Coperta: Dări Matache G. IBRĂILEANU OPERE 10 Ediţie critică de RODICA ROTARU şi AL. PIRU Prefaţă de AL. PIRU EDITURA MINERVA BUCUREŞTI — 1981 PREFAŢA Toate drepturile rezervate Editurii Minerva Reunim în acest volum, al 10-lea şi ultimul din seria de Opere din G. Ibrăileanu, la cererea criticii, tot ce n-a intrat în precedentele volume, cunoaştem şi ne-a fost accesibil din scrierile autorului Spiritului critic în cultura românească. Cu privire la activitatea publicistică de la Şcoala nouă atragem atenţia asupra unei autocaracterizări din Amintiri din copilărie şi adolescenţă (Opere, 6, p. 257—258) : „Am scris cugetări, poezii în versuri şi în proză şi traduceri din Zola şi filozoful popular materialist Biichner. Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alţii, dar eu le spuneam de la mine, nu le cetisem încă aiurea — şi acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere şi logică. Pentru vîrsta de 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care nu s-a realizat cum trebuia. In scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decît am fost. Ceea ce era interesant în aceste cugetări tinereşti era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educaţie şi mediu şi, mai ales, dovada unui spirit inventiv,, creator de idei. «Poeziile», scrise atunci cu multă pasiune, erau influenţate de Eminescu şi, cetite acuma, îmi fac displăcere, căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am ştiut niciodată să-mi exprim sentimentele. Deşi vorbăreţ, dar am fost un om tăcut în privinţa sentimentelor. Şi cînd am voit să le exprim, fie prin vorbă, fie în scris — am bîlbîit, am fost stîngaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din afund ale sufletului m-au paralizat. Numai o dată în viaţă, stăpînit de o nemăsurată pasiune, am putut s-o exprim în scris — atunci cînd toată fiinţa mea se tîra în genunchi sărutînd urma paşilor unei femei adorate. E de mult de atunci ! încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă şi tipărită, V este o pată pe inteligenţa mea, mă ofensează esteticeşte, este unul din acele lucruri care aş dori să fie şterse din trecut...* Aceste rînduri le scria Ibrăileanu în 1911, la 40 de ani, după Spiritul critic..., dar înainte şi de Privind viaţa şi de Adela, care arată că, fie şi mai tîrziu, activitatea sa intelectuală s-a dezvoltat şi realizat pe deplin, atît în maxime, cît şi în expresia sentimentelor, desăvîrşită în roman, Concedîndu-i că poeziile în proză şi versuri sînt, dacă nu chiar ridicule, epigonic eminesciene, să recunoaştem că aforismele grupate sub titlurile de Note şi Din caiet spun într-adevăr ceva. Poziţia filozofică a tî-nărului, cititor al lui Buchner (Kraft und Stoff, Der Fortschritt im Natur und Geschichte im Lichte der darwinschen Theorie), Moleschott (Der Kreislauf des Lebens), Vogt etc, e materialist evoluţionistă. Materia e factorul prim, conştiinţa factorul secund, strict dependent de cel dintîi. Conştiinţa s-a ivit pe o anumită treaptă a evoluţiei umane, iar morala din experienţă şi trebuie să se schimbe odată cu condiţiile sociale. Fiecare epocă cu morala ei. Morala creştină s-a perimat, iar legile nu pot fi dogme, trebuie continuu adaptate noilor condiţii, ca şi ştiinţele social-politice (dreptul, arta militară, economia). Se încearcă şi o clasificare bipartită a ştiinţelor în teoretice (care întreţin curiozitatea minţii, nevoia de cunoaştere) şi practice (bazate pe necesităţi), poate în*"Hneiată pe lectura operei lui Herbert Spencer Clasification of the sciences (1864), din care citează capitolul Despre legi în general. încă de pe acum, moralistul e interesat de ideea de amor, ţinînd deopotrivă de inteligenţă şi de sensibilitate la Eminescu, de pildă, ceea ce ar presupune o apropiere de estetica maioresciană a frumosului ca reprezentare sensibilă a ideii, căci şi după Ibrăileanu „ideile dau viaţă stilului". Ideea că pun pe sine cei ce n-au nimic în sine poate veni însă din Max Nordau, ale cărui' Minciuni convenţionale gînditorul le citea acum (despre „găteli" la femei glosa în Contemporanul, pornind de la Charles Letourneau, Sofia Nădejde). O mică diatribă e lansată împotriva femeilor fără preocupări spirituale şi comportări de manechine. Geniul e, pentru Ibrăileanu, anticipare, depăşire, expansiune peste veac. Cugetătorul pledează împotriva asupririi şi pentru învăţătură, în convingerea că doar ştiinţa cuiva nu se poate fura. Observăm că în celebra maximă a lui Pascal „Dieu est une sphere infinie...", cuvîntul Dieu e înlocuit cu Universul, ceea ce încetează de a mai tenta înţelegerea divinităţii în favoarea explicării lumii. Mai mult, lumea se identifică omului, macrocosmul este identic cu microcosmul : o sferă cu centrul pretutindeni şi circonferinţa nicăiri. „Această idee, scrie Ibrăileanu, nu are nici o analogie cu aberaţiile teo-logiştilor (sic) cum că o putere superioară ar fi creat pe om pentru a-şi satisface o vanitate, iar toate celelalte lucruri pentru acesta ; căci şi un animal încă desigur că se socoate tot ca un centru, şi piatra, dacă ar cugeta, cum pretinde Schopenhauer, încă s-ar socoti un centru al universului". într-adevăr, Schopenhauer e autorul unei filozofii egocentrice, pentru el „egoismul, acesta e sîmburele vieţii". Exploatarea muncii nu are altă cauză, după gînditorul român : „Dacă furăm munca altuia, o facem pentru mulţumirea noastră", concluzie trasă în chip neaşteptat dintr-un apologet al religiei şi un filozof pesimist. Discutînd niai înainte despre modul de abordare al realităţii în literatură, viitorul critic cere scriitorului de a fi nu simplu spectator, ci şi părtaş, nu din afară, ci dinăuntru al vieţii. Victimă rău găsită : Racine, fiindcă în două din piesele sale înfăţişează' lumea antică şi Orientul, în loc de a se hrăni din viaţa naţională şi contemporană. Abia mai tîrziu va înţelege Ibrăileanu că specificul naţional nu e în funcţie de temă şi că autenticitatea unei opere e în funcţie de spiritul, de modul particular de a vedea faptele al autorului. Dar, încheiere generală a acestor cugetări : „Mai toţi cei ce-s socialişti în chestiile economice şi politice sînt materialist! în cele filozofice şi realişti în ale literaturii sau artei". încă de la Şcoala nouă Ibrăileanu se afirmă ca polemist, e adevărat, nu cu adversari de temut, nici mai în vîrstă decît el. Unuia îi dovedeşte, dacă mai era nevoie, legitimitatea studiilor filologice, altuia realitatea, nu aparenţa materiei care, deşi constituită din elemente invizibile (atomi, coeziune), este vizibilă şi palpabilă (preopinentul, T. Pisani, era un adept al astronomului şi filozofului spiritualist francez Camille Flammarion). Mai departe, la Munca, organ al soci al-democraţi ei române, Ibrăileanu, optînd pentru socialismul marxist, se delimitează de oportunismul lassallian, de socialismul de stat preconizat de Rodbertus Jagetzow, de Laveleye, combătut şi de Gherea în Karl Marx şi economiştii noştri, de „integraliştii" malonişti, de Malthus şi malthusieni, de adepţii ascetismului schopenhauer ian sau tolstoist, de susţinătorii darwinismului social care confundă lupta pentru trai în societatea umană cu lupta de clasă, trans-formînd un capitol de sociologie în unul de zoologie (citaţi : Darwin, Spencer, Haeckel, Virchow, Laveleye, dr. Ştefan Stîncă, autorul lucrării Mediul social ca factor patologic, 1891, Grant Allen, toţi reluaţi în studiul Darwinismul social, publicat în Critica socială, 1892, nr. 6—7, reprodus de noi în G. Ibrăileanu, VI vii Opere, 5, p. 463—497, cu comentarii asupra cărora nu mai revenim). Partizan al idealului în artă pe urmele lui Taine, ca şi Ghe-rea, Ibrăileanu se alătură acestuia (v. articolul Idealurile sociale şi arta din Literatură şi ştiinţă, 1893), în Adevărul din mai 1892 (Idealuri, replică la articolul lui A. Philippide Idealuri, din Convorbiri literare, 1892, nr. 11—12), discutînd nu mai puţin în Munca diversiunea şovină apropo de un articol al lui Panait Muşoiu, militant socialist, înrîurit de anarhişti, combătuţi de Ibrăileanu în articolul Burghezism inconştient (reprodus de noi în Opere, 5, p. 498—520, cu comentarii în prefaţă). Un număr de articole consacră în Munca Ibrăileanu situaţiei românilor din Transilvania (Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania, Chestia românismului şi starea actuală a Europei), şi problemei iredentismului (în chestia iredentismului, Naţionalismul, Cîteva consecvenţe ale naţionalismului). în 1883, un grup de tineri socialişti români editau la Paris şi Bruxelles o revistă, Dacia viitoare, militînd împotriva asupririi şi pentru unitatea tuturor românilor. în nr. 6, din 15 aprilie 1883, Gr. Munteanu publică articolul Organizaţia revoluţiunii în care scrie : „Ni s-a făcut un cap de acuzare din faptul că, fiind socialişti revoluţionari, sîntem în acelaşi timp şi iredentişti. Cum se explică acest lucru ?... Iredentismul, ca şi socialismul, e logica faptelor, e tot ptît de inevitabil şi naşte din acelaşi dor de independenţă al robitului." în revistă se afirmase şi mai răspicat în nr. 5 : „Iredentism însemnează ţăranul din Abrud dînd mîna cu ţăranul de la Dunăre. Iredentism însemnează pentru românii din Austria dreptul la insurecţie ; iar pentru noi, fraţii lor, datoria de a le veni în ajutor... Vom dezrobi pe românii din Austro-"Ungaria, ne vom vărsa sîngele pentru independenţa lor, dar împreună cu despotismul umilitor al străinului vom azvîrli şi despotismul neruşinat al burgheziei." Cinci ani mai tîrziu, examinînd într-o scrisoare către Nădejde, publicată în Contemporanul (nr. 6, ianuarie 1888), raportul de forţe dintre vest si est, Engels identifică în ţarism principalul factor reacţionar din politica europeană : „în adevăr, noi cu toţii vedem în faţă-ne aceeaşi piedică uriaşă care opreşte dezvoltarea liberă a tuturor popoarelor şi a fiecărui popor în parte ; dezvoltare fără care nu am putea nici să ne gîndim la revoluţia socială, nu tocmai să o săvîrşim în toate ţările, ajutîndu-ne unii pe alţii. Această piedică este vechea Sfîntă Alianţă a celor trei ucigaşi ai Poloniei... Rusia bucurîn-du-se de o poziţie strategică aşa încît e mai peste putinţă a fi cucerită, ţarismul rusesc formează sîmburele acestei alianţe, re- zerva cea mare a reacţiunii europene. Căderea ţarismului, nimicirea acestui vis rău care apasă peste Europa întreagă, iată după noi cea dintîi condiţie pentru dezrobirea naţiilor din mijlocul şi din răsăritul Europei. Ţarismul căzînd, puterea nelegiuită reprezentată acum prin Bismarck, lipsită de sprijinul său cel mai puternic, va cădea şi ea. Austria se va desface în bucăţi, pierzînd singura pricină de viaţă ce mai are, datoria de-a împiedica prin existenţa pe ţări de-a înghiţi naţiile împrăştiate de la Carpaţi şi din Balcani... Românii, maghiarii, slavii de la amiază, liberi de orice amestec străin, îşi vor putea regula între dînşii treburile şi hotarele lor..." Sînt termeni în care se exprimă şi Ibrăileanu în articolele sale, documentate în plus cu Istoria românilor (I—VI, 1888—1893) de A. D. Xenopol, insistînd asupra mişcării de eliberare a românilor din Transilvania din vremea Memorandumului cu o foarte justă viziune a relaţiei dialectice dintre social şi naţional şi dintre naţional şi internaţional : „Scăparea românilor din Transilvania şi fericirea românismului — scrie Ibrăileanu în august 1892 — stă în căderea ţarismului rusesc. Prin învingerea Rusiei, ţarismul trebuie să cadă." Următoarele consideraţii ale lui Ibrăileanu în problema iredentismului şi naţionalismului sînt în spiritul raportului P.S.D.M.R. la Congresul de la Zurich al Internaţionalei socialiste din 1893, care, condamnînd regimul de opresiune din Transilvania, prevenea asupra alunecărilor şovine. Citim în Documentele din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1893—1900, p. 140 : „în Transilvania, trei milioane de români sînt, de fapt, privaţi de orice drept politic şi în imposibilitate de a-şi trimite un singur reprezentant în Cameră. Ei sînt supuşi la necontenite vexaţiuni din partea unei administraţiuni fără scrupule. Această stare de lucruri a avut ca consecinţă de a ridica în România o mişcare de protestare destul de puternică împinsă pînă la şovinism de burghezie. Partidul socialist nu putea să se dezintereseze de această chestiune naţionalistă, după cum nu s-a dezinteresat nici de agitaţiunea antisemită. Congresul s-a pronunţat clar, protestînd contra purtării nedrepte a guvernelor maghiare, dar n-a lipsit de a pune clasa muncitoare la adăpostul oricărei conduceri şoviniste." Ibrăileanu este la această dată un socialist convins, aproape mai interesat de problemele politice şi sociale decît de cele literare. Un articol al său din Munca este în chestia păturii culte. In fond, el se referă la intelectualitate, la oamenii „învăţaţi" din partid, mulţi proveniţi din burghezie sau deveniţi burghezi şi deci moştenind idei sau dobîndind deprinderi burgheze, mai VIII IX plastic, „gărgăuni" burghezi. Cum te poţi descotorosi de ei ? Prin, credea Ibrăileanu, citire şi gîndire şi prin cunoaşterea vieţii muncitorilor şi a nevoilor lor. „Să ne amestecăm cu totul, susţinea deci el, în mulţimea muncitoare", ca „simpli soldaţi" ai partidului ei. Exponent şi el al păturii culte, are meritul de a fi precizat caracterul de clasă al acestei categorii sociale, părăsind noţiunile vagi de „proletari culţi" sau, ambigue, de „proletari intelectuali", categorie socială apropiată cînd de proletariat, cînd de mica burghezie. în realitate, pătura cultă se înfăţişa lui Ibrăileanu fie dependentă, fie aservită claselor stăpînitoare (vezi articolul Intre scriitori, din 1894, în Opere, V), motiv pentru care el întreprinde o analiză a psihologiei de clasă, admiţînd că într-adevăr „fenomenele psihice, viaţa sufletească a oamenilor e condiţionată, se deosebeşte după clasa din care fac parte", criteriu neîndoios marxist (Psihologie de clasă, 1893, articol teoretic, primul din Evenimentul literar, reprodus de noi în Opere, 5). Lunga serie de articole Psihologia de clasă se referă la două scrieri, Intim de Traian Demetrescu şi Dan de Alexandru Vla-huţă, scrieri a căror valoare artistică mărturiseşte că nu-1 preocupă, întrucît nu vrea să facă critică pur literară, ci un studiu de psihologie socială asupra reprezentanţilor păturii culte (Traian Demetrescu era membru al Partidului socialist, Vlahuţă — doar un tovarăş de drum). Acum şi mai tîrziu, Ibrăileanu va fi foarte interesat de psihologie, neomiţînd nici psihiatria. Instrumentele sale de lucru sînt opere precum : Genio e follia (1864) de Cesare Lombroso, un Precis de medicine legale de Charles Vibert, La folie erotique (1891) de Benjamin Ball, Entartung (1894) de Max Nordau, Esquisse d'une morale sans obligation ni sanction (1885) de J.-M. Guyau, Psychopatia sexualis de R. von Krafft Ebing, ultimul, ca şi dr. Edouard Toulouse, autorul celebrei anchete medico-psihologice asupra lui E. Zola (1896), fiind citat mai tîrziu. în plină epocă de pozitivism, Ibrăileanu nu se putea sustrage înrîuririlor şcolii care a produs pe doamna Arvede Barine cu ai săi Nevroses (1895—1897) şi pe Emile Laurent cu La Poesie decadente devant la science psychiatrique (1897). Aceştia nu sînt decît precursorii lui Charles Baudoin, Rene Laforgue, J. Vo-doz şi Antoine Adam. Autori de circulaţie la finele secolului trecut citaţi de Ibrăileanu : dr. Leonce Manouvrier, cel care dovedise că creierul feminin nu e inferior celui masculin; Arnold Dodel Port, botanistul care aprecia gradul de civilizaţie al bărbatului după chipul cum se poartă cu femeia (era în memoriile sale, Aus Leben und Wissen, un socialist radical). Natural, Ibrăileanu găseşte în Intim tendinţe imorale, lipsă de simpatie pentru ţărănime, clasă dezmoştenită. Lui Vasile Dan, de asemenea, mizeria ţăranilor nu-i face sînge rău, eroul e un mic-burghez, egoist, vag umanitarist. In căsnicie femeia e ţinută într-un regim inferior, bărbatul purtîndu-se cu ea necivilizat, cit despre nebunia lui de la sfîrşit, ea e nemulţumitoare din punct de vedere psihologic. Ibrăileanu combate pe A. D. Xe-nopol care opinase că Dan e predispus la nebunie din naştere, el arată că autorul îl socoate victima societăţii, fără însă a motiva. Abia în teza de doctorat despre Vlahuţă va recunoaşte că eroul are un temperament impresionabil nativ, e un predispus la tristeţă şi un dezrădăcinat, un egoist masculin tipic în amor, caracterizare potrivită, ce nu demonstrează totuşi însuşirile de creator ale lui Vlahuţă în roman. Şi personajul Corbescu din Iubita de Traian Demetrescu (vezi recenzia lui Ibrăileanu din Lumea nouă, în Opere, 5) e contradictoriu sub aspectul comportării ca exponent al păturii culte (socialist). Adevărată e observaţia că Traian Demetrescu în Iubita, Grandea în Fulga, Panait Macri în Crima misterioasă din Calea Mogoşoaiei (1893) eşuează în autobiografie prea puţin deghizată, însă „distinsă", vaporoasă, lipsită funciarmente de viaţă, ratată sub raport estetic („în artă, ca şi în natură, zice Ibrăileanu cu Guyau, lipsa de viaţă mi-i antipatică"). Ibrăileanu are demonul polemicii. Nu admite replica lui Traian Demetrescu că Intim e doar un carnet subiectiv de însemnări, scoate împreună cu Stere în evidenţă inconsecvenţele politice ale lui Vlahuţă (Rătăcirile lui Vlahuţă sau jalnica povestire unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele). Vlahuţă răspunde că el nu refuză tendinţa în artă, dar îi displace ca artistul să fie „toboşarul" partidului socialist. Este şi nu este pentru tendinţă, îl ironizează Ibrăileanu „silogistic" (D-l Vlahuţă în arta socialistă), întărind că ceea ce face Traian Demetrescu în Intim nu numai nu este socialism, dar nici măcar nu e artă (Arta socialistă şi subsemnatul — studiu critic de A. Vlahuţă). Cînd Vlahuţă organizează o manifestaţie antisocia-listă în Cişmigiu (15 mai 1894), Ibrăileanu propune în numele socialiştilor de la Iaşi (Colectivismul în literatură, în Evenimentul literar din 6 iunie 1894) un juriu de onoare spre a decide cine sînt provocatorii, propunere neluată în seamă de poet şi minimalizată de dr. Alceu Urechia printr-un calambur („Onoare şi iar onoare ! Nu putem, d-lor, la d-voastră e prea des onoare"). Intr-o schiţă alegorică, Marin Făgureanu, confundînd po Cezar Vraja cu Emil D. Fagure, alt colaborator la Evenimentul literar, X XI Vlahuţă acuză pe autorul studiului asupra romanului său de mahalagism, deoarece dintr-o vorbă a eroului scoate încheierea că autorul e un reacţionar sălbatec, al cărui ideal e ca femeia să aibă „un cap de pasăre" : „Auziţi, oameni buni, nevasta celebrului scriitor are cap de gîscă... Arată-ne-o şi nouă, egoistule". Eroarea, răspunde Ibrăileanu (Cine-i Dan ?), e a lui Vlahuţă, fiindcă se identifică cu eroul său, care el, si nu autorul, e taxat de reacţionar („...Dacă voi spune că Nana e o femeie coruptă, nu urmează deloc că Zola e... o femeie coruptă, nici dacă voi spune că Tartarin de Tarascon e un caraghios, nu urmează că A. Daudet e un caraghios"). Polemica s-a oprit aici. Abia în privirea generală a volumului său Un an de luptă (1895) Vlahuţă s-a plîns, fără dreptate, totuşi, de incriminările celor ce propagă „arta cu zgardă şi ca ştampilă-sotir... toţi Şărcălenii... toţi Vrăjii şi Răzvrajii..." Ibrăileanu se războieşte cu Traian Demetrescu si Vlahuţă, dar ia apărarea lui Eminescu împotriva atacurilor lui Aron Den-suşianu din articolul Literatura bolnavă (Revista critică literară, 1894), rezumat în Istoria limbii şi literaturii române, ediţia a doua (1894). Părerea lui Aron Densuşianu era că Eminescu a fost un bolnav ereditar şi n-are nimic sănătos în opera lui, nimic specific naţional, etnic, fiind aservit lui Schopenhauer şi Heine, periculos pentru ordine în Împărat şi proletar. Ibrăileanu, ascuns sub pseudonimul Verax, dă exemple şi comentează penibilele interpretări ale lui Densuşianu din Floare albastră, Luceafărul, Şi dacă..., Călin (file de poveste), Se bate miezul nopţii, Venere şi madonă, Scrisoarea I, Pe lingă plopii fără soţ, O, rămîi, Te duci..., Lasă-ţi lumea..., Făt Frumos din tei, Despărţire, Melancolie. Combate ideea că în poeziile lui Eminescu din ediţia Maiorescu ar exista versuri albe. Bineînţeles Verax respinge probele de plagiat din Heine oferite de Aron Densuşianu. în volumele 2 şi 3 din prezenta ediţie am reprodus cele două articole ale lui Ibrăileanu despre Anton Bacalbaşa, unul din Viafa românească (1922) şi altul din Adevărul literar şi artistic (1925). în ultimul îşi aduce aminte că la Evenimentul literar voia să-1 apere de atacurile de plagiat, dar uită că-1 apărase într-adevăr în două numere din aprilie 1894 (Ramollot şi Moş Teacă) sub semnătura Verax. Ideea pe care o susţine şi în 1922 cu ocazia recenziei la o nouă ediţie din cartea lui Anton Bacalbaşa Moş Teacă, Din cazarmă (1893), anume că „afară de o singură idee a lui Moş Teacă (că armata nu va fi bună cită vreme se va recruta din civili), opera lui Bacalbaşa nu dato-reşte nimic lui Leroy, decît poate ideea de a o scrie" este valabilă dacă se face comparaţia numai cu Le colonel Ramollot (1883) de Charles Leroy, nu şi cu cărţile următoare despre acelaşi erou ale lui Leroy, precum Nouveaux exploits du colonel Ramollot (1884), Guibollard et Ramollot (1885) şi Les joyeusetes de la caserne (1893), ultima posibil model al lui Bacalbaşa pentru cea de a doua carte a sa Din viaţa militară (1895). încă la Munca Ibrăileanu susţinea în 1894 (Răscoalele ţărăneşti) că singura cale de a lupta împotriva „lăcomiei şi neruşinării boiereşti" este organizarea ţăranilor într-un „partid de clasă". Afirma la Evenimentul literar că ţărănimea este „singura clasă reală la noi" şi că dacă după legea cererei şi a ofertei nu s-a făcut o literatură pentru popor, e o „datorie" a celor pe care poporul îi hrăneşte şi pe spinarea căruia se cultivă, s-o facă (Literatura pentru popor). E o idee poporanistă susţinută la Evenimentul literar mai ales de Stere, dar în continuare, la Lumea nouă, şi de soţii Sofia şi Ion Nădejde („Putem foarte bine fi socialişti — scria la 21 ianuarie 1896 Sofia Nădejde — şi în acelaşi timp să fim poporanişti, să căutăm a lumina poporul", iar Ion Nădejde sfătuia, sub pseudonimul I. Delescu, la 23 ianuarie 1896, pe tinerii socialişti să facă poporanism în a cărui luptă „sînt datori să intre neapărat"). Evident, socialismul lui Ibrăileanu de la Munca şi Lumea nouă, organe oficiale ale P.S.D.M.R., nu e în contradicţie cu poporanismul cultural de la Evenimentul literar. în 1894—1895 îşi \a îndrepta la Lumea nouă săgeţile împotriva conservatorilor care stau la putere pînă la 3 octombrie 1895, cînd îi înlocuiesc liberalii lui D. A. Sturdza. Avînd în vedere că şi unii şi alţii nu erau în opinia sa partid „de clasă", ci doar două „tabere" de exploatatori, Ibrăileanu nu era de acord cu „platonismul" partidului radical al lui G. Panu, mai apropiat de vederile socialiştilor, şi preconiza consecvenţă cel puţin de principii, respingînd tactica oportunistă, dictată de interese de moment. E vorba de o campanie doar de patru luni, din noiembrie 1894 pînă în februarie 1895, în apărarea drepturilor ţăranilor, muncitorilor şi intelectualilor, a inexistentului încă vot universal, refuzat sub pretext că poporul nu a ajuns încă la maturitate politică, e „incult". Ardenta şi onestitatea activităţii jurnalistice a lui Ibrăileanu de la această dată sînt mai presus de orice îndoială. XII XIII Spaţiul dintre vara lui 1895 şi primăvara lui 1901, cînd apare sporadic la Noua revistă română a lui C. Rădulescu-Mo-tru, e ocupat de un proiect de volum nerealizat în care ar fi intrat articole mai ales din Evenimentul literar şi de traducerea romanului lui Guy de Maupassant, Bel ami, în 1896, acel roman apărut cu zece ani mai înainte şi în care se înfăţişa lupta fără scrupule pentru existenţa, bani, putere şi plăcere în lumea presei şi politicii pariziene. în prefaţă, Ibrăileanu prezenta pe Maupassant ca pe un realist ce izbuteşte să trezească în cititor sentimente de dezaprobare faţă de imoralitatea moravurilor şi tipurilor zugrăvite. îşi însuşea definiţia stendhaliană a romanului : „Eh ! monsieur, un roman est un miroir qui se promene sur une grande route. Tant6t il reflete â vos yeux l'azur des cieux,. tantot la fange des bourbiers de la route..."). Era pentru romanul realist, chiar naturalist. Revenirea lui Ibrăileanu după o altă pauză de peste patru ani (aprilie 1901 — noiembrie 1905) se produce cu un semnal de alarmă în legătură cu revoluţia rusă din 1905, care a fost, cum s-a spus, repetiţia Marii Revoluţii Socialiste din 1917, nu mai puţin un îndemn pentru răscoalele ţărăneşti de la noi din 1907. Apoi campaniile lui Ibrăileanu, în cea mai mare parte adunate în volumele 4 şi 5 ale acestei ediţii, trec pe un teren politic şi cultural mai larg, cu mobil uri şi efecte comentate la timp şi asupra cărora nu mai revenim. Numai din dorinţa de a pune la îndemîna cititorilor întreaga operă a lui Ibrăileanu, dar si pentru a-i feri de pseudoatribuiri, am inclus în acest ultim volum notele sale de la rubrica „Revista revistelor" (Viaţa românească), alte polemici cu Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, E. Lovinescu, O. Densuşianu etc, în completarea celor din Opinii literare — Campanii. Din colaborarea la ziarul ieşan Momentul nu am găsit decît două articole, din care unul singur ne era cunoscut anterior. Cei din apropierea lui Ibrăileanu ştiu cit de mult era el interesat de Marea Revoluţie din Octombrie şi că s-a ţinut la curent cu ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietică pînă în ultima clipă a vieţii lui. A simţit nevoia să se informeze şi a urmărit ecourile, puţine la noi, mărturiile lui Gorki (Un an de revoluţie rusească, 1920), sau Leon Donici (Revoluţia rusă, 1923). Este însă vorba de o culegere de articole şi de un memoriu puţin semnificative şi a căror traducere în limba română e ano- nimă. Mai importantă pentru atitudinea faţă de revoluţia socialistă este recenzia la cartea lui K. Kautsky De la democraţie la robia de stat, probabil un fragment din lucrarea în patru volume Vorlăujer des Sozialismus (1909—1921). Comunismul a fo»t, după părerea lui Ibrăileanu, „un fenomen cosmic", ca dealtfel „toate evenimentele istorice", şi asemenea fenomene nu se combat (cum încerca liderul partidului soci al-democrat independent — centrist — german, Kautsky) prin „articole polemice4'. încheiem volumul de faţă cu alte cîteva scrisori din corespondenţa lui Ibrăileanu cu nostalgia publicării ei integrale... în viitor. AL. PIRU xiv NOTA Acest ultim volum al seriei de Opere G. Ibrăileanu cuprinde articolele publicate de G. I. în periodicele vremii în perioada de început a activităţii sale publicistice (cu cîteva completări din perioada mai tîrzie, articole răzleţe, pe care n-am putut să le introducem în sumarul volumelor respective). Sînt reunite deci articolele publicate de Ibrăileanu la Şcoala nouă. Munca, Evenimentul literar, Lumea nouă, Adevărul, Curentul nou, Momentul, toate pînă în 1918. Completările la care ne-am referit mai sus sînt articole de la rubrica „Revista revistelor" a Vieţii româneşti, cîteva recenzii scrise tot in paginile Vieţii româneşti, după 1920, precum şi un număr de scrisori intrate în domeniul public în ultima vreme. Am ordonat materialul pe reviste, pentru ca cititorul să aibă o imagine globală a colaborării criticului în paginile fiecăreia. In mare măsură această ordonare este şi cronologică, pentru că în puţine cazuri Ibrăileanu scria la mai multe reviste odată. Cîteva excepţii le vom menţiona. In cadrul articolelor de la Şcoala nouă, ne-am abătut de la stricta cronologie doar pentru a plasa la început cîteva din articolele cu caracter strict literar. In acelaşi grupaj am introdus articolul Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti, publicat în România viitoare, dar scris in această perioadă şi foarte apropiat de tematica însemnărilor grupate sub titlul Din caiet. De asemenea, în rîndul articolelor publicate în Munca am situat, cronologic, articolul apărut în Adevărul sub titlul Idealuri. Uşoare abateri de la cronologie s-au produs şi în grupajul articolelor de la Evenimentul literar, din dorinţa de a oferi cititorului, la un loc, articolele despre romanul Dan de A. Vlahuţă, scrise pe o perioadă mai lungă de timp, precum şi pe cele în care polemizează cu revista Vieaţa. Cele cîteva articole din Momentul le-am plasat strict cronologic în grupajul celor apărute în Viaţa românească. Tot cro- nologic am plasat prefeţele la romanul Bel-ami de Guy de Mau-passant, tradus de G.I., şi la placheta Munţii de Demostene Botez. Volumul mai cuprinde o bibliografie generală a operei şi scrierilor despre G. Ibrăileanu, un indice general al sumarului întregii serii de Opere cu trimitere la volumul în care a apărut fiecare lucrare sau articol, precum şi un indice de nume. Cît priveşte rezolvarea unor mari greutăţi ce le-am întîm-pinat în adunarea textelor din acest volum, cunoscute fiind dificultăţile în consultarea presei în bibliotecile noastre, lipsa unor colecţii etc, ţinem să mulţumim cu deosebire Arhivelor Statului din Iaşi, cercetătorului D. Ivănescu, precum şi prof. univ. I. D. Lăudat, care ne-au pus la dispoziţie multe din aceste materiale. EDITORII xvi ŞCOALA NOUĂ Amintiri Parcă te-am iubit într-o altă vreme, pe cînd visurile mă îngînau cu arătări luminoase. O, vreme slăvită, aşa de mult deosebită de cea de azi, de ce te-ai dus ? N-a mai rămas din tine decît un răsunet al unui zvon depărtat, răsunet întrerupt de zvonul negrelor valuri ale vremei! Abia mai străbate cîte^-o licărire zîmbitoare în hăul întunecat al amintirei, istovită de chinuri!... Parcă te-am iubit în altă lume, într-o lume de-a pururea slăvită ! Ori amintirea mă înşeală ? Dragostea noastră mistuitor de arzătoare n-a fost aievea ? Trăit-a ea numai în închipuirea-mi înflăcărată ? Nutritu-s-a nebuna noastră dragoste numai din fantezia caldă ? Oricum ar fi : ori că acea iume fericită, smultă din lumea proastă, a fost aievea, ori că a trăit numai în capu-mi, totuna îmi este mie. Căci pierdutu-le-am pe amîndouă şi niciodată n-or să-mi mai zîmbească a fericire. Pe atunci, căldura luminoasă, strălucită-galbină a soarelui de vară se întindea molatec, plutind din zare-n zarea albastră ; stelele pluteau pe bolta umedă a ceriului sclipind a taină şi mîngîiere... Astăzi toate acestea mi se par un tablou prost şi neizbutit. Pe atunci zvonurile de cîmp se accentuau în închipuirea mea din ce în ce mai tare, schimbîndu-se într-un viers de dulce jale. Astăzi acestea îmi par nişte nemicuri, auzite într-o poveste, şi urechea-mi, învăţată cu hule, nu mai aude glasuri dulci şi iubite. Atunci visam la ochi-ţi negri ; astăzi nu le mai înţeleg coloarea. Un surîs blînd pe buza ta, altădată atît de gingaş, astăzi mi se pare o capcană meşteşugită cu ghibăcie, în care nu mai pot fi prins după încercări crude. Astăzi glasu-mi stîns în chinuri şi de vijelia vieţei nu mai poate şi nu mai ştie să te cheme pe nume. Şi candela iubirei noastre n-are să se mai aprindă niciodată. O, amintiri închegate în capu-mi ! Voi sînteţi o lume trăită, pe vecinicie pierdută, niciodată regăsită ! 1)is Şcoala nouă, an. I, nr. 1, iulie 1889. Deodată, ca prin minune, mă găsii în codru, lume plină de visuri şi taine, bătrîn prieten al lunei ; rătăceam prin iarba cea mare din poiană şi-mi împodobeam pălăria cu florile sălbatece, presărate prin-tr-însa. Codrul verde adormit, fârmăcat, mi se părea o lume, o lume plină de fantasme... Ce feerie se desfăşura la ieşirea lunei roşe — parcă se scăldase într-o mare de sînge — de dincolo de deal ! Fără să ştiu cum, întindeam piciorul în strălucirea izvorului ce răsărea de supt ulmul de pe coastă, visînd poveştile străbune ! Şi-aş fi dorit s-adorm subt umbra dulce de lună a blîndei crengi de tei, care se scutura de flori, parc-ar fi picurat lacrimi de dorul unui prieten iubit ! Iară mai încolo văzui lacul, ce răspîndea mirosu-i umed de apă, amestecat cu mireasma galbenilor nuferi. Ce strălucitoare cărare de argint brăzdase luna plină pe luciul lacului adormit. Cîtă armonie, şi ce lume de visuri aurite lîngă ropotul unui izvor limpede, ce strălucea în lună ! Cîte poiene visătoare şi fericite ! Murmurul pîraielor amintea de legendele cîndva auzite, iară freamătul lin al codrului îmi dezmierda urechea şi sufletul şi-mi aducea aminte de şoaptele unei iubite uitate. Florile copacilor, date în dragoste cu zefirul, se dezmierdau cu el, şoptind tainic ; iar bătrânul stejar, care la nevoie ştie să se lupte voiniceşte cu vijelia, şedea şi el minunîndu-se de atîta armonie şi înveselindu-se de dulcea mlădiere a copacilor tineri, pe cari îi văzuse răsărind. Ce tăcere molcomă ! Numai izvorul doară dacă mai sclipea prin iarbă, dezmierdîndu-şi malurile prietene sau vreo pasere de noapte dacă mai lovea în crengi cu aripi ostenite; ori poate un cerb adăpîndu-se din izvoru-i iubit. 3 Noaptea înaintează. E ceasul tainelor. Tot codrul se înfiorează de atîta farmec şi singurătate. Privighetoarea, lăutar maestru şi străvechi al codrilor, îşi intonează harfa şi-i zice o doină din vechi ce se lipeşte de inema duioasă a românului. Fiecare copac parcă are viaţă şi multe mai povesteşte : despre feţi frumoşi, despre cîrduri de cerbi, despre doine voiniceşti şi despre cîte alte multe, neştiute decît de el, de lună, de stele şi de izvor. Luna nemişcată strălucea pe cerul albastru, ţintuit de mii de stele, cînd zbură frumosu-mi vis ; ceasul tainelor dispăruse. Dar îi era şi lunei groază de astă lume josnică, fără idealuri, cu simţirile tocite, de astă lume proastă în care m-am deşteptat. Şi iar am adormit cu nădejdea că mă voi afunda în lumea-mi de frumuseţi visată ! Luna-n cer mergea la asfinţit, urmînd veşnica-i cărare, iar inema-mi muri ! Şcoala nouă, an. I, nr. 2, 1 august 1889. Otiliei Oh, vin de mine mai aproape, stăpîna risurilor mele : acuşi răsare de pe codru luna, cu-al ei norod de veacuri ! Oh, vin să văd sub tremurînde şi blândele tale pleoape ce-aproape stelele scînteie ! Ne-om strînge piept la piept cu foc şi cu căldură şopotind, în farmecul de noapte prinşi sub ceriul albastru şi adînc. Şi ochi-ţi umezi de aprinşi, aşa pe jumătate-nchişi, de-al fericirei vis umbriţi, i-oi săruta-n dornic nesaţ ! Şi-atît noroc mi-i hărăzi şi viaţa-mi face-vei senină cu-al dulcei tale gure foc, cu strîngerea-ţi de braţe moi; că mi-i părea atunci mai mîndră decît crăiesele din basme şi mult mai dulce decît floarea salcîmului primăvăratec. Oh, te vei mlădia pe braţu-mi, te-i alinta ca o copilă, degetele-ţi trandafirii le-i trece prin viţele-mi dese ! Şi-i vărsa linişte, iubito, pe patemile-mi viforoase ! Şi nu te teme, înger blond, de ei, paragene pustii ; o, nime n-are să ne vadă... doar luna galeşă, o pată ! Şi-atunci din toată suferinţa ce pîn-acum am îndurat-o de dorul farmecelor tale, mi-a rămînea numa-ndoiala de-ţi voi fi vrednic, îndrăgito ! Şcoala nouă, an. I, nr. 4, 1 sept. 1889. 5 Dac-odată-n nopţi de toamnă vei zări prin nouri luna Aşa tainică şi rece, tot călătorind într-una, *Ţi-i aduce-aminte, dragă, că în noaptea cea mocnită O privesc visînd la tine ! Clipă, clipă aurită ! Aceleiaşi Şcoala nouă, an. I, nr. 5, 15 sept. 1889. Şi te-ai dus, copilă mîndră, ca şi pasul primăverei, Şi-oi dormi de-acuma-n negrul întunerec al uitarei ! Vine toamna : lume moartă, vis de frunze^ngălbenite ; Singur vîntul trist vrăjeşte nopţile posomorite. S-au dus serile senine tămîiete de miroase, Şi nici luna nu mai varsă a ei raze mîngîioase. In zădar mă-ncerc să-nlătur chipu-ţi blînd din a mea minte : Sara-n care ne iubirăm veşnic o să-mi stea-nainte ! Ah ! Ce mîndră-mi părea noaptea cînd îmi răsăreai în cale ! O minune mlădioasă cu păr de peteală moale ! Şi de-atunci în orice sară o icoană luminoasă împlea tainică, smerită, cadrul vieţii-ntunecoase. Iară cînd în ochi-ţi negri am văzut că nu mai este Focul blînd de altădată, toamnă grea şi fără veste A căzut pe tristu-mi suflet ! Nu ne-om mai vedea de-acuma, vorba asta e amară ! Viaţa-mi pare că apune — tînguios amurg de sară ! Fărmăcat de doru-ţi dulce, de-al tău chip călăuzit, Pribegi-voi în neştire din zori pînă-n asfinţit. Cînd pe ceriul sur şi rece văd plutind o rîndunică Sperioasă şi grăbită, aş vroi s-o rog să-ţi zică De-al meu dor. Dar nu ! In naltul ceriului mereu ea zboară Tot mai sus şi mai departe. Inema mi se omoară ! Şi simt jele şi simt trudă şi mă simt pustiu ca-n raclă, Dragoste neîmplinită, tu îmi stingi a vieţei faclă ! 6 Lor Unui cunoscut Ocheade dulce le-arunci la toţi, Ai mare zor de donchişoţi... De nu ar fi prea mulţi la număr Mai că m-aş încerca să-i număr. Insă şepte, opt tot sînt... Parcă i-a adus un vînt ! De altă parte fiecare La mahala zeiţe are ; Cînd veţi avea cu toţi noroc De cei ce îi iubiţi cu foc, Clădi-veţi tîrg de-amorezaţi, Sper „Cupidon" să-1 botezaţi. Şcoala nouă, an. I, nr. 5, 15 sept. 1889- în cămara-ţi favorită Pătrunzînd din întîmplare, In colţ văzui Adevărul Răstignit pe-o cruce mare. Iar pe masa ta de lucru, Intre cărţile... de joc Şedea statua Minciunei Făurită-n mîndru Stock. II „Piară-n lume Adevărul Şi Virtute şi Morală..." Astfel începuşi odată Un discurs, cu mare fală. Cînd s-ar face legi în ţară Să se spînzure mişăii, Tu, prietene,-ai fi-ntăiul Ce l-ar dezmierda călăii. r-. - io Şcoala nouă, an. I, nr. 6, 1 oct. 1889. 8 9 Note Ideal a) Din veşniciile senine A licărit o blinda stea, în noaptea visurilor mele Cînd răsărişi, iubita mea. în nesfîrşirile albastre O stea chimerică lucise, Cînd pe cărările vieţei Am împletit atîtea vise. Brăzdînd o dungă de lumină în negura de veci pieri O stea aprinsă de-n departe, Cînd trista-mi dragoste muri. Scoală nouă, an. I, nr. 7, 15 oct. 1889 I. Forţa e un rezultat al materiei. Calitatea şi cantitatea forţei atîrnă dară de cantitatea şi calitatea materiei. Inteligenţa e expresiunea cea mai înaltă a forţei. Materia, a cărei calitate e cea mai inferioară (adecă a cărei mod de combinare e cel mai defectuos şi simplu) va produce o forţă de o calitate mai inferioară. Cu cit modul de combinare va fi mai fin şi mai complex, şi forţa va fi de o calitate mai superioară. Creierul, care e materia cea mai fină şi combinaţia cea mai înaltă, va produce şi forţa de ordinul cel mai înalt. Dar ultima expresiune a forţei e inteligenţa. Deci inteligenţa poate fi explicată ca un rezultat al materiei. II. Ceea ce numim inteligenţă nu e altceva decît cuprinderea şi rînduirea sistematică a obiectelor reale şi a notelor lor; inteligenţa e priceperea lucrurilor ; şi lucrurile formează realitatea. Prin urmare, cum am putea admite o inteligenţă fără obiect real ? Cum am putea admite un Dumnezeu, o inteligenţă înainte de a fi materia, adecă realitatea ? Căci, cum am văzut, realitatea este condiţiunea, esenţa inteligenţei. III. Spiritul e un rezultat al „lucrărei, mişcărei" moleculelor materiale, unele asupra altora ; nu al însăşi materiei brute. Materia din creier poate să se schimbe, însă dacă ea va avea aceeaşi cantitate şi calitate şi dacă se va aşeza în acelaşi mod, atunci relaţiunea moleculelor între ele fiind aceeaşi, conştiinţa nu se va schimba, odată cu schimbarea materiei, cum susţin spiritualiştii. De pildă : avem un magnet de o calitate x, de o mărime y şi de o formă oarecare. Acest magnet atrage o bucată de fier oarecare, de o calitate, cantitate şi formă necunoscute. Puterea de atragere este P. Dacă vom lua un alt magnet, de aceeaşi calitate (x), mărime (y) şi formă ca cel dintâi 10 şi-1 vom face să atragă o bucată de fier de aceeaşi cantitate, calitate şi formă ca şi fierul dintâi, puterea de atragere va fi tot P. Aşa şi cu continuitatea conştiinţei. Nu materia în sine, ci modul de „a lucra mişcarea" materiei joacă rolul. Tot aşa se poate explica şi unitatea conştiinţei. IV. Cea mai mare parte dintre spiritualişti zic că materia e brută şi că nu poate avea conştiinţă de sine... etc Tot ei zic că spiritul (care e dat numai şi numai omului), el singur e înzestrat cu conştiinţă. Atunci dobitoacele, cari (după ei) sînt lipsite de spiritul divin, singurul conştient, şi care (tot după ei) sînt o simplă masă de materie, de unde au conştiinţă de sine ? Căci şi conştiinţa de sine cine o poate nega la animale ? Tragem deci încheiere că materia, prin combinaţiuni diferite şi prin o muncă grozavă în ea însăşi ajunge a cugeta şi a avea conştiinţa de sine. Avînd conştiinţă de sine şi văzînd alte lucruri, cari nu fac parte din „sine", îşi formează prin diferenţiare conştiinţa despre lumea dimprejur. V. în somn, spiritul n-are conştiinţă de sine, nici de lumea înconjurătoare. Atunci nu este etern spiritul. VI. Sub numele de religiune se înţelege credinţa unită cu morala. O formă de morală e bună pentru timpul cînd e făcută şi pentru timpul cînd societatea se află la aceeaşi înălţime culturală ca şi în timpul cînd morala a fost făcută. îndată ce cultura societăţei progresează, morala veche nu mai are loc şi, în mod fatal, nu mai este observată. Morala creştină conţine multe părţi nepotrivite cu cultura de azi (starea femeii, fericiţi cei săraci cu duhul... etc...) ; ea trebuie să piară. însă în religia creştină se cuprinde şi morala. Pierind partea, această moarte trage după sine şi pe cea a întregului. Deci religia creştină trebuie să piară şi din pricina moralei, nu numai de puterea şi strălucirea ştiinţei. Şcoala nouă, an. I, nr. 1, iulie 1889. (2) I. Se zice că trece timpul. Timpul nu trece niciodată. *Noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din cîmpie, aşa şi nouă ni se pare că trece timpul. în realitate, nici arborii, nici timpul nu trece, noi sîntem acei ce trecem. Timpul e veşnic acelaşi, asemenea lui şi în repaos etern ca şi spaţiul. II. Ştiinţele bazate pe formele sociale sînt tot aşa de puţin statornice ca şi aceste forme sociale. Dispărînd formele, nici ştiinţele bazate pe dînsele nu mai au raţiunea de a fi. Aşa de pildă : Dreptul, care este bazat pe alcătuirea socială de azi, va dispărea cînd formele de azi vor fi sfărîmate şi ştiinţa care va purta acest nume va fi cu totul altfel. Arta militară va pieri cu totul în societatea viitoare, căci tendinţa tuturor oamenilor, cari voiesc binele omenirii, e de a nemici războaiele. Contabilitatea burgheză (cu regula de dobîndă, scont... etc.) va pieri de asemenea. Din acest punct s-ar putea împărţi ştiinţele în două : într-acele cari satisfac mintea, curiozitatea şi cari sînt veşnice, mai presus de formele sociale ; şi în ştinţi bazate pe trebuinţi, pe relaţiuni trecătoare, şi care nu sînt veşnice. III. De multe ori m-am întrebat cu care din cele două părţi ale vieţei te iubesc : cu imaginaţia sau cu inema ? Şi atunci, care de care s-a întrecut de a-mi dovedi că numai ea te iubeşte. Imaginaţia te vede, te dezmiardă, te simţeşte, inima te cere, voieşte să se topească în focul inimei tale. Amor adevărat e acela la care ia parte şi imaginaţia Şi inema. Amorul lipsit de una din aceste două părţi e o stare, bolnavă a individului. 13 IV. Din punctul de vedere al plăsmuirilor şi al senzaţiilor, cari sînt adevărate elemente ale artei, poezia este expresiunea cea mai înaltă a artei. La muzică sînt numai senzaţiuni şi plăsmuiri auditive, la pictură, numai vizuale. Poezia are însă toate plăsmuirile şi senzaţiu-nile cunoscute. Poezia, pe lîngă că dezvoltă idei ca şr celelalte arte, dar conţine chiar idei. Entuziasm în cel mai mare grad îl produc muzica şi poezia. Muzica deşteaptă mai cu greu decît celelalte arte idei senzuale. Şcoala nouă, an. I, nr. 2, 1 august 1889, (3) I. Un prieten cu adevărat, dar cu adevărat bun, e acela pe care îl cauţi în zadar. II. Prietenia din tinereţă devine adesea cunoştinţă veche la bătrîneţă. In tinereţă ideile, şi mai cu samă sentimentele, fac prietenii, leagă pe tineri. La bătrîneţă sentimentele se răcesc şi rămîn ideile, cari, pierzînd şi ele elementul entuziasmului, devin simţiminte de datorie. Slăbinduise sentimentele şi pierzîndu-se entuziasmul, care leagă pe prieteni, se slăbeşte prietenia. III. Ceea ce se numeşte imaginaţie în amor e partea estetică a acestuia ; ceea ce se zice inemă e partea lui senzuală. IV. A fi adevărat poet însemnează a simţi. Simţirea se produce prin impresiuni din lume. Lumea azi e plină de nenorociri, impresiunile vor fi dară dezgustătoare. Ceea ce va simţi poetul va fi trist. Aşadar, tonul scrierilor unui adevărat poet va fi trist. V. Un stil umflat, lipsit de idei, e ca şi un corp bu-ged, lipsit de sînge. Precum sîngele nutreşte, dă viaţă corpului, aşa şi ideile dau viaţă stilului. Şcoala nouă, an. I, nr. 3, 15 august 1889. 15 Din Caiet (4) (1) I. Ştiinţa, prin însăşi natura sa, e singurul lucru pe care trîntorii nu-1 pot căpăta prin munca altora. Rodul muncei de a învăţa nu poate fi furat de altul. Acest lucru e natural azi ; însă cînd s-ar putea fura şi rodul acestei munci, desigur burghezii ar spune că aşa e bine, aşa e armonie. II. Instituţiunea legislaţiunei presupune un element de barbarie între oameni, care element, din nefericire, îl păstrăm încă de la strămoşii noştri, fraţi ori veri cu momită, într-o societate adevărat civilizată, n-ar fi nevoie de legi care pedepsesc ; ar fi nevoie numai de nişte sentinţe care să propună numai ce e mai bine. III. De multe ori dorim a schimba o grijă mică, prezentă, pentru alta, deşi mai mare, dar îndepărtată. IV. Circulaţia aurului e asigurată pe ignoranţa oamenilor. Omul neştiind modul cum s-a format acest element pe cale naturală, nu-1 poate produce, şi astfel circulaţia lui nu poate fi zădărnicită, lată o pildă cînd oamenii se folosesc de ignoranţa lor şi o întrebuinţează ca un mijloc de siguranţă. Şcoala nouă, an. I, nr. 4, 1 sept. 1889. Despre împodobiri Dacă este drept că cel mai bun mijloc de a atinge civilizaţia şi bunul trai e a proceda imitînd mersul na-turei, apoi tendinţa majoritate! oamenilor de azi de a-si Încărca hainele şi casele cu tot felul de lucruri, cari n-au rost, şi prin urmare folos, tendinţa aceasta, zic, e pro-tivnică cu tendinţa de a imita mersul naturei. In natură, un arbore, un animal are tot ce-i trebuie, nemica însă mai mult. Orice organ are un rol şi, lipsind acel organ, exerciţiul vieţei e stingherit. In facerea mijloacelor de apărare (case, haine) împotriva împrejurărilor naturale (frig, arşiţă, ploaie), oamenii astăzi nu procedează pe calea arătată de natură. Ei pun o mulţime de lucruri zadarnice, fără rol şi fără folos. Această tendinţă de a se împodobi-e sălbatecă, protivnică civilizaţiei. Aceste împodobiri n-au nici elementul artistic, căci arta presupune simplitate. Aşa, de pildă, o statuie, reprezentînd un om îmbrăcat numai cu o simplă mantie, e mai frumoasă decît una ce ar reprezenta un om încărcat de ţarţamuri ; şi o statuie reprezentînd un om gol e mai artistică decît una ce ar reprezenta un om îmbrăcat1. La unii, întrebuinţarea podoabelor se tălmăceşte astfel : neavînd nemica în sine, pun în schimb pe sine. Şcoala nouă, an. 1, nr. 7, 15 oct. 1889. 1 Vezi Laocoon, bucată critică de Lessing. 16 17 moment dat, gradul de căldură e mai mare decît î: *r"~ j~ *— . ' * 1 iliU muiie grade de căldura, dintre cari numai cel din urmă grad a fost în stare a produce foc. Tot aşa şi cu conştiinţa : din mai multe grade de inteligenţă, numai la un grad oarecare de înaintare se naşte conştiinţa morală. Conştiinţa morală Şcoala nouă, an. I, nr. 7, 15 octombrie 1889. Uniia dintre spiritualişti susţin că omul se naşte deodată cu conştiinţa morală şi că acest dar e un privilegiu dat de Dumnezeu numai omului. Alţii, siliţi de forţa lucrurilor şi voind să iasă din încurcătură, susţin că în om e un germene de conştiinţă morală, care apoi se dezvoltează şi pe care germene animalele celelalte nu-1 au. Cu toţii, prin urmare, susţin că conştiinţa morală e ceva deosebit, dat numai omului. Să vedem însă dacă este aşa. Se ştie că sălbatecii şi copiii n-au conştiinţă morală şi nu pot deosebi binele de rău, de aceea nici nu pot fi traşi la răspundere pentru faptele lor. Care e deosebirea deci între animale şi omul sălbatec ? Conştiinţa morală poate fi tălmăcită ca rezultat al unei inteligenţe mai dezvoltate. Şi animalele, ca şi sălbatecii, au o oarecare inteligenţă, însă acea inteligenţă nu e dezvoltată ; şi am spus că conştiinţa morală e un rezultat al unei inteligenţe ajunsă la un grad de dezvoltare mai înalt. Dacă nici animalele, nici sălbatecii n-au conştiinţă morală, de ce se zice că numai sălbatecii au germene de conştiinţă morală ? De ce nu li s-ar da şi animalelor acest germene ? De unde se ştie că animalele n-au germene ? De ce nu am admite că, după cum un sălbatec, al cărui grad de inteligenţă mărindu-se, ar avea conştiinţă morală, tot astfel şi animalele, cînd ar fi mai inteligente, ar avea o astfel de conştiinţă. Conştiinţa deci nu poate fi decît rezultatul unei inteligenţe mai dezvoltate ; şi dacă omul o are şi animalele celelalte nu, pricina este deosebirea gradului de inteligenţă. Spre o mai bună înţelegere, voi face o asemănare, luînd o pildă cunoscută. Se ştie că frecînd două lemne se naşte căldură ; urmînd frecarea neîncetat, la orice 18 Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei omeneşti Să ne închipuim că societatea e aşezată pe temelii trainice şi adevărate, că fiecare om — bărbat ca şi femeie — are asigurată existenţa sa, că lumea a ajuns la o cultură înaintată, ceea ce uşor se poate îndeplini, căci elementele de cultură sînt şi acum, trebuie numai putinţa de a le primi toţi, şi atunci cultura se va împrăştia, cînd viaţa va fi dulce şi lupta pentru trai mai uşoară şi mai cinstită. Dacă primim toate acestea, atuncea desigur că atît bărbaţii, cît şi femeile nu-şi vor alege decît femei şi bărbaţi frumoşi şi inteligenţi. Căsătoria va fi întemeiată pe dragoste. Vor fi însă şi oameni cărora le va fi cu neputinţă a se cultiva, adecă care nu vor avea aptitudini pentru cultură, vor fi de asemenea şi oameni urîţi. Ce se va întîmpla cu dînşii ? In mod fatal, vor trebui să piară în lupta pentru trai. Se va zice însă că ei vor căuta toate mijloacele de a părea altfel de cum sînt şi mai ales femeile. Pentru a părea mai frumoase se vor sulemeni şi vor întrebuinţa sulimanuri al căror efect e mai îndelungat, dar care otrăvesc sîngele, şi deci această luptă pentru trai ar fi potrivnică civilizaţiei ; deci căsătoria prin dragoste n-ar aduce numai folos, ci şi rele. O astfel de obiecţie nu ar fi nicidecum întemeiată. Inteligenţa nu se poate sulemeni spre a arăta altfel decît este; deci cei proşti n-au nici un mijloc de scăpare. Rămîn acum cei inteligenţi, însă urîţi. Ce vor putea face aceştia ? Cu toate că sînt culţi, însă egoismul, dorul de a căpăta un soţ care să le fie drag, fie frumos, i-ar îndemna să alerge la împodobiri, la sulimanuri. Împodobirile neavînd efect asupra omului cult1, n-ar fi întrebuinţate. 1 Am presupus un om cult care ar pune podoabe. Acest om cult ar căpăta un tovarăş de viaţă tot cult. Sulemeneli iarăşi n-ar fi întrebuinţate, căci ele nu pot face formele frumoase, ci numai schimbă culoarea. Omul cult însă nu se va sulemeni numai pentru a se face alb ori trandafiriu ; căci pentru acest lucru mic nu se poate înjosi1 şi va şti că nu culoarea feţei face frumuseţea. E drept, dacă numai faţa albă ar fi frumoasă atunci ar avea valoare sulimanurile, dar aşa... gusturile sînt relative. Dar lipsa de inteligenţă şi de frumuseţă îi va face să degenereze, să piară la urmă, după teoria darwinis-mului ; şi vor supravieţui numai cei frumoşi la trup şi la minte, cum s-a întîmplat chiar între oameni. Ni se va obiecta că bărbaţii şi femeile urîţi şi proşti îmboldiţi de trebuinţele naturale, se vor lua ei în de ei. Este drept, însă aceste căsătorii nu vor fi întemeiate pe dragoste, căci bărbatul, de pildă, deşi urît2, totuşi dorind o femeie frumoasă nu va fi mulţămit de a sa. Astfel, fiind nefericiţi, vor degenei„ şi, din ce în ce — din generaţie în generaţie —, degenerînd, vor pieri. Omenirea, deci, se va curaţi de urîţi şi tîmpiţi şi specia omenească va propăşi şi va ajunge acolo unde trebuie să ajungă. După mai multe generaţii, după ce s-ar înlătura cei născuţi prin atavism proşti ori urîţi, după mai multe generaţii, zic, am avea o specie frumoasă şi inteligentă. Iată dar căsătoria din dragoste conlucrând la perfecţionarea speciei. Aceasta în mod durativ. Dacă e adevărat că din căsătoria din dragoste se nasc în general copii frumoşi şi inteligenţi, iată alt mod în care această căsătorie aduce perfecţionarea speciei într-un chip momentan, izolat, prin ea însăşi, căci mai sus am văzut că aduce folos prin urmările sale. Iată un frumos şi fericit mijloc — pe lîngă altele — de a ajunge la perfecţionarea speciei, nu ca mijloacele propuse de burghezie, adecă de a lăsa societatea într-un balamuc grozav, a lăsa să se dezvăluiască poftele nesăţioase — bineînţeles ascunse sub masca ipocriziei —, pentru ca apoi să izbutească cine va putea ! Nu! Astfel nu se va perfecţiona specia; va degenera fiziceşte şi moraliceşte. Se vor perfecţiona numai * S-ar înjosi, cînd ar şti că cîştigul e mare. Se ştie că cineva, deşi e urît, totuşi caută frumuseţă la *»t*i ; ba chiar rîde şi huleşte pe urîţi. 20 2t mijloacele de hrăpire, de înşălare, de tragere pe sfoară ; se vor pierde toate frumoasele calităţi şi aptitudini naturale ale omului. Şi această luptă tirană pentru trai o apără cu teoriile lui Darwin, spunînd că socialismul [este] potrivnic teoriilor acestui mare englez. Socialismul voieşte perfecţiunea speciei prin lupta pentru trai, însă printr-o luptă care poate duce la perfecţiune, nu printr-o luptă apărată şi lăudată de duşmanii lui. Şi Darwin n-a căutat ceea ce duce la degenerare, ci ceea ce duce la perfecţiune. Ni se va obiecta că chiar într-o căsnicie durată prin dragoste poate intra vrajba, poate pieri dragostea. Ba unii cred chiar că e în natura omului de a căuta să-şi schimbe femeia, de pildă excelentul Max Nordau. Noi credem dimpotrivă. Chiar dacă în natura omului e de a căuta să schimbe femeia, totuşi, această natură se poate cultiva, se poate stîrpi acto. instinct barbar. în adevăr, într-o căsnicie, cînd şi bărbatul şi femeia duc o viaţă laborioasă, cînd n-au imaginaţia bolnavă, cînd toată vremea sînt cu treabă şi cînd caută o fericire curată în tovărăşia soţului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel de soţi nu se vor dezgusta unul de altul. Nu vor avea vreme şi vor socoti de lucru dobitocesc de a-şi cheltui gîndirea cu închipuiri nebune şi stricătoare. Max Nordau a observat societatea conruptă cînd a afirmat că e în natura omenească de a-şi schimba femeia (vorbind despre bărbat). Deci, dragostea e temelia neclintită pe care se poate clădi o căsnicie morală adevărată, fericită. Tinerii luaţi din dragoste sînt fericiţi şi ei, şi urmaşii lor, şi folos mare aduc omenirei ! România viitoare, decembrie 1889. Din caiet (2) Manechine Cea mai mare parte dintre femeile de azi mi-au făcut întotdeauna impresiunea manechinelor — calupuri croitoreşti. Dacă ideile — nu reduse la ultima expre-siune, ca la dobitoace — şi idealul deosebesc pe om de dobitoace ; dacă simţirile, ideile şi idealul deosebesc pe om de lucruri, atunci cei ce n-au nici simţiri, nici idei, nici idealuri ce-s ? Femeile cu simţirile tocite, paralizate, femeile proaste şi cu moralul jos nu-s oare fără simţuri, fără idei şi fără ideal ? în ce se deosebesc de manechinele croitorilor ? Pentru că-s din oase şi carne ? Şi oare astă stare numai din vina femeilor să fie ? Nu şi din a bărbaţilor ? Bărbaţii se uită la calităţile femeilor ? Sau, mai. bine, ce calităţi cer ei unei femei ? Şi nu-i lucru firesc ca femeile să voiască a se potrivi cu gustul celui ce-1 ştiu că le vrea aşa şi aşa ? De ce bărbaţii nu iau în căsătorie manechine croitoreşti ? Ar lua, dar manechinele n-au zestre. Ar lua calupuri de carne pentru a-şi mul-ţămi poftele dobitoceşti, dar de acestea nu-s. Adecă sînt — femeile —, dacă luăm cuvîntul manechină în sens figurat. Am spus că manechine de carne nu-s. Cum nu-s ? Dar ce-s femeile de azi, cea mai mare parte ? 1 Peste veacuri „Asta nu se va putea şti niciodată", iată o frază pe care mulţi o întrebuinţează şi pe care o găsim chiar la excelentul cugetător de la Darmstadt, Ludwig Biichner. 1 Adecă şi majoritatea bărbaţilor sînt tot astfel. Femei adevărat morale, deştepte, cu idealuri sînt. Şi ce bine la şede în comparaţie cu cealaltă turmă. Cu cît cele proaste sînt mai multe, cu atîta cele morale, deştepte sînt admirabile. 23 In adevăr, sînt chestii pe care mintea omenească, în faza ei de azi, nu le poate explica defel. Dar de unde ştim noi că nu vor putea fi explicate niciodată ? Cercetînd evoluţia minţei omeneşti de la început, ne încredinţăm că multe lucruri, elementare pentru noi cei de azi, erau taine pentru oamenii străvechi sau poate că multe lucruri ce noi le ştim azi lor nici nu le veneau în minte. Creierul omenesc, ca orice lucru, nu poate fi în afară de legea evoluţiei, şi ştiinţa ne dovedeşte acest lucru. Prin urmare, cum putem afirma cu creierul nostru, cum e azi, despre cugetarea creierului viitor, care va fi ajuns la grade de evoluţie din ce în ce mai înaintate ? Azvîrlirea cugetărei cu o cantitate de vreme mai departe, păşirea peste cugetarea unei epoce oarecare sînt ceea ce formează un geniu. Şi cu cît cugetarea unui om se înalţă mai sus şi merge mai departe decît cugetarea veacului său, cu atît e mai genial. Dar depărtarea dintre gradul puterei de a cugeta a veacului în care trăieşte un geniu şi dintre gradul puterei de a cugeta a acelui geniu are o margene. Peste acea margene nici geniul nu mai poate trece. Prin urmare, nici omul cel mai genial nu poate spune cu hotărîre că cutare sau cutare faptă va fi numai aşa, sau că cutare nu se va afla niciodată. Cine poate şti pană unde va merge evoluţia creierului omenesc ? Şi cine se poate pune cu creierul lui de azi în locul unui om cu creierul de peste mii de veacuri ? Să luăm o pildă : un copil azvîrle cu praştia o piatră pană la o depărtare oarecare. Acest copil e cel mai puternic dintre toţi, şi decît dînsul nimene de vîrsta lui nu poate azvîrli mai departe. Urmează de aice că nimenea nu va putea zvîrli mai departe ? Oare dacă copilul va creşte, va merge spre maturitate, nu va azvîrli mai departe ? Ori dacă el va înainta în direcţia în care zvîrle piatra, nu va zvîrli din ce în ce mai departe ? Vasăzică, cu cît creşte, ori cu cît înaintează, cu atîta azvîrle mai departe. Copilul se asamănă cu omul de azi, creşterea lui cu evoluţia creierului şi înaintarea lui în direcţia pietrei e înaintarea omenirei în timp, mai departe. Aşa şi cu cugetarea. Dacă un geniu îşi aruncă cugetarea cu două veacuri, de pildă, mai înainte de cugetarea veacului său, atunci la orice moment un geniu îşi aruncă cugetarea cu două veacuri înainte, aşa că, după o trecere de două veacuri, cugetarea geniului e aruncată peste alte două veacuri, şi tot aşa mai departe. Această afirmare a noastră s-ar părea că e în contrazicere cu ideea că absolutul niciodată nu-1 va cuprinde omul. Insă nu e aşa. Că absolutul nu-1 va cuprinde omul însemnează că întotdeauna tot va căuta să cerceteze. Dar asta nu însemnează că el nu va tot afla întotdeauna! Dar chiar cînd unele din chestiile neexplicate azi ar fi dintre acele cari nu vor fi explicate niciodată, de unde ştim noi care anume nu vor fi explicate ? De unde putem noi afirma că cutare va fi explicată şi cutare nu ? Se poate ca tot ceea ce mişcă curiozitatea, tot ceea ce aţîţă spiritul nostru de cercetare să se afle; şi să se nască în viitor alte întrebări, cari, nouă celor de azi nici prin gînd nu ne trec şi nici nu ştim dacă ar putea să existe — iată deci că veşnicia necuprinderii absolutului nu-i în contrazicere cu afirmarea noastră că multe chestii — poate toate — ce noi nu le putem înţelege vor fi lucruri chiar elementare poate pentru alte veacuri1. Şcoala nouă, an. I, nr. 13, ian. 1890. Conta a zis că în lume, la un moment dat, se află alăturea toate stările prin care a trecut Omenirea. Prin urmare, şi toate stările prin care a trecut creierul. în adevăr, sînt chestii azi cari pentru oamenii culţi au ajuns elementare şi pe cari vulgul cugetării nici nu le poate concepe măcar. Dau o pildă : în nuvela d-lui Slavici Budulea taichii, Budulea cel bătrin se miră 1yL°i naivitate adorabilă cum de un om poate înţelege ce a scris pttul, căci el ştie că răbuşul lui numai el îl poate înţelege şi că «busul nu poate arăta decît numărul lucrurilor. Şi această observare a d-lui Slavici este adevărată. 24 (3) adîncă. Acest spirit, care, cum spun metafizicii, e o parte din dumnezeire, se încumetează de a se îndoi de dînsa, deci de sine însuşi, de existenţa sa, să nu avem noi măcar atîta specticism de a ne îndoi de sănătatea spiritului teologilor şi a metafizicilor spiritualişti şi poate şi... spi-ritişti ? Se susţine de către spiritualişti că ideea de Dumnezeu e înnăscută în om. S-a dovedit însă că condiţia unei idei înnăscute e de a fi aceeaşi la toţi. Ideea însă ce-şi fac oamenii de Dumnezeu e foarte deosebită ; atîrnă de la o mulţime de împrejurări ce înrîuresc asupra omului. Acelaşi om care s-a născut în Africa şi e fetişist, dacă s-ar fi născut în Europa ar fi fost monoteist. Aşadară, ideea de Dumnezeu nu e înnăscută. Şi putem spune că în creierii totalităţei oamenilor există nenumăraţi Dumnezei — ba ideea de Dumnezeu, ca orice noţiune, se deosebeşte aproape de la individ la individ. Deci credinţa e compusă, cuprinde în sine sau se manifestează prin mai mulţi Dumnezei. Ateismul (necredinţa) e unul însă: toţi cei ce nu cred cugetă într-un fel—nu-i. Dar adevărul e unul. Deci ideea de Dumnezeu nu-i adevărul. Căci noţiunea a fi poate fi de mai multe feluri, adecă existenţă poate fi considerată într-un fel sau într-altul ; noţiunea a nu fi însă e numai de un fel. A tălmăci existenţa lui Dumnezeu e a avea pentru fiecare tălmăcire o altă noţiune de Dumnezeu ; a tălmăci neexistenţa e a avea o singură noţiune, un singur scop : că nu-i. Dar să admitem pentru un moment că ar exista Dumnezeu, el ar fi umd şi numai într-uv fel; deci ar corespunde numai cu ideea (ce-şi face despre dînsul) unora dintre spiritualişti, a acelora care au avut dreptate. Deci acest Dumnezeu al lor n-ar fi tocmai aşa de bun, căci n~ar mulţămi decît pe puţini, iar cei mai mulţi pravoslavnici ar rămîne cu... buzele umflate ! Ateiştii însă nu pot avea asemenea cerţi în familie, căci, odată ce nu-i, nu poate fi de mai multe feluri. „Şi cît e de şugubăţ spiritul ăsta cu care cugetăm noi", îmi spunea un prieten în limba lui glumeaţă, dar II Se crede că în societăţile barbare religia — prin morala sa ameninţătoare, constrîngătoare —, aduce numai foloase. Insă cum nemica nu-i absolut, aşa şi aceasta. Religia în societăţile barbare are răul de a le ţinea tot barbare, căci cum au dovedit mulţi, religia opreşte mersul progresului, ca una ce pretinde că reprezintă ultimul cu-vînt al adevărului şi care, prin natura sa, nu poate să se schimbe în măsură cu progresul în toate ramurile şi nici cu evoluţiile minţei omeneşti. Dar dacă într-o societate incultă religia e un neadevăr, întrucîtva nefolositor, un fel de cana *, apoi, într-o societate cultă e un ce fără rost, se potriveşte tot aşa ca şi cana pentru oamenii maturi. Plecînd de la consideraţia că religia opreşte întrucîtva lăţirea crimelor între păturile inculte1, reprezentanţii trecutului fac din aceasta o armă împotriva ateismului —-măcar nu împotriva propagării ateismului. Aceia însă care vorbesc astfel dovedesc o mare slăbiciune în cugetare. Un om ca să se emancipeze de superstiţii, de pre-judiţii, ca să înţeleagă alcătuirea lumei, valoarea şi proprietăţile materiei, ca să devină materialist convins, trebuie să fie ceva cult, credem că asta o admite orice om cu mintea întreagă. Dar cultura, ştiinţa, dreapta înţelegere a lumei este izvorul, pricina moralităţei. Deci, cînd presupui pe om capabil de a îmbrăţişa materialismul * Canea, cep. 1 Deşi religia creştină, de pildă, le încurajează, făgăduind iertarea în schimbul pocăinţei, şi criminalilor, după ce s-au saturaţie crime, după ce obosesc, le vine uşor a face pocăinţa. Dar inca cînd se întîmplă şi aşa : Acuzatorul : — Ce zi era cînd ai savirşit crima ? Acuzatul : — Trebuie să fi fost miercuri sau vmeri, că era de post. 26 27 însemnează că el e cult, deci moral prin sine însuşi, nu de frică. Adecă materialismul şi moralitatea sînt două efecte ce merg paralel şi cari purced de la aceeaşi cauză : cultura. Moralitatea propăşeşte în măsură dreaptă cu cultura sănătoasă. Şi adevărata moralitate e aceea din convingere, din dorinţa liberă de a face bine, nu aceea de frică ; căci atunci şi mîţa care nu mănîncă din bucate de frică ar fi morală. Morala religioasă ameninţă pe om cu chinurile veşnice. Ea se adresează la cele mai josnice instincte egoiste ! Oare cei ce se tem de primejdia ateismului socotesc că, dacă spun unui om incult că nu-i Dumnezeu, te crede, după cum te-ar crede cînd i-ai spune, de pildă, o în-tîmplare dintr-un oraş sau sat vecin ? O obiecţie asemănătoare s-a adus şi socialismului. „Cum voiţi să daţi putere, libertate, poporului incult ?" — ţipă burghezii peste măsură de culţi. înainte de a răspunde, să ni se îngăduie un mic pa-rantez. Din această întrebare ce vedem noi ? Că burtă-verzimea, care strigă la alegeri că voieşte să apere „libertatea poporului suveran", vede foarte bine că „poporul suveran" n-are libertate, nici nu-i suveran, şi se teme ca nu cumva de acum să-i deie ceea ce el,d. Burtă-verde, zice că are. Gura păcătosului adevăr grăieşte. Revenim. Nu înţeleg ei un lucru atît de uşor, acela că pentru ca poporul muncitor să poată pune mîna pe putere se cere ca acest popor să se deştepte, să se cultiveze. Deci, cînd va învinge, însemnează că va fi cult. Adecă nu cult în înţelesul ca să ştie logaritmi, ci să înţeleagă chestiile sociale şi să ştie a se conduce de sine. Şi cel ce e capabil a cîştiga un drept e capabil şi de a se folosi de dînsul. Dar chiar dacă am admite că lanţurile robiei actuale s-ar sfărîma aşa ca din senin, fără nici un amestec al muncitorilor, adecă fără a şti bine ce trebuie să facă ei, ce-ar urma de aicea ? Voi lăsa să vorbească un cugetător de frunte ce îl am acuma în minte : fructele ajung la maturitate în lipsa condiţiilor vitale trebuitoare de aer, 'de lumină, de căldură, de hrană etc? Ce chip mai bun de hrană, de educaţie pentru a întări libertatea decît însăşi libertatea ? Un om legat cum ar putea să înveţe a se mişca liber ? Dacă, dimpotrivă, el poate să-şi mişte în bună voie membrele sale, fără îndoială că va cădea cîte-odată, dar asta nu va fi decît pentru a se ridica din nou. iii Un scriitor de valoare e acela care cunoaşte viaţa în întregime şi cu toate manifestările ei : sublimă, ca şi păcătoasă, muncitoare, ca şi trîndavă, cinstită, ca şi vi-ţioasă etc. Dar scriitorul poate să cunoască viaţa în două chipuri : ca privitor rece şi ca părtaş. Ca privitor rece el va cunoaşte foarte bine toate manifestările vieţei, va descrie poziţiuni adevărate şi va putea cunoaşte pană la un punct oarecare din observarea manifestărilor exterioare ale vieţei, ale sufletului, chiar sufletul. Ca părtaş, de pildă, la viţiu, el va cunoaşte, va simţi starea lăuntrică a omului viţios ; şi nu numai că va înfăţişa poziţii reale, bucăţi din viaţă, dar ne va înfăţişa, cu cea mai mare cunoştinţă de cauză, simţiri şi gînduri adevărate de ale deosebiţilor indivizi vicioşi. Cînd artistul viţios va cunoaşte pasul greşit ce a făcut, cînd se va pocăi, atunci va deveni privitor rece către sine însuşi ; şi va avea întotdeauna un cîmp sigur de cercetare, şi de o cercetare sigură, fiind făcută chiar asupra sa însuşi. Atunci artistul va avea un depozit de siniţiminte, de cugetări, de paterni feliurite ale omului sănătos, a acelui ce cade în viţiu, a acelui ce se bălăceşte în viţiu, ce se luptă cu viţiul, ce scapă de el — pe cari cugetări, paterni etc. le va personifica în lucrările sale. De ar fi rămas privitor rece, ar fi cunoscut manifestările exterioare ale viţiului si ar fi dedus poate din aceste manifestări şi o parte din viaţa lăuntrică a omului viţios. Ca părtaş, el va cunoaşte viaţa în cele mai din urma complicaţii ale ei. Aceasta cere realismul — să cunoşti bine aceea despre ce vorbeşti. Nu ca Racine, de pildă, care, în piesa sa Britannicus, face pe romana Iunia să între în ordinul vestalelor, după moartea iubitului său. Racine comite acest anahronism pentru că confundă rolul vestalelor cu al călugăriţelor din veacul său. Parcă pe timpul romanilor s-ar fi cunos- 28 29 cut acest expedient de a se călugări la vreme de restrişte ! * Ca ceva caracteristic se observă în veacul al XVII-lea, ba şi mai încoace, frica autorilor de a se hrăni din viaţa naţională şi contemporană. Racine, scriind piesa sa Ba-jazet, al cărei subiect era o întîmplare petrecută de curînd la Constantinopol, fu învinuit de profanarea artei, din pricină că luase un subiect din vremea sa. Dar şi Racine credea astfel şi, pentru a se îndreptăţi, aduse argumentul că depărtarea de loc, dintre Paris şi Constantinopol, precumpăneşte depărtarea de timp dintre epoca sa şi antichitate. ** Veacul al XVII-lea nu se mulţămi de a imita numai modul de a scrie al celor vechi, ci luă şi subiectele lor. Acesta era un anacronism. Eschyl, de pildă, în piesele lui, se inspiră din viaţa naţiei sale, a Greciei. Dar Racine, luînd aceleaşi subiecte ca şi Eschyl, era în cazul acestuia ? Ce interesa pe francezi cruzimile cutărui sau cu-tărui rege grec ? Pe cînd pe greci îi învăţa să iubească republica şi libertatea. Romanii, împrumutînd de la greci, căzură în acelaşi păcat. Singur, în veacul al XVII-lea, dintre marii autori, numai Moliere a înţeles rolul şi menirea artei. Pentru a se vedea cît de rău e a descrie un lucru pe care nu-1 cunoşti, voi mai arăta un lucru ; meritele lui Racine, după apărătorii săi, constau în aceea că : deşi a imitat în adevăr pe clasicii greci şi romani, dar persona-gelor antichităţei le-a dat un caracter creştin; şi că aceloraşi personage dure şi inculte, cum se găsesc la Eschyl, Sophocle etc, le-a dat turnura de eleganţă, spoială şi politeţă de la curtea lui Ludovic al XlV-lea. Să fie acestea merite ? Ori mai degrabă înrîurirea mediului înconjurător, la care oricine e supus fatal şi care nu se lasă nerăzbunat de acela ce voieşte să-1 nesocotească. Şi încă lipsa de cercetări adînci asupra vieţei sooiale antice, ceea ce se cheamă lipsa de „simţimîntul drept al antichităţei". * Britannicus (1689), inspirată din Tacit, are o solidă bază istorică, fiind însă o tragedie mai mult psihologică. * ** E vorba în Bajazet (1672) de o întîmplare din 1637, relatată lui Racine de contele de Cezy, ambasador la Constantinopol. „L'eloignement du pays repare en quelque sorte la proximite du temps" — scrie Racine în a doua prefaţă a piesei. 30 iv Am arătat aiurea1 că o samă de tineri, ţinînd să fie în toate la modă, se fac că împărtăşesc toate ideile nouă. Protivnicii, cunoscînd aceasta, au găsit — uniia — prilejul de a-şi bate joc de toţi tinerii cu ideile nouă, cîrtind împotrivă-le şi dînd a înţelege că „aşa-s tinerii, tot ce văd nou primesc, pentru că li se pare că astfel sînt interesanţi" sau că „tinerii îmbrăţişază ideile nouă călăuziţi numai de căldura tinereţei" şi că „vine o vreme cînd se dau la brazdă". E drept că mai întotdeauna vedem că un om, dacă are idei nouă într-o ramură, apoi are în toate. Care să fie pricina ? Dorinţa de a părea interesanţi în ochii lumei sau ai duducilor ? Pentru cei convinşi însă, tălmăcirea este alta. Se ştie că ceea ce deosebeşte pe cei volnici de a primi idei nouă de cei nevolnici e organismul creierului, aptitudinile moştenite ori cîştigate, educaţia, mijlocul în-cunjurător etc Cineva, cînd îmbrăţişează o idee nouă — oricare —, dovedeşte că condiţiile de mai sus le afe astfel încît poate primi idei nouă. Odată ce organismul lui e astfel încît e capabil de a primi o idee nouă, desigur că pentru judecarea celorlalte idei, avînd acelaşi organism, apt pentru ce e nou, el le va primi, dacă i se vor părea raţionale, şi viceversa, i se vor părea raţionale fiindcă le va judeca cu aceleaşi aptitudini cu care a judecat şi întăia idee nouă primită, cu alte cuvinte, creierul lui, numai prin faptul că primeşte o singură idee nouă, ni se înfăţişază ca un cîmp unde orice idee nouă bună poate prinde rădăcină ; iar condiţiile de a nu primi idei nouă lipsind, individul le primeşte. Adecă, cînd poţi primi o idee nouă, însemnează că eşti predispus a primi idei nouă. Iată de ce mai toti cei ce-s socialişti, în chestiile eco-nomice şi politice, sînt materialişti în cele filozofice şi realişti în ale literaturei sau artei. Şcoala noua, an. I, nr. 16, aprilie 1890. 1 România viitoare, nr. 17, din decembrie 1889 (în articolul Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei, n.ed.). k (4) Omul în univers Blaise Pascal a zis că universul e o sferă a cărei periferie e necăiurea şi al cărei centru e pretutindenea *. Adecă, orice punct al universului poate fi socotit ca fiind un centru al său. Mai mult, se poate socoti că purtînd un număr infinit de centruri, pentru că punctul neavînd nici o dimensiune, un om poate cuprinde în sine un număr infinit de puncte. Pe de altă parte, un om pe care nu ni-1 putem închipui decît încunjurat de obiecte materiale, întotdeauna raportează cele dimprejurul său la sine şi nu Za alt obiect. întotdeauna el are împrejurul său obiectele materiale şi el în centru ; astfel că toate acele obiecte le-ar putea împreuna printr-o infinitate de cir-conferenţi imaginare concentrice lui. Şi chiar margenea vederei nu-i decît circonferenţă cu centrul în creierul privitorului. Aceasta în lumea fizică. în lumea sentimentală şi intelectuală e tot atît de uşor de înţeles că orice om e un centru. Orice fapt ome-nesc, mişcare conştientă ca şi reflexă e pricinuită ae egoism. Altruismul nu-i decît egoismul, bineînţeles priincios individului şi unui număr cît mai mare de alţi indivizi, a căror bună stare aduce bine individului de la care purcede fapta. Egoismul fiind mobilul oricărei acţiuni omeneşti, e uşor de înţeles cum orice om se pune pe sine în centru şi cum orice lucru îl raportează la sine, ca şi razele unui cerc ce tind toate către centru. Dacă furăm munca altuia, o facem pentru mulţămirea noastră, dacă luptăm şi ne jertfim pentru o idee mare o facem de asemenea pentru -h——--,-~--- * „Dieu est une sphere infime dont le centre est partout, la circonference nulle part" (Pensees. Chap. De la disproportion de Vhomme). 32 mulţămirea noastră, pentru triumful unei părţi din noi, partea cea mai scumpă : idealul nostru. Dacă ne este milă de cineva, e că ne punem în locul lui inconştient şi simţim ceea ce simte el ; îl ajutăm pentru ca, făcîndu-1 fericit, să înceteze întristarea noastră : sîntem egoişti. Ne place un om pentru că lucrează conform cu ideile ce ni le facem noi despre cineva ; condamnăm faptele unui om cînd noi nu am face asemenea fapte. Ne place o bucată literară, muzicală etc... cînd ne satisface instinctul nostru de conservare. Primim ideile altora cînd se potrivesc cu ale noastre. Primim idei din toate părţile, ca pe nişte raze care în creierul nostru se întrunesc ca într-un focar principal. Aicea, în acest centru, le prelucrăm şi scoatem din idei cunoscute alte necunoscute pe cari ie răspîndim tot ca nişte raze. Deci şi în lumea sentimentală şi intelectuală orice om e un centru al acestor lumi. Omul poartă centrul lumei fizice în orice punct cuprins în spaţiul ocupat de trupul său ; centrul lumei sentimentale şi intelectuale îl poartă în conştiinţa sa (luînd cuvîntul în înţelesul său psihologic, nu moral). Această idee, ce poate fi numită şi o fantazie de cugetare, nu are nici o analogie cu aberaţiile teologiştilor cum că o putere superioară ar fi creat pe om pentru a-şi satisface o vanitate, iar toate celelalte lucruri pentru acesta ; căci şi un animal încă desigur că se socoate tot ca un centru, şi piatra, dacă ar cugeta, cum pretinde Schopenhauer, încă s-ar socoti de centru al universului. Şcoala nouă, an. I, nr. 18, iunie 1890. Două particularităţi ale dialectului moldovenesc Două articole din „Buciumul" Mai. Adverbul mai în moldoveneşte, cînd este precedat de un diftong care se sfîrşeşte cu i, se schimbă în mei; de pildă : „n-oi mei faci", „nu-i mei zici", „da-i mei faci", „ti-i mei gîndi". Altcum, el rămîne supt forma mai, de pildă : „nu mai faci", „n-a mai faci", „n-o mai supară" ş.a. Vocativul în e. în moldoveneşte nici un e neintonat nu poate sta la urma cuvintelor; pretutindenea, el se preface în i : fimei, mami, fraţi etc. Numai la vocativul în-Ze * se păstrează e, de pildă : omule (niciodată omuli); le, articol bărbătesc singurit şi femeiesc înmulţit se preface în li, de pildă : fratili, mamili ş.a. Toate celelalte vocative schimbă pe e în i, de pildă : cloamni, măi fraţi ş.a. Cum s-ar explica neschimbarea lui e (de le vocativ) în i ? Rămîne ca alţii mai competenţi să-i dea o explicare, dacă-i vrednică de luat în samă ? D-l Nădejde, care, pe cît ştiu, s-a ocupat foarte mult şi cu competenţă de dialectul nostru, n-a tratat despre aceste două particularităţi sau pentru că nu le-a observat, sau poate că nu le-a dat destulă însemnătate, fiind două cazuri izolate (mai cu samă mai). Şcoala nouă, an. I, nr. 2, august ]88 '. * De fapt în -ule, inovaţie a dacoromânei, alături de forma latină în -e. Intr-o revistă de curînd apărută Buciumul * (nr. 1), găsim două articole asupra cărora un prieten ne-a cerut părerea. Aceasta ne-a îndemnat să facem oarecari cercetări asupra acestei reviste, cercetări ce le socotim folositoare în privinţa unei reviste nouă ; pentru că, prin aceste cercetări, vom putea să ne dăm sama despre tendinţele şi ideile celor grupaţi în jurul Buciumului. Litere şi literatură. Acesta este titlul întâiei bucăţi ce ne interesează. In acest articol, d-l Petronius **, auto-riul bucatei, voieşte să ne arate că alta-i „litere" şi alta „literatura" ; că literele n-au nici un folos, că sînt o ocupaţie comică, ridiculă ; că a fi militar şi poet, revizor şcolar şi poet..., în sfîrşit, a avea o ocupaţie spre a-ţi cîştiga viaţa şi a fi totodată şi artist e o anomalie. Fără să fim din cei ce caută nod în papură, spunem de la început că nu ne unim nicidecum cu d-l Petronius. Numai într-atîta doară că alta-i „litera" şi alta „literatura". Dar acest lucru e atît de cunoscut, încît nu credem că-i trebuinţă a mai fi repetat. Ori, d-l Petronius crede aşa de mărgeniţi pe cetitorii d-sale ? Pentru băieţii din şcoa-lele primare e binevenită astă deosebire, însă dacă ne-am gîndi, cînd scriem, la cei ce nu ştiu nici deosebi valoarea cuvintelor, atunci am ajunge ridiculi ; ar trebui să arătăm deosebirea, de pildă, între „impresie" şi „expresie" pentru că sînt unii cari zic ..pardon de impresie" în loc de „pardon de expresie". D-l Petronius susţine că filologii sînt mediocrităţi, că oricine, dîndu-şi ostenală, poate deveni filolog. Iată o afirmare prea îndrăzneaţă. Oare (la noi în ţară) d. Hîj- * A apărut la Bucureşti între 1889—1890. ** Grigore Tăuşan (1874—1953). 34 35 ciău şi Lambrior sînt spirite mediocre ? D-l Petronius nu ştie că pentru a fi filolog trebuie să ai o judecată limpede, logică, puterea de a îmbrăţişa deodată cît mai multe noţiuni, o agerime a minţei etc, calităţi cari sînt atributele nu ale unei mediocrităţi şi cari nu se pot cîştiga numai prin osteneală, fără de a avea şi talent. D-l Petronius susţine că filologia n-aduce nici un folos, şi deci trebuie părăsită. Autoriul ar trebui să ştie că o ştiinţă, numai prin faptul că e ştiinţă, îşi are legitimitatea sa şi că e mai presus de orice critică, căci orice ştiinţă se naşte dintr-o trebuinţă a creierului de a afla, de a se mulţămi pe sine. Omul tinde, pentru repaosul său, să cuprindă absolutul, adecă să nu mai rămînă nemica în afară de spiritul său ; şi cum dară poate veni cutare X sau Y spre a mărgeni această tendinţă a spiritului ? Filologia caută să afle adevăruri şi ca atare nu poate fi discutată legitimitatea ei. Căci adevărul şi aflarea lui nu cunosc consideraţii. Orice tendinţă de a afla ceva nu poate fi stăvilită ; şi încercarea de a o stăvili e un nonsens şi o dovadă de necunoaştere a sufletului omenesc. Judecind după acelaşi criteriu, de care se conduce d-l Petronius, trebui să admitem că şi studiul astronomiei trebuie părăsit. în adevăr, dacă trebuie să ne ocupăm numai de ceea ce aduce un folos pipăit şi deci să alungăm studiul limbei ce au vorbit-o odată oamenii şi strămoşii noştri, dacă trebuie să ne mărgenim numai la lucrurile ce ne interesează de aproape, atunci de ce ne mai vînzolim să aflăm depărtarea dintre stele, dacă au atmosferă... etc.1. Şi apoi limba e un lucru pămîntesc, omenesc, al nostru şi mai degrabă trebuie să ne intereseze decît lucrurile din haos, cari nu sînt ale noastre. Acestea, admiţînd părerea d-lui Petronius că filologia n-aduce folos. însă îi vom aminti d-lui autor că însăşi mulţămirea sufletească ce urmează după aflarea adevărului e un folos sublim şi scump. Vom dovedi apoi că filologia aduce un folos nemăsurat în multe ramuri, şi un folos ce poate nici nu i-a trecut prin minte autoriu-lui. Aşa, de pildă, filologia aduce mare folos istoriei. Să luăm un fapt : chestia dacă românii au părăsit cu toţii 1 Să nu ne mărgenim numai la studiul soarelui şi al lunei ? Dacia la 274 şi epoca cînd s-au întors înapoi. Rosler *, Hunfalvy ** etc. au susţinut că românii au părăsit cu toţii Dacia şi că au venit înapoi după mai multe veacuri ; d. Nădejde *** crede tot cam aşa ; d. Xenopol **** On-ciul ***** etc. cred dimpotrivă. Ei bine, toţi aceştia se întemeiază, în studiile lor, în primul rang pe limbă, pe filologie, pe schimbările fonetice. Unii susţin că omul s-a născut în mai multe locuri, căci limbile primitive, după studiul filologilor, nu se potrivesc ; alţii arată că omul s-a născut numai într-un singur loc, căci toate limbile se reduc la o singură limbă primitivă. Această chestie istorică sau şi ştiinţifică e adusă ca argument şi în filozofie. Iată deci filologia aducînd folos în deosebite ramuri. Am văzut că filologia aduce folos, adecă lunrnă, în istorie ; istoria însă aduce lumină în filozofie, în economia politică, în sociologie etc, şi nici nu poate fi altfel, căci toate ştiinţele se ajută una pe alta ; şi a nega folosul, legitimitatea unei ştiinţe este a ştirba sistemul ştiinţelor, este a scoate o verigă de la un lanţ, căci ştiinţele în raportul lor reciproc sînt verigile unui lanţ. Âm putea aduce multe probe de folosul filologiei în ştiinţă, dar socotim că cele două de [mai] sus sînt de ajuns, şi ceti-toriul poate să-şi aducă însuşi probe după plac D. Petronius susţine — ori mai bine-zis declară — că filologia aduce vătămare literaturei ; însă nu dovedeşte această afirmare, ceea ce ne îndreptăţeşte a crede că această declaraţiune este un axiom. D-l autor însă arată mai la vale că la noi în ţară literatura merge prost. Şi oare filologia e pricina ? Nu ; şi chiar nici d-l Petronius nu găseşte vina filologiei. Pe de altă parte, ştim că în Germania, unde chiar după spusa d-lui Petronius sînt cei mai mulţi filologi, în Germania zic, este o literatură adîncă, puternică, bogată. Cum se împacă aceasta cu * Robert Rosler, Rumanische Studieri. Unersuchungen zur dlteren Geschichte Romăniens Leipzig, 1871. _** Paul Hunfalvy, Der Urs prun g der Rumănen, Wien, 1887. iqo* '** Ton Nădejde, Istoria limbei şi literaturei române, Iasi, m **** A. D. Xenopol, Teoria lui Rosler, Studii asupra stă-ruinţii românilor în Dacia Traiană, Iasi, 1884. ***** D. Onciul, Teoria lui Rosler. Studii asupra stăruinţa romanilor în Dacia Traiană de A. D. Xenopol. Dare de seamă critică, 1885. 36 37 teoria d-lui Petronius, că literatura şi literele sînt chestii ce se exclud ? Fiindcă la noi în ţară toţi se apucă de poezie, militari, doftori etc. şi fiindcă din întîmplare nici un militar ori doftor n-are talent poetic, apoi d-l Petronius scoate încheiere că a fi militar, doftor etc. şi poet e o anomalie. Adecă, pentru ca să fii poet trebuie să fii fecior de bani gata, ori să mori de foame. De ce adecă un militar care ar avea un temperament nervos, poetic, n-ar fi mare poet ? Ori nu se poate ca un militar să aibă astfel de temperament ? Adecă, dacă Eminescu se făcea căpitan, n-ar fi fost tot atît de mare poet cum a fost ? A ! Eminescu ! Dar el a fost revizor şcolar ; însă d-l Petronius nu poate recunoaşte de mare poet pe un revizor şcolar. „Un revizor şcolar... şi poet poate fi cel mai bun revizor şcolar, dar niciodată poet." Asta-i teoria autoriului. Dar Eminescu a răsturnat astă teorie a d-lui Petronius ; şi noi sîntem în drept a ne întreba cum stăm cu teoria ? Dacă cineva se naşte cu un sistem nervos de artist, cu un sistem nervos impresionabil, acest sistem nervos îl va păstra toată viaţa, orice meserie ar îmbrăţişa acel cineva ; căci oricînd sistemul lui nervos va fi acelaşi ca şi mai nainte. Deşi nu-i nevoie, totuşi vom aduce cîteva pilde de mari artişti cari au avut şi alte îndeletniciri. Vom aduce cîte o pildă, două din toate epocele. în vechime, mai toţi literaţii au fost pretori, edili, consuli, proconsuli etc. în vîrsta de mijloc, literaţii erau preoţi, călugări ; Dante se ocupa cu politica militantă, cum se zice azi ; apoi cîţi alţi mari autori au avut şi alte ocupaţii ! Michel-angelo a fost poet, pictor, sculptor şi inginer ; Rabelais, doftor ; La Fontaine — „maître * d'eaux et de forets" ; Goethe s-a ocupat cu afaceri de stat, a fost ministru etc. ; Schiller, profesor ; Beaumarchais învăţase ceasornicăria ; Pierre Loti e militar ; la noi în ţară d-l Delavrancea e advocat, jurnalist şi artist de frunte ; autoriul întâiei piese bune franceze — Pathelin — era advocat ** ; Fenelon, * „particulier triennal des eaux et forets" (însărcinare căpătată în 1652). ** Farce de Maître Pathelin (c. 1464) e opera unui anonim- episcop etc..., etc. Toţi literaţii săraci trebuie să aibă o breaslă pentru a putea trăi. Dacă d-nii Carol Scrob *, Piperescu, Boteanu ** etc, militari poeţi din România, n-au talent, nu trebuie să deducem de aicea că nici un militar nu poate avea talent. Dacă cineva are un sistem nervos impresionabil, fie militar, spiţer..., tot astfel de sistem nervos va avea şi tot artist va fi. Şi trebuie să facem deosebire între breaslă şi între aplicaţia naturală. O breaslă oarecare nu împiedică de a fi artist; o aplicaţie însă spre altceva decît artă te împiedică de a fi artist. Militar, revizor şcolar... sînt bresle şi nu înnăduşesc talentul artistic ; aplicaţia înspre filologie, spre filozofie sînt lucruri cari nu pot da naştere artei, dar nici nu o stinghereşte, căci cine are aplicaţie pentru filologie n-are pentru poezie şi astfel unul e poet, unul filolog etc. şi principiul diviziune! muncei e respectat. Poate că d-l Petronius a confundat ocupaţia, breasla, slujba şi cu aplicaţia naturală. Atunci, rău a făcut ! Mai bine ar fi spus numai că a fi filolog şi poet e o anomalie şi apoi ar fi tăcut ; atunci, defel nu ar fi greşit în acest punct. Dar autoriul a confundat pe filologul-artist (adecă dubla-aplicaţie) cu revizorul şcolar-artist (adecă breasla-aplicaţie) şi confundînd a greşit. D-l Petronius mai crede că cetirea vechilor manuscrise poate înnăduşi un talent poetic şi rîde de cei ce cetesc Berthe aux grands pieds. *** Nici aicea n-are drept. Se ştie că Eminescu avea o paternă de a găsi şi de a ceti manuscrise vechi. Ei bine, au avut aceste manuscrise o înrîurire vătămătoare asupra geniului său ? Dimpotrivă, şi-a asimilat oarecum tonul lor şi ne-a dat un stil vrednic de admirat. Afară de aceasta, cetind vechile manuscrise de sute de ani, s-a împătimit de trecut, s-a pătruns de dînsul, încît ni 1-a descris cu cea mai mare putere artistică şi ne-a făcut şi pe noi (cari urîm trecutul) să ne împătimim de el. Victor Hugo şi şcoala romantică n-a căutat şi n-a dezgropat vechile poeme ale vîrstei * Poet (1856—1913). ^** Gheorghe Boteanu (1837—1902). ** „Berthe au grand pied", nume din Ballade des «*» temps jadis de Fr. Villon, mama lui Charlemagne. dames 38 39 ele mijloc ? N-a declarat de izvor al romantismului tocmai de-al de Berthe aux grands pieds ? Am putea înmulţi pildele, dar nu credem de trebuinţă. Deci filologia nu-i aşa de ridiculă, de nefolositoare şi chiar vătămătoare, cum crede d-l Petronius. Ea, ca orice ştiinţă, răspunde la o trebuinţă a creierului : de a afla orice şi cît mai mult. Ea aduce folos în mai multe ramuri ale cunoştinţelor omeneşti. Lipsa desăvîrşită de cunoştinţi filologice te poate face chiar ridicul ; cum, de pildă, ridicul s-a făcut d-l Ighel * spunînd că văzum e o licenţă gramaticală, adecă neştiind că văzum e o formă veche, un arhaism şi ca atare e estetic a fi întrebuinţat de literaţi, după cum sfătuieşte şi Lambrior. Aparenţă şi realitate. In acest articol d-l T. Pisani după ce ne arată cîteva fenomene cari în aparenţă par într-un fel, iar în realitate îs altfel, s-avîntă în filozofie, se întreabă de ce vedem un corp (compus din atomi), pe cînd atomii nu-i putem vedea. Apoi aduce ca sprijin argumentarea că „invizibil plus invizibil nu dă tot invizibil ?" Aice însă e pricina. Va vedea d-l Pisani că nu orice invizibil plus invizibil dă tot invizibil. Sînt două pricini pentru care materia e invizibilă : cantitatea şi calitatea. Avem deci invizibil din pricina cantităţei şi invizibil din pricina calităţei. De pildă, eterul e invizibil din cauza calităţei. Un invizibil de calitate plus un alt invizibil de calitate dă tot un invizibil, căci calitatea rămîne aceeaşi, deci şi pricina invizibilului _ calitatea — rămîne. Aşa, orice eter e invizibil, fie puţin, fie mult. Dimpotrivă, din adunarea mai multor invizibili de cantitate se naşte un vizibil, căci, prin adunare, micimea încetîncl, încetează şi pricina pentru care corpul era invizibil. Adecă „mica cantitate", pricina invizibilului, încetîncl, încetează şi invizibilul. Aşa trebuia să re- * Ilie Ighel (1870—1938), director al rev. Buciumul A scris o încercare critică asupra lui Eminescu (1890). ** Timoleon Pisani (1872—1943), publicist. iolve chestia d-l Pisani, iar nu, părîndu-i foarte grea, să alerge pe la audienţe, regi etc. D-l T. Pisani arată că o bucată de lemn „solid" e compus din atomi şi atomii sînt separaţi. „în ce constă dară soliditatea ?" — se întreabă autorul. Apoi îşi răspunde că 5n puterea de atracţiune ; însă puterea de atracţiune e invizibilă, iar materia vizibilă ; iată, deci, zice d-sa, că realitatea constă în invizibil şi că vizibilul e aparenţa. Vom arăta d-lui Pisani contrariul şi se va miera că n'-a ţtiut atîta lucru. Atracţiunea (adecă — vorbind de atomi — coeziunea) e o forţă şi, ca orice forţă, e un rezultat al materiei, în cazul de faţă, atracţiunea e forţa ce rezultă din apropierea moleculelor de lemn. Deci moleculele lemnului .sînt cauza, iar atracţiunea efectul1. D-l Pisani recunoaşte de reală numai atracţiunea — efectul —, pe cînd cauza — moleculele — o neagă, o numeşte aparenţă. însă se poate efect fără cauză ? Se poate recunoaşte efectul şi cauza nu ? Prin aceasta d. Pisani, desigur inconştient, e de părerea celor ce nu admit decît spirit — idei foarte învechite — „realitatea constă în invizibil" —. cum zice d-sa. E de părerea celor ce neagă fiinţa materiei şi o numesc o aparenţă, o manifestare a spiritului... etc. Desigur că d-lui Pisani nici nu i-a trăsnit prin cap să susţie aşa ceva, dar, din neştiinţă, aicea a ajuns, a ajuns să vorbească în sensul celor mai spiritualişti spiritualişti, şi Anume în sensul celor mai îndărătnici, mai ridiculi şi al celor mai învechiţi. Ş-apoi, acestea sînt tendinţele nouă cu care se recomandă Buciumul ? Să ni se permită o digresiune. în îmbrăcămintea cucoanelor adesea vedem că moda nouă * moda ce a mai fost cîndva ; în idei nu merge tot astfel. Ideea că numai invizibilul — spiritul —. e realitate a fost nouă cîndva, de mult; astăzi, d-l Pisani n-o mai Poate aduce la modă, cum se aduc îmbrăcămintele cucoanelor de altădată. Am dori ca tendinţele nouă cu cari 1 Şi această cauză — moleculele, plus acest efect — atrac-vunea, dă naştere solidităţei. 40 41 se recomandă Buciumul să nu fie numai o vorbă goală ; am dori să avem fericitul prilej de a le aprecia. Cei de la această revistă, decît s-ar ocupa cu lucruri seci, izolate, fără fruct, mai bine şi-ar cheltui vremea şi cugetarea pentru lucruri mai mari şi, mai de samă, pentru marile chestii ce se agită azi în omenire ! Dar fiindcă am atins chestia tendinţelor nouă, trebuie să spunem că ne-am mierat mult de declaraţiile d-lui Ighel (din Exclusivismul în literatură) că revista Buciumul „are tendinţe nouă" şi (în alt loc) că : „la această revistă vor scrie alăturea spiritualiştii cu încarnaţii atei". Poate şti, d-l Ighel, cum va fi tendinţa cînd la revista d-sale vor fi alături scriitori de toate tendinţele ? Revista va avea atunci o tendinţă mixtă ori indiferentă ; niciodată însă o tendinţă hotărâtă (veche ori nouă). Toleranţa pentru toţi scriitorii este o procedură nouă; şi poate astă toleranţă a botezat-o d-l Ighel „tendinţă nouă". Atunci s-a înşelat, căci alta-i procedura şi alta-i tendinţa. Trebuie să mai spunem că nu e tocmai folositoare această toleranţă, care va da naştere la o mare amestecătură de idei ; căci se va vedea, în acelaşi număr poate, asupra aceleiaşi chestii, doi colaboratori susţinînd două păreri deosebite ca ceriul de pămînt. Ei bine, unul dintre cei doi colaboratori va trebui să fie greşit în părerile sale. Şi această greşală va trebui s-o vadă şi d-l director Ighel. Ei bine, va lăsa să fie publicată bucata cu pricina ? Iată un nonsens. Pentru lămurire, să dăm o pildă : un oarecare X susţine că materia e reală, şi nu aparentă ; d-l T. Pisani însă susţine contrariul. Să ne închipuim că d-l Ighel e de părerea d-lui Pisani (şi că e foarte convins). Atunci părerea d-lui X nu-i va părea d-lui Ighel o nerozie ? Şi totuşi, d-l Ighel va publica articolul d-lui X, căci aşa a declarat în manifestul întâiului nr. al Buciumului. Ni se va obiecta că asta n-are a face, că cetitoriului îi va rămînea să aleagă din două idei potrivnice pe cea mai bună. Da ! E foarte bine pentru un om cînd are de unde alege o idee ; atunci convingerea e trainică şi serioasă ; dar tocmai acelaşi cetitor se va scandaliza cînd va vedea că membrii unei „tovărăşii pentru a lumina" se contrazic ei în de ei ; se va scandaliza cetitoriul că nici cei ce s-au însărcinat să-1 lumineze nu se înţeleg între dînşii — şi nu e convenabil nici pentru membrii revistei să se contrazică între dînşii, căci atuncea nu vor putea să convingă pe cetitor, care nu va vedea în întreprinderea revistei „o tovărăşie de luptă pentru a lumina", lucru ce dă naştere entuziasmului şi care entuziasm, propagat cetitorilor, deschide convingerei calea. Apoi cetitorii îşi vor zice : „dacă ei nu se pot lumina între dînşii, atunci de unde putinţa de a lumina pe alţii ?" Şcoala nouă, an. I. nr. 13, ian. 1890. 42 MUNCA Funcţionarismul Voim a aduce oarecari lămuriri în chestie. Mulţi s-au întrebat care e pricina tendinţei tuturora spre funcţionarism şi a nimănuia spre industrie. Unii au răspuns că e vina şcoalei, unde nu se predă nemică cu folos practic, alţii au dat vina pe civilizaţia noastră spoită etc. Dar ni se pare că nu s-a dat peste adevărata pricină. Şi aceasta vine de acolo că nu s-a raportat chestia aceasta la alcătuirea economică a societăţei, care e singura adevărata pricinuitoare a marilor manifestări omeneşti. Noi găsim că tendinţa spre funcţionarism are o cauză economică, neatîrnată de organizarea şcoalei şi această tendinţă spre funcţionarism fiind un efect a? cărui cauză stă în alcătuirea economică a societăţei, este evident că,, pe cît timp cauza va exista, efectele se vor manifesta. Cauza funcţionarismului noi o găsim în faptul că industria mică e pe calea pieirei. In adevăr, capetele teoretice ale socialismului au dovedit că industria mică astăzi este o rămăşiţă a trecutului, o strigoaică, care, în faţa marei industrii şi a capitalismului modern, trebuie să piară. Iar dintre micii industriaşi, poate unul la mie va ajunge mare burghez, ceilalţi vor fi înghiţiţi de marele capital pentru a îngroşa rîndurile acelei clase menite a forma lumea viitoare, ale proletariatului. Aşadară, omenirea tinde a se limpezi în două clase : burghezia, ajunsă la cel mai înalt şi totodată la cel din urmă grad al dezvoltării sale, şi proletariatul, chemat de a da o nouă faţă lumei, prin realizarea formei colective. Lucrurile fiind astfel, ne întrebăm ce rămîne de făcut unui om cînd vine în faţa vieţei, cînd îşi alege aşa-numita carieră ? Lui i se înfăţişează două drumuri : meşteşugurile (industria mică) şi funcţionarismul. Dar, cum am arătat, industria mică tinde să piară ; şi acest lucru nefiind numai platonic, ci enunţarea lui fiind bazată pe observarea realităţei, această realitate însăşi este în acord cu teoria, adică vedem în orice zi cum micii industriaşi devin proletari, fiind sfărîmaţi de concurenţa marei burghezii, a fabricanţilor mari. Ne întrebăm acuma dacă nu ar face o socoteală greşită acela care ar prefera să îmbrăţişeze o carieră ce fatalmente îl va arunca în clasa grozav de nenorocită a proletarilor, ci ar prefera mica industrie funcţionarismului care, cu cîteva condiţii, ca servilismul etc, îţi permite o viaţă cel puţin mai bună decît a unui proletar. Cît despre efectele ce produce la rîndul său această neînvinsă şi universală tendinţă spre funcţionarism, mărturisim că sînt în acord cu evoluţia societăţei omeneşti. în adevăr, industria mică fiind un lucru al trecutului, dar care n-a pierit încă, este o piedică în mersul evoluţionist al societăţei. Şi fiindcă acest mers ne apropie de forma colectivă, prevăzută şi dorită de noi, de aceea orice piedică ce întîrzie ajungerea la acea ţintă ni se pare nouă că trebuie înlăturată. Din pricina tendinţei spre funcţionarism, clasa reprezentanţilor micei burghezii este foarte puţin alimentată de membrii noi şi deci funcţionarismul contribuie la înlăturarea, la nimicirea acelei clase. Iată de ce am spus că funcţionarismul e în acord, adecă nu stinghereşte mersul evolutiv al societăţei. Din contra, îl grăbeşte. Şi nici n-ar putea fi altfel, căci doară tocmai din observarea tuturor acestor fapte s-a ajuns la prevederea punctelor expuse mai sus, cătră cari evo-luţionează societatea, cum, de pildă, limpezirea omeni-rei în burghezie şi proletariat, căderea apoi a burgheziei etc ^ Aşadară, funcţionarismul este un efect fatal al alcă-tuirei economice şi, la rîndul său, contribuie la grăbirea paşilor evoluţiei. Munca, an. I, nr. 39, 18 noiembrie 1890. 44 Despre rolul socialismului Adeseori auzi pe unii vrăjmaşi, puţin pricepuţi, spu~ nînd că societatea nu poate să se schimbe în mai bunăr că aşa a fost de cînd este. Cum, zic ei, cînd e vorba despre noi, socialiştii au să lecuiască relele de care suferă omenirea ? Şi, apoi, adaugă că această formă de azi e cea mai bună din formele cu putinţă. Cînd cineva se întreabă cum de socialiştii au să „în-drepteze lumea", acel cineva dovedeşte că nu ştie ce însemnează nici omenire, nici socialism, nici nemic. Nu socialiştii au să îndrepteze lumea, şi iată de ce. Societatea fiind un organism, ea în mod fatal se schimbă, merge într-o direcţie în care a început să meargă de la obîrşia ei. Societatea merge, se schimbă dar fatal, mîr.ată de cauze puternice, şi a o opri, sau a o schimba din această cale, e ca şi cum am voi să oprim pămîntul în mersul său sau să-1 facem să se învîrtească de la răsărit spre apus, în loc de la apus spre răsărit. Şi fiindcă omul nu este stăpîn al împrejurărilor, ci împrejurările stăpîne omului, chiar cînd toţi am voi să schimbăm mersul societăţei, am încerca ceva cu neputinţă. Societatea evo-luînd, vine întrebarea dacă evoluţia ei e progresiv crescătoare, adecă dacă mergem spre o stare mai bună, prin urmare, dacă orice stare anterioară este mai rea decît toate cele ce urmează după dînsa. Răspunsul e pozitiv. Pentru a ne convinge de aceasta, n-avem decît să studiem mersul societăţei în trecut, pe de o parte, iar pe de alta, să cercetăm încotro ne mînă factorii existenţi în sînul societăţei de azi. Studiul istoriei ne arată o tendinţă progresivă, deşi pe o cale de forma unei spirale ; şi este evident că nemica nu ne poate face a crede că de acuma se va putea întîm-pla altfel. Factorii existenţi, economici, intelectuali etc. de aseminea ne duc către o formă nouă, ce noi o vedem 46 jnai bună decît cea de azi. Societatea, deci, schimbîndu-se din pricina unor cauze de nelrilăturat, întrebarea că prin ce minune socialiştii vor schimba lumea este falşă. Şi, în adevăr, nu socialiştii vor schimba lumea — lucru ce nici nu-1 pretind —, ci ei se mulţămesc a cerceta mersul societăţei în trecut şi, din tendinţa, din direcţia observată în acest mers, precum şi din examinarea tuturor factorilor ce iau parte la împingerea societăţei mai departe, ei duc mersul în viitor, precum şi ţinta acestui mers, adecă forma socială cea mai apropiată, ce va urma după aceasta de azi. Şi fiindcă ei văd că această ţintă, acea formă ce fatal va veni este mai bună decît aceasta, de aceea ei ne îndeamnă să mergem mai repede într-acolo. Tot în acest scop ei caută a înlătura orice piedică ce s-ar găsi în calea acestui mers şi care l-ar întîrzia. Cei ce spun că noi voim să schimbăm lumea dovedesc oă sînt convinşi de imutabilitatea acesteia ; şi printr-a-ceasta dovedesc îngustimea de minte a sălbatecului, prea de tot absorbit de prezent. Dacă tendinţa oricărui organism este înspre mai bine, şi se schimbă mereu în constituţia sa, de unde are cineva dreptul de a contesta acest atribut necesar la tot ce există acestui mare organism — Omenirea. Noi nu ne putem închipui ceva fără mişcare ; acest lucru este numai o închipuire a minţei omeneşti. Iar societatea se va mişca, va tot înainta, pe cît timp se va învîrti şi această planetă în veci călătorind, pe care ne aflăm. Iar acelora care recunosc* că societatea merge singură într-acolo unde arătăm noi, dar ne spun că tocmai de aceea sîntem nefolositori, le vom răspunde că legitimitatea noastră e îndreptăţită prin aceea că arătăm ţinta încotro merge omenirea şi astfel transformăm acest mers din inconştient în conştient şi, deci, cu atîta mai sigur Şi mai drept; întocmai cum morala, care nefiind folositoare decît pentru cei cu aptitudini bune, care ar face binele şi inconştient, îşi are legitimitatea sa prin faptul ca face pe om conştient de binele ce-1 face şi de calea ce o urmează. Pe de altă parte, noi luptăm pentru înlăturarea piedecilor care intîrzie ajungerea la acel ţel şi îndemnăm omenirea să păşească mai repede către cucerita unei stări mai bune. Deci punem umărul la împingerea carului progresului mai departe. 47 Şi acesta este un ce nefolositor, indiferent faţă cu ajungerea la forma colectivă ? Din cele zise mai sus se vede că socialiştii sînt şi ei un factor de progres şi societatea, mergînd din pricina unor factori, n-ar mai evolua cînd factorii ar lipsi. Dar aşa ceva vreau burghezii de cari vorbim, cînd se încearcă să nege rostul socialismului ; iară tot ei, pe de altă parte, recunosc rostul evoluţionist al societăţei. Ei nu înţeleg că admiţînd efectul trebuie să admită şi cauzele sau că le admit chiar implicit. Să punem acum chestia altfel, faţă tot cu acesta. Să ne închipuim că cel ce zice că societatea merge singură şi că nu-i nevoie de noi, să ne închipuim că acela e un liberal dintre cei mai ortodocşi şi totodată politician. Acestuia i se poate pune următoarea întrebare : d-ta spui că noi n-avem nici un rost de a face propagandă fiindcă societatea dorită de noi se va realiza şi fără socialişti. Dar d-ta, fiind liberal ortodox, crezi că societatea merge cătră forma celei mai desăvîrşite concurenţe şi a celui mai desăvîrşit individualism ; atunci se nasc mai întăi următoarele două nonsensuri : 1. Admiţînd forme în viitor, pe cea colectivă şi pe cea burgheză şi 2. Te întrebăm de ce d-ta lupţi pentru perfecţionarea unei forme — a d-tale — ce ştii că se va întîmpla, făcînd deci ceea ce nouă ne impuţi ca lucru nefolositor ; sau (a doua parte a întrebărei), d-ta nu admiţi ca direcţie şi staţiune a evoluţiei decît forma colectivă, şi fiindcă lupţi pentru realizarea altei forme, adecă fiindcă vrai să stinghereşti mersul evoluţiei şi să întorci lumea din calea pe care merge, eşti un om neştiutor de puterea neînvinsă a legilor fatale. Uniia, pentru a-şi ierta nelucrarea lor, vor zice, cu neîncrederea unei babe cu-n picior în mormînt, că ce să mai luptăm noi pentru un lucru ce se va întîmpla foarte tîrziu, pentru că, vor adăuga uniia, toate formele sociale au ţinut foarte mult. întăi vom răspunde că asta nu ne poate împiedica de a arăta unde mergem şi de a îndemna — cu atîta mai mult — mersul grăbit într-acolo ; şi pe urmă vom adăoga că forma burgheză nu va dura nici cît cea a robiei, nici cit cea a iobăgiei. Şi aceasta, fiind întemeiaţi pe faptul cunoscut în ştiinţă că un organism cu cît e mai sus pe scara evoluţiei, cu atîta mai repede evoluează (Lanessan, Transformisme) întocmai ca şi în cercetarea legilor în ştiinţă unde „materialele adunate, procedările şi produsele cari nu se întâlnesc decît în societăţile înaintate în civilizaţie, măresc foarte mult posibilitatea de a descoperi grupe nouă de relaţiuni şi uşurinţa de a generaliza făcîndu-le mai accesibile experienţei şi relativ mai dese" (Spencer, Classijication des sdences, Des lois en general). Şi fiindcă organismul social e mult mai sus azi decît în orice epocă anterioară, de aceea schimbările se pot întîmpla în sînul său mult mai repede decît înainte. Iată de ce credem noi neştiinţific de a admite că salariatul va dura nu cît forma robiei, dar măcar cît a servajului. Salariatul nu va avea norocul de a trăi ca acele forme ; cauzele economice, libertatea politică, ştiinţa, morala şi propaganda îl vor arunca în domeniul trecutului şi nu va dispărea nici peste 500 ani, cum zicea Rodbertus Jagetzow * nici peste 200 ani, cum socotea Lassalle **. Aceştia erau mai la începutul mişcărei proletariatului şi nu avuseseră prilejul de a fi faţă la marile mişcări ce se pot vedea azi între muncitori, de aceea punem îndeplinirea ideilor lor aşa de tîrziu. Socialismul nu-i decît ştiinţa adevărată, aplicată la cercetarea societăţei. în critica societăţei actuale se întemeiază pe teoria valorii astfel cum au formulat-o maeştrii economiei politice : Adam Smith ***, Ricardo ***"*, Marx etc, iar în dinamica socială se întemeiază pe marea teorie a evoluţiei. în zădar se încearcă un Lavelaye să răstoarne teoria valorii lui Marx. Şi e curios cum el se miră că socialiştii îmbrăţişează teoria darwinismului. Dar fără astă teorie, fără acest adevăr dovedit, cum am putea proba mersul societăţei ? Şi, în sfîrşit, tot în zădar cutare X sau Y se încearcă a nega legitimitatea socialismului. Ştiinţa a dat mîna cu socialismul. Munca, an. I, nr. 52, 17 febr. 1891. (1873). * Operă principală : Zur Beleuchtung der sozialen Frage ** Vezi discursul său, Arbeiter Programm (1862). ** Opera principală : An Enquiry into the Nature and ^auses of the Wealth of Nations (1776). . **** Operă principală : Principles of Political Economy and wxation (1817). 48 Malthus şi prostituţia In istoria ştiinţei sociale nu cunosc o absurditate mai mare decît malthusianismul. Iată în puţine cuvinte sistemul acestui învăţat *. Malthus recunoaşte existenta mi-zeriei la clasele muncitoare şi faptul creşterei acestei mizerii. El se întreabă care-i pricina şi o găseşte în creşterea prea mare a populaţiei în raport cu creşterea producţiei. El pretinde că populaţia tinde să crească în proporţie geometrică (ca numerele 2, 4, 8, 16 etc), pe cînd mijloacele de hrană, îmbrăcăminte etc cresc în proporţie aritmetică (ca numerele 2, 4, 6, 8). Apoi propune ca leac abţinerea de la relaţii sexuale, de la căsătorii, pentru a se împiedica înmulţirea populaţiei. Aceasta o recomandă celor săraci, bineînţeles că bogaţii au cu ce-şi creşte copiii. Dar mizeria populaţiei, precum şi progresul acestei mizerii, nu vine din pricina prea repedei înmulţiri a oamenilor, ci din pricina organizării sociale burgheze. Şi iată în puţine cuvinte acest adevăr cunoscut şi recunoscut. Din faptul că muncitoriul n-are capitalul trebuitor, e nevoit să-şi vînză puterea de a munci, adecă să-şi închirieze braţele. Pentru aceasta muncitoriului nu i se dă decît atîta încît să nu moară de foame şi să poată da naştere la viitorii robi ai capitalului ; pentru că capitalistul, ca să cîştige, e nevoit să nu plătească muncitoriului tot preţul muncei sale, căci valoarea ce o capătă materia primă fiind egală cu munca pusă, dacă ar plăti toată această muncă, ar rămîne la urma urmei numai cu cheltuielile scoase, adecă cu preţul materiei prime şi a uzării maşinilor, cu alte cuvinte, n-ar cîştiga nici un ban. Deci capitalistul caută să-şi însuşească cît mai multă * Din An Essay on the Principie of Population, 1798, ed. a II-a, 1803. muncă neplătită, şi cu cît această dorinţă a lui se îndeplineşte, cu atîta mizeria muncitoriului creşte. Apoi este concurenţa între capitalişti, care îi fac să caute muncitori cu salariu cît mai mic Şi sărăcia împinge pe proletar să-şi închirieze braţele pe oricît numai să nu moară de foame. Pană aicea am considerat numai o clipă, parcă societatea ar sta pe loc. Dacă considerăm societatea în evoluţia ei, vedem că mizeria creşte tot din pricina alcătuirei economice, şi nicidecum din pricina creşterei populaţiei. In adevăr, prin perfecţionarea maşinismului industrial (şi agricol în ţările mai înaintate), se aruncă din ce în ce mai mulţi lucrători pe drumuri. Inmulţindu-se numărul celor fără de lucru în raport drept cu lipsa de trebuinţă de braţe, se naşte o concurenţă grozavă între muncitori, care concurenţă pe cei mai mulţi îi lasă pe drumuri şi pe alţii îi face să muncească pe un salariu de nimic Tot la acest rezultat duce şi centralizarea capitalurilor, adecă împuţinarea din ce în ce a capitaliştilor şi stăpînilor, precum şi pieirea burgheziei mijlocii cari sînt caracteristica evoluţiei burgheze a societăţei. In adevăr, ruinîndu-se din ce în ce mica industrie şi o parte din cea mai mare, numărul proletarilor se tot măreşte pe fiecare zi şi concurenţa, de care am vorbit, se sălbătăceşte mai mult, ajunge tot mai neîmblînzită. Am văzut dară că pricina mizeriei e alcătuirea societăţei, care face ca capitalul să nu mai fie al celui care munceşte ; şi am mai văzut că această mizerie creşte din pricină că acest caracter al societăţei burgheze se accentuează fatal tot mai mult, pentru că e inerent evoluţiei burgheze a societăţii. Cum că populaţia creşte mai repede decît productele de consumat iarăşi nu e adevărat, căci noi vedem că ma-Şinismul se perfecţionează într-un chip uimitor de repede, că producţia industrială creşte neîncetat. Apoi mizeria cea mai mare este în timpul crizelor industriale, <-ari provin din pricina prea marei cantităţi a producţiei. Vrasăzică contrariul de ceea ce spune Malthus ; cînd Producţia e mai mare, atunci mizeria este mai sfîşie-toare. Dacă mai adăogăm că (din pricina alcătuirei so-**&le ■— pământul fiind îmbucătăţit etc.) agricultura a ră-Pss foarte în urmă, că se lucrează într-o mare parte a Europei cu uneltele cele mai primitive ; dacă ne gîndim 50 51 că într-o societate colectivă aceste rele vor dispărea de la sine prin lucrarea în mare, cu maşini perfecţionate, de-a valma şi după metode ştiinţifice, ca şi în industrie, atunci teoria lui Malthus cade. După ce am făcut aceste cîteva observaţii necesare, trecem la scopul principal al articolului nostru. Am văzut că Malthus propune ca leac mizeriei abţinerea de la căsătorii, paza de a face copii ; şi aceasta o recomandă numai clasei muncitoare. Pentru sfatul acesta, nesuferiţii de neruşinaţi cărturari ai burgheziei numesc pe Malthus un mare filantrop, un om cu mare durere pentru cei dezmoşteniţi î Mi se pare că aceea e culmea cinismului ! In treacăt, observăm că tot acelaşi spirit îngust, tot acelaşi scepticism de clasă care piere au dus la aceleaşi încheieri pe Schopenhauer1 (urmînd calea speculaţiilor metafizice) şi pe Tolstoi2 (care şi-a întemeiat halucinaţiile pe morală). Ba Schopenhauer se potriveşte de minune cu Malthus. Şi el recomandă ca şi Malthus castitatea şi abţinerea numai celor săraci, pe cînd burgheziei îi recomandă chiar haremuri ! Dar ce sînt acestea în fond ? Sînt zbuciumul de a dezlega chestia socială oricum, numai ei burghezii să rămînă neclintiţi în privilegiile lor ! Mai observăm în treacăt următoriul lucru. Malthu-sienii cînd combat socialismul fac mare larmă cu teoria lor. Pe noi ne surprinde un lucru : de ce ei nu procedează în chipul următor şi foarte logic : de ce nu propovăduiesc egalitatea economică, şi apoi, dacă teorema pro-gresiunilor malthusiene se va realiza, atunci să păzască cu toţi sfatul lui Malthus să se abţie toţi oamenii. De ce ? Fiindcă-i la mijloc interesul de clasă ! Acum să ne întoarcem de-a dreptul la chestie. Se ştie că iubirea e sentimentul cel mai puternic al omului. Viaţa se compune din două instincte principale, la care se reduce orice manifestare a ei : conservarea individului şi conservarea speciei. Ei bine, a cere unui om să renunţe la conservarea speciei e o nebunie, e a cere 1 Vezi Lumea ca voinţă şi reprezentare, precum şi celelalte scrieri ale acestui filozof. 2 Vezi La Vie (unde-şi expune sistemul lui filozofic) şi opera recentă Sonate ă Kreuzer. sâ renunţe la jumătate din viaţa sa, e a mutila viaţa1. Si să nu se zică că acestea sînt vorbele unui libidinos ! Ceea ce zic mai sus e adevărul rece, pur şi simplu, pe care nimeni cu mintea sănătoasă nu-1 poate nega. Şi apoi, mergînd pe această cale, putem cere proletarilor să renunţe şi la instinctul conservare! individuale — atunci chestia socială s-ar rezolva atît de simplu ! A, ba ! Dar atunci cine ar munci pentru domnia lor, trîn-torii! Mă întreb, un om în faţa acestui mare simţîmînt, a acestui act (cel mai sublim, zice Max Nordau, fiindcă tot sistemul nervos ia parte), poate să se abţie ? Evident că nu. Şi dacă s-ar abţine, dacă n-ar asculta de vocea speciei, ce ar urma ? Ar urma ruinarea fiziologică, şi deci morală şi intelectuală a individului. Ce cale îi rămîne ? Ii rămîn două căi : scopirea, tot un fel de renunţare (scopiţii sînt schopenhauerieni, tolstoişti şi malthu-sieni, consecvenţe) sau frecventarea prostituţiei. Şi oricine poate înţelege că calea din urmă e singură probabilă. Cu alte cuvinte, povaţa călugărului Malthus încurajează de-a dreptul prostituţia şi destrăbălarea. Şi, faptul generalizîndu-se, s-ar întinde aşa de grozav prostituţia, că ar ajunge cel mai însemnat fenomen social, supapa de siguranţă a omenirei, sprijinul societăţei burgheze, al cărui prototip şi oglindire e. Teoria lui Malthus este ideatizarea, îndreptăţirea teoretică a prostituţiei. Acestea sînt teoriile pe care le profesează şi la care se înclină burghezii noştri, ei, cari fac atîta gălăgie cu sfînta familie, propteaua societăţii, ordinei, moralei etc, etc. Dar poate să fie liniştit Malthus în mormîntul lui. Dacă sfaturile lui n-au avut nici un răsunet (ca orice sfat), apoi mediul economic a lucrat, aşa că Malthus ar fi destul de mulţămit. Mediul economic, zic, face pe oa- 1 Să se observe că burghezii, care nu înţeleg din socialism pici cît negru sub unghie, care cred că ei vin în numele unei idei de dreptate, zic : „Omul e om, întotdeauna are să vrea să cîŞţige pe socoteala altora. Credeţi voi, socialiştilor, că aveţi Jjte faceţi să se conducă după idei de dreptate, şi nu după sen-"toente ? Dar atunci, burghezie incultă, cum crezi că poţi con-'iftge pe muncitori să renunţe la îndeplinirea celei mai poruncitoare trebuinti ?" 52 53 meni să nu li mai vie gust de însurătoare (neavînd cu ce hrăni copiii etc.) şi să încurajeze cu prisos a cincea prostituţie... pardon ! a cincea putere din stat. Dar, în fond, ce vedem noi, la urma urmei, în această teorie ? Vedem cum burghezia simte inconştient că societatea actuală sfarmă familia, că pieirea familiei se pregăteşte în condiţiile economico-burgheze. Lupta pentru trai în societatea omenească Munca, an. II, nr. 24, 4 august 1891, Este necontestat că o teorie care are pretenţia de a explica o serie de fapte şi de a le ţinea sub stăpînirea sa trebuie să fie formată în urma cercetării acelor fapte. Noi nu putem pretinde ca o teorie ce s-a format prin cercetarea faptelor a şi b să explice şi faptele c, sau că c trebuie să se conformeze teoriei cutare pentru că aceasta explică pe a| şi pe b, chiar cînd c ar avea oarecare înrudire cu a şi b. Aceasta ar fi un grosolan defect de logică şi acesta e cazul celor ce susţin că socialismul nu-i întemeiat pe adevărata ştiinţă, fiindcă el nu se împacă cu teoria luptei pentru trai între individ şi individ. Noi afirmăm cu tărie că orice teorie a socialismului se întemeiază pe toată ştiinţa veacului. Defectul de logică, de care am vorbit mai sus, stă în aceea că nu se ia în samă că la închegarea teoriei luptei pentru trai (struggle for life) nu s-a studiat societatea omenească, că teoria a avut pretenţia de a explica mai cu samă originea şi variabi-litatea speciilor zoologice. In afară de defectul de logică şi ca pricină a lui, se adaugă şi un surprinzător defect de ştiinţă ; acela de a-şi închipui societatea omenească asemenea oricărei alte specii zoologice. Nu s-a ştiut să se ieie în samă mediul social, creat prin întovărăşirea oamenilor şi prin modul de producere, mediu care lipseşte cu totul la celelate animale (afară de puţine excepţii) şi nu s-a dat nici o însemnătate acestui mediu. Şirul logic al cercetărilor şi concluziilor ar fi fost acesta : a se primi ca bună teoria lui Darwin (în chestiile de care se ocupă), a se întreba dacă această teorie nu se aplică cumva şi societăţei omeneşti, şi, dacă se aplică, a se întreba dacă se va aplica veşnic. Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie a studia statica şi 55 dinamica socială, şi apoi a ne pronunţa dacă teoria lui Darwin se aplică societăţei, dacă nu se aplică, sau daca se aplică modificată. Numai pe această cale se pot căpăta principii drepte în chestia darwinismului social. După sistema individualiştilor burghezi poţi dovedi ca falş lucrul cel mai adevărat, căci n-ai decît să-1 pui alăturea cu o teorie ce-ţi trece prin cap şi apoi să strigi ; vezi că nu se împacă cu teoria ? Eu, socialist, pot răspunde foarte bine unui individualist ce mi-ar arăta că teoria luptei pentru trai răstoarnă teoriile socialismului, pot răspunde, zic, următoarele : „Ce-mi pasă că teoria lui Darwin nu se împacă cu teoria socialismului ? De unde ştii d-ta că poate teoria lui Darwin nu-i adevărată şi că socialismul e adevărat ? Sau, cum vrai d-ta ca o teorie, care explică originea speciilor, să se împace numaidecît cu o teorie care explică evoluţia societăţii omeneşti ? D-ta, dacă vrai să-ţi împaci teoria cu socialismul, modific-o şi acomodeaz-o cu teoria care explică evoluţia omenească... etc." Şi, în cazul acesta, metodul logic sănătos e cu mine. Aşadară, chiar dacă socialismul nu s-ar împăca defel cu darwinismul, totuşi nu s-ar putea conclude că e fals. S-ar putea foarte bine ca ambele teorii să fie adevărate, fiecare în sfera ei respectivă, şi să nu se împace. Dar socialismul admite lupta pentru trai nu numai în zoologie, dar chiar şi în explicarea fenomenelor sociale, fie că privim omenirea stînd pe loc, fie că o considerăm în evoluţia sa. Numai cît : în societatea omenească noi admitem teoria luptei pentru trai schimbată şi acomodată cu traiul acestei societăţi. Căci oamenii, adică luptătorii, sînt înrîuriţi nu numai de mediul natural (ca celelalte animale), ci şi de mediul social, ba sînt mai mult înrîuriţi de acesta din urmă. Şi se ştie că acţiunile omeneşti nu sînt decît rezultanta înrîuririlor ce primeşte creierul din afară. Cum s-ar putea dară ca înrâuririle fiind deosebite (la oameni de dobitoace) efectele înrîuririlor să fie identice ? Burghezia individualistă (care crede că în societate domneşte adevărata luptă pentru trai şi care se aşteaptă la rezultate minunate de la această luptă) se face că se «liră1 dar în realitate crapă de ciudă că socialismul {fljjeşte aşa de bine cu teoria ieşită din creierii genialului englez. Individualiştii pretind că azi domneşte ca lege primă, aproape ca lucru în sine, ireductibil, lupta pentru trai Individuală, precum domneşte în toată lumea animală. Burghezii pretind că azi domnesc cei mai tari fiziceşte, moraliceşte şi intelectualiceşte (adecă burghezii noştri sînt cei mai zdraveni, cei mai morali şi cei mai deştepţi oameni). Ei bine, o observare cît de scurtă ajunge ca să ne convingă de obrăznicia burgheză şi plătită a acestei afirmări. Cîţi ofticoşi, cîţi faliţi morali şi intelectuali trăiesc pe spetele a mii de indivizi deştepţi şi harnici ! Cîţi inteligenţi se pierd din pricina lipsei de mijloace de a învăţa şi cîte locuri ce ar fi putut fi ocupate de aceştia se umplu cu chirciturile intelectuale ce au avut destui bani pentru a cumpăra un titlu ! A mai insista asupra acestui fapt ar fi o pierdere de timp zadarnică şi un succes din partea noastră prea uşor căpătat. Faptul acesta e dovedit cu o rară competenţă în broşura Robia şi socialismul. Chiar burghezul Laveleye îl recunoaşte în polemica sa cu Spencer2. Şi fiindcă am adus vorba de acest mare cugetător, trebuie să spunem că Spencer e poate cel mai straşnic partizan al individualismului, adecă al luptei pentru trai între individ şi individ. Şi să nu ne mirăm că Spencer e partizanul unei asemenea teorii. Se ştie că ştiinţa, nici ea nu scapă de înrîurirea mediului economic şi a interesului de clasă. Pe de altă parte, individualismul nu-i decît cea mai înaltă idealizare ştiinţifică (el domneşte şi în economia politică burgheză) a relaţiunilor economico-burgheze. Aşadară, interesul de clasă puternic simţit poate face omul cel mai luminat în alte chestii un apărător de absurdităţi cînd e vorba de chestiile sociale. Ca urmare a pretenţiilor de mai sus ale individualismului burghez e şi afirmarea că lupta pentru trai din 1 Vezi de pildă polemica lui Haeckel cu Wirchow în Preuves «tt Transphormisme. Virchow a înţeles că darwinismul se îm-Pacă cu socialismul ; pe cînd Haecke'l, deşi poate a înţeles, dară fcu-x vine a crede. Se ştie tendinţa omenească de a înlătura o Presupunere vătămătoare: e instinctul conservărei, în cazul •cesta sub forma interesului de clasă. In. cartea Socialisme Contemporain. 56 57 societatea omenească are, pe lingă altele, şi rolul de a curaţi omenirea de tot ce-i rău ca fizic, moral şi intelectual şi de a face să supravieţuiască numai cei bine înzestraţi. Aşa ar fi dacă lupta din societatea omenească s-ar da în aceleaşi condiţii ca şi în celelalte specii animale. însă, cum am mai spus, mediul artificial creat de oameni, mediu care lipseşte la celelalte animale, perverteşte în aşa chip lupta pentru trai sau, mai bine zis, pricinu-ieşte un aşa chip de luptă, că duce omenirea la degenerare. In adevăr, mediul social e un foarte important, cel mai important factor patologic1. Acest mediu duce majoritatea omenirei la falimentul fiziologic, moral şi intelectual. Unul din argumentele burgheziei împotriva noastră e că : „atunci (în societatea socialistă) nu va mai avea loc selecţiunea naturală pricinuită de lupta pentru trai". Nu este locul să arătăm aicea că o selecţiune naturală va fi, şi că vor mai fi şi alte pricini de purificare a rasei ; dară voi nega burgheziei dreptul de a spune că în societatea de azi are loc adevărata selecţiune naturală şi aceasta pentru că, după cum am văzut, nici lupta pentru trai nu-i cea adevărată. Acuma, dacă punem faţă în faţă societatea actuală cu cea socialistă şi le comparăm în această privinţă, vedem că : în societatea actuală toţi indivizii sînt tîrîţi către degenerare (din pricina locuinţelor rele, a muncei excesive, a alcoolismului, sifilisului etc, cari provin din modul alcătuirei sociale de azi), pe cînd în societatea viitoare, pe lîngă că indivizii voinici nu vor fi tîrîţi la degenerare, dară chiar şi cei mai rău înzestraţi vor fi îndrumaţi către o stare mai bună de către societatea raţional alcătuită. Şi credem că e nu numai mai, bine, dară şi mai logic de a îndruma către buna stare pe cei rău înzestraţi, decît a împinge orbeşte la degenerare şi pe cei buni şi pe cei rău organizaţi, de-a valma. Adevărata luptă pentru trai ar presupune neexistenţa legilor civile, penale etc Şi existenţa acestor legi este urmarea civilizaţiei la care am ajuns, este urmarea chipului de producţie şi a alcătuirei sociale. 1 Vezi acest adevăr dovedit în teza d-rului Stincă Mediul social ca factor patologic. 58 Adevărata luptă pentru trai nu poate avea loc decît atunci cînd există numai consumarea, nu şi producerea. Odată cu producerea se naşte solidaritatea de interese economice între producători, pe de o parte, şi între cei gare consumă fără să producă, pe de altă parte. Solidaritatea de interese dă naştere claselor sociale şi clasele sociale, avînd interese protivnice, se naşte lupta de clase. Jjupta de clase ajunge cauza primă a tuturor mişcărilor si a oricărei manifestaţii sociale ; şi între aceste manifestaţii este şi lupta între individ şi individ (concurenţa), care nu-i decît un corolar, o consecinţă fatală a luptei de clasă. Cu alte cuvinte, lupta individuală din seria animală care a existat şi la oameni în starea lor de natură ajunge în special omenească în perioada producerei, luptă de clasă; iară lupta individuală din societatea omenească nu vine decît din existenţa concurenţei, care e efectul luptei de clase. Schimbîndu-se starea actuală şi Incetînd lupta de clase, dispare şi lupta individuală, cum dispare o umbră odată cu corpul care o proiectează. Vedem dară că lupta individuală nu-i ceva veşnic şi inerent societăţei omeneşti, fiindcă izvorăşte dintr-o pricină trecătoare : existenţa claselor sociale şi lupta dintre ele. Lupta pentru trai, de care vorbeşte burghezia ca de ceva veşnic şi raţional (cum ar vorbi de materie şi mişcare), nu-i decît concurenţa, care caracterizează faza burgheză a evoluţiei omeneşti. Dar iarăşi ni se va striga desigur : cum omul care are dorinţi şi apetituri din ce în ce mai mari, care nu-i decît un animal egoist, nu va avea veşnic dorinţa să-şi mulţămească trebuinţele cît mai mult ; şi pentru aceasta nu va căuta să trăiască răpind de la alţii ? Nu, vom răspunde noi, şi iată de ce : Pe cîtă vreme nu se produce, ci numai se consumă, orice cantitate de materie consumată de un animal e răpită altuia, adecă, cu cît unul consumă mai mult, celălalt consumă mai puţin ; pe cînd în perioada producţiei, dacă cineva consumă mai mult, are şi putinţa de a produce mai mult, şi astfel, ceea ce el îşi însuşeşte nu scade din ceea ce altul vrea să consume ; căci şi acesta, dacă voieşte să consume mai mult, are putinţa de a produce 59 mai mult1. Aşadară, pricina luptei pentru trai, a luptei individualiste e înlăturată. In vremea de azi producţia e destul de îndestulătoare, şi totuşi lupta pentru trai fiinţează. Aicea e anomalia cea mare a societăţei burgheze. Dară lucrul se explică uşor dacă ne aducem aminte că lupta pentru trai din societatea omenească e efectul luptei de clase. Şi lupta de clase e un fel de anacronism. Producţia cea mai mare de azi face ca să nu mai aibă uniia nevoie de a fura munca altora, pentru a duce un trai mai bun, căci se produce atîta de mult, încît ajunge pentru toţi. Şi cînd e vorba de viitor, se ştie ce progrese repezi şi uriaşe face maşinismul. Ca să arătăm mai clar că mărirea producţiei alungă lupta pentru trai între clase şi deci între indivizi2, să ne închipuim următorul lucru : că ştiinţa şi maşinismul ajung pînă acolo că cu o muncă infinit de mică se poate produce o cantitate de lucruri de consumat infinit de mare. Atunci este evident că nu s-ar mai găsi nimenea care să susţină că mai e nevoie de luptă pentru trai, adică că mai are raţiune existenţa unei clase privilegiate alăturea cu o nemărgenită clasă, care suferă de foame şi de toate nenorocirile. Producţia e şi acuma destul de mare, numai cît nu-i aşa de săritoare în ochi, şi mai ales pentru ochii burgheziei mioape. Am zis mai sus că lupta dintre indivizi, care se întil-neşte la celelalte nimale, vine din pricină că ele nu produc, ci numai consumă şi deci n-au interese economice identice, prin urmare n-au clase sociale. La oamenii primitivi, în stare de natură, condiţiile de trai fiind ca şi la celelalte animale, lupta individuală şi adevărată avu loc. La începutul producţiei trăiră în comunism. îndată ce producţia crescu puţin, aşa că cineva putea produce ceva mai mult decît îi trebuia pentru a nu muri de lipsă, cei mai tari găsiră prilejul ca să-şi 1 Lupta de clase are loc tocmai în virtutea acestui fapt. în adevăr, dacă avem trei clase sociale şi producţia, de pildă, 9, atunci, dacă unei clase îi vine 4, alteia 3 şi alteia 2 ; cînd clasa a treia va consuma 3 în loc de 2, atunci una din celelalte două clase va consuma mai puţin decît înainte. 2 Clasele la originea lor s-au născut din adevărata luptă pentru trai. Lupta pentru trai adevărată s-a schimbat în luptă de clase ; şi lupta pentru trai individuală de azi e efectul luptei de clasă, iar nu adevărata şi prima luptă pentru trai. însuşească ei ceea ce produceau cei mai slabi peste strictul lor necesar ; atunci se născură clasele sociale şi lupta de clase. Lupta de clase îşi are tipul şi în viaţa animală. Şi aicea vedem că comunitatea de interese întruneşte pe indivizi în vederea aceluiaşi scop. Astfel, boii sălbatici, cînd sînt atacaţi de alte fiare, simt primejdia comună şi se întovărăşesc în lupta pentru trai. Aceste cete, cu aceleaşi interese, samănă foarte bine cu clasele sociale. Cari sînt clasele sociale de azi ? Sînt rămăşiţele clasei feudale, este clasa burgheză şi cea proletară. Clasa feudală e ruinată de burghezie. Rămîn faţă în faţă burghezia şi proletariatul muncitor. Cine nu cunoaşte de pe acuma a cui va fi victoria ? Cine nu cunoaşte falimentul economic, moral, intelectual etc. al burghezimei ? Cine se îndoieşte de puterea groaznică a acestui uriaş care se trezeşte, care îşi simte şi ştie menirea sa istorică — a poporului muncitor ? Şi cînd poporul muncitor va izbuti în lupta pentru trai, atunci nu vor mai fi clase, căci societatea va fi o societate de producători, toţi producători. Şi, nefiind clase, nu va fi nici luptă între om şi om şi lupta aceasta va fi un nonsens, o absurditate, un lucru fără nici un scop. Că această luptă tinde la zero dovedesc chiar ştiinţele naturale. Darwinistul Grant Allen * dovedeşte cu date din domeniul ştiinţelor naturale că lupta pentru trai, nesocotită şi neîmblînzită pe treptele de jos ale anima-lităţei, se îndulceşte, se micşorează cu cît ne suim pe scara fiinţelor organizate. Şi la omul civilizat, deprins a subjuga natura, ea va aduce numai foloase şi le va aduce tuturora. Munca, an. II, nr. 25, 11 august 1891. * Estetician senzualist în Physiological Aesthetics (1877). A je vedea conferinţa sa ţinută la Londra, la Fabian Society, publicată în Die Neue Zeit şi tradusă în Contemporanul cu tema : Stă oare socialismul în contrazicere cu ştiinţa, deoarece atacă teŞea selecţiunii naturale ? 60 Idealuri i In numărul jubiliar al Convorbirilor literare se observă durerea ce simt reacţionarii la gîndul că ideile mari şi umanitare au început să prindă loc în inimile tinere, pline de viaţă şi doritoare de progres, idei ce sînt propagate de marele critic I. Gherea. în toate părţile se vede înrîurirea puternică şi binefăcătoare a criticelor leale. Literaţii au început a se insufla de ideile sale generoase, iar generaţia nouă, tînără, nu mai ascultă sfaturi de „nu spera şi nu ai teamă". Nici „de te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămîi la toate rece". Şi despreţuieşte sonetele unui Cuza *, care din vila sa pacinică şi în traiul trîndav şi fericit ne spune — ca o Lege ce ne-a fost dată — că „traiul nu-i o gingaşă idilă", întocmai ca ridicolul poet Dargenton din Jack al lui Daudet cînd spunea sărmanului Jack vorbele de care, desigur, d. Cuza a fost inspirat : „La vie n'est pas un roman". Să lăsăm aceste glasuri ce sună în deşert să-şi continue cîntul lor şi să ne ocupăm de un articol din Convorbiri, Idealuri, scris de d. A. Philippide **. Astăzi voi analiza partea I a criticei d-sale, partea literară, în care, cu rea intenţie vădită, atribuie lui Gherea nişte teorii ce se găsesc, după credinţa noastră, numai în închipuirea d-sale. La începutul scrierii d-sale zărim fraza următoare : „Acest scriitor (Gherea) confundă idealurile înalte sociale cu întreaga dezvoltare intelectuală a omului, ca şi cum faptul că a avea cineva idealuri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar un mare artist scriitor, dis-pensîndu-1 cu altă muncă şi putere". *A. C. Cuza (1857—1940), viitorul politician reacţionar. ** A. Philippide, Idealuri, în Convorbiri literare, 1892 nr. 11—12, şi 1893, nr. 4. Bazat pe această idee, că Gherea nu admite nici geniu, nici talent, nici sănătate..*, nimic, ca un scriitor să poată produce o operă artistică de valoare, d. Philippide caută s-o combată din toate puterile prin dovezi luate din literatura tuturor timpurilor. „Este curios — zice d. Philippide — că Gherea, în loc să-şi ia probele din experienţa de pînă azi şi le ia din propria sâ judecată". D. Philippide, de bună samă, nu cade în astă eroare şi începe a lua probe „din experienţa de pînă azi". Noi nu-1 vom urmări, în articolul de azi, în exemplele cu care îşi ilustrează părerea d-sale, căci mai toate au ca scop să ne arate un fapt evident pentru toţi, „că nu e nevoie numaidecît de un ideal înalt social pentru a crea o operă artistică de valoare". Cu toţii ştim că un om plin de idealurile cele mai măreţe n-ar putea să creeze vro operă artistică de valoare dacă îi va lipsi talentul. Aceasta e evident. Ceea ce vreau să arăt aicea este că prin toate argumentele d-sale, prin toată lupta sa, d. Philippide se în-şală cînd crede a sfărîma vreo părere de ale lui Gherea. Acest scriitor vorbeşte artiştilor de idealuri înalte sociale, cînd ei ar dori ca opera lor să aibă o putere moralizatoare, iar nicidecum ceea ce îi atribuie d-l Philippide, „faptul că a avea cineva idealuri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar un mare artist scriitor, dispensîndu-1 de altă muncă şi putere". Iată ce zice Gherea : vCît despre înrîurirea idealurilor în general şi a celor politice sociale îndeosebi asupra felului operelor unui artist şi asupra puterii lor moralizatoare, mi se pare că nu mai încape îndoială. Pentru ca autorul să rîdă (e vorba de satiră) şi să ne facă şi pe noi să rîdem, trebuie să deştepte mai întăi rîs într-însul, trebuie să-i apară lui mai întăi de rîs. Cu cît însă va sta artistul mai sus de contemporanii săi, cu atît va găsi mai mult material de rîs şi cu atîta va fi mai adînc, va fi mai tare, va arde în carne vie. Un om cu dezvoltarea ideală a lui Nae Ipingescu, oricît de mare talent artistic ar avea, n-ar putea să ne facă să rîdem de stratul social ai cărui eroi sînt Inimă Rea, Ziţa etc. N-ar putea pentru că stratul de care vorbim nici n-ar stîrni rîsul lui Nae Ipingescu. Asemenea artist ar putea să ne facă să rîdem de un strat mai jos... Asemenea, e foarte lămurit lucru 62 6.3 că satira, în orice formă artistică s-ar arăta, îşi lărgeşte lucrarea cuprinzînd viaţa politică şi socială,'şi atunci idealurile autorului vor juca un rol foarte însemnat în satiră, şi dacă vor fi puţin înalte lucrarea va pierde foarte mult din înrîurirea sa moralizatoare" Ar trebui să cităm întregul articol, să arătăm ce desluşită e părerea lui Gherea, dar şi atîta e de ajuns ca -ctitorul să priceapă că d. Philippide are urechi şi nu vrea să audă, are ochi şi nu vrea să vadă. Acolo unde d. Gherea zice : „Umpleţi- v^ă inima cu :ele mai înalte sentimente şi idealuri, cu cea mai înaltă morală a veacului", d. Philippide n-a voit să cetească şi continuarea sfatului : „şi opere însemnate educatoare şi moralizatoare veţi face". Trebuia să înţeleagă d. Philippide că Gherea se adresează aicea oamenilor care au deja talentul la scris, ca de pildă unui Eminescu, unui Caragiale sau Vlahuţă, şi nu trebuia să înţeleagă vorbele lui Gherea aşa pe dos, ca să creadă că a cere ideale înalte sociale, morale, sentimente mari şi umanitare, va să zică a nu-ţi tunde barba, a mînca pe uliţă şi alte năzdrăvănii de acest fel. Iar cînd d. Philippide încheie articolul d-sale cu vorbele : „zău, de visat nu-i greu şi idealuri plăsmuiesc şi eu atîtea, cînd n-am nici o treabă''', cînd d-lui ia acele prostii, aceste visuri — care furnică în capul d-sale desigur lîngă un păhărel de ţuică_drept idealuri înalte sociale, care însufleţesc o lume întreagă, drept idealuri sfinte ale celor ce muncesc şi sufăr, atunci nu putem decît să-1 plîngem şi să-1 punem în categoria „epigonilor" despre care Eminescu a zis : „în vreme ce noi nu facem decît cuvinte goale, căci chiar cînd cîn-tăm conştiinţa noastră ne compătimeşte şi ne crede rată-citi spre năluciri de copilărie, părinţii noştri erau sinceri şi credeau în idealul lor." * Iată de ce era aşa nenorocit genialul Eminescu, iată pricina pentru care Eminescu îşi căuta idealul în trecut ; mediul intelectual în care trăia el, „Junimea", era compusă din oameni cari, ca şi d. Philippide, ridiculizau idealurile cele mai nobile care, „chiar cînd cîntau, conştiinţa lor îi compătimea şi îi credea rătăciţi spre năluciri din copilărie". * Parafrază a unor rînduri din scrisoarea cu care Eminescu trimitea la 5/17 iunie 1870 poezia Epigonii la Convorbiri literare. Eminescu credea întreaga societate după chipul şi asemănarea grupului „Junimea", şi numai într-o societate unde se ia în bătaie de joc toate idealurile putea eminescu acrie :„Şi de ai cumva iluzii eyti pierdut şi eşti ridicol". Să fie sigur d. Philippide că cu rîsul va rămînea, iar oamenii de bine, cei harnici şi cu mintea sănătoasă, vor fi pătrunşi de idealurile unui Gherea, care sînt şi ale fiecăruia ce vrea binele semenilor săi, artiştii, oamenii cu talent, vor produce opere ce vor străluci prin aceste idealuri şi vor avea o înrîurire binefăcătoare asupra concetăţenilor lor. Pentru ca cetitorul să vadă lămurit că, cu combaterea teoriei pomenită mai sus, se ocupă d. Philippide, e necesar să cităm măcar o bucată din critica d-sale (ideea d-lui Pilippide am văzut-o la început) : „Cînd au ajuns grecii la idealurile din republica lui Platon, scosese din mintea lor toate frumuseţile si toate adevărurile pe care au fost ei în stare să le facă şi să le înţeleagă, scosese între altele pe Homer, unde tot idealul stă in mîncare multă şi bătaie, apoi teatrul lui Eschil, Sofocle — ca fatalitatea —, ce mai ideal!" Tot astfel continuă d. Philippide înainte, cu exemple din literatură, pentru a dovedi că ceea ce-i necesar spre a produce o operă artistică de valoare nu-i idealul. Dar ce ? D. Philippide răspunde : talentul, inteligenţa, cultură, sănătate, bani etc. Dar contrariul cine-1 susţine ? D. Philippide răspunde : Gherea ! Noi am văzut că Gherea admite „pentru crearea unei opere artistice moralizatoare, educatoare" un ideal înalt social. Cît despre opere artistice de mare valoare, făcute de artişti fără ideal social, moral înalt, cred că mai lămurit şi adevărat de cum se exprimă Gherea în Morala în artă nici nu e cu putinţă. D. Philippide trage concluzia următoare din exemplele citate : deoarece în epo-cele lipsite de idealuri înalte s-au putut crea opere artistice de valoare, urmează că arta poate exista fără de idealuri. Luînd această concluzie ca adevărată şi neschimbătoare, se zdruncină oare întrucîtva vreo părere de a lui Gherea ? Evident că nu. Gherea însuşi spune, ceea ce iarăşi e evident, „că dacă execuţia operei va fi genială, ea va fi de o mare valoare artistică". 64 65 I Dar dacă creatorul unei opere geniale va fi lipsit de un ideal înalt social, acea operă, din punct de vedere moralizator, educativ, nu va avea valoare. Acestea sînt părerile lui Gherea. Dar d. Philippide ce gîndeşte ? „Cît despre idealuri înalte creştine, ori socialiste, ori cum vor mai fi ele altele, nu le cred (d. Philippide vorbeşte) indispensabile, decît doar numai pentru tendinţi către lucrări moralizatoare". Dar am văzut aceeaşi părere şi la Gherea. „Idealurile autorului vor juca un rol foarte însemnat în satiră, şi dacă vor fi puţin înalte, lucrarea va pierde foarte mult din înrîurirea sa moralizatoare." Atunci cum rămîne cu toată partea întăia a articolului ? De ce îşi dă d. Philippide atîta silinţă ca să combată cu exemple luate din experienţa de pană azi părerea cum că au existat opere artistice fără ca creatorul lor să fi avut un ideal înalt social ? De ce îi atribuie lui Gherea greşala „că confundă idealurile înalte sociale cu întreaga dezvoltare intelectuală a omului dispensîndu-l de altă muncă şi putere ? Noi credem că d. Philippide a făcut aceasta cu rea-vointă. * Am stăruit mult asupra acestei părţi a criticei d-sale fiindcă am văzut cetitori care îmi ziceau : „N-ai ce-i face, ţi-o dovedeşte că poţi crea o operă artistică fără să ai ideal înalt social. Pînă la proba contrarie, voi susţine şi eu aceasta." Şi de ce îmi spunea acestea ? Negreşit fiindcă credeam în ceea ce-i atribuie d. Philippide lui Gherea... Să lăsăm la o parte critica ce face pe nedreptul lui Gherea şi să analizăm părerea d-sale. Cît despre idealurile înalte sociale, nu le cred „indispensabile decît doar numai pentru tendinţi către lucrări moralizatoare". De aicea ce urmează ? Dacă doreşti o artă moralizatoare, trebuie să doreşti ca ea să aibă un ideal, ca scriitorul să aibă un ideal înalt social. Acuma e chestiunea, doreşte oare d. Philippide ca arta să aibă înrîurire moralizatoare ? Negreşit că doreşte. Atunci nu trebuie să dorească, ca şi Gherea, ca scriitorul să fie însufleţit de un ideal înalt social ? Logica ne spune : da, trebuie să dorească. Din toată critica d-sale pare însă că luptă în contra acestei idei. Din toate acestea nu trebuie să se conchidă că idealul, ca şi morala, trebuie numaidecît să se coprindă în artă ? A cere acestea în condiţiuni sine qua non a artei este o nimica. Noi vom susţinea însă totdeauna părerea lui Gherea că artistul trebuie să aibă un ideal înalt social, să fie însufleţit de el fără chiar ca opera sa să aibă tendinţi moralizatoare. Cînd zicem tendinţi „înseamnă că artistul" îşi propune de mai nainte să moralizeze. Presupunînd doi artişti cari, fără să aibă oareşicare tendinţi" de mainainte, ne zugrăvesc societatea burgheză coruptă de azi, unul o va zugrăvi într-un fel, şi celălalt în alt fel ; opera celui cu idealul social mai înalt va avea o înrîurire moralizatoare mai mare decît a celuilalt şi aceasta fără ca unul să-şi fi propus de mainainte a îndrepta societatea. Din toate cele spuse pană acum rezultă că d. Philippide, în partea întăia a criticei d-sale, combate o părere, o teorie care nici nu e a lui Gherea, nici a d-sale, ci a închipuirii d-sale rătăcite. Adevărul, air*. V, nr. 1168, 4 mai 1892, II In articolul trecut am arătat modul argumentării d-lui Philippide, chipul d-sale de a critica şi uşurinţa cu care sfărmase părerile d-lui Gherla. Astăzi voi expune cît se poate de clar partea a Il-a a scrierii d-lui Philippide şi răspunsul strălucit dat lui Gherea. E un răspuns la următorul pasagiu pe care îl pune în fruntea articolului pomenit : „Cît de mare este rolul idealurilor sociale înalte în literatură — zice d. Gherea — ne dă dovadă convingătoare toată activitatea grupului junimist. Rugăm pe cititori să caute tabloul fotografic al cercului junimist. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentaţi, poeţi, critici, oameni de ştiinţă energici... Cît de mult făgăduia acest mare, strălucit cerc literar!.., înrîurirea lui a fost însă neînsemnată. De unde urmează această deosebire între ce trebuia să fie şi ce este ? După noi... luminătorii erau săraci în idealuri măreţe..." D. Philippide uită că e vorba de înrîurirea grupului «Junimea" şi nu de valoarea talentului membrilor lui. Gherea o ştie, precum o ştie toată lumea, că societatea «Junimea" avea într-însa oameni talentaţi, ca un Eminescu, Maiorescu etc. Dar aceştia formau grupul „Junimea" însuşi, vorba de înrîurirea lor, de cauzele pentru 66 67 care „influenţa lor a fost neînsemnată, mai ales în corn-parare cu ceea ce se putea aştepta de la ei". Vom vedea imediat răspunsul ce-l dă d. Philippide la întrebarea de mai sus. Deocamdată însă voi să arăt cetitorului că ceea ce citează d-sa din criticile lui Gherea nu e tocmai în întregime şi că multe părţi omise de d. Philippide sînt destul de însemnate pentru cetitor. Iată acel pasagiu, împreună cu cele omise de d. A. Philippide : „Cît de mare este rolul idealurilor sociale înalte în literatură ne dă dovadă convingătoare toată activitatea grupului junimist. Rugăm pe cititori să caute tabloul fotografic al cercului junimist de la Convorbiri literare. Ce mai pleiadă de oameni tineri, talentaţi, poeţi, critici, oameni de ştiinţă, oameni tineri, energici şi mulţi chiar cu totul neatîrnaţi din punctul de vedere material. Cît de mult făgăduia acest mare strălucit cerc literar pentru dezvoltarea intelectuală, morală şi estetică a României ! Dar poate n-au fost priit oare împrejurările în care se afla ţara, poate ele n-au lăsat pe acest cerc să capete înrîurire asupra minţilor şi inimilor ? Oh, nu, cu totul dimpotrivă. împrejurările au fost atit de bune, atît de potrivite, cum rar se poate întîmpla în istoria unei naţii. A fost după scuturarea jugului influenţelor streine, după ridicarea iobăgiei, după introducerea formelor europene, cînd instituţiile cele noi nu-şi arătaseră încă arama, cînd toţi aveau iluzii mari, cînd, prin urmare, o lucrare inteligentă putea foarte uşor să deştepte simpatii, entuziasm chiar. Aşadar, acest cerc literar ar trebui să aibă nespus de mare înrîurire în ţară, judecind a priori ar trebui să aibă mii de prozeliţi, să fi prins rădăcini în toate unghiurile ţării, să fi făcut educaţia unei generaţii întregi. Cît de mult însă se deosebeşte acest tablou ce ar trebui să fie de ceea ce este în adevăr. înrîurirea Convorbirilor literare a fost neînsemnată, şcoală literară n-au înfiinţat, mai toţi oamenii din acest cerc literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase. Deosebirea însă de căpetenie între ceea ce trebuia să fie şi ce este în adevăr este următoarea : ar fi trebuit o activitate energică, plină de jertfe, cuvinte de foc, care să meargă drept la inimă, jertfe materiale, şi toate acestea se puteau face numai în numele unei idei mari, cînd cercul însuşi ar fi stat la o mare înălţime ideală, cînd prin concepţiunile sale ar fi putut lumina şi înnobila pe cetăţeni, numai astfel ar fi putut cîştiga înrîurire adîncă şi statornică. Pentru a sta însă aşa de sus, ar fi trebuit idealuri sociale înalte ; în privinţa aceasta însă grupul nostru era junimist-conservator, luminătorii, dacă nu erau săraci cu duhul, dar erau mai săraci în idealuri măreţe decît chiar concetăţenii lor." Ascultaţi acum revolta d-lui Philippide : „Cum ? N-avem idealuri pentru că ne spălăm, ne tun-dem barba ; sîntem politicoşi pentru că am îndrăznit să spunem omului adevărul verde în faţă, am numit prostul un prost, chiar dacă ar fi fost român, şi am început să rupem masca de umflări pseudo-patriotice, mască sub care şi-au pierdut boierii noştri moşiile, negustorii noştri dughenele, ţăranul hărnicia (!!!) şi sub care am început să descoperim cu toţii de o bucată ele vreme că avem şcoli fără profesori, buget pe datorie, ţărani săraci ca şi mai înainte, dar mai beţivi şi mai leneşi, că ne-am ales din graţia lui D-zeu cu o ţară plină de agenţi electorali, de clase sociale care ne duşmănim, ne batem şi ne înjurăm pe la toate răspîntiile, parcă am fi zămisliţi din alt sînge ? Cum ? N-avem idealuri pentru că n-am îndemnat pe copii să lase şcoala şi să sară în capul părinţilor ?" Hei ! Vă place ? Cînd grupul „Junimea" a rupt masca de umflări pseudo-patriotice sub care şi-au pierdut boierii moşiile (căci nu e adevărat ceea ce se spune că din cauza luxului, trîndăviei şi corupţiei le-au pierdut), masca sub care au descoperit de o bucată de vreme că avem ţărani leneşi şi beţivi — şi din cauza aceasta şi săraci —, că avem clase sociale ce se bat, parcă am fi zămisliţi din alt sînge (căci înainte vreme nu se auzeau de acestea, ba din contră, se povesteşte că domniţele se îndrăgosteau cu păstorii şi era pretutindeni linişte şi fericire) ; cînd „Junimea" a spus românului adevărul verde în faţă ; cînd ea i-a zis omului că-i prost, viclean, păcătos, fie el chiar unul din cei mai mari cetăţeni ai României ; cînd ea a rupt masca sub care s-a descoperit că avem o ţară plină de agenţi electorali şi a luptat din toate puterile sale spre stîrpirea acestui rău, în vremea cînd avură ei singuri cîrma statului, şi acuma în unire cu cinstiţii conservatori ; cînd ei au rupt masca de umflări pseudo-patriotice sub care s-a descoperit că avem buget pe datorie — ceea ce nu s-a pomenit vreodată în istoria noastră, căci înainte vreme ţăranul era bogat, pu- 68 69 tea îndestula toate poftele boierilor şi să mai dea şi domnilor spre a se putea ţine pe tron ; cînd ei au biciuit cu satira lor ceea ce trebuia într-adevăr biciuit după părerea lor, ca de pildă : un Rosetti, Brătianu şi alţi liberali cari pentru ţara noastră n-au făcut nimica (după părerea lor), ci umblau numai cu vorbe pseudo-patriotice ; cînd ei au făcut asemenea fapte care ar merita laudele tuturora, veniţi d-voastră, d-le Gherea, şi ne spuneţi că puteau să facă ceva sau poate chiar cu mult mai mult decît ceea ce făcură, zicînd că împrejurările au fost bune pe atunci, foarte potrivite, că era vremea după scuturarea jugului influenţelor streine, după ridicarea iobăgiei, după introducerea formelor europene, cînd instituţiile cele noi nu-şi arătaseră încă arama, adică nu era încă de pildă o ţară plină de agenţi electorali etc. ? Şi apoi, să mai adăugiţi că luminătorii erau săraci în idealuri şi alte ? Aceasta e prea, prea ! Are dreptate să se revolte d. Philippide, deşi vă dă şi d-voastră puţină dreptate cînd zice : „«Junimea»- cu începuturile de activitate literară ieşite din sinul ei a fost o lumină modestă şi ademenitoare ; păcat că pe calea hotărttă de dînşa n-am putut noi ceilalţi mai tineri să ducem lucrul mai depar+e". Păcat, zău ! Adevărul, an. V, nr. 1181, 18 mai 1892, o singură ediţie. Chestia evreiască a d-lui Musoiu „Chestia evreiască" sau „Evreiasca" d-lui Muşoiu a fost publicată de două ori : în Românul şi la începutul Manifestului Comunist *, şi aceasta pentru motivul foarte simplu că este în discuţie încă dacă lucrurile mari se spun o dată numai sau de mai multe ori. Articolul individului e îndreptat mai cu seamă împotriva social-de-mocraţilor, pe care nu-i poate mistui de cînd l-au silit să-şi ia tălpăşiţa de la Clubul din Bucureşti, unde se juca de-a anarhismul **. Argumentele, sau ceea ce-i serveşte de argumente, se pot reduce la două puncte, care, împreunate, dau, nu ştim prin ce joc geometric, un zero perfect. întâiul punct este că antisemitismul împiedicînd lupta de clasă, trebuie să dăm drepturi evreilor, pentru a nimici această manifestare. Al doilea punct — şi punctul se ştie că n-are nici o dimensiune, e nimica — stă în a arăta că noi ne punem în contradicţie cînd cerem drepturi pentru femei (deci şi pentru evreice, adaugă anarhistul nostru) şi cînd amînăm drepturile evreieşti pînă la votul universal. Să ne luăm inima în dinţi şi să vedem trăinicia argumentării anarhiste. Dl. Panait Muşoiu, aruncîndu-şi privirea asupra evoluţiei societăţii, vede „procesul economic" ca lucru la care se reduce totul. Iată o frază în care d-l M. n-a făcut greşeli decît de limbă doar şi de ortografie. Adaugă apoi că amănunţimile se pierd. Iarăşi bine. Numai atîta că îndată vom vedea cum amănunţimile la d-l anarhist se * K. Marx şi F. Şoiu, Iasi, 1892. ** In 1892. Engels, Manifestul comunist, tr. de P. Mu- 71 pierd aşa de tare, că nici nu ie mai găseşte pricina in procesul economic. Din cele ce am cetit mai sus din articolul d-lui M. ne-am aşteptat ca el să găsească tot în procesul economic şi pricina anarhismului. Dar nu ! Individul uită îndată ceea ce a spus pe de rost şi, făcînd un salt anarhisto-mortal, ne declară că, dacă voim să limpezim lupta de clase, dacă voim să nimicim antisemitismul, trebuie să dăm evreilor drepturi politice. Va să zică, după acest anarhist, lipsa de drepturi politice, de care suferă evreii, este pricina antisemitismului. Aceasta o spune el şi cînd ne arată că o chestie evreiască există numai în ţările unde n-au drepturi. Vedem deci pe individ lăsînd la o parte „procesul economic" şi explicînd antisemitismul prin metafizica cea mai ordinară. Dar de ce acest ilustru anarhist a şters de pe harta Europei Austria şi Germania ? De această boală, de a nu admite lucrurile existente sau întîmplate, suferă amarnic anarhia cugetării în două picioare, numită Panaite Muşoiu. în Austria şi Germania evreii au drepturi, şi totuşi există antisemitism. Ba acolo sînt, tovarăşe Muşoiu, chiar partide antisemite constituite, nu ca la noi unde n-avem decît cîţiva Aslani şi pe mlădiosul maior Manolescu (Polihroniades mai trăieşte ?). Mai mult. Cele din urmă răscoale din Berlin au fost în mare parte produse de antisemiţi. Acum să vedem care-i adevărata pricină a antisemitismului. Să luăm România, căci despre aceasta-i vorba. Aici, cînd începurăm a ne civiliza, adică a ne burghezi, mărfurile străine fură aduse de evrei. Mica burghezie de baştină se văzu îndată în decădere din pricina acestor mărfuri străine ; micii industriaşi şi negustori, fiindcă nu cetiseră pe Bray ca domnia-ta, începură să se revolte, să urască pe cei ce-i ruinau, adică pe evrei. încă ceva. Cînd trebuinţele noastre se „civilizară", evreii fură aceia care se deprindeau cu îndeletnicirile acelea care satisfă-, ceau aceste trebuinţe noi. De pildă, cînd ne trebuiră haine nemţeşti, evreii croitori, veniţi din Austria, ştiau să facă haine de acestea noi. Românii, neştiind să facă decît giubele şi nefiind calfe români la evrei, vechii croitori de haine vechi fură ruinaţi. Acestea se urmează şi azi. Iată pricina principală a antisemitismului, scoasă din „procesul economic". Tot concurenţa între mica burghezie rusească şi burghezia jidovească explică, după Ple- hanov, antisemitismul din Rusia. Aşa cum, oarecare amestecuri ale marei finanţe şi în Germania ; aşa şi în Austria. Ei, are a face aceasta cu lipsa de drepturi politice ? Unde sînt condiţii sociale prielnice antisemitismului, acesta există în ciuda şi a drepturilor politice, şi a domnului Panaite Muşoiu. Prin darea de drepturi politice vom împiedica noi ruinarea micii burghezii de către marea burghezie jidovească ? Desigur că nu —■ şi nici nu-i treaba noastră asta — atunci de unde pană unde drepturile politice vor alunga antisemitismul, o ! mare logiciene anarhist ? încă ceva. Anarhistul de care vorbim ne sfătuieşte în neadorabila-i naivitate să „pregătim opinia publică" pentru darea drepturilor la evrei. Dar ce este această opinie publică ? Ce o condiţionează ? Nu interesele economice de clasă ? Apoi dacă o clasă este antisemită din pricina intereselor sale, crede d-l M. că are să-i schimbe „opinia" cu filozofia domniei-sale de băcan care sade la tejghea şi... gîndeşte ? Prea mult idealism ! Sau, mai pe româneşte, prea mulţi gărgăuni. Dacă burghezia are interes să capete evreii drepturi, atunci d-l M. îi va putea cultiva „opinia". Dar atunci, domnule Muşoiu, n-ai face act de apărător al muncitorilor. Dacă darea de drepturi e potrivnică intereselor burgheze, atunci, cinstite anarhist, poţi să scrii hăt şi bine, căci nu vei face nimica alta decît că vei tortura nişte biete coaie nevinovate de hîrtie. în acest caz, adică dacă n-ar avea interes burghezia să dea drepturi, ea le-ar da numai forţat. Dar noi, socialiştii, să facem agitări politice pentru a cere drepturi care ar folosi unei pături în marea ei majoritate burgheză, să facem agitări zadarnice ? Aceia cari agită chestia evreiască, fie pentru evrei, fie împotriva lor, fac rău proletariatului, fiindcă-i încurcă în lucruri nefolositoare, îi îndepărtează de la adevăratul lor rol, adică de a lovi acolo unde trebuie, în alcătuirea societăţii. De aceea, pentru noi, filosemitul anarhist Muşoiu e tot atît de vătămător ca şi antisemitul conservator Aslan. . Muncitorul proletar neavînd interes să fie antisemit, se lecuieşte de această boală îndată ce-1 luminezi asupra 72 73 adevăratelor sale interese, căci clasele, domnule Muşoiu, se conduc după interese. Să vedem acum al doilea... argument, adică situaţia contradictorie, încurcătura în care ne pune d-l Muşoiu. Acest argument (vorbă să fie !) i se pare anarhistului zdrobitor, dovadă că aicea — ieşindu-şi din ei înşişi — se încearcă să facă ironie (da, ironie ! vezi p. 18). Se ştie că unul din articolele votate la congresul de la Bruxelles este şi cererea de drepturi politice pentru femei. Acest punct trebuie să-1 avem, şi-1 avem chiar şi noi în program. Dar (ţineţi-vă rîsul ori plînsul, după temperament, căci d-l M. începe să şi ar-gu-men-te-ze), n-ar fi cam deşănţat cînd, urmînd invitarea congresului de la Bruxelles, pentru femeie s-ar cere drepturile pe care de fapt le au românii şi cînd pentru bărbaţii celor străine (dar lasă-ne odată în pace cu jidoavcele d-tale, domnule integral!)* s-ar cere drepturi, dar la... votul universal. Nicidecum, venerabile anarhist. Şi iată toată filozofia, care fără să fie aşa de transcendentală (doamne, fereşte !) n-a înţeles-o individul. Noi cerem în program : votul universal, dreptul pentru femei etc. Asta însamnă că le cerem o dată pe amîndouă. Ba încă, dacă-i vorba de suc-cesivitate, atunci desigur vom cere întăi votul universal, pentru că acesta este mai important, şi apoi, pentru că fără acesta jidoavcele domniei-tale nu vor putea căpăta dreptul de a-şi pune biletul în urnă. Din cele citate mai sus din articolul cu pricina ar însemna că noi cerem drepturi pentru evrei la votul universal. Nu, domnule ! Noi spunem că li se va da tocmai din pricina votului universal. Noi nu cerem. Şi li se va da de burghezi, pentru a-şi întări clasa lor împotriva puterii muncitorilor, devenită de temut din pricina votului universal. Tot după bucata citată, ar însemna că noi cerem acum înainte de votul universal drepturi pentru femei. Dar pe noi nu ne cheamă nici Panaite, nici Muşoiu ca să cerem acum drepturi pentru femeile burgheze, adică să întărim noi burghezia. Căci, dacă s-ar da acum drepturi la femei, avînd în vedere împărţirea păcătoasă a colegiilor, am întări numai pe burghezie. Tot în virtutea acestui fapt noi nu putem cere drepturi pentru evrei, pen- * Muşoiu era adeptul socialistului francez Benoît Malon, autorul lucrării Le sqcialisme integral (Paris, 1890). tru că ei, fiind în marea majoritate burghezi, cu colegiile noastre aşa cum sînt, ne-am da în cap. Am face, dacă nu un bine burgheziei, căci ea are încă destulă putere, dar un lucru nefolositor pentru noi. Şi apoi, auziţi logică la acest individ ! Cînd muncitorul român n-are drepturi, nu-şi poate manifesta voinţa sa în politică, aproape ca şi cel evreu, eu să nu-mi pun toate puterile pentru a căpăta votul universal, care va face tare şi pe proletariatul român şi pe cel evreu ; ci să umblu după cai verzi, să cer drepturi acum, adică să cer drepturi pentru burghezi evrei (căci proletarii votînd la colegiul al 3-lea vedem noi ce drepturi au). Sau ce crede d-l M. ? Că noi, dacă am cere acum drepturi pentru femei, am cere pentru ele votul universal, cînd bărbaţii nu-1 au ? O, ce anarhist naiv. Dar ceea ce-i slujeşte de tidvă acestui anarhist e o adevărată... boambă. Apoi mai vedem că d-l M. nu ştie să deosebească lucrurile. Ce, dumnealui nu-şi poate închipui o situaţie în care femeile românce ar avea drepturi şi evreicele nu ? Inchipuiţi-vă o Cameră care ar fi pentru egalitatea femeii ; dar antisemită. Atunci ar da drepturi, dar nu şi evreicelor. Cînd vor căpăta drepturi, vor căpăta întăi evreii şi apoi evreicele, sau o dată. Acum, dacă se va da drepturi femeilor în Anglia, crede d-l M. că se vor da la toate ? Se vor da numai englezoaicelor. Aceasta" am atins-o numai pentru a vedea care-i chipul de a argumenta al acestui încurcă-lume. Munca, an. III, nr. 12, 10 mai 1892. ii Am văzut din cele ce preced că domnul Muşoiu explică antisemitismul prin lipsa de drepturi de care suferă ©vreii. Ceea ce însemnează : „Românii sînt antisemiţi Pentru că evreii n-au drepturi". Dar dacă l-am întreba Pe d-l M. de ce evreii n-au drepturi, domnia-sa desigur ca ne-ar răspunde pentru că românii sînt antisemiţi. Aşadar : lipsa de drepturi este pricina antisemitismului 74 75 şi antisemitismul este pricina lipsei de drepturi. De unde urmează imediat : antisemitismul este pricina antisemitismului. Sau, încă sub o formă : românii nu dau drepturi evreilor pentru că evreii n-au aceste drepturi (după d-l M., dacă evreii ar avea drepturi, atunci românii le-ar da drepturi) sau : românii nu dau drepturi evreilor pentru că românii nu dau drepturi evreilor. Dar ce-ai zice, o ! mare mic burghez, cînd eu aş face următoarea argumentare : d-l P. Muşoiu, propagandist prin fapt, este necompetent în cea mai simplă chestie ? Desigur, te-ai revolta : „Cum, dar eu nu-s necompetent, pentru că-s necompetent, ai striga dumneata, ci pentru că n-am înţeles nici boabă din ceea ce am auzit şi cetit : şi n-am înţeles nu pentru că n-am înţeles — oh, amar m-am mai străduit —, ci pentru că mi-a fost cu neputinţă". Şi fiindcă noi ştim şi de ce i-a fost cu neputinţă, îl sfătuim să nu se mai trudească degeaba. înţelegeţi — iertaţi această formă care se întrebuinţează numai cu oamenii ce pot înţelege, d-le M. —, înţelegeţi, cred, enormitatea teoriei d-voastră. Acum să facem o călătorie în articolul d-lui Panait Muşoiu, anarhist şi socialist integral, adică şi mai integral decît toţi integralii *. Să facem această călătorie, pentru ca să vedem dacă anarhistul cu pricina, care ne învinuieşte pe noi de nesocialism, de „vederi strîmbe", să-1 vedem, zic, dacă are vreo idee de adevăratul socialism. Vom lua greşelile, cele mai boacăne şi fără multe comentarii, căci deşi d-l M. încurcă totul pe unde trece si vorbeşte păsăreşte, totuşi, cînd lucrul e prea-prea, cum e în cazul de faţă, enormitatea sare în ochi deodată şi oricui. în această călătorie vom vedea că d-l Muşoiu nu numai că nu ştie ce-i socialismul, dar nu ştie nimic. Aşadar, să vedem ce glăsuieşte acest reprezentant al „anarhiei cugetării". Glasul întăi. Aici ciripeşte istorie. în „Prefaţă", care, ca orice manifestare a d-sale, respiră atîta grandomanie, dumnealui glăsuieşte că starea noastră de acum este întocmai ca a „Occidentului" Europei la 1847. Şi fiindcă Manifestul ** a fost scris pentru Germania, urmează că starea noastră de acum samănă în special cu a Germa- * Vezi nota anterioară. Manifestul comunist. niei dinainte de 1848. Deci, istoricul Muşoiu crede sau că la noi nu s-a făcut încă revoluţia burgheză, sau că în Germania se făcuse deja înainte de 1847. Solid bărbat, şi încă mai solid anarhist. Pe glasul al doilea ne spune acest cîntăreţ neîntrecut că fenomenele biologice se pot trata cu precizia matematicilor. Dar cine naiba i-o mai fi băgat şi asta în cap ? în biologie, domnule Muşoiu, sînt controverse..., dar să-1 lăsăm, căci nu înţelege de aceasta, ar trebui să-i explici ce-i controverse etc. Glasul al treilea este incomparabil de neîntrecut. Acest integral ne cîntă că neegali ta tea schimbului este pricina sărăciei muncitorilor şi a îmbogăţirii capitaliştilor. Mai departe ne cîntă că societatea viitoare va fi fericită pentru că va fi întemeiată pe egalitatea schimbului. Apoi, stimabile, ai spus mai multe greşeli decît litere. Schimbul şi azi putem spune că-i drept. Dacă o pereche de ciubote valorează 10 ceasuri de muncă, apoi ele, în condiţii normale, nu se vor putea schimba decît pe un lucru care valorează 10 ceasuri de muncă ; cînd muncitorul îşi închiriază braţele, cînd îţi vinde puterea de a munci de o zi, el primeşte un salariu egal cu valoarea obiectelor care, asimilate de el, să-i poată produce acea putere. Deci, răul nu stă aici, la schimb, ci la producerea de plus-valoare. în adevăr, capitalistul cumpără de la muncitor puterea de a munci şi-i dă un salariu egal cu ceea ce-i trebuie ca să-şi creeze această putere. Dar muncitorul produce acest salariu, de pildă, în 5 ceasuri. Atunci, in loc să iasă din atelier şi să se ducă acasă, el trebuie să mai stea încă 5, de pildă, căci s-a angajat pe toată ziua. în aceste alte 5 ceasuri produce pentru stăpîn plus-valoarea. Aici, d-le integral, stă anomalia. Dacă egalitatea schimbului însemnează societate socialistă fericită, apoi acuma sîntem în plin socialism ; dar eu văd că mare pricopseală nu-i acum. Ba sărăcia este aşa de mare, încît nu ne-o putem închipui şi mai mare ca astăzi. D-l Muşoiu ne vorbeşte de egalitatea schimbului din societatea viitoare. Vasăzică anarhistul e consecvent în «anarhia" cugetării sale. Despre ce schimb vorbeşte în societatea viitoare ? Noi ştim că anarhiştii voiesc co-niune autonome, care să facă schimb între ele, să-şi facă 76 77 concurenţă etc. Adică, aceşti onorabili, chiar cînd vorbesc de comunism, şi-1 închipuie după chipul şi asemănarea d-lor, adică unul hăis şi unul cea. Apoi anarhiştii mai voiesc şi deplina autonomie, deplina libertate individuală, adică fiecare să facă ce-i place, să muncească cînd îi place, dar să mănânce tot cînd ii place. Acum, după aceste cîteva cuvinte, putem presupune sau că d-l M. a spus pe de rost psalmul despre egalitatea schimbului din societatea viitoare, sau că a înţeles schimbul între comune. In acest caz, anarhismul e complect, adică d-l Muşoiu e nu numai anarhist trecut şi prezent, dar şi viitor. Şi mai este ceva. Neîntrecutul Panait Muşoiu a auzit şi de plus-valoare. Intr-un loc glăsuieşte şi de aceasta. Ei, atunci cum se împacă aceste lucruri ? Unde-i anomalia : în schimb sau la producere ? De ce d-l M. caută să explice îmbogăţirea capitaliştilor prin amîndouă aceste lucruri, care se exclud ? Să facem oleacă de psihologie. D-l Muşoiu văzînd că teoria valorii lui Marx e un lucru bun, pentru că dă o explicare a fenomenelor sociale, avea deci un argument — nu credeţi însă că a înţeles această teorie, dovadă acest glas al treilea —, apoi a dat peste teoria cu neegalitatea schimbului. Aha ! a exclamat d-l M., iată încă un argument ; acum am două : plus-valoarea şi neegalitatea schimbului. Dacă n-ar fi avut un cap predestinat pentru anarhism, cu aptitudini speciale pentru această boală cerebrală, ar fi înţeles că aceste două lucruri nu se împacă. Aşa păţeşte cine vrea să fie numaidecît integral, adică, pe româneşte, cine vrea să împace scripca cu iepurele — şi mai ales cînd eşti aşa de anarhist ca să nu poţi deosebi scripca de iepure. Glasul al patrulea. Lupta pentru trai de azi e o rămăşiţă din epoca barbariei, un ce independent de procesul economic. Din epoca barbariei şi pană acum tot descreşte. Vasăzică, în faza comunistă era mai crîncenă decît azi ? D-apoi, tovarăşe, lupta pentru trai e un efect al antagonismului dintre clase, pentru Dumnezeu ? Progresul industriei, perioada burgheză a micşorat această luptă, a „ogoit-o". Adică în societatea de azi, întemeiată pe concurenţă (pe lupta pentru trai cea mai crîncenă), lupta s-a mai ogoit ? Domnule Muşoiu ! Glasul al cincilea. Lipsa de drepturi este pricina antisemitismului. Apoi crede că cu filozofia domniei-sale va hotărî pe oameni să urmeze o cale potrivnică intereselor lor. Am văzut în partea întăia a articolului care-i valoarea acestui argument. Glasul al şaselea. Evreii nu-s răi de cînd lumea, ci mai dincoace ; caracterul acesta rău a fost format de împrejurări. Acesta-i un argument adus unui burghez antisemit. Dar ce mai argument ! D-apoi antisemitul îţi va tăia vorba scurt : „Ce-mi pasă, onorabile, dacă evreii sînt răi numai de două mii de ani şi nu de zece mii ?" Nu-ţi aperi bine, domnul meu, pe evreii d-tale. Dar ia să ne facem mai catolici decît papa Muşoiu. Noi pretindem că evreii nu sînt nici răi, nici buni. Ceea ce se socoteşte de rău la evrei e faptul că sînt adevăraţii oameni ai epocii aceştia, sînt burghezi cum trebuie. Oare negustorul român e mai de treabă, domnule Muşoiu ? Mi se pare că la domnia-ta poate fi chestia de „atavism" ori de „vederi strîmbe". înclinăm către presupunerea din urmă. Apoi, după d-l Muşoiu caracterul originar n-ar fi format de împrejurări, căci spune că caracterul cel nou e aşa pentru că-i format de împrejurări. Dar oricît ne-am afunda tot mai în trecut, vom găsi împrejurări lucrînd asupra caracterului. Cu adevărat originar — după definiţia domnului M. — ar fi zero. Din acest punct de vedere, d-l M. are un caracter originar nepervertit de împrejurări, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Muşoiu ce-i al dumisale. Glasul al şaptelea. Cetăţeanul în chestie ne spune că dîndu-se drepturi la evrei s-ar limpezi lupta de clase. Dar, dîndu-se drepturi, ar cîştiga numai burghezii (vezi partea întăia a articolului). S-ar întări burghezia. Şi dacă a se întări burghezia însemnează limpezirea luptei de clase, atunci înţelegem de ce Panait Muşoiu se joacă de-a anarhismul. El voieşte s-o silească pe burghezie să-şi mărească poliţia, să facă legi excepţionale, să se întărească pentru... a se limpezi lupta de clase. Adorabile... ! Pe glasul al optelea marele sociolog Panait Muşoiu, Oe meserie propagandist prin fapt, ne spune — ne S?1^ — că dumnealui a învăţat dintr-un manifest de la 1868 din Austria că capitalul nu voieşte să ştie de deosebire de rasă, că muncitorii cu aceleaşi interese... nu te .*^*ie, domnule Muşoiu, spune tot ce ştii ! Ei, dar dacă «"lui cunoaşte aceste lucruri elementare, din acest manifest mai cu seamă, atunci înţelegem noi de ce 1-a cetit 78 79 pe Marx pe „alăturea", înţelegem de ce a scris „chestia evreiască", înţelegem multe. Acestea sînt cele opt glasuri din repertoriul anarhistului integral Muşoiu. Repertoriul 1-a intitulat „chestia evreiască" în amintirea harpistului şi psalmistului fericitului întru amintire David, cel cu caracterul neformat de împrejurări. N-ar fi mai bine, domnule Muşoiu, să nu mai ţineţi pe Marx „alăturea" şi să faceţi propaganda prin fapt ? Ah, ce verzi sînt poienile acum ! D-apoi bine, domnule Panait Muşoiu. Munca, an. III, nr. 13, 17 mai 1892, o singură ediţie Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania Se crede îndeobşte că ura şi lupta dintre românii din Transilvania şi unguri ar fi o ură şi o luptă de rasă. în acest articol vom căuta să dovedim că originea şi hrana acestei ure nu stă în deosebirea de rasă şi în barbaria ungurilor, ci în antagonismul de clase, după cum ura şi lupta dintre irlandezi şi englezi nu stă în deosebirea de rasă şi nici în barbaria englezilor. Ungurii1 s-au aşezat în Europa pe la anul 900 după Hristos. Popoarele supuse îşi păstrară aşezămintele lor multă vreme. Dar peste cîteva sute de ani nobleţă română, din mai multe pricini, începu a emigra peste munţi şi întemeie principatele române. Nobleţă rămasă în Transilvania, pentru a jupui mai bine pe ţărani, se uni cu cea ungurească şi, încetul cu încetul, să maghiariza, dovadă că interesul economic de clasă este mai presus decît naţionalitate, religie etc. Acum erau faţă în faţă două clase : nobleţă şi ţăranii, compuse amîndouă din mai multe naţionalităţi, între cari unguri şi români. Astfel, interesele de clasă uniră pe mai multe naţionalităţi împreună. Dar exploatarea ţăranilor de către nobili (adică a ungurilor, românilor etc. de către unguri, români etc.) ajunse aşa de grozavă, încît ţăranii se răsculară. Istoria acestor răscoale ne arată minunat de clar lupta de clase, ne arată cum interesele de clasă nu cunosc nici naţionalitate, nici nimic ; ne arată de asemenea pricina lirei celei grozave între aceste două clase, care ură, cînd Clasele ajunseră a se compune din naţionalităţi deosebite, _ 1 aptele de care mă folosesc în acest articol se găsesc în istoria românilor a d-lui A. D. Xenopol, şi mai cu samă în Yw. III, V şi VI, care va ieşi peste cîtva timp şi a căruia ma-a fost expusă de d. Xenopol la Univ. din Iaşi în anul ^fcsta [1892, n.ed.J. 81 ajunse ură de rasă (în aparenţă). Să vedem pe scurt cele mai însemnate răscoale. Se pomeneşte o răscoală la 1324, dar despre aceasta nu se ştie decît prea puţin. La 1437 se întîmpla o altă răscoală a ţăranilor români şi unguri, împotriva nobililor români şi unguri *. Răsculaţii trimit o delegaţie la nobili, dar ea este măcelărită. Iar nobilii, de frică, încuviinţează cererile ţăranilor numai în aparenţă, căci cu-rînd aceşti nobili (d. Xenopol dovedeşte că erau unguri şi români) se unesc cu pătura domnitoare a saşilor şi secuilor formînd unirea celor trei noţiuni, împotriva blestemaţilor de ţărani. Vedem dar că în această răscoală nu-i vorba de naţionalităţi, ci, pur şi simplu, de apărarea privilegiilor, de luptă între clase. Nobilii români, pentru a putea jupui mai bine, se alipiră tot mai tare de unguri, pînă ce se maghiarizară. Ţăranii unguri şi români, de asemenea, se contopiră cu încetul, fiindcă elementul ţărănesc cel mai puternic era cel român, ţăranii unguri se romanizară. La 1512 ** se întîmpla altă răscoală, la care iau parte ţăranii din Ungaria şi cei din Transilvania sub conducerea secuiului Dozsa. Răscoala este înecată în sînge şi măsuri aspre sînt luate împotriva tuturor ţăranilor din Ungaria şi Transilvania. Lupta urmă mai departe prin hărţuieli ; şi, în această vreme, maghiarizarea nobililor români, precum şi romanizarea ţăranilor unguri se de-săvîrşeşte, aşa că, pe la sfîrşitul veacului al XVI-lea, la venirea în Transilvania a lui Mihai Viteazul, contopirea se sfîrşise aproape. La 1599, cînd Mihai Viteazul cuprinde Transilvania, ţăranii se răscoală, dar Mihai îi dezaprobă şi se uneşte cu 7iobili unguri, dovadă că identitatea de clasă şi interesul este mai presus de identitatea de rasă. Şi ţăranii se răsculară împotriva iobăgiei, pe care Mihai o favoriza şi o consfinţi în tara sa ***. t w La 1784 se întîmpla cunoscuta revoluţie a lui Horea, Cloşca şi Crişan. Această revoluţie fu socială, fu o luptă între două clase şi avu aparenţa unei lupte de naţionali- * Răscoala de la Bobîlna. ** 1514. *** Consideraţii exagerate, lupta cum se ştie, un caracter naţional în lui Mihai Viteazul primul rînd. a\ -înd, tate, din pricina deosebirei de naţie a celor două clase în luptă. Revoluţia are ca pricină starea cea rea a ţăranului, şi nicidecum ideea naţională. Chiar pretextul __oprirea românilor de a ţinea crîşmă în satul de unde era Horea — arată acest caracter social. Ca dovadă că românii nu căutau decît buna stare este că ei erau mul-ţămiţi să fie primiţi în oaste ca grăniceri, cînd atunci scăpau de iobăgie. Şi răscoala porni tocmai din pricină că un corp de români sub comanda lui Crişan fu oprit a se duce să se bage în oaste. Revoluţia de la 1848 e de o natură ceva mai deosebită. La '48, în Transilvania era deja o mică burghezie intelectuală românească. Această mică burghezie era şi este în antagonism cu similara ei ungurească, după cum. e mica noastră burghezie cu cea evreiască. Lupta acestei mici burghezii româneşti din Transilvania împotriva ungurilor luă caracterul naţional conştient, din pricina cui-turei româneşti ce se născuse şi pe care o reprezintă. în fond, era o luptă de clase, de interese, însă îmbrăcată în haine naţionale. Acestea pentru pătura cultă. Dar marea masă a poporului românesc, ţărănimea, nu se amestecă (cît se amestecă) în revoluţie, decît pe tema îmbu-nătăţirei economice — dovadă de lipsa urei de rasă şi de existenţa luptei de clase. De aceea, conducătorii revoluţiei, cînd vorbeau ţăranilor ca să-i poată atrage, lăsau la o parte naţionalismul şi vorbeau de nevoile lor materiale. Vedem dar că, atît în privinţa păturei culte, cît şi a ţărănime!, şi această revoluţie are ca pricină interesele declasa. Iată dară că ura între cele două naţiuni se poate foarte bine explica prin antagonismul între clase, fără să avem nevoie de a spune — uitînd ştiinţa —■ că pricina ar sta în originea mongolă a ungurilor sau în strămoşul lor, viteazul Atila. După 1848 ţăranii români capă tară pămînt, pădure şi islaz, deci ţăranii din Transilvania stau mai bine decît cei din România liberă. Acuma, lupta românilor din Transilvania este lupta burgheziei intelectuale româneşti împotriva celei ungureşti, luptă îmbrăcată naţional. Cum ca muncitorii unguri şi români n-au nemica unii cu alţii ^ste faptul că în cele din urmă întîmplări din Transilvania muncitorii n-au luat nici o parte. Mai mult, ei sînt Solidari faţă cu stăpînitorii de orice naţiune ar fi ei, 82 83 dovadă o răscoală din Temişana din anul trecut a ţăranilor unguri şi români împotriva nobililor de toate felurile. Apoi, încă un lucru la care ar trebui să se gîndească iredentiştii noştri. La noi ţăranilor li s-a dat la împroprietărire numai pămlnt, iar pădurea le-a fost răpită cu neruşinare, pe cînd în Ungaria ţăranului român i s-a dat, pe lîngă pămînt, şi pădure, şi islaz. Ei bine, oare ţăranii români de peste munţi ar voi ei să fie încorporaţi cu România liberă, unde să fie supuşi aceleiaşi măsuri liberalo-burgheze, adică răpirei de la comune a pădurilor pentru a fi date boierului ? Şi cînd ni se vorbeşte de cele trei milioane de români cari gem în Transilvania, credem că-i vorba despre ţărani. De aceea iredentiştii noştri au uitat şi uită pe cele cinci milioane de la noi care gem mai tare ? Se pare că-i o contradicţie, dar nu-i. Pe iredentişti nu-i doare inima pentru ţăranii din Transilvania, cum nu-i doare nici pentru cei de aicea ; pe dînşii îi doare inima pentru fraţii lor, burghezia de dincolo, care, într-adevăr, ar sta mult mai bine cînd n-ar avea concurenţa ungurească. Dar pentru că lupta în Transilvania e între două burghezii, nu urmează ca noi, socialiştii, să aplaudăm. După cum am dezaprobat barbariile studenţilor de la Congresul din Botoşani, deşi aceste barbarii au fost furia micului burghez român împotriva evreului, şi, deci, luptă între burghezii — tot aşa şi acuma — deşi lupta între burghezia românească şi cea ungurească în sine nu ne priveşte (vom vedea în numărul viitor că ne priveşte pe noi, socialiştii, prin urmările ei), dezaprobăm mijloacele barbare de care s-au servit burghezia ungurească pentru a-şi arăta ura. Munca, an. III, nr. 23, 26 iulie 1892. Chestia românismului şi starea actuală a Europei * In articolul din nr. trecut am arătat pricinile urei dintre români şi unguri, precum şi caracterul mişcării din Transilvania. Tot în numărul trecut spuneam că urmările acestei mişcări trebuie să ne intereseze pe noi socialiştii. Este întrebarea : care trebuie să fie purtarea românilor în această chestie, faţă cu complicaţiile europene din cari poate să izbucnească un război general ? Pentru a avea răspunsul trebuie să vedem cu cine trebuie să fim alăturea, ce poziţie să păstrăm în viitorul război ? Să analizăm aceasta din două puncte de vedere : naţional pur şi european general. Din punct de vedere naţional pot fi trei alternative : 1. Să ne unim cu Rusia. 2. Să stăm neutri şi 3. Să ne unim cu Tripla Alianţă. 1. Dacă ne unim cu Rusia. Dacă ruşii ies învingători, atunci Rusia capătă o situaţie aşa în Europa încît nu-i va fi greu să-şi împlinească visul ei de aur : cucerirea Peninsulei Balcanice ; în acest caz ea ar trebui să cuprindă şi ţările române ce i-ar sta în cale. Se va spune poate că Rusia n-ar face aşa ceva cu nişte aliaţi. Atunci aducă-şi oricine aminte de răpirea Basa- * Pentru problemele din acest articol, vezi scrisoarea lui Engels către I. Nădejde din Contemporanul (nr. 6, din ianuarie 1888, p. 572—573), citată de noi în prefaţa la acest volum (p. VIII) ŞÎ pe care Ibrăileanu, fără îndoială, a cunoscut-o. Acelaşi lucru susţine şi Gherea în articolul Politica externă, publicat în revista socialistă ieşeană Critica socială (sub pseudonimul I. Va-siliu), din decembrie 1891. Cităm propoziţia concluzivă a articolului : „Aşadar, în starea actuală, alianţa României cu Austria se impune şi cu atît mai mult cu toate celelalte puteri care vrăjmăşesc pe Rusia, deci intrarea României în Tripla Alianţă « o necesitate". (Sublinierea aparţine autorului ; reprodus în C. Do-"rogeanu Gherea, Opere complete, voi. II, Editura politică, 1976, p. 407—408). 85 rabiei, cu toate că, printr-o notă de Ia 1802, Rusia căpătase dreptul de a interveni în favoarea principatelor ; aducă-şi oricine aminte de a doua luare a Basarabiei, la 1878 ! cu toate că am fost aliaţi cu ei. Şi apoi, trebuie să avem în vedere că Rusia, dacă iese învingătoare acuma dintr-un război general, nu va mai avea de cine se teme, căci toţi duşmanii vor fi zdrobiţi, şi va face ce-i va plăcea. 2. Dacă stăm neutri. Cei ce susţin aceasta dovedesc o lipsă complectă de seriozitate, dacă nu cumva aceasta este o gravitare conştientă sau inconştientă către Rusia. Într-un război ca acela ce va fi cînd din toate părţile se vor bate, puterile înconjurătoare ce se vor război ne vor lăsa în pace ? Rusia şi Austria vor putea ele lăsa la spetele lor 200.000 soldaţi întăriţi, îi vor lăsa liberi ca să le sară în spate la un moment ori altul ? Nu numai că am fi dezarmaţi şi am suferi ocupaţie străină, clar am trage chiar războiul pe pămîntul nostru, căci atît Austria, cît şi Rusia, pentru a se asigura, ar căuta să cuprindă România şi, deci, s-ar încaieră aicea. Aşadară, şi cu Rusia şi neutri ar fi primejdie pentru România şi deci pentru toţi românii. 3. Dacă sîntem uniţi cu Tripla Alianţă *. In acest caz, dacă Tripla Alianţă este învinsă, nu păţim mai rău decît cînd am fi uniţi cu Rusia, chiar învingătoare, adică căderea noastră sub Rusia. :;' Tripla Alianţă a fost un Bloc politic-niilitur constituit în 1882 prin aderarea Italiei la alianţa dintre Germania şi Imperiul Austro-Ungar, încheiată încă în 1879. La 18/23 octombrie 1883, regele Carol I şi primul său ministru I. C. Brătianu au semnat la Viena, în cel mai strict secret, tratatul de alianţă româno-austro-ungară. în aceeaşi zi, Ia acest tratat aderă şi Germania. In acest fel, România s-a aliat oficial la tratatul cunoscut suo numele de Tripla Alianţă şi clauzele sale — nedevenite publice — au constituit axul director al politicii externe a României pînă în 1914. Este necesar să menţionăm că mişcarea socialistă românească se alătură, prin afirmarea acestui punct de vedere, unei opinii împărtăşită unanim — atunci — de spiritul public din ţara noastră. Lucrurile aveau să capete o altă înfăţişare în 1914, la izbucnirea primului război mondial, cînd România era favorabilă denunţării angajamentelor sale faţă de Tripla Alianţă şi alăturării ţării de Antantă. Ibrăileanu, alături de Stere (deşi abandonaseră în 1899 P.S.D.M.R.), îşi păstrează poziţia exprimată în acest articol din 1892. «6 Dar clacă Tripla Alianţă este învingătoare ? Atunci ţarismul rusesc, care este forţa ce ţine legate provinciile din care se compune Austro-Ungaria, căzînd, Austro-Ungaria nu mai are raţiune de a exista sub forma de azi (căci trebuinţa Europei ele a avea o sentinelă împotriva ruşilor o ţine pe Austria în forma sa), atunci ea numaiclecît trebuie să se desfacă şi popoarele din care se compune se vor putea organiza liber. Aşa că scăparea românilor din Ardeal constă în triumful Triplei Alianţe asupra Rusiei (dacă ţarismul nu cade printr-o revoluţie internă). Aşa că, din toate alternativele, numai unirea românilor cu Tripla. Alianţă şi victoria acesteia este folositoare românismului. Prin urmare, orice patriot român trebuie să fie pentru Tripla Alianţă. Din punct de vedere general european. En Europa proletariatul înaintează cu paşi mari către ziua cînd va cuceri lumea. însă proletariatul are în faţa lui reacţiunea de toate felurile şi Rusia sprijină toate aceste reacţiuni din Europa. Răsturnarea ţarismului ar fi o fericire pentru proletariatul european. Victoria ţarismului înseamnă întinderea reacţiunii în Europa şi înăbuşirea democraţiei. Din acest punct de vedere, pe care trebuie să-1 aibă în vedere orice socialist, şi chiar orice democrat, trebuie să fim din toate puterile împotriva Rusiei. Dar nu numai democraţia este ameninţată, chiar burghezismul încă are a se teme de propăşirea colosului de la nord, care este negaţia liberalismului burghez. Aşadar, ca român, ca patriot, ca iredentist, ca burghez, ca social-democrat — numai ca boier bătrîn nu — trebuie să fii numaiclecît împotriva Rusiei, şi ca să fii împotriva ei trebuie să fii cu Tripla Alianţă. Şi fiindcă în articolul acesta este vorba de toţi românii, apoi mai amintim că tocmai ca iredentist trebuie să fii cu Tripla Alianţă, cum am arătat mai sus. Oricine cunoaşte istoria ţării noastre şi ştie ceva despre diplomaţia rusească ştie, pe de o parte, tendinţa Rusiei, încă de la 1711, de a ne înghiţi în nemărginitul ei sîn şi, pe de altă parte, şi şiriclicurile diplomaţiei ruseşti, care ştie, pentru a-şi ajunge scopul, să se folosească 87 1 de orice împrejurare şi de orice mijloc. Ea aşteaptă încurcături la vecinii ei — şi, dacă încurcăturile nu se întîmpla, atunci le provoacă singură — pentru a se amesteca şi a săpa astfel existenţa vecinilor săi. Acuma, cînd Rusia vede că în România opinia, în general, e împotriva ei, [...] *. Ce prilej mai fericit pentru ea decît acesta, cînd prin lucrările diplomaţiei sale ea poate să ne în-duşmănească cu Tripla Alianţă. în războiul viitor, românii, dacă nu prin număr, cel puţin prin poziţia geografică, pot hotărî soarta războiului, după cum vor fi de o parte sau de alta. Românii, uniţi cu Rusia, ar întări-o foarte mult pe aceasta. Dar dacă Rusia învinge, am văzut ce mare primejdie se ridică pentru românism ; de aceea trebuie să băgăm bine de samă ca nu cumva mişcarea actuală a românismului să se alipească de Rusia şi nici să nu-i deie acesteia prilej de a se amesteca în trebile noastre, căci atunci am atrage asupra capului nostru cea mai grea primejdie. De aceea sînt criminali — faţă cu naţiunea lor — aceia cari, în loc să lucreze pentru a astîmpăra ura dintre români şi unguri, o aţîţă încă mai rău ; şi cînd aceia se intitulează democraţi sînt de două ori criminali : întăi faţă cu naţiunea lor şi, al doilea, faţă cu democraţia europeană. Cum că mişcarea actuală poate fi primejdioasă avem deja semne. în moţiunea de la Iaşi, de la 14 iunie, se zice că într-o conflagraţie românii ar putea să-şi întoarcă armele împotriva Triplei Alianţe. Un jurnal democrat, Lupta, a spus-o, mai ritos, că e bine să facem puţină politică rusească. Ca şi cum s-ar putea face mai multă sau mai puţină ! Şi apoi, nu ştiu cum rimează „puţină politică rusească" cu protestarea împotriva „cnutului rusesc" de care vorbeşte d. Panu în conferinţa sa despre chestia românească şi cu agitaţiile pentru scăparea Basarabiei de sub „ignoranţă" şi „cnutul" rusesc, de cari este vorba tot în acea conferinţă a d-lui Panu, şeful partidului de la Lupta. Putem rezuma : scăparea românilor din Transilvania si fericirea românismului stă în căderea ţarismului ru- * Urmează două rînduri unde ziarul este rupt. sesc. Prin învingerea Rusiei ţarismul trebuie să cadă Deci, romanii trebuie să dorească din toate puterile învingerea Rusiei şi, prin urmare, să fie împotriva ei Pentru aceasta românii din Transilvania să mai aştepte puţin, pentru că cu atîta vor fi mai fericiţi pe urmă. Munca, an. III, nr. 24, 2 aug. 1892. 88 In chestia iredentismului Acum cînd şovinismul şi iredentismul au trecut din starea acută în cea cronică, credem că a venit timpul să-1 definim încă o dată, şi aceasta cu atît mai mult cu cît, pană acuma, s-au adus deja toate argumentele iredentiste, aşa că nu putem fi învinuiţi că ne agăţăm numai cît de un crîmpei al cugetărei lor. Iredentismul este idealul claselor stăpînitoare, căci unitatea naţională lor le foloseşte, cum vom dovedi imediat ; dar nu toate partidele stăpînitoare l-au îmbrăţişat cu aceeaşi ardoare, căci aşa-zisele partide de guvernă-mînt mai au de menajat raporturile cu burgheziile străine. Acea parte a burgheziei însă care stă mai departe de putere a dat pe faţă tot gîndul şi toate dorinţele burgheziei noastre şi de aceea noi vom discuta argumentarea acestora. Aceştia sînt „democraţii". Vom împărţi articolul nostru în trei părţi. In întăia parte vom vedea ce concepţie istorică au ei ; în a doua, vom vedea pricina acestei concepţii, vom defini naţionalismul ; în a treia parte vom vedea consecinţele iredentismului dacă ar fi îmbrăţişat de muncitori şi dacă unitatea raselor ar fi o staţie fatală în drumul evoluţiei. i Concepţia lor istorică. Democraţii pretind că voiesc să aline suferinţele clasei muncitoare. Dacă-i aşa, atunci orice fapt al lor trebuie să ajute la această alinare şi orice nu contribuie la această alinare să fie respins. Să vedem, aşa au făcut în chestia naţionalismului ? * Pentru problema iredentismului vezi Prefaţa noastră. Dar mai. înainte să răspundem la titlul de mai sus. Prezentîndu-se chestia naţionalismului, ei au îmbrăţişat-o cu ardoare, au dus-o la paroxism, i-am văzut iredentişti. Atacaţi de noi, au căutat să dovedească că, prin iredentismul lor, nu strică cauzei muncitorilor şi, în argumentarea lor, au înaintat următoarea idee : In politica internă sîntem democraţi, facem luptă de clase ; în chestia naţională nu mai sîntem decît români, nu mai facem chestie de clase. Acestea au fost zise de d. Panu şi repetate de Dioghe-nide. Din această afirmare vom scoate concepţia lor istorică, vom vedea cît e de falşă, de utopistă şi vom explica şi de ce s-a produs. Ne întrebăm : Lupta de clase există ea afară de noi sau o fabricăm noi ? După afirmarea lor de mai sas rezultă că nu există în afară de intervenţia noastră şi că o producem noi cînd ne vine la socoteală. Căci, analizînd afirmarea lor, găsim că ei spun acestea : „în politica internă noi voim să producem lupta între clase, iar în chestiile naţionale nu voim s-o producem ; lupta între clase o vom produce pre-tutindenea, după ce se va forma unitatea naţională". Pentru orice minte sănătoasă acesta-i sensul afirmărei lor, aceasta-i concepţia lor, care, nu mai am nevoie să adaug, e foarte vulgară. Vasăzică, după dînşii, istoria omenirei nu-i o luptă între clase, căci n-a fost în toate timpurile nici d. Panu, nici d. Dioghenide s-o producă. După dînşii, omenirea a fost pînă acuma un tot armonic, fără antagonisme de clase, iar acuma „democraţii" produc acest antagonism. Vasăzică lupta de clase nu-i o lege care ne stăpîneşte ea pe noi, ci o lege pe care o producem noi pentru a domni asupra noastră. Dar nici scribii prostituaţi de la Timpul nu spun asta. Şi lor li s-a năzărit că socialiştii fac lupta între clase. Dar lupta de clase există, ca o lege fatală şi fără voia noastră. Atunci cum se vor ridica „democraţii" mai presus de dînsa ? Una din două: sau nu vor voi s-o bage în samă, sau vor nimici-o. 1. Dacă voiesc să n-o bage în samă, atunci ea, lupta de clase, rămîne. în această luptă, democraţii nefiind de 90 91 partea muncitorilor — căci nu fac lupte de clasă — dau sprijin chiar fără să vrea burgheziei. Atunci democraţii, nu numai că nu ajută pe muncitori, dar încă îi împiedică de a face cu succes şi conştient lupta de clase, deci îi face să nu iasă un pas măcar din starea mizerabilă în care sînt. Dar atunci, lăsaţi, domnilor, la o parte „democraţia", „popor" etc. 2. Voiţi să nimiciţi lupta de clase ? Bine ! Dar ca să nimiceşti clasele, să le desfiinţezi, trebuie să realizezi comunismul. Dar ca să realizezi comunismul trebuie ca acuma să faci socialism, deci să organizezi pe muncitori pentru a lupta împotriva burgheziei. Deci, pentru a nu mai fi luptă de clase, trebuie să faci luptă de clase. Iată dar în ce cerc vicios vă învîrtiţi cînd voiţi să împăcaţi interesul muncitorilor cu iredentismul. De ce voiţi să faceţi această împăcăciune ? Şi de ce este imposibilă ? Aceasta în numărul viitor. Munca, an. III, nr. 45, 27 dec. 1892. II Naţionalismul Am văzut în numărul trecut că iredentiştii ne sfătuiesc să ne ridicăm mai presus de lupta de clase în chestiile naţionale. Acuma, dacă îi întrebăm pentru ce să urmărim numaidecît unitatea naţională, ei ne răspund : „Pentru că românii nu se pot afirma ca naţiune decît uniţi" (d. Panu). „Pentru că românii nu şi-au îndeplinit idealul de unitate" (Dioghenide). Cu Dioghenide nu mai încape discuţie, căci uitînd să plagieze complect afirmările d-lui Panu a înaintat o tautologie grosolană. In adevăr, observaţi bine şi veţi vedea că el argumentează aşa : „Românii trebuie să se unească pentru că nu s-au unit încă, pentru că trebuie să se unească". Sau, mai scurt : „Românii trebuie să se unească pentru că trebuie să se unească". Să venim la d. Panu. D. Panu a văzut că unitatea Italiei, a Germaniei a adus puterea acelor ţări. Dar d-sa nu s-a întrebat, după cît se vede, ce clase au făcut unitatea, ce interes au avut acele clase să facă unitatea şi ce clase au avut interes de a învrăjmăşi pe acele popoare cu altele. Dacă ar fi procedat astfel, atunci ar fi întrebuinţat adevăratul metod, căci clasele se conduc de interese economice, iar politica popoarelor este şi a fost dictată de interesele clasei stăpînitoare. Înarmaţi cu acest metod ne este foarte uşor a explica unitatea Italiei şi a Germaniei. Burgheziile din aceste ţări, pentru propăşirea negoţului şi a industriei lor, aveau nevoie, pe de o parte, de desfiinţarea nenumăratelor graniţi ce erau, şi deci, aveau nevoie de unitatea naţională ; pe de altă parte, aveau nevoie mai cu samă de a lupta cu burgheziile străine de la pieţele comerciale, de la impunerea tarifelor etc, aveau nevoie ca să fie uniţi şi iată prin urmare nevoia de a face unitatea naţională. Iată dară că unitatea naţională a fost făcută de burghezie în folosul ei *. Ne întrebăm acuma, ce rost mai are pentru noi socialiştii, care reprezentăm interesele muncitorilor, comparaţia cu Italia şi Germania ? D. Secăşanu a scris chiar o carte despre unitatea Italiei spre a da exemplu şi românilor. Dar pentru noi aceasta n-are nici o valoare. Nu cumva ar trebui să căutăm a realiza noi în folosul proletariatului ceea ce a realizat burghezia în folosul ei ? Nu cumva ar trebui să lucrăm noi cu arme folositoare burgheziei ? Şi în adevăr. Burghezia, ca să trăiască, ca să cîştige, trebuie să fie într-o vecinică luptă : burghez cu burghez, burghezie cu burghezie. Căci concurenţa domină producţia capitalistă. Burghezia, ca clasă care numai consumă, se luptă vecinie între dînsa care să ia mai mult din munca sfeterisită de la muncitori. Dacă ea e într-o vecinică luptă, aceasta o face să se invrăjmăşească cu alte burghezii, o face să se unească în mod naţional, pentru a lupta cu succes — o face naţionalistă, şovinistă. Aşadar, interesul economic e în realitate mobilul iredentismului. * Exagerare antiburgheză evidentă. 92 93 Dar proletariatul ? Are el nevoie ele cucerirea pieţelor universale ? Are el nevoie de a se lupta cu proletariatul din alte ţări ? Evident că nu. Pentru muncitor este indiferent dacă burgheziile care-1 apasă sînt unite sau nu. Pentru muncitorul din Transilvania, pentru cel din România este indiferent dacă burghezii ce-i apasă sînt uniţi sau nu. Apoi le este indiferent şi faptul dacă plus-vaioarea ce rezultă din munca lor va fi încasată de Ior-dache sau de Şandor. Muncitorii nu sînt duşmani între ei, căci n-au nimica de împărţit, sînt egal apăsaţi. Iar pentru dezrobirea lor ei lucrează în mod internaţional şi în ciuda graniţelor şi a aşa-zisei „ure de rasă". De aceea socialiştii din toate ţările şi nu numai „de la noi", cum i s-a năzărit lui Dioghenide, nu dau nici o importanţă revendicărilor şoviniste, dovadă cum e privită chestia Alsaciei şi Lorenei atît de socialiştii francezi, cît şi germani. Aşadară : iredentismul este în interesul de clasă al burgheziei şi este vătămător interesului de clasă al jir ol et ar latului. Acuma nu ne este greu a explica naţionalismul democraţiei iredentiste şi cu atîta mai mult cu cît explicarea ni se uşurează prin comparaţia ce o fac ei înşişi cu Italia şi Germania. Naţionalismul lor este expresia celui mai înalt ideal al burgheziei, pe care îl exprimă tocmai ei, pentru că, cum am arătat deja, fiind departe de putere, n-au nevoie de menajări diplomatice către burgheziile streine. Ce lucru frumos pentru burghezia noastră de a se mări, de a fi mai tare în lupta pentru trai, de a domina asupra burgheziilor din ţările vecine m.ai mici ! Ce lucru minunat pentru burghezia românească din Ardeal ele a scăpa ele dominaţia burgheziei ungureşti ! Numai vezi că aceasta nu ne încălzeşte pe noi. Munca. an. III, nr. 46: 1 ianuarie 1893. III Cîteva consecvenţe ale naţionalismului Să ne închipuim că propaganda iredentistă a izbutit, că ne-am făcut cu toţii iredentişti : burghezi, munci- 94 tori etc. Mă întreb acuma elacă lupta de la clasă la clasă este cu putinţă în politica internă. Cu alte cuvinte, dacă „naţionalismul din afară" se împacă cu „lupta de clase dinlăuntru". Inchipuiţi-vă o grevă la care iau parte muncitori români şi unguri, cum s-a întîmplat în greva de la fabrica Goetz. Evident că, din pricina „urei de rasă", ură inspirată de energia şi inteligenta propagandă a lui Dioghenide, muncitorii, atît români, cît şi unguri, se vor sili a se trăda unii pe alţii, căci muncitorii în chestie de luptă de rase vor lăsa la o parte lupta de clase cu patronii şi solidaritatea de interese dintre ei. Iată dar lupta de clase înlăuntrul ţărei nimicită de naţionalism. Mai mult, în aceeaşi grevă de la Goetz, patronii de toate naţiile în luptă cu muncitorii de toate naţiile au chemat muncitorii din Ungaria. Aceştia au cerut — în forma unui refuz ironic — un salariu foarte mare, pentru că n-au voit să dea în cap fraţilor lor de muncă de aicea din ţară. închipuiţi-vă însă că „ura de rase" ar fi fost mai presus de lupta ele clase... Atunci muncitorii unguri ar fi venit şi greva nu numai cădea, dar muncitorii de aicea ar fi rămas pe drumuri. Iată naţionalismul, lupta de rase, împiedicând lupta de clase „dinlăuntrul ţărei". încă ceva. Din pricina luptei de rase ar trebui ca muncitorii din Transilvania să nu mai lupte cu patronii pentru a-şi îmbunătăţi starea, ci să se unească : muncitorii români cu stăpînitorii români şi muncitorii unguri cu stăpînitorii unguri, pentru a face lupta de rase şi pentru ca fiecare naţionalitate să nu apară dezbinată, ci ca „un singur om". Dar în acest caz, iată că lupta de clase „dinlăuntrul Transilvaniei" ar fi nimicită de naţionalism în favoarea burgheziei. Iată dară care ar fi consecvenţele iredentismului îmbrăţişat de muncitor. Dar noi nu avem nici o teamă, căci iredentismul nefiind expresia intereselor clasei muncitorilor, aceştia nu-1 îmbrăţişează, dovadă cele arătate de Colilie în articolul Un documentt publicat în Munca, dovadă grevele din Ploieşti, Galaţi şi Petroşani. Am văzut că domnii democraţi ne vorbesc de „ură ele rasă", de unitatea raselor etc. Să discutăm puţin aceste idei : 95 Dacă orice rasă trebuie să ajungă la unitate, dacă asta-i fatal (îmi aduc aminte că un decemvir spunea, după d-l Ureche, că veacul al XX-lea e al raselor), atunci panslavismul de pildă reprezentează o evoluţie a societăţei europene, şi nu ştiu, zău, dacă-l mai puteţi combate, căci combătîndu-1 vă combateţi însuşi principiul d-voastră, vă condamnaţi înşivă. Şi dacă panslavismul izbuteşte — şi trebuie să izbutească după teoria d-voastră —, atunci în marele imperiu slav viitor va intra, din pricini chiar geografice (vezi harta panslaviştilor Komarow-Sarjanko) şi România, şi (oribil !) Ungaria. Dar atunci, idealul d-voastră de Românie mare şi independentă s-a dus. Aşa că principiul uni-tăţei raselor îndeplinit nu vă poate duce la unitatea românilor liberi. Apoi încă ceva. Dacă idealul omenirei este unitatea raselor, atunci cum veţi face confederaţia balcanică pe care dv. democraţii o aveţi în program 1 Se vor uni bulgarii şi sîrbii cu românii împotriva ruşilor sau a slavilor din Austria ? Desigur că după teoria dv., „a raselor", nu se vor uni cu românii, ci se vor uni cu slavii din Rusia şi Austria şi vor forma marele imperiu slav, din care va face parte România şi Ungaria, adică se va face o confederaţie sub heghemonia Rusiei. Aşadar, vedeţi că „unitatea raselor", „ura de rase" se împacă cu confederaţia balcanică ca scripca cu iepurele. Dar dacă bulgarii, sîrbii se vor uni cu românii ? Atunci însemnează că nu chestiile de rasă conduc lumea, ci cu totul altceva ; atunci teoria dv. cade. Rămîne constatat dar că nu numai că faceţi burghe-zismul cel mai curat, dar încă vă contraziceţi chiar pe tema acestui burghezism. Şi vă contraziceţi şi din nebăgare de samă şi din pricină că voiţi să slujiţi în acelaşi timp la doi stăpîni duşmani — burgheziei şi proletariatului. Şi, în definitiv, tot lucraţi pentru unul : burghezia ! Munca, an. III. nr. 47, 10 ian. 1893. In chestia păturei culte Pătura cultă a social-democraţiei adică oamenii învăţaţi din acest partid, fiind în mare parte odraslele burgheziei sau oameni care au nădăjduit încă din copilăria lor să ajungă burghezi, au într-inşii, fără voia lor şi fără să-şi deie sama, o mulţime de simţiminte şi idei burgheze, lucru ce nu se întîmpla la muncitorii adevăraţi, cari n-au avut de unde să cîştige asemenea gărgăuni. Şi apoi, omul nostru din pătura cultă, ştiindu-se socialist, lui i se va părea că aceşti gărgăuni sînt idei bune, adevărat socialiste şi va învînui de burghezism pe acei care-i vor arăta că greşeşte. Este întrebarea acuma, cum se poate vindeca cineva de aceşti gărgăuni burghezi ? Pentru a răspunde la aceasta, să vedem cum au ajuns socialişti acei oameni cari, prin clasa din care fac parte, trebuiau să fie burghezi. Şi au ajuns socialişti prin cetire şi gîndire. Mintea lor a ajuns să le arate că omenirea se schimbă necontenit din pricina luptei între clase şi că se schimbă numaidecît, că clasa muncitoare va izbuti în lupta ce o duce cu burghezia şi va întemeia o alcătuire mai dreaptă şi mai fericită decît cea de azi. Vasăzică ei au ajuns socialişti din pricina învăţăturilor socialiste. Aceste învăţături au alungat dintr-înşii interesul de clasă burghez, adică ideile şi simţimintele burgheze. Dar au mai rămas cîteva ! au rămas gărgăunii. Şi este învederat că, dacă învăţăturile socialiste i-au făcut din burghezi socialişti, apoi toate aceste învăţături, mergînd mai departe, în aceeaşi direcţie, vor alunga şi rămăşiţele ideilor burgheze, căci învăţăturile socialiste sînt faţă cu gărgăunii burgheziei ca soarele faţă cu ceaţa ce acoperă pămîntul în dimineţile de toamnă. Cu cît soarele 97 se suie mai sus, răspîndind lumină şi căldură, cu atîta ceaţa se împrăştie. întocmai aşa şi cu gărgăunii burghezi : cu cît învăţătura socialistă creşte, cu atît aceşti gărgăuni fug. Al doilea mijloc de a alunga gărgăunii clin cap este de a ne amesteca printre muncitori, de a le cunoaşte nevoile şi de a lupta împreună cu ei, nişte simpli soldaţi ai partidei muncitoare. Aşadar : să cetim, să gîndim asupra celor cetite şi să ne amestecăm cu totul în mulţimea muncitoare. Numai atunci nu vom mai umbla pe bîjbîite şi vom fi scutiţi de a face greşeli cu carul. Munca, an. IV, nr. 8, 18 aprilie 1893. Răscoalele ţărăneşti * 9 în sfârşit, armata română şi-a făcut datoria, şi puşca Manlicher, pusă la încercare, a dat rezultate minunate ! Ţăranul, acest duşman al patriei-mume, a fost împuşcat fără milă de guvernul părintesc al cioclovinelor noastre cocoţate în vîrful statului nostru liber şi independent. Pentru a găsi pricinile acestor răscoale nu trebuie mare filozofie. Răscoala nu s-a iscat din senin : starea cea nenorocită şi păcătoasă a sărmanului ţăran. împovărat de muncă şi sărăcie (învăţaţii cu burta plină zic că munca aduce bogăţie), care singură ar putea explica aceste răscoale, s-a înrăutăţit încă — dacă se poate — de legile făcute de boieri, legi care n-au fost decît un fitil care să aprindă, să facă să izbucnească ura ce o are acest ţăran pentru jefuitorii săi. în adevăr, legea clerului şi a maximului pun pe ţărani sarcini nouă, pe care el nu le mai poate suferi. Aceste legi sînt menite să stoarcă ţăranului şi cea din urmă picătură de sînge. Dar aceste legi nu numai că îngreuiază cumplit şi zdrobitor pe ţărani, dar încă dă prilej tuturor mişeilor de funcţionari — numiţi cu drept cuvînt lipitorile satului — să facă tot felul de tîlhării şi abuzuri şi să aducă astfel pe ţărani la deznădejde. Am văzut agenţi fiscali punînd taxe pe ouăle şi găinile ce le aduc ţăranii la tîrg de vînzare; şi, dacă asta se întîmpla în tîrguri mari, închipuiţi-vă ce poate să fie în satele îndepărtate, unde slujbaşul surtucar nu poate să aibă nici o frică. Dar nu-i numai asta : slujbaşii de la ţară, precum sînt notarii, se poartă nemaiauzit de obraznic cu ţăranii. Dacă vine ţăranul şi-1 întreabă despre lege, dacă-i cere să i-o cetească, canalia de notar îl dă afară, înjurîndu-1 şi spunând că asta nu-i treaba ţăranului. într-un sat cît pe ce e?a să se întîmple o răscoală înfricoşată, din astă pri- 99 cină, dacă un socialist n-ar fi liniştit pe ţărani, arătîn-du-le că prin răscoală nu pot ajunge decît ca să fie împuşcaţi de boieri. Aşadară pricinile răscoalei sînt : starea nenorocită a ţăranului, înrăutăţită şi mai mult prin legile din ce in ce mai rele ce le fac boierii, precum şi tîlhăriile şi abuzurile funcţionarilor însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestor legi, şi, în sfîrşit, obrăznicia şi prostia autorităţilor faţă cu ţăranii. Din cele zise mai sus iese următorul fapt : că boierii, după ce au adus pe ţăran în această stare, tot ei trimit, soldaţi să-1 împuşte. Şi de aceea muncitorii din Bucureşti, prin anoţiunea lor, au declarat că sînt solidari cu interesele fraţilor de la ţară şi că sufăr de suferinţele lor. Insă, avînd conştiinţa de solidaritatea intereselor generale ale tuturor muncitorilor, de la oraşe, ca şi de la, ţară, şi compătimind cu nenorociţii ţărani chinuiţi şi împuşcaţi de armatele boierilor, muncitorii, conştienţi şi organizaţi sub steagul socialismului, pot numai deplînge calea răscoalelor şi tulburărilor, apucată de ţărani, din pricina lipsei lor de organizaţie şi lumină. Care este întrebarea : bine au făcut ţăranii că s-au răsculat ? Noi, socialiştii, declarăm că nu, că n-au făcut bine, căci — ceea ce am spus de atîtea ori — aceste răscoale nu numai că n-aduc nici un folos ţăranilor, dar încă le aduc cel mai mare rău, dînd prilej boierilor să-i împuşte şi să facă tot felul de legi apăsătoare împotriva lor. De aceea noi deplîngem răscoalele ţărăneşti şi nu putem să nu arătăm mîhnirea noastră că ţăranii nu sînt organizaţi în vederea luptei politice, care este singura cale de a lupta împotriva lăcomiei şi neruşinării boiereşti. Cînd noi vom fi organizat pe ţărani politiceşte, în partid de clasă, atunci ei îşi vor da sama limpede de ceea ce voiesc, precum şi de mijloacele de cari trebuie să se folosească, adică vor vedea că lupta politică e singura cale folositoare lor, şi atunci răscoale nu vor mai avea loc. O dovadă de acestea ne dau răscoalele din 1888, care s-au întîmplat tocmai acolo unde propaganda socialistă n-ajunsese deloc. Prin urmare, dacă voim să ne facem toată datoria către ţărani — şi trebuie să ne-o facem —, atunci să-i organizăm, pentru ca să nu mai slujească boierilor spre a-si încerca vitejia armatei lor ci f^^.ce ^f-imbunătăţească starea. Atunci răscoale S^bur^- irea cît le-ar dori boierii - nu vor mai im^dl^ ^SS firească şi liniştită a muncitorime! şi izbmda ei definitivă va fi asigurată. Munca, an. IV, nr. 52, 20 februarie 1834. 100 Socialismul şi adevărul i Chestia ce ne propunem a trata este aceasta : poate sau nu socialismul să spună adevărul în orice prilej, în orice împrejurare ? Mai mult : trebuie să spună adevărul ? Spunerea adevărului fără şovăire şi fără înconjur e sau nu e numaidecît trebuitoare ? ' ■ Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să vedem la ce se reduce ea. întrebarea noastră se reduce la următoarele două : 1. Explicaţia adevărată a fenomenelor sociale vine la socoteală socialismului sau nu ? 2. Ascunderea fenomenelor nefavorabile socialismului, prefacerea de a le nebăga în samă foloseşte sau nu socialismului ? Dacă răspunsul la aceste două întrebări va fi afirmativ, atunci evident că socialismul se împacă cu adevărul, atunci evident că socialismul trebuie să spună întotdeauna adevărul. Să răspundem la întrebarea întăia. In societatea omenească sînt clase cu interese deosebite, unele stăpînitoare, alte supuse. Societatea, pe de altă parte, evoluează, şi această evoluţie se îndeplineşte şi ni se arată nouă prin 'răsturnarea unei clase şi înlocuirea ei de către alta, care pană atunci fusese supusă. Cum se întîmpla asta ? Se întîmpla prin aceea că fenomenele sociale ajung astfel încît, pentru menţinerea echilibrului social, ele impun această schimbare. Schimbările deci se fac numai atunci cînd fenomenele sociale iau un caracter aşa că nu se mai pot împăca cu formele existente... Azi avem mai multe clase faţă în faţă ; aceste clase însă se pot reduce la două, care să le cuprindă pe toate : exploatate şi exploatatori... Socialiştii, care reprezintă interesele exploataţilor, ale muncitorilor, şi care doresc o 102 schimbare a societăţii de azi în altă societate, în care muncitorii să fie stăpîni, socialiştii, zic, trebuie să fie convinşi, pentru a putea fi socialişti, că fenomenele sociale au luat un astfel de caracter încît duc numaidecît la socialism, încît cer numaidecît forma socialistă. Ce urmează de aicea, în raport cu chestia care ne preocupă ? Urmează că un socialist, prin faptul că-i convins că toată fenomenalitatea socială îi e favorabilă lui, trebuie, cînd judecă un fenomen social, să spună tot adevărul, fiindcă, prin această spunere a adevărului aşa cum este, el nu face alta decît clarifică pentru fiecare că fenomenele sociale îi sînt favorabile, că fenomenele sociale sînt aducătoarele societăţii socialiste. Din acestea se vede că spunerea adevărului nu le e cerută socialiştilor de către vreun principiu de morală transcendentă, ci pur şi simplu de către motivele cele mai utilitare ale clasei proletare. Adevărul, spus aşa cum este, e o armă pentru proletariat. Şi tocmai din aceleaşi motive adevărul e nefavorabil claselor stăpînitoare. In adevăr, dacă fenomenalitatea socială e favorabilă socialismului, fireşte că explicaţia ei dreaptă — spunerea adevărului curat — nu vine la îndemînă, claselor stăpînitoare, ele au interes să încurce totul... de aici prostiile ştiinţei sociale burgheze în economia politică, în filozofie, în estetică (teoria artei pentru artă), în sfîrşit, în toate ştiinţele care se ocupă cu fenomenele sociale... ii Să vedem ce putem răspunde la întrebarea a doua. Este drept că în mijlocul fenomenelor sociale producătoare de progres se zăreşte unde şi unde cîte un fenomen pricinuitor de stagnaţie ori chiar de reacţiune-, 'Şi aceasta pentru că evoluţia se face aşa încît stările sociale se încalcă oarecum. Trebuie însă noi să ne facem că nu ştim ,de acele fenomene, să le trecem sub tăcere, sau — eeea ce vine tot acolo — să nu spunem adevărul asupra lor ? Trebuie să facem ca struţul care, în faţa ynui lucru primejdios, îşi ascunde în nisip capul şi îşi închipuie că dacă el nu vede lucrul, apoi primejdia s-a 103 înlăturat ? Cred că acest struţism ne-ar strica şi iată de ce : Odată ce există fenomene de acestea nefavorabile,, dacă le-am trece sub tăcere, dacă nu le-am spune aşa. cum sînt, dacă nu le-am analiza, atunci ele ar rămînea. vecinie o piedică pentru noi, căci oricît de bine am voi. să conducem conştient fenomenalitatea socială, ele ne-ar sta vecinie în cale, ne-am lovi de ele la tot pasul. Dimpotrivă, dacă le spunem aşa cum sînt, dacă le analizăm,,, atunci le slăbim puterea, le găsim leacul, atunci din toate fenomenele bune şi rele scoatem rezultanta şi aşa putem păşi mai departe în lupta noastră, fără teamă că am lăsat în urmă poziţii şi puncte nesigure. întocmai cum într-un război un general nu păşeşte mai departe pînă ce nu se asigură că n-a lăsat în urmă nici o poziţie slabă, neîntărită... Lăsîndu-le necunoscute aceste fenomene, zădărnicim-, conducerea conştientă a fenomenalităţei sociale; lucrînd asupra lor, făcîndu-le cunoscute, scoatem cel mai mare bine posibil dintr-o stare dată, stare care-i o combinaţie' de bine şi de rău... Făcîndu-ne că nu le ştim, am face întocmai ca un chimist care, voind să pregătească un corp în laboratorul său, s-ar face că nu ştie de oarecari corpuri nefavorabile ce se găsesc în soluţia sa ; lucrînd dimpotrivă, facem ca chimistul adevărat, care, dîndu-şi socoteala de toate* piedicile ce-i pun acele corpuri nefavorabile, găseşte mijlocul de a le da din cale, tratîndu-le cu cutare acid pentru a le neutraliza efectul. Mă grăbesc să adaog în paranteză că asta e o simplă comparaţie : sociologia şi chimia nu sînt ştiinţi perfect asemenea. Această procedare — spunerea adevărului — pe lîngă că ne ajută în activitatea noastră, dar mai are şi folosul acela că, spunînd lucrurile aşa cum sînt, răpim duşmanilor noştri putinţa de a exploata ei împotriva noastră existenţa fenomenelor nefavorabile socialismului. Să iau un exemplu : In alte ţări, din pricina nevoilor industriale, burghezia a dat învăţătură muncitorilor — acest lucru e folositor socialismului. La noi, însă, muncitorii, şi mai ales cei agricoli, sînt inculţi — asta e o piedică pentru noi. Acum, închipuiţi-vă că noi am tăcea asupra acestui. punct, că am face struţism 1. Atunci, pe de o parte, n-am putea să combinăm acţiunile noastre in raport cu starea de lucruri dată, atunci n-am putea scoate din astă stare cel mai mare bine posibil ; iar pe de altă parte, stăpînitorii ar exploata grozav împotriva noastră această stare de lucruri. Spunînd pe faţă, recunoscînd acest fenomen, explicîndu-1, nu numai că ştim ce şi cum trebuie să lucrăm, dar încă tăiem stăpînitorilor pofta de a-1 exploata, arătîndu-le şi pricina răului, arătîndu-le că e vina lor. Este lămurit dar că minciuna ori ascunderea luminii sub obroc ne strică şi trebuie s-o înlăturăm pentru folosul clasei noastre. Stăpînitorii, ei au interes să încurce lucrurile, să nu spună adevărul, căci adevărul, folosindu-ne nouă, le strică lor, pentru că orice pas al nostru mai departe corespunde cu un pas al lor spre cădere. Ni se va mai spune poate : „Bine, înţelegem cînd e vorba de fenomenele sociale însemnate, de lucruri mai principale, mai durabile, cu pricini şi efecte mai adinei... Dar în lupta de toate zilele, în micile şi trecătoarele afaceri politice, nu-i îngăduit de a spune cîte o minciună în folosul cauzei ? Este lămurit, dacă spusele de mai sus sînt adevărate, că nu-i îngăduit de a spune neadevăruri nici în acest caz, pentru că, spunînd minciuni, nelămurind lucrurile, introduci aceleaşi puncte obscure în activitate, aceleaşi părţi care nu se pot contopi în tot, fără să nu-i fie acestui tot un element dizolvant. Un exemplu : Manufacturiştii de la Vieaţa se apucă şi duc o marfă ■suspectă în Cişmigiu. Cîţi va tineri le fac o manifestaţie nepermisă unor socialişti. Un ziar socialist ce putea face in această împrejurare ? Să se facă că nu ştie nemica despre această manifestaţie ? Asta ar fi caraghioz şi apoi acel ziar ar rămînea dator faţă cu cetitorii săi cu o explicaţie a acestei întîmplări. Deci, trebuie ca ziarul să vorbească. Ce putea spune ziarul dacă ar fi voit să spună Minciuni „pentru a salva situaţia" ? Trebuia să spună sau că tinerii au făcut bine ceea ce au făcut, sau să dena- Ni se poate spune că am putea să-i ştim noi şi să lucrăm conform cu această ştiinţă, dar să nu spunem pe faţă. Asta-i »mposibil, căci trebuie să' lucrăm toţi şi deci trebuie să fi» toţi luminaţi, prin cărţi, ziare etc. 104 105 tureze faptele întâmplate. Dacă ziarul spunea că au făcut bine, atunci însemna că ar fi spus şi altor tineri să facă* tot aşa în împrejurări analoage. Dacă denatura faptele., însemna că spune altor tineri : „Faceţi şi voi isprăvi de-acestea, lasă că noi vom întoarce-o" ! Şi mai puneţi încă-, şi faptul că, dacă denaturezi, te faci de rîs în faţa celor cari au fost de faţă la întîmplarea despre care e vorba... Dar aceasta nu interesează în această chestie, pentru», că noi, cînd vorbim despre minciuni, presupunem că ră-mîn ascunse. Minciuna dară, repet, e stricătoare interesului declasa al proletariatului. în timpul din urmă s-a discutat, mult asupra faptului dacă un ziar socialist poate spune-sau nu adevărul. Din cele spuse în acest articol, cred că» iese destul de lămurit că un ziar socialist nu numai poate,, dar trebuie să spună adevărul, altmintrelea nu poate fi-folositor cauzei pentru care lucrează. Munca, an. V, nr. 29, 18 sept. 189& Un răspuns în numărul din urmă al Vieţei se relevă o frază din articolul meu Socialismul şi adevărul, frază care în adevăr e greşită. Punînd două întrebări, ale căror răspunsuri trebuia să fie : unul afirmativ şi altul negativ, am scăpat aceasta din vedere şi am spus că amîndouă răspunsurile trebuie să fie afirmative. Dealtmintrelea, aceasta n-a avut nici o importanţă reală, pentru că atunci cînd am discutat chestia, cînd am răspuns la întrebare, răspunsul a fost negativ — cum trebuia să şi fie pentru rezolvarea chestiei. întotdeauna cînd cineva ne va găsi a greşală, vom recunoaşte-o ca şi acuma, căci... „ascunderea adevărului nu.foloseşte"... Munca, an. V, nr. 31, 2 oct. 1894. 107 EVENIMENTUL LITERAR Psihologia de clasă „Intim" în articolul precedent * am spus că voi arăta psihologia diferitelor clase, după observare directă şi după opere beletristice. Voi începe cu producţii beletristice mai întăi şi tocmai la urmă voi arăta faptele observate direct, fiindcă aceste fapte observate direct trebuiesc întrebuinţate la critica psihico-socială a producţiilor beletristice, critică a cărei loc e la urmă. Voi începe întăi cu psihologia aşa-numitei păture-culte proletare de la noi. Această pătură cultă e de mai multe feluri. O parte dintr-însa îşi vinde claselor stăpînitoare munca şi inteligenţa, făcîndu-se avocaţi, spioni, magistraţi etc. O altă parte îşi pune munca în slujba claselor apăsate şi o altă parte are pretenţia de a trăi prin sine însăşi. Este de prisos, cred, să mai spun că alternativa din urmă e o-simplă pretenţie şi că acestora din grupa a treia li 'se pare numai că trăiesc prin sine însăşi, dar în realitate trăiesc tot în slujba claselor stăpînitoare. De asemenea, e de prisos iarăşi să mai amintesc că la noi în ţară, în mare parte, pătura cultă, ce slujeşte claselor apăsate, o face asta numai cu numele şi că în fond e tot slugă burtă-verzimei şi burtăverdizată ea însăşi. Pentru a arăta psihologia acestei clase (termenul nu-i. tocmai propriu), voi analiza deocamdată cîteva opere în care se zugrăveşte pătura cultă. Voi începe cu Intim al d-lui Traian Demetrescu. Explicarea celor ce voi arăta o voi face pe urmă. D. Traian Demetrescu se hotăreşte să meargă undeva, pentru cîtva timp spre a fi singur. Pleacă la satul C..., * Psihologie de clasă, Evenimentul literar, nr. 2, 1893, Opere,., V, p. 521—522. unde e singur, „departe de lume". Se va întreba cetitorul cum a putut găsi d-sa singurătate în mijlocul unui sat, cum a ajuns să fie „departe de lume" cînd se găsea în mijlocul unui sat plin de ţărani ? D. Demetrescu ne răspunde singur. D-sa ne spune că ţăranul e un animal, care n-are măcar nici senzaţii1 (p. 44) şi care-i fericit2 din pricină că nu ştie ce-i fericirea ! (p. 55). Atunci, evident că şi ţăranul face parte dintre lucrurile neînsufleţite ale naturei (p. 44) şi, prin urmare, ţăranul fiind ca un copac sau ca un bolovan, domnul din „pătura cultă" se simte între ţărani ca în pustiu, „departe de lume", în singurătate. Şi de aceea d. Demetrescu, deşi a stat două luni în acest sat, nu ne vorbeşte nemica de ţărani. însă sînt unii cari spun că lucrarea d-lui Demetrescu e luată din viaţa ţărănească ! Atîta viaţă cită se desfăşură la ţară, cu toate chinurile şi puţinele ei bucurii, pentru acest „suflet bun" ea nici nu există. „Gingaşul şi sensibilul" autor n-a fost deloc mişcat de toate acestea. Socialistul care scrie la Munca articole şi poezii a fost mişcat de lună, de stele, de păsări, dar de viaţa ţărănească, nu. Şi totuşi s-a găsit cineva care să-1 puie alăturea cu Sofia Nădejde !... Am văzut că pentru d. Demetrescu ţăranul e un animal, că autorul nostru n-a fost mişcat de viaţa acestui animal nefericit, căci un om cult, un om nobil şi un sceptic egoist (iertaţi pleonasmul) n-are atîta simpatie încît să şi-o reverse şi asupra altora. El are nevoie de toată simţirea lui pentru a se plînge pe sine însuşi că n-a ieşit învingător. Şi dacă are un fond de simpatie, apoi el va întinde asupra lunii, rîurilor, cînilor, miţelor, care n-au contribuit la învingerea lui, în om văzînd numai un duşman, fie acel om şi nevinovat ca un ţăran ! Apoi luna, florile, pădurile, stelele, rîurile, păsările au pentru d. Demetrescu un folos deosebit, special. Acestea sînt voluptuoase, samănă cu ochi, cu sînuri, buze, surî-suri, mîni, picioare şi alte părţi ale femeii, îi amintesc femeile „iubite în eternitatea (!) cîtorva nopţi" (p. 149), „noaptea femeile fiind mai frumoase" (p. 204)... Aceasta • ffJ?-p' 45 sPune despre acelaşi ţăran că era înţelept şi artist! Oaci pentru a ne arăta încă o scenă melancolică, poetica etc., etc, avea nevoie de înţelepciunea si arta bietului ţăran Orice Burtă-verde spune că ţăranul e fericit 108 109 e o boală foarte serioasă : sînt oameni cari, la vederea unui călcîi, a unui părete alb şi altor obiecte însufleţite şi neînsufleţite, simt „fiori voluptuoşi" şi chiar ajung să facă... ceea ce fac băieţii închişi în institute (vezi Ch. Vi-bert, Precis de Medicine Legale, p. 341 şi 342). Tot pe aceste pagine, Vibert citează între cei ce suferă de „abe-raţiunile cele mai curioase ale simţului genital" şi pe aceia care simt „un farmec înfiorător la apropierea unei femei" (vezi Intim, p. 83)... Atît de puţin îi pasă acestui om sensibil, acestui „suflet bun" de suferinţele ţăranului, încît în mijlocul vieţei ţărăneşti, celei atît de chinuite, d-sa trăieşte „liniştit" şi ,',înţelept", cetind pe Schopenhauer şi extaziindu-se înaintea lui. Şi totuşi, cu toate că nu cunoaşte pe aceşti ţărani care'sînt 4 milioane, d-sa e mizantrop din cauza nepăsării... burtă-verzimei. Adecă, fiindcă burtă-verzimea e nepăsătoare, autorul nostru urăşte pe toţi oamenii,, adecă şi pe ţărani, cari dacă d. Demetrescu le-ar arăta interes n-ar rămînea nepăsători, iar d. Demetrescu poate s-ar vindeca de... mai bine tac. Cu toate că pentru autorul nostru ţăranii parcă nici n-ar exista, totuşi, cînd îi trebuiesc, îi găseşte. De la p. 44—47 ne arată o întîlnire cu un cioban şi cu nişte copii de ţărani. Socialistul nostru, obosit de singurătate şi tăcere, vrea să se distreze şi pune pe cioban să-i cînte. Copiilor le dă tutun. Şi aicea se mărgineşte întîlnirea socialistului cu ţăranii, cu cei din clasa pentru care luptă. Ah ! omul cult şi serios, îndopatul cu Schopenhauer şi Lamartine, care n-are ce vorbi serios cu mojicii, buni doar de distracţie ! Şi totuşi, de d-sa ne spune că, în acest moment, se simţea „bun, naiv, nevinovat, ca şi copiii". Ce amară înşelăciune ! Dar d. Demetrescu se mai interesează şi altmintrelea de ţărani. Scepticii şi oamenii culţi, rafinaţi, iubesc grozav şi cu orice preţ carnea, căci... nu degeaba sînt sceptici. Pentru ei „iubirea e cel mai serios lucru" (p. 54) şi cînd un sceptic şi mizantrop scrie iubirea, ceteşte relaţii sexuale, căci „inima e un instrument, cu care trebuie să laşi să cînte orice femeie" (p. 54). ' D. Demetrescu ne scoate pe scenă şi pe ţărancă, dar nu pentru a ne-o arăta cît de greu trăieşte, cum îşi în- grijeşte copiii, deşi trebuie să muncească la cîmp 16 ceasuri pe zi etc. Astea sînt fleacuri..., relele sînt „afacerea principală a vieţii". Autorul nostru scoate pe ţărancă pe scenă pentru a... se culca cu dînsa în „bordeiul sau palatul ei". Dar d. Demetrescu nu-i vinovat, căci, de, femeia „avea bărbat rău". Adecă fiindcă noi, trîntorii, îi facem pe ţărani să ajungă necăjiţi, beţivi etc, trebuie să mergem să le consolăm femeile ! Ce porcărie... Şi subprefecţii, cînd trec prin sate şi au de stat vreo noapte, cheamă pe cîte o femeie ca s-o consoleze... Deosebirea este numai că la subprefect femeia vine de frică, pe cînd la socialistul nostru vine cu încredere, ştiind că el „nu poate fi un om rău". Insă un socialist îşi poate permite şi cîte un lux de abuz de încredere, după cum se pare, crede d. Traian Demetrescu. „Suflet superior şi nobil !" Dar totuşi trebuie să recunoaştem la d. Demetrescu şi oarecare atenţie pentru acea femeie : i-a descris pulpele, deci a onorat-o destul, n-a făcut ca şi cu orice marfă de 5 lei. Şi aşa mai departe, încît Intimul d-lui Demetrescu e o lucrare de... mare preţ : ne arătă sincer şi în toată goliciunea întreaga porcărie îngrămădită în sufletul păturii £. noastre culte şi în genere a burghezilor noştri. i însă pentru toate acestea autorul nostru are o scuză : că el, suflet nobil, rafinat, se află într-un mediu grosolan, egoist, aspru ! Da, desigur... Dacă mediul e rău, trebuie să ne facem şi noi răi, ba încă să idealizăm această răutate a noastră. Cît despre vreun ideal, apoi acesta e ! i bun la zile de paradă. ; \ Şi dovadă că la zilele de paradă, ne-o dă însuşi au- , ! torul. La p. 23, după ce ne vorbeşte de marii autori so-i cialişti, care, după d-sa, plăsmuiesc societăţi fericite, ; ( apoi... „neliniştit de asemenea gînduri m-am dus pe cîmp : | să recitesc cîteva pagini din Schopenhauer". Iată ce fel i F e idealul autorului... îl face neliniştit şi spre a se linişti 3 \ ceteşte Schopenhauer, care-i arată imposibilitatea realizării acestui ideal ! Mie mi se pare că nicăirea nu-i un mediu mai aspru ■\ \ i decît în Rusia, şi totuşi nicăirea nu sînt oameni mai mo-i rali şi mai generoşi. 110 111 Un revoluţionar rus mai degrabă cred că s-ar spîn-zura decît să se culce cu femeia unui biet ţăran, care te hrăneşte pe tine ! Nu înţelege d. Demetrescu că o astfel de carte poate să dea prilej celui dintăi burghez să lovească în partidul socialist — căruia dnsa zice că aparţine —, zbierînd : Iată-vă oamenii .' Evenimentul literar, an. I, nr. 4, 10 ian. 1894. * în Adevărul literar din duminica trecută *, d. Demetrescu răspunde la articolul meu despre Intim. Răspunsul d-sale mi-i folositor din două puncte de vedere. întăi pentru că îmi dă prilej să înlătur unele obiecţii ce mi s-ar putea aduce şi de acuma înainte în analiza lucrărilor ce voi mai face. Şi al doilea, pentru că ne pune in lumină şi mai mult psihologia ce am scos-o din lucrarea d-sale, arătîndu-ne o parte foarte interesantă 1, că fondul burghez e aşa de puternic, că nu i-a otrăvit numai simţirea, dar i-a falsificat şi judecata, încît îi este cu neputinţă de a-şi da sama de starea sa sufletească. Voi analiza pe rînd toate punctele apărării d-sale. 1. „Un critic însă care nu se mărgineşte a spune decît că o carte sau un tablou nu i-a plăcut pentru că nu i-a plăcut e un simplu şicanator", zice d-l Demetrescu ; „în felul acesta de critică se ivesc d-nii Rion şi Vraja", adaugă d-sa. învinuire foarte gravă, de care însă mă descarcă tot d-l Demetrescu cînd zice că d-l Vraja..., după toată „observaţiunea şi analiza" ce o face asupra lui intim, ajunge la aceeaşi concluzie ca şi colegul d-sale Rion. Prin urmare, cugetarea d-lui Demetrescu pe scurt j:' Traian Demetrescu, Pro domo, în Adevărul, din 17 ian 1894, p. 2. 1 Niciodată n-aş face psihologia unui autor dacă el însuşi nu m-ar provoca la aceasta. Dacă în prefaţa lucrării d-sale ne-ar fi spus că Intim e jurnalul unui prieten, jurnal căzut cumva în minele d-sale, cum de ordinar se face în asemenea gen literar, atunci m-ar interesa numai psihologia eroului din Intim. însă d. Demetrescu declarîndu-ne că acest erou şi autorul lucrării este una şi aceeaşi persoană (adică se contopesc aşa pentru noi că nu-i putem despărţi), am fost silit să fac psihologia acestei persoane în interesul numai al cercetărilor mele asupra psihologiei de clasă. Răspunsul d-sale mă sileşte să insist şi mai mult asupra lui Intim şi tot în acest scop. 112 este : I. Lui Vraja nu-i place Intim pentru că nu-i place Intim şi II. Lui Vraja nu-i place pentru că, analizînd şi observînd, ajunge la aceeaşi concluzie tristă... Se vede bine că d-l Demetrescu, în polemică, n-are altă armă cît... sinceritatea. 2. D-l Demetrescu mă învinuieşte că am citat fraze de-ale d-sale dîndu-le o interpretare arbitrară şi că trebuia să citez măcar pagini. Dacă-i vorba aşa, atunci trebuia să citez Intimul tot, căci tot e imoral, dar am citat frazele acelea care rezumă ceea ce respiră din tot Intimul. Dar ca să mulţumesc pe d-l Demetrescu, zic cetitorului : Vezi Intim, ediţia a Il-a, editura Steinberg. 3. Domnul Demetrescu ne învinuieşte — pe mine şi pe Rion — că i-am aruncat trivialităţi. Este drept că articolul meu a fost plin de trivialităţi : însă la asta m-a silit d-l Demetrescu, căci eu, voind să analizez lucrarea d-sale, am fost nevoit să oitez bucăţi din această lucrare — de aici trivialităţi. Şi mă mir de d-l Demetrescu cum de refuză aşa de uşor paternitatea ! Poate forma v-a supărat ? Adică faptul că pe cînd d-ta spui că „ai dormit într-un palat" eu spun că te-ai culcat cu femeia bietului ţăran, cu alte cuvinte, faptul că am tradus în limba noastră a muritorilor ceea ce d-ta spui cu floricelele poetice, asta te-a supărat ? 4. D-l Demetrescu zice că Intim nu poate fi judecat din punct de vedere etic. Tot d-sa, ceva mai jos, zice că lucrarea d-sale e plină de altruism. Cu alte cuvinte : „Intim" nu poate fi judecat din punct de vedere etic, dar poate fi judecat din punct de vedere etic. Căci spunînd că lucrarea e altruistă, ai judeca-o din punct de vedere etic, deci ai admis că poate fi judecat din acest punct de vedere. 5. Cauza, după d-l Demetrescu, pentru care eu şi Rion n-avem drept s-o judecăm din acest punct de vedere este că Intim e un „jurnal" personal, nu-i „o lucrare socială". Noi credem dimpotrivă, şi anume tocmai pentru că e un jurnal personal, intim, sincer, tocmai pentru aceasta putem să vedem în Intim pe om cu întreaga lui viaţă sufletească, căci în o lucrare de acest fel nouă ni se spune ceea ce altmintrelea n-am fi putut cunoaşte decît după o analiză îndelungată şi grea. Cît despre întâmpinarea că Intim nu-i o lucrare socială cred că n-am nevoie să mai insist asupra ei. Ori- 113 cine ştie că orice lucrare de artă e socială, pentru foarte simplul cuvînt că artistul nu-i, în mare parte, decît un product al societăţii şi că orice scrie nu-i decît răsfrângerea în creier a împrejurărilor dinafară, mai ales sociale, şi că împrejurările naturale chiar se răsfrîng tot prin prisma acestor împrejurări sociale. Poate însă d-l Demetrescu prin arta socială înţelege pe cea tezistă — democrată. 8. D-l Demetrescu ne învinuieşte că nu l-am judecat din punct de vedere al „psihologiei artistului". Păcatele noastre ! Dar cum l-am judecat ? N-am făcut noi oare tocmai numai aceasta ? 1 Nu i-am analizat sufletul ? Sau poate d-l Demetrescu crede că psihologia artistului e o psihologie deosebită, nu se potriveşte cu psihologia umană. Atunci ce mâncare sînt aceşti artişti, ce-i arta ? Ceva căzut din cer, o inspiraţie divină, o şoaptă a unui demon, sau ce ? Noi credeam pînă acum că artistul este un om, că, făcând psihologia autorului lui Intim, noi nu facem decât psihologie artistică. Acuma insă văd cu mirare că, făcând psihologie asupra d-lui Demetrescu astfel cum ni se arată în Intim, n-am făcut psihologie artistică. Stau şi mă minunez ce dracu om fi făcut noi... 7. D-l Demetrescu ne învinuieşte că am „ignorat" celelalte scrieri ale d-sale. Eu pot răspunde : Ce îmi pasă mie de celelalte ? Asta, pe care o analizez, este sau nu este aşa cum am spus ? Şi atunci rămîne de cercetat unde d-sa e sincer. însă aş putea dovedi că şi in celelalte scrieri d-l Demetrescu e tot acelaşi ca şi în Intim şi nici nu se poate întîmpla altmintrelea. în apărarea d-sale, d-l Demetrescu zice că Intimul e plin de „altruismul cel mai larg". în articolul trecut, neputînd sfîrşi cu analiza lui Intim, mă voi folosi acuma de cele ce mi-au mai rămas spre a dovedi că în lucrarea d-lui Demetrescu nu altruismul, ci contrariul său iese la iveală. * Să bage de samă bine d-l Demetrescu ca noi tuci n-am făcut critică pur literară, că n-am vorbit daca lucrarea d-sa e e scrisă bine sau rău, dacă d-sa are talent sau uu, cau toate acestea nici nu ne interesează din puntul de vedere al ortwo lului nostru. Pentru satisfacţia d-sale putem zice ca lucrarea aceasta manifestează un talent destul de însemnat, de aceea am analizat^o. 114 Se va Întreba cineva, poate, ce am de âmpărţit cu d-l Demetrescu ? Nimica. N-am nici onoarea de a-1 cunoaşte. Ba ancă poate prevenirile mele pentru d-sa ar trebui să fie întrucîtva favorabile din cauza culoarei, deşi cam spălăcită, a ideilor sale politice. Aşa că eu n-am nimica cu autorul in chestie, dar fiindcă eroul lui Intim (d. Demetrescu) reprezintă, este expresia unei întregi pături care are perfect aceeaşi stare sufletească şi fiindcă voiesc să arăt această stare, de aceea am Început analiza lui. Dacă concluziile sint triste, sint oare vinovat eu ? Şi concluziile fiind triste — dacă am. fost pe alocurea cam aspru, oare sînt de condamnat ? Dar de cînd se poate cere cuiva răceală faţă cu nesocotirea cea mai... sublimă a oricărui ideal moral... Dar să revin la chestie. întăi şi întăi, faptul că un burghez merge la ţară, stă două luni fără să facă nici o treabă, pe când ţăranii muncesc din zori pană in noapte spre a-i procura haine, mâncare, cărţi, prostituate, faptul acesta, zic, trebuie să-1 facă să-şi vadă nimicnicia şi rolul imoral ce-1 are pe lumea asta, dacă mai este in el ceva umanitar şi altruist. Dar in loc să vadă asta, să-i plângă pe ei, adevăraţii şi din pricina noastră nenorociţii, el se plânge pe dânsul, suferinţele (!) lui, nevăzind în juru-i marea, sfâşietoarea şi serioasa suferinţă. Şi apăs asupra cuvântului serioasă? căci suferinţele voastre pricinuite de melancolia căderii frunzelor şi „infidelităţii iubitei" sint cel puţin... greţoase ! Dar dacă ar fi numai nepăsarea faţă cu sărmanul .ţăran, care te ţine pe spinarea lui ! însă, nu ! Acest sărman ţăran trebuie să vă procure tot, tot. Nu-i destul că din munca lui vă stoarceţi toate plăcerile, dar voi voiţi să faceţi şi din persoana lui un obiect de distracţie. Am văzut în articolul precedent cum ciobanul, copiii şi mai ales ţăranca n-au fost pentru d-l Demetrescu decît nişte simple prilejuri de distracţie. Acum voi arăta incă ceva. La pagina 88 vedem că pe când d. Demetrescu visa şi se necăjea amarnic din pricina lunii, stelelor etc, etc.,, trec nişte ţărani ce veneau de la muncă. Chipul cum ii aminteşte ne arată că pentru d-l Demetrescu trecerea acestor ţărani n-a fost decît un element de Îmbogăţire a peisajului. Cetiţi, vă rog, această pagină ! Acesta e „altruismul larg" al eroului nostru ! Un om, chiar detracat, nevrozat, însă cu altruism larg, în scena de mai sus s-ar 115 fi purtat altfel : ar fi înţeles cît e de stupid să te văică-rezi la lună pe cînd alţii se chinuiesc pentru tine şi ar fi notat în Intim, în acea zi, următoarele cuvinte : „Scîn-ceam şi mă văicăream de pomana dracului, dar, deodată, văd o ceată de ţărani ce se întorceau de la muncă ; atunci am simţit în ce degradare sînt, îmi venea să mă duc să le cad în genunchi şi să le zic : iertaţi-mă, sînt un nenorocit, un stricat, n-am nimica sfînt în mine : voi mă hrăniţi, mă îmbrăcaţi, şi eu, în loc să mă uit la voi, să lucrez pentru voi, plîng, seîncesc la lună, număr florile şi pietrele de pe drumuri şi mă ţin de femeile voastre ; dar iertaţi-mă, căci sînt un păcătos." Dar ţi-ai găsit! Ce are a face suferinţele acestor ţărani, cari sufăr pentru tine şi pentru cei asemenea ţie, cu suferinţele tale ! Suferinţele tale sînt totul, ale lor... dar ei nici nu sufăr, ne asigură d-l Demetrescu, pentru că ei nici nu ştiu măcar oe-i fericirea. Dar mai voiţi încă o dovadă că ţăranul pentru d-l Demetrescu nu-i decît un prilej pentru distracţie ? Atunci cetiţi la,pagina 82, unde d-l Demetrescu ne povesteşte „o idilă" : trecerea unei femei printr-un vad, şi cum d-sa, cu „ochii neruşinaţi, se silea să vadă mai bine izvorul înfiorărilor voluptuoase" pe care le simţeau, cum i se părea d-sale, chiar „valurile ce o atingeau''... Vrasăzică, după ce te hrăneşti de pe spinarea ţăranului, îi mai necinsteşti şi femeia, care poate e singura lui mîngîiere, făcînd cu dînsa idile pornografice. Mă întreb ce ar zice un june din pătura d-voastră „cultă" cînd un neruşinat ar căuta să spioneze pe soră-sa într-o situaţie analoagă ? Ei, dar o domnişoară nu-i o ţărancă. Se vede şi aiurea altruismul şi moralitatea acestui literat. La pagina 28, ne vorbeşte de o femeie uşoară, de o istorie grozavă şi dureroasă. însă pentru literatul acesta sensibil această femeie e un simplu fenomen interesant de care vorbeşte cu o nepăsare înspăimântătoare. Dar nu-i numai- atîta : se culcă şi cu asta. Eu unul îndrăznesc să cred că aicea nu-i altruism : un altruist n-ar fi contribuit la degradarea ei. Acuma să punem chestia pe altă temă. Noi toţi ştim că un altruist e un om care iubeşte pe oameni, suferă de suferinţele lor şi se bucură de bucuriile lor ; că un altruist găseşte fericire în iubirea de oameni şi mîngî- iere la vreme de întristare tot în acea iubire de oar-n^t ■ ÎTXtm IfnlTZU\d^a că ™> dar vom vedea menii St Z J af °r- al lui lntim> din co^™, oamenii suit pur şi simplu insuportabili Aceasta în numărul viitor. Evenimentul literar, an. I, nr. 6, 23 ianuarie 1894. 116 Am spus în numărul trecut că voi arăta că pentru d. Demetrescu oamenii nu-s numai nişte lucruri indiferente, suferinţele lor nu-s numai nişte fenomene interesante, dar ei îi sînt chiar insuportabili. „...un cioban tînăr păzeşte vitele «boierului». Doresc să-1 cunosc. Este adevărat că, în cadrul sublim al Naturii, oamenii îmi par ca nişte icoane monstruoase. Dar un cioban are ceva din sinceritatea şi liniştea unui animal, ceea ce îi dă o superioritate asupra oamenilor." Prin urmare, pentru d-l Demetrescu, oamenii sînt pur şi simplu monstruoşi, în mijlocul unui lucru frumos ca natura, oamenii mînjesc natura ; iar un animal e superior unui om. Cred că nu-i nevoie să mai insist asupra bucăţii citată mai sus, căci ceea ce voiesc să scot din-tr-însa sare în ochii oricui. Dar încă ceva : Vedem în bucata aceasta citată că d. Demetrescu doreşte să vadă pe cioban, şi că acest cioban îi este simpatic. Insă ciobanul nu-i este simpatic ca om, în acest ţăran din mijlocul naturii d-sa nu vede pe om, ci îi este simpatic ca ■animal. Vasăzică n-are pentru ţăran iubirea de om, ci iubirea de ceva natural, ca de o căprioară sau de un eintez... Aicea, pe lîngă ura de oameni, mai vedem încă o dată faptul, ce l-am observat de atîtea ori, că ţăranul pentru d-l Demetrescu e un decor al naturii, un element de îmbogăţire a peisajului ! Urînd pe om, negăsind fericirea în iubirea de oameni, -evident că d-sa va trebui să-şi găsească alt punct de sprijin, căci cineva trebuie să-şi reverse stocul de simpatie ce-1 are asupra unui lucru. Pentru d. Demetrescu natura nu-i un cadru, un mijloc frumos, în care să se desfăşoare viaţa omenească, ci un refugiu în care să 118 scape de oameni şi de „luptele vieţii", în care lupte intră şi acele pentru binele oamenilor. Aceasta o spune d-sa însuşi la pagina 12 : „Nebuniile, luptele şi decepţiile vieţii te adâncesc către dorinţa -— după expresia sensibilului Goncourt — de a te retrage de toţi şi de toate şi de a te ascunde într-o singurătate sălbatecă". Şi mă mir cum d-l Demetrescu întoarce apoi lucrul pe dos, spunîndu-ne la pagina 60 că : „Desigur mare parte din pesimismul unui om provine şi din această excesivă sensibilitate faţă cu lucrurile din natură". în această frază, d-sa face din cauză efect şi din efect cauză, căci această sensibilitate excesivă faţă cu lucrurile na-turei socot că nu este cauza, ci tocmai efectul pesimismului, lucru ce-1 voi arăta mai pe larg cînd voi explica pricinile acestei stări sufleteşti, care e foarte caracteristică pentru cea mai mare parte din pătura cultă română. Şi, avînd în vedere cele zise mai sus, dacă cineva mi-ar aduce ca argument a fortiori, pentru a dovedi altruismul eroului lui Intim, faptul că d-sa sufere de ofilirea unei flori sau de căderea unei frunze, acest argument n-ar avea nici o valoare, căci a pune pe flori şi pe frunze să sufere şi a nu vedea suferinţele oamenilor este a întrupa în aceste flori şi frunze propria-ţi suferinţă. Şi această observaţie e cu atît mai justă, cu cît vedem pe d. Demetrescu, chiar oînd atinge suferinţa omenească (precum cînd vorbeşte despre bordeiele ţărăneşti, pe care le compară cu nişte morminte), nu face decît acelaşi sentimentalism vag, ca şi în descrierea obiectelor neînsufleţite din natură. Pretutindene el nu sufere decît un fel de lipsă de armonie în tablourile naturii. Şi ca să înţelegem şi mai bine cît e de departe d. Demetrescu de la adevărata concepţie a relaţiilor dintre om şi natură, concepţie pe care negreşit trebuie s-o aibă orice •altruist sincer, e destul să cităm următoarele versuri din poetul filozof burghez M. Guyau : Je vous absous, soleil, espaces, ciel profond. fitoiles qui glissez, palpitant dans la nue !... Ces grands etres muets ne savent ce qu'ils font. 119 Şi : Et c'est innocemment que la nature tue. (M. Guyau, Vers d'un Philosophe, Question)1 In adevăr, cînd vezi nepăsarea naturei faţă cu toate chinurile şi suferinţele oamenilor, nu poţi, cel mult, decît s-o ierţi, avînd în vedere inconştienţa sa : şi nici într-un caz nu-ţi este permis să te înfurii împotriva omului că strică armonia peisajelor naturale !... Cîtă depărtare de la socialistul, eroul lui Intim, pană la burghezul Guyau. Şi, după toate acestea, mă mir grozav cum de d-l Demetrescu, în răspunsul său, ne spune, mie şi lui Rion, pentru a ne dovedi că-i altruist, că : „Dar este ceva care să mă facă a vibra mai mult ca suferinţa ? Nu sînt eu însumi copilul ei ?" Fireşte că da, însă e vorba de care suferinţă ; şi, după cele ce am arătat, suferinţa de care vibrează d-sa e suferinţa d-sale proprie, al căruia e copilul însuşi. Şi de aceea Rion a avut dreptate cînd i-a spus d-lui Demetrescu că n-are drept să se plîngă pe el însuşi şi că aceasta e o imoralitate — cînd, suit în vîrful piramidei sociale, nu se mai uită în jos spre a vedea nenumăratele suferinţi pe care e clădită această piramidă, ci se plînge că acolo sus vîntul bate adeseori prea cu asprime. Dar d. Demetrescu n-a voit să recunoască aceasta, cu toate că însuşi d-sa spune în prefaţă că „a preocupa lumea numai în jurul eului tău individual mi se pare o vanitate ridiculă, o imoralitate chiar". Taman vorba aceea : Tu o spui fără s-o crezi. Dar ce mai încolo-ncoace... d. Demetrescu ne spune singur cele ce noi le scoatem din lucrarea d-sale, şi aceasta tot in Intim. „O iluzie nouă, o speranţă, un vis de noroc mă tulbură. Deziluziile şi scepticismul îmi sînt prietini vechi ; cu ei trăiesc mai liniştit." (p. 50). Cine n-are nici o spe- 1 Vă iert, voi, soare, cer adînc, Stele alunecînde şi palpitînd în înalturi... Aceste mari fiinţe mute nu ştiu ce fac. Şi: Nevinovat ucide natura. (M. Guyau, Versurile unui filozof, Probleme.) ranţă, cine e sceptic, acela vasăzică n-are nici o speranţă în viitor, acela e burghez şi cu atîta mai mult cînd acest scepticism îi procură linişte sufletească ca oricărui burghez ce se teme de stafia roşie, această iluzie, acest ideal. Bine a spus cineva în Contemporanul că : „Idealuri o povară pentru sufletele mici". Şi dacă d. Demetrescu ne spune singur că-i un burghez sceptic, atunci de ce se miară că Rion şi cu mine scoatem din el un burghez Acelaşi lucru, ca şi mai sus, îl vedem şi la pagina 53 : „Cînd l-am citit pentru întăia oară pe Manon Lescaut eram student cu iluzii şi idealuri...", prin urmare acum nu mai are iluzii şi idealuri, prin urmare e burghez. Acelaşi lucru şi la pagina 74, unde zice că fericirea îl face sceptic. Şi tot acelaşi lucru şi la pagina 75, unde ne spune că în d-sa simţul de iubire singuratică e mult dezvoltat, că-l face inaccesibil lumii şi că a reintra în lume din astă tăcere e o durere... Ce altruism, ce abnegaţie de sine şi ce vibrare de suferinţele altora ! Şi cînd, după toate acestea, d. Demetrescu ne spune în răspunsul d-sale că : „a dori şi a cere ca literatura şi arta să vie în ajutorul imensei şi nobilei mişcări sociale, care se agită în toate ţările europene, îi firesc şi de multă însămnătate", cînd ne spune acestea, zic, atunci să ne deie voie d. Demetrescu să nu-1 luăm în serios şi să insistăm asupra contrazicerii ce există în sufletul d-sale, să-i arătăm că n-a ştiut să împace mintea cu inima. Articolul fiind deja prea lung şi mai avînd încă un punct de pus în lumină foarte interesant în chestia psihologiei de clasă — îl voi atinge numai în treacăt, ră-mînînd să vorbesc mai pe larg despre dînsul atunci cînd voi explica cele scoase din cercetarea lucrărilor de artă ce voi mai analiza. Voiesc să arăt faptul că un burghez nu poate să înţăleagă pe un muncitor. Aceasta o vedem în Intim în mai multe locuri. Aşa, de pildă, cînd d-l Demetrescu ne spune că un ţăran are liniştea unui animal, că e un lucru natural, n-are senzaţii, sentimente... şi deci nici nu ştie ce-i fericirea. Oricine însă a văzut pe ţăran de aproape şi a avut destulă inteligenţă şi ghibăcie ca să-i străbată în suflet şi destulă forţă de a ieşi, de a se desface de burghezism, oricine a 120 121 analizat poeziile populare etc. ştie că ţăranul are o viaţă sufletească complectă, şi nicidecum cum spune d. Demetrescu. Insă deosebirea de clasă (făcînd pe ţăran să se închidă ca „melcul", cum a zis un observator al ţăranului, şi pe surtucar să fie orb faţă de sufletul ţăranului) face ca burghezului să-i fie cu neputinţă a cunoaşte şi a înţelege pe acest ţăran. De aceea d. Demetrescu, cînd creează sau cînd corectează scena cu ţăranca cea cu „bordeiul sau palatul", face grozave greşeli de psihologie : nefirescul acestei scene sare în ochi. „O zării de departe şi o chemai. Veni cu oarecare temere... Se aşeză cu încrederea unei prietene de demult". (Cetitorul să compare temere cu încredere.) „Ea începu să-mi resfire părul". „îmi zise zîmbind : eu voi să-mi vorbeşti". închipuiţi-vă o ţărancă care vine cu temere şi se aşază cu încredere lîngă un surtucar strein, care ţărancă îi răsfiră părul, i se uită gingaş în ochi şi-1 provoacă să-i vorbească ! Noi, care ştim însă cum priveşte o ţărancă pe un boier, ce, prăpastie fără fund este între aceste două clase, prăpastie tot atît de psihologică, cît şi economică, ce ură instinctivă dar nepotolibilă are un ţăran pentru un surtucar, noi, zic, înţălegem cît de mult se depărtează de adevăr scena d-lui Demetrescu şi cît de ciudată pretenţie este aceea de a ne arăta că poate naşte amor în inima unei ţărance pentru un june din „pătura cultă" — şi încă un amor aşa de... telegrafic, născut în cinci minute. Am sfîrşit cu Intim. După ce voi mai analiza şi alte lucrări beletristice, voi arăta şi explicarea acestei stări sufleteşti — sufletul păturei culte. Evenimentul literar, an. I, nr. 7, 31 ianuarie 1894 Psihologia de clasă „Dan" Mai înainte de a faoe analiza lucrării d-lui Vlăhuţă •clin punctul nostru de vedere, socot că este neapărat trebuitor să lămurim un punct foarte însemnat, şi anume : dacă Dan al d-lui Vlăhuţă e un caz special, patologic, sau dacă este tipul normal al unei pături sociale. Dacă Dan e un caz special, patologic, atunci desigur că analiza acestui erou nu-şi are locul într-un studiu asupra „psihologiei de clasă", căci pentru ca să arăţi starea sufletească a unei clase nu te poţi întemeia decît pe observarea tipurilor normale ale acelei clase. Cu alte cuvinte, trebuie să cercetăm dacă romanul d-lui Vlăhuţă e o lucrare de psihologie patologică individuală, sau dacă este o lucrare de psihologie socială normală. Noi credem că lucrarea d-lui Vlăhuţă e de soiul acesta din urmă. Şi cred că, înainte de a dovedi aceasta, este nemerit să spun că însuşi d-1 Vlăhuţă declară aceasta într-un număr al Vieţii, unde ne spune că personajele date de d-sa în roman sînt rezultanta multelor şi feliuritelor d-sale observaţii asupra oamenilor. De unde urmează că d-1 Vlăhuţă n-a avut tendinţa de a ne arăta un caz special, un nebun şi evoluţia acestei nebunii, ci un tip — o rezultantă — a indivizilor din care face parte Dan. Sînt unii, însă, şi mai cu samă d-1 Xenopol, care susţin că Dan e un nebun din naştere, iar Ana o isterică 1. Şi pe aceste două temelii (nebunia lui Dan şi isteria Anei) vor să clădească toată desfăşurarea evenimentelor din romanul d-lui Vlăhuţă. Ceea ce ne vom încerca noi deocamdată e de a arăta că Dan n-a avut germenele ne- 1 D. Xenopol spune că însuşi Vlăhuţă desfăşoară tema pe baza nebuniei lui Dan. Dar am arătat că d. Vlăhuţă spune că Dan e o rezultantă a observaţiilor societăţii şi credem că un artist e conştient măcar de concepţia sa. 123 buniei sau, mai corect, că pentru desfăşurarea evenimentelor, pentru explicarea stărei sufleteşti a lui Dan şi pentru producerea catastrofei de la sfârşitul romanului, nu-i nevoie ca Dan să fi avut acest germene ; caracterul lui Dan se poate explica şi trebuie să se explice prin împrejurările sociale în care s-a născut şi a trăit el. Ca să am un punct de sprijin în această discuţie, voi lua părerea celor ce socot pe Dan ca nebun din naştere, sub forma dată acestei păreri de d. Xenopol în Darea de samă despre Dan (Arhiva, anul V, nr. 1 şi 2), pentru că socot că articolul d-lui Xenopol exprimă în chipul cel mai competent acest mod de a judeca pe Dan. D. Xenopol spune că „Dan înnebuneşte pentru că sâmburele nebuniei era ân el". Dovezile d-sale pot fi clasate in două grupe : 1. Melancolia, frigurile, viaţa lui prea visătoare, durerile de cap înainte de a se certa cu Ana etc. sînt semne de existenţa „sîmburelui nebuniei". 2. Faptul că înnebuneşte, fără ca neajunsurile vieţei casnice să fie îndestulătoare pentru a-1 face să înnebunească..., este a doua dovadă de existenţă, de mai înainte, a „sâmburelui nebuniei". Să cercetăm amîndouă aceste puncte de dovadă ale d-lui Xenopol. Mai intăi, afirmarea d-lui Xenopol că durerile de cap au început mai înainte de a se certa cu Ana nu-i adevărată. O fi avut Dan dureri de cap şi mai înainte — căci pe cine nu-1 doare cîteodată capul ? — dar dureri dese şi regulate el nu are clecît în vremea dramei conjugale. Iar despre friguri, nici d. Xenopol nu spune că le avea mai înainte. Melancolie şi fire visătoare adevărat că avea Dan. Dar e banal că „decepţionismul şi pesimismul e boala veacului" şi o boală a veacului e o boală socială şi un om ce suferă de o boală socială generală nu-i un om într-o stare patologică în adevăratul înţeles al cuvîntului, pe care vrea să i-1 deie d. Xenopol. E curios să explici melancolia numaidecât prin „sâmburele nebuniei", căci atunci toată generaţia noastră ar avea „sîmburele" acesta şi ar trebui să sfârşească la d-rul Şuţu. Melancolia epocei noastre are pricini sociale. Ghe-rea a dovedit că ea este produsul alcătuirei societăţii noastre şi eu însumi am încercat cândva să arăt că melancolia păturei noastre culte e un produs al pieirei unei întregi clase, din organismul nostru social, al pieirei micei burghezii. * Unii au adus alte pricini : au spus că pricina stă în slăbirea religiei, în democraţie etc, dar nimene şi nici într-un caz n-a spus că melancolia epocei ar fi pricinuită de „sîmburele nebuniei". Ar fi, cred, de ajuns atîta spre a se convinge oricine că nu-i numaidecît nevoie de „sîmburele" d-lui Xenopol pentru a explica melancolia şi firea visătoare a lui Dan ; însă pentru mai multă lumină voi arăta chiar cum viaţa şi clasa din care a ieşit Dan ne explică perfect starea lui sufletească, cu alte cuvinte, voi face aplicarea teoriilor atinse mai sus în cazul special al lui Dan. Cine e Dan ? . Voi lua viaţa lui de la început, căci începutul vieţei lui Dan ne va explica sufletul lui tot atît de mult, dacă nu şi mai mult, decît viaţa lui de om format. D. Xenopol însă, în critica sa, începe să ne arate pe Dan de cînd era profesor, lăsînd la o parte viaţa lui de la început, viaţă însă care, repet, ne dă cel mai însemnat element pentru explicarea sufletului lui Dan. Dan e din Bîrlad. Bunică-său fusese un răzeş cu stare, dar mai pe urmă sărăcise şi murise în ocnă. Cînd Dan se gîndea la nenorocirile ţăranilor întotdeauna figura concretă a acestor nenorociţi era bunică-său. Ta-tă-său fusese funcţionar la primărie şi „luptă toată viaţa cu nevoile şi sărăcia". „O căsuţă albă la mahala, într-o curte mare şi cu livadă în fund, figura blîndă şi tristă a mă-sei, tată-său bolnav, venind ostenit de la cancelarie, într-una oftînd şi gemînd, cele două surori mai mari, Aglaia şi Smărăndiţa, cârpind la cîte o treanţă, prefăcînd veşnic o vechitură în ceva mai bun de purtat, făoînd să circule aceeaşi haină de iarnă la toată familia, vînzînd o cruciuliţă de aur de la botez, pentru a-i cumpăra lui un autor latin — şi cîte sacrificii, cîte greutăţi, cîte momente de spăimîntătoare lipsă, cînd în toată casa se făcea o tăcere şi o frică de numai se uitau unul la altul şi oftau. Nici un ajutor, nici o speranţă de nicăiri !" (p. 19) Şi '. Vrajă, în chestia păturii culte, în Munca, din 18.IV.1893, 124 125 această mizerie pe care o îndură şi alte clase nenorocite e mult mai sfîşietoare la aceste familii, ca a lui Dan, de mici burghezi, şi aceste „familii cinstite şi mîndre în nenorocirea lor" (p. 19), căci această clasă are şi ambiţiunea de a-şi ascunde sărăcia şi mizeria. Şi acestea îl făceau pe Dan, cînd era copil, să viseze treaz la pungi de bani şi la însănătoşirea prin minune a lui tată-său, vis descris magistral de d. Vlahuţă. Şi tot acestea o fac pe Smărăndiţa sa să se mărite cu un grec bogat, „ce-i putea fi bunic", numai .ca să-şi uşureze de mizerie familia, întîmplare ce întipăreşte în sufletul lui Dan o urmă cu neputinţă de şters. „Smărăndiţa îl privi ţintă în ochi. — Să-ţi spui ? — Da, să-mi spui. _ Mă mărit... cu Leonida ; nu-ţi faci idee ce om cumsecade e (Smărăndiţa voia să se convingă mai mult pe ea*), şi ne mutăm cu toţii la ţară. Tu ai să te duci ia Bucureşti. N-ai să mai duci greu de acum... Ş-aunei el izbucni într-un hohot de plîns nestăpînit. Simţea că i se rupe inima de milă, de jale, şi-n capul lui buimăcit răsunau, ca un bocet, aceste două vorbe r Biata Smărăndiţa ! Ş-au podidit-o şi pe ea lacrimile..." Vedem dară că atît fondul moştenit, cît şi împrejurările copilăriei lui sînt pricini îndestulătoare pentru melancolie. Şi aceasta ne-o spune şi d. Vlahuţă chiar, dar şi însuşi Dan : „El purta melancolia părinţilor şi a copilăriei lui..." (p. 46). „Şi cum a avut o copilărie săracă şi neliniştită, a contractat de mic un fel de reţinere, de ezitare şi de sfială în tot ce făcea..." (p. 125). „Dan îi povestea (Anei) copilăria tristă, decepţiile şi osteneala care-i tăiase orice avînt, orice entuziasm..." (p. 204) etc. Prin urmare, iată cum clasa din care s-a născut Dan şi împrejurările în care a crescut ne explică perfect starea lui sufletească. Dar astă stare a fost menţinută şi dezvoltată şi de împrejurările de mai tîrziu. * Paranteza criticului. Dan e un proletar intelectual. El însă nu înţelege viaţa şi mecanismul societăţei în care trăieşte. El se supără, sufere grozav de faptul că nulităţile ajung sus şi, neîn-ţelegînd că asta-i fatal şi că tot fatal este ca un om adevărat să nu ajungă sus; pe dînsul neînvingerea, netrium-ful lui îl zdrobesc. Căci el socoate că este cu putinţă de a trăi cinstit şi totuşi a încasa mii de lei şi a fi Ziber. Şi în loc să lupte împotriva mişeliilor, ele îl înving pe dînsul, îl enervează, îl abat. Dan nu are un ideal măreţ şi de aceea nevoile vieţei îl sfarămă, căci idealul lui e bunul trai, pe care, repet încă o dată, el şi-1 închipuie că se poate împăca, în societatea noastră, cu cinstea şi libertatea. Dar despre aceasta voi vorbi mai pe larg cînd voi analiza pe Dan în special din punct de vedere al psihologiei de clasă. Acuma ne trebuie numai atîta, că Dan sufere de faptul că n-a ajuns şi el sus, cu alte 'cuvinte, sufere de nevoile vieţei: „Tata a luptat cu nevoile şi cu sărăcia toată viata. Si eu..." tot ca şi tata, vrea să adaoge Dan (p. 18). „Ei (Dan şi prietenii săi) văd că sînt nedreptăţiţi, ex-cluşi de la o soartă mai bună, pe care o visaseră ei în şcoală ... abătuţi moralmente şi enervaţi continuu de ceea ce văd, au ajuns să se creadă dezarmaţi în lupta pentru existenţă..." 1 (p. 181). „Un nou tezaur de iluzii... cinci mii de lei... o călătorie în Orient..." (p. 228). „Zece mii de lei... o să fie liber..." (p. 316). Dan îi povestea (Anei)... decepţiile şi ostenelele care-i tăiase orice avînt, orice entuziasm (p. 204). „Toate grijile, toate suferinţele latente... le purta de mult în el, ca pe germenii — «sîmburele^ d-lui Xenopol — unei boale ascunse...* (p. 274). Aşadară şi viaţa de mai pe urmă ne explică starea sufletului său. Cu alte cuvinte, atît prin moştenire, cît şi prin împrejurările întregei lui vieţi — şi prin lipsa unui ideal adevărat — Dan devine melancolic şi enervat. Şi atunci vedem că el sufere de o nevroză de clasă, dacă pot să mă exprim astfel, şi n-avem nevoie de „sîmbu-rele" d-lui Xenopol. 1 Parcă ar fi o pagină din articolul lui Gherea în care explică pricinile decepţionismului. 126 127 Dacă viaţa socială a lui Dan se explică prin cauze sociale, atunci el poate fi studiat din punct de vedere al psihologiei de clasă, căci aceleaşi împrejurări sociale vor produce aceleaşi efecte asupra indivizilor din aceeaşi clasă. Mi se pare că am dovedit destul de lămurit că melancolia lui Dan nu e o manifestare a unui „sîmbure", ci izvoreşte din cauze adînci, care înrîuresc asupra întregii clase a micilor burghezi, din care a ieşit Dan, origine ce ne explică perfect poziţia unui proletar intelectual care doreşte a parveni rămînînd cinstit. Şi mai ales atunci cînd n-are nici măcar un ideal clar, o stea care să-1 conducă în luptă (căci acele năzuinţi nouroase şi pur platonice pentru care Dan se crede în drept a se socoti idealist, ele apăreau numai la sfîrşitul foiletoanelor bur-ghezo-nouroaso-umanitare). Şi fiindcă d. Xenopol sprijineşte existenţa „sîmbu-relui" pe această melancolie, acum, cînd vedem cum se explică ea, şi „sîmburele" d-lui Xenopol cade. Dar d. Xenopol, sprijinit pe melancolia ca sîmbure, spune că nebunia preexistentă mai rezultă şi de acolo că scenele dramei conjugale a lui Dan nu-s suficiente pentru a produce nebunia. Arătînd însă că sprijinul-melancolia-sîmbure a d-lui Xenopol e falş, desigur că partea a doua, punctul al doilea al argumentării sale rămîne fără bază. Totuşi voi analiza şi acest punct al d-lui Xenopol. Aceasta însă atunci cînd voi vorbi în special despre psihologia lui Dan şi a Anei, căci atunci lucrul va fi mai uşor de arătat şi de înţeles. Vom vedea atunci cum afirmarea d-lui Xenopol, cu totul gratuită, că certele între Dan şi Ana — mici incidente în jurul căminului conjugal —■ n-au putut căşuna nebunia lui Dan, şi cum. faptul că d. Xenopol nu vecie clecît mici incidente cu totul neînsemnate sînt un caz de miopie foarte caracteristic pentru toţi cugetătorii burghezi, cari de teama stafiei roşie se silesc din răsputeri ■— chiar inconştient — de a înlătura explicarea unui fenomen social prin pricini tot sociale, pricini adînci, cari stăpînesc, putem zice, toate manifestările vieţii omeneşti. Motiv conştient sau inconştient, care-1 face pe' d. Xenopol să explice melancolia lui Dan nu prin păcătoşia societăţii, ci prin „sîmburele" d-sale, iar pe Ana să o explice prin isterie, apoi să explice drama casnică prin nebunie şi isterie, iar isteria şi nebunia prin „sîmburele" lor. Tot la analizarea pe larg vom arăta că şi d. Vlăhuţă a greşit, căci d-sa n-a înţeles bine, cum vom arăta, drama ce ne-o descrie şi nici nu ne-a dat toată desfăşurarea psihologică a evenimentelor din urmă, ci ne-a pus mai mult jaloanele acestei desfăşurări. _^, Şi Tolstoi în Sonata Kreutzer ne arată dizolvarea unei familii burgheze şi acolo nu se va mira nici d. Xenopol de faptele şi starea sufletească a lui Posdnişev şi nici nu va căuta pricini fiziologice pentru această stare, căci acolo acţiunea e dusă de un geniu ca Tolstoi (care ne dă toată desfăşurarea psihologică, deşi nu-şi poate nici el explica faptul, dovadă teoriile lui filozofice atît de extravagante). Şi dacă familia Posdnişev ajunge pe cale normală la acea disoluţie, dacă Posdnişev ajungea la acea stare sufletească, atunci vom înţelege uşor cum Dan, fire mai nervoasă decît Posdnişev şi în împrejurări mai zdrobitoare decît eroul lui Tolstoi, vom înţelege zic că nu-i defel extraordinar ca Dan să înnebunească. Vom vedea în articole viitoare cum cauze sociale adînci sînt la mijloc şi cum cazul lui Dan, ca şi al lui Posdnişev sînt numai mostrele unei stări generale de lucruri, pildele căderii şi descompunerii în care se află familia burgheză normală. Evenimentul literar, an. I, nr. 12, 7 martie 1894. 128 Asupra lui Dan s-au vărsat multe lacrimi de cerneaiă, toţi l-au plîns şi l-au jălit, căci toţi aceştia s-au văzut în el pe ei înşişi, şi dacă d. Xenopol a cam făcut excepţie, apoi aceasta nu e fără oarecare însemnătate : d. Xenopol, care deja a ajuns, şi care ca atare simpatizează, fireşte, mai mult cu burghejii mari, şi-i reprezintă — nu pe cei mici ca Dan —, n-a putut avea atîta simpatie pentru eroul d-lui Vlahuţă ca ceilalţi, care au scris despre acest roman şi care sînt din clasa lui Dan. însă d. Xenopol tot a arătat durere de inemă pentru Dan, întru atîta întru cît a avut nevoie pentru a lovi în Ana, căci trebuie numaidecît să găsim întotdeauna vinovată pe femeie, pe această femeie pe care o urîm grozav. Şi fiindcă am atins această vină, trebuie să spun de la început că nu mă voi uni cu nimene din cîţi au scris pană acuma despre Dan şi că nu numai în chestia acestei vine, dar chiar aproape în toate chestiile voi fi de o părere cu totul protivnică părerii curente. Criticile de pană acuma mi-au făcut impresia clevetirilor de mahala, atît de bine descrise de d. Vlahuţă în Dan la p. 167. „— Doamne, dragă, da eu am auzit că el (Peruianu) trăia de mult cu nepoată-sa (Ana). — De patru ani, soro, apoi să-ţi spun eu..., acum doi ani, cînd se zicea că-i bolnavă de tifos, ea avortase... Aici din nou lucrează fantazia. — Păcat, era frumuşică săraca !... (criticii noştri nu spun nici măcar acest «săraca») *. — Şi vezi cum făcea pe sfînta !... Da el... ai fi putut să juri..." Cucoanele acestea mahalagioaice judecă întocmai ca şi criticii lui Dan. * Paranteza criticului. Planul ce-1 voi urma în analizarea lui Dan va fi ur-mătoriul : voi analiza pe Dan, apoi pe Ana şi după ce vom fi cunoscut pe Dan şi Ana, precum şi împrejurările vieţei lor, voi explica, pe această bază, dizolvarea căsniciei lor şi deznodămîntul romanului. Amintesc încă o dată că eu nu fac critică literară, ci aceea ce arată titlul rubricei sub care scriu. încep cu analiza lui Dan. Am văzut, din articolul trecut, că Dan e un om slab, fără voinţă, melancolic, zdrobit de faptul că nu poate să trăiască bine şi am văzut că ideile lui sînt foarte neho-tărîte şi confuze, iar în fond burgheze. Tot în numărul trecut am văzut şi pricinile acestei stări sufleteşti. Acuma ne rămîne să arătăm mai pe larg, să scoatem în relief sufletul lui Dan, să vedem ce simte, ce voieşte şi ce gîn-deşte Dan şi prin urmare cum lucrează el. Dan este un om nemulţumit. El însă nu-i nemulţumit de starea societăţii în care trăieşte, pentru că astă societate e aşa alcătuită, încît e un izvor de suferinţă pentru marea majoritate a oamenilor, nu-i nemulţumit pentru că în societatea noastră acei care o ţin pe umerele lor zac în sărăcie şi neştiinţă, ci pentru că el, Dan, nu poate să se folosească cît mai mult de bunurile luate de la muncitori, pentru că el n-are un loc bun la praznicul stăpî-nitorilor. Şi, în adevăr, necăierea şi niciodată nu-1 vedem pe Dan revoltîndu-se de marea nedreptate socială, ci de neajunsurile vieţei lui proprii. El îi spunea lui Priboianu că atunci cînd... „oameni ca Veronescu-Prisăcani triumfau, ieşeau din ce în ce mai în lumină cu o statornicie exasperantă, pe cînd cei buni şi cinstiţi rămîneau veşnic în umbră; spectacolul acesta îi zdruncina mintea, îl învenina peste măsură..." etc. şi de aceea se duce la Pungeşti (p. 242 şi 243). Din această citaţie vedem pe omul care „se înveninează" pentru că alţii ajung sus, iar el, cel cinstit, nu. Dar mizeria celor patru milioane şi jumătate de nenorociţi care sufăr nu-i fac nici un sînge rău, el se gîn-deşte numai la el — şi cel mult la prietenii săi — căci ţăranii şi ceilalţi muncitori nu pot fi cuprinşi, evident, în acei „buni şi cinstiţi care nu se pot ridica sus", căci socot că Dan n-a putut plînge pe ţărani că nu ajung ca 131 130 Veronescu, căci dacă toţi ar ajunge să trăiască aşa de bine ca trîntorul Veronescu, atunci cine dracu ar mai munci ? Şi cine ar fi jos, căci susul de care vorbeşte Dan presupune un jos. Este limpede că acel cinstiţi nu se referă decît la cei clin pătura cultă. Dar afară de egoism, mai iese la iveală din această citaţie şi o complectă neînţelegere a lumei. Dan crede că se poate trăi cinstit, şi totuşi avea acelaşi venit ca şi Veronescu. Dacă iei cuvîntul cinstit într-un înţeles juridic, ca să zic aşa, atunci da, căci ajunge să storci munca oamenilor după lege şi să te numeşti cinstit; dar dacă iei cuvîntul cinste în adevăratul înţeles, atunci nu, căci, ca să trăieşti bine — ca Veronescu —■ trebuie să mă-nînci din munca altuia — şi acel altul e bietul muncitor. Şi dacă Dan visează „vile cochete la Sinaia, unde să stea cu prietenii, şi un venit"... (p. 55), ce visează el în realitate şi în ultimă analiză decît să devie un trintor mai mult, adecă să sugă şi el mai bine din sîngele şi sudoarea muncitorului ? Căci „vilele" [nu] cad aşa din senin. Şi cînd aceste dorinţi nu i se îndeplinesc, el vede împreună cu prietenii săi că „sînt nedreptăţiţi, excluşi de la o soartă mai bună, pe care ar fi meritat-o, în jurul lor mediocritatea etc. ... triumfă..." (p. 181). Vasăzică din pricină că n-au putinţa să aibă vile şi venituri, adică fiindcă n-au putinţa să trăiască de pe spinarea muncitorilor, sînt nedreptăţiţi! „Ei ar fi meritat o soartă mai bună", adecă ar . fi meritat să jupoaie pe muncitori!! Frumos merit... Şi, în adevăr, sînt „nedreptăţiţi" faţă cu... Veroneştii, căci „merită" şi ei doară să ieie o parte la împărţirea bunurilor furate de la muncitori. Se poate ceva mai dezgustător decît această revoltă pentru că-s „nedreptăţiţi" de tovarăşii lor la împărţeala tîlhăriei? Şi, din pricina acestei „nedreptăţi", ei se revoltează împotriva „ţării" (4.500.000 muncitori şi cel mult 500.000 nemuncitori). Petroni, unul dintre dînşii, o spune, căci el [este] „veşnic activ şi veşnic furios pe ţară" (p. 179). Si de aicea suferinţă şi iar suferinţă. Şi, ceea ce este în adevăr curios, e faptul că Dan vede şi el cîteodată că „munca lui era uşoară şi cîştiga foarte mult" (p. 101), şi totuşi sufere şi se văicărează necontenit, pentru că aceşti indivizi sînt foarte nesăţioşi ; „cînd au suta, doresc mia cînd au mii doresc... o poziţie socială", cum a zis aşa de bine cineva. Fiind astfel prietenul nostru Dan, este învederat că nu ne putem aştepta la nemica bun de la dînsul Si în adevăr, dacă privim sufletul lui pe toate fetele dacă îl cercetam în toate împrejurările, îl vom vedea* acelaşi Voi continua. Evenimentul literar, an. I, nr. 13, 14 martie 1894. 132 Să vedem cum se poartă Dan cu cei ce sufăr (cei ce sufăr adevărat), cum se poartă cu aşa-numiţii umiliţi1. Asta e cam greu de văzut, căci Dan, ca un burghez egoist ce este, nu s-amestecă printre dînşii ; nu se sinchiseşte de dînşii ; el ştie că ei există şi priveşte printr-o prismă, cum am mai zis, burghezo-nouroaso-umanitară, cu alte cuvinte, un fel de moft. Tot avem însă două cazuri cînd Dan vine în contact cu ţăranii, dar să nu credeţi că el a căutat acest contact, nu, împrejurările l-au făcut să întâlnească pe ţăran în amîndouă cazurile. Întâiul caz e atunci cînd Dan merge în excursiune pe munţii de la Sinaia şi cînd canalia de Drăghici loveşte pe un ţăran cu cravaşa peste obraz, fără ca ţăranul să fi fost întrucîtva vinovat (chiar după morala Drăghicilor). Atunci Dan, cu nervii mai rafinaţi, părăseşte convoiul şi cu el şi aşa-zisul socialist Albert şi, ajungând pe ţărani, intră cu ei în vorbă. Şi după scena cea atît de sălbatic^ cînd ţăranul era cu faţa sîngerată de lovituri, ştiţi la ce se încheie toată vorba ? Aşteptaţi poate mîngîieri sau sfaturi înţelepte, ori vorbe în care să le arate ţăranilor că se poate o viaţă mai bună şi pentru dînşii, de, cum ne-am aştepta de la un om „bun" şi simţitor, şi cu idealuri înalte, cum zic admiratorii lui Dan ? Ţi-ai găsit! Burghezul Dan şi socialistul Albert se mărginesc, cu un spirit de savanţi "analişti, să cerceteze dacă ţăranii păstrează „mînie" în „inima lor largă şi răbdătoare" (şi amîndoi, după cum iese din frază, socot, ca nişte pântecoşi burtă-verzi, că „răbdarea" asta ar fi o calitate ! Pe un om cum trebuie, 1 Cuvînt împotriva căruia protestez cu energie, caci muncitorii sînt nenorociţi, batjocoriţi, dispreţuiţi, dar ei dispreţuiesc şi se împotrivesc stăpînitorilor şi deci nu-s umiliţi. 134 nu răbdarea, ci lipsa acestei răbdări îl bucură...), şi apoi, ca şi eroul lui Intim, copiilor din satul C. le dăm tiutiun, şi... pleacă vorbind despre „cîte n-ai afla să stai la vorbă -neroase", era literat, era „om bun" 1. ...„Numai Dan i-a deschis mintea la lucruri frumoase, la lumea asta de impresii fericite şi de gînduri mari şi generoase..." (p. 150). „Ştii cum te citeşte ş-adună tot ce scrii..." (zice tatăl Anei lui Dan, p. 61). Vasăzică Ana era amorezată nu numai de chipul lui Dan. ci. şi de sufletul său şi, cum reiese din roman, mai mult de suflet decît de chip. Şi e o notă foarte bună pentru această boieroaică că, dintr-atîţia „juni eleganţi şi bogaţi", ei să nu-i placă nici unul, ci Dan. Dacă Ana s-a amorezat mai mult de sufletul lui Dan decît de chipul lui, apoi nu se poate zice aceiaşi lucru şi despre Dan. Nu putem arăta asta acuma, căci ar trebui să anticipăm prea mult asupra celor ce avem de spus mai pe1 urmă, şi atunci am fi nevoiţi să repetăm aceleaşi citaţii de două ori — dar putem spune dinainte că concluzia îa care vom (ajunge e că Dan s-a amorezat mai mult 'dS chipul ei decît de sufletul ei. In articolul viitor vom vedea cum partea cea bunfi din Ana se tot dezvoltă în detrimentul celei rele. Şi pe urmă vom ajunge la căsnicia Ana-Dan, care formează -a treia fază din viaţa Anei. Evenimentul literar, an. I, nr. 17, 11 aprilie 1894. Am spus că Dan avea idei nouroase înaintate, dar în toridul simţirei nu-i intrase nici astă „înaintare". Vom vedea cum aceste idei şi această contrazicere între aceste idei chiar si simţire au sa explice tragedia de la sfîrsit Am văzut în numărul trecut cum Ana începe să trăiască o viaţă nouă, viaţă în care partea boierească din-tr-însa cedează cîte puţin locul părţii celeilalte — bune. De aicea însă nu urmează că Ana scăpase de influenţa moştenirii creşterii ei — de influenţa clasei din care făcea parte. Dovadă despre aceasta este modul ei de viaţă, care-1 duce şi acuma, este chipul cum priveşte ea pe nenorociţi, de care n-o doare inema şi pe cari-i dispreţuieşte din suflet. Aceasta o putem vedea din descrierea îki-tîmplării de la Sinaia cu cei doi ţărani bătuţi de secătura de Drăghici. Trec doi ţărani pe1 lîngă grupul lor, ţăranii le fac semn să se ferească în lături, căci nu pot opri caii, ce trăgeau nişte scînduri ; însă boierii noştri nu dau în lături şi cucoana lui Lambrino e răsturnată ; atunci Drăghici începe să lovească pe ţăran cu cravaşa peste obraz. Dan şi Albert se indignează. Ana însă nicidecum, ba încă se uită cu ironie la ei, cînd părăsesc această grupă de cioclovine, şi ea exclamă : „Cest idiot". Adecă este idiot să te sinchiseşti de nişte mojici şi, din pricină că au fost bătuţi, să părăseşti „amabila" companie a lui Drăghici & C-ie. Ceea ce voiam să arătăm noi e că în acest suflet boieresc începuse să încolţească o parte bună, care, dacă ar fi fost dezvoltată, ar fi ajuns să învingă partea cea veche, ar fi ajuns să-i cultive şi simţirea. Această ivire a părţii bune, care formează, cum am spus, a doua fază din viaţa Anei, începe atunci cînd boieroaica noastră obraznică, leneşă şi cu gîndul numai la baluri începe să se intereseze de lecţiile lui Dan, să ră-mîie „extaziată", iar „privirea ei inteligentă s-aprindea de căldura frazelor lui, faţa i se lumina" (p. 103), căci ea „sfîrşise prin a înţelege şi a se căi" (p. 59). Şi ea spunea singură „cît era de proostă-nainte, şi cum numai Data i-a deschis mintea la lucruri frumoase, la lumea asta de impresii fericite şi de gînduri mari şi generoase ; şi-i vorbea de artă, de entuziasm, de ideal — îşi aducea aminte fragmente din lecţiile lui, glasul ei se emoţiona..." (p. 150). Vedem dară că la dînsa aceste gîndiri mari şi generoase nu erau numai o etichetă pentru a poza în faţă deşteaptă, ci ea credea serios în ele, „glasul ei se emoţiona" cînd vorbea despre dînsele. Şi ca dovadă că ea începuse serios să se transforme e căldura cu care apăra şl se interesa de scrierile „umanitare" şi „entuziaste" ale tinerilor literaţi români. „Ştii cum citeşte ea ş-adună tot ce scrii ? Uite-aşa are un teanc acasă..." (p. 61) Şi ea nu numai cetea, dar dorea să insufle şi altora aceste idei ale ei, şi ce fericită e. Ana cînd poate să dovedească lui Peruianu valoareţa scriitorilor români. Peruianu susţine, fără să-i fi cetit, că literaţii noştri Sînt nişte „şarlatani" proşti. Ana îi laudă : „Petroni e un talent" (p. 131), „sînt unii foarte talentaţi : cum e Ste-lian, cum e Graur... nici nu i-ai citit şi vorbeşti aşa... fără să ştii". Şi cînd bestia de Peruianu, din motive scabroase, îi spune să vie şi să-i cetească din scrierile literaţilor români, cu ce hărnicie şi entuziasm alege Ana tot ce i se pare ei mai bun (p. 142—3—4). Şi cînd ea ceteşte lui Peruianu şi cînd îl vede mulţumit (sărmana Ana nu înţelegea acea mulţumire !), „s-aprinde de bucuria triumfului, glasul îi devenea mai sigur, mai cald" (148)... „O, i-ar fi citit zile întregi fără să ostenească, cine se osteneşte vreodată de triumf ?" (p. 149). Şi în acest timp ea, care-şi petrecuse copilăria în baluri şi petreceri, n-o mai interesează acestea : „Săptămîna viitoare e bal la soră-sa. N-are să se ducă..." (p. 145) Dacă am judeca pe Ana din punctul de vedere al absolutului, atunci toate acestea n-ar fi decît o slabă notă bună pentru dînsa ; dar trebuie s-o judecăm relativ şi, în acest caz, cînd nu ştim că ea era crescută de înfumurata de soră-sa, femeia lui Lambrino, cînd ştim că era incultă, înconjurată şi curtată de „don juani" seci şi gă-găuţi, cînd avem în vedere toate acestea, atunci înţelegem bine că ea este o excepţie bună între semenele sale,, că, în raport cu împrejurările vieţii sale şi cu ceea ce 143- 142 ne-am aşteptat de la dînsa, ştiind aceste împrejurări, ea este mai presus de împrejurări şi de aşteptările noastre. Pentru o fată din clasa lui Dan, cu cultura lui Dan, purtarea pe care o are Ana n-ar fi nemica extraordinar, dimpotrivă, o asemenea purtare ar lăsa mult de dorit, căci ar fi mai prejos de ceea ce i-am putea cere noi ; la Ana însă, această purtare cu totul neconformă împrejurărilor distrugătoare în care se afla, repetăm, e o notă bună. Cînd Ana e deflorată de Peruianu, starea ei nenorocită, suferinţele ei sînt un purgatoriu care contribuie şi ele la înnobilarea sufletului ei. Căci suferinţa şi umilirea ei au reacţionat puternic asupra sufletului său, au contribuit la înăbuşirea acelei părţi a sufletului ei — partea boierească — produsă de lene, trai bun fără grijă, neştiinţa suferinţei, au trezit-o, în sfîrşit, din acea amorţeală îndobitocitoare a simţirii, proprie high-life-xdui nostru. Cu această stare sufletească ni se prezintă Ana în momentul căsătoriei ei cu Dan. De acuma înainte vom studia această căsnicie, şi vom studia-o pe larg, fiindcă această parte din viaţa lui Dan şi a Anei este cea mai interesantă pentru articolul nostru — ea ne arată una din cele mai însemnate manifestări şi instituţii burgheze, familia. Evenimentul literar, an. I, nr. 18, 18 aprilie 1894. în articolele precedente am văzut eine-s Dan şi Ana. Acuma să vedem căsnicia lor, adecă să vedem cum sie poartă unul cu altul şi să arătăm de ce se poartă aşa şi nu altmintrelea. Această căsnicie ce vom studia-o e una din cele mai curate şi mai cinstite căsnicii burgheze. în genere, familia burgheză e întemeiată pe negustorie. Iar ca excepţii sînt familiile întemeiate pe dragoste. Familia Dan-Ana e dintre acestea din urmă. Şi, studiind această familie, vom studia familia burgheză în aspectul ei cel mai moral şi cel mai înalt. Am zis că familia Dan-Ana e întemeiată pe dragoste. Cum că la Dan dragostea e motivul care-1 face s-o ia în căsătorie pe Ana se vede uşor din aceea că el ştia că Ana sărăcise şi : „De cînd Dan aflase că Ana e săracă, simţea c-o iubeşte în adevăr cu tot focul..." (p. 182), şi în adevăr el e îndrăgostit grozav de dînsa, şi niciodată nu se gîndeşte la zestre. Despre Ana, atît de batjocorită de cei ce au vorbit despre romanul d-lui Vlăhuţă, nu putem spune decît tot ca şi despre Dan : tot dragostea a împins-o să se mărite cu el. S-a zis că Ana s-a dus după Dan ca să scape din situaţia grea în care se afla : săracă şi nenorocită de Peruianu ; iar d. Xenopol a înaintat părerea că d. Vlăhuţă ar fi fost mai logic şi mai natural dacă ar fi făcut din Ana o femeie care merge după Dan ca să scape din situaţia ei încurcată, care nu ţine la Dan, care îl în-şală... etc. Toate acestea sînt false şi dacă d. Vlăhuţă ar fi făcut cum spune d. Xenopol ar fi greşit grozav din punct de vedere psihologic, ne-ar fi dat un tip nelogic cu sine însuşi, căci cum s-ar fi împăcat începutul vieţii Anei şi cu sfîrşitul ce i-1 împrumută d. Xenopol ? 145 Ca să vedem falsitatea judecăţii celor ce vor să facă din Ana o femeie ce se mărită pentru carieră, n-avem decît să luăm în samă cînd se îndrăgosteşte ea de Daîi. Ea începu să se îndrăgostească de Dan încă de cînd era în pension : „Adesea o vedea la teatru (pe cînd Ana eira externă la şcoală) ş-atunci ochii lor, în mulţime, găseau parcă o plăcere nouă de a se întîlni, de a-şi căuta o linie de privire printre capetele care se mişcau şi de a-şi trimite gînduri de mulţumire, de ascunsă înţelegere, de simpatie..." (p. 59). Şi am văzut, cînd am vorbit despre Ana în special, cum ea spunea entuziasmată că Dan „i-a deschis mintea", cum aduna tot ce scria el etc... Şi toate acestea mai înainte de a fi violată de Peruianu şi de a şti că-i săracă, căci tatu-su nu-i spusese cum îi stau afacerile băneşti. Prin urmare, Ana se îndrăgosteşte de Dan şi nu se mărită cu el pentru că era săracă şi nenorocită de Peruianu. Dar dacă dragostea e ceea ce-i uneşte pe Dan şi pe Ana, să vedem ce fel de dragoste e asta. Ce este dragostea ? Şi anume dragostea pentru un individ, nu dragostea de oameni în general ? Este un fel de afinitate 1 între doi oameni. Dacă este o afinitate între doi oameni, atunci, fireşte, trebuie să fie o afinitate între toate chipurile de a fi ale acestor doi oameni. Un om ni se prezintă nouă sub mai multe aspecte : ca trup, ca simţire, ca minte. Aşadară, afinitatea dintre doi oameni, ca să fie complectă, trebuie să fie din aceste trei puncte de vedere : trebuie să fie afinitate fizică, ca să zic aşa, adecă fiecăruia dintre cei doi să-i placă celalalt ca fizic, să-i placă faţa aşa cum este ea, cu gura, nasul, ochii etc. ; trebuie să fie afinitate de simţire, adecă să simtă bucurie şi întristare cam în aceleaşi împrejurări; trebuie să fie afinitate de minte, adecă să gîndească la fel, să aibă aceleaşi idealuri, aceleaşi concepţii în diferitele chestii. Această afinitate însă nu trebuie să fie numaidecît complectă, ci numai întru atîta întru cît sufletele lor să nu se contrazică. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît azi este cu neputinţă să existe un om complect din punct de 1 întrebuinţez cuvîntul afinitate în ambele sale înţelesuri. 146 vedere sufletesc, şi prin urmare există nevoia de a-ţi căuta complectarea în alt suflet — în amor în sufletul femeii. Această afinitate este imposibilă în genere la familia burgheză : 1. Pentru că astăzi condiţiile sociale fac ca ocupaţiile bărbatului să se deosebească atît de mult de ale femeii, încît ei trăiesc două vieţi cu totul deosebite, ceea ce face cu neputinţă afinitatea de sentimente şi idei. 2. Pentru că familia, dezvoltîndu-se şi ea conform cu evoluţia omenirii, a ajuns azi la stadiul în care femeia e faţă cu bărbatul ca salariatul faţă cu patronul. Am văzut însă că pentru ca doi oameni să fie indisolubil legaţi trebuie să existe între dînşii o afinitate din toate punctele de vedere. Fiind însă că familia burgheză face cu neputinţă afinitatea sufletească, de aceea în amor s-ar părea că sexualitatea trebuie să joace rolul principal, că numai afinitatea de carne ajunge să lege nedisolubil pe un bărbat şi o femeie, şi Schopenhauer a făcut o întreagă teorie în a sa Metafizică a amorului asupra amorului, tratîndu-1 din punct de vedere curat fiziologic. Şi această predominare a sexualismului, atît în teoriile învăţaţilor, cît şi în viaţă, a făcut pe alţii să ajungă la cealaltă extremitate : să alunge sexualitatea din amor, cum a făcut Tolstoi în cartea sa filozofică Viaţa şi-n Sonata Kreutzer. Dar amorul adevărat, cum am spus, trebuie să fie şi este o afinitate între toate chipurile de a fi a doi indivizi : trup, simţire, minte. Căci este curios a admite că între doi bărbaţi cu simţire şi minte opusă nu poate să fie prietenie, şi a nu admite că nepotrivirea între această simţire şi minte (teorii ştiinţifice, sociale, ideal etc.) n-are nici o valoare în legătura dintre un bărbat şi o femeie. Noi credem că tocmai, dimpotrivă, în legătura dintr-un bărbat şi o femeie, afinitatea sufletească e şi mai trebuincioasă, pentru că ea înnobilează şi îndreptăţeşte sexualitatea. Cînd între un bărbat şi o femeie nu-i decît afinitatea de carne, atunci, după cele spuse mai sus, vedem că această afinitate e cu totul incomplectă, prin urmare? neprezeniînd nici o garanţie de durabilitate, căci îi lipseşte tocmai acea afinitate de suflet, la adăpostul căreia 14? se menţine şi afinitatea de carne1. Şi în acest caz, cînd afinitatea e numai de carne, soţii nu sînt decît nişte instrumente de plăcere. Şi fiindcă familia burgheză, cum am văzut şi cum vom arăta pe larg mai pe urmă, nu-i, în cazul cel mai bun, întemeiată decît pe afinitatea de carne, şi fiindcă bărbatul e acel ce determină femeii această condiţie, de aceea „femeia azi nu serveşte decît ca obiect de plăcere". Cînd spunem însă că afinitatea sufletească face amorul trainic şi înalt nu înţelegem că orice afinitate între orice fel de suflete e capabilă de aşa ceva. Este evident că afinitatea sufletească între doi tîlhari, de pildă, nil va face un amor cum trebuie. Această afinitate atunci va fi înălţătoare cînd va fi între două suflete, care corespund — sau măcar se apropie — cu cel mai de pe urmă stadiu al evoluţiei sufletului omenesc dintr-un moment dat ; iar afinitatea a două suflete ce reprezintă degenerarea sau nişte stadii inferioare ale evoluţiei sufletului omenesc, cum ar fi afinitatea între doi tîlhari, nu va putea face trainic amorul, pentru că, reprezentînd ceva degenerat, se va nega, se va distruge pe sine însăşi. Cu alte cuvinte, amorul, ca produs social, atunci va fi trainic cînd afinitatea sufletească se va întemeia între două suflete care se vor mişca concordant cu pulsul evoluţiei omeneşti, sau care cel puţin nu vor fi în dezacord cu această evoluţie. Am văzut că, din pricina rolului social cu totul deosebit al soţilor, în familia burgheză nu poate fi vorba de afinitate sufletească. Dar chiar dacă ne închipuim o afinitate sufletească între doi burghezi, apoi această afinitate nu poate da naştere la o dragoste indisolubilă : 1. Pentru că sufletul unui burghez este individualist şi afinitatea a două suflete individualiste, a două interese individualiste, niciodată nu poate da un tot armonic, căci individualismul e antisocial şi în dezacord cu evoluţia sufletească a omului şi 2. pentru că, din pricina dezvoltării istorice a omenirii, burghezul întotdeauna pri- 1 Din pricina nesocotirii afinităţii sufleteşti, unii au ajuns să sustie poligamia. Schopenhauer o susţine aşa cum o ştim toţi. Max Nordau spune că omul prin natura sa e poluam m sehsul că trebuie să-si schimbe femeile în viaţa sa t Minciuna matrimonială). 148 veste chiar inconştient pe femeie ca inferioară, de unde urmează o înstrăinare şi neîncredere reciprocă. De aceea nu urmează că nu sînt şi excepţii şi, cu atîta mai mult, cu cît, chiar în viaţa burgheză sînt ten-dinţi care dacă nu sînt din cele mai capabile de a grupa două suflete — într-un tot armonic — în jurul lor, totuşi nu-s antisociale. Aşa, de pildă, tendinţele filantropice, naţionaliste etc. Ceea ce voiesc însă să arăt este că în genere familia burgheză e pe cale de disoluţie din pricina rolurilor sociale deosebite a soţilor, care înstreinează sufletele, şi din pricina chiar a acestor sufete înseşi. Şi că aceasta este adevărat, dovadă operele beletristice ale celor mai adînci observatori. Maupassant, Bour-get, Tolstoi etc. în scrierile lor ne arată cu sau fără voie această disoluţie. Nu vorbim aicea bineînţeles de lumina în care pun ei acest fenomen. In special Tolstoi, în toate romanele sale, ne dă disoluţia familiei burgheze pe cale naturală şi ne dă disoluţia familiei burgheze în genere, căci el, făcînd un roman de psihologie socială generală, dă bucăţi din viaţă de acele în care cauzele disoluţiei sînt comune oricărei familii burgheze. El nu ne dă cazuri excepţionale. Şi acel care vrea să studieze familia burgheză trebuie numaidecît să cunoască lucrările acestui geniu colosal, şi mai ales Război şi pace, Ana Karenîfta şi Sonata Kreutzer. Ar putea spune unii că disoluţia familiei n-are de pricină diferenţierea ocupaţiilor bărbatului şi femeii şi individualismul burghez, ci destrăbălarea nervoasă, cu alte cuvinte, că n-ar fi cauze sociale la mijloc, ci pur fiziologice. Acest chip de a privi lucrurile e însă o greşeală de logică, căci destrăbălarea nervoasă e chipul cum se manifestează fenomenul de care am vorbit, şi noi căutăm tocmai cauzele acestui fenomen. Insă, cum un lucru nu poate să fie cauza sa proprie, este evident că destrăbălarea nu poate să aibă de cauză destrăbălarea, deci trebuie să fie altăceva, şi acest altceva l-am văzut. Acuma, înarmaţi eu aceste principii generale, să trecem la analizarea familiei Dan-Ana. Evenimentul literar, an. I, nr. 20, 2 mai 1894. 149 Am arătat în articolul precedent că Dan şi Ana s-au luat din dragoste. Am văzut de asemenea ce este dragostea şi cari sînt elementele care o compun. Să vedeau acuma ce fel de dragoste a fost între Dan şi Ana. Am spus că o dragoste, ca să fie complectă, adevărată şi deci durabilă, trebuie să fie din cele trei puncte de vedere : trup, minte, simţire. Dacă vom analiza relaţiile dintre Dan şi Ana, atunci vom vedea că între dînşii — şi mai cu samă din partea lui Dan — nu era decît dragostea trupească. Afinitate de minte şi simţire, despre care am vorbit în celalalt articol, nu era, şi deci iubire sufletească n-a existat între Dan şi Ana, şi — repet încă, o dată — mai cu samă din partea lui Dan. Ce legătură sufletească putea să fie între Dan şi Ana ? El era cult şi ea incultă, el avea ocupaţiile lui deosebite şi ea nici una, sau gospodăria, el avea simţirea proleta-riului intelectual şi ea a boieroaicei. Vasăzică ei se deosebeau din două părţi : 1. Erau din clase deosebite şi 2. aveau ocupaţii deosebite. Aşa că putem spune a priori că legătură sufletească nu putea să existe între dînşii, Dar ceea ce putem spune a priori se adevereşte perfect cînd analizăm mai amănunţit romanul d-lui Vlahuţă. în toată viaţa lor â deux nu-i vedem niciodată călăuziţi de ceva ideal — de un scop oarecare mai îndepărtat de materialismul practic, ba am putea spune că n-au nici un scop comun de orice natură, nu urmăresc împreună nici o ţintă oarecare, afară poate de banii ce i-ar putea aduce vînzarea lucrărilor lui Dan. Dar acest unic scop nu-i de ajuns pentru a uni sufleteşte pe doi oameni şi a-i uni indisolubil, nu-i de ajuns pentru a stabili simpatie între două suflete, căci acest scop negustoresc n-are nemica ideal, e ca şi tovărăşia a doi băcani, ca şi dorinţa lor de a le merge bine afacerile de „delicatesse". Această legătură sufletească, care presupune o afinitate între două suflete, s-ar fi putut stabili numai prin crearea unui scop mai înalt, mai pur, pentru viaţă, şi aceasta ar fi fost ou putinţă : 1. Dacă Dan ar fi avut el însuşi acest scop mai înalt şi 2. dacă l-ar fi insuflat şi Anei. Dan însă, cum am arătat, avea teoreticeşte numai tendinţi şi idealuri mai înalte, în simţire însă, adecă în viaţă, nu era pătruns de ele, nu se conducea conform cu dînsele. Pe de altă parte, chiar aceste tendinţi teoretice (dacă mă pot exprima astfel) nu i le însufla Anei, deoît la început, în şcoală. în viaţa lor casnică însă, în timpul căsniciei lor, aceste tendinţi sînt uitate şi nu se mai vorbeşte despre ele, în timpul căsniciei lor totul se reduce la carne, Dan nu-i cere Anei şi nu-i iubeşte decît carnea. El îi spune să se mulţumească cu „amorul şi căsuţa" (p. 299), cu alte cuvinte, e convins că pentru o femeie acestea ajung, căci femeia are „cap de păsărică" — îi spunea Dan Anei (p. 264) — de unde rezultă că femeia e inferioară bărbatului — „tot găinile mai proaste" (p. 300). Şi dacă pentru Dan femeia e inferioară bărbatului, atunci evident că legătură şi iubire sufletească nu putea fi din partea lui Dan ; iar dacă lui i se părea că este, atunci era victima unui miragiu psihologic. Dar avem în Dan dovezi hotărîtoare despre cele ce susţinem. Cînd, înainte de a se însura, visa la căsătoria cu Ana, „el se ducea cu ea în singurătăţi... ba nu, !ân lume", să aline suferinţi (p. 122). Aici vedem, mai întâi lupta între simţire şi minte. Simţirea îi spune : carne, mintea îi spunea încă ceva, îi spune că amorul lor trebuie să mai aibă şi o bază ideală. Ei bine, din această luptă iese învingătoare simţirea, şi Dan „se duce în singurătăţi" la Pungeşti, să facă amor de_ carne, şi nu „în lume, unde-s suferinţi de alinat", cum ar fi făcut dacă n-ar fi fost vorba numai de carne, căci amorul adevărat nu este antiteza altruismului, nu-i încoronarea egoismului, cum au spus-o atîtea flaşnete una după alta, el e1 o complectare a altruismului, căci în lupta pentru bine ai nevoie de un prieten intim, care nu poate fi găsit mai bine decît în femeie, şi cînd mai e acest prieten, te simţi mai mare în faţa vieţii : „Unul să mai fie, ce mare m-aş simţi în faţa vieţii" (p. 127). Şi, cînd acel unu e, atunci Dan uită de viaţă, înlătură această parte ideală, se mul- ţumeşte cu carnea şi fuge — din „faţa vieţii" la 150 151 Pungeşti. (Şi să nu se caute alte pricini pentru fuga lui, căci, cum am arătat, el singur o declară.) Poate însă Dan se „simţea mare în faţa vieţii" şi în „singurătăţi", nu numai „în lume", cum gîndise cu alt prilej... Fie ! In orice caz însă, el, care-i spunea Anei să se mulţumească cu „căsuţa şi amorul", nu-i spunea în realitate decît acestea : „Eu, ca să fiu mare în faţa vieţii, am nevoie de liniştea simţurilor, îmi trebuie femeie, mulţumeşte-te cu asta", cu alte cuvinte, Ana nu-i condiţiona mărirea decît întru atîta întru cît îi înlătura lipsa de femeie, lipsa în sensul stupid şi brutal al cuvîntului. Cu primejdia de a plictisi pe cetitori peste măsură, tot voi mai aduce cîteva fapte din care rezultă că numai carnea a jucat rolul principal în amorul lui Dan. Cu toate că nenorocirile Anei pricinuite de Peruianu îl fac pe Dan să-i spuie ei că tocmai aceste nenorociri o fac să-i apară mare şi sfîntă, totuşi surprindem într-însul un sentiment care rtu se potriveşte defel cu ceea ce spune Anei, iată : „Seninătatea privirii, nevinovăţia chipului ei îl făcu să cugete c-ar putea fi o calomnie tot ce clevetise lumea pe socoteala ei..." (p. 200) — adică violarea de către Peruianu. Din această bucată citată vedem nu numai că nenorocirile Anei nu-s pentru Dan o pricină de „sfinţenie", cum îi spusese ei, vedem nu numai convingerea că violarea ar trebui s-o facă „vinovată" şi „nesenină", de unde urmează că noi, Danii, care de la 16 ani frecventăm casele de prostituţie, sîntem nişte mizerabili — şi noi sîn-tem, iar Ana, nu —, dar mai vedem şi faptul că, deoarece sufletul nu putea fi mînjit prin această violare, cînd Dan îl socoteşte aşa, nu-1 înţelege, nu ţine socoteală de el, ci de trup, şi ceea ce gîndea el despre trup proiectează asupra sufletului. Altă dovadă este amorul mut şi timid al lui Dan. La Paris, Dan umblă o mulţime de vreme fără să îndrăznească să se ducă la Ana acasă. Această muţenie, Lom-broso o socoteşte ca o manifestare patologică. Fenomenul însă fiind atît de general, nu poate avea o cauză pur fiziologică, de domeniu medical, ci una socială, şi este foarte simplă : lipsa de legătură, de comunitate sufletească care poate nimici frica de oameni, sau rezerva faţă de ei, născută din relaţiile de azi ale oamenilor. Cînd iubeşti numai carnea unei femei, eşti tot aşa de străin de dînsa ca şi cînd n-ai iubi-o, şi eşti mut poate încă 152 din pricina că simţi inconştient că eşti o bestie faţă cu dînsa. Cînd ai avea însă legături sufleteşti, comunitate de gîndire şi simţire, muţenia n-ar mai avea loc; întocmai ca şi cu lin „Razi"* oarecare, cu care eşti mut, timid, căci lumea lui sufletească ţi-e necunoscută. Se va obiecta că cele mai mari canalii faţă cu femeile, ciocoii, care, mai mult decît oricine, numai carnea o vînează, nu-s muţi, timizi. Asta n-are a face, căci ciocoiul, pe de o parte, n-are, din pricina poziţiei sociale, acea „frică de oameni", iar pe de altă parte, e prea stricat, ca să mai simtă inconştient rolul de bestie ce-1 are faţă cu o femeie. Cînd Dan şi Ana se întorc din Basarabia de la moartea tatălui Anei, Dan se înfurie grozav că Ana nu vrea să facă şi acuma, cînd îngropase pe tată^său, amor — şi tocmai tîrziu vede cu mintea ce simţire stricată are. De aicea se vede iarăşi clar că amorul acesta ce-1 analizăm era numai de carne, că iubirea sufletească nu juca nici un rol. Să cei unei femei să facă amor cînd venea de la înmormîntarea tată-său ! într-unui din articolele precedente am arătat cum Ana la început tindea să se apropie sufleteşte de Dan. Dacă această tendinţă ar fi persistat, dacă între dînşii s-ar fi stabilit o afinitate sufletească şi dacă ideile acestea mai înalte le-ar fi pătruns în simţire, atunci amorul lor ar fi fost altmintrelea. Ana însă se ridică ceva mai sus cît timp Dan îi insuflă prin lecţiile de la şcoală ideile lui. După aceea, această ridicare sau înaintare a Anei se opreşte, căci Dan n-o mai ajută. în vremea căsniciei, Dan nu-i mai cultivă sufletul, nu caută s-o ridice, şi aceasta ar fi fost chiar imposibil, căci însuşi Dan nu era pătruns decît teoreticeşte de idei mai înalte : în viaţă se conducea ou totul altfel — şi chipul de a se conduce în viaţă, adecă partea morală şi vie a unor idealuri e aceea ce lucrează în tovărăşia a doi oameni. Nemaifiind susţinută şi îmboldită în năzuinţele ei de la început, năzuinţi vagi şi nehotărîte, Ana în curînd pierde ceea ce câştigase, năzuinţele bune se evaporează, nemaifiind hrănite — şi Dan trebuia să le hrănească —, şi boieria reapare şi se întăreşte încetul cu încetul în Ana, aşa încît: în vremea vieţii ei de la Pungeşti avem Mitică Razi,, erou din roman, literat arivist. 153 o tovărăşie de doi oameni absolut streini unul altuia, din punctul de vedere sufletesc, iar ceea ce-i mai uneşte e „ceea ce le abate şi la paseri de vreo două ori pe an". Şi, din pricina acestei înstreinări sufleteşti, vedem într-înşii atîta individualism, atîta rezervă reciprocă ; căci fiecare îşi urmăreşte propriile-4 interese şi sufletele lor niciodată nu se confundă într-un tot. Cînd Dan primeşte o telegramă oa murit tatăl Anei, cînd îi arată ei telegrama, Ana plînge şi se îndepărtează cu ură de Dan, în loc „să plîngă pe pieptul lui" (p. 234), şi aceasta din pricină că sufletele lor erau stiăine, îndepărtate, individualiste1. Şi această înstreinare a sufletelor lor se vede la tot. pasul. Aşa, de' pildă, cînd ei se întorc de la balul lui Spano, unde şubreditatea legăturilor lor se arătase pe faţă, Dan se aştepta ca Ana să înceapă vorba despre sara petrecută la bal, unde Ana îl nemulţumise aşa de mult prin purtarea ei, nemulţumire ce socotea Dan că Ana trebuie s-o fi observat, dar Ana nu-i spune nemica, pentru că ea încetase' de a-1 iubi chiar trupeşte; iar Dan aşteaptă tremurînd să înceapă ea, la orice mişcare a ei tresare şi n-are curajul să înceapă în mod franc, cum s-ar fi întâmplat dacă ei n-ar fi fost sufleteşte streini unul altuia (p. 285). Şi tot aceeaşi înstreinare şi acelaşi individualism îl fac pe Dan să dorească ca Ana să-i admire piesele de teatru proaste şi să-1 găsească în toate superior ! De ce numaiclecît superior ? Adecă de ce numaidecît să doreşti ca femeia ta să-şi mărturisească inferioritatea ? De ce atîta egoism, atîta individualism ? Şi dacă între dînşii n-a fost nici o afinitate sufletească, atunci înţelegem uşor de ce căsnicia lor s-a dizolvat. Căci nefiind legătură de iubire sufletească, a rămas numai iubirea trupească. Am arătat însă în articolul precedent că amorul, ca să fie complect şi durabil, nu poate fi numai trupesc, căci în acest caz îi lipseşte tocmai partea acea ideală care-1 poate face trainic. Şi, în adevăr, amorul, cînd e numai de carne, atunci nu poate ţinea decît foarte puţin, căci, îndată ce ajungi la saţietatea sexuală, nu mai rămîne nemica ce ar putea să te lege de femeie; pe cînd un amor• complect nu numai că stabileşte atîtea legături omeneşti între doi oameni, dar încă face ca nici să nu ajungi la saţietatea 154 sexuală, pentru că, într-un amor complect, sexualismul fiind o parte a unui tot complect, va urma şi el totul din care face parte ; şi cum legăturile sufleteşti sînt ceva trainic, care cu timpul cresc şi se întăresc (vasăzică contrar celor trupeşti), un amor complect prezintă toate garanţiile de durabilitate. Un amor trupesc numai, repet încă o dată, nu poate ţinea decît atîta cît saţietatea sexuală n-a venit încă — şi această saţietate1, e uşor de înţeles, vine îndată cînd e vorba numai de sexualitate. Şi de aceea cugetători ca Schopenhauer şi Nordau au spus, cum am arătat deja, că oamenii sînt poligami. Da, sînt poligami cînd nu iubesc ca oamenii, ci ca bestii. Şi lipsa de legături sufleteşti este aceea care face să se distrugă familia pe care o studiem, căci legăturile trupeşti, fără cele dintăi, nu pot fi trainice, trebuie să se rupă. Şi, cînd se rup, nu mai rămîne nemica decît un dezgust reciproc, şi familia s-a dus... Şi aicea stă cauza acelor „ruperi subite" (p. 222), acelui „suflu de melancolie şi alarmări surde, cînd parcă se temeau să nu-şi descopere nemulţumirile" (p. 253), căci altfel era şi imposibil, pentru că amorul „eharnel" nu se poate face toată ziua, atunci în intermezzo nu pot fi decît „sufluri de melancolie" şi „nemulţumiri ascunse", atunci partea omenească din om se revoltă contra bestiei, atunci se naşte ură chiar, împotriva bestiei care nu te are decît de obiect de plăcere —■ atunci, d-nii spun Anelor : „oh, cum mă torturi", „d-apoi tu, cînd ai şti" (p. 270). Şi însuşi Dan o ştie aceasta, căci îşi dă samă la balul lui Spano că Ana, care e mişcată de atingerile streinilor, de el nu mai e mişcată, „căci atingerile lui i-s vechi" (p. 280). Perfect ! Căci, dacă-i vorba numai de atingeri1 trupeşti, apoi acestea se învechesc şi mor. Şi nu se poate să existe o dragoste de carne care „să renască în toate dimineţile", cum visa Dan (p. 275), căci o iubire de carne nu renaşte, ci moare în toate dimineţile. Şi acest lucru i-1 spune lui Dan chiar Priboianu : „însăşi iubirea lor va suferi de monotonia aceloraşi vorbe, aceloraşi impresii, pentru că toate se învechesc cu vremea ; şi într-o bună dimineaţă or să se simtă streini singuri — o să li se urască", şi-i sfătuieşte să nu meargă la Pungeşti (p. 242). Şi are perfectă dreptate, căci un amor de carne, şi încă în „singurătate", adecă în aşa condiţii încît să nu mai ai vreo divertizare, se distruge pe sine 155 însuşi, şi încă în fuga mare. Şi cînd Ana are; prilej să mai iasă puţin în lume, să mai aibă şi alte relaţii decît acele de amor „chamel", ea se mai schimbă în bine, precum cînd se afla împreună cu Elvira, fiica lui Spano, cînd „Ana i se părea o fiinţă nouă" (p. 273). Şi este firesc ca Ana să i se pară o fiinţă nouă şi renăscută. în acele momente, căci prietenia cu Elvira îi era o divertiza re folositoare, o doftorie pentru boala amorului „ehar-nel", a cărui victimă era. Cu amorul acesta de carne, deci, căsătoria lor nu putea să dureze fericită. Şi îndată după ce trece furia lunii de miere, lipsa de ceva trainic şi ideal în viaţa lor se resimte. încă înainte de a se duce la Bucureşti,' Ana avea momente cînd „singurătatea (lipsa de ocupaţii de orice fel) îi dădea gînduri urîte" (p. 223) şi de atunci începuse să renască într-însa toate fumurile boiereşti, cari, dealtmintrelea, nu fuseseră decît atacate, şi nicidecum zdrobite. Şi Ana, neavînd ce să dorească alta, ce să urmărească, fiind transformată într-un obiect de plăcere, cu care Dan se mulţumeşte, începe să viseze şi ea o cupea, căci trebuie să doreşti ceva pe lumea asta. Această cupea este capul de acuzaţie al Anei; parcă Dan nu visa şi el castele la Sinaia şi venituri gratis !... In astă perioadă însă, boieria copilăriei ei numai mijeşte în caracterul său, căci ea spune foarte sincer c-a glumit despre cupea. Cu cît trece vremea, adecă cu cît saţietatea sexuală se apropie — şi se apropie mai întăi la Ana —, cu atîta şi nemulţumirile, alarmările ascunse se îndesesc şi nu mai sînt întîmplătoare, ci periodice. Cînd Ana împachetează bagajul spre a merge la Pungeşti, e tristă (p. 241) şi pe drum plînge (p. 245), dovadă că sexualitatea .slăbise şi nu rămînea nemica alta, şi dovada încă cum că Ana nu s-^a dus de bunăvoie, ci ca să scape de rude, lucru ce va fi de mare însemnătate la explicarea celor ce analizăm acuma. Şi pe cînd Dan credea că „nu se poate iubi şi visa decît departe, neştiuţi de nimene" (p. 230), el nu se aştepta, sărmanul, că tocmai această iubire departe îi va fi sfîrşifcul, căci el nu ştia că a te retrage într-un colţ să faci amor „charnel" e pur şi simplu a te ascunde cu o femeie pentru a avea cu ea relaţii sexuale şi a căuta însuţi o stare îngrozitoare, în care, bestialitatea satisfă- cută, rămîn faţă în faţă doi oameni streini, cu simţiri şi gînduri opuse, fără nici o legătură, urîndu-se reciproc, pentru că fiecare simte inconştient că-i obiectul de distracţie, de plăcere animală a celuilalt; şi pe deasupra faptul de a fi condamnat să stai împreună numaidecît, de a urma periodic acelaşi lucru, a te dezgusta tot mai straşnic, a te urî tot mai straşnic, şi a nu putea măcar să te mai divertizezi în altă parte, căci eşti în „singurătate", neputinţă care potenţează la rîndul său toate celelalte nenorociri. Şi aceasta-i pricina dezorganizării acestei familii, aceasta-i pricina pentru care Ana simţea că i se scufundă toate iluziile (p. 262), pentru care se îndepărta de Dan şi-i reveneau boieriile, cu care tot însă lupta mai pe la început (p. 263), cînd tot mai înţelegea pe Dan cînd venea întristat de durerile omeneşti (p. 254), dureri care dealtmintrelea nu-1 prea făceau pe Dan să sufere, căci vedem (p. 264) că Dan şi Ana, cînd se plimbau şi treceau pe lîngă ţărani, simţeau : Dan că-i mai bun, pentru că-1 admiră ţăranii, şi Ana că-i mai frumoasă. Şi afară că admiraţie nu va fi fost, ci mirare faţă cu un boier —■ dar de unde avea dreptul Dan să se creadă bun ? Pentru că ţăranii sufereau, iar el făcea amor şi poizele ? încaltea Ana era mai puţin pretenţioasă şi mai inofensivă, ea se credea mai frumoasă !... Dar dacă pe la început relaţiile între dînşii tot mai merg, apoi pe la sfîrşit —■ cînd saţietatea sexuală ajunge la culme — viaţa lor se transformă într-un adevărat iad : Dan se căleşte grozav că şi-a legat viaţa cu o femeie care nu-1 înţelege (p. 275) (şi cum să-1 înţeleagă, cînd nu se mulţumise decît cu carnea ei ?), el spune că pentru Ana amorul de ideal, de jertfe nu-i nemica (p. 329), o învinovăţeşte în sine şi în faţă mereu, ca şi cînd la dînsul s-ar fi manifestat vreodată concret „amorul de ideal şi jertfe" ; iar Ana, pe de altă parte, constată că nu-s fericiţi (p. 294), nu mai descoperă nemica nou în Dan (p. 329), şi ce mai putea descoperi cînd partea ideală lipsea ? Şi atunci ea caută să descopere în alţii ceva nou, şi desigur tot trupeşte, cum o educase Dan, atunci sfe-zile se îndesesc. El se înfurie că ea, cînd el îi vorbeşte de amor, se gîndeşte la altăceva, ca şi cînd ar fi fost cu putinţă ca în tot momentul şi de cîte ori îi venea lui 156 157 chef ea să fie gata la amorul lui „charnel" ; atunci încep sfezile : „ba mă iubeşti — ba nu mă iubeşti", cum a rezumat atît de bine d. Xenopol căsnicia lor, sau : „tu mă torturezi — ba tu" (p. 270). Dezgustul ajunge la culme : Ana pierde pentru el amorul de carne, în el mai rămîne acest amor, ambii văd ce prăpastie e între dînşii,, pe de altă parte, sînt „în singurătate" şi deci condamnaţi să stea şi mai în intimitate, şi deci mizeria lor să fie şi mai simţită şi mai acută şi — Dan pierzînd şi slujba — deznodămîntul vine fatal,' logic. Şi aicea, repet încă o dată ceea ce am anticipat altă dată, exemplul lui Posdnişev al lui Tolstoi din Sonata Kreutzer ne lămureşte perfect. Acolo avem tot o familie luată din dragoste de carne şi care tot pe cale normală se distruge. Acolo Posdnişev ajunge tot într-o stare anormală — ca şi Dan, care înnebuneşte —, de-şi ucide femeia. Şi încă trebuie să avem în vedere că familia Posdnişev avea copii, şi copiii sînt un ce care pană la un punct pot înlocui existenţa unui scap ideal comun, un lucru care să grupeze spre o ţintă pe doi soţi — cauză pentru care o familie burgheză atunci prezintă mai multe garanţii de durabilitate, cînd are copii. Şi clacă Tolstoi, cel mai mare geniu de la Shakespeare încoace, ne arată cum, prin evoluţia psihologică a soţilor din familia burgheză, se poate ajunge la omorul lui Posdnişev, atunci nu mai e greu de văzut cum şi la Dan sînt aceleaşi pricini. în Dan însă lucrul nu sare aşa în ochi, pentru că, după cum am spus la începutul acestui studiu, această parte a romanului e schiţată, şi nu motivată (din care pricină nici nu provoacă interes în cetitor), dar din faptele date tot putem vedea desfăşurarea psihologică a tragediei ce se încheie cu nebunia lui Dan. Acuma să vedem care din doi, dintre Dan şi Ana, este vinovat de acest deznodămînt trist. Mai întăi trebuie să spunem că cuvîntul vinovat nu poate fi luat aicea în înţelesul său absolut, căci din toate cele spuse pană aicea rezultă că însăşi familia burgheză e aşa ; vasăzică sînt cauze sociale adînci la mijloc, încît despre vină, în mod absolut, nu poate fi vorbă. De aicea însă nu urmează că cineva dintre doi nu trebuie să fie vinovat, căci atunci am ridica în entitate metafizica 158 această cauză socială, adecă am presupune-o că lucrează ca o putere separată de oameni asupra oamenilor, şi nu prin oameni. Dar dacă admitem că lucrează prin oameni, atunci este evident că trebuie să ne întoarcem privirea la omul prin care lucrează şi să vedem dacă-i vinovat. Şi fiindcă în lumea morală domneşte determinismul, apoi urmează că un om, deşi supus împrejurărilor, şi nu stă-pîn şi productor al lor, totuşi e responsabil, şi deci jude-cabil din punctul lor de vedere al vinei. Numai după teoria liberului arbitru sau a fatalismului omul nu-i responsabil — şi aceste două teorii sînt antiştiinţifice. Acuma, dacă admitem că trebuie să căutăm pe vinovat, să vedem care din doi este. ^fiindcă-i judecăm faţă cu împrejurările sociale, apoi mai întăi de toate trebuie să avem în vedere că condiţiile sociale sînt mai nefaste, mai zdrobitoare pentru femeie, şi deci ea e mai puţin capabilă de a i se cere luptă triumfătoare împotriva acestor împrejurări şi pentru bine. Căci împrejurările sociale, cu cît o degradează,, cu atîta îi iau şi armele de luptă împotriva lor. Astfel dintre o femeie care se mărită pentru carieră şi un bărbat care se însoară tot pentru acest scop, femeia desigur e mai puţin responsabilă, pentru că condiţiile sociale sînt aşa încît femeia e silită categoric să-facă aşa, pe cînd bărbatul, nu. Apoi dacă judecăm purtarea rea a soţilor unul faţă cu altul, desigur că purtarea rea a bărbaţilor e mai de condamnat decît a femeilor, pentru că femeile sînt roabe şi martire de atîtea mii de ani, şi ele simt inconştient că împotriva stăpânului e cam greu ca un lucru să se poată numi vinovat, tot aşa precum ţăranii simt inconştient că orice ar face stăpînilor, boierilor, tot ei, ţăranii, au dreptate, pentru că ei sînt robii, apăsaţii. Aşadară, cînd comparăm pe Dan cu Ana din punctul de vedere al vinovăţiei, trebuie să avem în vedere aceste două lucruri : 1. Că Ana e mult mai robită de împrejurările sociale şi are mai puţină putinţă de a lupta împotriva lor şi 2. Ca femeie ea simte inconştient că-i roabă şi că are un stăpîn, un superior, pe care, fără păcat, poate să-1 supere. Şi, în adevăr, cînd vedem că pricina tragediei e lipsa de legături sufleteşti, pe cine putem învinui ? Pe amîn-doi, desigur, dar mult mai puţin pe Ana, căci ea era 159 XL incultă şi nu putea să impuie împrejurărilor forţa conştientă a ideilor, nu putea ea să introducă elementul ideal în această căsătorie. Aceasta îi incumba lui Dan, care era cult, şi Dan n-a făcut-o. Şi e vinovat. Dan, dimpotrivă, se mulţumea cu dînsa ca cu o „păsărică", ca cu un obiect de plăcere, deci el tolera inferioritatea ei şi nu căuta s-o ridice ; socotind-o şi tratînd-o de inferioară, a făcut o păpuşă. Aceasta e cauza principală a distrugerii acestei familii, şi Dan, care putea să înlăture această cauză, n-a înlăturat-o, şi e vinovat. Şi Ana, după cum am văzut altă dată, era capabilă să se ridice. Dar Dan n-a făcut aceasta, pentru că nici în concepţiile lui nu intra acest lucru şi nu putea să intre nemica, fiindcă erau vagi, nehotărîte, şi nu cu himere poţi schimba un om — şi apoi pentru că nici chiar aceste concepţii nu-i intraseră în simţire. El a preferat s-o lase „păsărică", să-i recomande căsuţa şi amorul, deci el a privit-o şi a tratat-o ca inferioară, a făcut ca un om necivilizat, căci, cum spune scriitorul german Dodel Port, pentru ca să cunoşti gradul de civilizaţie al unui om, întreabă-1 ce păreri are despre femei şi cum se poartă cu ele. Şi din doi necivilizaţi nu putea să iasă o familie înaltă, civilizată, iar de lipsa de civilizaţie cel mai responsabil e Dan. Şi cu asta am sfîrşit despre romanul domnului Vlăhuţă. Şi cred că poate fi locul aicea să ating chestia următoare : d. Vlăhuţă spune că noi îi negăm talentul artistic. Dar prin faptul că am luat tipurile d-sale ca oameni vii şi i-am analizat, oare n-am recunoscut noi prin aceasta chiar că d. Vlăhuţă are talent ? Dar am declarat noi vreodată că n-are ? Dimpotrivă, chiar în toiul discuţiei, n-am spus noi că Şezătorile d-sale din Vieaţa sînt frumoase ? Nu-mi închipuiam niciodată că polemica poate să dea naştere la o aşa credinţă. Poate din faptul eă l-am atacat în teorii a scos: d-sa că i-am negat talentul? Asta ar fi nostim de tot,'căci ce au a face teoriile şi cu talentul • artistic ? ~Un scriitor poate să fie un artist de geniu, pe de o parte, iar pe de alta, să aibă teoriile cele mai! extravagante şi mai greşite. Sau poate, mai ştii ? D. Vlăhuţă a făcut ca şi un scrib oarecare, care, într-un Jurnal poliţienesc, a spus că eu; apreciind pe Vasile Dan din Dan, l-am atacat pe d. Vlăhuţă. Asta e şi mai nostim ! închipuiţi-vă că aş fi făcut psihologia lui Trahanache din Scrisoarea pierdută, desigur l-aş fi batjocorit pe Trahanache. Ar fi urmat oare de aicea că am atacat pe Caragiale ? Dar nu-mi vine să cred că d. Vlăhuţă să fi gîndit ca scribul în chestie, căci îl socot prea inteligent. Din aceste cîteva vorbe către d. Vlăhuţă, să nu creadă cetitorii că eu aş spune că în romanul d-lui Vlăhuţă toate tipurile sînt oameni vii şi că romanul d-sale n-are slăbiciuni din punct de vedere literar.. Aceasta însă e treaba criticei literare, în care nici n-am avut de gîjnd să mă amestec, decît doară cînd am spus că partea romanului de la urmă nu4 tocmai mulţumitoare din punct de'vedere al motivării psihologice. Evenimentul literar, an. I, nr. 23, 23 mai 1894. 360 Geniu necunoscut Ne lăudăm că în ţara noastră arta şi literatura încep a fi gustate, cercetate, că onorabilul nostru „public cetitor" s-a mărit, ba chiar că putem trăi pe urma gustului ce-1 are acest „public" pentru producţiunile noastre, în sfîrşit, că avem un „public cetitor, inteligent şi cult". O fi. Dar să vedem ce lucrări literare, ce opere de artă se vînd (căci la asta revine gustul publicului) ? Se vînd acele lucrări cari convin acestui public şi convin acele în care îşi vede suferinţele şi năzuinţele sale, %n care se vede pe el, în care egoismul său se mulţumeşte, pe sine însuşi, se gîdile, în care acest „public cetitor1" este cîntat. De aceea cunoaştem tot ce s-a scris în ţara asta de către surtucari, adecă toată literatura „cultă", admirăm pe Dan, ne extaziem înaintea lui Eminescu, pentru că aicea ne vedem pe noi şi astfel ne mai putem alinata încă o dată şi încă o dată micuţul dar enormul nostru eu. Avem însă o literatură de o valoare şi frumuseţe ne-mărgenită, literatura unui geniu uriaş, dar această literatură este necunoscută, căci noi urîm, sau, în cazul cel mai bun, sîntem nepăsători faţă cu acest geniu. Această literatură de geniu e literatura populară şi acest geniu — pe care-1 dispreţuim — e însuşi poporul. Literatura populară însă nu ne poate procura acele mulţumiri egoiste, căci acolo nu-s descrise năzuinţe^ noastre, ci ale unor oameni pe cari îi cunoaştem tot aşa de bine ca şi pe cetăţenii din Tombuctu *, pe cari nici nu voim să-i cunoaştem, dar pe cari, cu toate acestea, îi dispreţuim din toată inema, cu toate că ne dau de mîn-care şi ne ţin de purtat. * Localitate atunci în Africa franceză de vest, azi în republica Mali. Şi această literatură are un farmec nemaiauzit şi un înţeles tot atît de adina Ea este strigătul de durere şi zîmbetul de rîs — rar, nu-i vorbă — a celei mai de samă, ba a singurei de samă părţi dintre noi, în ea se oglindesc atîtea veacuri de suferinţă, precum şi dorul mereu, dorul de o viaţă mai bună şi mai fericită. Ea este creată de nenumărate generaţii, cari, la un loc, ne dau pe acel geniu, cu care scriitorii aceştia ai noştri din pătura cultă nici nu se pot asemăna ! Căci pe cînd sur-tucarul nostru meşteşugeşte necăjindu-se să măsure cu aţa şi numărînd pe degete, pe cînd el meşteşugeşte meschinele noastre suferinţi şi mai meschinele noastre nă-zuinţi, acolo, în literatura populară, un popor întreg, fără meşteşugire şi de aceea măreţ de artistic şi cu o sinceritate dureroasă, îşi cîntă marea lui suferinţă şi sfîntul şi dreptul lui dor de mai bine. Dar ce ne pasă nouă de acest popor, de literatura, de suferinţele lui ? Ne pasă ca de omătul de anţărţ. întreb : cîţi dintre noi cunosc această literatură, cîţi o cetesc — căci ea a fost adunată, pentru că slujeşte şi ea la ceva cîteodată, şi e bună mai ales de scară către fotoliile Academiei sau către premiile acestei venerabile cucoane ? Răspunsul e foarte trist : ni-1 dau librarii şi editorii. Ei vă vor spunte că colecţiile de literatură populară nu se vînd nici a zecea parte ca Maladivele sau Nopţile verzi ale oarecărui bard mai mult sau mai puţin răsuflat şi mai mult sau mai puţin înfierbântat după... bogăţia „părului ei de aur". O, „publicule, cult şi cetitor" ! Evenimentul literar, an. I, nr. ,13, 14 martie 1894. 162 Rătăcirile d-lui Vlahuţă 1' " sau Jalnica povestire unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele Mă închin înaintea înţelepciunei poporului nostru — acestui popor care, cu toate că ştie foarte bine ce-i suferinţa (doar. cu toţii mîncăm de la el, şi tot pe pielea lui ne încredinţăm de calităţile superioare ale puştilor Manlicher, cînd găseşte că prea mult îl mîncăm), a înţeles că nu poate fi ceva mai supărător decît „a pisa apă în piuă"... Şi, vai ! Discuţiile literaţilor noştri despre artă de mult deja m-au făcut şi pe mine să mă pătrund adine de adevărul şi fineţa acestei obşervaţiuni. Aceste discuţii îmi aduc aminte următorul dialog între doi ţigani : — Unde-i cojocul meu, mă'?...' — Care, mă ? — Apoi n-am fost noi împreună pe drum? — Am fost. — M-am încălzit ? — Te-ai încălzit. — Am dezbrăcat cojocul ? •—■ Dezbrăcat. — Şi ţi l-am dat ţie ? — Dat. — Şi tu l-ai luat ? — L-am luat. — Unde-i, dar ? — Ce, mă ? ■— Cojocul !... — Care ? — Apoi, n-am fost noi împreună pe drum?!... Şi tot aşa mai departe pană la infinit... — „Omul, în general, deci şi artistul, e un product al împrejurărilor cosmice (mijlocul natural), pe de o parte, iar pe de alta, al împrejurărilor sociale (mijlocul social)" — zice Gherea.1 — Perfect! exclamă literaţii şi artiştii români. Un concurs de împrejurări fericite, un acord norocos întire factorii convergenţi ai eredităţei şi mediului social au zămislit cutare talent, au produs şi determinat pe cutare artist. (A. Vlahuţă, Onestitatea în artă *.) — „Toate manifestările spiritului omenesc, în general, deci şi cele artistice, sînt condiţionate prin organizaţia fizică nervoasă, sufletească a artistului. Însuşi artistul e format de către mijlocul natural şi social ce-l înconjoară..." • — De acord, d-le Gherea, „arta este şi ea una dîjn nenumăratele forme pe cari le îmbracă viaţa" (Onestitatea în artă). — „Deci creaţiunea artistică, la urma urmei, este pricinuită de înrîurirea mijlocului natural şi social, şi mai ales acest din urmă are înrîurire hotărîtoare, el e cel de căpetenie..." — O, da ! D-le Gherea, nu te-am lăudat eu în con-ferenţa de la Ateneu despre Curentul Eminescu**, că ai explicat atît de bine tristeţa tinerimei noastre prin cauze sociale? (Curentul Eminescu, p. 11). — „Artistul ne dă numai ceea ce primeşte şi nu poate să ne dea decît din aceea ce primeşte..." — Se înţelege !... Nu-ţi spun că admit tot ce spui d-ta ? — „Arta poate să exprime idei şi sentimente sănătoase, şi în acest caz e folositoare ; poate să fie expri-mătoare de idei şi sentimente rele, şi în acest caz e vătămătoare... Liberarea de sub jug străin (rog a-şi arninti de Transilvania şi Basarabia) e un lucru sfînt. Un poet care, în versuri înflăcărate, va pleda pentru această liberare va face o lucrare poetică folositoare... — Nu mai încape îndoială... Viaţa samănă mereu şi samănă amestecat şi grîu şi neghină, şi flori parfumate şi buruiene otrăvitoare. Artistul alege, fertilează, cultivă, 1 Studii critice, v. I; Tendenţionismul şi tezismul, p. 292 şi urm. * în Familia, martie-mai 1893, Literatură şi ştiinţă, 1893, nr. 1. ** în Familia, aprilie-mai 1892 şi în volum Curentul Eminescu. şi o poezie nouă, Bucureşti, 1892 (Unde ni sînt visătorii). 164 165 pliveşte — şi mai ales pliveşte... Cum să nu se îngri-jască el de ce alege şi cultivă... cînd se gîndeşte că opera lui îşi va scutura peste atîtea capete ideile... (Onestitatea in artă)... Poeţi, „uitaţi-vă la cei umiliţi şi nedreptăţiţi, pipăiţi ranele societăţei noastre, vedeţi relele şi dezordinea lumei şi vieţei de acuma" (Curentul Eminescu, p. 23). Căci, „cînd... cugeti... la jalea... atîtor suflete asuprite..., cum să nu rămîi pe gînduri atins de marele răsunet al durerii generale" (Curentul Eminescu, p. 16). „Poeţi, n-aveţi idee cîtă mîngîiere şi cît curaj aţi putea voi trimite fraţilor noştri de dincolo, cari gem în temniţele ungureşti (de basarabeni a uitat)...1 şi mai mult încă : Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii ? Unde ni-s semănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte, Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire, Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire, Valurile d,e-ntuneric despicîndu-le în două, Splendiclă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă !" (Unde ni sunt visătorii...) O, Gherea, eşti cel mai mare critic român, l-ai dat gata pe Maiorescu („Silueta" lui Gherea din Vieaţa). Eşti „singurul om care ai ştiut la noi să pui critica la înălţimea la care a ridicat-o de câtva timp marii critici străini, singurul om care ne-a dat în literatură cîteva produse de cercetări savante şi uimitor de conştiincioase (Din goana vieţii *, p. 125). Eşti „un om bine pregătit, bine înarmat pentru campania pe care o începi... Polemica ţi-i blîndă... explici şi aproape scuzezi rătăcirile adversarului..." (Goana vieţii, p. 158...). „Tineri blazaţi, dezgustaţi de viaţă şi ofiliţi făr-de vreme..., vă recomand un excelent remediu ca să scăpaţi de tînjire şi de ipohondrie : citiţi pe Gherea." (Din goana vieţii, p. 161— 162.) 1 Vezi Vieaţa, nr. 13, Eminescu şi junimiştii în chestia naţională, de A. Vlăhuţă. * Bucureşti, 1892. 166 — Dar „dacă o ereaţiune artistică e rezultanta înrîu-rirei mijlocului natural şi social, dacă artistul ne dă ceea ce a pus în el mijlocul natural şi cel social, creaţiunea lui va exprima tendinţele mijlocului ce-1 înconjoară ; creaţiunea artistului va exprima, într-un fel ori în altul, tendinţele epocii în care trăieşte, ale societăţii în care trăieşte. Deci artă fără tendinţă nici nu poate să fie. Arta fără tendinţă n-a existat, nu există şi nu va exista. Căci dacă arta va atinge viaţa socială, va exprima şi tendinţi sociale." A te încerca să faci „artă pentru artă" fără tendinţi însamnă să te încerci a ieşi din propria-ţi piele !... -— Nu, pană aici ! „Cît despre «arta cu tendinţă», şi anume cu tendinţa de a servi cauza unei clase sau a unui partid, noi continuăm de a rămînea convinşi că aceea nu e artă." 1 — Dar bine, d-le Vlăhuţă, dacă admiţi toate teoriile acestea, trebuie să admiţi şi concluzia care urmează cu o logică de fier ; ba chiar s-ar părea, după cele ce spui în Onestitatea in artă, în Curentul Eminescu etc, că admiţi şi concluziile ? — Nu pot. — Unde-i cojocul meu ? — Care, mă ?!... In dorinţa-i arzătoare de a ieşi din propria-i piele, d-1 A. Vlăhuţă afirmă că nu este nici o contrazicere între a pune poeţilor îndatorirea de a da luptătorilor naţionalişti „mîngîiere şi curaj" şi susţinerea „artei pentru artă".2 După cele zise de el în conferinţele : Curentul Eminescu şi Onestitatea în artă, după poezia Unde ni sunt visătorii... ? şi recenzia din Revista nouă, d-sa crade că poate să ne arunce nepedepsit porecla sectari şi să cheme arta nu ştiu unde, sus, „Colo-n palate de mărgean"... Cu regret, dar nu ne putem lua după d. Vlăhuţă în această călătorie cam îndepărtată, deoarece talentatul nostru artist se mărgineşte numai cu simpla afirmare că d-sa poate ieşi din propria-i piele, şi nu ne dovedeşte cîtuşi de puţin — nici prin pilde, nici prin argumentare — că aceasta într-adevăr ar fi cu putinţă... 1 Tot Vieaţa, nr. 13. 2 Vezi Vieaţa, nr. 16, Sectari ?, de A. Vlăhuţă. 167 Şi i-ar trebui să ne dovedească cam multe, căci combaterea teoriei falşe a „artei pentru artă" (care de fapt nu există) e pentru noi în strînsă legătură cu concepţia ştiinţifică a lumii, cu întreaga clădire a filozofiei contemporane, cum cetitorii noştri pot vedea din articolele colaboratorului nostru C. Şărcăleanu : Filozofia tendinţelor sociale în artă. Dacă d. A. Vlahuţă voieşte să clădească teoria „artei pentru artă" şi să nimicească teoria noastră, trebuie să-şi dea bine samă de ceea ce face, să înţeleagă că în cale îi stă datoria de a nimici întreaga filozofie contemporană în evoluţia ei, de la Auguste Comte pînă la Cari Goering şi A. Riehl *, şi la noi în ţară să facă pe Gherea marţ ! Cetitorii noştri ne vor întreba pentru ce n-am amînat acest răspuns domnului Vlahuţă pană la apariţia articolului Arta socialistă, cu care ne-a ameninţat în articolul trecut ? (In momentul cînd vor apare aceste rîn-duri va apărea şi acest articol.) Pentru că... pentru că... sîntem siguri că şi acest articol nu poate fi decît urmarea eternului dialog : — Unde-i cojocul ? — Care, mă ? Ceea ce vom şi dovedi a posteriori în numărul viitor. Evenimentul literar, an. I, nr. 14, 21 martie 1894. Spiritism ori „artă pentru artă' în romanul d-lui Vlahuţă, Dan, vedem un lucru foarte ciudat, şi anume : socialistul Aibert, student la Berlin, spune în anul 1886 că a auzit pe Lassale la Berlin. Şi că aceasta o spune în 1886 rezultă din faptul că, pe cînd Albert spune lui Dan că a auzit pe Lassale, Dam făcuse o recenzie despre L'irreligion de Vavenir a lui Guyau, care a ieşit la 1886. întrebăm pe d. Vlahuţă cum este cu putinţă ca Albert, care era student la Berlin pe la 1886, să fi auzit pe Lassale, care a murit la 31 august 1864 ? E spiritism la mijloc, sau „artă pentru artă" ? Şi cînd d. Vlahuţă nu ştie nemica despre Lassale, care ocupă în istoria socialismului un loc de gradul întăi, cum de îndrăzneşte d-sa să ne atace teoriile noastre ? Anacronismul mai reiese şi din următoarele : să vedem cînd s-a născut Albert. D. Vlahuţă ne spune că tată-său, la expoziţia „cea mare" de la Paris, făcu cunoştinţă cu d-ra Marcachi, pe care o lua după patru ani, şi presupunînd că Albert se născu la anul... ? atunci Albert trebuie să se fi născut după cinci ani de la expoziţia „cea mare". Despre ce expoziţie e vorba ? La Paris au fost următoarele expoziţii : la 1855, la 1867, la 1878 şi la 1889. Dacă s-a născut după cinci ani de la întăia expoziţie, adecă la 1860, atunci la moartea lui Lassale era-de, patra ani! Dacă s-a născut după expoziţia din 1867, adecă la 1872, atunci el s-a născut după opt ani de la moartea lui Lassale. Despre expoziţia din 1878 şi 1889 nici vorbă nu poate fi ! Prin urmare, a fost imposibil să-1 audă pe Lassale. . Evenimentul literar, an. I, nr. 15, 28 martie 1894. * Filozofi pozitivişti (citaţi aici de C. Stere). 169 D-l Vlăhuţă în „arta socialistă" în Rătăcirile d-lui Vlăhuţă, din numărul trecut, am dovedit a priori că simpaticul nostru poet nu poate decît să rătăcească în teoriile despre artă. Acum, după cum am făgăduit, dovedim aceasta a posteriori. Iată : D. Vlăhuţă, în articolul său Arta socialistă*, argumentează. Acest fenomen fiind atît de rar în Vieaţa, sîntem datori să-1 relevăm publicului, pentru ca nu cumva să se piardă pentru ceea ce se cheamă posteritate'. Aşadar : „O seamă de tineri cari au citit admirabilele pagini ale lui Gherea şi nu le-au înţeles", zice d. Vlăhuţă. De unde urmează că d-sa nu numai le-a înţeles, dar, fiindcă paginile lui Gherea i se par admirabile, le şi admite ca adevărate. Mai departe talentatul nostru poet şi romancier zice : „Nu cred că aceste vederi înguste (adecă tendenţionismul în artă, nota Ev. Ut.), ca acest mod nemaipomenit de a trata arta să fie aprobat de Gherea şi de cîţiva prieteni buni şi inteligenţi pe cari-i am printre socialişti. Dar dacă ar fi adevărat că aceasta e o continuare şi o deducere finală a sistemului lor de vederi, atunci,, cu toată părerea de rău, le-aş spune : duceţi-vă, scumpii mei, înainte — eu îmi iubesc artiştii viei burgheji"... Aici se pot face două ipoteze : 1) sau că d. Vlăhuţă se desparte de Gherea chiar şi în chestia teoriilor susţinute de acest din urmă în Studiile sale critice, sau 2) că d. Vlăhuţă se desparte de Gherea numai în chestia concluziei, a „deducerii finale". Să discutăm ambele ipoteze. * Vieaţa, nr. 17, din 20 martie 1894. 170 I) Dacă se desparte chiar de la premise (teoriile din criticele lui Gherea), atunci cugetarea —■ argumentarea — d-lui Vlăhuţă se rezumă în acestea : Dacă teoriile lui Gherea, pe cari le înţeleg şi cari sînt adevărate şi „admirabile", duc la concluzia adevărată, la „deducerea finală" că arta-i tendenţionistă şi că arta cea mai înaltă e cea socialistă, atunci... renunţ la aceste teorii adevărate, admirabile şi înţelese de mine. Şi mai pe scurt : Teoriile lui Gherea sînt adevărate (premisa I). Teoriile lui Gherea duc la concluzia cutare, adevărată (premisa II). Deci : Teoriile lui Gherea nu-s adevărate (concluzia). Iar acesta, cetitoriule, e un silogism menit a ne prăpădi pe... noi. II) Dacă se desparte numai la concluzie (primind de bune teoriile din Studiile critice ale lui Gherea), pe care o recunoaşte că-i o deducere finală a teoriilor lui Gherea, adevărate, admirabile şi înţelese de d-sa, atunci avem următoarea argumentare. Fiindcă premisele — teoriile lui Gherea — sînt adevărate (premisa I) şi fiindcă concluzia (tendenţionismul şi arta socialistă), scoasă din aceste premise drepte, este o „deducere finală" (premisa II) ; Eu, A. Vlăhuţă, care admit premisele, nu socot de adevărată concluzia, „deducerea finală". Şi mai scurt : — Unde-i cojocul meu ? — Care, mă ? Şi, fiindcă Spanachide * se nebuneşte după asemenea argumentări, căci el, Spanachide, e acela care a dovedit că : „Românii trebuie să se unească pentru că trebuie să se unească", de aceea ziarul Naţionalul **, la care amicul nostru Spanachide „colaborează pentru progres", a reprodus silogismele d-lui Vlăhuţă. Şi cît de rău ne pare că d. Vlăhuţă a ajuns aici! Evenimentul literar, an. I, nr. 15, 28 martie 1894. ;:" Nume comic creat de Anton Bacalbaşa. ** Ziar politic şi literar bucureştean (1889—1896}. Director : I. N. Iancovescu. In 1891 Vlăhuţă era prin-redactor al părţii literare. r Arta socialistă şi subsemnatul (Studiu critic de A. Vlahuţă) In Vieaţa, nr. 18, d. Vlahuţă m-a zdrobit. Ian ascultaţi numai şi apoi plîngeţi-mi de milă, vai mie, nenorocitul !■ După o coloană în care stăruieşte asupra faptului că arta datează mai de mult decît socialiştii, în care vorbeşte de băieţi curajoşi (aici m-a vizat şi pe mine, şi spun merci), despre aceea că tot ce va scrie d-sa va fi „prost, idiot, stupid" (asta-1 priveşte), despre „rătăcit", „scufundăm" şi „domnilor reformatori"..., d-sa urmează „Aş dori însă, înainte de a cădea zdrobit (şi asta se poate, d-le Vlahuţă) sub omorîtoarele lovituri ale acestor minunaţi artişti (eu, C. Vraja, artist? Iată ce nu ştiam), să arăt cetitorilor Vieţii de ce am preferit, şr prefer de o mie de ori mai bine, să mă distrugă toţi Tonii şi toţi Rionii (tot poet d. Vlahuţă), decît să mă garga-risesc cu teoriile-psiho-socio-eţetera (eţetera e bun,, bun, dar esto '.). Pentru aceasta îmi va trebui puţină pacientă şi o pereche de foarfeci (şi n-ar fi stricat şi ceva gîndire) : atîta lucru mi-ţi îngădui şi mie să am, domnilor reformatori !" — Mai ales, d-le Vlahuţă. \ „Ce e cu artistul ? Ce urmăreşte el ? Şi ce ar trebui să facă el ca să .placă partidului social-democrat ?" ■ : „Ascultaţi răspunsul partidului." i '; Şi, după ce citează o bucată dintr-un articol al lui \ ; Rion,'punînd şi de la d-sa, drept critică, o cantitate oarecare de semne de exclamaţie, mă ia pe mine la refec şi... dar mai bine ascultaţi : - \ „Am înaintea mea un articol intitulat Psihologia de clasă iscălit C. Vraja... alt reformator ! (Evenimentul li- |; terar din 10 ianuarie 1894). D-l Traian Demetrescu îşi X publică impresiile sale de la ţară, într-un volum Intim. M Vai ce teribilă «psihologie de clasă» îi trage d-l Vraja M acestui nelegiuit visător, care a îndrăznit (dar buna 9 d-voastră credinţă mă înspăimîntă, domnule romancier!) să cînte luna, florile, pădurile, liniştea cîmpului... şi să citească pe Schopenhauer, în loc să adune pe ţărani în jurul său şi să le facă puţin socialism. Auzi, neruşinatul poet, care a cutezat să-şi culce capul pe genunchii unei ţărance şi să-i vorbească de dragoste (dragoste ? Dar, după ce a necinstit-o, a luat-o în căsătorie ? Sau atunci cum ? Şi de ce uită d. Vlahuţă să spuie că a făcut adulter cu dînsa ?), în loc să-i ţie un mic logos despre sufragiul universal şi despre arta socialistă a d-lor Vraja et comp. ! (Vasăzică cu o ţărancă nu poţi face decît două lucruri : sau să faci adulter cu dînsa, sau să-i ţii discursuri despre sufragiul universal şi «arta socialistă» ; şi cum d. Vlahuţă e împotriva sufragiului universal şi a artei socialiste, desigur că atunci cînd va veni în contact cu o ţărancă va face adulter cu dînsa — dar asta poţi s-o faci, d-le Vlahuţă, nu-i nevoie să ne-o mai spui şi nouă.) Cum? — urmează d. Vlahuţă mai departe —, exclamă neînduratul critic de la Evenimentul : «Adecă fiindcă noi, trîntorii, îi facem pe ţărani să ajungă necăjiţi, beţivi etc, trebuie să mergem să le consolăm femeile !» (E, porcărie !... A uitat d. Vlahuţă să adaoge că eu spun aceste vorbe, pentru că d. Demetrescu, eroul lui Intim, îndrăzneşte să necinstească femeia altuia — altuia, d-le Vlahuţă — fiindcă bărbatu-su era rău, beţiv)..." Şi aicea trebuie să mă opresc puţin. Va să zică d. Vlahuţă nu se indignează defel de faptul că un individ oarecare face adulter, căci, domnule Vlahuţă, nu numai în societatea d-voastră „aleasă" faptul că o femeie măritată are relaţii sexuale cu un străin se cheamă adulter, ci şi la mojicii de ţărani. Şi totuşi, d. Vlahuţă spune : „Ţăranii noştri sufăr ? Ştiu, mă doare şi pe mine, căci nu de la voi1 am învăţat mila," De unde o veţi fi învăţat... ce rău aţi învăţat-o ! D. Vlahuţă urmează : „Dar cu sistemul acesta de a face critică, domnule Vraja, nu ştiu pe ce artist nu l-ai putea trimite la spîn-zurătoare". (Să fie oare adevărat, d-le Vlăhută, că toti artiştii fac adulter?) Am citat întreaga bucată în care d. Vlahuţă răspunde, pe spinarea mea, la întrebările ce şi le-a pus în capul articolului : Ce este artistul ? Ce urmăreşte el ? Şi ce ar trebui să facă el ca să placă partidului „social-democrat" ? 172 173 Să vedem ce „răspund social-democraţii" prin gura mea la aceste întrebări ale d-lui Vlăhuţă, sau, mai bine, să vedem ce spun foarfecele că răspund eu : „Ce este artistul" ? întreabă d. Vlăhuţă pe socialişti, în specie pe mine. Foarfecă răspunde : „Artistul este... adecă fiindcă noi trîntorfi îi facem pe ţărani să ajungă necăjiţi" etc, etc... „Ce urmăreşte" el (artistul) ? Foarfecă răspunde : „Artistul urmăreşte... adecă fiindcă noi" etc, etc, etc. „Ce ar trebui să facă el (artistul) ca să placă partidului «social-de noastră unui juriu literar de onoare şi • r declarăm că dacă acest juriu va găsi că noi am fost provocatorii şi că n-am procedat corect, atunci îi vom da \ d-lui Vlăhuţă orice satisfacţie va crede de cuviinţă să ne ceară. Ştim foarte bine însă că această propunere e menită r : să rămînă glasul celui ce strigă în pustiu. în aceste trei ■ luni, cari vor rămînea o pată pentru memoria d-lui Vlăhuţă, noi am avut destule dovezi de lipsă de scrupule i. şi bună-credinţă la d-sa, pentru ca să mai aşteptăm încă , din partea-i atîta sinceritate încît să poată recurge la acest mijloc de a tranşa această polemică atît de scandaloasă din partea Vieţii. 196 197 Explicarea acestei căderi a unuia din cei mai talentaţi poeţi ai noştri vom găsi-o chiar în colecţia Vieţii dacă vom ceti-o cu băgare de samă. In cursul acestor trei luni poetul Vlahuţă, care a declarat că nu voieşte să facă artă cu tendinţi, nici să fie „toboşar" al partidului socialist, ne apare ca un agent colectivist * ordinar. In vremea alegerii din Ploieşti, a manifestaţiei de 1 mai etc, d-l Vlahuţă a admis în revista d-sale toate minciunile şi toate tertipurile ruşinoase ale obscurilor reporteri ai ziarelor politice colectiviste. Chestia artei, chestia naţională etc. au fost pentru Vieaţa numai pretexte de luptă politică. De aceea ele au şi fost lăsate baltă, fără ca d-lor să intre în discuţie serioasă : ba, în chestia artei, d-l Vlahuţă chiar, la urma urmelor, a declarat cu cinism că niciodată n-a fost partizan al artei pentru artă. Unicele argumente ale Vieţii au rămas insultele, calomniile, minciunile şi falsurile cele mai banale şi mai josnice. Colectivismul a apărut în literatură cu aceleaşi caractere constitutive ca şi în politică : neruşinare, lipsă de bună-credinţă şi de scrupule. In istoria-i politică, colectivismul are la pasivul său expulzarea ardelenilor, devastarea redacţiilor, jaful şi risipa ; în istoria-i literară putem înregistra fraternizarea cu denunţătorii falşi împotriva „fraţilor subjugaţi", obscenitatea monstruoasă, îndemnarea la devastarea redacţiilor potrivnice etc, etc. Mărturisim sincer că ne doare, ne doare mult că d-nul Vlahuţă a putut cădea pană aicea. Şi asupra d-sale numai poate cădea toată răspunderea celor scrise în Vieaţa, deoarece e vădit pentru orişicine că tovarăşul d-sale de direcţie e cu desăvîrşire iresponsabil. Sfîrşind, întrebăm încă o dată : primeşti juriul de onoare, d-le Vlahuţă ?... Evenimentul literar, an. I, nr. 25, 6 iunie 1894. * Poreclă dată liberalilor. Poetul şi „escrocii" Mai întăi, o scurtă narare a faptelor. La 22 mai, d. Vlahuţă — adecă poetul —, în Mascarada socialiştilor, a daignat să vorbească despre noi, socialiştii. Cetitoriul care cunoaşte acest articol ştie că am fost zdrobiţi definitiv şi fără leac. Şi dacă nu ştie, atunci îl rog să-şi aducă aminte de argumentarea d-lui Vlahuţă. Argumentare cu care dovedea Keleroaei şi d-rului Io-doform, negru pe alb, că noi : fiindcă sîntem haimanale, sîntem mişei; că fiindcă sîntem mişei, sîntem hoţi ; fiindcă sîntem hoţi, sîntem... cîte nu sîntem noi ? — Cum de mai îndrăzniţi să vă arătaţi în lume ? mă întreba, în urma acestui dezastru, un burghejjjjj (cu 5 j, doctore, iar nu cu 4, ca tine, de unde urmează că-s mai de spirit eu). — Dar bine, omule, i-am răspuns eu, dacă-s hoţ şi haimana, cum vrai să-mi fie ruşine... mă fac că nici n-aud, adecă — şi am fost foarte de spirit faţă cu interlocutorul meu — mă fac fudul de Urechie. Dar nu despre asta-i vorba. Vorba-i că poetul mai „poate discuta încă cu Gherea". Şi cînd domnul Poet discută... apoi nu rîdeţi — ce dracul face ?... discută... Şi că discută încă (cu Gherea) asta nu poate decît să-i facă onoarea lui Gherea — şi pe toţi muritorii geloşi de Gherea. S-a discutat în Scrisoare deschisă d-lui Gherea, scrisoare în care îl face răspunzător de nişte lucruri pe cari Gherea nu le-a făcut. Aşa încît, Scrisoarea deschisă d-lui Gherea nu-i decît un plan pentru a ridica tirajul Vieţii, cu alte cuvinte, spre a cîştiga banii trebuitori pentru pîine, carne, ceapă şi alte arlimente trebuitoare chiar şi poeţilor. Dar planul nu cred să reuşească, „e în zădar, poete1". Dar nu-i vorba nici de discuţia cu Gherea... ahtul nostru-i altul. Poetul se leagă de noi. Iată : 199 „Alta. Evenimentul literar mă iscăleşte sub o coloană de versuri stupide, pe cari spune că i le-am trimes eu — şi, pentru ca să înşele pe cumpărători, mă afişează pe sumar în rîndurile colaboratorilor săi — un procedeu iscusit, o recunosc, dar cam... ovreiesc, inaugurat iarăşi de socialişti. în legile burgheze aceasta se cheamă escrocherie." 1 Mai întăi, o chestie de ortografie. D-voastră scrieţi „burgheze". Dar asta-i colosal, asta-i de neiertat unui literat. Se poate să nu ştiţi dv. că se scrie „burghejjjje" ? Şi scriind aşa, nu numai că scrieţi corect, dar sînteţi şi de spirit. Celelalte greşeli de ortografie, precum şi cele de punctuaţie, le trecem cu vederea, fiindcă-s mai puţin grave decît cea de sus. Acum venim la fond, adecă la argumentare (nu zîmbi răutăcios, şiretule, ştiu c-aicea eşti tare). Mai întăi, cică versurile sînt „stupide". Sîntem nedumeriţi, căci nu vă exprimaţi categoric dacă forma sau fondul e „stupid". Dacă fondul e „stupid", atunci vă atacaţi singur, căci fondul e al d-voastră ; şi dacă vă atacaţi înşivă, nu ne mierăm, căci sîntem deprinşi să vă considerăm „mărinimos" şi gata la abnegaţii. Dar nici mărinimia noastră să nu credeţi că-i un simplu moft şi putem dovedi că fondul e admirabil, şi, pană la dovedirea tezei, ne mulţumim a anticipa asupra concluziei şi declarăm că poezia d-voastră e numai argumentare, ştiinţă şi ironie... Dacă formai-i „stupidă", atunci noi, autorii formei, nu ne putem apăra, înţelegeţi... chestie de modestie... Mai spuneţi, domnule poet, romancier şi critic, că v-am „afişat pe sumar ca să înşelăm publicul" pentru a ridica vînzarea ziarului nostru. Vă asigurăm că vînzarea acelui număr din Evenimentul... dar să tac mai bine, să nu mai deschid o rană veche a... d-lui administrator, al nostru, pe care abia l-am ogoit, aşa de vesel era de straşnica vînzare a Evenimentului cu poezia dv... în orice caz, despre cîştigul nostru vă pot aduce un argumentum ad hominem. (Aista nu-i * Această admirabilă bucată e relativă la parodia articolului d-lui Vlăhuţă Supărarea socialiştilor, pe care noi l-am pus în versuri şi l-am publicat în Evenimentul literar. 200 un „jidan", nu te teme...) Dv., în Vieaţa, iscăliţi veşnic poezii cu numele dv. şi cîteodată iscăliţi chiar poezii bune, cum e Mascarada socialiştilor, de pildă... Atunci pentru ce din ilustrată cu fete dezbrăcate Vieaţa a ajuns ilustrată numai de propriile-i Urechi ? Pentru că, îmi spune cineva, tirajul Vieţii nu vrea să ştie de iscăliturile d-lui Vlăhuţă... Şi ne vom fi ridicat tirajul cu poezia d-tale !... Asta-i „paradoxal", şi nici măcar „nu-i riguros de adevărat" — nu-i aşa „Spanachide" ? Şi fiindcă am atras cumpărători prin numele d-voastră, apoi susţineţi că am fi nişte „escroci patentaţi". — Mersi. însă cîteva întrebări, domnule ne-escroc. D-voastră, cînd puneţi, în acelaşi număr al Vieţii în care ne faceţi „escroci", cînd puneţi, zic, o telegramă inventată de d-voastră şi o iscăliţi Major Cocea, nu faceţi oare, d>upâ propria-vă argumentare, o „escrocherie" '? (Cer iertare cetitoriului, dar termenul acesta parlamentar e al d-lui Vlăhuţă.) D-voastră, cînd iscăliţi Munca, sub o insanitate ridicolă, n-aţi făcut o „escrocherie" ? D-voastră cînd aţi pus iscăliturile (litografiate) a 5 oameni sub o bucată inventată, n-aţi făcut oare — şi aţi făcut — plastografie ? Şi —. o mică digresie —■ nu credeţi oare că există în Codul penal un articol special pentru plastografie ? Aţi putea întreba pe d. Delavran-cea, patronul d-voastră, nu zic autoriul d-voastră, căci aş face aluzie la „Paraziţi" şi nu voi să fac... Dar, în sfîrşit, cînd scrieţi bucata despre Evenimentul literar, pe care am reprodus-o mai sus, cînd o scrieţi în aşa chip că cineva poate crede cu tot dinadinsul că noi am făcut o poezie adevărată şi am dat-o serios ca a d-voastră, cînd nu spuneţi lucrul cum este, adecă că am parodiat articolul d-voastră Supărarea socialiştilor, cînd induceţi, prin urmare, pe cetitor în eroare şi îl induceţi conştient, apoi ce faceţi d-voastră decît „escrocherie" ? Şi dacă-i la o adicătelea, mă însărcinez să introduc în Evenimentul literar o rubrică despre „Escrocheriile Vieţii", în care cetitorii vor vedea că oamenii de la această distinsă „revistă" au o oroare neexplicabilă de adevăr şi bună-cuviinţă. Dar păn'la una, alta, d. Vlăhuţă mai are încă un merit. D-sa plagiază pe un autor foarte cunoscut, pe 201 amicul, sprijinul, protectorul d-sale, pe domnul Spana-chide, căci aceste nostime nări au suflat pentru întăia oară „soluţia", că : Evenimentul literar a făcut „o escrocherie", iscălind dedesubtul „unor inepţii" numele d-lui Vlahuţă. Tot „soluţia" lui Spanachide are meritul originali-tăţei !... Evenimentul literar, an. I, nr. 25, 6 iunie 1894. Obscenităţile ebraice ale „Vieţii" D-l Vlahuţă, în dorinţa fierbinte de-a nemici socialismul, a pus în vînzare prin soţiile redactorilor Vieţii, la serbarea presei din Cişmigiu, nişte foi în cari, pe lîngă multe obscenităţi în limba românească, au mai fost tipărite cu litere ebraice şi două cuvinte obscene în jargonul evreiesc. Noi am relevat imediat această perlă de polemică antisoeialistă. D-l Vlahuţă a avut prudenţa de-a lăsa să treacă trei săptămîni de la fapt, probabil pentru ca să rămîie mai puţine exemplare din foile incriminate în mînile cetitorilor, şi numai în numărul trecut încearcă să ne învi-nuiască de calomnie. Cu toată părerea de rău şi cu tot dezgustul de-a ne înfunda în această murdară afacere, nu putem lăsa pe d-l Vlahuţă să pozeze în „inocenţă ofensată". Mai întăi, d-l Vlahuţă tace chitic despre acel al doilea cuvînt evreiesc. Pentru ce ? Noi am spus clar că ambele cuvinte sînt de-o obscenitate monstruoasă. E evident că această reticenţă din partea d-lui Vlahuţă e o recunoaştere tacită că cel puţin acest al doilea cuvînt e netraductibil de obscen. Să vedem însă cum se justifică d-l Vlahuţă cu primul cuvînt. D-lui zice că aceste litere evreieşti au fost copiate de d-sa dintr-un probar al tipografiei Basilescu şi d-sa se face că ne dă aceste litere în transcripţia românească. Buna-cuviinţă nu ne permite să transcriem şi noi cuvîn-tul „transcris" de d-l Vlahuţă în mod atît de iscusit şi — ierte-ni-se expresia, cam tare, dar adevărată — şărlă-tănesc. Nici eu, d-le Vlahuţă, nu ştiu evreieşte. Iţi mărturisesc c-am intrat la griji cînd am cetit articolul d-tale. însă toţi evreii la cari m-am adresat mi l-au cetit şi mi l-au 203 tradus la fel. Iar un prieten ebraist bun mi-a explicat şi chiţibuşul întrebuinţat de d-l Vlahuţă. D-l Vlahuţă ne spune că după litera S, în cuvîntul în chestie, urmează de la dreapta spre stingă litera T. Ei bine, asta e o minciună. Alfabetul ebraic are două semne pentru sunetul T, |Tf şi d (t şi 6 greceşti) şi, cum fiecare se poate uşor convinge, nici unul din aceste semne nu se află în cuvîntul tipărit în Vieaţa. In adevăr, acolo, între Ş şi M noi vedem un semn care samănă cu litera latinească T (şi samănă puţin), însă e evident că într-un cuvînt ebraic acest semn nu însamnă nemica1; şi doar d-l Vlahuţă nu-i atît de naiv ca să creadă că ceea ce samănă ceva cu o literă latinească însamnă b literă respectivă ebraică. Acest semn fără nici un înţeles nu împiedică deloc cetirea cuvântului, cum n-ar împiedica cetirea, de pildă, a euvîntului Casa dacă ar fi scris cineva cu un scop oarecare C-asa sau Clasa. Celelalte litere sînt transcrise de d-l Vlahuţă destul de exact, cu o mică observaţie : ceea ce d-sa numeşte V, nu e V, ci o mică semi-vocală, o literă auxiliară care separat nu se întrebuinţează şi numai cînd e dublă se citeşte ca V, iar cînd stă alăturea cu A, ca în cazul de faţă, îl preface în O, această din urmă literă lipsind din alfabetul ebraic. Acum avem toate elementele ca să cetim corect cuvîntul asupra căruia am făcut atîtea studii filologice. Luaţi numărul trecut al Vieţii, faceţi îndreptările arătate de noi şi cetiţi (de la dreapta la stînga, cum cetesc evreii, şi nu de la stînga spre dreapta, cum indică aşa de naiv d-l Vlahuţă), şi cel dintăi jidan întîlnit pe stradă vă va spune ce însamnă cuvîntul acesta. încă mai bine : daţi-i direct să cetească suplimentul Vieţii, şi veţi afla înţelesul ambelor cuvinte evreieşti obscene din el. Faptul că noi vedem, în cuvîntul despre care vorbim, intercalat un semn care nu există în alfabetul ebraic şi care deci n-a putut fi copiat de pe probar (e o minciună grosolană, d-le Vlahuţă), precum şi faptul că pentru a-1 putea ceti trebuie să răstorni desenul agravează încă po-ziţiunea d-lui Vlahuţă. Ele dovedesc că d-lui a fost foarte conştient de porcăria pe care o face şi a vrut să-şi lase o 1 Şi în tot alfabetul ebraic nu e o singură literă care să aibă o asămănare cît de îndepărtată cu semnul citat. 204 portiţă deschisă. Pentru acei pe cari el a avut să-i insulte, cuvîntul a fost scris foarte lămurit, iar pentru cazul cînd va fi atacat, d-l Vlahuţă şi-a păstrat putinţa de-a face aceea ce-a făcut în numărul trecut : a tăgădui cu cinism lucrurile cele mai vădite. Insă n-ai fost destul de ghibaci... Dacă ai copiat fără şir nişte litere, d-le Vlahuţă, de unde ai ştiut care cuvînt l-am vizat noi că însamnă organe sexuale; pentru ce n-ai încercat să transcrii ambele cuvinte ? La aceasta să ne răspunzi. Pentru d-ta ar fi trebuit, dacă ai fi de bună-credinţă, ca ambele să fie deopotrivă „fără înţeles", şi noi am afirmat şi afirmăm că ambele sînt obscene... şi atît de obscene, încît chiar Vieaţa (Vieaţa... !) s-a ruşinat să le scrie româneşte !... Şi doar a săvîrşit ea destule vitejii în acest gen !... Dacă d-l Vlahuţă e sincer, acuzîndu-ne de calomnie, apoi îl invităm încă o dată să supuie juriului literar de onoare chestia polemicei între Vieaţa şi Evenimentul literar, noi nu ne temem de judecată. Pană atunci lăsăm pe cetitorii noştri ca să tragă ei înşişi concluziile cuvenite şi să facă reflexiunile filozofice asupra eticei polemicei literare, reflexiuni inspiratoare de acest trist episod în istoria tinerei, dar... nu şi frumoasei noastre literaturi. Evenimentul literar, an. I, nr. 26, 13 iunie 1894. Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densuşianu în „Revista critică literară" i Mai înainte de a „intra în subiect", politeţa mă obligă să prezint cetitorilor noştri aceste două personaje : d. Aron Densuşianu şi Revista critică-literară. D. Aron Densuşianu e, cum să vă spun ? un cetăţean al Iaşilor, autor al unor „cercetări literare", al unei epopei (Negriada), în nu mai ştiu cîte „cînturi", al unui volum de „poezii" (Din valea vieţii, ne-o spune sincer) împărţit în 8 „crînguri" (crîngul cu dorul, crîngul cu spini... etc), al unui volumaş de „hore potcovite" *, e licenţiat în drept şi deci... profesor de latineşte la Universitatea din Iaşi... Cu toate acestea, e un foarte respectabil creştin şi un exemplar părinte de familie. Revista critică-literară e..., dar să procedăm metodic... Mai întăi, e tipărită pe hîrtie foarte bună; apoi, tiparul e foarte îngrijit, ceea ce face onoare Tipografiei naţionale şi administratorului ei, d. Ionescu... Ca să intru în amănunte mai puţin interesante, voi adăoga că astă misterioasă revistă, pe lîngă d1. Aron Densuşianu, mai are de colaboratori şi alţi membri din familia lui, ca domnii Ovidiu Densuşianu, Neculai Densuşianu şi cunoscutul romancier şi nuvelist Corban. Pe d. Ovidiu nu-1 cunosc decît din... operele d-sale, căci de văzut nu l-am văzut niciodată... După opere, se vede a fi un bărbat foarte grav şi un cap enciclopedic. O pildă : într-unui din numerele „revistei" de care vorbim, d-sa este acela care a dovedit negru pe alb, cu Spencer'şi Horaţiu în mînă, că : critica literară (nu „revista") a evoluat de la Quintilian la Taine tot aşa precum a evoluat şi inteligenţa de la instinct. Şi, pe deasupra, d. Ovidiu mai e şi un poet liric di primo cartello... Sper, cetitoriule, că ai înţeles că ai de-a * Hore oţelite (1892). Din acelaşi an, Valea vieţei. 206 face cu „cineva", nu cu „oricine", cum ar zice Cara-giale... Despre d. Corban, v-am spus că şi el, ca şi Ovidiu, e fiul operelor sale romantico-nuvelistice... Iar dacă m-aţi întreba pentru ce apare această „revistă", mărturisesc, aş rămînea foarte perplex... Cum, pentru ce? Pentru ca să împrăştie întunericul!... Acum daţi-mi voie să mă măgulesc cu speranţa că de aici înainte „revista" familiei Densuşianu nu va lipsi de pe masa nici unui bun şi cult român... Revistă, mă-reşte-ţi tiragiul la 500 de exemplare ! Şi acuma, cînd ne cunoaştem cu toţii, cînd sîntem, ca să zic aşa, „în familie", putem discuta, putem intra în subiect... Mihai Eminescu a avut nenorocirea să nu placă „familiei" Densuşianu, şi această rancună este veche, foarte veche, căci şi în „cercetările" sale „literare" familia în chestie făcea o critică foarte acerbă lui Eminescu, de pildă : Vom şedea în foi de mure... * „(Ei vei, gewald)" Acest „Ei, vei, gewald", pus drept comentar la versul citat mai sus, al lui Eminescu, socot eu că-i critică, nu glumă ! Şi această duşmănie împotriva lui Eminescu a făcut din nou explozie. Este drept că astăzi „critica" s-a ridicat ceva mai sus decît „Ei, vei, gewald", dar tonul, tonul acela războinic şi „oţelit" al familiei în chestie a rămas... Duşmănia aceasta a familiei Densuşianu, privită superficial, ar părea de puţină importanţă ; privită mai adine, însă, ea este destul de gravă pentru reputaţia lui Eminescu, căci gustul artistic al acestei „familii" de poeţi nu mai e un secret pentru nimene, iar enciclopedismul lui Ovidiu l-am dovedit... Eminescu, prin urmare, e în primejdie ! Fac apel la toţi admiratorii lui să-1 apere... Cumpăna-i grea ; eu îmi încep datoria. „Critica" despre care vorbim si care e intitulată Literatură bolnavă începe cu o teorie a artei, care e aşa de bine şi competent scrisă, că aş pune rămăşag că aicea * Vers din Floare albastră. 207 a luat parte toată familia, nu numai delegatul ei, d. Aron... Şi pot să dovedesc că partea lui Ovidiu e cea mai însemnată, căci altmintrelea nu pricep de ce acest capitol al criticei ar fi aşa de genial... După această nestemată, vine o scărmăneală dată lui Eminescu, ca om, nu ca artist, şi aicea -— după cele scrise de prietenii lui Eminescu, ne asigură „familia" în chestie — se dovedeşte cui vrea să audă : că Eminescu a fost un beţiv de rînd şi că era veşnic amorezat de „femei lepădate", de „femei răstrăite"... Care vasăzică, din cîte au scris Vlahuţă, Caragiale, Pătraşcu etc... despre Eminescu intim, „familia" noastră atîta a înţeles, că poetul acesta era un beţiv şi un adorator al prostituatelor !... Aron + Ovidiu şi Eminescu ! După aceea, fericitul Aron procedează la „analiza" poeziilor lui Eminescu („sinteza" — ţineţi-mă, că mor de rîs — o face la urmă...). Nu voi vorbi despre toate cîte le atinge familia în chestie, căci n-am de gînd să mă înscriu în numărul celor, 40 de mucenici ; voi arăta însă cîteva nestemate, cari nu numai că sânt cele mai straşnice argumente ale denstxşianismului, dar mai au încă şi nepreţuitul avantaj de a fi întrecut culmea caraghioslâcului... Pentru autoriul Văiei vieţii, Luceafărul lui Eminescu e „bîiguială", o „d'îrdîire"... „Fondul acestei piese, zice el, este. că o fată de împărat se înamorează într-un (!) luceafăr. Vasăzică un amor bolnav, un somnambulism." Fondul acestei clîrdîiri a d-tale, stimată „familie" de poeţi, e o bîiguială vrednică de milă. Vasăzică d-ta n-ai înţeles că Luceafărul e o alegorie... Apoi „familia" citează versurile : Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închişi Pe faţa ei întoarsă. Ea îl .privea cu un surîs, El tremura-n oglindă ; şi se întreabă („familia") : „era cu faţa întoarsă, şi totuşi privea la luceafăr şi-i surîdea" ? ...Stăi, subtilule Aron, c-ai dîrdîit-o rău de tot, şi mi se pare că ai comis-o cu 208 voie, căci altmintrelea nu înţeleg de ce n-ai citat strofa de mai sus întreagă, adică : Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis De suflet să se prindă, unde se vede bine că fata de împărat vedea pe luceafăr în vis şi deci putea să fie cu faţa întoarsă la părete, şi totuşi să-1 vadă... Dar iată alta şi mai boacănă : Luceafărul, într-un loc, zice „familia", are „viţe negre de păr", în alt loc sînt şi el şi ea „cu plete lungi bălaie"... ■ Apoi aicea iar a scrîntit-o rău de tot „familia", şi a scrîntit-o, socot, tot cu deplină cunoştinţă că falsifică, căci este cu neputinţă să nu fi înţeles că el şi ea „cu plete lungi, bălaie" sînt Cătălin şi Cătălina, şi că nu-i vorba de Luceafăr, care, din ceru-i, îi privea (pe Cătălin şi Cătălina) : „doi copii cu plete lungi, bălaie"... Ei, vedeţi critică ? ! Nu, degeaba d. Aron Densuşianu este un „cercetător" al literaturii noastre şi un poet pe deasupra ! Acest domn a scris şi o Istorie a literaturii române. Şi dacă a judecat tot cu atîta pricepere pe scriitorii ce i-a analizat în „istoria" sa,- atunci pun rămăşag că „istoria literaturii" domniei-sale e cea mai nostimă bazaconie ce s-a produs în timpurile moderne, de la căderea Constantinopolului pană azi 24 iulie, cînd subsemnatul se martirizează cu „critica analitico-sintetică" a autoriului „horelor potcovite"... în alte părţi, „familia" nu mai analizează, ci dă la cap lui Eminescu, prin aceea că spune pur şi simplu că nu înţelege ce spune Eminescu. Aşa face — între alte o mie — cu poezia Şi dacă..., în care domniile-lor de la Revista critică-literară nu pot „înţelege" legătura dintre cele două versuri de la început cu cele două următoare, din fiecare strofă. D-mile-lor nu pot înţelege de ce dacă : ...ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, 209 urmează ca : ...în minte să te am Şi-ncet să te apropii... Păcatele... lui Eminescu ! Dar ce-i el de vină dacă oareşicare „familie" onorabilă „nu poate înţelege" ? Sau trebuie să facă şi note explicative, să arate că în această poezie e vorba ' de asociaţiile de idei ce le provoacă bătaia ramurilor în geam ? Patriahală „familie" !... în alte părţi nu mai spune nici atîta : că „nu înţelege", ci se mulţumeşte, drept critică, să sublinieze sau să pună semne de exclamaţie, obicei împrumutat pesemne de la amicul nostru Vlăduţă : Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie * ; sau : Iată lacul. Luna plină, Poleindu-1, îl străbate ; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate (!) ** Ei, de ce-a subliniat şi exclamat „familia" noastră? Nu-i place, ori nu-nţelege ?... Dumnezeu ştie...__ Nostim e şi cu poezia Se bate miezul nopţii : Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. Pe căi bătute-adesea vrea moartea *** să mă poarte, S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte ; Ci cumpăna gîndirii-mi şi' azi nu se mai schimbă, Căci între amîndouă stă neclintita limbă. Revista critică-literară spune că numai cele două versuri dintăi au înţeles, încolo — pustiul... Dar noi ştim că toată lumea, şi chiar copiii din liceu înţeleg că aicea este vorba de ezitarea între viaţă şi moarte — se vede însă că profesorul la Universitate dă o favoare specială de a nu înţelege nemica, dar absolut nemica... * Vers în Călin (iile de poveste). :;::' Strofă din Lasă-ţi lumea... Corect : mintea. 210 Şi, la urma-urmei, eu înţeleg că oareşicine să nu priceapă nemica, asta nici nu-i aşa de ruşinos, căci se poate ca cineva să fie cam... aşa la minte, şi cu toate acestea să fie un om de treabă, cinstit, cu bună purtare în societate : dar ceea ce nu înţeleg este cum poate pretinde cineva ca... nepriceperea lui să devie dogmă tuturora. Din acest punct de vedere, Spanachidi e superior, căci soluţiile lui sînt numai ale lui, şi nu le-ar da nici pentru moaştele strămoşului său Arhimede... Dar să lăsăm digresia cu Spanachidi şi să venim la „familia" noastră... E vorba de Venere şi Madonă. Această poezie, zice „familia", e „nulă ca formă şi scandal ca fond"... Se ştie că în această poezie Eminescu se înfurie într-un moment dat împotriva iubitei lui şi-i trage o batjocură foarte aspră ; dar imediat el vede că a greşit, că a nedreptăţit-o şi-i cere iertare, şi-o laudă. Ei bine, cinstita noastră Revistă critică-literară, prin pana d-lui Aron Densuşianu, pană care, afirm cu energie, e luată din propria-i spinare, „revista" aceasta, zic, spune că Eminescu, în Venere şi Madonă, în partea de ia început, şi-a descris iubita lui cum era, că a rămas convins Eminescu că iubita lui e o „coruptă", o „bacantă", şi că Eminescu în toate poeziile a cîntat pe o bacantă şi o coruptă. Dar să citez mai bine : „Şi această sterpiciune fără suflet, cu buzele vinete de corupţie, cu ochiri murdare, cu suflet de venin, această căzătură ca femeie se pune faţă în faţă cu Maica Domnului, iar ca frumusetă ideală cu Madona lui Rafael..." Vasăzică „criticul" nu înţelege că Eminescu, în momentul furiei, îi spune iubitei că el, Eminescu, a fost atît de prost încît a privit-o pe dînsa ca Rafael pe Madona ? ! Apoi „criticul" se face că nu ştie că Eminescu a spus că învinuirea : A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond, cu alte cuvinte, se face că nu ştie că Eminescu s-a căit că a învinuit-o, căci ea era de treabă, un înger, şi urmează „criticul" : (Eminescu) a voit să fie egal, ba chiar mai pe jos de monstrul (bravo, „familie" !) său, căci, după toate acestea (toate acestea sînt versurile în care 211 ■ Eminescu o batjocoreşte ; versurile , în care recunoaşte Eminescu greşala stimabilul d. Aron le tace), el îi adresează umilit următoarele cuvinte : La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adînci... etc. „Acest tip de femeie stearpă, coruptă şi necredincioasă este forma în care se toarnă şi din care ies toate iubitele poetului." Pe cînd Eminescu, într-un moment de mînie, tocmai o învinuia că ar fi o stearpă, coruptă !... Articolul e prea lung. în alt număr voi da cetitorilor lucruri şi mai şi — dacă se poate. Cînd vrai să dai cuiva mai multe lucruri plăcute poţi s-o faci în două chipuri : sau să-i dai din ce în ce mai plăcute, sau să-ncepi cu cele mai plăcute, eu mi-am ales calea dintâi. Deci, cetitorilor, aşteptaţi... Aveţi să vă cruciţi... Verax. P.S. Ar trebui poate să cer iertare cetitorilor pentru că le răpesc timpul cu genialităţile revistei în chestie. Dar... capul revistei fiind un profesor de universitate, înţelegeţi bine că lucrul e interesant, căci e folositor să ştim cine prezidează la formarea tinerimei noastre... Evenimentul literar, an. I, nr. 33, 1 aug. 1894. II Am spus în numărul trecut că vă voi asasina din nou cu d. Aron Densuşianu... Lucrul e supărător pentru d-voastră, o recunosc... Dar, ca să vă mîngîieţi, gîn-diţi-vă, vă rog, puţin şi la subsemnatul... 60 de pagini (şaizeci de pagini) de „critică analitico-sintetică"... Cest â crever — nu alta ! Noroc însă că subsemnatul, Verax, s-a deprins cu asemenea „critici" de cînd cu răposata VieaţaAltmintrelea, dacă el, Verax, n-ar fi avut de-a face ■—■ nu rîdeţi, ştrengarilor —, cu această din urmă Mariţă de pornografică' amintire, nu ştiu, zău, dacă n-ar muri de intoxicaţie spanachidiformă... 60 de pagini, mă rog... Ar veni 35 de coloane de-ale lui Eduard !... Ei, are sau n-are Verax abnegaţie ? Ba zău, mă rog, spuneţi drept — fiţi echitabili, măcar d-voastră, con- temporanilor, că despre partea posterităţei, n-am nici o nădejde : Neputînd să mă ajungă (ea, posteritatea), crezi c-a vrea să mă admire ? Ea va aplauda, desigur, biografia (mea) subţire, Care s-a-ncerca s-arate că (eu, Verax) n-am fost vreun lucru mare, Că (tot eu, Verax) am fost om cum sînt şi dînşii... * Mă rog, cum îi posteritatea — nerecunoscătoare!... Dară să lăsăm gluma şi să începem analiza „analizei" — cu permisiunea d-voastră, domnule Densuşianu !... „Revista critică-analitică-sintetică şi literară" citează versurile lui Eminescu : ** Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ. Si exclamă : „A trăi veci cu ale tale braţe reci" ! 6, Aroane ! O, Ovidie ! O, Corbane ! O, regi ! O, popoare ! N-aţi înţeles nemica ! Şi, pentru că n-aţi înţeles nemica, de aceea aţi citat versurile de mai sus cu punctuaţia greşită (aţi pus punct după cuvîntul măreţ, unde nu trebuia nemica *** ; şi n-aţi pus nici o punctuaţie după cuvîntul vieţi, unde trebuia punct****), şi n-aţi cetit şi strofa care urmează în poezia lui Eminescu, şi care com-plectează cugetarea. Iată cum trebuie să citezi, domnule Corban : Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi, (punct) Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ (fără punct) Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zîne ce străbat Din timpurile vechi. * Versuri cu persoana schimbată din Scrisoarea I. ** Din Pe lingă plopii fără soţ... *** Trebuia virgulă. **** Trebuia tot virgulă. 212 213 Ceea ce însemnează că Eminescu, prin puterea talen-.... „. j. j.„ _„« ,— dacă ea l-ar tului său artistic, ar fi făcut din „ea LUiUl sau ai wout, cu. j-^l^-^- ----- „ _ .. fi iubit — o creaţie care să trăiască veşnic, ar fi făcut din ea ca o statuie din marmură veşnică... Şi nu însemnează „a trăi cu braţele reci" !... Pun rămăşag, domnule Aron Densuşianu, că dacă n-aţi fi profesor la Universitate, n-aţi putea comite asemenea bazaconie. Cu o singură excepţie : director la Vieaţa. Dar dacă „familia" nu înţelege, apoi mai are şi nă-zărituri. De pildă, Eminescu zice : în al umbrei întuneric Te asamăn unui prinţ, Ce se uit-adînc în ape Cu ochi negri şi cuminţi ; Şi prin vuietul de valuri, Prin mişcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. * Ovidiu sau Aron — nu ştiu care din doi — se întreabă cu o naivitate drăgălaşă : „Dar prinţul, cum se va privi el adînc în ape, cînd apele vuiesc în valuri" ?... Eminescu zice, în versurile de mai sus, numai atîta: că se uită-n ape. Elegantul Ovidie, nu : că se priveşte în ape... Ei, dar lucrul dracului ! Prinţul nu voieşte să se privească... Ce crud eşti, prinţule, cu întristata noastră „familie" !... Tot apropo de versurile de sus, Ovidiu se întreabă, nu fără oarecare indignare : „Cum, prin ce amanta poate să facă mişcarea ierbii şi vuietul valurilor" ? Ei, cum ? Asta-i treaba prinţului, dragă Ovidie ! Ce nevoie ai tu să te amesteci unde nu-ţi fierbe ulcica ?... Hai ? Alta : Eminescu zice : O toamnă care întîrzi,e Pe-un istovit şi trist izvor ; Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. ** O, rămîi. Te duci... Critica zice : „Toamna, frunze, visuri, de-avalma deasupra unei mlaştini" ! Verax zice : Aron, Corban, Ovidie, ssssa : Eminescu, puneţi mîna, nu-1 lăsaţi... apporte, Ovidie ! — Bravo ! Mai voiţi ? Ai dracului şi cetitorii Evenimentului literar, nu se mai satură. Ei, na-vă : 'în fine, uitîndu-şi (!) că toate acestea se petrec noaptea, încheie zicînd : Dulce-i umbra de răchiţi.. Şi te află (luna) strînsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. * Umbră noaptea pe lună ? Răchitele fac umbră cînd e lună ? Prostia lui Eminescu sare în ochi !... Rog pe d. Speranţă să facă cunoscut lui Eminescu că a fost prins cu umbra-n... sac, iar d-lui Aron sau Corban —• nu ştiu cui îi datorim această sagacitate —, o prietenească strîn-gere de mînă... Dar d-voastră, domnilor cetitori, mă plictisiţi cu pretenţiile d-voastră... Pentru 15 bani (abonamentul 6 lei pe an, 8 în străinătate) credeţi că aveţi dreptul să-mi scoateţi şi sufletul din mine... Ei bine, am să vă dau „critică" pană veţi striga, singuri : destul ! ajunge ! ajutor ! poliţia... literară !... Lun-atunci din codri iese 214 Umbra-n codri ici şi colo Fulgerează de lumine... Ea trecea prin frunza-n freamăt .' Şi prin murmur de albine. „Umbră şi după ce asfinte (!) soarele şi albine noaptea", zice critica. Atîta stăruinţă asupra umbrei (noaptea pe lună) mă pune pe gînduri... Poate „familia" are dreptate, poate subsemnatul Verax nu ştie ce-d umbra. îmi reamintesc cele ce-am învăţat în Fizica d-lui Poni despre umbră, ca şi mai înainte. Poate exista vreo teorie nouă asupra umbrei ? Poate abia acuma savanţii au descoperit ce-i * Lasă-ţi lumea... ** Făt-frumos din tei. 215 umbra ? Luminează-ne, domnule Densuşianu, în această chestie, aşa, ca să nu mai fie nici o umbră... de îndoială (ce zici, Porcilă, aşa-i c-am nimerit-o ?). Despre albine să discutăm : d-ta, „familie" a sufletului meu, vei fi văzut la Dinsuş, în patrie, roiuri de albine, nu-i aşa ? Ei, atunci n-ai auzit cum murmură ele noaptea ? Dacă n-ai auzit, de, ce-i vinovat Eminescu ? Dar, mai cu samă, ce-s vinovaţi cei 29 de cetitori ai „Rev. crit. analit. sintet. lit." ?... Alta : Eminescu : Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. * vasăzică să-ntunece ceriul. Critica zice : „ochii deja orbi să-i întunece" ? Verax : Ce să mai zică, bietul ?... „Familia" noastră, nepreţuita noastră familie, observă : „Nu zi ba de te-oi cuprinde, care vasăzică, ei mergeau împreună, strofa a şasea o încheie : Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos... ** ca şi cînd ea ar fi cine ştie unde"... Apoi nu-i Vlăduţă la cap d. Aron ?... Bine, Ovidiule, a-şi pierde sufletul după cineva însemnează oare a regreta lipsa, depărtarea' cuiva ? Bre, Ovidie, ori faci „critică", ori nu faci ; dacă faci... ei bine, fă să vedem : „în Melancolie (rog pe d-l compozitor-zeţar să nu schimbe nemica din stilul şi ortografia genialităţei ce-o reproduc), cele dintâi şase versuri presentă deodată două contradiceri : mai ântâiu. luna este regina mârtă, numaidecîtu în altu versu este un monarhi mu dulce adorat, şi vasăzică-şi schimbă şi genulu devenindu din babă un-chiaşîi. O altă contradicere în versul ântâi. luna-şi deschide pintre nouri o portă, în versul alu treilea suntu deja numai stele (făclii aprinse), în altuia vezduhul scinteează, vea-să-zică e senin." * Despărţire. ** Lasă-ti lumea... 216 Mă-ntreb şi eu de ce n-a zis Eminescu monarhă, monarhoaie, sau monărheasă ? Se vede că nu ştia româneşte... Dragă familie, eşti un înger, eşti o floare !..., a, pardon, ţi-am schimbat genul... Cît despre „sînt numai făclii", asta n-o spune Eminescu ; ba el, dimpotrivă, chiar după ce vorbeşte de făclii (în versul al treilea), spune (în versul al patrulea) că luna —• cea înconjurată de stele (făclii) — e într-un cadru de „pînză argintie", adecă de nouri. Dar d-voastră „criticii" de la Revista critică n-aţi dat nici o atenţie la astă „pînză argintie" — căci veţi fi crezut pesemne că-i vorba despre vreo bucată de americă, ori de cit... de Braşov... Cît despre „văzduhul scînteiază" nu înseamnă că nu erau defel nouri pe cer... Verax, rele zile ai mai ajuns dacă trebuie să explici lui Ovidie înţelesul cuvintelor... Doamnă directoare, fă-mă poet la Evenimentul nostru — ce d'racu, merit şi eu un... concediu !... — Dar destul ! aud pe cei 20.000 cetitori ai lui Verax (ia taci acolo din gură, domnule administrator !). ■— Destul, zic şi eu... ... O vorbă însă : în numărul viitor (da, n-aţi scăpat, urmez cu siguranţă în numărul viitor) voi sfîrşi... uf !...' cu analiza „analizei", voi face şi analiza „sintezei", şi apoi — tot în numărul viitor, nu vă temeţi — voi face — şi eu ! — sinteza „analizo-sintezei"... Iar posteritatea, cu toate că la începutul articolului am luat-o peste picior, va recunoaşte, sînt sigur, măcar atîta : că cel mai răbdător şi mai conştiincios tînăr de la sfîrşitul veacului al XlX-lea a fost nobilul. Evenimentul literar, an. I, nr. 34, 8 august 1894. IU Haide, Verax, fă-ţi datoria pînă la ultima... picătură de cerneală. Şi nu dispera, căci nu mai ai mult : ceva „analiză" şi „sinteză"... şi ţi-ai făcut datoria. Pe urmă, vei putea zice, împreună cu Shakeepeare ; „Verax şi-a făcut datoria, Verax poate să se retragă..." Acum vine vorba despre „amorul" la Eminescu. Cetitorul cult, care a binevoit să mă urmeze pană aicea, îşi 217 mai aduce aminte, sper, despre „analiza" „Rev. crit. analit. lit." a Venerei şi Madonei, îşi aduce aminte cum, din această poezie, nepreţuită, veşnica şi „oţelita" noastră „familie" a scos că : femeia idealizată de Eminescu e o „coruptă", o „femeie răstrăită", o „lepădătură". După analiza altor poezii însă, iluştrii Corban şi Aron mai descopăr că aceeaşi iubită a lui Eminescu e şi o „mortăciune", e şi o „pestilentă socială". „Amorurile sale reale au fost totdeauna concentrate asupra unor cadavre (subliniat de «familie») ale amorului, asupra unor pestilente sociale (idem)", şi după „erumperea boalei amoralii brutu în evoluţiunea sa ajunsese, cum Iu descriu chiar amicii sei a fi fără grijă de nimini şi fără ruşine...". Iar dacă cineva se îndoieşte de posibilitatea unor asemenea „analize", să vie, dacă are curajul, şi să cetească, negru pe alb, aceste rînduri şi altele de trampa lor la redacţia Evenimentului literar, unde se păstrează cu sfinţenie numărul „Revistei crit. an. sint. lit." Dar nu numai iubita e aşa, ci şi iubitul. Şi aceasta reiese, ne spune cu convingere Ovidiu, din următoarele versuri : Şi te priveam ::" nepăsător C-un rece ochi de mort.** Dacă însă Ovidie şi-ar fi pus cîtuşi de puţin în lucrare elegantul său instrument numit cap, atunci el ar fi înţeles că Eminescu o privea nepăsător, cu~n ochi de mort, pentru că se dezgustase de dînsa. Deci nu ca amant o privea aşa. Vezi, dragă „familie", că : a gîndi puţin nu-i un lucru aşa de neînsemnat cum sînt deprinşi să creadă unii... Ce dracu, Ovidie, care ştie d fond teoria „evoluţiei", îşi închipuie el, oare, că apendicele numit îndeobşte cap n-are nici un rol, că-i un simplu obiect de găteală ? Pentru Dumnezeu !... Aceeaşi „revistă" şi „critică" şi „literară" mai spune că amorul lui Eminescu e un amor „materialii" — cu u scurt... şi pentru ce ? — Pentru că... pentru că a scris * Corect : privesc. ** Pe lingă plopii fără soţ.. 218 versuri în carile Cătălin o învăţa pe Cătălina ce-i amorul, pentru că a scris versuri ca Mi-oi desface de-aur părul Să-ţi astup cu dînsul gura * sau : Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede... şi altele, care, toate, pentru că nu „pornescu lupta unită contra duşmanului comunii", sînt „materiale", „brute" etc, etc... După d. Densuşianu, Eminescu ar fi trebuit, îmi închipui, să scrie cam aşa : Mi-oi desface de-aur părul Să-ţi astup cu dînsul gura Nu uita însă pe unguri Ca să-i. dăm de-a dura-dura !!... Căci almintrelea nu înţeleg ce noimă poate să aibă faptul că Rev. lit. citează versuri de-ale lui Eminescu în care acesta cîntâ frumuseţele şi bucuriile trupeşti — cari, cred, îşi au legitimitatea pentru a ne dovedi „materialismul" şi „brutalitatea" lui Eminescu... Dacă Eminescu a cîntat numai carnea sau nu, asta-i altă chestie. însă a dovedi exclusivitatea „materialismului" lui Eminescu, citind versurile acelea, în care el cînta frumuseţele trupeşti, şi a nu da atenţie faptului dacă el mai cîntă sau nu şi altceva, e prea de tot din cale-afară... Pentru a ajunge la o asemenea stare intelectuală, trebuie să fi cetit 52 de numere din Vieaţa... Cum însă moravurile uşoare ale acestei d'oamne au băgat-o în mormînt în floarea vîrstei şi deci înainte de a-şi desăvîrşi menirea, nu înţeleg absolut pricina acestei întunecări — ca să nu zic mai mult ■— a minţei unei întregi familii de savanţi... Şi, dacă mai puneţi şi faptul că „amoru materialii" „brutu" însamnă, în „Rev. crit. an. sint. lit.", amor cinic, destrăbălat, iar nu pur şi simplu iubire de carne, atunci vă veţi face complectă idee despre „critica" de care vorbim... ; > ' " :;' Floare albastră. t, 219 ' » i ^ Dar să vedeţi ce mai este şi cu pesimismul lui Eminescu !... Mai întăi, Ovidiu face nişte aluzii răutăcioase —• de mama focului... — la Gherea, pe care însă nu-1 numeşte, ca să nu-i facă reclamă... Ce voiţi, Ovidie e al dracului în strategie literară !... Şi pentru ce această \ mînie împotriva lui Gherea ? Pentru ce ? Dar lucrul e foarte simplu : pentru că acest Gherea a avut neru- '{ şinarea să-1 socotească pe Ovidie drept hotentot. Ascultaţi : „Pentru a se da (dacă zeţarul greşeşte ceva, eu mă retrag de la Even. lit.) unu lustru acestui pesimismu, :; s-a disu că elîi a proveniţii clin causă că speranţele în evoluţiunea nostră socială arii fi fostu înşelate, cu alte cuvinte mai limpedi, cestiunea socială ! Nici nu se putea altfelu, după sistema introdusă de unii la noi de a face cărţi şi critici jumulindu scrieri străine, parcă aru scrie s; pentru nisee hotentoţi..." Aşa-i că ţi s-a înfundat, d-nule Gherea ? Cine ts-a pus să confunzi pe Aron cu hotentoţii ? De ce acest defect de a nu distinge nuanţele, domnule Gherea ? De Y, ce ?... Dar să vedem care-s pricinile nesociale ale pesimismului lui Eminescu, după iluştrii de la Revista lui Cor- Y ban. Sînt două : 1) Boala şi 2) (o altă pricină nesocială) -: sărăcia lui... Şi această sărăcie — chiar această sărăcie— nescu. După acelaşi Dinsuşian, sărăcia şi grija de sărăcie sînt o davadă de... „egoismul" lui Eminescu... „Şi ar fi de înţeleşii, adaugă «familia», tema de «negra miserie», Y: deeă pe lîngă elu aru mai fi fostu şi o familie"... Să mai ; fi avut şi Eminescu o „familie" cred şi eu că ar fi : f fost rău, căci văd eu bine ce-nsemnează o „familie" — ] H dar oare el, singur, fără „familie", n-avea drept să plîngă de mizerie ? Căci ce-i o „familie" ? O „familie" e Aron, ■ i Ovidie, Corban etc... Apoi dacă „familia" are drept să ' f mănînce, ce însemnează alta decît că Aron are drept £ ; (presupunem) să mănînce, că Ovidie are drept să mă- . m nînce... etc... Deci şi un individ singur are drept să mă- # nînce... Dacă unii mănîncă în „familie", asta-i altă vor-, W bă... Şi observ în treacăt că alternativa din urmă nu pre- j§ zintă numaidecît avantaje : dovadă chipul de a mînca al .m unor „famihi" ; gîndiţi-vă puţin şi la „familia" din podul lui Greceanu... Dar să, nu mai vorbim despre ce şi cum mănîncă „familiile" noastre şi să arătăm de ce la noi în ţară nici nu poate exista pesimismul : „Şi cum că în adeverii la noi n-a existatu şi nu esistă în societate buruenă pesimismului, probeză ocupaţiunile nostre, care în tote direcţiunile aii luaţii o trăsătură realistă". Este evident că, dacă „ocupaţiunile" noastre ar fi „luaţii o trăsătură idealistă", am putea avea şi noi buruiana pesimismului. Şi dacă astă „trăsătură realistă" ne-a ferit de pesimism, ne-a dat însă o altă buruiană : Spanacul Dinsuşianismului... Se compensează oare ? Dar momentul e solemn : Am ajuns la... ghiciţi... la „sinteză", ce Dumnezeu, nu înţelegeţi ? Iată cum face „sinteza" sintetica noastră Revistă. Citează o bucată din Guyau asupra literaturei dezechilibraţilor, subliniază părţile în care Guyau arată ca simptome de dezechilibrare tocmai acele caractere pe care Rev. le-a scos în relief la Eminescu prin „analiza" sa, analiză pe care am cercetat-o în numerele precedente. Fiind însă că aţi văzut cu cîtă competenţă a „analizat", mă dispensez de a mai stărui asupra acestui punct si trec la altă chestie, la Eminescu plagiator al lui Heine. Iată cum a plagiat Eminescu : 1) Cuvîntul pustiu. 2) Teiul. 3) Epitetele : sur şi albastru. 4) Cuvîntul : poveste. Dar acest infam plagiator de Eminescu nu s-a mărginit aicea — şi ar fi fost destul ! El a mers cu neruşinarea pană să-şi plagieze şi iubita din nemţeşte ; pentru că amanta lui e „blondă, apatică", ca nemţoaicele, pe cînd „românca e ocheşă, ardue, cu ochii negri...". Dar nici asta nu era de ajuns, şi acest Eminescu în neruşinarea lui crescîndă a ajuns — cine ar crede ? — să se plagieze... pe sine însuşi din nemţeşte. Dacă nu credeţi, cetiţi pag. 236 (Rev. crit. lit., an II, nr. 5 şi 6). Vasăzică Eminescu plagia, plagia... şi noi dormeam, dom'le !... 220 221 Comparaţiile lui Eminescu : luna ca o pată, soarele ca o rană sînt plagiate după1 : Se odihneşte luna pe nouri O uriaşă portocală. Venere şi Madonă plagită după : Alţii se roagă la Madonă Alţii chiar la Petru şi Pavel, Eu, însă, eu voi să mă rog numai La tine, frumosule soare. i Singurătatea şi (!) Melancolia (şi mai ce, onorabililor !) din : ; Şedea în noaptea de iarnă şi gîndea, ! Şi număra bucuriile ascunse ale şoarecilor Şi ţîrîiturile regulate ale greierului. Mai am un singur dor plagiat din : Unde va fi o dată ultimul loc de odihnă Al ostenitului călător ? Sub palmieri, la sud ? Sub tei, pe Rin ? Fi-voi oare îngropat într-un pustiu De-o mînă străină ? : Sau mă voi odihni pe coasta 1 Unei mări, în nisip ? Orişicum, pe mine mă va înconjura Cerul domnului acolo ca şi aici ! Şi, ca lămpi mortuare plutesc Stelele noaptea deasupra-mi... . . . ; ; Aşa plagiază acest Eminescu ! Onoare Revistei cn-tico-literare că 1-a descoperit... Se simţea de mult nevoia unui Cerber al literaturei... Şi Cerberul a sosit cu toate cele patru labe ale sale, a sosit în persoana Revistei ; ^ critico-literare,.. ' l S-ar părea că Revista trebuie să sfîrşească odată. Dar l f nu, ea tine să ne mai deie o mostră de „analiză", şi-i - 1 D. Densuşianu citează versurile fără să le traducă. Pentru ce oare ? Le traduc eu însă... \ > / f 222 trage, măi tată, o „analiză" a satirelor şi sonetelor lui Eminescu, de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap, nu alta. Şi satirele sînt a) proaste, b) stupide, c) fără nici o legătură, d) fără nici o idee etc. şi iar etc... între toate aceste mărgăritare, unul străluceşte ceva mai deosebit. Şi anume, domniile-lor, cei cu „horele potcovite" (a nu confunda domniile-lor cu horele), ne spun că Eminescu ar fi înjosit pe strămoşii noştri, de pe vremea lui Mir-cea, prin faptul că pun pe fiul lui Mircea să scrie, după bătălie, frumoasa scrisoare : De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine... etc. Ce însemnează să ajungi în... valea vieţii 1 Cit despre „sonete", apoi acestea sînt infecte pentru că : n-au „rime femenine", pentru că nu prezintă „idei antitetice" şi, mai ales — o spun singuri — pentru că-s făcute de Eminescu. în sonetul Veneţia straşnicii noştri critici găsesc o greşală capitală : că Eminescu spune că „în cetate e tăcere ca-n ţintirim", cu toate că Okeanos plânge... Iaca, măi ! Dacă „Okeanos plînge" nu poate să fie tăcere în cetate ! De unde aţi scos-o, iluştrilor ? Aţi auzit de existenţa unui sentiment care se numeşte ruşine ? Da sau ba, domnilor „analişti" ? Dar, culmea, dacă deja mai poate fi vorba de culme, e atunci cînd Ovidie spune că : dacă Veneţia se stinge, apoi Eminescu ar fi trebuit „pentru a ne da un tablou rotunzit", să ne spuie că Okeanos nu se izbeşte de ziduri... Dar a cui e vina dacă Okeanos se izbeşte ? A lui Eminescu ? Sau trebuia Eminescu, „pentru a rotunzi tabloul", să falsifice natura, realitatea ? Hai ? Ce zici, incomparabilă „familie" ? De ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, Ovidie ? Cînd ţi-ai început cariera literară, nu ţi s-a spus oare : Ovidie dragă, prea mult te rog Să rămîi jos la al tău joc Şi nasul în sus să nu-1 ridici... ? Asta ţi ş-a spus, ca precauţie, imediat după i n in... De ce n-ai ascultat?... 223 Şi acuma aşa-i că socialiştii vrau să distrugă „familia", care — împreună cu religia şi proprietatea — e baza societăţilor civilizate ? Da, vrau s-o distrugă în literatură, căci menirea ei e alta : e să se îngrijaseă de ale gospodăriei, de creşterea copiilor, de dulceţe etc, etc. ... Verax. P.S. Rog pe cetitorii binevoitori să trimeată, dacă au, redacţiei Evenimentului literar, Valea vieţei. Am căutat-o destul, dar n-am găsit-o... s-a epuizat (Porcilă ?) Dacă vom căpăta mai multe exemplare, nu strică... Evenimentul literar, an. I, nr. 36, 22 august 1894. D. A. Densuşianu nu s-astîmpârâ D. Densuşianu vrea să răstoarne pe Eminescu, şi pace ! După ce 1-a nimicit în Revista critică-literară, acuma s-a apucat să-1 prăpădească şi în a d-sale Istorie a limbii şi literaturii române. Această carte, apărută acuma cîţiva ani în urmă, despre care dd. Hâjdău şi Maiorescu au spus atîtea lucruri... neplăcute, această carte, zic, a apărut acuma în a doua ediţie... dovadă că în ţara românească a venit vremea cînd scriitorii de valoare pot trăi din operele lor (a se vedea, dealtmintrelea, şi studiul statistico-filozofie al d-lui A. Vlăhuţă). în această „a doua ediţie" găsesc, pe lîngă alte colec-tivisme literare, şi o nouă ediţie a „studiului" asupra lui Eminescu, studiu despre care am vorbit în trei numere ale acestui ziar. Fireşte că în această Istorie n-a băgat d. Densuşianu toate cele 60 de pagini din Rev. crit.-lit.... Nu. Aicea a pus numai concluziile, esenţa celor „analizate" şi „sintetizate" acolo... Ce voiţi !... Ştiinţa a dovedit pe larg că Eminescu e o nulitate, a dovedit în Rev. crit.-lit... Autoriul didactic — d. Densuşianu — a luat concluziile ştiinţei, „cercetărilor" asupra lui Eminescu şi le-a dat drept „hrană intelectuală" „junelor generaţii". Fiindcă d. Densuşianu, după cum chiar ne spune în notă, n-a făcut decît a rezumat cele ce le spusese în Revistă, şi fiindcă noi am văzut ce şi cum spusese în Revistă, credem că nu mai este1 nevoie să ne întindem pe larg asupra capitolului din Istorie, intitulat : Mihail Eminescu... Ne vom opri pur şi simplu asupra cîtorva puncte, cari, fiind de astă dată rezumate, au avantajul de a-ţi pune în deplină lumină tot urechismul „cercetărilor" d-lui Densuşianu. 225 Eminescu, ni se spune, s-a născut bolnav, boala i s-a potenţat prin cetirea lui Schopenhauer şi a lui Heine, precum şi prin felul legăturilor sale sociale. „De aici a urmaţii, că elti din causa stărei patologice turburate a sufletului, neputend percepe lumea de sine, a fostu cu totulii aservită1 de ideile şi vederile...". Mai întăi, fiindcă astă frază e dintr-o carte didactică, să vedem cum gîndeşte şi cum se exprimă autoriul nostru. Dumnealui zice : „De aici a urmat că elu din causa stărei patologice... a fost..." Acest „De aici" însamnă, după cum se poate vedea de mai sus : „Din causa stărei patologice". Apoi, atunci, fraza d-lui Densuşianu e următoarea : „Din causa stărei patologice, a urmaţii că el, din causa stărei patologice... a foştii..." etc. Şi d-l Densuşianu e profesor, e critic, e... dracul mai ştie ce !... Acuma să venim la fond. Din fraza d-lui Densuşianu urmează că un om bolnav sufleteşte nu poate fi poet, poate cel mult plagia pe alţi poeţi... „bolnavi" (pe „poetul bolnav" Heine, în cazul lui Eminescu...). Să fie oare adevărat acest lucru ? Dar dacă' e adevărat ce spune d-l Densuşianu, atunci de ce criticii ne vorbesc despre literatura bolnavilor, dezechilibraţilor, de ce însuşi d. Aron Densuşianu a creat o rubrică în „revista" d-sale despre „literatura bolnavă" ? Ori toţi sînt plagiatori ? Dar atunci pe cine plagiază ? Pe alţii ? Dar, în definitiv, trebuie să fie şi bolnavi originali, după cari să plagieze alţii ! Dar, atunci, cum rămîne cu teoria d-lui Densuşianu că un om bolnav nu poate de „sine şi prin sine avea" vederi şi simţiri proprii ? Şi aş fi curios să ne spuie d-l Densuşianu următorul lucru : dacă Eminescu a plagiat pe Heine, apoi „bolnavul" Heine pe cine a plagiat la rîndul său ?... Cît despre noi, nenorociţii, noi credeam pană acuma că boala sufletească a unui literat nu-i răpeşte originalitatea, că-1 face pesimist, detracat, dar că talentul artistic îl poate avea... Ba încă tocmai ne temeam de faptul 1 Un ordin al ministrului Instrucţiei Publice impune în şcoală o ortografie anumită. După astă ortografie, u scurt nu mai are nici un rost... Mă întreb acuma dacă cartea d-lui Densuşianu, care-i plină de asemenea u, va fi sau nu primită îh şcoli... că „bolnavii" aceştia sînt talentaţi şi că pot îmbolnăvi şi pe alţii... Cît despre chestia dacă poezia lui Eminescu e sau nu de domeniul medical, nu vom discuta cu d-nul Densuşianu. Gherea a arătat cauzele sociale directe ale felului de a fi al lui Eminescu — şi medicina n-are nici un rol aicea ; mai degrabă ar putea să fie de mare folos... aiurea !... Mai departe, pentru a ne arăta că Eminescu a luat totul din Heine şi Schopenhauer şi că n-a simţit în-tr-însul spiritul etnic al poporului românesc, d-nul Densuşianu ne spune' că el (Eminescu) : „face apoteosa celui' mai sălbatecii vandalismu strigîndiî : «zdrobiţi orîn-duela» !, «sfărâmaţi toţii ce arată mândrie şi avere !...»" Mai întăi, am dori ca d. Densuşianu să ne dovedească întru ce aceste versuri din împărat şi proletar sînt strigăte de vandali ? De cînd un om care doreşte desfiinţarea unei stări de lucruri rele este un vandal ? Oare dacă românii din Ardeal voiesc să „zdrobească orîndu-iala" impusă de unguri sînt ei vandali ?... Dar nu aceas-ta-i chestia. Chestia este că d-l Densuşianu, conform ho-tărîrei luate, n-a „înţeles" nemica din această poezie. Noi ştim că poezia aceasta a lui Eminescu e o bucată în care el descrie pe un proletar şi în care la urmă face filozofie... Apoi, dacă Eminescu pune în gura proletariatului cuvintele de revoltă însemnează oare că le spune el, Eminescu ? Dar dacă Shakespeare pune în gura lui Shylock cutare sau cutare cuvinte, însemnează că el, Shakespeare, le spune ? Cînd Caragiale pune în gura lui Farfuridi cutare sau cutare discurs însemnează că el, Caragiale, ţine discursul ? Sau poate măcar o fi însemnând că Shakespeare sau Caragiale aprobă cele spuse de eroii lor, Shylock şi Farfuridi ? Şi în cazul nostru Eminescu aprobă măcar cele spuse de „proletar" ? Din nefericire şi pentru noi, şi mai cu samă şi pentru d. Densuşianu, Eminescu nu aprobă cele spuse de proletar, căci în partea de la urmă a poeziei, el, Eminescu face filozofia cea mai reacţionară... Şi chiar dacă Eminescu s-ar fi mărgenit numai să ne dea discursul „proletariu-lui", ar fi însemnînd că şi el, Eminescu, e de părerea „pro-letariului" ? Dacă Caragiale ne dă pur şi simplu convorbirea lui Conu Leonida cu nevasta însamnă că el, Caragiale, e de părerea lor ?... D-le Densuşianu, nu mai 226 227 face „critici", nu eşti de breasla asta... Sînt altele pentru d-ta, destul de onorabile !... D. Densuşianu ne mai vorbeşte iarăşi de „amoralii bruţii" al lui Eminescu, de lipsa de legătură etc, pe cari le-am discutat în acest ziar. Ne mai spune că Eminescu a_ avut o limbă săracă, plină de neologisme. Nu este nici locul, nici interesul să arătăm adevărul acestor afirmări. Rog însă pe cetitori să mediteze asupra faptului că d. Densuşianu suie în înaltul cerului pe Mureşianu şi Bolintineanu şi-i mai rog să gîndească la limba 'acestora din urmă... Şi, pentru o mai dreaptă judecată, să aibă în vedere că ăşti doi din urmă au scris numai dulcegării de toate zilele, pentru cari ajung cuvintele româneşti, pe cînd Eminescu a atins idei pentru cari nu există cuvinte în limba noastră... Dar culmea culmilor o atinge d. Densuşianu cînd spune că Eminescu : „întrebuinţeză forte deşii versuri albe". Ei, vă place ? Eminescu, care n-are nici un vers alb (căci Odă [în metru antic], după cum o arată numele, nu trebuie să aibă rime), întrebuinţează — „forte desu" încă —- versuri albe, adică versuri nerimate !... Acuma să mi se spuie unde s-au mai văzut asemenea cărţi didactice, ba chiar unde s-au mai văzut asemenea lucruri tipărite ? Pentru Dumnezeu, poeziile lui Eminescu sînt tipărite în zeci de mii de exemplare, le are oricine la îndemînă, le-au cetit toţi, şi d-1 Densuşianu spune asemenea mi n c iu ni — căci acesta este cuvîntul !... Şi acuma, cînd vedem inteligenţa d-lui Densuşianu, gustul său artistic şi cinstea d-sale literară, ne putem închipui ce poate fi cu această carte, din care, anali-zînd numai două pagini, am scos atîtea... mai bine să tac, căci cuvîntul ar fi prea de tot tare !... Domnule Densuşianu, te rog să-mi trimiţi Valea vieţei, căci nu se mai găseşte nicăirea în ţară. îţi vom face o reclamă gratuită — ai să ne rămîi recunoscător... Evenimentul literar, an. I, nr. 39, 12 sept. 1894. Literatura pentru popor S-a vorbit adesea în acest ziar despre literatura populară şi despre cea socialistă. Literatura pentru popor despre care voiesc a vorbi acuma se deosebeşte de aceste două dintăi. Noţiunea ei are un conţinut mai larg decît fiecare din celelalte şi cuprinde elemente din amîndouă. Ea trebuie, pe de o parte, să ţină samă de năzuinţele poporului şi de forma în care poporul se exprimă, iar pe de altă parte, să caute a îmbogăţi sufletul poporului, a-i mări orizontul cugetărilor sale, a-i înălţa şi civiliza năzuinţele — într-un cuvînt, ea trebuie să se adapteze la popor, dar în acelaşi timp să-1 şi ridice. La producerea acestei literaturi sînt chemaţi aceia cari, cunoscînd bine viaţa sufletească a poporului, au ajuns tot deodată să priceapă şi să aprecieze toate cuceririle civilizaţiei moderne. Dar această literatură nu există la noi. „Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-1 numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim a ne plăti pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă, cel puţin, nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-1 facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme..." Cît adevăr şi cîtă sinceritate în aceste cuvinte ale d-lui Maiorescu ! (In contra direcţiei de astăzi în cul- 229 tura română, 1868.) Şi, cu toate acestea, „Junimea", în cap cu d. Maiorescu, n-a făcut nemica pentru „recunoştinţă" către acest popor ! Şi n-a făcut, pentru că „Junimea" n-a fost însufleţită de uri ideal măreţ... Şi astăzi, după 26 de ani, putem spune acelaşi lucru ca şi d. Maiorescu, căci poporul tot „plînge", e tot în „mizerie", iar „plebea de sus" e tot atît de „ridicolă"... Care să fie pricina acestui fapt ? Pentru ce în alte ţări există o literatură pentru popor, şi la noi nu există ? Pentru că producţia literară e supusă şi ea, ca oricare altă producţie, legei cererei şi ofertei. Se produce ce se cere şi cît se cere... Şi în Apus, unde păturile populare — din pricini pe cari nu le vom arăta aicea —, au putut lua şi ele o parte oarecare la civilizarea generală a omenirei, unde poporul are oarecare cultură, unde are putinţă să guste literatură, unde este cerere, acolo se şi oferă —■ se şi produce literatură pentru popor. La noi însă, civilizaţia ne-a venit din afară, ne-a fost impusă, păturile populare au rămas cu totul de-r parte de dînsa. Burghezia europeană, voind să aibă aici, în Răsărit, o mînă de oameni cari să-i slujească interesele, a alcătuit această mînă de oameni din păturile noastre suprapuse, dîndu-le în schimbul slujbei lor exploatarea cea mai neînfrînată şi mai neruşinată a poporului de jos. Şi fiindcă burghezia noastră face numai ceea ce i se impune din afară, numai ceea ce vine la cot celor din afară, ea nu se îngrijeşte absolut de poporul de jos, căci burgheziei din afară nu-i pasă deloc de acest popor. Pentru burghezia din Germania, de pildă, poporul german e ca un rob, de care trebuie să se îngrijească, pentru că are nevoie de el; dar poporul român întru cît poate interesa pe aceeaşi burghezie germană ? Rămînînd atît de departe de civilizaţie, atît de inculţi, muncitorii de la noi n-au cerut literatură şi nici hu li s-a oferit. Cu toate acestea, se poate ca, în ciuda acestui mecanism social, să se producă o literatură pentru popor, fără ca el să o ceară, cum s-a întîmplat în Rusia. Atunci avem a face cu puterea unui factor conştient — ideea ce o avem despre datoria noastră faţă cu poporul, care ne hrăneşte şi pe spinarea căruia ne cultivăm... La noi însă, acest sentiment nu s-a prea dezvoltat. „Societatea pentru învăţătura poporului român" sau „Liga culturală", de pildă, au cu totul altă... destinaţie. „Societatea pentru învăţătura poporului român" are' o foarte stranie noţiune de „poporul român", pe care-1 confundă... cu cine-i place, cît despre „Ligă"... Evenimentul literar, an. I, nr. 42, 3 oct. 1894. [ .230 O sentinţă a d-lui Bacalbaşa în Adevărul literar de lunea trecută, d. Bacalbaşa, cu prilejul dării de samă asupra poeziilor d-lui Artur Stavri, găseşte de cuviinţă să atace pe d. Beldiceanu : „Din generaţia tînără s-au urcat : O. Carp, I. Păun, Traian Demetrescu, Gh. din Moldova şi Artur Stavri... Mai departe nimic. înghiţim din cînd în cînd versuri de Niger, de Beldiceanu, de Ighel şi trecem mai departe, ca şi cum nu ni s-ar fi întîmplat nimic, precum nu-ţi aduci aminte că ai auzit într-o seară la Raşca pe Năstase chitaristul. în mijlocul acestei Katzen-Musik vin acordurile lui Stavri...". După d. Bacalbaşa, d. Beldiceanu e nici mai mult, nici mai puţin decît un Ilie Ighel ! Aş dori să ştiu dacă d. Stavri e mulţumit să fie ridicat cu preţul acestei înjosiri a d-lui Beldiceanu. Şi aş dori să ştiu dacă şi ceilalţi : Carp, Păun, Demetrescu sînt de asemeni mulţumiţi a se „urca" cu acelaşi preţ... Dar să lăsăm asta. Noi ştim că d. Beldiceanu a colaborat la Convorbiri literare, la Contemporanul, la Arhiva din Iaşi, la Literatură şi ştiinţă, cu alte cuvinte, că a fost socotit vrednic de către d.d. Maiorescu, Morţun, Gherea, Xenopol de a sta alăturea cu dînşii. Vedeţi că e vorba de d.d. Maiorescu şi Gherea, oameni — dacă îmi permite d. Bacalbaşa — tot cu atîta cultură şi gust literar ca şi d. director al Adevărului literar. Mai ţineţi samă încă de faptul că d. Beldiceanu n-a fost un stîlp al „Junimei", şi deci nu din condescendenţă i s-au primit poeziile în Convorbiri. Mai ţineţi samă că netemeinicia garanţiei ce o prezintă colaborarea la revistele unde a fost Gherea n-o poate dovedi d. Bacalbaşa. Şi veţi înţelege că nu d-sa, cel dintăi, are drep- tul să insulte pe d. Beldiceanu, punîndu-1 alături cu Ighel. De aicea nu urmează că d-lui Bacalbaşa trebuia să-i placă d. Beldiceanu numaidecît. Artiştii — căci d. Bacalbaşa e un artist — adesea nu pot aprecia pe alţi artişti. Voltaire nu putea suferi pe Shakespeare — asta pentru ca să fac numai o comparaţie. Dar urmează un lucru, urmează că d. Bacalbaşa trebuie să fie mai sceptic cu sine însuşi şi să se îndoiască de gustul său literar, cînd vede că alţii, cel puţin tot atît de competenţi ca d-sa, apreciază altfel... Mai urmează că d-sa, dacă vrea să răstoarne pe Beldiceanu, trebuie să dovedească că acesta din urmă este o nulitate, dar nu să ne-o spună de sus, într-un rînd. Aceasta nu-i permis nici unui Brandes, cînd alţi critici cred altfel ; cu atîta mai puţin d-lui Bacalbaşa. • D. Bacalbaşa, care nu-i un literat de mîna a patra, va fi avînd, nu zic, şi vreun mare talent critic şi nenumărate cunoştinţi, dar... e un dar... d-sa nu ni le-a arătat, însă, repet, chiar dacă d. A. Bacalbaşa ar fi criticul... Brandes, încă d-sa n-are drept să răstoarne, fără judecată, pe un poet care are oarecari garanţii faţă cu publicul. Obiceiul acesta de a da sentinţe fără motivare e foarte primejdios. Mîne vom vedea şi pe d. Scorţescu de la Iaşi împărţind, în „fondurile" d-sale, lauri la unii ,şi insulte altora... Şi a cui va fi vina, dacă nu a literaţilor, care împreună cu d. Bacalbaşa dau tonul în această ţară ? Pot aduce însă o circumstanţă atenuantă în favoarea d-lui Bacalbaşa : d-sa, socot eu, poate n-a voit să lovească atît în d. Beldiceanu, cît în Evenimentul literar. în acest caz, însă, d. Bacalbaşa a dat greş, căci noi, ■ceştia de la Evenimentul literar n-aveam pretenţia de a avea colaboratori mai de samă decît Convorbirile, Literatură şi ştiinţă sau Contemporanul... Cît despre d. Beldiceanu, el e prea „nepăsător de lucrările sale" ca să poată fi atins. E mai nepăsător decît mulţi mai puţin talentaţi decît d-sa şi nu-i prea pasă pană pe-acolo de sentinţe, mai cu samă, cînd ele sînt atît de puţin autorizate. 232 233 Acuma, cînd vezi, d-le Beldieeanu, cum ai fost tratat de tovarăşul d-tale de idei, A. Bacalbaşa, desigur ca jubilezi, căci ai încă un argument pentru tema d-tale : ca oamenii îs răi. Eu însă nu mă dau învins şi-mi apar mai departe idfeea că oamenii nu-s răi, îs înrăiţi — şi e deosebire. Evenimentul literar, an. I, nr. 43, 10 oct. 1894. Cine-i „Dan" ? într-unui din articolele despre romanul d-lui Vlăhuţă, subsemnatul a spus că Dan e o „rezultantă a diferitelor observaţii ale d-lui Vlăhuţă". în această părere a mea am fost întărit şi de cele spuse de romancierul nostru, într-un frumos articol din Vieaţa: Mahalagismul în literatură, articol în care d. Vlăhuţă protesta împotriva acelora care .estută în orice personaj din roman pe cutare sau cutare individ din ţară. Ne-am înşelat însă. Dan din romanul d-lui Vlăhuţă nu-i o rezultantă a observaţiilor d-sale, nu-i un tip, în care au fost grupate caractere de ici şi colo. Dan e însuşi d. Vlăhuţă, romanul său e autobiografia sa... înainte de a dovedi aceasta, trebuie să spun un lucru : în starea în care ne găsim noi, Evenimentul literar şi Vieaţa, orice discuţie despre d. Vlăhuţă ar putea fi luată drept o polemică, un atac la adresa d-sale. Şi teama noastră e cu atît mai justificată, cu cît ştim că pană şi d. Vlăhuţă nu s-a putut opri de a da a înţelege că articolele noastre Psihologia de clasă, cari erau nişte simple cercetări asupra romanului d-sale, nu s-a putut opri, zic, de a nu da a înţelege că şi aceste articole au fost „atacuri". Pentru a preveni asemenea neînţelegeri declar că cercetarea ce voiesc s-o fac aicea asupra lui Dan nu are alt scop decît de a aduce puţină lumină asupra romanului d-lui Vlăhuţă... Şi nimeni nu va avea dreptul să spună măcar că concluzia noastră, cum că Dan e însuşi autorul, ar implica în sine un atac adus d-lui Vlăhuţă, căci personificarea autorului într-unui din eroii operelor sale nu e nicidecum un lucru condamnabil ; toţi autorii mari : Goethe, Dostoievski, Byron, Tolstoi, Ler-montov, Eminescu s-au personificat în cîte un erou din operele lor. 235 In cazul d-lui Vlahuţă, această autopersonificare, dacă mă pot exprima astfel, e foarte firească. Gherea a arătat în articolul său Artiştii proletari intelectuali că unul din caracterele esenţiale ale proletariatului intelectual e personalismul... Şi d. Vlahuţă e un „proletar intelectual". Acuma să vedem de unde putem şti că Dan e însuşi d. Vlahuţă. Se ştie că d-sa are obiceiul de a polemiza sub formă de nuvele. Ei bine, într-una din aceste nuvele, Marin Făgureanu II, găsim următoarele : „Făgureanu aducea în adevăr un gen cu totul nou de critică în literatură. Toţi «prietenii» erau de acord în privinţa aceasta. El studia pe artist în opera lui, şi talentul cu care descoperea cele mai ascunse intenţii ale autorului dintr-o frază, adesea dintr-un singur cuvînt, într-o altă ţară, «mai puţin ignorantă», i-ar fi asigurat succesul şi gloria de la cele dintîi articole. Aşa bunăoară : într-o nuvelă a lui Sirnionescu, eroul spune, ca alintare, iubitei lui : «în capul tău de păsărică nu vreau să intre gînduri urîte, tu eşti un copil drăguţ şi nu trebuie să te superi de nimic». Lui Făgureanu i-a fost de-ajuns să citească fraza asta, pentru ca să înţeleagă imediat că autorul e «un reacţionar sălbatec, al cărui ideal e ca femeia să aibă cap de pasăre, adică să fie proastă». De aici, două lungi şi violente articole despre «femeia burgheză». Criticul, care aflase că Simionescu e însurat, administra cu acest prilej şi nevestei autorului o bună doză de insulte «social perciuniste». «Aşadar, scumpa d-tale jumătate are cap de pasăre. Aş fi curios să văd şi eu asemenea dihanie. De ce n-o expui, d-le Simionescu ? Auziţi, oameni buni, nevasta celebrului scriitor are cap de gîscă... Arată-ne-o şi nouă, egoistule !»." (Vieaţa : Marin Făgureanu, II). Se ştie că Perciunul literar, ziarul la care scrie Făgureanu, e Evenimentul literar. Fraza cu pasărea e o parafrazare a următoarei fraze din articolul subsemnatului despre Dan : „El (Dan) îi spune să se «mulţumească cu căsuţa şi amorul» (pag. 299), cu alte cuvinte, e convins că pentru o femeie acestea ajung, căci femeia are «cap de păsărică», îi spunea Dan Anei — de unde rezultă că femeia e inferioară bărbatului : «tot găinile mai proaste»" (p. 300). Autoriul romanului analizat de Marin Făgureanu, adecă de Vraja, e Luca Simionescu, adecă d. Vlahuţă. Deci avem : Perciunul literar 4= Evenimentul literar, Marin Făgureanu = C. Vraja, Luca Simionescu = romanul Dan. Acuma observaţi bine că eu spun în bucata citată mai sus din Psihologia de clasă — „Dan" că Dan spune Anei că are „cap de păsărică". De aicea urmează că Dan e un „reacţionar", urmează că nevasta lui Dan are cap de pasere. D. Vlahuţă, însă, ştiind că Dan e însuşi d-sa, ştiind că Ana e nevasta d-sale, spune că eu, C. Vraja, l-am făcut reacţionar pe d-sa şi că am spus că nevasta d-sale are „cap de pasere". Cred că cetitoriul vede bine că eroul Dan e însuşi d-l Vlahuţă, că d. Vlahuţă scrie bucata (citată din Marin Făgureanu), pe tema faptului că Dan e însuşi autorul. Această mărturisire a d-sale cred că va folosi acelora cari vor face critică literară asupra romanului d-lui Vlahuţă. Evenimentul literar, an. I, nr. 43, 10 oct. 1894. 236 LUMEA NOUĂ Platonismul în politică în apărarea la învinuirile ce li s-au adus pentru alianţa lor cu guvernul, confraţii. radicali * au adus mai multe argumente, dintre cari cel mai însemnat este acela că domniile-lor s-au săturat de „platonism" şi s-au apucat de o politică mai... „pozitivistă". A face o politică pozitivistă e un lucru foarte frumos... E, în adevăr, singura politică serioasă. Să vedem însă ce însemnează „politică pozitivistă" şi să vedem dacă politica ce o urmează confraţii noştri nu cumva tocmai dînsa e „platonică". Şi această cercetare e cu atîta mai de neapărată trebuinţă, cu cît noi, socialiştii, sîntem cu totul interesaţi în cauză ; căci dacă radicalii au dreptate, adecă dacă politica de mai demult a lor era „platonică", atunci noi, cari facem o politică, cam de feliul celei ce o făceau cîndva radicalii, atunci noi, zic, facem o politică „platonică", fără nici un rost, o politică care nu poate să ne ducă niciodată la vreun rezultat practic. Radicalii au în programul lor o mulţime de cereri, cari toate se pot reduce la două : reglementarea muncii în ordinea economică şi votul universal, în ordinea politică... Dacă acestea sînt cererile lor, atunci desigur că cea mai bună politică e aceea care să-i ducă la aceste rezultate, la îndeplinirea acestor reforme. Cu alte cuvinte, numai întrebuinţarea mijloacelor cari garantează îndeplinirea reformelor cerute e o procedare de politică „pozitivistă" ; expunerea unor idei însă, însoţită de activitate politică contrară realizărei acestor idei, sau cel mult indiferentă, e o prâcedare politică „platonică"... * Formaţie politică aflată sub conducerea ex-liberalului G. Panu (1848—1910), director al ziarului Lupta (1884—1895). Dar cum şi care trebuie să fie activitatea politică pentru a ajunge la realizarea acestor reforme ? Cari sînt mijloacele de a aduce la îndeplinire programul radical ? Sînt mai multe : propaganda între cei interesaţi la îndeplinirea reformelor, organizarea acestor interesaţi, întrebuinţarea mijloacelor constrîngătoare faţă cu stă-pînitorii, pentru a-i face să primească aceste reforme, alianţa cu partidele mai tari, dacă aceste partide voiesc să primească în programele lor unele din cererile radicalilor etc... Acestea sînt, credem, mijloacele prin cari se pot aduce la îndeplinire punctele din programul radical. Şi întrebuinţarea acestor mijloace fiind singură în stare să aducă rezultatul dorit, singura politică „pozitivistă" e această întrebuinţare a acestor mijloace. Şi tot ceea ce nu serveşte acestui scop e, cum am zis, politică „platonică". Radicalii noştri însă, în loc de a face aşa, s-au aliat cu guvernul. Am dori acum să ştim întru cît această alianţă slujeşte la îndeplinirea reformelor arătate mai sus ; votul universal şi reglementarea muncii (8 ore muncă etc.) ? Dacă alianţa cu guvernul s-ar fi făcut pe baza unor concesiuni, dacă conservatorii ar fi primit puncte din programul radical, atunci desigur că pasul făcut de radicali ar fi fost un mijloc favorabil scopului lor — realizărei programului lor —, atunci politica lor ar fi fost „pozitivistă". Aşa însă cum au lucrat, n-au făcut nemica pentru programul lor şi deci au făcut o politică „platonică" vorbind de „principii" şi... poate „pozitivistă" vorbind de persoane. Prin urmare, nu noi, care întrebuinţăm mijloacele adevărate şi sigure pentru ajungerea scopului, nu noi facem platonism. Platonism fac radicalii, căci a scrie că vrei vot universal, de pildă, dar a nu lucra în politică militantă pentru el, eTculmea platonismului, dacă ne dăm bine sama de însemnătatea acestui cuvînt. De acest platonism radical ne pare foarte rău şi în articolul viitor vom arăta pentru ce. Lumea nouă, supliment literar, an. I, nr. 5, 6 nov. 1894, 238 Platonismul radicalilor Spuneam în numărul trecut că platonismul radicalilor, adecă punerea unor principii în chip platonic, fără nici o luptă pentru realizarea lor, e un fenomen de care ne pare rău. Să arătăm pentru ce. La noi în ţară, spre deosebire de Apus, procesul economic de concentrare a bogăţiilor e încă foarte slab. In Belgia, Anglia etc, forma burgheză e aşa de pronunţată, încît societatea e împărţită, se poate zice, în două mari clase vrăjmaşe : capitaliştii şi proletariatul. La noi însă, acest proces e încă la începutul său şi de aceea noi avem o clasă foarte numeroasă, clasa micilor negustori şi a micilor proprietari cu interese deosebite şi de ale proletarilor şi de ale capitaliştilor. Această clasă mijlocie a noastră, după interesele ce le are, trebuie să facă o politică democratică, aşa, de pildă, pentru a lupta împotriva burghezimii financiare şi agricole, ea, ca şi muncitorii, are nevoie de votul universal. Pe lîngă această cerere politică, ea mai are nevoie de o mulţime de alte reforme economice, cum e impozitul direct etc, reforme în cererea cărora se întîlneşte cu programul muncitorilor organizaţi. Dar această clasă, politiceşte, e una din cele mai nenorocite. Toţi acei cari s-au pus în fruntea ei, după vremuri, au părăsit-o la un moment dat. în vremea „opoziţiei unite", liberalii dezidenţi, cu Dimitrie Brătianu *, Fleva ** ş.a., reprezentau această clasă. în 1876, cînd liberalii ajung la putere, în sînul lor sînt o mulţime de * Dimitrie C. Brătianu (1818—1892), şef al partidului liberal în 1891. . .x „ t ** Nicolae Fleva (1840—1914), lider al opoziţiei unite intre 188S—1888. Apărător al ţăranilor răsculaţi în 1888 împreună cu