, cu alte cuvinte, faptul că am tradus în limba noastră a muritorilor ceea ce d-ta spui cu floricelele poetice, asta te-a supărat ?
    4.     D-1 Demetrescu zice că Intim nu poate fi judecat din punct de vedere etic. Tot d-sa, ceva mai jos, zice că lucrarea d-sale e plină de altruism. Cu alte cuvinte : „Intim“ nu poate fi judecat din punct de vedere etic, dar poate fi judecat din punct de vedere etic. Căci spunînd că lucrarea e altruistă, ai judeca-o din punct de vedere etic, deci ai admis că poate fi judecat din acest punct de vedere.
    5.     Cauza, după d-1 Demetrescu, pentru care eu şi Rion n-avem drept s-o judecăm din acest punct de vedere este că Intim e un „jurnal“ personal, nu-i „o lucrare socială14. Noi credem dimpotrivă, şi anume tocmai pentru că e un jurnal personal, intim, sincer, tocmai pentru aceasta putem să vedem în Intim pe om cu întreaga lui viaţă sufletească, căci în o lucrare de acest fel nouă ni se spune ceea ce altmintrelea n-am fi putut cunoaşte decît după o analiză îndelungată şi grea.
    Cît despre întâmpinarea că Intim nu-i o lucrare socială cred că n-am nevoie să mai insist asupra ei. Ori-
113
cine ştie că orice lucrare de artă e socială, pentru foarte simplul cuvînt că artistul nu-i, în mare parte, decît un product al societăţii şi că orice scrie nu-i decît răsfrîn-gerea în creier a împrejurărilor dinafară, mai ales sociale, şi că împrejurările naturale chiar se răsfrîng tot prin prisma acestor împrejurări sociale. Poate însă d-1 De-metrescu prin arta socială înţelege pe cea tezistă — democrată.
    8. D-1 Demetreseu ne învinuieşte că nu l-am judecat din punct de vedere al „psihologiei artistului“. Păcatele noastre ! Dar cum l-am judecat ? N-am făcut noi oare tocmai numai aceasta ?1 Nu i-am analizat sufletul ? Sau poate d-1 Demetreseu crede că psihologia artistului e o psihologie deosebită, nu se potriveşte cu psihologia umană. Atunci ce mîncare sînt aceşti artişti, ce-i arta ? Ceva căzut din cer, o inspiraţie divină, o şoaptă a unui demon, sau ce ? Noi credeam pînă acum că artistul este un om, că, făcînd psihologia autorului lui Intim, noi nu facem decît psihologie artistică. Acuma însă văd cu mirare că, făcînd psihologie asupra d-lui Demetreseu astfel cum ni se arată în Intim, n-am făcut psihologie artistică. Stau şi mă minunez ce draeu om fi făcut noi...
    7. D-1 Demetreseu ne învinuieşte că am „ignorat" celelalte scrieri ale d-sale. Eu pot răspunde : Ce îmi pasă mie de celelalte ? Asta, pe care o analizez, este sau nu este aşa cum am spus ? Şi atunci rămîne de cercetat unde d-sa e sincer. Insă aş putea dovedi că şi în celelalte scrieri d-1 Demetreseu e tot acelaşi ca şi în Intim şi nici nu se poate întîmpla altmintrelea.
    In apărarea d-sale, d-1 Demetreseu zice că Intimul e plin de „altruismul cel mai larg“.
    în articolul trecut, neputînd sfîrşi cu analiza lui Intim, mă voi folosi acuma de cele ce mi-au mai rămas spre a dovedi că în lucrarea d-lui Demetreseu nu altruismul, ci contrariul său iese la iveală.
     1 Să bage de samă bine d-1 Demetreseu că noi nici n-am făcut critică pur literară, că n-am vorbit dacă lucrarea d-sale e scrisă bine sau râu, dacă d-sa are talent sau nu, căci toate acestea nici nu ne interesează din puntul de vedere al articolului nostru. Pentru satisfacţia d-sale, putem zice că lucrarea aceasta manifestează un talent destul de însemnat, de aceea am analizat-o.
114
     Se va întreba cineva, poate, ce am de împărţit cu d-1 Demetreseu ? Nimica. N-am nici onoarea de a-1 cunoaşte. Ba încă poate prevenirile mele pentru d-sa ar trebui să fie întrucîtva favorabile din cauza culoarei, deşi cam spălăcită, a ideilor sale politice. Aşa că eu n-am nimica cu autorul în chestie, dar fiindcă eroul lui Intim (d. Demetreseu) reprezintă, este expresia unei întregi pături care are perfect aceeaşi stare sufletească şi fiindcă voiesc să arăt această stare, de aceea am început analiza lui. Da că concluziile sînt triste, sînt oare vinovat eu ? Şi concluziile fiind triste — dacă am fost pe aloeurea cam aspru, oare sînt de condamnat ? Dar de cînd se poate cere cuiva răceală faţă cu nesocotirea cea mai... sublimă a oricărui ideal moral... Dar să revin Ia chestie.
     In tăi şi în tăi, faptul că un burghez merge la ţară, stă două luni fără să facă nici o treabă, pe cînd ţăranii muncesc din zori pănă în noapte spre a-i procura haine, mînoare, cărţi, prostituate, faptul acesta, zic, trebuie să-l facă să-şi vadă nimicnicia şi rolul imoral ce-1 are pe lumea asta, dacă mai este în el ceva umanitar şi altruist. Dar în loc să vadă asta, să-i plîngă pe ei, adevăraţii şi din pricina noastră nenorociţii, el se plînge pe dînsul, suferinţele (!) lui, nevăzînd în juru-i marea, sfîşietoarea şi serioasa suferinţă. Şi apăs asupra euvîntului serioasă, căci suferinţele voastre pricinuite de melancolia căderii frunzelor şi „infidelităţii iubitei“ sînt cel puţin... greţoase ! Dar dacă ar fi numai nepăsarea faţă cu sărmanul ţăran, care te ţine pe spinarea lui ! Insă, nu ! Acest sărman ţăran trebuie să vă procure tot, tot. Nu-i destul că din munca lui vă stoarceţi toate plăcerile, dar voi voiţi să faceţi şi din persoana lui un obiect de distracţie. Am văzut în articolul precedent cum ciobanul, copiii şi mai ales ţăranca n-au fost pentru d-1 Demetreseu decît nişte simple prilejuri de distracţie. Acum voi arăta încă ceva.
     La pagina 88 vedem, că pe cînd d. Demetreseu visa şi se necăjea amarnic din pricina lunii, stelelor etc., etc.,, trec nişte ţărani ce veneau de la muncă. Chipul cum îi aminteşte ne arată că pentru d-1 Demetreseu trecerea acestor ţărani n-a fost decît un element de îmbogăţire a peisajului. Cetiţi, vă rog, această pagină ! Acesta e „altruismul larg“ al eroului nostru ! Un om, chiar detracat, nevrozat însă cu altruism larg, în scena de mai sus s-ar
fi purtat altfel : ar fi înţeles cît e de stupid să te văică-rezi la lună pe cînd alţii se chinuiesc pentru tine şi ar fi notat în Intim, în acea zi, următoarele cuvinte : „Scîn-ceam şi mă văicăream de pomana dracului, dar, deodată, văd o ceată de ţărani ce se întorceau de la muncă; atunci am simţit în ce degradare sînt, îmi venea să mă duc să le cad în genunchi şi să le zic : iertaţi-mă, sînt un nenorocit, un stricat, n-am nimica sfînt în mine : voi mă hrăniţi, mă îmbrăcaţi, şi eu, în loc să mă uit la voi, să lucrez pentru voi, plîng, scîneesc la lună, număr florile şi pietrele de pe drumuri şi mă ţin de femeile voastre ; dar iertaţi-mă, căci sînt un păcătos.11 Dar ţi-ai găsit! Ce are a face suferinţele acestor ţărani, cari sufăr pentru tine şi pentru cei asemenea ţie, cu suferinţele tale ! Suferinţele tale sînt totul, ale lor... dar ei nici nu sufăr, ne asigură d-1 Demetrescu, pentru că ei nici nu ştiu măcar ce-i fericirea.
    Dar mai voiţi încă o dovadă că ţăranul pentru d-1 Demetrescu nu-i decît un prilej pentru distracţie ? Atunci cetiţi la , pagina 82, unde d-1 Demetrescu ne povesteşte „o idilă11 : trecerea unei femei printr-un vad, şi cum d-sa, cu „ochii neruşinaţi, se silea să vadă mai bine izvorul înfiorărilor voluptuoase11 pe care le simţeau, cum i se părea d-sale, chiar „valurile ce o atingeau1*... Vrasăzică, după ce te hrăneşti de pe spinarea ţăranului, îi mai necinsteşti şi femeia, care poate e singura lui mîngîiere, făcînd cu dînsa idile pornografice. Mă întreb ce ar zice un june din pătura d-voastră „cultă11 cînd un neruşinat ar căuta să spioneze pe soră-sa într-o situaţie analoagă ? Ei, dar o domnişoară nu-i o ţărancă.
    Se vede şi aiurea altruismul şi moralitatea acestui literat. La pagina 28, ne vorbeşte de o femeie uşoară, ele o istorie grozavă şi dureroasă. însă pentru literatul acesta sensibil această femeie e un simplu fenomen interesant de care vorbeşte cu o nepăsare înspăimîntătoare. Dar nu-i numai- atîta : se culcă şi cu asta. Eu unul îndrăznesc să cred că aicea nu-i altruism : un altruist n-ar fi contribuit la degradarea ei.
    Acuma să punem chestia pe altă temă. Noi toţi ştim că un altruist e un om care iubeşte pe oameni, suferă de suferinţele lor şi se bucură de bucuriile lor; că un altruist găseşte fericire în iubirea de oameni şi mîngî-
116
iere la vreme de întristare tot în acea iubire de oameni; că lucrează cît poate pentru binele oamenilor. Găsim de acestea în Intim ? Am văzut deja că nu, dar vom vedea că pentru sensibilul autor al lui Intim, din contra, oamenii sînt pur şi simplu insuportabili.
    Aceasta în numărul viitor.
                                          Evenimentul literar, an. I, nr. 6, 23 ianuarie 1894.
*
    Am spus în numărul trecut că voi arăta că pentru d. Demetrescu oamenii nu-s numai nişte lucruri indiferente, suferinţele lor nu-s numai nişte fenomene interesante, dar ei îi sînt chiar insuportabili.
    „...un cioban tînăr păzeşte vitele «boierului». Doresc să-l cunosc. Este adevărat că, în cadrul sublim al Naturii, oamenii îmi par ca nişte icoane monstruoase. Dar un cioban are ceva din sinceritatea şi liniştea unui animal, ceea ce îi dă o superioritate asupra oamenilor.“ Prin urmare, pentru d-1 Demetrescu, oamenii sînt pur şi simplu monstruoşi, în mijlocul unui lucru frumos ca natura, oamenii mînjesc natura ; iar un animal e superior unui om. Cred că nu-i nevoie să mai insist asupra bucăţii citată mai sus, căci ceea ce voiesc să scot din-tr-însa sare în ochii oricui. Dar încă ceva : Vedem în bucata aceasta citată că d. Demetrescu doreşte să vadă pe cioban, şi că acest cioban îi este simpatic. însă ciobanul nu-i este simpatic ca om, în acest ţăran din mijlocul naturii d-sa nu vede pe om, ci îi este simpatic ca •animal. Vasăzică n-are pentru ţăran iubirea de om, ci iubirea de ceva natural, ca de o căprioară sau de un cintez... Aicea, pe lîngă ura de oameni, mai vedem încă ■o dată faptul, ce l-am observat de atîtea ori, că ţăranul pentru d-1 Demetrescu e un decor al naturii, un element de îmbogăţire a peisajului !
    Urînd pe om, negăsind fericirea în iubirea de oameni, -evident că d-sa va trebui să-şi găsească alt punct de sprijin, căci cineva trebuie să-şi reverse stocul de simpatie ee-1 are asupra unui lucru. Pentru d. Demetrescu natura nu-i un cadru, un mijloc frumos, în care să se desfăşoare viaţa omenească, ci un refugiu în care să
118
scape de oameni şi de „luptele vieţii", în care lupte intră şi acele pentru binele oamenilor.
    Aceasta o spune d-sa însuşi la pagina 12 : „Nebuniile, luptele şi decepţiile vieţii te adîncesc către dorinţa — după expresia sensibilului Goncourt — de a te retrage de toţi şi de toate şi de a te ascunde într-o singurătate sălbatecă".
    Şi mă mir cum d-1 Demetrescu întoarce apoi lucrul pe dos, spunîndu-ne la pagina 60 că : „Desigur mare parte din pesimismul unui ora provine şi din această excesivă sensibilitate faţă cu lucrurile din natură". în această frază, d-sa face din cauză efect şi din efect cauză, căci această sensibilitate excesivă faţă cu lucrurile na-turei socot că nu este cauza, ci tocmai efectul pesimismului, lucru ce-1 voi arăta mai pe larg cînd voi explica pricinile acestei stări sufleteşti, care e foarte caracteristică pentru cea mai mare parte din pătura cultă română.
    Şi, avînd în vedere cele zise mai sus, dacă cineva mi-ar aduce ca argument a fortiori, pentru a dovedi altruismul eroului lui Intim, faptul că d-sa sufere de ofilirea unei flori sau de căderea unei frunze, acest argument n-ar avea nici o valoare, căci a pune pe flori şi pe frunze să sufere şi a nu vedea suferinţele oamenilor este <a întrupa în aceste flori şi frunze propria-ţi suferinţă. Şi această observaţie e cu atît mai justă, cu cît vedem pe d. Demetrescu, chiar oînd atinge suferinţa omenească (precum cînd vorbeşte despre bordeiele ţărăneşti, pe care le compară cu nişte morminte), nu face decît acelaşi sentimentalism vag, ca şi în descrierea obiectelor neînsufleţite din natură. Pretutindene el nu sufere decît un fel de lipsă de armonie în tablourile naturii. Şi ca să înţelegem şi mai bine cît e de departe d. Demetrescu de la adevărata concepţie a relaţiilor dintre om şi natură, concepţie pe care negreşit trebuie s-o aibă orice altruist sincer, e destul să cităm următoarele versuri din poetul filozof burghez M. Guyau :
Je vous absous, soleil, espaces, ciel profond. fitoiles qui glissez, palpitant dans la nue Ces grands etres muets ne savent ce qu’ils font.
                                                                                         119
Si :
* \
                          Et c’est innoeemment que la nature tue.
                                                (M. Guyau, Vers d’un Philosophe, Question)1
    în adevăr, cînd vezi nepăsarea naturei faţă cu toate chinurile şi suferinţele oamenilor, nu poţi, cel mult, decît s-o ierţi, avînd în vedere inconştienţa sa : şi nici într-un caz nu-ţi este permis să te înfurii împotriva omului că strică armonia peisajelor naturale !... Cîtă depărtare de la socialistul, eroul lui Intim, pănă la burghezul Guyau.
    Şi, după toate acestea, mă mir grozav cum de d-1 De-metrescu, în răspunsul său, ne spune, mie şi lui Rion, pentru a ne dovedi că-i altruist, că : „Dar este ceva care să mă facă a vibra mai mult ca suferinţa ? Nu sînt eu însumi copilul ei ?“ Fireşte că da, însă e vorba de care suferinţă ; şi, după cele ce am arătat, suferinţa de care vibrează d-sa e suferinţa d-sale proprie, al căruia e copilul însuşi. Şi de aceea Rion a avut dreptate cînd i-a spus d-lui Demetrescu că n-are drept să se plîngă pe el însuşi şi că aceasta e o imoralitate — cînd, suit în vîrful piramidei sociale, nu se mai uită în jos spre a vedea nenumăratele suferinţi pe care e clădită această piramidă, ci se plînge că acolo sus vîntul bate adeseori prea cu asprime. Dar d. Demetrescu n-a voit să recunoască aceasta, cu toate că însuşi d-sa spune în prefaţă că „a preocupa lumea numai în jurul eului tău individual mi se pare o vanitate ridiculă, o imoralitate chiar1'. Taman vorba aceea : Tu o spui fără s-o crezi.
    Dar ce mai încolo-ncoace... d. Demetrescu ne spune singur cele ce noi le scoatem din lucrarea d-sale, şi aceasta tot in Intim.
    „O iluzie nouă, o speranţă, un vis de noroc mă tulbură. Deziluziile şi scepticismul îmi sînt prietini vechi; cu ei trăiesc mai liniştit.“ (p. 50). Cine n-are nici o spe-
     1 Vă iert, voi, soare, cer adînc,
       Stele alunecînde şi palpitînd în înalturi...
       Aceste mari fiinţe mute nu ştiu ce fac.
Şi :
       Nevinovat ucide natura.
                                                        (M. Guyau, Versurile unui filozof, Probleme.)
120
ranţă, cine e sceptic, acela vasăzdcă n-are nici o speranţă în viitor, acela e burghez şi cu atîta mai mult cînd acest scepticism îi procură linişte sufletească ca oricărui burghez ce se teme de stafia roşie, această iluzie, acest ideal. Bine a spus cineva în Contemporanul că : „Idealu-i o povară pentru sufletele miciu.
    Şi dacă d. Demetrescu ne spune singur că-i un burghez sceptic, atunci de ce se miară că Rion şi cu mine scoatem din el un burghez ?
    Acelaşi lucru, ca şi mai sus, îl vedem şi la pagina 53 : „Cînd l-am citit pentru întâia oară pe Manon Lescaut eram student cu iluzii şi idealuri...", prin urmare acum nu mai are iluzii şi idealuri, prin urmare e burghez.
    Acelaşi lucru şi la pagina 74, unde zice că fericirea îl face sceptic.
    Şi tot acelaşi lucru şi la pagina 75, unde ne spune că în d-sa simţul de iubire singuratică e mult dezvoltat, că-l face inaccesibil lumii şi că a reintra în lume din astă tăcere e o durere... Ce altruism, ce abnegaţie de sine şi ce vibrare de suferinţele altora !
    Şi cînd, după toate acestea, d. Demetrescu ne spune în răspunsul d-sale că : „a dori şi a cere ca literatura şi arta să vie în ajutorul imensei şi nobilei mişcări sociale, care se agită în toate ţările europene, îi firesc şi de multă însămnătate", cînd ne spune acestea, zic, atunci să ne deie voie d. Demetrescu să nu-1 luăm în serios şi să insistăm asupra contrazicerii ce există în sufletul d-sale, să-i arătăm că n-a ştiut să împace mintea cu inima.
    Articolul fiind deja prea lung şi mai avînd încă un punct de pus în lumină foarte interesant în chestia psihologiei de clasă — îl voi atinge numai în treacăt, ră-mînînd să vorbesc mai pe larg despre dînsul atunci cînd voi explica cele scoase din cercetarea lucrărilor de artă ce voi mai analiza. Voiesc să arăt faptul că un burghez nu poate să înţăleagă pe un muncitor.
    Aceasta o vedem în Intim în mai multe locuri. Aşa, de pildă, cînd d-1 Demetrescu ne spune că un ţăran are liniştea unui animal, că e un lucru natural, n-are senzaţii, sentimente... şi deci nici nu ştie ee-i fericirea. Oricine însă a văzut pe ţăran de aproape şi a avut destulă inteligenţă şi ghibăcie ca să-i străbată în suflet şi destulă forţă de a ieşi, de a se desface de burghezism, oricine a
121
analizat poeziile populare etc. ştie că ţăranul are o viaţă sufletească complectă, şi nicidecum cum spune d. Demetrescu.
    Insă deosebirea de clasă (făcînd pe ţăran să se închidă ca „melcul“, cum a zis un observator al ţăranului, si pe surtucar să fie orb faţă de sufletul ţăranului) face ca burghezului să-i fie cu neputinţă a cunoaşte şi a înţelege pe acest ţăran. De aceea d. Demetrescu, cînd creează sau cînd corectează scena cu ţăranca cea cu „bordeiul sau palatul'4, face grozave greşeli de psihologie : nefirescul acestei scene sare în ochi.
    „O zării de departe şi o chemai. Veni cu oarecare temere... Se aşeză cu încrederea unei prietene de demult44. (Cetitorul să compare temere cu încredere.) „Ea începu să-mi resfire părul44. „îmi zise zîmbind : eu voi să-mi vorbeşti44.
    închipuiţi-vă o ţărancă care vine cu temere şi se aşază cu încredere lîngă un surtucar strein, care ţărancă îi răsfiră părul, i se uită gingaş în ochi şi-l provoacă să-i vorbească ! Noi, care ştim însă cum priveşte o ţărancă pe un boier, ce prăpastie fără fund este între aceste două clase, prăpastie tot atît de psihologică, cît şi economică, ce ură instinctivă dar nepotolibilă are un ţăran pentru un surtucar, noi, zic, înţălegem cît de mult se depărtează de adevăr scena d-lui Demetrescu şi cît de ciudată pretenţie este aceea de a ne arăta că poate naşte amor în inima unei ţărance pentru un june din „pătura cultă44 — şi încă un amor aşa de... telegrafie, născut în cinci minute.
    Am sfîrşit cu Intim. După ce voi mai analiza şi alte lucrări beletristice, voi arăta şi explicarea acestei stări sufleteşti — sufletul păturei culte.
                                             Evenimentul literar, an. I, nr. 7, 31 ianuarie 1894
                             Psihologia de clasă
                                          „Dan“
    Mai înainte de a face analiza lucrării d-lui Vlăhuţă din punctul nostru de vedere, socot că este neapărat trebuitor să lămurim un punct foarte însemnat, şi anume : dacă Dan al d-lui Vlăhuţă e un caz special, patologic, sau dacă este tipul normal al unei pături sociale.
    Dacă Dan e un caz special, patologic, atunci desigur că analiza acestui erou nu-şi are locul într-un studiu asupra „psihologiei de clasă14, căci pentru ca să arăţi starea sufletească a unei clase nu te poţi întemeia deeît pe observarea tipurilor normale ale acelei clase. Cu alte cuvinte, trebuie să cercetăm dacă romanul d-lui Vlăhuţă e o lucrare de psihologie patologică individuală, sau dacă este o lucrare de psihologie socială normală.
    Noi credem că lucrarea d-lui Vlăhuţă e de soiul acesta din urmă. Şi cred că, înainte de a dovedi aceasta, este nemerit să spun că însuşi d-1 Vlăhuţă declară aceasta într-un număr al Vieţii, unde ne spune că personajele date de d-sa în roman sînt rezultanta multelor şi feliuritelor d-sale observaţii asupra oamenilor. De unde urmează că d-1 Vlăhuţă n-a avut tendinţa de a ne arăta un caz special, un nebun şi evoluţia acestei nebunii, ci un tip — o rezultantă — a indivizilor din care face parte Dan.
    Sînt unii, însă, şi mai cu samă d-1 Xenopol, care susţin că Dan e un nebun din naştere, iar Ana o isterică1. Şi pe aceste două temelii (nebunia lui Dan şi isteria Anei) vor să clădească toată desfăşurarea evenimentelor din romanul d-lui Vlăhuţă. Ceea ce ne vom încerca noi deocamdată e de a arăta că Dan n-a avut germenele ne-
     1 D. Xenopol spune că însuşi Vlăhuţă desfăşoară tema pe baza nebuniei lui Dan. Dar am arătat că d. Vlăhuţă spune că Dan e o rezultantă a observaţiilor societăţii şi credem că un artist e conştient măcar de concepţia sa.
123
buniei sau, mai corect, că pentru desfăşurarea evenimentelor, pentru explicarea stărei sufleteşti a lui Dan şi pentru producerea catastrofei de la sfîrşitul romanului, nu-i nevoie ca Dan să fi avut acest germene ; caracterul lui Dan se poate explica şi trebuie să se explice prin împrejurările sociale în care s-a născut şi a trăit el.
    Ca să am un punct de sprijin în această discuţie, voi lua părerea celor ce socot pe Dan ca nebun din naştere, sub forma dată acestei păreri de d. Xenopol în Darea de samă despre Dan (Arhiva, anul V, nr. 1 şi 2), pentru că socot că articolul d-lui Xenopol exprimă în chipul cel mai competent acest mod de a judeca pe Dan.
    D. Xenopol spune că „Dan înnebuneşte pentru că sîm-burele nebuniei era în el44. Dovezile d-sale pot fi clasate in două grupe :
    1.    Melancolia, frigurile, viaţa lui prea visătoare, durerile de cap înainte de a se certa cu Ana etc. sînt semne de existenţa „sîmburelui nebuniei14.
    2.    Faptul că înnebuneşte, fără ca neajunsurile vieţei casnice să fie îndestulătoare pentru a-1 face să înnebunească..., este a doua dovadă de existenţă, de mai înainte, a „sîmburelui nebuniei44.
    Să cercetăm amîndouă aceste puncte de dovadă ale d-lui Xenopol.
    Mai întăi, afirmarea d-l’ui Xenopol că durerile de cap au început mai înainte de a se certa cu Ana nu-i adevărată. O fi avut Dan dureri de cap şi mai înainte — căci pe cine nu-1 doare cîteodată capul ? — dar dureri dese şi regulate el nu are decât în vremea dramei conjugale. Iar despre friguri, nici d. Xenopol nu spune că le avea mai înainte.
    Melancolie şi fire visătoare adevărat că avea Dan. Dar e banal că „decepţionismul şi pesimismul e boala veacului44 şi o boală a veacului e o boală socială şi un om ce suferă de o boală socială generală nu-i un om într-o stare patologică în adevăratul înţeles al cuvîntului, pe care vrea să i-1 deie d. Xenopol.
    E curios să explici melancolia numaidecât prin „sîm-burele nebuniei44, căci atunci toată generaţia noastră ar avea „sîmburele44 acesta şi ar trebui să sfîrşească la d-rul Şuţu.
    Melancolia epocei noastre are pricini sociale. Ghe-rea a dovedit că ea este produsul aleătuirei societăţii
124
noastre şi eu însumi am încercat cîndva să arăt că melancolia păturei noastre culte e un produs al pieirei unei întregi clase, din organismul nostru social, al pieirei micei burghezii. *
    Unii au adus alte pricini : au spus că pricina stă în slăbirea religiei, în democraţie etc., dar nimene şi nici într-un caz n-a spus că melancolia epocei ar fi pricinuită de „sîmburele nebuniei41.
    Ar fi, cred, de ajuns atîta spre a se convinge oricine că nu-i numaideeît nevoie de „sîmburele44 d-lui Xenopol pentru a explica melancolia şi firea visătoare a lui Dan ; însă pentru mai multă lumină voi arăta chiar cum viaţa şi clasa din care a ieşit Dan ne explică perfect starea lui sufletească, cu alte cuvinte, voi face aplicarea teoriilor atinse mai sus în cazul special al lui Dan.
    Cine e Dan ?
  . Voi lua viaţa lui de la început, căci începutul vieţei lui Dan ne va explica sufletul lui tot atît de mult, dacă nu şi mai mult, decît viaţa lui de om format, D. Xenopol însă, în critica sa, începe să ne arate pe Dan de cînd era profesor, lăsînd la o parte viaţa lui de la început, viaţă însă care, repet, ne dă cel mai însemnat element pentru explicarea sufletului lui Dan.
    Dan e din Bîrlad. Bunică-său fusese un răzeş cu stare, dar mai pe urmă sărăcise şi murise în ocnă. Cînd Dan se gîndea la nenorocirile ţăranilor întotdeauna figura concretă a acestor nenorociţi era bunică-său. Ta-tă-său fusese funcţionar la primărie şi „luptă toată viaţa cu nevoile şi sărăcia44. „O căsuţă albă la mahala, într-o curte mare şi cu livadă în fund, figura blîndă şi tristă a mă-sei, tată-său bolnav, venind ostenit de la cancelarie, într-una oftînd şi gemînd, cele două surori mai mari, Aglaia şi Smărăndiţa, cîrpind la cîte o treanţă, prefăcînd veşnic o vechitură în ceva mai bun de purtat, făcînd să circule aceeaşi haină de iarnă la toată familia, vînzînd o cruciuliţă de aur de la botez, pentru a-i cumpăra lui un autor latin — şi cîte sacrificii, cîte greutăţi, cîte momente de spăimîntătoare lipsă, cînd în toată casa se făcea o tăcere şi o frică de numai se uitau unul la altul şi oftau. Nici un ajutor, nici o speranţă de nicăiri !44 (p. 19) Şi
     * C. Vrajă, în chestia păturii culte, în Munca, din 18.IV.1893, p. 4.                                                                    . .
125
această mizerie pe care o îndură şi alte clase nenorocite e mult mai sfîşietoare la aceste familii, ca a lui Dan, de mici burghezi, şi aceste „familii cinstite şi mîndre în nenorocirea lor“ (p. 19), căci această clasă are şi ambiţiunea de a-şi ascunde sărăcia şi mizeria.
    Şi acestea îl făceau pe Dan, cînd era copil, să viseze treaz la pungi de bani şi la însănătoşirea prin minune a lui tată-său, vis descris magistral de d. Vlăhuţă. Şi tot acestea o fac pe Smărăndiţa sa să se mărite cu un grec bogat, „ce-i putea fi bunic“, numai ca să-şi uşureze de mizerie familia, întîmplare ce întipăreşte în sufletul lui Dan o urmă cu neputinţă de şters.
    „Smărăndiţa îl privi ţintă în ochi.
    —   Să-ţi spui ?
    —   Da, să-mi spui.
    —      Mă mărit... cu Leonida ; nu-ţi faci idee ce om cumsecade e (Smărăndiţa voia să se convingă mai mult pe ea *), şi ne mutăm cu toţii la ţară. Tu ai să te duci ia Bucureşti. N-ai să mai duci greu de acum...
    Ş-aunci el izbucni intr-un hohot de plîns nestăpînit. Simţea că i se rupe inima de milă, de jale, şi-n capul lui buimăcit răsunau, ca un bocet, aceste două vorbe : Biata Smărăndiţa ! Ş-au podidit-o şi pe ea lacrimile..,‘c
    Vedem dară că atît fondul moştenit, cît şi împrejurările copilăriei lui sînt pricini îndestulătoare pentru melancolie. Şi aceasta ne-o spune şi d. Vlăhuţă chiar, dar şi însuşi Dan :
    „El purta melancolia părinţilor si a copilăriei lui...“ (p. 46).
    „Şi cum a avut o copilărie săracă şi neliniştită, a contractat de mic un fel de reţinere, de ezitare şi de sfială în tot ce făcea...“ (p. 125).
    „Dan îi povestea (Anei) copilăria tristă, decepţiile şi osteneala care-i tăiase orice avînt, orice entuziasm...“ (p. 204) etc.
    Prin urmare, iată cum clasa din care s-a născut Dan şi împrejurările în care a crescut ne explică perfect starea lui sufletească.
    Dar astă stare a fost menţinută şi dezvoltată şi de împrejurările de mai tîrziu.
      * Paranteza criticului.
126
    Dan e un proletar intelectual. El însă nu înţelege viaţa şi mecanismul societăţei în care trăieşte. El se supără, sufere grozav de faptul că nulităţile ajung sus şi, neîn-ţelegînd că asta-i fatal şi că tot fatal este ca un om adevărat să nu ajungă sus; pe dânsul neînvingerea, netrium-ţul lui îl zdrobesc. Căci el socoate că este cu putinţă de a trăi cinstit şi totuşi a încasa mii de lei şi a fi liber. Şi în loc să lupte împotriva mişeliilor, ele îl înving pe dînsul, îl enervează, îl abat. Dan nu are un ideal măreţ şi de aceea nevoile vieţei îl sfărâmă, căci idealul lui e bunul trai, pe care, repet încă o dată, el şi-l închipuie că se poate împăca, în societatea noastră, cu cinstea şi libertatea. Dar despre aceasta voi vorbi mai pe larg cînd voi analiza pe Dan în special din punct de vedere al psihologiei de clasă. Acuma ne trebuie numai atîta, că Dan sufere de faptul că n-a ajuns şi el sus, cu alte cuvinte, sufere de nevoile vieţei:
    „Tata a luptat cu nevoile şi cu sărăcia toată viaţa. Şi eu..." tot ca şi tata, vrea să adaoge Dan (p. 18).
    „Ei (Dan şi prietenii săi) văd că sînt nedreptăţiţi, excluşi de la o soartă mai bună, pe care o visaseră ei în şcoală ... abătuţi moralmente şi enervaţi continuu de ceea ce văd, au ajuns să se creadă dezarmaţi în lupta pentru existenţă..." 1 (p. 181).
    „Un nou tezaur de iluzii... cinci mii de lei... o călătorie în Orient..." (p. 228).
    „Zece mii de lei... o să fie liber..." (p. 316).
    Dan îi povestea (Anei)... decepţiile şi ostenelele care-i tăiase orice avînt, orice entuziasm (p. 204).
    „Toate grijile, toate suferinţele latente... le purta de mult în el, ca pe germenii — ^sîmburele»- d-lui Xeno-pol — unei boale ascunse..A (p. 274).
    Aşadară şi viaţa de mai pe urmă ne explică starea sufletului său. Cu alte cuvinte, atît prin moştenire, cît şi prin împrejurările întregei lui vieţi — şi iprin lipsa unui ideal adevărat — Dan devine melancolic şi enervat. Şi atunci vedem că el sufere de o nevroză de clasă, dacă pot să mă exprim astfel, şi n-avem nevoie de „sâmburele" d-lui Xenopol.
     1 Parcă ar ti o pagină din articolul lui Gherea în care explică pricinile decepţionismului.
127
    Dacă viaţa socială a lui Dan se explică prin cauze sociale, atunci el poate fi studiat din punct de vedere al psihologiei de clasă, căci aceleaşi împrejurări sociale vor produce aceleaşi efecte asupra indivizilor din aceeaşi clasă.
    Mi se pare că am dovedit destul de lămurit că melancolia lui Dan nu e o manifestare a unui „sîmbure“, ci izvorăşte din cauze adinei, care înrâuresc asupra întregii clase a micilor burghezi, din care a ieşit Dan, origine ce ne explică perfect poziţia unui proletar intelectual care doreşte a parveni rămînînd cinstit. Şi mai aîes atunci cînd n-are nici măcar un ideal clar, o stea care să-l conducă în luptă (căci acele năzuinţi nouroase şi pur platonice pentru care Dan se crede în drept a se socoti idealist, ele apăreau numai la sfîrşitul foiletoanelor bur-ghezo-nouroaso-umanitare).
    Şi fiindcă d. Xenopol sprijineşte existenţa „sîmbu-relui“ pe această melancolie, acum, cînd vedem cum se explică ea, şi „sîmburele“ d-lui Xenopol cade. Dar d. Xenopol, sprijinit pe melancolia ca sîmbure, spune că nebunia preexistentă mai rezultă şi de acolo că scenele dramei conjugale a lui Dan nu-s suficiente pentru a produce nebunia. Arătînd însă că sprijinul-melancolia-sîmbure a d-lui Xenopol e falş, desigur că partea a doua, punctul al doilea al argumentării sale rămîne fără bază. Totuşi voi analiza şi acest punct al d-lui Xenopol. Aceasta însă atunci cînd voi vorbi în special despre psihologia lui Dan şi a Anei, căci atunci lucrul va fi mai uşor de arătat şi de înţeles.
    Vom vedea atunci cum afirmarea d-lui Xenopol, cu totul gratuită, că certele între Dan şi Ana — mici incidente în jurul căminului conjugal — n-au putut căşuna nebunia lui Dan, şi cum. faptul că d. Xenopol nu vede decît mici incidente cu totul neînsemnate sînt un caz de miopie foarte caracteristic pentru toţi cugetătorii burghezi, cari de teama stafiei roşie se silesc din răsputeri — chiar inconştient — de a înlătura explicarea unui fenomen social prin pricini tot sociale, pricini adînci, cari stăpînesc, putem zice, toate manifestările vieţii omeneşti. Motiv conştient sau inconştient, care-1 face pe' d. Xenopol să explice melancolia lui Dan nu prin păcătoşia societăţii, ci prin „sîmburele“ d-sale, iar pe Ana să o explice
128
prin isterie, apoi să explice drama casnică prin nebunie şi isterie, iar isteria şi nebunia prin „sîmburele“ lor.
    Tot la analizarea pe larg vom arăta că şi d. Vlahuţă a greşit, căci d-sa n-a înţeles bine, cum vom arăta, drama ce ne-o descrie şi nici nu ne-a dat toată desfăşurarea psihologică a evenimentelor din urmă, ci ne-a pus mai mult jaloanele acestei desfăşurări.                       r~
    Şi Tolstoi în Sonata Kreutzer ne arată dizolvarea unei familii burgheze şi acolo nu se va mira nici d. Xenopol de faptele şi starea sufletească a lui Posdnişev şi nici nu va căuta pricini fiziologice pentru această stare, căci acolo acţiunea e dusă de un geniu ca Tolstoi (care ne dă toată desfăşurarea psihologică, deşi nu-şi poate nici el explica faptul, dovadă teoriile lui filozofice atît de extravagante). Şi dacă familia Posdnişev ajunge pe cale normală la acea disoluţie, dacă Posdnişev ajungea la acea stare sufletească, atunci vom înţelege uşor cum Dan, fire mai nervoasă decît Posdnişev şi în împrejurări mai zdrobitoare decât eroul lui Tolstoi, vom înţelege zic că nu-i defel extraordinar ca Dan să înnebunească.
    Vom vedea în articole viitoare cum cauze sociale adinei sînt la mijloc şi cum cazul lui Dan, ca şi al lui Posdnişev sînt numai mostrele unei stări generale de lucruri, pildele căderii şi descompunerii în care se află familia burgheză normală.
                                           Evenimentul literar, an. I, nr. 12, 7 martie 1894.
    Asupra lui Dan s-au vărsat multe lacrimi de cerneală, toţi l-au plîns şi l-au jălit, căci toţi aceştia s-au văzut în el pe ei înşişi, şi dacă d. Xenopol a cam făcut excepţie, apoi aceasta nu e fără oarecare însemnătate : d. Xenopol, care deja a ajuns, şi care ca atare simpatizează, fireşte, mai mult cu burghejii mari, şi-i reprezintă — nu pe cei mici ca Dan —n-a putut avea atîta simpatie pentru eroul d-lui Vlahuţă ca ceilalţi, care au scris despre acest roman şi oare sînt din clasa lui Dan. însă d. Xenopol tot a arătat durere de inemă pentru Dan, întru atîta întru cît a avut nevoie pentru a lovi în Ana, căci trebuie nu-maidecîb să găsim întotdeauna vinovată pe femeie, pe această femeie pe care o urîm grozav.
    Şi fiindcă am atins această vină, trebuie să spun de la început că nu mă voi uni cu nirnene din cîţi au scris pănă acuma despre Dan şi că nu numai în chestia acestei vine, dar chiar aproape în toate chestiile voi fi de o părere cu totul protivnică părerii curente. Criticile de pănă acuma mi-au făcut impresia clevetirilor de mahala, atît de bine descrise de d. Vlahuţă în Dan la p. 167.
    „— Doamne, dragă, da eu am auzit că el (Peruianu) trăia de mult cu nepoată-sa (Ana).
    —      De patru ani, soro, apoi să-ţi spun eu..., acum doi ani, cînd se zicea că-i bolnavă de tifos, ea avortase...
    Aici din nou lucrează fantazia.
    —      Păcat, era frumuşică săraca !... (criticii noştri nu spun nici măcar acest «săraca») *.
    —      Şi vezi cum făcea pe sfînta !... Da el... ai fi putut să juri...“
    Cucoanele acestea mahalagioaice judecă întocmai ca şi criticii lui Dan.
     * Paranteza criticului.
130
     Planul ce-1 voi urma în analizarea lui Dan va fi ur-mătoriul : voi analiza pe Dan, apoi pe Ana şi după ce vom fi cunoscut pe Dan şi Ana, precum şi împrejurările vieţei lor, voi explica, pe această bază, dizolvarea căsniciei lor şi deznodămîntul romanului. Amintesc încă o dată că eu nu fac critică literară, ci aceea ce arată titlul rubricei sub care scriu.
     Încep cu analiza lui Dan.
     Am văzut, din articolul trecut, că Dan e un om slab, fără voinţă, melancolic, zdrobit de faptul că nu poate să trăiască bine şi am văzut că ideile lui sînt foarte neho-tărîte şi confuze, iar în fond burgheze. Tot în numărul trecut am văzut şi pricinile acestei stări sufleteşti. Acuma ne rămîne să arătăm mai pe larg, să scoatem în relief sufletul lui Dan, să vedem ce simte, ce voieşte şi ce gîn-deşte Dan şi prin urmare cum lucrează el.
     Dan este un om nemulţumit. El însă nu-i nemulţumit de starea societăţii în care trăieşte, pentru că astă societate e aşa alcătuită, încît e un izvor de suferinţă pentru marea majoritate a oamenilor, nu-i nemulţumit pentru că în societatea noastră acei care o ţin pe umerele lor zac în sărăcie şi neştiinţă, ci pentru că el, Dan, nu poate să se folosească cît mai mult de bunurile luate de la muncitori, pentru că el n-are un loc bun la praznicul stăpî-nitorilor. Şi, în adevăr, necăierea şi niciodată nu-1 vedem pe Dan revoltîndu-se de marea nedreptate socială, ci de neajunsurile vieţei lui proprii.
     El îi spunea lui Priboianu că atunci cînd... „oameni ca Veronescu-Prisăcani triumfau, ieşeau din ce în ce mai în lumină cu o statornicie exasperantă, pe cînd cei buni şi cinstiţi rămîneau veşnic în umbră; spectacolul acesta îi zdruncina mintea, îl învenina peste măsură..ete. şi de aceea se duce la Pungeşti (p. 242 şi 243).
    Din această citaţie vedem pe omul care „se înveni-nează“ pentru că alţii ajung sus, iar el, cel cinstit, nu. Dar mizeria celor patru milioane şi jumătate de nenorociţi care sufăr nu-i fac nici un sînge rău, el se gîn-deşte numai la el — şi cel mult la prietenii săi — căci ţăranii şi ceilalţi muncitori nu pot fi cuprinşi, evident, în acei „buni şi cinstiţi care nu se pot ridica sus“, căci. socot că Dan n-a putut plînge pe ţărani că nu ajung ca
131
Veronescu, căci dacă toţi ar ajunge să trăiască aşa de bine ca trîntorul Veronescu, atunci cine dracu ar mai munci ? Şi cine ar fi jos, căci ausul de care vorbeşte Dan presupune un jos. Este limpede că acel cinstiţi nu se referă decît la cei din pătura cultă.
    Dar afară de egoism, mai iese la iveală din această citaţie şi o complectă neînţelegere a lumei. Dan crede că se poate trăi cinstit, şi totuşi avea acelaşi venit ca şi Veronescu. Dacă iei cuvîntul cinstit într-un înţeles juridic, ca să zic aşa, atunci da, căci ajunge să storci munca oamenilor după lege şi să te numeşti cinstit; dar dacă iei cuvîntul cinste în adevăratul înţeles, atunci nu, căci, ca să trăieşti bine — ca Veronescu —■ trebuie să mă-nînci din munca altuia —. şi acel altul e bietul muncitor. Şi dacă Dan visează „vile cochete la Sinaia, unde să stea cu prietenii, şi un venit“... (p. 55), ce visează el în realitate şi în ultimă analiză decît să devie un trîntor mai mult, adecă să sugă şi el mai bine din sîngele şi sudoarea muncitorului ? Căci „vilele" [nu] cad aşa din senin.
    Şi cînd aceste dorinţi nu i se îndeplinesc, el vede împreună cu prietenii săi că „sînt nedreptăţiţi, excluşi de la o soartă mai bună, pe care ar fi meritat-o, în jurul lor mediocritatea etc. ... triumfă..." (p. 181). Vasăzică din pricină că n-au putinţa să aibă vile şi venituri, adică fiindcă n-au putinţa să trăiască de pe spinarea muncitorilor, sînt nedreptăţiţi ! „Ei ar fi meritat o soartă mai bună", adecă ar . fi meritat să jupoaie pe muncitori!! Frumos merit... Şi, în adevăr, sînt „nedreptăţiţi" faţă cu... Veroneştii, căci „merită" şi ei doară să ieie o parte la împărţirea bunurilor furate de la muncitori. Se poate ceva mai dezgustător decît această revoltă pentru că-s „nedreptăţiţi" de tovarăşii lor la împărţeala tîlhăriei ?
    Şi, din pricina acestei „nedreptăţi", ei se revoltează împotriva „ţării" (4.500.000 muncitori şi cel mult 500.000 nemuncitori). Petroni, unul dintre dânşii, o spune, căci el [este] „veşnic activ şi veşnic furios pe ţară" (p. 179)» Şi de aicea suferinţă şi iar suferinţă. Şi, ceea ce este în adevăr curios, e faptul că Dan vede şi el cîteodată că „munca lui era uşoară şi cîştiga foarte mult“ (p. 101), şi totuşi sufere şi se văicărează necontenit, pentru că aceşti indivizi sînt foarte nesăţioşi; „cînd au suta, doresc
132
mia, cînd au mii doresc... o poziţie socială14, cum a zis aşa de bine cineva.
    Fiind astfel prietenul nostru Dan, este învederat că nu ne putem aştepta la nemica bun de la dînsul. Şi, în adevăr, dacă privim sufletul lui pe toate feţele, dacă îl cercetăm în toate împrejurările, îl vom vedea acelaşi.
    Voi continua.
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 13, 14 martie 1894.
*
    Să vedem cum se poartă Dan cu cei ce sufăr (cei ce sufăr adevărat), cum se poartă cu aşa-numiţii umiliţi1. Asta e cam greu de văzut, căci Dan, ca un burghez egoist ce este, nu s-amestecă printre dînşii ; nu se sinchiseşte de dînşii ; el ştie că ei există şi priveşte printr-o prismă, cum am mai zis, burghezo-nouroaso-umanitară, cu alte cuvinte, un fel de moft.
    Tot avem însă două cazuri cînd Dan vine în contact cu ţăranii, dar să nu credeţi că el a căutat acest contact, nu, împrejurările l-au făcut să întîlnească pe ţăran în amîndouă cazurile.
    întâiul caz e atunci cînd Dan merge în excursiune pe munţii de la Sinaia şi cînd canalia de Drăghici loveşte pe un ţăran cu. cravaşa peste obraz, fără ca ţăranul să fi fost întrucâtva vinovat (chiar după morala Drăghicilor). Atunci Dan, cu nervii mai rafinaţi, părăseşte convoiul şi cu el şi aşa-zisul socialist Albert şi, ajungînd pe ţărani, mtră cu ei în vorbă. Şi după scena cea atît de sălbatică, cînd ţăranul era cu faţa sângerată de lovituri, ştiţi la ce se încheie toată vorba ? Aşteptaţi poate mîngîieri sau sfaturi înţelepte, ori vorbe în care să le arate ţăranilor că se poate o viaţă mai bună şi pentru dînşii, de, cum ne-am aştepta de la un om „bun44 şi simţitor, şi cu idealuri înalte, cum zic admiratorii lui Dan ? Ţi-ai găsit! Burghezul Dan şi socialistul Albert se mărginesc, cu un spirit de savanţi analişti, să cerceteze dacă ţăranii păstrează „minie44 în „inima lor largă şi răbdătoare4' (şi amîndoi, după cum iese din frază, socot, ca nişte pântecoşi burtă-verzi, că „răbdarea44 asta ar fi o calitate ! Pe un om cum trebuie,
     1 Cuvînt împotriva căruia protestez cu energie, căci muncitorii sînt nenorociţi, batjocoriţi, dispreţuiţi, dar ei dispreţuiesc şi se împotrivesc stăpînitorilor şi deci nu-s umiliţi.
134
nu răbdarea, ci lipsa acestei răbdări îl bucură...), şi apoi, <ca şi eroul lui Intim, copiilor din satul C. le dăm tiutiun, şi... pleacă vorbind despre „cîte n-ai afla să stai la vorbă cu dînşii" (de ce nu staţi niciodată ?), despre un „roman tras din viaţa de la ţară“ etc... In sfîrşit, un sentimentalism vag, în care nu se vede nici iubirea de egal, nici respectul faţă cu acel care te hrăneşte, nici încrederea că te poate înţelege ţăranul... nemica (p. 89—92).
     Al doilea caz cînd Dan vine în contact cu ţăranii, tot fără voia lui, este acela cînd este numit judecător la Pungeşti. Aicea e un bun judecător, ştie să descurce pe oameni şi — ca la Sinaia — se interesează de ei spre a-i studia uitîndu-se în sufletul lor ca „într-o lume vastă şi necunoscută" (p. 251). Dar atîta tot, şi aceasta, repet, fără voie. Prin urmare, aceeaşi privire de la distanţă, acelaşi sentimentalism vag, lipsa de iubire de egal; şi niciodată nu-l vedem pe Dan căutînd un contact voluntar cu ţăranii ; afară decît la judecătorie, niciodată nu vorbeşte cu ei şi nu se interesează de ei. Şi aceasta, apoi, nu rimează nici defel, mi se pare, chiar şi cu studiul vieţii ţărăneşti pentru roman. Şi dovada spusă şi recunoscută despre cele de mai sus ne dă însuşi Dan prin faptul că — pentru el, ca şi pentru eroul lui Intim —, ţăranii nu-s oameni, căci atunci cînd se duce la Pungeşti el ştie că se duce în singurătate, ca şi eroul lui Intim la satul C. „Ce liniştiţi or să fie, retraşi, neştiuţi de nimene“, gîndea Dan (p. 238). „Ei se simt izolaţi de lume, tot ce-i înconjură li se arată ca o răsfrîngere a închipuirei lor.“ (p. 248) Aici vedem că ţăranii sînt socotiţi chiar ca neînsufleţiţi, căci ei dispar în totalitatea acelor lucruri ce numai ele pot părea în anumite stări sufleteşti ca nişte închipuiri. „Aţi fugit de lume ?“, îi spunea un glas ce se deştepta într-însul (p. 276). Aşa că-i curios ca un om care sfîrşeşte foiletoanele cu fleacuri despre „veacul care vine" (şi Albert admiră !), care visează la romane despre ţărani (pe spinarea cărora romane să ajungi să ai „vile", „venit de 10 000 franci" etc.), care, în sfîrşit, e, sau se zice, umanitar şi cîte altele, aşa că-i curios să se creadă în pustiu între ţărani (căci pe jidanii din Pungeşti, Dan, care cred că-i antisemit, nu putea să-i „considere") ?
                            O fi curios, dar se explică : Dan, ca minte, e un fel de ideolog burghezo-umanitar, dar ca simţire (prin urmare, ca viaţă) e un perfect burghez ca oricare altul şi e
135
uşor de înţeles că în timpul cînd nu făcea teorie, precum momentele din care am scos citaţiile de mai sus, el vorbea şi se manifesta simţirea şi ideile-i adevărate, nu cele de paradă şi de foileton. Dar, la urma urmei, chiar dacă teoriile lui n-ar fi fost numai în minte, ci ar fi avut în-rîurire şi asupra inimei — şi poate să susţie chiar cineva aceasta — oare aceste teorii nouroase şi simţirea formată de aceste teorii nu s-ar împăca cu nepăsarea faţă cu ţăranii ? Cred că da. Căci teoriile acestea ale lor i-au adunat într-o „castă“, „izolaţi de lume“ (p. 211). Şi nici nu se poate altmintrelea, pentru că aceste teorii burghe-zo-umanitare spun că omenirea e un tot armonic, cu alte cuvinte, în omenire nu sînt clase antagonice. Fiind aşa, atunci evident că iubirea ce poate să rezulte din aceste teorii e iubirea de „omenie" în genere, cu alte cuvinte, iubirea de o himeră (zic himeră pentru că „omeni-rea“ ca un tot armonic social nu există). însă un om nu poate [avea] o iubire adevărată, concretă, pentru o himeră ; acea iubire de oameni trebuie să-şi găsească un obiect concret asupra căruia să se reverse. Şi pentru umanitarii noştri, de cari vorbim, acel obiect concret asupra căruia să se reverse iubirea de oameni e o clasă, şi trebuie să fie o clasă, căci nu putem iubi două clase antagonice deodată ; şi această clasă e pătura cultă care trăieşte în „castă“, e „izolată de lume".
    Vedem dară că teoriile burghezo-umanitare cari neagă existenţa claselor nu se puteau împăca cu iubirea clasei muncitorilor, căci dacă ar fi iubit-o, ar fi trebuit s-o iubească numai pe ea, deci ar fi renunţat la teoriile-i idealiste despre omenirea ca tot armonic. Pe cînd iubirea ce o avea numai pentru clasa lui se împăca foarte bine cu teoria „omenirei ca tot armonic", întăi, pentru că această iubire e înnăscută şi inconştientă şi, al doilea, pentru că interesul clasei lui Dan cere numaidecît teoria că omenirea nu-i împărţită în clase duşmane, căci aşa îi convine ; nu se zbuciumă orice burghez să-ţi dovedească că nu-s clase ?
    Var, ceea ce am amintit şi mai sus, chiar aceste teorii nu se împăcau cu simţirea lui Dan. în adevăr, aceste teorii, aşa cum sînt ele, dacă ar putea să facă să fie şi simţirea ca ele, atunci omul cu simţirea formată de dînsele ar fi un om de oarecare superioritate morală şi s-ar purta omeneşte cel puţin cu acei în contactul cărora tră-
136
ieste. Se ştie, de pildă, despre superioritatea şi disciplina morală a lui Guyau — burghez umanitar —, autor favorit al lui Dan, ca şi al eroului lui Intim —, se ştie purtarea lui faţă de rude înaintea morţei. Ei bine, la Dan nu vedem aceasta, la dînsul vedem un veşnic dezechilibru între simţire şi minte. Ca dovadă voi aduce chipul cum se poartă el cu Ana atunci cînd se întorc din Basarabia, de la înmormîntarea tatălui Anei. Ana, fireşte, era tristă şi nu-i ardea tocmai de amor, şi Dan „avea clipiri de revoltă, de răutate. Pînă-n gît îi venea să-i spuie : -«Ce vasăzică asta ? Parcă l-aş fi omorît eu...»“ „Ş-atunci tresărea ca dintr-un vis prăpăstios... se uita la Ana şi-i cerea iertare... de ce era să-i spuie“ (p. 236). Aicea vedem -cum simţirea lui, fondul lui egoist şi imoral iese la lumină şi cum venea în contrazicere cu ideile lui, cu gîn-•direa lui conştientă. Dovezi despre acest dezechilibru între minte şi simţire sînt multe în Dan; le voi atinge insă pe fiecare la locul lor, pentru ca să nu fiu nevoit a repeta o citaţie de mai multe ori.
    Ne-a rămas de analizat pe Ana, chipul în care Dan priveşte pe Ana şi pe femeie în genere — şi, pe urmă —, vom căuta să explicăm dizolvarea familiei acesteia, dezbinarea dintre Dan şi Ana.
                                             Evenimentul literar, an. I, nr. 14, 21 martie 1894.
    Am văzut în trăsături generale eine-i Dan. Ne-a mai rămas însă o chestie foarte însemnată, şi anume modul cum priveşte el femeia, cum priveşte el pe Ana. In romanul d-lui Vlăhuţă nu găsim, în această privinţă, nici o mărturisire a lui Dan, cum am găsit în alte privinţi. De aceea vom fi nevoiţi să deducem această parte a sufletului lui Dan din purtarea sa faţă cu Ana şi să surprindem ceea ce el însuşi nu ne spune hotărît. Dar, pentru aceasta, trebuie să vedem mai întăi eine-i Ana.
    Vom împărţi viaţa Anei în trei faze : 1) copilăria ei pănă la vîrsta de 16 ani, 2) de la 16 ani pănă la mări tarea ei cu Dan şi 3) timpul de la măritare şi pănă la nebunia lui Dan, cu care se sfîrşeşte romanul d-lui Vlăhuţă..
    După ce vom fi analizat pe Ana în toate aceste faze, se va vedea şi raţiunea pentru care am despărţit viaţa Anei în aceste trei perioade.
    Faza întâia, adică timpul copilăriei Anei, nu ni-i dată, ci numai amintită de d. Vlăhuţă, pentru că romanul d-sale nici nu se începe decît de la a doua fază a Anei, de cînd avea ea 16 ani. Această fază dintâi însă este foarte importantă, şi de aceea, pe baza puţinelor date ce ni le dă în treacăt d. Vlăhuţă, vom căuta să arătăm care a fost starea sufletească a Anei în această fază, ce împrejurări au condiţionat această stare cu care se prezintă pe pragul romanului şi pe care se vor grava tot ceea ce vor lucra asupra ei în celelalte două faze.
    Ana e născută din o familie de boieri mari. In mar-genile influenţei ce se poate da eredităţii asupra sufletului omenesc, ea a trebuit să moştenească toate apucăturile clasei din care făcea parte : lene şi dispreţ pentru cei mici.
138
    Născută din boieri, ea a fost crescută în obiceiurile ;şi gîndurile acestei clase, şi astfel ceea ce moştenise se -dezvoltă şi se întări şi de către condiţiile în care crescu. Înconjurată de slugi, crescută în acea atmosferă „unde inima nu bate, unde capul nu gindeşte“ * decît după o ■anumită modă, moda bogatului leneş şi despreţuitor, caracterul Anei nu putea să ieie altă culoare decît aceea a clasei ei. Fiind bogată, neavînd nevoie de muncă ca să trăiască, fiind crescută după maxima că „femeia trebuie :să se instruiască în vederea măritişului14, o şi vedem pe Ana în această fază, înfumurată, leneşă, neînvăţînd decît franţuzeşte, piano şi istoria sacră, adecă întregul bagaj cultural ce se cere unei femei din lumea mare. Acasă i ■se eomplectează astă educaţie : soră-sa — femeia atît de înfumurată şi de sacă a ministrului Lambrino — o duce prin baluri, o dezgustează complect chiar şi de franţuzească şi istoria sacră. Şi „Ana avea rochii multe, de o eleganţă şi de o scumpete.(p. 57).
    Aşadar, în această perioadă a vieţii ei, Ana e pusă tocmai în astfel de împrejurări încît să devie tipul femeii din societatea „înaltă14, fără inimă şi incapabilă de a gîndi altăceva afară decît la aventuri galante, baluri şi rochii scumpe — şi pentru acestea un bărbat bogat.
    Şi cu toate că în Ana vedem enorma întipărire a acestor împrejurări, despre cari am vorbit, totuşi în ea era •o parte bună, însoţită de o putere de rezistenţă care o face să nu se plieze complect sub puterea acestor împrejurări şi să poată fi capabilă, deşi crescută cum am văzut, .şi de altăceva. Şi această parte bună a ei, datorită unei inteligenţe entuziaste şi poate şi faptului că rămăsese orfană de mamă — lucru ce, pe de o parte, făcea să se micşoreze influenţa distrugătoare a vieţii familiale boiereşti, iar pe de altă parte, îi dăduse acea simţire fină şi iubire potenţială pentru alţii, ce o au orfanii — această parte neîndobitocită dintr-însa ne explică acele revolte copilăreşti ale ei din pension, revolte care ar putea fi luate drept manifestări isterice, dacă n-am cunoaşte pe Ana mai pe urmă.
       „Unde capul nu gindeşte, unde inima nu bate", vers în poezia Linişte de A. Vlăhuţă.
139
    Această parte bună, înnăscută în ea, ne va explica posibilitatea fazei a doua din viaţa Anei, fază în care eroina noastră ne inspiră oarecare simpatie 1.
    Această a doua fază începe atunci cînd ea, fată răsfăţată şi obraznică, începe să se intereseze de lecţiile lui Dan.
    Să vedem pe Ana în faza a doua.
    Ea intră în această fază cu caracterul format de împrer-jurările stupide ale creşterii ei şi fără nici o rezistenţă, conştientă împotriva împrejurărilor şi a sufletului său, rezistenţă ce ar fi putut-o căpăta numai dintr-o cultură intelectuală adevărată — şi Ana era incultă. Vine însă cu acea parte înnăscută, de care am vorbit, şi care se manifesta într-o inteligenţă scînteietoare şi entuziastă, pe-de o parte, şi printr-o rezistenţă morală, din altă parte.
    Factorul extern, care deşteaptă într-însa aceste părţi bune, este Dan, sînt lecţiile lui.
    Dan era un om cult, cu idei umanitare, deşi burghez,, şi era un om răbdător.
    Ana [este] deocamdată obraznică cu dînsul, în curînd însă partea rea dintr-însa lasă locul părţii bune şi atunci Ana „sfîrşi prin a înţelege şi a se căi11... „rămînea exta-ziată“ şi „directoarei nu-i venea să creadă14 (p. 59), şi cum ar fi înţeles biata directoare această schimbare !
    Aci vedem cum inteligenţa ei scînteietoare se extazia înaintea ştiinţei ce o expunea Dan şi cum partea cea bună a simţirii ei o făcea să-i pară rău că a fost- obraznică faţă de un om aşa de răbdător.
    O dată scoasă la suprafaţă această parte a sufletului ei, Ana se va îndrepta necontenit, eît timp împrejurările vor ajuta la această îndreptare, imediat însă ce împrejurările — pricina scoaterii la iveală a părţii bune — vor fi înlăturate, Ana se va întoarce iar acolo de unde plecase.
    Înainte însă de a expune această evoluţie progresivă a Anei, să vedem faptul principal care se naşte aicea chiar la început : amorul dintre Dan şi Ana, să vedem cauzele care l-au făcut, din ambele părţi, să se nască.
    Afară de alţi tineri, cu cari va fi venit în contact, în roman o vedem pe Ana faţă cu Dan şi Drăghici. Se ştie
                                       1 Simpatie, întru cît ea, incultă şi boieroaică, a putut cel
puţin un moment să se ridice mai sus decît comunul. Şi întru cît la urmă nu-i principala vinovată.
140
cită atragere au femeile în genere, şi boieroaicele în specie, pentru ofiţeri. Şi Drăghici făcea destulă curte Anei. Totuşi ea îl preferă pe Dan, care era timid, care nu-i vorbea de amor, pentru că Dan era cult, avea idei „generoase11, era literat, era „om bun“ 1.
    ...„Numai Dan i-a deschis mintea la lucruri frumoase, la lumea asta de impresii fericite şi de gînduri mari şi generoase..(p. 150). „Ştii cum te citeşte ş-adună tot ce scrii...“ (zice tatăl Anei lui Dan, p. 61).
    Vasăzică Ana era amorezată nu numai de chipul lui Dan. ci şi de sufletul său şi, cum reiese din roman, mai mult de suflet decît de chip. Şi e o notă foarte bună pentru această boieroaică că, dintr-atîţia „juni eleganţi şi bogaţi11, ei să nu-i placă nici unul, ci Dan.
    Dacă Ana s-a amorezat mai mult de sufletul lui Dan decît de chipul lui, apoi nu se poate zice aceiaşi lucru şi despre Dan.
    Nu putem arăta asta acuma, căci ar trebui să anticipăm prea mult asupra celor ce avem de spus mai pe urmă, şi atunci am fi nevoiţi să repetăm aceleaşi citaţii de două ori — dar putem spune dinainte că concluzia Ta care vom ajunge e că Dan s-a amorezat mai mult ‘dşe chipul ei decît de sufletul ei.
    în articolul viitor vom vedea cum partea cea bun® -din Ana se tot dezvoltă în detrimentul celei rele. Şi pe •urmă vom ajunge la căsnicia Ana-Dan, care formează a treia fază din viaţa Ariei.
                                         Evenimentul literar, an. I, nr. 17, 11 aprilie 1894.
                                        1 Am spus că Dan avea idei nouroase înaintate, dar în Jon-
dul simţirei nu-i intrase nici astă „înaintare “. Vom vedea cum aceste id,ei şi această contrazicere între aceste idei chiar şi simţire au să explice tragedia de la sfîrşit.
                                                                                                                    H*
    Am văzut în numărul trecut cum Ana începe să trăiască o viaţă nouă, viaţă în care partea boierească din-tr-însa cedează cîte puţin locul părţii celeilalte — bune. De aicea însă nu urmează că Ana scăpase de influenţa moştenirii creşterii ei — de influenţa clasei din care făcea parte. Dovadă despre aceasta este modul ei de viaţă, care-1 duce şi acuma, este chipul cum priveşte ea pe nenorociţi, de care n-o doare inema şi pe cari-i dispreţuieşte din suflet. Aceasta o putem vedea din descrierea îki-tîmplării de la Sinaia eu cei doi ţărani bătuţi de secătura de Drăghici.
    Trec doi ţărani pe lîngă grupul lor, ţăranii le fac semn să se ferească în lături, căci nu pot opri caii, ce trăgeau nişte scânduri; însă boierii noştri nu dau în lături şi cucoana lui Lambrino e răsturnată ; atunci Drăghici începe să lovească pe ţăran cu cravaşa peste obraz. Dan şi Albert se indignează. Ana însă nicidecum, ba încă se uită cu ironie la ei, cînd părăsesc această grupă de cioclovine, şi ea exclamă : „C’est idiot“. Adecă este idiot să te sinchiseşti de nişte mojici şi, din pricină că au foţst bătuţi, să părăseşti „amabila" companie a lui Drăghici & C-ie.
    Ceea ce voiam să arătăm noi e că în acest suflet boieresc începuse să încolţească o parte bună, care, dacă ar fi fost dezvoltată, ar fi ajuns să învingă partea cea ve^-che, ar fi ajuns să-i cultive şi simţirea.
    Această ivire a părţii bune, care formează, cum am spus, a doua fază din viaţa Anei, începe atunci cînd boieroaica noastră obraznică, leneşă şi cu gîndul numai la baluri începe să se intereseze de lecţiile lui Dan, să ră-mîie „extaziată", iar „privirea ei inteligentă s-aprindea de căldura frazelor lui, faţa i se lumina" (p. 103), căci ea „sfîrşise prin a înţelege şi a se căi" (p. 59). Şi ea spunea
142
singură „cit era de proastă-nainte, şi cum numai Daţi: i-a deschis mintea la lucruri frumoase, la lumea asta de impresii fericite şi de gînduri mari şi generoase; şi-i vorbea de artă, de entuziasm, de ideal — îşi aducea aminte fragmente din lecţiile lui, glasul ei se emoţiona..." (p. 150).
    Vedem dară că la dînsa aceste gîndiri mari şi generoase nu erau numai o etichetă pentru a poza în faţă deşteaptă, ci ea credea serios în ele, „glasul ei se emoţionai cînd vorbea despre dînsele. Şi ca dovadă că ea începuse serios să se transforme e căldura cu care apăra şi se interesa de scrierile „umanitare" şi „entuziaste" ale tinerilor literaţi români.
    „Ştii cum citeşte ea ş-adună tot ce scrii ? Uite-aşa are un teanc acasă..." (p. 61) Şi ea nu numai cetea, dar dorea să insufle şi altora aceste idei ale ei, şi ce fericită e Ana cînd poate să dovedească lui Peruianu valoarea! scriitorilor români.
    Peruianu susţine, fără să-i fi cetit, că literaţii noştri sînt nişte „şarlatani" proşti. Ana îi laudă : „Petroni e un talent" (p. 131), „sînt unii foarte talentaţi : cum e Ste-lian, cum e Graur... nici nu i-ai citit şi vorbeşti aşa... fără să ştii". Şi cînd bestia de Peruianu, din motive scabroase, îi spune să vie şi să-i cetească din scrierile literaţilor români, cu ce hărnicie şi entuziasm alege Ana tot ce i se pare ei mai bun (p. 142—3—4). Şi cînd ea. ceteşte lui Peruianu şi cînd îl vede mulţumit (sărmana Ana nu înţelegea acea mulţumire !), „s-aprinde de bucuria triumfului, glasul îi devenea mai sigur, mai cald" (148)... „O, i-ar fi citit zile întregi fără să ostenească, cine se osteneşte vreodată de triumf ?“ (p. 149).
    Şi în acest timp ea, care-şi petrecuse copilăria în baluri şi petreceri, n-o mai interesează acestea : „Săptămîna viitoare e bal la soră-sa. N-are să se ducă..." (p. 145)
    Dacă am judeca pe Ana din punctul de vedere al absolutului, atunci toate acestea n-ar fi decît o slabă notă bună pentru dînsa ; dar trebuie s-o judecăm relativ şi, în acest caz, cînd nu ştim că ea era crescută de înfumurata de soră-sa, femeia lui Lambrino, cînd ştim că era incultă, înconjurată şi curtată de „don juani" seci şi gă-găuţi, cînd avem în vedere toate acestea, atunci înţelegem bine că ea este o excepţie bună între semenele sale, că, în raport cu împrejurările vieţii sale şi cu ceea ce
14S
ne-axn aşteptat de la dînsa, ştiind aceste împrejurări, ea este mai presus de împrejurări şi de aşteptările noastre. Pentru o fată din clasa lui Dan, cu cultura lui Dan, purtarea pe care o are Ana n-ar fi nemica extraordinar, dimpotrivă, o asemenea purtare ar lăsa mult de dorit, căci ar fi mai prejos de ceea ce i-am putea cere noi ; la Ana însă, această purtare cu totul neconformă împrejurărilor distrugătoare în care se afla, repetăm, e o notă bună.
    Cînd Ana e deflorată de Peruianu, starea ei nenorocită, suferinţele ei sînt un purgatoriu care contribuie şi ele la înnobilarea sufletului ei.
    Căci suferinţa şi umilirea ei au reacţionat puternic asupra sufletului său, au contribuit la înăbuşirea acelei părţi a sufletului ei — partea boierească — produsă de lene, trai bun fără grijă, neştiinţa suferinţei, au trezit-o, în sfîrşit, din acea amorţeală îndobitocitoare a simţirii, proprie high-life-xiLm nostru.
    Cu această stare sufletească ni se prezintă Ana în momentul căsătoriei ei cu Dan.
    De acuma înainte vom studia această căsnicie, şi vom studia-o pe larg, fiindcă această parte din viaţa lui Dan şi a Anei este cea mai interesantă pentru articolul nostru — ea ne arată una din cele mai însemnate manifestări şi instituţii burgheze, familia.
              Evenimentul literar, an. I, nr. 18, 18 aprilie 1894.
                                                                  A
                                     *
    In articolele precedente am văzut eine-s Dan şi Ana. Acuma să vedem căsnicia lor, adecă să vedem cum sie poartă unul cu altul şi să arătăm de ce se poartă aşa şi nu altmintrelea.
    Această căsnicie ce vom studia-o e una din cele mai curate şi mai cinstite căsnicii burgheze. In genere, familia burgheză e întemeiată pe negustorie. Iar ca excepţii sînt familiile întemeiate pe dragoste. Familia Dan-Ana e dintre acestea din urmă. Şi, studiind această familie, vom studia familia burgheză în aspectul ei cel mai moral şi cel mai înalt.
    Am zis că familia Dan-Ana e întemeiată pe dragoste.
    Cum că la Dan dragostea e motivul eare-1 face s-o ia în căsătorie pe Ana se vede uşor din aceea că el ştia că Ana sărăcise şi : „De cînd Dan aflase că Ana e săracă, simţea c-o iubeşte în adevăr cu tot focul...“ (p. 182), şi în adevăr el e îndrăgostit grozav de dînsa, şi niciodată nu se gîndeşte la zestre.
    Despre Ana, atît de batjocorită de cei ce au vorbit despre romanul d-lui Vlăhuţă, nu putem spune decît tot ca şi despre Dan : tot dragostea a împins-o să se mărite eu el. S-a zis că Ana s-a dus după Dan ca să scape din situaţia grea în care se afla : săracă şi nenorocită de Peruianu ; iar d. Xenopol a înaintat părerea că d. Vlăhuţă ar fi fost mai logic şi mai natural dacă ar fi făcut din Ana o femeie care merge după Dan ca să scape din situaţia ei încurcată, care nu ţine la Dan, care îi în-şală... etc.
    Toate acestea sînt false şi dacă d. Vlăhuţă ar fi făcut cum spune d. Xenopol ar fi greşit grozav din punct de vedere psihologic, ne-ar fi dat un tip nelogic cu sine însuşi, căci cum s-ar fi împăcat începutul vieţii Anei şi cu sfîrşitul ce i-1 împrumută d. Xenopol ?
143
       Ca să vedem falsitatea judecăţii celor ce vor să facă din Ana o femeie ce se mărită pentru carieră, n-avem decît să luăm în samă cînd se îndrăgosteşte ea de Daîn. Ea începu să se îndrăgostească de Dan încă de cînd era în pension : „Adesea o vedea la teatru (pe cînd Ana era externă la şcoală) ş-atunci ochii lor, în mulţime, găseau parcă o plăcere nouă de a se întîlni, de a-şi căuta o linie de privire printre capetele care se mişcau şi de a-şi trimite gînduri de mulţumire, de ascunsă înţelegere, de ,simpatie...“ (p. 59).
       Şi am văzut, cînd am vorbit despre Ana în special, cum ea spunea entuziasmată că Dan „i-a deschis min-tea“, cum aduna tot ce scria el etc... Şi toate acestea mai înainte de a fi violată de Peruianu şi de a şti că-i săracă, căci tatu-su nu-i spusese cum îi stau afacerile băneşti.
       Prin urmare, Ana se îndrăgosteşte de Dan şi nu se mărită cu el pentru că era săracă şi nenorocită de Peruianu.
       Dar dacă dragostea e ceea ce-i uneşte pe Dan şi pe Ana, să vedem ce fel de dragoste e asta.
       Ce este dragostea ? Şi anume dragostea pentru un individ, nu dragostea de oameni în general ? Este un fel de afinitate 1 între doi oameni.
       Dacă este o afinitate între doi oameni, atunci, fireşte, trebuie să fie o afinitate între toate chipurile de a fi ale acestor doi oameni. Un om ni se prezintă nouă sub mai multe aspecte : ca trup, ca simţire, ca minte. Aşadară, afinitatea dintre doi oameni, ca să fie complectă, trebuie să fie din aceste trei puncte de vedere : trebuie să fie afinitate fizică, ca să zic aşa, adecă fiecăruia dintre cei doi să-i placă celalalt ca fizic, să-i placă faţa aşa cujn este ea, cu gura, nasul, ochii etc. ; trebuie să fie afinitate de simţire, adecă să simtă bucurie şi întristare cam în aceleaşi împrejurări; trebuie să fie afinitate de minte, adecă să gîndească la fel, să aibă aceleaşi idealuri, aceleaşi concepţii în diferitele chestii.
       Această afinitate însă nu trebuie să fie numaidecît complectă, ci numai întru atîta întru cît sufletele lor să nu se contrazică. Şi aceasta cu atît mai mult cu cîţ azi este cu neputinţă să existe un om complect din punct de
                                      1 întrebuinţez cuvîntul afinitate în ambele sale înţelesuri.
146
vedere sufletesc, şi prin urmare există nevoia de a-ţi căuta compleetarea în alt suflet — în amor în sufletul femeii.
    Această afinitate este imposibilă în genere la familia burgheză : 1. Pentru că astăzi condiţiile sociale fac ca ocupaţiile bărbatului să se deosebească atît de mult de ale femeii, încât ei trăiesc două vieţi cu totul deosebite, ceea ce face cu neputinţă afinitatea de sentimente şi idei. 2. Pentru că familia, dezvoltîndu-se şi ea conform cu evoluţia omenirii, a ajuns azi la stadiul în care femeia e faţă cu bărbatul ca salariatul faţă cu patronul.
    Am văzut însă că pentru ea doi oameni să fie indisolubil legaţi trebuie să existe între dînşii o afinitate din toate punctele de vedere.
    Fiind însă că familia burgheză face cu neputinţă afinitatea sufletească, de aceea în amor s-ar părea că sexualitatea trebuie să joace rolul principal, că numai afinitatea de came ajunge să lege nedisolubil pe un bărbat şi o femeie, şi Schopenhauer a făcut o întreagă teorie în a sa Metafizică a amorului asupra amorului, tratîndu-1 din punct de vedere curat fiziologic. Şi această predominare a sexualismului, atît în teoriile învăţaţilor, cît şi în viaţă, a făcut pe alţii să ajungă la cealaltă extremitate r să alunge sexualitatea din amor, cum a făcut Tolstoi în cartea sa filozofică Viaţa şi-n Sonata Kreutzer.
    Dar amorul adevărat, cum, am spus, trebuie să fie Şi este o afinitate între toate chipurile de a fi a doi indivizi : trup, simţire, minte. Căci este curios a admite că între doi bărbaţi cu simţire şi minte opusă nu poate să fie prietenie, şi a nu admite că nepotrivirea între această simţire şi minte (teorii ştiinţifice, sociale, ideal etc.) n-are nici o valoare în legătura dintre un bărbat şi o femeie. Noi credem că tocmai, dimpotrivă, în legătura dintr-un bărbat şi o femeie, afinitatea sufletească e şi mai trebuincioasă, pentru că ea înnobilează şi îndreptăţeşte sexualitatea.
    Cînd între un bărbat şi o femeie nu-i decît afinitatea de carne, atunci, după cele spuse mai sus, vedem că această afinitate e ou totul incompleetă, prin urmare neprezentînd nici o garanţie de durabilitate, căci îi lipseşte tocmai acea afinitate de suflet, la adăpostul căreia
147
se menţine şi afinitatea de oarne1. Şi în acest caz, cînd afinitatea e numai de carne, soţii nu sînt decît nişte instrumente de plăcere. Şi fiindcă familia burgheză, cum am văzut şi cum vom arăta pe larg mai pe urmă, nu-i, în cazul cel mai bun, întemeiată decît pe afinitatea de came, şi fiindcă bărbatul e acel ce determină femeii această condiţie, de aceea „femeia azi nu serveşte decît ca obiect de plăcere14. ■
    Cînd spunem însă că afinitatea sufletească face amorul trainic şi înalt nu înţelegem că orice afinitate între orice fel de suflete e capabilă de aşa ceva. Este evident că afinitatea sufletească între doi tîlhari, de pildă, nU va face un amor cum trebuie. Această afinitate atunci va fi înălţătoare cînd va fi între două suflete, care corespund —- sau măcar se apropie — cu cel mai de pe urmă stadiu al evoluţiei sufletului omenesc dintr-un moment dat ; iar afinitatea a două suflete ce reprezintă degenerarea sau nişte stadii inferioare ale evoluţiei sufletului omenesc, cum ar fi afinitatea între doi tîlhari, nU va putea face trainic amorul, pentru că, reprezentînd ceva degenerat, se va nega, se va distruge pe sine însăşi. Cu alte cuvinte, amorul, ca produs social, atunci va fi trainic cînd afinitatea sufletească se va întemeia între două suflete care se vor mişca concordant cu pulsul evoluţiei omeneşti, sau care cel puţin nu vor fi în dezacord cu această evoluţie.
    Am văzut că, din pricina rolului social cu totul deosebit al soţilor, în familia burgheză nu poate fi vorba de afinitate sufletească. Dar chiar dacă ne închipuim o afinitate sufletească între doi burghezi, apoi această afinitate nu poate da naştere la o dragoste indisolubilă :
    1. Pentru că sufletul unui burghez este individualist şi afinitatea a două suflete individualiste, a două interese individualiste, niciodată nu poate da un tot armonic, căci individualismul e antisocial şi în dezacord eu evoluţia sufletească a omului şi 2. pentru că, din pricina dezvoltării istorice a omenirii, burghezul întotdeauna pri-
     1 Din pricina nesocotirii afinităţii sufleteşti, unii au ajuns să susţie poligamia. Schopenhauer o susţine aşa cum o ştim toţi. Max Nordau spune că omul prin natura sa e poligam, în sensul că trebuie să-şi schimbe femeile în Viaţa sa (Minciuna matrimonială).
148
veşte chiar inconştient pe femeie ca inferioară, de unde urmează o înstrăinare şi neîncredere reciprocă.
    De aceea nu urmează că nu sînt şi excepţii şi, cu atîta mai mult, cu cît, chiar în viaţa burgheză sînt ten-dinţi oare dacă nu sînt din cele mai capabile de a grupa două suflete — într-un tot armonic — în jurul lor, totuşi nu-s antisociale. Aşa, de pildă, tendinţele filantropice, naţionaliste ete.
    Ceea ce voiesc însă să arăt este că în genere familia burgheză e pe cale de disoluţie din pricina rolurilor sociale deosebite a soţilor, care înstreinează sufletele, şi din pricina chiar a acestor sufete înseşi.
    Şi că aceasta este adevărat, dovadă operele beletristice ale celor mai adînci observatori. Maupassant, Bour-get, Tolstoi etc. în scrierile lor ne arată cu sau fără voie această disoluţie. Nu vorbim aicea bineînţeles de lumina în care pun ei acest fenomen. In special Tolstoi, în toate romanele sale, ne dă disoluţia familiei burgheze pe cale naturală şi ne dă disoluţia familiei burgheze în genere» căci el, făcînd un roman de psihologie socială generală, dă bucăţi din viaţă de acele în care cauzele disoluţiei sînt comune oricărei familii burgheze. El nu ne dă cazuri excepţionale. Şi acel care vrea să studieze familia burgheză trebuie numaidecît să cunoască lucrările acestui geniu colosal, şi mai ales Război şi pace, Ana Karenîna şi Sonata Kreutzer.
    Ar putea spune unii că disoluţia familiei n-are de pricină diferenţierea ocupaţiilor bărbatului şi femeii şi individualismul burghez, d destrăbălarea nervoasă, ou alte cuvinte, că n-ar fi cauze sodale la mijloc, d pur fiziologice. Acest chip de a privi lucrurile e însă o greşeală de logică, cad destrăbălarea nervoasă e chipul cum se manifestează fenomenul de care am vorbit, şi noi căutăm tocmai cauzele acestui fenomen. Insă, cum un lucru nu poate să fie cauza sa proprie, este evident că destrăbălarea nu poate să aibă de cauză destrăbălarea, ded trebuie să fie altăceva, şi acest altceva l-am văzut.
    Acuma, înarmaţi cu aceste prindpii generale, să trecem la analizarea familiei Dan-Ana.
                                             Evenimentul literar, an. I, nr. 20, 2 mai 1894.
149
                                                      *
    Am arătat în articolul precedent că Dan şi Ana s-au luat din dragoste. Am văzut de asemenea ce este dragostea şi cari sînt elementele care o compun. Să vedeta acuma ce fel de dragoste a fost între Dan şi Ana.
    Am spus că o dragoste, ca să fie complectă, adevărată şi deci durabilă, trebuie să fie din cele trei puncte de vedere : trup, minte, simţire. Dacă vom analiza relaţiile dintre Dan şi Ana, atunci vom vedea că între dînşii —- şi mai cu samă din partea lui Dan — nu era decît dragostea trupească. Afinitate de minte şi simţire, despre care am vorbit în celalalt articol, nu era, şi deci iubire sufl'ee tească n-a existat între Dan şi Ana, şi — repet încă o dată — mai cu samă din partea lui Dan.
    Ce legătură sufletească putea să fie între Dan şi Ana ? El era cult şi ea incultă, el avea ocupaţiile lui deosebite si ea nici una, sau gospodăria, el avea simţirea proleta-riului intelectual şi ea a boieroaicei. Vasăzică ei se deosebeau din două părţi : 1. Erau din clase deosebite şi 2. aveau ocupaţii deosebite. Aşa că putem spune a priori că legătură sufletească nu putea să existe între dînşii. Dar ceea ce putem spune a priori se adevereşte perfect cind analizăm mai amănunţit romanul d-lui Vlăhuţă.
    în toată viaţa lor ă deux nu-i vedem niciodată călăuziţi de ceva ideal — de un scop oarecare mai îndepărtat de materialismul practic, ba am iputea spune că n-au nici un scop comun de orice natură, nu urmăresc împreună nici o ţintă oarecare, afară poate de banii ce i-ar putea aduce vînzarea lucrărilor lui Dan. Dar acest unic scop nu-i de ajuns pentru a uni sufleteşte pe doi oameni şi a-i uni indisolubil, nu-i de ajuns pentru a stabili simpatie între două suflete, căci acest scop negustoresc n-are nemica ideal, e ca şi tovărăşia a doi băcani, ca şi dorinţa lor de a le merge bine afacerile de „delicatesse“.
150
    Această legătură sufletească, care presupune o afinitate între două suflete, s-ar fi putut stabili numai prin crearea unui scop mai înalt, mai pur, pentru viaţă, şi aceasta ar fi fost cu putinţă : 1. Dacă Dan ar fi avut el însuşi acest scop mai înalt şi 2. dacă l-ar fi insuflat şi Anei. Dan însă, cum am arătat, avea teoreticeşte numai tendinţi şi idealuri mai înalte, în simţire însă, adecă în viaţă, nu era pătruns de ele, nu se conducea conform cu dînsele. Pe de altă parte, chiar aceste tendinţi teoretice (dacă mă pot exprima astfel) nu i le insufla Anei, decît ia început, în şcoală. In viaţa lor casnică însă, în timpul căsniciei lor, aceste tendinţi sînt uitate şi nu se mai vorbeşte despre ele, în timpul căsniciei lor totul se reduce la carne, Dan nu-i cere Anei şi nu-i iubeşte decît carnea.
    El îi spune să se mulţumească cu „amorul şi căsuţa" (p. 299), cu alte cuvinte, e convins că pentru o femeie acestea ajung, căci femeia are „cap de păsărică" — îi spunea Dan Anei (p. 264) — de unde rezultă că femeia e inferioară bărbatului — „tot găinile mai proaste" (p. 300). Şi dacă pentru Dan femeia e inferioară bărbatului, atunci evident că legătură şi iubire sufletească nu putea fi din partea lui Dan ; iar dacă lui i se părea că este, atunci era victima unui miragiu psihologic.
    Dar avem în Dan dovezi hotărîtoare despre cele ce susţinem. Cînd, înainte de a se însura, visa la căsătoria cu Ana, „el se ducea cu ea în singurătăţi... ba nu, fcn lume", să aline suferinţi (p. 122). Aici vedem mai întâi lupta între simţire şi minte. Simţirea îi spune : carne, mintea îi spunea încă ceva, îi spune că amorul lor trebuie să mai aibă şi o bază ideală. Ei bine, din această luptă iese învingătoare simţirea, şi Dan „se duce în singurătăţi" la 'Pungeşti, să facă amor de, carne, şi nu „în lume, unde-s suferinţi de alinat", cum ar fi făcut dacă n-ar fi fost vorba numai de carne, căci amorul adevărat nu este antiteza altruismului, nu-i încoronarea egoismului, cum au spus-o atîtea flaşnete una după alta, el e o complectare a altruismului, căci în lupta pentru bine ai nevoie de un prieten intim, care nu poate fi găsit mai bine decît în femeie, şi cînd mai e acest prieten, te simţi mai mare în faţa vieţii : „Unul să mai fie, ce mare m-aş simţi în faţa vieţii" (p. 127). Şi, cînd acel unu e, atunci Dan uită de viaţă, înlătură această parte ideală, se mulţumeşte cu carnea şi fuge —■ din „faţa vieţii" — la
151
Pungeşti. (Şi să nu se caute alte pricini pentru fuga lui» căci, cum am arătat, el singur o declară.) Poate însă Dan se „simţea mare în faţa vieţii11 şi în „singurătăţi", nu numai „în lume", cum gîndise cu alt prilej... Fie ! In orice caz însă, el, care-i spunea Anei să se mulţumească cu „căsuţa şi amorul“, nu-i spunea în realitate decît acestea : „Eu, ca să fiu mare în faţa vieţii, am nevoie de liniştea simţurilor, îmi trebuie femeie, mulţumeşte-te cu asta“, cu aite cuvinte, Ana nu-i condiţiona mărirea decît întru atîta întru cît îi înlătura lipsa de femeie, lipsa în sensul stupid şi brutal al cuvîntului.
    Cu primejdia de a plictisi pe cetitori peste măsură» tot voi mai aduce cîteva fapte din care rezultă că numai carnea a jucat rolul principal în amorul lui Dan. Cu toate că nenorocirile Anei pricinuite de Peruianu îl fac pe Dan să-i spuie ei că tocmai aceste nenorociri o fac să-i apară mare şi sfîntă, totuşi surprindem într-însul un sentiment care nu se potriveşte defel cu ceea oe spune Anei, iată : „Seninătatea privirii, nevinovăţia chipului ei îl făcu să cugete c-ar putea fi o calomnie tot ce clevetise lumea pe socoteala ei...“ (p. 200) — adică violarea de către Peruianu. Din această bucată citată vedem nu numai că nenorocirile Anei nu-s pentru Dan o pricină de „sfinţenie"» cum îi spusese ei, vedem nu numai convingerea că violarea ar trebui s-o facă „vinovată" şi „nesenină", de unde urmează că noi, Danii, care de la 16 ani frecventăm casele de prostituţie, sîntem nişte mizerabili — şi noi sîn-tem, iar Ana, nu —, dar mai vedem şi faptul că, deoarece sufletul nu putea fi mînjit prin această violare, cînd Dan îl socoteşte aşa, nu-1 înţelege, nu ţine socoteală de el, ci de trup, şi ceea ce gîndea el despre trup proiectează asupra sufletului.
    Altă dovadă este amorul mut şi timid al lui Dan. La Paris, Dan umblă o mulţime de vreme fără să îndrăznească să se ducă la Ana acasă. Această muţenie, Lom-broso o socoteşte ca o manifestare patologică. Fenomenul însă fiind atît de general, nu poate avea o cauză pur fiziologică, de domeniu medical, ci una socială, şi este foarte simplă : lipsa de legătură, de comunitate sufletească care poate nimici frica de oameni, sau rezerva faţă de ei, născută din relaţiile de azi ale oamenilor. Cînd iubeşti numai carnea unei femei, eşti tot aşa de străin de dînsa ca şi cînd n-ai iubi-o, şi eşti mut poate încă
152
din pricina că simţi inconştient că eşti o bestie faţă cu dînsa. Cînd ai avea însă legături sufleteşti, comunitate de gândire şi simţire, muţenia n-ar mai avea loc; întocmai ca şi eu un „Razi“ * oarecare, cu care eşti mut, timid, căci lumea lui sufletească ţi-e necunoscută. Se va obiecta că cele mai mari canalii faţă cu femeile, ciocoii, care, mai mult decît oricine, numai carnea o vânează, nu ~s muţi, timizi; Asta n-are a face, căci ciocoiul, pe de o parte, n-are, din pricina poziţiei sociale, acea „frică de oameni41, iar pe de altă parte, e prea stricat, ca să mai simtă inconştient rolul de bestie ce-1 are faţă cu o femeie.
    Cînd Dan şi Ana se întorc din Basarabia de la moartea tatălui Anei, Dan se înfurie grozav că Ana nu vrea să facă şi acuma, cînd îngropase pe tată-său, amor — şi tocmai tîrziu vede cu mintea ce simţire stricată are. De aicea se vede iarăşi clar că amorul acesta ce-1 analizăm era numai de carne, că iubirea sufletească nu juca nici un rol. Să cei unei femei să facă amor cînd venea de la înmormântarea tată-său !
  ; într-unul din articolele precedente am arătat cum Ana la început tindea să se apropie sufleteşte de Dan. Dacă această tendinţă ar fi persistat, dacă între dînşii s-ar fi stabilit o afinitate sufletească şi dacă ideile acestea mai înalte le-ar fi pătruns în simţire, atunci amorul lor ar fi fost altmintrelea. Ana însă se ridică ceva mai sus cît timp Dan îi insuflă prin lecţiile de la şcoală ideile lui. După aceea, această ridicare sau înaîntare a Anei se opreşte, căci Dan n-o mai ajută. In vremea căsniciei, Dan nu-i mai cultivă sufletul, nu caută s-o ridice, şi aceasta ar fi fost chiar imposibil, căci însuşi Dan nu era pătruns decîţ teoretieeşte de idei mai înalte : în viaţă se conducea ou totul altfel— şi chipul de a se conduce în viaţă, adecă partea morală şi vie a unor idealuri e aceea ce lucrează în tovărăşia a doi oameni.
    Nemaifiind susţinută şi îmboldită în năzuinţele ei de la început, năzuinţi vagi şi nehotărîte, Ana în eurînd pierde ceea ce câştigase, năzuinţele bune se evaporează, nemaifiind hrănite — şi Dan trebuia să le hrănească —, şi boieria reapare şi se întăreşte încetul cu încetul în Ana, aşa îneîtr în vremea vieţii ei de la Pungeşti avem
    u* Mitică Razi,; erou din roman; literat arivist.
153
o tovărăşie de doi oameni absolut streini unul altuia, din punctul de vedere sufletesc, iar ceea ce-i mai uneşte e „ceea ce le abate şi la paseri de vreo două ori pe an“.
     Şi, din pricina aceistei înstreinări sufleteşti, vedem într-înşii atîta individualism, atîta rezervă reciprocă ; căci fiecare îşi urmăreşte propriile-d interese şi sufletele lor niciodată nu se confundă într-un tot.
     Cînd Dan primeşte o telegramă c-a murit tatăl Anei, cînd îi arată ei telegrama, Ana plînge şi se îndepărtează cu ură de Dan, în loc „să plîngă pe pieptul lui“ (p. 234), şi aceasta din pricină că sufletele lor erau străine, îndepărtate, individualiste1.
     Şi această înstreinare a sufletelor lor se vede la tot pasul. Aşa, de pildă, cînd ei se întorc de la balul lui Spano, unde şubreditatea legăturilor lor se arătase pe faţă, Dan se aştepta ca Ana să înceapă vorba despre sara petrecută la bal, unde Ana îl nemulţumise aşa de mult prin purtarea ei, nemulţumire ce socotea Dan că Ana trebuie s-o fi observat, dar Ana nu-i spune nemica, pentru că ea încetase de a-1 iubi chiar trupeşte; iar Dan aşteaptă tremurînd să înceapă ea, la orice mişcare a ei tresare şi n-are curajul să înceapă în mod franc, cum s-ar fi întâmplat dacă ei n-ar fi fost sufleteşte streini unul altuia (p. 285).
     Şi tot aceeaşi înstreinare şi acelaşi individualism îl fac pe Dan să dorească ca' Ana să-i admire piesele de teatru proaste şi să-l găsească în toate superior ! De ce numaidecît superior ? Adecă de ce numaidecîţ să doreşti ca femeia ta să-şi mărturisească inferioritatea ? De ce atâta egoism, atîta individualism ?
     Şi dacă între dînşii n-a fost nici o afinitate sufletească, atunci înţelegem uşor de ce căsnicia lor s-a dizolvat. Căci nefiind legătură de iubire sufletească, a rămas numai iubirea trupească. Am arătat însă în articolul precedent că amorul, ca să fie complect şi durabil, nu poate fi numai trupesc, căci în aoest caz îi lipseşte tocmai partea acea ideală care-1 poate face trainic.
     Şi, în adevăr, amorul, cînd e numai de carne, atunci nu poate ţinea decît foarte puţin, căci, îndată ce ajungi la saţietatea sexuală, nu mai rămîne nemica ce ar putea să te lege de femeie; pe când un amor complect nu numai că stabileşte atâtea legături omeneşti între doi oameni, dar încă face ca nici să nu ajungi la saţietatea
154
sexuală, pentru că, într-un amor complect, sexualismul fiind o parte a unui tot complect, va urma şi el totul din care face iparte ; şi cum legăturile sufleteşti sînt ceva trainic, care cu timpul cresc şi se întăresc (vasăzică contrar celor trupeşti), un amor complect prezintă toate garanţiile de durabilitate. Un amor trupesc1 numai, repet încă o dată, nu poate ţinea decît atîta cît saţietatea se>-xuală n-a venit încă — şi această saţietate1, e uşor de înţeles, vine îndată cînd e vorba numai de sexualitate. Şi de aceea cugetători ca Schopen'hauer şi Nordau au spus, cum am arătat deja, că oamenii sînt poligami. Da, sînt poligami cînd nu iubesc ca oamenii, ci ca bestii.
    Şi lipsa de legături sufleteşti este aceea care face să se distrugă familia pe care o studiem, căci legăturile trupeşti, fără cele dintâi, nu pot fi trainice, trebuie să se rupă. Şi, cînd se rup, nu mai rămîne nemica decît un dezgust reciproc, şi familia s-a dus...
    Şi aicea stă cauza acelor „ruperi subite14 (p. 222), acelui „suflu de melancolie şi alarmări surde, cînd parcă se temeau să nu-şi descopere nemulţumirile44 (p. 253), căci altfel era şi imposibil, pentru că amorul „eharnel44 nu se poate face toată ziua, atunci în intermezzo nu pot fi decît „sufluri de melancolie44 şi „nemulţumiri ascunse44, atunci partea omenească clin om se revoltă contra bestiei, atunci se naşte ură chiar, împotriva bestiei care nu te are decît de obiect de plăcere — atunci d-nii spun Anelor : „oh, cum mă torturi44, „d-apoi tu, cînd ai şti44 (p. 270). Şi însuşi Dan o ştie aceasta, căci îşi dă samă la balul lui Spano că Ana, care e mişcată de atingerile streinilor, de el nu mai e mişcată, „căci atingerile lui i-s vechi44 (p. 280). Perfect ! Căci, dacă-i vorba numai de atingeri/ trupeşti, apoi acestea se învechesc şi mor. Şi nu se poate să existe o dragoste de carne care „să renască în toate dimineţile44, cum visa Dan (p. 275), căci o iubire de carne nu renaşte, ci moare în toate dimineţile. Şi acest lucru i-1 spune lui Dan chiar Priboianu : „însăşi iubirea lor va suferi de monotonia aceloraşi vorbe, aceloraşi impresii, pentru că toate se învechesc cu vremea ; şi într-o bună dimineaţă or să se simtă streini singuri — o să li se urască44, şi-i sfătuieşte să nu meargă la Pungeşti (p. 242). Şi are perfectă dreptate, căci un amor de carne, şi încă în „singurătate44, adecă în aşa condiţii încît să nu mai ai vreo divertizare, se distruge pe sine
155
însuşi, şi încă în fuga mare. Şi cînd Ana ariei prilej să mai iasă puţin în lume, ,să mai aibă şi alte relaţii deeît acele de amor „eharnel“, ea se mai schimbă în bine, precum cînd se afla împreună cu Elvira, fiica lui Spano-;, cînd „Ana i se părea o fiinţă nouă“ (p. 273). Şi este firesc ca Ana să i se pară o fiinţă nouă şi renăscută; în acele momente, căci prietenia cu Elvira îi era o^divertir zare folositoare, o doftorie pentru boala amorului „char-nel“, a cărui victimă era.
    Cu amorul acesta de carne, deci, căsătoria lor nu putea să dureze fericită. Şi îndată după ce trece furia lunii de miere, lipsa de ceva trainic şi ideal în viaţa lor se resimte. încă înainte de a se duce la Bucureşti, Ana avea momente cînd „singurătatea (lipsa de ocupaţii de orice fel) îi dădea gînduri urîte“ (p. 223) şi de atunci începuse să renască într-însa toate fumurile boiereşti,, cari, dealtmintrelea, nu fuseseră deeît atacate, şi nicidecum zdrobite. Şi Ana, neavînd ce să dorească alta, ce să urmărească, fiind transformată într-un obiect de plăcere, cu care Dan se mulţumeşte, începe să viseze şi ea o cupea, căci trebuie să doreşti ceva pe lumea asta. Această cupea este capul de acuzaţie al Anei; parcă Dan nu visa şi el castele la Sinaia şi venituri gratis !... In astă perioadă însă, boieria copilăriei ei numai mijeşte în caracterul său, căci ea spune foarte sincer c-a glumit despre cupea.
    Cu cit trece vremea, adecă cu cit saţietatea sexuală se apropie — şi se apropie mai întăi la Ana —, cu atîta şi nemulţumirile, alarmările ascunse se îndesesc şi nu mai sînt întîmplătoare, ci periodice. Cînd Ana împachetează bagajul spre a merge la Pungeşti, e tristă (p. 241) şi pe drum plînge (p. 245), dovadă că sexualitatea slăbise şi nu rămînea nemica alta, şi dovada încă cum că Ana nu s^a dus de bunăvoie, ci ca să scape de rude, lucru ce va fi de mare însemnătate la explicarea celor ce analizăm acuma.
    Şi pe cînd Dan credea că „nu se poate iubi şi visa deeît departe, neştiuţi de nimene“ (p. 230), el nu se aştepta, sărmanul, că tocmai această iubire departe îi va fi sfîrşitul, căci el nu ştia că a te retrage într-un colţ să faci amor „charnel“ e pur şi simplu a te ascunde cu o femeie pentru a avea cu ea relaţii sexuale şi a căuta însuţi o stare îngrozitoare, în care, bestialitatea satisfă-
156
cută, rămîn faţă în faţă doi oameni streini, cu simţiri şi gînduri opuse, fără nici o legătură, urîndu-se reciproc, pentru că fiecare simte inconştient că-i obiectul de distracţie, de plăcere animală a celuilalt; şi pe deasupra faptul de a fi condamnat să stai împreună numaidecît, de a urma periodic acelaşi lucru, a te dezgusta tot mai straşnic, a te urî tot mai straşnic, şi a nu putea măcar să te mai divertizezi în altă parte, căci eşti în „singură-tate“, neputinţă care potenţează la rîndul său toate celelalte nenorociri.
    Şi aceasta-i pricina dezorganizării acestei familii, aceasta-i pricina pentru care Ana simţea că i se scufundă toate iluziile (p. 262), pentru care se îndepărta de Dan şi-i reveneau boieriile, cu care tot însă lupta mai pe la început (p. 263), cînd tot mai înţelegea pe Dan cînd venea întristat de durerile omeneşti (p. 254), dureri care dealtmintrelea nu-1 prea făceau pe Dan să sufere, căci vedem (p. 264) că Dan şi Ana, cînd se plimbau şi treceau pe lîngă ţărani, simţeau : Dan că-i mai bun, pentru că-1 admiră ţăranii, şi Ana că-i mai frumoasă. Şi afară că admiraţie nu va fi fost, ci mirare faţă cu un boier —■ dar de unde avea dreptul Dan să se creadă bun ? Pentru că ţăranii sufereau, iar el făcea amor şi poizele ? încaltea Ana era mai puţin pretenţioasă şi mai inofensivă, ea se credea mai frumoasă !...
    Dar dacă pe la început relaţiile între dînşii tot mai merg, apoi pe la sfîrşit —■ cînd saţietatea sexuală ajunge la culme — viaţa lor se transformă într-un adevărat iad : Dan se căieşte grozav că şi-a legat viaţa cu o femeie care nu-1 înţelege (p. 275) (şi cum să-l înţeleagă, cînd nu se mulţumise deeît cu carnea ei ?), el spune că pentru Ana amorul de ideal, de jertfe nu-i nemica (p. 329), o învinovăţeşte în sine şi în faţă mereu, ca şi cînd la dînsul s-ar fi manifestat vreodată concret „amoral de ideal şi jertfe“ ; iar Ana, pe de altă parte, constată că nu-s fericiţi (p. 294), nu mai descoperă nemica nou în Dan (p. 329), şi ce mai putea descoperi cînd partea ideală lipsea ? Şi atunci ea caută să descopere în alţii ceva nou, şi desigur tot trupeşte, cum o educase Dan, atunci sfe-zile se îndesesc. El se înfurie că ea, cînd el îi vorbeşte de amor, se gîndeşte la altăceva, ca şi cînd ar fi fost cu putinţă ca în tot momentul şi de cîte ori îi venea lui
157
chef ea să fie gata la amorul lui „charnel" ; atunci încep sfezile : „ba mă iubeşti — ba nu mă iubeşti14, cum a rezumat atît de bine d. Xenopol căsnicia lor, sau : „tu mă torturezi — ba tu“ (p. 270). Dezgustul ajunge la culme : Ana pierde pentru el amorul de carne, în el mai rămîne acest amor, ambii văd ce prăpastie e între dînşii, pe de altă parte, sînt „în singurătate14 şi deci condamnaţi să stea şi mai în intimitate, şi deci mizeria lor să fie şi mai simţită şi mai acută şi — Dan pierzînd şi slujba — deznodămîntul vine fatal, logic. Şi aicea, repet încă o dată ceea ce am anticipat altă dată, exemplul lui Posdni-şev al lui Tolstoi din Sonata Kreutzer ne lămureşte perfect. Acolo avem tot o familie luată din dragoste de carne şi care tot pe cale normală se distruge. Acolo Posdnişev ajunge tot într-o stare anormală — ca şi Dan, care înnebuneşte —, de-şi ucide femeia. Şi încă trebuie să avem în vedere că familia Posdnişev avea copai, şi copiii sînt un ce care pănă la un punct pot înlocui existenţa unui scoip ideal comun, un lucru care să grupeze spre o ţintă pe doi soţi — cauză pentru care o familie burgheză atunci prezintă mai multe garanţii de durabilitate, când are copii.
    Şi dacă Tolstoi, cel mai mare geniu de la Shakespeare încoace, ne arată cum, prin evoluţia psihologică a soţilor din familia burgheză, se poate ajunge la omorul lui Posdnişev, atunci nu mai e greu de văzut cum şi la Dan sînt aceleaşi pricini. In Dan însă lucrul nu sare aşa în ochi, pentru că, după cum am spus la începutul acestui studiu, această parte a romanului e schiţată, şi nu motivată (din care pricină nici, nu provoacă interes în cetitor), dar din faptele date tot putem vedea desfăşurarea psihologică a tragediei ce se încheie cu nebunia lui Dan.
                                          ★
    Acuma să vedem care din doi, dintre Dan şi Ana, este vinovat de acest deznodămînt trist.
    Mai întăi trebuie să spunem că cuvîntul vinovat nu poate fi luat aicea în înţelesul său absolut, căci din toate cele spuse pănă aicea rezultă că însăşi familia burgheză e aşa ; vasăzică sînt cauze sociale adinei la mijloc, îneît despre vină, în mod absolut, nu poate fi vorbă. De aicea însă nu urmează că cineva dintre doi nu trebuie să fie vinovat, căci atunci am ridica în entitate metafizică
158
această cauză socială, adecă am presupune-o că lucrează ca o putere separată de oameni asupra oamenilor, şi nu prin oameni. Dar dacă admitem că lucrează prin oameni, atunci este evident că trebuie să ne întoarcem privirea la omul prin care lucrează şi să vedem dacă-i vinovat. Şi fiindcă în lumea morală domneşte determinismul, apoi urmează că un om, deşi supus împrejurărilor, şi nu stă-pîn şi productor al lor, totuşi e responsabil, şi deci jude-cabil din punctul lor de vedere al vinei. Numai după teoria liberului arbitru sau a fatalismului omul nu-i responsabil — şi aceste două teorii sînt antiştiinţifice.
    Acuma, dacă admitem că trebuie să căutăm pe vinovat, să vedem care din doi este.
    Şi fiindcă-i judecăm faţă cu împrejurările sociale, apoi mai întăi de toate trebuie să avem în vedere că condiţiile sociale sînt mai nefaste, mai zdrobitoare pentru femeie, şi deci ea e mai puţin capabilă de a i se cere luptă triumfătoare împotriva acestor împrejurări şi pentru bine. Căci împrejurările sociale, cu cît o degradează, cu atîta îi iau şi armele de luptă împotriva lor.
    Astfel dintre o femeie care se mărită pentru carieră şi un bărbat care se însoară tot pentru acest scop, femeia desigur e mai puţin responsabilă, pentru că condiţiile sociale sînt aşa încît femeia e silită categoric să facă aşa, pe cînd bărbatul, nu.
    Apoi dacă judecăm purtarea rea a soţilor unul faţă cu altul, desigur că purtarea rea a bărbaţilor e mai de condamnat decît a femeilor, pentru că femeile sînt roabe şi martire de atîtea mii de ani, şi ele simt inconştient că împotriva stăpânului e cam greu ca un lucru să se poată numi vinovat, tot aşa precum ţăranii simt inconştient că orice ar face stăpînilor, boierilor, tot ei, ţăranii, au dreptate, pentm că ei sînt robii, apăsaţii.
    Aşadară, cînd comparăm pe Dan cu Ana din punctul de vedere al vinovăţiei, trebuie să avem în vedere aceste două lucruri : 1. Că Ana e mult mai robită de împrejurările sociale şi are mai puţină putinţă de a lupta împotriva lor şi 2. Ca femeie ea simte inconştient că-i roabă şi că are un stăpîn, un superior, pe care, fără păcat, poate să-l supere.
    Şi, în adevăr, cînd vedem că pricina tragediei e lipsa de legături sufleteşti, pe cine putem învinui ? Pe amîn-doi, desigur, dar mult mai puţin pe Ana, căci ea era
159
incultă şi nu putea să impuie împrejurărilor forţa conştientă a ideilor, nu putea ea să introducă elementul ideal în această căsătorie. Aceasta îi incumba lui Dan, care era cult, şi Dan n-a făcut-o. Şi e vinovat.
    Dan, dimpotrivă, se mulţumea cu dînsa ca cu o „pâ-sărică“, ca cu un obiect de plăcere, deci el tolera inferioritatea ei şi nu căuta s-o ridice ; socotind-o şi tratînd-o de inferioară, a făcut o păpuşă. Aceasta e cauza principală a distrugerii acestei familii, şi Dan, care putea să înlăture această cauză, n-a înlăturat-o, şi e vinovat.
    Şi Ana, după cum am văzut altă dată, era capabilă să se ridice. Dar Dan n-a făcut aceasta, pentru că nici în concepţiile lui nu intra acest lucru şi nu putea să intre nemica, fiindcă erau vagi, nehotărite, şi nu cu himere poţi schimba un om — şi apoi pentru că nici chiar aceste concepţii nu-i intraseră în simţire.
    El a preferat s-o lase „păsărică11, să-i recomande căsuţa şi amorul, deci el a privit-o şi a tratat-o ca inferioară, a făcut ca un om necivilizat, căci, cum spune scriitorul german Dodel Port, pentru ca să cunoşti gradul de civilizaţie al unui om, întreabă-1 ce păreri are despre femei şi cum se poartă cu ele.
    Şi din doi necivilizaţi nu putea să iasă o familie înaltă, civilizată, iar de lipsa de civilizaţie cel mai responsabil e Dan.
    Şi cu asta am sfîrşit despre romanul domnului Vlă-huţă.
    Şi cred că poate fi locul aicea să ating chestia următoare : d. Vlăhuţă spune că noi îi negăm talentul artistic. Dar prin faptul că am luat tipurile d-sale ca oameni vii şi i-am analizat, oare n-am recunoscut noi prin aceasta chiar că d. Vlăhuţă are talent ? Dar am declarat noi vreodată că n-are ? Dimpotrivă, chiar în toiul discuţiei, n-am spus noi că Şezătorile d-sale din Vieaţa sînt frumoase ? Nu-mi închipuiam niciodată că polemica poate să dea naştere la o aşa credinţă.            : ; i i.<■:■.■■ ■
    Poate din faptul că l-am atacat în teorii a scos d-sa că i-am negat talentul ? Asta ar fi nostim de tot, căci ce au a face teoriile şi cu talentul artistic ? Un scriitor poate să fie un artist de geniu, pe de o parte, iar pe de alta, să aibă teoriile cele maiuextravagante şi mai'greşite.
    Sau poate, mai ştii ?'D; Vlăhuţă a'făcut1 ea şi'UU'sCrib oarecare, care, într-un jurnal poliţienesc, a spus că eu,
160
apreciind pe Vasile Dan din Dan, l-am atacat pe d. Vlăhuţă. Asta e şi mai nostim ! Inchipuiţi-vă că aş fi făcut psihologia lui Trahanache din Scrisoarea pierdută, desigur l~aş fi batjocorit pe Trahanache. Ar fi urmat oare de aicea că am atacat pe Caragiale ?
    Dar nu-mi vine să cred că d. Vlăhuţă să fi gîndit ca scribul în chestie, căci îl socot preâinteligent.
    Din aceste cîteva vorbe către d. Vlăhuţă, să nu creadă cetitorii că eu aş spune că în romanul d-lui Vlăhuţă toate tipurile sînt oameni vii şi că romanul d-sale n-are slăbiciuni din punct de vedere, literar.. Aceasta însă e treabă criticei literare, în care nici n-am avut de gînd să i mă amestec, decît doară cînd am spus că partea romanului de la urmă nu-i tocmai mulţumitoare din punct de; vedere al motivării psihologice.
                                             Evenimentul literar, an. I, nr. 23, 23 mai 1894.
                           Geniu necunoscut
    Ne lăudăm că în ţara noastră arta şi literatura încep a fi gustate, cercetate, că onorabilul nostru „public ce-titor“ s-a mărit, ba chiar că putem trăi pe urma gustului ce-1 are acest „public" pentru producţiunile noastre, în sfîrşit, că avem un „public cetitor, inteligent şi cult".
    O fi. Dar să vedem ce lucrări literare, ce opere de artă se vînd (căci la asta revine gustul publicului) ? Se vînd acele lucrări cari convin acestui public şi convin acele în care îşi vede suferinţele şi năzuinţele sale, în care se vede pe el, în oare egoismul său se mulţumeşte, pe sine însuşi, se gîdile, în care acest „public cetitor" este cîntat.
    De aceea cunoaştem tot ce s-a scris în ţara asta de către surtucari, adecă toată literatura „cultă", admirăm pe Dan, ne extaziem înaintea lui Eminescu, pentru că aicea ne vedem pe noi şi astfel ne mai putem alinita încă o dată şi încă o dată micuţul dar enormul nostru eu.
    Avem însă o literatură de o valoare şi frumuseţe ne-mărgenită, literatura unui geniu uriaş, dar această literatură este necunoscută, căci noi urîm, sau, în cazul cel mai bun, sîntem nepăsători faţă cu acest geniu.
    Această literatură de geniu e literatura populară şi acest geniu — pe care-1 dispreţuim — e însuşi poporid.
    Literatura populară însă nu ne poate procura acele mulţumiri egoiste, căci acolo nu-s descrise năzuinţei noastre, ci ale unor oameni pe cari îi cunoaştem tot aşa de bine ca şi pe cetăţenii din Tombuctu *, pe caii nici nu voim să-i cunoaştem, dar pe cari, cu toate acestea, îi dispreţuim din toată inema, cu toate că ne dau de mîn-care şi ne ţin de purtat.
     !f Localitate atunci în Africa franceză de vest, azi în republica Mali.
162
    Şi această literatură are un farmec nemaiauzit şi un înţeles tot atît de adine. Ea este strigătul de durere şi zîmbetul de rîs — rar, nu-i vorbă — a celei mai de samă, ba a singurei de samă părţi dintre noi, în ea şe oglindesc atîtea veacuri de suferinţă, precum şi dorul mereu, dorul de o viaţă mai bună şi mai fericită. Ea este creată de nenumărate generaţii, cari, la un loc, ne dau pe acel geniu, cu care scriitorii aceştia ai noştri din pătura cultă nici nu se pot asemăna ! Căci pe cînd sur-tucarul nostru meşteşugeşte necăjindu-se să măsure cu aţa şi numărînd pe degete, pe cînd el meşteşugeşte meschinele noastre suferinţi şi mai meschinele noastre nă-zuinţi, acolo, în literatura populară, un popor întreg, fără meşteşugire şi de aceea măreţ de artistic şi cu o sinceritate dureroasă, îşi cîntă marea lui suferinţă şi sfîntul şi dreptul lui dor de mai bine.
    Dar ce ne pasă nouă de acest popor, de literatura, de suferinţele lui ?
    Ne pasă ca de omătul de anţărţ. întreb : cîţi dintre noi cunosc această literatură, cîţi o cetesc — căci ea a fost adunată, pentru că slujeşte' şi ea la ceva câteodată, şi e bună mai ales de scară către fotoliile Academiei sau către premiile acestei venerabile cucoane ? Răspunsul e foarte trist : ni-1 dau librarii şi editorii. Ei vă vor spunfe eă colecţiile de literatură populară nu se vînd nici a zecea parte ca Maladivele sau Nopţile verzi ale oarecărui bard mai mult sau mai puţin răsuflat şi mai mult sau mai puţin înfierbîntat după... bogăţia „părului ei de aur“.
    O, „publicule, cult şi cetitor" !
                                             Evenimentul literar, an. X, nr,, 13, 14 martie 1894.
                            Rătăcirile d-lui Vlăhuţă
                                        sau
              1 Jalnică ■povestire unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele
    Mă închin înaintea înţelepciunei poporului nostru — acestui popor care, cu toate că ştie foarte bine ceM suferinţa (doar. cu taţii mîneăm de la el, şi tot pe pielea lui ne încredinţăm de calităţile superioare ale puştilor Manlicher, cînd găseşte că prea mult îl mîneăm), a înţeles că nu poate fi ceva mai supărător deeît „a pilsa apă în piuă“...
    Şi, vai ! Discuţiile literaţilor noştri despre artă de mult deja m-au făcut şi pe mine să mă pătrund adine de adevărul şi fineţa acestei obşervaţiuni. Aceste discuţii îmi aduc aminte următorul dialog'între doi ţigani :
    —   iJnde-i cojocul meu, mă ?...
    —   Care, mă ?
    —   Apoi n-am fost noi împreună pe drum ?
    —   Am fost.
    —   M-am încălzit?
    -— Te-ai încălzit.                                     , ,,
    —   Am dezbrăcat cojocul ?
    —   Dezbrăcat.                                         i
    —   Şi ţi l-am dat ţie ?
    —   Dat.
    —   Şi tu l-ai luat ?
    —   L-am luat.
    —   Unde-i, dar ?
    ■— Ce, mă ?
    ■— Cojocul !...
    —   Care ?
    —       Apoi, n-am fost noi împreună pe drum?!... Şi tot aşa mai departe pănă la infinit...
    —      „Omul, în general, deci şi artistul, e un product •al împrejurărilor cosmice (mijlocul natural), pe de o
164
parte, iar pe de alta, al împrejurărilor sociale (mijlocul social)“ — zice Gherea.1
     —      Perfect! exclamă literaţii şi artiştii români. Un concurs de împrejurări fericite, un acord norocos între factorii convergenţi ai eredităţei şi mediului social au zămislit cutare talent, au produs şi determinat pe cutare artist. (A. Vlăhuţă, Onestitatea în artă *.)
     —      „Toate manifestările spiritului omenesc, în general, deci şi cele artistice, sînt condiţionate prin organizaţia fizică nervoasă, sufletească a artistului. însuşi artistul e format de către mijlocul natural şi social ce-1 înconjoară..." •
     —      De acord, d-le Gherea, „arta este şi ea una ddji nenumăratele forme pe cari le îmbracă viaţa" (Onestitatea în artă).
     —      „Deci creaţiunea artistică, la urma urmei, este pricinuită de înrîurirea mijlocului natural şi social, şi mai ales acest din urmă are înrîurire hotărîtoare, el e cel de căpetenie..."
     —      O, da! D-le Gherea, nu te-am lăudat eu în con-ferenţa de la Ateneu despre Curentul Eminescu * **, că ai explicat atît de bine tristeţa tinerimei noastre prin cauze sociale? (Curentul Eminescu, p. 11).
     —      „Artistul ne dă numai ceea ce primeşte şi nu poate să ne dea decît din aceea ce primeşte..."
     —      Se înţelege !... Nu-ţi spun că admit tot ce spui d-ta ?
     —      „Arta poate să exprime idei şi sentimente sănătoase, şi în acest caz e folositoare ; poate să fie expri-mătoare de idei şi sentimente rele, şi în acest caz e vătămătoare... Liberarea de sub jug străin (rog a-şi aminti de Transilvania şi Basarabia) e un lucru sfînt. Un poet care, în versuri înflăcărate, va pleda pentru această liberare va face o lucrare poetică folositoare...
     —      Nu mai încape îndoială... Viaţa samănă mereu şi samănă amestecat şi grîu şi neghină, şi flori parfumate şi buruiene otrăvitoare. Artistul alege, fertilează, cultivă,
     1 Studii critice, v. I; Tendenţionismul şi tezismul, p. 292 şi urm.
     !> In Familia, martie-mai 1893, Literatură şi ştiinţă, 1893, nr. 1.
                                ** In Familia, aprilie-mai 1892 şi în volum Curentul Eminescu şi o poezie nouă, Bucureşti, 1892 (Unde ni sint visătorii).
165
pliveşte — şi mai ales pliveşte... Cum să nu se îngri-jască el de ce alege şi cultivă... cînd se gîndeşte că opera lui îşi va scutura peste atîtea capete ideile... (Onestitatea în artă)... Poeţi, „uitaţi-vă la cei umiliţi şi nedreptăţiţi, pipăiţi ranele soeietăţei noastre, vedeţi relele şi dezordinea lumei şi vieţei de acuma“ (Curentul Eminescu, p. 23). Căci, „cînd... cugeţi... la jalea... atîtor suflete asuprite..., cum să nu rămîi pe gînduri atins de marele răsunet al durerii generale" (Curentul Eminescu, p. 16).
     „Poeţi, n-aveţi idee cîtă mîngîiere şi cît curaj aţi putea voi trimite fraţilor noştri de dincolo, cari gem în temniţele ungureşti (de basarabeni a uitat)...1 şi mai mult încă :
           Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
           Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii ?
           Unde ni-s semănătorii generoaselor cuvinte,
           Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
           Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire,
           Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire,
           Valurile d,e-n tunei-,ic despicîndu-le în două, Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă !“
                                                                       , (Unde ni sunt visătorii...)
     O, Gherea, eşti cel mai mare critic român, l-ai dat gata pe Maiorescu („Silueta" lui Gherea din Vieaţa). Eşti „singurul om care ai ştiut la noi să pui critica la înălţimea la care a ridicat-o de câtva timp marii critici străini, singurul om care ne-a dat în literatură câteva produse de cercetări savante şi uimitor de conştiincioase (Din goana vieţii *, p. 125). Eşti „un om bine pregătit, bine înarmat pentru campania pe care o începi... Polemica ţi-i blîndă... explici şi aproape scuzezi rătăcirile adversarului..." (Goana vieţii, p. 158...). „Tineri blazaţi, dezgustaţi de viaţă şi ofiliţi făr-de vreme..., vă recomand un excelent remediu ca să scăpaţi de tînjire şi de ipohondrie : citiţi pe Gherea." (Din goana vieţii, p. 161— 162.)
      1 Vezi Vieaţa, nr. 13, Eminescu şi junimiştii în chestia naţională, de A. Vlăhuţă.
       * Bucureşti, 1892.
166
    —       Dar „dacă o creaţiune artistică e rezultanta înrîu-rirei mijlocului natural şi social, dacă artistul ne dă ceea ce a pus în el mijlocul natural şi cel social, creaţiunea lui va exprima tendinţele mijlocului ce-1 înconjoară ; creaţiunea artistului va exprima, într-un iei oii în altul, tendinţele epocii în care trăieşte, ale societăţii în care trăieşte. Deci artă fără tendinţă nici nu poate să fie. Arta fără tendinţă n-a existat, nu există şi nu va exista. Căci dacă arta va atinge viaţa socială, va exprima şi tendinţi sociale.“ A te încerca să faci „artă pentru artă" fără tendinţi însamnă să te încerci a ieşi din propria-ţi piele !...
    —      Nu, pană aici ! „Cît despre «arta cu tendinţă»-, şi anume cu tendinţa de a servi cauza unei clase sau a unui partid, noi continuăm de a rămînea convinşi că aceea nu e artă.“ 1
    —      Dar bine, d-le Vlăhuţă, dacă admiţi toate teoriile aoestea, trebuie să admiţi şi concluzia care urmează cu o logică de fier ; ba chiar s-ar părea, după cele ce spui în Onestitatea în artă, în Curentul Eminescu etc„ că admiţi şi concluziile ?
    —   Nu pot.
    —   Unde-i cojocul meu ?
    —   Care, mă ?!...
    In doriliţa-i arzătoare de a ieşi din propria-i piele, d-1 A. Vlăhuţă afirmă că nu este nici o contrazicere între a pune poeţilor îndatorirea de a da luptătorilor naţionalişti „mîngîiere şi curaj" şi susţinerea „artei pentru artă“. 1 2 După cele zise de el în conferinţele : Curentul Eminescu şi Onestitatea în artă, după poezia Unde ni sunt visătorii... ? şi recenzia din Revista nouă, d-sa crade că poate să ne arunce nepedepsit porecla sectari şi să cheme arta nu ştiu unde, sus, „Colo-n palate de mărgean"...
    Cu regret, dar nu ne putem lua după d. Vlăhuţă în această călătorie cam îndepărtată, deoarece talentatul nostru artist se mărgineşte numai cu simpla afirmare că d-sa poate ieşi din propria-i piele, şi nu ne dovedeşte cîtuşi de puţin — nici prin pilde, nici prin argumentare — că aceasta într-adevăr ar fi cu putinţă...
    1 Tot Vieaţa, nr. 13.
    2 Vezi Vieaţa, nr. 16, Sectari ?, de A. Vlăhuţă.
167
    Şi i-ar trebui să ne dovedească cam multe, căci combaterea teoriei falşe a „artei pentru artă“ (care de fapt nu există) e pentru noi în strînsă legătură cu concepţia ştiinţifică a lumii, cu întreaga clădire a filozofiei contemporane, cum cetitorii noştri pot vedea din articolele colaboratorului nostru C. Şărcăleanu : Filozofia tendinţelor sociale în artă.
    Dacă d. A. Vlăhuţă voieşte să clădească teoria „artei pentru artă“ şi să nimicească teoria noastră, trebuie să-şi dea bine samă de ceea ce face, să înţeleagă că în cale îi stă datoria de a nimici întreaga filozofie contemporană în evoluţia ei, de la Auguste Comte pînă la Cari Goering şi A. Riehl *, şi la noi în ţară să facă pe Gherea marţ !
    Cetitorii noştri ne vor întreba pentru ce n-am amînat acest răspuns domnului Vlăhuţă pănă la apariţia articolului Arta socialistă, cu care ne-a ameninţat în articolul trecut ? (In momentul cînd vor apare aceste rîn-duri va apărea şi acest articol.) Pentru că... pentru că... sîntem siguri că şi acest articol nu poate fi decît urmarea eternului dialog :
    —  Unde-i cojocul ?
    —  Care, mă ?
    Ceea ce vom şi dovedi a posteriori în numărul viitor.
                                            Evenimentul literar, an. 1, nr. 14, 21 martie 1894.
      * Filozofi pozitivişti (citaţi suci de C. Stere).
                       Spiritism ori „artă pentru artă“
    în romanul d-lui Vlăhuţă, Dan, vedem un lucru foarte ciudat, şi anume : socialistul Aibert, student la Berlin, spune în anul 1886 că a auzit pe Lassale la Berlin. Şi că aceasta o spune în 1886 rezultă din faptul că, pe cînd Aibert spune lui Dan că a auzit pe Lassale, Da» făcuse o recenzie despre L’irreligion de l’avenir a lui «Guyau, oare a ieşit la 1886.
    întrebăm pe d. Vlăhuţă cum este cu putinţă ca Aibert, care era student la Berlin pe la 1886, să fi auzit pe Lassale, care a murit la 31 august 1864 ? E spiritism la mijloc, sau „artă pentru artă“ ? Şi cînd d. Vlăhuţă nu ştie nemica despre Lassale, care ocupă în istoria socialismului un loc de gradul întăi, cum de îndrăzneşte d-sa să ne atace teoriile noastre ?
    Anacronismul mai reiese şi din următoarele : să vedem cînd s-a născut Aibert. D. Vlăhuţă ne spune că tată-său, la expoziţia „cea mare14 de la Paris, făcu cunoştinţă cu d-ra Marcachi, pe care o lua după patru ani, şi presupunând că Aibert se născu la anul... ? atunci Aibert trebuie să se fi născut după cinci ani de la expoziţia „cea mare“. Despre oe expoziţie e vorba? La Paris au fost următoarele expoziţii : la 1855, la 1867, la 1878 şi la 1889. Dacă s-a născut după cinci ani de la întâia expoziţie, adecă la 1860, atunci la moartea lui Lassale era de palm ani ! Dacă s-a născut după expoziţia din 1867, adecă la 1872, atunci el s-a născut după opt ani de la moartea lui Lassale. Despre expoziţia din 1878 şi 1889 nici vorbă nu poate fi!
                Prin urmare, a fost imposibil să-l audă pe Lassale.
                                           Evenimentul literar, an. I, nr. 15, 28 martie 1894.
169
                          D-l Vlăhuţă în „arta socialistă“
    în Rătăcirile d-lui Vlăhuţă, din numărul trecut, am dovedit a priori că simpaticul nostru poet nu poate decît să rătăcească în teoriile despre artă. Acum, după cum am făgăduit, dovedim aceasta a posteriori. Iată :
    D. Vlăhuţă, în articolul său Arta socialistă *, argu^ mentează. Acest fenomen fiind atît de rar în Vieaţa, sîntem datori să-l relevăm publicului, pentru ca nu cumva să se piardă pentru ceea ce se cheamă posteritate. Aşadar :
    „O seamă de tineri cari au citit admirabilele pagini ale lui Gherea şi nu le-au înţeles“, zice d. Vlăhuţă. De unde urmează că d-sa nu numai le-a înţeles, dar, fiindcă paginile lui Gherea i se par admirabile, le şi admite ca
adevărate.
    Mai departe talentatul nostru poet şi romancier zice :• „Nu cred că aceste vederi înguste (adecă tendenţionismul în artă, nota Ev. Ut.), ca acest mod nemaipomenit de a trata arta să fie aprobat de Gherea şi de cîţiva prieteni buni şi inteligenţi pe cari-i am printre socialişti. Dar dacă ar fi adevărat că aceasta e o continuare şi o deducere finală a sistemului lor de vederi, atunci,, cu toată părerea de rău, le-aş spune : duc e ţi - v ă, scumpii mei, înainte — eu îmi iubesc artiştii mei burgheji“.... Aici se pot face două ipoteze : 1) sau că d. Vlăhuţă se desparte de Gherea chiar şi în chestia teoriilor susţinute de acest din urmă în Studiile sale critice, sau 2) că d. Vlăhuţă se desparte de Gherea numai în chestia concluziei, a „deducerii finale14. Să discutăm ambele ipoteze.
     * Vieaţa, nr. 17, din 20 martie 1894.
170
    I)     Dacă se desparte chiar de la premise (teoriile din criticele lui Gherea), atunci cugetarea —■ argumentarea — d-lui Vlăhuţă se rezumă în acestea :
    Dacă teoriile lui Gherea, pe cari le înţeleg şi cari sînt adevărate şi „admirabile44, duc la concluzia adevărată, la „deducerea finală44 că arta-i tenclenţionistă şi că arta cea mai înaltă e cea socialistă, atunci... renunţ la aceste teorii adevărate, admirabile şi înţelese de mine.
    Şi mai pe scurt :
    Teoriile lui Gherea sînt adevărate (premisa I).
    Teoriile lui Gherea duc la concluzia cutare, adevărată (premisa II).
    Deci : Teoriile lui Gherea nu-s adevărate (concluzia).
    Iar acesta, cetitoriule, e un silogism menit a ne prăpădi pe... noi.
    II)    Dacă se desparte numai la concluzie (primind de bune teoriile din Studiile critice ale lui Gherea), pe care o recunoaşte că-i o deducere finală a teoriilor lui Gherea, adevărate, admirabile şi înţelese de d-sa, atunci avem următoarea argumentare.
    Fiindcă premisele — teoriile lui Gherea — sînt adevărate (premisa I) şi fiindcă concluzia (tendenţionismul şi arta socialistă), scoasă din aceste premise drepte, este o „deducere finală44 (premisa II) ;
    Eu, A. Vlăhuţă, care admit premisele, nu socot de adevărată concluzia, „deducerea finală44.
    Şi mai scurt :
    —   Unde-i cojocul meu ?
    —   Care, mă ?
    Şi, fiindcă Spanachide * se nebuneşte după asemenea argumentări, căci el, Spanachide, e acela care a dovedit că : „Românii trebuie să se unească pentru că trebuie să se unească44, de aceea ziarul Naţionalul **, la care amicul nostru Spanachide „colaborează pentru progres44, a reprodus silogismele d-lui Vlăhuţă.
    Şi cît de rău ne pare că d. Vlăhuţă a ajuns aici!
                                            Evenimentul literar, an. I, nr. 15, 28 martie 1894.
     * Nume comic creat de Anton Bacalbaşa.
    ** Ziar politic şi literar bucureştean (1889—18961. Director : I. N. Iancovescu. In 1891 Vlăhuţă era prin-redactor al părţii literare.
                        Arta socialistă şi subsemnatul
                           (Studiu critic de A. Vlăhuţă)
    In Vieaţa, nr. 18, d. Vlăhuţă m-a zdrobit. Ian ascultaţi numai şi apoi plîngeţi-mi de milă, vai mie, nenorocitul!
    După o coloană în care stăruieşte asupra faptului că arta datează mai de mult decît socialiştii, în care vorbeşte de băieţi curajoşi (aici m-a vizat şi pe mine, şi spun merci), despre aceea că tot ce va scrie d-sa va fi „prost, idiot, stupid14 (asta-1 priveşte), despre „rătăcit44, „scufundam44 şi „domnilor reformatori44..., d-sa urmează : „Aş dori însă, înainte de a cădea zdrobit (şi asta se poate, d-le Vlăhuţă) sub omorîtoarele lovituri ale acestor minunaţi artişti (eu, C. Vraja, artist? Iată ce nu ştiam), să arăt cetitorilor Vieţii de ce am preferit, şi prefer de o mie de ori măi bine, să mă distrugă toţi Tonii şi toţi Rionii (tot poet d. Vlăhuţă), decât să mă garga-risesc cu teoriile-psiho-socio-eţetera (eţetera e bun, hun, dar esto !). Pentru aceasta îmi va trebui puţină pacientă şi o pereche de foarfeci (şi n-ar fi stricat şi ceva gindire) : atîta lucru mi-ţi îngădui şi mie să am, domnilor reformatori !“
    — Mai ales, d-le Vlăhuţă.
    „Ce e cu artistul ? Ce urmăreşte el ? Şi ce ar trebui să facă el ca să .placă partidului social-democrat ?“■ „Ascultaţi răspunsul partidului.44 Şi, după ce citează o bucată dintr-un articol al lui Rion, punînd şi de la d-sa, drept critică, o cantitate oarecare de semne de exclamaţie, mă ia pe mine la refec şi... dar mai bine ascultaţi :
    „Am înaintea mea un articol intitulat Psihologia de clasă iscălit C. Vraja... alt reformator ! (Evenimentul literar din 10 ianuarie 1894). D-l Traian Demetrescu îşi publică impresiile sale de la ţară, într-un volum Intim. Vai ce teribilă «psihologie de clasă»- îi trage d-l Vraja acestui nelegiuit visător, care a îndrăznit (dar buna
172
d-voastră credinţă mă înspăimîntă, domnule romancier!) să cînte luna, florile, pădurile, liniştea cîmpului... şi să citească pe Schopenhauer, în loc să adune pe ţărani în jurul său şi să le facă puţin socialism. Auzi, neruşinatul poet, care a cutezat să-şi culce capul pe genunchii unei ţărance şi să-i vorbească de dragoste (dragoste ? Dar, după ce a necinstit-o, a luat-o în căsătorie ? Sau atunci cum ? Şi de ce uită d. Vlăhuţă să spuie că a făcut adulter cu dînsa ?), în loc să-i ţie un mic logos despre sufragiul universal şi despre arta socialistă a d-lor Vraja et comp. ! (Vasăzică cu o ţărancă nu poţi face deeît două lucruri : sau să faci adulter cu dînsa, sau să-i ţii discursuri despre sufragiul universal şi «arta socialistă» ; şi cum d. Vlăhuţă e împotriva sufragiului universal şi a artei socialiste, desigur că atunci cînd va veni în contact cu o ţărancă va face adulter cu dînsa — dar asta poţi s-o faci, d-le Vlăhuţă, nu-i nevoie să ne-o mai spui şi nouă.) Cum ? — urmează d. Vlăhuţă mai departe' —, exclamă neînduratul critic de la Evenimentul : «Adecă fiindcă noi, trîntorii, îi facem pe ţărani să ajungă necăjiţi, beţivi etc., trebuie să mergem să le consolăm femeile !» (E, porcărie !... A uitat d. Vlăhuţă să adaoge că eu spun aceste vorbe, pentru că d. Demetrescu, eroul lui Intim, îndrăzneşte să necinstească femeia altuia — altuia, d-le Vlăhuţă — fiindcă bărbatu-su era rău, beţiv)...“
    Şi aicea trebuie să mă opresc puţin. Va şă zică d. Vlăhuţă nu se indignează defel de faptul că un individ oarecare face adulter, căci, domnule Vlăhuţă, nu numai în societatea d-voastră „aleasă“ faptul că o femeie măritată are relaţii sexuale cu un străin se cheamă adulter, ci şi la mojicii de ţărani. Şi totuşi, d. Vlăhuţă spune : „Ţăranii noştri sufăr ? Ştiu, mă doare şi pe mine, căci nu de la voi am învăţat mila “ De unde o veţi fi învăţat... ce rău aţi învăţat-o !
    D. Vlăhuţă urmează :
    „Dar cu sistemul acesta de a face critică, domnule Vraja, nu ştiu pe ce artist nu l-ai putea trimite la spîn-zurătoare“. (Să fie oare adevărat, d-le Vlăhuţă, că toţi artiştii fac adulter ?)
    Am citat întreaga bucată în care d. Vlăhuţă răspunde, pe spinarea mea, la întrebările ce şi le-a pus în capul articolului : Ce este artistul ? Ce urmăreşte el ? Şi ce ar trebui să facă el ca să placă partidului „social-democrat44 ?
173
    Să vedem ce „răspund social-democraţii44 prin gura mea la aceste întrebări ale d-lui Vlăhuţă, sau, mai bine, să vedem ce spun foarfecele că răspund eu :
    „Ce este artistul44 ? întreabă d. Vlăhuţă pe socialişti, în specie pe mine.
    Foarfecă răspunde :
    „Artistul este... adecă fiindcă noi trîntorii îi facem pe ţărani să ajungă necăjiţi44 ete., etc....
    „Ce urmăreşte44 el (artistul) ?
    Foarfecă răspunde :
    „Artistul urmăreşte... adecă fiindcă noi44 etc., etc., etc.
    „Ce ar trebui să facă el (artistul) ca să placă partidului «social-democrat»44 ?
    Foarfecă răspunde :
    „Artistul ar trebui... adecă fiindcă noi trîntorii...44 etc., etc., etc.
    Şi mă întreb eu singur : „Mă, ce dracu a voit să zică poetul nostru cînd a citat fraza asta a mea ? Fraza citată nu voieşte în ruptul capului să răspundă la întrebările stăruitoare ale romancierului nostru. Atunci caut să descurc... comentariile d-lui Vlăhuţă „...C. Vraja... alt reformator44, „florile, pădurile, spanacul, neruşinatul poet44..., dar degeaba : le cetesc eu aşa cum îs scrise, mă apuc şi le cetesc pe dos, dar nu găsesc „Ce-i artistul ? Ge urmăreşte el44 ? Atunci, crezînd că-i o cursă; cetesc rîndurile nepăreehe, sărind peste cele păreche, fac şi vice-versa, în zadar... „Ce-i artistul ? Ce urmăreşte el44 ? Asta nu mă lasă în pace. Alerg la prieteni, îi întreb, îi implor : „Ce-i artistul ? Ce urmăreşte el44 ? Dar ei nu ştiu nemica. Dar asta nu se poate, eu vreau să ştiu „Ce-i artistul ? Ce urmăreşte el44 ?... Aveţi milă, d-le Vlăhuţă, vă implor, mă adresez la mărinimia d-voastră (pe care aţi pus-O' şi într-un sonet, atacînd, nu-i vorbă, teoria eredităţei), spu-neţi-mi ce-am spus eu „că-i artistul44? Ce am spus eu „că urmăreşte el44 ? Poate am descoperit ceva, nou, poate aş putea cîştiga „zece mii lei44 ? Spuneţi-mi, aştept cu nerăbdare.
    Dar să vedem dacă vorbesc eu cel puţin despre artă.
    D. Vlăhuţă spune că bine a făcut eroul lui Intim că a făcut adulteriul, face apologia adulteriului; eu spun că rău a făcut. Insă vorba este : a face sau a nu face adulter e a nu face artă pentru artă, sau artă tendenţio-
174
nistă, sau artă socialistă, conservatoare, junimistă, pa-kistă, antisemită ori spanachidistă ?
   Faptul adulteriului e dintr-un domeniu de fapte deosebit de domeniul artei. Şi eu, vorbind despre adulter, am vorbit oare, domnule Vlăhuţă, despre artă? Adulte-riul este o artă ? Şi dacă individul care a făcut acest fapt e şi artist, ce-mi pasă mie ? Putea să fie şi advocat, de pildă, şi dacă mi-ar fi spus că a făcut adulter cu o ţărancă (ba şi cu o cucoană), tot l-aş fi învinuit. Eroul lui Intim — şi să mă ierte că-1 aduc pe tapet, căci nu e vina mea — a comis faptul nu ca artist, ei ca om ca şi noi. Şi dacă relaţia [...]1 de artă şi încă „artă pentru artă“, atunci în adevăr eu am vorbit despre artă, iar dacă nu, atunci să ne căutăm de alte trebi, să ne asigurăm cei „zece mii de lei“, să ne îngrijim de vînzarea Vieţii, să mai scriem un „Feuerstein“, ori să nu mai facem critică d-lui Vlăhuţă, căci, pentru D-zeu ! „nu-i frumos, ne vede lumea“ !
   D-l Vlăhuţă cred că face spirit cînd spune că, după mine, Demetreseu ar fi făcut artă socialistă cînd ar fi ţinut discursuri despre sufragiul universal.
   Nu, domnule Vlăhuţă, ar fi făcut o conversaţie despre politică. Iar dacă ar fi lăsat pe ţărancă în pace ori ar fi întrebat-o unde-i bărbatul, unde munceşte etc..., ar fi făcut ca un om de treabă — în nici un caz n-ar fi făcut artă, şi în nici un caz eu n-aş fi vorbit despre artă.
   Iar dacă d-voastră stăruiţi în a crede că atunci cînd d. Demetreseu admiră cîmpiile, cînd face adulter etc. face artă (sau cum o mai numiţi „artă pentru artă“), atunci dezesperez de ştiinţa d-tră, atunci s-o lăsăm, baltă !
   înţeleg, dacă aş fi spus că rău a făcut d. Demetreseu că a pus aceste fapte într-o lucrare de artă, că le-a întrebuinţat ca material artistic (adecă aş fi studiat pe „In-tim“ din punct de vedere al artei), atunci critica d-voastă ar fi avut loc — nu şi dreptate, dar aşa...
   Căci observaţi, domnule Vlăhuţă, că alta-i a admira stelele şi alta-i a transforma această admiraţie într-o lucrare de artă. A admira stelele e a admira stelele, a face o poezie din această admiraţie e a face artă.
   Şi dacă eu n-am vorbit despre artă, adică n-am făcut esto, ci despre psihologia unei pături sociale — lucru pe *
    * Textul ziarului rupt.
175
care l-am declarat atunci, şi ţi-ăr fi trebuit să-l aveţi în vedere, domnule Vlăhuţă, atunci cum de serviţi „onor. P.T.“ o porţie de artă socialistă pe spinarea mea?
    Ei, vezi cînd foarfecele n-au de tovarăş şi ceva gîn-dire... Pesemne că această din urmă a căzut din luntre ?...
    Şi acuma mă întreb de ce oare d-1 Vlăhuţă, în loc să discute despre „arta socialistă14 pe baza articolelor noastre în această chestie, articole scrise anume în timpul din urmă, cum e articolul d-lui Nădejde Arta tendenţionistă şi cea socialistă, sau Filozofia tendinţelor sociale în artă a lui Şărcăleanu, sau Arta pentru artă a lui Bacalbaşa, sau Rătăcirile d-lui Vlăhuţă, la care era obligat să răspundă şi să arate sau că renunţă la cele ce a scris în Curentul Eminescu, Onestitatea în artă etc., sau că cele ce a scris în aceste bucăţi se împacă cu purtarea d-sale de acuma ; sau Ce cerem de la artişti de Şărcăleanu, unde spuneam „ce cerem44, adecă ce dorim noi : de ce, ne întrebăm, aleargă tocmai la articole din ianuarie (căci articolul meu în chestie e din ianuarie), cari n-au nici în clin, nici în mînecă cu arta ?
    Oricum aş întoarce-o, nu pot găsi decît următoarele pricini :
    1) Pentru că literaţii noştri, cum a zis Gherea, au foarte puţină căldură — şi în cazul acesta special, al d-lui Vlăhuţă, eu mă bat cu gîndul că poate mai trebuie ceva de adăogit.
    2)     Pentru că discuţiile serioase nu interesează şi adorm pe „burghezii44 d-sale, cari, presupune d. Vlăhuţă, au să cumpere Vîeaţa — şi viaţa-i grea.
    Şi mă gîndese eu cu o bucurie răutăcioasă : Aiştia-s duşmanii noştri ?
                                              Evenimentul literar, an. I, nr. 16, 1 aprilie 1894.
                     Gherea despre „arta tendenţioasă“
    (Gherea asistând joia trecută la şedinţa „Cercului studiilor sodale“ din Iaşi, după conferenţa lui Nădejde despre „obiecţiile ce se pot aduce materialismului istoric44, fiind rugat de publicul ascultător să vorbească ceva în chestia mult discutată : „arta pentru artă44, spuse, într-o scurtă improvizaţie, cam următoarele.)
    In discuţia ce s-a încins asupra „artei pentru artă44 şi a „artei tendenţăoniste44, nu este mult de zis în urma celor ce s-au mai spus deja. Artă pentru artă e un termen metafizic şi teoria platoniană estetică este aceea care a dat naştere acestui termen. Artistul care face artă pentru artă se erijează într-un făcător de minuni, realizează frumosul ce există în afară de lumea reală, în lumea transcendentală. Aceasta este concepţia artei transcendentale. Şi acest soi de artă a avut la noi ca cel mai autorizat susţinător pe d-1 Maiorescu.
    Opusă acesteia a fost teoria şcoalei patriotice, care acuza „Junimea44 de antipatriotică, cosmopolită. Şcoala aceasta, chipurile tendenţionistă, cerea artistului să facă artă naţionalistă, aşa cum era înţeles atunci naţionalismul. Artistul care hu se conforma acestei somaţii era imoral, trădător...
    Amîndouă aceste teorii au avut partea lor bună şi partea lor rea. Cea dintâi, clădită pe baze metafizice, era totuşi în unele privinţi mult superioară, ca teorie artistică, artei moralist-patriotice, pentru că lasă aproape deplină libertatea artistului — aceasta ne explică de ce s-au grupat în jurul acestei şcoli literaţi ca Eminescu şi Caragiale ; îi era însă inferioară pentru că ignora prea mult elementul moral, elementul social, lucru ce i se reproşa cu drept cuvînt de către adversari.
    Dar, cum am spus, şi una şi alta aveau o parte greşită : „artă pentru artă44 pentru că avea' baza metafizică
177
şi ignora, cum am arătat, elementul moral, social : arta tendenţioniştilor-naţionalişti pentru că cerea să se facă numai artă naţionalisto-patriotică.
    Amîndouă aceste soiuri de concepţii despre artă se împacă azi într-o concepţie ştiinţifică. Dar să nu se creadă că e vorba de un eclectism. Concepţia ştiinţifică de azi e negarea amîndurora într-o sinteză superioară.
    După această concepţie, adevărat ştiinţifică, arta e produsul mediului social şi ancestral. Opera artistului, produsă prin influenţa societăţii, influenţează necesarmente la rîndul ei asupra acesteia. în această concepţie ştiinţifică despre artă rămîne şi partea bună a aşa-zisei „artă pentru artă“, adecă libertatea manifestării temperamentului artistic şi rămîne şi partea bună a concepţiei moraliste, adecă ideea că arta are şi trebuie să aibă influenţă asupra mediului înconjurător.
    în această concepţie ştiinţifică nu se formulează nici o cerere — în sensul casant al cuvlntului. Se formulează însă de către public o dorinţă firească ca opera artistului să respire cele mai înalte idealuri sociale, ca astfel producţia sa să fie moralizatoare, folositoare pentru societate.
    S-ar părea că e o contrazicere cînd : pe de o parte, se zice că se lasă absolută libertate artistului, iar pe de altă parte, se formulează dorinţa ca opera sa să fie inspirată de înalte idealuri sociale. Dezlegarea e uşoară. Societatea nu se va entuziasma deeît atunci cînd tu, artist, te vei ridica personal la cea mai înaltă cultură, la cele mai înalte idealuri sociale, şi atunci, uzînd de absoluta libertate, să produci a^ta cea mai moralizatoare. Cu alte cuvinte, ceea ce poţi să ceri artistului e ca el personal să se ridice, să-şi cultive şi să-şi perfecţioneze însuşi instrumentul artistic, adecă să se perfecţioneze pe el însuşi.
    Cum se vede, această concepţie ştiinţifică nu cade în greşala moraliştilor de a propune teze, nu admite tezismul, care este o teorie antiştiinţifică şi păgubitoare artei.
    Concepţia ştiinţifică de azi împacă deci ambele teorii care s-au luptat deja la noi.
                                                Evenimentul literar, an. I, nr. 16, 4 aprilie 1894.
                          ^Ramollot şi Moş Teacă
                                              i
    Fiindcă de-o bucată de vreme nişte faliţi intelectuali s-au apucat să facă o apropiere între Moş Teacă şi Ra-mollot, din motive nu tocmai curate. (Şi aci o reflecţie : un ipistat îşi bate joc de public, debitînd minciuni şi calomnii grosolane, iar tu, gazetar cinstit, eşti nevoit să-i discuţi serios şolticăriile pentru respectul, desigur, al aceluiaşi public... Ce soartă !)
    în articolul de faţă vom analiza fondul creaţiunilor d-lor Leroy şi Bacalbaşa, rămînînd ca într-un alt articol să arătăm materialul brut de care s-au servit ambii scriitori.
    Acum să vedem ce ne arată Leroy şi ce Bacalbaşa. Leroy ne arată un individ ramolit, care din întîmplare e colonel. Pentru Leroy, diferitele situaţii în care e pus Ramollot sînt tot atîtea prilejuri pentru a ne arăta starea de ramolisment a eroului său. Calitatea de colonel nu-i indispensabilă lui Ramollot, de aceea, din 65 de bucăţi ale lui Leroy în care Ramollot e eroul, numai 16 au de-a face cu viaţa de cazarmă, dar şi în aceste 16 bucăţi cazarma nu-i decît tot un pretext, o situaţie mai mult pentru ridiculizarea eroului său.
    De aceea, oricît am căuta să vedem cum se poartă colonelul Ramollot cu soldaţii, şi în general cu gradele inferioare, nu vom găsi nemică, căci se pare că Leroy, ca burghez patriot, a căutat să se ferească pe cît mai mult de a atinge viaţa de cazarmă, instituţia armatei. Şi de aceea din scrierile lui Leroy nu vom putea cunoaşte cazarma franceză.
    La d-1 Bacalbaşa, dimpotrivă, afară de câteva scene, toate celelalte se petrec în cazarmă: în Moş Teacă ni se dă viaţa de cazarmă în diferitele ei manifestări, iară Moş Teacă nu-i decît un punct care iese mai în relief, el este se poate zice o personificare a cazărmei: şi de aceea,
                                 m
chiar cînd peripeţiile lui Moş Teacă se petrec în afară de cazarmă, acest erou se poartă tot ca militar, şi dacă i-ai schimba poziţia de militar, scenele descrise n-ar mai avea loc. La Leroy, dimpotrivă, nu numai scenele din afară de cazarmă, cari n-au nemica militar, dară şi acele din cazarmă, aproape toate, ar putea să remită chiar şi atunci cînd, în loc de colonel, Ramollot ar fi un simplu tivii. Să luăm o pildă : Pinteau Ramollot întreabă pe Lorg-negrut cum îl cheamă pe un soldat : — Pinteau. — Dar pe tatu-su ? — Pinteau ! Dar pe frate-su ? — Pinteau. —■ Pinteau ! tatul Pinteau ! soră Pinteau ! Ah ! c.a.n.d.d... Aceasta-i o scenă petrecută în cazarmă. Dar închipuiţi-vă că în loc de colonel Ramollot ar fi un proprietar Ramollot, în loc de cazarmă — o curte boierească, în loc de Lorgnegrut — un vechil şi Pinteau un ţăran. Este clar că scena va rămânea.
    La Moş Teacă, dimpotrivă, chiar scenele cele plai străine de cazarmă, cum e Moş Teacă la teatru, nu pot exista decît cu condiţia ca Moş Teacă să fie militar. Căci, de pildă, în scena aceasta de la teatru, toată gălăgia ce o face Moş Teacă e întemeiată pe călcarea reglementelor în privinţa disciplinei.
    Are şi Leroy Ramollot la teatru, în Baignoire, dar aici Ramollot ar putea fi şi un civil, pentru că eroul cre-zînd că e baie se dezbracă provocînd - scandal — putea fi şi civil deci.
    Aşa că, pe cînd Ramollot e o individualitate bine determinată, tipul ramolismentului — şi numai din întâmplare e şi militar —, Moş Teacă e personificarea gradelor militare. Ca atare, psihologia lui Moş Teacă n-o face autorul decît numai întru cît îl slujeşte Moş Teacă, în oalitatea sa de căpitan, la îmbogăţirea — măcar cu o notă oricîţ de infimă — a caracterizării gradelor. Şi de aceea Moş Teacă nu-i căpitan decît eu numele ; în realitate, el poate fi din punct de vedere psihologic şi don’ fruntaş ori căprar ete. : un grad oarecare avînd o comandă sub dînsul.
    Ramollot însă, repetăm, e o individualitate, închipuită, dacă voiţi, dar bine determinată.
    Păzind proporţiile, se poate zice că deosebirea între aceste două scrieri — Ramollot şi Moş Teacă — e aceeaşi ca între un roman psihologic şi altul social.
180
    Ramollot e o lucrare de psihologie individuală — şi desigur nu de mare valoare, cum recunosc şi francezii —, Moş Teacă e o lucrare socială, care deşi, iarăşi, din punct de vedere artistic, nu e de prea mare valoare, totuşi, tocmai din pricina caracterului ei social, este foarte folositoare.
    Cu toată deosebirea de gen, de tendinţi — de unde urmează şi deosebirea de procedare — dintre Ramollot şi Moş Teacă, cu toată culoarea locală atît de vie, că noi toţi l-am recunoscut pe compatriotul nostru şi Moş Teacă a devenit unul din personajele cele mai populare din România (astfel că oamenii practici au înţeles că pot face cu acest nume bani punîndu-1 pe afişele teatrale), cu toate aceste, poliţia şi-a plătit luxul criticilor literari şi a îndrăznit — întemeindu-se pe nădejdea că nu va fi controlată — să puie pe două coloane pe Moş Teacă.
    în numărul viitor vom demasca şolticăriile poliţiei, reamintind în acest, ziar toate scenele în care e vorba de cazarmă din operele lui Leroy.
    înainte de-a sfîrşi, trebuie să spunem că şolticăria poliţiei a fost atît de... poliţienească, încît foaia ce a comis falşul (cum vom dovedi) a încurcat-o rău de tot. Ascultaţi numai ce spune reptila în acelaşi proces-verbal poliţienesc publicat în catul de jos al Ţării.
    „Aşa e că traduce bine marele creator de tipuri14... Tot pe această pagină, vedem, Moş Teacă nu-i o locali-lizare, dar în cea mai mare parte o traducere. Ei bine, tot pe acelaşi proces-verbal vedem că toate acestea (adică bucăţile pretinse plagiate) sînt „o stupidă localizare“ şi, mai departe, că „Ramollot e un tip care există44, e „admirabil de logic44, pe cînd Moş Teacă, dimpotrivă, e „un Vasilachi jucat pe sfoară44.
    Aşadar poliţia zice :
    1) Moş Teacă e tradus, seamănă perfect cu Ramollot.
    2) Moş Teacă e localizat, deci nu mai se aseamănă cu Ramollot.
    3)    Moş Teacă e un Vasilachi, nu seamănă cu Ramollot.
    Ei bravo, poliţie !
    Voi continua.
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 16, 4 aprilie 1894.
181
II
    Am văzut în numărul trecut deosebirea dintre Moş Teacă şi scrierile lui Leroy : Moş Teacă, o lucrare mai mult socială, Ramollot, mai mult psihologică individuală ; Moş Teacă ne reprezintă cazarma, Ramollot, ramolismentul.
    Cel mai bun mijloc de a vedea deosebirea dintre Ramollot şi Moş Teacă e a ceti în întregime aceste opere. Şi nu ştiu cum aş sfătui pe cetitori să cetească şi pe Leroy şi pe Bacalbaşa.
    Nădejdea că cetitorii noştri se vor convinge cetind ei înşişi operele în chestiune nu mă scuteşte de datoria de a arăta că şolticăriile poliţieneşti sînt... şolticării, şi de aceea urmez mai departe cu dovedirea originalităţei lui Moş Teacă.
    Voi rezuma bucăţile din Leroy cari au de a face ceva cu miliţia şi cari sînt în număr de 17. (Restul de 48 sînt ţesute pe alte motive.)
    1)    PINTEAU. E vorba de un soldat. Cum îl cheamă ? întrebă Ramollot. — Pinteau. — Pe tată-su ? — Pinteau. — Frate-su ? — Pinteau. — Ah ! ca n... d...!! Pinteau, tată Pinteau... Toţi Pinteau.
    2)    MUSIQUE. Ramollot nu poate înţelege de ce instrumentele nu-s date muzicanţilor aşa încît cele mai mari să fie la cei mari... etc.; şi se înfurie că nu fac aceleaşi mişcări.
    3)    TABLEAU D’AVANCEMENT. E vorba de înaintarea unor soldaţi la gradul de căprar. Despre unul zice că se face anume bolnav, despre altul, neînţelegînd despre ce-i vorba, spune că nu-1 va înainta prin canti-nieră, căci se va zice că el, Ramollot, e influenţat de femei, şi tot aşa şi cu alţii...
    4)    LES RECRUES. Aduşi de un sergent. Ramollot întreabă pe sergent de unde-s. — Din diferite departamente. — Cum, din toate departamentele, dar tu, zice Ramollot sergentului, eşti dintr-un departament, eu din altul. Apoi, ca să încurajeze pe recrut, Ramollot le spune să n-aibă frică ; toţi cei buni vor fi avansaţi, ceilalţi nu (astea zise într-un mod foarte caraghios). Întreabă pe
182
unul ce-i. Recrutul zice : fumiste. — Ha ! Asta nu ne trebuie, zise Ramollot, n-avem nevoie de farse : Croyez donc qu’je n’sais pas qu’on fait des farces de fumiste ?
    Altul răspunde că-i „clerc de notaire“. — Cle... hein ! Clerc de... notaire ! Şi Ramollot spune că va să zică face scrisori de moarte. Să nu facă asta la regiment că-1 f... d’dous. Apoi vine un fecior de rentier, îl batjocureşte din senin pe el şi pe tată-su; îl întreabă un cuvînt, nu ştie, îl ameninţă. Apoi un voluntar ; Ramollot nu poate crede că iubirea de armată l-a adus şi vrea să-l convingă că a venit ca să scape de vreo tîlhărie ; îl alungă. Aicea spune părerea că aşa va fi pe cît timp guvernul se va încăpăţîna să recruteze armata din civili. (Asta-i singura frază care se găseşte şi la Bacalbaşa, dar astă frază Bacalbaşa a putut s-o ia şi de aiurea, pentru că ajunsese în Franţa un patrimoniu oarecum comun, după cum rezultă dintr-o notă a lui însuşi Leroy.)
    5)    RAMOLLOT CLERICAL. Religia-i Christos, Chris-tos un băiet, feciorul lui Dumnezeu, jidanii, jidanii sînt nişte negustori, au venit şi i-au făcut cadouri, au omorît pe copii; asta-i steaua păstorului. Rachela atunci a plîns, căci i-a omorît fiii, dacă soldaţii ar fi mai învăţaţi ar şti că s-a făcut apropo de asta un roman ori un tablou... nu importă. Christos a inventat măslinii, pe popă, limba latină, hidroterapia. A făcut să se hrănească un regiment ou o pîne. Pitarii l-au închis, tribunalul l-a condamnat. Iată religia. Păcait că nu s-a apucat de comerţ Christos. Apoi Ramolot spune o porcărie unui preot despre Sf. Maria.
    6)    TRIBUNAL MILITAIRE. Un locotenent trimite la spiţerie pe soldatul Merluchon. Acesta aduce mai puţin. Dat judecăţii, Merluchon povesteşte faptul. Ramollot zice mereu : „N egarez la justice“, „Tachez moyen de respec-ter le conseil“. lîn fond era o farsă a spiţerului; Merluchon e condamnat la 8 zile.
    7)    LE PROGRES MILITAIRE. Un număr de ziar caraghios, pe care nu-1 rezumez din pricina lipsei de spaţiu, şi nici nu-i nevoie pentru scopul articolului nostru, căci „jurnalul cazon“ a lui Bacalbaşa e o mică bucată în
18-3
care el spune unui furier să facă un jurnal; pe cînd la Leroy e altceva : un număr dintr-un jurnal, lucru oe în Bacalbaşa nu-i.
    8)     LE PROTEGE DU COLONEL. O doamnă vine să stăruie pentru fiul ei. Ramollot abia înţelege pentru ce a venit, în tot timpul conversaţiei uită şi schimonoseşte numele fiului acestei doamne. Promite. Se îngrijeşte de el aşa de mult, că-l bagă în toate belelele.
    9)     LE LAMPISTE. Ramollot zice lui Lorgnegrut că instrucţia merge rău. Să facă sara. Lorgnegrut nu găseşte nici un soldat care să ştie să aprindă lampa. O aprinde el. Vine Ramollot. Face gură că lampa scoate fum. Un soldat o face a doua zi, Ramollot e satisfăcut, dar îl pedepseşte că a scos fum în sara trecută (gîndind că tot acesta a aprins-o). Soldatul crede că l-a pedepsit că a fost lampa bine şi o face să scoată fum. ll pedepseşte Lorgnegrut, şi bietul soldat o duce tot într-o pedeapsă.
    10)    RABIO. Ramollot se duce la bucătărie să facă inspecţie, căci soldaţii se plîng de mîncare. Văzînd un sac de sare, crede că bucătarul face economie şi spune să-l pună tot în supă. Bucătarul îl pune.
    11)    La RAPORT. I se raportează mai mulţi soldaţi insubordonaţi. Ramollot nu înţelege ce spun subofiţerii cari raportează şi pedepseşte pe subofiţeri.
    12)    FAUSSE NOUVELLE. Lui Pinteau îi spune o rudă c-a murit un locotenent. Ramollot aude, pedepseşte pe soldat c-a auzit asta. Ramollot, fără cauză, e sigur c-a murit locotenentul Bernhard. Spune asta lui Lorgnegrut. Dar Bemard vine. îl pedepseşte că şi-a bătut joc de armată. Vrea să pedepsească pe Pinteau că i-a spus minciuni — deşi Pinteau nu-i spusese nimica.
    13)    LE KEPI DE LAVARDIN. La infirmerie un soldat aşteaptă pe altul să moară ca să-i ia... chipiul.
    14)    AU MANOEUVRES. Ramollot inspectează pe bolnavi. Unul ezită a spune oe are. Silit, spune : o boală lumească. îl pedepseşte c-a spus. Altul, nevralgii ; îl cheamă să-i facă treabă acasă. O companie trebuie să sară un şanţ prea lat. îs destui de mulţi, ca să-l poată sări.
184
     15)    LES PERMISSIONS. Nişte soldaţi rezervişti cer permisii. Un zaraf, un jurnalist nu capătă permisie şi sînt batjocoriţi pe tema meseriilor lor. Unul spune că i-a murit un prieten. Ramollot îi spune că dacă îl plac înmormântările să se ducă la înmormântarea unui soldat mort în infirmerie. Unuia căruia îi făcuse femeia, îi zice : deja vrei s-o vezi ?
     16)    LE CONSEIL DE REVISION. Maiorul spune despre nişte tineri că nu-s „propres“, adecă pentru armată. Ramollot crede că nu-s curaţi: să se spele. Unuia, olog, îi spune că s-a înscris anume ca să fie olog. Il întreabă unde şi-a ascuns picioarele. Apoi doi : Mitron şi Frisquet, ă căror nume le încurcă rău.
     Am rezumat cît mai pe scurt şi desigur foarte in-complect, din pricina micului sipaţiu ce-1 pot ocupa în acest ziar.
     Acestea sînt bucăţile din Leroy, cari, mai mult ori mai puţin, au ca motiv armata.
     Din cele 38 bucăţi ale lui Bacalbaşa numai trei întrebuinţează ca material acelaşi lucru ca şi Leroy, şi anume : Recruţii, Religia cazonă, Un jurnal cazon.
     Acum comparaţi aceste trei bucăţi cu corespunzătoarele lor din Leroy : Les recrues, Ramollot clerical, Le progres militaire şi veţi vedea că nu samănă defel. In Les recrues, Ramollot e un ramolit. în Recruţii,r Moş Teacă e un prost şi un[ milităros pănă la exces. în Ramollot clerical, Ramollot bate cîmpii despre Cristos. în Religie cazonă, Moş Teacă face o aplicare a disciplinei şi eăl-cărei ei la scoaterea lui Adam şi Eva din rai. în Progres militaire avem un număr de mostră din jurnalul lui Ramollot, în Jurnal cazon Moş Teacă, văzînd pe un soldat cu un jurnal, îl batjocureşte şi-i vine în gînd că ar fi bine să fie un jurnal cazon şi pune pe un furier să scoată, să-l scrie furierul, să-l citească soldaţii toţi — şi cari nu ştiu —, să ia informaţii de la aghiotant etc... El, Moş Teacă, nu s-amestecă la jurnal.
     încolo, nici subiectele nu-s aceleaşi la Leroy şi Bacalbaşa. Şi dacă Leroy ar fi ţintit armata, atunci între Ramollot şi Moş Teacă ar fi fost desigur mare asemănare,
185
atunci poliţia ar fi fost la largul ei..., noroc însă că franţuzul a fost prea patriot-burghez.
    Şi chiar când aceste 3 bucăţi ar fi semănat mai bine cu ale lui Leroy, n-ar fi nemică, căci ambii vorbesc despre acelaşi lucru. Cum nu-i nici o mierare că sonetul lui Eminescu la Veneţia samănă cu a unui german, citat de autorul transilvănean anonim care a scris despre Eminescu. *
    Poate că cetind pe Leroy i-a venit lui Bacalbaşa în gînd să scrie aceste 3 bucăţi ? Se poate, după cum se poate să-i fi venit şi lui Eminescu în gînd să scrie despre Veneţia după ce văzuse atîtea poezii despre acest oraş.
    Dar, în orice caz, Bacalbaşa ar fi trebuit să scrie aceste bucăţi, şi mai ales Recruţii şi Jurnalul, era oblu gat, căci venirea recruţilor e unul din cele mai însemnate fapte din cazarmă, iar presa se ştie ce influenţă are asupra Moş Tecilor, cum se tem ei să nu fie „daţi la gazetă“.
    Acestea le-am spus mai mult pentru lămurirea cetitorului, în afară de chestia plagiatului. Pentru dovedirea şolticăriei poliţieneşti ajunge faptul pur şi simplu că bucăţile lui Bacalbaşa nu samănă cu ale lui Leroy.
    O      singură frază samănă : guvernul să nu mai recruteze dintre civili... şi atîta tot; încolo, nimeni nu va găsi o singură frază din Leroy.
    Şi din pricina acestei fraze s-a acuzat Bacalbaşa* 1. Atunci se va întreba cetitorul care n-a cetit ce-a scris poliţia — sînt aşa de ghibaci ipistaţii încît să facă din alb negru ? Nicidecum ghibaci, însă destul de neruşinaţi.
    Ascultaţi ce spune poliţia :
— Fait’ment! j’sais bien             Hm, uşor ! ştiu eu
qu’c’est pas des sardin.es.          că-i uşor...
    Aicea perspicacitatea poliţiei vede plagiat. De ce, dragă poliţie, n-ai fost tot aşa de perspicace şi în urmărirea lui Mărunţelu ?
                    * Alexandru Grama. Sonetul Venedig de Gaetano Cerri.
    1 Atunci de ce n-ar fi plagiator şi Eminescu a cărui „Tristă-i firea, iară vînţul sperios vo creangă farmă“, de pildă, e identic cu uri Vers al lui Lenau ?
186
L'colonel Ramollot c’est           Căpitanul este tata campaniei,
le pere du regiment.
    Nu ştim dacă la tine la poliţie şeful de sergenţi spune aşa subalternilor, dar la cazarmă e tipic şi nu-i nevoie de Leroy.
Voyons, vous l’p’tot qu'a une          Tu, ăla bălţatu, ce ştii să
cassiette, c’que vous f... avant       faci ?
d’venir au regim,ent ?
    Rog pe toţi căpitanii să nu mai întrebe pe recruţi ce ştiu să facă. Dacă vor avea nevoie de ciubotar, stoleri etc. pentru cazarmă s-aducă lucrători din străinătate, altmintrelea vor fi puşi pe două coloane, mizerabilii!
—  Me, moi, mon colonel ?          — Eu ?
    Bacalbaşa spune că a plagiat acest eu din Sehopen-hauer... Şiretul... parcă eu nu ştiu ? L-ai plagiat din Ramollot, nene! Unde este în Schopenhauer vreun „eu“ ?
    Poliţia mai pune pe două coloane La musique cu o bucată din Moftul. Bucata nefiind cu Moş Teacă, nefiind nicăirea şi niciodată iscălită de Bacalbaşa, n-aş avea nevoie să mai vorbesc de asta, d. aş trece peste şolticărie, dacă lucrul n-ar fi cu totul nostim —■ precum este.
    Poliţia, simţind că bucăţile puse mai siis pe două coloane nu pot convinge nici pe tiştii ei, spune „sînteţi cam pretenţioşi, dar fie. De astă dată trebuie să ne cam schimbăm cîmpul operaţiilor".
    Şi-l schimbă bine. Ia o bucată neiscălită din Moftul
—   nu din Moş Teacă — şi-o pune triumfător pe două coloane.
    Dar bine, naivitate în patru picioare, nu te-ai gîndit că cetitorul îşi va face următoarea socoteală : „Dacă Muzica din Moftul e scrisă de Bacalbaşa, şi dacă Bacalbaşa e un infam plagiator, atunci pentru ce a pus toate plagiatele la un loc şi a scos pe Moş Teacă şi numai Muzica nil ă pus-o" ?
187
    Nu înţelegi, poliţie, că arătînd cetitorului o biţcată plagiată1, pe care Bacalbaşa nu şi-a însuşit-o şi n-a pus-o în volum, îţi dai singur în cap şi spui, declari — fără să vrai — că toate cele puse în volum, toate cele iscălite de Bacalbaşa nu-s plagiate ?
    Priceput ?
                                            Evenimentul literar, an. I, nr. 17, 11 aprilie 1894.
     1 Adecă intr-adevăr inspirată de Ramollot, căci de plagiat nu poate li vorba, bucata fiind neiscălită, deci nimenea nici n-a pretins că are vreun drept -de proprietate asupra-i.
     Aici două cuvinte despre grafomanul Urechiă : Ipistatul pretinde că el a ştiut de mult despre plagiatul în chestie, şi într-adevăr dînsul face mult caz de incriminaţiile Ţării. Vorba poate să fip numai, cum am zis, de bucata neiscălită şi nereprodusă în volum. De ce d-rul Urechiă, colaborator la Moftul român, a tăcut pănă acum ? Pentru ce a tăcut chiar şi după învinuirile lui Botoşeneanu ? Nu e oare d-sa acel colaborator al Moftului care a pus acolo această bucată inspirată ? în orice caz, dacă dr. Urechiă crede că poţi fi plagiator chiar dacă nu-ţi însuşeşti dreptul de proprietate asupra operelor inspirate, e evident că el, ca un colaborator al Moftului ce a ştiut şi a tăcut-, are o răspundere morală nu mai puţin însemnată.               _  ^
     Ştiu că nu-1 voi convinge pe d-rul Iodoform, însă : cetitorii să judece.
                           Cum a rămas ?
    Acum două săptămîni colaboratorul nostru, d. C. Şăr-căleanu, a pus d-lui A. Vlăhuţă, în Adevărul literar, întrebarea : Cum rămîne cu discuţia asupra „artei pentru artă“, deoarece Vieaţa a pus toate silinţile ca să devieze de pe adevăratul teren al luptei teoretice ?
    Dacă d-nul A. Vlăhuţă ar fi fost de bună credinţă, el trebuia să ne dea lămuririle cerute, urmînd calea arătată cu destulă preciziune de colaboratorul nostru.
    D-l A. Vlăhuţă a preferat să tacă. Cu toată modestia, sîntem în drept să presupunem că d-sa nu mai poate discuta serios în această chestiune. (Din sumarul nr. viitor al Vieţii ştim că nici nu gîndeşte să ne răspundă.)
    Astfel putem face un bilanţ al acestor discuţiuni furtunoase, ca să vedem cum a rămas chestia ce ne interesează : cine a învins şi cine e învins. Dăm aici un rezumat conştiincios al întregii discuţii, şi cetitorii să judece. Cei neîncrezători în nepărtinirea noastră n-au decît să recitească numerele respective ale Vieţii, Adevărului şi ale Evenimentului literar şi desigur şe vor convinge de adevărul celor ce urmează.
    în Vieaţa din 20 februarie, nr. 13, se face un „apel călduros “ poeţilor să cînte şi suferinţele fraţilor noştri de dincolo. Şi, pe de altă parte, se spune că arta cu ten-dinţi nu-i artă.
    Atunci, Munca îi observă Vieţii că s-a contrazis, când, pe de o parte, doreşte ca arta să cînte ceva anumit — dorul de libertate al ardelenilor —, iar pe de altă parte, spune că arta cu tendinţi nu-i artă.
    La această replică a Muncii, Vieaţa trebuia să răspundă, dovedind că arta naţionalistă nu-i tendenţioasă. D. Vlăhuţă însă, în articolul Sectari ?, spune că n-a cerut nemica — deşi ceruse — de la artă şi că va dovedi într-un alt articol că tendenţionismul nu-i... bun (deşi
189
noi punem chestia: dacă arta e sau nu e tendenţioasă, şi nu dacă-i bună sau nu) şi că va arăta d-sa ce-i arta socialistă. Atunci noi îi răspundem că n-am inventat noi tendenţionismul, că arta e, prin firea ei, tendenţionistă, că, fiind tendenţioasă, noi preferăm arta aceea care are cele mai înalte tendinţi — tendinţile corespunzătoare idealului clasei noastre, clasa oe reprezintă în momentul acesta al istoriei progresul omenirei. Că, dacă s-ar putea o artă care să exprime adevărul pur, fără tendinţi, am fi mulţumiţi, căci tot idealul nostru i-ar folosi — dar că asemenea artă nu există (Arta tendenţionistă şi arta socialistă, I. Nădejde, Evenimentul literar).
    Noi mai arătam că d. Vlăhuţă, care admite teoriile lui Gherea, se învîrte într-un cerc viţios, cînd la concluzie dă înapoi. Şi arătam cum cele spuse de însuşi d-sa mai înainte se bat cap în cap cu cele ce voieşte să susţină acuma (Rătăcirile d-lui Vlăhuţă, de Ş-V., Even. Ut.).
    Mai arătam că concepţia noastră despre artă e o verigă a concepţiei ştiinţifice despre lume, că are ca bază filozofia de la Auguste Comte încoace, pe care d. Vlăhuţă ar trebui s-o răstoarne pentru a susţine serios şi ştiinţificeşte părerile sale. Că arta cea mai înaltă e cea care întrupează idealul clasei ce ţine în mînă steagul dez-robirei omenirei (Filozofia tendinţilor sociale în artă, de Şărcăleanu, Ev. Ut.).
    Iar Sacîz, în Munca, îi arată că alta-i partid şi alta-i clasă.
    D. Vlăhuţă era dator, spre a ne zdrobi, să dovedească : 1) că arta n-are tendinţi prin însăşi firea ei, 2) dacă are tendinţi, să ne arate că n-are tendinţi de clase, 3) dacă are tendinţi de clase, să ne dovedească că noi socialiştii n-avem drept să dorim ca arta să întrupeze idealurile noastre, 4) că d-sa nu s-a Contrazis în cariera d-sale de teoretician, 5) partid şi clasă e acelaşi lucru, 6) să fie serios şi să nu recurgă în această chestie delicată la d-rul Iodoform.
    Ce face însă d-sa ? D-sa, avînd deja scris un articol despre Lucaciu şi socialiştii şi nevoind să-l lase pierdut pentru posteritate, din pricina unor fraze, cred, care-1 „obsedase11 straşnic, cari i se păreau grozav de cu şic şi pe care noi le credem francâmente ridicule, îl pune ea articul de fond, deşi bucata cu pricina din Munca fusese rectificată.
190
    Tot în acest număr din Vieaţa mai găsim încă un articol Arta socialistă în care, din faptul că Rion a spus că Alecsandri a cântat „iama“ văzută prin prisma poziţiei sale sociale, d. Vlăhuţă scoate că socialiştii cer ca poeţii să oînte paltonul lui Rion — cînd tocmai din spusele lui Rion rezultă că un poet boier fatalmente e boier, şi nu-i poţi cere altceva. Iar din faptul că Vraja arată o parte imorală din sufletul unei pături sociale, d. Vlăhuţă scoate... arta socialistă.
    Ei bine, aceste două articole : Lucaciu şi Arta socialistă răspund ele oare articolelor lui Nădejde, Ş.-V., Şărcăleanu ? Răspund ele oare la cele 5 puncte arătate mai sus, la care trebuie să răspundă ? Cetitorul să judece !
    La Arta d-sale socialistă, noi îi răspundem că... că n-a vorbit despre arta socialistă şi, cit e vorba despre Alecsandri, apoi — i se explică d-Iui Vlăhuţă — că clasa din care face el parte îl face să vadă „iarna“ prin o aşa prismă, şi că un biet proletar nu va cînta caii ce zboară şi mîţa de pe genunchi, la gura sobei (Goana... Vieţii, Rion). Că în Psihologia de clasă nu-i vorba de artă (Arta socialistă şi subsemnatul, C. Vraja). Tot în acest număr din Evenimentul era un rezumat al unei cuvîntări a lui Gherea, în care se explica tendenţionismul. Şi tot în acest număr era şi un articol în care se arăta o flagrantă contrazicere din Vieaţa, căci în acest jurnal un Quodam * făcea un tendenţionism din cele mai straşnice.
    Apoi Şărcăleanu explică încă o dată în Adevărul că arta e socială, că are tendinţi, şi soma pe d. Vlăhuţă să arate cum se împăcă vechile d-sale teorii cu ceea ce spune acuma, sau dacă le-a renegat şi-n orice caz să răspundă cu argumente la argumente.
    Ce trebuia să răspundă d. Vlăhuţă ? Trebuia să arate că Iarna lui Alecsandri putea fi simţită tot aşa şi de un proletar, că C. Vraja a vorbit despre artă, că Gherea n-are dreptate, că-n Vieaţa Quodam n-a fost o notă discordantă, că Şărcăleanu n-are dreptate, că teoriile d-sale cele vechi se-mpacă cu ce susţine acuma, sau că renunţă la ele — să răspundă la argumente cu argumente.
    A făout-o ? Nu. A tăcut chitic.
    Ziarele literare ieşind în aceeaşi zi, urmează că la un articol de duminecă nu poţi răspunde deoît dumineca
                    * Quodam, pseudonim folosit uneori de Anton Bacalbaşa.
191
viitoare, de aceea noi am luat o succesiune de articole din Vieaţa, Adevărul şi Evenimentul literar, aşa încît să avem provocarea şi răspunsul.
    Alăturea cu succesiunea de mai sus, am avut alta. Iat-o :
    în Vieaţa din 20 martie, d. Vlăhuţă ne bombardează cu Arta socialistă, alta decît cea citată mai sus. Aici d-sa spune că : nu ştie ce-i asta (cine-i vinovat ? şi dacă nu ştie de ce s-amestecă ?), că socialiştii cer de la poet să fie toboşarul partidului, că d-sa, care admite şi înţelege teoriile lui Gherea — şi noi nu le înţelegem —, se desparte de Gherea, dacă aste teorii sînt folositoare concepţiei noastre despre artă.
    Acest articol ieşit în aceeaşi zi cu articolul lui Nădejde despre Arta tendenţionistă şi cea socialistă şi cu Rătăcirile d-lui Vlăhuţă dădeau perfect dreptate celor spuse a priori în aceste două articole. Nădejde spunea că frica de a fi socotit de socialist îl ridica pe d. Vlăhuţă împotriva noastră, şi d. Vlăhuţă o mărturiseşte cînd spune că se desparte de Gherea dacă teoriile lui sînt folositoare socialiştilor. în Rătăcirile d-lui Vlăhuţă spuneam că „în numărul viitor vom dovedi a posteriori^, pe baza acestui articol, Arta socialistă, ce nu apăruse, şi care ştiam că va apărea odată cu articolul nostru, ceea ce arătasem a priori, şi, în adevăr, C. Vraja arată în Evenimentul (D. Vlăhuţă în Arta socialistă) a posteriori ce spusesem noi a priori. în numărul precedent, adecă aceeaşi istorie :
    „Unde-i cojocul ? Care, mă ?...“ C. Vraja arată, zicem, că argumentarea d-lui Vlăhuţă se reducea, în ultimă analiză, la : „Concluzia este adevărată, dar nu este adevărată
    Iar Rion îi arată d-lui Vlăhuţă că de la d-sa nici în-tr-un caz nu cere nemica, afară decît a se schimba, a deveni mai altruist. (O lunecare periculoasă.)
    Şi atunci, Gherea, în Adevărul, spunea că arta prin natura sa are tendinţi, că arta cea mai înaltă e aceea însufleţită de idealuri înalte — un lucru atît de simplu.
    La aceste atacuri împotriva d-sale ce trebuia să răspundă d. Vlăhuţă?
    Trebuia să răspundă : 1) Că Rion nu i-a înţeles articolul, sau că Rion n-are dreptate, că idealurile înalte sînt bune. 2) Că Vraja a făcut greşeli de logică, că din spusele d-sale nu reieşea argumentarea caraghioasă ce i-o pune în spinare Vraja. 3) Că Gherea n-are dreptate.
192
    A făcut-o ? Nu. A tăcut iarăşi chitic.
    A ! Uitasem pe Meşterul Manole... Iartă-mă, meştere, bată-te să te bată... Ce zice meşterul nostru ? Că Munca (vedeţi că-i vorba numai de Munca, jurnalul politic al socialiştilor...) şi d-1 meşter vorbeşte despre „discuţiile asupra tendinţei în artă“ !, şi încă o Muncă cam de pe la începutul discuţiei ! Şi vorbeşti asupra „discuţiilor14, serios ? Munca nu-i sentimentală, că admite amorul etc. Poate, dar în aceeaşi zi cînd a apărut meşterul în Vieaţa, a apărut şi în Evenimentul un articol, Motivele artei, în care se spune verde că am fi imorali dacă am opri pe un poet să cînte ce-i place. Că vom analiza din punctul nostru de vedere producţia sa, asta-i altă vorbă.
    Mai ai ceva de zis, meştere ? Mai cu samă că ţi-a răspuns „Sacîz“ în Munca ?
    Dar în numărul trecut n-a mai apărut nici „meşte-rul“. Singur d-rul Iodoform a delectat cu arta sa pe Ke-leroaia et C-ie, dar, discuţia fiind serioasă, p’alttonismele lui nu contează. De mult face el spirit pe socoteala noastră şi noi ne simţim ruşinaţi de... doamne fereşte!
    Astfel a rămas...
    încă un cuvînt.
    D-rului Urechiă îi place să facă insinuaţiuni că Evenimentul literar ar fi o gazetă mozaică. Deşi noi nu credem că într-o discuţie teoretică un argument oarecare ar fi mai slab dacă provine de la un jidan, totuşi ţinem să relevăm cît sînt de ...oneste mijloacele întrebuinţate în polemică de adversarii noştri. în utimele două luni de zile de cînd Evenimentul literar a intrat sub o direcţiune nouă (a d-nei Sofia Nădejde), din nefericire pentru stimabilii noştri adversari, n-a fost nemic, afară de un articolaş neînsemnat — pe a 3-a pagină — şi vro cîteva poezii iscălite, scrise de „literaţi circumspecţi11, cum cu „spirit11 se exprimă d-rul Urechiă, şi în special toate polemicele (şi în chestia artei şi în cea a pretinsului plagiat Moş Teacă) se datoresc, şi d-rul Urechiă o ştie (i-a spus un om care stă atît de sus în literatura noastră, că nici... grafomanilor nu e permis să pună la îndoială buna-credinţa lor), românilor.
    Prin asta încheiem polemicele noastre, deoarece ele nu mai au nici un interes teoretic.
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 18, 18 aprilie 1894.
193
                      O  explicaţie
    Un cetitor al nostru, dealtfel foarte binevoitor, ne întreabă dacă nu sîntem cumva antisemiţi prin faptul că am declarat că toate articolele Evenimentului literar sînt scrise de români. Rugăm pe cetitorul în chestie să rece-tească cu atenţiune cele scrise de noi şi va vedea că am voit numai să relevăm onestitatea d-lui Iodoform şi să arătăm că el a minţit în perfectă cunoştinţă de cauză cînd a afirmat că Evenimentul literar e un ziar „mozaic14.
    Insă chiar din textul articolului nostru reiese că noi vom publica orice bucată bună, fără să cerem autorului ei documentele lui. Nu sîntem nici antisemiţi, nici filo-semiţi şi' lăsăm tuturor Spanachidiştilor să introducă şi în artă chestiile de rasă.
                                              Evenimentul literar, an. I, nr. 20, 2 mai 1894.
                         Colectivismul în literatură
    Sînt trei săptămîni de cînd am întrebat pe d-nul A. Vlăhuţă dacă d-sa e solidar cu denunţarea falşă să-vîrşită de un tovarăş de luptă al d-sale, spre a apăra Vieaţa de atacurile noastre.
    D. Vlăhuţă a tăcut în două numere consecutive şi deci sîntem în drept să constatăm această solidaritate morală a d-sale cu nişte delatori ordinari.
    Se naşte acum întrebarea : cum d-nul Vlăhuţă, căruia îi place să-şi cînte atîta mărinimia şi sensibilitatea, a putut să ajungă pînă aicea, a putut să admită o astfel de „armă literară" contra unui om pe care d-sa greşit l-a crezut că are păreri deosebite în chestia artei şi că polemizează cu Vieaţa?
    Cum acela care cînta „eroilor martiri" din Transilvania o „Marseileză română" a putut să se facă complice într-o încercare de a expune pe un „frate subjugat" la un „martiriu" mult mai greu decît al transilvănenilor ?
    Pentru ca să ne putem da bine samă de această evoluţie morală a poetului nostru, trebuie să amintim încă o dată faptele, de multe ori arătate de noi.
    In numărul 13, fatalul număr 13, al Vieţii, se publică o notiţă în care, după ce se laudă frumosul dar de a expune al d-lui A. Bacalbaşa *, se declară foarte scurt şi hotărît că arta cu tendinţi nu-i artă. De aici s-a început o polemică, din partea noastră atît de cuviincioasă, că însuşi d-nul Vlăhuţă a vorbit de „duioşia" articolelor noastre. Insă d-nul A. Vlăhuţă prea curînd, se vede, s-â plictisit văzîndu-se bătut pe toată linia într-o discuţie teoretică şi s-a grăbit să se despartă de duhul blîndeţei cu care începuse polemica.
     * Arta pentru artă, broşură, Bucureşti, 1894.
195
    în aceeaşi zi în care Adevărul declară că, polemizînd cu Vieaţa, îşi poate permite glume inofensive, însă niciodată nu va ieşi din margenile bunei-cuviinţi, în aceeaşi zi, repetăm, apăru un număr al Vieţii plin de injuriile cele mai grosolane la adresa d-lui A. Bacalbaşa, muncitorilor, socialiştilor în genere, Muticei literare şi ştiinţifice etc., etc., chiar şi după ce au fost date în vileag aceste graţiozităţi, Adevărul, adresîndu-se personal către d-nul Vlăhuţă, declară că voieşte să polemizeze cu d-sa, „punîndu-şi mînuşi11. însă Vieaţa, alunecînd o dată pe povîrnişul sudălmilor, a trecut de la insulte la calomnii, de la calomnii la falşuri ordinare, şi nu s-a oprit chiar înaintea faptului atît de scandalos ca împrăştierea în public a acelor foi monstruos de obscene, cari au fost vîn-dute la Cişmigiu de soţiile redactorilor Vieţii.
    Noi n-am putut uşor uita trecutul d-lui A. Vlăhuţă şi tot timpul ne-am silit să ţinem polemica în margenile unei discuţii teoretice. Evenimentul literar a publicat nu mai puţin de 15 articole pur teoretice relativ la discuţia în chestie, şi Vieaţa n-a putut răspunde nici la unul.
    Desigur şi noi am fost siliţi să răspundem şi cu lovituri la lovituri, să facem şi personalităţi, însă Evenimentului literar, despre care Vieaţa minte cu atîta cinism şi cu atîta îndărătnicie, vrednică de o cauză mai bună, că e un ziar jidovesc, i-ar fi fost chiar permis să urmeze şi mai puţin decît Vieaţa cunoscuta poruncă a Evangheliei cu „obrazul celălalt11.
    Totuşi, noi niciodată n-am întrebuinţat faţă cu d-nul Vlăhuţă calificaţiuni atît de frumoase ca „mişei11, „haima-nale“, „canalii41, „pungaşi11 etc., etc. ... Şi poetul nostru s-a coborît din sferele-i eteree pentru ca să combată pe socialişti cu asemenea „arme de polemică11, atît de puţin poetice !...
    Şi, la urma urmelor, tot d-nul Vlăhuţă îşi ia aere de victimă a socialiştilor şi după ce, cu un ifos sublim, declară că „poate14 încă să discute cu Gherea, cu care voieşte să înceapă o „răfuială11, caută să-i arunce în spate toate „supărările11 d-sale...
    Nu vreau să răspund aicea la necalificabila „scrisoare deschisă11 către Gherea din numărul trecut al Vieţii. Vreau să relevez numai chipul cum vorbeşte poetul Vlăhuţă cu acela căruia îi datoreşte mai mult decît oricui reputaţia d-sale. Mai întâi citez o perlă, în genul său:
196
    „Ei, domnule Gherea, noi nu ne renegăm neamul din care ne tragem, nici numele pe care ni l-au lăsat părinţii noştri, şi pentru sufletele noastre burgheze mai sînt încă lucruri sfinte".
    Mai este nevoie de comentarii ?
    Pe urmă, simţindu-se cu totul slab, d-nul Vlăhuţă nu poate discuta altfel decît făcîndu-1 pe Gherea responsabil pentru tot ce s-a făcut şi s-a scris în ţară contra elicei de la Vieaţa, chiar pentru parodia rimată din Evenimentul literar a unui articol al poetului nostru, parodie iscălită de noi în glumă cu numele d-sale (şi astfel că acest nume rimează cu cuvîntul din versul precedent „olecuţă" ; şi d-nul Vlăhuţă se face a uita că, pentru asemenea iscălituri glumeţe, noi am avut precedente, şi încă mai puţin inocente, în însăşi Vieaţa d-sale).
    Dacă faima poetului nostru ar fi trecut hotarele ţârei, dacă numele de Vlăhuţă ar fi cunoscut şi în lună şi ar fi suferit, chiar în regiuni eteree, vreo insultă, desigur că tot pămînteanul Gherea purta vina...
    — Rea-credinţă sau... naivitate ?
    Aicea stă acuma această campanie, atît de puţin corectă, a Vieţii. Oricare cetitor poate uşor să se convingă că expunerea noastră e absolut exactă, luînd, pe de o parte, colecţia Vieţii, pe de alta, pe a Adevărului şi a Evenimentului literar.
    Mai mult, Dacă d-l Vlăhuţă se crede obijduit de noi şi cu bună-credinţă se plînge de necorectitudinea noastră, îi propunem un mijloc sigur de a căpăta satisfacţie : S intern gata de a supune toată afacerea noastră unui juriu Uter ar de onoare şi declarăm că dacă acest juriu va găsi că noi am fost pro-vocătorii şi că n-am procedat corect, atunci îi vom da d-lui Vlăhuţă orice satisfacţie va crede de cuviinţă să ne ceară.
    Ştim foarte bine însă că această propunere e menită să rămînă glasul celui ce strigă în pustiu. în aceste trei luni, cari vor rămînea o pată pentru memoria d-lui Vlăhuţă, noi am avut destule dovezi de lipsă de scrupule şi bună-credinţă la d-sa, pentru ca să mai aşteptăm încă din partea-i atîta sinceritate îneît să poată recurge la acest mijloc de a tranşa această polemică atît de scandaloasă din partea Vieţii.
197
    Explicarea acestei căderi a unuia din cei mai talentaţi poeţi ai noştri vom găsi-o chiar în colecţia Vieţii dacă vom ceti-o cu băgare de samă. In cursul acestor trei luni poetul Vlăhuţă, care a declarat că nu voieşte să facă artă cu tendinţi, nici să fie „toboşar" al partidului socialist, ne apare ca un agent colectivist * ordinar. în vremea alegerii din Ploieşti, a manifestaţiei de 1 mai etc., d-1 Vlăhuţă a admis în revista d-sale toate minciunile şi toate tertipurile ruşinoase ale obscurilor reporteri ai ziarelor politice colectiviste. Chestia artei, chestia naţională etc. au fost pentru Vieaţa numai pretexte de luptă politică. De aceea ele au şi fost lăsate baltă, fără ca d-lor să intre în discuţie serioasă : ba, în chestia artei, d-1 Vlăhuţă chiar, la urma urmelor, a declarat cu cinism că niciodată n-a fost partir zan al artei pentru artă. Unicele argumente ale Vieţii au rămas insultele, calomniile, minciunile şi falşurile cele mai banale şi mai josnice.
    Colectivismul a apărut în literatură cu aceleaşi caractere constitutive ca şi în politică : neruşinare, lipsă de bună-credinţă şi de scrupule. în istoria-i politică, colectivismul are la pasivul său expulzarea ardelenilor, devastarea redacţiilor, jaful şi risipa; în istoria-i literară putem înregistra fraternizarea cu denunţătorii falşi împotriva „fraţilor subjugaţi", obscenitatea monstruoasă, îndemnarea la devastarea redacţiilor potrivnice etc., etc.
    Mărturisim sincer că ne doare, ne doare mult că d-nul Vlăhuţă a putut cădea pănă aicea. Şi asupra d-sale numai poate cădea toată răspunderea celor scrise în Vieaţa, deoarece e vădit pentru orişicine că tovarăşul d-sale de direcţie e cu desăvîrşire iresponsabil.
    Sfîrşind, întrebăm încă o dată : primeşti juriul de onoare, d-le Vlăhuţă?...
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 25, 6 iunie 1894.
     !> Poreclă dată liberalilor.
                                 Poetul şi „escrocii"
    Mai întăi, o scurtă narare a faptelor.
    La 22 mai, d. Vlăhuţă — adecă poetul —, în Mascarada socialiştilor, a daignat să vorbească despre noi, socialiştii. Cetitoriul care cunoaşte acest articol ştie că am fost zdrobiţi definitiv şi fără leac. Şi dacă nu ştie, atunci îl rog să-şi aducă aminte de argumentarea d-lui Vlăhuţă. Argumentare cu care dovedea Keleroaei şi d-rului Io-doform, negru pe alb, că noi : fiindcă sîntem haimanale, sîntem mişei; că fiindcă sîntem mişei, sîntem hoţi; fiindcă sîntem hoţi, sîntem... cîte nu sîntem noi ?
    —       Cum de mai îndrăzniţi să vă arătaţi în lume ? mă întreba, în urma acestui dezastru, un burghejjjjj (cu 5 j, doctore, iar nu cu 4, ca tine, de unde urmează că-s mai de spirit eu).
    —       Dar bine, omule, i-am răspuns eu, dacă-s hoţ şi haimana, cum vrai să-mi fie ruşine... mă fac că nici n-aud, adecă — şi am fost foarte de spirit faţă cu interlocutorul meu — mă fac fudul de Urechie.
    Dar nu despre1 asta-i vorba. Vorba-i că poetul mai „poate discuta încă cu Gherea". Şi cînd domnul Poet discută... apoi nu rîdeţi — ce dracul face ?... discută... Şi că discută încă (cu Gherea) asta nu poate decît să-i facă onoarea lui Gherea — şi pe toţi muritorii geloşi de Gherea.
    S-a discutat în Scrisoare deschisă d-lui Gherea, scrisoare în care îl face răspunzător de nişte lucruri pe cari Gherea nu le-a făcut. Aşa încît, Scrisoarea deschisă d-lui Gherea nu-i decît un plan pentru a ridica tirajul Vieţii, cU alte cuvinte, spre a cîştiga banii trebuitori pentru pîine, carne, ceapă şi alte arlimente trebuitoare chiar şi poeţilor. Dar planul nu cred să reuşească, „e în zădar, poete1".
    Dar nu-i vorba nici de discuţia cu Gherea... ahtul nostru-i altul. Poetul se leagă de noi. Iată.:
199
    „Alta. Evenimentul literar mă iscăleşte sub o coloană de versuri stupide, pe cari spune că i le-am trimes eu — şi, pentru ca să înşele pe cumpărători, mă afişează pe sumar in rindurile colaboratorilor săi — un procedeu iscusit, o recunosc, dar cam... ovreiesc, inaugurat iarăşi de socialişti. în legile burgheze aceasta se cheamă escrocherie.“1
    Mai întăi, o chestie de ortografie. D-voastră scrieţi „burgheze41. Dar asta-i colosal, asta-i de neiertat unui literat. Se poate să nu ştiţi dv. că se scrie „burghejijje44 ? Şi scriind aşa, nu numai că scrieţi corect, dar sînteţi şi de spirit.
    Celelalte greşeli de ortografie, precum şi cele de punctuaţie, le trecem cu vederea, fiindcă-s mai puţin grave decît cea de sus.
    Acum venim la fond, adecă la argumentare (nu zîmbi răutăcios, şiretule, ştiu c-aicea eşti tare).
    Mai întăi, cică versurile sînt „stupide44. Sîntem nedumeriţi, căci nu vă exprimaţi categoric dacă forma sau fondul e „stupid44. Dacă fondul e „stupid44, atunci vă atacaţi singur, căci fondul e al d-voastră ; şi dacă vă atacaţi înşivă, nu ne mierăm, căci sîntem deprinşi să vă considerăm „mărinimos44 şi gata la abnegaţii. Dar nici mărinimia noastră să nu credeţi că-i un simplu moft şi putem dovedi că fondul e admirabil, şi,-până la dovedirea tezei, ne mulţumim a anticipa asupra concluziei şi declarăm că poezia d-voastră e numai argumentare, ştiinţă şi ironie... Dacă formai-i „stupidă44, atunci noi, autorii formei, nu ne putem apăra, înţelegeţi... chestie de modestie...
    Mai spuneţi, domnule poet, romancier şi critic, că v-am „afişat pe sumar ca să înşelăm publicul44 pentru a ridica vînzarea ziarului nostru.
    Vă asigurăm că vînzarea acelui număr din Evenimentul... dar să tac mai bine, să nu mai deschid o rană veche a... d-lui administrator, al nostru, pe care abia l-am ogoit, aşa de vesel era de straşnica vînzare a Evenimentului cu poezia dv... în orice caz, despre cîştigul nostru vă pot aduce un argumentum ad hominem. (Aista nu-i
      1 Această admirabilă bucată e relativă la parodia articolului d-lui Vlăhuţă Supărarea socialiştilor, pe care noi l-am pus în versuri şi l-am publicat în Evenimentul literar.
200
un „jidan", nu te teme...) Dv., în Vieaţa, iscăliţi veşnic poezii cu numele dv. şi câteodată iscăliţi chiar poezii bune, cum e Mascarada socialiştilor, de pildă... Atunci pentru ce din ilustrată cu fete dezbrăcate Vieaţa a ajuns ilustrată numai de propriile-i Urechi ? Pentru că, îmi spune cineva, tirajul Vieţii nu vrea să ştie de iscăliturile d-lui Vlăhuţă... Şi ne vom fi ridicat tirajul cu poezia d-tale !... Asta-i „paradoxal", şi nici măcar „nu-i riguros de adevărat" — nu-i aşa „Spanachide" ?
    Şi fiindcă am atras cumpărători prin numele d-voastră, apoi susţineţi că am fi nişte „escroci patentaţi". — Mersi.
    însă cîteva întrebări, domnule ne-escroc.
    D-voastră, eînd puneţi, în acelaşi număr al Vieţii în care ne faceţi „escroci", cînd puneţi, zic, o telegramă inventată de d-voastră şi o iscăliţi Major Cocea, nu faceţi oare, ddpă propria-vă argumentare, o „escrocherie" ? (Cer iertare cetitoriului, dar termenul acesta parlamentar e al d-lui Vlăhuţă.)
    D-voastră, cînd iscăliţi Munca, sub o insanitate ridicolă, n-aţi făcut o „escrocherie" ?
    D-voastră cînd aţi pus iscăliturile (litografiate) a 5 oameni sub o bucată inventată, n-aţi făcut oare — şi aţi făcut — plastografie ? Şi —o mică digresie — nu credeţi oare că există în Codul penal un articol special pentru plastografie ? Aţi putea întreba pe d. Delavran-cea, patronul d-voastră, nu zic autoriul d-voastră, căci aş face aluzie la „Paraziţi" şi nu voi să fac...
    Dar, în sfîrşit, cînd scrieţi bucata despre Evenimentul literar, pe care am reprodus-o mai sus, cînd o scrieţi în aşa chip că cineva poate crede cu tot dinadinsul că noi am făcut o poezie adevărată şi am dat-o serios ca a d-voastră, cînd nu spuneţi lucrul cum este, adecă că am parodiat articolul d-voastră Supărarea socialiştilor, cînd induceţi, prin urmare, pe cetitor în eroare şi îl induceţi conştient, apoi ce faceţi d-voastră decît „escrocherie" ?
    Şi dacă-i la o adicătelea, mă însărcinez să introduc în Evenimentul literar o rubrică despre „Escrocheriile Vieţii“, în care cetitorii vor vedea că oamenii de la această distinsă „revistă" au o oroare neexplicabilă de adevăr şi bună-cuviinţă.
    Dar păn’la una, alta, d. Vlăhuţă mai are încă un merit. D-sa plagiază pe un autor foarte cunoscut, pe
201
amicul, sprijinul, protectorul d-sale, pe domnul Spana-chide, căci aceste nostime nări au suflat pentru întâia oară „soluţia44, că : Evenimentul literar a făcut „o escrocherie44, iscălind dedesubtul „unor inepţii44 numele d-lui Vlăhuţă.
    Tot „soluţia44 lui Spanachide are meritul originali-tăţei !...
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 25, 6 iunie 1894.
                       Obscenităţile ebraice ale „Vieţii“
    D-l Vlăhuţă, în dorinţa fierbinte de-a nemici socialismul, a pus în vînzare prin soţiile redactorilor Vieţii, la serbarea presei din Cişmdgiu, nişte foi în cari, pe lîngă multe obscenităţi în limba românească, au mai fost tipărite cu litere ebraice şi două cuvinte obscene în jargonul evreiesc. Noi am relevat imediat această perlă de polemică antisocialistă.
    D-l Vlăhuţă a avut prudenţa de-a lăsa să treacă trei săptămîni de la fapt, probabil pentru ca să rămîie mai puţine exemplare din foile incriminate în mînile cetitorilor, şi numai în numărul trecut încearcă să ne învi-nuiască de calomnie.
    Cu toată părerea de rău şi cu tot dezgustul de-a ne înfunda în această murdhră afacere, nu putem lăsa pe d-l Vlăhuţă să pozeze în „inocenţă ofensată".
    Mai întăi, d-l Vlăhuţă tace chitic despre acel al doilea cuvânt evreiesc. Pentru ce ? Noi am spus clar că ambele cuvinte sînt de-o obscenitate monstruoasă. E evident că această reticenţă din partea d-lui Vlăhuţă e o recunoaştere tacită că cel puţin acest al doilea cuvînt e netraductibil de obscen.
    Să vedem însă cum se justifică d-l Vlăhuţă cu primul cuvînt. D-lui zice că aceste litere evreieşti au fost copiate de d-sa dintr-un probar al tipografiei Basilescu şi d-sa se face că ne dă aceste litere în transcripţia românească. Buna-cuviinţă nu ne permite să transcriem şi noi cuvântul „transcris" de d-l Vlăhuţă în mod atît de iscusit şi — ierte-ni-se expresia, cam tare, dar adevărată — şărlă-tănese.
    Nici eu, d-le Vlăhuţă, nu ştiu evreieşte. Iţi mărturisesc c-am intrat la griji cînd am cetit articolul d-tale. însă toţi evreii la cari m-am adresat mi l-au cetit şi mi l-au
203
tradus la fel. Iar un prieten ebraist bun mi-a explicat şi chiţibuşul întrebuinţat de d-1 Vlăhuţă.
    D-l Vlăhuţă ne spune că după litera S, în cuvîntul în chestie, urmează de la dreapta spre stînga litera T. Ei bine, asta e o minciună. Alfabetul ebraic are două semne pentru sunetul T, |Tf şi ta (t şi 6 greceşti) şi, cum fiecare se poate uşor convinge, nici unul din aceste semne nu se află în cuvîntul tipărit în Vieaţa. In adevăr, acolo, între Ş şi M noi vedem un semn care samănă cu litera latinească T (şi samănă puţin), însă e evident că într-un cuvînt ebraic acest semn nu însamnă nemica1; şi doar d-l Vlăhuţă nu-i atît de naiv ca să creadă că ceea ce samănă ceva cu o literă latinească însamnă o literă respectivă ebraică. Acest semn fără nici un înţeles nu împiedică deloc cetirea cuvântului, cum n-ar împiedica cetirea, de pildă, a euvîntului Casa dacă ar fi scris cineva cu un scop oarecare C-asa sau Clasa.
    Celelalte litere sînt transcrise de d-l Vlăhuţă destul de exact, cu o mică observaţie : ceea ce d-sa numeşte V, nu e V, ci o mică semi-vocală, o literă auxiliară care separat nu se întrebuinţează şi numai cînd e dublă se citeşte ca V, iar cînd stă alăturea cu A, ca în cazul de faţă, îl preface în O, această din urmă literă lipsind din alfabetul ebraic.
    Acum avem toate elementele ca să cetim corect cuvîntul asupra căruia am făcut atîtea studii filologice. Luaţi numărul trecut al Vieţii, faceţi îndreptările arătate de noi şi cetiţi (de la dreapta la stînga, cum cetesc evreii, şi nu de la stînga spre dreapta, cum indică aşa de naiv d-l Vlăhuţă), şi cel dintâi jidan întîlnit pe stradă vă va spune ce însamnă cuvîntul acesta. încă mai bine : dăţi-i direct să cetească suplimentul Vieţii, şi veţi afla înţelesul ambelor cuvinte evreieşti obscene din el.
    Faptul că noi vedem, în cuvîntul despre care vorbim, intercalat un semn care nu există în alfabetul ebraic şi care deci n-a putut fi copiat de pe probar (e o minciună grosolană, d-le Vlăhuţă), precum şi faptul că pentru a-1 putea ceti trebuie să răstorni desenul agravează încă po-ziţiunea d-lui Vlăhuţă. Ele dovedesc că d-lui a fost foarte conştient de porcăria pe care o face şi a vrut să-şi lase o
     1 Şi în tot alfabetul ebraic nu e o singură literă care să aibă o asămănare cit de îndepărtată cu semnul citat.
204
portiţă deschisă. Pentru acei pe cari el a avut să-i insulte, cuvîntul a fost scris foarte lămurit, iar pentru cazul cînd va fi atacat, d-l Vlăhuţă şi-a păstrat putinţa de-a face aceea ce-a făcut în numărul trecut: a tăgădui cu cinism lucrurile cele mai vădite.
    Insă n-ai fost destul de ghibaci... Dacă ai copiat fără şir nişte litere, d-le Vlăhuţă, de unde ai ştiut care cu-vînt l-am vizat noi că însamnă organe sexuale; pentru ce n-ai încercat să transcrii ambele cuvinte ? La aceasta să ne răspunzi. Pentru d-ta ar fi trebuit, dacă ai fi de bună-credinţă, ca ambele să fie deopotrivă „fără înţeles", şi noi am afirmat şi afirmăm că ambele sînt obscene... şi atît de obscene, încît chiar Vieaţă (Vieaţ a...!) s-a ruşinat să le scrie româneşte !... Şi doar a săvîrşit ea destule vitejii în acest gen !...
    Dacă d-l Vlăhuţă e sincer, acuzîndu-ne de calomnie, apoi îl invităm încă o dată să supuie juriului literar de onoare chestia polemicei între Vieaţa şi Evenimentul literar, noi nu ne temem de judecată.
    Pănă atunci lăsăm pe cetitorii noştri ca să tragă ei înşişi concluziile cuvenite şi să facă reflexiunile filozofice asupra eticei polemicei literare, reflexiuni inspiratoare de acest trist episod1 în istoria tinerei, dar... nu şi frumoasei noastre literaturi.
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 26, 13 iunie 1894.
           Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densuşianu în „Revista critică literară“
                                              i
    Mai înainte de a „intra în subiect", politeţa mă obligă să prezint cetitorilor noştri aceste două personaje : d. Aron Densuşianu şi Revista critică-literară.
    D. Aron Densuşianu e, cum să vă spun ? un cetăţean al Iaşilor, autor al unor „cercetări literare", al unei epopei (Negriada), în nu mai ştiu cîte „cînturi", al unui volum de „poezii" (Din valea vieţii, ne-o spune sincer) împărţit în 8 „crînguri" (crîngul cu dorul, crîngul cu spini... etc.), al unui volumaş de „hore potcovite"*, e licenţiat în drept şi deci... profesor de latineşte la Universitatea din Iaşi... Cu toate acestea, e un foarte respectabil creştin şi un exemplar părinte de familie.
    Revista critică-literară e..., dar să procedăm metodic... Mai întăi, e tipărită pe hîrtie foarte bună ; apoi, tiparul e foarte îngrijit, ceea ce face onoare Tipografiei naţionale şi administratorului ei, d. Ionescu... Ca să intru în amănunte mai puţin interesante, voi adăoga că astă misterioasă revistă, pe lîngă d'. Aron Densuşianu, mai are de colaboratori şi alţi membri din familia lui, ca domnii Ovidiu Densuşianu, Neculai Densuşianu şi cunoscutul romancier şi nuvelist Corban.
    Pe d. Ovidiu nu-1 cunosc deeît din... operele d-sale, căci de văzut nu l-am văzut niciodată... După opere, se vede a fi un bărbat foarte grav şi un cap enciclopedic. O pildă : într-unul din numerele „revistei" de care vorbim, d-sa este acela care a dovedit negru pe alb, cu Spencer’şi Horaţiu în mînă, că : critica literară (nu „revista") a evoluat de la Quintilian la Taine tot aşa precum a evoluat şi inteligenţa de la instinct.
    Şi, pe deasupra, d. Ovidiu mai e şi un poet liric di primo cartello... Sper, cetitoriule, că ai înţeles că ai de-a
     * Hore oţetite (1892). Din acelaşi- an, Valea vieţei.
206
face cu „cineva“, nu cu „oricine", cum ar zice Cara-giale...
    Despre d. Corban, v-am spus că şi el, ca şi Ovidiu, e fiul operelor sale romantico-nuvelistice...
    Iar dacă m-aţi întreba pentru ce apare această „revistă", mărturisesc, aş rămînea foarte perplex... Cum, pentru ce? Pentru ca să împrăştie întunericul!...
    Acum daţi-mi voie să mă măgulesc cu speranţa că de aici înainte „revista" familiei Densuşianu nu va lipsi de pe masa nici unui bun şi cult român... Revistă, mă-reşte-ţi tiragiul la 500 de exemplare !
    Şi acuma, cînd ne cunoaştem cu toţii, cînd sîntem, ca să zic aşa, „în familie", putem discuta, putem intra în subiect...
    Mihai Eminescu a avut nenorocirea să nu placă „familiei" Densuşianu, şi această rancună este veche, foarte veche, căci şi în „cercetările" sale „literare" familia în chestie făcea o critică foarte acerbă lui Eminescu, de pildă :
                       Vom şedea în foi de mure...!i' „(Ei vei, gewald)"
    Acest „Ei, vei, gewald", pus drept comentar la versul citat mai sus, al lui Eminescu, socot eu că-i critică, nu glumă !
    Şi această duşmănie împotriva lui Eminescu a făcut din nou explozie. Este drept că astăzi „critica" s-a ridicat ceva mai sus decît „Ei, vei, gewald", dar tonul, tonul acela războinic şi „oţelit" al familiei în chestie a rămas...
    Duşmănia aceasta a familiei Densuşianu, privită superficial, ar părea de puţină importanţă; privită mai adînc, însă, ea este destul de gravă pentru reputaţia lui Eminescu, căci gustul artistic al acestei „familii" de poeţi nu mai e un secret pentru nimene, iar enciclopedismul lui Ovidiu l-am dovedit... Eminescu, prin urmare, e în primejdie ! Fac apel la toţi admiratorii lui să-l apere... Cumpăna-i grea ; eu îmi încep datoria.
    „Critica" despre care vorbim si care e intitulată Literatură bolnavă începe cu o teorie a artei, care e aşa de bine şi competent scrisă, că aş pune rămăşag că aicea *
    * Vers din Floare albastră.
207
a luat parte toată familia, nu numai delegatul ei, d. Aron... Şi pot să dovedesc că partea lui Ovidiu e cea mai însemnată, căci altmintrelea nu pricep de ce acest capitol al criticei ar fi aşa de genial...
     După această nestemată, vine o scărmăneală dată lui Emineseu, ca om, nu ca artist, şi aicea — după cele scrise de prietenii lui Emineseu, ne asigură „familia41 în chestie — se dovedeşte cui vrea să audă : că Emineseu a fost un beţiv de rînd şi că era veşnic amorezat de „femei lepădate44, de „femei răstrăite44... Care vasăzică, din cîte au scris Vlăhuţă, Caragiale, Pătraşcu ©te... despre Emineseu intim, „familia44 noastră atîta a înţeles, că poetul acesta era un beţiv şi un adorator al prostituatelor !... Aron + Ovidiu şi Emineseu !
     După aceea, fericitul Aron procedează la „analiza44 poeziilor lui Emineseu („sinteza44 — ţineţi-mă, că mor de rîs — o face la urmă...).
     Nu voi vorbi despre toate cîte le atinge familia în chestie, căci n-am de gînd să mă înscriu în numărul celor, 40 de mucenici ; voi arăta însă eîteva nestemate, cari nu numai că sânt cele mai straşnice argumente ale densuşianismului, dar mai au încă şi nepreţuitul avantaj de a fi întrecut culmea caraghioslâcului...
     .Pentru autoriul Văiei vieţii, Luceafărul lui Emi-nescu e „bîi'guială44, o „d'îrdîire44... „Fondul acestei piese, zice el, este. că o fată de îmipărat se înamorează într-un .(!).luceafăr. Vasăzică un amor bolnav, un somnambulism.44
     Fondul acestei dîrdîiri a d-tale, stimată „familie44 de poeţi, e o bîiguială vrednică de milă. Vasăzică d-ta n-ai înţeles că Luceafărul e o alegorie...
     Apoi „familia44 citează versurile :
                   Şi din oglindă luminiş
                                        Pe trupu-i se revarsă,
                   Pe ochii mari, bătînd închişi Pe faţa ei întoarsă.
                   Ea îl .privea cu un surîs,
                                        El tremura-n oglindă ;
şi se întreabă („familia44) : „era cu faţa întoarsă, şi totuşi privea la luceafăr şi-i surîdea44 ? ...Stăi, subtilule Aron, c-ai dîrdîit-o rău de tot, şi mi se pare că ai comis-o cu
208
voie, căci altmintrelea nu înţeleg de ce n-ai citat strpfa de mai sus întreagă, adică :
                 Ea îl privea cu un surîs,
                                    El tremuram oglindă,
                 Căci o urma adînc în vis De suflet să se prindă,
unde se vede bine că fata de împărat vedea pe luceafăr în vis şi deci putea să fie cu faţa întoarsă la părete, şi totuşi să-l vadă...
    Dar iată alta şi mai boacănă :
    Luceafărul, într-un loc, zice „familia*4, are „viţe negre de păr“, în alt loc sînt şi el şi ea „cu plete lungi bălaie**...
   • Apoi aicea iar a serîntit-o rău de tot „familia**, şi a scrîntit-o, socot, tot cu deplină cunoştinţă că falsifică, căci este cu neputinţă să nu fi înţeles că el şi ea „cu plete lungi, bălaie“ sînt Cătălin şi Cătălina, şi că nu-i vorba de Luceafăr, care, din ceru-i, îi privea (pe Cătălin şi Cătălina) : „doi copii cu plete lungi, bălaie**...
    Ei, vedeţi critică ? ! Nu, degeaba d. Aron Densu-şianu este un „cercetător** al literaturii noastre şi un poet pe deasupra ! Acest domn a scris şi o Istorie a literaturii române.
    Şi dacă a judecat tot cu atîta pricepere pe scriitorii ce i-a analizat în „istoria** sa,> atunci pun rămăşag că „istoria literaturii** domniei-sale e cea mai nostimă bazaconie ce s-a produs în timpurile moderne, de la căderea Constantinopolului pănă azi 24 iulie, oînd subsemnatul se martirizează cu „critica analitico-sintetică** a autoriului „horelor potcovite**...
    în alte părţi, „familia** nu mai analizează, ci dă la cap lui Emineseu, prin aceea că spune pur şi simplu că nu înţelege ce spune Emineseu. Aşa face — între alte o mie — cu poezia Şi dacă..., în care domniile-lor de la Revista critică-literară nu pot „înţelege** legătura dintre cele două versuri de la început cu cele două următoare, din fiecare strofă. D-niile-lor nu pot înţelege de ce dacă :
                    ...ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii,
                                                                                             209
urmează ca :
                      ...în. minte să te am Şi-ncet să te apropii...
    Păcatele... lui Eminescu! Dar ce-i el de vină dacă oareşicare „familie" onorabilă „nu poate înţelege" ? Sau trebuie să facă şi note explicative, să arate că în această poezie e vorba de asociaţiile de idei ce le provoacă bătaia ramurilor în geam ? Patriahală „familie" !...
    în alte părţi nu mai spune nici atîta : că „nu înţelege", ci se mulţumeşte, drept critică, să sublinieze sau să pună semne de exclamaţie, obicei împrumutat pesemne de la amicul nostru Vlăduţă :
                           Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie * ;
sau :
                     Iată lacul. Luna plină,
                     Poleindu-1, îl străbate ;
                     El, aprins de-a ei lumină,
                     Simte-a lui singurătate (!) **
    Ei, de ce-a subliniat şi exclamat „familia" noastră? Nu-i place, ori nu-nţelege ?... Dumnezeu ştie...
    Nostim e şi cu poezia Se bate miezul nopţii :
         Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
                       Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
         Pe căi bătute-adesea vrea moartea *** să mă poarte, S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte ;
         Ci cumpăna gîndirii-mi şi' azi nu se mai schimbă, Căci între arnîndouă stă neclintita limbă.
    Revista critică-literară spune că numai cele două versuri dintâi au înţeles, încolo — pustiul...
    Dar noi ştim că toată lumea, şi chiar copiii din liceu înţeleg că aicea este vorba de ezitarea între viaţă şi moarte — se vede însă că profesorul la Universitate dă o favoare specială de a nu înţelege nemica, dar absolut nemica...
       * Vers în Călin (file de poveste).
      ** Strofă din Lasă-ţi lumea...
     *** Corect : mintea.
210
    Şi, la urma-urmei, eu înţeleg că oareşicine să nu priceapă nemica, asta nici nu-i aşa de ruşinos, căci se poate ca cineva să fie cam... aşa la minte, şi cu toate acestea să fie un om de treabă, cinstit, cu bună purtare în societate : dar ceea ce nu înţeleg este cum poate pretinde cineva ca... nepriceperea lui să devie dogmă tu-> turora. Din acest punct de vedere, Spanachidi e superior, căci soluţiile lui sînt numai ale lui, şi nu le-ar da nici pentru moaştele strămoşului său Arhimede... Dar să lăsăm digresia cu Spanachidi şi să venim la „familia11 noastră...
    E vorba de Venere şi Madonă. Această poezie, zice „familia11, e „nulă ca formă şi scandal ca fond11...
    Se ştie că în această poezie Eminescu se înfurie în-tr-un moment dat împotriva iubitei lui şi-i trage o batjocură foarte aspră ; dar imediat el vede că a greşit, că a nedreptăţit-o şi-i cere iertare, şi-o laudă. Ei bine, cinstita noastră Revistă critică-literară, prin pana d-lui Aron Densuşianu, pană care, afirm cu energie, e luată din propria-i spinare, „revista11 aceasta, zic, spune că Eminescu, în Venere şi Madonă, în partea de la început, şi-a descris iubita lui cum era, că a rămas convins Eminescu că iubita lui e o „coruptă11, o „bacantă11, şi că Eminescu în toate poeziile a cîntat pe o bacantă şi o coruptă. Dar să citez mai bine :
    „Şi această sterpieiune fără suflet, cu buzele vinete de corupţie, cu ochiri murdare, cu suflet de venin, această căzătură ca femeie se pune faţă în faţă cu Maica Domnului, iar ca frumuseţă ideală cu Madona lui Rafael...11
    Vasăzieă „criticul11 nu înţelege că Eminescu, în momentul furiei, îi spune iubitei că el, Eminescu, a fost atît de prost încîf a privit-o pe dînsa ca Rafael pe Madona ? !
    Apoi „criticul11 se face că nu ştie că Eminescu a spus că învinuirea :
                         A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond,
cu alte cuvinte, se face că nu ştie că Eminescu s-a căit că. a învinuit-o, căci ea era de treabă, un înger, şi urmează „criticul11 : (Eminescu) a voit să fie egal, ba chiar mai pe jos de monstrul (bravo, „familie11 !) său, căci, după toate acestea (toate acestea sînt versurile în care
211
Eminescu o batjocoreşte ; versurile ; în care recunoaşte Eminescu greşala stimabilul d. Aron le tace), el îi adresează umilit următoarele cuvinte :
       La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adînci... etc.
     „Acest tip de femeie stearpă, coruptă şi necredincioasă este forma în care se toarnă şi din care ies toate iubitele poetului.“ Pe cînd Eminescu, într-un moment de mînie, tocmai o învinuia că ar fi o stearpă, coruptă !...
     Articolul e prea lung. în alt număr voi da cetitorilor lucruri şi mai şi — dacă se poate. Cînd vrai să dai cuiva mai multe lucruri plăcute poţi s-o faci în două chipuri : sau să-i dai din ce în ce mai plăcute, sau să-neepi cu cele mai plăcute, eu mi-am ales calea dintâi. Deci, cetitorilor, aşteptaţi... Aveţi să vă cruciţi...
                                                                                           Verax.
P.S. Ar trebui poate să cer iertare cetitorilor pentru că le răpesc timpul cu genialităţiile revistei în chestie. Dar... capul revistei fiind un profesor de universitate, înţelegeţi bine că lucrul e interesant, căci e folositor să ştim cine prezidează la formarea tinerimei noastre...
                                                     Evenimentul literar, an. I, nr. 33, 1 aug. 1894. II
                                                  II
     Am spus în numărul trecut că vă voi asasina din nou cu d. Aron Densuşianu... Lucrul e supărător pentru d-voastră, o recunosc... Dar, ca să vă mîngîieţi, gîn-diţi-vă, vă rog, puţin şi la .subsemnatul... 60 de pagini (şaizeci de pagini) de „critică analitico-sintetică“... C’est â crever — nu alta ! Noroc însă că subsemnatul, Verax, s-a deprins cu asemenea „critici41 de cînd cu răposata Vieaţă!... Altmintrelea, dacă el, Verax, n-ar fi avut de-a face — nu rîdeţi, ştrengarilor —, cu această din urmă Mariţă de pornografică' amintire, nu ştiu, zău, dacă n-ar muri de intoxicaţie spanachidiformă... 60 de pagini, mă rog... Ar veni 35 de coloane de-ale lui Eduard !...
     Ei, are sau n-are Verax abnegaţie ? Ba zău, mă rog, spuneţi drept — fiţi echitabili, măcar d-voastră, con-
212
temporanilor, că despre partea posterităţei, n-am nici o nădejde :
                                Neputînd să mă ajungă (ea, posteritatea), crezi c-a vrea să mă
                                                                                        admire ?
                                                 Ea va aplauda, desigur, biografia (mea) subţire,
                                Care s-a-ncerca s-arate că (eu, Verax) n-am fost vreun lucru
                                                                                           mare,
                                          Că (tot eu, Verax) am fost om cum sînt şi dînşii... *
                                Mă rog, cum îi posteritatea — nerecunoscătoare!... Dară să lăsăm gluma şi să începem analiza „analizei44 — cu permisiunea d-voastră, domnule Densuşianu !...
    „Revista critieă-analitieă-smtetiică şi literară14 citează versurile lui Eminescu : **
                     Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ.
    Şi exclamă : ,,A trăi veci cu ale tale braţe reci44 ! O, Aroane ! O, Ovidie ! O, Corbane ! O, regi ! O, popoare ! N-aţi înţeles nemica ! Şi, pentru că n-aţi înţeles nemica, de aceea aţi citat verşurile de mai sus cu punctuaţia greşită (aţi pus punct după cuvîntul măreţ, unde nu trebuia nemica *** ; şi n-aţi pus nici o punctuaţie după cuvîntul vieţi, unde trebuia punct ****), şi n-aţi cetit şi strofa care urmează în poezia lui Eminescu, şi care com-plectează cugetarea. Iată cum trebuie să citezi, domnule Corban :
                  Ai fi trăit în veci de veci
                      Şi rînduri de vieţi, (punct)
                  Cu ale tale braţe reci
                      înmărmureai măreţ (fără punct)
                   Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zîne ce străbat Din timpurile vechi.
                           * Versuri cu persoana schimbată din Scrisoarea I.
       ** Din Pe lingă plopii fără soţ...
      *** Trebuia virgulă.
     **** Trebuia tot virgulă.
213
    Ceea ce însemnează că Eminescu, prin puterea tăiem tului său artistic, ar fi făcut din „ea" — dacă ea l-ar fi iubit — o creaţie care să trăiască veşnic, ar fi făcut din ea ca o statuie din marmură veşnică... Şi nu însemnează „a trăi cu braţele reci‘! !... Pun rămăşag, domnule Aron Densuşianu, că dacă n-aţi fi profesor la Universitate, n-aţi putea comite asemenea bazaconie. Cu o singură excepţie : director la Vieaţa.
    Dar dacă „familia14 nu înţelege, apoi mai are şi nă-zărituri. De pildă, Eminescu zice :
                    în al umbrei întuneric Te asamăn unui prinţ,
                    Ce se uit-adînc în ape Cu ochi negri şi cuminţi ;
                    Şi prin vuietul de valuri,
                    Prin mişcarea naltei ierbi,
                    Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. *
    Ovidiu sau Aron — nu ştiu care din doi — se întreabă cu o naivitate drăgălaşă : „Dar prinţul, cum se va privi el adînc în ape, cînd apele vuiesc în valuri" ?... Eminescu zice, în versurile de mai sus, numai atîta : că se uită-n ape. Elegantul Ovidie, nu : că se priveşte în ape... Ei, dar lucrul dracului ! Prinţul nu voieşte să se privească... Ce crud eşti, prinţule, cu întristata noastră „familie" !...
    Tot apropo de versurile de sus, Ovidiu se întreabă, nu fără oarecare indignare : „Cum, prin ce amanta poate să facă mişcarea ierbii şi vuietul valurilor" ? Ei, cum ? Asta-i treaba prinţului, dragă Ovidie! Ce nevoie ai tu să te amesteci unde nu-ţi fierbe ulcica ?... Hai ?
    Alta :
     Eminescu zice,:
                    O toamnă care întîrzie Pe-un istovit şi trist izvor ;
                    Deasupra-i frunzele pustie —
                    A mele visuri care mor. **
       * O, rămîi.
     ** Te duci...
214
    Critica zice : „Toamna, frunze, visuri, cfe-avalma deasupra unei mlaştini“ !
    Verox zice : Aron, Corban, Ovidie, ssssa : Eminescu, puneţi mina, nu-1 lăsaţi... apporte, Ovidie ! — Bravo !
    Mai voiţi ? Ai dracului şi cetitorii Evenimentului literar, nu se mai satură. Ei, na-vă :
    în fine, uitîndu-şi (!) că toate acestea se petrec noaptea, încheie zicînd :
                 Dulce-i umbra de răchiţi..
                  Şi te află (luna) strînsă-n braţe,
                  Dulce dragoste bălaie. *
    Umbră noaptea pe lună ? Răchiţele fac umbră cînd e lună ? Prostia lui Eminescu sare în ochi !... Rog pe d. Speranţă să facă cunoscut lui Eminescu că a fost prins cu umbra-n... sac, iar d-lui Aron sau Corban — nu ştiu cui îi datorim această sagacitate —, o prietenească strîn-gere de mână...
    Dar d-voastră, domnilor cetitori, mă plictisiţi cu pretenţiile d-voastră... Pentru 15 bani (abonamentul 6 lei pe an, 8 în străinătate) credeţi că aveţi dreptul să-mi scoateţi şi sufletul din mine... Ei bine, am să vă dau „critică" pănă veţi striga, singuri : destul! ajunge ! ajutor ! poliţia... literară !...
                  Lun-atunci din codri iese
                  Umbra-n codri ici şi colo Fulgerează de lumine...
                  Ea trecea prin frunza-n freamăt!
                  Şi prin murmur de albine. **
     „Umbră şi după ce asfinte (!) soarele şi albine noaptea", zice critica.
     Atîta stăruinţă asupra umbrei (noaptea pe lună) mă pune pe gînduri... Poate „familia" are dreptate, poate subsemnatul Verax nu ştie ce-i umbra. îmi reamintesc cele ce-am învăţat în Fizica d-lui Poni despre umbră,, ca şi mai înainte. Poate exista vreo teorie nouă asupra umbrei ? Poate abia acuma savanţii au descoperit ce-i
      * Lasă-ţi lumea... ..
     ** Făt-frumos din tei.
215
umbra ? Luminează-ne, domnule Densuşianu, în această chestie, aşa, ca să nu mai fie nici o umbră... de îndoială (ce zici, Porcilă, aşa-i c-am nimerit-o ?).
    Despre albine să discutăm : d-ta, „familie" a sufletului meu, vei fi văzut la Dinsuş, în patrie, roiuri de albine, nu-i aşa ? Ei, atunci n-ai auzit cum murmură ele noaptea ? Dacă n-ai auzit, de, ce-i vinovat Eminescu ? Dar, mai cu samă, ce-s vinovaţi cei 29 de cetitori ai „Rev. crit. analit. sintet. lit." ?...
    Alta :
    Eminescu:
           Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
           Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. *
vasăzică să-ntunece ceriul.
     Critica zice : „ochii deja orbi să-i întunece11 ?
     Verax : Ce să mai zică, bietul ?...
     „Familia “ noastră, nepreţuita noastră familie, observă :
            „Nu zi ba de te-oi cuprinde,
care vasăzică, ei mergeau împreună, strofa a şasea o încheie :
            Iară sufletu-mi se pierde
            După chipul tău frumos... **
ca şi .cînd ea ar fi cine ştie unde"...
     Apoi nu-i Vlăduţă la cap d. Aron ?... Bine, Ovidiule, a-şi pierde sufletul după cineva însemnează oare a regreta lipsa, depărtarea' cuiva ? Bre, Ovidie, ori faci „critică", ori nu faci ; dacă faci... ei bine, fă să vedem :
     „In Melancolie (rog pe d-1 compozitor-zeţar să nu schimbe nemica din stilul şi ortografia genialităţei ce-o reproduc), cele dintâi şase versuri presentă deodată doue contradieeri : mai ântâiu luna este regina morţii, numaidecîtu în altu versu este un monarhii viii dulce adorat, şi vasăzică-şi schimbă şi genulu devenindu din babă ttn-chiaşu. O altă contradicere în versul ântâi, luna-şi deschide pintre nouri o portă, în versul alu treilea sun tu deja numai stele (făclii aprinse), în altulu văzduhul scinteează, veâ-să-zică e senin."
216
      * Despărţire.
     ** Lasă-ţi lumea...
     Mă-ntreb şi eu de ce n-a zis Eminescu monarhă, monarhoaie, sau monărheasă ? Se vede că nu ştia româneşte... Dragă familie, eşti un înger, eşti o floare !..., a, pardon, ţi-am schimbat genul... Cît despre „sînt numai făclii", asta n-o spune Eminescu; ba el, dimpotrivă, chiar după ce Vorbeşte de făclii (în versul al treilea), spune (în versul al patrulea) că luna — cea înconjurată de stele (făclii) — e într-un cadru de „pînză argintie^ adecă de nouri. Dar d-voastră „criticii" de la Revista critică n-aţi dat nici o atenţie la astă „pînză argintie" — căci veţi fi crezut pesemne că-i vorba despre' vreo bucată de americă, ori de cit... de Braşov... Cît despre „văzduhul scânteiază" nu înseamnă că nu erau defel nouri pe cer... Verax, rele zile ai mai ajuns dacă trebuie să explici lui Ovidie înţelesul cuvintelor... Doamnă directoare, fă-mă poet la Evenimentul nostru — ce dtacu, merit şi eu un... concediu!...
     —      Dar destul ! aud pe cei 20.000 cetitori ai lui Verax (ia taci acolo din gură, domnule administrator !).
     —   Destul, zic şi eu...
     O vorbă însă : în numărul viitor (da, n-aţi scăpat, urmez cu siguranţă în numărul viitor) voi sfîrşi... uf!... cu analiza „analizei", voi face şi analiza „sintezei", şi apoi — tot în numărul viitor, nu vă temeţi —- voi face — şi eu ! — sinteza „analizo-sintezei"... Iar posteritatea, cu toate că la începutul articolului am luat-o peste picior, va recunoaşte, sînt sigur, măcar atîta : că cel mai răbdător şi mai conştiincios tînăr de la sfîrşitul veacului al XlX-lea a fost nobilul.
                                                Evenimentul literar, an. I, nr. 34, 8 august 1894.
                                    ni
     Haide, Verax, fă-ţi datoria pînă la ultima... picătură de cerneală. Şi nu dispera, căci nu mai ai mult : ceva „analiză" şi „sinteză"... şi ţi-ai făcut datoria. Pe urmă, vei putea zice, împreună cu Shakespeare ; „Verax şi-a făcut datoria, Verax poate să se retragă..."
     Acum vine vorba despre „amorul" la Eminescu. Cetitorul cult, care a binevoit să mă urmeze pănă aicea, îşi
217
mai aduce aminte, sper, despre „analiza“ „Rev. crit. analit. lit.“ a Venerei şi Madonei, îşi aduce aminte cum, din această poezie, nepreţuită, veşnica şi „oţetita" noastră „familie" a scos că : femeia idealizată de Emineseu e o „coruptă", o „femeie răstrăită", o „lepădătură".
    După analiza altor poezii însă, iluştrii Corban şi Aron mai descopăr că aceeaşi iubită a lui Emineseu e şi o „mortăciune", e şi o „pestilenţă socială".
    „Amorurile sale reale au fost totdeauna concentrate asupra unor cadavre (subliniat de «familie») ale amorului, asupra unor pestilente sociale (idem)", şi după „erumperea boalei amorulu bruţii în evoluţiunea sa ajunsese, cum lu descriu chiar amicii sei a fi fără grijă de nimini şi fără ruşine...".
    Iar dacă cineva se îndoieşte de posibilitatea unor asemenea „analize", să vie, dacă are curajul, şi să cetească, negru pe alb, aceste rînduri şi altele de trampa lor la redacţia Evenimentului literar, unde se păstrează; cu sfinţenie numărul „Revistei crit. an. sint. lit."
    Dar nu numai iubita e aşa, ci şi iubitul. Şi aceasta reiese, ne spune cu convingere Ovidiu, din următoarele versuri :
                                 Şi te priveam * nepăsător
                       C-un rece ochi de mort. **
    Dacă însă Ovidie şi-ar fi pus cîtuşi de puţin în lucrare elegantul său instrument numit cap, atunci el ar fi înţeles că Emineseu o privea nepăsător, cu-n ocM de mort, pentru că se dezgustase de dînsa.
    Deci nu ca amant o privea aşa. Vezi, dragă „familie", că : a gîndi puţin nu-i un lucru aşa de neînsemnat cum sînt deprinşi să creadă unii... Ce dracu, Ovidie, care ştie ă fond teoria „evoluţiei", îşi închipuie el, oare, că apendicele numit îndeobşte cap n-are nici un rol, că-i un simplu obiect de găteală ? Pentru Dumnezeu !,..
    Aceeaşi „revistă" şi „critică" şi „literară" mai spune că amorul lui Emineseu e un amor „materială" — eu u scurt... şi pentru ce ? — Pentru că... pentru că a scris
       * Corect: privesc.
      ** Pe lingă plopii fără soţ..
218
versuri în carile Cătălin o învăţa pe Cătălina ee-i amo rul, pentru că a scris versuri ca
                    Mi-oi desface de-aur părul Să-ţi astup cu dînsul gura *
sau :
                     Nu zi ba de te-oi cuprinde,
                     Nirne-n lume nu ne vede...
şi altele, care, toate, pentru că nu „pornescîi lupta unită contra duşmanului comunii44, sînt „materiale44, „brute44 etc., etc... După d. Densuşianu, Emineseu ar fi trebuit, îmi închipui, să scrie cam aşa :
                  Mi-oi desface de-aur părul Să-ţi astup cu dînsul gura Nu uita însă pe unguri Ca să-i . dăm de-a dura-dura H...
    Căci almintrelea nu înţeleg ce noimă poate să aibă faptul că Rev. lit. citează versuri de-ale lui Emineseu în care acesta cîntă frumuseţele şi bucuriile trupeşti — cari, cred, îşi au legitimitatea pentru a ne dovedi „materialismul44 şi „brutalitatea44 lui Emineseu...
    Dacă Emineseu â cîntat numai carnea sau nu, asta-i altă chestie. însă a dovedi exclusivitatea „materialismului44 lui Emineseu, citând versurile acelea, în care el cînta frumuseţele trupeşti, şi a nu da atenţie faptului dacă el mai cîntă sau nu şi altceva, e prea de tot din cale-afară... Pentru a ajunge la o asemenea stare intelectuală, trebuie să fi cetit 52 de numere din Vieaţa... Cum însă moravurile uşoare ale acestei d’oamne au băgat-o în mormînt în floarea vîrstei şi deci înainte de a-şi desăvîrşi menirea, nu înţeleg absolut pricina acestei întunecări — ca să nu zic mai mult — a minţei unei întregi familii de savanţi...
    Şi, dacă mai puneţi şi faptul că „amoru materialu" „brută44 insamnă, în „Rev. crit. an. sint. lit.44, amor cinic, destrăbălat, iar nu pur şi simplu iubire de carne, atunci vă veţi face complectă idee despre „critica44 de care vorbim...
      * Floare albastră.
219
     Dar să vedeţi ce mai este şi cu pesimismul lui Eminescu !... Mai întăi, Ovidiu face nişte aluzii răutăcioase — de mama focului... — la Gherea, pe care însă nu-1 numeşte, ca să nu-i facă reclamă... Ce voiţi, Ovidie e al dracului în strategie literară !... Şi pentru ce această mînie împotriva lui Gherea ? Pentru ce ? Dar lucrul e foarte simplu : pentru că acest Gherea a avut neruşinarea să-l socotească pe Ovidie drept hotentot. Ascultaţi : „Pentru a se da (dacă zeţarul greşeşte ceva, eu mă retrag de la Even. lit.) unu lustru acestui pesimismu, s-a disu că elu a provenită din causă că speranţele în evoluţiunea nostră socială ară fi fostă înşelate, cu alte cuvinte mai limpedi, cestiunea socială ! Nici nu se putea altfelă, după sistema introdusă de unii la noi de a face cărţi şi critici jumulindu scrieri străine, parcă ară scrie pentru nisce hotentoţi...44
     Aşa-i că ţi s-a înfundat, d-nule Gherea ? Cine te-a pus să confunzi pe Aron cu hotentoţii ? De ce acest defect de a nu distinge nuanţele, domnule Gherea ? De ce ?...
     Dar să vedem care-s pricinile nesociale ale pesimismului lui Eminescu, după iluştrii dfe la Revista lui Cor-ban. Sînt două : 1) Boala şi 2) (o altă pricină nesocială) sărăcia lui... Şi această sărăcie — chiar această sărăcie — e, pentru omul de la Dinsuş, un motiv de a lovi în Eminescu. După acelaşi Dinsuşian, sărăcia şi grija de sărăcie sînt o davadă de... „egoismul44 lui Eminescu... „Şi ar fi de înţelesă, adaugă «familia», tema de «negra miserie», decă pe lîngă elă aru mai fi fostu şi o familie44... Să mai fi avut şi Eminescu o „familie44 !... cred şi eu că ar fi fost rău, căci văd eu bine ce-nsemnează o „familie44 — dar oare el, singur, fără „familie44, n-avea drept să plîngâ de mizerie ? Căci ce-i o „familie44 ? O „familie44 e Aron, Ovidie, Corban etc... Apoi dacă „familia44 are drept să mănînce, ce însemnează alta decât că Aron are drept (presupunem) să mănînce, că . Ovidie are drept să mănînce... etc... Deci şi un individ singur are drept să mănînce... Dacă unii mănîncă în „familie44, asta-i altă vorbă... Şi observ în treacăt că alternativa din urmă nu pre- ; zintă numaidecât avantaje : dovadă chipul de a mînca al
220
unor „familii" ; gîndiţi-vă puţin şi la „familia" din podul lui Greceanu...
    Dar să, nu mai vorbim despre ce şi cum mănîncă „familiile" noastre şi să arătăm db ce la noi în ţară nici nu poate exista pesimismul : „Şi cum că în adeverii la noi n-a existată şi nu esistă în societate buruenă pesimismului, probeză ocupaţiunile nostre, care în tote direcţiunile au luaţii o trăsătură realistă".
    Este evident că, dacă „ocupaţiurdle“ noastre ar fi „luaţii o trăsătură idealistă“, am putea avea şi noi buruiana pesimismului.
    Şi dacă astă „trăsătură realistă“ ne-a ferit de pesimism, ne-a dat însă o altă buruiană :
    Spanacul Dinsuşianismului... Se compensează oare ?
    Dar momentul e solemn : Am ajuns la... ghiciţi... la „sinteză“, ce Dumnezeu, nu înţelegeţi ? Iată cum face „isinteza" sintetica noastră Revistă. Citează o bucată din Guyau asupra literaturei dezechilibraţilor, subliniază părţile în care Guyau arată ca simptome de dezechilibrare tocmai acele caractere pe care Rev. le-a scos în relief la Eminescu prin „analiza“ sa, analiză pe care am cercetat-o în numerele precedente. Fiind însă că aţi văzut cu cită competenţă a „analizat", mă dispensez de a mai stărui asupra acestui punct şi trec la altă chestie, la
    Eminescu plagiator al lui Heine. Iată cum a plagiat Eminescu :
    1) Cuvîntul pustiu.
    2) Teiul.
    3) Epitetele : sur şi albastru.
    4) Cuvântul : poveste.
    Dar acest infam plagiator de Eminescu nu s-a mărginit aicea — şi ar fi fost destul ! El a mers cu neruşinarea pănă să-şi plagieze şi iubita din nemţeşte ; pentru că amanta lui e „blondă, apatică", ca nemţoaicele, pe cînd „românca e ocheşă, ardue, cu ochii negri...“. Dar nici asta nu era de ajuns, şi acest Eminescu în neruşinarea lui cresicîndă a ajuns — cine ar crede ? — să se plagieze... pe sine însuşi din nemţeşte. Dacă nu credeţi, cetiţi pag. 236 (Rev. crit. Ut., an II, nr. 5 şi 6). Vasăzică Eminescu plagia, plagia... şi noi dormeam, dom’le !...
223
    Comparaţiile lui Eminescu : luna ca o pată, soarele ca o rană sînt plagiate după1:
                  Se odihneşte luna pe nouri O uriaşă portocală.
Venere şi Madonă plagită după :
                  Alţii se roagă la Madonă Alţii chiar la Petru şi Pavel,
                  Eu, însă, eu voi să mă rog numai La tine, frumosule soare.
    Singurătatea şi (!) Melancolia (şi mai ce, onorabililor !) din :
                  Şedea în noaptea de iarnă şi gîndea,
                  Şi număra bucuriile ascunse ale şoarecilor Şi ţîrîiturile regulate ale greierului.
    Mai am un singur dor plagiat din :
                  Unde va fi o dată ultimul loc de odihnă Al ostenitului călător ?
                  Sub palmieri, la sud ?
                  Sub tei, pe Rin ?
                  Fi-voi oare îngropat întp-un pustiu De-o mîriă străină ?
                  Sau mă voi odihni pe coasta Unei mări, în nisip ?
                  Orişicum, pe min,e mă va înconjura Cerul domnului acolo ca şi aici !
                  Şi, ca lămpi mortuare plutesc Stelele noaptea deasupra-mi...
    Aşa plagiază acest Eminescu ! Onoare Revistei cri-tico-literare că l-a descoperit... Se simţea de mult nevoia unui Cerber al literaturei... Şi Cerberul a sosit cu toate cele patru labe ale sale, a sosit în persoana Revistei critico-literare,..
    S-ar părea că Revista trebuie să sfîrşească odată. Dar nu, ea ţine să ne mai deie o mostră de „analiză41, şi-i
    1 D. Densuşianu citează versurile fără să le traducă. Pentru ce oare ? Le traduc eu însă...
222
trage, măi tată, o „analiză” a satirelor şi sonetelor lui Eminescu, d'e-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap, nu alta.
    Şi satirele sînt a) proaste, b) stupide, c) fără nici o legătură, d) fără nici o idee etc. şi iar etc... între toate aceste mărgăritare, unul străluceşte ceva mai deosebit. Şi anume, domniile-lor, cei cu „horele potcovite” (a nu confunda domniile-lor cu horele), ne spun că Eminescu ar fi înjosit pe strămoşii noştri, de pe vremea lui Mir-cea, prin faptul că pun pe fiul lui Mireea să scrie, după bătălie, frumoasa scrisoare :
                  De din vale de Rovine Grăirn, Doamnă, către Tine... etc.
    Ce însemnează să ajungi în... valea vieţii!
    CSt despre „sonete”, apoi acestea sînt infecte pentru că : n-au „rime femenine”, pentru că nu prezintă „idei antitetice*4 şi, mai ales — o spun singuri — pentru că-s făcute de Eminescu. în sonetul Veneţia straşnicii noştri critici găsesc o greşală capitală : că Eminescu spune că „în cetate e tăcere ca-n ţintirim”, cu toate că Okeanos plânge... Iaca, măi ! Dacă „Okeanos plînge” nu poate să fie tăcere în cetate ! De unde aţi scos-o, iluştrilor? Aţi auzit de existenţa unui sentiment care se numeşte ruşine ? Da sau ba, domnilor „analişti” ?
    Dar, culmea, dacă deja mai poate fi vorba de culme, e atunci cînd Ovidie spune că : dacă Veneţia se stinge, apoi Eminescu ar fi trebuit „pentru a ne da un tablou roiunzit”, să ne spuie că Okeanos nu se izbeşte de ziduri... Dar a cui e vina dacă Okeanos se izbeşte ? A lui Eminescu ? Sau trebuia Eminescu, „pentru a rotunzi tabloul”, să falsifice natura, realitatea ? Hai ? Ce zici, incomparabilă „familie” ? De ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, Ovidie ? Cînd ţi-ai început cariera literară, nu ţi s-a spus oare :
                  Ovidie dragă, prea mult te rog Să rămîi jos la al tău joc Şi nasul în sus să nu-1 ridici... ?
   Asta ţi ş-a spus, ca precauţie, imediat după i n in... De ce n-ai ascultat ?...
    Şi acuma aşa-i că socialiştii vrau să distrugă „familia”, care — împreună cu religia şi proprietatea — e baza societăţilor civilizate ?
    Da, vrau s-o distrugă în literatură, căci menirea ei e alta : e să se îngrijaseă de ale gospodăriei, de creşterea copiilor, de dulceţe etc., etc. ...
                                                                              Verax.
P.S. Rog pe cetitorii binevoitori să trimeată, dacă au, redacţiei Evenimentului literar, Valea vieţei. Am căutat-o destul, dar n-am găsit-o... s-a epuizat (Porcilă ?)
    Dacă vom căpăta mai multe exemplare, nu strică...
                                          Evenimentul literar, an. I, nr. 36, 22 august 1894.
                    D. A. Densuşianu nu s-astîmpâră !...
    D. Densuşianu vrea să răstoarne pe Emineseu, şi pace ! După ce l-a nimicit în Revista critică-literară, acuma s-a apucat să-l prăpădească şi în a d-sale Istorie a limbii şi literaturii române. Această carte, apărută acuma cîţiva ani în urmă, despre care dd. Hâjdău şi Maiorescu au spus atîtea lucruri... neplăcute, această carte, zic, a apărut acuma în a doua ediţie... dovadă că în ţara românească a venit vremea cînd scriitorii de valoare pot trăi din operele lor (a se vedea, dealt-mintrelea, şi studiul statistico-filozofic al d-lui A. Vlă-huţă).
    In această „a doua ediţie14 găsesc, pe lîngă alte colec-tivisme literare, şi o nouă ediţie a „studiului44 asupra lui Emineseu, studiu despre care am vorbit în trei numere ale acestui ziar. Fireşte că în această Istorie n-a băgat d. Densuşianu toate cele 60 de pagini din Rev. crit-lit.... Nu. Aicea a pus numai concluziile, esenţa celor „analizate44 şi „sintetizate44 acolo... Ce voiţi !...
    Ştiinţa a dovedit pe larg că Emineseu e o nulitate, a dovedit în Rev. crit.-lit... Autoriul didactic — d. Densuşianu — a luat concluziile ştiinţei, „cercetărilor44 asupra lui Emineseu şi le-a dat drept „hrană intelectuală44 „junelor generaţii44.
    Fiindcă d. Densuşianu, după cum chiar ne spune în notă, n-a făcut d'ecît a rezumat cele ce le spusese în Revistă, şi fiindcă noi am văzut ce şi cum spusese în Revistă, credem că nu mai este nevoie să ne întindem pe larg asupra capitolului din Istorie, intitulat : Mihail Emineseu...
    Ne vom opri pur şi simplu asupra cîtorva puncte, cari, fiind de astă dată rezumate, au avantajul de a-ţi pune în deplină lumină tot urechismul „cercetărilor44 d-lui Densuşianu.
225
     Eminescu, ni se spune, s-a născut bolnav, boala i s-a potenţat prin cetirea lui Schopenhauer şi a lui Heine, precum şi prin felul legăturilor sale sociale. „De aici a urmaţii, că elu din causa stărei patologice turburate a sufletului, neputend percepe lumea de sine, a fostă cu totulu aservită1 de ideile şi vederile..Mai întăi, fiindcă astă frază e dintr-o carte didactică, să vedfem cum gîndeşte şi cum se exprimă autoriul nostru. Dumnealui zice : „De aici a urmat că elu din causa stărei patologice... a fost..." Acest „De aici" însamnă, după cum se poate vedea de mai sus : „Din causa stărei patologice". Apoi, atunci, fraza d-lui Densuşianu e următoarea : „Din causa stărei patologice, a urmată că el, din causa stărei patologice... a fostă..." etc. Şi d-1 Densuşianu e profesor, e critic, e... dracul mai ştie ce!... Acuma să venim la fond. Din fraza d-lui Densuşianu urmează că un om bolnav sufleteşte nu poate fi poet, poate cel mult plagia pe alţi poeţi... „bolnavi" (pe „poetul bolnav" Heine, în cazul lui Eminescu...). Să fie oare adevărat acest lucru ? Dar dacă e adevărat ce spune d-1 Densuşianu, atunci de ce criticii ne vorbesc despre literatura bolnavilor, dezechilibraţilor, de ce însuşi d. Aron Densuşianu a creat o rubrică în „revista" d-sale despre „literatura bolnavă" ? Ori toţi sînt plagiatori ? Dar atunci pe cine plagiază ? Pe alţii ? Dar, în definitiv, trebuie să fie şi bolnavi originali, după cari să plagieze alţii ! Dar, atunci, cum rămâne cu teoria d-lui Densuşianu că un om bolnav nu poate de „sine şi prin sine avea" vederi şi simţiri proprii ? Şi aş fi curios să ne spuie d-1 Densuşianu următorul lucru :        dacă Eminescu a plagiat pe
Heine, apoi „bolnavul" Heine pe cine a plagiat la riadul său ?...
    Cît despre noi, nenorociţii, noi credeam până acuma că boala sufletească a unui literat nu-i răpeşte originalitatea, că-1 face pesimist, detracat, dar că talentul artistic îl poate avea... Ba încă tocmai ne temeam de faptul
     1 Un ordin al ministrului Instrucţiei Publice impune în şcoală o ortografie anumită. După astă ortografie, ii scurt nu mai are nici un rost... Mă întreb acuma dacă cartea d-lui Densuşianu, car.e-i plină de asemenea u, va fi sau nu primită în şcoli...
226
că „bolnavii" aceştia sînt talentaţi şi că pot îmbolnăvi şi pe alţii...
    Cit despre chestia dacă poezia lui Eminescu e sau nu de domeniul medical, nu vom discuta cu d-nul Densuşianu. Gherea a arătat cauzele sociale directe ale felului de a fi al lui Eminescu — şi medicina n-are nici un rol aicea ; mai degrabă ar putea să fie de mare folos... aiurea !...
    Mai departe, pentru a ne arăta că Eminescu a luat totul din Heine şi Schopenhauer şi că n-a simţit în-tr-însul spiritul etnic al poporului românesc, d-nul Densuşianu ne spune' că el (Eminescu) : „face apoteosa celui mai sălbatecă vandalismu strigîndu : «zdrobiţi orîn-duela«-!, «sfărîmaţi totu ce arată mîndrie şi avere !...»" Mai întăi, am dori ca d. Densuşianu să ne dovedească întru ce aceste versuri din Împărat şi proletar sînt strigăte de vandali ? De cînd un om care doreşte desfiinţarea unei stări de lucruri rele este un vandal ? Oare dacă românii din Ardeal voiesc să „zdrobească orîndu-iala“ impusă de unguri sînt ei vandali ?... Dar nu aceas-ta-i chestia. Chestia este că d-1 Densuşianu, conform ho-tărîrei luate, n-a „înţeles" nemica din această poezie. Noi ştim că poezia aceasta a lui Eminescu e o bucată în care el descrie pe un proletar şi în care la urmă face filozofie... Apoi, dacă Eminescu pune în gura proletariatului cuvintele de revoltă însemnează oare că le spune el, Eminescu ? Dar dacă Shakespeare pune în gura lui Shylock cutare sau cutare cuvinte1, însemnează că el, Shakespeare, le spune ? Cînd Caragiale pune în gura lui Farfuridi cutare sau cutare discurs însemnează că el, Caragiale, ţine discursul ? Sau poate măcar o fi însemnând că Shakespeare sau Caragiale aprobă cele spuse de eroii lor, Shylock şi Farfuridi ? Şi în cazul nostru Eminescu aprobă măcar cele spuse de „proletar" ? Din nefericire şi pentru noi, şi mai cu samă şi pentru d. Densuşianu, Eminescu nu aprobă cele spuse de proletar, căci în partea de la urmă a poeziei, el, Eminescu face filozofia cea mai reacţionară... Şi chiar dacă Eminescu s-ar fi mărgenit numai să ne dea discursul „proletariu-lui", ar fi însemnând că şi el, Eminescu, e de părerea „pro-letariului" ? Dacă Caragiale ne dă pur şi simplu convorbirea lui Conu Leonida cu nevasta însamnă că el, Caragiale, e de părerea lor ?... D-le Densuşianu, nu mai
227
face „critici", nu eşti de breasla asta... Sînt altele pentru d-ta, destul de onorabile !...
    D. Densuşianu ne mai vorbeşte iarăşi de „amorulu brută" al lui Emineseu, de lipsa de legătură etc., pe cari le-am discutat în acest ziar. Ne mai spune că Emineseu a avut o limbă săracă, plină de neologisme. Nu este nici locul, nici interesul să arătăm adevărul acestor afirmări. Rog însă pe cetitori să mediteze asupra faptului că d. Densuşianu suie în înaltul cerului pe Mureşianu şi Bolintineanu şi-i mai rog să gândească la limba acestora din urmă... Şi, pentru o mai dreaptă judecată, să aibă în vedere că ăşti doi din urmă au scris numai dulcegării de toate zilele, pentru cari ajung cuvintele româneşti, pe cînd Emineseu a atins idei pentru cari nu există cuvinte în limba noastră...
    Dar culmea culmilor o atinge d. Densuşianu cînd spune că Emineseu : „întrebuinţeză forte deşii versuri albe“. Ei, vă place ? Emineseu, care n-are nici un vers alb (căci Odă [în metru antic], după cum o arată numele, nu trebuie să aibă rime), întrebuinţează -— „forte desu" încă — versuri albe, adică versuri nerimate !... Acuma să mi se spuie unde s-au mai văzut asemenea cărţi didactice, ba chiar unde s-au mai văzut asemenea lucruri tipărite ? Pentru Dumnezeu,, poeziile lui Emi-nescu sînt tipărite în zeci de mii de exemplare, le are oricine la înd'emînă, le-au cetit toţi, şi d-1 Densuşianu spune asemenea minciuni — căci acesta este cuvântul !...
    Şi acuma, cînd vedem inteligenţa d-lui Densuşianu, gustul său artistic şi cinstea d-sale literară, ne putem închipui ce poate fi cu această carte, din care, anali-zînd numai două pagini, am scos atîtea... mai bine să tac, căci cuvîntul ar fi prea de tot tare !...
    Domnule Densuşianu, te rog să-mi trimiţi Valea vieţei, căci nu se mai găseşte nicăirea în ţară. îţi vom face o reclamă gratuită — ai să ne rămîi recunoscător...
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 39, 12 sept. 1894.
                           Literatura pentru popor
    S-a vorbit adesea în acest ziar despre literatura populară şi despre cea socialistă. Literatura pentru popor despre care voiesc a vorbi acuma se deosebeşte de aceste două dintâi.
    Noţiunea ei are un conţinut mai larg decît fiecare din celelalte si cuprinde elemente din amîndouă. Ea trebuie, pe de o parte, să ţină samă de năzuinţele poporului şi de forma în care poporul se exprimă, iar pe de altă parte, să caute a îmbogăţi sufletul poporului, a-i mări orizontul cugetărilor sale, a-i înălţa şi civiliza năzuinţele —■ într-un cuvînt, ea trebuie să se adapteze la popor, dar în acelaşi timp să-l şi ridice.
    La producerea acestei literaturi sînt chemaţi aceia cari, cunoscînd bine viaţa sufletească a poporului, au ajuns tot deodată să priceapă şi să aprecieze toate cuceririle civilizaţiei moderne.
    Dar această literatură nu există la noi.
    „Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-1 numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim a ne plăti pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă, cel puţin, nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.
    Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme...“
    Cît adevăr şi cită sinceritate în aceste cuvinte ale d-lui Maiorescu ! (în contra direcţiei de astăzi în cul-
229
tura română, 1868.) Şi, cu toate acestea, „Junimea11, în. cap cu d. Maiorescu, n-a făcut nemica pentru „recunoştinţă11 către acest popor ! Şi n-a făcut, pentru că „Junimea11 n-a fost însufleţită de un' ideal măreţ...
    Şi astăzi, dhpă 26 de ani, putem spune acelaşi lucru ca şi d. Maiorescu, căci poporul tot „plînge11, e tot în „mizerie11, iar „plebea de sus11 e tot atît de „ridicolă11...
    Care să fie pricina acestui fapt ? Pentru ce în alte ţări există o literatură pentru popor, şi la noi nu există ?
    Pentru că producţia literară e supusă şi ea, ca oricare altă producţie, legei cererei şi ofertei. Se produce ce se cere şi cît se cere... Şi în Apus, unde păturile populare — din pricini pe cari nu le vom arăta aicea —-, au putut lua şi ele o parte oarecare la civilizarea generală a omenirei, unde poporul are oarecare cultură, unde are putinţă să guste literatură, unde este cerere, acolo se şi oferă —• se şi produce literatură pentru popor.
    La noi însă, civilizaţia ne-a venit din afară, ne-a fost impusă, păturile populare au rămas cu totul departe de dînsa. Burghezia europeană, voind să aibă aici, în Răsărit, o mînă de oameni cari să-i slujească interesele, a alcătuit această mînă de oameni din păturile noastre suprapuse, dîndu-le în schimbul slujbei lor exploatarea cea mai neînfrînată şi mai neruşinată a poporului de jos. Şi fiindcă burghezia noastră face numai ceea ce i se impune din afară, numai ceea ce vine la cot celor din afară, ea nu se îngrijeşte absolut de poporul de jos, căci burgheziei din afară nu-i pasă deloc de acest popor.
    Pentru burghezia din Germania, de pildă, poporul german e ca un rob, de care trebuie să se îngrijească, pentru că are nevoie de el ; dar poporul român întru cît poate interesa pe aceeaşi burghezie germană ?
    Rămînînd atît de departe de civilizaţie, atît de inculţi, muncitorii de la noi n-au cerut literatură şi nici au li s-a oferit.
    Cu toate acestea, se poate ca, în ciuda acestui mecanism social, să se producă o literatură pentru popor, fără ca el să o ceară, cum s^a întâmplat în Rusia. Atunci avem a face cu puterea unui factor conştient — ideea
.230
ce o avem despre datoria noastră faţă cu poporul, care ne hrăneşte şi pe spinarea căruia ne cultivăm...
    La noi însă, acest sentiment nu s-a prea dezvoltat.
    „Societatea pentru învăţătura poporului român“ sau „Liga culturală11, de pildă, au cu totul altă... destinaţie. „Societatea pentru învăţătura poporului român“ are o foarte stranie noţiune de „poporul român“, pe care-1 confundă... cu cine-i place, cît despre „Ligă“...
                                                    Evenimentul literar, an. I, nr. 42, 3 oct. 1894.
                       O sentinţă a d-lui Bacalbaşa
    In Adevărul literar de lunea trecută, d. Bacalbaşa, cu prilejul dării de samă asupra poeziilor ddui Artur Stavri, găseşte de cuviinţă să atace pe d. Beldieeanu :
    „Din generaţia tînără s-au urcat : O. Carp, I. Păun, Traian Demetrescu, Gh. din Moldova şi Artur Stavri... Mai departe nimic. înghiţim din cînd în cînd versuri de Niger, de Beldieeanu, de Ighel şi trecem mai departe, ca şi cum nu ni s-ar fi întîmplat nimic, precum nu-ţi aduci aminte că ai auzit intr-o seară la Raşca pe Năstase chitaristul. în mijlocul acestei Katzen-Musik vin acordurile lui Stavri...“.
    După d. Bacalbaşa, d. Beldieeanu e nici mai mult, nici mai puţin decît un Ilie Ighel ! Aş dori să ştiu dacă d. Stavri e mulţumit să fie ridicat cu preţul acestei înjosiri a d-lui Beldieeanu. Şi aş dori să ştiu dacă şi ceilalţi : Carp, Păun, Demetrescu sînt de asemeni mulţumiţi a se „urca“ cu acelaşi preţ... Dar să lăsăm asta.
    Noi ştim că d. Beldieeanu a colaborat la Convorbiri literare, la Contemporanul, la Arhiva din Iaşi, la Literatură şi ştiinţă, cu alte cuvinte, că a fost socotit vrednic de către d.d. Maiorescu, Morţun, Gherea, Xenopol de a sta alăturea cu dînşii. Vedeţi că e vorba de d.d. Maiorescu şi Gherea, oameni — dacă îmi permite d. Bacalbaşa — tot cu atîta cultură şi gust literar ca şi d. director al Adevărului literar.
    Mai ţineţi samă încă de faptul că d. Beldieeanu n-a fost un stîlp al „Junimei“, şi deci nu din condescendenţă i s-au primit poeziile în Convorbiri. Mai ţineţi samă că netemeinicia garanţiei ce o prezintă colaborarea la revistele unde a fost Gherea n-o poate dovedi d. Bacalbaşa. Şi veţi înţelege că nu d-sa, cel dintâi, are drep-
232
tul să insulte pe d. Beldieeanu, punîndu-1 alături cu Ighel. De aicea nu urmează că d-lui Bacalbaşa trebuia să-i placă d. Beldieeanu numaideeît. Artiştii — căci d. Bacalbaşa e un artist — adesea nu pot aprecia pe alţi artişti. Voltaire nu putea suferi pe Shakespeare — asta pentru ca să fac numai o comparaţie. Dar urmează un lucru, urmează că d. Bacalbaşa trebuie să fie mai sceptic cu sine însuşi şi să se îndoiască de gustul său literar, cînd vede că alţii, cel puţin tot atît de competenţi ca d-sa, apreciază altfel... Mai urmează că d-sa, dacă vrea să răstoarne pe Beldieeanu, trebuie să dovedească că acesta din urmă este o nulitate, dar nu să ne-o spună de sus, într-un rînd. Aceasta nu-i permis nici unui Brandes, cînd alţi critici cred altfel; cu atîta mai puţin d-lui Bacalbaşa.
  ■ D. Bacalbaşa, care nu-i un literat de mîna a patra, va fi avînd, nu zic, şi vreun mare talent critic şi nenumărate cunoştinţi, dar... e un dar... d-sa nu ni le-a arătat. însă, repet, chiar dacă d. A. Bacalbaşa ar fi criticul... Brandes, încă d-sa n-are drept să răstoarne, fără judecată, pe un poet care are oarecari garanţii faţă cu publicul. Obiceiul acesta de a da sentinţe fără motivare e foarte primejdios. Mîne vom vedea şi pe d. Scorţesc-u de la Iaşi împărţind,' în „fondurile" d-sale, lauri la unii şi insulte altora... Şi a cui va fi vina, dacă nu a literaţilor, care împreună cu d. Bacalbaşa dau tonul în această ţară ?
    Pot aduce însă o circumstanţă atenuantă în favoarea d-lui Bacalbaşa : d-sa, socot eu, poate n-a voit să lovească atît în d. Beldieeanu, cît în Evenimentul literar. In acest caz, însă, d. Bacalbaşa a dat greş, căci noi, ■ceştia de la Evenimentul literar n-aveam pretenţia de a avea colaboratori mai de samă decît Convorbirile, Literatură şi ştiinţă sau Contemporanul...
    Cît despre d. Beldieeanu, el e prea „nepăsător de lucrările sale" ca să poată fi atins. E mai nepăsător decît mulţi mai puţin talentaţi decît d-sa şi nu-i prea pasă pănă pe-acolo de sentinţe, mai cu samă, cînd ele sînt atît de puţin autorizate.
233
    Acuma, cînd vezi, d-le Beldioeanu, cum ai fost tratat de tovarăşul d-tale de idei, A. Bacalbaşa, desigur că jubilezi, căci ai încă un argument pentru tema d-tale : că oamenii îs răi. Eu însă nu mă dau învins şi-mi apăr mai departe id'eea că oamenii nu-s răi, îs înrăiţi — şi e deosebire.
                                               Evenimentul literar, an. I, nr. 43, 10 oct. 1894.
                               Cine-i „Dan“ ?
    într-unul din articolele despre romanul d-lui Vlăhuţă, subsemnatul a spus că Dan e o „rezultantă a diferitelor observaţii ale d-lui Vlăhuţă". în această părere a mea am fost întărit şi de cele spuse de romancierul nostru, intr-un frumos articol din Vieaţa: Mahalagismul în literatural, articol în care d. Vlăhuţă protesta împotriva acelora care caută în orice personaj din roman pe cutare sau cutare individ din ţară.
    Ne-am înşelat însă. Dan din romanul d-lui Vlăhuţă nu-i o rezultantă a observaţiilor d-sale, nu-i un tip, în care au fost grupate caractere de ici şi colo. Dan e însuşi d'. Vlăhuţă, romanul său e autobiografia sa... înainte de a dovedi aceasta, trebuie să spun un lucru : în starea în care ne găsim noi, Evenimentul literar şi Vieaţa, orice discuţie despre d. Vlăhuţă ar putea fi luată drept o polemică, un atac la adresa d-sale. Şi teama noastră e cu atît mai justificată, cu cît ştim că până şi d. Vlăhuţă nu s-a putut opri de a da a înţelege că articolele noastre Psihologia de clasă, cari erau nişte simple cercetări asupra romanului d-sale, nu s-a putut opri, zic, de a nu da a înţelege că şi aceste articole au fost „atacuri".
    Pentru a preveni asemenea neînţelegeri declar că cercetarea ce voiesc s-o fac aicea asupra lui Dan nu are alt scop decît de a aduce puţină lumină asupra romanului d-lui Vlăhuţă... Şi nimeni nu va avea dreptul să spună măcar că concluzia noastră, cum că Dan e însuşi autorul, ar implica în sine un atac adus d-lui Vlăhuţă, căci personificarea autorului într-unul din eroii operelor sale nu e nicidecum un lucru condamnabil; toţi autorii mari : Goethe, Dostoievski, Byron, Tolstoi, Ler-montov, Emineseu s-au personificat în cîte un erou din operele lor.
235
    In. cazul d-lui Vlăhuţă, această autopersonificare, dacă mă pot exprima astfel, e foarte firească. Gherea a arătat în articolul său Artiştii proletari intelectuali că unul din caracterele esenţiale ale proletariatului intelectual e personalismul... Şi d. Vlăhuţă e un „proletar intelectual".
    Acuma să vedem de unde putem şti că Dan e însuşi d. Vlăhuţă. Se ştie că d«sa are obiceiul de a polemiza sub formă de nuvele. Ei bine, într-una din aceste nuvele, Marin Făgureanu II, găsim următoarele :
    „Făgureanu aducea în adevăr un gen cu totul nou de critică în literatură. Toţi «prietenii» erau de acord în privinţa aceasta. El studia pe artist în opera lui, şi talentul cu care descoperea cele mai ascunse intenţii ale autorului dintr-o frază, adesea dintr-un singur cuvînt, într-o altă ţară, «mai puţin ignorantă», i-ar fi asigurat succesul şi gloria de la cele dintîi articole. Aşa bunăoară : într-o nuvelă a lui Simionescu, eroul spune, ca alintare, iubitei lui : «în capul tău de păsărică nu vreau să intre gînduri urîte, tu eşti un copil drăguţ şi nu tre-r buie să te superi de nimic». Lui Făgureanu i-a fost de-ajuns să citească fraza asta, pentru ca să înţeleagă imediat că autorul e «un reacţionar sălbatec, al cărui ideal e ca femeia să aibă cap de pasăre, adică să fie proastă». De aici, două lungi şi violente articole despre «femeia burgheză». Criticul, care aflase că Simionescu e însurat, administra cu acest prilej şi nevestei autorului o bună doză de insulte «social perciuniste». «Aşadar, scumpa d-tale jumătate are cap de pasăre. Aş fi curios să văd şi eu asemenea dihanie. De ce n-o expui, d-le Simionescu ? Auziţi, oameni buni, nevasta celebrului scriitor are cap de gîscă... Arată-ne-o şi nouă, egoistule !».“ (Vieaţa: Marin Făgureanu, II).
    Se ştie că Perciunul literar, ziarul la care scrie Făgureanu, e Evenimentul litergr. Fraza cu pasărea e o parafrazare a următoarei fraze din articolul subsemnatului despre Dan : „El (Dan) îi spune să se «mulţumească cu căsuţa şi amorul» (pag. 299), cu alte cuvinte, e convins că pentru o femeie acestea ajung, căci femeia are «cap de păsărică», îi spunea Dan Anei — de unde rezultă că femeia e inferioară bărbatului : «tot găinile mai proaste»" (p. 300).
236
    Autoriul romanului analizat de Marin Făgureanu, adecă de Vraja, e Luca Simionescu, adecă d. Vlăhuţă. Deci avem : Perciunul literar 4= Evenimentul literar, Marin Făgureanu = C. Vraja, Luca Simionescu = romanul Dan.
    Acuma observaţi bine că eu spun în bucata citată mai sus din Psihologia de clasă — „Dan“ că Dan spune Anei că are „cap de păsărică". De aicea urmează că Dan e un „reacţionar", urmează că nevasta lui Dan are cap de pasere. D. Vlăhuţă, însă, ştiind că Dan e însuşi d-sa, ştiind că Ana e nevasta d-sale, spune că eu, C. Vraja, l-am făcut reacţionar pe d-sa şi că am spus că nevasta d-sale are „cap de pasere".
    Cred că cetitoriul vede bine că eroul Dan e însuşi d-1 Vlăhuţă, că d. Vlăhuţă scrie bucata (citată din Marin Făgureanu), pe tema faptului că Dan e însuşi autorul. Această mărturisire a d-sale cred că va folosi acelora cari vor face critică literară asupra romanului d-lui Vlăhuţă.
                                              Evenimentul literar, an. I, nr. 43, 10 oct. 1894.
                  LUMEA NOUĂ
                          Platonismul în politică
    în apărarea la învinuirile ce li s-au adus pentru alianţa lor cu guvernul, confraţii radicali * au adus mai multe argumente, dintre cari cel mai însemnat este acela că domniile-lor s-au săturat de „platonism44 şi s-au apucat de o politică mai... „pozitivistă44. A face o politică pozitivistă e un lucru foarte frumos... E, în adevăr, singura politică serioasă. Să vedem însă ce însemnează „politică pozitivistă44 şi să vedem dacă politica ce o urmează confraţii noştri nu cumva tocmai dînsa e „platonică44. Şi această cercetare e eu atîta mai de neapărată trebuinţă, cu cît noi, socialiştii, sîntem cu totul interesaţi în cauză ; căci dacă radicalii au dreptate, adecă dacă politica de mai demult a lor era „platonică44, atunci noi, cari facem o politică, cam de feliul celei ce o făceau cîndva radicalii, atunci noi, zic, facem o politică „platonică44, fără nici un rost, o politică care nu poate să ne ducă niciodată la vreun rezultat practic.
    Radicalii au în programul lor o mulţime de cereri, cari toate se pot reduce la două : reglementarea muncii în ordinea economică şi votul universal, în ordinea politică... Dacă acestea sînt cererile lor, atunci desigur că cea mai bună politică e aceea care să-i ducă la aceste rezultate, la îndeplinirea acestor reforme.
    Cu alte cuvinte, numai întrebuinţarea mijloacelor cari garantează îndeplinirea reformelor cerute e o procedare de politică „pozitivistă44 ; expunerea unor idei însă, însoţită de activitate politică contrară realizărei acestor idei, sau cel mult indiferentă, e o procedare politică „platonică44...
     * Formaţie politică aflată sub conducerea ex-liberalului G. Panu (1848—1910), director al ziarului Lupta (1884—1895).
238
    Dar cum şi care trebuie să fie activitatea politică pentru a ajunge la realizarea acestor reforme ? Cari sînt mijloacele de a aduce la îndeplinire programul radical ?
    Sînt mai multe : propaganda între cei interesaţi la
îndeplinirea reformelor, organizarea acestor interesaţi, întrebuinţarea mijloacelor constrîngătoare faţă cu stă-pînitorii, pentru a-i face să primească aceste reforme, alianţa cu partidele mai tari, dacă aceste partide voiesc să primească în programele lor unele din cererile radicalilor etc...
    Acestea sînt, credem, mijloacele prin cari se pot aduce la îndeplinire punctele din programul radical. Şi întrebuinţarea acestor mijloace fiind singură în stare să aducă rezultatul dorit, singura politică „pozitivistă44 e această întrebuinţare a acestor mijloace. Şi tot ceea ce nu serveşte acestui scop e, cum am zis, politică „platonică44.
    Radicalii noştri însă, în loc de a face aşa, s-au aliat cu guvernul. Am dori acum să ştim întru cît această alianţă slujeşte la îndeplinirea reformelor arătate mai sus ; votul universal şi reglementarea muncii (8 ore muncă etc.) ? Dacă alianţa cu guvernul s-ar fi făcut pe baza unor concesiuni, dacă conservatorii ar fi primit puncte din programul radical, atunci desigur că pasul făcut de radicali ar fi fost un mijloc favorabil scopului lor — realizărei programului lor —, atunci politica lor ar fi fost „pozitivistă44. Aşa însă cum au lucrat, n-au făcut nemica pentru programul lor şi deci au făcut o politică „platonică44 vorbind de „principii“ şi... poate „pozitivistă44 vorbind de persoane. Prin urmare, nu noi, care întrebuinţăm mijloacele adevărate şi sigure pentru ajungerea scopului, nu noi facem platonism. Platonism fac radicalii, căci a scrie că vrei vot universal, de pildă, dar a nu lucra în politică militantă pentru el, e culmea platonismului, dacă ne dăm bine sama de însemnătatea acestui cuvînt.
    De acest platonism radical ne pare foarte rău şi în articolul viitor vom arăta pentru ce.
                                     Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 5, 6 nov. 1894.
                          Platonismul radicalilor
    Spuneam în numărul trecut că platonismul radicalilor, adecă punerea unor principii în chip platonic, fără nici o luptă pentru realizarea lor, e un fenomen de care ne pare rău. Să arătăm pentru ce.
    La noi în ţară, spre deosebire de Apus, procesul economic de concentrare a bogăţiilor e încă foarte slab. în Belgia, Anglia etc., forma burgheză e aşa de pronunţată, încît societatea e împărţită, se poate zice, în două mari clase vrăjmaşe : capitaliştii şi proletariatul. La noi însă, acest proces e încă la începutul său şi de aceea noi avem o clasă foarte numeroasă, clasa micilor negustori şi a micilor proprietari cu interese deosebite şi de ale proletarilor şi de ale capitaliştilor. Această clasă mijlocie a noastră, după interesele ce le are, trebuie să facă o politică democratică, aşa, de pildă, pentru a lupta împotriva burghezimii financiare şi agricole, ea, ca şi muncitorii, are nevoie de votul universal. Pe lingă aceasta cerere politică, ea mai are nevoie de o mulţime de alte reforme economice, cum e impozitul direct etc., reforme în cererea cărora se întîlneşte cu programul muncitorilor organizaţi.
    Bar această clasă, politiceşte, e una din cele mai nenorocite. Toţi acei cari s-au pus în fruntea ei, după vremuri, au părăsit-o la un moment dat. în vremea „opoziţiei unite“, liberalii dezidenţi, cu Dimitrie Brătianu *, Fleva ** ş.a., reprezentau această clasă. în 1876, cînd liberalii ajung la putere, în sînul lor sînt o mulţime de
      * Dimitrie C. Brătianu (1818—1892), şef al partidului liberal în 1891.
        Nicolae Fleva (1840—1914), lider al opoziţiei unite între 1888—1888. Apărător al ţăranilor răsculaţi în 1888 împreună cu C. Miile.
240
tendinţi, ei reprezintă suma a o mulţime de interese, interesele marilor burghezi, ale burghezilor feudali, mari proprietari, ale micei burghezii etc. încetul cu încetul, liberalismul guvernamental se simplifică, rămînând, pur şi simplu, liberalismul burgheziei mari, iar reprezentanţii celorlalte interese trec în opoziţie. între cei trecuţi în opoziţie sînt deci şi reprezentanţii micei burghezii. Cînd însă opoziţia unită răstoarnă pe liberali, foştii reprezentanţi ai micei burghezii se unesc cu liberalii-naţionali, fără nici o concesie din partea acestor din urmă, şi astfel mica burghezie rămîne fără acest stat major.
    O altă grupare care a întrupat nevoile şi aspiraţiile clasei acesteia mijlocii au fost radicalii. Ba încă aceştia o reprezentau mai conştient şi mai inteligent. Şi această partidă politică avea o menire frumoasă în această ţară, menirea de a strînge la un loc pe toţi micii negustori şi proprietari de pămînt într-un partid progresist, partid care, alăturea cu muncitorimea organizată, să facă în ţara asta unele îmbunătăţiri numaideeît trebuitoare, îmbunătăţiri fără de cari nu se ştie unde o să ajungem.
    Vasăzică existenţa acestui partid era posibilă pentru că la noi exista clasa care să-i legitimeze această existenţă, clasa care să-l susţie şi pe ale cărei interese să le apere ; şi existenţa acestui partid ar fi fost un bine pentru ţară, în genere, căci prin reformele făcute de el ar fi putut lecui întrueîtva starea mizerabilă în care ne aflăm, şi pentru muncitorime, în specie, căreia i-ar fi fost de un mare ajutor în lupta ei...
    Acestea sînt motivele pentru cari regretăm calea „pla-tonieă“ pe care au apucat-o ra'dicalii...
    Acuma, tot elementul care ar fi putut forma acest partid progresist, de care vorbeam mai sus, va trece la deosebitele partide, şi desigur ne pare rău de acea parte care va trece la partidele „istorice44...
    Voim să fim bine înţeleşi : nu spunem că radicalii şi-au schimbat convingerile (şi cu atît mai puţin că s-au vîndut). Ştim bine că d. Panu, de pildă, voieşte tot votul universal, că d. C. Bacalbaşa nu a renunţat la impozitul direct etc.,dar aceste reforme, cerute „platonic44, pe cînd în politica militantă faci guvernamentaiism, sau, mai bine zis, conservatism, aceste reforme nu pot grupa un partid.
                                                                                                       24 î
    Un partid se face nu prin înşirare de principii, ci prin lupta pe baza acestor principii...
    Deci, ceea de ce învinuim noi pe radicali nu este că şi-au schimbat convingerile, dar că fac platonism din aceste convingeri, lucrînd cu totul altfel de cum cere realizarea lor.
                                         Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 7, 8 nov. 1894.
„Către „Lupta“
    într-un articol iscălit de d. C. Bacalbaşa *, Lupta răspunde la cele două articole de la început ale noastre despre radicali.
    Lupta declară : „Adevărul este că nu ne-am schimbat nici o iotă, nici din punctul de vedere al principiilor, nici din punctul de vedere al activităţei politice ; am schimbat frontul în raporturile noastre cu celelalte partide, şi atîta tot...“ „O simplă chestiune de tactică momentană.""
    Foarte bine.
    Dar atunci întrebăm pe radicali :
    1.    Dacă la o alegere s-ar prezenta pe lîngă candidatul conservator şi un candidat socialist, şi care ar avea-chiar şansă de izbîndă la Roman, de pildă, radicalii vor vota împotriva conservatorilor alăturea de socialişti 7
    2.    Lupta, pe cînd făcea încă politică platonică, cum o-numesc radicalii, lovea în-fiecare zi în guvern, arătîn-du-i greşala sau un abuz. Acuma, de cînd radicalii s-au unit cu guvernul, acest guvern a devenit atît de bun, atît de fără prihană, încît Lupta să nu-1 mai atace 7
    3.    Dacă radicalii „nu şi-au schimbat nici o iotă" din punctul de vedere al politicei active, atunci pentru ce' ei înşişi, cînd s-au aliat cu guvernul, ne-au declarat că îşi schimbă modul activităţei politice, lăsîndu-se de „platonism" ?
    Un răspuns din partea confraţilor radicali n-ar strica. Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 11, 13 noiembrie 1894,
     * Const. C. Bacalbaşa (1856—1935), în partidul radicalilor din 1888.
                                                                                      24$
                               Contrazicere ?
    Ziarul radical, prin pana d-lui C. Bacalbaşa, îmi re-levează o contrazicere. Nu-i vorbă, eu mă simt măgulit dacă d-sa a trebuit să caute cu lupa un mărunţiş, eînd eu spuneam în articolele despre radicali ceva mai mult decît dacă guvernamentalismul e mai întăi sau conservatorismul. Acuma să vedem contrazicerea.
    Eu am spus că radicalii au „convingeri" democrate, dar că fac „guvernamentalism sau, mai bine, conservatorism". D-l Bacalbaşa crede că m-am contrazis din pricină că nu m-am „îngrijit de critica mea". D-sa cere şi grija de a arăta şi ceea ce am „dorit" eu să exprim şi ne spune că dorinţa mea a fost să spun : „Conservatorism sau, mai bine, guvernamentalism". Dacă aş fi spus astfel, dă a înţelege d-sa, nu mă contraziceam, deoarece „convingeri" radicale şi politică „guvernamentală" se împacă; convingeri radicale şi politică „conservatoare" nu se poate.
    Să vedem cine are dreptate.
    Declar pur şi simplu că n-am „dorit" ceea ce crede d-l Bacalbaşa, pentru că n-am dorit să numesc pe radicali zestre guvernamentală. Am crezut că radicalii sînt guvernamentali, întrueît aliaţii lor, conservatorii, sînt la putere, dar că în momentul căderei conservatorilor de la putere, radicalii, alăturea de conservatori, vor trece în opoziţie. Deci esenţialul e „conservatorismul", nu „gu-vernamentaUsmul". Dacă în politica radicală esenţialul ar fi guvernamentalismul, atunci, cînd ar veni liberalii la putere, radicalii ar rămânea tot la guvern. Şi asta eu n-o cred. Şi de aceea am avut grijă să-mi exprim ideea clar şi să spun : „guvernamentalism sau, mai bine, conservatorism". Cred că vă veţi convinge, d-le Bacalbaşa, că m-am exprimat cum am şi „dorit"...
244
    Apoi, d. Bacalbaşa, pentru a arăta contrazicerea mea, se foloseşte nu de ceea ce i se pare d-sale c-aş fi dorit să spun, ci de ceea ce am spus. Ii mulţumesc pentru asta... D-sa zice că dacă eu spun că radicalii fac conservatorism — şi nu guvernamentalism —, atunci însamnă că spun că şi-au părăsit şi convingerile. Nu ştiu de unde o scoate d-l Bacalbaşa. D-sa ar admite, cum aţi văzut, că, făcînd guvernamentalism, îţi poţi păstra convingerile ; nu admite însă că, făcînd conservatorism, ţi le mai poţi păstra... Dar îl vom mai întreba pe d-l Bacalbaşa, cînd faci în politica activă guvernamentalism, nu faci conservatorism-activ ? Atunci de ce atîta deosebire între aceste două curente ? E deosebire numai atunci cînd conservatorii nu-s la putere — şi de aceea noi am zis guvernamentalism sau, mai bine, conservatorism ; dar nu-i deosebire cînd conservatorii îs la putere — şi de aceeea cînd vor -bim de politica radicală putem, călcînd bineînţeles condiţiile unei nomenclaturi riguroase, să zicem că fac guvernamentalism.
    Poate însă pentru d-l Bacalbaşa „conservatorism" implică numai ideea de o sumă de convingeri teoretice... Atunci are dreptate. Dar ştim că conservatorismul implică şi ideea de activitate — şi despre astă parte am vorbit, şi atunci n-are dreptate.
Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 13, 15 noiembrie 1894.
Tot către „Lupta"
    Dăunăzi, ca răspuns la un articol al Luptei împotriva noastră, am pus ziarului radical trei întrebări.
    In numărul său de la 15 noiembrie, Lupta răspunde la întrebările noastre, adecă la două numai.
    Să vedem ce răspunde şi dacă răspunde bine.
    1. Noi am întrebat pe radicali : ce ar face dacă la o alegere ar avea în faţă un candidat socialist cu şanse de izbîndă şi un candidat conservator ? Cu cine ar vota ?
    Organul radical, în loc de a ne răspunde la această întrebare categoric, se apucă să ne facă un mic curs de istorie contemporană despre o alegere de la Iaşi de acum trei ani. Ni se spune că atunci socialiştii s-au aliat cu liberalii, iar radicalii au luptat singuri, conservatorii ab-tinîndu-se. Şi că, deci, şi socialiştii au luptat împotriva radicalilor ; aşadar, voieşte să adauge confratele radical, vom lupta şi noi împotriva socialiştilor. Mă rog, de ce era nevoie de alegerea de la Iaşi pentru a ne da acest avertisment ? Dar soarta — căci ea e de vină — a voit ca Lupta să n-aibă dreptate cînd a făcut comparaţie între ceea ce am făcut noi acuma trei ani şi între ceea ce au de gând să facă domniile-lor acuma ; căci acum trei ani, la Iaşi, socialiştii au voit să se alieze cu radicalii, dar aceştia din urmă, cu toate propunerile noastre, n-au voit, căci junimiştii, cari i-au ajutat pe ascuns, le-au pus condiţie ca, în schimbul ajutorului acestuia, pe sub mînă, să nu se alieze cu socialiştii. Deci tot d-voastră, domnilor radicali, aţi fost aceia cari n-aţi voit. Şi chiar de ar fi fost altmintrelea, ce s-ar fi întâmplat oare ? Alianţa socialiştilor cu liberalii, o alianţă pur electorală, echivalează oare cu alianţa d-voastră constantă cu conservatorii ?
246
    Apoi, d-voastră ne vorbiţi de o „activitate politică favorabilă ideilor d-voastră“... Dar dacă-i aşa, atunci cred că cel mai bun lucru ce-1 puteţi face cînd aveţi de ales între un socialist şi un conservator e să alegeţi pe socialist, căci socialistul profesează aproape toate ideile d-voastră din program. Ar fi nostim de tot să alegeţi, dintre un socialist şi un conservator, pe conservator, sub ouvînt că aşa cer „interesele partidului radical". Interesele partidului radical stau în izbânda ideilor sale, şi nu pricep cum izbînda unui conservator ar echivala cu izbânda ideilor radicale.
    Deci, v-am ruga încă o dată să ne răspundeţi clar :
    Dacă la o alegere s-ar prezenta doi candidaţi, un socialist cu şanse de izbîndă şi un conservator, pe care aţi vota ?
    2.    A doua întrebare pusă ziarului radical este : De ce „Luptau, care înainte ataca straşnic pe guvern, acuma nu-l mai atacă ?
    Noi credem că acest fapt nici nu poate fi pus la îndoială, căci toată lumea îl ştie. Şi ceream numa explicaţia. Credeam că divergenţa de păreri între noi şi radicali va fi în privinţa explicaţiei acestui fapt. Dar iată că radicalii contestă însuşi faptul ! Acesta e un semn rău... însemnează că domniilor-lor nu le prea convine „tactica" ce o întrebuinţează şi preferă să o nege. Şi, pentru a o nega, ne spun că „săptămîna trecută" au atacat guvernul. Dar, din nenorocire, şi Ţara a „atacat" tocmai în acelaşi chip pe guvern, spunînd chiar că se uneşte cu -wconfraţii" de la Lupta în privinţa cererei de a se publica înainte de deschiderea Camerelor toate proiectele de lege. Independenţa Luptei avînd-o şi Ţara, această independenţă nu pledează nici pro, nici contra radicalilor în chestia care ne preocupă. Dar dacă confraţii radicali ţin numaidecât să discute această chestie, această a doua întrebare a noastră, atunci să ne-o spună, şi noi sîntem gata să dezgropăm trecutul Luptei din colecţiile ei, să-l comparăm cu prezentul, şi atunci cred că vom fi satisfăcuţi cu toţii...
    3.    Dar noi am pus şi o a treia întrebare Luptei, şi anume : dacă radicalii pretind că nu şi-au schimbat nici
247
o iotă din activitatea lor politică, atunci pentru ce acuma două luni au declarat ei înşişi că-şi schimbă activitatea politică şi că se lasă de „platonism1* ?
    De ce n-a răspuns Lupta şi la această întrebare ? Şi doară Lupta e foarte sistematică în alcătuirea unui articol : ea a luat întrebările mele, le-a numerotat şi mi-ă răspuns şi la această biată întrebare din urmă?
Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 16, 18 noiembrie 1894.
                                Cine a învins ?
    Un cetitor al confratelui nostru republican — literar * ne întreabă, printr-o scrisoare, ce părere avem noi despre un articol intitulat Cine a învins ?, publicat la 7.XI în ziarul republican.
    „Este adevărat, se exprimă autorul scrisorii, că n-a învins nici arta tendenţionistă, nici arta pentru artă ?
    Este adevărat că nici arta pentru artă, nici arta tendenţionistă n-a produs vreo producţiune ? Este adevărat că această lipsă de producţiuni este „o dovadă că n-a învins nici una“ ?
    Vom satisface curiozitatea domnului care ne scrie.
    Mai întăi, dragă cetitoriule, domni-ta nu ştii termenii cari se întrebuinţează în ştiinţă. Căci d-ta spui că a fost o luptă între arta pentru artă şi arta tendenţionistă. Dar asemenea luptă n-a existat. A existat o luptă între teoria artei pentru artă şi între teoria artei tendenţioniste.
    Dar intenţia d-tale a fost să ne întrebi care teorie „a învins “ ? Ei bine, îţi răspundem scurt : Arta tendenţionistă a fost aşa de învingătoare cum poate fi de învingător un lucru care nici n-are împotriva cui lupta, căci dacă ceteşti revistele şi ziarele ce se tipăresc în ţară, dacă ai „acest noroc", atunci îţi vei fi aducînd aminte că vrăjmaşii de un moment ai artei tendenţioniste au venit într-o bună şi frumoasă dimineaţă şi ne-au declarat verde, scurt şi cuprinzător cum că dom-niile-lor „n-au artă"... Înţelegi, dragă autor de scrisoare, că, după toate probabilităţile, arta tendenţionistă „a învins".
    Ne mai întrebi, domnul meu, dacă faptul că nu s-a produs nici o operă în „anul acesta" nici cu, nici fără
                                     Adevărul literar (1893—1895). Prim-redactor : A. Bacalbaşa.
249
tendinţi, ne întrebi, zic, dacă faptul acesta n-ar dovedi că n-a învins nici o artă ? (adecă nici o teorie a artei).
    După cele ce ai văzut mai sus, cum că teoria artei fără artă a rămas fără apărători, este de prisos să mai discut cu d-ta despre vreo „învingere44. Gîndeşte-te şi d-ta de ce nu s-a produs nici un fel de artă... Ar fi o părere, cam hazardată, nu-i vorbă, dar care totuşi se poate susţinea : aceea că n-au fost artişti „anul acesta44, căci artiştii se nasc, dragă cetitor, nu se fac... Dar, din întrebarea aceasta a domniei-tale, domnule al meu, te-am prins în flagrant delict de... nepricepere, cum s-ar zice.
    Iată ce voiesc să spun : teoriile despre artă sînt rezultatul unor analize asupra artei, tot aşa precum teoriile din chimie sînt rezultatele unor analize asupra fenomenelor chimice. Şi după cum teoria, în chimie, nu poate schimba fenomenele chimice, ci numai le explică, tot aşa şi teoria artei nu poate schimba, condiţiona arta, ci numai o explică.
    Teoria artei pentru artă spune că arta — prin firea sa — n-are nici o tendinţă, teoria artei tendenţio-niste spune — şi d-ta, care, mi se pare, eşti tendenţionist, trebuia s-o ştii — că arta fără tendinţi e imposibilă, că arta are, nu că trebuie să aibă tendinţi. Dacă este aşa — şi trebuie să admiţi că-i aşa —, dacă este tendenţionist —, atunci pentru ce mă întrebi dacă arta tenden-ţionistă sau arta pentru artă (adică teoria lor) a produs sau nu vreo operă ? Nu înţelegi că este ca şi cum m-ai întreba dacă cutare teorie chimică a produs sau nu vreun fenomen chimic ?
    Dar, e de tot nostim pentru un tendenţionist ca dom-nia-ta cînd presupui că s-ar fi putut produce o operă de artă pentru artă. Vasăzică, dacă partizanii teoriei artă pentru artă ar fi atras la teoria lor pe vreun artist, acest artist, prin faptul că ar fi admis teoria artei pentru artă, ar fi făcut artă pentru artă ?
    Dar, domnule tendenţionist, poate exista o operă de artă fără tendinţi ?
Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 19, 21 noiembrie 1894.
                   Votul universal şi lupanarele moderne
    In cursul acestei săptămîni s-a întâmplat, cum ştim, un eveniment ^discursul d-lui Nicolăiescu. Ştiţi ce impresie a produs acest discurs asupra iluştrilor „reprezentanţi ai poporului" ? Iată, ne-o spune organul lui Claymoor * şi al celorlalte cucoane high-life :
    „Toate soluţiunile sale (ale d-lui Nicolăiescu) sînt în complect dezacord cu starea sufletească a lumei noastre politice, şi discursul d-lui Nicolăiescu a fost ascultat cu o ureche distrată".
    Vasăzică toate suferinţele ţăranului, dorul lui de mai bine, toate acestea sînt în „complect dezacord cu starea sufletească" a domniei-tale, domnule Burtă-verde, deputat român !.0 spui singur fără obraz şi fără ruşine... Iţi mulţumim, îţi mulţumim, căci ai adeverit ceea ce spunem noi de atîta amar de vreme... Mai interesant este însă să vedem pentru ce d. Burtă-verde, deputatul român, patriotul naţional, politicul tricolor, pentru ce dumnealui ascultă „cu o ureche distrată" ? Este beatitudinea digestiei care-1 face distrat? Este nemurirea sufletului care îl preocupă ? Sau cugetă la problema lui Kife Macheici al lui Gogol, despre mărimea oului de elefant ? Iată tot atîtea presupuneri cari ar putea să ne încurce, dacă Ţara nu s-ar fi grăbit să ne lumineze cu o oră mai înainte.
    Aţi cetit desigur, în acest ziar, despre mîrşăveniile scîrboase din Bucureşti, despre fetele deflorate, despre senatorii pezevenghi, despre deputaţi şi celelalte cuvântătoare sus-puse, cari fac scandaluri în casele de toleranţă, cu madamele şi mai sus-pilse ale „elitei" sfinte, care-i la baza oricărei societăţi, patria cea mică etc., etc.
    * Claymoor-Mişu Văcărescu (1843—1903) întreţinea la L’Inde-pendence roumaine rubrica Carnet du high-life.
251
Ei bine, toate acestea ne-au explicat şi „distracţia ure-chii“ d-lui Burtă-verde. Apoi, cum n-are să fie „distrat44 d. Burtă-verde, deputat în Parlamentul român, cînd are atîtea afaceri ?
    D-ta, d-le Nieolăiescu, spui că ţăranul trebuie să capete dreptul la vot ? Aş, fleacuri, copilării ! Ce sînt toate acestea pe lingă... voluptatea Madamei... Cutary... ? Adăogi, nefericitule domn Nieolăiescu, că impozitul indirect nu-i drept. Ia lasă, d-le ! Nu vezi că d. Burtă-verde e „distrat11 ? Nu vezi că-i.turburi reveria? Nu-1 vezi cum stă distrat: zîmbind în amintirea jaretierelor Madamei Istericopol ?
    D-le Nieolăiescu ! Voieşti să ţii un discurs „în complect acord cu starea sufletească44 a d-lui Burtă-verde al
nostru ?
    Voieşti să te asculte cu o ureche... lacomă ? Vorbeşte atunci despre ceva mai pipărat, ceva „de lume44, căci, pentru Dumnezeu, ţăranii d-tale ne plictisesc !
    Dar şi voi, legiuitori şi negustori de carne, părinţi de familie şi seducători de minore, luaţi sama şi mai stâpî-niţi-vă, măcar în „sacrosanta incintă44 —, nu faceţi exhibiţionism...
Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I. nr. 31, 4 dec.
                                                                                         1894.
                              „Idealul“ lui Carada et C-ie
    Chestia votului universal e, oarecum, la ordinea zilei.
    Politieianii noştri au început să se preocupe de această cerinţă a democraţiei române şi lucrul acesta ne bucură. Ne bucură pentru că asta dovedeşte că democraţia e o putere pe care n-o poţi nesocoti şi cu care trebuie să stai serios de vorbă.
    Colectiviştii noştri, diplomaţi de nu-i poate ţinea pământul, şi-au închipuit că ne vor trage pe sfoară şi că vor putea să ne ungă ochii cu te-mieri-ce, fără să aducă însă nici o jignire interesului clasei burtă-verzimei colectiviste. Şi-au mai închipuit că vor putea da o culoare mai simpatică partidului lor de negustori mărgeniţi... şi-au fabricat „idealul14 votului universal. întrebaţi pe orice Carada * ce crede despre votul universal, şi imediat boţul de carne şi grăsime, numit „bărbat de stat44, se, va ridica pe picioarele de dinapoi şi vă va ţinea, în rezumat, următorul logos : „A ! Votul universal ! Foarte bună idee... Şi noi îl admitem, dar ca ideal, căci, vedeţi acuma nu se poate : poporul e incult44... Şi Caradaua în chestie te-a turtit...
    Vasăzică simpaticii noştri colectivişti doresc domnia inteligenţei, pun, drept condiţie de a lua parte la conducerea ţării, cultura.
    Şi fiindcă acest „ideal44 a fost fabricat cu prilejul congresului liberal de la Iaşi, în 1892, apoi gîndul ne duce la proiectul de program al acestui partid, în care proiect paragraful relativ la legea electorală suna astfel :
    1.    Vor fi alegători cu vot direct pentru senat toţi românii majori, neizbiţi de vreo incapacitate legală şi cari
     * Eugeniu Carada (1836'—1910), eminenţa cenuşie a partidului liberal, detestat de Caragiale, care se referă la el in articolul Caradale şi budalcile.
253
vor îndeplini îndoita condiţiune : să fi terminat studiile în vreo şcoală primară a statului sau c omunal ă şi să plătească o contribuţie anuală de 15 0 lei. Vor fi scutiţi de a proba îndeplinirea condiţiunei de capacitate aceia care prin funcţiunea ce ocupă sau au ocupat vor fi legalmente prezumpţi că au această capacitate.
    2.    Vor fi alegători direcţi pentru Cameră toţi românii majori neizbiţi de vreo incapacitate legală şi cari, pe lingă aceeaşi condiţiune de capacitate, vor plăti o contribuţie anuală de 25 lei Scutirile pentru proba capacităţei vor fi aceleaşi ca şi pentru Senat, (Ca-radalele ţin foarte mult la „scutirile acestea".)
    Acei care nu vor întruni condiţiunile de mai sus vor vota prin delegaţiune. Delegaţi nu vor fi decît acei ce ştiu a ceti.
    Numărul delegaţilor nu va fi niciodată mai mare de o treime din numărul votanţilor direcţi.
    3.    Vor fi alegători, pentru consiliile judeţene şi comunale toţi românii majori din acel judeţ sau comună neizbiţi de vreo incapacitate legală şi cari plătesc o dare către stat şi vor şti să cetească şi să scrie.
    Acest proiect de program, făcut de înaintaţii partidului, n-a fost admis, pentru motivul de tactică. Dar proiectul acesta fiind o manifestare nechibzuită, spontanee, a dorinţelor colectiviştilor, ne dă tocmai ceea ce voim noi să aflăm : idealul şi dorinţele lor intime, adevărate. în acest proiect surprindem ceea ce ei nu vor să declare. Surprindem :
    1.    Că ei doresc ca puterea politică s-o aibă banul, iar nu inteligenţa, căci poţi să fii profesor de universitate sau geniu (a nu se confunda profesor de universitate cu geniu), şi, totuşi, dacă n-ai avere şi deci nu plăteşti darea de 150 franci sau măcar 25, trebuie să votezi indirect.
    2.    Delegaţii, reprezentanţii poporului de jos şi ai să-răcimei inteligente, să nu fie în număr aşa încît să primejduiască puterea politică a celor cu avere, a celor ce pot plăti dările cerute.
    Acesta este „idealul" colectiviştilor de a da puterea politică crîşmarilor şi casapilor cari ştiu să iscălească şi de a îndepărta de politică pe muncitori şi pe oamenii in-
254
teligenţi fără proprietate, ori care nu fac negoţ. Şi acest proiect, manifestare nechibzuită şi spontanee a colectiviştilor, ne arată adevăratul lor ideal. Dacă nu s-a admis proiectul, pricina este că s-au temut de proletariatul intelectual care, după acest proiect, fiind transformaţi în alegători indirecţi, ar fi devenit un duşman primejdios colectiviştilor — i-ar fi împiedecat de a ajunge la guvern...
   Şi, ca să nu tacă, au confecţionat pîrdalnicul de „ideal"...
    Şi partidul acesta de boieri, boieraşi, negustori şi samsari, partidul acesta a cărui dorinţă e de a trece pe doctori şi pe licenţiaţi în rîndurile alegătorilor indirecţi, partidul acesta ne vorbeşte nouă de cultură ca o condiţie de a exercita puterea politică ? Prea mult... colectivism, domnilor !
    Lumea nouă, supliment literar, ediţia a 111-a, an. I, nr. 43,
                                                                                   17 dec. 1894.
                                 Au învins !...
    în sfîrşit, burghezia noastră tricoloră şi-a ajuns scopul. Ziarele guvernamentale de ieri ne-au arătat concesiile ce le-a făcut d. Carp în chestia legei minelor. Iar Lupta, care e în stare să fie destul de bine informată, ne spune că guvernul va face probabil şi ultimele concesii ; ştergerea din lege a tuturor articolelor prin cari se prevede proteguirea muncitorilor mineri.
    Se ştie că toată campania împotriva acestei legi a fost dusă pe tema „streinismului", a „mormintelor violate" şi altor palavrancisme de un gust îndoielnic... Ei bine, atunci de unde şi pănă unde concesia d-lui Carp în privinţa măsurilor proteguitoare pentr u muncitori ? Sînt oare aceste măsuri proteguitoare nişte atentate la „mormintele străbunilor" d-lui Delavraneea, la „românismul d-lui Carada, ori la gloria Domnului Mihai Viteazul ? Nu. Vasăzieă, clin toată agitaţia cunoscută şi făcută pe faţă, împotriva legei, nu urma nicidecum înlăturarea măsurilor proteguitoare... Şi totuşi, trebuie să presupunem o presiune grozavă asupra d-lui Carp, pentru ca să ne explicăm concesia d-sale în această privinţă. Şi această presiune desigur că a existat, pentru că o lege de proteguire ..a muncitorilor înţelegeţi bine că nu poate conveni simpaticilor noştri capitalişti... Dovadă că presiunea de care vorbim a existat ne-o dă gazeta ciocoiască L’indepen-dence, care, atît în virtutea obrăzniciei specifice, cît şi a faptului că nu-i cetită de „popor", a putut să spuie lucrul mai pe şleau şi a declarat că asemenea măsuri de proteguire sînt vătămătoare, pentru că dau naştere în sufletul muncitorilor la dorinţi nerealizabile... Ceea ce însamnă, mai pe româneşte, că o îmbunătăţire în soarta muncitorului îi dă acestuia gustul de a trăi omeneşte şi înţelegeţi că atunci clientela lui Claymoor nu se simte tocmai bine.
256
    Această nemulţămire a burghezimei noastre faţă cu o lege care dă nas muncitorilor ne explică ura cea mare împotriva proiectului d-lui Carp, ne explică tărăboiul şi manifestările ridicule „către ţară44. Şi fiindcă Dovlecii şi Viţeii noştri\n-au îndrăznit să spună pe faţă ceea ce-i durea, apoi au alergat la vechiul şi cunoscutul clişeu al „streinismului14 faţă cu mormintele bunicilor mei, clişeu naţional, sub care simpaticul burghez român a ştiut să-şi ascundă întotdeauna nesăţioasa lăcomie.
    Burghezimea liberală se bucură acuma că a învins pe Carp, pe de altă parte, însă, a pierdut un mijloc atît de bun pentru a face agitaţie contra guvernului. Ce vor face acuma ? Vor putea oare să arate pe faţă că se bucură de ştergerea din proiect a articolelor care proteguiau pe muncitori ? Dacă domnii liberali slnt democraţi, după cum . pretind, atunci îi rugăm să protesteze împotriva acestor modificări a proiectului d-lui Carp şi să ceară ca măsurile proteguitoare să devină lege... Dar nu vor face-o aceasta liberalii, pentru că, cum am spus, tocmai aceste măsuri îi dor pe domniile-lor. Şi articolele relative la proteguirea muncitorilor clate dracului, opoziţia liberală împotriva legei d-lui Carp nu va mai avea ca mobil decît dorul de buget. Noi, însă, noi vom lupta din toate puterile împotriva unei legi care este menită a îmbogăţi o sumă de Burtă-verzi, fără ca măcar o singură măsură folositoare să fie luată pentru acei nenorociţi cari îşi vor pierde viaţa şi sănătatea muncind pentru a îndulci traiul unei mini de exploatatori naţionali şi străini.
    Pe de altă parte, trebuie să o declarăm că eram siguri întotdeauna că burghezia noastră nu va face nemica pentru muncitori. Căci ştiam că, întotdeauna cînd e vorba de „creax'ea industriei naţionale14, politicianii noştri nu se gîndesc decît la încurajarea exploatărei neruşinate a bogăţiilor şi poporului acestei nenorocite ţări... Cînd e vorba de capitalişti, apoi „legea pentru încurajarea industriei naţionale44 le dă tot ce le cere inima — dar aţi văzut ceva pentru muncitori ?
    Cit despre d-1 Carp, socotim că d-sa se va convinge că utopiile n-aduc nici un folos nimănuia. D-sa îşi închipuia că va trece o lege în care sînt puncte la care
257
burghezia din Apus n-a cedat decît silită şi de frică ? Dar asta e culmea naivităţei !... Şi ambiţia intransigentului Carp a fost victima naivităţei lui...
    Reformele folositoare muncitorului le vor lua muncitorii ; nu le va da nici Cantacuzino *, nici Carada !
                                     Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 73,
                                                                          21 ianuarie 1895.
    * Gh. Gr. Cantacuzino (n. 1837), preşedinte al Senatului în 1895 ; Gh. C. Cantacuzino <n. 1845), ministru de finanţe în cabinetul Dim. A. Sturza de la 4 octombrie 1895.
258
                          Să fim circumspecţi!
    Noi avem tristul obicei de a împrumuta totul din Apus : socialism, criză ete.... Stăpînit de această idee, am cetit azi în Petite Republique cum că deputaţii socialişti Marcel Sambat şi Vaillant * au făcut o dare de seamă înaintea alegătorilor lor despre mandatele lor...
    Iată un obicei rău !
    închipuiţi-vă că deputaţii noştri indigeni ar începe să imiteze pe confraţii lor... socialiştii din Francia... Ar fi o calamitate, ar fi culmea scandalului şi o imoralitate... Auzi dumneata, parcă-i nevoie să spui numaidecît ce se petrece la Hugo şi ce vînzare face Djaburov!?
    Să fim circumspecţi, domnilor !
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 73,
                                                                             21 ianuarie 1895.
     * Edouard Vaillant (1840—1915), membru al Comunei din Paris, deputat din 1893.
259
                                Cu parul ?
    Un „ţăran“ (!?) din plaiul Prahova scrie o corespondenţă în Românul * în care spune că dacă legea d-lui Carp se votează, atunci ţăranii vor lua „arme din cui“ spre a lupta împotriva exploatatorilor minelor.
    Acest pretins „ţăran“, care face în corespondenţa sa politica colectivistă (iertaţi cacofonia, e în natura lucrurilor), ar face bine să nu arunce pornirile anarhiste în spinarea ţăranilor, cari, la urma urmei, n-au nici o vină cu chestia divorţului dintre Carada şi buget.
                                   Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 73,
                                                                          21 ianuarie 1895.
      Ziar liberal, eosdus din 1892 pînă în 1901 de Vintilă C. A. Rosetti (1853—1916).
260
                               Tactica noastră
    Cînd zicem „tactica noastră" ne gândim imediat la chipul .activităţei noastre întregi. Şi, în adevăr, partidul socialist, ca oricare altul, trebuie să aibă o tactică internă, ca să zic aşa, care stă în organizarea partidului, şi o tactică externă, adecă o poziţie hotărâtă şi chibzuită, faţă cu celelalte partide, căci social-democraţia română, chiar în actualul stadiu al dezvoltărei sale, dispune totuşi de o putere politică, care, bine întrebuinţată, poate să ducă un folos clasei muncitoare, folos care trebuie să fie criteriul întregei noastre activităţi.
    în acest articol voim să spunem cîteva cuvinte despre această tactică, pe care am numit-o externă, şi anume despre tactica noastră faţă cu partidele mai înaintate... Despre tactica noastră faţă cu „partidele istorice", cum îşi zic domniile-lor, am vorbit ad'esea în Lumea nouă, aşa că cetitorii noştri ne cunosc îndeajuns părerile.
    Pentru ca să vedem ce tactică putem urma faţă cu partidele mai înaintate, trebuie să vedem ce reprezintă ele, care este chipul lor de a face politică şi să vedem clacă alianţa cu dînsele foloseşte interesului muncitorilor.
    Avem mai întăi partidhl radical, partid care reprezintă interesele micei burghezimi româneşti, clasa îngenuncheată economiceşte şi pusă şi ea, întrucâtva, sub tutelă politiceşte.
    Prin poziţia sa, această clasă, politiceşte, trebuie să fie foarte democrată, căci pentru a căpăta un rol în stat are şi ea nevoie de cea mai mare parte din cererile politice ale muncitorilor. Deci şi partidul care o reprezintă, radicalii, trebuie să fie un partid foarte înaintat — şi programul lor e aşa.
    Din acestea s-ar părea că o alianţă a partidului muncitorilor cu radicalii e lucrul cel mai firesc. Dar... este
                                                                                                  26f
un dar la mijloc..., radicalii au socotit că pentru realizarea programului lor, clasa cu oare trebuie să se unească este clasa burgheziei conservatoare, iar nu clasa muncitorilor, şi din această pricină noi acuma nu mai putem face alianţă cu dînşii, căci noi credem că pentru îmbunătăţirea soartei muncitorilor nu putem cere sprijinul burgheziei...
    Altcineva cu care putem face alianţă e gruparea de la Adevărul *. Această grupare, în adevăr, e democratică, dar ea nu reprezintă un partid, şi prin urmare nici nu poate fi vorba d!e vreo alianţă — deeît numai doară de gazetărie.
       Ne-au mai rămas liberalii democraţi, despre cari s-a făcut atîta zvon în timpul din urmă. Liberalii sînt un partid tare, şi o sciziune care i-ar împărţi în două ar aduce, desigur, în partea înaintaţilor, un contigent de partizani. Aşa că o grupare ■liberal-democratică ar avea avantaj şi asupra radicalilor, pentru că presupunem că ea n-ar avea nici o legătură cu conservatorii (cu liberalii tot aşa, deoarece s-ar despărţi de dânşii), şi ar avea un avantaj şi asupra grupărei republicane de la Adevărul, avantajul de a fi un partid. Prin urmare, singurul partid despre a cărui alianţă poate fi vorba este' prezumtivul partid liberal-democrat.
    Acestea sînt motivele pentru cari Nădejde a declarat, mai zilele trecute, că socialiştii nu au încredere de-cît într-o alianţă cu liberalii democraţi...
    A, dacă radicalii n-ar avea utopia să creadă că pot împăca capra cu varza, că pot lucra în interesul celor de jos cu ajutorul celor de sus !... atunci fireşte că alianţa cea mai naturală ce ar putea-o face socialiştii ar fi cu radicalii.
                                     Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 74,
                                                                             22 ianuarie 1895.
     * Adevărul, ziar democratic republican condus din 1895 efectiv de C. Miile (1862—1927), care tocmai părăsise rîndurile partidului socialist, din cauza unor divergenţe cu I. Nădejde.
                            Aşa, domnilor !
    Românul a luat hotărîrea să fie sincer, ceea ce ni se pare vrednic de toată lauda.
    Să vedeţi.
    Timpul, organ „reacţionar", pretinde că : „S-a spus cetăţenilor că conservatorii vor să modifice articolul 7 din Constituţie; să ia proprietăţile particulare pentru a le vinde evreilor ; că vor să primească 1.000.000 de germani în ţară şi să exproprieze pe toţi însurăţeii şi alte multe enormităţi. Aceeaşi propagandă se face în toată ţara de către agenţii colectivişti cari înşeală lumea cu asemenea bazaconii."
    Ei bine, ştiţi ce răspunde Românul la aceasta ? Ascultaţi : „Bazaconii de cari vrea să vorbească oficiosul nu vor întîrzia de a deveni o realitate şi d e ci adevăr au grăit liberali i“.
    Care vasăzică, organul „continuatorelui" nu se sfieşte nicidecum de a spune verde cum că partidul lui Mitiţă * aţîţă lumea cu minciuni.
    Aşa, domnilor, fiţi sinceri, nu mai faceţi diplomaţie... Lăsaţi-o dracului !...
                                      Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 76,
                                               24 ianuarie 1895.
    * Dim. A. Sturdza (1833—1914), şef al partidului liberal din 1892, prim-ministru între 1895—1896.
263
                              învăţăminte
    Noi am spus întotdeauna că statul e delegaţia, e însărcinatul de afaceri al unei clase, al clasei care ar puterea economică în mînă. Vrăjmaşii noştri însă au ne-gat-o necontenit. Dar faptele n-au încetat niciodată a-i dezminţi. Şi un exemplu recent ne dă dovada cea mai clară a celor susţinute de noi.
    Voiese să vorbesc de starea muncitorilor tipografi de la Imprimeria statului, stare care a silit pe aceştia din urmă să se pună în grevă.
    Cetitorii noştri cunosc exploatarea acestor .muncitori : în ziarul nostru am arătat cum lucrătorii de la Imprimeria statului sînt supuşi la tot felul de ore suplimentare etc.
    Ei bine, dacă statul e reprezentantul întregei naţiuni, şi nu al unei clase, atunci pentru ce exploatează pe muncitori ca cel din urmă capitalist ? Pentru ce nu dă muncitorilor tot produsul muneei lor ?
    Răspunsul este foarte simplu : pentru că statul, reprezentând clasa stăpînitoare, este tipul burghezismu-lui, este capitalistul cel mai mare, şi ca atare nu poate decît să exploateze, să deie tonul chiar al acestei exploatări...
    Un adevăr atât de simplu..., dar dacă au tot interesul să nu-1 înţeleagă !...
                                   Lumea nouă, supliment literar, ediţia a IlI-a, an. I, nr. 77,
                                             25 ianuarie 1895.
264
                             Exploatare... naţională
    Un prieten al nostru din judeţul Tecuci, interesîn-du-se de relaţiile dintre crîşmari şi ţărani, ne trimete nişte date foarte interesante, din care se vede că, pe lingă toate exploatările, a cărora victimă este ţăranul din partea stăpânilor săi „naturali“, el mai este încă jupoiat şi de negustorii din sate. Şi ceea ce se petrece în judeţul Tecuci, unde a cercetat prietenul nostru, desigur că se întîmplă în toată ţara, căci judeţul Tecuci n-are doară o situaţie specială. Lucrul apoi este foarte interesant şi pentru „antisemiţii14 noştri, cari dau vina tuturor relelor numai pe „jidani41. Exploatarea neruşinată, făptuită de negustorii „români44 din sate (evreii n-au voie să vîndă în sate), ne arată că românul, ca şi evreul, are un talent straşnic de a pungăşi legal, atunci cînd are onoarea să fie Burtă-verde sau candidat la aşa ceva...
    Prietenul din Tecuci ne scrie că negustorii cîrciu-mari din acel judeţ vînd pînea cu 40 de bani kilogramul, pine cumpărată de ei cu 20 de bani. Vasăzică un cîştig numai de sută la sută, cîştig de pe spinarea ţăranului.
    Rachiul, pe care îl cumpără cu 1 franc litrul, îl amestecă în proporţie de o jumătate litru apă la un litru rachiu. Şi vînzînd 10 bani jumătate de decilitru (cantitatea obişnuită de ţărani), urmează că ei vînd cu 3 franci litrul de rachiu, pe care l-au cumpărat cu 1 franc. Un cîştig modest, vasăzică, de 200 la sută !
  ■ Exploatare curat naţională.
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 77,
                                                                            25 ianuarie 1895.
265
                                   Ţărani interzişi !
    Dăunăzi spuneam că Independenţa * a fost singurul ziar ce a spus pe faţă care-i durerea capitaliştilor noştri faţă cu legea minelor d-lui Carp. Poziţia specială a Independenţei, faptul că nu-i cetită de păturile mai de jos, îi dă putinţa întotdeauna de a fi cit se poate de sinceră — cînd e vorba de muncitori. Această sinceritate ne foloseşte foarte mult, căci mărturisirile ei ne dispensează de a ne mai bate capul cu cine ştie ce analiză şi ipoteze în o mulţime de chestii.
    în număru-i de aseară, ziarul francez, vorbind de agitaţiile liberalilor în contra legei minelor, face nişte mărturisiri în adevăr preţioase, atît de preţioase, încît răscumpără pe deplin cinismul ciocoiesc cu care sînt făcute.
    Independenţa hotărăşte o dată pentru totdeauna că : „Satele să fie lăsate în afară de luptele noastre politice, pe care nu le înţeleg. Ţăranii noştri sînt încă ne-vîrstnici, şi nouă (lui Claymor, n.r.), nouă tutorilor reprezentanţilor lor, ne incumbă discuţia şi rezolvirea problemelor statului, chiar acelora cari îi privesc pe ţărani mai de aproape.“
    Auziţi, în ţara noastră, unde toţi cetăţenii sînt „egali11, unde toţi „votează41, unde avem deputaţi ai Colegiului ai III-lea, aleşi — cum pretind clienţii Independenţii la zile mari şi mai ales grele — de ţărani, auziţi, în această ţară, ţăranii să nu se ocupe nici cu „ceea ce-i priveşte de aproapeu ! Dar atunci, cum are să ştie ţăranul pe cine să voteze ? Noi am spus-o întotdeauna : stăpînitorii au tot interesul să ţie pe muncitori sub „tutelă11 (cuvîntul Independenţei), să-i îndepărteze de viaţa politică, adecă să-i împiedice a se îngriji de nevoile lor. Protivnicii noştri
      L’Independance roumaine.
266
ne-au răspuns că ăsta-i un neadevăr pe care îl spunem, ca să învrăjbim clasele. Ei bine, iată, acuma o spun ei înşişi, pe franţuzeşte, ca să nu înţeleagă mojicii şi mitocanii.
    Şi vai de acela care ar îndrăzni să aducă la conştiinţa intereselor lor pe „inconştienţii11 muncitori ! Căci, iată ce le făgăduiesc boierii în acelaşi ziar franţuzesc şi impertinent :
    „Credem că, a priori, fără a cerceta dacă indivizii sosiţi într-un sat sînt de bună sau rea-credinţă, autorităţile trebuie să-i apuce de gît...“ „Căci fiind dată starea de ignoranţă a populaţiei noastre de la ţară, nu poate fi vorba serios de o propagandă de convingere.“
    Vasăzică lucrul e clar : d'acă te duci să luminezi pe ţărani asupra nevoilor lor, autoritatea pune laba pe tine, pentru că ţăranii... nu-s luminaţi !...
    Asta-i logică boierească şi e nostimă de tot.
    Aşadar, domnilor, ne-am înţeles : la noi domneşte o oligarhie infimă, care, pentru păstrarea privilegiilor ei, e în stare să calce şi legi şi tot...
    Vă mulţămim pentru sinceritate !
                                     Lumea nouă, supliment literar, ed. a III-a, an. I, nr. 78,
                                               26 ianuarie 1895.
                            Convenţiile scelerate
    Lupta politică a socialiştilor dă roade din ce în ce mâi frumoase. în războiul parlamentar, clasa muncitoare capătă succese tot mai strălucite.
    Cetitorii Lumei. nouă cunosc afacerea scandaloasă a convenţiilor cu compania C.F. de Sud, convenţii calificate de socialiştii francezi de „scelerate14. în numărul nostru de alaltăieri * am arătat că deputatul socialist Millerand * ** a cerut şi a căpătat numirea unei comisiuni de 33 care să ancheteze pungăşiile comise în dauna statului de către fostul ministru al lucrărilor publice, Raynal.
    Procedarea lui Millerand are o însemnătate imensă. Nu este vorba numai de demascarea unui „stîlp11 al burgheziei franceze şi al unui mâncător de socialişti, nu este vorba numai de milioanele frustrate statului francez, este vorba de ceva mai mult. Millerand, în discursul său, spune că : „Dacă n-ar fi alt interes la mijloc decît de a şti dacă un ministru de lucrări publice a comis cutare sau cutare crimă, nu m-aş fi suit la această tribună. M-am ridicat pentru că o chestiune mai gravă este în joc. Nu vedeţi că de la răspunsul ce se va face acestei anchete va rezulta pentru ţară o consecinţă incalculabilă ? Dacă se stabileşte că companiile au întrebuinţat mijloace frauduloase pentru a-şi asigura un concurs în această Cameră, atunci înseşi convenţiile cad.“
    Şi dacă înseşi convenţiile cad, din pricina pungăşiilor de cari au fost însoţite, atunci principiul însuşi al convenţiilor cade, şi deci cade şi putinţa existenţei companiilor private. Dar socialismul a fost întotdeauna împotriva acestor companii şi chiar a înscris în programul său :
      "■ Lumea nouă, m\ 77, 25 ian. 1895, articolul Anchetă 'pentru Raynal, semnat M.D. (M. Dafin, M. Carp).
     ** Alexandre Millerand (1859—1943), fost prim-ministru şi, preşedinte al Republicii.
268
monopolizarea de către stat a serviciilor publice, pentru că, prin sistemul companiilor, naţiunea e frustrată în folosul cîtorva capitalişti.
    Vedem dară că socialiştii din Franţa s-au folosit atît de ghibaci de afacerea C.F. de Sud, incit nu numai că au trîntit miniştri şi au compromis o bună parte a burgheziei, dar încă au deschis drum şi pentru îndeplinii'ea unui punct însemnat din programul practic.
    Pentru burghezia panamisto-oportunistă, această tactică a socialiştilor trebuie să fie de foarte rău gust. Şi desigur că Raynal găseşte că „Millerand a răpit cu discursul său un timp preţios pentru Cameră14...
                                   Lumea nouă, supliment literar, ed. a Ill-a, an. I, nr. 79,
                                             27 ianuarie 1895.
                               Regele şi partidele
    La noi în ţară, clasele fiind bine definite, nu avem nici partide burgheze „de clasă“. De unde urmează că cele două „mari“ partide de „guvernământ14, liberal-na-ţional şi conservator-naţionlal, nu reprezintă, se poate zice, două clase deosebite. Ele reprezintă una şi aceeaşi adunătură de exploatatori de tot felul şi, dacă se deosebesc întru ceva, apoi acel ceva este chipul de a lucra pentru mai marea exploatare a acestei nenorocite ţări.
    Dacă este aşa, atunci pentru ce două partide ? Pentru că n-ar face o asociaţie monstră de exploatare ? Răspunsul e foarte simplu. Pentru că ei „sînt aşa de lacomi, incît le este peste putinţă de a se sătura toţi deodată44. Din această pricină s-au împărţit în două tabere.
    Acest sistem de exploatare, care îi împacă pe toţi, a fost idealizat prin vestita teorie a „celor două partide istorice, singure cu drept de a guverna în această ţară44, teorie explicată de nu ştiu care conservator astfel : „la noi în ţară norma după care se schimbă cele două partide este următoarea : un partid vine la putere cu o sumă de proiecte de îmbunătăţiri şi, cînd le îndeplineşte, atunci partidul trece în opoziţie, pentru a da loc celuilalt, care a venit cu alte proiecte de îmbunătăţirei...44 şi aşa mai departe...
    Cum vedeţi, teoria e foarte nostimă, are şi ceva ingenios. Dar are un mic defect : acela de a nu corespunde cu realitatea, defect observat desigur şi de către autorii ei.
    Adevărul este altul. Schimbarea celor două partide burgheze la cîrma ţării se datoreşte altui fapt. Un partid cînd e la putere e dator să îndeplinească două condi-ţiuni : să se poarte bine cu puterile străine, cari dau tonul în Europa, şi să jupoiască ţara aşa încît să nu producă nemulţămiri zgomotoase, vărsări de sînge etc...
270
    Imediat însă ce un guvern nu mai este agreat de „Europa", sau nu mai ţine măsura permisă a exploatărei, atunci partidul cade. Şi scriind aceste rînduri, ne vine in minte poziţia unui voievod fanariot faţă cu sultanul : voievodul avea voie să fure şi să jupoiască oricît, cu condiţia să nu facă încurcături cu puterile străine şi să nu deie loc la răscoale.
    Am zis că un guvern, dacă nu ţine sama de cele două condiţii, cade. Şi nu cade prin voturile vrăjmaşe ale „ţării", o, asta niciodată. Cine a văzut în ţara românească un guvern trîntit în alegeri ? Cade pur şi simplu prin voinţa regelui, „arbitrul dintre partide", adecă însărcinatul să observe dacă guvernul n-a călcat cele două condiţii.
    Am zis că voinţa regelui schimbă partidele la guvern. Dar de aici nu urmează că această voinţă este liberă, şi de. aceea am subliniat mai sus cuvîntul însărcinat. In adevăr, regele este însărcinatul, reprezentatul clasei noastre stăpînitoare întregi, precum şi a acelei părţi din Europa care ne guvernează. Şi de aceea purtarea regelui nu poate fi decît rezultanta raportului dintre clasa noastră burgheză şi străinătate. Iată de ce socotim noi că se înşală aceia cari dau toată vina pe rege, pretinzînd că el face ce vrea în această ţară. El face nu ce vrea el, dar ce vrea burghezia noastră şi Europa sau, mai bine, ceea ce rezultă din aceste două voinţi. Şi dacă regele nu se poartă constituţional, apoi aceasta se întîmplă tocmai la schimbarea guvernelor, ceea ce se explică perfect prin cele zise mai sus.
    Politicianii noştri, ştiind foarte bine cele spuse de noi mai sus, cearcă din cînd în cînd pe rege prin cîte un acces de antidinasticism, de aceea, în opoziţie, nici un partid nu s-a putut opri de a înjura pe rege.
    Aceste cîteva consideraţii ne vor explica situaţia noastră de faţă. Dar aceasta pe mîne.
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 80,
                                               28 ianuarie 1895.
                               Echilibrul politic
    Am văzut în articolul de ieri -ce condiţii trebuie să îndeplinească un partid pentru a putea sta la guvern. Am văzut că aceste condiţii sînt două : să aibă încrederea şi sprijinul părţei dominante din Europa şi să nu întreacă măsura exploatărei ţărei.
    Să vedem acuma dacă partidul conservator îndeplineşte sau nu aceste două condiţiuni. Dacă le îndeplineşte, atunci desigur că poziţia sa este sigură, dacă nu, atunci... norocul liberalilor.
    Să vedem mai întăi condiţia întâia.
    Acuma partea Europei care dă tonul, care are supremaţia, este Tripla Alianţă. Guvernul nostru, partidul conservator, cu toată simpatia sa pentru ruşi, a fost nevoit, pentru a putea sta la cîrmă, se devie partizan al Triplei Alianţe. De-ar fi stăruit în ruso-filismul său, n-ar fi putut sta la putere, căci n-ar fi îndeplinit condiţia întâia : bucurarea de încrederea părţei Europei care pre-ponderează. Prin politica sa externă, prin chipul cum s-a purtat faţă cu mişcarea naţională, guvernul n-a adus nici un prilej Triplei Alianţe de a fi nemulţumită. Vasăzică, partidul conservator îndeplineşte condiţia întâia pentru a sta la guvern.
    Este drept că liberalii au căutat, pe de o parte, să compromită pe guvern faţă cu Tripla Alianţă, iar pe de altă parte, au făcut ochi dulci Rusiei pentru a speria pe aceeaşi Triplă Alianţă, dar n-au avut nici un succes, căci faptul denunţat de d. Sturdza (denunţarea sumelor date de guvern pentru mişcarea din Ardeal) era deja şi a fost mai apoi răscumpărat prin perfecta credinţă păstrată de guvern Triplei Alianţe. Iar ochii cari cătau galeş către Rusia se întoarseră repede către Tripla Alianţă implo-rîndu-i iertarea. Nu-i vorbă, vor fi mulţi liberali — poate cari se uită şi acuma către Rusia, dar socoteala lor e
272
greşită, pentru că Rusia e pe planul al doilea, ceea ce d. Sturdza ştie foarte bine.
  .. Prin politica externă, deci, partidul liberal n-are şansă sa vie la putere.
    Să vedem, acuma dacă a călcat condiţia cea de a doua, dacă n-a împins jupoierea nenorocitului popor român pănă a-1 face să ţipe, căci în această tactică de a exploata stă toată filozofia guvernămîntului în România. Fiindcă dacă Intreci măsura, atunci clasa capitalistă începe a suferi jigniri din pricina prea pronunţatei degenerări a poporului, care degenerare poate aduce mişcarea câştigului. Burtă-verzimei noastre. în alte ţări, măsura exploa-tărei e condiţionată şi de rezistenţa conştientă, de organizarea muncitorilor, fapte cari la noi lipsesc aproape cu desăvîrşire.
    Exploatarea muncitorilor din România, cari în imensa majoritate sînt ţărani, se face pe două căi : prin stăpînii imediaţi, individuali, proprietari, arendaşi şi prin colectivitatea acestor stăpîni : statul. Cea dintâi exploatare e reprezentată prin plus-valoarea furată legal şi ilegal, cea de a doua, prin tot felul de dări. Un. guvern poate pănă la un punct să o tempereze, să o mărginească pe cea dintâi şi mai mult încă pe cea de a doua, dările.
    Guvernul conservator n-a făcut nemica pentru mărginirea jupoierei ţăranilor de către proprietari, căci legea tocmelelor agricole a d-lui Carp a fost atît de ciuntită, încît nu mai conţine nici o îmbunătăţire pentru ţărani.
    Cît pentru mărginirea celei de a doua exploatări, din partea statului, guvernul, deşi putea face mai mult, n-a voit s-o facă, ba încă a îngreuiat şi mai mult dările prin legea maximului. Acest nou pas în exploatarea ţărănimii a făcut să se împle de bucurie liberalii. Ei au socotit momentul oportun de a răscula satele şi deci a răpi guvernului una din condiţiile sale de existenţă. Şi, în adevăr, răscoale s-au întîmplat. însă pesemne ele nu au fost socotite ca suficiente pentru ca guvernul să cadă, şi de aeeea liberalii acuma aleargă la nouă răscoale. Şi legea minelor este prilejul pentru această dorinţă. De aici scandalul desfrînat al liberalilor faţă cu această lege. Nu-i vorbă, sînt şi măsurile proteguitoare pentru muncitori,, cari îi dor pe burghezii liberali. Dar, politiceşte vorbind, furia lor împotriva legei minelor este o furie prefăcută, este un mijloc de a procura răscoale, singurul
273
mijloc de a ajunge la guvern. Pe de altă parte, liberalii ştiind că regele este acela care e dator să simtă momentul de a schimba un guvern, în nerăbdarea lor de a pune mina pe buget, ei au început să-l atace, şi prin aceasta să-l silească a-i chema pe dînşii la putere.
    Iată dar cum se explică situaţia politică prezentă : agitaţiile liberalilor, zvonul ce au răspîndit că vor aduce „poporul" la Senat, la discuţia legei d-lui Carp, precum şi accesele de antidinasticism, accese mai "acute în Naţionalul decît în Voinţa naţională *, pentru că această din urmă gazetă are de respectat mai multe condiţii diplomatice, ca una ce este monitorul partidului care va veni mîne la putere şi va trîmbiţa cel mai sincer dinasticism.
                                   Lumea nouă, supliment literar, ed. a III-a, an. I, nr. 81,
                                              29 ianuarie 1895.
     * Ziar liberal, apărut în 1884 sub direcţia lui Gh. C. Can-tacuzino. După 1900, condus de I. Nădejde.
                              Gura păcătosului
     Voinţa naţiunei, într-un articol teribilo-ironic la adresa regimelui regal, face o mărturisire preţioasă, care justifică încă o dată adevărul proverbului la care face aluzie titlul articolaşului de faţă,
     Enumerînd mijloacele electorale de care poate dispune acest „regime care“ etc. cearşaful naţional şi liberal al d-lui Mitiţă Gorceakov * vorbeşte şi de „numărul funcţionarilor care în toată ţara ajunge la cel puţin o treime din numărul celor înscrişi în cele două prime colegii Şi cînd „regimele naţional“ se va îndeplini, probabil că cele „două prime“ colegii vor fi compuse tot ca şi acuma, şi prin urmare probabil că autoriul articolului din cearşaful în chestie nu va fi luat bine sama ce scrie.
                                      Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an, I, nr. 83,
                                                                                1 februarie 1895.
     * Poreclă dată lui D. A. Sturdza, politician, rusofil (prinţul Alexandr Gorceakov «fusese ministru de externe, unul din reformatorii Rusiei după războiul Crimeii).
275
                           8 ore în mine
    Azi se începe la Senat discuţia legei minelor. Ştim dinainte că această discuţie nu va prezenta nici un interes, mai întâi pentru că discuţiile acestui venerabil sinod nu se pot împăca cu aşa ceva şi, al doilea, pentru că opoziţiei liberale nici prin gînd nu-i trece să combată legea din punct de vedere al folosului sau nefolosului ei... Opoziţia, desigur, va reedita celebrul manifest „către ţară", va repeta liturghiile şi parastasele pentru „strămoşii" d-lui Carada... şi se va retrage, pentru ca să nu se facă complice „la violarea constituţiei noastre", supranumită de unii şi „pact fundamental"...
    O singură nădejde însă ne mai rămîne : este d. Panu. In programul radical sînt o sumă de cereri pentru îmbunătăţirea soartei muncitorilor, între acestea, cea mai însemnată e ziua de lucru de 8 ceasuri...
    Iată un fericit prilej pentru d. Panu de a-şi manifesta părerile sale şi de a face agitaţie pentru programul său.
    Sîntem siguri că d. Panu va lua cuvîntul în discuţia acestei legi şi că, prin urmare, democraţia îşi va spune şi ea cuvîntul.
    Desigur că bunicii din maturul corp vor holba cu mirare ochii la auzul acestor drăcovenii, ca 8 ceasuri de muncă... Va fi un spectacol nostim la Senat : să mergem cu toţii !!
                                  Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 83,.
                                                                          1 februarie 1895.
276
                           Marfă veche
    Cînd‘ un negustor e în primejdie de a rămînea cu marfa nevîndută în prăvălie, atunci are două chipuri de a se desface de dînsa : sau îi scoboară preţul, face o „desfacere totală“, sau îi schimbă eticheta. Şi desigur că amîndouă mijloacele la un loc duc şi mai repede la scop...
    Regula se aplică la tot felul de marfă, deci şi la marfă intelectuală.
    Aceste cîteva consideraţii pot, singurele, să ne explice geneza Gazetei poporului *, gazetă a 5 parale. Cercetaţi întâiul său număr, apărut azi, şi veţi recunoaşte îndată că aveţi de a face cu o marfă veche, cu o marfă pe care n-o mai voiaţi. Veţi găsi, chiar de la întâiul rînd, al întâiului articol, acelaşi „regim reacţionar, care prin intrigă şi teroare stăpîneşte ţara de fapt... etc.“. Veţi recunoaşte stilul Voinţei naţionale, al Naţionalului, al oratorilor de la Bîrlad, Severin, Călăraşi...
    Şi dacă marfa aceasta e veche, dacă ea are deja o firmă sub care se vinde, fuma Voinţei naţionale, pentru ce, atunci. Gazeta poporului ? Pentru că, cum am spus, cînd marfa nu se mai vinde, atunci îi scazi preţul şi-i schimbi şi eticheta. Din 15 bani scobori la 5 şi din Voinţa naţională o porecleşti Gazeta poporului.
    Aceasta se înţelege perfect. Ceea ce însă se poate pricepe mai greu este această perfectă identitate de stil ce se observă în toate gazetele lor, în toate discursurile lor. Desigur că fiecare membru al „marelui“ partid, cînd scrie o scrisoare de familie sau cînd vorbeşte cu vătaful său, vorbeşte într-un stil propriu al său, căci stilul este omul, şi oamenii se deosebesc. Imediat însă ce este vorba de politică, toţi au acelaşi stil, care stă în combinarea deose-
    * (1 febr. 1893—16 ian. 1896). Semnatarii programului : De-lavrancea, V. M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Ion Bianu.
277
bită a vreo 28 de propoziţii ca : „naţiunea să vegheze11, „reacţiunea şi-a ascuţit ghearele41, „reintrarea naţiunei în posesiunea de sine“ etc. Avem, prin urmare, un fenomen curios : un stil mai întâi de partid şi, apoi mecanic, ca să zic aşa.
    Explicaţia acestui fenomen de psihologie literară mi se pare atît de interesantă, incit voi încerca-o intr-un număr literar al acestui ziar.
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 84,
                                                                            2 februarie 1895.
                         Dezarmare în perspectivă
    In luptele noastre politice, arma cea mai principală este injuria şi calomnia. Dacă poţi spune de adversar că-i un pungaş, hoţ, falşificator de acte publice, violător de femei şi morminte, atunci ai desigur oarecare şansă de izbîndă.
    Lucrul se explică foarte uşor, avînd în vedere pe cei ce fac politică, precum şi pe aceia cărora se adresează politicianii noştri. Politica, se ştie, o face numai o clasă la noi. Cele două tabere politice reprezintă, vrasăzică, aceeaşi clasă. Apoi, atunci este evident că lupta între taberele politice nu va putea fi pusă pe tărîmul luptei între interesele a două clase deosebite. Şi chiar de ar fi două clase burgheze deosebite, tot n-ar putea politicianii noştri să pună lupta pe acest tărîm, căci atunci ar declara că recunosc antagonismul între clase, lucru de care se păzesc ca dracul de tămâie.
    Dacă nu pot pune lupta pe deosebirea intereselor de clasă, atunci ar rămînea să se lupte pe tărîmul concepţiilor deosebite asupra deosebitelor chestii. Dar nici calea asta n-o pot urma, mai întâi pentru că-i foarte grea pentru politicianii noştri (puneţi alăturea cuvintele concepţie şi politician şi vei înţelege greutatea) şi apoi pentru că pătura care poate face politică, la care se adresează politicianii, e atît de incultă, atît de nedeprinsă cu chestiile ideale de cugetare, încât lupta pe tema concepţiilor n-ar avea nici o şansă de a atrage partizani.
    Atunci desigur că rămâne injuria, calomnia. Aceste arme sînt cele mai potrivite atît cu starea sufletească a politicianului nostru naţional, cât şi cu cea a păturei care face politică. Injuriile, nu numai că-i plac burghezului român din punct de vedere... emoţional, dar îi slujesc şi ca singurele mijloace de orientare politică. El ştie că a pus la cîrma statului oameni cari să administreze averea
279
şi să-l ajute să se îmbogăţească. Şi cum un pungaş nu poate fi un intendent priindos, tot interesul duşmanilor guvernului este de a-i arăta burghezului nostru alegător că intendentul lui este un pungaş. Iată de ce injuria e singura armă de a-şi face partizani între alegătorii colegiilor privilegiate.
    Bineînţeles că un guvern nu cade din pricina acestei arme, cel mult, i se risipeşte întrucîtva tihna.
    Insă în curînd se va întîmpla un lucru ale cărui semne se văd deja : calomnia, întrebuinţată atît de des, nu va mai face nici o impresie şi atunci partidele noastre de guvemămînt vor rămînea dezarmate... Atunci în politică noastră va domni o tăcere de moarte...
                                      Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 84,
                                                                          2 februarie 1895.
                         Pe ce ne întemeiem
     Am arătat ieri că armele politicianilor burghezi sînt mai cu samă injuria şi calomnia. Am văzut că toată străduinţa acestor politician! e de a putea convinge pe burghezii alegători că duşmanii politici sînt nişte hoţi, mişei, falsificatori etc... Am văzut şi pricinele acestui fapt.
     Dar noi, noi socialiştii, avem oare alte arme de luptă ? ...Nu cumva şi noi sîntem nevoiţi, pentru creşterea pu-terei noastre, să întrebuinţăm tot aceste mijloace ? Răspundem că nu, şi iată pentru ce :
     Noi, cînd atacăm clasele burgheze, punem chestia pe antagonismul între interesele claselor. Pentru noi, clasele stăpînitoare, chiar dacă ar fi compuse din indivizi, personal oricît de cinstiţi, pentru noi ele nu prezintă destul puncte atacabile, pentru motivul foarte simplu că noi reprezentăm interesele muncitorilor, cari sînt exploataţi de clasele suprapuse. Noi luptăm pe această bază, singura care poate să ne ducă la scopul nostru : desfiinţarea antagonismului între clase. Dacă noi am pune lupta noastră pe tărîmul cinstei indivizilor din clasele superioare, atunci ne-am da singuri în cap, pentru că atunci am face pe muncitori să creadă că răul stă în lipsa de cinste personală a exploatatorilor, şi nu în faptul însuşi al existenţei exploatatorilor.
     Vasăzică, interesul nostru, bine calculat, ne obligă să căutăm să punem lupta pe alt teren decît partidele burgheze : pe terenul luptei de dase.
     Cu toate acestea, din cele de [mai] sus nu urmează eă denunţarea hoţiilor şi pungăşiilor burghezilor noştri n-ar avea nici un interes pentru noi. Aceste hoţii şi pungăşii sînt efecte ale poziţiei lor de exploatatori, şi deci trebuie să le exploatăm şi noi împotriva celor care le
281
comit, şi cu atît mai mult cu cit aceste hoţii şi pungăşii se fac de cele mai multe ori pe spinarea muncitorilor, pe cari sîntem datori să-i apărăm şi în afacerile lor de toate zilele.
    Numai cît, vedeţi, această armă nu e cea principală.. Arma principală e exploatarea legală, normală, a muncitorilor.
                                     Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 85,
                                                                               4 februarie 1895.
                             Perfidii universitare
    Intr-un articol din Voinţa naţională despre d-1 Carp, d-1 Tanoviceanu *, profesor la Facultatea de drept din Iaşi, spune următoarele :
    „Mi se va spune poate că dînsul, oricîte defecte ar avea, însă e om cinstit, fiindcă nu fură, nici nu hrăpeşte, •cum au făcut probabil strămoşii săi, formînd domeniul Ţibăneşti. Răspunsul e uşor, d. Carp nu fură, nici nu hrăpeşte, fiindcă au furat alţii pentru dînsul şi are 100.000 de lei venit.“
    Foarte bine, domnule Tanoviceanu. D-ta spui asta numai despre d-1 Carp, pentru că e vorba în special de d-1 Carp. Căci sîntem pe deplin convinşi că d-ta eşti de părere că nu numai strămoşii d-lui Carp au „furat11, cum te exprimi d-ta. Desigur că atît în partidul liberal, din care cu onoare faci parte, cît şi în cel conservator, trebuie să se întîlnească des de tot cazuri ca al d-lui Carp, şi am fi foarte fericiţi dacă d-4 Tanoviceanu ne-ar face o statistică a tuturor averilor „furate" de către familiile noastre din clasele suprapuse.
    Recunoaşteţi, domnule Tanoviceanu, că — chiar după înţelesul ce-1 daţi d-voastră, şi nu noi, cuvîntului „furat" —, făcând această statistică, nu veţi face decît istoria dezvoltărei burgheziei noastre.
                                  Lumea nouă, supliment literar, ad. a IlI-a, an. I, nr. 88,
                                                                         7 februarie 1895.
     * loan Tanoviceanu (1856—1917). Profesor şi la Universitatea din Bucureşti.
283
                       „Lumea nouă“ în Ungaria
    Dreptatea * din Timişoara ne aduce vestea că Lumea nouă a fost oprită de către guvernul unguresc de a intra în Ungaria.
    Până acuma, toate ziarele româneşti cărora li s-a oprit intrarea în Ungaria erau, sau se presupuneau a fi, iredentiste, şi deci contribuiau la... nimicirea unităţei statului maghiar. Dar Lumea nouă ? Lumea nouă a declarat întotdeauna că nu admite iredentismul, mai mult, că va lupta împotriva lui. Şi nu ne aducem aminte să fi scris în ziarul nostru vreo frază injurioasă la adresa guvernului din Budapesta, şi cu atîta mai puţin la adresa poporului ungar.
    Atunci de' ce am fost interzişi ?
    Pentru că în Ungaria sînt o mulţime de muncitori români, cari sînt, sau cari pot deveni socialişti. Şi cum Lumea nouă e adevăratul ziar care poate să lumineze pe muncitorii români din Transilvania, este foarte natural ca guvernului unguresc să nu-i placă ziarul nostru. Şi, sub pretextul apărărei naţionalităţei ungare, s-a interzis un ziar socialist.
    Dealtfel, aceasta nu ne-a mirat pe noi. Am spus-o întotdeauna. Nu poporul unguresc, ci guvernul, adecă burghezia ungurească apasă pe românii din Transilvania. Cînd guvernul din Budapesta opreşte intrarea unui ziar iredentist, atunci lucrează împotriva burgheziei româneşti din Transilvania; cînd opreşte Lumea nouă, atunci dovedeşte că se teme de aducerea proletariatului român din Ungaria la socialism, rămînînd ca împotriva celorlalţi proletari, proletarilor unguri, să lucreze prin alte mijloace, de cari poate dispune.
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 90,
                                                                            9 februarie 1895.
     * Cotidian politic şi literar (1894—1897). Editor V. Branişte, apoi G. Cătană.
284
                                    Utopişti ?
    Întotdeauna cînd junimiştii vorbesc despre noi ei ne numesc utopişti, visători şi cum se mai pricep. Dar cîte-odată lucrul devine nostim. De pildă :
    Era nouă *, ziarul junimist din Iaşi, cu prilejul unui articol asupra legei minelor, numeşte pe socialişti „ama-tori“ pentru că la noi n-ar fi fiind proletari, şi deci ar fi lipsind condiţia de existenţă şi dezvoltare a socialismului.
    Am subliniat mai sus cuvintele : „cu prilejul unui articol asupra legei minelor14 pentru că aicea e toată nostimada... Să faci o lege — legea minelor — care regu-lamentează lucruri cari încă nu există : mine şi muncitori mineri, şi tot tu, autorul unei asemenea legi, să vorbeşti de „amatori44 utopişti şi vizionari e a uita cu totul de cunoscutul proverb — cu funia şi spînzuratul.
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 90,
                                                                             9 februarie 1895.
    * Săptămînal politic literar (1889—1900) condus de P. Th. Missir, A. C. Cuza, N. Volenti şi E. lonescu.
285
Democraţie
    Din pricini pe cari nu le discut aicea, toate partidele şi fracţiile de partide de la noi se intitulează democrate, revendicîndu-şi, bineînţeles, fiecare numai pentru dîn-sul acest titlu sau această calitate, cum voiţi.
    Ţara, Gazeta poporului, tribunul Fleva se întrec care mai de care să dovedească că ai lor şi numai ai lor sînt adevăraţi democraţi.
    Dar ce însemnează „democraţie44 ?
    Mi se pare — şi nimeni nu poate spune altfel — că însemnează pur şi simplu : o formă politică în care popo rul (suma tuturor claselor sociale) se guvernează pe sine însuşi. Apoi, atunci cum poate veni cel dintâi Fleva, care1 e pentru sistemul celor 3 colegii, sistem care pune sub tutelă pe cea mai mare parte din popor, cum poate venî, zic, să ne declare că e democrat ? Va răspunde poate că se intitulează democrat pentru că are de gînd, cînd va ajunge la putere, să facă bine pentru poporul de jos ? Să admitem că Fleva în chestie ar avea acest gînd. Ar fi, printr-aceasta, democrat ? Dar nu suveran absolut, care —- presupunem — nu s-ar îngriji decît de soarta supuşilor săi, ar face dintr-un imperiu absolut un stat democratic ?
    Un tutore bun şi milos rămîne tot tutore, iar democratismul este tocmai desfiinţarea tutelei politice a unei clase.
    Şi, dealtfel, ipoteza unei tutele părinteşti, în politica,, este irealizabilă...
                                     Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 92,
                                                                             11 februarie 1895..
286
Falşa democraţie
    Timpul s-a apucat să descurce spinoasa chestie a democratismului. Sînt, după autorul articolului din ziaruL guvernamental, două feluri de democraţii în tara noastră : democraţia adevărată şi cea falşă. Şi aţi ghicit, sînt sigur, că adevărata democraţie e reprezentată de partidul d-lui Lascăr Catargi *. Falşa democraţie e reprezentată de I. Nădejde, Delavrancea, A. V. Urechea etc.
    Avem de făcut Timpului o observaţie şi o imputare ::
    Observaţie: Timpul, în acelaşi articol, mărturiseşte că „poporul bolnav şi istovit se gunoieşte fără spitaluri şi se culcă fără să aibă cu ce-şi minţi foamea“, lucru foarte drept. Şi această stare a poporului durează de veacuri, de atîtea veacuri de cînd domneşte în ţara asta clasa lui. Lascăr Catargi şi a Timpului... Şi Timpul, el, e democrat !
    Imputare : Timpul n-ar trebui să ne pună alături cu Delavrancea şi Urechea, Timpul să aibă în vedere că noi am fost întotdeauna parlamentari faţă cu el şi n-am întrebuinţat nici o trivialitate !
                                  Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 93,.
                                            12 februarie 1895.
     * L. Catargi (1823—1899), lider al partidului conservator, ministru şi prinarmdnistm între 1871—1876, 1889, 1891—1895.
287
                           Dintr-ale unui vulgar falşificator
                               Mostră de cinste literară Studenţilor de la filozofie din Iaşi
    Falsificatorul vulgar, care răspunde la numele de P. P. Negulescu, vinovat deja ele un delict de falsificare, dat pe faţă de prietenul Diamandy, devine recidivist prin comiterea unui nou falş, şi mai vulgar şi mai ruşinos decît celălalt.
    Cetitorii, cărora le cer un verdict de condamnare împotriva numitului Negulescu, să judece şi să-şi deie părerea.
    Este vorba despre ce cere Gherea de la artişti. Nenorocitul conferenţiar P. P. N. scrie nu mai ştiu cîte articole împotriva lui Gherea şi toate aceste articole pe baza următoarelor „teorii“ pe cari criticastrul P. P. N. i le atribuie lui Gherea :
    „Artistului i se cere să lucreze într-o anume direcţie... Formula socialistă introduce în artă munca silită şi regulată, după un tipic comun, introduce sclavia în locul libertăţei şi iniţiativei individuale“ etc., etc. (Convorbiri literare, 95, 1 febr.) *.
    Gherea zice :
    „Noi nu dăm nici o reţetă ori teză după care să scrie poeţii..Pe un poet care e pătruns de o idee contrară cu ale noastre, negreşit nu l-cim sfătui să scrie aşa cum ne-ar plăcea nouă. Dacă un poet talentat mi-ar face cinstea de a mă întreba despre ce să scrie i-aş răspunde următoarele : „zi, poete, aceea ce-ţi arde sufletul, ce face inima ta să bată cu durere ori cu bucurie, ce-ţi arde şi-ţi istoveşte creierii, ce te face să visezi cu ochii cles-: chişi, ca astfel versul tău să sugereze în omenire aceleaşi sentimente şi gînduri care te muncesc şi te istovesc. Dar {
     * P. P. Negulescu, Socialismul şi arta, în Convorbiri literare, nov. 1894 — febr. 1895 (articol în patru părţi).
288'
tocmai fiindcă sentimentele şi gîndurile ce te muncesc, urele şi simpatiile tale vor fi aţîţate de cititorii tăi, caută de te pătrunde de cele mai înalte, de cele mai sublime idei şi sentimente ale veacului, ca astfel să fii, nu numai poet mare, clar şi un mare cetăţean.“ (Studii critice,: Tendenţionismul şi tezismul în artă.)
    Cred că e foarte departe de la aceste cuvinte pînă la teze şi reţete.
    Vasăzică Gherea spune verde ceea ce cere şi ceea ce nu cere de la artişti.
    Negulescul în chestie nu poate să fie aşa de nepriceput incit să nu poată înţelege nişte fraze aşa de clare ca cele de mai sus ale lui Gherea. Poţi să fii oricît de Negulescu, şi tot ai să pricepi că fraza lui Gherea : „noi nu clăm reţete“ însamnă că Gherea nu dă reţete. Şi de aceea cînd văd pe Negulescu spunînd că Gherea dă re-ţete, formule, că Gherea cere artistului să scrie după tipic, cînd văd acestea, mă apucă scîrbă şi greaţă de acest nevoiaş, care vrea să-şi cîştige graţia mai marilor săi prin faişificări pe cît de neruşinate, pe atît de puţin inteligente.
                                   Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 94,
                                             13 februarie 1895.
                              D. Sturdza şi lucrătorii
    Eram deprinşi să auzim în Corpurile noastre leguitoare şi mai cu seamă în Senat numai palavre. Şi mai eram de-prişi să vedem că maeştrii cei mai competenţi în asemenea gen de oratorie sînt liberalii.
    Şi de aceea şedinţa Senatului de la 11 februarie ne-a uimit. Am fost uimiţi cînd am văzut pe d-1 Dimitrie Sturdza, şeful partidului liberal, vorbind întocmai aşa cum ne cere şi nouă inima.
    D. Sturdza a învinuit pe d. Carp că prin asigurarea muncitorilor, aşa cum prevede legea d-lui Carp, nu se face nimica, nu se aduce nici un bine muncitorilor. D. Sturdza a arătat d-lui Carp că, pentru îmbunătăţirea adevărată a stărei muncitorilor, trebuie măsuri de proteguire, ca reglementarea zilei de muncă, a muncii femeilor, minerilor, ca asigurarea funeţionărei sindicatelor de muncitori ete...
    Cum vedeţi, d. Dimitrie Sturdza a spus cam acelaşi lucru pe care l-a spus şi ziarul nostru într-o serie de articole asupra legei minelor, datorite prietenului „De la 01t“.
    Cele spuse de d. Sturdza au foarte mare însemnătate pentru noi, din pricină că d. Sturdza fiind şeful unui partid, cele spuse de d-sa nu numai că-1 obligă pe el însuşi, dar şi pe partidul său. In adevăr, dacă d. Sturdza impută d-lui Carp că n-a făcut legile de care e vorba mai sus, urmează că d-sa îşi ia angajamentul să le realizeze cînd va veni la putere.
    Noi, însă, ne-am deprins aşa cu partidele noastre, în-cît nu mai putem să le credem cînd spun ceva în opoziţie. De aceea şi discursul d-lui Sturdza, aşa de important prin conţinutul său, nu ne-a entuziasmat peste măsură, pentru că se poate întîmpla să fie numai „un cal de bătaie".
    Dacă d. Sturdza doreşte sincer îmbunătăţirea soartei muncitorilor, atunci să caute să studieze cum această îm-
290
bunătăţire a fost realizată aiurea şi să caute să ne dea şi nouă mijloacele pentru a cuceri asemenea îmbunătăţiri.
    Cu alte cuvinte, d. Sturdza să se convingă că, în Apus, muncitorii, prin votul universal, au cucerit îmbunătăţirile, şi că prin urmare şi la noi, tot prin votul universal, vom sili pe ci. Carp să dea ceea ce d. Sturdza îi. cerea în şedinţa Senatului de la 11 februarie.
    Trăiască votul universal, d-le Sturdza !
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a III-a, an. I, nr. 96„
                                                                            15 februarie 1895..
                              Diplomaţia colectivistă
    De cînd divorţul de buget le-a devenit absolut insuportabil, elevii lui Carada şi ai lui Otneseu — iertaţi-mi trivialitatea — au devenit candidaţii institutului d-lui Babeş.
    Să vă dau o mostră :
    Colectiviştii vreau, cu orice preţ, să-şi atragă partizani, pentru a-şi asigura un ciolan de ros. în straşnică lor diplomaţie au găsit un mijloc care li se pare fericit. Au scornit că socialiştii s-au făcut o apă cu guvernul. Prin lansarea acestui ridicol şi copilăresc colectivism, ispistaţii în disponibilitate şi-au închipuit că vor avea un dublu cîştig : întăi, vor face pe oamenii cei cu intenţii bune şi cu spirit democratic să se îndepărteze de socialişti, ca de nişte vînduţi guvernului, şi deci să se înscrie în rîndurile lui Delavrancea ; şi, al doilea, vor face pe cei cu spiritul conservator şi pe reacţionari să se ferească de partidul lui Laseăr Catargiu, ca de un partid revoluţionar, şi deci să se înscrie tot în rîndurile lui Delavrancea.
    Socoteala, din punct de vedere negustoresc, adică colectivist, poate fi bună. Are însă un păcat. Conţine maximum de comic. Şi aceasta nu numai pentru că publicul care se interesează vede că noi socialiştii sînţem duşmani declaraţi ai guvernului, care la rîndu-i ne tratează în consecinţă (a se vedea fiţuica conservatoare a 5 parale), dar şi pentru că tot acelaşi public îşi va face următoarea socoteală : „Colectiviştii ăştia zic că guvernul s-a făcut socialist. Ei bine, atunci în loc de conservatori şi socialişti avem numai socialişti. Dar atunci, cum de socialiştii s-au făcut conservatori ? Căci una din două : sau socialiştii s-au transformat, sau conservatorii.“
    Şi publicul va rîde mult de fiţuicele subvenţionate de cei de la Banca naţională.
    Ah, diplomaţia colectivistă !
                                    Lumea nouă, supliment literar, pd. a IlI-a, an. I, nr. 98,
                                                                            17 februarie 1895.
292
                                 Scrierile lui Rion
                                           i
    Voiesc să fac în cîteva numere din Lumea nouă o dare de seamă a cuprinsului scrierilor literare ale nefericitului şi scumpului nostru prieten. Volumul — apărut deja — începe cu o conferinţă asupra lui Eminescu şi Lenau ţinută în primăvara anului 1893 în aula Universităţii din Iaşi.
    Se ştie că mulţi au învinuit pe Eminescu că n-ar fi dacît un plagiator mai mult sau mai puţin servil al lui Lenau *. Explicarea acestei învinuiri şi răsturnarea ei formează teza conferinţei acesteia a lui Rion. Ţara noastră, condiţiile noastre sociale pot naşte im pesimism ca al lui Eminescu? Dacă da, atunci condiţiile noastre sociale nu-s nicidecum fericite, atunci trebuie de schimbat ceva în această ţară. Dar patrioţii noştri burghezi, cari huzuresc, nu pot admite asta, şi deci Eminescu n-a putut fi creat de ţara românească, deci el a introdus „o plantă exotică14, a plagiat pe Lenau ! Aşa explică Rion învinuirea de plagiat adusă lui Eminescu. Pentru a zdrobi această învinuire, el alege mijlocul cel mai potrivit : analiza amînduror poeţilor, analiză mai amănunţită, cît, despre Lenau, ca unul mai puţin cunoscut publicului nostru.
    Şi din această analiză, ajutat, in privinţa lui Eminescu, şi de Gherea, el scoate deosebiri fundamentale între cei doi poeţi. El arată că ei reprezintă două stări psihologice deosebite : Eminescu, o natură sănătoasă şi optimistă, dar prea fină pentru a nu fi zdrobită de condiţiile păcătoase sociale şi nu destul de tare pentru a lupta împotriva lor ; Lenau, o fire bolnăvicioasă, un pe-
     * Apropieri de Lenau a făcut pînă în 1895 doar Gherea. Vezi şi Ştefan Sturdza, Observaţii şi schiţe comparative asupra poetului M. Eminescu, Bîrlad, 1888.
293
■simist absolut, consecvent şi pricinuit de însăşi firea poetului.
    Al doilea articol este o scurtă ochire asupra lui Intim al lui Traian Demetrescu. Rion, admirîndu-i talentul artistic, îl învinuieşte însă că, pe lîngă „un suflet bun", nu-i şi „un suflet mare"... îl învinuieşte că prea mult se gîndeşte la sine însuşi, şi prea puţin la alţii, şi mai ales la acei alţii cari, prin munca lor, i-au dat lui, tînă-rului visător, putinţa de a-şi ascuţi simţirile, de a simţi emoţii alese... „Trebuie să te înăduşeşti, trebuie să suferi şi să taci, să nu te văicăreşti în gura mare — pentru că trebuie să înţelegi că eşti din clasa care n-are ■drept să plîngă“, zice Rion. .
    O tocmeală este titlul celui de al treilea articol din volum, articol în care Rion polemizează cu Traian Demetrescu.
    Traian Demetrescu, în Adevărul literar, se apărase de învinuirile lui Rion prin aceea că d-sa nici n-a avut pretenţia să dea ceea ce îi cerea Rion în articolul de care am vorbit deja. In O tocmeală, Rion discută această „pre-tenţie“ a lui Traian Demetrescu şi arată la ce concluzii absurde poate duce asemenea mod de a judeca. Rion arată că asemenea critică — pe care o pretinde Traian Demetrescu — ar fi pur judecătorească şi-şi bate joc cu mult spirit de ea.
    In articolul al patrulea, I. L. Caragiale, el voieşte să arate „cam ce impresie face asupra unor tineri cele ce se petrec între literaţii noştri".
    Dintre toţi scriitorii noştri, zice Rion, în Caragiale „vedem noi exprimarea unei nemulţumiri mai adînci, mai puţin egoiste, mai largi". El rîdea de multe lucruri din societatea asta şi se părea că în curînd va pune şi umărul pentru înlăturarea ei... Şi cînd colo !... Caragiale se lasă de literatură şi se apucă de negoţ ! Pentru ce ? Pentru că n-are pentru cine scrie, pentru că ţara e stupidă... Dar cine-i „ţara" asta ? „Deputaţii şi senatorii care votează legea jandarmeriei" ? Nu, atunci pentru ce nu s-a gîndit că are şi admiratori sinceri ? Pentru ce nu s-a gîndit că există un întreg popor care, deşteptat din amorţeală, l-ar iubi şi admira pe dînsul, Caragiale ? Pentru că negoţul de bere putea să aducă mai mult venit decît literatura.
294
    Urmează al cincelea articol, Artiştii muşte. Sînt multe animale, zice Rion, care ar fi măgulite să fie puse în genul „homo sapiens"... Cu toate acestea, o samă de oameni, unii artişti, voiesc cu tot dinadinsul să abdice de la această cinste. Ei pretind că în operele lor nu se vede nici idealul, nici năzuinţele, nici tendinţele lor, într-un cuvînt, nimic din influenţa societăţei asupra lor. Ei nu sînt oameni (fiinţe sociale), ci muşte, cari adună miere (arta lor) de pretutindeni, indiferent.
    Pentru ce această pretenţie ? Pentru că, răspunde Rion, ei scriu pentru o clasă, clasa celor avuţi, lucru ce nu-1 pot mărturisi, şi pentru că faţă cu noile gusturi şi tendinţi, faţă cu noua lume care se ridică, au rămas tîmpiţi. Atunci, fireşte, ca să iasă din încurcătură, au început să pretindă că nu-s oameni, că nu reprezintă nevoi. şi idealuri omeneşti, că sînt muşte, că adună ceea ce şe potriveşte tuturor oamenilor... Dar, în realitate, lucrul , nu stă aşa. Artiştii sînt oameni, fac parte dintr-o clasă pşi simt şi gîndesc conform clasei lor : dovadă Iarna lui Alecsandri. Artiştii ar trebui s-o ştie asta, să ştie că reprezintă gusturile, tendinţele unei clase.
                                    Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr. 217,
                                                                                23 iunie 1895.
II
    Urmez mai departe cu darea de seamă asupra Scrierilor literare ale lui Rion. Arta tendenţionistă este titlul celui de al şaselea articol din volumul apărut. Aici Rion arată ce înţelegem noi prin arta tendenţionistă. Noi nu spunem şi nici nu cerem artistului ca în opera sa să caute a dovedi ceva anumit. Noi nu confundăm arta cu o experienţă de chimie, de pildă. Chimistul pune în contact cîteva corpuri şi produce anume împrejurări pentru a căpăta un corp nou — el face tendenţionism. Dar nu acesta este tendenţionismul apărat de noi în artă. De pildă Manon Lescaut a lui Prevost, zice Rion, este introducerea în artă a tendenţionismului unui chimist. Ca şi un chimist care pune nişte elemente sub eprubetă pentru a ajunge la un anume rezultat, Prevost pune personajele sale în aşa împrejurări, încît să iasă numaidecît concluzia dorită de el, înlăturînd sistematic, ca şi un chimist, toate împi'ejurările care au schimbat rezultatul. Car aceasta, zice d. Rion, este o greşală, pentru că nu poţi. lua un fenomen şi a-1 izola de celelalte toate, a-1 izola de împrejurările în care se produce şi se dezvoltă. Adevăratul roman e cel social, care descrie pe individ în toate atingerile sale cu societatea. A-1 pune în atingere numai cu o parte din societate, pentru a căuta să dovedeşti o teză, este a nu pricepe ce e arta.
    D-l Vlăhuţă, crezînd că noi i-am cere atît d-sale, cît, şi celorlalţi Urechi să facă artă socialistă, strigase plin de indignare : socialiştii vor să facă din poeţi nişte toboşari de partid, îmi cer mie să fac socialism în poezie ! La această erezie răspunde Rion în al şaptelea articol O lunecare periculoasă.
    Socialismul este mai întăi o doctrină economică. Admite d-l Vlăhuţă această doctrină ? Nu. Mai departe : Socialismul este o doctrină pşihologico-morală, el este
296
simpatizarea cu cei ce suferă, cu muncitorii, şi încercarea, silinţa, de a alina aceste suferinţi.
    Face astă încercare, astă silinţă, d-l Vlăhuţă ? Nu.
    în sfîrşit, se mai observă azi în omenire o mare schimbare morală : creşterea altruismului în dauna egoismului, care în artă se dă pe faţă prin mai puţina repetare a suspinelor după ochi verzi şi castele în Spania. Se observă la d-l Vlăhuţă astă evoluţie morală ? Nu. Dacă nu, nh şi nu, atunci evident că d-sale nu-i cerem artă socialistă, hu-i cerem să fie „toboşarul partidului".
    în articolul al optulea vorbeşte despre Literaturile decadente. Gradul de decadenţă la care a ajuns literatura în Apus e uimitor. Şi pentru că şi arta noastră, mulţămită poate şi teoriilor „artei pentru artă", e in primejdie de a ajunge acolo, e bine să vorbim din vreme. Rion citează părerea celor mai de samă susţinători ai acestui fel de literatură (Gautier, De Ban viile etc.), precum şi cîteva mostre de această literatură. Totul stă în formă. Cît despre fond, cum mărturisesc înşişi susţinătorii ei : egoismul cel mai brutal, ura de oameni, pesimismul. Pentru aceşti literaţi nemica nu există în afară de eul lor. Dar arta, arta adevărată întotdeauna a fost altruistă, a fost o pârghie puternică pentru mersul înainte al omenirii, dovadă : Diderot, Voltaire, Sehiller, Heine, Rousseau, Borne. Dovadă scriitorii ruşi, cari în scrierile lor fac procesul stărei mizerabile din ţara lor. Azi, cînd burghezia a ajuns la putere, ea se teme de schimbări sociale, de aceea nu vrea ca arta să fie o forţă socială, şi de aici teoria „artei pentru artă", a „impasibilităţii artistului" etc.
    în articolul Artiştii muşte Rion spusese că Alecsandri descria iarna ca o fericire pentru că era boier. D-l Vlăhuţă se indignă straşnic atunci şi scrise un articol. Rion dovedeşte din nou că în asta se vede clasa celui care scrie şi roagă pe d-l Vlăhuţă să nu-şi mai ia mutre de Don Quijote... în al zecelea articol, între pisici şi oameni, Rion arată cum dasa burgheză se descompune. Dovadă : închircirea morală, care în artă se arată prin pesimismul şi mizantropismul cel mai macabru. Iubirea de om a fost înlocuită la cei mai mulţi artişti prin iubirea de... mîţe. Citează o mulţime; de scriitori... După cum, sub raportul economic, în Anglia, „berbecii mîncară pe
297
oameni", tot aşa, sub raportul moral, în burghezimea europeană miţele şi şopîrlele înlocuiră pe oameni...
    Dragostea trecutului formează subiectul celui de al unsprezecelea articol. Dragostea trecutului e un fenomen foarte însemnat şi des în literatura populară, ca şi în cea cultă, predominează. Despre viitor întotdeauna se vorbeşte în literatura populară cu neîncredere, chiar cu frică, pentru că „în viitor" sînt angajate şi interesele individuale, în trecut, însă, nu. Cauza acestui fenomen ? Faptul că din trecut n-avem decît senzaţii, cari, lepădînd. haina egoismului, rămîn oarecum eterate, rămân o proprietate obştească a naturei, şi nu a individului.
    Al doisprezecelea articol e intitulat Domnia cuvîntu-lui, scris cu prilejul cetirei unui „roman reprezentativ1', Thalassa *. Rion arată primejdia şcolii literare care pune toată însemnătatea artei în sunetul cuvintelor şi înjghebarea lor. Arată primejdia emineştianismului, datorit, după dînsul, influenţei fonnei lui Eminescu asupra scriitoraşilor cari au un singur sentiment de exploatat : amorul şi cu care, ajutaţi de forma lui Eminescu, fac cîte o poezie pe zi.
    în al treisprezecelea articol, Iobăgie intelectuală, Rion vorbeşte despre libertatea artistului faţă cu publicul ca-re-1 ceteşte. D. Vlăhuţă declarase plin de mulţămire că de aici înainte un scriitor poate trăi în ţara românească din venitul scrierilor sale. Rion arată că asta nu-i încă libertate, căci articolul e robul gustului cetitorilor. Vrai să trăieşti din scrieri — trebuie să faci frumos cetitorilor, trebuie să-ţi calci pe inimă, trebuie să scrii în Vieaţa, aşa ca să placă negustorilor din Ploieşti, cari se abonează in corpore... „Cine iubeşte succesele uşoare,, cine insultă pe jidoveşte (în numărul festiv al Vieţei)..., acela trăieşte într-o mizerabilă iobăgie intelectuală..."
    Altădată scriitorul scria pentru o contesă clorotică care îl hrănea, azi scrie pentru „opinia publică", s-a socializat şi producţia literară.
                                   Lumea nouă, supliment literar, ed. a III-a, an. I, nr. 219,
                                                                             25 iunie 1895.
     * Romanul lui Macedonski începuse să apară în Literatorul din 15 mai 1893.
III
    în al patrusprezecelea articol Rion vorbeşte despre prietenul nostru Beldiceanu : un prieten poet. Mulţi s-au cocoţat în literatură unde nu trebuie, mulţumită reclamei pe care şi-o fac ; Beldiceanu însă, deşi talent real, a rămas mai necunoscut, pentru că întotdeauna a trăit retras şi a căutat să se strecoare cit mai în umbră. El este poetul agitat de toate problemele mari ale prezentului : sociologice, cosmologice etc. El întrupează durerea sufletului omenesc, însă durerea suficient motivată, durerea .sănătoasă... Cîteodată, însă, a cedat şi el filozofiei pesimiste.
    înaintaşii lui Eminescu este titlul celui de al cincisprezecelea articol din volumul lui Rion. Pentru ce Eminescu a răsturnat pe toţi înaintaşii săi, pentru ce a făcut şcoală numai el, dintre toţi poeţii ? Pentru a răspunde la această întrebare, Rion analizează poezia lui Eminescu pentru a vedea ce conţine şi pe urmă îşi propune a analiza poezia înaintaşilor lui Eminescu spre a arăta că talentul nemăsurat al lui Eminescu nu putea să nu întunece pe toţi înaintaşii săi... Dar Rion analizează numai pe Bolinti-neanu, ba nici analiza acestuia nu-i sfîrşită. Nişte împrejurări de ordine personală l-au împiedecat să termine acest studiu.
    Am ajuns la cel mai frumos articol din volum, Ia Dragostea de oameni. A fost scris cu prilejul cetirii lui Rolli-nat. Rion îşi exprimă toată oroarea pe care a simţit-o în faţa acestui degenerat. Şi, cu acest prilej, mai vorbeşte încă o dată despre mizantropia şi stîrpiciunea morală a literaţilor decadenţi... Cum au ajuns oare aceşti oameni să nu mai vadă nimic bun în om, să-l urască şi să-l dispreţuiască ? Este mic omul faţă cu natura ? Ei, şi ? Dar lupta omului, dar silinţa lui care l-a adus de la Keops la Iisus nu merită oare admiraţie ? Şi nu merită omul atîta iubire
299
cît o şopîrlă ori eît motanul Childebrand, singura simpatie a lui Gautier ? De ce acest dispreţ de om ? De ce acest egoism ? Pentru că ei nu pot înţelege rostul atît de infim al puterii individuale în mersul înainte al omenirei. Fiecare refuză, în societatea asta de negustori, a-şi pune capitalul său de forţe pentru o dobîndă aşa de îndepărtată -fericirea omenească.
    In articolul al şaptesprezecelea, Din teoriile noastre* Rion rîde cu mult spirit de „trîmbiţaşii larmoyants, plătiţi de editori să îngroape entuziasmul şi puterea tuturor inimilor curate"... Mai departe, el arată că idealismul nostru stă, vorbind ştiinţificeşte, în materialism. Omul este aceea ce-1 fac împrejurările. Poate fi o bestie ori un înger. Se bucură Rion că statistica (citează pe Proal) arată că sărăcimea dă mai puţin contingent tribunalelor decît cei bogaţi... Noi ne putem explica toate, noi nu putem urî pe oameni, noi sîntem idealişti.
    Ce însamnă idealism Rion arată mai bine în articolul următor, Pătratul distanţelor. El povesteşte o întîm-plare : întîlnirea lui Heine cu croitorul comunist Weit-ling. Heine, un spirit fin, rafinat; Weitling, un biet croitor care se gîndeşte la îmbunătăţiri economice, care luptă,, care moare prigonit în America... Heine nu putea suferi pe acest croitor prozaic care umbla după „mulţămirea stomacului". Care din doi era mai idealist ? Heine, ori croitorul care a murit prigonit pentru că cerea o mai dreaptă împărţire a bunurilor pămînteşti ? Idealismul, iubirea de oameni nu se găsesc la burghezi. Luther, cea mai idealistă figură din istorie, cerea ca ţăranii răsculaţi să fie puşi în ţeapă, să fie gîtuiţi ; burghezul iubeşte orice, numai pe oameni (şi mai cu samă pe cei din altă clasă), nu. -întâi, iubeşte stelele, apoi luna, apoi pietrele, pe urmă vegetalele,animalele — pănă aici. Idealismul burghez creşte în raport direct cu pătratul distanţelor de la focar.
    Al nouăsprezecelea articol, Datoria artei, e o confe-i’inţă nerostită. Arta este o forţă. Rion analizează poezia şi arată efectul ei hipnotic, arată cum autorul ne sugerează ideile şi sentimentele sale. Arată apoi cum cetitorii de azi, din pricina mizeriei psihologice — fenomen răspândit —, sînt nemăsurat de mult sugestibili. Mai arată că în perioada de frămîntări sociale, cum e azi, arta iarăşi are mare putere sugestivă. Apoi dacă arta are atîta
300
putere, dacă e o forţă socială, se poate susţine că n-are o datorie ? Că n-are datoria de a fi o pîrghie pentru progresul omenirei ? Şi, în sfîrşit, adevărata artă a avut întotdeauna acest rol.
    Al douăzecilea articol, Arta revoluţionară, e un răspuns la întâiul articol al lui Pepe Negulescu din Convorbiri. Rion îi arată acestui drac al lui Take Ionescu că n-a înţeles boabă nici din Gherea, nici din Proudhon. Arată deosebirea între concepţia fundamentală — marxismul — pe care se bazează Gherea şi între filozofia lui Proudhon, răsturnată chiar de Marx. Şi Pepenegulescul în chestie voia să dovedească că Gherea e proudhonist!!
    Din psihologia socială este cel mai mare articol din volum. Rion caută pricinile pesimismului. Pentru a le găsi, studiază psihologia societăţei care gustă literatura pesimistă. Pesimismul vine din individualism. Omul azi e apăsat de societate, este robul societăţei, forţa lui individuală e nesocotită. De aici pesimismul. Pesimismul Insă a existat intotdeauna. Pricinile au fost deosebite. Nu se poate găsi o pricină unică pentru toate manifestările pesimiste.
    Acest articol a fost scris în 1893. Rion se cam îndoia de ideile susţinute, se temea să nu fie rezultatul unei stări subiective, stărei sentimentelor sale, mai mult decît al analizei. In urmă, chiar renega cele susţinute. Explicarea lui despre pesimismul de azi poate intra în teoria susţinută de Gherea, cel puţin poate fi o variantă a acestei teorii.
    Cel din urmă articol, Gherea şi „Junimea“, a fost publicat cu prilejul apariţiei volumului I din Literatură şi ştiinţă. Rion, cum a dovedit Gherea în voi. II din Literatură şi ştiinţă, n-a înţeles pe Gherea şi de aceea îl combate. Vasăzică, ca polemică împotriva lui Gherea, articolul acesta n-are raţiunea de a fi, nici valoare. Luat în sine, însă, conţine lucruri adevărate. Rion dovedeşte că artiştii noştri proletari intelectuali nu pot fi caracterizaţi prin spiritul de revoltă împotriva societăţei. Arată apoi că idealurile se deosebesc după clase.
    Darea mea de seamă e desigur foarte incomplectă şi niă tem să nu fi compromis lucrarea prietenului meu. Cetiţi volumul şi mă absolviţi.
                                   Lumea nouă, supliment literar, ed. a IlI-a, an. I, nr.' 221,
                                                                             27 iunie 1895.
“Tir'
                   [Guy de Maupassant : „Bel-Ami“]
                               Prefaţă
    E banală vorba că literatura e oglinda vieţei. Şi din toată literatura romanul e, prin excelenţă, oglinda vieţei. E chiar datoria şi gloria lui. Dar dacă romanul e oglinda vieţei, atunci romancierul va trebui să aibă urechi şi ochi pentru viaţa celor două fiinţe : Omul şi Societatea. Va trebui să studieze şi să arate atît ciocnirea şi raporturile puterilor psihice individuale, cit şi ciocnirea raporturilor puterilor sociale. Şi fiindcă atît individul, cit şi societatea au de cadru natura, romancierul va trebui să priceapă, să vadă şi să audă şi natura. Sau, mai scurt: romanul fiind oglinda vieţii, în el trebuie să se oglindească tot : omul, societatea, natura. Şi dacă cercetăm literaturile, apoi ne încredinţăm că cei mai mari au văzut în cele mai multe domenii.
    Zola, de pildă, e constructor de societăţi, de stări sociale. Bourget, de stări psihice, Loti, de peisaje ; Maupassant e de toate. Poate e, ba chiar e, mai puţin ciclopic dee-ît Zola, mai puţin discosător decît Bourget, mai puţin pictor decît Loti, dar el e de toate, e artistul desăvârşit, e artistul mare...
    Inchipuiţi-vă un iarmaroc. Un copil plînge că s-a pierdut de mă-sa, un flăcău trage cu coada ochiului la o fată, un pierde-vară hoinăreşte, un cerşitor bătrîn se gîndeşte că odată, cândva, a fost şi el voios, doi oameni încearcă un cal, la o panoramă s-a strîns mulţime de lume. Mai încolo, departe, se întind dealuri cu păduri, iar soarele care apune tiveşte cu aur o namilă de nor care pare un munte. Dacă vei descrie iarmarocul desăvârşit, vei fi nevoit să descrii şi stări sufleteşti, şi fapte sociale, şi natura. Numai atunci eu voi vedea iarmarocul cum l-ai văzut dumneata şi cum doreşti să-l văd. De aceea, cetind pe Zola, de pildă, te întrebi adesea : dar omul ăsta (un tip oarecare), pe lingă o celulă a societăţii,
  i
302
mai are şi viaţa sa internă complicată ; cetind pe Bourget, te întrebi : dar omul ăsta, pe lingă viaţa internă, mai e şi o celulă socială ; cetind pe altul, te întrebi : dar toate astea se petrec în natură, e noapte, sînt stele sau nu, e frig, e pe munte... şi unde-i natura ?
    Ah, îmi aduc aminte de un rînd din Ana Karenina: Levin se duce în trăsură la ţară, chinuit de gînduri, de tot felul de gînduri, şi trece pe o poartă, un ţăran o deschide şi o ţine ca să nu se închidă de la sine, cu spinarea şi braţele întinse. Cine n-a văzut asta la ţară ! Evocarea asta, din treacăt, în mijlocul descrierii gîndu-rilor lui Levin, a poziţiei ţăranului cu spinarea de poartă şi braţele deschise şi tot de poartă, ca să nu se închidă ia loc, evocarea asta aşa de neaşteptată, dar firească, aşa de neaşteptată, e genială.
    Şi, vorbind la dreptul, nici nu se află roman în care să' nu fie îmbinate fapte sufleteşti cu fapte sociale şi eu peisaje — nici nu se poate altfel. Să te sileşti anume, şi nu poţi scoate pe om din societate, nici nu poţi ridica societatea pe deasupra de oameni.
    Şi romancierul care are ochi şi urechi pentru toate, acela e adevărat mare romancier.
    Dar dacă romancierul nu poate abstrage un fenomen sufletesc din fenomenele sociale, şi viee-versa, atunci trebuie să aibă talent analitic şi descriptiv şi pentru individ şi pentru societate, altmintrelea va fi slab într-o parte şi tare în alta.
    Zola, desigur, e slab — relativ — în analiza vieţei sufleteşti individuale, de aceea îşi îndreaptă privirile, mai mult, asupra maselor.
    Am zis că un roman adevărat cuprinde şi psihologie individuală şi descriere a societăţii. Am mai zis că Maupassant e puternic în amîndouă. Atunci desigur că în Bel-Ami vom avea şi una şi alta. Dar fiindcă poate predomina ori una, ori alta — lucru după care noi împărţim în roman social şi psihologic —, trebuie să vedem ce predomină în Bel-Ami, ce-1 interesează pe Maupassant în acest roman. Ce fel de roman e Bel-Ami ? E un roman social, pentru că autorul ne-a d'at nu lumea sufletească a unui individ — Georges Duroy —, ci lumea socială, unde Duroy ajunge şi poate să ajungă sus. Nu de dragul unui individ a scris Maupassant, ci ca să ne arate o pătură socială cu toate ale ei. Maupassant ne-a descris fap-
303
tele psihice ca să le explice pe cele sociale, şi nu viceversa — atunci ar fi făcut un roman psihologic. El a voit să ne spună : „Uitaţi-vă oum e lumea asta. Dar, ca s-o înţelegeţi mai bine, iată, vă descriu unul mai pe larg, unul dintre dînşii. Uitaţi-vă ce condiţii sociale, vedeţi cum o secătură se simte în ele în largul său, în mediul său prielnic. Şi asta pentru că lumea descrisă e lumea lui Duroy. Dacă îl înţelegeţi pe dmsul, îi înţelegeţi pe toţi, înţelegeţi pătura pe care am de&cris-o.“
    în acest roman vedem nu istoria sufletească a unui individ — nu acele „tragedii fără fapte“, ci clasa burghezilor cocoţaţi. O vedem şi ea clasă (cadrul în care se în-vîrteşte eroul) şi o vedem şi simbolizată, tipificată, dacă mi se îngăduie cuvîntul, în erou, în Georges Duroy. Căci Georges Duroy e un tip comun, de duzină, nu vreo individualitate deosebită.
    Şi cetind romanul cu băgare de samă, vezi cum pe bătătură — caracterul înnăscut al lui Duroy — s-au urzit toate frumuseţile lumii în care se învârteşte. Cazarma, ziaristica, femeile, sfaturile tovarăşilor, pilda lor şi a financiarilor, a deputaţilor, a oamenilor de stat — acestea au format pe Duroy. Şi dacă toate astea au desăvîşit în Duroy o secătură, apoi asta înseamnă că ziaristica, armata, femeile din clasa asta, deputaţii, finanţa, totul, totul e putred. Analizând pe Duroy, găsim într-însul un mozaic de răutăţi, în care fiecare parte are un fabricant deosebit, pe nume : armata, ziaristică,, deputaţi etc. Cum'că totul e putred, Maupassant ne-o spune singur : Walter, financiar, deputat, are un ziar cu care îşi face afacerile şi care e de toate culorile ; prin politică ajunge să fure ilegal zeci de milioane, cum furase deja legal altele; Laroche-Mathieu ajunge ministru mulţămită palavrei şi bizantinismului, fură şi el milioane şi apoi e prins cu femeia altuia, d-na Forestier, o asexuată, cum ar zise Strindberg, se dă tuturora pentru interese politice; un ţi reporter face interviuri fără să zărească vîrful nasului celor intervievaţi, cum fac toţi; d-na de Marelle care-şi înşală bărbatul pare-ar bea un pahar de apă etc., etc.
Şi auzi pe Maupassant şi pe Sfînta Dreptate strigînd : „Aşa sînt toţi“. Căci Walter, d-na Forestier, Laroche- j Mathieu etc. nu-s nici mai răi, nici mai buni dtecît alţii. 3 Dar Maupassant are un pasagiu clar în privinţa asta. | Adevăraţii redactori la Vie Frangaise erau vreo şase J
304
deputaţi, redactori anonimi. „La Cameră erau numiţi «banda lui Walter» şi invidiaţi pentru că trebuiau să cîştige bani cu dînsul şi prin dînsul.“ Camera îi invidia pentru că trăgeau cîştig din tot felul de potlogării! !
     Nimic nu scapă neatins de Maupassant. Duroy, ca orice om, vine în atingere cu toate instituţiile, cu tot felul de oameni. Ei bine, totul e putred. Duroy e prototipul lor şi de aceea — aşa face impresie — Maupassant l-a luat parcă de păr şi l-a ridicat mai deasupra din mulţime, în văzul tuturora : — „Voiţi să-i cunoaşteţi pe aceştia, uitaţi-vă mai ales la ăsta“.
     Dacă privim în Duroy, abstracţie făcînd de împrejurările din afară, adecă dacă privim ce a pus el — — psihicul înnăscut, moştenit —, în deosebire de ce au pus împrejurările, atunci găsim un suflet de rînd, aproape amoral (căci mai nu simte porcăria cînd o face), fără rezistenţă, prost şi laş.
     Ce-au pus împrejurările ?
     Cazarma l-a deprins cu lenea, cu lipsa de respect pentru munca şi banul altuia, cu brutalitatea. Viaţa de la Paris, chiar de la început, eu luxul şi plăcerile ei nefireşti, i-a aţîţat pofte mari, în dezacord cu mijloacele lui şi cu mijloacele posibile lui. Ziaristica, cu obiceiul minciunei, al cîştigului uşor şi pe fleacuri, al calomniei. Relaţiile cu oamenii însemnaţi, deputaţi, oameni de stat, cu convingerea că poţi fi oricît de secătură şi tot te poţi înălţa la treptele cele mai înalte. Ba tocmai.
    Relaţiile cu. femeile din clasa asta l-au deprins cu desconsiderarea femeii, cu ideea că de pe urma dragostei se pot culege bani sunători. Ideile de morală, patriotism, cinste, ca o materie de exploatat pentru a ajunge sus.
    Iată dar că, studiind pe Georges Duroy, studiezi puterile sociale domnitoare în societatea asta descrisă de Maupassant. Şi prin ce facultăţi deosebite se cocoţează Duroy ? Prin nici una. Ci tocmai prin ajutorul tuturor ticăloşiilor de rînd, învăţate, supte din mediul care îl înconjură.
    Vezi bine, cînd ceteşti, că un singur scrupul i-ar fi zădărnicit triumful. Şi Duroy nu e un tip, dealtmintre-lea, care se înalţă prin ticăloşii extraordinare, nu. El se înalţă prin combinaţia aceloraşi ticăloşii cari se găsesc şi în ceilalţi, cu frumuseţe de firmă de bărbier.
305
    în romanul acesta sînt cîteva tipuri de oameni cumsecade, de pildă, secretarul de redacţie Boisrenard şi d. de Marelle. Şi aceşti oameni, din tot romanul, sînt aceia care îs pîrliţi — iertaţi expresia ■—■ în toate împrejurările.
    Asupra lor se împrăştie un uşor aer de comicitate, întocmai ca şi în viaţă, urude oamenii de treabă sînt, din punct de vedere comun, „pierduţi şi ridiculi“.
    Aceste figuri abia apar în roman, Maupassant nu stăruie asupra lor ca asupra altora, ceea ce mie mi se pare de un efect artistic desăvîrşit, pentru că romanul devine, în adevăr, oglinda realităţii. Stendhal a zis că romanul e o oglindă purtată pretutindene şi în care se răsfrînge lumea. Nu înţelegeţi dară că oamenii de treabă, care nu se pun în evidenţă, care păzesc întotdeauna laturile, timizi, retraşi, nu înţelegeţi că aceştia vor fi răsfrînţi de oglindă, pe la marginea mulţimei, abia zăriţi, eschivîndu-se ?
    Uitîndu-ne la romanul ăsta, vezi viaţa : oamenii ticăloşi îţi ies înainte- în fiecare moment, te calcă pe picioare, ca Sabachevici al lui Gogol, te ghiontesc, iar cei de treabă trec tăcuţi şi repede.
    Dar poate lucrurile nu se petrec aşa cum ni le arată Maupassant, poate acest roman e opera unui mizantrop care, în plăcerea lui de a insulta, a creat o lume din propria-i închipuire !...
    Mai întăi, nici un scriitor mare nu creează din închipuire, nu face compoziţii de bacalaureat. Toţi scriu din observaţie. Ceea ce însă deosebeşte pe scriitori e chipul în care redau ceea ce au observat. Unul redă aşa încît ceea ce a produs poate să se întîmple în lume, iar altul ceva care nu se poate închipui c-ar putea exista. Aicea e şi deosebirea între naturalism şi idealism. Am să afirm ceva care va părea paradoxal, anume că realitatea învinge chiar pe scriitor, aşa î-ncît, vrînd-nevrînd, el o respectează în scrierile sale.
    De aceea se întâmplă adesea ca un scriitor, gîndind că prin opera sa dovedeşte o temă, zugrăveşte lucruri compromiţătoare pentru tema sa. Băgaţi de samă că vorbesc de scriitori mari! Şi, întemeiat pe aceasta, susţin a priori că Maupassant a trebuit să redea realitatea. Dar cetiţi romanul, comparaţi cu ceea ce ştiţi şi vă veţi încredinţa că e purul adevăr.
306
^ Dar mai e ceva. Deşi fiecare scriitor ne dă viaţa reală, totuşi vedem atîta deosebire între operele lor chiar cînd au acelaşi subiect. Aceasta vine de acolo că un scriitor nu e un aparat fotografic. El dă realitatea, nu cum va fi fiind ea în sine, ci cum se oglindeşte în mintea sa. Scriitorul e un om şi fiecare om e o lume. Altă impresie îmi face mie un apus de soare şi alta dumi-tale. Şi eu şi dumneata, dacă vom fi artişti, vom descrie exact apusul de soare, sugestiv, real, dăr cetitorul va mai vedea încă ceva, dincolo de descriere, acel ceva e sufletul meu şi al .dumitâle, e chipul în care e pus în mişcare sufletul meu şi al d-tale de acel ceva egal în afară şi totuna de real descris, apusul de soare.
    Cu atîta mai mult cînd e vorba de descrierea unor fenomene sociale. Unul le va vedea cu ochi simpatici, altul cu ochi antipatici. în Bel-Ami, Maupassant vede cu ochi răi, cu greaţă, cum d-na de Marelle îşi înşală bărbatul, în Tare ca moartea vede cu ochi buni, ori măcar. nepăsători, cum d'-na de Guilleroy îşi înşală bărbatul. în amîndouă locurile totul e descris, analizat real, perfect, dar mutra ce o face Maupassant se deosebeşte : într-un loc se uită cu greaţă, în alt loc cu nepăsare. Această atitudine a scriitorului faţă cu opera sa e tendinţa în artă. Tolstoi o numeşte raportul moral între operă şi scriitor. Autorul tace, nu spune nimica, stă deoparte, dar noi cetitorii îl vedem acolo în colţul său dacă rî'de, plînge ori nu-i pasă.
    în Bel-Ami îl văd pe Maupassant plin de greaţă şi de ură faţă de turpitudinile descrise. De pildă. în toată cartea e vorba de relaţii sexuale, şi cartea nu e pornografică, o poţi ceti împreună cu sora d'umitale, pentru că autorul are, şi ne insuflă şi nouă, greaţă de faptele descrise.
    Scriitor absolutamente absent în opera sa nu se poate, pentru că scriitorul e un om, şi nici un om nu e absent faţă cu ceea ce e de faţă, faţă cu ceea ce vede, aude şi arată.
    Şi Maupassant, avînd şi inspirîndu-ne şi nouă dezgust faţă cu cele descrise, romanul său e moral, respiră o tendinţă sănătoasă, e un fier roş cu care eh arde în carne vie această pătură socială destrăbălată, fără ideal, fără nimica sfînt.
307
    Ca talent artistic-... eu să-l laud pe el ? Dar există pe cît ştiu vreun critic care să nu-1 recunoască printre maeştrii desăvîrşiţi ? Brunetiere zice că acesta, încaltea, ştie ce are de zis şi zice tocmai cît trebuie, nici mai mult, nici mai puţin. După Brandes, Maupassant, fără să fi renunţat la ceva din cele agonisite de vremea noastră, s-a întors la forma clasică, adecă la forma aceea care nu e nici mai îngustă nici mai largă decît fondul. Şi în adevăr, la el nu găseşti nici descripţii zadarnice, nici beţie de calificative. Dimpotrivă, el descrie, cum zice Brandes, cu părţile principale ale propoziţiei : substantiv şi verb.
    El nu ne spune, el ne arată : dizolvă psihologia în acţiune. Şi cîtă evocare de viaţă ! Tipurile lui trăiesc, există, sînt vii, şi, după ce sfârşeşti romanul, suma oamenilor cunoscuţi ţi s-a mărit. Pe lîngă gazda mea, prietenul X, domnul cutare din strada mea, fostul meu profesor de latineşte şi toţi cunoscuţii de demult, eu mai cunosc acuma şi pe Duroy, d-na Forestier, Walter etc. El are trăsături care se apropie de Tolstoi şi care te izbesc prin impresia de realitate ce ţi-o dau. Mai tîrziu, Maupassant s-a apropiat de maniera lui Bourget, a devenit mai rafinat, mai „psiholog1*. Dar prefer pe Maupassant din Bel-Ami, pe Maupassant cel voinic, pe omul care în stil, ca şi în înfăţişare, a fost mare, musculos, bărbătos şi plin de neastîmpăr.
    Două vorbe despre traducere.
    Desigur că e mult, mult mai prejos de original — fără modestie. Dacă mi-aş închipui dimpotrivă, aş dovedi că nu pricep pe Maupassant.
    Ca să traduci trebuie să cunoşti bine amîndouă limbile. Să ai oarecare simţ artistic, nu strică nici mult. Să se asemene întrucîtva viaţa amînduror popoare. De unde mai urmează şi faptul următor : să ai în limba în care traduci cuvinte pentru noţiunile din limba din care traduci.
    Dar limba noastră e lipsită de o mulţime de cuvinte pentru noţiuni generale. Noi n-avem ouvînt pentru noţiunea materie. Şi, apoi, cîte noţiuni există în mintea unui popor fără să aibă şi cuvintele lor. Apoi limba noastră e foarte săracă în cuvinte pentru discuţia rafi-
308
nată, de salon, cu două înţelesuri, pentru că la noi în saloane se vorbeşte franţuzeşte, odinioară greceşte. îmi ad'Qc aminte că d. A. D. Xenopol spunea într-o confe-renţă că pricina pentru care n-avem roman e lipsa de limbă rafinată. Nu cred asta, dar e ceva în părerea d~sale.
    în sfârşit, trebuie să declar că, de multe ori, în dialog, am păstrat neologisme pentru că oamenii de la noi, din stratul descris db Maupassant, vorbesc aproape franţuzeşte. Aşa, am pus cuvîntul pardon în loc de iertaţi, eînd am simţit că individul care vorbea n-ar fi putut în realitate spune iertaţi. Să nu se înţeleagă însă că aş pune stîngăciile mele în spinarea limbei române.
1896
                   CURENTUL NOU
                                 Situaţie gravă
    In Rusia edificiul se darmă şi grozava anarhie creşte pe fiecare zi, luând proporţii înspăimântătoare. Dar la noi e linişte, prea mare linişte poate, dar starea din Rusia ne interesează direct.
    Noi ne învecinăm pe toată linia Prutului cu ţara aceasta şi de aici rezultă pentru noi două probleme grave.
    Prima. O răscoală a ţărănimii moldovene din Basarabia pe alocurea a şi început — nu poate să nu aducă după sine o răscoală agrară în Moldova, care ar avea ca ţintă concretă pe antipaticul tip al arendaşului, căruia boierimea degenerată i-a dat moşiile în exploatare. In cazul acesta guvernul ar fi silit să împuşte pe ţărani, pentru a apăra pe arendaşi.
    A doua. Din cauză că cele cinci milioane de evrei din Rusia sînt aşezate mai ales la graniţele occidentale ale imperiului, cei mai mulţi vcr căuta să fugă în Moldova. Deja vin în aşa număr, că până la primăvară vom avea cel puţin 100 000 de evrei în Moldova. A-i opri nu se poate, nu numai din umanitarism, dar pentru că, cu voia ori fără voia noastră, ei tot vor veni, căci n-au ce face alta. Nu sîntem antisemiţi. Sîntem dintre aceia cari socotim că existenţa într-o ţară a unei mase de cetăţeni fără drepturi e o dovadă de o adîncă boală socială. Dar chestia evreiască este deja o chestie grozavă şi pentru noi şi pentru evrei şi socotim că dacă s-ar înmulţi numărul lor încă cu 100 000 în Moldova, unde deja sînt prea mulţi, Moldova ar ajunge să fie compusă din o clasă de ppliticiani şi slujbaşi, din o clasă mijlocie străină şi fără drepturi şi din o clasă — departe, în fund — în mizerie şi întuneric — de ţărani care să suporte pe
310
celelalte două, o ţară menită pieirei. Şi ar fi rău şi pentru evrei, căci chestia lor s-ar învenina şi mai mult şi rezolvarea sănătoasă a ei s-ar îndepărta şi mai tare.
    Ce gîndesc oamenii noştri politici că trebuie făcut pentru a evita înăbuşirea în sînge a răscoalelor agrare, invaziunea evreilor şi înveninarea chestiei evreieşti ?
                                                Curentul nou, an. I, nr. 2, 15 decembrie 1905.
                VIAŢA ROMÂNEASCĂ ŞI MOMENTUL
                                     „Convorbiri“
                                       (1 februarie)
    Alegem din Revista critică următoarea notiţă în care parcă-parcă tot gravitatea criticului e mai nostimă decît opera criticată : „Ma lasă sub cerul albastru de Riria (Românul literar, VI, 1, 7 ian. 1907). Autoarea vrea să-şi exprime dragostea pentru iubitul ei, dar la aceasta n-o ajută nici concepţia, care e lipsită de delicateţea ce se cere de la o poetă («Iar pieptu-ţi de pieptu-mi s-atingi / Prin stavila sprintenii rochii / Din braţu-mi să fugi.- / Cu gînd ca mai mult să te-apropii»), nici mai cu seamă stilul, care e plin de improprietatea figurilor («...grumazul prins sub scutul cosiţii»). Nu mai punem la socoteală monotonia armoniei şi lipsa de energie şi relief...44
    Ce „relief44, domnule Dragomirescu ?
    Acelaşi critic, conştient de importanţa „verbului său44, zice aiurea :
    „Senzualismul simţirii şi naturalismul impresiunilor ce caracterizează concepţia lui Sadoveanu sînt două însuşiri care au dat dreptate unor critici sinceri, dar cu sfera estetică prea strimtă, să-i conteste orişice merit literar ; şi desigur că aceia se vor fi bucurând văzînd că mai sînt şi alţii — şi nu cei din urmă — care cugetă ca ei. Pe de altă parte, relevarea acestor d'efecte din partea mea trebuie să fi neliniştit mult pe aceia care ştiu că în Literatura modernă, publicată din anul acesta, am arătat pe Sadoveanu ea pe «cea mai puternică imaginaţie epică» din literatura noastră. Să nu se bucure nici unii şi nici ceilalţi să nu se neliniştească...44
    Preeauţiunile d-lui Dragomirescu ne amintesc pe stolerul Snug, care, în Visul unei nopţi de vară (Shakes-peare), trebuind să joace rolul leului (din Piram şi Tisbe), se teme şi el, sărmanul, ca nu cumva să „neliniştească44 publicul prin cojocu-i ponosit, întors pe dos, cu care
312
1          voia să facă pe „leul44, şi, deci, se simte, şi el, dator
1          să dea explicaţii asigurătoare   :
;              „Frumoase dame..., aţi putea să vă înfioraţi şi să
j          tremuraţia de spaimă cînd un leu feroce urlă în ’ tur-
|          barea sa. Aflaţi dară că eu, Snug stolerul, nu sînt nici
l          un leu feroce, nici o leoaică etc.44
               „Un foarte blînd dobitoc şi cu conştiinţa onestă44, I          adăogă Teseu, ducele Atenei.
i              „Cel mai de treabă dobitoc pe care l-am văzut vreo-
            dată, prinţul meu44, răspunde Demetrius...
               P.S. Acelaşi critic, care e şi profesor de literatură şi autor de Poetică, vrea să convingă pe cetitorii săi că Homer, în Iliada sa' nu a redat, respectîndu-1, adevărul /          istoric ! ! !
'                                                   Viaţa românească, nr. 2, 1907.
I
/
„Convorbiri“
                                                  (martie)
                     Omul care se laudă, pe de o parte, că el reprezintă junimismul literar vechi, dar pe de alta, că ideile sînt ale sale şi nu ale altora, n-are să priceapă niciodată, acum lucrul este sigur, că... dar n-are să priceapă mai multe lucruri, şi trebuie să i le servim în ordine. Aşadar, n-are să priceapă : 1. Că Iliada este o epopee populară care, prin definiţie, nu respectă şi nu i se cere să respecte — ci din contră ! — adevărul istoric. 2. Că meritul, din acest punct de vedere, al unei epopei e de a reda viaţa contemporană autorului : în Iliada vedem viaţa de pe cînd s-a alcătuit epopeea. 3. Că dacă pe vremea lui Homer ar fi existat ştiinţa istorică şi s-ar fi ştiut ce a fost în adevăr, şi dacă Homer ar fi pretins că zugrăveşte (ca Flaubert în Salammbo) adevărul —, atunci Iliada ar fi apărut „cetitorului46 o operă hibridă.
                 4.  Că azi, într-o nuvelă ori roman, autorul trebuie —şi i-o cerem cu tărie — să imiteze realitatea, deci şi realitatea de altădată, istorică, şi că atunci cînd n-o respec-tează, sîntem nemulţumiţi. 5. Că dacă se poate reconstitui exteriorul, de la casă şi haină pănă la obiceiuri, sufletul nu se poate reconstitui. 6. Că la noi lucrul e greu de tot ; lipsa de opere beletristice din veacurile trecute, de memorii, de scrisori de pe atunci, te opreşte să gî-ceşti psihologia acelor oameni. 7. Că atunci eşti nevoit să zugrăveşti ţărani din judeţul Suceava, de azi, şi să-i pui în mediul (dacă-1 poţi şi pe acesta măcar reconstitui !) de la 1500, adică să faci o operă hibridă ! 8. Că în asemenea caz, eu care cunosc pe ţăranul din Suceava, îl văd pe acesta de azi, pus în alt mediu, pe cînd eu ştiu că ţăranul de-atunei trebuie să fi fost altfel! 9. Că, dacă autorul se fereşte de a zugrăvi pe singurul ţăran ce l-a văzut, pe cel de azi, — atunci începe să ne zugră-
314
             vească pe ţăran din propria-i fantazie, ca să corespundă cu mediul de la 1500, şi atunci face o operă falşă ! 10. Că aceste idei „nu sînt ale mele“, ci ale tuturora — vezi Taine despre Racine, deşi se contrazice pănă la un punct, cînd vorbeşte de Shakespeare; Brunetiere despre Balzac etc. 11. Că în ceea ce spunem nu se ascunde o concepţie morală, ci una curat estetică etc., etc.
                                           Viaţa românească, nr. 3, 1907.
)
„Convorbiri“
                                                     (1 april)
                     D. M. Dragomirescu, îndoindu-se de puterea fascina-toare a geniului său — ceea ce dovedeşte că grandomania sa nu e sinceră — prezintă contemporanilor săi un certificat emanat de la d. P. P. Negulescu... Sunt la-crimae rerum!... în ultimul număr al Convorbirilor (april-mai), d. Dragomirescu răspunde d-lui Ibrăileanu. D. Dragomirescu susţine că artistului nu i se poate cere „imitarea realităţei44. D. Dragomirescu confundă „imitarea44 cu copiarea. A cetit d. Dragomirescu Le Roman naturaliste al lui Brunetiere ? Desigur ! Atunci ştie că Brunetiere a fost cel mai mare duşman al naturalismului, care pretindea că copiază realitatea. A mai cetit d. Dragomirescu pe H. de Balzac al aceluiaşi Brunetiere ? Probabil ! Atunci a văzut că Brunetiere laudă pe Balzac pentru că a „imitat realitatea44, imitare pe care o consideră ca cea mai mare datorie a romancierului. A copia, domnule Dragomirescu, e a... copia, a imita este a crea conform cu extrase dintr-un caiet al regretatului ; realitatea ! Cugetă puţin şi vei pricepe.
                                                           Viaţa românească, nr. 4, 1907.
316
„Convorbiri“
   (april-mai)
    Ilustrul critic „dovedeşte44 (el tratează... more geometrico) că „materialul44 lui Sadoveanu e „vulgar44 şi „senzual44, dar concepţia lui e sublimă. Ca dovadă de „material vulgar44 începe cu un „material44 care „are, totuşi, o înaltă eflorescenţi sufletească, ce înalţă etc.44... Ilustrul critic combate pe cineva care ar fi spus că opera lui Sadoveanu întrupează sentimentul fatalităţii...              El
opune „sentimentul... existenţei"... Dar, încolo, criticul uită ce a spus şi vorbeşte cetitorilor săi de diferite tipuri „minate44 de „puterea fatalităţii"... Dealtmintrelea, este ştiut că... „uitarea este o condiţie a memoriei44, vezi Ribot : Les maladies de la memoire. Criticul îndeplineşte bine această condiţie. Criticul nu poate admite această fatalitate în opera lui Sadoveanu, pentru că, zice el, Sadoveanu „nu e poet dramatic, nici măcar epic, ci liric<( ! Bietul critic ! Iar a uitat că acum cîteva luni, într-o carte didactică, apoi în Convorbirile sale, a afirmat că „Sadoveanu e cel mai mare poet epic din cîţi am avut44 !... Ori şi-a schimbat părerea în april trecut? Ilustrul critic a devenit, în primăvara aceasta, tenden-ţionist! El reproşează lui Sadoveanu că zugrăveşte simpatic pe imoralul Niculiţă din Păcat boieresc (şi criticul se declara astă-toamnă că e elev al d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu !) Apoi, dacă reproşezi lui Sadoveanu că aruncă simpatie asupra unui tip imoral, pentru ce reproşezi „criticului ieşan44 că a fost „jignit44 de lumina simpatică în care e pus boierul imoral din Moarta ? Căci acel boier nu simte nici o remuşcare că a înşelat pe bunul şi naivul Chehaia Neculai ? Ilustrul critic a devenit — ori a fost — pudic ca o fată mare. în Zîna lacului un tînăr sărută pe o fată : ei bine, criticul pudibond îşi dă o infinită muncă să scuzeze pe Sadoveanu d'e această „brutalitate44. Fiindcă era noapte, lună, iaz (decor poe-
317
tic), fiindcă au trecut 50 de ani de la consumarea infamiei... criticul îl absolvă pe Sadoveanu... Criticul stabileşte, dealtmintrelea, deosebite termene de prescripţie ; aşa 10 ani nu-i ajung; se pare că trebuie să treacă minimum 15 ani, pentru ca o „brutalitate44 să se „înalţe44 şi să se „idealizeze44. Un pasaj admirabil ca fineţe de analiză şi de discernământ e acela unde marele critic arată meritul lui Sadoveanu de a fi rămas independent faţă cu Caragiale, căci, cu mai puţin talent, Moarta putea fi o pastişare a Scrisorii pierdute ori a Nopţii furtunoase...
    Autorul încheie cu speranţa că, în urma studiului său asupra lui Sadoveanu, cetitorul va găsi în nuvelele acestui scriitor „un farmec mult mai clar (te va pedepsi Dumnezeu, sînt sigur, pentru această împerechere «brutală» de cuvinte), şi mai puternic decît cel pe care îl va fi gustat pănă acuma. Şi în aceasta va fi comptat şi serviciul pe care această critică îl va fi făcut gustului pentru literatură44, încheie ilustrul...
    Nu te indigna, nici nu te îngriji, cetitorule ! Nu te indigna, căci nici el nu crede în ceea ce spune. Am mai spus-o : grandomania sa nu e sinceră. Şi deci nici nu te îngriji dacă ţii la dînsul: o grandomanie afectată nu e un simptom primejdios.
    Pseudo-pacientul isprăveşte : „După un serviciu făcut cetitorilor, trebuie să ne gîndim şi la scriitor44, căruia îi făgăduieşte cîteva lecţii şi, în sfîrşit, iscăleşte : Mihail Dragomirescu.
                                                                 Viaţa românească, nr. 5, 1907.
„Convorbiri“
                                                         (1 iulie)
    Cel mai mare critic român din veacul al XlX-lea şi al XX-lea nu pricepe articolele pe care le „critică4*, dar nu le pricepe deloc. Cetitorul, pe care-1 interesează această însuşire „maîtresse44 a celebrului critic, să compare articolul d-lui C. Botez şi să vedem dacă nu vei rectifica cele ce ai spus despre „greşelile44 d-lui Botez : de a confunda versurile iambice cu cele trohaice, de a număra rău silabele etc... Ceteşte şi mărturiseşte sincer, cu mina pe conştiinţă, căci te va judeca şi Dumnezeu şi posteritatea !
    Pentru în lumea dreptăţii, „o pată pe personalitatea lui Brăteseu-Voineşti şi Dragoslav mai mare decît Creangă44 te va osîndi Cel de sus, fără nici o îndoială. Noi depunem o lacrimă anticipativă.
                                                              Viaţa românească, nr. 7, 1907.
319
                                    „Viitorul social“
                                      nr. 2 (septembrie)
    Acest număr e cu mult mai mic ca cel dintâi, numai de 80 pagini. D. dr. C. Racovski îşi publică al doilea articol în Chestia agrară. După ce critică toate proiectele de reformă, autorul susţine că singurul mijloc eficace de a veni în ajutorul ţărănimii ar fi exproprierea silită a marilor proprietari. în adevăr, foarte eficace. Din nenorocire, d. dr. Racovski nu ne arată şi care ar fi mijlocul, in situaţiunea concretă a ţării, de a ajunge la această soluţiune. Să admitem că soluţiunea aceasta e ideală, dar nici autorul nu va tăgădui că în urma celor petrecute ne trebuie o soluţiune grabnică, întrucît ţăranii, în îndărătnicia lor, ce are darul totdeauna să supere pe soeial-democraţi, nu vreau să rabde de foame mulţumindu-se deocamdată cu promisiunea unei solu-ţiuni fie şi ideale într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat şi fără să li se aducă vro uşurare imediată ; ei vor preferi o soluţiune şi mai puţin ideală, care, pe lingă că e realizabilă îndată, le poate da puterea de a trăi mai omeneşte, în aşteptarea soluţiunilor „mai ideale44...
    Vecinica jertfire a realităţii pe altarul formulelor...
    Dări de seamă asupra congresului din Stuttgart.
    D-şoara dr. E. Arbore scrie despre Tuberculoza pulmonară în- clasa muncitoare din ţara noastră.
    D. D. Voinov îşi isprăveşte aici studiul său interesant, început în nr. precedent al Convorbirilor literare, asupra evoluţiunii darwinismului, sub titlul Dovezile.
    La „Cronica44 găsim şi o polemică împotriva noastră, într-un ton foarte acru şi sub titlul Răspuns la „Viaţa româneascăînsuşi acest ton, pe Hngă consideraţiunile de ordine gramaticală, ne-ar putea determina să nu mai răspundem la Viitorul social. Dar şi în fond nu avem ce
320
răspunde. In adevăr, ni se impută în fond că 1. N-am înţeles adâncimile d-lui Sion; 2. Am falşificat textul scripturilor ; 3. Nu cunoaştem socialismul; 4. Adunăm citaţii de... frica d-lor; 5. Ar trebui să avem mai întăi altă conduită politică pentru ca să avem dreptul de a vorbi despre domniile-lor;       6. „Elanul de sentimenta-
lism44 al nostru nu-i înoîntă pe domniile lor, cînd îşi aduc aminte „de persiflări — din primele numere ale Vieţii româneşti la adresa proletariatului de pe malul Bahlu-iului44 etc.
    Ce se poate spune la toate acestea ? Decît doar să-i poftim să recitească „primele numere44, ca şi cel din urmă, ca să se convingă că persiflările nu excludeau „elanul de sentimentalism44, chiar atunci, cum şi astăzi elanul nu exclude „persiflările44...
    Pardon ! Trebuie să relevăm un punct. La arătările noastre că, după programul d-lui Sion, acţiunea politică se reduce la „sprijinul capitalismului44, ni se invoacă necesitatea luptei economice împotriva capitalismului. Fie ! Dar lupta economică, singură, nu poate servi de obiect unui partid politic, cum e cel social-democrat. Dovadă : în Anglia lupta economică a dat rezultate strălucite fără nici o legătură cu acţiunea. politică, dar să ni se arate un partid politic care să-şi mărginească acţiunea la o luptă economică.
    Deci, ca luptă politică rămîne în realitate tot numai „sprijinul capitalismului44, şi, cum am presupus că acest sprijin se va urmări prin protecţionism extrem, afară de motive de text, pentru simplul cuvînt că nu vedem cum altfel ar putea un partid politic să sprijine dezvoltarea industriei capitaliste la noi.
    Am ruga chiar pe Viitorul social să ne spună dacă a descoperit alt mijloc.
                                                                  . Viaţa românească, nr. 9, 1907.
„Convorbiri“
  (1 octombrie)
    Nemuritorul critic al cărui cuvînt îl aşteaptă, bimen-suăl, o ţară întreagă a ridicat iarăşi o lespede pe soclul ce pregăteşte viitorului său monument. Simţindu-se dator să-şi exprime a doua oară „părerile-i critice^ asupra nuvelei d-'lui Brătescu-Voineşti în lumea dreptăţii, dar neavînd deocamdată nici o idee critică la îndămînă, ilustrul nostru contemporan reeditează, fără să citeze izvorul, observaţiile pe care d. Maioreseu, într-un moment nefericit, le-a făcut asupra aceleiaşi nuvele şi asupra cărora discipolul, dacă n-ar sămăna cu fiul lui Noe, ar fi trebuit să arunce vălul uitării. Şi, deci, cunoscutele banalităţi : în provincie nu se poate ceti Spencer, nu se poate cînta Beethoven... Şi încă d. Maioreseu avea în favoarea sa circumstanţa atenuantă că niciodată nu s-a amestecat însuşi în Beethoven şi, pe lingă aceasta, că mjHşi mai cunoaşte ţara, care s-a schimbat mult de la 1860 încoace... Dar genialul său discipol!... El care, fiindcă stă în Bucureşti, crede că are dreptul să-şi permită a vorbi de Wagner, de pictură şi chiar de literatură, ca de suburbia sa natală — ce circumstanţă atenuantă poate avea ?
    Un om care face parte din corporaţia fericită care se va bucura sigur de împărăţia cerurilor numai cînd e şi fudul are haz — a spus Caragiale, bineînţeles fără perifraze... Şi dacă veţi observa bine, ceea ce seduce la acest critic este infinitul său talent de a amesteca într-o justă proporţie cele două elemente din care, prin sinteză, cum ar zice el, rezultă acel haz !...
                                                              Viaţa românească, nr. 10, 1907.
322
„Convorbiri literare“
                                        (octombrie)
     D. Mehedinţi reeditează banalităţile spuse cu ceva mai multă coerenţă, trebuie s-o mărturisim, de d-nii O. Densusianu, M. Dragomirescu şi M. Rîmniceanu. Savantul geograf rie acuză că ne facem treburile politice prin literatura ce o publicăm. Dar, cum se întâmplă adesea, d. Mehedinţi poate nici n-ar fi băgat de samă atacurile noastre aduse „Frumosului44, deşi ne ceteşte revista, dacă un savant zoolog nu i-ar fi spus lucrul, asigurînd pe d. Mehedinţi că noi, ceştia de la Viaţa românească, „infectaţi de politicianism44, îi persecutăm Frumosul.
    . Apoi, dacă am fost demascaţi, facem mărturisiri complecte ; lucrurile stau aşa cum le spune d. Mehedinţi... D. Sadoveanu, sub pretext de Însemnările lui Neculai Manea, tratează chestia tocmelilor agricole ; d. Brătescu-Voineşti, sub pretext de Conu Alecu, tratează chestia monopolului alcoolului, iar în Contravenţie are curajul să trateze aproape pe faţă aceeaşi chestie; d. Goga, sub ridicolul pretext de O rază, tratează reforma judecătorilor de ocol.
    Ba, putem face oarecare destăinuiri de un caracter şi mai... redacţional. In preziua convocării comisiilor parlamentare, guvernul avînd nevoie de „literatură44 în sprijinul reformelor sale, secretarul nostru de redacţie a comandat d-lui Sadoveanu Un cal ş-un om, d-lui Bră-tescu-Voineşti, Inimă de tată şi dLlui Goga, Fecunditas. Ei s-au executat, ş-acuma pot tuna amicii politici ai d-lui Mehedinţi cît le place, partidul liberal zâmbeşte... Guvernul le opune Un cal ş-un om !
    Dar noi, pe lingă colectivişti, sîntem, cum se ştie, şi jidano-socialisto-internaţionalişti, şi, deoarece am intrat pe calea mărturisirilor, de ce n-am mărturisi că Legenda funigeilor ne-a fost comandată de „tovarăşul44 Bebel ?
323
    Şi cine nu ştie istoria poeziei d-lui Vlăhuţă 1907, despre care vorbeşte şi d. Mehedinţi ? D. Stere, voind să ajungă sfetnic al majestăţii sale şi ştiind că regele este antidinastic, a comandat d-lui Vlăhuţă (prin telefonul Prefecturii de poliţie) poezia ştiută... Şi cum şi d. Vlăhuţă cugeta la un Bene-Merenti şi la o pensie viageră din caseta regelui, poetul-palatist s-a şi executat.
    Aşa se face „politica" cînd o pricepi bine ! Alţii — ce ? Au o bursă, o catedră, o diurnă, o carte didactică aprobată, iar o diurnă... mai ştim ce ? Mizerie goală... Dacă nu fac politică... ! ?
    Dar să vă mai dăm dovezi de „politicianismul" nostru, tot după d. Mehedinţi : colaboratorul nostru, d. Ibrăileanu; analizînd opera d-lui Brătescu-Voineşti, a făcut ipoteza că, după evoluţia de pănă acum a acestui scriitor, e posibil ca activitatea sa literară ulterioară să fie mai semnificativă şi mai revoluţionară... Apoi ce voiţi mai multă „politică" ! Şi încă ce politică ! Anarhistă ! De data aceasta d. Ibrăileanu făcea dizidenţă şi faţă cu d. Sturdza şi faţă cu Bebel... Dar — de ce să nu-1 denunţăm dacă a scăpat sagacităţii d-lui M. ? — şi d. Stere, acum un an, făcea anarhism cînd vorbea de opera revoluţionară a defunctului Ibsen... Şi, dacă d. Ibrăileanu chema pe d. Brătescu la clubul anarhist, d. Stere făcea propuneri identice defunctului Ibsen... Şi, fiindcă ne-am pus cu tot dinadinsul să dăm foc ţării, anunţăm că vom arunca în curînd o maşină infernală, căci posedăm în saltarele redacţiei noastre şi vom publica un articol asupra operei revoluţionare a dramaturgului Bernard Shaw. Aşteptăm pe „tovarăşul" Shaw la clubul nostru, a cărui deviză este, cum se ştie : „Ni Dieu, ni maître !"
    ...Căci de unde D-zeu să ştim noi că una-i politica şi alta literatura !
    Dar... să-l tratăm puţin mai în fond pe d. Mehedinţi. Crede acest domn cu tot dinadinsul că-şi va înşela puţinii săi cetitori ? Parcă revista noastră ar fi clandestină !... Dar ia să vorbim şi noi ceva, dacă a venit vorba de politică în literatură : d. Mehedinţi a moştenit Convorbirile literare şi, ca orice moştenitor, trebuie ca, dacă treaba e cinstită, pe lîngă beneficii, să aibă şi sarcinile moştenirii... Şi fiindcă d. Maiorescu n-a plătit cîteva datorii, e silit d. Mehedinţi să le plătească, dacă ţine ca afacerea să fie lichidată onorabil... Iată cam despre ce
324
este vorba : d. Maioreseu a spus că patriotismul n-are ce căuta în literatură, căci întreba d-sa : „Există un singur vers de patriotism francez în Racine, Cornerlle ?“ La aceasta d. G'herea i-a răspuns întrebindu-1 : „Dar în Hugo nu există ? Şi cîte ?44... Şi d. Maioreseu n-a răspuns, a rămas dator, iar d. Mehedinţi, dacă are pietate filială, să răspundă d-sa. D. Gherea a mai observat că d. Maioreseu, care spunea că patriotismul n-are ce căuta în poezie, a lăudat pe Alecsandri pentru că a cîntat „şovinismul44... D. Maioreseu n-a răspuns... Să plătească d. Mehedinţi şi această datorie ! D. Maioreseu a făcut un raport favorabil d-lui Goga pentru poeziile patriotice ale acestuia... Pentru ce a făcut acel raport favorabil dacă patriotismul n-are ce căuta în poezie ? Dar d. Maioreseu nu s-a explicat! Să plătească datoria ilustrul său moştenitor ! D. Maioreseu, detestînd „politica44 în literatură, n-a amintit în raportul său cele mai frumoase poezii ale lui Goga, Rugăciune şi Clăcaşii, dintre care a doua există în toate conştiinţele româneşti, dar a publicat în Convorbiri literare şi a lăudat Scrisoarea III a lui Emi-nescu, care e un pamflet împotriva partidului liberal... Să ne răspundă ilustrul moştenitor : satira lui Eminescu e sau nu „politică în literatură14 ? Şi dacă atacul împotriva unui partid nu e „politică44, atunci cântarea suferinţii celor „ofensaţi şi umiliţi44, ea, e politică ?
     Am somat odată pe gesticulatorul geograf să ne spună dacă ar fi publicat sau nu 1907, neîndoindu-ne un moment că răspunsul său n-ar fi afirmativ. Dar acum acest domn ne impută că am publicat această poezie. Vasăzică el n-ar fi publicat-o. Pentru ce ? Pentru că e mai slabă decît a colaboratorului său, d. Ciuehi ? Ori pentru ideile din ea ? Şi dacă pentru ideile din ea, atunci cine face „politică în literatură44 ? Noi, care publicăm orice poezie frumoasă, ori d. Mehedinţi care nu publică o poezie care nu cadrează cu ideile sale? Cine exclude unele poezii şi primeşte pe altele din cauza politicii ? Noi sau d-sa ? După „teorelele44 ce ilustrul geograf estetician dezvoltă în „articolul44 său, e clar că el n-ar fi publicat Noi vrem pămînt î Pentru ce ? Pentru că poezia e „revoluţionară44 ! Dar Scrisoarea III e „artă pură44 — pentru ce ? Apoi pentru ce... Pentru că e împotriva „revoluţionarilor44 !
                                                                                             325
    Să mai vorbim noi acuma despre cunoştinţele acestui geograf asupra criticei şi esteticei literare ? Apoi el e sigur că în „ţările cu cultură veche* (al căror reprezentant e la noi el) criticii şi esteticianii au căzut de mult de acord asupra concepţiilor asupra artei şi că concepţia care a triumfat acolo e aceea a d-lui Maiorescu... D. Mehedinţi crede că ultimul cuvânt în estetica şi critica literară e doctrina artei pentru artă, care domnea pe la 1860, în vremea d-lui Maiorescu. Apoi, se înşală amar, teoriile estetice ale d-lui Maiorescu sînt tot aşa de la ordinea zilei ca şi cele sociale ale d-lui Carp (guberniile etc !). Ilustrul geograf citează Revue des Deux Mondes pentru că nu ştie că acolo a scris pănă ieri Brunetiere, duşmanul străvechii concepţii pe care d-sa o crede contemporană, pentru că nu ştie că acolo scrie, ca cel mai însemnat colaborator, Melchior de Vogue, un apărător al tezismului în artă, pe care şi noi îl combatem (vezi „Cronica literară* din acest număr *). Ilustrul geograf citează o frază care i se pare mai sonoră, din Groethe, frază oare nu e în chestie — afară de aceea că din Goethe se pot cita fraze pe care nu le-ar gesticula geograful... Dar acest geograf, care se specializează acum în critică, publică, în acelaşi număr, un articol în care se spune că Sully Prudhomme este „gloria cea mai curată şi mai senină a poeziei*. Dar Sully Prudhomme a spus : „Poetul simte pe seama sa proprie speranţele, părerile de rău, avânturile de încredere sau de răzvrătire ale compatrioţilor săi, fie că e vorba d'e politică, de religie sau de orice alt interes moral, de ordin pozitiv ori transcendent* (Testament Poetique, Introduc-tion). Ce zice d. Mehedinţi ? Ce Abece, ce „Kebias* ** mai e şi această „cea mai curată şi cea mai senină glorie a poeziei* ! „Politică*, „răzvrătire* ! ! Apoi dacă Sully Prudhomme n-a trăit într-o „ţară de veche cultură* ! Dacă n-a fost discipolul d-lui Maiorescu ! Dacă a fost un politician ! Dacă n-a fost autor de cărţi de geografie de şcolile primare !
       * Se referă la articolul lui G. Ibrăileanu, Probleme literare ; o nouă concepţie asupra artei (v. Opere, 4, p. 204—211).
     ** în realitate, Cebes, filozof socratic din Theba, personaj în Fedon d,e Platon.
326
    A, ştim noi ce se ascunde sub aceste poze de apărători ai Frumosului (pe care nimene nu-1 primejduieşte, căci frica dv. e năzăreală curată !). Ştim noi ce înseamnă frica aceasta de „politică* ! (Ce-or fi înţelegînd ei prin această „politică* în nuvelele şi poeziile noastre ?) Dar, pe altă dată...
    Colaboratorul nostru d. Tzigara Samurcaş scrie o cronică artistică : Arta rusească la Paris...
    Un articol despre Leopardi, în care se laudă şi poezia... patriotică a marelui poet italian. (Cu voia d-lui Mehedinţi ?)
                                                                Viaţa românească, nr. 11, 1907.
                              „Convorbiri literare“
                                (decembrie şi ianuarie)
    D. Mehedinţi, care pornise un teribil asalt împotriva direcţiei revistei noastre, îşi concentrează acuma întrea-ga-i artilerie împotriva a două fraze ale unui colaborator al nostru (din care pe una o mutilează după cunoscutul sistem al d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu). Şi aceasta n-o face d. Mehedinţi deeît pentru a denunţa d-lu Haret lipsa de ştiinţă şi de pedagogie a colaboratorului nostru. Trecînd peste faptul că colaboratorul nostru a fost numit profesor în urma unui concurs prezidat de d. Maior eseu *, care l-a clasificat printre cei dintâi, admitem că colaboratorul nostru ar merita, cum vrea d. Mehedinţi, să fie scos din învăţământ, dar, totuşi, ne mirăm de confuzia pe care o face d. Mehedinţi între rolul său de director al C.l. şi între atribuţiile de membru în consiliul permanent al Instrucţiei, căci în decembrie încă nu demisionase din acel post. In orice caz, d. Mehedinţi atinge chestii foarte delicate, căci ia închi-puiţi-vă că ne-ar veni şi nouă gustul să intrăm în chestii „pedagogige44 şi am pune o întrebare, desigur indiscretă, şi anume : în virtutea cărui concurs, ori în virtutea căror opere ştiinţifice monumentale ocupă d. Mehedinţi catedra pe care o onorează cu ştiinţa sa ? în-tr-o notă a articolului din decembrie, d. Mehedinţi declară că are nevoie de un timp mai îndelungat ca să răspundă în privinţa celebrului „Kebias44 **, cît şi în privinţa „restului comentariilor şi întrebărilor provocate de articolul Politica şi literatură
    Am aşteptat, a trecut luna, a apărut fascicola de pe ianuarie a C.L şi d. Mehedinţi n-a răspuns nici în pri-
       * Examenul de capacitate al lui G. Ibrăileanu.
      ** Ortografie greşită a lui S. Mehedinţi pentru Cebes (vezi nota anterioară).
328
vinţa lui „Kebias*, nici la „întrebările şi comentariile* provocate de articolul d-sale.
    In schimb însă, d. Mehedinţi scrie un articol pe care, in stilul său întotdeauna înaripat, îl intitulează Americanism literar şi în care, în acelaşi stil, înjură pe toţi scriitorii români, afară de d-nii Bassarabescu şi Tutovea-nu, numindu-i „mercantili*, pentru că nu scriu gratuit la revista d-sale...
    Nu înţelegem doleanţele d-lui Mehedinţi : dacă scriitorii români (afară de d. Bassarabescu şi Tutoveanu) n-au nimic de spus din fundul sufletului lor, ci fac numai compoziţii pentru bani, atunci de ce atîta durere că ei nu scriu în revista d-sale ? Ce i-ar putea da ei d-lui Mehedinţi decît maculatură ?...
    Dar mai bine să ne folosim de articolul d-lui 'Mehedinţi pentru a continua psihologia literară asupra scrisului său, pe care am început-o în numărul trecut, tot in această rubrică : cetitorul şi-aduce aminte de acea „ispită* în care a căzut d. Mehedinţi de a caracteriza proza lui Qdobescu cu aceste cuvinte ale lui Horatius : Vt pictura poesis, „ispită* cu atît mai îndreptăţită, cu cît Odobescu, în chiar bucata analizată de d1. Mehedinţi, caracteriza cu aceste cuvinte proza lui Turgheniev...
    în articolul acesta nou, d. Mehedinţi, planînd deasupra literaturii americane cu aripi de condor, descopere un scriitor pe care, însoţindu-1 cu un epitet înaripat, îl numeşte „Samuel Klains (M. Twain)*... Cine să fie acest „Samuel Klains* ? Fără nici o îndoială că nu poate să fie Samuel Klain, contemporanul lui Şincai şi Maior... Dar dacă „M. Twain* (?) e cumva Mark Twain, cunoscutul umorist care nicidecum nu poate fi M. Twain, după cum Papălapte nu poate fi „P. Lapte*, atunci desigur că nu e vorba de blîndul călugăr de la Blaj, Samuel Klain, ci de scriitorul Samuel Clemens1. Departe însă de noi pretenţia că d. Mehedinţi n-ar cunoaşte opera scriitorului american, căci d. Maiorescu a tradus vreo două schiţe din el, alăturea cu cîteva din Bret Harţe, pe care, fireşte, d. Mehedinţi îl citează împreună cu
    1 Este cunoscut că Mark Twain (pe româneşte: însamnă două !) e un strigăt de comandă, pe care Samuel Clemens, fost marinar, şi l-a ales ca pseudonim.
„Samuel Klains44, scriindu-1 aproape corect („Bret Hart44, în loc de Bret Harţe).
    Şi, cu aceasta, fie-ne îngăduit — cum ar zice d. Mehedinţi, ... căci am ajuns să-l ştim pe de rost! —, fie-ne îngăduit să revenim la acel celebru „Kebias44, la Kebias din „platonicul dialog44 (expresie poetică pentru dialog a lui Platon)... Care „Kebias44, încă o dată ? Ce „Kebias44 ?
    D. Mehedinţi vorbea de acest nenorocit ca de o persoană foarte cunoscută d-sale : „Kebias e necesar, căci îi aduce aminte de Platon44 ; „Kebias va trăi cît va trăi şi Platon44 ; „Kebias44 în sus, „Kebias44 în jos... Dar cine e „Kebias ?... Este el sau ea o fiinţă pământeană ? Este închipuirea unui poet ? Este o pură fantasmagorie ? Cine este ?
    Vorba lui Iancu Văcărescu : „Fost-a, n-a fost, ori a fost vis / Acel... Costache Ghica ?“ *
                                                            Viaţa românească, nr. 1, 1908.
     * în poezia La mormîntul banului Ţării Româneşti şi general al Rusiei Costache Ghica.
                                       „Luceafărul“
                                                       (nr. 9 şi 10)
    Ancheta asupra „poporanismului^ continuă. Priveliştea e interesantă. De fiecare număr, unul sau doi cugetători. De data asta, un cugetător la două numere. Că e unul vast : e d. M. Dragomirescu, criticul obiectiv, care luptă pentru adevăr. Ce e poporanismul nu prea ştie bine d. Dragomirescu. Dar îl clasifică cu energie, cu înverşunare, cu entuziasm, cu frenezie : poporanism primitiv, poporanism temperamental, poporanism tendenţios, poporanism pozitiv, poporanism revoluţionar, poporanism artistic, poporanism colectiv, poporanism energetic, poporanism formal... Nici nu bănuieşte d. Dragomirescu ce umor sănătos are...
    In no. 10, d. Tăslăuanu publică un articol despre Noul episcop al Caransebeşului, dr. Miron Cristea, un bărbat înzestrat cu toate calităţile ce le poate dori un om. Reproducem, din acest articol, cuvintele spuse de dr. Miron Cristea în faţa altarului : „Făgăduiesc că credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura românească vor fi stele conducătoare ale activităţii mele. Şi nu mă voi abate nici în viitor de la calea cinstită de bun român şi de convinis ortodox.^ Se dau şi două ilustraţii, care înfăţişează pe părinţii noului episcop : un ţăran şi o ţărancă, în opinci. Ce mîndru trebui să fie dr. Miron Cristea de originea sa, care dovedeşte că tot ce este acum îşi datoreşte sie însuşi ! Şi ne gîndim ce ofensă arzătoare ar simţi că i se face un „ajuns“ de la noi din Regat, căruia o revistă i-ar scoate la iveală pe părinţii săi ţărani î La noi toţi au un ideal : să fie boieri, „elită socială^, şi să li se uite, să li se ierte pata : originea ţărănească, „mai-muţeascăw, cum zice d. Duiliu Zamfirescu.
                                                              Viaţa românească, nr. 4, 1910.
331
                               „Convorbiri literare“
                                      (septembrie)
    Răspunzînd la o notiţă a noastră dintr-un număr mai vechi, relativă la Memnon al lui Negruzzi *, pe care l-a. tipărit astă-primăvară în C.I., d. Lovinescu dovedeşte că nu e lipsit de oarecare îndămînare în strategia literară.
    Noi i-am fost dovedit pe larg, cu multe exemple, că nu stă în termeni tocmai buni cu gramatica, cu fonetica şi cu problema limbii literare. Aceasta, bazaţi pe consideraţiile ce le făcea d-sa în introducerea la textul lui Memnon. D. Lovinescu însă nu răspunde nimic la toate acestea. Dar — şi aici e strategia — d-sa răspunde la alte lucruri :
    1.    D-sa afirmă că l-am învinuit că, în transcrierea luii Memnon, a schimbat fonetismul din manuscris, literari-zîndu-1. De fapt, însă, noi nu numai că nu i-am adus nici o învinuire, dar l-am şi aprobat pentru această literarizare. Aşadar, d. Lovinescu şi-a pus toată nădejdea în lipsa de atenţie sau în lipsa de memorie a cetitorilor săi.
    2.    D-sa rîde cu mare poftă de afirmarea noastră că Memnon e un „arhiimportant monument de limbă“. Şi. dovedeşte că nu avem dreptate. Argumentele d-sale sînt : 1. Limba manuscrisului e de la 1833, numai cu trei ani mai veche de primele scrieri tipărite ale lui C. Negruzzi, aşadar nu e, din punctul de vedere al discuţiei, decît a mică operă ca toate celelalte ale lui C. Negruzi ; 2. Avem modele de limbă şi mai veche în Albina românească şi Curierul românesc; 3. Avem, la această dată (1833), o bogată literatură tipărită. Prin urmare, vrea să spună d. Lovinescu, cînd ai mii de mii de pagini de limbă a vremii aceleia, ce însemnătate mai pot avea cele 30 de pagini ale lui Memnon ?
     * Traducere prin intermediul versiunii greceşti a lui Evghenie Vulgaris a poemului lui Voltaire Memnon ou la Sagesse humaine.
332
     Acum să vedem strategia d-lui Lovinescu. D-sa tace cu o îndărătnică discreţie asupra unui lucru. Şi anume : limba lui Memnon nu e limba celorlalte opere ale lui Negruzzi, nici a Albinei româneşti, nici a Curierului românesc, nici a bogatei literaturi tipărite pe-atunci (ori mai înainte, ori mai pe urmă), pentru că şi celelalte opere ale lui Negruzzi, şi Curierul, şi Albina, şi toată literatura cealaltă tipărită sînt scrise în limba literară a vremii. Manuscrisele lui Memnon îpsă sînt scrise în limba vie pe care o vorbea clasa cultă din Iaşi. Mostre de această limbă sînt foarte rare. De aceea Memnon este un „arhiimportant monument de limbă44. Mostrele de natura aceasta nu ne satisfac numai o curiozitate, legitimă, bineînţeles, aceea de a afla cum vorbeau clasele culte din Moldova pe la 1830 (căci nu vorbeau nici ca ţăranii, nici ca ieşenii de uzi), ci ne mai arată şi distanţa dintre limba ce o vorbeau şi dintre aceea pe care o scriau moldovenii pe-atunci.
     In notiţa noastră la care „răspunde44 d. Lovinescu noi am spus pe larg toate aceste lucruri. D. Lovinescu însă nu le discută. Se face că nu le-a cetit. Şi repetă din nou ceea ce spusese în introducerea criticată de noi. Aceasta e strategia d-lui Lovinescu, care, şi aici, vrea să se folosească de lipsa de atenţie şi de memorie a cetitorilor săi, precum şi de eventuala lor ignorare a problemei limbii literare.
     Pe cine-1 interesează mai de aproape psihologia d-lui Lovinescu şi a întregii specii pe care d-sa o caracterizează să cetească Viaţa românească, 1911, p. 465, şi Convorbiri literare, septembrie 1911, p. 1061... Şi apoi să admire sumeţia cu care d. Lovinescu ne face pe noi „începători în ale filologiei44. Adică, d-sa, omul îmbătrînit în filologia română !
     D. Lovinescu ţine aşa de mult să aibă un trecut în această filologie, încît, într-un articol despre d. Ortiz. din acelaşi număr de pe septembrie al CI., d-sa se prenumără printre aceia „ce ne ocupam mai demult cu cercetări de literatură naţională44 — nu numai de doi ani, ca d. Ramiro Ortiz...
     Cu toate acestea, nu sînt mai mult de doi ani de cînd Eliade Rădulescu i s-a arătat în vis d-lui Lovinescu, con-jurîndu-1 să se ocupe eu „cercetări de literatură naţională44, în urma cărui eveniment d-sa s-a apucat, în adevăr, să
333
rezumeze, amplificîndu-le totuşi, articolele d-lui Bogdan-Duică despre Grigore Alexandrescu.
    Şi apropo. Murit-a oare d. Bogdan-Duică ? Şi murit-a fără testament în regulă ? Căci, iată, clironomii se bat de la moştenire. în acelaşi articol despre d. Ortiz, d. Lovi-nescu susţine că „descoperirea44 d-lui Ortiz, cum că Potopul lui Negruzzi e o traducere după Gessner, a făcut-o şi d-sa intr-un volum inedit încă. Dar Noua revistă română, unde scrie d. Ortiz, veghează. Şi Noua revistă română îl ia pe d. Lovineseu subţire de tot cu „descoperirea44 „inedită44.
    Vasăzică luptă în regulă... de la moştenirea d-lui Bogdan-Duică. în adevăr, acela care a făcut „descoperirea44 asta mare este d. Duică, şi ceea ce este uluitor în tot procesul acesta de moştenire este că d. Lovineseu însuşi spune în articolul său că descoperirea e a d-lui Duică !
    Dar lucrul e aşa de extraordinar, îneît, neîncrezători în puterea noastră de interpretare, punem în faţa cetitorilor noştri însuşi textul d-lui Lovineseu : „D. Bogdan-Duică, într-un articol din Convorbiri (XXXV, p. 171), arătase că Potopul lui Negruzzi e mai mult decît o imitaţie, ci (acest ci e al d-lui Lovineseu) aproape chiar o traducere a unei poezii a lui Gessner intitulată Ein Gemălde aus der Sundflut. D. I. N. Apostolescu în Ulnjluence des romantiques sur la poesie roumaine (p. 159) susţine însă că Negruzzi nu cunoştea pe Gessner şi că poezia sa Potopul e o imitaţie după poemul Le deluge al lui Alfred de Vigny, care, la rîndul lui, poate să se fi inspirat după Gessner. (Bravo d-lui Apostolescu !)
    D. Ramiro Ortiz, reluînd părerea d-lui Bogdan-Duică, o dovedeşte biruitor prin proba punerii pe două coloane. Poezia lui Negruzzi e deci o imitaţie şi o traducere a poemului lui Gessner, şi nu a lui Vigny ; dealtminteri,, aceasta e încheierea la care am ajuns şi eu în volumul meu încă inedit asupra lui Negruzzi.44
    Aşteptăm să vedem cine va rămânea stăpîn pe „descoperire44. Probabil că d. Lovineseu, căruia, pe cît se vede, d. Duică i s-a dat danie.
                                                                 Viaţa românească, nr. 9, 1911.
334
                                          „Luceafărul“
                                            (septembrie)
    Aflăm din revista sibiană că d. O. Densusianu vrea să ne facă un proces la fel cu acela pe care-1 face Noua revistă română d-lui Lovineseu. N-am putut găsi revista d-lui Densusianu în care ne învinuieşte de deturnare de „descoperiri44, dar din cele spuse de Luceafărul vedem că d. Densusianu îşi revendică paternitatea „descoperirii44 că înainte de d. Maiorescu au mai luptat şi alţii in Moldova împotriva latiniştilor, franţuziţilor şi imitatorilor. Dacă d. Densusianu ţine să se creadă că numai d-sa posedă Dacia literară, Propăşirea, România literară, Revista română, Albina Pindului, Foaia Societăţii literare etc., în care oricine poate constata faptul că latiniştii şi franţu-ziţii au fost criticaţi înainte de d. Maiorescu, îi concedem aceasta d-lui Densusianu. li lăsăm această „descoperire44 — sau, mai bine zis, i-am lăsa-o, mai ales că nu e cine ştie ce merit a găsi într-o revistă scrieri de acelaşi gen ca şi într-o altă revistă — a găsi în România literară din 1855, ori în Foaia Societăţii din 1868 scrieri în genul celor din Convorbiri literare din 1867 etc....
                Dar este şi aici un... Bogdan-Duică, ba încă mai mulţi.
    Se vede că unicul exemplar al României literare (revista critică cea mai însemnată înainte de Convorbiri), înainte de a fi proprietatea d-lui Densusianu, a fost proprietatea lui V. A. Ureehia, căci iată ce spunea defunctul istoric aici, în Iaşi, în 1890, la dezvelirea statuiei lui Asachi, unde am asistat cu toţii, împreună cu d. Ovid Densusianu :
    „Iaşii se pot lăuda că au dat în secolul acesta, în diferite rînduri, sănătoasă direcţiune cultivării limbii române. Cine a uitat reacţiunea salutară contra stîlcirii limbii, sub pretext de purificare, reacţiune care-şi avu culminaţia în România literară a nemuritorului Vasile Alecsandri, reacţiune care apoi fu urmărită cu atîta tă-
335
rie şi ştiinţă de aşa-numita direcţie nouă etc.44 (Gheorghe Asachi, Bucureşti, 1890. Pagina 30.)
    Şi se mai vede că unicul exemplar al Albinei Pindu-lui şi acela al Foaiei Societăţii literare (şi acela al prefeţei volumului de poezii populare al lui G. Dem. Teodo-rescu), înainte de a fi proprietatea d-lui Densusianu, a fost proprietatea d-lui N. Pătraşcu, care, în volumul său din 1894 despre Vasile Alecsandri, pe care l-am cetit cu toţii, împreună cu d. O. Densusianu, zice :
    „Alecu Russo a fost adevăratul culegător conştient al poeziei populare. întors de la studii şi intrat în societatea română atît de împestriţată în sînge, moravuri şi deprinderi, în limbă şi sentimente, fu impresionat de această privelişte a societăţii. Căuta pe român şi nu-1 afla nicăiri. «Unde să găsim românismul, geniul acestei ţeri», striga el cu neliniştea unei minţi prevăzătoare şi a unei inimi patriotice.
    în dorinţa-i arzătoare căuta fără preget românismul în jurul lui, în saloane, în strade... Cînd, într-o zi, într-un iarmaroc, dete în sfîrşit de ceea ce voia el, adică de lumea neaoşă românească. Atunci «văd», zice dînsul...44 (Şi d. Pătraşcu citează frumoasa pagină din Poezia populară a lui Russo, în care e vorba de înstrăinarea sufletului românesc, a literaturii române, de naţionalizarea inspiraţiei şi a formei prin literatura poporului etc.)
    Aşadar, exemplarele unice ale d-lui Densusianu apar-ţinînd mai înainte altora, „descoperirea4* vechilor reviste (căci la asta se reduce „descoperirea44 în litigiu) se pierde în noaptea timpurilor...
    Dar chiar dacă unicele exemplare n-ar fi aparţinut altora mai înainte de d. Densusianu, tot am fi aflat despre vechea şcoală critică mai înainte de ilustrul articol al d-lui Densusianu din 1905 — căci d. Chendi şi d-ra Car-calechi au avut grija să publice în 1904 scrisorile lui Alecsandri, unde am cetit cu toţii fraze ca acestea ale lui Alecsandri :
    „Iată, iubite domnule Negruzzi, răspunsul meu la propunerea ce-mi faceţi de a fi colaboratorul Convorbirilor literare. Această publicare fiind sora României literare etc.44 (p. 28).
    „Iubite domnule Negruzzi. Am primit volumul Convorbirilor literare pe anul al II-lea şi mă grăbesc a-ţi
336
scrie, pentru a-ţi trimite mulţumirile mele. Acest volum, împreună cu fratele lui mai mare : nr. 1, au luat loc în biblioteca mea, alături cu România literară, şi aşteaptă pe ceilalţi fraţi, care se vor naşte în viitor.44 (p. 44)
    Ba încă aiurea (p. 3i3), directorul României literare, Alecsandri, reproşează, în 1868, Convorbirilor că nu se feresc destul de „elucubrăciunile44 şi „aberăciunile44 stricătorilor de limbă.
    Dacă pe lîngă unicele exemplare ale revistelor, d. Densusianu ar fi ascuns în beciurile sale şi scrisorile lui Alecsandri, tot ne-ar fi rămas Criticele d-lui Maiorescu, care zice în volumul I, p. 301 (ediţia Socec) că „direcţia nouă44 începe cu Alecsandri la 1860, iar în voi. II, p. 366, că :
    „V. Alecsandri, prin scrieri şi sfaturi orale, ne-a întărit în tendinţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese ca un izvor limpede din mintea poporului.44
    Iar dacă toate aceste izvoare ar fi fost desfiinţate de d. O. Densusianu, încă am fi avut la îndămînă bogata critică a lui C. Negruzzi, care a spus, pe scurt, tot ce a spus mai pe urmă „Junimea44, aşa că am putut să-l caracterizăm, într-un lung studiu, ca „primul junimist44 român. Iar scrierile lui C. Negruzzi (Proză şi Teatru) le avem în ediţia Socec, încă din 1873 — ediţie care n-a putut fi ascunsă în hrubele d-lui O. Densusianu.
    Şi tot în ediţia Socec şi-a publicat critica sa (Proza şi Teatru, 1875, 1876) şi V. Alecsandri, căruia i-am consacrat un articol şi mai lung, în care l-am caracterizat ca un „junimist patruzecioptist44. Şi nici cele cinci volume ale lui Alecsandri n-a putut să le pună d. Densusianu sub lăcată.
    Dar, încă o dată, dacă d-lui Densusianu îi face mare plăcere să fi „descoperit44 „descoperirile44 din Urechia, Pătraşcu, Alecsandri, Maiorescu etc. — fie, îi concedem, căci pe noi nu ne-a interesat să „descoperim44 America pentru a patrusprezecea oară, ci să arătăm rolul criticii în cultura unui popor ; să tratăm problema introducerii şi asimilării culturii străine ; să arătăm lipsa de temei a xenofobismului reacţionar; să dovedim (în cele cîteva pagini, singurele cîte am consacrat locului ce ocupă „Ju-
337
nimea44 în critica moldovenească) că „Junimea44 a fost condiţionată şi influenţată de precedesorii ei ; să arătăm ce a preocupat pe vechea critică moldovenească şi ce pe „Junimea44 ; să arătăm asemănările şi deosebirile dintre vechea şcoală şi „Junimea44 ; să găsim cauzele pentru care se deosebesc aceste două şcoli critice; să arătăm factorii culturii moldoveneşti ; să găsim cauzele pentru care apare în Moldova şi nu aiurea spiritul critic ; să arătăm fizionomia fiecărui critic ; să arătăm că toate manifestările intelectuale ale acestor critici au ca principiu generator atitudinea lor faţă cu problemele puse de momentul istoric şi de psihologia categoriei sociale ce o reprezentau ; să urmărim evoluţia criticii post-junimiste, a lui Eminescu şi a socialiştilor ; să cercetăm spiritul critic în Muntenia ; să arătăm corelaţia dintre problemele lingvistice, literare şi cele politice ; să introducem o nouă concepţie în istoria literară (fapt recunoscut de d. Bog-dan-Dudcă într-o dare de samă mai mult nefavorabilă *) etc., ete., etc.’ (Vezi volumul d-lui Ibrăileanu : Spiritul critic în cultura românească.)
    Prin urmare, tot lucruri deosebite de umila constatare a faptului că „Junimea44 a avut precedesori x, constatare făcută de Ureohia, de Alecsandri, de d. Maiorescu însuşi şi de... „plagiatorul44 lor d. O. Densusianu (cuvîntul e al d-sale şi, pe tema pe care se pune d-sa e plagiator, căci n-a spus alta şi nici mai mult decît precedesorii săi, — bineînţeles, afară de tonul d-isale acru, cînd nu vrea sâ recunoască că „Junimea44 a adus în critică puncte nouă de vedere şi cînd neagă d-lui Maiorescu bunul-gust literar).
                                          ★
    Şi acum cîteva rînduri pentru cetitorii noştri — căci cu d. Densusianu am isprăvit. * 1
      * G. Bogdan-Duică, Spiritul critic în cultura românească, în Luceafărul, VIII (1909), p. 535—536.
      1 Aşa de deosebite, încî.t d. lor ga a scris două lungi articole, ca să distrugă volumul d-lui Ibrăileanu ; aşa de deosebite, încît d. Xenopol a adus elogii autorului pentru „pătrunderea critică* şi pentru ,„eminenta lui calitate de-a te face să gîn-deşti* ; aşa de deosebite, încît d. Bogdan-Duică a găsit în acelaşi volum două capitole, despre Asachi şi Caragiale, care, a zis d-sa, sînt contribuţii însemnate pentru cunoaşterea şi priceperea acestor doi scriitori.
338
    Nu este adevărat cum am admis prin... ipoteză că în ţara românească există numai cîte un singur exemplar din România literară şi celelalte reviste vechi şi că aceste unice exemplare zac în tainiţele d-lui Densusianu. Există foarte multe alte exemplare. Anticarul Kuppermann şi anticarul Barasch au făcut mare haz de hazlia pretenţie a d-lui Densusianu, căci ei au vîndut o mulţime de exemplare din acele vechi reviste şi mai au încă de vînzare. Şi au făcut haz şi funcţionarii de la Biblioteca din Iaşi şi mulţi particulari din oraşul nostru. Şi, dacă ni se permite această mărturisire, am zîmbit şi noi, care am lucrat la dicţionarul d-lui Philippide şi care, mai înainte ca d. O. Densusianu să facă pe istoricul literar, am cetit, în ultimul deceniu al frumosului veac al 19-lea, aproape toată literatura veche românească, pe care am scos-o în fişe, — cetire care a dat putinţa unuia dintre noi să consacreze ciţiva ani studiului evoluţiei criticii moldoveneşti, studiu a cărui publicare era să aibă loc în 1903, în revista d-lui Găvănescul, Cultura română, unde a şi fost anunţat sub titlul de Cultura moldovenească, şi care, din anumite cauze, n-a văzut lumina zilei decît în 1905, cînd a început a se tipări în Curentul nou şi apoi, în continuare, în Viaţa românească.
    Uitam un lucru. Luceafărul spune că între Viaţa românească şi revista d-lui Densusianu se dă o luptă surdă în privinţa „primilor junimişti44. Ar putea Luceafărul să ne arate din partea Vieţii româneşti o singură frază, o singură aluzie în această privinţă, în ultimii patru ani ?
                                                               Viaţa românească, nr. 9, 1911.
                                     „Ţara nouă“
                                       (nr. 7 şi 8)
    D. M. Dragomirescu răspunde pe larg Vieţii româneşti pentru ce nu vrea „să revină iarăşi la... („...“ sînt ale d-sale, n.r.) puterea literară46.
    D. Dragomirescu are o meteahnă : e cam prezumţios. Această meteahnă inofensivă ne explică pentru ce d. Dragomirescu nici de data asta n-a putut observa la d-sa disproporţia amuzantă dintre arsenalul pe care îl întrebuinţează (ton grav, exuberanţă de argumente, duioşie, ironie etc.) şi obiectul discuţiei. (în articolul acesta obiectul discuţiei e chiar d-sa.)
    încă o dată : dacă d. Lovinescu ar afirma că poetul Stamatiad în lirica subiectivo-filozafico-descriptivă e mai mare decît poetul Davidescu, care prin excelenţă e un simbolisto-mizantropioo-diabolic, d. Dragomirescu ar fi în stare, prin metodul tri-clasificant al criticei dogmatico-impresionisto-psicologice, să scrie cu multă seriozitate trei articole ca să dovedească d-lui Lovinescu că se în-şală.
    Şi se mai miră d. Dragomirescu de ce îl regretăm ? De ce îl rechemăm să „revină iarăşi44 să reia... puterea literară ?
                 O, vin’ ! odorul meu nespus...
                 De ce nu vii tu ? Vină !
    Dar să lăsăm gluma. Cu toate marile defecte şi cu toate tartavinadele d-sale, d. Dragomirescu făcea sforţări să înţeleagă operele scriitorilor şi adesea reuşea să releve unele din calităţile şi defectele lor. Iată pentru ce l-am regretat şi-l regretăm.
                                                            Viaţa românească, nr. 4, 1912.
340
„Vieaţa nouă“
                                            (anul X, nr. 1)
    în sflrşit, am pus şi noi mina pe un număr al acestei reviste care apare de nouă ani!
    Chiar în acest număr, Vieaţa nouă vrea să polemizeze cu noi.
    într-o critică literară, cînd venise vorba de simbolişti, noi am scris : „Ştiam doar că aceşti domni clasează şi califică pe un scriitor numai după natura subiectelor sale. Ei nu se întreabă cum scrii, ci numai despre ce scrii.44
    La aceasta, Vieaţa nouă ne răspunde : „Cînd am afirmat vreodată că pe noi nu ne preocupă cum scrie cineva, ci numai despre ce scrie ?tt
    Asta e ca şi cum ai zice unui om „prostule44!, iar el ţi-ar răspunde: „Cînd am afirmat eu că sînt prost?!44
    Dar dacă Vieaţa nouă n-a afirmat pănă acum că clasează şi califică un scriitor numai după natura subiectelor sale, ea o afirmă chiar în acest număr. Iată :
    Galaction va ajunge „un scriitor de maturitate44 (!) atunci cînd „îşi va modifica arta compoziţiei44 (!) şi „cînd va şti să-şi selecţioneze subiectele tratate44 (adică să nu mai scrie despre ciobani, porcari etc.).
    Pe de altă parte, în toată această anemică recenzie despre Galaction e vorba necontenit numai de subiectele sale şi de stil (== vocabular. Vezi cronica noastră literară din no. 1, unde spuneam că, pe lîngă subiect, simboliştii te mai întreabă numai de vocabular : dacă scrii „pe radical44, cu neologisme, atunci oricum ai scrie eşti „artist44 ; dacă nu, — nu).
    Dar — ce să mai „polemizăm44 ?... Iată, de pildă, o frază :
    „Sînt pasagii în volumul acesta care prin coloritul plastic al stilului dau descrierilor o deosebită putere de sugestiune44.
341
    Pasagiile dau descrierilor putere de sugestiune ?... Pi-dosnic lucru î E ca şi cum ai spune : Apa dă căldurii, prin fierbinţeala arzătoare a focului, putere de opărire.
    Acesta e simbolismul, cînd face critică.
    Intr-un articol grandilocvent, sprijinit şi de o poezie, d. Densuşianu îşi culcă la pămînt, cu o voinicie nemaipomenită, toţi adversarii închipuiţi, arătîndu-ne triumful simbolismului pe care-1 susţine de 9 ani în revista d-sale.
    Sînt mişcătoare sacrificiile şi perseverenţa aceasta a d-lui Densusianu, care, în definitiv, trebuie s-o recunoaştem, n-a urmărit prin ele nici un fel de interes josnic, material.
    Dar ele au fost zadarnice. Simbolismul n-a dat literaturii noastre nici un scriitor mare. Acesta e un fapt, împotriva căruia toate vorbele şi atitudinile sînt de prisos.
    Simboliştii noştri ne-au făcut întotdeauna impresia că nu pot fecunda cu sufletul lor realitatea. De aceea, ei îşi autofecundează la infinit micul lor intelect, fără rezultat pozitiv.
    Dar n-au decît să dea acestui exerciţiu toată eleganţa inutilă de care-i ştim capabili, ei nu vor deştepta niciodată simpatia oamenilor întregi şi nici un alt interes decît acela al unui spectacol penibil.
    Dacă însă simbolismul, cu care- se laudă d. Densusianu, nu ne-a dat nici un scriitor de samă, în schimb el a introdus în moravurile literare şi în publicistica noastră o mentalitate detestabilă.
    Pentru poetaştrii simbolişti, înrăiţi de sterilitate sufletească, modestia şi buna-cuviinţa erau nişte cuvinte fără sens.
    Unii din ei uitaseră cu totul că mai sînt în această ţară oameni pentru care lipsa de modestie nu poate trece drept talent, nici impertinenţa de cafenea drept geniu.
    Fiecare versificator simbolistic se credea în drept să nesocotească cu glas pe toţi marii scriitori recunoscuţi. Pentru Obscuritatea Sa nu mai aveau nici o trecere, în publicistică, regulele de conduită ale muritorilor de rînd.
    N-am văzut oare pe un decadent scriind întruna numai despre El şi rudele sale — şi insultînd un critic mort de curînd ?... Altul, exasperat de nişte parodii care
342
i-au bagatelizat opera, n-â ajuns să-i facă sifilitici, în-tr-o revistă, pe autorii acelor parodii ?...
    Al treilea, scriind impresii din campanie, numai ca să facă pe „diabolicul44, a spus că un soldat român a băut vinul cu care el, poetul, se spălase pe picioare... Asta a găsit el să spună, asta l-a impresionat! Nu l-a mişcat nici entuziasmul plecării, nici pornirea colosală a unui neam spre sacrificiu, nici cel puţin suferinţele celor din jurul lui — dacă era un pesimist... în sufletul unui căţel, tot ar fi găsit un răsunet mai generos campania de astă-vară, decît în sufletul acestui poet.
    Suflet de poet ? Puah, ce murdărie !
    Acestea sînt rezultatele pozitive cu care d. Densusianu ar trebui să se laude în faţa contimporanilor.
                                                                 Viaţa românească, nr. 3, 1914.
                                   „Vieaţa nouă“
                                        (nr. 3)
    Povestea cu cucoşul roşu.
    O luăm de la capăt, pentru ultima oară. Vorbind o
dată de simboliştii noştri, între altele am relevat şi faptul că ei (se înţelege, atunci cînd fac sau gustă literatură, nu cînd emit „teorii44) confundă stilul cu vocabularul : le spuneam că Galaction, dacă nu putea să le placă prin subiectele lui, apoi nici cu stilul nu i-a putut prinde, ci numai cu vocabularul său plin de neologisme. Şi-i ironizam — că toată estetica simboliştilor români se poate reduce la formula : „a se scrie pe radical44. (Vezi „Cronica literară44 din V.r., 1914, nr. 1. *)
    în nr. trecut i-am ironizat din nou că ei confundă stilul cu vocabularul : „stil = vocabular44.
    Iată acum ce se scrie în Vieaţa nouă la adresa noastră : „în treacăt mai amintim că stilul e cu totul altceva decît vocabularul. în Viaţa românească se spune : stil = vocabular. Vocabularul e numai materialul de cuvinte, pe cînd stilul e chipul particular prin care un scriitor îmbinîndu-şi aceste cuvinte îşi exprimă cugetarea. Deosebirea aceasta se face şi în manualele de şcoală — le recomandăm colaboratorilor revistei ieşene.44
    Este lipsă de bună-credinţă sau de inteligenţă... Una din două trebuie să fie. Vieaţa nouă să aleagă pe aceea care i se pare mai convenabilă. Noi zicem să aleagă pe acea dintâi, ca să nu facă concurenţă Noii reviste române.
    Acum... parcă văd cum revista d-lui Densusianu o să ne întîmpine iar în nr. viitor : „...ni se oferă o contrasi-cere. Cînd am afirmat noi că confundăm stilul cu vocabularul ?... etc.44
    Dar să nu creadă că ne va mai prinde răspunzînd la asemenea „contrasiceri44.
                                                             Viaţa românească, nr. 4—5, 1914.
    * G. Galaction, Cu prilejul volumului ,,Bisericuţa din răzoare" {Opere, 2, p. 373—378).
344
„Vieaţa nouă“
                                                           (nr. 5)
    Am promis că nu vom mai răspunde „argumentelor44 Vieţii nouă. Ne ţinem de cuvînt. Relevăm numai probitatea cu care această revistă dă informaţii cetitorilor săi. Bizuindu-se pe aceia dintre ei care ne-au cetit, revista d-lui Densusianu îi mistifică spunîndu-le : 1. Că noi am declarat „sentenţios44 că stilul e totuna cu vocabularul. 2. Că noi ne-am supărat „grozav44 pe ea şi am „afurisit-o acum o lună44 fiindcă a arătat „meritele şi lipsurile44 d-lui Galaction. 3. Că noi am afirmat acum două luni că d. Herz „e lipsit de orice talent44 ! etc.
    Evident Vieaţa nouă ştie că spune neadevăruri. Şi nu se sfieşte să le spună. Şi le spune elegant, peltic, din vîrful buzelor, cu 5 în loc de 2 : precisăm, contrasicere, grosav, prosă... Vieaţa nouă întotdeauna a crezut că scapă de vulgaritate numai prin grija măruntă cu care-şi purecă vocabularul de orice expresie vulgară.
    Dar noi, care vorbim cu gura toată, i-o spunem răspicat, româneşte, că nimic nu e mai vulgar pe lume decît prostia, banalitatea şi minciuna.
                                                                Viaţa românească, nr. 6, 1914.
„Vieaţa nouă“
    Nu se lasă nici în ruptul capului.
    Acum cîteva luni, într-o cronică literară, am făcut constatarea că Vieaţa nouă judecă pe un scriitor numai după subiectele sale şi după vocabular, pe eare-1 confundă cu stilul. Cum ne-a răspuns Vieaţa nouă nu mai ţinem minte. Ştim numai că şi-a mistificat cetitorii cu citaţii trunchiate şi cu afirmaţii conştient inexacte.
    De-atunci, evenimente catastrofale au schimbat faţa lumii. Zece popoare au zguduit pămîntul cu trîntelile lor. Un regat întreg a fost aşternut sub picioarele biruitorilor şi capricul împrejurărilor ameninţă să ne tîrască şi pe noi în vîrtej. Degeaba ! Vieaţa nouă n-a uitat mica ei chestie, mica ei minciună. O preocupă şi acum tot stilul şi vocabularul!
    Dar o vom lăsa să mistifice în tihnă pe cetitorii ei — puţintei —, cărora nici acum nu li-i lehamite de ceea ce le serveşte Vieaţa nouă pe sumar : Gînduri în andante, Suflete hieroglife, Eternităţi nomade, Obsesii napoleoniene etc.
    Şi fiindcă pe noi ne obsedează acum alte chestiuni, cerem mii de „scuse“ d-lui Densusianu că amînăm pe altă dată răspunsul nostru la chestiunea arzătoare : ce-i cu poporanismul d-lui Codreanu...
                                                      Viaţa românească, nr. 7—8—9, 1914.
346
Pacea !
                               „...Mai aruncăm, nimernicii de noi, cîte-o căutătură jalnică spre munţii Neamţului :  uriaşii munţi,
                             cu vîrfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele şi se revarsă pîrăiele cu răpejune, şopo-tind tainic, în ipersul lor neîncetat, şi ducînd, poate, cu sine multe multe patimi şi ahturi omeneşti...“
                                                                                     Creangă *
    Azi am văzut în Lumina ** harta României mutilate. Este opera d-lui Brătianu în imagini. O dungă neagră acopere munţii noştri de la Porţile de Fier pănă la Cornul Luncii ca un chenar de doliu. Sub dunga asta neagră au dispărut „munţii mari44, de care vorbeşte balada.
    Am pierdut tot ce a fost mai frumos în ţara asta. Am pierdut Ceahlăul cu stîneile lui ca nişte castele ruinate, Ceahlăul care se înalţă deasupra schitului Durău ca nişte altare puse unul peste altul, pănă la Dumnezeu, Ceahlăul care se vede de la izvoarele Ceremuşului, din Bucovina şi de la Cetatea Albă, din Basarabia, cum spune vechiul cronicar, Ceahlăul care se vede de pe Pătru Vodă ca o diademă regală, Ceahlăul care se vede de pe Hălăuca ca un şir de colonade, de cristal uneori, de aramă altă dată, Ceahlăul care se vede ca o colosală jucărie bizară de pe Bistriţa de Sus, Ceahlăul care, văzut de pe Dealul Doamnei, ţine parcă mai mult de cer decît de pămînt.
     * Amintiri din copilărie, IV.
                          '* Ziar scos la Bucureşti de C. Stere la 1 sept. 1917.
347
    Am pierdut Hălăuca cea goală, nemăsurată şi tragică, pe care bate etern un vînt de iarnă. Am pierdut Pietrosul, care-şi înalţă pănă la cer pieptul lui formidabil. Am pierdut Rarăul cu Pietrele Doamnei şi cu schitul lui misterios. Am pierdut Valea Bamarului, unde soarele bate numai în miezul zilei. Am pierdut Cheile Bistriţei, unde rîul se zbate între stînci mugind ca o fiară. Am pierdut Toancele, în care se grăbesc la vale codrii de pe delături. Am pierdut Mînăstirea Slatina, unde dorm somnul de veci vodă Lăpuşneanu şi mitropolitul Venia-min Costache. Am pierdut Borca cea strălucitoare în soare, Broştenii vestiţi, Holda şi Holdiţa, Satul lui Chi-rilă, Cojocii şi Crucea. Am pierdht Păltinişul şi Panacii. Am pierdut Domele.
    Am pierdut colţul scump unde se întâlneau Moldova, Ardealul şi Bucovina. Şi dunga neagră a desfigurat Moldova noastră veche.
    Munţii care au fost ai noştri de la daci şi pănă astăzi, munţii unde s-a adăpostit neamul în vremurile de restrişte, munţii pe care i-a ţinut virtutea cnejilor înainte de Bogdan Descălecătorul, munţii pe care i-a apărat braţul lui Ştefan cel Mare şi al lui Petru Rareş, munţii care ne-nfrăţeau cu cerul i-am pierdut prin nemernicia noastră.
                                                         Momentul, an. I, nr. 26, mai 1918.
Pacea
                         „Să stăpînim durerea care pe om supune ;
                          Să aşteptăm în pace al soartei ajutor.44 *
    Pacea s-a încheiat!
    Cu acest al cincilea act, urinare firească a actelor anterioare, tragedia s-a isprăvit! Durerea este nemăsurată, dar lamentarea este inutilă. Destinul s-a îndeplinit. Ce a trebuit să se întâmple s-a întîmplat.
    De-acum înainte începe a doua tragedie, mai lipsită de peripeţii, mai mohorâtă, dar tot atît de dureroasă : dezorientarea, descurajarea, sărăcia, dorul după fiinţele scumpe care s-au dus, părerea de rău după cele ce nu mai sînt ale noastre, moartea bucuriei de viaţă...
    Dar un popor nu moare. El poate să se ridice, neaşteptat de răpede, dacă adversitatea n-a trecut în zadar peste dînsul.
    Să privim nenorocirea bărbăteşte, dtept în faţă; să ne dăm seama de cauzele ei, pentru a ne feri de greşeli în viitor şi, punîndu-ne toate puterile sufletului, să clădim din nou casa părinţilor noştri.
                                                        Momentul, an. I, nr. 18, aprilie 1918.
    * Gr. Alexandrescu, Anul 1840.
                    „Munţii“ de Demostene Botez
                                      Prefaţă
    Tînărul meu amic, d. Demostene Botez, îmi cere o prefaţă pentru versurile sale închinate munţilor noştri pierduţi. Probabil că-mi face această onoare pentru că eu sînt acela căruia i-a încredinţat, acum cîţiva ani, primele-! versuri, tipărite în Viaţa românească. Şi poate s-a gîndit şi la faptul că în mine găseşte pe cineva care să vibreze la versurile sale de jale.
    Dar ce pot scrie eu aici ? Versurile sale se recomandă singure. D. Demostene Botez este dintre puţinii care a fost sincer inspirat de evenimentele războiului. Aşteptarea războiului, ca şi faptele de armă de mai pe urmă aproape n-au găsit cîntăreţi; au găsit mai mult retori, în proză, în versuri. Durerile credeam că vor găsi cine să le exprime în forme de artă, căci este în firea poporului român cel atît de chinuit de-a lungul vremii, ca şi în firea literaturii române, de a cînta mai ales durerea.
    Pănă acum nu cunoaştem decît pe d. Demostene Botez care să se fi inspirat în versuri din durerea noastră cea mare. Iar versurile sale au ca subiect cea mai mare durere din acest moment : munţii noştri.
    Din punctul de vedere curat literar, versurile d-lui Demostene Botez au nepreţuitul merit de a cuprinde cîtev-a imagini fericite. Aproape toate cele şase poezii din această plachetă se isprăvesc, culminant, printr-o imagine nouă şi sugestivă :
                Şi în serile tîrzii de vară Umbra lor ne mîngîie pe frunte Şi simţim cum fiecare munte Trece graniţa în ţară.
350
Sau ;
Privesc neregulatele profile Şi într-al zării cenuşiu noian îmi pare-o caravana de cămile Ce duc averea noastră la duşman.
Dar să dăm cuvîntul d-lui Demostene Botez.
1918
           Maxim Gorki „Copilăria mea". „Un an de revoluţie rusească/' *
    Două opere cu un subiect aşa de deosebit, şi totuşi aşa de asemănătoare prin profunditatea gîndirii şi înălţimea punctului de vedere. Aceste două cărţi traduse în anii de război pot fi cetite împreună cu folos, pentru că prima ne face să pricepem în parte atitudinea din cea de-a doua. Copilăria mea ne arată viaţa plină de mizerii, de chinuri, de prematură şi dureroasă experienţă, la care a fost supus copilul care trebuia să devină marele scriitor şi apostolul unui nou ideal. In această autobiografie Gorki ne zugrăveşte, cu puterea lui obişnuită, mediul, adesea dantesc, întotdeauna tulbure şi apăsător, în care s-a dezvoltat pănă la vîrsta de zece-unsprezece ani. Peripeţiile sînt variate şi de cele mai multe ori tragice în umilitatea lor, iar tipurile sînt redate, în diversitatea lor, cu relieful obişnuit la acest scriitor.
    Dintre toate se reliefează în chip luminos bunica copilului, tip ideal de bunătate şi de îngăduitoare filozofie nativă, care aruncă mănunchiuri de raze binefăcătoare peste profunda mizerie şi răutate omenească, datorită aprigei lupte pentru trai şi inconştienţei.
    în Un an de revoluţie rusească, urmărim cu strîn-gere de inimă, dar şi cu admiraţie, zbaterea uneia din cele mai înalte şi sensibile conştiinţe omeneşti în mijlocul dezastrului sufletului rusesc, pricinuit de speranţe
    * Acest articol surprinde un moment din atitudinea lui M. Gorki faţă de politica din domeniul culturii a tinerei republici sovietice. Cum se ştie, după o convorbire cu Lenin şi alţi lideri bolşevici, clarificarea lui Gorki s-a produs, marele scriitor manifestîndu-se ca un militant activ pentru cauza revoluţiei şi a noii culturi.
352
neîndeplinite şi de dibuiri, prin întunecime şi prin sînge, spre ţărmul salvării.
    Socialistul Maxim Gorki aduce bolşevicilor învinuirea că se slujesc de poporul rusesc pentru a experimenta formele abstracte, constituite în cabinetul de lucru ; că ei compromit onoarea proletariatului prin măsurile dictatoriale care înăbuşă libertatea şi prin cruzimile săvîr-şite ; că aceste cruzimi, desigur inerente oricărei revoluţii, sînt cu totul în disproporţie cu partea constructivă, aproape neexistentă, a revoluţiei bolşevice.
    Dar învinuirea cea mai grea, care se repetă ca un leit-motiv de-a lungul articolelor lui Gorki, este lipsa de grijă a bolşevicilor pentru cultură. Revoluţia, zice Gorki, trebuie să însemne — să aducă — mai cu samă cultură. Şi ea nu numai că n-a adus mai multă cultură, ci distruge şi condiţiile de naştere ale culturii.
    Şi totuşi, epilogul campaniei antibolşevice a lui Gorki a fost intrarea sa în guvernul bolşevic, ca auxiliar al Comisarului sovietic de la Instrucţia Publică. A abjurat Gorki de la ideile sale ? Nu sîntem în situaţia de a răspundă întemeiaţi pe fapte. Nu putem face decît ipoteze. O personalitate, însă, aşa de puternică ca a lui Gorki, o convingere aşa de adâncă, clădită nu pe impresii, ci pe cea mai sigură stăpânire a doctrinei, o independenţă şi un curaj ca al marelui luptător nu ne îngăduie să admitem că Gorki şi-a schimbat de azi pănă mîne ideile, sau că a cedat sugestiei mediului.
    Dacă punem alăturea îngrijorarea sa de soarta culturii sub revoluţie — apelurile sale repetate în favoarea culturii — şi însărcinarea pe care a primit-o apoi în alcătuirea bolşevică (ştim, atîta ştim, că Gorki face să se tipărească milioane de cărţi şi broşuri pe care trenurile le răspândesc în toate părţile Rusiei), atunci poate găsim explicaţia „convertirii44 lui. Acest om, acest spirit altruist şi gata la sacrificiu, s-a simţit probabil dator să facă pentru cultura patriei sale — pentru ceea ce crede el supremul bine şi scop al omului — ceea ce avea putinţa să facă în împrejurările date. Atunci cînd, cumpănind, a văzut că lucrarea pozitivă, fie şi prin bolşevici, este mai de folos ţării sale decît critica, Gorki şi-a făcut datoria.
353
   Inutil să mai adugăm că volumul acesta poartă pecetea talentului literar al întregei sale opere. Uneori „ar-ticolul“ devine schiţă vie, ca, de pildă, Lămpiţele, aşa de bine traduse în româneşte, ca dealtmintrelea întregul volum.
                                                                Viaţa românească, nr. 1, 1920.
                            George Tofan
    La apariţia Vieţii româneşti, acum 14 ani, am căutat să facem din această revistă o arenă în care să se întâlnească scriitori din toate regiunile româneşti şi în care să răsune glasul nevoilor şi aspiraţiilor românilor de pretutindeni. Această din urmă năzuinţă revista noastră a adus-o la îndeplinire prin colaborarea neobosită a regretaţilor publicişti Sever Seeula şi Ru-ssu Şirianu, pentru Ardeal. (Mai tîrziu, numărul corespondenţilor noştri s-a îmbogăţit.) Pentru Bucovina, am avut încă de la început pe George Tofan.
    Aceştia trei astăzi nu mai sînt.
    Cei doi dintâi s-au stins mai de multă vreme ; iar în luna trecută ziarele din Bucovina ne-au adus şi vestea morţii lui George Tofan *...
    Acei care urmăresc Viaţa românească de la 1906 au avut ocazia să cunoască bine pe acest neobosit luptător pentru redeşteptarea provinciei sale şi pentru unitatea culturală a tuturor românilor.
    G. Tofan, profesor, publicist, unul din conducătorii revistei bucovinene Junimea literară, a dat revistei noastre, pănă la izbucnirea războiului mondial, aproape număr cu număr, studii asupra vieţii sociale, culturale şi politice din Bucovina (Viaţa românească în Bucovina), precum şi cronica vieţii curente a provinciei sale (Scrisori din Bucovina).
    Aceste articole şi aceste cronici, considerate în totalitatea lor, alcătuiesc o istorie contimporană a Bucovinei — a celor zece ani dinainte de război, — de care nu se va putea dispensa nici un istoric cînd va voi să reconstituie viaţa românimii de la începutul veacului al XX-lea.
    * Născut în 1880.
355
    Studiile lui G. Tofan sînt întemeiate întotdeauna pe cea mai conştiincioasă informaţie — în special pe statistici, interpretate imparţial şi cu pricepere — şi pe cunoaşterea istoriei mai vechi a Bucovinei şi a împrejurărilor din celelalte regiuni româneşti.
    Cu G. Tofan, Bucovina a pierdut pe cel mai bun, pe cel mai nestrămutat dintre luptătorii pentru cultura naţională, pe acela oare a lucrat metodic şi mai conştient la unirea sufletească dintre toţi românii, pregătind astfel condiţiile morale pentru marea şi definitiva Unire.
                                                             Viaţa românească, nr. 5, 1920.
                        K. Kautsky, „De la democraţie la robia de stat“ *
    Acest volum este replica bătrînului teoretician la Antikautsky al lui Trotzki **.
    în această polemică, nouă ni se pare că dreptatea e de partea ambilor combatanţi.
    Kautsky susţine că comunismul e imposibil în Rusia, care nu-i matură pentru această alcătuire socială, nici prin condiţiile obiective, nici prin cele subiective (pregătirea sufletească a proletariatului).
    Trotzki susţine că, fiind comunist, elev al lui Marx, teoreticianul expropriării expropriatorilor prin dictatura proletariatului ajuns la cîrma statului, nu putea face deoît să-şi aplice „programul44.
    Kautsky are dreptate că Rusia nu-i „coaptă44 — conform cu Marx — pentru comunism. Dar şi Trotzki are dreptate cînd spune că, venit la putere, nu putea aplica alt regim decît acela pe care l-a făgăduit şi pentru realizarea căruia a grupat pe partizani şi a luptat.
                              Greşala lui Trotzki e veche. Ea s-a produs atunci, cu zeci de ani în urmă, cînd s-a creat în Rusia un partid
      * Opiniile lui Ibrăileanu din acest articol vădesc insuficienta cunoaştere a realităţilor sovietice, specifică acelor ani. Cit priveşte reproşurile aduse lui K. Kautski, că în ultimele decenii ale secolului trecut a combătut reformismul din mişcarea socialistă internaţională, de fapt aici Ibrăileanu îşi justifică erorile ideologiei poporaniste, pe care o împărtăşise în 1900—1916. (De aici şi referirea la studiul lui Stere din 1907— 1908). Dincolo de aceste reproşuri fără temei, e de semnalat recunoaşterea faptului că revoluţia din octombrie fusese un fenomen necesar („fenomen cosmic*1), a cărui desfăşurare trebuia aşteptată încă, pentru a putea fi analizat corect. E util să reamintim că spre sfîrşitul vieţii — au relatat contemporanii — Ibrăileanu era cu deosebire interesat de realităţile sovietice, pri-vindu-le cu mare simpatie.
     ** Terrorism i Kommunism (1920), răspuns la cartea lui K. Kautsky cu acelaşi titlu din 1919.
357
marxist, adică atunci cînd o sumă de intelectuali ruşi au crezut că socialismul marxist se potriveşte cu condiţiile ţării lor înapoiate şi cînd au anunţat că luptă pentru a pune mina pe stat şi a introduce comunismul prin dictatură — conform cu marxismul.
    Iar greşala lui Kaufsky e tot atît de veche. Ea s-a. produs atunci cînd el â privit aprobativ social-democra-tismul marxist rusesc, în loc să facă ceea ce face azi, adică să spună acelor oameni că Rusia încă nu are nevoie de un astfel de partid, pentru că, după chiar concepţia marxistă, condiţiile obiective sînt inexistente — şi că în Rusia e de ajuns un partid democrat constitu-ţionalist.
    După ce ai lăsat — şi ai încurajat — să se alcătuiască un partid neconform cu condiţiile unei ţări şi cînd acel partid îşi înfăptuieşte programul pentru care a luptat, e prea tîrziu să-l combaţi.
    Practica bolşevică, rezultatele ei — ca şi atitudinea lui Kautsky faţă cu bolşevismul — îndreptăţesc postum poziţia luată de d. Stere faţă cu social-democratismul românesc în studiul său Social-democratism sau poporanism ?. D. Stere spunea, întemeiat pe doctrina marxistă, că în România nu e locul pentru un partid care să organizeze proletariatul în vederea cuceririi statului spre a organiza societatea în chip comunist prin dictatura proletariatului, pentru că condiţiile sînt aşa cum le zugrăveşte acum Kautsky pentru Rusia.
    Nu ne aducem aminte dacă nu s-a amestecat cumva şi Kautsky în procesul dintre poporaniştii şi social-de-mocraţii români. Un lucru ştim, că acest corifeu al socialismului internaţional a dat întotdeauna dreptate social-democratismului român („Social-democratism“, înainte de război, nu însemna ca azi un socialism moderat, ci marxismul integral, socialismul extrem, intransigent, opus aceluia, mai temperat, al unui Bernstein * sau Jaures **), şi mai ştim că social-democraţii germani au ajutat întotdeauna moral şi material social-democra-tismul românesc al d-rului Racovsky.
      * Operă principală : Die Deutsche Revolution, ihre Ensteh-ung, ihr Verlauf und ihr Werk (1921).
     ** Opera principală :   Histoire socialiste de la revolution
sociale, I—IV, 1901—1904.
358
    Acum, dacă la noi, din cauza cine ştie căror cataclisme, ar fi ajuns la cîrmă social-democraţii şi şi-ar fi pus în practică programul (căci ce puteau să facă ? Să spună : pardon! am spus noi nişte vorbe aşa în vînt vreo douăzeci de ani, cînd eram „în opoziţie44, dar acum, cînd a venit vorba la adică, declarăm că am glumit, ne-am bătut joc de muncitori ?), fără îndoială că Kautsky, trezit la ceasul al treisprezecelea, i-ar fi fulgerat prin broşuri polemice, după ce-i încurajase în toate chipurile !
    Dar la urma urmei, toate acestea sînt vorbe.
    De fapt, bolşevismul este o fază fatală din marea zguduire a Rusiei, este un fenomen cosmic, ca vulcanii şi cutremurele — ca toate evenimentele istorice.
    Acest fenomen poate fi judecat, fireşte, cum poate fi judecată, admirată sau blestemată o erupţie a Etnei. Dar un lucru e sigur. Dacă s-a întîmplat, trebuia să se întîmple. A fost fatal ca unii intelectuali să creadă în posibilitatea realizării socialismului industrial într-o ţară înapoiată, a fost fatală revoluţia rusească, a fost fatală „experimentarea44 lor. Şi cine nu înţelege că, fatală venirea la cîrmă a acelor socialişti utopişti, a fost chiar fără existenţa partidului bolşevic, Rusia ar fi căzut în haos şi în catastrofă, date fiind toate celelalte condiţii din 1917 ! Căci nu sînt vremile sub cîrmă omului, ci bietul om sub vremi. Şi nimeni nu ştie cum ar fi fost acel haos, ce formă ar fi luat şi cît ar fi ţinut.
    Şi atunci, natural, dar mai cu seamă util e să lupţi împotriva faptelor cu fapte, să le stăvileşti, să le distrugi, să faci ca Wrangel ori ca Kolceag — cum ai ridica zăgazuri în faţa oceanului dezlănţuit, ori să asişti — şi să explici ştiinţificeşte catastrofa, aşteptînd să vezi, dacă-ţi va da Dumnezeu zile, ce oscilaţii are să mai facă limba pendulei şi unde are să se oprească — undeva între ţarism şi forma bolşevică. Dar să combaţi cataclismele naturale cu articole polemice !
    Şi totuşi, toţi facem aşa, conduşi de iluzia liberului arbitru, pe care-1 împrumutăm şi unei uşi, cînd îi dăm pumni, pentru că ne-a lovit peste degete.
                                                            Viaţa românească, nr. 11, 1922.
                         /Unchiul din America“
    O publicaţie periodică a descoperit că nuvela d-lui Cezar Petrescu Unchiul din America, tipărită acum două luni în V. r., e plagiată după o nuvelă a lui Maupassant. Ce mai bucurie pe „confraţii44 în litere şi gazetărie ai d-lui Cezar Petrescu ! E doar atît de dulce să sfîşii pe un scriitor de talent, pe un adversar politic şi, cînd eşti modern şi emancipat de orice prejudecăţi înapoiate, pe un „tradiţionalist46 retrograd !
    Dar furia cu care s-au aruncat „confraţii44 d-lui Cezar Petrescu să-l omoare, şi mai multe nu, dovedeşte o ştiinţă cam sumară în strategia literară. Dacă domnii aceştia ar avea sentimente şi mai creştineşti, ar fi trebuit să compătimească şi nu să crucifice pe un scriitor care plagiază pe Maupassant, adică pe un nuvelist francez tot atît de bine cunoscut în lumea noastră cultă, ca şi d. Sadoveanu ori d. Brătescu-Voineşti.
    Cei mai interesaţi în cauză sîntem poate noi, care am publicat nuvela d-lui Cezar Petrescu. Altă dată, cînd am tipărit în această revistă o bucată în adevăr plagiată, am denunţat plagiatul înfierîndu-1 şi dînd denunţului nostru o publicitate răspîndită, ca să reparăm cît * mai bine greşala d'e a fi amăgit, involuntar, publicul şi să pedepsim impertinenţa autorului plagiator faţă de noi. *
    Frumoasa nuvelă a d-lui Cezar Petrescu nu este plagiată. Nu poate fi plagiată a priori. După ce a apărut numărul revistei noastre în care era tipărită, un prietin al redacţiei ne-a spus că Unchiul din America parcă-i aduce aminte de ceva, de o bucată cetită cîndva. Noi nu ne-am emoţionat deloc. In literatura română, pe care, prin meseria noastră de scribi, o cunoaştem destul de bine, ştiam că nu există nimic care să semene cu Un-
                        Vezi Plagiatul Ion Dragu, în Opere, 4, p. 366—368.
360
chiul din America, iar în vreo literatură străină era imposibil să fi găsit d. Cezar Petrescu mica noastră burghezie, cu felul ei de viaţă particular, sărăcia noastră şi tribulaţiile noastre în sărăcie, dăscălimea noastră şi psihologia ei specială, tabloul unic al iarmaroacelor noastre, cu indiciile speciale celui de la Roman, de unde e d. Cezar Petrescu, în sfîrşit — viaţa, atmosfera şi stilul atît de naţionale, atît de moldoveneşti din Unchiul din America. Pagini de viaţă atît de în tradiţia prozei moldoveneşti nu puteau fi deeît originale.
    Subiectul ? Ah, „subiectul4*! Ce soartă mai are şi el în discuţiile noastre literare ! „Artiştii44 îi neagă orice importanţă — căci totul e „arta44 (d-ai-a sînt ei „artişti44), afară de cazul cînd poţi „da la cap44 adversarului. Atunci subiectul capătă o importanţă colosală — ca la „proşti44, ca la illetres. Noi, care nu sîntem atît de suprafini, nu dispreţuim subiectul. E şi el ceva. Dar numai ceva. Căci nu-1 confundăm cu „invenţia44. Altfel, Anna Karenin ar fi „plagiată44 după... toate romanele anterioare cu acelaşi subiect, şi toate romanele posterioare cu acelaşi subiect — după toate romanele anterioare cu acelaşi subiect, inclusiv Anna Karenin.
    Aceasta nu e o pledoarie în favoarea d-lui Cezar Petrescu, căci subiectul nuvelei sale, dacă samănă, la un moment dat, cu subiectul nuvelei lui Maupassant, e totuşi altul. în nuvela d-lui Cezar Petrescu e un „unchi din America44, dar rolul lui intervine tîrziu şi secundar, şi „unchiul din America44 e juxtapus. Viaţa bogată şi variată, ca personagii, medii şi situaţii, din nuvela d-lui Cezar Petrescu rămîne şi dacă scoţi pe „unchiul din America44. Dacă scoţi pe „unchiul din America44 din nuvela lui Maupassant, nu rămîne absolut nimic. D. Cezar Petrescu utilizează pe unchi numai ca o resursă, ca ceva care ar putea îmbunătăţi, la un moment dat, starea căsniciei nouă a fetei lui Mogrea. Decepţia tinerei căsnicii proiectate putea să vină perfect şi cu efect asemănător în economia nuvelei din oricare alt desap-pointement. La Maupassant toată nuvela e „unchiul6*, şi fără el nu puteau rămînea nici două rînduri din nuvelă. La Maupassant, de la început şi pănă la sfîrşit, e
361
aşteptarea unchiului din America. La d. Cezar Petreseu, tîrziu de tot, la urmă, cînd sărăcia postrăzboinică ameninţă căsnicia proiectată, îi vine tatălui în gînd că ar fi bine ca fiică-sa să scrie unchiului din America s-o ajute. La Maupassant, toate cele douăsprezece pagini mici sînt „unchiul din America44. La d. Cezar Petreseu, din cele douăzeci şi trei pagini mari de revistă (d'eci de trei ori mai mult decît la Maupassant), numai în trei e vorba de unchi, dar şi în ele nu numai de el. (Adversarii, „rezumînd44 nuvela d-lui Cezar Petreseu, au stăruit copios şi disproporţionat asupra „unchiului44 şi au trecut — tăcînd sau la unele pasagii ricanînd — asupra restului, adică asupra însăşi creaţiei d-lui Cezar Petreseu, bună sau rea — liber oricine să creadă cum îl taie capul.)
    Dacă ar fi numai un unchi bogat în America, n-ar putea fi vorba nici măcar despre vreo influenţă inconştientă asupra d-lui Cezar Petreseu. Ce Dumnezeu, cine nu ştie de „unchii din America44 ?
    Dar „deznodămîntul44 asemănător (deşi în alte condiţii) — întîlnirea unchiului pe neaşteptate, sărac, scăpătat din prosperitatea care făgăduise mult, şi ciuda împotriva lui că a înşelat speranţele dovedesc că d. Cezar Petreseu a cetit cîndva, ori a auzit de la cineva istoria cu unchiul şi, printr-un fenomen atît de cunoscut şi frecvent de „memorie falşă44, istoria asta s-a amestecat în procesul de concepere a nuvelei sale. De aici şi caracterul de juxtapunere al episodului cu „unchiul44. Aşadar, dacă e ceva în clădirea d-lui Cezar Petreseu luat de aiurea, nu e nici materialul, nici stilul, nici dimensiunile, nici destinaţia edificiului. E numai un detaliu, o coloratură senzaţională care pe noi, s-o spunem drept, nici nu ne îneîntă superlativ, căci dă unei bucăţi profund umane şi de o tonalitate estetic ternă nu ştim ce notă anecdotică. Fără influenţa inconştientă a istoriei cetită în Maupassant ori auzită de la cineva — şi cu o decepţie a familiei Mogrea provenită din ceva mai obişnuit în viaţă —, nuvela d-lui Cezar Petreseu şi-ar fi păstrat mai bine caracterul ei umil tragic.
    Ne pare rău că cruciata pornită împotriva d-lui Cezar Petreseu produeîndu^se cînd numărul de faţă al re-
362
vistei era aproape gata n-am avut putinţa să traducem nuvela lui Maupassant, pentru ca cetitorul să facă el însuşi comparaţia — ceea ce ne-ar fi dispensat pe noi de discuţia de mai sus.
    Cetitorul ar fi văzut puţinul spaţiu ocupat de „unchiul din America44 şi caracterul de juxtapunere al acestui unchi — juxtapunere la micul roman din viaţa noastră de provincie, care e în realitate nuvela d-lui Cezar Petreseu. Cetitorul ar fi văzut că, pentru deznodămîntul care, într-o nuvelă, trebuie să fie în adevăr senzaţional într-o măsură oarecare, d. Cezar Petreseu ar fi putut întrebuinţa orice altă speranţă înşelată, de pildă, o rudă îndepărtată, bogată şi bolnavă, un bilet la o loterie care avea să se tragă atunci, sau mai ştim ce. Dacă redacţia ar fi băgat de samă asemănarea acestui d'eznodămînt cu nuvela lui Maupassant, ar fi propus d-lui Cezar Petreseu să-şi sacrifice din timp şi, lăsînid nuvela — adică tipurile şi scenele din viaţă — neschimbată-, să introducă o altă speranţă înşelată (dacă autorul acestor rînduri nu ar fi lipsit din Iaşi, cînd s-a tipărit această nuvelă, poate ar fi propus această schimbare d-lui Cezar Petreseu),
    Ştim bine că duşmanii literari şi politici ai d-lui Cezar Petreseu vor continua... La noi se întrebuinţează mijloace foarte ieftine în „discuţiile literare44, învinuirea de plagiat e cea mai ieftină. L-a prins ! l-a prinseră ! Atîta ştie cetitorul vulgar, şi criticii, siguri că acest cetitor formează majoritatea publicului, cultivă cu ardoare această stare de suflet. Cine n-a fost la noi învinuit de plagiat ? Şi Caragiale, şi Sadoveanu, şi Brătescu-Voi-neşti, şi însuşi Eminescu (Eminescu a fost plagiatorul lui Platen, Lenau, Heine. Un rege al plagiatului!). Moliere, marele „plagiator44, spunea : „Je prend mon bien ou je le trouve44. In Franţa, unde a rămas ceva din psihologia asta, se striga mai greu : plagiat! Un adversar literar şi de idei al lui Anatole France, Michaut, a scris un volum despre împrumuturile marelui scriitor, dar nu a îndrăznit să-l facă hoţ.
    D. Cezar Petreseu, care a reuşit prin talentul său remarcabil să-şi facă un loc de frunte şi deci invidiat în literatură ; care ca ziarist atacă în dreapta şi-n stingă, iar ca „tradiţionalist44 în literatură ofensează multă lume necăjită — să fie sigur că nu va fi cruţat.
363
    Dar cum Dumnezeu n-au simţit adversarii săi că nuvela pentru care îl sfîrtecă conţine pagini dintre cele mai prestigioase din literatura noastră în proză ? Ei se laudă că au mai ^descoperit44 şi alte delicte ale d-lui Cezar Petrescu. De ce n-au început campania cu unul din ele ? Ori n-au avut încredere în caracterul delic-tuos al acelor delicte ?
                                                               Viaţa românească, nr. 12, 1923.
                           Leon Donici, „Revoluţia rusă“,
                            1923, Bucureşti, „Cultura Naţională44
    Mărturiile şi părerile unui om care a asistat la desfăşurarea revoluţiei ruseşti sînt foarte interesante pentru cetitor. Şi poate mai interesante sînt faptele decît teoriile, căci teorii poate face şi cineva care n-a văzut revoluţia, numai să aibă de unde afla faptele aşa cum s-a petrecut.
    D. Donici ne spune, cu o francheţă care dovedeşte un scrupul de conştiinţă cam exotic, că i-a fost imposibil să scrie cu obiectivitate lucruri pe care le-a trăit, în adevăr, cine poate privi o revoluţie a propriei sale ţări şi chiar a unei ţări străine cu libertatea de gîndire cu care urmăreşte un chimist cum se comportă substanţele amestecate într-o eprubetă ?
    Judecarea faptelor, şi chiar observarea lor, va fi condiţionată de sentimentele şi concepţiile observatorului.
    Noi însă nu avem nici un mjiloc de a deosebi partea de subiectivitate din cartea d-lui Donici. Controlul prin alte opere similare nu poate fi profitabil, pentru oă nici ele nu sînt fotografii, ci picturi în care subiectivitatea autorilor transfigurează realitatea fie în favoarea, fie în defavoarea revoluţiei. Cel mult, ar fi prezumţia că avem de-a face cu adevărul cînd un duşman al revoluţiei spune ceva bun de ea, ori cînd un prieten al ei spune ceva rău. Dar nici aceasta nu e o indicaţie sigură...
    Am putea pune punct aici.
    Cu toate acestea, avem cîteva nedumeriri. Aşa, de pildă, noi eram obişnuiţi să vedem în Purişkevici un tip foarte dezagreabil — „adevărat rusw, român renegat, pogromist, reacţionar ţarist etc. ...D. Donici îl prezintă altfel, deşi în unele apucături şi glume ale lui, povestite chiar de d. Donici, Purişkevici s-ar arăta vulgar şi tip caracteristic pentru ceea ce ruşii numesc, ni se pare,
365
samodursivo, un fel de samavolnicie agresivă, o lipsă totală de respect pentru persoana altuia, fizică şi morală. Ne-am înşelat noi, victime ale naţionalismului ba-sarabeanofil ? In schimb, pe Gorki d. Donici îl arată fricos şi oportunist. Dar noi am cetit nişte articole, traduse într-o broşură editată de Arhiva d-lui • Guşti, în care Gorki combătea cu energie pe bolşevici, cînd ei erau la putere. Nu mai înţelegem nimic...
    D. Donici acordă o importanţă nemeritată individualităţilor într-o revoluţie. D-sa explică falimentul revoluţiei ruseşti prin lipsa de calităţi a lui Kerensky. Se pare că acest om a fost în adevăr mai mult un vorbitor decît un om de concepţie şi de acţiune (aşa reiese mai din toate relatările despre el), dar o revoluţie care selectează un asemenea şef e... o revoluţie care selectează un asemenea şef. Şi apoi şefii, într-o revoluţie, nu sînt cu prea mult mai eficienţi decît Kutuzov al lui Tolstoi în desfăşurarea războiului.
    Un foarte însemnat scriitor al nostru, care fusese la Petersburg pe vremea guvernului Lvow, mi-a spus că, vorbind cu acest prinţ despre infinitele discuţii ale mulţimii prin localurile publice, pe străzi, zi şi noapte, Lvow i-a spus : „Ils cherchent, ils cherchent...44 Această faţă a revoluţiei e adevărată ? Din cartea d-lui Donici s-ar părea că nu. Dnsa redă cu talent şi cu umor vulgaritatea revoluţiei, dar partea asta lipseşte. „Ils cherchent44 era o iluzie a prinţului Lvow ? Cine ştie...
    Cînd vorbeşte de cruzimile revoluţiei, d. Donici dă dovadă de o concepţie optimistă despre oameni. Această concepţie rezultă din indignarea d-sale, care presupune convingerea că există revoluţii frumoase, adică dezlănţuiri brutale, delicate şi anarhii organizate, ori dictaturi gingaşe. D-lui Donici i se pare că Marea Revoluţie a fost aşa ceva. Dar „zilele din septembrie44 *, cînd golanii judecau (vorba vine !) şi executau imediat la uşa sălii de judecată ! Atunci a fost sfâşiată (adică executată !) admirabila princesă de Lamballe **, căreia aceşti justiţiari i-au tăiat organul sexual şi l-au purtat în chiote
     * Ale Marii Revoluţii Franceze.
    ** Marie-Therese Louise de Savoie-Carignan, princesse de Lamballe (1749—1792), confidenta Mariei-Antoinette, executată la 3 septembrie.
pe uliţi. Apoi a venit Teroarea (care nu degeaba se cheamă aşa).
    Nu, revoluţiile — până ce ies din ele ceea ce istoria le permite să dea — sânt intermezzo-uri, în care fiara umană setoasă de sînge, de răzbunare, de nivelare, de trai fără muncă se dezlănţuie fioros, pentru că nu mai este sergentul de stradă s-o ţină în frîu.
    O singură ură are d. Donici comună cu revoluţia rusă : ţarismul şi ţarul, pentru care are cuvinte de dispreţ şi de mînie.
    In definitiv, atitudinea d-lui Donici este aceea a unei naturi estetice şi a unui spirit absolut. Ca şi Taine, d-sa nu poate suporta nici Vechiul Regim, nici Revoluţia îndreptată împotriva acelui regim. Şi, din punct de vedere al absolutului, sentimentul e îndreptăţit. Pănă azi cel puţin, orice supremaţie de clasă e rea, plină de nedreptăţi şi ofensatoare pentru delicateţa morală şi estetică.
    Cartea d-lui Donici e scrisă cu talentul d-^sale obişnuit, e clară, plină de mişcare, conţine tipuri şi portrete, e presărată de anecdote interesante, care contribuie la crearea atmosferei. Păcat că nu vorbeşte şi de românii basarabeni care trebuie să fi fost pe vremea aceea la Petersburg. Cum priveau ei revoluţia ca basarabeni, cu ce gînduri au plecat în provincia lor ete...
                                                              Viaţa românească, nr. 2, 1923.
                        Moartea preotului C. Morariu
    A încetat din viaţă, în Bucovina, preotul C. Morariu *. A colaborat cîndva la revista noastră cu scrisori din Bucovina şi o dată cu o poezie. El era unul din acele elemente idealiste şi cultivate, care întreţineau în provinciile altădată subjugate nu numai flacăra patriotismului în popor,, dar pe aceea a culturii. El însuşi cărturar de samă, îşi consacra timpul liber unei munci devotate pentru luminarea poporului. Apropierea şi contactul cu cultura germană, nevoia permanentă de a întreţine educaţia naţională crease în Ardeal şi Bubovina o clasă de preoţi care puneau în slujba ridicării prin lumină a mulţimii cunoştinţele lor, care adeseori erau adinei şi variate. Dintre aceştia era şi preotul C. Morariu.
    Odihnească-se în pace !
                                                            Viaţa românească, nr. 3, 1927.
      * Născut în 1854. A publicat : Părţi din istoria românilor bucovineni (2 voi., 1893—1894), Versuri originale şi traduse, 1924 etc.
368
                  CORESPONDENŢĂ
                            Către Paul Zarifopol
                                 1
                                                                                               [mai 1920]
                               Stimate domnule Zarifopol,
    Ţi-am scris, tot azi, o scrisoare pe adresa : I. Dobrogeana (Gherea), str. Spătarului 28, Bucureşti.
    Dacă eşti la Sinaia, cred că ţi se va trimite acea scrisoare a mea.
    Te rog scrie-mi dacă ai primit scrisoarea. Ţi-am mai scris acum vreo două săptămîni două scrisori, una după alta.
    Salutări cordiale,
                                                                             G. Ibrăileanu.
                             2
                                                                                [iunie 1920]
                                Stimate domnule Zarifopol,
    Ce s-a-ntîmplat cu d-ta ?
                               Multă vreme — cu imaginaţia mea nenorocită •— am crezut că eşti bolnav, d-ta ori cineva din familia d-tale.
369
Pe cine întrebam nu ştia nimic. Nu mă puteam hotărî să-ţi scriu, căci mă gîndeam că nu-ţi poate arde de scrisori, dacă — după ipoteza mea — ai nenorociri mari. Apoi am aflat de la Slătineanu, nu de mult, că eşti sănătos şi te ocupi cu Kant! Atunci m-am gîndit că, poate, te-ai supărat pe mine. Am cugetat ce ar fi putut să te supere — şi n-am descoperit nimic. Dar ideea asta m-a tot făcut să şovăiesc. Dacă taci, trebuie să ai un motiv — oarecare —, şi nu mai ştiam ce să fac. Dar acum m-am hotărît, iată, să-ţi scriu şi să te rog să-mi scrii că nu eşti supărat, dacă nu eşti supărat.
     Cu cele mai bune salutări,
                                                                                    G. Ibrăileanu.
                                3
                                [Fără adresă] : 6 octombrie [1924] Stimate domnule Zarifopol,
     îţi scriu din Chişinău, unde am venit să mă refac, la o vie, cu o casă confortabilă, cu baie etc. Nu m-am prea refăcut. Te rog iartă-mi lunga mea tăcere. Am fost şl sînt în momentele cele mai rele ale vieţii mele. Sînt eroul, ridicol şi abject, al unei dureroase tragedii. Neurastenia a ajuns la culme. Asud necontenit şi necontenit mă tem de pneumonie. Asud de oboseală, de căldură, de emoţii, de frica de a asuda, asta mă face prizonier în casă. Mine plec. Cum plec ? E frig afară, în tren etc. Vezi în ce hal am ajuns. îmi permit să-ţi scriu asemenea lucruri pentru că d-ta le poţi pricepe, poate şi pentru că vreau să înţelegi de ce nu ţi-am scris. Cum ajung la Iaşi îţi scriu despre volum. în orice caz, îţi pot spune de pe acum că volumul d-tale va avea prioritate la tipar şi suma avansată înainte va fi cea mai mare din cele obişnuite. Pregăteşte materialul. Dacă vrei să faci corectură şi dacă vrei să fie tipărit mai bine, cred cărirebuie să fie imprimat la Bucureşti. Pentru corectură, e măi aproape de Sinaia. în cazul acesta, sci'iu eu fui Patraş-
370
Vianu; d-ta îi trimiţi materialul lui. La Iaşi pot grăbi "cu punerea sub tipar. La Bucureşti, oicfată pus sub tipar, iese mai repede. Dar nu-ţi pot spune lucruri definitive decît în Iaşi. (Acum tipografia s-a mutat; are două maşini în plus etc. — poate că lucrurile vor merge mai bine. Dar văd că la Bucureşti cărţile ies mai curat.)
    în orice caz, aşteaptă scrisoarea mea din Iaşi.
    Te rog trimite ceva pentru V. r. N-ai pe Flaubert ?
    Am oprit 200 franci din cei o mie — pentru abonament. Ai primit 800 ?
    Salutări cordiale,
                                                                          G. Ibrăileanu.
    P.S. Scrie-mi la Iaşi.
                              4
                                           [10 octombrie 1926] Stimate domnule Zarifopol,
    Acum vreo trei săptămâni ţi-am făcut o scrisoare, pe care am rupt-o, fiindcă era plină de prostii. Şi nu m-am mai învrednicit să-ţi scriu.
    îţi mulţumesc pentru volum. Să vezi ce coincidenţă : Mi se zeţuieşte şi mie un volum aici. Şi mă gîndeam zilele acestea că am să ţi-1 trimit, cînd va apărea, cu o dedicaţie la fel cu a d-tale. Acum, deocamdată, voi anunţa apariţia volumului d-tale la ,,Miscellanea“, ră-mînînd să-i fac recenzia în alt număr al V. r.
    Articolul despre Moliere e zeţuit. Apare în no. pe noiembrie. Mă întrebi dacă V. r. mai vrea de la d-ta astfel de articole. Mai încape vorbă ? Astfel de articole fac (cum se zice banal şi ridicol) onoarea unei reviste.
    Mă întrebai de d. Philippide. E bine acum, dar a rămas mai slab de la boală. Şi, de la război încoace, e pesimist, mizantrop şi nesociabil — mai mult decît înainte.
371
    Mă mai întrebai dacă cărţile străine recenzate în
V.  r. sînt ale revistei. Nu, sînt ale colaboratorilor.
    Ai văzut în Falanga cum serveşti, împreună cu Ionel Teodoreanu, ca exemplu de ticăloşie literară ?
    în Viaţa literară, Lovineseu te găseşte în deficit de estetică. Ai cetit ?
    Eu cred că n-am să mă mai amestec în discuţăraia asta literară. Dar ştiu ei dae-oi avea acest gînd bun pînă la capăt ?
    Prin Valahia nu cred că vin (răspuns la o altă întrebare a d-tale). Mai degrabă ar trebui să vii d-ta la Iaşi unde, îmi închipuiesc, ai atîtea lucruri de revăzut. Mi-ar părea bine de tot să vii la Iaşi, şi nu numai mie, ci şi altora. Ralea mi-a vorbit cu entuziasm despre d-ta.
    Cu cele mai cordiale salutări, al d-tale,
                                                                               G. Ibrăileanu.
             Către Ionel şi Lily Teodoreanu
                                  1
                                                                          [13 iulie 1927J
                    Iubite domnule Teodoreanu,
    Probleme serioase nu pot trata cu romancierii. De aceea le-am tratat cu doamna Lily. Dacă catadicseşti să te scobori la asemenea preocupări, roagă pe doamna Lily să-ţi dea scrisoarea. Sper că de-atunci ai trecut mult de pagina 9. Sînt curios tare să ştiu ce mai fac acum personajele d-tale. Scrie-mi sau spune doamnei Lily să-mi scrie la ce pagină ai ajuns.
    Ambiţia mea ar fi ca Agapia să producă mai multe pagini decît Tekirghiolul. Eu nu fac absolut nimic. Nici cărţi nu mi-am adus. Sînt obosit şi mahmur.
    Sînt, deja, proprietar, dar am un nou proces cu dr. Tănăsescu.
    A fost aici patru zile Demostene cu doamna. Cezar Petrescu a fost în seara asta la mine şi a stat pînă la 1. Ţi-am criticat pe Olguţa, preşedintă de cenaclu. Lui Cezar Petrescu i-am spus de descripţiile lui miniaturale şi superflue. Nu ştiu ce m-a apucat să mă leg de om.
    La revedere — căci voi face şi crime ca să vă găsesc acasă.
    Cu cea mai caldă prietenie,
                                                        G. Ibrăileanu.
                          2
                                                                             [13 iulie 1927]
                      Scumpă doamnă Lily,
Te rog să mă ierţi că-ţi scriu cu creionul. Cauza : n-am condei. Apoi să mă ierţi că-ţi răspund atît de tîr-
373
ziu. Cauza : scrisoarea matale, datată 2 iulie, a sosit la Iaşi la 9 iulie; ţi-am răspuns îndată matale şi d-lui Ionel T., dar v-am scris aşa prostii (era cald oribil!), că am rupt scrisorile ; la 12 iulie am plecat aici şi de atunci aştept să vă pot scrie ceva mai sigur în privinţa casei.
    Acum nu sînt case. De la 15 august au să fie „be-rechet“. Dar e posibil să găsim şi de la 1 august. Căutăm cu toţii — adică ne interesăm să aflăm cine pleacă ia 1 august. De azi începe şi Cezar Petrescu ancheta. (El a venit abia ieri de pe la Roman, Iaşi etc.) Ctnd — în ce zi — veniţi dv. în mînăstire ? „în cazul cel mai rău“ — ne-am gîndit să staţi cîtăva vreme la arhondaric, unde cred că avem destulă trecere să vă dea cîteva odăi pănă ce se eliberează casele. Spuneaţi odată că veniţi la 8 august. Atunci (e vorba de cazul cel mai rău) aţi sta o săptămînă la arhondaric (odăi extra minunate) şi apoi în casa proprie. Mai e vorba de-o casă, pe care a oprit-o Victor Iamandi, care însă poate că nu vine. Atunci aţi avea o excelentă casă de la început. Mi-i frică teribil (şi lui Cezar Petrescu) să nu vă descurajeze încurcăturile acestea.
    Un lucru te rog pe mata ; scrie-mi imediat în ce zi sînteţi aici.
    Eu vă voi scrie mereu, poate chiar în fiecare zi cum stă afacerea. Mata scrie-mi şi cînd plecaţi la Iaşi. Ca să vă scriu la Iaşi, dacă pănă atunci nu s-a hotărît afacerea. Dar în orice caz, scrie-mi cînd plecaţi la Iaşi.
    Nevestei mele i-a mai venit o idee : să luaţi două case vecine cu cîte două odăi fiecare. (De astea se găsesc mai uşor.) Dar cred că vom găsi o singură casă bună. Preţul de 15.000 lei e exagerat. Vă va costa mult mai puţin.
    Pe aici e frumos. Cezar Petrescu a şi vorbit de excursii cu automobilul lui.
    Acum, cînd scriu, e ora 1 şi 1/2 noaptea. E linişte totală şi o lună albă şi rece pe muntele din faţa casei.
    Doresc teribil să veniţi aici şi trebuie să găsim casă.
    Scrie-mi : 1) cînd plecaţi de la Iaşi şi 2) în ce zi aveţi de gînd să veniţi la mînăstire.
    Cele mai afectuoase salutări,
                                                            G. Ibraileanu.
3
                                                             [Data poştei] 18 iulie 1927
Adresa destinatarului : DOAMNEI ŞI DOMNULUI IONEL ’TEODOBEANU, Sanatoriul Eforiei, Movilă, (jud. Constanţa).
                           Scumpă doamnă Lily,
   După foarte mature cugetări, am hotărît să-mi iau răspunderea următoarei soluţii : v-am închiriat pe zece zile, cu o mie de lei, două odăi bune... pe strada principală (cea odioasă matale). Iată de ce am făcut aşa : Pănă acum nu e liberă încă nici o casă, decît două odăi (din patru) la casa care ţi-a plăcut matale. Dar acolo mai are de stat un domn pănă la sfîrşitul lunei în a treia odaie şi maica în a patra odaie pentru tot timpul. Acolo nu dădea aceste două odăi decît pentru tot timpul (cu (7 000 lei). M-am gîndit : 1) Luînd aceste odăi, rămîneţi angajaţi pentru tot timpul. 2) Staţi cu un domn străin. 3) Staţi cu maica. 4) Rămîneţi numai cu două odăi. 5) Departe de masă. 6) în septembrie, singurătate, nopţi tenebroase — poate începe o sfială la mata. 7) E un zvon că maica ar fi „poitrinaire“. Cu soluţia mea, în cele 10 zile aveţi cînd căuta casă înşişi dv. E timpul cînd pleacă lumea. Mia de lei pe cele zece zile va renta : pe la 20 august veţi găsi ieftin pentru septembrie.
   Luni cele două odăi sînt libere.
   La întrebările matale putem răspunde numai pentru casa cea pentru 10 zile.
   Are patru paturi.
   Are 2 oghialuri.
   Nu dă cearşafuri.
   Are farfurii, pahare, tacîmuri, lampă, lighene.
   Să aduceţi linguriţe.
   Dar peste 10,zile? Adică în casa cealaltă, pe care o veţi lua ? Eu cred că veţi găsi tot. Dacă nu, veţi închiria obiecte de la alte maici, care vor avea casele goale. în cazul cel mai rău, d. Ionel Teodforeanu] se va duce la Iaşi după obiecte (caz improbabil, căci nu există casă care să nu aibă obiecte).
     Casă pe zece zile, „eventuale încurcături cu casa cea-laltă“ — sînt dezagremente —, dar au avantajul că veţi putea alege (în loc să culegeţi) după plac o casă pe timpul cel lung.
     Odăile cele două sînt la maica Ghiţescu. Nu vă alarmaţi de soluţia mea. Veţi vedea că e bună. O scurtă displăcere (poate) pentru un folos mai sigur în urmă.
     La revedere,
                                                           G. Ibrăileanu.
     (Adaos cu privire la obiecte)
     Ceea ce poate lipsi la casele cele mai umile sînt oghia-lurile. Altceva nu poate lipsi. Poate fi mai puţin strălucit, dar nu poate lipsi.
     Oghialuri, dacă ar lipsi la casa ce-ţi închiria, aţi putea închiria de la o altă casă.
     Oare n-aveţi să mă bateţi pentru soluţia mea ? Dar cred că e bună. Rămîneţi stăpîni pe alegerea casei definitive.
     Mutarea nu e lucru greu. Cînd am stat cu Ralea la Varatic, ne-am mutat în trei case în cursul a trei zile. Mutatul ţine un ceas.
     Dacă v-ar plăcea casa cea pe zece zile, aţi putea poate s-o cereţi toată. Dar e pe uliţa „principală44 şi maica e cam cîrciogară. Veţi vedea ce veţi face aici.
     Casa e sănătoasă.
[Adresa expeditorului] : G. IBRAILEANU, Mînăstirea Agapia, judeţul’
Neamţ.
                                4
                                                                              [30 iulie 1927J
                            Iubiţii mei prieteni,
    Ce faceţi ? N-am primit nimic de la dv. Aici, la o colonie şcolară, au fost cazuri de scarlatină. Dar numai acolo. Prudent e deci să nu veniţi pănă la 10 august. Dacă pănă atunci nu e nici un alt caz nicăieri, atunci
376
cred că puteţi veni. Dealtfel, nici casă nu e acum. în Iaşi, ştiţi, e tifos teribil. Scrieţi-mi, să iau casă ? La 15 puteţi avea, cred, l’embaras du choix (aşa se zice ??).
    Vă mai scriu. Aţi primit două misive ale mele la Tekir ?
    Cu cele mai prieteneşti salutări,
                                                          G. Ibrăileanu.
    Cetiţi pagina a doua*.
    Am primit scrisorile dv.
    Hotărîrea nestrămutată a dv. de a veni m-a bucurat excesiv — în aceeaşi măsură însă m-a întristat : lipsa de casă probabil pănă la 15 şi scarlatina.
    Scarlatina sper că nu are urmare. Nici un caz afară de colonie. Bolnavele au fost duse imediat, aşa că aici n-a existat nici o descuamare, care singura e primejdioasă, căci poate lăţi boala. Eu cred că dacă o săptă-mîna sau zece zile nu mai e nici un caz, sau nici un caz afară de colonie, atunci nu e nici o primejdie.
    în momentul cînd eu (microbofobul) voi fi sigur, puteţi fi siguri şi dv.
    Casa! Poate găsim chiar în zilele astea. Dar sigur la 15 sau 13—14 (cei cu concediu pînă la 15).
    In cazul — improbabil — al scarlatinei, nu voiţi Văraticul, unde aş merge şi eu ?
    Cezar Petrescu n-a stat aici,, în două săptămîni, decît 2 zile, dar în august va fi aici.
    Dacă veniţi aici, într-o vizită prealabilă, vom vorbi mai bine.
    Cred că toate vor fi aşa ca să veniţi.
    Peste două zile (la 1 august) se va lămuri cine pleacă acum, ce case se eliberează.
    La revedere,
            '                                 G. Ibrăileanu.
    V-am scris încă o scrisoare (a 2-a) la Tekir.
     * De aici scrisoarea continuă cu creionul.
377
5
[Adresa pe plic] : D-LUI IONEL TEODOREANU, advocat, Str. Kogălni-ceanu, Casele Protopopescu (inginer), Iaşi, 2 august [1927]
                                                          [august 1927}
    „Un cîntec nou şi mai frumos, iubiţi prieteni, am să vă cînt“ — nu e şi „mai frumos“, dar trebuie să las citaţia întreagă.
    Sora lui Cezar Petrescu a luat febra tifoidă din Iaşi. Boala s-a declarat aici. A dus-o cu automobilul la Roman. Cezar Petrescu a fost încă o dată la Roman. Vineri se duce din nou.
    Sora lui n-a stat la el; n-a mîncat la el, dar a stat cu ea în automobil, a stat la Roman în aceeaşi casă — conversat, de mai multe ori, a stat cu o tifică. El zice că s-a spălat întotdeauna etc. Dar el nu este eu — adică maniac. Paza omului normai nu este niciodată complectă.
    V-am scris şi acest lucru. E vorba cum vă comportaţi dv. în asemenea caz.
    Aşa, de pildă, v-aţi sui în automobilul lui ?
    Vizita dv. la el nu vă va cădea cît de uşor greu pe... conştiinţă ?
    Aţi putea întreba pe Ciucă dacă hainele lui Cezar Petrescu nu-s suspecte şi dacă hainele nu contagiază scaunele etc.
    laşul a infectat totul. Se zice că şi la Valahia e scar-latină.
    Aici, pănă acum, nici un alt caz. Colonia şcolară s-a dus. Dar şi la Iaşi aveţi tifos şi scarlatină. Ce e de preferat ? laşul ori Agapia (unde nu e tifos ?), dar, cum vedeţi, a trecut pe aici un caz şi un amic vizitează mereu bolnava.
    Aţi primit, tot in Iaşi, o scrisoare a mea ?
    Dacă veniţi aici, pentru o zi, probabil, ar fi bine să veniţi întăi la mine. întrebaţi pe oricine de G. Ibrăi-leanu de la maica Tecla Zăvoianu. Ori vine automobilul la poarta mea, pe drumul de pe pîrău, ori vă daţi jos în poarta bisericii şi treceţi prin ograda bisericii spre mine pe jos.
378
    întrebaţi pe Ciueă cu privire la starea higienieă a hainelor lui Cezar Petrescu.
    Cu prietenie,
                                                              G. Ibrăileanu.
             lAdresa expeditorului] : G. IBrAILEANU, Mînăstirea Agapia, (jud. Neamţ).
                                          6
                                                [Data poştei] : 21 septembrie 1927
ţAdresa destinatarului] : DOMNULUI IONEL TEODOREANU, Mînăstirea Văratic (jud. Neamţ). ţAdnotarea poştei] : Retur Iaşi
    IvMţi prieteni, vă anunţ că vă scrie unul din oamenii cei mai pesimişti din lume (consideraţi şi în timp şi în spaţiu). Cele două devize : „Pe cînd alţii stînd în umbră...“ * şi „Fost-a, n-a fost, ori a fost vis acel Cos-tache Ghica ?“ ** nu-mi mai sînt de ajuns. Dar destul despre acest capitol!
    Am primit urmarea de la... poemul lirioo-filozofic. Mulţumesc. (Pe Andriescu nu l-am văzut.) Rog cît mai repede urmarea cealaltă.
    Aici : colb, murdărie, boli. In loc de vesele automobile, care mă colbăiau la Agapia (şi în contra cărora izbucneam la Agapia — mizerabilul de mine !), aici văd automobile sanitare, etuve şi alte echipaje ale morţii.
    Am fost de patru ori la dr. Ciucă (o dată a scăpat de mine, căci nu era acasă ; în una din dăţi am împrumutat de la el o cămaşă de noapte, căci asudam de oboseală, de emoţie etc.), de două ori la dr. Esarcu, de două ori la dr. Cazacu. Imposibil de păzit complect. Şi Destinul, care îmi face onoarea să-mi dea o atenţie specială (cine turbat etc.), ce mai are oare de gînd ?
    Dar să lăsăm şi problema aceasta.
    O noutate : Oct. Botez s-a tuns mic.
      * Eminescu, Scrisorea I.
     ** Vezi nota de la p. 329.
     Gestul d-rei Giurgea — sau, mai exact : aflarea acestui gest m-a umplut de melancolie pentru acel capăt de ţigară, rămas pe-acolo. D-ra Giurgea, care are un nume de epopee de un mai subtil sadovenism, reprezintă şi ea pentru mine Agapia din cele din urmă zile de agonie ale verei. O văd stînd pe balustrada ceardacului dv., ori, infatigabilă şi ea, cu mersul ei sigur, acordat pentru Sihla, Sihăstria etc., etc.
     Ce mai faceţi ? Ce mai face Agapia — cu care, acum, m-am împăcat, mai ales pentru partea aceea de sat de munte dinspre Agapia în Deal.
     Era bine pe-atunci cînd d-na Lily fura perje din copacul casei mele, dar eu nu ştiam că e bine. Niciodată n-am ştiut cînd e bine !
     Cezar Petrescu probabil că circulă...
     Vă salut cu toată afecţiunea şi vă urez vreme bună, chef, spor la scris (lui I.T., excursii d-nei Lily T.).
     Rog pe d-ra Giurgea să primească salutările mele,
                                                          G. Ibrăileanu■
                                      7
                                                            [Data poştei]: 10 iulie 1930
   [Adresa destinatarului] : D-NEI ŞI D-NULUI IONEL TEODOKEANU Str. Vasile Aleesandri 11 (la d. Croitor Halatis), Mangalia.
     Iubiţi prieteni, neavînd un peisagiu terestru, şi anume ieşan, ca să dau replică peisagiului dv. maritim, am scos dintr-o veche colecţie de „ilustrate44 de acum douăzeci de ani această carte poştală.
     Totul, la noi, e ca şi cînd aţi plecat, în acea fatală zi de joi — afară de cîteva zile, cînd au fost nişte călduri oribile. Vremea cînd îngerii păzitori veneau la 10 seara e atît de departe ! Acum nu mai vine nimene. Am auzit că d. Ionel T. a fost numit la teatru. E adevărat ? In ziare nu văd nimic.
                                                             G. Ibrăileanu.
3 80
8
                                                [Data poştei] : 11 iulie 1930
lAdresa destinatarului] : D-NEI ŞI D-LUI IONEL TEODOREANU (la d. Croitor Halatis), str. Vasile Alecsandri 11, Mangalia.
    Iubiţii mei prieteni, complectez informaţia scurtă de ieri (din cartea poştală chinezească) despre teatru. Informaţia cu numirea o am de la tînărul Costică Botez (fiul lui I. Botez), căruia i-a spus Ralea că „numirea s-a făcut". O fi adevărat ? Ralea pleacă la Londra, la un fel de «Ingres parlamentar.
    Caisele sînt aproape coapte. Copacii sînt foarte frumoşi. Merită cel puţin 33 de metafore. Eu sînt incapabil să fac vreo una. Cel puţin aş putea să le dedic cîteva... „maxime". Fiecare ou genul lui...
    Primiţi şi din partea mea distinse salutări.
    Doresc să petreceţi bine şi să vă întoarceţi voinici cu toţii,
                                                            G. Ibrăileanu.
    Sînt mai pesimist decît oricînd.
    Cu cele mai prieteneşti salutări,
                                                            G. Ibrăileanu.
                                  9
                                                      [Data poştei] : 29 iulie 1930
[Adresa destinatarului] : DOAMNEI LILY TEODOREANU (la d. Croitor Halatis), Str. Vasile Alecsandri 11, Mangalia.
    Scumpă doamnă Lily. Asară (vineri) a fost la mine d. Ionel Teodoreanu împreună cu d. Păstorel. în sara asta pleacă la Doma d-na Ibrăileanu. Pe aici e cald teribil. Am uitat să spun mai de mult că Diana, împreună
381
cu familia ei, a plecat. Caisele s-au isprăvit. Au fost aşa de multe, incit au avut ce fura toţi — şi totuşi au mai rămas. Nu fac nimic şi aproape, nici nu gîndesc nimic. Văd că viligiatura d-lui Ionel Teodoreanu a ratat. Totuşi a avut vreme să devină arămiu. Ce mai faci mata ?
    Cu cele mai afectuoase salutări,
                                                            G. Ibrăileanu.
                           Către Damian Stănoiu
                                                   [Data ţ oştei] : 18 august 1927
[Adresa destinatarului] : SF. SALE IEROMONAHULUI DAMIAN STĂNOIU, la Biserica Antim, Bucureşti.
                            Stimate Părinte,
                                                             ^v" "’ipssf:
    Răspund eu — şi răspund tîrziu, pentni că scrisoarea am primit-o la Agapia. Bucata cu maicile e tipărită deja. Apare în numărul viitor — în cursul lunii august.
    Cu cea mai deosebită consideraţie,
                                                        G. Ibrăileanu.
                        NOTE
                     Amintiri, Şcoala nouă, an. I, nr. 1, iulie 1889, semnat I.
                    Este primul articol cunoscut, tipărit, al lui G. Ibrăileanu. (Ar mai fi scris într-un ziar „o critică a unei poezii tipărite intr-un ziar din Roman de-o domnişoară*, critică tipărită într-un ziar din Bucureşti, neidentificat însă, după cum îşi aminteşte în Amintiri din copilărie şi adolescenţă.) Revista Şcoala nouă apărea la Roman în 1889, iulie, scoasă de Panait Moşoiu şi Eugen Vaiam Colabora aici G. Ibrăileanu şi Raicu Ionescu-Rion. Ibrăileanu era încă elev, avea 18 ani, şi semna în această revistă cu iniţiala I. şi pseudonimul Cezar Vraja. Revista promova idei socialiste, în linia Contemporanului.
                     Vis, Ibidem, nr. 2, 1 august 1889, semnat I.
                     Otiliei, Ibidem, nr. 4, 1 septembrie 1889, semnat Cezar Vraja.
                     Multe texte publicate de Ibrăileanu în această revistă sînt inspirate de iubirea pentru Otilia Şapira, de numai 16 ani, căreia, dealtfel, îi va închina, în anii cînd îşi scria amintirile, cîteva dintre cele mai frumoase pagini : „Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau departe, cum par ele vara ; erau pline de foc şi muzica cînta o arie banală. (...) Deodată îmi apare înainte, pe aleea grădinii, o fată necunoscută mie, subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galb,en şi cu ochii negri. Avea în mînă un trandafir roş, pe care-1 ţinea la gură parcă l-ar fi muşcat. Imaginaţia mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară, muzica, surpriza de a vedea apariţia asta necunoscută mie şi atît de încîntătoare, frumuseţea ei, mai ales mersul sigur, dar delicat, şi încă, mai mult decît toate, cred, gestul de a muşca din trandafir, m-au făcut într-un moment să fiu, să mă simţ al ei...“ (Amintiri din copilărie şi adolescenţă, în Opere, voi. VI, p. 258.)
383
                        Aceleiaşi, Ibidem, nr. 5, 15 septembrie 1889, semnat Cezar Vraja.
                        Lor, Ibidem, nr. 5, 15 septembrie 1889, epigrame semnate Cezar Vraja.
                        Unui   cunoscut, Ibidem, nr. 6,   1 octombrie   1889, semnat
                    Cezar Vraja.
                        Ideal, Ibidem, nr. 7, 15 octombrie 1889, semnat Cezar  Vraja.
                        Note,  Ibidem, nr. 1, iulie 1889, semnat I.
                        Note, Ibidem, nr. 2, 1 august 1889, semnat I.
                        Note,  Ibidem, nr. 3, 15 august   1889, semnat   I.
                        Note, Ibidem, nr. 4, 1 septembrie 1889, semnat I.
                        Din caiet. (Despre împodobiri. Conştiinţa morală}, Ibidem, nr. 7, 15 oct. 1889, semnat Cezar Vraja.
                        Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti. România viitoare, nr. 17, decembrie 1889.
                        în legătură cu colaborarea lui G. Ibrăileanu la revista România viitoare din Brăila, a se vedea pe larg N. Gr. Steţcu, în Ateneu, nr. 3, martie 1966, articolul şi textele din G.I. Revista a apărut la Brăila între martie 1888 — 23 mai 1890, pro-movînd aceleaşi idei ca şi Şcoala nouă de la Roman. Articolul în chestiune e republicat de E. Vaian în Vocea Romanului din 7 decembrie 1889, nr. 32, de unde îl preia N. Gr. Steţcu. Textul publicat de noi este cel din revista Ateneu. Tot în România viitoare Ibrăileanu a mai publicat două articole Propagandă vinovată şi Socialişti ?. Articolul Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti este desigur tot o notă din categoria celor „Din caiet44, de aceea îl şi introducem aici.
                        Din caiet (2) Manechine. Peste veacuri, Ibidem, nr. 13, ianuarie 1890, semnate Cezar Vraja.
                        Din caiet (3) I, II, III, Ibidem, nr. 16, aprilie 1890, semnat Cezar Vraja.
                        Din caiet (4) Omul în univers, Ibidem, nr. 18, iunie 1890, semnat C. Vraja.
                        Două particularităţi ale dialectului moldovenesc, Ibidem, nr. 2, 1 august 1889, semnat I.
                        Două articole din „Buciumul", Ibidem, nr. 13, ianuarie 1890, semnat Cezar Vraja.
                        Este primul articol polemic al lui G. Ibrăileanu. Cînd acesta îi cere lui T. Pisani ca revista să-şi afirme o poziţie mai clară el se referă desigur la articolul program al acesteia, destul de confuz, intitulat Exclusivismul în literatură, care pretindea a stabili programul revistei „cu tendinţe nouă44. „Buciumul — spu-
386
nea articolul —, cu silinţele grupului redactor, cu sprijinul oamenilor de litere şi cu atenţiunea şi bunăvoinţă a cetitorilor, va fi un organ al celor ce scriu bine, fără de deosebire de tinereţe sau bătrîneţe, de idei, de credinţe sau tendinţe”.
     Acuzîndu-1 de neînţelegere a demonstraţiei sale, T. Pisani răspunde lui Cezar Vraja în Buciumul din 3 februarie 1890 cu articolul intitulat Răspuns : „Un domn Cezar Vraja, în revista Şcoala nouă, nr. 13, a.c., se ocupă de articolul publicat de mine în nr. 1 al Buciumului, intitulat Aparenţă şi realitate. D-sa zice oă întrebîndu-mă de ce vedem un corp (compus din atomi) pe cînd atomii nu-i putem vedea, aduc ca sprijin argumentarea că «invizibil plus invizibil nu dă tot invizibil» ? Apoi adaugă : «Aici însă e pricina. Va vedea d-1 Pisani că nu orice invizibil plus invizibil dă tot invizibil.» Iată ce zic în articolul citat: «Dacă atomul e invizibil şi corpul e format din atomi, apoi invizibil plus invizibil nu ne dă tot invizibil ? în aparenţă lucrul ar fi aşa şi prin urmare ar rezulta că noi să nu putem vedea nici un corp ; realitatea însă ne probează contrariul.» Prin două exemple explic fenomenul. Unde vede dar d-1 Vraja că eu susţiu că orice invizibil plus invizibil dă tot invizibil ?... Dacă nu înţelegi ceea ce citeşti, d-le Vraja, apoi nu te face de rîs criti-cînd !...“ Apoi, tot atît de supărat, T. Pisani îi demonstrează tînărului critic că nu a înţeles nici teoria solidităţii corpurilor : „în acest pasaj, d-1 Vraja, pe lîngă că e nesuferit tot din cauză că n-a înţeles ceea ce a citit, apoi devine şi de rea-credinţă, atribuindu-mi lucruri ce nici nu există în articol ; într-adevăr, unde a găsit d-sa că eu zic că realitatea constă în invizibil şi că invizibilul e aparenţa, deoarece atracţiunea e invizibilă, iâr materia vizibilă ? Cine a amintit macar materia ? Iată ce zic : «Dacă atom cu atom nu se ating, atunci suprafaţa lemnului nu e continuă şi în acest caz nu sînt în dreptul meu să mă întreb în ce constă soliditatea lui, în molecule, sau atomii săi mate^ riali ? Desigur că nu, căci nici nu se ating măcar ; atunci în ce ? în atracţiunea moleculară ? Ei, da ! însă această putere este materială şi invizibilă.» Orice om cu judecată a conchis că soliditatea lemnului constă în invizibil; numai d-1 Vraja a înţeles altfel ; sau mai bine, n-a înţeles deloc. Dacă aceste chestii aşa de simple nu le poţi înţelege, d-le Vraja, mai poate fi vorba de marile chestii ce se agită azi în omenire ? Ce pedant! T. Pisani. (Aş fi fost neruşinat plagiator dacă norocul ar fi făcut ca d-1 Vraja să observe că articolul meu, care era prelucrat după C. Flammarion, n-avea notat aceasta.)”
387
     Funcţionarismul, Munca, an. I, nr. 39, 18 noiembrie 1890, semnat Cezar Vraja.
     Este primul articol scris de Ibrăileanu pentru ziarul Munca din Bucureşti, organ al social-democraţiei române, şi care marchează începutul unei lungi colaborări la presa socialistă a vremii. în 1890, preocupat de ideea colaborării la Munca, sfătuit în acest sens şi de prietenul Rion, Ibrăileanu îi scria lui Panait Muşoiu, devenit acum redactor al acestui ziar: „Din Şcoala nouă ar putea ieşi ceva cînd la cîrma ei ar fi mai mulţi dintre noi. Am vrut de atîtea ori să scriu ceva pentru Munca, dar întotdeauna mi-a fost greu, poate că a înrîurit ideea că voi fi respins ca o cantitate neglijabilă. O vanitate pe care o au tinerii de a-şi vedea rîndurile şi numele publicate îmi lipseşte cu de-săvîrşire.“ (Opere, voi. 6, Ed. Minerva, 1978, p. 281.)
     Despre rolul socialismului, Munca, an. I, nr. 52, 17 februarie
1891, semnat Cezar Vraja.
     Malthus şi prostituţia, Ibidem, an. II, nr. 24, 4 august 1891, semnat Cezar Vraja.
     Lupta pentru trai în societatea omenească, Ibidem, nr. 25, 11 august 1891, semnat Cezar Vraja.
     Idealuri, I, Adevărul, an. V, nr. 1168, 4 mai 1892, semnat G. I.
     Idealuri, II, Ibidem, nr. 1181, 18 mai 1892, semnat G. I. Chestia evreiască a d-lui Muşoiu, I, Munca, an. III, nr. 12, 10 mai 1892, semnat C. Vraja.
     Chestia evreiască a d-lui Muşoiu, II, Ibidem, nr. 13, 17 mai
1892, semnat C. Vraja.
     Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania, Ibidem, an. III, nr. 23, 26 iulie 1892, semnat Cezar Vraja.
     Chestia românismului şi starea actuală a Europei, Ibidem, an. III, nr. 24, 2 august 1892, semnat C. Vraja.
     în chestia iredentismului, I, Ibidem, an. III, nr. 45, 27 decembrie 1892, semnat C. Vraja.
     în chestia iredentismului, II, Naţionalismul, Ibidem, an. III, nr. 46, 1 ianuarie 1893, semnat C. Vraja.
     Iredentismul, III. Cîteva consecvenţe ale naţionalismului, Ibidem, an. III, nr. 47, 10 ianuarie 1893, semnat C. Vraja.
     în chestia păturei culte, Ibidem, an. IV, nr. 8, 18 aprilie
1893, semnat C. Vraja.
     Răscoalele ţărăneşti, Ibidem, an. IV, nr. 52, 20 februarie 3894, semnat C. Vraja.
     Socialismul şi adevărul, Ibidem, an. V, nr. 29, 18 septembrie
1894, semnat C. Vraja.
388
     Un răspuns, Ibidem, nr. 31, 2 octombrie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă. „Intim", Evenimentul literar, an. I, nr. 4, 10 ianuarie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă. „Intim" (urmare), Ibidem, nr. 6, 23 ianuarie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă, „Intim" (urmare), Ibidem, nr. 7, 31 ianuarie 1894, semnat C, Vraja.
     Cele trei articole despre Intim de Traian Demetrescu marchează începutul colaborării lui G. Ibrăileanu la Evenimentul literar. Revista apăruse la 20 decembrie 1893, la Iaşi, şi se imprima la tipografia ziarului Evenimentul. Au colaborat în aceasta perioadă la revista ieşeană C. Stere (Şărcăleanu), Sofia Nădejde (care va deveni directoarea revistei începînd cu 2 mai 1894), I. Gherea, Raicu Ionescu-Rion, N. Tofan (Spiridon Popesc u), M. Dafin (M. Carp), Gh. Ghibănescu, E. Herovanu, O. Carp, D. Nanu, Gh. N. Lazu, Păun Pincio ş.a. în iulie 1894 revista se mută la Bucureşti, unde apare pînă în octombrie, cînd fuzionează cu Lumea nouă, supliment literar.
     Critica făcută de Evenimentul literar cărţii lui Traian Demetrescu este desigur în spiritul ideologiei revistei, pentru că şi Raicu Ionescu Rion va comenta lucrarea de pe aceleaşi poziţii ale „psihologiei d'e clasă11, ale artei cu tendinţă, în numele căreia Ibrăileanu îl va ataca şi pe Vlahuţă cu al său roman Dan. Neaderînd la aceste opinii fee e drept, execuţia pe care o face cărţii lui Tr. Demetrescu Ibrăileanu e destul de vulnerabilă). Vlahuţă, care prefaţase lucrarea, va afirma în articolul Arta socialistă (Vieaţa, nr. 18, 27 martie 1894) : „Vai ce «psihologie de clasă» îi trage d-1 Vraja acestui nelegiuit visător care a îndrăznit să cînte luna, florile, pădurile, liniştea cîmpului... şi să citească pe Schopenhauer, în loc să adune pe ţărani în jurul său şi să le facă puţin socialism. (...) Dar cu sistemul acesta de a face critică, domnule Vraja, nu ştiu pe care artist nu l-ai putea trimite la spînzurătoare.u Fireşte, poziţia lui Vlahuţă este impusă de neacoeptarea ideii amestecului politicii în artă şi care va declanşa o lungă polemică între cele două reviste. însuşi Traian Demetrescu, cu toată modestia, se vede obligat să răspundă articolelor lui Ibrăileanu diespre Intim, în Adevărul, 1894, 17 ian. nr. 1753, cu articolul intitulat Pro Domo, din care cităm :
     „N-am polemizat niciodată, deşi, oricît de neînsemnată ar fi persoana mea, mi s^au ivit uneori prilejuri de acestea. Mi-a plăcut să rămîn în colţul meu de tăcere şi modestie. (...)
389
     Mărturisesc că nu mi-ar fi convenit să iau tonul acesta de polemist — cu care nu sînt deloc obicinuit —, dacă domnii Rion şi Vraja ar fi aprpciat cartea mea numai din punct de vedere artistic. Dar dînşii, fără a supune această lucrare la o analiză amănunţită, dreaptă şi obiectivă, s-au mărginit a discuta pe autor dintr-un punct de vedere etic. Fireşte, am fost crud sfîşiat şi, oricît aş dori să rămîn nepăsător şi liniştit, conştiinţa mea se împotriveşte. în acest articol nu e vorba doar de vanitatea şi zădărnicia unei polemici de gazetă, care în cele mai multe cazuri nu interesează decît pe curioşi, doritori de a şti ce zice unul şi ce zice altul. (...)
     D. Rion publică în Ev. Ut. din Iaşi un articol unde, fără nici un cuvînt întemeiat, mă învinuieşte că sînt imoral. D. C. Vraja în acelaşi ziar publică un alt articol, de o admirabilă fineţe stilistică, în care, după observaţiunea şi analiza ’ 0
ce o face asupra lui Intim, ajunge la aceeaşi concluzie ca şi colegul d-sale, Rion. Ba încă, d. Vraja, ca să ajungă la această concluzie, care îi trebuia cu orice chip ca teză a articolului d-sale, ia cuvinte izolate din Intim şi le împreună apoi, pentru a le da înţelesuri streine de simţirea şi cugetarea mea. Ce fel de metodă critică o fi şi asta, să te agăţi de două-trei fraze dintr-o carte — nici cel puţin de o pagină întreagă, interpre-tîndu-le într-un sens falş, aşa cum se potriveşte punctului tău de vedere ? — Mister !
     Şi întreb iarăşi : ce noimă are tendinţa aceasta a scoate natura morală a unui autor dintr-o operă unde el nu şi-a răs-frînt decît sensibilitatea şi imaginaţiuniea sa.
     Căci, în definitiv, Intim este un simplu Jurnal, undp se găsesc notate senzaţiuni, gînduri, meditaţiuni de singurătate şi mai ales felul meu de a înţelege şi de a simţi Natura.
     Această carte nu prezintă nici o teză, nici un sistem filozofic, nici un studiu de viaţa şi moravurile societăţei noastre. Am scris-o în cîteva luni de tăcere şi singurătate, pe foi risipite, sub ramurile unui copac, lingă jgheabul unei fîntîni, pe malul unei ape. Definiţia ,ei este că se înfăţişează ca o lucrare sinceră.
     D-nii Rion şi Vraja zadarnic se miră că în această lucrare nu vorbesc de cei ce suferă în jurul meu, de proletariatul urmărit de crudele mizerii ale vieţei. Dar ce critică este asta să se caute într-o carte literară aceea ce ea n-are pretenţia să-ţi dea ? Şi apoi, chiar aşa fiind, Intim nu e plin de alturismul cel mai larg, de pietatea qea mai generoasă ? Dar este ceva care să mă facă a vibra mai profund ca suferinţa ? Nu sînt eu însumi copilul ei ?
390
Ştiu că e naiv să faci asemenea mărturisiri, eu însă, chiar în polemici, n-am altă armă de apărare decît sinceritatea.
     D-nii Rion şi Vraja, în loc de a defini caracterul cărţii mele şi a discuta fondul şi forma sub care se prezintă, şi mai ales, în loc de a nu ignora că pe lîiigă acest jurnal personal eu am scris o serie de poeme în proză şi alte articole privitoare la viaţa umiliţilor şi declasaţilor, s-au grăbit a face din mine un monstru, un imoral, o speţă de burghez din cele mai odioase. D-nii Rion şi Vraja au ţinut poate să-şi exprime nişte aprecieri pe cari le-or fi crezut originale ; dar oricît de originale ar fi fost, cred că ele n-au nimic de a face cu critica.
     A dori şi a cere ca literatura şi arta să vie în ajutorul imensei mişcări sociale care se agită în toate ţările europene e firesc şi de multă însemnătate. Nu înţeleg însă să aplici asupra oricărei opere literare sau artistice actul de acuzaţie că nu e scris în-tr-un sens moralizător.
     Repet: Intim nu este o lucrare socială pentru a fi analizată din acest punct de vedere. Această carte exprimă cîtjeva stări de sensibilitate şi imaginaţiune, hotărîte de variatele peisage ale unui colţ de Natură, liniştit şi frumos. Ea nu poate fi cercetată decît din punctul de vedere al psihologiei artistice. Aşa mi se pare drept. “
     Psihologia de clasă,. „Dan“, Evenimentul literar} an. I, nr. 12, 7 martie 1894, semnat C. -Vraja.
     Psihologia de clasă. „Dant( (urmare), Ibidem, nr. 13, 14 martie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă. „Dan“ (urmare), Ibidem, nr. 14, 21 martie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă „Dan“ (urmare), Ibidem, nr. 17, 11 aprilie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă. „Dan“ (urmare), Ibidem, nr. 18, 18 aprilie 1894, semnat C. Vraja.
     Psihologia de clasă. „Dan“ (urmare), Ibidem, nr. 20, 2 mai 1894, semnat C, Vraja.
     Psihologia de clasă „Dan<( (urmare), Ibidem, nr. 23, 23 mai 1894, semnat C. Vraja.
     Geniu necunoscut, Ibidem, nr. 13, 14 martie 1894, semnat €.. Vraja.
     Rătăcirile d-lui Vlahuţâ sau jalnica poveste unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele, Ibidem, nr. 14, 21 martie ,1894, semnat Ş.-V.
391
     Spiritism ori „artă {pentru artă", Ibidem, nr. 15, 28 martie 1894, semnat C. V.
     D-l Vlăhuţă în „arta socialistă", Ibidem, nr. 15, 28 martie 1894, semnat C. Vraja.
     La articolul Rătăcirile d-lui Vlăhuţă, poetul răspunsese cu articolul Arta socialistă, din care mai desprindem : „Eu creueam — şi continuu de a crede1 — cu toată propaganda reformatorilor — că o poezie poate rămîne frumoasă şi fără să aducă servicii unui partid politic şi fără să pledeze cauza unei clase sociale. (...) Dar să faci pe bătăiosul cu bieţii poeţi cari au scăpat din vpdere, în versurile lor, să spuie că tu n-ai palton, c-au îndrăznit să cînte iama aşa cum li s-a arătat şi i-a impresionat pe ei, să te superi pentru atîta lucru, să strigi că te^ai hotărât să reformezi arta şi să arunci la gunoi tot ce nu intră în programul partidului socialist... iată o măsură care mi se pare cu atît mai crudă şi mai despotică, cu cît ea vine de la nişte apostoli ai umanităţii care se pretind că au cele mai largi şi mai generoase idei.“
     Arta socialistă şi subsemnatul, Ibidem, nr. 16, 4 aprilie 1894, semnat C. Vraja.
     Articolul acesta e un răspuns la c<el amintit al lui Vlăhuţă. Poetul replică iarăşi cu partea a Il-a a articolului Arta socialistă (Vieaţa, nr. 18, 27 martie 1894). Tonul este de data aceasta mai violent, autorul îi acuză pe socialişti că şi-au luat în serios rolul de reformatori ai artei, şi crezînd că sînt singurii care o pot face, au devenit gravi şi sentenţioşi.
     Gherea despre arta „tendenţioasă'', Ibidem, nr. 16, 4 aprilie 1894, semnat Auditor.
     Ramollot şi Moş Teacă, I, Ibidem, nr. 16, 4 aprilie 1894, semnat Verax.
     Ramollot şi Moş Teacă, II, Ibidem, nr. 17, 11 aprilie 1894, semnat Verax.
     Atacurile la adresa scrierii Moş Teică de Anton Bacalbaşa vin din partea ziarului Ţara (considerat de Ibrăileanu organul poliţiei). Acest ziar se răfuia mai întîi cu Adevărul (13 februarie 1894), care publica articolul Chestia proprietăţii literare, în care personajul lui Bacalbaşa era considerat un tip original în literatura română, iar autorul absolvit de acuzaţia că ar fi prelucrat neîndemânatic scrierea francezului Charles Leroy. Articolul era semnat de însuşi Al. V. Beldiman. Ţara, într-un articol intitulat O execuţie. „Moş Teacă* de Anton Bacalbaşa şi „Colonelul Ramollot" de Ch. Leroy, consideră povestirile despre Moş Teacă o escrocherie, că întreg planul cărţii e luat după
392
/
Leroy, că în ediţia tipărită Bacalbaşa nu a avut curajul să includă un fragment publicat în Moftul român, foarte apropiat de textul francez (Bacalbaşa zice că acesta nu era semnat). îl mai acuză pe autor că ar fi minţit un cititor spunîndu-i că Moş Teacă a apărut întîi în 1885, pe cînd Ramollot a fost publicat mai tîrziu, lucru neadevărat, pentru că lucrarea francezului apăruse în 1880 ! : „înainte! Şarlatani poetici şi literari ; nu vă trebuie decît îndrăzneala lui Toni ...Presa română e la dispoziţia voastră“ — încheie autorul articolului, care e Eugen Vaian. Tot acesta îl acuzase pe Bacalbaşa că, deşi prieten cu Vlăhuţă, ceruse unor redacţii de reviste, printre care şi Ţara, să aplice pe revista Vieaţa o ştampilă „Vieaţa 20 de bani“, în bătaie de joc. Articolului din Ţara îi răspunde Adevărul cu un alt articol Buni şi răi şi Evenimentul literar, destul de tîrziu însă, peste aproape două luni, prin pana lui Ibrăileanu. între timp, Ţara (19 martie 1894) mai revine asupra chestiunii, întrebîndu-se pentru ce Evenimentul literar nu se solidarizează cu victima. Adevărul e că Bacalbaşa, încolţit, răspunde destul de neinspirat (Adevărul, nr. 1826, 1894), că n-a plagiat pentru că nu l-a citit pe Ch. Leroy şi că Ţara este un organ poliţienesc. La 29 martie, Bacalbaşa scria o scrisoare lui Ibrăileanu şi celorlalţi prieteni de la Evenimentul literar : „Dacă veţi vorbi ceva despre porcăriile lui Vaian, nu uitaţi a reproduce tot ce a pus el pe două coloane. Veţi vedea că, afară de o bucată, care nu-i în volum şi pe care eu n-am iscălit-o niciodată, una singură seamănă cu Ramollot; restul, mănîncă borş amicul Vaian. El pune pe două coloane rînduri ca acestea : Ramollot : «Mais, moi, mon colonel, non». Moş Teacă : «Nu». Dar cuvîntul n-avem nevoie să-l iau din Ramollot. Se poate dovedi că l-am luat din Spencer, din Schopen-hauer, din Oglinda tinereţii, din Visul Maicii Domnului, ca şi de la mine însumi.w (Scrisori către Ibrăileanu, III, Ed. Minerva, 1973, p. 18.)
     De menţionat că şi Vieaţa (nr. 51, 29 ianuarie 1895) publica o notă semnată Urechia (doctorul Alceu Urechia), intitulată Plagiatul lui Tonică Meţ, un fel de inventar al rezultatelor unui plebiscit în legătură cu plagiatul după Leroy, plin de ironie şi haz.
     Cum a rămas ?, Evenimentul literar, an. I, nr. 18, 18 aprilie 1894, semnat Ş.-V.
     O explicaţie, Ibidem, nr. 20, 2 mai 1894, semnat Ş.-V.
     Colevtivismul în literatură, Ibidem, nr. 25, 6 iunie 1894, semnat C. Vraja.
393
     „Frumosul dar de a expune al d-lui Bacalbaşa“ — la care se referă Ibrăileanu — vizează Conferinţa acestuia din februarie acelaşi an de la care vor- începe violentele atacuri între Vieaţa şi Evenimentul literar, Bacalbaşa însuşi îi stimulează pe cei de la Ev, Ut. în direcţia atacurilor : „Cred că trebuie turnate mereu la polemici cu Vieaţa. Au să fie siliţi să răspundă şi pot fi uşor distruşi pe tărîmul ăsta fiindcă sînt proşti. Mai ales, să mutăm discuţia de pe tărîmul literar pe cel socialist; acolo nu pricep nici pe dracu şi au să spună gogomănii.“ (V. Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, p. 18.)
     Ibrăileanu se mai referă în acest articol şi la Scrisoarea deschisa a lui Gherea, apărută în Vieaţa, nr. 27, 29 mai 1894, unde, într-adevăr, Vlahuţă îl face răspunzător pe Gherea de „ieşirile44 socialiştilor, de atacurile lor la adresa unor oameni ca Vasile Lucaciu, Delavrancea ş.a. E de precizat că în legătură cu patriotul ardelean fusese o întreagă discuţie, care pornise de la un articol scris în Munca (13 martie 1894), Se dau la brazdă, semnat „Mumei44, foarte violent la adresa părintelui Lucaci. Acesta, după ce ieşise din închisoare, fusese la Bucureşti ; la plecare spusese că părăseşte „patria dulce a libertăţilor noastre naţionale44. Articolul din Munca îi reproşa această afirmaţie, care ar fi contrazis o realitate : că şi în Muntenia „sînt infamii ale celor puternici. Ceea ce frapa însă era tonul incalificabil al articolului. într-o Rectificare (20 martie), Munca afirmă că ar-ticblul cu pricina nu emite păreri ale socialiştilor despre* Vasile Lucaci. Acestea au declanşat articolul din Vieaţa, Părintele Lucaci şi socialiştii noştri, în care Vlahuţă scrie : „Ţăranii noştri sufăr ? Ştiu şi mă doare şi pe mine, căci nu de la voi am învăţat mila. Dar în Transilvania sînt ani de puşcărie pentru un singur strigăt de libertate. Lucacii, Albinii, Şirienii n-au furat, n-au lovit, n-au făcut nici un rău nimănuia, au spus c-ar vrea să-şi vadă neamul liber, au pledat cauza poporului prigonit şi l-au arătat lumei nu ca pe o turmă de sclavi şi de cuceriţi, ci ca pe o naţiune care, cu preţul vieţii, vrea să-şi apere drepturile şi limba. (...) Şi voi îi numiţi banchetofagi pe aceşti martiri şi vă bateţi joc de idealul lor şi de suferinţele lor ? (...) Fiţi mai omenoşi, d-lor socialişti ! în interesul cauzei pp care o susţineţi, fiţi mai blînzi; mai cumpătaţi în insulte ; prezentaţi-ne cu mai multă demnitate imaginea lumii viitoare.44
      Revenind la Gherea, să amintim că acesta, plin de tact, nu se amestecase în aceste certuri, nici acum,, nici mai tîrziu, cînâ cele două tabere se vor coborî în stradă. Cînd Adevărul îi ce-
394
/
rea lui Gherea să răspundă anchetei în problema artă pentru artă sau artă cu tendinţă, Vieaţa riposta la rubrica „Ghiveci săptămânal44 semnată de Alceu Urechia (Iodoform) : „Adevărule, bravo) îneepînd «ancheta» cu d. Dobrogeanu-Gherea, nemerişi în adevăr o persoană «mai puţin în joc», nici că putea găsi una mai puţin dezinteresată în chestie. Văzînd cu cine Adevărul şi-a început ancheta, e probabil că celelalte «multe persoana» la care s-a adresat vor fi d-nii Sacîz, şi Vraja, Nădejde şi Rion, plus prietenii «Dulceanu et Piţurcă».“ (Nr. 19, 3 aprilie 1894.)
     Poetul şi „escrocii", Evenimentul literar, an. I, nr. 25, 6 iunie 1894, semnat Verax.
     Articolul este un răspuns la Mascarada socialiştilor de Vlă-huţă (Vieaţa, nr. 26, 22 mai 1894), în care se comentează pe larg, violent, cu injurii dintre cele mai grefe, incidentul din Ciş-migiu, din 15 mai a acelui an, cînd cu ocazia serbărilor presei, un grup de socialişti condus de Toni Bacalbaşa ar fi atacat redactorii Vieţii, aflaţi înpreună cu soţiile într-un chioşc. Nu se ştie cine a atacat mai întîi, în orice caz, insultele şi bătaia s-au produs. La mijloc era şi un supliment al Vieţii, care se difuza în acea zi în Cişmigiu, care conţinea atacuri la adresa socialiştilor. In articolul citat, Vlahuţă afirmă : „Sînt oameni inconştienţi, sînt oameni decăzuţi ; cari n-au nimic sfînt, pentru că n-au nimic de pierdut, sînt degeneraţi de aceştia cari nu se dau îndărăt de la nici o infamie, cari cu seninătate şi cu linişte imperturbabile sînt în stare să comită cele mai fioroase crime...“ Toate acestea vor fi contribuit desigur la „încălzirea “ la maximum a celor două tabere. Se mai întîmplase că cei de la Evenimentuî... avuseseră ideea să parodieze în versuri articolul Supărarea socialiştilor şi să-l publicp sub semnătura „A. Vlăhuţă“ în revista din 2 mai 1894, nr. 20. Reproducem un fragment, care trebuie să-l fi iritat teribil pe Vlahuţă, după cum reiese şi din articolele ulterioare ale Vieţii:
          V-aţi năpustit asupra-mi aşa de furios Şi nu-nţeleg pricina... Eu v-am vorbit frumos,
          Iar voi n-aţi fost amabili... de stimă vă ascult;
          Că sînt nebun pretindeţi ? Dar parcă mai demult Spuneaţi altfel, şi astăzi cine-o să vă mai creadă ?
          Sînt bun şi blînd, sînt sincer şi zău nu fac paradă,
          Nu sînt artist, nimică, nu sînt reformator,
          Talente n-am şi nu zic că-s mare scriitor,
          Admirator al artei, îmi spun şi eu părerea...
395
          Vezi und-ţe duce luntrea, stimate dona’le Gherea,
          Ce bine face-Ureche că tot mă ie la vale,
          De-acum orice mi-ţi spune, nu vă mai stau în cale,
          Nu vă răspund nimică, mai bine e cînd tac ;
          Eu am de scris atîtea... mai bine treburi fac Cu scrisul... că s-aude ; pană, opreşte-te olecuţă Poftă bună, Şărcăleanu... etc.
     Faţă de iritarea celui incriminat, Ev. Ut. publică în nr. 25, din 6 ian. 1894 o notă — Un tată denaturat, semnată Dolores : „Dacă nu vrei o, tată denaturat, să-ţi recunoşti progenitura, posteritatea totuşi ţi-o va recunoaşte. Iar peste o sută de ani, cînd se vor aduna operele complecte ide A. Vlahuţă, pentru ediţia de jubileu, generaţiile de atunci ne vor fe recunoscătoare pentru pioasa noastră grijă de a fi cules .această nestimată.44
     Obscenităţile ebraice ale „Vieţii", Evenimentul literar, an. I, nr. 26, 13 iunie 1894, semnat Verax.
     Articolul reia discuţia despre acel supliment al Vieţii difuzat în Cişmigiu, cu ocazia serbărilor p'resei, în care peste „obscenităţile în limba română44 erau două cuvinte în limba ebraică „de o obscenitate monstruoasă41 — cum zice Ibrăileanu. în A doua scrisoare deschisă d-lui Gherea (Vieaţa, nr. 27, 29 mai 1894), Vlahuţă se disculpă. La mijloc mai era şi numele Sofiei Nădejde, pomenit în foaia cu pricina. Motivaţia lui Vlahuţă e destul de neargumentată : „Cele şase litere ar fi CVAMT şi Ş şi ori în ce sens le-ai citi, de la stânga spre dreapta sau de la dreapta spre stânga, nu dau nici un cuvînt (...), nu găseşti c-ar fi locul să pui un cuvînt onest în toată cabala asta ovreiască şi murdară, în care un sentiment de pudoare ne opreşte de a amesteca numele d-nei Sofia Nădejde, directoarea acelei reviste ?!“
     Adevărul e că polemica depăşise orice măsură, Vieaţa se deda la trivialităţi, ieşiri antisemite ca acel Sînt socialiştii nepatrioţi ? al lui Alceu Ureehia (Vieaţa, nr. 30, 19 iunie 1894, semnat U), din care cităm o mostră : „...Iată chestiunea pe care şi-o pune Perciunul literar şi pe care el o rezolvă frumos de tot. (...) Ce mare, ce puterntfcă trebuie să fie mişcarea naţionalistă pentru ca socialiştii noştri — ovrei de neam şi ovrei de convingeri — să-şi fi înlocuit vechea firmă «Jos patria, sus perciunii !►> prin una nouă «La adevăraţii perciuni; români !»“. Nici Evenimentul literar nu se lasă, şi, în afară de articolele lui Ibrăileanu, va pune umărul C. Şărcăleanu, în articolul Cine insultă femeile ? (nr. 25, 6 iunie), apoi Ultimul cuvînt (nr. 26, 13 ilunie) şi Ce cădere ! (nr. 28, 27 iunie). Ioan Nădejde scria şi el un ar-
396
ticol, Burghezii apărători ai femeilor (Ev, Ut., nr. 27, 20 iunie) şi V. Rion (deisdgur Ra(|cu Ionescu), articolul Iobăgie intelectuală, în nr. 27, din 20 iunie 1894.
     Parodiile şi atacurile satirice la adresa Vieţii sînt cu duiumul răspîndite în paginile Ev, Ut, Nu toate sânt de calitate, deşi unele au haz. De exemplu, la un moment dat, se parodiază o scrisoare a lui, Vlahuţă semnat A, Vlâduţă către Gherea (nr. 26, 27 iunie), în care este invocat acesta să dea ajutor în disputele dintre cele două tabere, sau acel „necrolog" din 4 iulie, nr. 29, în care se spune : „...jalnicii Eduard Spanachide, Ştefan Prostul, Carolina Keleroaia, Eduard Buzoianu, Septenat Pavelescu, Alecu Macabronski au durerea de a vă anunţa 'încetarea din viaţă a preaiubitei lor mame, cumătre, surori, mătuşe, soacre şi cuscre Vieaţa, în etate de 31 de numere, în urma unei boli tendenţioase. Rugaţi-vă pentru ea."
     Intr-un articol de bilanţ, A doua aniversare <nr. 31, 26 noiembrie 1895), Vlahuţă însuşi regreta toate cele întîmplate : „Am fost tîrîţi în certuri pe cari nu le-am dorit, am primit insulte pe cari nu le-am meritat şi nu ne-am rupt de prietenii pe cari l-am iubit... Revenim la vechea stimă, pe care o avem unii pentru alţii. Din fericite, nu ne-am făcut răni de acelea cari nu se mai pot vindeca. Ofensele noastre s-au Uitat, s-au iertat." După cum se ştie, peste cîţiva ani, Vlahuţă va deveni unul dintre colaboratorii Vieţii româneşti şi un prieten statornic al lui Ibrăileanu.
     Eminescu judecat şi condamnat de d, Aron Densuşianu în „Revista critică-literară", Evenimentul literar, I, an. 1, nr. 33, 1 august 1894, semnat Verax.
     Eminescu judecat şi condamnat de d, Aron Densuşianu în „Revista critică-literarău II, Ibidem, nr. 34, 8 august 1894, semnat Verax.
     Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densuşianu în „Revista critică-literară", III, Ibidem} nr. 36, 22 august 1894, semnat Verax.
     Cele trei articole se referă la studiul M; Aron Densuşianu Literatură bolnavă, apărută în Revista critică-literară, an, II, nr. 5—6, 1894, studiu care 11 va compromite iremediabil pe ilustrul profesor. Revista apărea la Iaşi din ianuarie 1893 şi se remarca uneori prin o bună ţinută ştiinţifică şi temeinicia studiilor folcloristice mai ales. Ea durează până în iunie 1897.
     D, Densuşianu nu s-astîmpără !, Ibidem, nr. 39, 12 septembrie 1894, semnat Verax.
397
      Ibrăileanu reia discuţia pe tema neînţelegerii de către Aron Densnşianu a creaţiei eminesciene, demonstrată acum în manualul de Istoria limbez şi literaturei române, a cărei a doua ediţie apăruse la Iaşi îm 1894. Ediţia ântîi a apărut în 1885.
      Cit de îndreptăţită va fi fost atitudinea lui Ibrăileanu faţă de opiniile profesorului ieşean despre opera celui mai mare poet român se poate observa lesne. Să cităm un singur pasaj în care incapacitatea receptării uneia dinitre capodoperele eminesciene îl duce pe autor la cele mai ridicole comentarii. Transcriem textul în grafia deja anacronică în vreme, pe care revista o păstra totuşi, fapt care l-a iritat atît de mult pe Ibrăileanu. „Satira a treia este o curiositate, ca se nu dicemă ceva mai multă. Şi acesta începe er’ cu o tiradă lunatică, cu deosebirea că aici este preschimbată în fecibră. Urmeză apoi unu visă bolnavă că adecă unu sultană visâză că-i răsare copacă din inimă (!) sub care copacu «universulă într’o umbră se întinde» !, apoi «ună ventă de biruinţă se pornesce îndelungă şi lovesce rânduri, rânduri în frundişulă sunătoră» (!), şi urmâzâ cu acesta bolnavă şi secă buiguire împlându patru pagini. Pentru ce? Pentru ca se arate întemeerea imperiului turcescă ! Şi pentru ce acesta? Pentru ca se vină se vorbească despre lupta lui Mircea cu turcii la Rovini, Şi ce voia cu acesta luptă în o aşa disă satira, ? Pentru ca se-1 potă aterna ca codă o sbîrnăităre împletită dintJ-unu articolă de fondă, cum se publicaă în diarulă Timpul pe cînd poetă redactoră la acel diaru ’şi scria satira; Ce trebuinţă era a scrie 11 pagini pentru a pute face acestă tiradă ? Fără îndoiâlâ pentru a ne pune în faţă genaraţiunea lui Mircea. Dar nu ni se pare multă mai trează nici, generaţia de-atunci, care, după luptă, n-avea nici ea ce cugeta altăceva mai mâreţă decîtă se scrie acasă la iubitele loră se le trimită.
     Codrulu cu poenile...
     Ochiulă cu sprincenele.
     Adecă aşa representă poetulă generaţia de atunci, va se dică întog-mai ca a poetului ahtiosă de poeni şi sprîncene ... (Revista critică literară, an II, nr. 2, februarie 1894.)
     Literatura pentru popor, Evenimentul literar, an. I, nr. 42,
3  octombrie 1894, semnat C. Vraja.
     O sentinţă a d-lui Bacalbaşa, Ibidem, nr. 43, 10 octombrie 1894, semnat C. V.
     Cine-i „Dan ?“, Ibidem, nr. 43, 10 octombrie 1894, semnat C. Vraja.
     Platonismul în politică, Lumea nou, an. I, nr. 5, 6 noiembrie 1894, semnat C. Vraja.
398
/
      Cu acest articol începe colaborarea lui G. Ibrăileanu la Lumea nouă, căreia i se asociase la 24 oct. 1894 Evenimentul literar. în ianuarie 1895 soţii Nădejde, N. Kinezu, Em. D. Fagure veneau la Bucureşti pentru a lucra la noul organ al social-de-mocraţiei române. Ibrăileanu venea abia în aprilie 1895 la Bucureşti, unde îşi lua în primire postul de redactor al revistei. Au colaborat aici) socialişti din vechea gardă, ca şi alţii mai tineri: I. Gherea, V. G. Morţun, Al. Radovici, A. RacaUbaşa, Tr. Deme-trescu, B. Brănişteanu, C. Graur, dr. Stîncă, Şt. Petică, E. Vaian* Elena Farugo, C. Parhon, Z. C. Arbore ş.a.
      Platonismul radicalilor, Ibidem, nr. 7, 8 noiembrie 1894* semnat C. Vraja.
      Către „Lupta", Ibidem, nr. 11, 13 noiembrie 1894, semnat C. Vraja.
      Contrazicere ?, Ibidem, nr. 13, 15 noiembrie 1894, semnat C. V.
      Tot către „Lupta", Ibidem, nr. 16, 18 noiembrie 1894, semnat C. Vraja.
      în ziarul Lupta, organ democrat radical, apăruseră mai multe articole ce polemizau cu presa socialistă. Astfel, în nr. 2420, 20 oct. 1894, în 21 oct., se publică articolele intitulate Radicalismul, în care se consideră o greşeală faptul că socialiştii urmăresc o apropiere între mişcarea socialistă din străinătate şi cea de la noi şi se vede în victoriile socialiştilor străini victoria socialismului ca idee, ca principii, răspunzînd şi unor probleme ridicate de Ibrăileanu. Şi în nr. din 6 noiembrie se vorbeşte încă de această chestiune. Articolului lui G. Ibrăileanu despre Platonismul în politică îi răspunde C. C. Baoalbaşa în nr. 2436, 10 noiembrie, în articolul Platonismele noastre : „Ce are de-a face —■ spune acesta —, bunăoară, că la alegerile comunale preferim să triumfe conservatorii împotriva liberalilor sau că la alegerile judeţene vor preferi să fie viceversa ? O simplă chestie de tactică momentană, un fel de a înţelege interesele noastre şi de a face politică generală, o manieră ca oricare alta de a procura ceasuri de izibîndă ideilor radicale."
     La întrebarea pusă de C. Vraja radicalilor cu cine ar vota, tot C. C. Baoalbaşa îi răspunde în Lupta, nr. 2445, 20 noiembrie, articolul Treanca-Fleanca, întrebîndu-se cine o fi d-1 Vraja, care le pune asemenea întrebări : „Nici chiar Cetăţeanul turmentat din O scrisoare pierdută nu avea atîta pretenţie. (...) Avem să votăm cu acel partid cu care ne vom găsi în alianţă (...) Partidul radical are o menire sigură în Ţara românească. Această menire şi-o va îndeplini."
399
     Cine a învins ?, Lumea nouă, nr. 19, 21 noiembrie 1894, semnat C. V.
     Votul universal şi lupanarele moderne, Ibidem, ed. a treia, an. I, nr. 31, 4 dec. 1894, semnat C, Vraja.
     „Nicolăiescu44 era deputat liberal şi ţinuse la 29 noiembrie discursul la mesajul tronului*. Discursul fusese tipărit de Lupta, nr. 2460, 10 dec., şi 2461, 11 dec., subintitulat Sufragiul universal. Ziarul radical găsea numai cuvinte de laudă pentru curajul opiniilor şi atitudinea fermă a vorbitorului.
     „Idealul“ lui Carada et C-ie, Ibidem, nr. 43, 17 decembrie 1894, semnat C. Vraja.
     Au învins !, Ibidem, nr. 73, 21 ianuarie 1895, semnat C. Vraja.
     Problema legii minelor s-a discutat în Senat în această perioadă, P. P. Carp fiind acel ce susţinuse un proiect al acestei legi. Lupta comentează amplu chestiunea lăudînd fireşte pe Carp, „ca un adevărat om politic cu vederi largi, încercînd să rezolve chestiuni grele ale păturei .uvriere44 (Legea minelor şi intervenţia statului, Lupta, nr. 2435, 8 noiembrie 1894). La 6 noiembrie, nr. 2434, Lupta anunţase cu ample comentarii acest proiect de lege pentru exploatarea minelor pe care P. P. Carp, în calitate de ministru i al Domeniiilorj, trebuia să-l supună** Sediiimfd Cjarpfu-f rilor legiuitoare.
     Să fim circumspecţi!, Ibidem, nr. 73, 21 ianuarie 1895, semnat C. V.
     Cu parul ?, Ibidem, nr. 73, 21 ianuarie 1895, semnat V.
     Tactica noastră,     Ibidem, nr. 74, 22  ianuarie  1895,  semnat
C. Vraja.
     Aşa, domnilor!,      Ibidem, nr. 76, 24  ianuarie  1895,  semnat
C. V.
     învăţăminte, Ibidem, nr. 77, 25 ianuarie 1895, semnat C. Vraja.
     Exploatare... naţională, Ibidem, nr. 77, 25 ianuarie 1895, semnat C. V.
     Ţărani interzişi,    Ibidem, nr. 78, 26  ianuarie  1895,  semnat
C. Vraja.
     Convenţiile scelerate, Ibidem, nr. 79, 27 ianuarie 1895, semnat C. Vraja.
     Regele şi partidele, Ibidem, nr. .80, 28 ianuarie 1895, semnat C. Vraja.
     Echilibrul politic, Ibidem, nr. 81, 29 ianuarie 1895, semnat C. Vraja.
     Gura păcătosului, Ibidem, nr. 83, 1 februarie 1895, semnat C. V.
400
/
     8 ore în mine, Ibidem, nr. 83, 1 februarie 1895, semnat C. Vraja.
     Marfă veche, Ibidem, nr. 84,       2 februarie 1895, semnat
C. Vraja.
     Dezarmare în perspectivă, Ibidem, nr. 84, 2 februarie 1895, semnat C. V.
     Pe ce ne întemeiem, Ibidem, nr. 85, 4 februarie 1895, semnat
G.  Vraja.
     Perfidii universitare, Ibidem, nr. 88, 7 februarie 1895, semnat C. Vraja.
     „Lumea nouă“ în Ungaria, Ibidem, nr. 90, 9 februarie 1895, semnat C. Vraja.
     Utopişti ?, Ibidem, nr. 90, 9 februarie 1895, semnat C. V.
     Democraţie, Ibidem, nr. 92, 11 februarie 1895, semnat C. V.
     Falşa democraţie, Ibidem, nr. 93, 12 februarie 1895. semnat C. Vraja.
     Dintr-ale unui vulgar falsificator, Ibidem, nr. 94, 13 februarie 1895, semnat C. Vraja.
     D. Sturdza şi lucrătorii, Ibidem, nr: 96, 15 februarie 1895, semnat C. Vraja.
     Diplomaţia colectivistă, Ibidem, nr. 98, 17 februarie 1895, semnat C. Vraja.
     Scrierile lui Rion, I, Ibidem, nr. 217, 23 iunie 1895, semnat C. V.
     Scrierile lui Rion, II, Ibidem, nr. 219, 25 iunie 1895, semnat C. V.
     Scrierile lui Rion, III, Ibidem, nr. 221, 27 iunie 1895, semnat C. V.
     Prefaţă (Bel-ami de Guy de Maupassant), roman, traducere de C. Vraja, Instit. de edit. Raliam şi Ignat Samitca, Craiova („Biblioteca romanelor celebre", Colecţia Samitca), VII + 372, p., 1896.
     Situaţie gravă, Curentul nou, an. I, nr. 2, 15 decembrie 1905, semnat G. Ibrăileanu.
     E interesant de menţionat în legătură cu acest articol că
H.  Sanielevici, conducătorul revistei, îi scrie lui G. Ibrăileanu în dec. 1904, probabil după ce Ibrăileanu îi trimisese articolul: „La drept vorbind, n-are ce căuta în revistă, unde putem face politică generală, de principiu, dar nu politică practică de ziar, nu să ne atingem de astfel de chestiuni delicate, cari presupun responsabilităţi imediate şi directe. (...) Dar în chestii de astea nici nu vreau să mă amestec. Eu sînt critic şi vreau să călăuzesc literatura." (Scrisori către Ibrăileanu, ed. cit., III, p. 246.>
401
     „Convorbiri“ (1 februarie), Viaţa românească, nr. 2, 1907, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Convorbiri“ (martie), Ibidem, nr. 3, 1907, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Convorbiri“ (1 aprilie), Ibidem, nr. 4, 1907, rubrica „Revista r e vistel or44, nes em nat.
     „Convorbiri (aprilie—mai), Ibidem, nr. 5, 1907, rubrica „Revista revistelor", nesemnat.
     „Convorbiri (1 iulie), Ibidem, nr. 7, 1907, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Viitorul sociaV1 (nr. 2, septembrie), Ibidem, nr. 9, 1907, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Convorbiri (1 octombrie), Ibidem, nr. 10, 1907, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Convorbiri literareu (octombrie), Ibidem, nr. 11, 1907, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Convorbiri literare“ (decembrie şi ianuarie), Ibidem, nr. 1, 1908, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Luceafărul“ (nr. 9 şi 10), Ibidem, nr. 4, 1910, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Convorbiri literare“ (septembrie), Ibidem, nr. 9, 1911, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Luceafărul“ (septembrie), Ibidem, nr. 9, 1911, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Ţara nouă(( (nr. 7 şi 8), Ibidem, nr. 4, 1912, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Vieaţa nouâ“ (anul X, nr. 1), Ibidem, nr. 3, 1914, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Vieaţa nouâ<( (nr. 3), Ibidem, nr. 4—5, 1914, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Vieaţa nouă<( (nr. 5), Ibidem, nr. 6, 1914, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     „Vieaţa nouă“, Ibidem, nr. 7—8—9, 1914, rubrica „Revista revistelor44, nesemnat.
     Pacea !, Momentul, an. I, nr. 26, mai 1918, semnat G. I.
     Pacea, Ibidem, nr. 18, aprilie 1918, nesemnat.
     Ziarul Momentul apare la Iaşi la 4 aprilie 1918, cotidian, ■condus de un comitet delegat al Vieţii româneşti. De fapt ziarul era condus de Ibtăileanu şi avea ca secretar de redacţie pe M. Sevastos. Acesta îşi aminteşte în memoriile sale că Ibrăileanii îi dicta aproape toate articolele. Din păcate nu am găsit o colecţie completă a ziarului, doar cîteva numere puse la dispo-
4Q2
/
ziţia noastră, cu multă amabilitate, de prof. I. Lăudat. Ziarul a apărut probabil pînă în iulie 1918.
     In cele două articole intitulate Pacea G. Ibrăileanu se face ecoul unei stări de spirit generale în acel moment istoric marcat de evenimente politice dramatice pentru ţara noastră. La 11/24 febr. 1918, după ce România ceruse pace Puterilor Centrale, i se puseseră condiţii foarte grele : cedarea Dobrogei, importante rectificări de frontieră în zona muntoasă şi mari concesiuni economice. în martie se semnează la Buftea un Tratat preliminar, pe baza căruia încep, la Bucureşti, tratativele în vederea încheierii păcii. Le 24 aprilie/7 mai 1918 se încheie la Bucureşti Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale, în urma căruia România pierde Dobrogea, teritorii însumând 5600 km, şi convenţii economice înrobitoare.
     Prefaţă. Munţii de Demostene Botez, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1918.
     Era o plachetă cu cîteva poezii dedicate aceluiaşi eveniment comentat de G. Ibrăileanu în articolele de mai sus.
     Maxim Gorki, „Copilăria mea((, traducere, Bucureşti, Ed. Bră-nişteanu. Preţul 5 lei. Un an de revoluţie rusească, trad. de Ema-noil Popescu, Bucureşti, Ed. Reforma socială, 1919. Preţul 2 lei, în Viaţa românească, nr. 1, 1920, semnat G. I.
     George Tofan, Ibidem, nr. 5, 1920, nesemnat.
     K. Kautski, „De la democraţie la robia de stat“, în româneşte de Şerban Voinea, Ed. Cultura naţională, 1922, în Viaţa românească, n!r. 11, 1922, semnat G. I.
     Leon Donici, „Revoluţia rusăa, 1923, Bucureşti, Cultura naţională, în Viaţa românească, nr. 2, 1923, semnat G. I.
     „Unchiul din America“, Ibidem, nr. 12, 1923, rubrica „Miscel-lanea“, semnat P. Nicanor & Co.
     Moartea preotului C. Morariu, Ibidem, nr. 3, 1927, rubrica „Miiscellanea“, semnat P. Nicanor & Co.
     Corespondenţă
     Către Paul Zarifopol ; Ionel şi Lily Teodoreanu; Damian Stănoiu, reproduse după Manuscriptum, an. XI, nr. 3, 1980, cu comentarii de Al. Piru, din care extragem mai jos :
     Aceste scrisori se află la Muzeul literaturii române şi n-au intrat în grupajul publicat în ediţia de Opere, voi. 6, G. Ibrăileanu, 1978. Corin Grosu a publicat în Manuscriptum (1971) 32 de scrisori ale luii G. Ibrăileanu către P. Zarifopol. Au rămas nepublicate 4 scrisori, probabil achiziţionate ulterior.
403
     Ibrăileanu invita pe Zarifopol să colaboreze la Viaţa românească la 12 ianuarie 1920. Zarifopol răspunde afirmativ la 21 ian. şi 26 ian. 1920. Nu s-a păstrat scrisoarea prin care Za-rifopol promitea articolul despre La Roctefoucauld, la care se referă G. I. în scrisoarea din 8 februarie. Abia la 28 febr. Zarifopol se scuză pentru netrimiterea articolului. (V. Scrisori către Ibrăileanu, voi. I, Ed. Minerva, 1966.) Urmează în corespondenţă un spaţiu gol pînă la 23 iunie 1920. Disn acest interval trebuie să fie scrisorile nr. 1, 2 pe care le publicăm acum, oa şi scrisoarea 4 din corespondenţa publicată în Opere, 6, datată doar 1920 ; a treia scrisoare se poate data precis : 6 octombrie 1924, deoarece Ibrăileanu îi cere lui Zarifopol articolul despre Fiaubert, pe oare acesta tocmai i-1 trimite (v. răspunsul său din 13 noiembrie 1924 în voi. Scrisori către Ibrăileanu, I, şi articolul Obiecţii la Flaubert, în Viaţa românească, 1924, nr. 11). în fine, cea de a patra scrisoare e aproximativ din 10 octombrie 1926, răspuns la cea trimisă de Zarifopol la 6 oct. Volumul lui Paul Zarifopol apărut la Cultura Naţională, în 1926, este Din registrul ideilor gingaşe. Articolul despre Moliere şi gustul clasic, a apărut în Viaţa românească, .1926, nr. 11. Lui Ibrăileanu i-a apărut la Viaţa românească, la Iaşi, în 1926, volumul Scriitori români şi străini.
     Foarte interesante pentru spiritul lui Ibrăileanu sînt cele $ scrisori către soţii Ionel şi Lily Teodoreanu, văzute în manuscris de G. Călinescu şi comentate de el în articolul Chitanţa creatorului, din Contemporanul, 25 mai 1956 (v. şi Cronicile optimistului, Bucureşti, E.P.L., 1964). „Am înaintea mea scrisori ale lui G. Ibrăileanu îndreptate către un romancier care nu mai este, scrie G. Călinescu. Ce suavitate, ce candoare, ce devotament din partea unui om în vîrstă faţă de unul mai tînăr.u
                      BIBLIOGRAFIE
                      A. SCRIERILE AUTORULUI
                                                 1889
I., Amintiri, în Şcoala nouă, I, 1, VII, p. 3—4.
L, Note, Ibidem, p. 4—6 ; 2, 1, VIII, p. 19—20 ; 3, 15 VIII, p. 40— 41; 4, 1 IX, p. 56—57.
Morala (din) Louis Biichner, Force et Matiere, Paris, 1884, Ibidem, I, 1, p. 8—13 ; 2, 26—30 ; 3, p. 36—39.
Emile Zoi a, Scoicile d-lui Chabre (traducere), Ibidem, I, p. 13—16 ; 2, p. 46—48 ; 3, p. 59—64 ; 7, p. 109—112 ; 8—9, p. 126—134 ; 10, p. 156—160 ; 11, p. 175—176 ; 12, p. 178— 185.
I. Doua particularităţi ale dialectului moldovenesc, Ibidem, 2„ 1 VIII, p. 21—22.
I, Vis, Ibidem, I, 2, 1 VIII, p. 31—32.
Max Nord au, Mici minciuni convenţionale (traducere). Iy Ibidem, 4, p. 49—52.
Cezar Vraja, Otiliei, Ibidem, I, 4, 1 IX, p. 58—59.
Cezar Vraja, Aceleiaşi, Ibidem, I, 5, 15 IX, p. 72.
Cezar Vraja, Tinguirile Minvanei (traducere din Ossian), Ibidem, p. 77—78.
Cezar Vraja, Lor, Ibidem, p. 78.
Cezar Vraja, Unui cunoscut, Ibidem, I, 6, 1 X, p. 89.
C e zar Vraja, Către Mcurion (traducere din Lord Byron), Ibidem, p. 96.
Cezar Vraja, Din caiet. (Despre împodobiri. Conştiinţa morală), I, 7, p. 101—103 ; Manechine, Peste veacuri,, I, 13, ian. 1891, p. 206—209 ; Din caiet, I, 16, 1891,. p. 293—298 ; Omul în univers, I, 18, 1891, p. 364—365.
Cezar Vraja, Ideal, Ibidem, I, 7, 15 X* p. 108.
Cezar Vraja, Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti, în România viitoare (Brăila), decembrie 1889 (reprodus în Vocea Romanului, nr. 32, ddm 7 XII 1889).
Cezar Vraja, Propagandă vinovată, Ibidem, nr. 17, din decembrie 1889.
Vraja, Socialişti ? Ibidem.
405
1890
Cezar Vraja, Două articole din „Buciumul", Şcoala nouă, 13, ian., p. 214—221.
C. V r a j a, Funcţionarisimul, în Munca, I, 40, din 23 XI, p. 3. C. Vraja, Atacul sItâpiiiirii, Ibidem, nr. 27, 26 VIII.
                                 1891
Cezar Vraj a, Despre rolul socialismului, în Munca, , 52, 17 II, p. 1.
Cezar Vraja, Malthus şi prostituţia, Ibidem, 24, 4 VII, p. 1. C. Vraja, Lupta pentru trai în societatea omenească, Ibidem, 25, 11 VIII, p. 4.
                               1892
G. I.Jdealuri, în Adevărul, V. 1168, 4, V, p. 1—2, şi 1181, 18 V, p. 1.
C. Vraja, Chestia evreiască a d-lui Muşoiu, Munca, 12, 10 V, p, 3—4 ; 13, 17 V, p. 3.
C. Vraja, Darwinismul social, în Critica socială, 6—7, p. 258— 278 ; şi 8—9, p. 279—297.
C. Vraja, Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania, Munca, 23, 26 VII, p. 1.
C. Vraja, Chestia românismului şi starea actuală a Europei, Ibidem, 24, 2 VIII, p. 1.
C. Vraja, Burghezism inconştient, Ibidem, 26, 16 VIII, p. 2 ; 27, 23 VIII, p. 1 ; Ce este statul ? Ibidem, 28, 30 VIII, p. 2 ; Intervenţia statului, 29, 6 IX, p. 1—2 ; Dictatura proletariatului ori revoluţia anarhistă a „poporului“ ?, 30, 27 IX,
       p. 2.
C. Vraj a, în chestia iredentismului, Ibidem, 45, 27 XII, p. 2—3.
                               1893
C. Vraj a, Naţionalismul, Mumca, III, i I, p. 3 ; Cîteva consecvenţe ale naţionalismului, Ibidem, 47, 6 1.
C. Vraja, în chestia păturii culte, Ibidem, IV, 8, 18 IV, p. 4. C. Vraja, Psihologia de clasă, Evenimentul literar, I, 2, din 27 XII, p. 2.
                             1894
C. Vraja, Psihologia de clasă (Intim), Evenimentul literar, 4, 10 I, p. 2—3 ; 6, 23 I, p. 2—3 ; 7, 31 I, p, 1—2.
406
                                                                                                                    )
C. Vraj a, înrîurirea artei, Ibidem, 9, 14 II, p. 1.
C. V r a j a, Răscoalele ţărăneşti, Munca, 52, 20 II, p. l.
C. Vraja, Psihologia de clasă (Dan), Evenimentul literar, 12, 7 III, p. 2—3 ; 13, 14 III ; 14, 21 III ; 17, 14 IV, p. 3—4 ; 18, 18 IV ; 20, 2 V ; 23, 23 V.
C. Vraja, Geniu, necunoscut, Ibidem, 13, 14 III, p. 1.
Ş. — V., Rătăcirile d-lui Vlahuţă sau jalnica povestire unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele, Ibidem, 14, 21 III, p. 1—2.
C. V., Spiritism ori „artă pentru artă“ ?, Ibidem, 15, 28 III, p. 3. C. Vraja, D-l VLăhuţă în „arta socialistă“, Ibidem, 15, 28 III, p. 3.
C. Vraja, Arta socialistă şi subsemnatul, Ibidem, 16, 4 IV, p. 2—3.
Verax, Ramollot şi Moş Teacă, Ibidem, 16, 4 IV, şi 17, 11 IV, p. 3.
Ş. — V., Cum a rămas ?, Ibidem, 18, 18 IV, p, 2—3,
Ş. — V., O explicaţie, Ibidem, nr. 20, 2 mai, p. 3.
C. Vraja, Colectivismul în literatură, Ibidem, 25, 6 VI, p. 1. Verax, Poetul şi „excrocii“, Ibidem, p. 3—4.
Verax, Obscenităţile ebraice ale „Vieţii(t, Ibidem, 26, 13 VI, p. 3.
C. Vraja, Originalitatea formei, Ibidem, 29, 4 VII, p. 1,
C. Vraja, împrumutarea formei, Ibidem, 30, 11 VII, p. 1. Verax, Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densuşianu în „Revista critică literară<(, Ibidem, 33, 1 VIII, p. 2—3 ; 34, 8 VIII, p. 2 ; 36, 22 VIII, p. 3.
C. V r a j a, De ce ne batem ?, Ibidem, 39, 12 IX, p. 1.
V e r a x, D. A. Densuşianu nu s-astîmpără !, Ibidem, p. 2.
C. Vraja, Socialismul şi adevărul, Munca, 29, 18 IX, p. 1.
C. Vraja, între scriitori, Evenimentul literar, 40, 19 IX, p. 1. C. V., Un răspuns, în Munca, 2 X, nr. 31.
C. Vraja, Literatură pentru popor, Evenimentul literar, 42, 3 X, p. 1.
C. Vraja, O sentinţă a d-lui Bacalbaşa, Ibidem, 43, 10 X.
C. Vraja, Cine-i Dan ?, Ibidem, p. 2.
C. Vraja, Platonismul în politică..., Lumea nouă, I, 5, 6 XI,
       p. 1.
C. Vraja, Platonismul radicalilor, Ibidem, 7, din 8 XI, p. 1.
C. Vraja, Către „Luptat(, Ibidem, 11, 13 XI, p. 1.
C. Vraja, Contrazicere ?, Ibidem, 13, 15 XI, p. 1.
C. Vraja, Tot către „Luptau, Ibidem, 16, 18 XI, p. 1,
407
C. Vraja, Cine a învins ?, Ibidem, 19, 21 XI, p. 2.
C. Vraja, „Iubita" de Traian Demetrescu (Note şi impresii), Ibidem, 25, 28 XI, p. 2—3.
C. V., Votul universal şi lupanarele moderne, Ibidem, 31, 4 XII,
       p. 1.
C. Vraja, „Idealul* lui Cărada & Cie, Ibidem, 43, din 17 XII, p. 1.
                                 1895
C. Vraja, Au învins!?, Lumea nouă, 73, 21 I, p. 1.
C. Vraja, Să fim circumspecţi, Ibidem.
V., Cu parul ?, Ibidem.
C. Vraja, Tactica noastră, Ibidem, 74, 22 I, p. 1.
C. V., Aşa, domnilor!, Ibidem, 76, 24 I, p. 1.
C. Vraja, învăţăminte, Ibidem, 77, 25 I, p* 1.
C. V r a j a, Exploatare... naţională, Ibidem.
C. Vraja, Ţărani interzişi, Ibidem, 78, 26, I, p. 1.
C. Vraja, Convenţiile scelerate, Ibidem, 79, 27 I.
C. Vraja,     Regele şi partidele, Ibidem, 80, 28 I.
C. Vraja,     Echilibrul politic, Ibidem, 81, 29 I.
C. Vraja,     Gura păcătosului, Ibidem, 83, 1 II,   p.  1.
C. Vraja, 8 ore în mine, Ibidem.
C. Vraja, Marfă veche, Ibidem, 84, 2 II.
C. Vraja, Dezarmare în perspectivă, Ibidem.
C. Vraja, Pe ce ne întemeiem, Ibidem, 85, 4 II.
C. Vraja, Perfidii universitare, Ibidem, 88, 7 II.
C. Vraja, „Lumea nouă" în Ungaria, Ibidem, 90, 911, p. 1.
C. V., Utopişti ?, Ibidem.
C. V., Democraţie, Ibidem, nr. 92, din 11 II.
C. V., „Falşa democraţie", Ibidem, 93, 12, II, p. 1.
C. Vraja, Dirutr-ale unui vulgar falsificator, Ibidem, 94, 13 II. C. V r a j a, D. Sturdza şi lucrătorii, Ibidem, 96, 15 II, p. 1.
C. Vraja,     Diplomaţie colectixnstă, Ibidem, 98,  17 II, p. 1.
Un sociabil, Un manuscript rătăcit, Ibidem, 146, 10 IV, p. 3. C. Vraja, Rateu lonescu-Rion, Ibidem, 167, 1 V, p. 1—2.
Un sociabil, Eminescu şi Coşbuc, Ibidem, 180, 15 V, p. 2. Un sociabil, Foileton, Ibidem, 187, 22 V, p. 2.
Un sociabil, Artă şi pornografie, Ibidem, 193, 29 V, p. 3. C. V., Scrierile lui Rion, Ibidem, 217, 23 VI, p. 2—3 ; 219, 25 Vi, şi 221, 27 VI.
C. Vraja, Cîteva cuvinte, în Lumea noua ştiinţifică şi literară, I, 3(200), 26 VI, p. 2 (reprodus în postfaţă la volumul
408
      lui Raicu Ionescu, Scrieri literare, Tip. Goldner Iaşi, 1859), p. 243—246.
G. I., Satele din jurul laşului, Ibidem, 16 XI, p. 2.
Un sociabil, O reformă necesară, Ibidem, nr. 20, din 23 X,
      p. 2.
                             1896
Guy de Maupassant, Bel Ami, roman, traducere şi prefaţă de C. Vraja, Insrt. de ediit. Raliian şi Ignat Samitca, Craiova („Biblioteca romanelor celebre44, Colecţia Samitca), VIII + 372 pag.
                             1897
Note şi impresii, proiect de volum. Din contractul încheiat cu editura fraţilor Şaraga din Iaşi rezultă că volumul trebuia să cuprindă următoarele articole : Traian Demetrescu („Intim* — „Iubita*), Vldhuţă („Dan*), Eminescu judecat de d. Densuşianu, A. Bacalbaşa (Ramollot şi Moş Teacă), Forma în poezie (Originalitatea formei, împrumutarea formei), Cercuri literare (De ce ne batem, Intre scriitori), Literatura pentru popor, Manuscript rătăcit, Eminescu şi Coşbuc, Pornografia în artă, Raicu Ionescu (apărute mai întîi în Evenimentul literar şi Lumea nouă), precum şi Iubire, C. Dobrogeanu-Gherea, A. Steuermarm, Nuvela română, Poezia iubirii, La Roman, probabil inedite (Iubire ar putea fi Foileton!, din Lumea nouă, iar La Roman, cugetările publicate în Şcoala nouă).                •
                             1901
G. I b r ă i 1 e a n u, Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale, în Noua revistă română, 32, 15 IV, p. 350—357.
G. Ibrăileanu, Curentul eminescian, Ibidem, 36, 15 VI, p. 546—556.
                             1905
G. Ibrăileanu, Cîteva consideraţii asupra spiritului critic în cultura românească, Curentul nou, 1, 15 XI, p. 13—26.
-G. Ibrăileanu, Doi critici şi mai mulţi scriitori, Ibidem, 2, 15 XII, p. 79—101.
G. Ibrăileanu, Situaţie gravă, Ibidem, 2, 15 XII, p. 112.
409
1906
G. «I b r ă i 1 e a n u, Poporanismul, Curentul nou, 3, 20 I, p. 140— 159.
— Către cetitori, Viaţa românească, I, 1 III, p. 5—7.
G. Ibrăileanu, De la M. Kogălniceanu la d. Maior eseu, 1 bi-dem, p. 101—>117 ; 2, p. 250—261.
G. I., Scriitori şi curente, Ibidem, 1, p. 135—139.
G. ii., M. Sadoveanu, „Povestiri de sărbători", Ibidem, p. 166.
G. I., M. Sadoveanu, „Floare ofilită", Ibidem, p. 166—168.
G. I., „Morala" în artă, Ibidem, 2, p. 302—307.
G. I., Şt O. Iosif, „Credinţe", Ibidem, p. 327—329.
G. I., Vasile Pop, „Rîs şi plîns“, Ibidem, p. 329—330.
G. I., Maria Cunţan, „Poezii", Ibidem, p. 330—333.
G. Ibrăileanu, Primul junimist (Costache Negruzzi), Ibidem,
       3, p. 374—389.
G. I., „Compoziţia" în literatură, Ibidem, p. 486—488.
G. I., N. Gane, Danie Alighieri, „Divina Comedie", Ibidem, p. 511—512.
G. I., Mihai Teliman, „Foiletoane", Ibidem, p. 512—513.
G. I., Fanny Emeric, „Jerusalem parle", Ibidem, p. 513—515.
G. I., Vasile Alecsandri (Un junimist patruzecioptist), Ibidem,
       4, p. 42—58.
P. N i c a n o r & C o., Octavian Goga şi d. Maior eseu, Ibidem, p. 136.
G. I., E. Lovinescu, „Paşi pe nisip", I, Ibidem, p. 174—175.
G. I., „Reproducerea realităţii", Ibidem, p. 304—305.
G. I., Elena Farago (Fatma), „Versuri", Ibidem, p. 323—324. r P. Nicanor & Co., Ultima oară, Ibidem, 6, p. 449—450.
G. I., Artiştii „luptători", Ibidem, p. 484—486.
G. Ibrăileanu, Probleme literare, Ibidem, p. 49—66; 8r p. 214—231.
G. I., C. Dobrogeanu-Gherea, „Din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific", Ibidem, 7, p. 137—139.
G. I., Radu D. Rosetti, „Epigrame", Ibidem, p. 139—140.
G. I., T. Pamfile, „Jocuri de copii", Ibidem, p. 140—141.
G. I., Arta şi critica feminină, Ibidem, 8, p. 267—269.
G. I., E. Lovinescu, „Paşi pe nisip", II? Ibidem, p. 297—298.
G.: I., Traducerile, Ibidem, 9, p. 451—453.
G. I., I. Al, Brătescu-Voineşti, „în lumea dreptăţii", Ibidem, p. 466—467.
G. I., G. Doinaru, „Ştiri Uterare", Ibidem, p. 467.
410
  G. I., N. Nicoleanu, Vasile Cîrlova, C. Stamaxe (Opere complete), publicate de G. B-Duică, Ibidem, p, 467—468.
  G. I., M. Sadoveanu, „Mormîntul unui copil“, Ibidem, 10, p, 634— 636.
  G. I., Florian L Becescu, „Spre ziuă“, Ibidem, p. 636—638.
                                1907
  G. Ibrăileanu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Viaţa românească 1, p. 93—109 ; 5, p. 271—297.
  G. I., Falsurile d-lui Simionescu-Rîmniceanu, Ibidem, p. 169— 177.
  G. I., Radu Sbiera, „Poezii", Ibidem, p. 188—191.
  C. V., Edouard Maynial, „La vie et Voeuvre de Guy de Mau-passant", 2, p. 382—384.
  —   Convorbiri, Ibidem, p. 395.
  G. I., Ţăranul în literatura românească, Ibidem, 3, p. 523—528. P. Nicainor et C o., Iar?, Ibidem, p. 549.
  G. I., E. Lovinescu, „Nuvele“, Ibidem, p. 557—559.
  C. V., Comte L. N, Tolstoi, „Shakespeare", Ibidem, p. 559—561.
  —   Convorbiri (martie), Ibidem, p. 571.
  —   Convorbiri (aprilie), Ibidem, 4, p. 165—166.
  G. I., M. Lermoniov ,„Demonul", trad. I. R. Rădulescu, Ibidem,
        5, p. 330—332.
  G. I., Herz (Dinu Ramură), „Domniţa Ruxandra", Ibidem, p. 332—333.
  —   Convorbiri (mai), Ibidem.
  G. Ibrăileanu, C. Sandu-Aldea („Două neamuri<(), Ibidem,
        6, p. 378—390.
  G. I., Literatura „incendiară“, „anarhistă“ etc., Ibidem, p. 465— 466.
  P. Ni ca,nor eit C o., „1907“, Ibidem, p. 482—483.
  P. Nicanor, et C o., Amintiri vechi, Ibidem, p. 484______485.
G. I., M. Sadoveanu, „La noi, în Viişoarau, Ibidem, p. 487—491,
—   Convorbiri (iuiniie), Ibidem.
P. N i c a n o r, et C o., încă o dată în lumea dreptăţii şi D. Maior eseu, Ibidem, 7, p. 113—115.
G. I., C. Rădulescu-Motru, „Din psihologia revoluţionarului", Ibidem, p. 118—122.
—   Convorbiri (iulie), Ibidem.
G. I., Reportajul în literatură, Ibidem, 8, p. 239—242.
G. I., Ion Boteni, „Casa din Muscel", Ibidem, p. 264—265.
411
G. I., Sully-Prudhomme, Ibidem, 9, p. 433—444.
G. I., Vasile Popp, „Cum iubeşte o fată", Ibidem, p. 448—449.
—   Viitorul social, nr. 2, Ibidem, p. 462—463.
G. I., Trecutul în opera de artă: „Un sămănător de idei", Ibidem, 10, p. 101—102.
P. Nicanor, et Co., D. Panu şi „Viaţa românească", Ibidem, p. 126—-129.
C. V., Paul Verlaine, „Voyage en France par un Frangais", Ibidem, p. 126—129.
—   Convorbiri, Ibidem, p. 145—146.
G. Ibrăileanu, Amestec de curente contradictorii: G. Asaki, Ibidem, 11, p. 243—250.
G. I., Probleme literare (O nouă concepţie asupra artei), Ibidem, p. 260—265.
P. Nicanor, & Co., „Politica şi literatura" d-lui S. Mehedinţi, Ibidem, p. 284—287.
—   Convorbiri literare (octombrie), Ibidem, p. 301—303.
G. I., Şt. O. Iosif şi D. Anghel, „Legenda funigeilor", Ibidem, 12, p. 480—481.
C. V., Emile Faguet, „Propos de theâtre", Ibidem, p. 483—185.
                               1908
G. I., Shakespeare, „Romeo şi Julieta", trad. H. G. Lecca, Viaţa românească, I, p. 136—140.
G. I., G. Ranetti, „Fabule", Ibidem, p. 140—143.
—   Convorbiri literare, Ibidem, p. 154—155.
G. Ibrăileanu, Spre roman: „însemnările lui Neculai Manea", Ibidem, 2, p. 262^-268.
G. I., Fanny Emeric, „La confession d’une femme du siecle", Ibidem, p. 324—325.
G. I., Proverbele românilor, eoctrase din colecţiunea d-tui I. Zanne, Ibidem, p. 325—327.
G. I., C. Sandu-Aldea, „Pe drumul Bărăganului", Ibidem, p. 327—328.
G. Ibrăileanu, Evoluţia spiritului critic (Eminescu şi socialiştii), Ibidem, 5, p. 250—279.
G. I., Adina Gr. Olănescu, „Cugetări", Ibidem, 7, p, 140—141.
G. I., Corneliu Moldovanu, „Cîntarea cîntărilor"9 Ibidem, p. 142—143.
G. Ibrăileanu, „Postumele" lui Eminescu", Ibidem, 8, p. 228—241.
412
G. Ibrăileanu, Semnificaţia socială a operei lui Caragiale, Ibidem, 10, p. 54—73.
G. Ibrăileanu, „Din trecutul nostru" de A. Vldhuţă, Ibidem, 11, p. 254—26/1.
                            1909
G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 8°, 267 pag. Cuprinsul : I. Momentele introducerii culturii apusene înainte de veacul al XlX-lea, p. 1—10 ; II. Veacul al XlX-lea. Factorii culturii româneşti în acest veac, p. 10—19 ; III. Recunoaşterea necesităţii criticii. Cauzele pentru care spiritul critic apare în Moldova, p. 19—42 ; IV. Amestec de curente contradictorii: G. Asaki, p. 43—57 ; V. Evoluţia. spiritului critic. — Locul „Junimii" în această evoluţie, p. 70—95 ; VII. Primul junimist: Costache Negruzzi, p. 96—116 ; VIII. Un junimist patruzecioptist: Vasile Alecsandri, p. 117— 148 ; IX. Evoluţia spiritului critic — Critica socială extremă : Eminescu, p. 149—188 ; X. Evoluţia spiritului critic. — Critica extremă. Socialiştii, p. 188—206 ; XI. Spiritul critic în Muntenia. — Sinteză de criticism şi patru-zecioptism: A. Odobescu, p. 207—217 ; XII. Spiritul critic în Muntenia. — Critica socială extremă: Caragiale, p. 218—258 ; XIII. încheiere, p. 260—267.
G. Ibrăileanu, D. N. Iorga, critic şi polemist, Viaţa românească, 3, p. 412—420.
G. Ibrăileanu, D. N. Iorga, critic literar, Ibidem, 6, p. 377— 398.
G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 8°, 318 pag. Cuprinsul, Prefaţă, p. I ; Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale, p. 1 ; Curentul eminescian, p. 24 ; O prelucrare a lui Eminescu: Radu Sbiera „Poezii", p. 61 ; „Postumele" lui Eminescu, p. 70 ; Mihail Sadoveanu: „Şoimii". „Dureri înăbuşite", „Crîşma lui moş Precu" [fragmente din Doi critici şi mai mulţi scriitori, p. 98 ; Amin-tirile căprarului Gheorghiţă, p. 127 ; Floare ofilită, p. 130 ; Mormîntul unui copil, p. 133 ,* „La noi, în Viişoara", p. 139 ; „Vremuri de bejenie" [Trecutul în opera de artă], p. 151 ; „însemnările lui Neculai Manea", p. 165 ; I. Al. Brătescu-Vomeşti, p. 180 ; C. Sandu-Aldea, „Două neamuri", p. 271 ; Pe drumul Bărăganului, p. 298 ; „Din trecutul nostru", de A. Vlahuţă, p. 303—318.
413
G. I b r ă ii,' 1 e a n u, Scrisoare deschisă către d. C. Dobrogeanu-Gherea, Viitorul, III, nr. 753, din 19 decembrie,- p. 1.
                               1910
G. Ibrăileanu, A doua scrisoare deschisă către d. Gherea, Ibidem, IV, nr. 771, din 11 I, p. 1.
G. Ibrăileanu, A treia scrisoare deschisă către d-l C. Do-brogeanu-Gherea, Ibidem, IV, nr. 773, din 13 I, p. 1—2. P. Nicanor & C o., Pentru adevăr. în genul „Porn“, Societatea Scriitorilor Români. Pentru d. G. Panu. Lamentaţii redacţionale, Viaţa românească, 1, p. 137—145.
G. I., D. D. Patraşcanu, „Schiţe şi amintiri“, Ibidem, 1, p. 146— 147.
P. Nicanor & C o., Pentru contemporani şi posteritate. Pentru d-l G. Panu, Ibidem, 2, p. 304—305.
P. Nicanor & C o., E. M. de Vogue, Jubileele lui Maiorescu. Din lumi străine. Industria naţională. Pentru d. G. Panu. Cîteva reflecţii, Ibidem, 3, p. 455—459.
— Luceafărul (nr. 9 şi 10), 4, p. 146.
P. Nicanor & C o., însemnări privitoare la istoria culturii româneşti, Ibidem, 4, p. 129—131.
T. P., Bărbaţii urîţi şi amorul, Ibidem, 5, p. 197—201.
G. I., Votul universal (Opiniuni ale unui diletant), Ibidem, 5,
       p. 221—228.
P. N i c a n o r & C o., Literatura absconsă. Cetind pe d. Maiorescu, Pauline Garcia-Viardot. D. Aurel Popovici, Ibidem, p. 257—261.
G. L, Creangă, Ibidem, 6, p. 332—335.
T. P„ Misoghinismul, Ibidem, p. 352—363.
P. Nicanor & C o., Cînd morţii vor învia. Rasă şi naţionalism.
       Mai clar, Ibidem, p. 399—403.
T. P., Căsătoria, Ibidem, 7, p. 105—113.
P. Nicanor & C o., Spre ţara lui Khem. Reţetă pentru polemiştii ironici. Filozofie istorică. De actualitate, Ibidem, p. 133—134.
T, P., Cronica socială, Ibidem, 8, p, 273—277,
G. Ibrăileanu, Plagiatul I. Dragu, Ibidem, p. 325—326.
G. I., Ape de primăvară, Ibidem, p. 283—289.
P. Nica n or & C o., Cea mai nouă soluţie în chestia ţărănească, Ibidem, 9, 495—496.
G. I., Caragiale, „Schiţe nouăa, Ibidem, 10, p. 153—154.
414
-r~ Cu prilejul jubileului d-lui Gherea. O nouă discordanţă în critica europeană, Ibidem.
T. P-, La nuntă la un amic, Ibidem, 11.
G. Ibrăileanu, Gheorghe Panu, Ibidem, p. 279—281.
G. Ibrăileanu, Tolstoi, Ibidem, p. 292—298.
p. Nicanor & C o., Prigonire. Din admiraţiile noastre. Pentru gramaticii de la „Viaţa socialăD. A. Teodoru, Ibidem, p. 333—338. Politica „literară", Ibidem, 12, p. 501—502. Fiţi prudenţi ! Ibidem, p. 503.
                               1911
G. I-, Marnon Lescaut, Viaţa românească, I, p. 103—104.
P. Nicanor & C o., Pentru d. C. Graur, Ibidem, p. 137—139 ;
       3, p. 437—438.
p, Nicanor & C o., Iarăşi „Moş Gheorghe la Expoziţie" (Un proces literar caracteristic vremurilor noastre), Ibidem, 3, p. 438—439.
G. I., Ana Karenin, Ibidem, 4, p. 63—69.
p. Nicanor & C o., A. Russo editat de d. Bogdan-Duică, Ibidem,
       4, p. 142—148.
p. N i e a n o r & C o., Discursul d-lui Zamfireâcu, Ibidem, p. 148—150.
C. V., Cîteva clişee, Ibidem, 5, p. 250—251.
P. Nicanor & Co., Din lumea scriitorilor, Ibidem, p. 301— 304.
C. V., Frangois (son valet de chambre), „Souvenirs sur Guy de Maupassant", Ibidem, p. 314—317.
P. Nicanor & C o., Puţină politică, Ibidem, 6, p. 444—450.
G. L, Vasile Alecsandri, „Scrisori inedite", Ibidem, p. 456—458.
p. Nicanor & C o., Scuturăturile „Faclei", Ibidem, 7.
—   Viaţa socială, (nr. 5—6), Ibidem, 8, p. 309.
P. Nicanor & C o., Poporanismul rusesc, Ibidem, 9, p. 447 — 449.
—   Convorbiri literare, Ibidem, p. 458—459.
—   Luceafărul, Ibidem, p. 459—462.
G. I. Reflecţii malancolice, Ibidem, 10, p. 96—99.
P. Nicanor & C o., Două comemorări: Kogălniceanu şi Emi-nescu, Ibidem, p. 130—133.
P. Nicanor & C o., Academia d-lui Duiliu Zamfirescu, Ibidem, , p. 133—134.
G. I., Sp. Popescu, „Moş Gheorghe: la Expoziţie", Ibidem, p. 135—136..
415
G. L, Octavian Goga, „însemnările unui trecătorIbidem, p. 136—1137.
G. I., -AZ. Gr. Soutzo, „Quelques poesies de M. Eminescu", Ibidem, p. 137—<138.
P. Nicanor & Co., O carie folositoare, Ibidem, 11, p. 322.
P. Ni canor & Co., Grigore Ureche redivivus, Ibidem.
P. Ni canor & Co., Da la S.S.R., Ibidem, p. 323.
P. Ndcanor & Co., Funie în casa spînzumtului, Ibidem.
G. I., Charles Baudelaire, Ibidem, 12, p. 423—433.
P. Nicanor & Co., D. Haret şi literatura românească, Ibidem, p. 479—481.
P. N li c anor & C o., Iarăşi poporanismul, Ibidem, p. 481—483.
P. Nicanor & Co., D-l /orga şi colegiul unic, Ibidem, p. 483— 484.
G. I., Vasile Loichiţă, „Ceva despre mişcarea literară mai nouă", Ibidem, p. 487—488.
                               1912
G. Ibrăileanu, Caragiale, Viaţa românească, 1, p. 98—101.
P. Nicanor & C o., Cu prilejul sărbătoririi lui Caragiale, Ibidem, p. 127—128.
P. Nicanor & Co., Pentru „Flacăra", Ibidem, p. 133—136.
P. Nicanor & Co., O rectificare, Ibidem, p. 136—137.
P. Nicanor & C o., Apoteoza d-lui Sadoveanu în „Convorbiri literare", Ibidem, p. 137—138.
P. Nicanor & C o., Fragmente din articole în care am vorbit despre poporanism în cei şase ani de cînd a apărut „Viaţa românească", Ibidem, 2, p. 289—293.
C. V., Dr. Urechia, Rădpuns d-lui I. Bogdan, Ibidem, p. 296— 297.
— Flacăra, Ibidem, p, 301.
P. Nicanor & Co., Un monument de incomprehensiune — ca să zicem aşa! Ibidem, 3, p. 454—462.
G. Ibrăileanu, Opera literară a d-lui Vlahuţă, Ed. Viaţa românească, 8°, 205 p. Tabla de materie : Prefaţa; Introducere (I. Literatura şi societatea, p. l ; II. Epocile literaturii române moderne, p. 24) ; Epoca, p. 34 ; Concepţia asupra vieţii, p. 40; (Concepţia filozofică, p. 53 ; Cauza pesimismului d-lui Vlahuţă, p. 68 ; 1887—1894 : Optimismul umanitar, p. 86 ; 1894—1898 ; Tranziţia la faza na-
416
                                                                                        /
      ţionalist-obiectivă, p. 138) ; Sentimentele, p. 148 ; însuşirile artistice creatoare, p. 173—205.
—  Ţara nouă, 7—8, Viaţa românească, 4.
G. Ibrăileanu, Literatura şi societatea, Ibidem, 7—8, p. 148— 159.
P. Nicanor & C o., Caragiale şi epigonii „Convorbirilor literareIbidem, 11—12, p. 373—381.
                             1913
P. Nicanor & C o., Curentele literare şi criticii, Viaţa romă -nească, 2, p. 262—263.
V. R., Un panegiric al d-lui Iorga, prefaţiat de d-sa, Ibidem, 4, p. 125—126.
G. Ibrăileanu, Opera d-lui Vlahuţă, Ibidem, 10, p. 19—44 ; 11—12, p. 152—178 (republicarea volumului).
                             1914
G. Ibrăileanu, Opera d-lui Vlahuţă, Viaţa românească, 1, p. 13— 32 ; 2, p. 212—226 ; 3, p. 327—345 (republicarea volumului).
P. Nicanor, & C o., G. Galaction, Cu prilejul volumului „Bisericuţa din răzoare“, Ibidem, p. 96—100.
P. Nicanor & C o., „Pentru Convorbiri literare“, Ibidem, p. 285—288.
—  Viaţa nouă, Ibidem (X, 1), 3, p. 441 (X, 3), 4—5, p. 236 ;
      (X, 5), 7—9, p. 297—298.
                             1915
G. Ibrăileanu, Cetind ediţia a Il-a a poeziilor lui Cerna, Viaţa românească, 1—3, p. 11—121.
G. Ibrăileanu, Pe marginea unei antologii, Ibidem, 5—6* p. 265—269.
G. Ibrăileanu, în loc de cronica teatrală, Ibidem, 7—9, p. 282—284.
P. Nicanor & Co., Iar tendenţionismul în artă, Ibidem, p. 291—292.
i
                             1916
G. I., Mihail Sorbul, „Patima roşieu, Ibidem, 1—3, p. 294—299.
417
G. Ibrăileanu, „Cîntece fără ţară“, de Octavian Goga, îbi-dem, 4—5, p. 166—175.
G. I., Nicu Gane, Ibidem, p. 189—191.
G. Ibrăileanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, H. Stein-berg, 16 (Bibi. „Căminul11, nr. 16).
                              1918
G. I., Coşbuc şi Delavrancea, în Momentul (Iaşi), I, 24, 3 V, p. 1.
G. I., Pacea, Ibidem, nr. 25, 4 mai, p. 1.
G. I., Pacea !, Ibidem, 26, 5. V, p. 1.
G. Ibrăileanu, Prefaţă, [Munţii de Demostene Botez], Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1918.
                              1919
C. Vraja, Privind viaţa, însemnări literare, 1, 2 II, p. 7—9; 2, 10 II, p. 4—5; 3, 17 II, p. 11—13 ; 4, 24 II, p. 5—6 ; 6,10 III, p. 6—7 ; 7, 17 III, p. 6 ; 8, 24 III, p. 9—10 ; 9, 31 III, p. 7—8, 11, 14 IV, p. 4—6 ; 12, 21 IV, p. 6—8.
G. Ibrăileanu, „Ape adînci(i de d-na Hortensia Papadat-Bengescu, însemnări literare, 1, p. 15—17.
„I. L.“, Literatura de mine, Ibidem, p. 18.
„I. L.“, Iarăşi literatura de mine, Ibidem, 3, 17 II, p. 15—16.
„I. L.“, Literatura momentului, Ibidem, 4, 24 II, p. 14.
„I. L.“, Romanul social, Ibidem, 6, 10 III, p. 13.
„I. L.“, Literatura nemulţumiţilor, Ibidem, 7, 17 III, p. 14.
„I. L.u, Datoria criticii, Ibidem, 8, 24 III, p. 14—15.
„I. L.“, Războiul sfînt, Ibidem, 9, 31 III, p. 13—14.
„I. L.u, Literatura şi femeia, Ibidem, 10, 7 IV, p. 14—15.
„I. L.“, Literatura pentru popor, Ibidem, p. 15.
„I. L.“, Charles Dickens, Ibidem, p. 15—16.
„I. L.“, Convorbiri literare, Ibidem, p. 16.
„I. L.“, Din aspectele literaturii curente, Ibidem, 11, 14 IV, p. 14.
C. V., Jean Bart, Ibidem, 12, 21 IV, p. 11—12.
„I. L.“, Biblia, Ibidem, p. 15.
„I. L.“, „Fapta(i, Arhiva pentru ştiinţă şi reforma socială, Ibidem, p. 16.
„I. L.“, Ccxrţi pentru popor, Ibidem, 13, 28 IV, p. 16.
„I. L.u, Ştiinţă pentru popor, Ibidem, 14, 5 V, p. 15.
418
X
„I. L.tt, Periodice pentru popor, Ibidem, 15, 12 V, p. 15.
„I. L.“, Limba literară, Ibidem, 17, 8 VI, p. 14—15.
«I. L.“, „Petit Pierre(‘ d’Anatole France, Ibidem, p. 16___17.
G. Ibrăileanu, Vasile Alecsandri — O sută de ani de la naştere, Ibidem, 18, 15 VI, p. 1—4.
„I. L.“, în jurul limbii literare, Ibidem, 15 VI, p. 15.
G. Ibrăileanu, Mihail Eminescu, Ibidem, 19, 22 VI, p. 1—4. „I. L.“, Limbă şi popor, Ibidem, p. 15—16.
„I. L.“, Acţiunea feministă, Ibidem, p. 17.
G. I., Post-scriptum, Ibidem, 20, 29 VI, p. 11—12.
„I. L.“, Ortografia şi unitatea limbii, Ibidem, p. 15.
„I. L.“, Premiile Academiei, Ibidem, p. 16—17.
„I. L.“, România noastră, Ibidem, 21, 6 VII, p. 14.
G. L, P. P. Carp, Ibidem, p. 14—15.
G. L, Henric Ibsen, Ibidem, p. 15—16.
G. I., Gramatica d-lui A. Frunză, Ibidem, p. 17*
G. Ibrăileanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Ibidem, 22, 13 VII,
       p. 8—10.
„I. L.“, Ortografia, Ibidem, p. 15—16.
„I. L.“, Cuvinte nouă, Ibidem, 23, 20 VII, p. 15—16.
„I. L.“, Femeia în literatura română, Ibidem, 24, 27 VII, p. 16. „I. L.“, Literatura şi emanciparea femeii, Ibidem, 25, 3 VIII, p. 13—14.
„I, L.“, Femeile şi literatura, Ibidem, 26, 10 VIII, p. 13.
„I. L.“, Mişcarea literară, Ibidem, 27, 17 VIII, p. 15.
C. V., V. G. Morţun, Ibidem, p. 15—16.
„I. L.“, Intelectualii şi ura, Ibidem, p. 16—17.
„I. L.“, Literatura viitorului, Ibidem, 28, 24 VIII, p. 15.
G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Ibidem, 30, 7 IX, p. 7—12. „I. L.“, Literatura de azi, Ibidem, p. 16.
„I. L.“, Popoarele, Ibidem, 31, 14 IX, p. 14.
„I. L.“, Literatura ebraică, Ibidem, p. 14—15.
„I. L.“, A urî ura, Ibidem, p. 15—16.
G. Ibrăileanu, Poezia populară, Ibidem, 32, 21 IX, p. 7—II. „I. L.“, Oportunism, Ibidem, 33, 28 IX, p. 16.
„I, L.“, Istorie vitregă, Ibidem, 34, 5 X, p. 15—16.
„I. L.“, Reluarea firului, Ibidem, 35, 12 X, p. 16.
„I. L.“, Sinteza, Ibidem, 36, 19 X, p. 14.
„I. L.“, Cultura streină, Ibidem, 37, 26 X, p. 16.
,,I. L.a, în High-life, Ibidem, 38, 2 XI, p. 14—15.
„I. 'L.“, Naţionalizarea, Ibidem, 39, 9 XI, p, 15.
419
1920
C. V. Maxim Gorki — Notă rezumativă, Viaţa românească, 1, 1 III, p. 76—77.
G. Ibrăileanu, Vasile Cîrlova, Ibidem, p. 95—100.
G. I., înainte şi după război, Ibidem, p. 130—132.
C. V., Cronica feministă (în zig-zag), Ibidem, p. 146—147.
P. Nicanor & Co., Cei morţi, Ibidem, p. 152—165.
P. Nicanor & Co., Falimentul... poporanismului?, Ibidem, p. 167.
G. I., Maxim Gorki, „Copilăria mea, Un an de revoluţie rusească", Ibidem, p. 174—175.
C. Vraja, Turgheniev — Notă rezumativă, Ibidem, 2, p. 284— 285.
C. V. Dionis, „Theano", Ibidem, p. 28.
G. Ibrăileanu, C. Dobrogeanu-Gherea, Ibidem, 3, p. 437— 445.
P. Nicanor & Co., Polemici, Ibidem, p. 475.
P. Nicanor & C o., Ridicarea noroadelor, Ibidem, p. 476.
P. Nicanor & C o., Seceta literară, Ibidem, p. 475—476.
P. Nicanor & Co., Militarismul, Ibidem, p. 476—477.
G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu — Cu prilejul „Strofelor alese<e, Ibidem, 4, p. 106—111.
P. Nicanor & Co., Luptele politice, Ibidem, p. 126.
P. Nicanor & C o., Mizeria criticii literare, Ibidem, p. 126— 127.
P. Nicanor & C o., Perioada de tranziţie, Ibidem, p. 128— 129.
V. Nicanor & C o., Netoleranţa, Ibidem, p. 129—130.
G. Ibrăileanu, Note şi impresii, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 8°, 225 p. Cuprinsul: „Note pe marginea cărţilor" (Ape de primăvară, p. 7 ; Manon Lescaut, p. 20; Ana Karenki, p. 24 ; Les Fleurs du mal, p. 36 ; Din trecutul nostru, p. 54; Poezia populară, p. 67; Povestirile lui Creangă, p. 76; Cîntece fără ţară, p. 85 ; Patima roşie, p. 101 ; Foiletoanele d-lui Caragiale, p. 112) ;      „ProfilurV*
       (T. Maiorescu, p. 137 ; C. Dobrogeanu-Gherea, p. 149 ; Ioan Al. Brătescu-Voineşti, p. 166 ; Vasile Alecsandri, p. 171 ; Mihail Eminescu, p. 178; Jean Bart, p. 190; P. Cerna, p. 193; Hortensia Papadat-Bengescu — Ape adinei, p. 202 ; G. Topîrceanu, p. 206 ; Maxim Gorki, p. 219) ; „Ocazionale" (Caragiale — Cînd a împlinit şaizeci de ani, p. 225 ; N. Gane, p. 231 ; Gheorghe Panu, p. 234 ; George
420
       Diamandy, p. 240 ; V. G. Morţun, p. 242 ; P. P. Carp, p. 245 ; Cei morţi, p. 249—255).
PvNăcanor & Co., George Tofan, Viafa românească, 5,p. 309. P. Nicanor & Co., Unde mergem ?, Ibidem, p. 310.
P. Nicanor & Co., Intemperanţă, Ibidem, 6, p. 449.
P. Nicanor & Co., Pacifism, Ibidem, p. 450.
P. Nicanor & Co., Burghezism cuminte, Ibidem, 7, p. 141.
P. Nicanor & Co., Exigenţi excesive, Ibidem, p. 142.
P. Nicanor & Co., Gm. drum, Ibidem, p. 142—443.
P. Nicanor & Co., -dlte vremuri, Ibidem, 9, p. 451—452.
P. Nicanor & Co., Pentru cultură, Ibidem, p. 454.
G. Ibrăileanu, Pe Ungă plopii fără soţ, Ibidem, 10, p. 591— 597.
P. Nicanor & Co., Pedagogia socială, Ibidem, p. 627.
P. Nicanor & Co., Marea decepţie, Ibidem, p. 628—629.
P. Nicanor & Co., Alexandru Macedonski, Ibidem, p. 630— 632.
                           1921
G. Ibrăileanu, După război,    Ed. Viaţa românească, Iaşi,
      83 pag., Colecţia „Foi volante* (Tabla de materii : Prefaţa, p. 3 ; înainte şi după război, p. 5 ; Literatura momentului, p. 22; învăţămintele istoriei literare, p. 40; Ortografia şi unitatea limbii, p. 60 ; Cultură pentru popor, p. 66 î Literatura şi femeia, p. 76).
G. Ibrăileanu, Demostene Botez, Viaţa românească, 1, p. 81—87.
C. Vr a j a, F. Aderca, „Domnişoara din strada Neptun*, Ibidem, 11, p. 291—293.
G. Ibrăileanu, Jean Bart, I. I. Mironescu, M. Codreanu, Ibidem, 12, p. 419—426.
C. Vraja, Dr. Ştefănescu-Galaţi, 1916—1918, Ibidem, p. 446— 447.
                           1922
C. Vraja, Privind viaţa, Viaţa românească, 1, p. 111—114, şi A, p. 89—92.
P. Nicanor & C o., Morţii noştri, Ibidem, p. 137.
P. Nicanor & Co., Cenzura, Ibidem, p. 137—139.
P. Nicanor & Co., Opera lui C. Hogaş, Ibidem, p. 139.
C. V r a j a, Natalia Negru, „Helianta“, Ibidem, p. 141—142.
421
G. I b r ă i 1 e a n u, „O noapte furtunoasă", Ibidem, 2, p. 283— 275.
P. Nicanor & C o., Note (Creştinism — Votul universal — Cultura franceză, Modernism), Ibidem, 3 p. 459—460.
G. Ibrăileanu, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea", Ibidem, 5, p. 249—257.
G. I b r ăii; 1 e an u, Ediţiile d-lui Lovinescu : „Geniu pustiu",
      Ibidem, p. 271—275.
P. Nicanor & Co., Versul tipografic, Ibidem, p. 280—282.
P. Nicanor & Co., „Genova", Ibidem, p. 282—283.
P. Nicanor & Co., Volumul al doilea al lui Hogaş, Ibidem, p. 283.
G. Ibrăile an u, Anton Bacalbaşa, „Moş Teacă în cazarmă", Ibidem, p. 287—288.
G. Ibrăileanu, Răspuns d-lui Zarifopol, Ibidem, 6, p. 433— 439.
G. I., Poezia nouă, Ibidem, p. 440—445.
G. I., Caragiale, „Versuri", Ibidem, 9, p. 441—442.
G. I., Mariu Theodorian-Carada, „Eugeniu Carada", Ibidem, p. 443.
G. I., Prof. Dr. N. Leon, „Amintiri", Ibidem, p. 451—452.
G. Ibrăileanu, Caracterul specific naţional în literatura română, Ibidem, 11, p. 239—252.
P. Nicanor & Co., Libertatea presei, Ibidem, p. 268—274.
P. Nicanor & Co., Politică..., Ibidem, p. 274—275.
G. I., K. Kautsky, „De la democraţie la robia de stat", Ibidem,
      p. 280—281.
P. Nicanor & C o., Literatura nouă, Ibidem, 12, p. 446—448.
P. Nicanor & Co., Regimul presei, Ibidem, p. 448—450.
G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, ed. a Il-a, Ed. Viaţa românească, Iaşi, II + 267 + II p. (Cu prefaţă). A apărut şi ed. a IlI-a, neschimbată, fără an.
                              1923
G. Ibrăilean u, Mihail Sadoveanu, „Dumbra minunată“ şi „Fîntîna dintre plopi“, Viaţa românească, 1, p. 87—101.
G. Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu, „O muză“ şi „Viaţa la ţară", Ibidem, p. 111—116.
P. Nicanor & C o., Anul XV, Ibidem, p. 117—121.
P. Nicanor & Co., Senatul, Ibidem, p. 121—122.
P. Nicanor & Co., Şcoala, Ibidem, p. 122--124.
422
P. Nicanor & Co., Furia ineditului, Ibidem, p. 124—125.
P. Nicanor & Co., Max Nordau, Ibidem, p. 125—127.
G. I., „Vara“ de G. Coşbue, Ibidem, 2, p. 251—256.
G. Ibrăileanu, La jubileul d-lui Iacob Negruzzi, Ibidem,
       p. 278—282.
P. Nicanor & Co., Caracterul specific în literatură, Ibidem, p. 290—292.
P. Nicanor & C o., La Gargonne, Ibidem, p. 292—295.
P. Nicanor & Co., Numerus clausus, Ibidem, p. 295—297. P. Nicanor & Co., Fcmd şi fofmă, Ibidem, p. 297—300.
P. Nicanor & C o., „Ţi-aduci aminte'' — Nuvele de M. Sa-doveanu, Ibidem, p. 300—301.
P. Nicanor & C o., O provocare, Ibidem, p. 301—302.
P. Nicanor & Co., Teodor Burada, Ibidem, p. 302.
G. I., Streitman, „Revizuiri", Ibidem, p. 303—304.
G. I., Leon Donici, „Revoluţia rusă", Ibidem, p. 304.
P. Nicanor & Co., Unchiul din America, Ibidem, 12, p. 364— 366.
                             1924
G. Ibrăileanu, „Cucoana Olimpia<c de Lucia Mantu, în Dimineaţa, XXI, nr. 6347, 14 VII, p. 1 (reprodus în Viaţa românească, 7, p. 119—121).
G. Ibrăileanu, Ion Creangă, „Opere complecte", Viaţa românească, 9, p. 413—416.
G. Ibrăileanu, Anatole France (Cîteva reflecţii), Ibidem, 10, p. 141—153.
P. Nicanor & C o., Voica, Ibidem, p. 167—168.
G. Ibrăileanu, Scrisorile lui William James — „Balaurul^ d-lui Sadoveanu — „Kira Kiralina", Ibidem, 11, p. 279— 285.
P. Nicanor & Co., Anatole France şi civilizaţia, Ibidem, p. 312—315.
P. Nicanor & Co., Biografia, Ibidem, p. 315—317.
P. Nicanor & C o., Luceafărul, Ibidem, p. 317—318.
P. Nicanor & C o., Tot Eminescu, Ibidem, p. 318—319.
P. Nicanor & C o., Prăbuşirea poporanismului, Ibidem, 12, p. 46, 460—467.
P. Nicanor & Co., Altă polemică, Ibidem, p. 467—473.
P. Nicanor & Co., Curiozităţi, Ibidem, p, 473—475.
423
P. Ni cano? & Co., Pentru          „Mişcarea literară", Ibidem,
      p. 475—476.
P. Nicanor & Co., Pentru cetitorii noştri, Ibidem, p. 476.
                              1925
P. Nicanor <fc Co., Ce este poporanismul?, Viaţa românească, 1, p. 135—149.
P. Nicanor & Co., Un „răspuns", Ibidem, p. 150—154.
P. Nicanor & Co., O revistă şi cetitorii săif Ibidem, p. 154 —157.
P. Nicanor & C o., Mărunţişuri, Ibidem, p. 157—159.
P. Nicanor & Co., Ultima oară, Ibidem, p. 159—162.
G. I b r ă i 1 e a n u, Influenţe streine şi realităţi naţionale, Ibidem, 2, p. 266—282,
— „Cwvîntul liber", wr. 10, Ibidem, p. 318.
G. Ibrăileanu, Evoluţia literară şi structura socială, Ibidem, 3, p. 385—391.
P. Nicanor & Co., Petru Poni, Ibidem, p. 440—443.
P. Nicanor & C o., Curiozităţi, Ibidem, p. 447—449.
P. Nicanor & Co., Cătră d. Rebreanu, Ibidem, p. 449—450.
P. Nicanor & C o., Ce-a făcut „Viaţa românească“ pentru literatură, Ibidem, p. 450—454.
G. Ibrăileanu, Complectări, Ibidem, 4, 77—84.
G. I., Thomas Hardy, Ibidem, p. 105—112.
P. Nicanor & C o., Religia, Ibidem, p. 117—119.
P. Nicanor & C o., Iar interdependenţa!, Ibidem, p. 122— 125.
P. Nicanor & C o., Lucruri reconfortante, Ibidem, 5—6, p. 341—342.
P. Nicanor & Co., Iarăşi Amatole France, Ibidem, p. 342— 344.
P. Nicanor & Co., Soartă vitregă, Ibidem, p. 344—345.
P. Nicanor & C o., Eminescu şi străinătatea, Ibidem, p. 345.
P. Nicanor & C o., Romanele noastre, Ibidem, p. 345—346.
P. Nicanor & Co., Ultimul cuvînt, Ibidem, p. 346—347.
G. Ibrăileanu, Ch. Drouhet, „Vasile Alecsandri şi scriitori francezi“, Ibidem, p. 348—350.
Un realist, Fapte şi comentarii, Idealuri, în Adevărul literar şi artistic, VI, 241, din 19 VIU, p. 1.
P. Nicanor & Co., Ruina învăţămîntului şi a culturii, Viaţa românească, 9, p. 451—452.
424
  P. Nicanor & Co., Antologia poeţilor de azi, Ibidem, p.452— 453.
  G. Ibrăileanu, Panait Istrati, „Presentation des hatdoucs", Ibidem, p. 456—458.
  P. Nicanor & Co., Dispariţia revistelor, Ibidem, 10, p. 141—
        142.
  P. Nicanor & Co., Economie, politică şi cultură, Ibidem, p. 142.
  P. Nicanor & Co., Tratatul de la Locarno, Ibidem, p. 142—
        143.
  P. Nicanor & C o., Liberalism şi democraţie rurală, Ibidem, p. 143—144.
  P. Nicanor & C o., Civilizaţia modernă, Ibidem, 11—12, p. 362—360.
  P. Nicanor & Co., Cuminţenie, Ibidem, p. 368—369.
  G. I., Th. D. Speranţia, „Anecdote proaspete", Ibidem, p. 371— 372.
  G. I., Rene Johannet, „Anatole France est-il un grand ecri-vain ?", Ibidem, p. 378—380.
  G. Ibrăileanu, Anton Bacalbaşa, Adevărul literar şi artistic, nr. 238, p. 1.
                            1926
  G. Ibrăileanu, In jurul limbii literare, Viaţa românească, 1, p. 117—119.
P. Nicanor & Co., A la recherche du temps perdu, Ibidem, p. 125—126.
P. Nicanor & Co., Făt-Frumos din lacrimă, Ibidem, p. 128— 129.
P. Nicanor & C o., D. Benjamin Cremieux despre Proust, Ibidem, p. 129—130.
G. I., Soveja, „Titu Maiorescuu, Ibidem, p. 142.
G. Ibrăileanu, Creaţie şi analiză, Ibidem, 2—3, p. 214— 251.
G. Ibrăileanu, „La Medeleni", Ibidem, p. 354—365.
P. Nicanor & Co., Parlamentarism şi anti-, Ibidem, p. 371— 372.
P. Nicanor & Co., Inferioritatea democraţiei, Ibidem, p. 372—376.
P. Nicanor & Co., Pentru cetitorii lui Proust, Ibidem, p.376.
P. Nicanor & Co., Ionîd, Ibidem, p. 376—377.
42$
P. Nicanor & Co., Iarăşi democraţia, Ibidem, 10, p. 115— 117.
P. Nicanor & Co., Franţa* republicană, Ibidem, p. 117—118.
P. Nicanor & C o., Şcoala, Ibidem, p. 118—119.
P. Nicanor & C o., Genul poetic (Consideraţii la începutul anului literar), Ibidem, p. 119—120.
P. Nicanor & C o., Filozofia modei, Ibidem, p. 120—123.
P. Nicanor & C o., Mişcarea literară, Ibidem, p. 123—124.
P.  Nicanor    & C o.,  Greşeli de tipar, Ibidem, p.  124.
G.  Ibrăileanu, M.     Sadoveanu,   „Ţara de dincolo  de negură(t,
       Ibidem, p. 125—127.
G. I., Ladislas Reymont, „Les paysans<e, Ibidem, p. 127—129.
C. Vraja, Karin Michaelis, „Femmes", Ibidem, p. 129—131.
C. V r a j a, Etienne Rey, „Eloge du mensonge", Ibidem, p. 131— 132.
P.  Nicanor    & C o.,  Anestetul Gide, Ibidem, 11,  p. 282—283.
P.  Nicanor    & C o.,  Democraţia  şi arta, Ibidem,  p. 284—285.
P. Nicanor & Co., Monarhie şi republică, Ibidem, p. 285—
       286.
P. Nicanor & C o., Anghel şi Iosif, Ibidem, p. 286—287.
P. Nicanor & C o., Sezonul estetic, Ibidem, p. 287—288.
C. V., M. Carp, „Umoristice", Ibidem, p. 296.
G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 8°, 313 + III pag. (Tabla de materii : Mihail Sadoveanu („Dumbrava minunată" şi „Fîntîna dintre plo-pi“, p. 3; „Ţi-aduci aminte", p. 32 ; „Balaurul", p. 32 ; I. L. Caragiale. Pe marginea „Nopţii furtunoase", p. 38 ; „Conu Leonida faţă cu reacţiunea", p. 62 ; Versuri, p. 81 ; Jean Bart, „Datorii uitate“, p. 86 ; I. I. Mironescu, „Oameni şi vremuri“, p. 93 ; Mihai Codreanu, „Statui şi „Cin-tecul deşertăciunii“, p. 98 ; La jubileul d-lui Iacob Ne-gruzzi, p. 105 ; Eminescu, „Geniu pustiu", p. 115 ; „Pe lîngă plopii fără soţ". Consideraţii tehnice, p. 137 ; I. Creangă : „Ţăranul şi tîrgoveţul", p. 148 ; La moartea lui Alexandru Macedonski, p. 158 ; Duiliu Zamfirescu. La moartea lui, p. 162 ; „O muză" şi „Viaţa la ţarâ“, p. 166 ; Ionel Teodoreanu, „La Medeleni", p. 177 ; Demostene Botez, „Floarea pămîntului", p. 200 ; „Povestea omului", p. 212 ; H. Streitman, „Revizuiri", p. 219 ; William James, „Scrisori", p. 224 ; Ladislas Reymont, „Ţăranii", p. 250 ; Max Nordau, p. 256 ; La moartea lui Anatole France, p. 262 ; Thomas Hardy, p. 289 ; Anexe. Ultimele două to-
m
i
      muri ale lui Marcel Proust, p. 305 ; Anatole France şi civilizaţia, p. 308.)
G. Ibrăileanu, Numele proprii în opera comica a lui Cara-giale, Viaţa românească, 12, p. 363—372.
P. Nicanor & Co., Prepararea esteticului, Ibidem, p. 440—441.
P. Micanor & C o., „Postume“ de Eminescu, Ibidem, p. 441.
P. Nicanor & C o., Dar versul „liber(( ? Ibidem, p. 442—443.
                          1927
G. Ibrăileanu, Ediţiile poeziilor lui Eminescu, Viaţa românească, 1, p. 85—103.
G. Ibrăileanu, Otilia Cazimir, „Fluturi de noapte", Ibidem, p. 125—135.
G. Ibrăileanu, Făt-Frumos din tei, Ibidem, 2, p. 288.
G. Ibrăileanu, Pentru Eminescu, Adevărul literar şi artistic, VIII, 326, 6 III, p. 8.
P. Nicanor & Co., Legea presei, Viaţa românească, 3, p. 428— 429.
P. Nicanor & C o., C. Sandu-Aldea, Ibidem, p. 429—430.
P. Nicanor & C o., Moartea preotului C. Morariu, Ibidem, p. 430.
                               1928
G. Ibrăileanu, Modă şi originalitate, Ibidem, 1, p. 118—119.
G. Ibrăileanu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Ibidem, p. 136— 139.
P. Nicanor & Co., Thomas Hardy, Ibidem, p. 139—141.
P. Nicanor & C o., Isus Christos pe scenă, Ibidem, p. 141— 143.
P, Nicanor & C o., Greutăţile criticii estetice, Ibidem, p. 143 şi urm.
G. I b r ă i 1 e a n u, Ediţiile poeziilor lui Eminescu, Ibidem, 2, p. 268—269 ; 3, p. 412—433.
G. I., Consumare şi producere. Muzica viitorului, Ibidem, p. 290— 292.
P. Nicanor & Co., D. Ionel Teodoreanu şi recenzenţii modernişti, Ibidem, p. 307—308.
P. Nicanor & C o., Bilete de papagal, Ibidem, p. 308—309.
P. Nicanor & Co., 1789, Ibidem, p. 309.
P. Nicanor & C o., „Democraţie", Ibidem, p. 309—310.
P.~ Nicanor & Co., Charlestonul la ţară, Ibidem, p. 310—311.
P. Nicanor & C o., Rectificări, Ibidem, 3, p. 469.
427
1929
G. Ibrăileanu, Ediţiile poeziilor lui Eminescu — Ediţia d-lui Lovinescu, Viaţa românească, 5—6, p. 248—287.
G. Ibrăileanu, Eminescu (Note asupra versului), Ibidem, 9—10, p. 333—360.
G. I b r ă i 1 e an u, D. E. Lovinescu este vesel, 11—12, p. 162—172.
                          1930
G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente, ed. a Il-a, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 8°, II + 232 p. (Conţine în plus faţă de ed. I : Prefaţă şi un articol despre Vasile Cîrlova; nu mai cuprinde articolele despre Foiletoanele d-lui Caragiale şi Din trecutul nostru de A. Vlahuţă, care au trecut în Note şi impresii.)
G. Ibrăileanu, Poeziile lui M. Eminescu (din Note şi impresii), Adevărul literar şi artistic, IX, 484, 16 III, p. 3—4.
M. Eminescu, Poezii, ed. îngrijită de G. Ibrăileanu, Naţionala, Ciornei, 8°, IV + 320 p. (Există şi o ediţie identică în format mic, legată în piele, cu margini aurite, pe hîrtie biblia, în aceeaşi editură, 304 p.)
G. Ibrăileanu, Ediţia poeziilor lui Eminescu, Adevărul, 43, 14235, 24 V, p. 1—2.
G. Ibrăileanu, Studii literare, Cartea românească, Bucureşti, 231, p., 8°. (Cuprinsul : Creaţie şi analiză, p. 3; Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, p. 72 ; Ioan Al. Brătescu-Voineşti, p. 91 ; La moartea lui Thomas Hardy, p. 98 ; Isus Christos pe scenă, p. 103 ; M. Sado-veanu, „Ţara de dincolo de negurăt(, p. 107 ; Otilia Cazi-mir, „Fluturi de noaptep. 114; Panait Istrati, „Kyra Kyralinaff, „Presentation des haîdoucs", p. 133; Karin Michaelis, „Femei", p. 142 ; „Voica“, p. 147 ; Eminescu (Note asupra versului)9 p. 151 ; Anexe. O fază de tranziţie, p. 203 ; Date biografice, p. 207 ; „Mai am un singur dor“ este o... compilaţie ?, p. 209 ; Kamadeva, p. 223—229.)
G. Ibrăileanu, Privind viaţa, cu un portret inedit de St. Dumitrescu, Cultura Naţională, Bucureşti, 8°, 91 p.
                          1931
G. Ibrăileanu, Sthdii literare, ed. a Il-a, Cartea românească, Bucureşti.
428
1932
  G. Ibrăileanu, G. Câlinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu", Adevărul literar şi artistic, XI, 619, 16 X, p. 1—2.
                                         1933
  G. Ibrăileanu, După 27 de ani, Viaţa românească, 1—2, p. 5—9.
  G. Ibrăileanu, Adela. Fragment din jurnalul lui Emil Co-drescu (iulie-august 189...), Adevărul, S.A., Buc., 8°, 215 p.
  Mihail Eminescu, Poezii, ediţie nouă revăzută de G. Ibrăileanu, Naţionala, Ciornei, Buc., 330 p. + IV + XX.
  G. Ibrăileanu, Cultură şi literatură, Universala Alcalay & Co., Bucureşti, „Biblioteca pentru toţi", nr. 1459—1460, 16°, 104 p. (reeditarea volumului După război. Conţine în plus Caracterul specific naţional în literatura română).
                                          1937
  G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, I— VIII, Adevărul literar şi artistic, nr. 884—891.
                                          1940
G. Ibrăileanu, Adela, Fragmienti d*el diario di Emilio Cod-resco. Trad. dr. P. Potestâ e P. Ciureanu, Scritori italiani e stranieri. Dott. Gino Carabba Editore, Banc ia no, 8°, 187, p. (Pref. Octav Botez).
                                                    1941
M. Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de G. Ibrăileanu, Ramuri, Craiova (cu ilustraţii de Al. I. Brătescu-Voineşti),
       261 p.
                                              1947
G. Ibrăileanu, Creazione e analisi. Traduzione dai romeno e saggio introduttivo di Petre Ciureanu, Genova, Libreria Intemazionale di Stefano, S.A.
429
1957
G. Ibrăileanu, Studii literare, ediţi,e îngrijită şi prefaţă de Savin Bratu, Buc., Ed. Tineretului („Biblioteca şcolarului44). G. Ibrăileanu, Pagini alese, I—II, ediţie îngrijită cu o prefaţă de Mihai Ralea, Buc., E.S.P.L.A. („Biblioteca pentru toţiM).
                                                1959
Adela, cu o introducere de Const. Ciopraga, text stabilit de Gh. Agavriloaiei după un exemplar corectat de autor, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959.
                                               1966—1980
Adela. Privind viaţa. Amintiri din copilărie şi adolescenţă, cu o prefaţă de Const. Ciopraga, E.P.L. („Biblioteca pentru toţi44).
Scriitori români şi străini, I—II, culegere de I. Creţu, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, E.P.L., 1968 („Biblioteca pentru toţi44).
Studii literare, antologie, studiu introductiv şi note de Ion Bălu, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1968 ; ediţia a Il-a revăzută, Bucureşti, Albatros, 1976 (Colecţia „Lyceum44).
Spiritul critic în cultura românească, ediţie selectivă cu introducere şi note de C. Ciopraga, Iaşi, Ed. Junimea, 1970.
Campanii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971.
                 Opere, II (Opera literară a d-lui Vlăhuţă, Scriitori şi curente), ediţie îngrijită de C. Ciopraga, Iaşi, Ed. Junimea, 1972.
Spre roman. Antologie şi postfaţă de Mihai Ungheanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972 (colecţia „Arcade44).
Privind viaţa. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Valentin Taşcu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1972 (Colecţia „Restituiri44).
M. Eminescu. Studii şi articole. Ediţie înrigijită, prefaţă, note şi bibliografie de Mihai Drăgan, Iaşi, Ed. Junimea, 1974 (colecţia „Eminesciana44).
Opere, 1 (Spiritul critic în cultura românească, Scriitori şi curente, Din periodice), Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, prefaţă de Al. Piru. Bucureşti, Ed. Minerva, 1974.
Opere, 2 (Opera literară a d-lui Vlahuţă, Note şi impresii, După război — cultură şi literatură, Din periodice), aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975.
430
Opere, 3 (Scriitori români şi străini, Studii literare, Din periodice), aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi, Bucureşti* Ed. Minerva, 1976.
Opere, 4 (Opinii literare — Campanii), aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977.
Opere, 5 (Opinii literare — Campanii, Ediţiile poeziilor lui Emi-nescu, Addenda), aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977.
Opere, 6 (Privind viaţa, Adela, Din periodice, Postume — Amintiri din copilărie şi adolescenţă, Doamna X, Corespondenţă), aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1978.
Opere, 7 (Curs de estetică literară, Istoria literaturii române — Epoca Conachi), aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979.
Opere, 8 (Curs de istoria literaturii române — Epoca Alecsandri) aceiaşi editori, prefaţă de acelaşi, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979.
Opere, 9 (Istoria literaturii române moderne — Epoca Eminescu)> aceiaşi editori, cu prefaţă de acelaşi., Bucureşti, Ed. Minerva, 1979.
Studii literare, I—II. Repere istorico-literare de Rodica Rotaru, Ed. Minerva, 1979 (seria „Patrimoniu").
Corespondenţă estivală cu Paul Zarifopol, Ionel şi Lily Teodo-reanu, Damian Stănoiu, în Manuscriptum, 1980, nr. 3 (40) anul XI, p. 174—182.
                               B. DESPRE AUTOR
îoan Adam, Poporanismul, răspuns la anchetă, în Luceafărul, IX, nr. 4, 16 II1910, p. 92—93.
F. A d e r c a, Povestea albatrosului, în Spre ziuă, 6, 5 IV 1923, p. 2—7 ; O vizită la Ibrăileanu, în Spre ziuă, I, 6, 15 IV 1923 (reprodus în Mărturia unei generaţii, Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 151—160) ; De vorbă cu d-l G. Ibrăileanu; Sufletul cu două măşti — „PoporanismuV1 — masca de fier, în Cuvîntul liber, 5, din 31 1 1925, p. 10—13 ; Spiritul „critic“ — Masca de catifea, Ibidem, 6, din 7II 1925, p. 10—13 (articole reproduse în Mic tratat de estetică sau lumea văzută estetic, Bucureşti, Ancora, f.a. Partea a IlI-a, cap. „Pasărea mărilor", p. 151, şi „Poporanismul cu două ca-
431
      pete“, p. 175—188. A se vedea şi cap. „Ce e «poezia nouă» ?“, p. 139—151) ; Poporanismul şi reformele sociale, în Cuvîntul liber, 7, 14II 1925, p. 19—20 ; Fărîme dintr-o polemică, Ibidem, nr. 10, p. 21—22 ; Adversarul Ibrăileanu, în Bilete de papagal, II, 302, 30 1 1929, p. 1—2 ; Adevăratul Eminescu. Cu prilejul ediţiei îngrijite de G. Ibrăileanu, în Adevărul, 47, nr. 15.162, 11 VII 1933, p. 1—2 ; Duhul lui, în Cuvîntul liber, II, 20, 21 III 1936, p. 5 ; Microbii, în Bilete de papagal, nr. 8 (485), 1937, p. 152.
A DIN, D-l Prof. Traian Bratu despre Garabet Ibrăileanu, în Opinia, XXXII, 8678, 13 III 1936, p. 2.
Gh. Agavriloaiei, Evocare, în Cronica, nr. 6, 19 martie 1966, p. 9,
I. Agârbiceanu, Poporanismul, în Luceafărul, IX 6, 16 III 1910, p. 141—143. G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, XXVIII, 4—5, din 1936, p. 3.
Amintiri despre G. Ibrăileanu, antologie de Ion Popescu-Sireteanu, I—II, Iaşi, Ed. Junimea, 1974—1976 (T. Arghezi, Ştefan Bîrsănescu, Demostene Botez, Octav Botez, Petru Car aman, D. Florea-Rariştte, Gala Galaction, Iorgu Iordan, G. Istrate, G. Ivaşcu, G. Ivănescu, I. D. Lăudat, George Moroşanu, Cezar Petrescu, I. Petrovici, M. Sadoveanu, Profira Sado-veanu, C. Stere, Sandu Teleajen, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Ştelana Velisar-Teodoreanu, G. Topîrceanu, G. G. Ursu, Tudoor Vianu ; II, Gh. Agavriloaiei, Dan Bă-dărău, T. A. Bădărău, I. Botez, Octav Botez, Traian Bratu, Alexandru Carp, Corneliu Carp, Mihai Carp, Otilia Ca-zimir, Eugen Crăciun, I. Creţu, Traian N. Gheorghiu, George Lesnea, Dr. N. Lupu, I. M. Marinescu, Constanţa Marino-Moscu, Ion Minulescu, I. I. Miron,escu, Mihai Ralea, Al. Ro-setti, N. Savin, Henriette Ivonne Stahl, D. I. Suchianu, I. Şiadbei, Aureliu Weiss, Elena G. Ibrăileanu).
Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi (serie nouă), Secţiunea III f, Literară, Tomul XVIII, Anul 19'7l
ANALELE UNIVERSITĂŢII AL. I. CUZA, IAŞI, 1971 (CENTENAR IBRĂILEANU) :*
I. Iordan, G. Ibrăileanu profesor.
G. Istrate, Amintirea unui mare profesor.
Al. D i m a, G. Ibrăileanu, teoretician al literaturii.
Constantin Ciopraga, Măştile lui Ibrăileanu.
I. Căpreanu, Influenţa mişcării socialiste din România asupra concepţiei sociale politice a lui G. Ibrăileanu. |
432
2 2
L D. Lăudat, Personalitatea lui G. Ibrăileanu în cadrul „Vieţii româneşti“.
AL Teodorescu, G. Ibrăileanu şi „Viaţa românească".
Mircea Popa, Mişcarea literară din Transilvania şi „Viaţa, românească
I. A p e t r o a i e, G. Ibrăileanu şi critica estetică.
N. Bomher, Intuiţii estetice şi moderne în opera lui G. Ibrăileanu.
Gr. Ţ uţ ui, Specificul naţional al literaturii în concepţia lui G. Ibrăileanu.
Aurel Sasu, Semnificaţia unei polemici: E. Lovinescu— G. Ibrăileanu.
Maria Plat o n, Evocare şi mărturisire (Ibrăileanu memorialist.)
Georgeta Scutaru, G. Ibrăileanu, interpret al sufletului feminin.
M. Frunză, „Eticu şi „ethos" la G. Ibrăileanu.
Al. Husar, „Privind viaţa'1.
Traian Liviu Birăescu, Aforismele lui G. Ibrăileanu în perspectiva literaturii universale.
I. D. Lăudat, Ibrăileanu istoric literar în cursurile sale universitare.
Traian Gheorghiu,- Ibrăileanu gînditorul.
Petru Zugun, G. Ibrăileanu despre limba literară.
Valentin T a ş c u, G. Ibrăileanu şi versificaţia româneascăm
Antoaneta Macovei, G. Ibrăileanu şi teatrul.
Traian Cantemir, G. Ibrăileanu despre creaţia folclorică.
Petru Ursache, G. Ibrăileanu despre rolul poeziei populare în definirea specificului naţional.
Georgeta Loghin, G. Ibrăileanu şi scriitorii francezi.
Leon Leviţchi. G. Ibrăileanu şi literaturile străine — cîteva atitudini fundamentale.
I- C. C h i ţ i m i a, „Ţăranii" lui Reymont în receptarea lui G. Ibrăileanu.
aria Platon, Recitind pe Ibrăileanu. ircea Anghelescu, Corespondenţă inedită : G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1964, nr. 11, p. 171—174.
Al. A n d r i es c u, G. Ibrăileanu, „Adela", în laşul literar, 1960, nr. 3 ; 60 de ani de la apariţia „Vieţii româneşti", în Cronica, nr. 4, 5 martie 1966, p. 1 şi 8.
ANUARIUL Universităţii din Iaşi pe anul şcolariu 1895—1896„ Tip. Naţională, Iaşi, 1897.
432
ANUARUL Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1929—1930, Inst. Brawo, Iaşi, 1932.
Tudor Arghezi, Medalion, în Pygmalion, nr. 1, 15 februarie 1947, p. 3—4 (reprodus în Tablete de cronicar, Bucureşti, 1960, p. 140—142) ; Medalion, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 17—19.
Ion Apetroaie, G. Ibrăileanu „critic complet<{, în Ateneu, martie 1966, p. 6.
E m. Ar gin, Rasă şi naţionalism, în Facla, I, nr. 19, din 17 iulie 1910, p. 299—300 ; Ce-ar fi făcut D. Gherea dacă era d. Ibrăileanu, în Facla, II, 29, 16 VII 1911, p. 45—46.
ARHIVELE STATULUI, Bucureşti, Rectoratul Universităţii Iaşi, Corespondenţă. Dosar nr. 211/1895 : Cereri pentru înscrieri la examenul de capacitate din Limba română din 1 martie 1902. Dosar nr. 136/901, voi. 9 ; Rezultatul examenelor de capacitate pentru specialitatea Filosof ie, anul 1902 ; Dosar nr. 136. voi. 5 ; Rezultatul examenelor de capacitate pentru specialitatea Limba română, anul 1902, Dosar nr. 136, voi. 4.
ARHIVELE STATULUI, Iaşi Facultatea de Litere : Dosare intrare şi ieşire pe anii 1889—1892, nr. 885—919.
ARHIVELE STATULUI, Academia de Litere, Corespondenţa pe 1908—1909, Facultatea de Litere ; Proces-verbal nr. 52. Dosar nr. 810—908. Facultatea de Litere ; Dosar nr. 910/1908 ; Fondul Şcolii Normale Superioare, 1880—1896 ; Dosarul cu căsătoria Domnului Teodor Garabet Ibrăileanu cu domnişoara Elena Carp, nr. 111, 1901, 5 iulie. (Cuprinde : cererea de căsătorie a lui G. Ibrăileanu, actul de naştere, actul de deces al părinţilor, actul de naştere al Elenei Carp, publicaţia de căsătorie, declaraţia celor 4 martori, certificatul de căsătorie, chitanţa de plata taxei pentru autentificarea foii dotale) ; Fondul Liceului Militar, Dosar nr. 2, fila 37 (Stat personal profesori) ; Fondul Teatrului Naţional, 1902—1918, dos. nr. 349, 356, 367.
I. Ar mea nu, Comemorarea lui G. Ibrăileanu la Teatrul Naţional din Iaşi, în Opinia, XXXII, 8690, 27 III 1936, p. 3.
G h. A t a n a s iu, Adelina, roman, Timişoara, Cartea românească, 1934 (replică la romanul lui G. Ibrăileanu).
I. C. A t a n a s i u, Mişcarea socialistă, I, Bucureşti, 1932.
Leon Baconsky, Adela, în Steaua, 1960, nr. 2, p. 47—49.
Camil Baltazar, O carte care trebuie citită (Adela), în România literară, II, 72, 1 VII 1933, p. 1—2 ; Decernarea premiilor naţionale de literatură, în România literară, II, 73, 8 VII 1933, p. 4 ; Romanul (sic) lui G. Ibrăileanu, în
434
                                   Adevărul literar şi artistic, XIX, 940, 11X11 1938, p. 2 (reprodus în Scriitor şi om, Casa Şcoalelor, Buc., 1947).
(C. B a n u), Ecouri, în Flacăra, I, 19, 25 II1912, p. 152, şi 49, 22 IX 1912, p. 392.
N. B a r b u, în volumul Noi şi clasicii, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975.
Silviu Bardeş, Adela, în Abecedar, I, 19—20, 21—281X1933, p. 9—10.
Dan A. Badărău, Cazul d-lui Ibrăileanu, în Opinia, XXVII, 12 XII 1930, p. 1 ; Presa cehoslovacă despre moartea lui Ibrăileanu, în Opinia, XXXII, 8689, 26 III 1936, p. 2.
T. A. B ă d ă r ă u, Depănînd vechi amintiri, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 4—6.
Ilie Bărbulescu, Cîteva precizări la o chestiune pusă la punct de mai înainte, în Lumea, XIII, 3736, 4 XII 1930, p. 3.
C. Beldie, Noua ediţie a „Spiritului critic în cultura româ-nească<(, în Ideea europeană, IV, 97, 16—23 VII 1922.
I. Biberi, G. Ibrăileanu, în voi, Etudes sur la litterature roumaine contemporaine, Paris, 1937, p. 19—20.
                              N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ed. a Il-a, Iaşi, 1913—1915.
Gh. Bogdan-Duică, Spiritul critic în cultura românească, în Luceafărul, VIII, 1909, p. 535—536.
Demostene Botez, De vorbă cu d-l Mihail Sadoveanu, în Adevărul literar şi artistic, III, 268, 2411926, p. 1 ; De vorbă cu G. Ibrăileanu, Ibidem, VII, 269, 31 1 1926, p. 1 ; Studii literare, în Adevărul, 43, 6 VI 1930, p. 1—2 ; O carte rară, „Adela“, în Adevărul literar şi artistic, XII, 657, 9 VII 1933, p. 1—2 ; G. Ibrăileanu, în Cuvîntul liber, II, 20, 21 III 1936, p. 5 ; Parcă nimic n-ar fi fost — Din amintirile unei vieţi, în Adevărul literar şi artistic, 22 III 1936, p. 3 ; Secretarul de redacţie, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 7—10 ; Pastorală, în Adevărul literar şi artistic, 7II 1937, p. 1 ; G. Ibrăileanu, în Adevărul, nr. 17.311, 9 XI 1948, p. 1—2 ; Evocări din tainica besacte cu amintiri, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 38—50 ; Gînduri despre şcoală şi profesori, în Luceafărul, nr. 1, 1 ianuarie 1961 ; Grupul de la „Viaţa româneascăîn Cronica, nr. 5, 12 martie 1966, p. 6—7 ; 60 de ani în slujba culturii naţionale, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 3—8 ; Memorii, I, 1970, Ed. Minerva.
                              Grigore Botez şi M. Bordeianu, Din fondul de scrisori adresate lui G. Ibrăileanu (C. Dobrogeanu-Gherea, An-
435
       ton Bacalbaşa, Raicu lonescu-Rion, N. D. Cocea, Vasile Pârvan), în Viaţa românească, 1963, nr. 6—7, p. 21—32 ; Scrisorile lui G. Topîrceanu către G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1963, nr. 7, p. 71—80 ; Scrisorile lui Octavian Goga către G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1963, nr. 8, p. 66—69 ; E. Lovinescu către G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1963, nr. 9, p. 78—#3 ; Scrisori din arhiva G. Ibrăileanu, în laşul literar, nr. 10, p. 65—68 ; Scrisorile lui Mihail Sa-doveanu către G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1964, nr. 1, p. 86—112, şi nr. 2, p. 99—121 ; Scrisorile lui Spiru Haret şi ale lui N. Quinez către G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1964, nr. 9, p. 77—81 ; Corespondenţa lui Mihai Ralea cu G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1965, nr. 2, p. 114—141 ; G. Călinescu, O scrisoare inedită din arhiva Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1965, nr. 6, p. 185—186 ; Maiorescu inedit, în Cronica, nr. 2, 19 februarie 1966, p. 6 ; O scrisoare inedită a lui Rebreanu adresată lui j Ibrăileanu, în Cronica, nr. 4, 5 martie 1966, p. 7 ; Două ’ scrisori inedite ale lui Cezar Petrescu către G. Ibrăileanu, în Cronica, nr. 5, 12 martie 1966, p. 6 ; Mihail Dragomi-rescu inedit, în Cronica, nr. 6, 19 martie 1966, p. 6 ; Din corespondenţa primilor conducători ai „Vieţii româneşti", în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 97—103.
I. Botez, în amintirea lui Ibrăileanu, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 139.
Octav Botez, Scriitori şi curente, în Arhiva, XX, 12, 1909, p. 521—523 ; + Garabet Ibrăileanu, 1871—1936, în Anuarul Universităţii Mihăilene pe 1935—1936, p. 105—107 ; G. Ibrăileanu, Amintiri, în Adevărul literar şi artistic, 29 III 1936, p. 1—2 (reprodus în Figuri şi note istorico-literare, Casa Şcoalelor, 1944, p. 76—81) ; G. Ibrăileanu cugetător politic şi luptător pentru ţărănime, în Adevărul, nr. 16022, 16IV 1936, p. 5 ; Ibrăileanu romancier, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 11—19 (reprodus în Figuri şi note istorico-literare, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 63—75) ; G. Ibrăileanu, în însemnări ieşene, 7, 1940, p. 150—154. Viorica Botez, Ioan Al. Brăteseu-Voineşti către G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1966, nr. 3, p. 58—65.
Lucian Boz, A murit un şef, în Cuvîntul liber, III, 14III 1936, p. 4 ; G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1936, 6—8, p. 63—66.
Savin Bratu, Moştenirea lui G. Ibrăileanu, E.S.P.L.A., 1955 ; Ibrăileanu inedit (adnotări la Cuvinte potrivitei, în Con-
      temporanul, 1957, nr. 16, p. 3 ; Scrisori inedite, în Contemporanul, 1957, nr. 28, p. 3 ; G. Ibrăileanu, omul, Bucureşti, 1959 ; Prezenţa lui G. Ibrăileanu, în Gazeta literară, nr. 11, 9 martie 1961.
Traian Bratu, Spiritus rector, în Viaţa românească, 4—5* 1936, p. 20—21 ; Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi 1930—1935, Iaşi, 1936 : Activitatea didactică şi ştiinţifică r G. Ibrăileanu, p. 355—366 ; Anuarul Universităţii pe anul academic 1935—1936, Iaşi, 1937 : Membrii corpului didactic : G. Ibrăileanu, Date biografice şi bibliografice, p. 56.
B. Brănişteanu, Un om, o conştiinţă, în Adevărul* 1 VIII 1936, p. 1—2.
P. Bujor, O scrisoare a d-lui G. Ibrăileanu, în Opinia, IV, 9 V 1907, p. 1, şi Adevărul, XIX, 63, 11V 1907, p. 2; Amintiri de A. Vlăhuţă şi I. L. Caragiale, Cartea romă-* nească, Bucureşti (1938), p. 80.
Rodica Burileanu, Adela şi bărbatul cu părul de aurP în Universul, 53, nr. 3, IV 1936, p. 2.
I. L. Caragiale, Poporanismul, în Luceafărul, I, 11910,. p. 17 (reprodus în Opere, IV, Bucureşti, 1938, p. 436—437) ; Corespondenţa, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1942, p. 491—494, passim ; Scrisori şi acte, ed. îngrijită de Şerban Cioculescu, Buc., 1963, p. 153—157.
G. Cârd aş, Garabet Ibrăileanu (medalion), în Mişcarea literară, 18, 14 III 1925, p. 1.
Maria Cardinalii, Un romanziere rom&no : Garabet Ibrăileanu, Estratto della Rassegna Italo-Romeno, Gennaio, 1942 (Milano).
D. Caracostea, Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 483, 9 martie 1930, p. 8 ; Un analitic, în Arta cuvîntului la Eminescu, Bucureşti, 1938, p. 55—66. (Primul articol semnat cu iniţiale.)
M. Carp, Ibrăileanu în slujba „Vieţii româneştiîn Viaţa românească, 1936, nr. 4—5, p. 22—32 ; Stilul lui Ibrăileanu, în însemnări ieşene, 1936, nr. 9, p. 403—407 ; Amintiri şi gînduri despre Mihail Sadoveanu, în însemnări ieşene, 1939, nr. 5, p. 239—241 ; Cu privire la stilul lui Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1945, nr. 3—4, p. 183—185 ; Raicu lonescu-Rion, în Jurnalul de dimineaţă, nr. 538* 13IX 1946, p. 1—2 ; „Viaţa românească“ şi Ibrăileanu, în Jurnalul de dimineaţă, nr. 551, 28 IX 1946, p. 1 şi 3 ; Despre un vechi prieten (C. Botez), în Jurnalul de dimineaţă,
437
      nr. 547, 21XI 1946, p. 1 şi 3 ; După şaizeci de ani, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 162—163.
V. I. Cataramă, în memoria lui G. Ibrăileanu, în Glasul studenţimii, 3 V 1936, p. 2.
Dr. P. C a z a c u, Un mare creator de valori sociale şi sufleteşti, în Ibidem, 1936, 4—5, p. 33—35.
Otilia Cazimir, Cu domnul Ibrăileanu peste Dealul Cioarei, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 36—39 (republicat cu titlul... Pe vremea mea..., în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 29—32 ; reprodus în voi. Prietenii mei scriitorii..., Bucureşti, 1960, p. 7—16) ; Amintiri, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 170—174.
L i v i u Călin, Adela, în Gazeta literară, 1960, nr. 6, p. 2.
G. Călinescu, Despre critică şi critici, în Sinteza, I, 3—4, VI—VII, 1927, p. 29—30 ; Viaţa românească, în Viaţa literară, VIII, 141, din 28 II 1933, p. 1 ; Romanul d-lui G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, 652, 1933, p. 1—2 ; Adela, în Viaţa românească, 1933, 5, p. 201 ; Taine al nostru, în Adevărul literar şi artistic, 22 III 1936, p. 1—2 ; De vorbă cu d-l Ion Petrovici, III, în însemnări ieşene, 7, 1940, p. 87—92 ; Teoria specificului naţional, Momentul 1906. Poporanismul, Viaţa românească, G. Ibrăileanu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă, Buc., 1941, p. 585—591 (rezumat în compendiu, Buc., Naţionala Mecu, 1945, p. 266—270) ; Hennequin şi Ibrăileanu, în Lumea, 1945, 14 X, p. 1 ; Chitanţa creatorului, în Contemporanul, 1956, nr. 21, p. 1 ; Marginalii, în Contemporanul, nr. 13, 31 martie 1961 (ambele articole reproduse în voi. Cronicile optimistului, Bucureşti, 1964, p. 136—139 şi 323—325) ; Material documentar, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1962, nr. 1, p. 178—179.
CERTIFICAT, în Lumea, XIII, 3746, 15X11 1930, p. 2.
D. Cesereanu, Adela, în Tribuna, 1960, nr. 8, p. 7.
Valentin Gr. Chelaru, G. Ibrăileanu, Omul şi opera, în Opinia, XXXII, 8678, 19 III 1936.
11. Chendi, Viaţa românească, în Viaţa literară, 1, 12, 19 III 1906, p. 8 ; Ibidem, 18, 30IV 1906, p. 8 ; Detractorii „Junimiie(, Ibidem, nr. 17, 23IV1906, p. 1 ; Notiţă despre „Viaţa româneascăîn Viaţa literară, I, 21, 21V 1906, p. 8 ; Pro domo, în Cumpăna, I, 13, 19 II1910, p. 206—207 ; Poporanismul, în Luceafărul, 5, 1 III 1910, p. 121—123. (Ultimele două articole semnate.)                           |
438
M.  Chirnoagă, în voi. Basoreliefuri, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,
       1977.
Io an Ciocîrlan, Poporanismul, în Lumea, 3,              1II1910,
       p. 76—78.
Şerb an Cioculescu, Mihail Eminescu, „Poeziied. îngr. de G. Ibrăileanu, în Adevărul, 14.208, 18 IV 1930, p. 1—2; Privind viaţa, Studii literare, Ediţia poeziilor lui Eminescu, Ibidem, nr. 14.250, 12 VI 1930, p. 3—4 ; Adela, Ibidem, nr. 15.162, 11 VI 1933, p. 1—2 ; G. Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 16.001, 20 III 1936, p. 1—2 ; G. Ibrăileanu, în Revista Fundaţiilor, 1936, 5, p. 384—390 ; C. Hogaş şi G. ibrăileanu, în Ecoul, II, 89, 20 III 1944, p. 2 ; Întîiul număr din „Viaţa românească", în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 158—161 ; între G. Ibrăileanu şi Paul Zarifopol, în Itinerar critic, I, Ed. Eminescu, 1973 ; Privind viaţa; G. Ibrăileanu şi A. Vlahuţă; G. Ibrăileanu văzut de De-mostene Botez, C. Stere şi G. Ibrăileanu, în Itinerar critic, II, Ed. Eminescu, 1976.
C i r i c (A. Hef ter), G. Ibrăileanu, în Versuri şi proză, 14—15, 21IX 1915, p. 263—265.
Const. Ci o p r a g a, G. Ibrăileanu către G. Topîrceanu, în Viaţa românească, 1954, nr. 11, p. 158—168 ; G. Ibrăileanu, creator literar, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 201— 220 ; XJn sentimental lucid : G. Ibrăileanu, în Cronica, nr. 4, 5 martie 1966, p. 1 şi 11 ; Istoricul literar G. Ibrăileanu, în Cronica, nr. 6, 19 martie 1966, p. 9 ; Etapele „Vieţii româneştiîn Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 20—37 ; Măştile lui G.I., în voi. între Ulisse şi Don Quijote, Iaşi, Ed. Junimea, 1978.
D. C i u r e z u, G. Ibrăileanu, în Ţara noastră, 5 VII 1933, p. 2.
Ion Clopoţel, Adela, în Societatea de mîine, X, 7—9, IX 1933, p. 167.
N.  D. C o c e a, Delicateţa d-lui Ibrăileanu şi Cine e Nica-
       nor & Co., în Facla, 16 VII 1911, p. 59 ; Poporanism literar şi politicianism liberal, în Ibidem, nr. 47, 26 XI1911, p. 411 —414' (semnat: Anatema).
M i h a i C o d r e a n u, Sonetul cîntă..., în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 24—25.
Emil Coliu, Un idealist, în Adevărul literar şi artistic, 22 III 1936, p. 4.
Petru Comarnescu, Note în jurul premierii d-lor Ibrăileanu şi Moldovanu, în România literară, II, 74, 15 VII 1933, p. 1—2.
439
Comemorarea lui G. Ibrăileanu..., în Lumea, 20 III 1936, p. 2.
      p. 2.
Pompiliu Constantinescu, Scriitori români şi străini, în Via£a literară, II, 60, 1927, p. 3 ; Doi critici sociologi: G. Ibrăileanu şi M. Ralea, în Opere şi autori, Buc., Ancora, 1929, p. 48—61 ; G. Ibrăileanu istoric literar şi critic al lui Mihail Eminescu, în Vremea, III, 123, p. 4—5, 124, p. 3, şi 129, p. 3 (repr. în Critice, Buc., Vremea, 1933, p. 75—93 ; Ibrăileanu eminescolog) ; Adela, în Vremea, IX, 430, 22 III 1936, p. 11 (repr. în Figuri literare, Buc., 1938, p_ 103—107).
G h. Corneanu, Comemorarea lui G. Ibrăileanu la „Prietenii istoriei literare“, în Adevărul, nr. 16.046, 16 V1936, p. 3.
N. Costăchescu, G. Ibrăileanu, în Politica, 6IV 1936, p. 2.
Eugen Crăciun, Din carnetul unui elev, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 40—42 ; înapoi în trecut, în Revista Fundaţiilor, XII, 1, 1945, p. 90—104.
Ion Creţu, G. Ibrăilearm — amintiri, în Naţiunea, nr. 112, 5 august 1946, p. 2 ; Asupra unor cugetări ale lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1946, nr. 4—5, p. 108—116 ; Pseudonimele lui Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1961, nr. 3, p. 85—94 (cu multe ipoteze greşite) ; Stabilirea paternităţii unui important articol nesemnat al lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1961, nr. 10, p. 169—171 ; G. Ibrăileanu şi Mihai Ralea, în Viaţa românească, 1965, nr. 2, p. 160—162 ; Privire retrospectivă asupra „Vieţii româneşti“ în etapa sa ieşană; Ibrăileanu despre Gala Galaction şi Tudor Arghezi, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 210—221 ; Contribuţii la cunoaşterea operei lui G. Ibrăileanu (precizări şi restituiri literare), în Revista de istorie şi teorie literară, 1966, nr. 2, p. 261—275 * Restituiri literare, Buc., Ed. Academiei, 1968.
N. Crevedia, Interview cu G. Ibrăileanu, în Universul literar, XLVI, 25, 25 VI 1930, p. 399—400.
Dan Cristea, în voi. Arcadia imaginară, Bucureşti, 1977.
Valeriu Cristea, Paradisul lecturii, în voi. Interpretări critice, Buc., Cartea Românească, 1970.
N. C r i s t e s c u, G. Ibrăileanu, în Jurnalul literar, 36, 3 IX 1939,
      p. 1.
M. Cristinoiu, Prinos veacului romantic, Viaţa românească, 1936, 4—5, p. 153—158.
Dumitru Crînjală, în jurul cazului G. Ibrăileanu, în Opinia, XXVII, 7079, din 7 XII 1930, p. 4.           /
440
Ov. S. Crohmălniceanu, Recitind „Adela“, în Cronica, nr. 46, 24 decembrie 1966, p. 7.
Mihail Cruceanu, Convorbire cu d. Al. Brătescu-Voineşti, în Rampa, I, nr. 73, 1811912, p. 1.
Cum ă murit prof. G. Ibrăileanu, în Lumea, XIX, 5365, 13 III 1936,
      p. 1.
V. G. Cupru, Romantismul şi socialismul, în România muncitoare, I, nr. 3, 201 1902, p. 2—3.
Cutia cu scrisori, în Lumea, XIII, 3741, 10 XII 1930.
Cuvinte pentru un autentic cleric al laşului şi ţării, în Lumea, XIII, 3744, 13 XII 1930, p. 2.
C(uv.) l(iber), „De sus în jos", în Cuvîntul liber, 4, 41 1925, p. 18.
Io an Dafin, G. Ibrăileanu, în Figuri ieşene, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1927, p. 72—75.
Neculai Dalu (Dan Bădăreu), Domnu Ibrăileanu, în Opinia, XXXII, 8680, 15 III 1936, p. 1.
D.A.L.U. (N. Dalu), Laudă de sine involuntară, în însemnări ieşene, 9, 1936, p. 436.
Tudor D ami an, Mihail Eminescu, „Poezii", ed. îngr., în Viaţa literară, V, nr. 125, din 1930, p. 3.
Paul Daniel, G. Ibrăileanu, în Epoca, 2133, din 13 III 1936, p. 2.
N. Davidescu, Literatura şi societatea, în Noua revistă română, nr. 18, 16IX1912, p. 274 ; Critica veche despre „Poezia nouă", d-l G. Ibrăileanu şi poezia simbolistă, în Flacăra, VII, 29, 21 VII 1922, p. 463—464.
N. D ă n i 1 ă, Contribuţie la studiul concepţiei lui G. Ibrăileanu despre limba literară şi problemele stilului, în Limba română, 1956, nr. 3, p. 25—33.
De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 1835—1935. Lista alfabetică a profesorilor Liceului Naţional de la 1835—1935, p. 401.
(Romulus Demetrescu), G. Ibrăileanu, în Minerva, Enciclopedie română, Cluj ; în amintirea profesorului Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 16.005, 25 III 1936, p. 5—6.
Traian Demetrescu, Pro domo, în Adevărul, 1.753, din 17 1 1894, p. 2.
(O vid Densuşianu), Spiritul critic în cultura românească, în Vieaţa nouă, V, I, din 15 II 1909, p. 18—19 ; Viclenii lite-rariceşti, Ibidem, VIII, 4, 1IV1912, p. 67—71 (semnat); Utopia poporanistă, în Farul, 10, 27 IV 1912, p. 1—2 (semnat) ; Marginalia, în Vieaţa noua, 6, 1V1912, p. 115—116,
441
      şi 7, 16 V1912, p. 115—116, şi 7, 16 V 1912r p. 135; Anti-ţârănismul nostru şi „criticii" de la „Viaţa românească", Ibidem, nr. 1, 1 III 1914, p. 33—34 ; Logica „Vieţii româneşti", în Ibidem, nr. 3, din 1 V 1914, p. 104 ; „Viaţa românească" definită de ea însăşi, Ibidem, nr. 5, 1 VII 1914, p. 177—178 ; Adevărurile „Vieţii româneşti**, Ibidem, nr. 6— 7, din 1IX1914, p. 231 ; De ce se miră „Viaţa românească", Ibidem, nr. 10, din 1 XII 1914, p. 388.
Al. Dima, Studii literare, în Datina, VIII, 4—6, VI, 1930* p. 106—107 ; Fragmentarism estetic : G. Ibrăileanu, în Gîn-direa românească în estetică, Sibiu, 1943, p. 5—43 ; G. Ibrăileanu, Concepţia estetică, Buc., Casa ŞcoalelaT, 1947, 103 p. (refăcut în Concepţia despre artă şi literatură a lui G. Ibrăileanu, Buc., E.S.P.L.A., 1955, p. 119) ; G. Ibrăileanu, în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, 1860—1960, Bucureşti, 1960, p. 279—284; Atmosfera spirituală a revistei „Viaţa românească“, în Tribuna, nr. 13* 31 martie 1966, p. 3 ; G. Ibrăileanu, azi, în Revista de istorie şi teorie literară, 1966* nr. 2, p. 231—235 ; G. Ibrăileanu, Ibidem, nr. 3, p. 465—470.
Dimineaţa, Premiul de 50.000 lei obţinut de d-ra Lu^cia Mantu, în Dimineaţa, nr. 6342, 9 VII, p. 1.
Al. Dimitri u - Păuşeşti, încă o lămurire în jurul cazului de la Facultatea de Litere, în Opinia, XXVII, 12 XII 1930„
     p. 2.
D-l profesor Iorgu Iordan şi G. Ibrăileanu, în Opinia, 17 III 1936,. P. 3.
C. Dobrogeanu-Gherea, Un mic răspuns la o mică recenzie, în Viitorul social, 10 V 1908, p. 241—251 ; Răspuns la scrisoarea deschisă a d-lui G. Ibrăileanu, în Adevărul,, XXI, nr. 7294, 25X11 1909, p. 1; Poporanismul, în Luceafărul, I, 111910, p. 17.
Vaier Donea (Profira Sadoveianu), G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, din 22 III 1936, p. 5. Reprodus în Domniile lor domnii şi doamnele..., portrete şi convorbiri,, Adevărul, Buc.
M. Dragomirescu, Ibrăileanu şi Mehedinţi sau Kebes si Plato (Două ipostaze ale artei cu tendinţă), în Convorbiri,, I, 1907, p. 945—954 (repr. în Critică, I, Casa Şcoalelor, Buc., p. 257—283) ; Asupra unor rătăciri critice intitulate „Probleme literare** de M. Simionescu-Rîmniceanu şi Polemice (Falsurile d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu) D. (j). L, în Convorbiri, II, 1 III 1907, p. 271—272 ; Convorbiri, Ibidem„
442
       p. 320 ; Revista revistelor : „Convorbiri“} Ibidem, p. 447 ; Convorbiri, Ibidem, p. 572—574 ; I. Al. Brătescu-Voineşti de G. Ibrăileanu, Ibidem, p. 615—616 ; Poporanism şi impresionism, în Convorbiri critice, IV, 3, 25 III 1910, p. 205— 207 (nesemnat) ; Poporanismul, în Ibidem, IV, 6, 26 VI1910, p. 360—375 (reprodus în Critică, II, Casa Şcoalelor, Buc., 1928, p. 115—149) ; Un răspuns „Vieţii româneşti", în Ţara nouă, I, 7—8, 15 V1912, p. 580—586 (repr. în Critică, II, p. 297—305) ; D. G. Ibrăileanu şi Eminescu, în Falanga, L, 18, 15 III 1927, p. 1 ; D. Ibrăileanu şi Eminescu, în Ibidem, 22, 15 V 1927, p. 2 ; Poporanismul, Ibidem, 35, 1 III 1928, p. 1—2 (repr. în Semănătorism, poporanism, criticism, Inst. de lit. Buc., 1934, p. 101—129) ; G. Ibrăileanu şi estetica, în Falanga, II, 37, 1IV1928, p. 4 (nesemnat) ; Ce uită „Viaţa românească", Ibidem, 42, 1 VII 1928, p. 5.
Radu S. Dragnea, Prioritatea „Vieţii româneşti", în Lumina literară, I, 3, 17 III 1913, p. 4—5.
loan Dragu, Un răspuns d-lui G. Ibrăileanu, în Noua revistă română, 21, 3 X 1910, p. 302—303.
Mihai Dragan, Artur Gorovei către G, Ibrăileanu, în laşul literar, 1964, nr. 12, p. 86—87 ; Horia Petra-Petrescu către G. Ibrăileanu, în Ateneu, nr. 3, martie 1966, p. 8 ; Revista „Şcoala nouă", în laşul literar, 1966, nr. 3, p. 65—68 ; G. Ibrăileanu, Ed. Albatros, Buc., 1971 ; G. Ibrăileanu, în voi. Lecturi posibile, Iaşi, Ed. Junimea, 1978.
Carol Drimer, G. Ibrăilearm, în Rampa, XIX, 5446,13 III 1936, p. 1—4.
Ion   Enache,          Contribuţii la critica poporanismului,    Bucu-
       reşti, 1961.
Al. Epure, Contribuţie la cunoaşterea vieţii şi a începuturilor literare ale marelui critic G. Ibrăileanu, Roman, 1937 (extras din Anuarul Liceului de băieţi Roman Vodă, 1937).
E (u g e n) F i 1 (o t i), în jurul unei polemice, în Cuvîntul liber, 5, 31 1 1925,        p. 18—19 ;  O rectificare,  Ibidem, nr.  6, din
       7II 1925, p. 19 ; Poporanism, ţărănism, democraţie rurală, Ibidem, nr. 10, 7 III 1925, p. 21—22 (semnat).
C.  D. F o r t (u n e s c u), Două ediţii noi ale poeziilor lui Mihail
       Eminescu, în Arhivele     Olteniei,  IX,    49—50, VIII, 1930,
       p. 284—285.
»Scariat Froda, în legătură cu activitatea lui G. Ibrăileanu la Teatrul Naţional din Iaşi, în Studii şi cercetări de istoria artei, 1956, nr. 1—2, p. 350—354.
443
A1 e x. Fronda, Ce spune Em. Gîrleanu despre literatură şi scriitori, în Viitorul, 2 II1912, p. 1.
B.  Fundoianu, Spiritul critic în cultura românească, ed. a
      Il-a, în Sburătorul literar, 45, 3 XI, şi 46,     10 XI 1922,
      p. 357—359 şi 372—374.
Gala Galaction, Iaşii, precum erau, în Renaşterea, nr. 52, 18 august 1918, p. 1 ; Răboj pe bradul verde, Iaşi, 1920, p. 151 ; La Iaşi, în Dimineaţa, nr. 7035, 30 iunie 1926, p. 1 ; în redacţia „Vieţii româneşti“, în Dimineaţa, nr. 7036, 1 iulie 1926, p. 1 ; Ieri, alaltăieri şi azi, în Viaţa românească, 1935, nr. 3—4, p. 39 ; După exodul lui G. Ibrăi-leanu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 798, 22 martie 1936, p. 1 ; într-o seară de mai, în Viaţa românească, 1936, nr. 4—5, p. 143—145 ; „Viaţa românească“ şi Iaşii, în Drapelul, nr. 195, 15 august 1945, p. 1 ; Opere alese, II, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1961.
Paul Georgescu, Un poporanist proustian ?, în Contemporanul, nr. 1, din 7 ianuarie 1966, p. 3.
Socrate Georgescu, Prefaţă la voi. lui Eugen Vaian, Proză şi versuri, Tip. învăţătorilor, Buc., 1899.
V a s i 1 e V. Georgescu, D-l G. Ibrăileanu, creator şi analist, în Adevărul literar şi artistic, 667, 17 IX 1933, p. 1—2.
C.  G e r o t a, Două aniversări : „Viaţa românească" şi „Datina(c,
      în Convorbiri literare, 6 III 1933, p. 271—274 ; Adela, în Ibidem, IX, 1933, p. 818—819.
Traian N. Gheorghiu, Ascultîndu-l pe Ibrăileanu (O oră de seminar şi un mic tratat de estetică a poeziei), în laşul literar, 1966, nr. 3, p. 43—55.
P. G r., D-l Ibrăileanu, în însemnări ieşene, 1936, nr. 8, p. 361 —362.
Const. Graur, Spiritul critic în cultura românească, Cîteva note, în Dunărea de jos, I, 6, 28 februarie 1909, p. 8—13 ; Renegaţii, Buc., 1910 ; Răspuns „Vieţii româneştii(, în Facla, 7, 12 II1911, p. 102—106 ; Lămuriri „Vieţii româneşti**, Ibidem, 13, 26 III 1911, p. 102—106 ; Lămuriri „Vieţii româneşti**, Ibidem, 13, 26 III 1911, p. 199—202 ; Graiul „Vieţii româneşti**, sau răspuns fără răspuns, în Ibidem, II, 33, 13 VIII 1911, p. 135—136 (semnat Bock) ; Din istoria socialismului român, Avîntul, Buc., 1912.
Miron Grindea, Cum a murit, în Adevărul, 50, nr. 15.994, 13 III 1936, p. 7 ; Incinerarea lui G. Ibrăileanu, în Dimineaţa, 32, nr. 10495, 14 III 1936, p. 3.                ,
444
Pan Halipa, Amintiri, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 43—44.
Dan Hăulică, în jurul operei critice a lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1955, nr. 3, p. 262—271 ; Lupta lui Ibrăileanu împotriva decadentismului, în Analele Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1956, nr. 1—2, p. 179—189 ; Criticul Ibrăileanu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1961, nr. 3, p. 437—448.
A(lfred) H(efter) Hidalgo, G. Ibrăileanu, în Cuvinte des-pre oameni, Iaşi, 1916, p. 43—47.
E. Hodoş, Poporanismul, în Luceafărul, 5, 1 III 1910, p. 123.
Sidonia C. Hogaş, Tataia, Amintiri din viaţa lui Calisti'at Hogaş de fiica sa, Tip. Lumina, Piatra Neamţ, 1940, p. 72, 78, passim.
Victor Iamandi-Adrian, Poporanismul literar al „Vieţii româneşti^, Iaşi, 1913 (cu două prefeţe de N. Iorga).
Stancu Ilin, Actualitatea lui G. Ibrăileanu, în Luceafărul, nr. 7, 1 aprilie 1961.
Incinerarea lui G. Ibrăileanu, în Opinia, XXXII, 8678, 13 II 1936, p. 4.
Incinerarea lui G. Ibrăileanu, în Curentul, IX, 2914, 14 III 1936,
      p. 2.
D.  M. I o a n i d, Ibrăileanu, gînditorul, în Adevărul literar şi artistic, 802, 19IV1936, p. 1—2.
Iod (A. U r e c h i ă), Silogismele d-lui C. Vraja, în Vieaţa, 19, 3 IV 1894, p. 4 ; Juriu de onoare, Ibidem, 31, 26 VI 1894, p. 5.
G h. lonescu, Succesiunea spiritului critic, în Adevărul literar şi artistic, 22 III 1936 ; Era nouă îl salută pe G. Ibrăileanu, în Era nouă, 1936, nr. 3, p. 60—61.
Iorgu Iordan, Răspuns la o ticăloşie, în Opinia, XXVII, 7085, 14 XII 1930, p. 3 ; Preocupări lingvistice în opera lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1936, 4—5, p. 45—55 ; Amintiri despre G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 4—5, 1937, p. 3—8 ; A. Philippide şi G. Ibrăileanu, în însemnări ieşene, 711, din 1940, p. 146—150 ; Probleme de limbă la „Viaţa româneascăîn Ibidem, 1956, nr. 3, p. 33—37 ; Amintiri, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 174—180 ; Memorii, I, Ed. Eminescu, 1976.
N. Iorga, Cronică, în Sămănătorul, IV, 49, din 4 XII 1905, p. 914 ; Teoriile literare ale unui profesor de Universitate, în Neamul românesc literar, I, 3, p. 218—225, şi 4, p. 352—356 ; Istoria literaturii româneşti contemporane,
445
      I—II, Buc., Ed. Adevărul, 1934 ; Moartea creatorului de regionalism literar, în Neamul românesc, XXXI, 59y 14 III 1936, p. 1.
G. Is trate, G. Ibrăileanu (note dintr-o conferinţă), în Viaţa românească, 4—5, 1937, p. 82—83 ; Ibrăileanu despre limba literară, în JaşwZ literar, 1956, nr. 9, p. 104—113 ; G. Ibrăileanu şi limba literară, în Cronica, nr. 5, 12 martie 1956, p. 8 ; 60 de ani de la apariţia „Vieţii româneşti**, în laşul literar, 1966, nr. 3, p. 22—24.
G. I v a ş c u, G. Ibrăileanu, profund cunoscător al sufletului omenesc, în Viaţa românească, 1936,          4—5, p. 147—149 ;
      Ce-am învăţat de la Ibrăileanu, în însemnări ieşene, 1, 1940, p. 157—160 ; G. Ibrăileanu, în Contemporanul, nr. 11,. 18 III 1966, p. 3 ; „Viaţa românească“ în retrospectivă, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 9—20.
S. Labin, Chestiunea evreiască — Observaţiile d-lui Ibrăileanu, în Viaţa socială, 5—6, VII, 1960, p. 388—399.
La moartea criticului, în Lumea, XIX, 5365, 13II 1936, p. 2.
Al. Lascarov-Moldovanu,             Amintiri, în însemnări ie-
      şene, IV, 11, 1939, p. 195—196.
I. D. Lăuda t, Activitatea lui Ibrăileanu la presa progresistă dintre 1889—1900, în laşul literar, 1955, nr. 1, p. 38—57 ; Amintirea profesorului G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1961, nr. 7 ; Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui G. Ibrăileanu în etapa lui socialistă (1889—1895), extras din Studii şi cercetări ştiinţifice, Filologie, anul XIV, fasc. I, 1963, şi Analele ştiinţifice ale Universităţii AL I. Cuza, Iaşi, Secţiunea III, fasc. I, 1964 ; ed. a Il-a revăzută, Iaşi, 1965 ; Ibrăileanu la presa socialistă, 1889—1895, în Cronica, nr. 5, 12 martie 1966, p. 6 ; Evocare, în Cronica, nr. 6, 19 martie 1966, p. 9 ; Ibrăileanu despre Maior eseu, în laşul literar, 1966, nr. 3, p. 34—37.
Barbu Lăzăreanu, C. Stere şi G. Ibrăileanu, în Almanahul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, Buc., 1937, p. 56—61 ; începuturile literare ale lui G. Ibrăileanu, în Dimineaţa, 10.498, 10 II 1936, p. 3 ; Opera criticului Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 16.066, 1936, p. 2 (semnat Arald).
I. Lăzărescu, Corespondenţa lui I. I. Mironescu cu G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1963, nr. 12, p. 64—71 ; Gala Ga-laction către G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1963, nr. 12, p. 147—155.                                    /
446
Alex. Leon şi Dumitru Hîncu, Aspecte ideologice din activitatea vechii „Vieţi româneşti“ (1906—1940), în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 221—230.
L.  Leoneanu, G. Ibrăileanu, în Portrete literare şi politice, Buc., 1935, p. 48—49 ; Profiluri şi opere contemporane, Bilete de papagal, Buc., 1936, p. 25—38.
L e x, Procesul generoşilor, „I-am votat totdeauna pe liberali
       în Facla, nr. 13, 5 iunie 1910, p. 203—204 ; „Apoi dacă n-avem proletariat!“, în Ibidem, nr. 16, 26 iunie 1910,. p. 254—256 ; Pentru votul universal. Un cartel de... concesii, în Facla, nr. 17, 3 iulie 1910, p. 226-268 ; Ce-ar răspunde d-l Jaures d-lui Ibrăileanu — dacă d-l Ibrăileanu l-ar întreba pe d-l Jaures, în Facla, nr. 21, 31 iulie 1910, p. 334—337, şi nr. 23, 14 august 1910, p. 365—368.
Liceul Internat „C. NegruzzV1, Iaşi, Anuarul pe 1921—1922, Inst. de arte grafice Viaţa românească, S.A., Iaşi, 1922.
N. L i u, începuturile literare ale lui G. Ibrăileanu şi mişcarea socialistă, în Viaţa românească, 1961, nr. 6, p. 84—89.
E.  Lo'vinescu, Paşi pe nisip, II, Bucureşti, 1906; Arta şi morala, p. 36—82 ; Polemici (Pentru „Viaţa românească“), în Viaţa literară, I, 26, 25 VI 1906, p. 5 ; Poporanismul, în Luceafărul, 111910, p. 17—18 ; Procedee literare : d. G. Ibrăileanu şi alţii, în Noua revistă română, 24, 24 X1910, p. 341 ; Epilog la o scrisoare, în Ibidem, 4, 21XI1910, p. 82 ; Istoria civilizaţiei române moderne, I—III, Bucureşti, Ancora, 1924—1925 (passim) ; Poporanismul şi civilizaţia română, în Mişcarea literară, II, 13, 7II 1925, p. 1 ; O scrisoare, în Lumea bazar, 16, 22II 1925, p. 16 ; Poporanism sau interdependenţă ?, în Mişcarea literară, 27, 16 V 1925, p. 1 ; O scrisoare a d-lui E. Lovinescu, în Ibidem, 33, 27 VI 1925, p. 1 ; Istoria literaturii române contemporane, I, Evoluţia ideologiei literare, Bucureşti, 1926, p. 80— 120. (Prepoporanismul, Poporanismul) ; II, Evoluţia criticii literare, Bucureşti, 1926, p. 72—108 ; Postfaţă, în Viaţa literară, III, 83, 5 V 1928, p. 1; Răspuns d-lui G. Ibrăileanu, în Tiparniţa literară, II, 1 XI 1929, p. 3—8 (repr. în Istoria literaturii române contemporane, VI, Mutaţia valorilor estetice, Buc., 1929, p. 233—257, Apendice) ; „D. E. Lovinescu este vesel(t pentru că... d. Ibrăileanu e tragic !, în Vremea, III, 107, 27 III 1930, p. 4 ; Memorii, 1900—1916, Cugetarea, Buc., 1930 (G. Ibrăileanu şi colaboraţia la „Viaţa româ-neascău, p. 256—274) ; Epica criticilor, în Adevărul, 51, nr. 16.279, 20 II 1937, p. 1—2 ; Istoria literaturii române
447
      contemporane, Socec, Buc., 1937, p. 29—32 (critic), p. 293 (prozator) ; Reacţiunea poporanistă: G. Ibrăileanu, în voi. T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Buc., Casa Şcoa-lelor, 1943, p. 309—321.
Lupaşcu Ivonne, Privind chipul lui, în Cronica, nr. 6, din 19 martie 1966, p. 9.
Dr. N. Lupu, Amintiri, în Viaţa românească, 4—5, din 1936, p. 140—142 ; Amintiri despre C. Stere, în Viaţa românească, 1—3, 1937, p. 50—52.
M.  M., G. Ibrăileanu ca profesor şi critic literar, în Opinia, XXXII, 8679, 14 III 1936, p. 1 ; Momente interesante din viaţa lui G. Ibrăileanu, în Opinia, din 15 martie 1936, p. 2. Mircea Manca ş, D-l G. Ibrăileanu romancier, în Adevărul literar şi artistic, 13 VIII 1933, p. 3 (repr. în Opinii estetice şi literare, Casa Şcoalelor, Buc., 1945).
Adrian Maniu, Ibrăileanu, în Universul, 15 III 1936, p. 5. P. Manoliu, G. Ibrăileanu, în România, I, 78, 18VIII 1938,
      p. 2.
R(adu) M(anoliu), O nouă şi totuşi veche ediţie a poeziilor lui Eminescu, în Anuarul Şcoalei normale „Vasile Lupu“, Iaşi pe 1929—30, Viaţa românească, Iaşi, 1931, p. 154—155.
R.  Marent, G. Ibrăileanu, în Viaţa Basarabiei, VIII, VI, 1939,
      p. 379—384.
I. M. Marinescu, De profundis, în Lumea, XIX, 5384, 4 IV 1936, p. 56—60.
Adrian Marino, Obiectul şi metoda criticii literare la G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 121—129.
C.  Marino-Moscu, Vechi amintiri, în Viaţa românească,
      4—5, 1936, p. 61—65.
Tr. Mate eseu, Adela, în Viaţa literară, 146, din 30 VIII 1933, p. 3.
M a x, G. Ibrăileanu, în Lumea bazar, săptămînal, I, 2, 9 XI 1924, p. 17.
S.  Mehedinţi, Politica şi literatura, în Convorbiri literare,
      XLI, 10, 1907, p. 945—956 ; De la critică la harţă, Ibidem, 1909, p. 191.
D.  M i c u, Actualitatea lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească,
      1961, nr. 3, p. 74—84 ; Poporanismul şi „Viaţa românească^, Bucureşti, E.P.L., 1961 ; Literatura română la începutul secolului XX, Bucureşti, E.P.L., 1964 (Curentul nou. Viaţa românească. Poporanismul, p. 121—155) ; Istoria literaturii române, I (1900—1918), Bucureşti, 1964 (Viaţa românească,
448
       Poporanismul, p. 32—49 ; II (G. Ibrăileanu, p. 157—192) ; început de secol, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970.
C. N. Mihalache, G. Ibrăileanu interpret al creaţiei sadove-niene, în Orizont, 1966, nr. 3.
N.  M i h ă e s c u, G. Ibrăileanu, în Viitorul, XXVII, 8450, din 13 III 1936, p. 1—2. Reprodus în Oameni şi idei, Casa Şcoa-lelor, Buc., 1937, p. 251—258.
G h. M i 1 i c a, G. Ibrăileanu îndrumător literar, în Ritmul vremii, VIII, 15, 4IV 1938, p. 2.
I. Minulescu, Rînduri pentru G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 66—67.
Lucian Mircea, De nopţi senine singur te cutremuri... La incinerarea lui Ibrăileanu (versuri), în Adevărul literar şi artistic, 779, 29 III 1936, p. 1.
G. Miron, A murit G. Ibrăileanu, în Dimineaţa, 32, nr. 10.494,
       13 III 1936, p. 3.
I. I. Miron eseu, De pe vremea cînd Ibrăileanu era profesor la Iaşi, în Viaţa românească, nr. 4—5, din 1936, p. 68—73.
Moartea lui G. Ibrăileanu, în Opinia, XXXII, 8677, 12 III 1936, p. 4.
Victor Mocanu, G. Ibrăileanu, în Naţionalul nou, III,
       14 III 1936, p. 1.
Leca Mor ar iu, Marea deficienţă a eminescologului G. Ibrăileanu, în Mihai Eminescu, V, 12, 1934, p. 45.
G eor g e Munteanu, Exemplul lui Ibrăileanu, în Steaua, 1956, nr. 5.
C. N. Neg oiţă, Ce-a scris G. Ibrăileanu în „Viaţa româ-nească“, în Viaţa românească, 1936, 4—5, p. 166—174 (bibliografia articolelor semnate).
Radu Negru, Un mare îndrăgostit de viaţă. Ibrăileanu inedit, în Ateneu, 1966, nr. 3, p. 7, 8, 12.
Dr. Justin Neuman, Studiu psihanalitic al romanului „Adelaet de G. Ibrăileanu, Buc., Cartea românească (1934), 100 pag., 8°.
G. C. N i c o 1 e s c u, Ideologia literară poporanistă, contribuţia lui G. Ibrăileanu şi bibliografia problemei, Inst. de ist. literară şi folcl., Bucureşti, 1937, 194 pag. ; Critica lui Ibrăileanu, în Universul literar, 50, 7 XII 1940, p. 1 şi 7 ; Amintirea lui G. Ibrăileanu, în Ibidem, nr. 24, 7 VI1941, p. 3 ; Revista „Viaţa româneascăîn Ibidem, nr. 18,
       3 VI 1945, p. 5—6.
O Adelă a timpurilor noastre, O carte rară, în Adevărul literar şi artistic, 685, 21 1 1934, p. 4.
449
Prof. Gh. Obreja-Iaşi, în memoria profesorului G. Ibrăi-leanu, O propunere d-lor profesori de limba română, în Opinia, XXXII, 8684, 20 III 1936, p. 3.
Al. Oprea, în voi. Incidenţe critice, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975.
G.  Oprescu, Note şi impresii, în Dacoromania, II, p. 735— 736 ; După război, în Cele trei Crişuri, II, nr. 15, 15 IX 1921, p. 476.
       0 sfruntată neruşinare — Se vrea capul d-lui Ibrăileanu ?, în Lumea, XIII, 3733, 30X1 1930, p. 2.
P., Comemorarea lui G. Ibrăileanu la clubul naţional-ţărănesc, în Opinia, XXXII, 8694, 1 IV1936, p. 4.
C.  P(anaitescu), A murit G. Ibrăileanu, în Facla, XVI,
       1537, 13 III 1936, p. 2.
CI. Panţiru, în subsolul lui Panait Muşoiu, în România literară, I, nr. 14, 1939, p. 8—10.
G. Pa nu, Observaţii politico-ideologice, III, în Săptămîna, 60, 13X 1907, p. 671.
Ovidiu Papadima, Revista debuturilor lui G. Ibrăileanu, Şcoala nouă. Extras din Limbă şi literatură, XI, 1966.
G. P a s c u, Spiritul critic în cultura românească, în Arhiva, XX, 1909, 12, p. 525—527 ; Librărie, în Revista critică, 8,
       1  III 1934, p. 58 ; Canibalismul francmasonilor de la Facultatea de Litere din Iaşi şi francmasonii antiorgalişti, în Revista critică, VIII, 2—3, IX, 1934, p. 152—159 şi 166 ; Universitatea din Iaşi grav bolnavă, III ; Batjocura de cursuri şi examene, în Revista critică, 9, 2—3, IX, 1935 (G. Ibrăileanu, p. 138—139 ; Ore neregulate, p. 151 ; Examene, p. 155—156) ; Universitatea din Iaşi grav bolnavă, V, Administraţia (prezenţa la consilii), în Revista critică, 9, 4, XII, 1935, p. 198. Universitatea din Iaşi grav bolnavă, IX, Tranzacţiile cu catedrele, In Revista critică, 10, 4 XII 1936, p. 222.
D.  D. Patraşcanu, Vinovaţii, 1916—1918, reflecţii şi impresii
       din vremea neutralităţii şi războiului, Buc., 1918 ; în faţa naţiunii, H. Steinberg, Buc., 1925, p. 55.
C. P (a u 1), Abjurarea poporanismului, în Noua revistă română, 1, 15 IV 1912, p. 14.
T.  Păunescu-Ulmu, Ocheanul critic:        G. Ibrăileanu, în
       Ramuri, nr, 3—4, 1936, p. 107—108.
Perpessicius, Eminescu, „PoeziU, ed. îngr. de G. Ibrăileanu, în Cuvîntul, VI, 1795, 20 VI 1930, p. 4 (repr. în Menţiuni critice, III, p. 212) ; Adela, în Cuvîntul, 2960, 23 VII 1933,
                                                      /
450
      p. 1—2 (repr. în Menţiuni critice, V, Buc., E.F., 1964* p. 290—298) ; M. Eminescu, Opere, I—IV (vezi indicele de la voi. III şi V).
Dan Petraşincu, O fotografie G. Ibrăileanu, în Rampa, 15 martie 1936, p. 1.
Cezar Petrescu, De la C. Vraja la G. Ibrăileau, în Adevărul literar şi artistic, XV, 798, 22 III 1936, p. 3 ; întîlnirea dintre oameni, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 74—77.
Const. Titel Petrescu, Socialismul în România, Biblioteca socialistă, Buc. (1944).
Petronius (Gr. Tăuşan), Un pur intelectual, în Viitorul, 14 III 1936, p. 1.
A l. A. P h i 1 i p p i d e, Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Adevărul literar şi artistic, 452, 4 VIII 1928, p. 8 (semnat : P) ; O nouă ediţie a poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, 1930, 4—5, p. 101—102 ; Opera critică a lui Ibrăileanu, Ibidem, 1936, 4—5, p. 78—83 (repr. cu modificări în Veac nou, 29, 22 VI 1946, p. 7 şi 8—9) ; G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, 846, 21 II 1937, p. 1 ; G. Ibrăileanu, în Vremea, XV, 714, 5 1X1943, p. 8—10.
AI. P i r u, G. Ibrăileanu şi problema specificului naţional, în Curentul literar, 24 V 1941, p. 1—2 ; G. Ibrăileanu şi poezia nouă, în Curentul literar, nr. 113, din 31 mai 1941, p. 4 ; G. Ibrăileanu şi Bacăul, în Bacăul, XXI, 2349, 81 1944, p. 1—3 ; G. Ibrăileanu în evocări, în Revista Fundaţiilor, %1, 4, 1944, p. 216—217 ; Pentru o biografie a lui Ibrăileanu, Ibidem, XI, 12, 1944, p. 717—718 ; O luptă literară — Polemica Ibrăileanu — Vlăhuţă în 1894, în Ecoul, II, 125, 27 IV1944, p. 2 ; Din corespondenţa lui Titu Maio-rescu, în Jurnalul literar, 1947, nr. 1, p. 31—32 ; H. Sa-nielevici către G. Ibrăileanu, în Naţiunea, 10 martie 1947, p. 2 ; Paul Stapfer şi Arta cu tendinţă, în Jurnalul literar, 2, 1947, p. 53—54 ; între G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu, în Jurnalul literar, 1948, nr. 3, p. 53—55 ; O eroare care s-a multiplicat, în Gazeta literară, nr. 46, 15 noiembrie 1956, p. 5 ; Ibrăileanu către Gherea, în Viaţa românească, 1956, nr. 11, p. 181—182 ; Gherea şi Ibrăileanu, în Gazeta literară, 1957, nr. 36, p. 2 ; G. Ibrăileanu (viaţa şi opera). E.P.L., 1967 ; ediţie în „B.p.t.“, 1971 ; G. Ibrăileanu în Viaţa românească, 1965, nr. 11, p. 109—114 ; Teoria specificului naţional la „Viaţa românească, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 37—41 ; „G. Ibrăileanu“ de Mihai Drăgan, „Campanii ediţie de acelaşi autor, G. Ibrăileanu — „Restituiri lite-
                                                                                                 45 f
O 55
       rare“ de Ion Creţu, Cine este Ricavio, în Varia. Preciziuni şi controverse, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1972 ; Teoria specificului naţional la „Viaţa românească“, Scrisori către Jbrăileanu, Zarifopol către Ibrăileanu, în Varia. Studii şi observaţii critice, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973 ; Din viaţa lui Ibrăileanu, în Marginalia, Buc., Ed. Eminescu, 1980.
T. Pi sâni, Răspuns, în Buciumul, 1, 3 II 1890, p. 63—64.
M.  PI a ton, G. Ibrăileanu despre clasicii literaturii ruse, în Analele Universităţii Al. I. Cuza, 1956, nr. 1—2, p. 161— 177 ; Ibrăileanu şi personajul feminin în creaţia literară, în laşul literar, 1966, nr. 3, p. 37—43.
S. Podoleanu, Un proiect de volum al lui G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, 860, 17 V 1936.
Polemici, Iubite domnule Ibrăileanu. în ţara uitărilor, în Facla, 1910, nr. 2, 20 martie, p. 29—30 ; Anexă la psihologia de clasă, în Ibidem, nr. 12, 29 mai 1910, p. 194; D. Gherea şi Ibrăileanu, în Ibidem, nr. 24, 21 august 1910, p. 387.
Augustin Z. N. Pop, Din corespondenţa lui G. Ibrăileanu, în Tînărul scriitor, 1956, nr. 11, p. 90—94.
. Popa, G. Ibrăileanu, în Lanuri, 1936, nr. 2, p. 107—108.
. I. Popa, Evocare, în Cronica, nr. 6, 19 martie 1966, p. 9 ; Ibrăileanu şi „Viaţa româneascăîn laşul literar, 1966, nr. 3, p. 24—34.
Georgio Pray, Dissertations historico-criticae in annales veteres Hunnorum, Avarum et Hungarorum, Vindobonae, 1774, § XI, p. 170.
Lucian Predescu, D-l profesor G. Ibrăileanu, în Moldova literară, III, 5—6, din V—VI, 1929, p. 27—28 ; Lucruri noi despre G. Ibrăileanu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc şi Al. Phi-lippide (filologul), în Moldova literară, III, 10—12, XI—XII, 1929, p. 50 ; Cum se creează o ediţie critică, sau d-l G. Ibrăileanu, în Moldova literară, V, 2—3, II—III, 1931, p. 1—4.
G. Preduţ, Opera lui Mihail Eminescu, de G. Ibrăileanu (rezumat), în Revista cursurilor şi a conferinţelor, I, 2 IV 1936, p. 71—78.
Laurenţiu Preuţescu, Stîlpi ai „Vieţii româneşti“, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 180—186.
Constantin Prisnea, „Viaţa românească“ şi G. Ibrăileanu, în România liberă, nr. 6658, 13 martie 1966 ; G. Ibrăileanu şi ţăranul în literatura română, în Albina, nr. 951, 17 mar-tie 1966.                                                /
452
Proces-verbal nr. 24, în Monitorul oficial, 19 XI 1922, p. 8466— 8467.
Proces-verbal nr. 4, în Monitorul oficial, 2 XII 1922, p. 9028.
Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară, Biblioteca Minerva, Bucureşti, 1909.
Gh. M. Radu, G. Ibrăileanu, în Ritmul vremii, 9, 23II 1938, p. 3.
Lucian Raicu, Aprecierea de valoare în critica lui G. Ibrăileanu, în Gazeta literară, 1956, nr. 12, p. 7 ; Ibrăileanu critic literar, în Caiete critice, 1957, nr. 1, p. 143—156.
Francisc Rainer, Jurnalul de la Iaşi, în Revista Fundaţiilor, XII, serie nouă, nr. 3 şi 4 (nov.-dec.).
Mihai D. Ralea, G. Ibrăileanu. Cu prilejul volumului „Scriitori români şi străini", în Adevărul literar şi artistic, nr. 343, din 3 VII 1927, p. 1—2 (repr. în Interpretări, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1927) ; G. Ibrăileanu moralist, în Viaţa românească, 1930, p. 47—57 (repr. în Atitudini, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1931, p. 29—31) ; G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 2—3, 1936, p. 2—4 * G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 4—5, din 1936, p. 84—95 (reprodus în înţelesuri, Cugetarea, Buc., 1942, p. 41—59) ; Pe marginea unei aniversări, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 20—23 ; Criticul ştiinţific G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, VIII, 1955, nr. 9, 196—216 (repr. în Scrieri din trecut, III,
      E.S.P.L.A., 1958, p. 183—225) ; Rectificări asupra ideologiei „Vieţii româneşti", în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 53 —57.
D. Florea-Rarişte, Cîteva amintiri despre G. Ibrăileanu, în Tribuna, nr. 21, 25 mai 1961.
I. M. R a ş c u, Amintiri şi medalioane literare. G. Bacovia. G. Ibrăileanu, Buc., E.P.L., 1967.
C.  Rădulescu-Motru, Viaţa românească, în Noua revistă română, nr. 17, 30 VIII 1909, p. 2 (nesemnat) ; Poporanismul, în Luceafărul, I, 111910, p. 18.
N.  N. R ă u t u, Studii literare, în Făt-Frumos, 5 VIII 1930* p. 141—143 ; A trecut un an..,, în însemnări ieşene, 6, 1937, p. 408—412.
Red. (Al. O. Teodoreanu), în jurul cazului lui G. Ibrăileanu : Gura păcătosului, în Lumea, XIII, 3748, 18 XII 1930, p. 2 ; în jurul cazului lui G. Ibrăileanu: Articolul 81 bis, în Lumea, 19II 1930, p. 2 ; în jurul cazului lui G. Ibrăileanu : Cei trei muşchetari, în Lumea, 22 XII 1930, p. 2 ;
453
       în jurul cazului lui G. Ibrăileanu:     însă..., în Lumea,
       4 XII 1930, p. 2.
R o 11 y, Adela, în Adevărul literar şi artistic, 684, 14 1 1934, p. 7.
Al. Rosetti, G. Ibrăileanu, în Universul literar, 30VIII 1941 (reprodus în Note din Grecia. Diverse, Bucureşti, E.P.L., 1963.)
p. R o s i a d e, Amintiri din mişcarea socialistă de altădată, în Libertatea, II, 216, 1IV 1945, p. 2.
S., La răspîntia compromisurilor şi compromiterilor — un episod din avatarele „Vieţii româneşti", în Farul, 10, 27 IV 1912, p. 3.
Ion Rotar u, O istorie a literaturii române, II, Ed. Minerva, 1972.
Izabela Sadoveanu, Studii literare, în Adevărul literar şi artistic, 487, 6 IV 1930, p. 4 ; Ultima întrevedere cu G. Ibrăileanu, Ibidem, din 22 III 1936, p. 4 ; Tovarăşele oamenilor mari, Ibidem, 24 V1936, p. 1.
Mihail Sadoveanu,             Poporanismul,  în Luceafărul, 2,
       1611910, p. 47 ; G. Ibrăileanu, în Însemnări ieşene, 7, 1936, p. 261—263 ; Prieten unic, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 96—98.
A. P. Samson, Cu d-l Ionel Teodoreanu despre el şi despre alţii, în Rampa, XV, 3599, 201 1930, p. 1—3.
H.  Sanielevici, Cronică, în Curentul nou, I, 2, ”15 XII 1905, p. 129 ; Notiţă, în Curentul nou, I, 11, 11IV1920 ; în registru? şi Vasile Cîrlova, Ibidem, nr. 12, 18IV 1920, p; 191 (nesemnat) ; Probleme sociale şi psihologice, Socec & Co. Buc., 1920, p. 135—148 (Tipul hetit) ; Poporanismul reacţionar, Buc., 1921 ; Un luptător pentru ţărănime, în Adevărul literar şi artistic, 22 III 1936, p. 3 ; Vasile Alecsandri — Un clasique ancien regime, în Convorbiri literare, 23 1X 1930, p. 892—905.
Vasile Savel, Critica şi criticul G. Ibrăileanu, în România, III, 380, 22 1 1925, p. 2.
N. S a v i n, Vremi de altădată, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 99—103.
€. S ă t e a n u, G. Ibrăileanu despre starea socială, în Cuvîntul liber, nr. 35, 1 VII 1920 ; Carnaval literar, Iaşi, 1930 ; Un manuscript rătăcit de C. Stere şi G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, 550, 21VI1931, p. 1—2 ; Cine-i C. Vraja, 564, 27 IX1931, p. 8 (semnat C.S.) ; Beletristica d-lui G. Ibrăileanu, în Adevărul, nr. 15.268, 13 X1933,
454
       p. 3—4 ; Ion Bianu şi criticul G. Ibrăileanu, în Opinia, 20 II1935, p. 1—2; în memoria lui G. Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 15.997, 15 III 1936, p. 2 ; Alte amintiri despre G. Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 16.015, 5IV1936, p. 6 ; Cîte ceva despre C. Stere şi G. Ibrăileanu, în Ibidem, nr. 16.096, 16 VII 1936, p. 3 ; între L L. Caragiale şi G. Ibrăileanu, în laşul, VI, 230, 29 XII 1938, p. 2—3 ; Ibrăileanu despre Eminescu — O interesantă convorbire între criticul G. Ibrăileanu şi d-l profesor Eugen Herovanu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 917 bis, 1939, p. 4.
Scrisori către G. Ibrăileanu, ediţie îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al. Teodoreseu, cu o prefaţă de Al. Dima şi N. I. Popa, Bucureşti, E.P.L., 1966.
Scrisori către Ibrăileanu, II, ediţie îngrijită de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu şi Al. Teodoreseu, prefaţă de N. I. Popa, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971.
Scrisori către Ibrăileanu, III, ediţie îngrijită de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu şi Al. Teodoreseu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.
L.  Sebastian, Cartea cu dragoste şi moarte, Adela, în Ade-
      vărul, nr. 15.180, 2 VII 1933, p. 3 ; La moartea lui G. Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 15.994, 13 III 1936, p. 7.
Mihail Sebastian, Adela, în România literară, II, 74, 15 VII 1933, p. 3.
G. Sem., De vorbă cu d-l Jean Bart, în Adevărul literar şi artistic, 287, 6 VI 1926, p. 1—2.
E m. S e r g h i e, La comemorarea lui Ibrăileanu, în 27 III 1936,
      p. 2.
M.  Sevastos, Scrisoare deschisă către D. G. Ibrăileanu, în
      Cuvîntul liber, 24 1 1925, p. 12—13 ; Criticul G. Ibrăileanu, în Lumea, bazar săptămînal, I, 12, 25 1 1925, p. 1—2 ; Un „portret<{ de critic, în Lumea bazar, I, nr. 14, 8II 1925, p. 15 (semnat M. Sv.) ; „Legeau d-lui Eugen Lovinescu, Ibidem, nr. 15, 15II 1925, p. 15 ; D-l N. Davidescu şi poporanismul, Ibidem, p. 15—16 ; Polemică, în Ibidem, nr. 18, 2 VII 1933, p. 1 ; Marele premiu naţional, în Adevărul literar şi artistic, 657, 9 VII 1933 ; G. Ibrăileanu, în Adevărul, nr. 15.180, 2 VII 1933, p. 1 ; G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 656, 2 VII 1933, p. 1 ; G. Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 15.995, 13 III 1936, p. 1—2 ; Un fapt caracteristic, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 104 —105 ; In memoria lui Constantin Stere, în Adevărul li-
455
      terar şi artistic, 813, 5 VII 1936, p. 12 ; Comemorarea lui G. Ibrăileanu, Ibidem, 856, 2 V 1937, p. 26 ; Amintiri din redacţia „Vieţii româneşti", Ibidem, 16 V 1937, p. 3 ; Aventurile din strada Grădinilor, roman, Adevărul, Buc., (1934), p. 185 ; Viaţa românească, nr. 2, în Torţa, I, din 141 1945, p. 2 ; Amintiri de la „Viaţa românească'', cu un cuvînt lămuritor de Dumitru Micu, Bucureşti, E.S.P.B.A., 1956 ; ediţie în întregime refăcută, Bucureşti, E.P.L., 1966 ; Amintiri de la „Adevărul literar şi artistic". Sfaturile lui G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1966, nr. 3, p. §5—57.
G. S f î r 1 e a, G. Ibrăileanu, în Rînduri, Bihor, 1936, nr. 7, p. 18. Eugen Simion, Corespondenţa lui G. Ibrăileanu, în Gazeta literară, nr. 10, din 10 martie 1966, p. 4.
M.  Simionescu-Rîmniceanu, Morala în artă, în Lucea-
      fărul, 11—12, 15 VI 1906, p. 219—233 ; Asupra unor rătăciri critice intitulate „Probleme literare", Ibidem, nr. 21—24, 15 XII 1906, p. 445—453 ; Polemice — Răspuns d-lui G. Ibrăileanu, Ibidem, nr. 2, 1611910, p. 47—50.
Situaţiunea elevilor din Liceul Internat Iaşi, anul şcolar 1900— 1901, Tip. Dacia, Iaşi, 1901.
Situaţiunea elevilor din Liceul Internat Iaşi, anul şcolar 1905— 1906, Tip. Dacia, Iaşi, 1906.
Situaţiunea elevilor din Liceul Internat Iaşi, anul şcolar 1910—
      1911, Tip. Dacia, Iaşi, 1911.
Situaţiunea elevilor din Liceul Internat laşi, anul şcolar 1911—
      1912, Socec & Co., Iaşi, 1912.
loan Slavici, Poporanismul, în Luceafărul, nr. 8, 16IV1910, p. 199—201.
G. S p i n a, G. Ibrăileanu, în Zorile, 13 III 1936, p. 4. Henriette Ivonne Stahl, Cum l-am cunoscut pe G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 193—196. Constantin Stere, Cum am devenit director al „Vieţii româneşti", în Viaţa românească, 1—2, 1933, p. 11—15 ; în preajma revoluţiei, VI :         Ciubăreşti, Adevărul, Buc.
      (1935) ; în preajma revoluţiei, VII : în ajun, Adevărul, Buc. (1935) ; în preajma revoluţiei, VIII : Uraganul, Adevărul, Buc. (1936) ; Un om, G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 3.
N.  G h. S t e ţ c u, G. Ibrăileanu la „România viitoare", în
      Ateneu, nr. 3, martie 1966, p. 6—7 ; Din corespondenţa lui Ibrăileanu şi Topîrceanu către O. Botez, în Ateneu, nr. 10, octombrie 1966, p. 2.
456
Vladimir Strein u, Romanul unui critic (Adela), în Revista tineretului, I, 5, 25 VII 1943, p. 7—10 ; Prefaţă la C. Hogaş, Pe drumuri de munte, II, E.F., Buc., 1947.
Student, D-l prof. Iorga şi G. Ibrăileanu, în Opinia, XXXII, 8681, 17 III 1936, p. 3.
Studenţii şi moartea lui G. Ibrăileanu, în Opinia, 18 III 1936, p. 1—2.
Studenţii şi d-l Iorga, în Opinia, VI, 593, 26 XI 1909, p. 2, şi Liberalul, 26X1 1909.
Studenţii universitari ieşeni, Studenţii şi d-l Ibrăileanu, în Neamul românesc, III, 149, 14 XII 1908, p. 2369—2371.
D.  I. S u c h i a n u, Ibrăileanu, în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 116—118 ; Ibrăileanu, întemeietorul prozodiei viitoare, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 55—59 ; Amintiri de la „Viaţa românească", în Viaţa românească, 1966, nr. 3, p. 187—192.
Suetonius, Critica literară şi drepturile femeilor, în Liberalul, I, 221, 3 XI 1946, p. 1.
Pamfil Şeicaru, O faptă ruşinoasă, în Curentul, III, 1030, 3II 1930, p. 1 ; + G. Ibrăileanu, în Curentul, IX, 2914, 14 III 1936, p. 1.
I. Ş i a d b e i, G. Ibrăileanu, istoric literar, în Viaţa românească, 1936, 4—5, p. 106—111.
Octav Şuluţiu, Studii literare, în Viaţa literară, V, nr. 126, 13IV1930, p. 3 ; Adela, în România literară, nr. 70, 17 VI 1933, p. 1—2.
I. Tanoviceanu, D-l Iorga, „Sămănătorulu şi D-l Ibrăileanu, „Curentul nou<(, în Românul literar, IV, 1906, nr. 4, 221, p. 49—52.
O. C. Tăslăuanu, Probleme literare, în Luceafărul, nr. 17—18, 1906, p. 396 (semnat cu iniţiale) ; Critic nechemat, Ibidem, nr. 21—24, 15 XII 1906, p. 469—471 ; Rătăciri, Ibidem, nr. 4—5, 1907, p. 89 (nesemnat) ; Poporanismul — O anchetă literară, Ibidem, 1, 111910, p. 17.
Sandu Teleajen, G. Ibrăileanu, evocare, în laşul literar, 1956, nr. 3, p. 38—43.
Al. O. Teodoreanu, Iar Giorge Pascu ?, în Lumea, XIII, 3735, 3 XII 1930, p. 2 (reprodus în Tămîie şi otravă, I, Naţionala Ciornei, Buc., 1934) ; în cazul pensionării d-lui G. Ibrăileanu, în Lumea, XIII, 3743, 12 XII 1930, p. 2 ; Domnul Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 51—54.
457
Ionel Teodoreanu, Profesorul Ibrăileanu, în La Medeleni, voi. III, p. 202 şi urm. (reprodus în Viaţa românească, 4—5, 1936, p. 119—131) ; Scrisoare către un mort, în Adevărul literar şi artistic, 6 IX 1936, p. 1 ; Popasul prin oameni, în însemnări ieşene, IV, 1V1939, p. 299—307 ; întoarcere în timp, Bucureşti, 1941 (cap. Lampa marii insomnii) ; Masa umbrelor, Bucureşti, 1946 (cap. în dulce Tîrgul leşului, Eminescu şi Ferestrele de aur).
Al. Teodorescu, Scrisorile lui Mihail Sadoveanu către G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1962, nr. 9, p. 80—85, şi 10, p. 4*8—55 ; Hortensia Papadat-Bengescu şi „Viaţa româneascăPe marginea corespondenţei cu G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1965, nr. 3, p. 88—101 ; G. Ibrăileanu şi colaboratorii „Vieţii româneşti", în Cronica, nr. 7, din 26 martie 1966, p. 8 şi 11 ; G. Ibrăileanu şi colaboratorii „Vieţii româneşti** (noi contribuţii documentare), în Revista de istorie şi teorie literară, 1966, nr. 2, p. 237—258.
M. Teodorescu, D. Aţibur Ibrăileanu cavaler armean şi cri-
     tic valach, în Românul literar, V, 13, 24IX 1906, p. 145..
Tudor Teodorescu-Branişte, Critica d-lui G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, 1, 4, 19 XII 1920, p. 4 (semnat Andrei Branişte) ; O discuţie în jurul poporanismului, în Aurora, V, nr. 1013, 25 III 1925, p. 1—2 ; Cîteva lămuriri, în Ibidem, 1058, 21V 1925, p. 1 ; D. G. Ibrăileanu romancier, în Adevărul, nr. 15.256, 29IX1933, p. 3—4.
N.  Em. Teohari, D-l Duiliu Zamfirescu şi poporanismul
     „Vieţii româneşti<(, în Convorbiri critice, IV, nr. 2, 25 II1910, p. 89—96 ; Teoria şi procedurile poporanismului literar, Ibidem, nr. 3, 25 III, p. 140—148 ; Spiritul critic în cultura română, în Noua revistă română, nr. 22, 10 X 1910, p. 307—311 ; Criticii noştri : D-l G. Ibrăileanu, în Ibidem, nr. 6, 22 V 1911, p. 86—91 ; Fondul şi forma în literatură — D-l G. Ibrăileanu, în Ibidem, nr. 21, 18 III 1912, p. 324— 326.
G. Topîrceanu, După război, în Viaţa românească, 1921, p. 289—291 ; între critici, în Lumea bazar, nr. 13, 1II 1925, p. 15, şi O „polemică**, Ibidem, nr. 15, 15II 1925 (semnată cu iniţiale) ; Pro domo, Ibidem, nr. 29, 31 III 1935, p. 15— 16 ; Pro memoria, în Viaţa românească, 4—5, 11936, p. 132— 134 ; Cum am devenit moldovan, în Viaţa românească, 1956, nr. 9, p. 149—162.
Gr. L. Tr an cu-Iaşi, G. Ibrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 15.997, 15 III 1936, p. 1—2; Figuri de armeni în viaţa românească :
458
        Garabet Ibrăileanu, în Ani, I, voi. II, aprilie 1936, p. 75 ; Amintiri ieşene, Buc., 1933.
  Tiberiu Tretinescu, Ibrăileanu şi scriitorii contemporani, în Albatros, nr. 2, 25 III 1941, p. 1.
  M. U n g h e a n u, G. Ibrăileanu. Delimitări, în Amfiteatru, I, 1966, nr. 3 ; „Spiritul criticte azi, în Lecturi şi rocade, Buc., Cartea românească, 1978.
  Universitatea din Iaşi, Anuarul anului şcolar 1925— 1926, Viaţa românească, Iaşi, 1927, şi Anuarul pe anii 1926—1927 şi 1927—1928, Viaţa românească, Iaşi, 1929 ; Anuarul anului şcolar 1928—1929, Viaţa românească, Iaşi, 1930.
  Un „tînăr generos<( despre votul universal, în Facla, I, 14, 12 iunie 1910, p. 218.
  G. U r s u, G. Ibrăileanu şi Bîrladul, Fălticeni, M. Saidman, 1939 ; Un scriitor bîrlădean uitat:        Raicu lonescu-Rion,
        26 III 1875—20IV1892, în Moldavia, I, 1, din 1939; Tecuciul literar, Bîrlad, 1943, p. 152—153 (G. Ibrăileanu).
  Aurel Vasiliu, Cîteva scrisori de la G. Ibrăileanu, în laşul literar, 1957, nr. 8, p. 120—124.
-Rozalia Vasiliu, Figuri din trecut: Profesorul Garabet G. (sic!) Ibrăileanu, în Cuget moldovenesc, XII, 8—10, 1943, p. 135—137.
  Tudor Vian u, Scriitori români şi străini, în Gîndirea, 5 V 1927, p. 190—191 ; în amintirea lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, XII, 1944, p. 37—42 ; Prestigiul lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1956, nr. 3, p. 26—28 (ultimele două articole reproduse în Jurnal, Bucureşti,
        E.P.L., 1961, p. 15—26).
  Viaţa românească, 1971, nr. 5. 100 de ani de ia naşterea lui G. Ibrăileanu.
  Ibrăileanu intim (scrisori către soţie publicate de M. Borde-ianu) ; Felix Aderca, Fenomenul Ibrăileanu; Tudor Ar-ghezi, Pelerinul singuratic; Tudor Teodoreseu-Branişte, Domnul Ibrăileanu (din Jurnalul de dimineaţă ; G. Căli-nescu, Taine al nostru : G. Ibrăileanu ; Otilia Cazimir, în faţa lui (din voi. Prietenii mei, scriitorii); Gala Galaction, Ochii lui (După exodul lui Ibrăileanu); Mihail Sadoveanu, Devotat umanităţii (din voi. Amintiri literare); Tudor Vianu, Personalitate veselă (din voi. Jurnal); Ionel Teo-doreanu, Delicateţea domnului Ibrăileanu (din voi. Masa
459
       umbrelor); Extrase din Scrisorile lui Henric Sanielevici către G. îbrăileanu, prezentate de Grigore Botez şi Mihai Bordeianu ; Iorgu Iordan, G. îbrăileanu profesor; Al. Dima, Constantele teoriei literare a lui G. îbrăileanu; Const. Ciopraga, Măştile lui îbrăileanu; D. Murăraşu, Sinteze istorico-literare ; Al. Philippide, îbrăileanu şi stilul lecturii; Savin Bratu, îbrăileanu şi analiza poeziei; Z. Ornea, G. îbrăileanu şi amurgul poporanismului; Eugenia Tudor, „Adela“, un roman modern; Ion Bălu, G. îbrăileanu, poet; Gh. Cardaş, Profesorul G. îbrăileanu şi cursurile sale universitare ; Mihai Bordeianu, Arhiva îbrăileanu.
I. Vitner, G. îbrăileanu, în Contemporanul, nr. 4, 11 X 1946, p. 4 (repr. în Critica criticii, Buc., Colecţia „Contempo-ranuT, 1949).
C. V1 a d, In casa d-lui G. îbrăileanu de vorbă cu d-l Ionel Teodoreanu, despre „Golia<{, în Adevărul literar şi artistic, 679, 8 X 1933, p. 1—2.
A. V1 a h u ţ ă, Un an de luptă, Tip. Lupta, Buc., 1895.
G h. Vrabie, Bîrladul cultural, Buc., p. 77—141 (profesorii lui G. îbrăileanu).
Dragoş Vrînceanu, A murit G. îbrăileanu, în Curentul, din 13 III 1936, p. 7.
W., Un atac exagerat şi o execuţie sumară — Gîrleanu — Ibrăi-leanu — Anghel, în Facla, nr. 39, 4 dec., 1910, p. 199—200.
Aur el iu Weiss, Spiritul critic al lui îbrăileanu, în Viaţa românească, 1936, 4—5, p. 135—138.
Builiu Zamfirescu, Poporanismul în literatură, discurs rostit la 16 (29) mai 1909, cu răspuns de Titu Maior eseu, Academia Română, Buc., Inst. de Arte Grafice „Carol Gobl“, 1909.
G. Zâne, G. îbrăileanu şi mişcarea democratică din România, în Opinia, XXXII, nr. 8695, 2IV1936, p. 1—2.
P.  Zarifopol, Publicul şi arta lui Caragiale, în Viaţa românească, 1922, 6, p. 392—407 ; Creaţie şi analiză, în Adevărul literar şi artistic, din 30 III 1926, p. 1 ; Despre critica rentabilă, Ibidem, 15 aprilie 1928 ; Studii literare, Ibidem, 1930, 1—3, p. 200—203 ; Privind viaţa, Ibidem, 8 VI 1930, p. 1 ; Delicate lucruri vechi — Notă despre romanul domnului îbrăileanu, Ibidem, nr. 666, 10 IX 1933, p. 1—2 ; Despre G. îbrăileanu, Ibidem, nr. 798, 22 III 1936, p. 1.
460
st.
A.
X.
Y. ,
   Z elet i n, Burghezia română, Cultura naţională, Buc., 1924. • e n o p ° 1, Spiritul critic în cultura românească, în Romanul literar şi politic, nr. 4, 25 III 1909, p. 41I42. Y., Bilanţ, în Lumea bazar, nr. 15, 15 II1925, p. 17 A murit G. îbrăileanu, în Adevărul, 50, nr. 15.994, 13 HI 1936,
                              INDICE
                            al scrierilor lui G. Ibrăileanu cuprinse în seria Opere, voL 1—10
Academia d-lui Duiliu Zamfirescu               Opere, voi.
Aceleiaşi                                         »
Adela                                            »»
Felix ADERCA, Domnişoara din str. Neptun          „
Vasile ALECSANDRI (Note şi impresii)              „
Vasile ALECSANDRI, Scrisori inedite               „
Altă... polemică                                  „
Alte vremuri                                      „
Amintiri                                          „
Amintiri din copilărie şi adolescenţă             „
Amintiri vechi                                    „
Ana Karenin (Note şi impresii)                    »
Anestetul Gide                                    »
Anghel şi Iosif                                   »
Antologia poeţilor de azi                         »
Anul XV
Ape de primăvară (Note şi impresii)               „
Apelul lui Romain Rolland                         «
Apoteoza d-lui Sadoveanu în „Convorbiri literare.14 „
Arta socialistă şi subsemnatul                    »
Arta şi critica feminină                          «
Artă şi pornografie                               »
Artiştii „luptători44                             »
Aşa, domnilor !                                   «
Au învins !...                                    „
A urî ura                                         »
Anton BACALBAŞA
Anton BACALBAŞA, Moş Teacă în cazarmă |           „
Jean BART (Note şi impresii)                      w
J. BART, Datorii uitate                           „
Bărbaţii urîţi şi amorul                          „
Florian I. BECESCU, Spre ziuă                     »
462
4
10
6
3
2
2
2
5
10
6
4
2
5
3
3
5
2
4
4
10
4
6
4
10
10
4
2
3
2
3
6
4
„Bilete de papagal44                              Opere, voi. 3 
Biografia                                                   „ 5 
Ion BOTENI, Casa din Muscel                                * 4. 
D. BOTEZ, Floarea pâmîntului (Scriiori români                   
şi străini)                                                 „ 3 
D. BOTEZ, Povestea omului (Scriitori români şi                  
străini)                                                    * 3 
loan Al. BRÂTESCU-VOINEŞTI (Note şi impresii)               * 2 
Ioan Al. BRÂTESCU-VOINEŞTI (Studii literare)                „ 3 
Teodor BURADA                                               * 3 
Burghezism cuminte                                            5 
Burghezism inconştient                                        5 
„Caracterul specific44 în literatură                        „ 5 
Caracterul specific naţional în literatură română             1 
Caragiale --- cînd a împlinit şaizeci de ani                    
(Note şi impresii)                                          * 2 
Caragiale, Pe marginea lui Conu Leonida faţă cu                 
reacţiunea (Scriitori români şi străini)                    „ 3 
Caragiale, Pe marginea Nopţii furtunoase                        
(Scriitori români şi străini)                               * 3 
Caragiale, Schiţe nouă                                        2 
Caragiale şi epigonii „Convorbirilor literare44             „ 4 
Caragiale, Versuri (Scriitori români şi străini)            „ 3 
M. CARP, Umoristice                                           3 
P. P. CARP (Note. şi impresii)                              „ 2 
Otiliia CAZIMIR, Fluturi de noapte (Studii                      
literare) .                                                 M 3 
G. CĂLINESCU, Viaţa lui Eminescu                            „ 3 
Căsătoria                                                   „ 6 
Cătră d. Rebreanu                                             5 
Către cetitori                                                4 
Către „Lupta44                                             „ io 
Ce-a făcut „Viaţa românească44 pentru literatură            „ 5 
Cea mai nouă soluţie în chestia ţărănească                  „ 4 
Ce este poporanismul ?                                          
Cei morţi (Note şi impresii)                                  2 
Cenzura                                                     „ 5 
P. CERNA (Note şi impresii)                                « 2. 
Cetind pe d. Maiorescu                                      * 4 
Charlestonul la ţară                                        « 5 
Chestia evreiască a d-lui Muşoiu, I, II                    * 10 
Chestia românismului şi starea actuală a Europei           „ 10 
Cine a învins ?                                            » io 
463
Cine-i „Dan“ ?                                         Opere, voi. 10
„Civilizaţia modernă44                                    „          5
Vasile CÎRLOVA (Scriitori şi  curente)                    „          1
Cînd morţii vor învia                                     „          4
Cîntece fără ţară (Note şi impresii)                      „          2
Cîteva clişee                                             „4
Cîteva reflecţii                                          „          4
M. CODREANU, Statui şi Cîntecul deşertăciunii
     (Scriitori români şi străini)               *        *          3
Colectivismul în literatură                               »         10
Complectări                                               „          1
„Compoziţia44 în literatură                               «,    *    4
Consumare şi producere. Muzica  viitorului                „          5
Contrazicere ?                                            „10
Convenţiile scelerate                                     »         10
„Convorbiri44, 1907, n-rele din 1 febr., martie,
     1 april, april-mai, 1 iulie, sept., oct. ; 1908,
     1911, nr. 6.                                         *         10
                                              Corespondenţă (Ibrăileanu către P. Muşoiu, Fraţii Şaraga, T. Maiorescu, I. Bianu, H. Sanielevici,
    C. Graur, C. D. Gherea, I. Al. Brătescu-Voi-neşti, O. Botez, H. P. Petrescu, O. Goga,
    D. D. Patraşcanu, C. Botez, Elena Ibrăileanu, Al. Carp, P. Zarifopol, Jean Bart, M. Ralea, L. Rebreanu, Traian Bratu, I. Minulescu, Cezar Petrescu, L. Predescu, A. Gorovei, I. Simio-
    nescu, M. Sevastos).                               „        6
Corespondenţă (Ibrăileanu către Ionel şi Lili
    Teodoreanu, P. Zarifopol, Damian Stănoiu).         „       10
G. COŞBUC, Vara (Scriitori români şi străini)          „        3
I. CREANGA, Ţăranul şi tîrgoveţul (Scriitori
    români şi străini)                                 „        3
Creaţie şi analiză (Studii literare)                   „        3
Benjamin CREMIEUX despre           Proust              „        3
Critica optimistă                                      „        6
Cronică socială                                        „        6
Cultură pentru popor (După război Cultură
    sŞi literatură)                                \  „          2
Cum a rămas ?                                          „       10
Cuminţenie                                             „        5
Maria CUNŢAN, Poezii                                   „        4
Cu parul ?                                            ,,       10
464
Cu prilejul jubileului d-lui Gherea             Opere, voi. 4 
Cu prilejul sărbătoririi lui Caragiale                      4 
Curentele literare şi criticii                    „       ""4 
Curentul eminescian (Scriitori şi curente)        yy        1 
Curiozităţi (I, II)                               yy        5 
Curs de estetică literară                         „         7 
Curs de istoria literaturii române moderne. Epoca             
Conachi                                           „         7 
Curs de istoria literaturii române moderne.                   
Epoca Alecsandri                                  „         8 
• Curs de istoria literaturii române moderne.                 
                                 Epoca Eminescu             9 
                          Dar versul „liber44 ?   *         5 
                           c Darwinismul social   yy        5 
...De actualitate                                 yy        4 
De ce ne batem ?                                            5 
De la S. S. R.                                    yy        4 
Democraţia şi arta                                „         5 
„Democraţie44                                     „         5 
Democraţie                                        n        10 
D. Densuşianu nu s-astîmpără                               10 
Despre rolul socialismului                        „        10 
Dezarmare în perspectivă                          „        10 
George DIAMANDY (Note şi impresii)                r>        2 
Charles DICKENS                                   yy        4 
Din admiraţiile noastre                           yy        4 
Din caiet, I, II, III                             yy       10 
Din caiet. Despre împodobiri. Conştiinţa morală   „        10 
Din caiet. Omul în univers                        „        10 
Din caiet. Manechine. Peste veacuri               yy       10 
Din lumea scriitorilor (Spiridon Popescu)         yy        2 
Din lumi străine                                  yy        4 
Din „Prefaţa44 la M. Eminescu. Poezii, 1930       yy        5 
Dintr-ale unui vulgar falsificator                •y       10 
Din trecutul nostru (Note şi impresii)            „         2 
Dionis, Theano                                    1»        5 
Diplomaţia colectivistă                                    10 
Discursul d-lui Zamfirescu                                  4 
                          Dispariţia revistelor   yy        5 
Doamna X                                                    6 
Alex. Gh. DOINARU, Ştiri literare               yy          4 
Leon DONICI, Revoluţia rusă                     yy         10 
                                                          465 
Opere, voi.
                 Două articole din „Buciumul44 Două comemorări : Kogălniceanu şi Eminescu Două particularităţi ale dialectului moldovenesc Ch. DROUHET, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi
                 După război. Cultură şi literatură După 27 de ani
                 Ediţiile poeziilor lui Eminescu (I, II, III, IV, V) Echilibrul politic Economie, politică şi literatură Fanny EMERIC, Jerusalem parle Eanny EMERIC, La confession d’une femme de siecle
                 Mihail EMINESCU (Note si impresii)
                 [Eminescu], Datele biografice (Studii literare) [Eminescu], Geniu pustiu (Scriitori români şi străini)
                 Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densu-şianu în „Revista critică literară44 (I, II, III) [Eminescu] Kamadeva (Studii literare)
                 Eminescu în străinătate [Eminescu] „Mai am un singur dor44 este o compilaţie ? (Studii literare)
                 Eminescu, Note asupra versului (Studii literare) [Eminescu] O fază de tranziţie (Studii literare) Eminescu, Pe lingă plopii fără soţ (Scriitori români şi străini)
                 Eminescu şi Coşbuc
                 Evoluţia literară şi structura socială
                 Exigenţi excesive
                 Exploatare... naţională
                 Emile FAGUET, Propos de theâtre
                 „Falimentul44 poporanismului ?
                 Falşa democraţie
                 Falsurile d-lui M. Simionescu Rîmniceanu Elena FAR AGO (Fatma), Versuri Făt-Frumos din lacrimă
                 Făt-Frumos din tei                                |
                 Filozofia modei Filozofie istorică Fiţi prudenţi !
                 Foileton
vt
1Î
466
Foiletoanele lui Caragiale (Note şi impresii)         Opere, voi. 2  
Fond şi formă                                         90          5  
Fragmente din articolele în care am vorbit despre                    
poporanism în cei şase ani de cînd a apărut                          
„V.r.“                                                99          .4 
Anatole FRANCE şi civilizaţia (Scriitori români                      
şi străini)                                                       3  
Francois (son valet de chambre), Souvenirs sur                       
Guy de Maupassant                                     99          4  
Franţa republicană                                    „           5  
F uncţionarismul                                      99          10 
Funie în casa sp.Mzuratului                           99          4  
Furia ineditului                                                  5  
G. Galaction, cu prilejul voi. Bisericuţa din răzoare 99          2  
N. GANE (Note şi impresii)                            99          2  
N. GANE, Dante Aligheri, „Divina comedie.                            
Infernul“                                                         4  
Geniu necunoscut                                      99          10 
Genova                                                99          5  
Genul poetic                                          „           3  
C. Dobrogeanu-GHEREA (Note şi impresii)               „           2  
Gherea despre arta tendenţioasă                       w           10 
C. Dobrogeanu-GHEREA, Din ideile fundamentale                        
ale socialismului ştiinţific                          V           4  
Octavian GOGA, însemnările unui trecător                          4  
Octa\ian GOGA şi d. Maiorescu                         V           4  
Maxim GORKI (Note şi impresii)                        •n          2  
Gorki, Copilăria mea. Un an de revoluţie rusească                 10 
Gramatica d-lui A. Frunză                                         4  
Greutăţile criticii estetice                          ”           3  
Gura păcătosului                                                  10 
Thomas HARDY (Scriitori români şi străini)                        3  
D. HARET şi literatura românească                     »           4  
Herz (Dinu Ramură), Domniţa Ruxandra                  w           4  
Iarăşi Anatole France                                 99          3  
Iarăşi democraţia                                     99          5  
Iarăşi Moş Gheorghe la Expoziţie                      99          4  
Iarăşi poporanismul                                               4  
Iar interdependenţa î                                             5  
Iar tendenţionismul în artă !                                     4  
Henrik IBSEN                                          99          4  
Ideal                                                 *9          10 
467
Idealism                                        Opere, voi. 6 
„Idealul14 lui Carada & C-ie                               10 
Idealuri (I, II)                                           10 
Industria naţională                                         4 
Inferioritatea democraţiei                                  5 
Influenţe străine şi realităţi naţionale          •n        1 
Intelectualii şi ura                                        4 
Intemperanţa                                      ??        5 
Raicu IONESCU-Rien                                „         5 
Raicu IONESCU-Rion, Cîteva cuvinte                          2 
Icmîci                                            „         3 
D. N. IORGA critic şi polemist                    „         4 
D. IORGA şi colegiul unic                                   4 
St. O. IOSIF, Credinţe                                      2 
St O. IOSIF, şi D. Anghel, Legenda funigeilor               2 
Iredentismul, I, II, III                                   10 
Panait ISTRATI, Chyra Chyralina. Presentation                 
des Haidoucs (Studii literare)                    11        3 
Isus Christos pe scenă (Studii literare)          ii        3 
Iubita, de Traian Demetrescu                                5 
înainte şi după război (După război. Cultură şi               
literatură)                                       «         2 
In chestia păturei culte                          ii       10 
In genul „Porn44                                  i,        4 
în jurul limbii literare                          ii        5 
în loc de cronică teatrală --- Iaşi               ”         4 
In lumea dreptăţii de I. Al. Brătescu-Voineşti                
(Scriitori şi curente)                            n         1 
împrumutarea formei                               ii        5 
înrîurirea artei                                            5 
însemnări privitoare la istoria culturii române   „         4 
Intre scriitori                                   „         5 
învăţăminte                                       ii       10 
învăţămintele istoriei literare (După război.                 
Cultură şi literatură)                            ii        2 
William JAMES, Scrisori (Scriitori români şi                  
străini)                                          ii        3 
Rene JOHANNET, Anatole France est-il un grand                 
ecrivain ? ■                                    ii        •3' 
Jubileele d-lui Maionescu                       ii          4 
K. Kautsky, De la democraţie la robia de stat   ii         10 
La Gargonne                                     ii          5 
468
Ja jubileul d-lui lacob Negruzzi (Scriitori români si străini)
La moartea lui Alexandru Macedonski (Scriitori români şi străini)
La moartea lui Anatole France (Scriitori români şi străini)
La moartea lui Thomas Hardy (Studii literare) Lamentaţii redacţionale La nuntă, la un amic Legea presei
Praf. dr. N. LEON, Amintiri
M. LERMONTOV, Demonul
Les fleurs du mal (Note şi impresii)
Liberalism şi democraţie rurală Libertatea presei Literatura „absconsă44
Literatura de mine (După război. Cultură şi literatură)
Literatura ebraică Literatura „incendiară44, „anarhistă44 Literatura momentului (După război. Cultură şi literatură)
Literatura nouă Literatura pentru popor
Literatura şi femeia (După război. Cultură şi literatură)
V. LOICHIŢĂ, Ceva despre mişcarea noastră literară mai nouă
Lor
E. LOVINESCU, De peste prag
D. E. LOVINESCU este vesel
Eugen LOVINESCU, Nuvele
Eugen LOVINESCU, Paşi pe nisip, I, II
Luceafărul
„Luceafărul44, 1910, 1911 Lucruri reconfortante „Lumea nouă44 în Ungaria Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania
jbupta pentru trai în societatea omenească Luptele politice Mai clar
Opere, voi. 3 „           3

2
99
99
99
4
10
4
3
4
4
5
m
3
10
10
10
4
469
                                                                                                                                <75
             T. MAIORESCU (Note şi impresii)
             Malthus şi prostituţia
             Manon Lescaut (Note şi impresii)
             Lucia MANTU, Cucoana Olimpia Marea decepţie Marfă veche
             Ed. MAYNIAL, La vie et Voeuvre de Guy de Maupassant Mărunţişuri
             îCarin MICHAELIS (Studii literare)
             Militarismul
             I. I. MIRONESCU, Oameni şi vremuri (Scriitori români şi străini)
             Misoghinismul Mişcarea literară Mişcarea literară Mizeria criticii literare Moartea preotului Morariu Modă şi originalitate
             Corneliu MOLDOVANU, Cîntarea cxntărilor Monarhie şi republică
             Morala d-lui Sadoveanu (Scriitori şi curente) „Morala14 în artă Morţii noştri
             V. G. MORŢUN (Note şi impresii)
             Natalia NEGRU, Helianta. Două vieţi stinse.
                Mărturisiri
             Netoleranţa
            V. NICOLEANU, V. Cîrlova, C. Stamate,
                Opere complecte
            Max NORDAU (Scriitori români şi străini) Note
            Note (I, II, III, IV)
            Note şi impresii
            Numele proprii în opera lui Caragiale (Studii literare)
            Numerus clausus Oblomov
            Obscenităţile ebraice ale „Vieţii44 O carte folositoare O explicaţie
            Adina Gr. OLÂNESCU, Cugetări
                                            Opere, »




■»

n
»
voi. 2 10 2 3 5
      10
      2
      5
      3
      5
      3
      6
      4
      5 5
     10
      5
      4
      5 1
      4
      5 2
                                                                                                           3 5
     4
     3
                                                                                                           5 10
     2
     3
     5
     3
                                                                                                           10
                                                                                                          4 10
     4
470
O notă discordantă în critica europeană Opera literară a d-lui Vlahuţă Opera lui Caii strat Hogaş
O prelucrare a lui Eminescu (Scriitori şi curente) O provocare O rectificare O revistă şi cetitorii săi Originalitatea formei
Ortografia şi unitatea limbii (După război.
    Cultură şi literatură)
O sentinţă a d-lui Bacalbaşa Otiliei
Pacea (I, II)
Pacifism !
Tudoir PAMFILE, Jocuri de copii Gheorghe PANU (Note şi impresii)
D. PANU şi „Viaţa românească*
Hortensia PAPADAT-Rengescu (Note şi impresii) Parlamentarism şi ianti Patima roşie (Note şi impresii)
D. D. PATRAŞCANU, Schiţe şi amintiri
Pe ce ne întemeiem
Pedagogie socială
Pentru cetitorii noştri
Pentru contemporani şi pentru posteritate
Pentru „Convorbiri literare*
Pentru d. C. Graur Pentru d. G. Panu (I, II, III)
Pentru Eminescu Pentru „Flacăra*
Pentru gramaticii de la „Viaţa socială*
Pentru „Mişcarea literară*
Perfidii universitare Perioade de tranziţie Plagiatul I. Dragu Petit Pierre Platonismul în politică Platonismul radicalilor Poetul şi „escrocii*
Poezia nouă
Poezia populară (Note şi impresii)
Poeziile lui M. Eminescu
Opere, voi. 4
17  2 
n   3 
»   1 
n   5 
71  4 
    5 
»   5 
    2 
»  10 
r> 10 
7» 10 
7»  5 
r>  4 
n   2 
V)  4 
»   2 
M   5 
77  2 
77  2 
7» 10 
77  5 
77  5 
17  4 
77  4 
    4 
11  4 
17  5 
77  4 
77  4 
11  5 
17 10 
71  5 
„   4 
11  4 
11 10 
17 10 
w  10 
11  3 
„   2 
„   3 
471
         Polemici                                          Opere
         Politica şi literatura d-lui S. Mehedinţi             „
         Politică
         Politică... „literară14
         Petru PONI                                            „
         Vasile POP, Cum iubeşte o fată                        „
         Vasile POP, Rîs şi plîns
         Spiridon POPESCU, Moş Gheorghe la Expoziţie          ,,
         Popoarele                                             „
         Poporanism., socialism, internaţionalism              „
         Poporanismul                                          „
         Poporanismul rusesc                                   „
         D. Aurel POPOVICI
         „Postume44 de Eminescu                                „
         Postumele lui Eminescu (Scriitori şi curente)         „
         Povestirile lui Creangă (Note şi impresii)            „
         „Prăbuşirea44 poporanismului                          „
         Prefaţă (la Bel-ami de Maupassant)                    „
         Prefaţă (la Munţii de Demostene Botez)                „
         Premiile Academiei                                    „
         Prepararea esteticului                                „
         Prigonire ?                                           „
         Privind viaţa
         Problema limbii literare (Dux>ă război. Cultură
             şi literatură)                                    „
         Probleme literare, I, II                              „
         Probleme literare : o nouă concepţie asupra artei     „
         Marcel PROUST. Procedeul de creaţie (Scriitori
             români şi străini)                                „
         Proverbele românilor                                  „
         Sully PRUDHOMME
         Psihologia de clasă                                   „
        Psihologia de clasă (Dan), I, II, III, IV, V, VI Psihologia de clasă (Intim), I, II,    III             „
        Puţină politică                                        „
        Ramollot şi Moş Teacă, I, II                           „
        George RANETTI, Fabule                                 „
        Rasă şi naţionalism                              /    „
        C. RĂDULESCU-Motru, Din psihologia revoluţionarului Răscoalele ţărăneşti Răspuns d-lui Zarifopol
472
Rătăcirile d-lui Vlahuţă                             Opere, voi. 10 
Rectificări                                               n       5 
Reflecţii melancolice                                     „       4 
Regele şi partidele                                      11      10 
Regimul presei                                            n       5 
Religia                                                   „       5 
Reportajul în literatură                                  „       4 
Reproducerea realităţii                                  t»       4 
Etienne REY, Eloge du mensonge                            m       3 
Ladislau REYMONT, Ţăranii (Scriitori români şi                      
străini)                                                  n       3 
„Ridicarea noroadelor u                                   „       5 
Romanele noastre                                          M       3 
România noastră                                          V»       4 
Radu D. ROSETTI, Epigrame                                 n       4 
Ruina învăţămîntului şi a culturii                        „       5 
A. Russo editat de G. Bogdan-Duică                        n       4 
[M. Sadoveanu], Amintirile căprarului Gheorghiţă                    
(Scriitori şi curente)                                    » ■ ■ ' 1 
[M. Sadoveanu], Balaurul (Scriitori români şi                       
străini)                                                          3 
[M. Sadoveanu], Dumbrava minunată. Fîntîna                          
dintre plopi (Scriitori români şi străini)               ii       3 
[M. Sadoveanu], însemnările lui Neculai Manea                       
(Scriitori şi curente)                                    n       1 
[M. Sadoveanu], La noi, în VUşoara (Scriitori şi                    
curente                                                  ii       1 
[M. Sadoveanu], Mormîntul unui copil (Scriitori şi                  
curente)                                                 ,i       1 
[M. Sadoveanu], Povestiri de sărbători                   ii       4 
[M. Sadoveanu], Ţara de dincolo de negură (Studii                   
literare)                                                ii       3 
[M. Sadoveanu], Ţi-aduci aminte... (Scriitori români                
şi străini)                                               n       3 
[M. Sadoveanu], Vremuri de bejenie (Scriitori                       
şi. curente)                                             ii       1 
C. SANDU-Aldea                                           "9       3 
C. SANDU-Aldea, Două neamuri (Scriitori şi                          
curente)                                              11 V'       1 
€. SANDU-Aldea, Pe drumul Bărăganului (Scriitori                    
şi curente)                                           11 :        1 
Să fim circumspecţi !                                    11      10 
473
Scrierile lui Rion, I, II, III                  Opere, voi. 10 
Scrisoare deschisă către d. C.Dobrogeanu-Gherea                
(I, II, III)                                        î.       4 
Scriitori şi curente                                 «       1 
Scriitori şi curente                                         4 
„Scuturaturile44 Faclei                              w       4 
Seceta literară                                      »       5 
Senatul                                                      5 
Sezonul estetic                                      w       5 
Shakespeare, Romeo şi Julieta                       V)       4 
Sinteza                                              „       4 
Situaţie gravă                                              10 
Soarta vitregă                                      V)       5 
Socialismul şi adevărul                             V)      10 
Societatea Scriitorilor Români                       „     ' 4 
Al. Gr. SOUTZO, Mihai Eminescu, Quelques                       
poesies traduites en frangais                       v>       4 
Soveja, Titu Maior eseu                           M          3 
Th. D. SPERANŢIA, Anecdote proaspete              „          3 
Spiritism ori „artă pentru artă44                           10 
Spiritul critic în cultura românească                        1 
Spre ţara lui Khern. Reţetă pentru polemiştii                  
ironici                                                      4 
H. I. STAHL, Voica (Studii literare)            „            3 
H. STREITMAN, Versuri (Scriitori români şi                     
străini)                                                     3 
Studii literare                                   **         3 
D. Sturdza şi lucrătorii                        V)          10 
D. ŞTEFÂNESCU-Galaţi 1916---1918 (Amintiri de                  
război)                                         1,           3 
Şcoala (1, 2)                                                3 
Tactica noastră                                 „           10 
Mariu THEODORIAN-Carada, Eugeniu Carada                      3 
Mihai TELIMAN, Foiletoane                                    4 
Ionel TEODOREANU, La Medeleni (Scriitori                       
români şi străini)                                           3 
D. Ionel TEODOREANU şi recenzenţii ,                           
                 modernişti '                   V)           3 
D. A. TEODORU                                   VI           4 
G. TOFAN                                                    10 
Tolstoi                                         VI          ,2 
474

Comte d. N. TOLSTOI, Shakespeare G. TOPÎRCEANU (Note şi impresii)
Tot către „Lupta44 Tot Eminescu Traducerile
Tratatul de la Lucamo „Ţara nouiă“, 1912 Ţărani interzişi
Ţăranul în literatura românească Ultima oară Ultima oară
Ultimele două tomuri ale lui Marcel Proust (Scriitori români şi străini)
Ultimul cuvînt Unchiul din America Unde mergem ?
Un drum
Un manuscript rătăcit Un monument de incomprehensiune — ca să zicem aşa
Un panegiric al d-lui Iorga prefaţiat de dsa
Un „răspuns44
Un răspuns
Un sămănător de idei
Unui cunoscut
Grigore URECHE redivivus
Dr. URECHI A, Răspuns domnului I. Bogdan
Utopişti ?
Paul VERLAINE, Voyage en France par un frangais
Versul tipografic
Paul ine Garda VIARDOT
„Vieaţa nouă44, 1912
„Vieaţa nouă44, 1914 (patru numere)
Vis
„Viitorul social44, 1907, nr. 2 D-l Vlăhuţă în „arta socialistă44 E. M. de Vogiie
Volumul al doilea al lui Hogaş Vbtul universal
Votul universal şi lupanarele moderne
                                                                                                Opere, voi. 2 2
   *          10
   »           5
   »          4
   „          5
   „         io
   „         io
   „           4
   „           4
   „           5
   w           2
   „          5
   „          10
   „           5
               5
               6
   „           4
               4
   w          5
                                                                                                             w
               2
                                                                                                             10
               4
   »          4
   »         1°
   -          4
               5
               4
   ,          1°
   „          10
             10 10
   „          10
   „           4
               3
   „           4
                                                                                                             10
475
Duiliu ZAMFIRESCU     — La moartea lui       Opere, voi. 3
    (Scriitori români şi străini)                  „3
D. ZAMFIRESCU, O muză şi Viaţa la ţară
    (Scriitori români şi străini)                  „       3
8 ore în mine                                              10
1789                                               „       5
1907                                               „       4
i
                          INDICE DE NUME
Adam, Antoine, X ^
Aclam, Ion, 431
Aderea, Felix, 421, 431, 459
Adin, 432
Agravriloaiei, Gh., 430, 432, 433 Agârbiceanu, I., 432 Alecsandri, V., 191, 295, 297, 335, 336, 337, 338, 410, 413, 415, 419, 420, 424, 431 Alexandrescu, Gr., 334, 349 Alieri, Grant, VII, 61 Anghel, D., 412, 426 Anghelescu, Mircea, 433 Andriescu, Al., 433 Apetroaie, I., 433, 434 Apostolescu, I.. N., 334 Arbore, E., 320 Arbore, Z. C., 400 Arghezi, T., 432, 434, 440, 459 Argin, Em., 434 •
Arhimede, 211 Arroeanu, I., 434 Asachi, Gh., 335, 412, 414 Aslaix, Edgar Th., 73 Atanasiu, I. C., 434 Atanasiu, Gh., 434 Atîla, 83
Babeş, V., 292
Bacalbaşa, Anton, XII, XIII, 171, 176, 179, 182—188, 191, 195, 196, 249, 393, 394, 395, 396, 400, 422, 425, 435
Bacalbaşa, C. C., 232—234, 241, 243, 244—245 390, 399, 407
Baconski, Leon, 434 Baltazar, Camil, 434 Ball, Benjamin, X Balzac, H. de, 315, 316 Banville, Th. de, 297 Banu, C., 435 Barasch (anticar), 339 Barbu, N., 435 Bardeş, Siliviu, 435 Barine, Arvede, X Bart, Jean, 419, 421, 422 Bassarabescu, I. A., 329 Baudelaire, Ch., 416 Baudoin, Charles, X Beaumarchais, 38 Bădărău, Dan A., 432, 435 Bădărău, T. A., 432, 435 Bălu, Ion, 460 Bărbulescu, Ilie, 435 Bebel, A., 323, 324 Becescu, I. Florian, 411 Beldie, C., 435 Beethoven, 322
Beldiceanu, N., 232, 233, 234, 299
Beldiman, Al., 393
Bernstein, 358 Bianu, I., 277, 455 Biberi, I., 435 Birăescu, Traian Liviu. 433
477
Bismark, IX Bîrsănescu, Şt., 432 Bogdan, N. A., 435 Bogdan-Duică, Gh., 334, 335, 338, 411, 415, 435 Bogdan, I., 348, 416 Bolintineanu, D. 228 Bordeianu, M., 435, 455, 460 Bomher, N., 432 Borne, L., 297 Boteanu, Gh., 39 Boteni, I., 411 Botez, C., 319, 382 Botez, Demostene, XVII, 350, 351, 404, 418, 421, 431, 435, 439
Botez, Gr., 435, 455, 456, 460 Botez, I., 381, 432, 436 Botez, Octav, 429, 432, 436 Botez, Viorica, 436, 455, 456 Botoşeneanu, 188 Bouirget, Paul, 149, 302, 303 Boz, Lucian, 436 Branişte, Valeriu, 284 Bratu, Savin, 430, 436 Bratu, Traian, 432, 433, 437 Brănişteanu, B., 399, 437 Brătescu-Voineşti, Al. I., 429 Brătescu-Voineşti, I. Al., 319, 322, 323, 359, 362, 410, 411, 413, 418, 419, 420, 427, 428, 436, 441
Brătianu, D., 240 Brătianu, I. C., 70, 86, 347 Brunetiere, F., 308, 315, 316, 326
Burileanu, Rodica, 437 Burada, Teodor, 424 Bujor, P., 437
Biichner, L., V, VI, 23, 405 Byron, 240, 405
478
Cantacuzino, Gh. Gr., 258,274 Cantemir, Traian, 433 Caracostea, D., 437 Carada, Eugen, 253, 256, 258 260, 276, 292 Caraman, Petru, 431 Caragiale, I. L., 64, 160, 177, 207, 208, 227, 253, 294, 318, 322, 338, 363, 409, 413, 414, 416, 417, 420, 427, 428, 436, 437
Carcalechi, E., 336 Cardaş, Gh., 437, 460 Cardinalii, Mar ia, 437 Carol I, 86 Carp, Alex., 432 Carp, Comeliu, 432 Carp, Elena, 434 Carp, M., 268, 432, 437 Carp, O., 232, 389 Carp, P. P., 256, 257, 260, 266, 273, 274, 282, 290, 291, 326, 400, 419, 421 Cataramă, V. I., 438 Catargi, Lasc^r, 287, 292 Cazacu, P., 438 Cazimir, Otilia, 426, 428, 432, 438, 459
Călin, Liviu, 438 Călinescu, G., 405, 428, 436, 438, 459 Cătană, G., 284 Cătană, G., 283 Cema, Panait, 417 Cerri, Gaetano, 186 Cesereanu, D., 438 Cerzy (conte), 30 Chelaru, Valentin, 438 Chendi, ilarie, 336, 438 Chimoagă, M., 438 Chiţimia, I. C., 433 Ciocîrlan, I., 439 Cioculescu, Şerban, 437, 439

Ciopraga, Constantin, 430,432, 439, 460
Ciric (A. Hefter), 439 Ciureanu, P., 429 Ciurezu, D., 439 Cirlova, V., 411, 420, 427 Clopoţel, I., 439 Cocea, N. D., 435, 439 Codreanu, Mihai, 346, 439 Coliu, Emil, 439 Copiarnescu, P., 439 Comte, Auguste, 168, 190, 411 Conachi, C., 430 Constantinescu, Pompiliu, 440 Corneanu Gh., 440 Corneille, 325 Costăchescu, N., 440 Coşbuc, G., 409, 418, 423 Crăciun, Eugen, 432, 440 Creangă, I., 319, 347, 414, 423 Cremieux, Benjamin, 425 Creţu, I., 430, 432, 440, 452 Crevedia, N., 440 Cristea, Miron, 331 Cristea, Dan, 440 Cristea, Valeriu, 440 Cristescu, N., 440 Cristinoiu, M., 440 Crişan, 82, 83 Crînjală, D., 440 Crohmălniceanu, Ov. S., 440 Cruceanu, M., 441 Cunţan, Maria, 410 Cupru, V. G., 441 Cuza, A. C., 62, 285
Dafin, I., 441
Dafin, M. (M. Carp), 268, 389
Dalu, N. (Bădărău, Dan), 441
Damian, Tudor, 441
Dan, Vasile, XI
Daniel, Paul, 441
Dante, Alighieri, 38, 410
Barwin, Ch., VII, 22, 55, 56 Daudet, A., XII, 62 Davidescu, N., 340, 441 Dănilă, N., 441
Delavrancea, Barbu, 38, 256,.
    276, 286, 292, 394, 418 Demetreseu, Romulus, 441 Demetrescu, Traian, X, XIy XII, 108—117,        118—122,
    172, 173, 232, 294, 389, 408, 409
Densusianu, Ovid, XIV, 206, 207, 208, 214, 215, 216, 217, 218,    219,  220,  223, 323,
    335—339, 342, 343, 344,345, 346, 409, 441
Densusianu Aron, 206—224r 225—228, 397, 398, 407 Densusianu, Nicolae, 206 Diamandi, G., 288, 420 Dickens, Ch., 418 Diderot, 297
Dioghenide Eduard, 91, 92, 94 Dimitriu-Păuşeşti, Al., 442 Dodel Port, Arnold, X, 100 Boinaru, G., 410 Donea Vaier (Profira Sado-veanu), 442
Donici, Leon, XIV, 365—367,, 403, 423
Dostoievski, F. M., 235 Dragnea, Radu, 443 Dragomirescu, M., XIV, 312, 316, 318, 323, 331, 340, 442 Dragoslav, I., 319 Dragu, I., 414, 443 Drăgan, Mihai, 430, 443, 451 Drimer, Carol, 443 Drouhet, Ch., 243 Dumitrescu, Şt., 428
Ebing, Kraft R. von, X Emeric, Fanny, 412
479
Eminescu, M., V, XII, 38, 39, 64, 177, 186, 206—223,225— 228, 235, 293, 298, 299, 325’, 338, 363, 379, 409, 412, 413, 415, 419, 420, 423, 424, 426, 427, 428, 429, 437, 438, 439, 441, 443, 450 Enache, Ion, 443 Engels, Fr., VIII, 71, 85 Epure, Al., 443 Eschil, 30, 45
Fagure, Em. D., XI, 400, 412 Farago, Elena, 399, 410 Fenelon, 38 Filoti, Eugen, 443 Flammarion, Camille, VII, 387 Flaubert, G., 314, 372, 404 Flora (Fleva), N., 240 Florea-Rarişte D., 432, 453 Fortunescu, C. D., 443 France, A., 363, 419, 423, 424, 425
Froda, Scarlat, 443 Fronda, Alex., 443 Frunză, A., 419 Frunză, M., 432 Fundoianu, B., 445
Galaction, Gala, 344, 345, 417,
    432,    440, 444, 446, 459 Gane, N., 410, 418, 420 Garcia-Viardot, Pauline, 414 Gautier, Th., 297, 300 Găvănescu, L, 339 Georgescu, Paul, 444 Georgescu, Socrate, 444 Georgescu, V. V., 444 Gerota, C., 444
Gheorghe din Moldova, 232 Gheorghiu, N. Traian, 432,
    433, 444
Gherea-Dobrogeanu, C., VII, VIII, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 70, 85, 124, 127, 165, 166, 170, 171, 176, 177, 190, 191, 192, 196, 197, 199, 219, 220, 227,    232,  236, 288, 289,
   293, 301, 325,  389, 394, 395,
   396, 409, 410,  413, 414, 415,
   420, 434, 435,  442
Ghibănescu, Gh., 389 Gide, Andre, 426 Giurgea (d-ra), 380 Gîrleanu, Emil, 443 Goering, Karl, 168 Goethe, W., 38, 235, 326 Goga, O., 323, 325, 410, 416. 418, 435
Gogol, N. V., 251 Goncourt, 119 Gorceakov, A., 275 Gorki, M., XIV, 352—354, 306, 404, 410 Grama, AL, 186 Grandea, Gr. H., XI Graur, C., 399, 415, 444 G rin dea, Miron, 444 Grosu, Corin, 403 Guyau, J. M., X, XI, 119, 120, 137, 221
Haekel, Ernest, VII, 57 Halipa, Pan, 444 Hardy, Th., 424, 427, 428 Haret, Spiru, 330, 416, 435 Harţe, Bret, 329, 330 Hasdeu, B. P., 35, 224 Hăulică, Dan, 445 Hefter, AlfrW, 445 Heine, H., XII, 221, 226, 227, 297, 300, 363
Herz (Dinu Ramură), 345, 411 Herovanu, E., 389
480
Hîncu, D., 446 Hodoş, E., 445 Hogaş, Sidonia, 445 Hogaş, C., 421, 422, 438, 445 Homer, 65, 313, 314 Horaţiu, 206, 329 , Horea, 82
Hugo, Victor, 39, 259, 324 Hunfalvy, Paul, 37 Husar, Al., 433
lamandi, Victor, 374, 445 lancovescu, I. N., 171 Ibsen, H., 324, 419 Ibrăileanu, Elena, 432 Ighel, Ilie, 40, 42, 232 Ioanid, D. M., 445 Iod (Alceu Urechia), 445 lodoform (Idem), 189, 190, 193, 199
lonescu, E., 285 Tonescu, Gh., 445 lonescu-Raicu Rion, 112, 113, 120, 121,191, 192, 293—301, 385, 388, 389, 390, 391, 395, 397, 401, 408, 409, 411, 435, 437
lonescu, Take, 301 Iordan, Iorgu, 432, 445, 460 Iorga, N., 338, 413, 416, 417, 445
losif, St. O., 410, 412, 426 Istrate, Gh., 432, 446 Istrati, Panait, 425, 428 Ivaşcu, G., 432, 446 Ivănescu, G., 432 Ivănescu, D., 17
James, William, 423 Jaures, J., 358 Johannet, Rene, 425 Kant, I., 370
Kautsky, K., XV, 357—359„ 403, 422
Kinezu, N., 399 Kogălniceanu, M., 277, 410,„ 415
Komarov, V. V., 96 Kuppermann (anticar), 339 Kutuzov, M. G., 366
Rabin, S., 446 La Fontaine, 38 Laforgue, Rene, X Lamartine, 110
Lamballe, Mărie Therese Louise, prinţesă de 366 La Rochefoucauld, 404 Lassalle, F., 49, 169 Lascarov-Moldoveanu, Al.,, 446
Laurent, Emile, X Laveleye Emile de, VII, 49, 57 Lazu, Gh. N., 389 Lăpuşneanu Alexandru, 317 Lăudat, I. D., 17, 403, 432, 433, 446
Lăzărescu, Barbu, 446 Lăzărescu, I., 446, 455,
Lecca, N. G., 412 Lenau, N., 186, 292, 363 Lenin, V. I., 352 Leon, Alex., 446 Leon, N., 422 Leoneanu, L.j 447 Leopardi, G., 327 Leroy, Ch., XIII, 179, 180, 181,. 182, 184, 185, 186,187,179— 188, 392, 393 Lermontov, M., 235, 411 Lessing, G., 17 Lesnea, G., 432 Letourneau, Ch., VI Leviţchi, L., 433 Liu, N., 447
Loghin, Georgeta, 433 Loichiţă, V., 416 Lombroso, Cesare, X, 152 Lotti, Pierre, 38, 302 Lovinescu, E., XIV, 332—334, 335, 340, 372, 410, 411, 422, 427, 435, 447, 451 Lucaciu Vasile, 190, 304 Ludovic al XlV-lea, 30 Lupaşcu, Ivonne, 448 Lupu, N., dr. 432, 448 Luther, 300
Macedonski, A., 298, 421 Macovei, Antoaneta, 433 Macri, Panait, XI Maior, P., 329
Maiorescu, T., 67, 166,  177,
    229, 230, 232, 322, 324, 325, 326, 328, 335, 336, 338, 410, 414, 419, 420, 425, 435, 446, 447, 451
Malon, Benoît, 74 Malthus, Th. R., VII, 50—53, 405
Mancaş, Mircea, 448 Maniu, Adrian, 448 Manoliu, P., 448 Manoliu, R., 448 Manouvrier, Leonce, X Mantu, Lucia, 423 Marent, R., 448 Maria Antoaneta, 366 Marinescu, I. M., 432, 448 Marino, Adrian, 448 Marino-Moscu, Constanţa, 432, 448
Marx, K., 40, 71, 78, 80, 301, 357
Mateescu, Tr., 448 Maupassant, Guy de, XIV, XVII, 149, 302—309, 360, 361, 362, 363, 402, 411, 415
Maynial, Ed., 411 Mănucă, Dan, 455 Mehedinţi, S., XIV, 323—327, 328—330, 412, 442, 448 Michaelis, Karin, 426, 428 Michaut, G., 363 Michelangelo, 38 Micu, D., 448, 459 Mihalache, C. N., 449 Mihăescu, N., 449 Miile, Consf., 238, 240, 262 Miller-Verghy Mărgărita (Dio-nis) 420
Millerand A., 268, 269 Milica, Gh., 449 Minulescu, I., 432, 449 Mircea, Lucian, 449 Miron, G., 449
Mironescu, I., I., 432, 436, 449 Missir, P. Th., 285 Mocanu, Victor, 449 Moldovanu, Gorneliu, 412 Moliere, 30, 363, 371 Morariu, Leca, 449 Morariu, C., 368, 426 Moraşanu, G., 432 Morţun, V. G., 232, 399, 419, 421
Munteanu, G., 449 Munteianu, Gr., VIII Murăraşu, D., 460 Mureşianu, A., 228 Muşoiu, Panait, VIII, 71—450, 385, 388, 406 (citat şi Mo-şoiu)
Nanu, D., 389
Nădejde, I., \flll, XIII, 37, 85, 176, 177, 190, 191, 192, 262, 274, 287, 395, 396, 399 Nădejde, Sofia, VI, XIII, 193, 389, 396, 399
482
Negoiţă, C. N., 449 Negru, Natalia, 421 Negru, Radu, 449 Negruzii, C., 332, 333, 334, 336, 337, 413
Negruzzi, Iacob, 423 Negulescu, P. P., 288, 289, 301, 316
Neuman, Justin, 449 Nicoleanu, N., 411 Nicolaescu (deputat liberal), 251, 252
Nicolescu, G. G., 449 Nordau, Max, VI, X, 22, 53, 148, 405, 423
Odobescu, A., 329, 413 Obreja, Gh., 450 Olănescu, Gr. Adina, 412 Onciul, D., 37 Oprea, Al. 450 Oprescu, Gh., 450 Ortiz, Ramiro, 333, 334 Ornea, Z., 459 Ossian, 405
Pamfile, T., 410 Panaitescu, C., 450 Panu, G., 91, 92, 93, 238, 241, 276, 412, 414, 415, 420, 450 Panţîru, CI., 450 Papadat-Bengescu, H., 418, 420 Papadima, O., 450 Parhon, C., 399 Pascal, VI, 32 Pascu, G., 450 Patraşcanu, D. D., 414, 450 Paul, C., 450
Pătraşcu, N., 208,   336, 337
Păun-Pincio, I., 232, 389 Păunescu-Ulmu, T., 450 Perpessidus, 450 Petică, St., 399 Petraşincu, Dan, 451
Petrescu, Cezar, 360—364, 373, 378, 379, 380, 432, 436, 451 Petronius (Gr. Tăuşan), 451 Petrescu, Const. Titel, 451 Petrovici, I., 432 Petru Rareş, 348 Philippide, A., VIII, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 339, 371, 453 Philippide, Al. A., 451 Pîru, Al., 403, 430, 431, 451 Pissani, T., VII, 40, 41, 42, 386, 387, 452 Platen, 363 Platon, 65, 326, 330 Platon, Maria, 432, 433, 452 Plehanov, G. V., 72 Podoleanu, G., 452 Poni, P., 215, 424 Pop, Augustin, Z. N., 452 Pop, Vasile, 410, 411 Popa, G., 452 Popa, N. I., 452, 455 Popa, Mircea, 433 Popescu, Em., 404 Popeseu, Spiridon, 416 Popescu-Sireteanu, I., 431 Popovici, V., 414 Potestâ, P., 429 Pray, Giorgio, 452 Predescu, Lucian, 452 Preduţ, G., 452 Preuţescu, L., 452 Prevost, M., 296 Prisnea, C., 452 Proudhon, 301 Proust, M., 425 Puşcariu, Sextil, 453
Quodam (A. Bacalbaşa), 191
Rabelais, 38
Racine, J., 29, 30, 315, 324
483
Racovski, D. C., 320, 358 Radu, Gh. M., 453 Rafael, 211 Raicu, Lucian, 453 Rainer, Fr., 453 Ralea, M., 372, 376, 381, 429, 432, 440, 453 Ranetti, G., 412 Raşcu, I. M., 453 Raynal, 268, 269 Rădulescu, I. R., 411 Rădulescu-Motru, C., XIV, 411, 453
Răutu, N. N., 453 Rebreanu,' L., 429, 435 Rey, Etienne, 426 Reymont, L., 426 Ribot, Theodule, 317 Ricardo, David, 40 .
Riethl, A., 168
Rodbertus-Jagetzov K. T., VII, 49
Rosetti, C. A., 70, 260 Rosetti, Al., 432, 454 Rosetti, Radu, 410 Rosetti, Vintilă, 260 Rosiade, P., 454 Roesler, R., 37 Rotaru, Ion, 454 Rotaru, Rodica, 430, 431 Rousseau, J.—J., 297 Russo, Alecu, 336, 415
Sacîz, St., (Panaite Zosîn), 190, 193, 395
Sadoveanu, M., 312, 317, 318, 325, 360, 362, 410, 411, 416, 422, 423, 426, 428, 432, 435, 437, 454, 459 Sadoveanu, Profira, 432 Sadoveanu, Izabela, 454 Sambat, Marcel, 259 Samson, A. P., 454
Samurcaş-Tzigara, Al., 32.7 Sandu-Aldea, C., 411^ 412, 413, 426
Sanielevici, H., 401, 454, 459
Sarjanko, 96
Sasu, A., 433
Savel, V., 455
Savin, N., 433, 454
Săteanu, C., 454
Sbiera, Radu, 411, 413 Schopenhauer, A., VII, XII, 33, 52, 110, 111, 147, 148, 173, 187, 226, 227, 389, 393 Schiller, Fr., 38, 297 Scorţescu, T., 233 Scutaru, Georgeta, 433 Sebastian, Mihail, 455 Secăşanu, 93 Secula, Sever, 355 Serghie, Em., 455 Sevastos, M., 402, 455 Sfîrlea, G., 456 Shakespeare, W., 158, 217, 227, 233, 302, 315, 411, 412 Shaw, B., 324 Simion, E., 456 Simionescu-Rîmniceanu, M., 317, 323, 326, 442, 456 Sion, G., 321 Slavici, I., 25, 456 Slătineanu, 370 Smith, Adam, 49 Sophocles, 30, 65 Sorbul, M., 417 Soutzo, Al. Gr., 416 Soveja (S. Ivphedinţi), 425 Spencer, H., V, VII, 49, 57, 206, 322, 393 Speranţă, Th., 215, 425 Spina, G., 456
484
Stahl, H. I., 432, 456 Stamate, C., 411 Stamatiad, Al. T., 340 Stavri, Artur, 232 Stănoiu, Damian, 354, 404, 431 Stere, C., XI, XIII, 86, 168,
, 324, 347, 357, 389, 456
Steţcu, N. Gr., 386, 456 Steurman, Rodion, 409 • Stîncă, Şt., VII, 58, 399 Sturdza, D. A., XIII, 258, 263, 272—273, 275, 290, 291, 324, 402
Sturdza, St., 293 Streinu, Vladimir, 457 Suchianu, D. I., 432, 457 Sully-Prudhomme 326, 411
Şapira, Otilia, 385 Şărcăleanu, C. (C. Stere), 168, 176, 189, 191, 389, 396 Şeicaru, Pamfil, 457 Şiadbei, I., 432, 457 Şincai, Gh., 329 Şirianu-Rusu, 355 Şuluţiu, O., 457 Ştefănescu-Galaţi, 421
Tacit, 40
Taine, H., VIII, 206, 315, 367 Tanoviceanu, I., 283, 457 Taşcu, Valentin, 430, 433 Tănăsescu, 373 Tăslăuanu, O. C., 458 Tăuşan, Grigore (v. şi Petro-nius), 35, 36, 37, 38, 39, 40 Teleajen, S., 432, 457 Teliman, M., 410 Teodoreanu, Al. O., 453, 457 Teodoreanu, Ionel, 373, 373— 382, 403, 427, 431, 432, 454, 458
Teodoreanu, Lily, 373—382, 403, 431, 432
Teodorescu, Al., 432, 454, 455,
    458
Teodorescu, Gh. Dem., 336 Teodorescu, M., 458 Teodorescu-Branişte, T., 458,.
    459
Teodoru, D. A., 415 Teohari, N. Em., 458 Theodorian-Carada Mariu, 422 Tofan, Gh., 355, 356, 389, 403, 421
Tolstoi, Lev, 52, 129, 147, 149, 158, 235, 307, 308, 366, 411, 415
Topîrceanu, G., 420, 432, 435, 458
Toulouse, Ed., X Trancu-Iaşi, Gr., 458 Tretinescu, Tiberiu, 458 Trotzki, 357 Tudor, Eugenia, 460 Turgheniev, I. S., 329, 420 Tutoveanu, G., 330 Twain, Mark, 329
Ungheanu, Mihai, 430, 459 Ureche, Gr., 416 Urechia, V. A., 287, 335, 337, 338
Urechia, Alceu (citat şi Ure-chiă), XI, 188, 193, 393, 395, 396, 416
Ursache, P., 433 Ursu, G. G., 432, 459
Vaian, E., 385, 386, 393, 399, Vaillant, E, 258 Vasiliu, Aurel, 459 Vasiliu, Rozalia, 459
485
Yăcărescu, Mişu (Claymour), 251, 256, 266
Văcărescu, Iancu, 330, 379 Vârgolici, T., 444 Veniamin, Costache, 348 Verax (G. Ibrăileanu), 212, 215, 216, 217, 224, 392, 395,
    396,    397, 407 Verlaine, Paul, 412 Vioriu, T., 432, 459,
Vibert, Ch., X, 110 Vigny, Alfred de, 334 Villon, Fr., 39 Vitner, I-, 460
Vlad, C., 460
Vlahuţă, A. (citat A. Vlăhu-ţă), X, XI, XII, XVI, 64, 123, 126,     129, 130, 138, 139,
    145, 150, 160, 161, 164—168,
    169, 170—171, 172—176, 189, 191, 192, 195, 196, 197, 198, 199—202, 203—205, 208,224, 235—237, 296, 297, 298,324, 389, 390, 392, 394,     395, 396,
    397, 407, 409, 413,     417, 427,
    430, 436, 438, 452,      459
Vlahuţă, A. (citat Vlăduţă), 208, 209, 397 Vodoz, I., X
Vogue, E. M. de, 326, 414 Voinea* Şerban, 404
Voinov, D< D., 320 Volenti, N., 285 Voltaire, 233, 297, 332 Vrabie, Gh., 460 Vraja, Cezar (G. Ibrăileanu), XI, 112, 113, 125, 172, 191, 192, 237, 386, 387, 388, 385, 389, 391, 392, 393, 395, 398, 399, 400, 401, 405, 406, 407, 408, 409, 418, 420, 421 Vrînceanu, Dragoş, 460 Vulgaris, Ev., 332
Wagner, R., 322 Weiss, Aureliu, 432, 460 Weitling, 300 Wirchow, VII, 57
Xenopol, A. D., IX, XI, 37, 81, 82, 123, 124, 125, 127, 128, 129, 130, 145, 232, 277, 309, 338, 461
Zamfirescu, Duiliu, 331, 415, 416, 422, 460 Zâne, Gh., 460 Zâne, I., 412
Zarifopol, Paul, 369—372, 403, 404, 422, 431, 458, 460 Zeletin, St., 461 Zola, E., V, X, XII, 302, 405 Zugun, P., 433
CUPRINS

Prefaţă ................................................... V
Notă......................................................XVI
                                     ŞCOALA NOUĂ
Amintiri............................................... I
Vis.......................................................  3
Otiliei.................................................... 5
Aceleiaşi.................................................  6
Lor.................................................. .     8
Unui cunoscut.............................................  9
Ideal .                                                    10
Note (1)...................................................11
[Note] (2).................................................13
[Note] (3).................................................15
[Note] (4).................................................16
Din caiet. (1) Despre împodobiri. Conştiinţa morală 17 Dragostea ea mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti .....................................................20
Din caiet (2). Manechine. Peste veacuri ....               23
Din oaiet (3)..............................................26
Din caiet (4). Omul în univers.............................32
Două particularităţi ale dialectului moldovenesc .     .   34
Două articole din Buciumul.................................35
                                        MUNCA
Funcţionarismul .         .   .........................44
Despre rolul socialismului.................................46
Malthus şi prostituţia...................................  50
Lupta pentru trai în societatea omenească .        .   .   55
Idealuri (1).............................................  62
  Idealuri (2)..............................................67
  Chestia evreiască a d-lui Muşoiu .     .   .  .   .  .    71
  Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania ..................................................  81
  Chestia românismului şi starea actuală a Europei .        85
  In chestia iredentismului (I).............................90
  [In chestia iredentismului] Naţionalismul (II) .     .    92
  [în chestia iredentismului] Cîteva consecvenţe ale naţionalismului (III) .        ....................... .   94
  In chestia păturei culte..................................97
  Răscoalele ţărăneşti......................................99
  Socialismul şi adevărul..................................102
  Un răspuns...............................................107
                                EVENIMENTUL LITERAR
  Psihologia de clasă (Intim)..............................108
  Psihologia de clasă (Dan)................................123
  Geniu necunoscut.........................................162
  Rătăcirile d-lui Vlahuţă............................ .   164
  Spiritism ori „artă pentru artă"........................  169
  D-l Vlăhuţă în „arta socialistă".........................170
  Arta socialistă şi subsemnatul...........................172
  Gherea despre „arta tendenţioasă"........................177
  Ramollot şi Moş Teacă (I)................................179
  Ramollot şi Moş Teacă (II)...............................182
  Cum a rămas ?............................................189
  O explicaţie............................................ 194
  Colectivismul în literatură..............................195
  Poetul şi „escrocii".....................................199
  Obscenităţile ebraice ale Vieţii.........................203
  Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densu-
        şianu în Revista critică-literară, (I)             206
  Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densu-
        şianu în Revista critică-literară (II) ....        212
  Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densu-
        şianu în Revista critică-literară (III) .   .  .   217
  D. A. Densuşianu nu s-astîmpără..........................225
  Literatura pentru popor..................................229
  O sentinţă a d-lui Bacalbaşa.............................232
  Cine-i „Dan“ ?...........................................235
490
LUMEA NOUĂ
    Platonismul în politică.................
    Platonismul radicalilor.................
    Către Lupta.............................
    Contrazicere ?..........................
    Tot către Lupta.........................
    Cine a învins ?.........................
    Votul universal şi lupanarele moderne „Idealul11 lui Carada et C-ie
    Au învins !... .........................
    Să fim circumspecţi !.-■-•
    Cu parul ?..............................
    Tactica noastră.........................
    Aşa, domnilor !.........................
    învăţăminte .         ..................
    Exploatare ...naţională.................
    Ţărani interzişi........................
    Convenţiile scelerate...................
    Regele şi partidele.....................
    Echilibrul politic......................
    Gura păcătosului........................
    8 ore în mine...........................
    Marfă veche.............................
    Dezarmare în perspectivă ....
    Pe ce ne întemeiem......................
    Perfidii universitare...................
    Lumea nouă în Ungaria ....
    Utopişti ?..............................
    Democraţie..............................
    Falşa democraţie .......................
    Dintr-ale unui vulgar falsificator D. Sturdza şi lucrătorii ....
    Diplomaţia colectivistă.................
     Scrierile lui Rion (I).................
     Scrierile lui Rion (II)................
     Scrierile lui Rion (III) .   •  •   •  •
     Prefaţă (Guy de Maupassant, Bel-ami)
238
240
243
244 246 249 251 253 256
259
260 261
263
264
265 2«6 268 270 272
275
276
277 279 281
283
284
285
286
287
288 290
292
293 296 299 302
                            CURENTUL NOU
     Situaţie gravă
310
491
VIAŢA ROMANEASCĂ, momentul
„Convorbiri",  1907                                     312
„Convorbiri1907                                           314
„Convorbiri“, 1907   .............................      316
„Convorbiri", 1907   ................................ 317
„Convorbiri", 1907   ........................ 319
„Viitorul social", 1907                                 320
„Convorbiri",  1907                                     322
„Convorbiri literare", 1907 ......................... 323
„Convorbiri literare", 1908 ......................... 328
„Luceafărul",  1908                                     331
„Convorbiri literare", 1911............................'332
„Luceafărul",  1911.....................................333
„Ţara nouă",   1912.....................................346
„Vieaţa nouă",   1914...................................341
„Vieaţa nouă",   1914.................................  344
„Vieaţa nouă",  1914....................................345
„Vieaţa nouă",  1914....................................346
Pacea...................................................347
Pacea...................................................  349
Munţii de Demostene Botez. Prefaţă...................... 350*
M. Gorki, Copilăria mea. Un an de revoluţie rusească 352
G. Tofan .                                               355
K. Kautsky, De la democraţie     la robia de stat .  .   357
„Unchiul din   America*.................................360
Leon Donici,   Revoluţia rusă...........................365
Moartea preotului C. Morariu.........................3'68'
                                   CORESPONDENŢĂ
(Către Paul Zarifopol)................................ 3691
(Către Ionel Teodoreanu)................................373
(Către Damian Stănoiu)..................................383
Note....................................................385
Bibliografie............................................405
Indice alfabetic al scrierilor lui G. Ibrăileanu cuprinse în seria de Opere, voi. 1—10 .            .   . 461
Indice de nume..........................................477