S.R. d .M3A8.2. !' p . ■ • ; i : i/ j . • . . ;S. ’ j' i ; '• ; c.iBRniLERnu OPERE Coperta : Dan Matache Toate drepturile rezervate Editurii Minerva Q. IBRĂILEANU OPERE Ediţie critică de RODICA ROTARU şi AL. PIRU Prefaţă de AL. PIRU ; EDITURA MINERVA BUCUREŞTII — 1979 X* cernim . ^————————■----— fii A & Prefaţă Al Vlll-lea volum din seria de Opere G. Ibrăileanu cuprinde, în continuarea volumului VII, cursul de istoria literaturii române moderne ţinut la Facultatea de litere şi filozofie din Iaşi în anul universitar 1910—1911 şi anume Epoca Alecsandri. Reproducem notele luate la curs de lorgu Iordan, copiate neschimbat de ediţiile ulterioare, lăsînd la o parte doar capitolul despre Grigore Alexandrescu, care este reprodus aici identic din Epoca Conachi, în ideea de a prezenta pe Alexandrescu ca un poet de tranziţie spre epoca nouă a lui Eminescu. Cine vrea să facă această legătură poate citi respectivul capitol în cursul despre Epoca Conachi. Am văzut că Ibrăileanu împărţea literatura română în trei epoci. Prima are două etape, una de la 1800 la 1830, reprezentată de Conachi şi poeţii Văcărescu, a doua de la 1830 la 1840, cu Cîrlova, Eliade şi Grigore Alexandrescu. Ambele etape sînt subsumate de Ibrăileanu vechiului regim şi prezentate în prima parte a cursului său de literatură română modernă, la Epoca Conachi. Epoca următoare, a lui Alecsandri, ţine de la 1840 pînă la 1880 şi formează a doua parte a cursului său. în 1840 debutează Bolintineanu, Alecsandri, Kogălniceanu, Russo, Bălcescu (ceva mai devreme Boliac, Rosetti, Negruzzi), acum apare Dacia literară şi Arhiva istorică (ceva mai tîrziu Propăşirea şi Magazin istoric pentru Dacia), acum începe, odată cu afirmarea spiritului critic, curentul istoric-popular, în Moldova, ca şi în Ţara Românească, predomină romantismul cu accentuarea ideii de emancipare naţională şi socială sub impulsul căreia se exaltă trecutul de luptă al poporului român, scoţîndu-se la iveală cronicile, propuse scriitorilor ca surse de inspiraţie, şi se descoperă poezia populară, depozitară a tradiţiilor şi caracterului nostru specific. Majoritatea scriitorilor continuă opera predecesorilor lor, făcînd totuşi în chip mai decis literatură militantă de pregătire şi apoi de înfăptuire a revoluţiei de la 1848. Se cultivă acum, apelîndu-se la modele străine ale romantismului şi clasicismului, toate speciile literare ale 5 poeziei, prozei şi teatrului. Desigur, scriind mult şi nu numai în scopuri literare, ci mai ales în scopuri politico-sociale, .autorii nu dau întotdeauna importanţă formei, de unde un nivel artistic, cu numeroase excepţii, mediu, în schimb scriitorii nu numai dau o mare importanţă problemelor limbii, dar o şi îmbogăţesc, prin frecventarea documentelor, cu arhaisme şi, prin cunoaşterea folclorului, cu elemente populare care, adăugate la limba vorbită, vie, fac să crească valenţele expresive ale limbii române. Temperamentul de luptător al lui Ibrăileanu, ideolog poporanist la data cînd ţinea acest curs şi autor al eseului Spiritul critic în cultura românească, violent atacat de N. lorga, face ca viziunea sa istoric-literară să fie, mai ales în ceea ce priveşte ideile generale, consecvent polemică, de apărare a unor teze originale, bizuite pe o atentă observare a fenomenelor, dar prin însăşi insuficienţa cercetării literare la data expunerii cursului, cînd singura lucrare de amploare asupra epocii era Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea de la 1821 înainte, în trei volume (I, de la 1821—1840, II, de la 1840—1848, III, de la 1848—1886), de Nieolae lorga, apărute în 1907, 1908 şi 1909, să comporte astăzi serioase reexaminări. Am arătat în prefaţa la primul volum din această ediţie, ca şi în cartea noastră despre G. Ibrăileanu, că se poate vorbi de un spirit critic în cultura românească şi înainte de 1840 (încă din secolul al XVII-lea!), că italienismul n-a afectat decît parţial opera lui Eliade Rădulescu după 1840, că şi Grigore Alexandrescu a cules poezii populare, că, de pildă, Cîntecul Jianului din colecţia sa e superior celui din colecţia lui Vasile Alecsandri, transcris, dealtfel, acesta, din Spitalul amorului, că Anton Pann publica încă din 1846 o culegere de Poezii populare, fie şi de mahala. Avem din nou prilejul să constatăm că deosebirile pe care Ibrăileanu le constată între literatura Munteniei şi a Moldovei, atît în ceea ce priveşte apartenenţa de clasă a scriitorilor, cît şi în privinţa particularităţilor creaţiei lor sînt în realitate mai mici. Nu mai vorbim că şi judecăţile de valoare se cer în parte revizuite. Ce scriitori plasează Ibrăileanu în epoca 1840—1880 ? Observăm că dacă socotim anul 1840 ca punct de pleicare al unei generaţii, generaţia anterioară ar debuta în jurul anului 1810, iar cea următoare după 1870. Generaţia de la 1840, generaţia paşoptistă, nu poate exclude pe Eliade Rădulescu (capul revoluţiei de la 1848 !), pe Constantin Negruzzi (căruia Ibrăileanu nu-i consacră un capitol aparte nici la Epoca Conachi, nici la 6 Epoca Alecsandri, unde, nici vorbă, intră), iar dacă punem ia Epoca Alecsandri pe Odobescu, atunci trebuie să introducem aici pe Nicolae Filimon şi pe Hasdeu (din moment ce includem pe Ion Ghica). Eliade Rădulescu publică Sburătorul în 1844, Coconul Drăgan în 1844, Fata lui Chiriac în 1846 (toate modele de limbă corectă) şi Echilibrul între antiteze, cel mai mare pamflet înainte de proza jurnalistică a lui Eminescu, între 1859—1869. Nicolae Filimon e în 1863 autorul celui dintîi roman românesc important, după încercările neduse pînă la capăt ale lui Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica, eşecurile lui Bolintineanu şi înainte de remarcabilele începuturi ale lui Alecsandri din Dridri şi Mărgărita, iar Hasdeu e un excelent nuvelist în linia lui Ne-gruzzi cu Duduca Mamuca (1863), romancier notabil în Ursita (1864) , biograf, în linia Bălcescu, al lui Ion Vodă cel Cumplit (1865) şi autorul celei dintîi drame istorice însemnate din literatura română, Răzvan şi Vidra (1867), precursor într-asta al lui Alecsandri! De Negruzzi se ocupă Ibrăileanu în Spiritul critic (cap. VII; Primul junimist: Costaehe Negruzzi), pe Hasdeu nu l-a luat însă niciodată în consideraţie. Cit despre Alecsandri, acesta îşi publică ultimul volum de poezii, Varia, în 1884; şi ultima piesă de teatru (Ovidiu), în 1885, dar indiferent de opinia contemporanilor, începînd din 1870 întâietatea în poezie revine lui Eminescu. Ibrăileanu trece deci la epoca Alecsandri pe autorul Doinelor, Pastelurilor şi Legendelor, pe Russo, pe Mihail Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Cezar Bo-liac, C. A. Rosetti, D. Bolintineanu şi fugitiv (sub o pagină de text) pe Costaehe Bălăcescu, G. Creţeanu, Al. Sihleanu, A. De-părăţeanu, M. Zamfirescu, N. Nicoleanu şi Anton Pann. Proporţiile spaţi ului acordat fiecărui autor sînt discutabile: aproape o treime iui Alecsandri, o cincime lui Russo (prea mult), o optime lui Kogălniceanu, a cincizecea parte lui Bălcescu (prea puţin), a zecea parte lui Odobescu (prea puţin faţă de Russo), a şaizecea parte lui Ghica, cît lui Bălcescu şi lui Boliac, a paisprezecea parte lui C. A. Rosetti (prea mult faţă de Boliac) şi jumătate din spaţiul lui C. A. Rosetti lui Bolintineanu (cu totul minimalizat faţă de Alecsandri). în general Alecsandri e definit ca şi în capitolul despre el (VIII: Un junimist patruzecioptist) din Spiritul critic, elogiat sub raport artistic mai mult ca prozator şi infirmat pentru dramele istorice din ultima perioadă, care sînt, totuşi, tot ce a scris mai bun autorul în teatru. Această ultimă părere, fundamental eronată, şi-a susţinut-o Ibrăileanu nu numai la curs, 7 dar şi într-un articol din Viaţa românească, 1915, nr. 7—9 (în loc de cronica teatrală, vezi Opere, IV, 510—512). De asemenea şi-a reafirmat opţiunea sa pentru prozator în articolul comemorativ, rezumat al capitolului din curs, apărut în însemnări literare, 1919, nr. 18 (Opere, II, p. 243—247). Ibrăileanu remarcă pe drept cuvînt faptul că Alecsandri se întemeiază în creaţia sa pe poezia populară, dar atribuie, fără dovezi, un merit mai mare lui Alexandru Russo în modul de a culege folclor, susţine că acesta ar fi dat lui Alecsandri Mioriţa şi alte balade, pe care apoi Alecsandri le-a alterat îndreptîndu-le sau „întoc-mindu-le“. Autorul Doinelor n-ar fi reprezentant al curentului istoric, el care a compus balade istorice ca Dragoş, Cinticul lui Mihai Viteazul, Visul lui Tudor Vladimirescu, poemul Dumbrava Roşie, drama Despot-Vodă etc., şi asta numai pentru că lui Ibrăileanu nu-i place Despot-Vodă. Apreciază Pastelurile, dar face consideraţii sociologice nelalocul lor, respingînd, drept culme a idilicului, Rodie a, aşa de preţuită de către Maiorescu şi chiar de către Călinescu. Legendele, care pentru Călinescu reprezintă o dată în literatura română, lui Ibrăileanu nu-i fac impresie. Analiza unor piese de teatru (Iorgu de la Sadagura, Rusaliile) este interesantă, dar se neglijează altele, ca de pildă Boieri şi ciocoi, Sînziana şi Pepelea etc. Ibrăileanu excelează în critica psihologică şi sociologică, pe care le aplică însă nediferenţiat şi la analiza poeziei. Se exagerează oarecum influenţa poeziei populare care se exercită în Doine, mai puţin în Lăcrimioare şi deloc în Pasteluri, opera lirică cea mai trainică a lui Alecsandri, temperament clasic, dar asupra căruia s-a exercitat şi înrîurirea romantismului, a lui Lamartine, Gautier şi îndeosebi a lui Victor Hugo în Legende. Poezia populară, cîn-tecele bătrîneşti nu ar exista în forma cunoscută astăzi unanim, dacă Alecsandri nu ar fi fost un mare poet. El e superior aici lui G. Dem. Teodorescu, dar e inferior în culegerea poeziei populare lirice lui Eminescu. De subliniat că toate doinele şi horele din Ţara Românească sînt reproduse de Alecsandri cu mici intervenţii proprii din Spitalul amorului şi O şezătoare la ţară de Anton Pann. Cursul lui Ibrăileanu despre Alecsandri are o valoare istorică indiscutabilă. într-adevăr, pînă în 1910, afară de studiul de circa 70 de pagini de George Gr. Bengescu publicat în Convorbiri literare în 1886—1887, aşadar cînd poetul trăia, şi capitolul pe care i-1 consacră în Istoria literaturii româneşti de la 1821 înainte Nicolae Iorga, nu se scrisese nimic. Studiul lui Petre V. Haneş despre Alexandru Russo : O pagină ignorată din literatura română (1901), şi ediţia de Scrieri 8 din acelaşi autor din 1908 (ediţie din nefericire nedepăşită pînă astăzi), publicată la Academie de P. V. Haneş atrag atenţia lui Ibrăileanu asupra unui critic prea puţin cunoscut, din care el îşi face, încă din Spiritul critic, un' precursor în ideologia poporanistă, In curs, Russo este citat şi comentat pas cu pas, scoţîndu-se în evidenţă toate ideile sale cu privire la raportul dintre tradiţie şi inovaţie în problemele civilizaţiei, limbii şi literaturii române, polemicile sale îndeosebi cu filologii latinizanţi, cu cei care se considerau în stare nu să conserve, dar şi să schimbe limba, părerile despre poezia populară, „paladiu" al caracterului naţional. Ibrăileanu consideră că în vremea sa nu se pot spune mai multe lucruri şi nu se pot da soluţii mai bune decît a spus şi a dat Alexandru Russo, unul dintre fondatorii şcolii critice moldoveneşti, româneşti. Un neajuns : Russo nu scria bine româneşte, deprins cu limba franceză, stînd în-tr-un mediu de limba franceză doar doi ani, dar probabil învă-ţînd limba omonimului său Jean Jacques încă din copilărie. Majoritatea scrierilor sale sînt în limba franceză : La Pierre du Tilleul, lassy et ses habitants en 1840, La Rocher du Cor-beau, Sauv&gea. Cîntarea României a fost publicată întîia dată în traducerea lui Nicolae Bălcescu ca fiind opera unui călugăr anonim, ceea ce a făcut să se creadă că ar fi chiar operă lui Bălcescu, deşi Russo a publicat şi propria sa versiune românească în revista lui Alecsandri,' semnînd-o cu iniţialele A. R. Alecsandri publică în traducerea sa Stînca Corbului, în Foaia societăţii pentru literatură ţi cultura română în Bucovina în 1868, ceea ce ar confirma presupunerea lui Ibrăileanu că şi Cugetările lui Russo publicate de Alecsandri în acelaşi loc în 1868 ar fi tot traduse din limba franceză, la. fel cu cele publicate de Russo însuşi în România literară în 1855. Soveja — ziarul unui exilat politic la 1846 apare postum în Revista română (1863); în traducerea lui Alexandru Odobescu. Prin 1911 Ibrăileanu îndemna ‘ pe I. Al. Brătescu-Voineşti să traducă lassy et ses habitants en 1840, din care în curs citează direct, în limba franceză. O traducere românească din aceasta şi din Piatra Teiului va da în 1915 Mihail Saidoveanu. Astfel Ibrăileanu urmărea să reintegreze aceste scrieri în limba franceză ale lui Alexandru Russo literaturii române. Rămîne problema : Russo gîndea bine problemele limbii şi literaturii române, dar opera sa literară o scrie în limba franceză (a publicat în limba română în România literară fragmente de Amintiri, nu ştim însă dacă nu în traducere). 9 Multe citate dă Ibrăileanu şi din opera lui Mihail Kogăl-niceanu, cel de al doilea spirit critic al epocii Alecsandri, mai mult îndrumător şi el decît critic aplicat, deoarece sîntem la începuturile literaturii române moderne. Dacă Russo reprezintă curentul poporan, Kogălniceanu este întemeietorul curentului istoric, capitală fiind în această direcţie editarea întreprinsă de el a cronicilor României. A scris însă şi el o Istorie a Ţării Româneşti în limba franceză în 1837, un articol despre Limba şi literatura română în limba germană în acelaşi an şi tot atunci o Schiţă asupra istoriei, moravurilor şi limbii ţiganilor, în limba franceză. Dacă aceste lucrări erau făcute pentru străini, ultimele două la cererea lui Alexandru Humboldt, ca literat care cerea scriitorilor originalitate la Dacia literară, Kogălniceanu nu se sfia să localizeze o fiziologie, Soires dansantes, după Jacques Raphael, şi o comedie, Două femei împotriva unui bărbat, după Brunswick şi Dumanoir. Şi Ibrăileanu nu aminteşte Filozofia vistului, după schiţa germană a lui Tadeu Bulgarin, Von der Wichtigkeit des Kartenspiels, de Fiziologia provincialului la Iaşi, după Pierre Durând (Physiologie du provincial ă Paris). începuturile de roman ale lui Kogălniceanu pornesc în chip conştient de la Illusions perdues de Balzac (Iluzii pierdute) şi Les Mysteres de Paris de Eugene Sue (Tainele inimii). Kogălniceanu respingea imitaţia servilă şi traducerile din autori neînsemnaţi (totuşi Cristoph von Schmid din care tălmăcea Grigore Pleşoianu nu era cel mai condamnabil), în nici un caz nu era împotriva alegerii unor modele. Citise pe Balzac şi pe Fenelon, dar şi pe Cavalerul de Florian, Louvet de Couvray, Alexandre Duval şi Edouard Furquety. Bălcescu, istoric propriu-zis şi economist, mai puţin îndrumător literar, reţine mai puţin pe Ibrăileanu, care-1 confruntă în chestiunea stării sociale a plugarilor cu istoricul mai nou Radu Rosetti, de partea căruia se situează. Alexandru Odobescu, nuvelist amator şi eseist, stilist desăvîrşit, apropiat de Alexandru Russo în problemele limbii şi de clasicul Alecsandri din punct de vedere temperamental, căruia îi făcuse loc şi în Spiritul critic (cap. XI : Spiritul critic în Muntenia. — Sinteză de criticism şi patruzecioptism : A. Odobescu), îl preocupă încă o dată, cu foarte bune analize ale scenelor istorice într-un moment cînd tocmai apăruse o ediţie în trei volume de Opere complecte de Odobescu (Minerva, 1908), nu se scrisese însă despre autorul lui Pseudokinegheticos nici un studiu (de Kogălniceanu la aceeaşi dată se ocupa doar Xenopol în discursul său de recepţie la Academie în 1895). S-ar putea obiecta că Odobescu vine prea 10 devreme după Kogălnicenau şi Bălcescu, o justificare fiind faptul că Odobescu a editat pentru prima dată Românii supt Mi-hai-vodă Viteazul de Bălcescu la Academie în 1878. Cel mai mic spaţiu din autorii mari îl acordă Ibrăileanu în curs lui Ion Ghica, la oare regretă că prozatorul n-a făcut şi operă literară propriu-zisă, de ficţiune, că fantazia sa n-a fost pe măsura memoriei şi a spiritului de observaţie. Nici despre Ion Ghica nu scrisese pînă atunci, afară de lorga, nimeni, opera sa literară nu va fi pusă în adevărata lumină şi valoare decît în 1941 de către G. Călinescu. Pe Cezar Boliac („ce mauvais poete11, după Bălcescu, şi victima lui Odobescu din Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează), Ibrăileanu îl analizează obiectiv ca poet, ignorînd ironiile lui Eliade (Boliac era pentru acesta „Sarsailă"), ca şi pe cele ale lui Alecsandri. Comentariul stilistic este, ca în atîtea ocazii cînd Ibrăileanu vorbeşte de poeţi, citind versuri, fin. Păcat că nu se ia în consideraţie şi publicistica lui Boliac, ce-i drept, risipită pe atunci prin ziare şi care ar fi cerut o investigaţie specială, întreprinsă mult mai tlrziu. Foarte mult, în schimb, stăruie Ibrăileanu asupra pamfletelor lui C. A. Rosetti incluse în primul volum din Scrieri din juneţe şi eziliu, apărut în anul morţii poetului, în 1885, ca a doua ediţie, numai în sensul că aduna la un loc scrieri publicate înainte izolat în diverse libele, îneepînd din 1849, precum Apel la oamenii cei liberi, A doua epistolă domnului Barbu Ştirbei (Paris, 1850), Apel la toate partidele urmat de încrederea în sine (Paris, 1850), Prima epistolă către femeile claselor privilegiate (Paris, 1851), A treia epistolă domnului Barbu Ştirbei (Paris, 1851), Dare de seamă către comitenţii săi (Bucureşti, 1862) etc. Citînd lungi pasaje, Ibrăileanu dă o idee precisă de revoluţionarismul lui C. A. Rosetti, ca şi de stilul său retoric, justiţiar, inferior totuşi sub raport polemic celui al lui Eliade din Echilibru între antiteze, unde Rosetti figurează nu mai puţin ca Sarsailă. Ne gîndim ce efecte ar fi scos Ibrăileanu, dacă în 1910 ar fi avut la îndemînă o ediţie din această din urmă operă, fie şi pe aceea publicată cîţiva ani mai tîrziu de P. V. Haneş. O analiză generoasă consacră Ibrăileanu şi poeziilor din volumul Ceasurile de mulţumire ale lui C. A. Rosetti, repetate ca titlu după un an de G. Sion, fără ca acesta să ştie că Rosetti traducea titlul unui volum din Byron, Hours of îdle-ness. Deşi tradusese Manfred de Byron direct din englezeşte, C. A. Rosetti e însă mai degrabă un şansonetist în felul lui Be-ranger, din care a tradus de asemenea, popular în epocă întoe- 11 mai ca şi el (în al său Echilibru, Eliade rîde cu hohote de faimosul cîntec A cui e vina,,., pîinea lăutarilor contemporani, care-! aduceau completări : „Tu-mi ziceai odată... Eu ziceam de două...“). In sfîrşit, o analiză pertinentă face Ibrăileanu poeziilor lui Bolintineanu, apărîndu-1 de ironiile lui lorga, care erau şi ale lui Caragiale (părinte, în parodierea legendelor istorice, al lui Topîreeanu). Ibrăileanu simte talentul lui Bolintineanu, intuieşte tehnica versului său muzical, nu-i gustă însă exotismul, nici măcar pe cel din Macedonele. Romanele, deşi socotite minore, sînt scrutate de aproape. Creţeanu, Sihleanu, Depărăţeanu, Mihail Zamfirescu sînt, cu mici însuşiri proprii, din şcoala armoniei lui Bolintineanu. Doar două rînduri i se consacră lui Nicoleanu şi abia o pagină lui Anton Pann. Ibrăileanu se grăbeşte să încheie epoca Alecsandri, să treacă la epoca următoare, Eminescu. AL. PIRU CURS DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE EPOCA ALECSANDRI Prelegerea I ^TKlifiSn 9. XI. 1910 Am studiat literatura modernă din două puncte de vedere : mai întăi am căutat însuşirile comune ale scriitorilor : (toţi scriitorii dintr-o epocă aru ceva comun. Asemenea, căutând aceste însuşiri comune, am grupat, după ele, pe scriitori în şcoli, genuri şi epoci literare. Dar pe lângă însuşiri asemănătoare, scriitorii au şi însuşiri deosebitoare. Însuşirile asemănătoare sînt importante pentru istoricul literar, cele deosebitoare, care dau mai ales originalitatea, sînt însuşiri pe care trebuie să le studieze criticul literar. Aşadar, în studiul nostru am făcut şi critică literară şi istorie literară. Sufletul unui popor se manifestează şi în literatură ; studiind evoluţia unei literaturi, studiem astfel şi evoluţia spiritului unui popor. Am văzut că am împărţit literatura românească modernă în mai multe epoci. Pănă acum am studiat o epocă şi o fază. Am vorbit de literatura veche, apoi de cea modernă, de la 1821 încoace. Am vorbit de cîţiva scriitori, dintre care ca tip reprezentativ l-am putea socoti pe Cîrlova (pentru epoca de la 1821 încoace). Trebuie să rezumăm pentru a vedea de • unde plecăm : am studiat mai întăi literatura veche din Moldova ; cel mai însemnat e Conaehi. Studiindu-1 pe el, găsim toate caracterele literaturii din Moldova. Am trecut pe urmă în Muntenia şi am găsit acolo o literatură boierească, reprezentată prin Iancu Văcăreseu şi printr-un .scriitor oare nu era boier, Banbu Paris Mu-muleanu, şi am văzut că are oeva nou, deosebit. Este ideea naţională, care începe acuma să străbată în literatură ; am explicat acest lucru prin influenţa mai puternică a 'Curentului latinist şi a Revoluţiei Franceze, Am trecut apoi la o altă epocă. Literatura modernă are trei epoci : a lui Alecsandri — să zicem, a lui Emi-nescu şi cea de azi. Dintre aceste trei epoci, întâia se îm- 15 parte în două faze : o primă fază e pănă la Alecsandri, reprezentată prin Cîrlova, Alexandrescu, C. Negruzzi şi chiar Eliade Rădulescu ; după aceea, vine faza a doua, reprezentată prin Alecsandri, Bolintineanu şi alţii. Pănă acum, prin urmare, ne-am achitat de studiul literaturii vechi şi de faza întâia, unde am vorbit şi de Grigore Alexandrescu, căci şi el face parte din faza întâia. E şi el un adept nu numai al romantismului, ci şi al clasicismului francez. Se ştie că literatura veche a fost influenţată de literatura clasică a secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea şi de literatura neogreacă, pe cînd epoca lui Alecsandri a fost influenţată de romantism. Scriitorii din faza întâia sînit influenţaţi şi de literatura veche franceză şi neogreacă şi sînt influenţaţi şi de literatura romantică. Prin urmare, Alexandrescu face parte din faza întâia ; afară de aceasta, şi prin genul literaturii sale face parte tot din această fază. Pe lingă poezii romantice, are şi literatură clasică : fabule, epistole, satire, imitînd pe La Fontaine şi Boileau, pe cînd Alecsandri n-a fost influenţat de literatura clasică. Alexandrescu scrie apoi numai versuri,* pe cînd Alecsandri, Bolintineanu, de toate felurile. în sfîrşit, dacă am vroi să vorbim mai mult, am putea arăta mai pe larg că Alexandrescu face parte din epoca întâia, faza a doua. Dar acest scriitor este şi el chinuit şi preocupat de ideile nouă ale generaţiei de la 1848, ale generaţiei lui Alecsandri. în deosebire de Negruzzi, Alexandrescu e şi el preocupat de problemele cele nouă. Are idealurile lui Alecsandri, însă altitudinea lui e contrară. El e pesimist; această atitudine rezervată, sceptică faţă de realizarea idealurilor, îl deosebeşte de Alecsandri. El e patruzecioptist cu o excepţie. îl înţelegem şi mai bine după ce studiem patruzeciaptisimu'l şi pe Alecsandri. Prin urmare, acuma trecem la faza a doua şi aleg pe Alecsandri, fiindcă e tipul reprezentativ al acestei epoci. Dar ce însamnă un scriitor reprezentativ ? Un scriitor nu poate reprezenta pe alt scriitor, dar o sumă de scriitori formează o şcoală. Racine e tipul reprezentativ al şooa-lei clasice, Byron e tipul reprezentativ al romantismului englez de la începutul secolului al XlX-lea. La noi Emi-nescu e tipul reprezentativ al poeziei pesimiste de la * Şi Memorial de călătorie în proză. 16 1880 înooaoe. Se pune întrebarea : -cine reprezintă o şcoală ? Cel mai talentat ? Nu. Shelley e mai talentat decît Byron ; reprezentativ va fi acela care va reprezenta mai bine însuşirile unei şcoli, care va avea mai multe din însuşirile şcolii sale sau pe cele mai caracteristice, însă cum definim noi însuşirile caracteristice ale unei şcoli ? Dacă ar fi vorba de romantism, pentru ce ar fi mai caracteristice sensibilitatea, subiectivismul etc. ? Pentru a descoperi care sînt mai caracteristice, trebuie să ne s-coborîm la altceva. O şcoală literară nu poate fi pricepută dacă nu ne gândim şi la publicul cetitor. In genere se studiază numai scriitorul. O şcoală literară nu se poate defini dacă nu studiem psihologia publicului cetitor. Sînt studii definitive asupra literaturilor străine, prin care se dovedeşte că cutare şcoală literară corespunde unei atmosfere literare şi morale anumite. Vom căuta care sînt faptele sufleteşti cele mai caracteristice ale unei epoci date ; de exemplu, dacă ne-am -gândi care sînt semnele caracteristice ale romantismului francez, vom vedea că e individualismul sau subiectivismul şi, atunci, acel scriitor romantic va fi mai romantic care va avea mai -cu seamă această însuşire şi nu alta. Sau dacă vom găsi un scriitor -care să le aibă pe toate, deşi mai slabe, atunci va fi iarăşi caracteristic pentru şcoala sa şi deci pentru epoca sa. Ne întoarcem la Alecsandri. Literatura sa are nişte însuşiri. Pentru ce e caracteristic el oare, pentru ce e tipul reprezentativ ? Sau pentru că aceste însuşiri vor fi aşa de multe sau pentru că vor fi foarte -caracteristice. Adică în literatura sa vom găsi cit mai multe din însuşirile sufleteşti ale epocii sale, sau cele mai caracteristice. Dar ce însamnă epocă, popor ? Nu tot poporul face atmosfera -literară şi morală. în vremea lui Alecsandri, ţăranii:nu vor fi socotiţi. Nici ei nu-1 ceteau, nici sufletul lui Alecsandri nu vibra cu ţăranii. De asemenea nici boierii vechi nu vor fi socotiţi. E important numai ceea ce face forţa vie, publicul gânditor. Şi acea forţă vie, acel public gînditor, publicul care avea să schimbe ţara, să aibă destulă putere c-a să formeze România modernă, numai acesta -e interesant de studiat aici. Care e acel public? E generaţia care în termeni curenţi se cheamă generaţia de la 1848 — generaţia de la 1848 din punct de vedere literar şi generaţia de ■ la 1848 din punot de vedere 17 Cda. 1728 coala 2 politic. Şi trebuie să vedem care este psihologia acestui public, şi dacă vom vedea că Alecsandri a reprezentat mai bine decît alţii această psihologie, vom înţelege de ce-1 socotim ca reprezentativ. Tinerimea care se întoarce în ţară pe la 1840, „bonjuriştii" şi „duelgii", aceşti tineri se întorc din Europa cu idei de libertate, de naţionalitate, idei pe care le învăţase în Europa, căci acolo se pregătea revoluţia de la 1848. Fără a intra în detalii, vom spune că această pătură era optimistă, fiindcă avea încredere în viitor, liberală, democrată, pentru că avea simpatii pentru pătura de jos a ţării, naţionalistă, fiindcă era liberală şi democrată, franţuzită, romantică în literatură, fiindcă în Franţa domneau în mod tiranic Lamartine şi V. Hugo, şi In toată Europa, ţărănistă, ca să zicem aşa, antisclavagistă (aveam robii noştri: ţiganii). în sfîrşit, această generaţie avea o sumă de însuşiri, care o făcea să aibă un suflet nou. Toate aceste însuşiri le are Alecsandri în poezia sa cum nu le are alt poet. Prin urmare, epoca literară a lui Alecsandri ,('1840—1880) va fi definită, dacă e vorba despre fond, prin aceste însuşiri şi cel ce o va reprezenta mai bine va fi Alecsandri. Nu putea fi, de pildă, Ale-xandreseu, cu toate că acesta scrie pănă la 1860, fiindcă e lipsit de optimism, mai întâi, apoi îi lipsesc o mulţime de sentimente ale generaţiei sale. Am spus că Alecsandri e reprezentativ până la 1880. La 1870 începe Emi-nescu să scrie, dar nu e cunoscut. De ce nu e el reprezentativ de la 1870 ? Fiindcă în poezia sa simt sentimente şi stări sufleteşti cu totul contrarii celor ale publicului care formează forţa vie pănă la 1880. Vedem deci că Alexandrescu, de la 1840—1860, şi Eminescu de la 1870—1880, mai talentaţi decît Alecsandri, nu-s gustaţi. Vedem că nu-i talentul — bineînţeles nu lipsa de talent —, şi asta în toate literaturile. Un scriitor e mare cînd e simţit şi gustat, icdnd corespunde cu starea noastră sufletească. Vin alţii mai tîrziu care-1 vor pricepe, cum a fost cu Eminescu. De la 1870 la 1880, cînd scrie operele sale capitale, Eminescu nu e înţeles. Numai după 1880, numai după ce deci se schimbă starea sufletească a păturilor culte, după ce se formează România modernă şi începe să se organizeze, după ce idealul de la 1848 s-a îndeplinit, dar urmează durere numai, Alecsandri nu mai e gustat. Nu mărimea lui Emi- 18 ¥ nescu a făcut să fie adorat, dar starea sufletească. Eminescu a fost un instrument aşa de sensibil, incit de la 1870 a început să vibreze de suferinţele care aveau să fie vădite de la 1880. Ceea ce e curios e că odată cu gloria lui Eminescu a început şi aprecierea lui Alexandres-cu. Multă vreme nici mu îndrăznea cineva- să sipuie că Aie-xandreseu e poet mai mare decât Alecsandri. Acesta fusese un fel de zeu, fiindcă reprezentase aspiraţiile contemporanilor săi. încă o dată, nu trebuie mult talent pentru a fi divinizat; trebuie însă oarecare talent. Aşadar, Alecsandri reprezintă în scrisul său toate stările sufleteşti ale generaţiei de la 1848, şi totuşi o însuşire foarte importantă n-o îndeplineşte : n-are suflet romantic. Romantismul francez nici el n-a fost adevăratul romantism, adevărat a fost cel german. Cel românesc e ca cel franteez. Alecsandri n-a avut suflet romantic, aceasta vom vedea-o arid îl vom studia în special. O mare însuşire a romantismului e sensibilitatea şi subiectivismul ; şi Alexîandrescu are o dureroasă sensibilitate şi mai mult subiectivism decît Alecsandri.^ Altă însuşire e cântarea trecutului, sentimentul trecutului. Alecsandri, care l-a cîntat, l-a cîntat fără convingere, mai rece decît Bolintineanu. Acesta a fost mai romantic, ceea ce-i face farmecul e numai acest lucru. Se ipoate spune că el n-a avut talent. Mai toate poeziile lui sînt proaste, dar are cîteva care va face ca totdeauna să fie socotit .printre scriitorii români. Acele poezii i-au făcut gloria, acelea l-au făcut să fie .preţuit aşa de mult. Dacă i s-ar distruge 10—12 poezii, Bolintineanu ar cădea cu totul; şi acestea sînt legendele sale : Mircea cel Mare şi solii, Cetatea Neamţului* etc. Pentru unii încă plăcute, pentru alţii devenite banale, ele au un accent de sinceritate care face ca Bolintineanu să trăiască. Un poet care- se înşală pe sine însuşi e rece, şi Alecsandri e mai rece decît Bolintineanu în. literatura sa epică. N-are sufletul, (deci, romantic, fiindcă aceste lucruri: romantismul, clasicismul nu-s simple partide, în care te poţi înscrie ; cineva se naşte romantic, nu devine. Alecsandri nu s-a născut romantic. Dar aici ne punem în contrazicere cu teoria mediului : această teorie a fost a unuia din cei mai mari critici, a * Muma lui Ştefan cel Mare. 19 lui Taine. Nu el a creat-o, dar el a pus-o în evidenţă. La noi, cel care a adus-o şi complectat-o e d. Gherea. După această teorie, un scriitor e produsul mediului : un scriitor se naşte într-o ţară, în mijlocul unui popor, cu cutare însuşiri şi intr-un moment istoric. Un scriitor, de pildă, se naşte în jud. Neamţ, în regiunea de munte, deci, în România, e ţăran, şi se naşte într-o epocă de prefaceri sociale, şi dacă acest om va scrie va avea însuşirile acelei epoci. Teoria e foarte ingenioasă şi s-au făcut minuni de echilibristică cu această teorie. Cînd vorbeşte de La Fontaine,* Taine zugrăveşte Franţa în opoziţie cu Germania, şi atribuie claritatea, viociunea acestuia pămîntului francez, veşnic luminat de soare etc. înisă această teorie n!u ţine samă că omul nu e o ta-bula rasa. Omul aduoe cu sine miliarde de miliarde de impresii, căpătate de strămoşii săi în milioane de ani. Şi în acest suflet moştenit se vor imprima impresiile mediului. Aceste impresii sînt puternice, pentru că sînt actuale ; însă impresiile ereditare sînt şi mai puternice şi pot face un suflet refractar la impresiile mediului. Apoi, în acelaşi timp, în aceeaşi clasă socială şi în acelaşi loc apar scriitori foarte deosebiţi ca suflet. De ce r.u sa-mănă ? Fiindcă fiecare vine cu ereditatea sa. Aşadar, Alecsandri n-a putut să capete suflet romantic, cu toate împrejurările favorabile ; el a fost un clasic. Imediat ce Alecsandri a scăpat de influenţa dinafară, el a devenit el însuşi. Să vedem ce însemnează acesta. La 1840, cînd începe să scrie, el are o sumă de idei şi idealuri, care-1 fac să fie tovarăş cu toţi oamenii din vremea sa. care erau înaintaţi, şi, fiindcă avea talent literar, luptă pentru acele idei. El face din literatură o armă de propagandă ; literatura sa e „â these“, e un fel de literatură pedagogică. El cîntă idealurile contemporanilor săi; el e un luptător în versuri şi proză. Aşa, de exemplu, scrie teatru şi spune singur în prefaţă că scrie mai întăi pentru a lăsa urmaşilor figuri ce vor dispărea, şi al doilea ca să combată viţiile şi prejudecăţile pentru a reforma societatea. Scrie poezii ou subiecte din trecut. Am spus că are un scop politic, pentru redeşteptarea naţională (lucru care începuse de la Petru Maior deja) ; scrie poezii politice pentru anul 1848, pentru * La Fontaine et ses fables (1861). 20 Unire etc. Mai scrie apoi poezii de dragoste, evident că aici nimeni nu-1 silea să fie romantic şi în adevăr că nici nu e. E el însuşi; e acel om echilibrat, sănătos la suflet, fără expansiuni mari. în toate poeziile sale de dragoste, ca aoele pentru Elena Negri, ca Steluţa, care e o poezie sinceră, vedem răceala, deşi are versuri frumoase ; e un om care se consolează uşor. Poezia sa de dragoste e foarte frumoasă, cu toate că e slabă; e frumoasă fiindcă e naturală, e slabă fiindcă e romantică. Ce voim să spunem ? Poezia romantică ie cea mai puternică, e poezia sentimentului, şi oriunde trebuie sentiment puternic, acolo romantismul reuşeşte mai bine. Cele mai frumoase poezii de iubire sînt ale lui Musset, Heine, Shelley. Prin urmare, .poezia lui Alecsandri, viind într-o vreme de romantism, n-a făcut mare impresie. Impresie au făcut poeziile din trecut, şi cele cu forma populară, Doinele. De la 1840—1860, căci şi pe el îl îimpărţim în două — cînd el luptă, e Un luptător social, pentru revoluţie, pentru Unire. Şi aici e romantic, unde nevoia îi cere să fie romantic. Nu-i romantic în iubire şi nici în teatru, fiindcă nu are nevoie. El vroia să bi-ciuiaseă, iar teatrul satiric nu-i romantic. A fost romantic unde trebuia să fie şi a fost contra temperamentului său. La 1860, cînd se împlinesc idealurile mari şi generoase ale generaţiei sale, el se retrage din viaţa sa politică, în acelaşi timp cu Kogălniceanu. Acesta a fost creatorul României moderne şi, după ce această Românie a fost creată : revoluţie, domn străin etc., Kogălniceanu s-a retras şi atunci s-a retras şi Alecsandri. Şi atunci îşi schimbă şi genul: devine soliloc. Acuma vor urma Pastelurile sale, care sînt poezie clasică, descrierea naturii cum o face un clasic, fără emoţii puternice. Pastelurile sînt clasice : plăcutul din natură, nu grandiosul, de pildă. Mai tîfziu va veni cu dramele sale care sînt opere clasice. Totuşi, în acest interval, avem Dumbrava roşie, oare are oarecare caractere romantice ; dar, în sfîr-şit, operele sale esenţiale sînt clasice şi scrise cînd nu mai este propagandist. Dar ceva şi mai caracteristic : la 1877 se mai întîm-piă ceva, se mai îndeplineşte o dorinţă a generaţiei de la 1848 : Războiul pentru Independenţă. Generaţia de la ’48 vroia războiul pentru ca să arate că românii există. Războiul fu glorios ; Alecsandri iarăşi se întoarce la via- 21 ţa actuală şi scrie Ostaşii noştri, în care glorifică pe soldat. în operele sale epice evocase trecutul glorios ; acuma Alecsandri arată că românul saună®ă ou strămoşii. La 1881 e proclamarea regatului; Alecsandri o cîntă şi e curios că Kiogălniceanu şi el se amestecă In politică, acum, ca şi la 1877. Deci, cînd e vorba de crearea României modeme, Kogălnieeanu iarăşi intervine. Şi mai tirziu, la congresul din Berlin, iarăşi îl găsim pe Kogăl-niceanu. Vedem deci că aceştia doi lucrează pentru regenerarea ţării şi, cînd s-a creat ţara, amândoi se retrag. Cînd e vorba să complecteze opera aceea, iar vin, fiecare în domeniul său. La 1881, însă, după ce s-a creat definitiv statul român, începe organizarea statului,, român : atunci nu mai are rol Kogălnieeanu, ci Ion C. Bră-tianu. Acum şi Alecsandri a dispărut; trăieşte, dar nu e gustat, cetit. El ştie acest lucru şi de aceea fuge în trecutul romantismului. El, care a scris piese cu personagii vii, pe care le puteai întîlni pe străzile laşului, acuma fuge în trecutul antic. Scrie piese cu subiect roman şi chiar părăseşte ţara. Acuma vine o altă generaţie. Cit timp s-a CTeat România modernă, a fost speranţă de un viitor strălucit. Acuma se vede răul, se văd suferinţele. Clasele vechi sînt distruse, ţărănimea nu-i fericită, se naşte o clasă nouă, intelectualii, cu nevoile şi suferinţele lor. Acuma e un suflet nu optimist, ci sceptic, îndurerat de nevoile ţării. Alecsandri nu va mai conveni acestei atmosfere nouă. Şi acuma Bmineiscu, care acum scrisese tot, ajunge, ajutînd şi nebunia lui la asta, gustat, şi acuma scriitorii încep a pune pe Alecsandri mai jos-: Vlahuţă, Delavrancea. D. Maiorescu răspunde prin articolul Poeţi şi critici, arătând că nu poate fi discuţie care e mai mare; dar astăzi se ştie care e mai mare, toată lumea e de acord. Şi, in sfârşit, înainte de a muri, Alecsandri asistă la propria lui înmormîntare literară, fiindcă nu mai e omul vremii. Dar numai romantismul a lipsit lui Alecsandri pentru a fi reprezentativ ? Pe lângă .acest romantism, .pe care l-a contrafăcut, i-a mai lipsit ceva. N-a fost un spirit cu totul liberal şi democrat. Pănă la 1860 face parte din toate mişcările liberale, dar nu e consecvent. Chiar in prima sa operă teatrală bună, lorgu de la Sadagura, nu e bine lămurit nici el însuşi asupra atitudinei sale faţă 22 cu introducerea formelor din Apus, moderne. Acest lucru l-am arătat în cartea Spiritul critic...* şi de aceea îl las la o parte acuim. Adesea vedem această contradicţie la Alecsandri. Se bucură de dispariţia vechiului regim şi altă dată îi pare rău. Ia în rîs pe cei care sînt contra bonjuriştilor şi chiar în aceeaşi piesă are simpatie pentru oamenii vechi şi ridiculizează pe bonjurişti. Dar după 1860, în faza a doua, ou toate că vrea să fie imparţial, se vede cum creşte în el tendinţa conservatoare sau reacţionară. Aşa la 1861 vrea să ridiculizeze extremele în Clevetiri, ultrademagogul şi în Sandu N.a-poilă, ultraretrogradul, dar pe cînd în întâia reuşeşte să ridiculizeze pe demagog, în a doua nu, ci mai degrabă ne arată simpatic pe Napoilă. Şi cu cit înaintează în viaţă, cu atîta liberalismul său dispare. Dar acum nici nu mai era necesar, fiindcă era altă generaţie. Cum vedeţi, Alecsandri, fără să aibă însuşiri puternice, dar avînd multe însuşiri, reprezintă literatura românească timp de 40 ani. Şi dacă ne gîndim că toată literatura modernă ţine vreo 90 ani, vedem că Alecsandri acoperă jumătate din literatura modernă. Aşa că, studiind pe Alecsandri, studiem jumătate din literatura 'modernă şi aproape toate problemele : el e ca un fel de reprezentant. Odată cu el trebuie să studiem romantismul, Clasicismul, curentul poporan, poezia lirică, teatrul, limba literară. Invers : dacă am vrea să studiem chestiuni aparte, am da peste dînsul. Acum, după ce am schiţat un fel de program, vom studia pe Alecsandri mai în detaliu, vom studia viaţa şi opera lui, strîns legate între ele. * I, * Un junimist patruzecioptist: Vastte Alecsandri în Opere, I, p. 80—101. Prelegerea II 13. XI. 1910 Viaţa lui Vasiie Alecsandri este foarte importantă, pentru că opera literară a lui Alecsandri se explică necontenit prin întîmpiările vieţii sale. Orice operă literară se explică aşa; sînt totuşi scriitori a căror operă literară nu este expresiunea ideilor lor politice şi sociale şi deci literatura lor nu e strîns legată de activitatea lor. La Alecsandri vom vedea că literatura lui se schimbă conform .cu împrejurările sociale şi politice, precum şi conform atitudinei sale faţă cu aceste împrejurări. Literatura lui e tezistă, de propagandă, pusă în serviciul unor idei, pe care le împărtăşim împreună cu alţi oameni. Şi deci pentru a pricepe opera lui, trebuiesc pricepute împrejurările politice şi sociale dintre 1840—1880. Alecsandri s-a născut în 14 iunie 1819* la Bacău: pănă acum cîtva timp se credea că la 1821, lingă Bacău; d. P. Eliad a descoperit data exactă a naşterii lui (în nişte arhive de la Sorbona). Tatăl său era tot Vasiie Alecsandri, fost negustor, îmbogăţit şi devenit apoi boier ; buricul său, Mihalaehe Alecsandri, zis şi Botezatu, iar mama lui Alecsandri era Elena, din familia Cozoni. Aşadar, Alecsandri e dintr-o familie bogată. Pe lingă asta, împrejurările în care a trăit el îl predispuneau să fie un caracter egal, liniştit, echilibrat. E uşor de înţeles că împrejurările vieţii private cel puţin adaugă ceva la felul de a fi al unui om, deşi sînt multe excepţii. Dacă Alexandrescu n-ar fi trăit sărac şi n-ar fi fost bolnav, poate că opera lui n-ar fi fost aşa de tristă; la fel se poate sipune despre Eminescu. Spun acestea pentru a vedea că toate împrejurările au contribuit să facă din Alecsandri un optimist, cel mai optimist dintre toţi poeţii. * După o mărturie de mitrică : îa 14 iunie 1818. 24 Am văzut că bunicul lui Alecsandri se numea şi Botezata ; dovadă deci că originea lui era străină. El însuşi spunea că se trage dintr-o familie italiană (la Veneţia exista o familie Alecsandri*). Asachi spunea că Alecsandri se trage din nişte genovezi, veniţi din Kafa. Pe urmă s-a ajuris la alte oonioluzii : d-i longa** crede că e din o familie ungurească, trecută la ortodoxism, şi asta pentru că s-a născut prin părţile Bacăului ; d. Chendi crede că e de origine evreiască : numele Botezata însemnă trecere de la mozaism la creştinism. Ba încă, d. Chendi, întemeiat pe acest lucru, caută să explice literatura lui Alecsandri. E foarte uşor aceasta; sînt diferite teorii asupra psihologiei rasei. Dacă admiţi pe Alecsandri ca semit, vei găsi numaidectî caractere în opera lui în sensul acestei concluzii; tot aşa de uşor însă şi atunci cînd li vei presppune de altă rasă. Astfel, pentru că Alecsandri e sarcastic, rece, lipsit de duioşie, ar însemna că el e străin, căci poezia populară românească tocmai se caracterizează prin tristeţea şi duioşia ei, iar cînd Alecsandri, care a cules poezii populare, a încercat să scrie în acest gen, n-a apreciat îndeajuns această duioşie», şi care în poezia sa lipseşte. Explicaţia insă e uşoară : un optimist ca Alecsandri era refractar notei pesimiste, duioase a poeziei populare ; fiecare scriitor extrage numai ceea oe-i place din cele cetite ori trăite. Alecsandri optimist nu putea fi impresionat, nici să asimileze elementul duios popular. Deci nu e nevoie a admite că Alecsandri e semit pentru a explica aceste caractere ale operei lui. Dealtfel sînt fapte care răstoarnă această teorie a rasei. Am văzut că Eliade se trăgea din o mamă greacă şi vorbea acasă greceşte ; după teoria lui Scho-penhauer, că fiii moştenesc calităţile mamei, Eliade trebuia să fie mai mult decît jumătate grec. Asemenea Asachi se trăgea din o familie străină. Şi cu toate acestea, aceştia doi nu reprezintă spiritul românesc, naţional? Iar opera lui Alecsandri se reduce toată la naţionalism, care explică romantismul şi celelalte însuşiri ale sale. In Rusia părintele literaturii naţionale este Jukov-ski, a cărui mamă era o turcoaică; iar mama lui Puşkin, * De asemenea, între Genova şi Torino, oraşul Alessandria, transcris de Alecsandri în Istoria misiilor mele politice: Alec-sandria. ** Istoria literaturii române în veacul al XlX-lea, II, p. 50. 25 poet naţional, rus prin excelenţă, era negroaică.* Tur-gheniev se trăgea dintr-un prinţ tătar, iar Tolstoi, care e însuşi slavismul, e de origine germană. Asemenea, poetul naţional maghiar Petoffi e de origină slovacă. în alte literaturi : Hereidia n-a reprezentat spiritul francez ? Sau Chamisso ori Heine pe cel german ? Sau Dan te Gabriel Rosefeti pe cel englez ? Cu aceste exemple şi cu alte multele se poate răspunde şi la o altă idee : se susţine că astfel de artişti, rezultaţi din corcituri, ar fi sterili. Dar Kant, care era scoţian, şi Schopenbauer, olandez, au fost sterili ? Prin urmare, cred că putem înlătura cu succes învinuirea ce se aduce lui Alecsandri că n-ar reprezenta spiritul românesc în opera sa. Şi d. Maiorescu a avut dreptate cînd, în 1887, în Poeţi şi critici, spune că Alecsandri reprezintă r.u numai spiritul românesc, ci chiar şovinismul şi mîndria rasei latine (prin Cînticul gintei latine). Alecsandri, copil, a trăit cînd la Minoeşti — vara —, cînd la Iaşi — iarna. La Iaşi locuia Sn nişte case mari lingă biserica Sf. Ilie (pe s’tr. Alecsandri azi); despre această viaţă a lăsat nişte amintiri în scrisoarea către I. Ghioa, Vasile Porojan (1880). Din acest loc putem extrage amănunte preţioase asupra vieţii sale. Trăia intr-o casă de oameni bogaţi; la 6 ani se aduce un preceptor, călugărul Gherman Vida, un om foarte de samă, pe care Alecsandri nu l-a priceput, un călugăr din Maramureş, admirator al lui Şincai; ştia limba franceză, a făcut şi o [gramatică româno-franeeză şi a tipărit parte din manuscrisul cronicii lui Şincai, iar parte a dăruit-o domnitorului Ghica, care o tipăreşte. Acasă la Alecsandri mai venea un elev din oraş; acest elev era M. Ko~ gălniceanu, pe care Alecsandri ni-1 descrie cum era îmbrăcat, după obiceiul timpului : avea şi un işlic, care servea ca minge, pentru a năcăji pe călugăr, care ade-sea-i pedepsea. De aceea s-au apucat o dată, pe cînd călugărul dormea — şi dormea greu -—, şi i-au vopsit barba şi mustăţile ou vişine. La 1829 Alecsiaradri e dat la un internat din Iaşi: Cuenim, unul din pensionatele create în ţară la noi de către emigranţii francezi. Acolo, spune Alecsandri, se învăţa un pic de franţuzească, un pic de nemţească, de grecească, ceva geografie, ceva is- * Abisiniancă, din familia princiară Hannibal. 26 torie etc. Dar se simţea rău ; nu mai era Borojan, eu care să facă zmeie şi să se ţie de eîte alte nebunii toate ; se simţea singur. De aceea zice el că stătea adesea pe capra unei trăsuri, se uita spre Socola, privea cum trec norii etc. şi cetea pe Robinson, ceea ce i-a dezvoltat mult gustul de călătorie. La 1834 se duce la Paris, acest lucru e esenţial, după o scenă tragică cu Porojan, căruia îi promite serios că-1 ia la Paris. Se duce împreună cu Cuza — viitorul domn —, Docan, Negulici (pictor) şi ou Furnarache (secretarul lui Corais, reformatorul limbii neogrece literare). La Paris, după doi ani, ia bacalaureatul în litere. El istoriseşte cum a dat acest bacalaureat; astfel, la Istoria medie, la întrebarea pusă de examinator, răspunde la întâmplare : Paix de Vestphalie, singurul lucru care-i rămăsese din toată istoria învăţată la pensionul Cuenim. Din această povestire însă vedem că aceasta e o anecdotă, fiind prea exagerată. Alecsandri a încercat să studieze dreptul; medicina, dar în zadar ; •cauza o găseşte el însuşi în aceea că-i plăcea poezia, că' avea spirit de poet. Explicaţia însă nu ne satisface, căci sînt exemple numeroase care pot dovedi că nu există o absolută incompatibilitate între poezie şi ştiinţă. Cauza este alta. Alecsandri era un spirit de diletant, nedisciplinat şi deci nu putea învăţa o ştiinţă ca dreptul sau medicina, care-s aşa de aride. Acest lucru poate nu i-a stricat, în orice caz n-a stricat literaturii noastre. Căci trăind de la 1836 la 1839 o viaţă de om neocupat, venind în contact cu tot felul de oameni, ou viaţa de la Paris, Alecsandri se europenizează, se modernizează. In Franţa, pe atunci, era o mişcare de idei extraordinară; fusese revoluţia de la 1830, venise Ludovic Filip, se .pregătea revoluţia de Ia 1848. în literatură asemenea era revoluţie : apăruse romantismul. Alecsandri chiar sicrie în franţuzeşte A La-martine (a mai scris şi Le Cosaque* şi Zunarilla**). Tot aici cunoaşte pe Costache Negri şi pe I. Ghica. La 1839 se •duce cu C. Negri în Italia, lucru foarte important, căci în urma acestei călătorii scrie întâia sa operă în limba română : Buchetiera de la Florenţa.*** Această operă e însemnată nu numai pentru că e prima operă a lui Alecsandri, pentru că e dintre cele întăi nuvele româneşti şi * Acestea publicate în Le glaneur moldo-valaque în 1841. ** Pierdută. *** Publicată în Dacia literară sub titlul Suvenire din Italia. 27 că e romantică; e importantă şi prin ideile sale şi sentimentele sale. Aici Alecsandri zugrăveşte o întâmplare din Italia ; nuvela e foarte slabă, e romantică şi pare copilărească ; n-are psihologie, nici caractere, nici dialog. Autorul, intrînd într-o biserică, vede în faţa unei icoane pe un tânăr care se lamenta ; recunoaşte în acest tânăr pe un prieten al său, pictorul V. Se duce într-o cafenea cu acest prieten, care e foarte preocupat (cetitorul nu înţelege însă nimic din toate acestea) ; deodată se aude în cafenea o rumoare : Ah ! ce frumoasă ! etc. Intrase o bu-chetieră, care dă flori şi pictorului; acesta rămîne înr mărmurit, ia pe autor, îl duce afară din Florenţa, îi arată un apus de soare, îi vorbeşte lucruri prăpăstioase etc., pe care nu le înţelege nici autorul, dar nici cetitorul. La un moment oportun... pentru autor, cade o scrisoare din buchetul de flori, dat de buchetieră, care-i dă pictorului un „rendez-vous“ pentru ora 11. Pictorul o ia la fugă cînd vede această scrisoare ; autorul, după el, şi cînd ajunge la biserică vede un rănit, pe care-1 crede că ar fi tovarăşul său. Iată ice era : .Alacsanidri cunoscuse pe acest pictor la Paris, cînd studia acolo ; acesta-i povestise că odată, cînd s-a dus la opera Norma, s-a îndrăgostit de primadonă — Cecilia —, o femeie foarte frumoasă. Că i-a făcut portretul, pe care l-a pus în biserică şi unde se ducea regulat pentru ca s-o admire în tablou. Cecilia, venind odată la biserică ou o prietenă, se recunoaşte în portret etc. Rezultatul: V. — pictorul — se duce şi-i cîntă o serenadă din mandolină; dar atunci e rănit, cade în nesimţire şi se trezeşte în braţele Ceciliei; în urmă, aceasta fuge cu un bătrîn. V. se duce la Paris, şi acolo povesteşte aceste lucruri lui Alecsandri. Şi după acestea se petrec lucrurile spuse mai sus. Scrisoarea din buchet descopere lui V. că buchetieră e Cecilia, care s-a transformat aşa pentru a-i putea da scrisoarea. La 11, cînd V. se duce la întâlnire, acesta e iarăşi rănit. Autorul nu-1 mai vede cîtva timp; îl întâlneşte mai târziu,' cu Cecilia, se recunosc etc. Vedeţi natura subiectului acestei nuvele : n-are nimic din lucrurile care se petrec în v'aţă, are lucruri care, dacă se întâmplă, în orice caz se întâmplă foarte rar. Nuvela e însă importantă prin descrierile sale şi prin ştirile ce dă despre arta şi natura Italiei. Alecsandri vorbeşte în ea de Brunelleschi, Giotto, Mi- 28 chelamgelo, Rafael; de Norma*, Lucia de Lamermoor** etc. Aceste lucruri au mare importanţă, căci sintem acum la 1840. Cu 14 ani în urmă, un boier muntean, Diniou Golescu, scrisese însemnările sale de călătorie,*** unde vedem cît de departe era el de produsele civilizaţiei apusene. Şi Goles-cu a văzut picturi, sculpturi, dar nu ştie nimic de existenţa autorilor lor ; aceste lucruri îl interesează dintr-un punct de vedere inferior. El a fost prin Viena cînd trăia acolo Beethoven, cînd trăia Haydn etc., care însă pentru el nu există. Alecsandri, din contra, vorbeşte de imnul din Norma, cîntat de Cecilia, care prin acest imn a captivat pe V. E importantă nuvela lui Alecsandri pentru că vorbeşte în ea pentru întâia dată de Italia, ţara cea mai frumoasă. Mai e importantă prin genul ei : e nuvelă şi prin aceea că e întâia operă a lui Alecsandri. Cînd vine în ţară, el e altfel de cum plecase ; nu samănă cu tir.erii ce n-au fost în străinătate şi mai ales nu mai samănă cu părinţii şi rudele sale. El nu mai e oriental, ci e modern ; ar fi interesant de comparat sufletul lui Alecsandri cu acela care reiese din cartea lui Dinieu Golescu. Astfel, Alecsandri are dreptate cînd binecuvîntează pe părinţii care şi-au dat copiii la învăţătură şi care şi i-au trimes in străinătate. Alecsandri se reîntoarce în ţară, prin urmare, în calitate de duelgiu, bonjurist, democrat, revoluţionar, naţionalist, îmbrăcat ă la Th. Gautier etc. In Franţa el a fost influenţat, ca şi contemporanii săi, de romantici, mai ales de cei mai „populari" : Lam-artine şi Hugo, care cântau sentimente mai generale, comune marelui public, libertatea, trecutul, şi deci ei puteau influenţa pe tinerii români. Personalitatea aşa de profund sensibilă a lui Mus-set ori filosofia lui Vigny nu erau pentru mintea acestor tineri orientali. Alecsandri dealtfel e influenţat puţin, numai chiar de cei doi romantici populari. Mai mult îl influenţează Hugo, mai ales în poezia epică. Alecsandri era prea clasic pentru a fi tare influenţat de romantici. Dintre toţi contemporanii săi, Alecsandri e cel puţin influenţat de romantici. Cînd am vorbit de psiholo- * Operă de Vincenzo Bellini, libret de Feliee Romani. ** Operă de Gaetano Donizetti, text de Salvatore Camrca- rano. *** însemnare a călătoriei mele Constantin Radovici din Goleşti, Buda, 1826. 29 gia lui Aleesandri, am spus că e lipsit de duioşie ; la fel e şi cu contemporanii săi, pentru că toţi erau critici, reprezentau criticismul, stare sufletească neproprie pentru duioşie. încă un argument deci contra „semitismului" lui Aleesandri, căci nimeni nu va spune că oameni ca Kogălniceanu, Russo, sarcastici şi reci ca şi Aleesandri, ar fi aşa din cauza originei lor neromâneşti. Ce găseşte Aleesandri în ţară la 1840 ? O stare cu totul deosebită de năzuinţele sale sufleteşti, stare pe care a zugrăvit-o el însuşi într-o introducere la operele lui C. Negruzzi, în Iaşii în 1844, şi care, în genere, se găseşte zugrăvită în comediile sale. Găseşte o societate înapoiată ; din punct de vedere politic, în cea mai rea stare : supusă ruşilor şi turcilor, şi mai alels cei dintâi au acum o mare putere asupra conducerii politice. Scriitori ca Aleesandri, Kogălnieeaniu, Negruzzi, Bălcescu pentru mici îndrăzneli îs închişi, surghiuniţi, pentru că se pronunţă pentru ideile nouă. Din punct de vedere social : clase; clase superioare, fără nici un sentiment înalt, apoi breslaşi ruinaţi, răzeşi tot aşa, iar ţăranii intr-o stare mizerabilă ; în plus, robii-ţigani ; mita şi viclenia în cea mai mare cinste. Onoarea nu există, cine e mai ghibaci, mai şiret, e cel mai apreciat. Lipsă de orice cultură, de orice literatură ; un oraş oriental, giodos, mic, murdar : în sfârşit, Aleesandri nu e mulţumit de nimic. Şi mai ales se plînge el de acest lucru înl scrisorile sale. Cînd scrie prietenilor din străinătate, le invidiază soarta, care-i ţine departe de Orient. Ca Aleesandri mai sînt şi alţii : mai ales Kogălniceanu, Russo. Şi atunci, la 1840, începe o mişcare contra acestei stări. Acest an 1840 e pus de noi ca o stavilă între două epoci Itierare totemai pentru că are multe caractere : acum scrie Aleesandri Buchetiera de la Florenţa, a cărei importanţă am arătat-o; acum apare întâia revistă nouă Dacia literară, unde-şi tipăreşte C. Negruzzi opera în care limba literară e aproape perfectă (Alexandru Lăpuşneanul); tot aici scrie C. Negruzzi întâiul studiu asupra literaturii populare : vedem cîte lucruri se petrec la 1840. Tot în această revistă se exprimă pentru întâia oară ideile şcoalei critice moldovene, adică acele idei sănătoase, care s-au opus şi celor ruginiţi — reacţionarilor, şi celor prea exageraţi, lată ce spune Kogălniceanu — redactorul acelei reviste : enumeră întăi îneer- 30 r cările de periodice româneşti care an fost ,a iui Raico-cea (la Cernăuţi) din 1820*, a lui Carcalechi** (Buda) din 1821, a lui Eliade, 1827, şi reuşita lui la 1829 şi a lui Asachi tot la 1829, cel dintâi cu Curierul românesc, al doilea ou Albina românească. Arată defectele lor, spunînd că Albina românească e prea moldovenească, prea provincială, o revistă trebuind să fie pentru toţi românii (de aceea a lor e Dacia literară). Spune apoi că va fi nepărtinitor în critică: „vom critica cartea, iar nu per-soana“ ; vorbeşte de o limbă literară comună etc. Aminteşte de mania de a se scrie multe cărţi, mai ales traduceri, şi rele ; promite că va lupta contra acestei manii, recomandînd în acelaşi timp subiecte din viaţa noastră naţională. Arată, în fine, care va fi conţinutul revistei : 1) compuneri originale; 2) alegeri de articole din alte foi româneşti; 3) dări de seamă despre cărţile noi şi 4) telegraful Daciei (diferite ştiri); are apoi un supliment muzical. Ceva din întâiul număr al revistei: Introduce-rea-program a lui Kogălniceanu; Alexandru Lăpuşnea-nul de C. Negruzzi; Scene pitoreşti din obiceiurile poporului de Kogălniceanu şi Negruzzi*** ; O alergare de cai de acelaşi ; Buchetiera de la Florenţa de Aleesandri; apoi fabule de Alecu Donici, poezii de Costache Stamati; Anul 1840 de Gr. Alexandrescu; alegeri din foi ardelene, se critică o carte a lui G. Asachi**** etc. Am vă'zut că Aleesandri debutează prin proză şi va continua tot aşa : la 1840 face parte, împreună cu Kogălniceanu şi C. Negruzzi, din comitetul teatral, cu care ocazie scrie Farmazonul din Hirlău şi Cinovnicul şi Modista, pe care Aleesandri nu le publică în volumele sale de comedii,***'** la 1848 scrie lorgu de la Sadagura, întâia comedie recunoscută de el. Peste tot deci numai proză. Aleesandri îşi începe cariera-i literară prin proză****** şi * Chrestomaticul românesc al lui Teodor Racoce. ** Biblioteca românească sau adunări de multe lucruri folositoare. s *** Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei, Cîntece populare o Moldaviei. | ***** Descrierea istorică a tabloului ce înfăţişează pre Ale- f xandru cel Bun, primind coroana de la ambasadorii împăratului Ioan Paleolog II, Iaşi, Institutul Albinei, 1840. f ***** Au apărut la Cantora Foaiei Săteşti în 1840 şi 1841, \ separat, nu în Repertoriul dramatic a d-lui V. Aleesandri, I | Iaşi. 1852. > ****** De fapt, prin versuri în limba franceză în 1838. 31 termină prin versuri,* evoluţie curioasă, căci de obicei se întîmplă contrarul. Apoi vedem ce fel de proză : afară de Buchetiera de la Florenţa, are numai teatru ; şi asta din cauză că era în comitetul teatral. Apoi el avea de scop să „dreagă“ ţara şi începe prin ridiculizarea moravurilor. Aici vedem ce mare influenţă are viaţa socială asupra literaturii. Buchetiera de la Florenţa s-a publicat în Dacia literară, în 1840 ; apoi, la 1857, în Salba literară, cu schimbări de limbă, faţă de ediţia I, şi la 1876 în volum, tot cu schimbări (pe care, poate, le vom studia la evoluţia limbii literare a lui Alecsandri) ; aceste schimbări dovedesc că şi el a fost intfluerJţat de curentele lingvistice contemporane, pe care dealtfel el le comlbătea. * Ultima poezie, din 1889, e Pe vîrjul visurilor nalte Prelegerea III 13. XI. 1910 Aiecsandri a scris în toate genurile şi subgenurile literare aproape ; poezie lirică (cu imnuri, ode, eînteioe de dragoste) ; poezie obiectivă (chiar şi în genul didactic : cîteva fabule) ; Aiecsandri nu prea avea idei, de aceea în acest gen n-a scris mult ; poezie descriptivă (paste-' luri) ; poezie epică (legende, balade, nuvele şi chiar un roman neisprăvit Dridri, publicat, parte, în Revista contimporană din Bucureşti, în 1873, unde e trecut la sumar ca „roman11) ; gen dramatic (drame, comedii, vodeviluri, canţonete etc.). în afară de asta, s-a ocupat şi cu altceva : a făcut o gramatică în franţuzeşte iscălită V. Mircescu,* oare pare a fi scrisă în colaborare cu AL Papadopol-Calimach, după cum reiese din o notiţă de pe o carte de la Academie ; are apoi un Dicţionar grotesc, în care rîde de făuritorii limbii. Are, în fine, şi vreo două broşuri politice.** Cum vedeţi, Aiecsandri a scris foarte mult şi în toate genurile ; nu e scriitor român care, din acest punct de vedere, să se poată compara cu el. în plus, Aiecsandri a luat parte la toate mişcările şi faptele petrecute în vremea iui. A avut deci o activitate universală : n-a fost fapt la care să nu ia parte, revistă la care să nu scrie (a avut şi el o revistă, România literară, din 1855). Aceste lucruri fac ca Aiecsandri să fie reprezentantul epocei literare din care face parte. Am văzut că literatura românească începe pe la 1800 cu scriitori „specialişti11 : Conachi, numai poezii lirice are ; apoi scriitorii devin universali şi în urmă iarăşi specialişti, ajungînd culmea * Grammaire de la langue roumaine precedee d’un aperţu historique sur la langue roumaine par A. Ubicini, Paris, Maison-neuve, 1865. ** Protestaţie în numele Moldovei, a omenirii şi a lui Dumnezeu, mai 1848 şi Discurs ţinut în şedinţa senatului de la 10 octombrie 1879, 1879. 33 Cela. 1728 coala 3 azi. De ce Alecsandri a scris aşa de mult ? Nu pentru că avea talent universal, ci pentru că vroia să scrie ; pentru că era nevoie acum de literatură în ţară la noi, după cum era nevoie şi de organizaţie politică etc. Alec-sandri părea că ascultă mai mult decît toţi de îndemnul lui El-iade „Scrieţi, 'băieţi, numai scrieţi !“* Alecsandri are talent, desigur, dar nu pentru toate genurile în care a scris ; e aproape imposibil ca un om să aibă toate însuşirile literare : totdeauna unele însuşiri predomină la un scriitor. De aceea poeţii lirici nu scriu romane, romancierii nu scriu poezii lirice etc. Alecsandri n-a avut nici o însuşire predominantă, ci avea multe, înteă puţin intense. Vom vedea la studiul operei sale că are genuri slabe; dovadă că n-are însuşirile necesare acelor genuri, destul de puternice. Vedem în evoluţia literaturii româneşti ceva curios : începe cu poeţi specialişti; Co-nachi, Văcăreşti!, Cîrlova, Alexandrescu îs numai poeţi şi scriu numai ceea ce au de spus în mod sincer. Vine apoi o epocă literară de propagandă, cînd poeţii scriu pentru că era nevoie de toate genurile literare, precum şi pentru a-şi arăta idealurile. Şi din acest punct de vedere, Alecsandri e reprezentantul acestei epoci (am văzut că şi din cauză că el reprezenta idealurile contemporanilor). Dintre toţi scriitorii acestei epoci, Alecsandri e cel mai universal. După această epocă, vine cea a lui Eminescu : nu sînt universali, dar nici tare specialişti, căci Eminescu are şi nuvele, iar despre Vlahuţă nu poţi spune dacă e poet sau nuvelist. Astăzi avem specialişti : nuvelişti, care scriu numai nuvele, poeţi, numai poezii; ni s-ar părea curios ca Sadoveanu ori Brătescu-Voineşti să scrie versuri sau Goga nuvele, din cauză că ne-am deprins cu ei aşa cum scriu. Această universalitate a lui Alecasndri îl face să fie mare, şi ea e un argument pentru d. Maiorescu cînd domnia’-sa, în 1877, în Poeţi şi critici, răspunde lui Vlahuţă şi Delavrancea care susţineau că Eminescu e mai mare decît Alecsandri. Vedeţi deci poeţi mari prin mărimea operei lor, după cum sînt alţii mari prin iritensi-tatea. acestor opere (ca Leopardi). Dar tocmai din aceas- * Citatul exact sună: „Nu e vremea de critică, copii ; e vremea de scris, şi scriţi cit veţi putea şi cum veţi putea ; dar nu cu răutăţi; faceţi, iar nu stricaţi, că naţia primeşte şi bine-cuvintează pe cel ce face, şi blestemă pe cel ce strica". 34 tă cauză nu toată opera literară a lui Alecsandri e bună. Alecsandri am spus că începe cu proză şi termină cu versuri, evoluţie curioasă faţă de cea a mai tuturor scriitorilor. Această evoluţie curioasă se explică tot prin necesităţile vremii. Alecsandri a fost silit să scrie proză. Afară de Buchetiera de la Florenţa, care e un prinos adus Italiei şi romantismului, toată proza sa ulterioară Istoria unui galbîn (a doua sa nuvelă) şi tot teatrul său îs opere de propagandă. E silit să le scrie, mai ales teatrul, căci era în comitetul teatral; chiar Kogă'lniceanu, deşi nu e scriitor, din aceeaşi cauză scrie piese pentru a alimenta teatrul condus de ei. Pe lingă asta, teatrul era un mijloc foarte bun de educaţie. Dar Alecsandri scrie anumite piese de teatru ; tocmai pentru că vrea să ridiculizeze societatea, în acelaşi timp, pentru că vrea să-şi arate idealurile (aceste lucruri le spune Alecsandri însuşi în scrisori către Kogălniceanu, Negri, scrisori publicate de el în ediţia Socec, în 1876). Aici spune că scrie pentru a biciui moravurile şi pentru a cristaliza diferite tipuri pentru posteritate. în scrisori are şi prejudecăţi asupra propriilor sale opere : a scris cutare piesă pentru a combate cutare defect, că s-a supărat cutare om etc. Proza lui Alecsandri este : 1) Teatru. Toate piesele sale, afară de ultimile trei : Despot-Vodă, Ovidiu, Fîntina Blanduziei, scrise atunci cînd se retrăsese din viaţa publică, toate celelalte piese îs în proză şi presărate numai ici-colo cu versuri (cîntece etc.), îs publicate în 4 volume. 2) Ceea ce a publicat în volumul intitulat Proză şi pe care noi le numim amintiri : Buchetiera de la Florenţa, care e o amintire din Italia ; Mărgărita, mai puţin cunoscută ; Dridri, acel roman care e tot o amintire, căci acest personaj a existat — a fost o cîntăreaţă la Paris* — şi Alecsandri i-a dedicat şi o poezie. Această bucată are două părţi întâia e o amintire de la Paris, a doua e un episod din timpul revoluţiei de la ’48 ; tot amintire e şi O primblare la munţi, care e foarte complicată : are şi amintiri de călătorie, şi o legendă, şi o schiţă de moravuri, care e foarte proprie pentru studiat psihologia Iui Alecsandri; asemenea amintire e şi Călătorie In Africa. 3) Schiţe de moravuri : schiţe din * Marie-Angelique Chataignez lansată de celebra actriţă Virginie Dăjazet (1798—1875). 3$ viaţa contemporană, cu acelaşi subiect şi tendinţă, ca şi piesele de teatru. Istoria unui galbîn, întâia operă de acest gen (publicată îi:tăi în Propăşirea), unde-şi bate joc de obiceiurile contemporanilor, atingînd chiar chestia limbii ; Iaşii în 1844 : situaţia, monumentele, populaţia, semiorientalismul etc. ale acestui oraş ; Un salon din Iaşi: societatea mai înaltă a Iaşilor. 4) Are bucăţi apoi în proză — pe care le-am numi impropriu critică literară : bucăţi în care se ocupă de operele altora. Aşa are despre Cîntece de stea şi Povestea vorbei de A. Pann, importantă pentru că are părerile unui culegător de poezii populare despre un alt culegător ; Stanţe epice de C. Âristia, de care Alecsandri îşi bate joc. Aci vedem pe Alecsandri în ipostazul de critic literar, şi nu al moravurilor, în care oalitpte vedem că nu se entuziasmează de un volum mai mult în româneşte, deşi el dorea îmbogăţirea literaturii noastre. 5) Opere gramaticale : O gramatică în limba franceză, de care am amintit mai sus ; Dicţionar grotesc, scriere neserioasă, în care se discută curentele nouă lingvistice. 6) Politice : Protestaţie în numele Moldovei, a cmerdrei ţşi n lui Dumnezeu, apoi un discurs cu privire la modificarea art. 7 din Constituţie. 7) In ‘fine : Biografii ale diferiţilor autori favoriţi (Lamartine, Merim.ee* etc.). Unde se pot ceti aceste opere ? Teatru, în ediţiile „Socec“ sau „Minerva“ ; proza, „Socec“ (1876), dar necomplectă : lipsesc articole uitate de Alecsandri ca Dridri, fie în reviste, fie în calendare (Călătorie cu vaporul,** din, 1853, o scriere foarte spirituală). La 1904 se începuse ase edita operele complecte ale lui Alecsandri în „Minerva“, dar neisprăvite, din cauza morţii unuia din cei doi editori,*** ediţie, care, cît este, e foarte bună, avînd note, trimeteri etc. Pentru ediţiile vechi ale lui Alecsandri se găseşte o bibliografie la începutul acestei ediţii din ,,Mi-nerva“ ; bibliografie, deşi necomplectă, totuşi foarte bună, arătînd şi revistele, calendarele în care au fost publicate întâia oară unele bucăţi. * Acestea, necroloage din 1869, 1870. ** Înecarea vaporului Seceni pe Dunărea, povestire intercalată în. fragmentul dramatic Un salon, din Iaşi, din volumul Salba literară. A apărut întîi în Almanahul pentru români pe 1853. *'■ *** Ilarie Chendi şi Elena Carcalec’ni. 36 Y Fiindcă vom începe cu studiul prozei lui Alecsandri \ şi fiindcă prin ea el a făcut literatură de propagandă, a î ridiculizat, să vorbim ceva despre acest critic care a fost I Alecsandri. Alecsandri face critică în opera sa de tea- js tru. El face parte din şcoala critică moldoveană, care a fost compusă din el, Kogălriceanu, C. Negruzzi şi Russo, * pentru a vorbi de cei mai însemnaţi. Aceştia toţi tră- 1 iese în acelaşi timp, au aceleaşi idei, scriu la aceleaşi re- viste, îs prieteni, se amestecă în politică (afară de Negruzzi), fac parte din comitetul teatral (afară de Russo) etc. Alcătuiesc, prin urmare, un mănunchi. Apoi toţi au părţi comune : o limbă nouă, pe care ei o formează, îs romantici, influenţaţi de aceeaşi literatură ; au aceleaşi idei şi aceleaşi idei politice (afară de Negruzzi), îs influenţaţi de poezia populară, pe care ei o scot la iveală, o cîntă, o imită etc. Dar aspectul cel mai însemnat al activităţii lor e spiritul critic : ei vin într~un moment cînd I acest spirit critic era foarte necesar. Acum vine în atin- ! gere orientalismul nostru cu influenţa apuseană. Ţările noastre intrînd în orbita ţărilor apusene, formele apuse-{ ne împrăştîindu-se în toată Europa, cu sau fără voia lor, precum şi din alte cauze, formele de viaţă europeană invadează la noi. Uniia se opun, dar degeaba; căci era un fenomen natural aproape ; alţii se entuziasmează de aceste forme şi le vor cît mai multe ; în fine, cei patru de cai’e vorbim reprezintă un curent critic. înţeleg că schimbarea e fatală şi chiar bună, dar mai înţeleg că un popor nu se poate schimba deodată, căci s-ar sinucide, că un popor n-are nevoie de toate elementele civilizaţiei apusene. Era nevoie de făcut o selecţie în aceste elemente ; unele erau utile, puteau pune în valoare energiile naţionale, de pildă să îmbogăţească ţara, să împrăştie cultura, să dezvolte literatura, altele însă puteau fi periculoase. Era, prin urmare, nevoie de critici pentru | a face această selecţie. Şi această nevoie s-a născut în j Moldova. Chiar de la început aceşti oameni îşi dau sa- mă că e nevoie de un sistem de critică. Iată ce spune Ko-| gălniceanu în Dacia literară, chiar la 1840, cînd deci I această generaţie „iese pe scenă“ : el justifică nevoia cri- | ticei prin aceea că se scrie foarte mult, şi deci e nevoie de critică, care să arate care cărţi sînt bune, care rele ; la 1855, în articolul-program al revistei Steaua Dunărei, I jurnal prin care Kogălniceanu făcea propagandă pentru 1 37 Unire, vorbeşte de necesitatea criticei cu privire la încercările de a se schimba limba şi cu privire la formarea limbii literare. în România literară, a treia revistă critică, condusă de Aleosandri (1855), scrie un scriitor, puţin cunoscut azi, Ion Ionescu de-la-Brad. Acesta inaugurează o cronică în care spune că va „cerne şi cerce-ta“ tot ce se produce în sinul poporului român. iA. îlusso spune lucrurile şi mai lămurit (tot în România literară), atunci cînd vorbeşte de „marfă“ (ideile şi formele apusene) şi despre vameş (spiritul critic), care trebuie să cerceteze această marfă şi să hotărască care e bună şi care e rea. Vedem că nevoia criticei o simt contemporanii şi o spun ; şi această nevoie se simte în Moldova. De ce se simte în Moldova şi nu în Muntenia ? în Muntenia în acea vreme erau spirite libere, care nu dau în sisteme greşite ca Gr. Alexandrescu ; dar lasă că aceste spirite îs puţine, poate numai Alexandrescu, pe care talentul îl apără de greşeli, dar în Muntenia nu era un teoretician în această privinţă. De ce porneşte din Moldova acest spirit ? Mai întăi pentru că scriitorii moldoveni îs deosebiţi de cei munteni : se recrutează din altă clasă socială decît cei munteni; apoi, altă atmosferă morală era în Moldova. Muntenia a făcut, să zicem, mai mult politică, Moldova mai ales literatură. Muntenia a fost apoi mai înaintată, mai revoluţionară : aici a prins mai mult curentul francez chiar înainte de 1800 ; Bucu-reştenii erau plini de ideile Revoluţiei Franceze, aduse mai ales de greci, care erau foarte numeroşi acolo şi care erau în curent cu aceste idei. S-a format apoi un partid naţional. Asemenea, curentul latinist care e un curent de redeşteptare, chiar politic, îndreptat contra apăsătorilor românilor, a prins mai mult în Muntenia ; asta fie pentru că era mai aproape de Ardeal, fie pentru că G. Lazăr a venit în Muntenia, fie mai ales pentru că terenul acolo era favorabil acestui curent, după cum a fost favorabil şi ideilor revoluţionare franceze. Dar o altă cauză a acestei deosebiri între cele două provincii româneşti mai este existenţa în Muntenia a unei clase burgheze, creştină, dacă nu chiar naţională, clasă care în Moldova era — şi este încă — reprezentată de alogeni, care nu pot conta. Dar tocmai această clasă — burghezia — a făcut Revoluţia Franceză şi aceasta deci putea primi ideile acestei revoluţii la noi. Acest lucru e aşa de ade- 38 vărat, încît oricine ştie că la ’48 în Muntenia a fost o adevărată revoluţie, pe cînd în Moldova mişcarea s-a terminat într-un mod aproape ridicul, şi asta pentru că a fost produsă de fiii de boieri. Aceste lucruri le-am spus pentru a arăta că atmosfera morală era revoluţionară, deci necritică,. pe cînd în Moldova, unde burghezia nu era, unde Revoluţia Franceză n-avusese un ecou puternic, unde curentul latinist era foarte slab — reprezentat de fracţiunea liberă, oameni slabi ca cultură —, aici în Moldova nu putea fi vorba de oameni cu temperament revoluţionar, oameni zvăpăiaţi, numindu-i cu acest epitet cam trivial. Aici era un mediu pentru oameni cumpătaţi ; alta era aici presiunea mediului decît în Muntenia. Mai este apoi încă un lucru. Scriitorii moldoveni erau recrutaţi din o altă clasă socială. Toţi cei patru care formau şcoala critică îs fii de boierinaşi. Această clasă, spre deosebire de clasa populară, din care s-au recrutat cei munteni, avea un avantaj cultural : s-au trezit aceşti scriitori în. familii care aveau o tradiţie culturală. C. Negruzzi, în Cum am învăţat româneşte, vorbeşte despre tatăl său, care avea o bibliotecă de tot ce se ^.scrisese în româneşte; vedem deci o culturalitate datorită vieţii de familie. Din cauza aceleieaşi tradiţii, găsim aici şi o rafinare sufletească şi intelectuală, un bun-gust, lucru necesar pentru orice critic. Au avut apoi o educaţie acasă : am văzut pe Alec-sandri de la 6 ani cu preceptor ; apoi trimes la pension şi la Paris ; ceilalţi la fel. In afară de asta, Moldova avea o tradiţie culturală mal puternică decît Muntenia, din cauza vecinătăţii şi relaţiilor sale cu Polonia, ţara cea mai cultă din jurul nostru. Moldova a avut pe cei mai mulţi şi mai talentaţi scriitori; deci, pe lîngă ereditate, să zicem, mai este şi mediul, atmosfera morală, care i-a făcut să fie aşa cum sînt. Apoi, pentru că erau boierinaşi, erau mai moderaţi : un negustor, de exemplu, pe acea vreme era mai revoluţionar decît un boier, iar un ţăran şi mai revoluţionar. Dar atunci o întrebare : dacă aceşti oameni erau rafinaţi, moderaţi etc., de ce n-au fost contra introducerii formelor nouă ? Mai întăi, pentru că erau boierinaşi, nu boieri mari (au fost şi boieri mari revoluţionari, dar numai în mod excepţional) şi deci erau mai puţin conservatori decît aceştia : erau opozanţi (toţi aceşti termeni nu trebuiesc luaţi în înţelesul pe care-1 39 au astăzi). Boierinaşii erau contra boierilor încă de la 1821, boierii erau pentru iobăgie şi pentru privilegii, boierinaşii îs coritra acestor lucruri şi de aceea fac oarecum pe democraţii. Această luptă se vede la 1821, cînd boierii mari fug în Bucovina, în frunte cu Mihail Sturdza, care face proiecte de constituţii oligarhice, pe cînd boierinaşii, reprezentaţi prin Ionică Tăutu, de la care n-a rămas nimic pentru a-1 putea cunoaşte,* ** sau pe care Russo îl asa-mănă cu Paul Louis Gourrier. Acest Ionică Tăutu face şi el un proiect de constituţie, care însă e mai liberală, mai democratică. Din această luptă ies învingători boierinaşii şi loniţă Sandu Sturdza ajunge domn. Dar imediat apoi se iau măsuri contra lor, iar sub Mihail Sturdza — reprezentantul marilor boieri —■, boierinaşii ajung în opoziţie, şi din ei fac parte şi Alecsandri, Kogălnicaanu etc. Aşadar, aceştia sînt pentru o schimbare politică, socială, dar cuminte ; şi cînd ei vor triumfa, vom avea iarăşi triumful boierinaşilor. Revoluţia de la 1848, atît din Moldova, cit şi din Muntenia, trebuie considerată şi câ o mişcare a boierinaşilor contra boierilor (în Moldova chiar numai atîta e revoluţia de la ’48”). Acest fenomen sa-mănă cu revoluţia de la 1868 din Japonia, unde la fel o clasă socială mijlocie s-a ridicat contra clasei de sus. O altă cauză pentru care aceşti oameni îs „opozanţi^ mai este că ei sînt nesocotiţi de contemporani, li se pare că meritele lor nu-s recunoscute ; ei, oameni culţi, care au fost în străinătate, într-o mulţime de oameni care nici nu ştiu ceti. Această nemulţumire e exprimată foarte bine de Alecsandri în volumul de Proză (p. 457). Pe lingă asta, aceşti oameni, deprinşi cu viaţa din Apus, se plictisesc grozav aici în ţară ; nu le plac nici străzile, nici casele, nimic, şi prin urmare doresc o schimbare. Şi în această privinţă sînt mărturisiri de ale lui Alecsandri, în scrisorile sale către C. Negri, Kogălniceanu. Iaşii, îs un oraş oriental, plin de glod, incult; ei, tinerii, îs priviţi rău : duelgii, bonjurişti, scandalagii, mîncători de oameni. Se simit, prin urmare, clepeizaţi, înstrăinaţi aici, şi de aici în mod natural vine nevoia de a sehimlba starea de lucruri. Dar în om nu~i numai egoism, ci are în * Vezi acum Scrieri social-politice, ediţia Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1974. ** In legătură cu adevăratul caracter al revoluţiei din Moldova, vezi nota editorului de la p. 373 a voi. VII. 40 el şi idealism. De aceea aceşti oameni văd şi suferinţele ţării, ale ţăranilor; le pare rău de unele moravuri ce constată, pe care chiar le exagerează; aceşti oameni, care văzuseră în Europa atâtea 'bunuri ale culturii şi ale civilizaţiei, îs îndureraţi de lipsa acestora in ţară şi aceasta îi (mână să voiască schimbări. Prin toate cele spuse pănă aici am definit pe Alecsandri, pentru că şi el e un spirit critic şi i se potrivesc toate aceste caractere. Cum îşi manifestează Alecsandri critica sa ? Mai tot teatrul lui acest scop îl are ; unele piese au glorificarea trecutului (Cetatea Neamţului), cu scop de a încuraja pe contemporani, altele, ea Cinel-Ci-nel, fac propagandă pentru Unire sau alte idei. Cele mai multe însă bicmiesc moravurile, ceea ce însuşi Alecsandri mărturiseşte. El începe a biciui tot ce are de biciuit, chiar de la început, în întâia sa operă originală. Cea mai mare parte din operele sale sînt imitate, dar aceasta n-are a face aici ; subiectul, intriga îs imitate ca şi în Muza de la Burdujeni a lui Negruzzi, dar moravurile, tipurile descrise îs de la noi, şi acestea îs interesante aici. Alecsandri, în îorgu de la Sadagura, a ridiculizat' tot ce a găsit bun pentru asta. Dar înainte de asta, o întrebare : Alecsandri a avut o atitudine sigură, hotărâtă în această critică ? Această atitîidine sigură e necesară pentru unitatea criticii ; altfel, critica va fi slabă, se contrazice ; asemenea şi arta va fi neconsecventă. Prelegerea IV 20. XI. 1910 In scrisorile care servesc ca prefaţă la Teatrul său, Alecsandri a înşirat toate subiectele pe care le-a tratat sau a avut de gînd să le trateze. Iată lumea pe care o recomandă el sorii tarilor, spune că : „Elementele nu-i vor lipsi pentru a agiunge la scop, căci societatea noastră e împestriţată cu felurite tipuri comice, şi defectele ei, viciu-rile ei chiar, formează un grup destul de mărişor : ast-feli sînt: dăscălii greci loghiotaţii, care năucesc pe bieţii şcolari români ea să le bage în cap gramatică- elină... oe-libiii de la Fanar, care urmînd tradiţiile strămoşilor lor considerează Moldova ca o capră bună de muls... ciocoiul de starea întîi, ornat cu decoraţii ruseşti, turceşti şi nemţeşti pe care le-ia cîştigat pentru serviciuri făcute străinilor în paguba ţării... ciocoiul de starea a doua, care aspi-j ră zi şi noapte a se acăţa de protipendă... ciocoiul de sta/ rea a treia, lipitoare ce suge sângele sfcăpînului oare-1 creşte la sin... impiegaţii guvernului autorizaţi a-şi fiace averi prin orice chip, în timp de tarei ani cit sînt rânduiţi în slujbe... jidovii cămătari... cuconaşii... cheltuitori care devin prada zarafilor... părinţii care considerează fetele ca nişte petre în casă... neghiobii, tâlharii..." Aminteşte apoi de prejudecăţi, în finJe toate caracterele unei societăţi se-miorientale : „Iată o comoară adevărată pentru un autor dramatic !“. Aceste scrisori publicate de Alecsandri oa prefaţă la Teatrul său îs foarte interesante din mai multe puncte de vedere ; ele ne arată critica lui Alecsandri adusă societăţii contemporane, ne arată ideile literare ale lui Alecsandri, iar în cîteva dintre ele Alecsandri vorbeşte despre soarta pieselor sale, despre animozităţile şi supărările ce ele au produs. Aceasta de mai sus e lumea pe care o recomandă Alecsandri şi pe care el o va utiliza în piesele sale. Insă el n-a fost complect, căci nu a tratat toate tipurile de mai sus ; în schimb sînt unele tipuri în plus. 42 Data trecută am atins chestia dacă Alecsandri are o atitudine hotărîtă în critica pe care o aduce societăţii şi am spus că atitudinea lui nu e sigură, că n-a privit societatea dintr-un singur punct de vedere, ci a privit acelaşi lucru cînd dintr-un punct de vedere, cînd din altul. Astfel, faţă cu un fenomen foarte important — poate cel mai important din tot secolul al XlX-lea şi chiar azi foarte important, anume : nepotrivirea formelor noastre naţionale cu cele occidentale, şi de aici problema cea mai importantă în secolul al XlX-lea reducindunse la împăcarea celor două caractere aşa de deosebite —, faţă de această problemă, Alecsandri n-a fost hotărît: a privit-o cînd ca om nou, cînd ca om vechi, sau altfel: cînd ca pa-truzeeioptist, cînd ca ostil reformelor. Alecsandri e deci un spirit contrazicător, chiar în aceeaşi piesă vedem cum un Alecsandri combate pe celălalt. La începutul carierii sale Alecsandri e mai modern, atît pentru că e tînăr, cît şi pentru că era nevoie de ideile nouă ; de la 1860, tot doi oameni sînt în Alecsandri, dar omul vechi din el predomină acum. Aceste contraziceri au un efect rău chiar asupra artei sale ; din multele cauze pentru care arta lui Alecsandri nu e profundă, cauze datorite talentului său şi epocii literare în care a scris, cînd nu era nici tradiţie, nici limbă literară şi e natural ca aceste lucruri, lipsuri, să se reflecteze în opera sa şi s-ar fi reflectat şi în opera celui mai genial scriitor, căci un scriitor niciodată nu poate ieşi din epooa sa ; în afară însă de aceste cauze, o nouă cauză de slăbiciune a operei lui Alecsandri e şi lipsa aceasta de concepţie unitară asupra vieţii. Căci e evident că dacă în actul I concepi un tip dintr-un punct de vedere, în al II-lea din alt punct de vedere, unitatea piesii dispare. Vom vedea că în lorgu de la Sadagura, întâia piesă — recunoscută de el — a lui Alecsandri, lorgu apare cînd ca un tip ridicol, cînd ca un om care exprimă ideile lui Alecsandri prin gura sa. Alecsandri, prin urmare, îşi propagă ideile sale prin gura unui ridicul. Evident deci că din această cauză lorgu e un tip oare nu trăieşte. Vom studia lorgu de la Sadagura numai din acest punct de vedere, nu din punctul de vedere literar, ceea ce vom face la sfîrşitul capitolului despre Alecsandri. In această piesă vedem pe Alecsandri ca critic al societăţii contemporane ; ea a fost scrisă în 1843, jucată şi 43 publicată în 1844. Cum vedem, e scrisă chiar la începutul epocii de tranziţie, aproape de anul 1840, cînd începe să se agite şi să se propage ideile tinerimii, care vor schimba faţa ţărilor române. In această piesă vedeau prin urmare, pe Alecsandri critic : ea e un fel de program, ai lui Alecsandri, un fel de lume mică, în care el a concentrat tot ce a avut de spus, rămînînd ca mai pe urmă să dezvolte cu toate detaliile diferitele tipuri puse aici. Nu sînt toate ricliculele în această piesă : astfel, lipseşte literatul prost din acea vreme, apoi lipseşte şi provincialul, un tip de care moldovenii mai ales şi-au bătut foarte mult joc. Cu această ocazie, e bine să amintesc observaţia d-lui Iorga, că scriitorii munteni nu ridiculizează pe provinciali. Cauza acestui lucru s-ar putea găsi poate în o influenţă mai mare, în Moldova, a literaturii franceze, care abundă dealtfel de tipuri de provinciali ; poate apoi şi pentru că era mai mare deosebirea între Iaşi şi diferite oraşe din Moldova decât între Bucureşti şi cele din Muntenia. Asemenea, lipseşte din această întâie piesă a lui Alecsandri şi tipul boierului reacţionar. încolo, sînt toate oeMalte tipuri : omiul nou, femeia franţuzită, evreul cămătar, grecul îmbogăţit şi ajuns la situaţii bune, boierul de vreme veche, neamţul — atît de necesar pe acea vreme de introducere a lucrărilor nouă. Această piesă e intitulată lorgu de la Sadagura. Cînd dă acest titlu, Alecsandri vrea să râdă de tinerii veniţi din străinătate : oricum, comicul e prea exagerat pentru a fi fin, cînd pune Sadagura* (pentru Paris şi Berlin). Scriitorul din ace-a vreme avea un umor prea fantast, prea burlesc. C. Negruzzi, pentru a da un tip de ,,precieuse ridicule“, o pune la Burdujeni,** ceea ce e tot aşa de exagerat ca şi 1-a Aleeasndri. La Burdujeni nu putea exfeta o -aşa femeie. Personagiile principale din lorgu de la Sadagura sînt: pitarul Enache Dămian, boier mic din vremea aceea, care stă la ţară, neatins de schimbările petrecute în capitală, nici de influenţa grecească, nici de cea franceză. Poartă haine largi, brîu, blană şi căciulă brumă-rie. E un product ne alterat al solului naţional; ni-1 putem închipui mai bine ca pe un ţăran bogat. Ca distr-ac- * Tîrg la nord de Cernăuţi, faimos pentru iarmaroacele de boi. ** Tîrguşor Ia est de Suceava. 44 ţii : vînează împreună cu prietenii ; ca cultură : trebuie — după cîte ştim din acea vreme — să fi citit Psaltirea, Vieţile sfinţilor, calendare etc. Piesa începe cu acest bătrîn care are în vizită prieteni vecini, care aşteaptă pe Ior-,gu Dămian, nepotul lui Enache, care trebuie să vie din străinătate. Să vedem conflictul interesant dintre acest ţăran bogat de la 1840 şi reprezentantul civilizaţiei nouă. înainte de a sosi lorgu, printre musafirii lui Enache Dăruiam este şi o cucoană, Gahiţa Bosmarinovici, un fel de „muză de la Burdujeni55, o fată bătrână şi ridiculă. în-tr-o scenă dintre Enache Dămian şi Gahiţa vedem imediat contrastul dintre ei : limba lui Enache e curat românească, cu construcţii ţărăneşti, anume alese de Alec-sarudiri, cu ibum-sdmţ, iar cuvintele nouă, franţuzeşti, întrebuinţate de Gahiţa, dl nu le pricepe, iar cînd le reproduce, le reproduce geşit : ripostaţia — reputaţie, inghitaţie — invitaţie, rierel — arriere; cînd Gahiţa-i vorbeşte de adăparea la civilizaţia apuseană, el îi răspunde că numai vitele se adapă. Se jură pe „cei patruzeci de sfinţi părinţi44 că nu înţelege pe aceşti ,,edvbîzarişti“,fbiamînri'u-i că le e ruşine să fie moldoveni curaţi. Sub această formă prea de farsă vedem ce se petrece în sufletul unui om neîntinat de aceste curente străine, în sufletul unui părinte căci această comedie, la urma urmei, e un conflict între părinţi şi copii (ca şi în romanul lui Turghe-niev Pire., ei enfants*) şi cum se reflectează aceste lucruri nouă în sufletul acestui om. Acest Enache Dămian îşi iubeşte ţara ; iată cam oe spume el lui lorgu : ţara românească e binecuvântată de Dumnezeu, şi acel care nu ştie s-o preţuiască nu e vrednic să-i mănânce pînea. Cu toate acestea, acest om care vedem curo. vorbeşte altă dată înţelege altfel iubirea de ţară. Iată ce doreşte el nepotului său : să se facă ispravnic şi „să facă stare44 ; vedem aici un erou al vremii contemporane. Al doilea tip e largii, tînărul civilizat care se întoarce din străinătate, care a învăţat în Franţa, Sadagura nefiind decît „o şarjă45 a lui Alecsandri, căci lorgu vorbeşte franţuzeşte, nu teşeşte, nici nemţeşte (ca în Galiţia). Acest tânăr, cînd vine în casa lui Enache Dămian, natural că se află ca într-o pădure, între nişte oameni sălbatici, barbari, unui din ei e şi surd ; găseşte însă pe Gahiţa, care e civilizată, ştie * Părinţi şi copii, Otcy i deti (1862). 45 franţuzeşte, e doritoare de o viaţă mai înaltă şi natural că numai ea se va putea înţelege cu Iorgu. într-o scenă vedem acest lucru : Gahiţa vorbeşte de declinarisirea numelui său, votre servante Gahiţa de Rosmarinovici, iar Iorgu îi răspunde cu votre serviteur, madamă etc. Pe lingă aceasta, Gahiţa e bătrînă, iar Iorgu tânăr. Alec-sandri. i-a arătat anume aşa pentru >a fi şi mai ri'diiculi. Ceilalţi, care ascultă la această conversaţie, nu pricep nimic şi se întreabă dacă nu cumva s-a nemţit şi Iorgu, pe care Enache îl întreabă ce mai este în străinătate. Iar Iorgu îi spune : Cînd trăieşte cineva într-o localitate ca Sadag'ura şi vine apoi în ţara noastră, nu-şi închipuie nimeni ce impresie îi face ; adaugă apoi că ar fi bucuros să scape cit mai degrabă de această ţară. Continuînd conversaţia cu Gahiţa, Iorgu îi spune că se usucă ca o pansea etc., iar Gahiţa îi spune : „Te înţeleg", pentru care Iorgu îi mulţumeşte. Deci doi oameni moderni care se înţeleg : Gahiţa, o femeie moldoveană, care ştie franţuzeşte şi e accesibilă culturii, iar Iorgu un moldovean care a venit din străinătate. Gahiţa iubeşte pe Iorgu, acesta o înţelege şi de aceea îi cere să-i spuie acest lucru, să nu fie modestă, nici pudică, lucruri care, zice el, se potrivesc numai lui alde Gîngu şi alţii, care n-au suflet pentru civilizaţie etc. Vedem păoă aici tânărul venit de la Paris, oare se plictiseşte în ţară ; vedem pe femeia care chiar mai înainte de 1840 începuse a se civiliza. Femeile s-au civilizat la noi mai repede decît bărbaţii, care numai cînd se duceau în străinătate se civilizau mai tare. Am văzut apoi cum Alecsandri ridiculizează pe Iorgu cînd îl pune să laude viaţa de la Sadagura şi s-o compare cu Iaşii. Acelaşi lucru îl face însă şi Alecsandri în Iaşii în 1844; e nemulţumit de starea ce găseşte aici, se plictiseşte etc. Toate cele spuse aici îs lucruri foarte serioase. Iar în piesa de mai sus vedem că „şarjează" pe Iorgu. Să vedem cam ce spune Alecsandri în scrisorile oare serveau ca prefaţă la Teatrul său. Invidiază pe prietenul care a rămas la Paris, numindu-1 „fericitule îr.tre fericiţi" ; dar de aici nu-i departe pănă la cuvintele lui Iorgu despre Sadagura (Paris). Arată apoi că tinerii civilizaţi îs numiţi în batjocură duelgii, bonjurişti scandalagii şi că~s buni de înfundat la mînăstire. Continuă pe urmă : „Ce zici de elementul în care sîntem chemaţi 46 a trăi rJoi, elevii academiilor din Franţa şi Germania,, rjoi, deprinşi a răsufla aerul hrănitor şi deşteptător al civilizaţiei moderne ?...“ Aici samănă deja mai mult cu Iorgu şi această scrisoare e din 1840 şi ceva, deci cam din acelaşi timp. Evident că Alecsandri se contrazice •aici, are două tendinţe. Sigur că el şi-a bătut joc în mod sincer de acest Iorgu, care nu poate suferi Iaşii; dar şi Alecsandri, cînd suferea de acest lucru, era şi el un Iorgu de la Sadagura. Trebuia deci sau să spuie numai că e o mizerie pentru un tîhăr civilizat să trăiască la noi, sau că civilizaţia trebuie să-ţi servească numai pentru a înţelege mai întâi ţara, pentru a o îndrepta etc. Cu privire la Gahiţa Rosmarinovici, vedem că Alecsandri o ridiculizează punîr.du-şi tot talentul său pentru asta, ba poate prea mult talent, şi de aceea exagerează. Numai Gahiţa îl înţelege pe Iorgu ; ceilalţi se uită la dînsul oa la ceva sau neînţeles, sau antipatic, rău. Să vedem acum ce spune Alecsandri însuşi despre purtarea femeilor civilizate din Moldova faţă de tinerii veniţi din străinătate (vezi articolul despre C. Negruzzi, tipărit şi la începutul operelor complecte ale acestuia) : în adevăr, civilizaţia o datorim sexului frumos, oare a învăţat franţuzeşte şi nemţeşte în pensîoane, piarso, muzica, maniere europene etc. Din contra, tinerii erau crescuţi la Govdalâ, Kirioa etc., şcoli (greceşti în care elevul român devenea elin), pierzîndu-şi sentimentul demnităţii omeneşti. Adesea ei rămîneau într-o ignoranţă miar-e, ceea ce făcea să se nască conflicte intre aceşti tineri şi soţiile lor, date lor numai în baza puterii lor pămînteşti. Cu toate acestea, Alecsandri rîde în piesa de mai sus de aceste lucruri pe care tocmai le laudă aici. Gahiţa e femeia care ştie franţuzeşte, muzică, care nu poate suferi pe Enache Dămian şi pe ceilalţi, crescuţi în şcoli greceşti, iar Iorgu e un tînăr civilizat care se înţelege cu Gahiţa. In Iorgu deci, Alecsandri, omul vechi, îşi bate joc de Alecsandri, omul nou, revoluţionar. Această bătaie de joc e foarte puţin explicabilă, dacă am vrea să judecăm aici pe Alecsandri. El a avut însuşi o prietenă bună, pe care a iubit-o, căreia-i datoreşte mult el şi literatura noastră : cînd Alecsandri a cules poezii populare, toată lumea rîdea de el, care căuta să vie cu aceste produse ale ţării; numai femeile, şi îndeosebi prietena lui, Elena Negri, l-au priceput, i-au făcut 47 propagandă prin saloane şi acestora se datoreşte succesul poeziei populare româneşti.* ** Mai departe : Alecsandri îşi bate joc de Sadagura, de străinătate ; asemenea, din piesă mai reiese că Enache Dămian rău a făcut cînd şi-a trimis nepotul în străinătate. Iată însă ce spune Alecsandri în proza sa (tot în introducere la Scrierile lui Constantin Negruzzi): Fanariotismul domnea şi înăbuşea viaţa sufletească contemporană, guvernul umbla numai ca să fie plăcut celor din Petersburg, iar boierii să fie plăcuţi guvernului, tinerimea ar fi fost iarăşi ceva rău, dacă părinţii n-ar fi avut ideea providenţială de a-şi trimite copiii în străinătate (deci laudă... Sadagura), şi că să ne închinăm în faţa acestor părinţi care au făcut acest „act revoluţionar". Trebuie reţinut acest lucru : că aceşti tineri au adus ideile nouă din străinătate ; glorie şi onor părinţilor care au făcut acest lucru. La fel scrie Alecsandri într-un articol despre Viaţa, timpul şi operele lui N. Bălces-cu (de Gr. Tocilescuf * : vorbeşte de mişcarea făcută de tinerii întorşi din străinătate şi care au adus idei nouă şi patriotice. Vedem deci că naţionalismul e un produs al ideilor nouă.; patriotismul în Orient nu exista,, ci s-a născut în Franţa, în urma Revoluţiei Franceze, care se poate reduce la două cuvinte : democratism şi naţionalism. Şi aceste idei străine au produs patriotismul nostru. Continuă apoi Alecsandri, spunând că se naşte o luptă amară între oamenii ieşiţi din ţară şi între cei veniţi din străinătate, şi această luptă era amară pentru tineri, pentru că contra lor era şi guvernul etc. ; laudă apoi pe „damele române", care singurele au ajutat pe tineri în lupta lor. Vedem prin urmare contradicţie între Alecsandri, cel dir« comedia sa, şi între ideile exprimate de acelaşi Alecsandri în altă parte. Să vedem acum contradicţii în însăşi comedia sa. Am văzut cine e Iorgu : tot ce vorbeşte acest personaj e ridicol; are ideile cele mai schimonosite. Totuşi, vom vedea pe Iorgu vorbind aşa cum vorbeşte Alecsandri în proza sa, citată mai sus. * Vezi scrisoarea lui Alecsandri către A. Ubicini din 1856— 1857. ** De fapt, Necolae Băîcescu în Moldova (Revista română, 1862). 48 Aşa făceau scriitorii pe atunci : îşi puneau ideile în gura oricărui personaj, şi aici Alecsandri le pune în gura lui Iorgu, tip conceput de el, la început, ca ridicol. în actul al Ijt-lea, Iorgu, după ce e alungat de moşul său, e singur şi se plînge în mod serios de mizeriile ce a suferit în Iaşi ; trăsură rea, drum foarte rău, care i-a zdruncinat tot corpul, şi plin de praf : această descriere samănă cu descrierea din Iaşii in 1844 a lui Alecsandri. Mai departe continuă spunînd că a fost la baluri, serate, la teatrul francez şi la „bietul teatru naţional" ; aici vorbeşte însuşi Alecsandtri. Deja pănă aici vedem că Iorgu, ca personaj al comediei, nu mai este el, s-a schimbat : vorbeşte bine, nu mai e ridicol, are ideile şi spiritul satiric ale lui Alecsandri. în altă parte a piesei, autorul face pe Iorgu adevărat „bonjurist" : discutînd cu Chiu-lafogiu, tipul grecului îmbogăţit în ţară, îi spune că se va duce la teatrul naţional; Chiulafoglu n-are destule cuvinte pentru a-şi bate joc de acest teatru ; iar Iorgu îi răspunde că dacă ar vorbi toţi oamenii despre teatrul naţional ca Chiulafoglu, desigur că n-ar mai exista acest teatru, care trebuie încurajat, şi se cuvin cuvinte de laudă pentru oamenii care se îngrijesc de el etc. Alecsandri deci face în sala teatrului propagandă pentru acest teatru, şi ne putem întchipui ce efect au avut aceste cuvinte asupra publicului. Acelaşi personaj, prin urmare, vorbeşte diferit aici decit cum vorbea in altă parte, şi doar nu s-a schimbat (se schimbă în actul III numai). Aşadar piesa lui Alecsandri e slabă chiar din acest punct de vedere, literar, tocmai din cauza acestei neconsecvenţe a personajului principal, alte defecte ale piesei explicîn-du-se prin micul talent al lui Alecsandri, prin „copilăria" literaturii etc. Să luăm alt episod din Iorgu de la Sadagura : Iorgu vorbeşte cu un acrobat, oare vrea să se ducă la Iaşi pentru a-şi arăta forţa lui. Iorgu îi spune că degeaba se duce, pu va avea succes, pentru că acolo sînt foarte mulţi oameni, care pot ridica stări întregi ; apoi că acolo, la Iaşi, oamenii civilizaţi îs socotiţi drept nebuni. Apoi tocmai Enache Dămian avea aceeaşi părere despre cei civilizaţi. Aici vorbeşte tot Alecsandri, năcăjit contra celor inculţi, dar tot Alecsandri vorbeşte în actul I cînd ne prezintă aşa de simpatic pe acelaşi Enache Dămian, iar pe Iorgu aşa de ridicul. Deci şi Enache Dămian e 49 Cda. 1728 coala 4 prezintat în două chipuri deosebite In această piesă, ca şi îorgu. Acestea toate le spune Alecsandri la 1844 : Enache Dămian la 1844 e boierul vechi, care are în faţă „năvălirea^, ermn spune Alecsandri, a formelor civilizaţiei apusene. Ar fi deci interesant să vedem ce spune Enache Dămian "şi cum îl priveşte Alecsandri după revoluţie (1848), după Unire etc., adică ce se întîmplă după îndeplinirea acestor două idealuri ale generaţiei tinere de la 1848. Pentru aceasta, să analizăm două piese scrise de Alecsandri în 1862 : Sandu Napoilă ultraretrogradul şi Clevetiri, ultrademagogul. Sandu Napoilă de la 1862 este Enache Dămian de la 1844, după triumful generaţiei franţuzite; Sandu Napoilă — numit cu acest termen pejorativ — se mai numeşte şi ultraretrogradul, deci şi mai pejorativ, iar Clevetiei e numit şi ultrademagogul : ar urma de aici că Alecsandri are pretenţia de a fi ia mijloc între aceste două extreme, ca un spirit critic. Şi cu toate acestea, el nu reuşeşte să ridiculizeze pe Sandu Napoilă, ci din contra, îl idealizează : Napoilă plânge după trecut, zugrăvind cu umor pe tinerii înaintaţi; adică Alecsandri vorbeşte prin gura acestui personaj şi rîde de tineri. Alecsandri a vrut să ridiculizeze pe Napoilă ; dar pentru că instinctiv era mai aproape de acest tip, nu reuşeşte şi ni-1 descrie, de aceea, aproape simpatic. La 1844 societatea era orientală, nu recunoştea meritele tinerilor, era supusă străinilor etc. : atîtea motive deci de supărare pentru Alecsandri care suferă din aceste cauze ; acum însă, la 1861, aceste motive nu mai există : ţâre e aproape occidentalizată, unită, aproape de independenţă : cu toate acestea, tendinţa conservatoare din Alecsandri e destul de puternică pentru a nu putea rîde de bătrâni. Şi să vedeţi ce bine ridiculizează Alecsandri pe Clevetiei, care se declară ultraliberal, constituţionalist care vrea prin ziarul său Gogoaşa patriotică să arate că el a făcut totul în această ţară, că vrea să păstreze constituţia şi totuşi s-o schimbe (acelaşi lucru ca şi Far-furidi din Scrisoarea pierdută, care spune că să se revizuiască Constituţia, dar să nu se schimbe nimic), vrea să renoveze totul, vot universal, libertate absolută, egalitate perfectă : vrea deci să realizeze toate ideile Revoluţiei Franceze. Alecsandri, pentru a-1 face şi mai ridicul, îi pune în gură cuvinte ca opusăciune-opoziţie şi o 50 mulţime de lucruri ridicule ; în sfârşit, îl pune să înjure pe Sandu Napoilă, tocmai pentru că pentru Alecsandri acesta nu era un tip antipatic. Clevetiei mai vrea „împroprietărirea ţăranilor, libertatea absolută a presei, republica democratică şi socială". Şi cu toate acestea, e foarte fricos, cînd aude zgomot în timpul discursului său (ca şi Conu Leonida al lui Caragiale). Cine e Clevetiei de la 1861 ? Desigur liberalul democrat, de speţa lui C. A. Rosetti (căci acesta vroia „republică socială" — socialistă —, de care aminteşte Clevetiei) ; se mai vede că e aşa din întrebuinţarea unui cuvînt „căuzaş", pe care l-a întrebuinţat şi Eliade contra lui Rosetti, marele său duşman. De la 1848 începând, erau în ţară două curente : unul moderat, reprezentat de Eliade, şi altul înaintat, reprezentat de Brătianu şi Rosetti, iar de la 1884, numai de Rosetti ; şi de acesta îşi bate joc Alecsandri şi tot de acesta rîde şi Caragiale în O scrisoare pierdută. Aici Caragiale ridiculizează pe toţi progresiştii; dar acel care la sfîrşit iese mai rău, mai umilit, e Gaţa-vencu, care e revizionistul (această comedie e scrisă la 1884, cînd s-a făcut revizuirea Constituţiei). Prelegerea V 23. XI. 1910 Am văzut că Alecsandri n-a reuşit să ne înfăţişeze ridicui pe Napoilă, pe cînd pe Clevetici chiar îl şarjează. Ce e acest demagogism, de care-şi bate joc Alecsandri ? Acest demagogism în realitate este democratismul, căci demagogismul, ca partid politic, n-a existat; el e o stare sufletească, şi ca atare există în orice partid politic : fiecare partid, de price nuanţă ar fi el, îşi are demagogii lui. Cînd deci Alecsandri şi, cum am văzut, şi Caragiale, satirizează demagogismul, ei satirizează democratismul ; ei au speranţa ultimă de a compromite democratismul numindu-1 demagogism. Vom vedea mai departe, în alte comedii, atitudinea lui Alecsandri faţă de aceste curente înaintate contemporane lui. Are o mică comedie Rusaliile*. Acţiunea, zice autorul, se petrece în satul lui Cremene din Moldova de pe la 1860. Această dată e însemnată pentru că e ulterioară Unirii şi anterioară împroprietăririi ţăranilor. Relevez acest lucru şi amintesc de aceste două evenimente politieo-sociale, pentru că, cu cit se îndeplinesc idealurile generaţiei de la ’40, din care făcea parte şi Alecsandri, cu atît acesta devine mai conservator, cu atît omul nou din el dispare mai mult. în piesa de mai sus Alecsandri îşi bate joc tot de democratism prin tipuri pe care le numeşte demagogi, anume prin : Ionus Ga-luscus, vechil de moşie, şi prin Tachi Răzvrătescu, subprefect. Ionus Galuscus e Ion Găluşcă — acum fiind latinismul în floare ; e ardelean ; Tachi Răzvrătescu e subprefect, omul guvernului, cam revoluţionar. Vedem că Alecsandri avea obiceiul de a numi personagiile sale prin numele viţiilor ori profesiunilor lor : Răzvrătescu — revoluţionar, Clevetici; în alt loc un poet prost e numit Acrostihescu, un pungaş — Bungescu ete. Acest * Vodevil într-un act. 52 procedeu însă e inferior. Tachi Răzvrătescu, subprefectul, propagă ideile lui subversive, cum le-am numi azi, în plasa sa şi vorbeşte ţăranilor cam aşa : „V-am adunat pentru ca să vă spun vorbe mari şi late... Vă sînt prietin, frate, tată !“ Întrebînd pe ţărani cum au trăit pănă acum, şi unul din ei răspunzînd : „Cum o dat tîrgu şi norocu", el le spume : „Rău!... Aţi fost lipsiţi de toate, şi de libertate, şi de egalitate, şi de fraternitate..." Apoi scoate jurnalul, continuînd să arate de ce au mai fost lipsiţi ţăranii: „de drepturi cetăţeneşti şi de drepturi comunale... civile... politice... de sufragiu universal." La auzirea acestui de pe urmă cuvînt, un ţăran întreabă ce-i aceea, iar altul răspunde : „Sofragiu, cumătri, ca la boieri" (aici e strămoaşa frazei lui Caragiale din O noapte furtunoasă, cînd Titircă Inimă-Rea discută asupra aceleiaşi chestii cu Ipingescu). „Dar, în fine, spune Răzvrătescu, a unsprezecea oră a sunat şi pentru voi!... Cel mic se va face mare şi vice-versa, cel mare se va face mic ! Cel slab va fi puţin te, şi cel putinte neputinţe !“ Galuscus, care asistă la acest discurs, spune că acesta propagă anarhia. Răzvrătescu mai spune că „de-acum fiecare locuitor de-buie a fi proprietar de patru fălci de pămînt, căci acel pămînt e al lui Dumnezeu, şi precum glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, asemenea pămîntul lui Dumnezeu este pămîntul poporului". Prin urmare, vedem aici un subprefect, om oficial, care reprezintă deci organizarea ţărilor noastre, a Moldovei în special, de pe la 1860, în urma Convenţiei de la Paris. Cînd Alecsandri a ales un subprefect, evident că vrea să rîdă de formele nouă introduse din Apus. Mai este altceva : propaganda pentru împroprietărirea ţărarilor o pune în gura unui tip ridicul. Acum, pe la 1860, se făcea o propagandă extraordinară pentru această chestie : Cuza domnitorul, Kogălniceanu şi toţi oamenii mari ai vremii luptau pentru ea. Iar Alecsandri găseşte să rîdă de a-ceastă problemă, punînd pe Răzvrătescu să lupte pentru ea şi pe Clevetici să lupte prin jurnalul lui. Alecsandri se scuză cu această ocazie, spunînd că nu rîde de idee, ci de ridicul, dar nu e satisfăcătoare această explicaţie. Să vedem pe Galuscus, pentru a vedea contradicţiile lui Alecsandri şi una din slăbiciunile artei sale. Aţi văzut că Galuscus întrerupe pe Răzvrătescu, făcîndu-1 a-narhist, prin urmare el e contra acestor exagerări. Alec- 53 sandri pare că pune pe Galuscus în piesă numai pentru la Hurmuzachi în Bucovina (pe timpul revoluţiei din 1848), la care au discutat asupra neamului românesc* asupra istoriei şi destinelor sale, asupra literaturii sale, lucruri foarte interesante pentru psihologia generaţiei de la 1840. Vorbeşte de Mioara*, cum o numeşte el atît acum, cit şi la 1852 şi cum tot aşa o numeşte şi Russo. Aprecierile lui Alecsandri asupra literaturii populare îs poetice, entuziaste, elogioase pentru poporul românesc, nu-s ştiinţifice, cum dealtfel nici ale lui Russo nu-s curat ştiinţifice. La 1852 —1853 publică Alecsandri două fascicole de Balade (Cîntece bătrîneşti) şi avea de gînd să mai publice una; baladele nepublicate în aceste două fascicole, precum şi acele găsite mai tîrziu, ori compuse de el însuşi, le-a tipărit în 1866, în ediţia a doua, în oare publică şi doine şi hore. La 1872 scrie un articol despre colecţia de proverbe a lui Anton Pann,** lăudînd pe a-cesta, precum şi spiritul, inteligenţa poporului român. Aceasta e întreaga activitate a lui Alecsandri cu privire la literatura populară: e colector, editor şi „laudator", comentator elogios al ei; şi mai este şi întocmitor al poeziilor populare. El spune : în 1852 — 1853 „adunate şi îndreptate", iar în 1866, „poezii populare adunate şi întocmite" de dînsul: acum înţeleg mai bine ce însamnă * „Cea de a treia baladă, intitulată Mioriţa, este o veche cunoştinţă a ta“, frază de legătură adăugată de Alecsandri ulterior (lipseşte în Bucovina). ** Cînticele de stea şi Povestea vorbei de Anton Pann, în Convorbiri literare, din 1 februarie 1872. 83 întocmite : adică făcute de ei, şi în acest caz învinuirile aduse că a stricat poeziile populare par şi mai neserioase. El s-a folosit de poezia populară pentru a face ceva mai frumos, tot aşa după cuirn Moliere se servea de literatura dramatică spaniolă pentru comediile sale. Mai vedem ceva : Alecsandri el însuşi în poeziile sale dă exemplu de influenţare de la poezia populară, care devine un model pentru literatura sa. Dar el nu vorbeşte despre literatura populară ca un izvor pentru limba şi literatura cultă: el face acest lucru, dă dovadă despre el, dar nu face teorie, nu e teoretician, al acestei influenţe. Cu atît mai puţin s-a gîndit el la influenţa şi importanţa literaturii populare pentru studiile istorice, lingvistice ect. El poate nu înţelegea marea importanţă a acestui lucru, deşi îl punea în fapt. Alecu Russo înţelegea acest lucru aşa cum îl înţelegem noi azi; ceea ce pentru noi e foarte uşor astăzi, anume că- n-ar fi existat o literatură cultă românească fără influenţa poeziei populare. ■ ‘ Spuneam .că pentru a înţelege mai bine curentul poporan e nevoie să vorbim şi de Alecu Russo, înainte de a ajunge la el. Aici vedem cit e de greu a separa pe aceşti scriitori între ei şi aceasta din cauză că ei alcătuiesc, formează un curent. Curentul poporan e o manifestare a păturii culte moldoveneşti, iar Alecsandri şi Russo îs numai mandatarii, reprezentanţii acestei clase, îs numai culmile acestei manifestări. Mai mulţi colectează, desigur, poezii populare ; Alecsandri însă pare a fi fost însărcinat să le culeagă şi să le întocmească, să le corecteze pentru că el era poet. Russo nu putea face acest lucru, pentru că nu era poet. S-A îrotîirnplat deci ca Russo : să fie teoretician, om de idei, iar Alecsandri să fie poet, şi prin urmare nu pot fi separaţi în această chestie, mai ales că, după chiar mărturisirile lui Alee-, sandri, Russo l-a ajutat mult şi mai ales pentru că acesta e promotorul curentului poporan. Nu putem aşadar să lăsăm deoparte pe Russo atunci cînd vorbim de colecţia de poezii populare a lui Alecsandri. Alecu Russo a fost mai întăi colector de poezii populare încă din 1839 — cu trei ani. înaintea lui Alecsandri :—, cînd scrie Piatra Teiului, în franţuzeşte, limbă în care el a .scris cea mai mare parte din operele sale şi pe care, unele din ele, le-a tradus el însuşi în, 84 româneşte. Piatra Teiului e o piatră pe malul Bistriţei în jud. Neamţ ; Alecu Russo descrie călătoria sa pe acolo şi reprdjdfuce şi legenda. Prin urmare, la 1839, un român, un franţuzit, un bonjurist se duce pe valea Bistriţei şi culege o legendă populară, pe care o scrie. Ceva mai mult: în această bucată reproduce şi nişte versuri din doina lui Petraru (un bandit din ţara de jos) : prin urmare, la 1839 avem şi un cântec popular, pe care îl găsim în ediţia de la 1866 a lui Alecsandri. Această dată — 1839 — trebuie ţinută minte pentru că e foarte importantă. Peste un an, la 1840, in Studie moldovană, îl vedem pe Russo că cunoaşte balade despre haiduci, pentru că 'vorbeşte despre ele, face citaţii din balada lui Bujor şi iarăşi din doina lui Petraru. Aceşti doi ani, 1839 şi 1840, îs anteriori călătoriei lui Alecsandri în munţi; prin urmare, Russo face colecţie de poezii populare înainte de Alecsandri. Mai departe, Russo scrie Piatra Corbului, tot în franţuzeşte, bucată care însă nu e datată. De cînd să fie scrisă ? Vă amintiţi că am vorbit de o bucată cu acelaşi titlu a poetului Mihai Cuciureaniu, careţ a publicat. în Propăşirea din 1844 această bucată, în care spune că a călătorit împreună cu Alecsandri, cu Russo. Deci odată cu Cueiureanu s-a inspirat şi Russo, scriind Piatra Corbului, fără s-o publice. Dacă nu e aşa, putem spune altceva : această bucată a lui Russo trebuie să fie scrisă înainte de 1846, pentru că la- această daltă Al. Russo ena în Iaşi, unde scrie Provinţicdul la teatru, şi deci rJu mai era judecător la Piatra, unde foarte probabil a cules el poeziile populare şi unde nu s-a mai dus decît în treacăt o singură dată pănă la moarte. Şi nu e scrisă înainte de 1844 această bucată pentru că e natural ca atunci cînd călătoreşte în munţi cu Cudureanu (1844) să se fi inspirat ca şi acesta din călătoria făcută împreună. Prin urmare, Russo consemnează încă o legendă, aii cărei subiect nu ne interesează pe noi aici ; la sfîrşitul acestei legende Russo spune că s-a întors din călătorie cu o culegere de doine. Un alt studiu al lui Russo este Poezia poporală, nici acesta datat. G. Dean. Teodorescu l-a pus între 1835—1839, fără a aduce vreo dovadă în favoarea acestei date. D-l Haneş îl pune la 1840 : pentru că Alecu Russo la începutul activităţii lui se ocupa de literatura populară şi mai târziu cu chestii) lingvistice : dar de ce numaidecât 1840, şi nu altă dată ? 85 E sigur că acest studiu e anterior anului 1852, pentru că de la această dată înainte, dnd vorbeşte despre literatura populară, Russo face citaţii din colecţia lui Alecsandri (care apare la 1852—1853). Deoarece Russo face aceasta de la 1852 înainte, iar mai înainte de 1852 nu citează pe Alecsandri, şi pentru că în Poezia poporală nu-1 citează, urmează că acest studiu e anterior lui 1852. Şi credem că e posterior lui 1846 pentru că în el Russo vorbeşte de Mioriţa, despre care Alecsandri spune că o are de la Russo, care a cules-o din Soveja, în 1846. A admite data pusă de d-1 Haneş ar însemna să trecem peste această afirmaţie a lui Alecsandri şi să admitem că a fost culeasă de Russo această poezie pe la 1839, cînd el călătorea pe valea Bistriţei; asemenea, ar trebui trecute cu vederea şi alte afirmaţii, categorice, dealtfel, ale lui Alecsandri. Ce găsim în Poezia poporală ? Găsim citaţii din o baladă culeasă de Alecu Russo, citaţii lungi; se vede că cunoaşte Mioriţa, apoi balada lui Ghimici (a lui Ghemiş, o numeşte Alecsandri în 1866), Gruie Gro-zovanul, Toma Alimoş, citaţii dintr-io doină, din bal adia Badiul, care toate la Alecsandri sînt sub altă formă; apoi citaţii din Păunaşul codrilor, Doica, Mioriţa: aceasta din Mioriţa e singura citaţie care e identică cu a lui Alecsandri. Vedem, prin urmare, la Russo multe cunoş-tinţi despre poezia populară mai înainte ca Alecsandri să fi publicat colecţia. La 1846 Russo scrie Soveja, note de călătorie ; aici spune că a auzit istorii despre bandiţi, că un mocan îi cînta nişte balade — toate lucruri foarte frumos descrise ; acolo, la Soveja, a auzit şi cules Mioriţa şi alte balade, despre care spune Alecsandri. într-o scrisoare din 1848 Russo citează versuri din Toma Alimoş. în Cîntarea României, versetul 5 e un fel de parafrazare a baladei Doica şi tot acolo defineşte sentimental doina, vorbeşte despre importanţa socială a doinei. Din ce an e Cîntarea României ? Nu se ştie sigur. însă am văzut că în ea vorbeşte despre Doica; apoi Alecsandri vorbeşte de Doica în acelaşi timp cu Mioriţa şi mai totdeauna aceste două balade îs puse de el alături; în fine, Alecsandri a spus că are Mioriţa de la Russo : foarte probabil că acesta a. cules aceste două balade în acelaşi timp, adică la 1846, cum spune Alecsandri despre Mioriţa. Cîntarea României e prin urmare posterioară anului 1846 (căci e vorba în ea despre Doica, culeasă în 1846). în. alt articol, Studie moldovană, Russo vorbeşte despre Mioriţa, Codreanu, Toma Alimoş (pe care-1 numeşte Toma lui Moş). Prin urmare, poeziile populare ale lui Russo de la 1842—1852 îs de pe atunci cînd Alee-sandii încă nu publicase nimic din poeziile populare,; ba încă altele — cele de la 1839—1842 îs de pe vremea cînd Alecsandri încă nu cunoştea deloc pe ţăran şi poezia lui. Toate aceste poezii sînt culese prin urmare de însuşi Russo. Cînd vom vorbi despre Russo ca teoretician, vom vedea mai mult: că el e anterior şi superior lui Alecsandri, care, eoleetînd mai tîrziu, e natural ca. el să fie elevul lui Russo. Prelegerea IX 11. XII. 1910 Continuăm cu compararea activităţii folcloristice a lui Alecsandri şi a lui Russo. Am văzut că acesta cunoştea poezii populare mai înainte ca Alecsandri să se fi dus la ţară sau să fi publicat baladele sale la 1852—• 1853. Russo cunoaştea înainte de Alecsandri balade foarte însemnate, căci citează din : Mioara, Codreanu, Toma Alimoş, Mihu Copilul: acestea sînt în ediţia de la 1852 a lui Alecu Russo ; cunoştea apoi Donciu, o baladă pe care Alecsandri n-a tipărit-o în nici una din cele două fascicole de la 1852—1853, ceea ce nu înseamnă că Alecsandri n-o cunoştea, ci poate că el vroia s-o tipărească în fase. III. Cunoştea Russo încă şi : Gruie Grozovanul, Păunaşul codrilor şi Doica. Cei care au cetit poezii populare din colecţia lui Alecsandri, din vreo altă colecţie, ştiu că aceste balade sînt, se poate spune, cele mai frumoase balade populare. Deci Russo cunoştea o samă de balade, cele mai frumoase, cunoştea şi alte balade, mai puţin însemnate, care apar mai tîrziu la Alecsandri: Inelul şi Năframa, Doina lui Ion Pietrariu, Badiul, o Variantă a unei doine olteneşti, în care e vorba de relaţiile noastre comerciale cu Veneţia. Mai găsim citate de Russo balade şi mai tîrziu de apariţia baladelor lui Alecsandri, anume : în 1852 — cînd apare întâia fasciculă a lui Alecsandri — găsim balada Holera citată de Russo. intr-un studiu cu acelaşi nume. Acest articol a fost publicat intr-un calendar: dacă calendarele ies la 1 ianuarie, atunci desigur că această baladă e citată mai înainte de colecţia lui Alecsandri. Dealtmintrelea, ceea se citează Russo din Holera e o variantă care samănă cu balada lui Alecsandri, deci culeasă de dînsul. însă din 1855, în Amintiri, publicate în România literară, vedem că acolo citează în adevăr din Alecsandri: Badiul, Şalga şi Codreanu. Dar Codreanu îl citase el şi mai ina- 88 inte : iar citaţiile din 1855 îs făcute din Alecsandri sau, mai bine : Russo, care avea cel puţin pe Codreanu culeasă de el însuşi, acuma, la 1855, nu face citaţii după propria-i variantă, ci după cea a lui Alecsandri. Am spus că de la apariţia colecţiei acestuia Russo face totdeauna citaţii numai din ea : sigur pentru a o populariza. Acuta se naşte o întrebare: oare aceste balade, pe care Russo le cunoştea înainte de Alecsandri, nu le avea el de la acesta ? Alecsandri recunoaşte în prefaţa colecţiei sale că poeziile publicate de el îs culese şi de dînsul, dar şi de alţii, între care mai ales este Russo. Şi acum : . dacă vedem că Russo a cunoscut acele balade înainte de Alecsandri — ceea ce e dovedit prin aceea că citează balade mai înainte decît Alecsandri şi âMel decât acesta—, atunci e probabil oă aceste balade citate îs culese de Russo : adică ele formează partea cu care Russo a contribuit la alcătuirea colecţiei lui Alecsandri. Am putea conchide că cele mai frumoase balade din această colecţie se datoresc lui Russo. Asupra acestui lucru nu face nimeri nici o obiecţie. Să tragem acum oarecare încheieri în ceea ce priveşte colecţia de poezii populare şi relaţiile dintre Alecsandri şi Russo ca colectori: 1) Russo colectează înainte de 1842, cînd Alecsandri abia începe a cunoaşte pe ţărani ; 2) Russo colectează mai înainte ca Alecsandri să ■fi publicat poezii populare; 3) citeasză altfel decît Alecsandri, adică citaţiile lui Russo anterioare celor ale lui Alecsandri au alt conţinut, altă variantă; 4) bucăţile citate de Russo îs fără „literatură*4, adică fără înfrumuseţări de om cult, fără introducerea procedeelor poeziei culte în ele ; 5) Russo colectează balade foarte frumoase. Alecsandri spune că a fost mult ajutat de Russo ; acesta spune, cînd citează : „din poeziile d-lui Alecsandri44 : pare că ar fi un schimb de generozitate între ei. Cauza acestui lucru este că în această chestie nu era vorba de o luptă pentru întâietate. Era un fel de „partid44 : să zicem al poeziei populare. Aceşti oameni luptau, voiau să facă cunoscută poezia populară, s-o impuie clasei culte, şi deci era indiferent cine o culesese. Dar chiar şi ideea editării o avea Alecu Russo. în Studie mdldovană (1850) el vorbeşte de importanţa publicării baladelor. Acesta ar fi un argument bun pentru acela care ar vrea să dovedească că Russo e iniţiator şi în această privinţă ; dar 89 ar fi prea mult. Şi Alecsandri şi Russo au avut ideea publicării poeziilor populare. Vedem, prin urmare, pe Russo un colector harnic, priceput, cu mult gust şi anterior lui Alecsandri. Nici nu putea să nu fie anterior lui Alecsandri, pentru că el cunoştea mai de mult poezia populară. In Amintiri are o pagină foarte frumoasă, în care spune că în copilărie, la o moşie din Basarabia, fiind copil, asculta la şezători pe bătrîni recitind balade şi spune cît de tare l-a mîhnit plecarea sa în străinătate. Cînd la 1839 se reîntoarce în ţară, era înduioşat de la graniţă cînd a auzit buciumul. Apoi, chiar .temperamentul lui era altfel: sentimental, emotiv, poetic, deosebit mult de al lui Alecsandri : rece, sarcastic. în sfîrşit, adăugind la aceste două fapte şi pe acela că a avut norocul să fie judecător la Piatra — aproape de munţi, unde e leagănul poeziei populare —, avem tot dreptul să spunem că Russo e părintele curentului poporan. Dacă în alte direcţii a activităţii sale, ca de exemplu în chestii lingvistice, are predecesori, ori în acele ale gustului literar, în ceea ce priveşte curentul poporan însă Russo n-are nici un predecesor : el este cel dintâi care a cules, a teoretizat etc. Tot ce a făcut curentul poporan pentru literatura cultă, tot ce literatura cultă, limba literară, poezia, cultura, sufletul românesc, în fine, datoresc curentului poporan: pentru toate aceste lucruri, meritul revine lui Alecu Russo. Şi vedeţi că ceea ce a făcut Russo nu e puţin, şi totuşi pănă acum câţiva ani n-a fost cunoscut deloc. Prin curentul poporan — deci graţie lui Russo — literatura românească a devenit literatură pro-priu-zisă, adică a devenit originală şi naţională. Să caracterizăm puţin pe Russo, cu toate că antto cipăm. El a fost un teoretician, ceva nou deci, ceea ce Alecsandri n-a fost. El a înţeles importanţa literaturii .populare aşa cum o înţelegem noi astăzi. Chiar In Piatra Teiului (1839) spune că poezia populară, origină a baladelor noastre, e în adevăr sublimă; în ele respiră aerul ţării, simţi parfumul antic răspîndit pe pămîntul Moldovei, în ele găseşti obiceiurile vechi ale noastre şi nespusul farmec ai vieţii noastre. Spune apoi că cea mai „en vogue“ baladă, doină, populară e aceea a lui Ion Pie-trariu, pe care o citează. Pe urmă, eu toate că studiul nu e teoretic, vorbeşte de importanţa şi sufletul baladelor, şi acesta e primul cuvînt spus de un român cu privire la 90 această chestie. Important însă e articolul său Poezia poporală. Data trecută am căutat să datez, aioest studiu, pe care d. Haneş, fără nici un motiv serios., îl pune în 1840, şi am spus că trebuie să fie scris între 1846—1852, adică înainte de orice alt studiu asupra poeziei populare, adică înainte de Alecsandri, care dealtfel n-a fost teoretician. In Poezia poporală Russo a văzut toate foloasele poeziei populare, ceea ce e extraordinar şi se explică atît prin inteligenţa lui Russo, cit şi prin dragostea lui pentru poezia populară. In Europa nu se vorbea aşa pe vremea aceea despre această chestie şi nici nu s-a vorbit, pentru că n*u e locul a se vorbi despre importanţa poeziei populare pentru oea cultă, acolo literatura cultă fiind şi fără aceasta originală, naţională. Studiul de mai sus începe spunînd că poezia, .arta, muzica îs arhivele popoarelor şi din studiul lor ne putem orienta asupra origine! limbii noastre, asupra originei poporului nostru, asupra luptelor susţinute de el: adică acestea îs importante pentru psihologia şi istoria poporului românesc, ceea ce alţii au arătat mai pe urmă. Mai departe :. poezia populară e întâia fază a civilizaţiei unui neam : adică literatura populară e anterioară celei culte. Iar decăderea acestei literaturi aduce decăderea neamului, exact ceea ce se spune şi astăzi. Vorbeşte apoi de Virgil, Ovi-diu şi de poetul (păstorul) care a făcut baladele noastre. In urmă face o clasifieaţie a liter ateii populare, pe care o adoptă şi Alecsandri, care însă în 1852 o schimbă în-trucîtva: cîntece bătrâneşti, care îs importante pentru istorie; face critică literară, admirând expresia „văile se limpezea" din balada Codreanu, expresie în adevăr foarte frumoasă, întrebuinţată des şi de Alecsandri, din care cauză a fost discuţie asupra faptului care din ei a luat-o de la celălalt. Spune că mai târziu cîntecele bătrâneşti au fost înlocuite prin cîntece de frunză (haiduceşti), care au ca eroi pe haiduci. Citează o doină din Oltenia, în care e vorba de „arme de Veneţie", arătînd că baladele pot fi folositoare şi pentru istoria comerţului nostru în trecut. S-au mai găsit şi alte balade în care e vorba despre relaţiile noastre comerciale din trecut cu Veneţia şi mai ales cu Genova. Continuând cu analizarea poeziei populare, Russo arată că în ea se găseşte sentimentul naturii — moştenire virgiliană, asemenea se găseşte psihologie, observaţie, cuprinde lucruri privitoare la chestiile 91 sociale. Mai departe urmează acele pagini admirabile în care spune că literatura cultă contemporană lui nu are deeît pastişări, plagieri, şi apoi povesteşte cum într-un iarmaroc vede pe adevăraţii români, cu portul, vorba şi cîntecul lor deosebite de ale orăşenilor. Aici Russo face numai o figură. Atunci descoperă el adevăratul popor românesc; căci intr-o bucată, Iaşii în 1844, descrie acest oraş ca un oraş cosmopolit, şi despre limba şi literatura lud că sînt' nenaţionale. Cu această ocazie găseşte modelul după care trebuie să se ia poeţii culţi, pentru a se dezrobi de influenţa literaturilor străine, şi laudă pe un poet D. Dăscălescu, deşi fără talent, numai pentru că e naţional. Pe lingă aceste studii, mai găsim teorie asupra literaturii populare şi în Cîntarea României, unde defineşte doina. în Studie moldovană laudă baladele, care spune el, vor rămânea pentru totdeauna, pe când poeziile d-lor X, Y îs trecătoare pentru că nu-s originale şi deci nu-s frumoase. In Holera citează balada cu acelaşi nume şi are câteva pagini de adevărată critică literară. Vrea să arate •aici stoicismul, nepăsarea sufletului românesc, bazîndu-se pe această baladă. Pune prin urmare în practică aceea ce spusese în teorie. în Cugetări, publicate in România literară, are un argument foarte bun contra stricătorilor de limbă. Se ştie că aceştia erau cei mai înaintaţi în idei, erau liberali. El le spune : dacă sînteţi liberali şi iubiţi poporul pentru ee-i detestaţi limba şi x-o stricaţi ? 'Ce influenţă are literatura populară asupra lui Rus-so, ca scriitor ? El e veşnic preocupat de poezia populară. Orice ar scrie, el citează din ea; căci aşa se întâmplă de obicei: cînd cineva admiră pe un scriitor, îl citează totdeauna. Intr-o scrisoare, pe care o scrie din închisoare (pe la 1848), citează balada Toma Alimoş; tot aşa face deci Russo cu poezia populară, cum făcea tinerimea noastră cu Eminescu acum vreo 15—20 ani. Şi aici vedem o deosebire între Russo şi Alecsandri, căci acesta din urmă nu era aşa de mult preocupat de poezia populară. Russo a fost influenţat de această poezie ca şi Alec-şan/dri. în toate părţile, stilul şi limba sa se res'irt de această influenţă. Russo, ducîndu-se prea de tînăr şi stînd prea mult în străinătate, uitase limba românească, iar mai pe urmă n-a învăţat-o niciodată bine. Şi cu toate că avea un gust foarte dezvoltat, are o limbă curioasă : 92 de la neologismele cele mai imposibile (ea sosial, influenţă pe cineva), el trece pănă la cele mai populare cuvinte. Limba lui e foarte împestriţată de moldovenisme, fran-ţuzisme şi chiar galicisme; dar la orice pas influenţa limbii populare se vede. Dacă am compara acum pe Alecsandri cu Russo : 1) Russo „întrece44 pe Alecsandri în aceste privinţe ; a) e un colector anterior lui Aleosandri; b) e teoretician, e îndrumător, ceea ce e acelaşi lucru, şi A'lecsanidri n-« fost astfel; c) Russo e veşnic preocupat de literatura populară. 2) Alecsandri întrece pe Russo prin aceste lucruri : a) dacă Russo a colectat cele mai frumoase poezii, apoi Aleosandri a colectat pe cele mai multe; b) Alec-isandri Întocmitor : adică a făcut el poezii ou material popular ; c) Alecsandri e acel care a editat poeziile populare, care le-a răspândit. Aceste lucruri le datorim lui Alecsandri. Şi egal cu Alecsandri a fost Russo în faptul că ambii au colectat, au lăudat poezia populară şi au fost influenţaţi de ea în scrisul lor. Să vedem acum cum a „întocmit44 Alecsandri. Mai întâi trebuie să spunem că Alecsandri a alungat tot ce nu convenea spiritului său de romantic de la ’40. Pentru a vedea acest lucru n-avem decît să comparăm poeziile din colecţia sa cu cele din a lui G. Bem. Teodorescu, de exemplu. Această din urmă colecţie* e foarte mare şi a fost tare criticată, între altele pentru faptul că autorul a cules poezii de pe unde le-a găsit, de pe la mahala. E important acel de la care le culegi, aşa că această critică e justă. îru cînteoele de dragoste, mai ales, se vede că această colecţie e „suiburbiială44. Dar baladele ei îs foarte frumoase, n-iau o frumuseţe rafinată, orăşenească, ci una sălbab'că, ţărănească. Comparînd baladele a-cestea cu cele culese de Aleosandri, se vede numaidecît deosebirea-: chiar ea mărime, cele ale lui G. Dem. Teodorescu îs mai lungi decît ale lui Alecsandri. S-ar putea explica deosebirile prin aceea că Alecsandri a cules mai ales din Moldova, pe cînd Teodorescu din Muntenia; dar avem un singur popor, cu uni singur suflet în aceste două provincii. Cred că scurtimea baladelor lui Alecsandri se datoreşte lui. în baladele lui Teodorescu şe văd lucruri repetate, unele triviale chiar, pe care Alecsandri desigur, că le-a înlăturat,, punînd în locul lor, ceea ce * Poezii populare române, Bucureşti, 1885. 93 credea el că e mai frumos. Ceea ce anume a adăugat Alecsandri se poate uşor vedea: în diferitele ediţii a colecţiei sale se vede aceeaşi poezie altfel. Pe lingă asta, cunoscînd poezia originală a lui Alecsandri, precum şi, spiritul adevărat popular, putem iarăşi spune care părţi din baladele lui Alecsandri îs populare, care adăugate, de dînsul. In afară de toate acestea, în baladele lui Alee-, sandri se văd cunoştinţi pe care poporul în nici un caz nu le are. •înainte de a face o comparaţie, să vedem cum a întocmit Alecsandri. în privinţa fermei: forma într-o poezie e ritmul, rima, limba şi stilul, în privinţa fondului vom vedea ideile, sentimentele şi cunoştinţele. Ritmul şi rima se văd uşor cum au fost corectate de Alecsandri. în poezia populară ritmul şi rima n-au fost, şi nu sînt perfecte; perfecţia acestor lucruri îs chestii de literatură cultă. Ritmul se naşte, cum am mai spus, cfîntr-o necesitate prihaSziologiCă, dacă putem zace aşa, iar rima se naşte din ritm. Dar, odată ce aceste lucruri îs naturale, urmează că ele nu pot fi perfecte. Ritmul provine din cauză că sentimentul e ridicat la un diapazon înalt ; în poezia populară este oarecare ritm, care nu e perfect, în care însă se vede o succesiune de accente, care ar vrea să fie regulată. Cu privire la rimă, poezia populară se mulţumeşte cu asonanta (identitate de vocale ori numai asemănare chiar). La Alecsandri însă, cu toate că sînt încă urme de ritm primitiv şi rimă necomplectă, în general ritmul e perfect şi rima bună. Prin urmare, chiar o comparaţie a formei numai ne arată că Alecsandri a schimbat poezia populară şi cît a schimbat-o : căci pentru a avea ritm perfect şi rimă bună e nevoie de a se schimba nu numai ordinea cuvintelor din vers, dar adesea chiar înseşi cuvintele, şi prin urmare ideile şi sentimentele. Poezia populară a fost schimbată şi ca limbă; găsim în colecţia lui Alecsandri cuvinte nepopulare, ca de exemplu june, care numai în Transilvania e popular. Pentru a vedea schimbarea stilului, e nevoie de a compara texte, ceea ce e greu pentru că n-avem originalul baladelor prelucrate de Alecsandri şi nici nu-1 putem găsi la ţară, căci ele variază mereu. AL Russo face în Amintiri o citaţie din balada Donciu, oare se găseşte şi la Alecsandri, în ediţia a doua (1866); la Alecsandri e altfel decît la Russo. Şi am putea face o 94 ipoteză: varianta lui Russo e .probabil mai populară decît a lui Alecsandri, pentru că Russo, nefiind poet,i nu înfrumuseţa poeziilie culese de el; admiţînd apoi că acea bucată din balada Donciului e acea îmbunătăţită de Alecsanidri, putem spune că comparând aceste două variante comparăm balada adevărat populară cu acea prelucrată de Alecsandri. Dar aceasta nu poate fi sigur : căci poate că balada citată de Russo era deja prelucrată de Alecsandri, chiar, căci ei lucrau în această direcţie în comun. Totuşi să facem, cu această rezervă, o comparaţie între cele două variante. Varianta lui Russo : Varianta lui Alecsandri: Vin apoi versurile următoare : „Pentru dinsul nu e vară, /Nu e (dulce primăvară,/ Ci numai viaţă amară !“ ; acestea probabil că nu-s populare, pentru că lipsesc din varianta lui Russo; această afirmaţie n-o pot însă dovedi, fiind o chestie de simţire. Dar sigur de Alecsandri îs cuvintele „dulce primăvară*. Mai departe : „Neamurile l-au uitat* de la Russo e înlocuit la Alecsandri prin „Lumea toată l-au uitat* ; „Stăncuţa* la R-usso, la Alecsandri devine „Anicuţa româncuţa*, care se vede uşor că e pusă de Alecsandri, care acum, la ’40, începe să cunoască pe ţăran, căci ţăranul, poporul n-avea nevoie să spună că Stăncuţa e româncă ; „Luceafărul satului,[ Salba împăratului* se găsesc numai la Alecsandri, această îngrămădire de imagini e un procedeu „â la V. Hugo“, imagini oare aici nu ne spun nimic; poporul face comparaţii rar şi numai cînd -ele adaugă ceva. „Nouă ani şi giumătate* etc. lipsesc la Russo; „Pernele că i-a mutat* din Russo e înlocuită prin „Perne albe i-au mutat* la Alecsandri, expresie care se vede că nu e populară. Aici se sfîrşesc citaţiile lui Russo din această baladă, căci atîta îi trebuia lui. Mai departe, la Alecsandri găsim „Ce-i, Ancuţo, draga mea?/ Ochişorii tăi frumoşi/ sunt oa doi luceferi roşi*; asemenea „Poate câ ţi-au venit greu* : toate aceste expresii nu par deloc (populare, deşi nu putem dovedi. Din Donciu Intr-un pat Şi de mult zace, măi frate (lipseşte) (lipseşte dulce şi încă două versuri). De cînd zace el pe spate, dulce primăvară etc. Doncilă pe un pat , (lipseşte) 95 această comparaţie vedem că Russo e mai simplu, mai popular, pe cînd Alecsandri a adăugat lucruri de poet cult, subţirel, delicat. Să comparăm acum o poezie din ediţia întăi a colecţiei lui Alecsandri cu aceeaşi poezie din ediţia a doua. Alegem una la întâmplare : Holera, care e citată şi de Russo. Chiar de la înioeput se deosebeşte de a lui R/usSo*; cauza acestei deosebiri este probabil că Russo a citat altă variantă. „Cu trei fete se-ndrăgeşte44 lipseşte la Russo, iar în colecţia lui G. Dem. Teodoreecu aceste trei fete îs surorile lui Vîleu; cred că Alecsandri a făcut confuzie asupra situaţiei acestor trei fete. „Maică-sa grija-i ducea/ Şi cu lacrimi îi zicea44, lipseşte ■ în ediţia întăi*; „Dalbă veselie44 în ed. I e „Dragă veselie44; „Drumul la vale-apuca44 în ed. I e : „Pe drum la vale-apuca44, „El zărea, mări, vedea44 în ed. I e : „El zărea, mări, zărea44; urmează apoi o descripţie a unei babe — holera —, care e prea detailat şi romantic făcută, ceea ce nu se potriveşte cu spiritul poporului, care în poezia sa are mai ales acţiune, nu descripţie. „Spini în urmă-i răsărea44 în ed. I e : „Şi-n urmă-i spinii creştea44. „Eu am arme drăceşti44 e oam suspect pentru o poezie populară; şter-gari pentru ştergare nu e popular, căci poporul nu strică limba pentru a avea un vers bun. în ed. I lipsesc versurile : „Am trei coase nevăzute,/ Una pentru cei voinici,/ Una pentru copii milei44 etc. In eld. I este vorba de „calul lui Satan44 (româneşte e Satană), urmează descrierea calului**, care iarăşi e nepopulară, ci e de a lui Alecsandri, care în ed. a Il-a o lasă deoparte, înlocu-ind-o 'ou alta***. „Nu vreau car ou patru boi44 e înlocuit prin „Nu vreu nici carul cu boi44 în ed. a Il-a. Urmează apoi o viziune macabră, care e una din caracteristicile poeziei ultraromantiloe, nu a poeziei populare.**** Sifîrşi-tul din ediţia a Il-a lipseşte în ediţia I.***** * Ed. I, „Iar maică-sa-1 îngrijea/Şi din gură aşa-i grăia...1* ** „Care-n zboru-i nu s-opreşte/Nici în eale-i oboseşte.** *** Cele trei coase. A treia „pentru fete mari/Şi neveste cu ştergari**. **** Ed. II: „Vîlcul biet.se oţărea,/Holera la el sărea,/Oasele şi Ierntindea/Şi pe Vîleu cuprindea.. ***** Ed. I: „Şi cu ele se ducea,/Nevăzută se făcea,/Apoi Cloanţa purcedea/Şi voinicul mort cădea1*. Ed. a Il-a: „Cu zilele purcedea,/Şi voinicul mort cădea,/ Gios la cotul Prutului,/în mijlocul cîmpylui!“ 96 Această comparaţie a lui Alecsandri cu el însuşi ne arată cum Alecsandri îşi lua libertatea de a corecta, de a schimba lucrurile. Şi anume : în ediţia I a colecţiei sale a corectat şi amplificat pe Alecu Russo, în ed. a Il-a a făcut acelaşi lucru asupra poeziilor din ediţie I. Cda. 1723 coala 7 Prelegerea X 14. XII. 1910 Am început să facem o comparaţie între adevărata poezie populară şi cea întocmită de Alecsandri, şi am vorbit anume despre formă : despre ritm şi rimă. Acum să analizăm cîteva poezii populare pentru a vedea stilul, sentimentele şi ideile din ele şi să vedem, pe cit vom putea, ce a pus Alecsandri de la dînsul. Spun încă q dată că nu e vorba aici de a face un proces lui Alecsandri de a fi schimbat poezia populară. Alecsandri n-a avut pretenţia de a face folclor, şi asta o declară singur, întrebarea este cum le-a schimbat, dacă le-a schimbat bine, dacă le-a lăsat populare etc. ; dacă Alecsandri a fost pătruns de limba şi psihologia poporului, pentru ca să fi putut corecta poeziile populare aşa cum le-ar fi corectat un om genial din popor. în colecţiile de poezii populare sînt unele variante mai frumoase, altele mai puţin frumoase, adică atunci colectorul a dat peste un cîntăreţ cu talent, a găsit o poezie frumoasă, sau cînd a dat peste un cîntăreţ mai puţin talentat ori care avea poezia din o sursă mai puţin frumoasă, a găsit o poezie urîtă. La Alecsandri vom vedea, în poeziile sale_popu-lere, amestecul omului cult, al literaturii dintr-un moment dat, al unor concepţii ale generaţiei de atunci., Dacă deci i-am bănui ceva lui Alecsandri i-am bănui acest lucru, anume că a amestecat literatura cultă, cu ideile şi sentimentele ei, în literatura populară. însă nu-i vom bănui nici acest lucru, ci mai degrabă îl vom admira pentru asta : că un bonjurist ca el s-a pătruns aşa de repede de spiritul popular. El era, prin naştere, un boier, deci foarte departe de acest spirit al poporului, iar prin cultura sa se îndepărtase şi mai mult de acesta. Ţinînd, prin urmare, samă de aceste lucruri, trebuie să admirăm pe Alecsandri pentru comprehensiunea sa largă faţă de spiritul poporului. 98 Colecţia de poezii populare a lui Alecsandri se poate studia foarte mult timp şi deja şi noi o studiem cam de mult. Cauza acestui lucru este că e prima colecţie, că e primul început de activitate folcloristică, că e vorba de Alecsandri, care din acest punct de vedere este cel mai mare scriitor al nostru, în fine, pentru că e vorba aici de curentul poporan, care e aşa de însemnat în literatura noastră, mai însemnat decît în orice altă literatură, pentru că nici un popor n-a fost aşa de deznaţionalizat, în păturile lui culte, ca poporul românesc, şi prin urmare să fi avut nevoie de un remediu ca curentul poporan. Pentru a vedea cit s-a pătruns Alecsandri de spiritul popular, să cetim mai în tăi o baladă scrisă de dînsul, Dragoş, pe care el spune că a pus-o Intre poeziile populare pentru că conţine o legendă foarte frumoasă despre Moldova. Cetind această baladă, vom vedea oare e tonul el; vom ceti apoi baladele culese de Alecsandri şi vom vedea astfel care elemente din aceste sînt străine, puse de Alecsandri. „Dragoş, mândru ca un soare, /A plecat la vînătoa-re“ ; comparaţia „ca un soare44 e de prisos, n-aduce nimic nou, şi de aceea nu e în spiritul poporului, care face rar comparaţii, şi numai cînd ele-s necesare. „Cerbul moare, urşii per, /Şi vulturii cad din cer“ : e ceva prea romantic. „Fiară blîndă de la munte“ : „de la munte44 e ceva banal, pentru popor, care nu se impresionează deloc de munte ; dar pentru Alecsandri, care era orăşean şi care iubea munţii, e un calificativ frumos. Diminutivele ca : „corniţe mititele4* iarăşi nu-s populare : poporul întrebuinţează diminutive numai atunci cînd e cuprins de un sentiment adine. „Fuge, saltă, zboară, pere** e o gradaţie de poet cult; „ca un vis, ca o părere** e nepopulară, pentru că e comparaţie şi e şi abstractă. Dragoş „înfocat14 nu spune nimic şi e nepopular ; „Amîndoi se pierd de vii, /în codrii merei pustii44 : e prea romantic şi arată influenţa poeziei germane, care, deşi n-a influenţat direct pe Alecsandri, era însă foarte cultivată în toată Europa. „Poiana... înverzită, /înflorită şi de lume tăinuită44 : expresia „de lume tăinuită44 o găsim şi în Pastelurile lui Alecsandri şi, deci, nu e în stil popular; poporul nu e deloc liric în baladele sale, ci narativ ; „Copilită, /Cu ochi dulci dizmierdătari, [Şi ou sinul plin de flori44 pare că ar fi Rodica ; apoi „Uită blînrie căprioara...“ etc., aici e sentimentalism de om cult. „...Am suflet fecioresc /Şi Moldova mă numesc" ; nu e o recomandaţie de fată din popor, asemenea e falş şi ceea ce mai spune această fată. „Cînd prin tine-a fi scăpată, /De o fiară-nfricoşată" e o construcţie sintactică nepopulară. „Coame ea de leu“ e o comparaţie de om cult, căci poporul n-a văzut lei. Constatăm că în această poezie, scrisă de el, Alec-sandri a incrustat prea puţine elemente populare : nu şi-a însuşit pe deplin poezia populară. Mult mai bine şi-a însuşit-o Eminescu, ale cărui poezii, ca formă şi ca expresii, mai ales, îs aproape populare., Ar trebui acum să cetesc, poate, poezia care are aerul cel mai popular din toată această colecţie, pentru a vedea deosebirile dintre adevărata poezie populară şi cea întocmită de Alecsandri. Să vedem deci cîteva strofe din Doica. Desigur că nici această poezie nu e populară, după cum nici una din această colecţie a lui Alecsandri n-a fost lăsată populară. Chiar începutul acestei poezii : „Pe cîmpul Tinechiei, /Pe zărele eîmpiei", ne arată că e populară pentru că ritmul nu e bun, sau, dacă am vrea să aibă ritm, ar trebui să accentuăm ne-româneşte, asemenea: „Azi e luni şi mini e marţi, /Pleacă Coste a la Galaţi". „Necăjit şi obosit" cred că îs puse de Alecsandri, pentru că aceste adjective, aşa de abstracte şi de banale, n.-au ce căuta în poezia populară. Poetul popular e totdeauna sincer, el nu compune niciodată ; el nu-i poet de meserie, şi apoi poezia populară, circulînd mereu, expresiile neplăcute îs lăsate la o parte. Descripţia venirii Dolcăi cred că e tot nepopulară. Din eît am cetit din Doica se vede alt ton decît în Dragoş; am putea ceti şi Mioriţa, dar e prea cunoscută, Dragoş şi Mioriţa sînt cei doi poli din colecţia lui Alecsandri ; între ele se află celelalte, asupra unora dintre oare ne putem îndoi daică-s populare, ca Cînticele lui Ştefan vodă, Cinticul lui Mihai Viteazul. D-l lorga pune la îndoială şi Movila lui Burcel. Înclin şi eu să cred_că e scrisă de Alecsandri pentru că din cetirea ei se vede alt ton decît acel popular şi altă concepţie. Aceste două noţiuni, ton şi concepţie populare, nu se pot defini şi de aceea ne şi vine greu să facem o comparaţie riguroasă ; dar fiecare ne putem închipui cam ce pot însemna 100 aceste lucruri. Movila lui Burcel nu samănă deloc cu Doica, care chiar ea e prelucrată. Cînd Burcel vorbeşte de tătari, litfeni, ungureni, se vede că vorbeşte un om cult, poporul neavînd astfel de cunoştinţe : „Teamă n-am, că sînt român“, nu poate spune un om din popor. Ideea de român e nouă, datează de pe la 1840. Pe această vreme se scoteau cronicile vechi şi se tipăreau, tot atunci s-a tipărit şi O samă de cuvinte a lui Ion Neculce, care cuprinde o samă de legende, fapte făcute de domni, mai ales de Ştefan cel Mare, neînregistrate de cronicari, şi culese de Neculce din popor. Or fi sau nu adevărate aceste fapte, aceasta e indiferent: destul că din ele s-au inspirat mulţi pe la 1840. Muma lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastru ale lui: Bolintineanu aici îşi au izvorul. Tot aici, la nr. 7, se află şi Movila lui Burcel: probabil că Alecsandri a luat tot de aici subiectul baladei lui. Argumente pentru aceasta: subiectul samănă, obiceiul de a se lua subiecte de aici există în acea vreme şi apoi balada lui Alecsandri n-are destule elemente populare, ci samănă mai mult cu Dragoş — compusă de Alecsandri —, decît cu Doica, care e populară. Am putea face şi altă comparaţie : iată poeziile originale ale lui Alecsandri: Doinele. Are şi aici o baladă : Andrii Popa, scrisă în 1843. Acesta a fost un preot care s-a făcut haiduc şi a fost prins de moşul lui Alecsandri — Mihai Cozoni —, şi a rămas despre el o legendă prin judeţul Bacău. Balada Andrii Popa începe astfel : „Cine trece-n Valea Seacă“, versuri cu care începe şi balada lui Ion Pietrariu : „Cine trece-n Lunca-mare ?“ Asemenea şi toată balada samănă cu cele culese de Alecsandri. în toate istoriile literaturii româneşti e lăudat Alecsandri pentru că a ştiut aşa de bine să-şi însuşească spiritul popular incit nu poţi face deosebire între poeziile lui şi cele culese. Am spus şi eu aceasta, fiindcă n-am controlat cum stau lucrurile în realitate; însă, dacă cercetăm cu de-amănuntul, vedem că aceste poezii originale ale lui Alecsandri îs foarte departe de poeziile adevărat populare ; samănă însă cu cele culese şi întocmite de dînsui. Acele originale se confundă cu acestea din cauză că colecţia nu e adevărat populară. Şi aşa ajungem la o concluzie la care am ajuns şi pe altă cale : Alecsandri a scris multe poezii pe baza faptelor din poezia populară; aşa, Baba Cloanţa are subiect popular, Sora şi hoţul are elemente populare etc.; acolo unde el a pus mai multe elemente populare a numit acele poezii populare, iar cele cu mai multe elemente de ale sale proprii nu le-a numit populare. Să vedem cam cum am putea caracteriza amestecul iui Alecsandri în poezia populară. Să ne gîndim mai întâi la limbă. Spuneam că în poezia adevărat populară limba nu e niciodată greşită, nici ca formă, nici oa sintaxă. Alecsandri însă, în colecţia sa, are : ei port, jrunzi, are apoi franţuzisme în construcţie; toate acestea le spunem mu pentru a dovedi că Alecsandri a întocmit poeziile populare, ceea ce s-a văzut, ci pentru a vedea cum s-a amestecat el în aceste poezii. Apoi, oa chestii de expresie : are expresii orăşeneşti şi chiar de mahala, cum s-înt, de exemplu, diminutivele. Aceste diminutive d. iorga le-a dat pe sama lui Bolinitirueanu; în capitolul despre poezia populară — cel mai bun din Istoria literaturii româneşti a sa —, domnia-sa pune pe sama lui Bolintineanu diminutivele lui Alecsandri. D. Iorga persecută prea mult pe Bolintineanu. Acesta începe a scrie în 1843 O fată tînără pe patul morţii, care are prea puţine diminutive; Alecsandri tot pe atunci scrie. în-tr-o poezie Doina, are : doinită, puiadiţă, cosiţă, guriţă, mînăntlică, porumbică, bălăioară, puşculiţă, punguliţă, bădiţă, mîndruliţă, cruciuliţă, bărdiţă, voinicele, vâlcele : de ce dar să învinuim pe Bolintineanu ? De ce să nu spunem că lipsa de sentimentalitate profundă a făcut şi pe unul şi pe altul să întrebuinţeze diminutive. E dovedit că cel ce nu simte vorbeşte mai mult decît cel ce simte, dar se vede că nu vorbeşte sinicer. Un diminutiv arată un sentiment pentru cineva; dar, abuzînd de sentimentalism, devii ridicul. Afară de asta, diminutivele există în poezia populară şi-şi au locul mai degrabă aici decît în cea cultă (ce-am zice de exemplu dacă satirele sau alte poezii de Eminescu ar avea diminutive ?). Poezia populară, mai naivă, mai gingaşă, se împacă mai uşor cu diminutivele : acestea nu ne lovesc deloc urît la ureche pentru că ele cadrează cu starea de sentiment, eu mila, jalea, duioşia din poezia populară. Să vedem acum în colecţia lui Alecsandri procedee de literatură cultă. Literatura populară se deosebeşte de cea cultă prin aceea că e mai primitivă şi deci va avea alte procedee. Spuneam că Creangă n-are aproape deloc metafore, care-s 102 aşa de dese şi frumoase în poezia cultă. Pe lingă asta. comparaţia ocupă iarăşi un loc însemnat în poezia cultă, în cea populară comparaţia n-are rol de floare de stil, ci un rol intelectual (Baia* clasifică comparaţiile în*, poetice şi intelectuale). Mijloace artificiale apoi, ca antiteza, aşa de des întrebuinţată mai ales de V. Hugo, descripţiile amănunţite, retorica, exclamaţia, toate acestea îs procedee de literatură cultă. Şi dacă le vom găsi în colecţia lui Alecsandri vom putea spune că-s introduse de d'însul. Pe urmă compoziţia laborioasă, să zicem, în care se vede că poetul adaugă mereu, pentru a fi cît mai complect, dovedeşte iarăşi nesinceritate, dar pentru el nimica nu-! de prisos. în sfîrşit, în balade poporul nu e liric, nici descriptiv, nu face nici glume. Dacă deci vom găsi în Alecsandri spirit, lirism şi descripţii, aceste elemente vor fi ale sale, nu populare. Pe de altă parte, ţăranul, ca om activ, mereu în luptă cu natura, are un fel de asprime, un fel de rezervă, de tăcere, care-1 face să fie mai greu sentimental decît orăşanul; dar cînd e sentimental, atunci e puternic, bărbătesc sentimental. Ceea ce francezii numesc sensiblerie nu se găseşte în poezia populară. Ţăranul iubeşte natura ca ceva obişnuit, el are faţă de natură aceleaşi sentimente ca şi clasicii; sentimentul sublimului în faţa naturii el nu-1 are, acesta e un sentiment modern (datează mai cu samă de la J. J. Rouisseaiu**). Pentru el pădurea e vende, răcoroasă, oricum altfel vreţi; dar nu e niciodată misterioasă, grandioasă. Şi cînd vom vedea acest fel de sentimente în colecţia lui Alecsandri vom spune că nu-s populare. Şi vedem în Alecsandri că ţăranul se sparie, se înfricoşează în faţa naturii, acest sentiment al său propriu şi-l pune in ţăran. Apoi alte elemente nedefinite : lucruri diabolice (ca în Mihnea şi Baba a lui Bolintineanu) îs introduse pe de-antregul din literatura europeană contemporană cu Alecsandri, îs viziuni romantice însuşite de aceşti scriitori, care le pun cînd în poeziile lor originale, cînd în cele populare. Patriotismul, şovinismul, ura contra străinilor iarăşi nu-s populare ; în baladele lui G. Dem. Teodorescu sau ale altuia nu găsim ura contra străinilor, pentru că nici nu au descripţie aceste balade. * Alexander Bain, The Emotions and the Will (1859). ** Vezi celebra sa carte Les Reveries du. promeneur soli-iaire (1782). 103 Acest sentiment se exprimă sau prin descripţii, sau direct : baladele adevărat populare nu sînt însă nici descriptive, nici lirice. Apoi mai observăm ceva în baladele lui Alecsandri. Sînt lucruri pe care ţăranul care a compus aceste balade, pe la 1600, nu putea să le cunoască ; astfel, în o baladă* haiducii îs descrişi cu cozi late şi cu chivere înalte, întocmai cum erau îmbrăcaţi nemţii pe la 1850. (Această observaţie o face d. Iorga.) Ca fond : faptele istorice, de exemplu, nu lasă, în popor, decît amintiri foarte vagi şi rjumai faptele însemnate. In Moldova tot ce s-a făcut mai de samă e făcut de Ştefan cel Mare ; poporul nu poate localiza că cutare fapt a fost făcut de cutare domnitor : deci cînd în colecţia lui Alecsandri nu va fi aşa, vom spune că Alecsandri a pus de la dînsul. Astfel, Movila lui Burcel, deşi am spune că e populară, totuşi cele ce spun despre tătari, unguri etc. nu sînt populare. Sau, cum observă d. Iorga, asupra poeziei despre Constantin Brîncoveanu, unde e vorba de politica externă a acestuia, despre baterea monezii, despre legăturile lui cu anumite persoane influente de la Constantinopol, acestea toate îs puse de Alecsandri. V-am spus altădată despre o baladă : Ercu,-lean. E imposibil să fi rămas în poporul nostru ceva despre Hercule ; la G. Dem Teodorescu aceeaşi poezie e sub titlul dfe Iorgu Iorgovan: sigur deci că Alecsandri i-a schimbat numele ; tot in această poezie este cuvîntul rimlean (euvînt dini vechea slavă care însamnă roman), pe care d. Iorga îl pune la îndoială ; probabil că a fost pus de G. Dem. Teodorescu. Cam acestea am avut de observat asupra poeziei populare cu ocazia activităţii folcloristice a lui Alecsandri. Cine se interesează poate ceti capitolul despre Poezia populară din Istoria literaturii a d-lui Iorga, unde e făcută o critică, din conjecturi, ce e dreptul, dar cu multă sagacitate.** Pănă acum am făcut teorie ; să dăm şi exemple. în Erculean, mezin e întrebuinţat cu înţelesul de mijlociu, deşi însamnă cel mai mic*** ; sălbăţică, * Mihu Copilul: „Cu chivere nalte,/Cu cozile late/Lăsate pe spate". ** întîi în Balada populară românească. Originea şi ciclurile ei, Vălenii-de-Munte, 1910, apoi în Istoria Ut. româneşti, I, ed. a II-a, Buc., 1925 (Poezia populară si începuturile literaturii culte, sec. XV—XVI), p. 25—87. *** în rom. vine din slav. mezină=mijlociu. 104 rimlean, iar sălbatică, urmează apoi o descripţie extraordinar de lungă, despre o lată frumoasă şi în termeni nepqpuilari. In Păunaşul codrilor; bălăiowă, gălbioară, aurică, drăgulică, care toate sună urît şi care, din nefericire, există şi 'în Cîntarea României; ,,cînd o am luat [In cosiţe i-am giurata e nepopulară expresia şi sentimentală. In Soarele şi Luna îs multe antiteze şi compoziţie. Şoimul şi floarea fragului: „Şoimuleţ duios la grai, /Fiecare cu-al său trai" e nepopular. Ciuma cred că e făcută de Alecsandri, după analogia Holerei care e sigur populară, corectată de dînsul; aici ciuma face ironii, ceea ce nu-i popular : „Frunză verde poamă acră, /Iată-o babă, iată-o soacră", despre această glumă d. Iorga spune că e neromânească, dar nu ştiu ce să cred. Nevăstuică, diminutiv de la nevastă, dar care e urît pentru că a-minteşte de un animal cu acelaşi nume.* Vedeţi deci că am putea învinui pe Alecsandri dacă am vrea. în Bogatul şi săracul: bogăţele, turme blînzi (în loc de bllnde), pentru a avea ritm, ceea ce nu-i popular. Mîn-dra din muncel: ierbuţă, Tisă (Tisa), iar pe cînd el mă va cere e literar. Românii pe malurile Dunării: „Că sîntem de soi român, /Nu suntem de neam păgîn" e declamaţie patriotică. Să facem „dragoste dulci" e îmn-ţu'zism (des amours), căci dragoste e numai la singular întrebuinţat; „S-o deştepte-i vine milă, /Că-i gingaşă, jcă-i copilă". Şi gîrudiiţi-vă, cînd vă cetesc acestea, la Doica, Mihu Copilul; la G. Dem. Teodorescu e Mihu Cobiul (din satul Cobii) ; deci nici titlul nu e adevărat. „La dealul Barbat" : Alecsandri a crezut că e nume propriu, pe cînd „barbat" în realitate e un epitet foarte frumos pentru „deal". Armele ce lucesc „ca stele" e o comparaţie ou orice preţ şi neneeesară, mai ales că e şi neexactă. Descripţia lui Ianuş Ungurean e iarăşi nepopulară, iar costumul acestuia e acel al nemţilor de pe la 1850. „Munţii că răsun, /Şoimii se adun" : licenţe de limbă ; „frunzile şoptesc" e frumos, dar nepopular, pentru că e, prea fin. „Ungurii se-ntrec şi-n zadar se-noerc“, „oameni de mîndrie" : nepopulare. In Toma Alimoş, una din cele mai frumoase balade, Alecsandri iarăşi are câteva lucruri de la el : „cum e un stejar frunzos" e o * Mustela nivalis, altceva decît hermina, helgea, la Cante-mir nume ironic pentru o femeie impură. 105 •comparaţie căutată, şi altele. în Român Gruie Grozo-vanul: fat — popular în loc de fată (verb); „s-adap leoaicele44, „cîntă-n nepăsare44, „dă semn de Veselie /pareă-ar fi la cununie44; „Gruie român44 — patriotism. „Viteaz mare cit un leu44 nu-i românesc ; „cel popă creştinesc, /Sfînt ,cu chipul omenesc44 aduce aminte de Cezara lui Emineseu. Apoi un şir de comparaţii care iarăşi îs nepopulare : „român, /Că-i, om drept şi bun stăpîn, /'Şi de mînă mai dănos /Şi din suflet mai duios44 ; „Şi vă lasă-n urma lui /|Ca momîi de-a cîmpului44. Am vorbit pană -aici mai mutlt despre balade; despre Doine şi Hore e mai greu de vorbit, dar putem «pune că şi în ele Alecsandri a amestecat mult, căci era poet liric, mi epic (Doinele şi Horele îs poezii lirice). Prelegerea XI 18. XII. 1910 Am definit cele două tendinţi ale lui Alecsandri : critic şi reprezentant al curentului poporan. Vom vedea că aceste două tendinţi se găsesc In toată opera sa literară ; ele vor explica întreaga activitate a lui Alecsandri. în proza sa găsim pe critic. Am clasificat proza lui Alecsandri în opere critice, amintiri etic. Am Vorbit despre operele critice propriu-zise; dar Alecsandri e critic chiar şd în amintiri. Astfel, în Borsec (1845*), care e o amintire despre o călătorie la Borsec (din 1844), judecă diferitele naţionalităţi ce a întîlnit acolo. Apoi la Balta Albă (tipărită în 1848**), uride descrie călătoria unui francez, din Muntenia la Balta Albă, critică clasele sociale : clasele superioare îs influenţate de civilizaţia apuseană, pe cînd ţăranii îs în barbarie. Arătînd contrastul dintre a-ceste două aspecte, îşi bate joc de străini, de oamenii de pe acolo etc. Intr-o altă amintire : Un episod din anul ,1848, tipărit la 1869 în Convorbiri literare, arată lipsa de interes a ţăranilor pentru problemele politice, pentru care lupta generaţia sa. A mai scris Alecsandri biografii: a lui Costachi Filipescu, Al. Russo, A. Corradini*** (un scriitor italian, după tată, foarte fecund), Prosper Me-riniee, Lamartine şi mai ales articolul despre Scrierile lui C. Negruzzi****. In toate aceste studii Alecsandri e critic, dar mai ales îni C. Negruzzi, scris ca prefaţă la operele acestuia; aici Alecsandri e critic al societăţii contemporane. Pentru a arăta importanţa operei lui Negruzzi, Alecsandri o încadrează în viaţa socială contemporană, vorbind despre literatură, probleme sociale etc. * Calendarul „Foaei săteşti“. ** Calendarul „Albinei". *** Alecsandri recenzează volumul Les chants du Danube , să se apropie de această tinerime care urmează curentul inaugurat de dânşii. D-l Maionescu în-tr-un loc din Critice chiar spune că „Junimea44 nu e decît o urmare a lui1 Alecsandri de la 1860 (dar aceasta era o Urmare a lui Alecsandri cel de la 1840, care a fost un membru al şcoalei critice moldoveneşti). Tot d-sa * Vezi articolul lui Titu Maiorescu întru amintirea lui Wilhelm de Kotzebue (1813—1887). Opere de Kotzebue : Rumă-nische Volkspoesie (1857) ; Bilder und Skizzen aus der Moldau (Berlin, 1860) trâd. de A. M., Buc., 1884 ; Laskăr Viorescu (Leip-zig, 1862), tr. rom. în 1892. ** Rouman anthology or selections of rouman poetry, an-cient and modern, being a collection of the National ballads of Moldavia and Wallachia. 129 Cda. 172» boala 9 spune că Alecsandri, prin sfaturile sale, l-a pus pe el şi pe tovarăşii săi pe calea cea bună în această luptă. Cam ce fel de sfaturi da Alecsandri putem vedea în scrisorile lui Alecsandri către d. Iaeofa Negruzzi, în care îndeamnă pe directorul Convorbirilor literare să lupte contra stricătorilor de limbă, găsind că nu luptă destul de serios şi că acest cerc de la „Junimea14 e indulgent, ba încă e molipsit de cei ce strică limba. Alecsandri este prin urmare un fel de director intelectual al „Junimei44. El era acolo foarte cultivat, venerat, am putea spune ,adulat. Pentru a vedea aceasta, să vă cetesc cîteva pagini din Amintiri de la „ Junimea“ de G. Panu, unde e vorba de primirea lui Alecsandri acolo. în sara cînd trebuia să vie Alecsanidri, veniseră la „Junimea44 şi membrii care nu veneau de obicei şi toţi aşteptau pe „bardul de la Mirceşti44, oare făgăduise să aducă Dumbrava Roşie. Din cauză că acesta se făcea aşteptat, s-a început a se ceti nişte poezii traduse de Şt. Vîrgolici din Lamartine. Cînd vine Alecsandri, toţi se scoală în picioare ; dă mina cu d-nii Maiorescu, Negruzzi şi Pogor, iar celorlalţi le face un mic compliment din cap. Se continuă cu cetirea, cu care ocazie Alecsandri face o glumă, de care au rîs toţi, pentru că, spune Panu, era bună, dar şi pentru că era făcută de Alecsandri. Alecsandri era un „causeur44 admirabil ; făcea multe glume, de care rîdeau toţi : d. Maiorescu dădea semnalul (această frază e scrisă cu fi-neţă). Povesteşte o anecdotă care se găşeşte şi în Călătoria în Africa şi de care auditorul a rîs cu ostentaţie. Ceteşte apoi ca un adevărat maestru poema sa Dumbrava Roşie, după care, fiecare din cei prezenţi se grăbea să-şi amintească vreo comparaţie mai frumoasă ori vreun vers. Acest succes a făcut ca faţa lui Alecsandri să se lumineze şi ca el să se îndure să se uite şi la cei mai mici, ba încă unora le dă şi mina, ceea ce a avut darul să emoţioneze straşnic pe unii dintre ei. Grupul poeţilor neînţeleşi, în care intra şi Eminescu pe atunci, dar al căror şef era Bodnărescu, nu era entuziasmat deloc de acest poem; lui Eminescu nu i-a plăcut, desigur, dar l-a iertat pentru fondu-i jaaţional. „Cei trei români44 (Panu, Lambrior şi Tasu) jubilau, mai ales că mulţi dintre junimişti, între care şi Pogor, spuneau că noi n-avem trecut. Alecsandri pleacă mai degrabă decît ceilalţi. A mai venit de vreo două-trei 130 ori. Din acest portret sumar, fără pretenţie, ne apare bine figura lui Alecsandri, mai ales psihologia lui. Am spus că de la 1860 Alecsandri se retrage la ţară. Aici se găseşte în mai deaproape contact cu natura, cu o natură blndă, am putea zice normală : lunca de la Mirceşti, un rî-u liniştit, Şiretul etc. Acest mediu ne va explica obiectul pastelurilor; dar cum o operă se datoreşte şi subiectului, adică sufletului care o creează, ne- limbă, de cineva, de prietenii săi, probabil de Alecsandri. Russo ştia foarte prost româneşte ; asta se vede din manuscrisele sale : „influenţă pe cineva“ — fr. injluen-ce sur....; nu ştie să întrebuinţeze neologismele, pe care le transpunea direct din franţuzeşte. Cred că Alecsandri i le corija, pentru că el era director la România literară unde Russo mai ales şi-a publicat studiile şi pentru că Alecsandri era foarte bun prieten cu Russo. Adevăratul spirit al lui Russo îl vedem în scrierile sale franţuzeşti; limba lui românească prea ne loveşte urît şi nu putem să-l caracterizăm just. Dacă l-am ceti numai în româneşte, Russo nu ne-ar apărea aşa de fin, de sp'ritual cum era el în realitate. Pe lingă aceasta, nu cunoaştem nici date biografice din viaţa lui; şi, prin urmare, şi ’ din acest punct de vedere, nu-1 putem caracteriza cum se cuvine. Nu ştim nici măcar eînd anume, la ce dată a scris difer tele sale studii. Pentru articolul Poezia poporală am făcut altă dată o mulţime de presupuneri pentru a-1 data, şi-mi amintesc că m-am şi contrazis. Am spus, anume, că a fost scris între 1846 şi 1852, pentru că în el e vorba de Mioriţa, poezia cunoscută de Russo la Soveja (unde a fost surghiunit în 1846) şi pentru că la 1852 apare colecţia de poezii populare a lui Alecsandri. E important pentru un scriitor 152 ca Russo să cunoaştem data scrierilor lui; faptele însemnate Ce se petreceau în vremea sa se petreceau foarte repede. La noi, între 1840—1850, s-au petrecut fapte care în alte ţări s-au petrecut în secole. Apoi Russo face parte din o şcoală literară şi deci e important a şti dacă el sau altul a vorbit pentru întâia oară despre anumite idei. Nu e acelaşi lucru dacă studiul Poezia poporală a fost scris la 1840 ori la 1846 ; căci a!M importanţă are intr-un caz, alta în celelalte. Despre Piatra Teiului se zice că a fost scris în 1839, pentru că călătoria descrisă aici a făcut-o Russo în 1839. Dar nu e un argument acesta; el putea să descrie această călătorie şi mai tîrziu. Această lipsă aproape complectă de date biografice se opune la o caracterizare complec-i tă şi chiar conştiincioasă a lui Russo. Să vedem biografia lui. D-l Haneş a căutat să afle de la rudele lui Russo, care mai trăiesc încă, ceva asupra vieţii lui. Mai sigure ar fi următoarele lucruri: familia lui Russo e din Basarabia (nu din jud. Neamţ, cum credea Alecsandri), unde şi pănă azi există o familie cu acest nume. S-a născut pe valea Bîeului (jud. Chişinău), La ce an ? Fiindcă Russo s-a întors din stră'nătate pe la 1839, fiindcă acolo şi-a făcut studiile — căci s-a dus de mic —, fiindcă a murit la 1859 şi prietenii săi spun că a murit tînăr, s-a scris că s-ar fi născut în 1817. Dar nu e sigură această dată; informaţii mai sigure poate că s-ar găsi la Mitropolia din Chişinău — căci preoţii ţineau pe atunci actele stării civile —, ori prin arhivele vreunei şcoli, care mai există ori nu, din Geneva, unde a învăţat Russo (cum a găsit d. P. Eliad despre Alecsandri, la Sorbona, că s-a născut la 1819, nu la 1821, cum se credea). însă aceste lucruri îs greu de corectat. Deci Russo s-ar fi născut la 1817.* La 1828, ar fi trecut părinţii săi în Moldova, cînd şi-ar fi schimbat şi numele din Russu în. Russo, ceea ce nu e adevărat, pentru că încă (pănă) la 1846 se iscălea Russu şi pentru că, după spusele lui Eliade Rădulescu, şi-a schimbat numele în urma stăruinţelor acestuia, la Paris, în 1848. S-a dus apoi în Elveţia**, oeea ce e important, pentru că aceasta e o ţară democratică. Se zice că ar fi scris * Data exactă a naşterii e 17 martie 1819. Mort la 4/5 februarie 1859. ** La Institutul lui Frangois Naville din oraşul Vernier. 153 acolo o odă pentru atentatorul la viaţa lui Ludovic Fi-iip*,' ceea ee i-a provocat oarecare greutăţi la întoarcerea în ţară. La 1839 revine în Moldova ; e numit asesor la judecătoria de la Piatra Neamţ în 1841, unde a stat trei ani. La 1846 e în Iaşi, căci e surghiunit de aici la Soveja pentru o piesă**. La 1848 ia parte la revoluţie ; e nevoit să fugă în Ardeal, unde era să fie spîn-zurat, căci s-a găsit la el Deşteptarea României a lui Alecsandri. Acolo asistă la întrunirea românilor pe Cîm-pla Libertăţii (3 mai 1848). Revine în ţară şi ia parte la revoluţia din Muntenia, de unde se exilează la Paris. Oînd revine i se propune o funcţie la Curtea de Apel, pe care însă o refuză, preferind carierii de la oraş „cărarea munţilor11. In 1856 a fost numit director la Ministerul Lucrărilor Publice. La 1859, la începutul anului, probabil înainte de Unire, moare (căci Alecsandri spune că Russo, înainte de moarte, i-a îndemnat pe prieteni să lupte înainte : deci Unirea nu se făcuse). în afară de aceste date, d. Haneş a mai aflat de pe la rudele lui Russo : Iancu Russo, tatăl lui, era bogat; ar fi avut o .moşie la Huşi, a avut sigur moşia Negrişoara, din Suceava, ceea ce e important pentru dragostea lui Russo pentru munţi***. Ianicu Russo ar fi murit la 1840****; Alexandru Russo ar fi învăţat la şcoală cu Cuza, cu care a rămas prieten toată viaţa, n-ar fi fost intim cu Ko-gălniceanu ; ar fi avut o bibliotecă mare, ar fi avut în arendă moşia Mirceşti (pe care, curios, Alecsandri o are de la actorul Millo), ar fi fost avocat, proeuriist al Băncii Moldovei, ar fi fost ministrul de Culte sub căimăeă-mia lui Balş***** etc. Acestea ar fi oarecare zvonuri despre Russo, aflate de la rudele lui. Se cunoaşte şi o listă asupra averii sale, din care se vede că a fost bogat; deşi după altă ştire se vede că a fost şters din listele electorale, penitru că n-avea censul. S-ar fi născut deci pe la 1817 şi ar fi venit din străinătate pe la 1839.****** Să vedem dacă aceste date * ha mort de Louis Alibaud şi Epitaphe d’Alibaud. ** Jigniţerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional. *** Iancu Russo s-a stabilti în ţinutul Sucevei în 1832. **** A murit la 5 octombrie 1844, după ce-şi dezmoşte-nise fiul. ***** Ştire neconfirmată. ****** Soseşte la Iaşi, expulzat din Austria, în 1836, toamna. 154 pot fi admise. In Studie moldovană, scrisă în 1851— 1852*, vorbind despre generaţia sa, a bonjuriştilor, spune eă între 1886 -şi 1852 simt 16 ani şi că bonjuriştii de acum (1852) îs alţii dec®t cei de Ia 1836 ; azi uniia dintre ei au 40 ani, alţii 37, alţii cel puţin 32. Prin urmare aici e vorba de persoane cunoscute lui, de bonjurişti, adică de Alecsandri, Kogălniceanu; dar vîrstele pe care el le dă nu se potrivesc cu acele pe care le-ar fi avut aceştia, după datele naşterii lor : şi apoi care din aceste vârste e >a lui Russo ? Oricare ar fi, nici una nu ne dă drept să credem că s-a născut la 1817 (căci rezultă de acolo aceste date : 1812, 1815 şi 1820). Tot în studiul acesta, citat mai sus, ne spune că ultimul 1 mai l-a petrecut acum 20 and (deci 1832) ; iar în Amintiri spune că, părăsind ţara, n-a mai putut sărbători această frumoasă sărbătoare. Prin urmare, la 1832 s-ar fi dus în străinătate** : dar ce vârstă avea? 15 ani, dacă data 1817, dată de d. Haneş, e dreaptă. In Cugetări (1855) spune : „De 20 ani de cînd strigăm cu toţii scrieţi, băieţi" etc. Aceste vorbe îs ale lui Eliade Rădullescu, şi Russo nu le-a spus; dar asta n-are a face: rezultă de aici că la 1835 (1855-—20) era în ţară, căci numai de aici putea să strige : sorieţi, băieţi*** ! însă nu e nici aici ceva sigur ; am putea trece peste această dată, dar nu putem pentru că despre acest an vorbeşte foarte des Russo : „noi tinerii de la 1835“ etc. Totuşi nu tragem nici o concluzie. In laşii în 1840 spune : „De trei ani mi-am pus problema : care e onoarea Moldovei" : deci la 1837 — trei ani în urmă — era în ţară. Şi cred că această dată e mai sigură decît 1839 a d-lui Haneş, pentru că laşii în 1840 e sigur scrisă în 1840. Aici nu se poate spune, ca la Piatra Teiului, că aoeasta a putut fi scrisă şi după 1839, cu toate că călătoria s-a petrecut în 1839 (căci călătoria putea fi descrisă şi mai tîrziu). în Iaşii în 1840 nu putem admite acest argument : aici vorbeşte despre Iaşi într-un timp anumit, şi nu vedem pentru ce ar fi * Lucrarea a apărut în gazeta Zimbrul, 1851, nr. 1—3, semnată cu pseudonimul Terentie Hora. ** Aveam data pe paşaport: 21 iunie 1833. Avea acum 14 ani. *** în 1835 era funcţionar al unei întreprinderi comerciale turceşti în Viena. 155 zis „Iaşii în 1840“, cînd ar fi scris acest studiu în alt an; mai ales că Iaşii în 1844 a lui Aleesandri e scrisă în 1844. Acest lucru ar trebui admis de d. Haneş, cu, atâta mai mult, cu cit d-sa admite că Piatra Teiului e scrisă în 1839, numai pentru că vorbeşte de o călătorie petrecută în acel an. Prin urmare, la 1837 Russo era in ţară (adică cel mai tîrziu la 1837, căci putea fi şi mai dinainte). Din toate aceste lucruri vedem că nu rezultă nici o dată sigură ; rezultă numai că data naşterii lui Russo, dată de d. Haneş — 1817 — trebuie pusă la mare îndoială. Toate aceste ecouri despre biografia lui Russo ne fac numai să nu fim siguri. Putea; să se nască şi înainte de 1817, pentru că şi în acest caz puteau spune prietenii că a murit tînăr, putea să aibă şi 48 ani, de exemplu, nu numaidecât 42, pentru, ca să zicem că a murit tînăr, căci la o vîrstă ca aceasta nu obişnuiesc Bă moară oamenii*. Bibliografie. Este un volum cu toate scrierile lui Al. Russo, publicat de Academie, în 1908, sub îngriprea d-lui Haneş. Altă ediţie e cea de la „Minerva", scoasă de d. Bogdan-Duică, care însă are lipsă două studii : Piatra Teiului şi Iaşii in 1840. D-l Duică nici nu spune în prefaţă că ediţia nu-i complectă, ceea ce e curios faţă cu titlul volumului : Scrieri de Russo, titlu analog cu cel al Academiei, care e complect. Să fie o uitare ? Nu se poate, căci d. Duică cunoaşte foarte bine pe Russo. Atunci poate pentru că aceste două studii nu-s traduse în româneşte ? Al. Russo are trei studii în franţuzeşte (el dealtfel a scris totul în franţuzeşte, dar prietenii i le traduceau) : Soveja, pe care a tradus-o Odobescu şi a tipărit-o în Revista română a sa ; Iaşii în 1840 şi Piatra Teiului. Mi se pare că şi prima din aceste două din urmă a fost tradusă ; dar asta n-are a face : d. Duică trebuia să le traducă, ori să le dea altuia, şi astfel să le publice. E indiferent pentru ce d-sa a lăsat acestei două studii, dintre cele mai mari şi mai caracteristice a lui Russo ; noi constatăm faptele**. Operele lui Russo îs greu de calificat, fimdcă el a atins mai multe chestii în aceeaşi operă. în articolul * A murit la 40 de ani. ** Vezi şi G. Ibrâileanu, A. Russo editat de d. Bogdan-Dui-că în Viaţa românească, 1911, nr. 4 (în ediţia noastră, voi. 4, p. 287—393). 156 Holera, de exemplu, găsim şi amintiri şi studii de folclor ; în altul, Contra latinizanţilor ardeleni, face şi critică lingvistică şi critică socială. De aceea vom clasifica activitatea lui Russo. Iu. Al. Russo găsim un critic social, un critic lite-rar, în germene însă, pentru că nici literatura nu era însemnată pe vremea lui, un literat, beletrist, cum s-ar zice : acel om, care are pagini foarte frumoase despre munţii Moldovei, despre Ştefan cel Mare, despre Dece-bal, despre copilăria sa ; are apoi articole, să le numim; de filosofic socială (despre revoluţie, libertate), şi apoi altele de folclor, despre care am vorbit. Să vedem pe Russo ca critic al societăţii. A fost şi el un boierinaş ; a avut şi el cultura şi nevoile pe care le-am văzut, cînd am studiat pe Aleesandri, că le avea această clasă socială (critici, oameni noi, fără a fi preaţ zvăpăiaţi). Russo a reprezentat de minune această Mol-1 dovă, despre care el spune că e o ţară rece, unde nu prind ideile exagerate. Mede sale asupra societăţii româneşti le găsim în Studie moldovană şi în Cugetări şi ici şi colo prin alte scrieri, răzleţite. Să vedem ideile lui Al. Russo. Mai întăi, el analizează societatea din prezent şi arată că s-au făcut schimbări mari, extraordinare. De la 1836—1852 — în 16 ani —, spune el, s-nu făcut schimbări care în alte părţi s-au făcut în secole. Aceasta, din cauză că pănă în secolul al XlX-lea ţările române au fost izolate, ideile nouă n-au avut răsunet la noi. Această idee a lui Russo nu e exactă ; ea a fost exprimată mai tîrziu de d. Pom-piliu Eliad, care în a sa L’Influence frangaise sur l’es-prit public roumain susţine că România s-a născut cu influenţa franceză. Românii au suferit influenţe apusene încă din secolul al XV-lea ; astfel a fost influenţa hus:tă*, căreia se datoresc primele traduceri româneşti, influenţa luterană în Ardeal. Apoi influenţa polonă din secolul al XVIMea, căreia i se datoresc chiar idei filosofice (la Miron şi Neculai Costin), influenţa franceză din secolul XVIII-lea. Dealtfel, Russo se şi contrazice. Prin 1855, în articolul său de polemică Contra latinizanţilor ^ ardeleni, spune că moldovenii de 80 ani se adapă la filosofia * Azi contestată. 157 Apusului. Cu toate acestea, el are dreptate : căci influenţele apusene din ţările noastre erau foarte slabe şi în cele înainte de secolul al XlX-lea. Noi am trecut de 1a istoria 'medie 1a- cea nouă în mai puţin de o* suta de ani, ceea ce în Europa s-a petrecut în cîteva sute. Şi acum, constată Russo, avem faţă în faţă două lumi : bătrânii, care reprezintă vechile idei, şi tinerii, numiţi nemţi, bonjurişti, franţuzi ; aceştia sînt literaţii şi oamenii politici, oameni care, spune el foarte frumos, au creier occidental şi inimă moldovenească. Aceasta în->. samnă că tinerii aceştia mai în tăi îs patrioţi — deşi au venit cu o filosofic • străină , —, şi mai însamnă că ei au ceva şi din vechiul suflet.' Laudă şi Russo, ca şi Alec-sandri, pe părinţii oare au trimes copiii lor în străinătate, ea să aducă de acolo ştiinţa. El numeşte anul 1830 „anul slavei“ (căci atunci s-au petrecut multe mişcări, revoluţii). Părinţii aceştia au trimes copiii în străinătate, pentru că au înţeles nevoile ţării. Toţi aceştia simţeso importanţa acestui fapt. Se mai vede ceva la Russo : dă o mare importanţă influenţei Apusului. E bine să amintim de acest lucru astăzi, când se ridică uniia contra influenţei străine pe motivul că toată ar fi rea. A. Russo spune din contra : influenţa străină şi redeşteptarea naţională sînt fenomene concomitente. Cine a cules poezia populară, cine a redactat vechile cronici ? întreabă Russo ; bonjuriştii, înstrăinaţii, spune el. Dezgroparea trecutului şi a poeziei populare se datoresc curentului francez. în Amintiri, Russo zugrăveşte foarte frumos ducerea în Apus a tinerimii din vremea sa. Copilul, spune el, oare se duce în străinătate, îşi uită şi. limba şi ceea ce are românesc în sufletul său — lucru, care mai ales lui i s-a întâmplat, căci cînd a venit în ţară nu ştia mai deloc româneşte. Şi apoi urmează o idee foarte însemnată, pe care pe atunci n-a priceput-o. Alecsandri, iar uniia n-o pricep nici astăzi. Russo spune : să aducem din străinătate forme politice şi sociale. Aceste lucruri nu pot îi „naţionale14; omenirea, în toată; istoria ei, a trecut prin aceleaşi forme sociale ; acestei forme se repetă. Natura nu inventează astfel de forme ; robia,. servagiul ete. ; gintea, tribul; matriarhatul, patriarhatul :: toate aceste forme au existat la toate popoa-' rele. Deci nu e nimic de spus în contra introducerii formelor politice şi sociale : cei ce se opun nu ştiu ce fac. 158 Acest lucru îl înţelege bine Russo. El se ridică însă contra părăsirii vieţii de familie, a obiceiurilor, a ceea ca se cheamă tradiţie : două popoare deosebite pot avea ■amândouă Constituţionalism, da totdeauna vor avea o altă viaţă sufletească. Iar, dacă e vorba de literatură, un popor are o literatură, care reprezintă sufletul său, deosebită de cea a altui popor, care 'are alt suflet, cu toate că acestea amândouă au aceeaşi formă socială. Şi Russo constată că românii se îndepărtează de sufletul lor ; şi modul lor de a petrece, de a se distra se pierde. Dacă introducem Constituţia mu însemnă să dispară 1 Mai, felul de a se face nunţile, spiritul nostru de ospitalitate etc. Deci Russo e om nou în ce priveşte formele sociale şi politice ; în ceea ce priveşte viaţa sufletească, e tradiţionalist. Alecsandri n-a înţeles acest lucru. El se ridică contra ruperii cu tradiţia, dar şi în contra formelor sociale nouă. Russo, mai critic, mai teoretician, mai fin; a făcut deosebire între aceste două feluri de lucruri, care se deosebesc aşa de greu între ele : căci, atunci cînd vezi dispreţ pentru viaţa sufletească naţională, te ridici fără voie, şi contra formelor sociale de pe urma cărora a venit acest dispreţ. Aşa judecă, de obicei, oamenii : unilateral, dintr-o bucată. Sînt azi unii oameni care judecă tocmai pe dos de cum judeca Russo : admit toate formele de manifestare a vieţii sufleteşti din străinătate, dar nu forme sociale : „Să trăim noi cîţiva aceştia ca la Paris, să avem o literatură ifranţuzeaseă, englezească, dar în privinţa formelor sociale să rămânem ca înainte de 1848, cu formele cele veehi“. Deci ar fi în această chestie, după atitudinea lor In faţa ei, patru feluri de oameni : reacţionari — nimic ; revoluţionari — totul; uniia apoi : forme sociale — nu, viaţă sufletească însă românească. Să vedeţi acum ce idee are Russo despre formele din trecut. El spune : Dacă au pierit o mulţime de lucruri din trecutul nostru, au pierit acelea care erau caduce, care trebuiau să cadă. Stările politice şi sociale anterioare erau rele, deoarece au pierit în 20 ani: aceasta dovedeşte că n-au trebuit, erau inutile. Vedem, prin urmare, că în vreme ce mulţi se plîngeau din cauza dispariţiei formelor vechi, Russo spune că trebuiau, să dispară : dovadă e faptul că au dispărut. , 159 Am văzut ,pănă aici pe Russo ca critic social. O altă faţă a activităţii sale, în această privinţă, este (amestecul) — zugrăvirea amestecului de civilizaţie produs de schimbările nouă, la care asistă el cînd vine din străinătate, şi aceasta o vedem în Iaşii în 1840. Se aminteşte apoi despre o piesă Băcălia ambiţioasă, care s-a pierdut ; dar economia acestei comedii se poate reconstitui* aşa ca să ne dea o idee despre ce credea Russo despre amestecul celor două civilizaţii. Prelegerea XVI 8. II. 1911 Problema cea mai interesantă în istoria contemporană a românilor e combinarea influenţelor străine cu împrejurările locale. La această problemă se pot' reduce toate celelalte probleme şi chiar problema literară. Ţările române încă şi pănă azi au eu totul altă situaţie de-cit ţările din occident. Acolo evoluţia politică, socială, literară se face în mod autonom, dacă se poate spune astfel. O stare socială dintr-un moment dat e produsă) de şcoala socială anterioară. O şcoală literară e produsul unei şcoli literare anterioare şi aşa mai departe. Influenţele străine sini foarte slabe asupra ţărilor din occident. De pildă, în literatura franceză găsim influenţa literaturilor nordice sau, şi mai înainte, a literaturii scandinave, a celei ruseşti; în viaţa socială poate oarecare influenţe engleze. Dar aceste lucruri sînt ou totul accidentale. Tot aşa în Anglia şi chiar Germania. La noi e ou totul altfel. La noi, cînd avem de analizat o stare, trebuie să căutăm cauzele şi înăuntru şi în afară. Toate mişcările politice din secolul al XlX-lea au cauze şi interne şi externe, şi ar fi greu de spus care ar fi predominante. Unii spun că numai cauzele externe au influenţă, că schimbările din Ţara românească sînt datorite numai celor din Apus. Tot aşa şi în literatură. Din cele ce am văzut pănă acum, am văzut că toată literatura se reduce la influenţele străine. Am explicat aşa pe Conachi, aşa pe Aleesandri. Şi chiar azi, cînd viaţa socială şi literatura s-au mai emancipat din cauză că, cu cât trece vremea, cu atîta se acumulează şi aici ceva, în Ţara românească — de pildă —, literatura devine tot mai autonomă : dacă am face un studiu asupra literaturii pănă la scriitorii cei mai noi, am vedea că influenţele decad din ce în ce. Această problemă a influenţelor străine, la urma urmei, e problema problemelor. 161 Cda. 1728 coala 111 Orice studiu am face, ajungem tot aici; şi e şi fenomenul cel mai important din istoria modernă a României. Lucrurile trebuiau să se petreacă aşa. Civilizaţia omenirii a-a făcut în Apus ; în orient ea a dispărut. Ţara românească se poate spune că a rămas în urmă cu două mii de ani. Toate progresele, şi social şi literar, se făcuse în Apus, şi nu se făcuse aici. Şi cînd ţara românească, din împrejurări istorice, a trebuit să intre în corul ţărilor europene, căci nu putea să mai rămînă Izolată — atunci a fost fatal să se întâmple un curent din. Apus spre orient, dar şi aici nu era „tabula nasa“, erau nevoi sociale, un suflet deosebit, şi atunci influenţele străine s-au exercitat asupra unei stări sufleteşti, asupra unei societăţi. Şi de aici a ieşit o combinaţie oarecare : structura socială, morală, literară etc. Această problemă foarte însemnată a fost observată şi de cei dintâi oameni, asupra cărora s-a exercitat cele dintâi influenţe străine. Unul din acei care au observat aceste lucruri, deşi era contemporan — şi zic acest lucru fiindcă contemporanii observă mai greu —, e o comparaţie foarte frumoasă a unei scriitoare engleze Elisabeth Browning*, care spune că cineva care ar sta pe muntele Athos n-ar observa ceea ce observă cineva din cîmpie, care vede că muntele samănă cu o figură de om. Trebuie să ai distanţa cuvenită în timp sau în spaţiu, ca să-ţi poţi da sama de fizionomia unei epoci. Şi nu toţi şi-au dat samă de aceasta, dar au fost cîţiva. Dintre aceştia a fost Kogălniceanu şi Russo, mai puţin Aleesandri. Russo şi-a dat samă de aceste lucruri. Să vedem mai de aproape atitudinea lui Alexandru Russo faţă de problemele sociale. Spuneam data trecută că acest om a înţeles că trecutul trebuia să dispară, nu cu totul ; am văzut anume ce. Acest om, care nu era un revoluţionar, cu spirit zvăpăiat, un utopist, a înţeles că erau lucruri din trecut care era fatal şi era bine să dispară, după cum se vede din scrierile sale. E foarte interesant acest lucru, fiindcă pe vremea aceasta era raţionalismul, cum am văzut, în materie de limbă. Era acel raţionalism al veacului al XVIII-lea — religia, sccie- * Elisabeth Barret Browning (1806—1861) soţia lui Robert Browning, autoarea volumului de poezii Essăy ort Mind 1826). 162 tatea, limba sînt create de mintea omenească. Al. Russo era fenomenalist, cum vom vedea. El avea concepţia că tot ce se petrece în lume era motivat din cauze adinei şi independente de voinţa oamenilor. Şi pe vremea lui majoritatea gânditorilor erau raţionalişti. Şi acum o idee foarte frumoasă în Studie mcddovană: Va verii vremea, dacă n-a şi sosit, în oaie şi noi tinerii de la 1835, ţinerii şi bonjuriştii suri de astăzi, vom fi chemaţi bărbărie, vom fi giudeeaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce am fi trebuit să facem ; vom fi osîndiţi nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partizi-lor şi a opiniei mulţimii, opiniei, armă nouă, ca şi cu-vîntul, cu care am îngropat părinţii noştri şi care la rîn-dul nostru are să ne dizgrume (ip. 13, ediţia Academiei). Şi acest lucru îl mai spune o dată în Amintiri. E o prevedere extraordinară. Vedeţi : noi tinerii de la 1835 avem să fim şi noi judecaţi, nu după ce am făcut, ci după cele ce am fi trebuit să facem. Şi, în adevăr, aceşiin. tineri sînt judecaţi astfel. E la modă azi a-şi bate joc de generaţia de la 1848, a o condamna, a o face vinovată că erau şarlatani, utopişti ieftini. Şi vedem că Russo a prevăzut şi acest lucru, căci au să fie judecaţi dujpă cele ce trebuiau să facă. In 1911 e uşor acest lucru. întăi, au făcut cit i-a tăiat capul ; al doilea : aşa erau împrejurările interne şi externe : „Noi îneale ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... aşa... incit mii de ani n-ar prefaci~o“ (13). Moldova, în adevăr, trecuse de la epoca feudală la epoca contemporană dirJbr-o dată. „Rămăşiţa trecutului, ce întunecă cînd şi cînd o parte din viaţa noastră zilnică, se răreşte, Moldova vechi mi se înfăţoşază ca o pădure deasă şi mare, unde toporul a tăiet iute fără a ave vreme de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stîrpeşte zi pe zi rădăcinile şi preface codrul în curătură, cură-tura în lan frumos, iar lanul în cîmpii roditoare. Dar strămoşii noştri, săracii, cu oe să-i mînigîiesm ?“ (13—14) Acum, ideea aceasta, aici, e ceea ce spuneam data trecută : formele sociale şi politice s-iau schimbat prin influenţa Apusului ; dar ceea ce caracterizează sufletul unui popor nu sînt formele politice şi sociale. Dar mai e ceva : florile, care aş vrea s-arunc pe ţărîna proaspătă a trecutului, sînt culese nu în viaţa lui politică sau morală, dară în cele multe obiceiuri casnice. Data trecută vorbeam de viaţa de familie, care corespunde în adevăr 163 vieţii specific» a unui popor. Despre obiceiurile vechi, Russo zice : „Multe s-au dat, multe au rămas, dar, sărmanele, vai de ele ! fricoasă, ruşinoasă, ele se ascund şi se pierd de frica bon-tonuIui“ (14). Obiceiurile vechi româneşti se ascund. „în stîrpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul, nici condiţiile ţivile, morale, politice sau sociale a vremii de atuncea, ce numai fizionomia casnică, viorelile şi toporaşii îngropaţi în răsi-pa codrului." (14) „Nu numai le doresc, dar şi le găsesc de neapărată nevoie. Nimica nu o mai leagă cu trecutul, şi fără trecut, o societate este şchioapă. Naţiile, care au pierdut afiliţia năravurilor părinteşti, îs naţii nestatornice sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac." (14) Pasagii foarte importante. Cu mult discernămînt deosebeşte formele politice şi sociale care trebuiau să se schimbe, de tradiţie, oare nu e bine să se schimbe. însă putem să-l punem în contrazicere : şi acesta e un trecut care trebuia să dispară. în adevăr, dacă ar fi dispărut şi acesta, am fi spus oă ar fi trebuit. Dar aceea nna dispărut, numai că se făcuse atunci o tulburare care ţine şi pănă azi. Dar n-a dispărut; au rămas vechile obiceiuri şi din ce în ce acest suflet specific iese la iveală. Aceasta se vede în literatură. Acest suflet specific tot scutură coaja şi tot iese la iveală în fizionomia naţională. Deosebirea se vede între un scriitor ca Bolintineanu, din Elena, şi nuvelele d-lui Sadovenau. în Elena vedem o caricaturizare a felului de a scrie şi a vieţii străine : totul e neromânesc. Iar dacă cetim azi un nuvelist vedem viaţa adevărat naţională. Va să zică n-a murit, dar formele politice şi sociale au dispărut, ba încă formele sociale, nouă sîmt pervertite de acest suflet vechi, care e şi fanariot. Avem forme politice admirabile, dar sînt pervertite de sufleitul acelora care le întrupează. Al. Russo spune că acest trecut — tradiţia — trebuie să-l fixăm, să nu-1 lăsăm să moară şi în literatură. Şi Alecsandri vroia să facă acest lucru, cum spune în prefaţa teatrului său. Şi Russo vorbeşte aşa, dar să vedeţi cum înţelege lucrul. „Am ajuns departe — departe şi nu pre departe, cum zice cîntieul. Sîntem în minutul vajnic, unde trebuie să facem chipul trecutului precum să face la ceasul morţii portretul unei rude. Cincisprezece ani încă, şi hainele, limba şi obiceiurile societăţii moldovene de ieri se vor acufunda în uitare ; cu ce vom îa- 164 fbrioa oda, drama, vodevilul, sau elegia trecutului ?“ (16) Va să zică mai întăi, din punct de vedere literar, pentru păstrarea în opera literară. „Ou ce vom tălmăci' istoria, dacă nu vom cunoaşte sufletul mortului ?" Aceasta ca să putem cunoaşte trecutul. „Ce va pute fi propăşirea, dacă nu vom şti de unde a pornit ?“ Chiar pentru lupta de înaintare trebuie încă să cunoşti acel trecut. „Ce mîngîieri putem simţi noi, ostaşii propăşirei. dacă nu ştim mărirea luptei ? Ce soi de părinţi vom fi, dacă lepădăm cliro-nomia părintească : cînticele muncilor, stahiile nopţilor, poveştile ehelarilor, prieteşugul ţîgănaşilor, ocara şi zahărul ' giupîneselor, greceasca dascălului, şi câte şi câte obiceiuri şi credinţi, care s-au dus şi n-or mai veni, sînt legate cu viaţa politică şi morala obştească, istoria filozofică a vremilor trecute" (16). Pag. 19 : „Pitrecirile era uriaşe, viaţa de la ţară o veselie îndelungată ! 'Ospitalitatea, de care ne fălim astăzi ca o dreaptă, sfîntă şi nemuritoare moştenire a sângelui roman, este umbra numai a ospitalităţii părinteşti... hanurile, tractirurile, otelurile au intrat în ţară în frac şi în pantaloni". Acum e partea bună care a dispărut şi după care Russo regretă. Pag. 20 : „Socotesc în opinia me că mult aş face pentru luminarea istoriei, pentru dizvoltirea adevăratei literaturi naţionale, de aş putea culege, zi pe zi, ceas pe ceas, impresiile, hainile, traiul strămoşesc sau macar de aş putea ţinti gîndul oamenilor de talent a o face". Şi ou toate că el n-a fost un scriitor beletrist, s-a ocupat să le fixeze. In Amintiri zugrăveşte copilăria sa, satul său, viaţa tihnită de la ţară, boierească, serbările de 1 Mai, poezia, lipsa de grijă .a acelei vieţi'. Altă problemă : cine a distrus trecutul ? Natural, trecutul a fost distrus de civilizaţia străină ; dar cum ? Printr-o pătură socială oarecare, şi anume prin generaţia aceasta de la 1835, cum o numeşte el. Prin fiii acelor boieri cuminţi, care şi-au trimis copiii în Apus. Despre presiunea fatală a invaziunii străine nu vorbeşte. La dînsul se concretizează această influenţă prin purtătorii ■acestei; civilizaţii, prin tinerii bonjurişti, iar pe aceştia îi caracterizează prin haine. „Ţivilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirei hainilor vechi, ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii şi mai straşnici decît năvălirile tătăreşti; în cît ai scăpăm, au pârjolit şacşîri, şlicuri, mestii, giuibele şi toată garderoba strămoşastă. 165 p/virea pantalonului în Prinţipate, ca tot lucrul menit de a preface societăţile, fu întăi ruşinoasă, rlsă, hulită şi bagiiooariită.“ (16) Şi dă el exeimple de influenţele acestea străinte : „Un boier mare din capitali©, în ziua care, mai mult de glumă decît denadins, se şfăbise, ieşi pe uliţile leşului; i se păru lumea cu totul alta, pînă în acea zi soarele şi lumina nlu avusă putere să răzbată prin taeliturd, sourteioe, boieriul, deşi deprins în hainele ega-lităţei, cum le numesc autorii de astăzi, sufla însă mai slobod şi mai voios. Ce gîndea boieriul în hainele egali tăţei nu se ştie, el singur a uitat impresiile momentului, căci în mijlocul voioşălii sale o mînă neagră şi vînoasă îl apucă de mîneca surtucului, şi un glas îi striga la ureche: A! ce dracul!... Domnule.... parcă eşti surd... de cînd te strig !... hai degrabă să dregi trăsura, că aşteaptă boieriul să iasă la Copou !... Boieriul se în-toarsără cu o vorbă lată şi curată moidovinească... iar vezeteul, înspăimântat, se diipărta mîrîind în dinţi : Pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-a nemţit şi stăpânul meu !... Vezeteul luasă pe boier sade de icarătaş ! O, egalitate ! iată faptele tale...*4 (17) „Şalvarii încurca slobozenia mişcărei, calpacile şi şlicile îngreuia capul, de aceea rămăsărăm în urma civilizaţiei44 (17) Vedeţi aici necontenit Ruisso e şi figurat şi serios. „în relaţiile sociale schimbarea a fost mai mare, mai simţitoare. fracul a introdus dignitatea, pantalonul a silit oamenii a-şi măsura ooloveranţiile ce le făcea celor de la oare aştepta vreun folos. Straiul oriental moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială !... straiul de astăzi, prins în ourăle, suplele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şale şi de cap; de voie, de nevoie, oamenii sînt siliţi a atu se pleca pe cit poate ar vrea... între doi oameni cu fraci, pantaloni şi pălărie, pas de cunoaşte care îi de viţă, care îi om nou; educaţia şi pantalonul au astupat şarturile oe despărţa clasele boiereşti. în vremea de mai înainte, haina era ravaşul de drum al omului, care-ţi spunea de departe măsura în-chipăciunei, sau te silă să dai dreapta sau stingă pe drumuri. După barbă rasă de tot, mai mult sau mai puţin rătunzită, sau după soiul căciulei ştiei cu cine ai a face ; cu cit căciula era mai mare, cu a'tîta omul era mai însemnat ; pe cit şlicul se urca în lăţime şi lungime, cu atît capul aflat dedesubt era tare şi mare şi straşnic în 166 viaţă. Un om pe vremea aceea pute fără ruşine să nu ştie carte, dar pentru un Şiic ales, să fi fost acel şlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vînt.“ (18) Va să zică : cine a distrus trecutul ? Generaţia aceasta, pe care o simbolizează prin haine nouă. Să vedem mal de aproape această generaţie, fizionomia acestor oameni, aşa cum a zugrăvit-o Al. Russo. Alecsandri nu i-a zugrăvit, ci numai şi-a bătut joc de caricatura civilizaţiei. Mai întăi trebuie să avem în vedere că în ţările înapoiate, ca a noastră, se petrece un fenomen ciudat : ruperea continuităţii între generaţii din două cauze : mai întăi chiar în aceeaşi clasă socială săriturile culturale sînt extraordinare. La noi, de pildă, o generaţie — părinţii sînt mai înapoiaţi; aşa părinţii acestor bonjurişti fără nici un orizont, iar fiii lor — pământiei etc. Tatăl lu: RussjO, un boier oarecare ; Al. Russo cetea pe Rabe-iais, Moliere etc. Alecsandri, scepticul rafinat, călătoreşte ; tatăl său, un om de modă veche. Dar şi mai încoace; cînd a început să se ridice oameni din păturile de jos. Azi mai toată pătura intelectuală se ridică de jos. Părinţii sînt un ţăran, un preot, fără cultură ; iar fiii — filozofi, oameni rafinaţi, care cetesc pe Anatole France, Baudelaire etc. In Apus nu e aşa. Mai întăi în dasa de sus de sute de ani e cultură ; un doctor are tată un doctor, un unchi, profesor, judecător etc. După aceea clasele de jos sînt mai culte, iar acei care se ridică nu se depărtează aşa de mult — sufleteşte — de părinţi. In Apus o generaţie continuă pe alta; la noi, unde trebuiau o mulţime de funcţionari, se recrutară din păturile de jos. Prin urmare, aceasta e caracteristic ţării noastre; e foarte dureros. E îndepărtarea sufletească, singurătatea morală, oameni pe care îi iubeşti şi nu le eşti aproape. S-a încercat la noi scriitorii să zugrăvească această depărtare sufletească, de pildă Din durerile lumii de A. Vlahuţă. Insă nu s-a găsit nimeni care să zugrăvească cu profunditate aceasta. In Rusia, unde s-a întâmplat acelaşi lucru, s-a găsit în! Turgheniev în Părinţi şi copii, E cam din alt punct de vedere. Acolo fiii mu-s atît de deosebiţi de părinţi în cultură, dît mai ales în ideal. Dar şi acolo e o chestie care nu există în celelalte ţări. Nu mai vorbesc de noi, unde progresul social se face în zece ani : prăpastia socială vine şi din deosebi- 167 rea de idei. Dacă ne-am închipui că el, Russo, ar fi avut un tată foarte cult, pe Conachi de pildă, fiind cu două culturi deosebite, ar fi avut idealuri deosebite : Conachi — un reacţioniar, şi Russo — un revoluţionar. Acum să vedem cum zugrăveşte Al. Russo această generaţie. „Cînd îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesăl, cu inima deschisă ca şi casa; fracul ne-a deşteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, c.a şi piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi giumătate de rîs ; fudulia părintească era măreaţă, pompoasă şi boierească, a noastră e oţărită ; veselia cuprinde ştiuţii, cunoscuţii şi necunoscuţii ; se videa şi era prieteni; noi sîntem răci şi cit s-ar pute mai străini unii de alţii; şlic şi şlic să iubea, noi nu ştim dacă supt oricare frac este un om; de aceea prietenia în ace vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună ; cu şaga, veselia şi traiul de atunee numai ţara putea să placă părinţilor noştri, salonul îi nou ca şi noi. Cu cît era slobozi şi şăgalnici cu femeile în adunăturile lor, începute şi sfîrşite cu mese mari şi lăutari, cu atîta sîntem politicoşi şi rezervaţi cu damile, gluma, şi gluma groasă era duhul de atuncea; galanteria lor nu s-ar primi nici macar într-un bal public din Păcurari sau în vestitul şi răposatul Şuster-bal de la Pîrlita... Cîte şi cîte alte obiceiuri care nu le ştiu nu vorbesc de vre-mile încă mai vechi, unde echipagiurile giupîneselor era un car în doi sau în patru boi, trăsurile boierilor un cal umblător, cofetăriile o rachierie-crâciumă, unde boierii cinsteau un pahar de rachiu şi luau un covrig pînă a nu merge la divan. Aceste vremi sînt timpurile eroice, adică fabuloase, a societăţii moldovene." (20) A-rată deosebirea între viaţa simplă, inferioară şi fericită de altădată, şi viaţa complexă, superioară şi nefericită de azi. Dealtmintrelea, orice evoluţie intelectuală se face în dauna fericire!; orice dezvoltare a minţii se face în dauna inconştientului. Fericirea noastră se bazează pe inconştient. Omul cel mai conştient 10% e conştient; omul fericit are abia 2%. Gîndiţi-vă numai ce deosebire mare între un om care ştie astronomie, geologie şi istorie şi între unul care nici nu le bănuieşte. Cînd spaţiul e infinit, ce e viaţa omului... Pe cînd viaţa univer- 168 sului e eternitatea. Cu cit omul e mai conştient, cu atâta nu uită că are să moară. Va să zică, această generaţie era deja o generaţie atinsă de intelectualism, ofilită oarecum de intelectualitate, ştiinţă, cultură. Va veni o generaţie care va fi şi mai atinsă de cultură : aceea va fi curat pesimistă, generaţia de la 1880. Pag. 22 : „Generaţia noastră îi posomorită, lumea era zgomotoasă şi cerul neguros cînd ne-am născut... O zi îi ca şi alta ; nici una nu se aşteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulţămire deosebită ; ar veni sau nu, tot atâta ne-ar fi.“ Iată că nemulţumirea eminesciană e mai veche : n-o găsim în Alec-sandri, care a fost un om prea echilibrat, un om cum nu s-a mai născut ps lume. „O zi îi ca şi alta. Nici una nu se aşteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulţămire deosebită ; ar veni sau nu, tot atâtea- ne-ar fi. Bucuriile şi necazurile oamenilor trecuţi nu le înţăle-gem. Anul nou sau anul trecut, zi-întîi mai, au altă zi, tot acelaşi urît ne aduce, tot acelaşi saealîc ne lasă; petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul; petrecerea noastră e gîndul posomorit; balurile, care ţin loc de adunările cele vechi, samănă pe lîngă ele a îngropare. Dacă culegem cîte o floare, dacă vrem câteodată să iubim, facem o experienţă, o studie a inimii. “ (22—23) Nu mai e iubire spontană, inconştientă ; ne analizăm ; e ideea chiar de analiză, de care se plînge un Amiel, un Bourget, acea analiză psihologică care distruge sentimentul. Cine iubeşte fără să se analizeze acela e fericit. Maupassant spune că în scena cea mai de iubire se uită dacă poza iubitei e estetică sau dacă Pa privit ori nu. Iată aceasta la Al. Riusso. „Dacă culegem cîte o floare, dacă vrem cîteodată să iubim, facem o experienţă, o studie a inimei. Sînt douăzeci de ani de cînd n-am mai văzut o zi-întăi mai cum se cade... Şi nici voi mai vide. De abie se simte în ziua aceea o mişcare moale ; sărbătorile au zburat. Societatea educată a Moldovei samănă a fi o colonie ingleză într-o ţară a căria nici limbă, nici obiceiuri, nici costiume nu ar cunoaşteri Aici e ideea de înstrăinare. Aceşti tineri sînt înstrăinaţi. „Străinătatea se oploşeşte între noi; doi oameni se măsură astăzi de două ori din cap pînă în picioare pînă a nu rosti un cuvînt. Cu cit câştigăm in propăşiri, cu atât pierdem în relaţiile private. “ Dealtmin- 16» trelea, aceşti tineri nu sînt mulţi. în Cugetări (95) spune : „întinderea ideilor modeme îi mărginită pe ţărmurile Dunării, îi mărginită în puţine căpiţe din treptele de mai sus ; iar lupta au pornit din bordeie.“ El vrea să spună aici că lupta e pornită din bordei ; dă exemple : Ardealul. Nu e o importaţie străină această luptă de la 1848, ci e pricinuită de nevoi reale. Ideile străine au fost numai formula fericită, pe care au găsit-o cei de aici. Care e acum raportul între aceşti tineri şi clasele de jos ? Adică între aceşti tineri şi acele clase cărora vreau să le ridice starea. Şi iarăşi vom vedea o analiză. Aceasta a fost un fenomen important, care există şi pană azi. Şi astăzi există o clasă de oameni democraţi, dar sufleteşte sînt foarte depărtaţi de popor. La noi, se poate spune că sînt două ţări deosebite : ţara şi oraşul. Gîndiţi-vă numai la limbă ; naţionalitatea, la urma urmelor, se rezumă în limbă. Limba nu e un „volapiik" convenţional ; fiecare cuvînt are o istorie, o evoluţie; e urmat de un cortegiu de idei şi de sentimente, are o poezie de o natură oarecare. Cuvântul e ceva viu, nu e un sunet. Şi limba de la ţară şi de la oraş se deosebesc cum nu se deosebesc în alte părţi. în alte părţi limba la oraşe e mai rafinată, dar nu e atît de îndepărtată de popor. La noi sînt două lumi deosebite. Oraşele sînt o colonie balcanică, putem spune ; la ţară e cu totul altfel. La oraş credinţele, obiceiurile sînt importaţii, la urma urmelor ; la ţară e cu totul altceva. înstrăinarea aceasta între oraş şi ţară e în toate ţările ; dar la noi deosebirea va fi şi mai mare, incit oamenii iubitori de ţărănime sînt foarte departe de aceasta. Şi sînt neînţe-leşi de ea precum şi ţărănimea de dînşii. AL Russo şi-a dat samă de toate problemele ; a discutat tot ce se poate discuta. Mai tot ce ni se pare că am găsit noi relativ la acea epocă se găseşte deja la Russo. In Studie moldovană (14) el spune : „Credinţa, vorba era una la boieri şi la plugari" — bineînţeles boierul de la ţară : el însuşi spune că boierii de la oraş s-au gredzat — „Credinţa, vorba era una la boieri şi la plugari ; acea legătură s-a întrerupt, o prăpastie a-dîncă desparte boieriul de astăzi de popor ; ace prăpastie se cheamă ştiinţa ; pe cit boieriul creşte în idei şi în învăţături, pe atâta poporul rămîn-e în urmă. Pe vremea trecută, boieriul vorbea, tră'e cu ţăranul, precum ar ii 170 vorbit cu alt boier; se înţelegea amîndoi in limbă şi în idei." Civilizaţia este o cauză de adÎTteire a prăpastie! dintre clasele culte şi ţărănime, şi aşa este. De cind s-a introdus civilizaţia prăpastia e mare; nu mai e deosebire uriaşă de clasă, dar deosebirea sufletească e şi mai mare. Ţăranii au rămas -aceiaşi ca ,pe vremea lui Ştefan cel Mare ; pe cînd boierii, din orientali s-au transformat în parizieni. „Pe vremea trecută, boieriul vorbea, trăie ou ţăranul precum ar fi vorbit cu alt boier, se înţălegea amîndoi în limbă şi în idei, astăzi inţâle-gim poporul cu inima numai, el nu mai este alta pentru noi decît o studie curioază, morală sau pitorească. Pentru părinţii noştri, studia pitorească nu era pe lume." Vă aduceţi aminte că Alecsandri vedea în ţăran un element pitoresc. Felul acesta de a vedea pe ţăran nu se mai găseşte astăzi. De pildă, Goga vede pe ţăran ca o fiinţă vie, Alecsandri vedea în ţăran un element pitoresc al naturii: pletele ţăranului, haina veche, cîntecele, baladele lui etc. Al. Russo îşi dă samă. E una din observaţiile surprinzătoare. Oricînd ar fi să facem teoria a-cestui lucru, cum că generaţia aceea a cintat pe ţăran ca element pitoresc, putem cita pe Russo ca o mărturie în vremea aceea care şi-a dat samă de acest lucru. Şi tocmai fiindcă şi-a dat samă de aceasta, a văzut în ţăran şi altceva. Un lucru definit nu mai există, cum spune Hegel. Alecsandri e caracteristic pentru acest mod de a vedea ţăranul pitoresc. Şi aşa l-a zugrăvit şi în Pasteluri şi în toate părţile. In Cugetări — peste 4 ani de la Studie moldovană —, Russo zice (p. 35) : „Astăzi II înţelegem eu im'ma numai, şi trebuie să învăţăm limba lui. El nu mai este pentru noi decît un capital sau o studie morală sau pitorească. Părinţii nu cunoştea studia pitorească. Avem dar o datorie sfîntă, firească şi naţională de a culege odoarele vieţii părinteşti." Şi dacă aceşti oameni îl iubesc pe ţăran, dar văd cit sînt de departe, atunci e natural ca această cunoştinţă să fie însoţită de partea afectivă, de sentimentul de vină. Şi găsim aceasta (42) în Cugetări: vorbeşte de ardelenii adunaţi în Cîmpia de la Blaj : „Pribejii dar, înfăţişătorii luptej^ în Principate, a egalităţii drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăţi'a aceasta". Fiindcă în Ardeal sînt aceleaşi clase, şefii lui intelectuali sînt fii de ţărani, care n-au rupt 171 legătura de comunitate sufletească cu părinţii lor. Singura clasă care se ridică, fiii de preoţi etc., rămîn tot eu psihologia ţărănească ; pentru aceea acolo ţăranul nu •e un studiu pitoresc, ci ţăranul e tatăl sau fratele. Şi eînd tinerii au văzut această frăţie între cele două clase, ţăranii şi intelectualii „urmară cu ochii plini de mirare frăţia aceasta, şi mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri.44 Aceşti bonjurişti, cînd au văzut oe însamnă legătura sufletească, aproape ar fi voit să nu fi fost feciori de boieri. E un sentiment din cele mai înalte pe care îl poate avea un om. Aceasta este în scurt atitudinea lui Russo faţă cu o problemă socială de atunci. Aceste sânt ştiinţe, pe care ni le dă el despre aspectul societăţii de pe atunci şi judecata pe care o face el. E vorba de tinerimea bon-juristă, generaţia de la 1840, psihologia acestei generaţii, raportul dintre ea şi generaţia anterioară, raportul dintre ea şi ţărani. Vine acum o altă problemă. Să vedem cum zugrăveşte Russo societatea moldovenească în genere. Să vedem pentru aceasta oe idei are despre societatea anterioară. Vă aşteptaţi că această idee nu-i bună. Să vedem sentimentele lui pentru acest trecut ca să înţelegem mai mult psihologia lui. „Pe lingă societatea cea veche şi egoistă, născută din năpădirile Fanarului şi din corciturile sîngelui român, acea societate care nu era nici greacă, nici română, dar un cancer îngrăşat, trăia în ură, în antipatie, în apasare şi în gîntiul răzbunăm, fiii şi coborîtorii vitejilor ce îşi cîştigase boieria cu sîn-ge-le vărsat pe dropiile vestite a României.44 (Amintiri, p. 111) O' socoteşte ca un amestec de fanariotism, fără sentimente înalte.' Aiurea recunoaşte că în acest timp putea 1 fi un progres : era un progres intelectual, ceea ce corespunde cu adevărul. în secolul al XVIII-lea a fost un progres intelectual; şcolile greceşti erau şcoli superioare, cu profesorii cei mai buni ai şcolilor greceşti. După aceea analizează societatea din prezent. Iată oe spune în Iassy et ses habitants en 1840 (237) : „Jus-qu’en 1830, cette viile, si interessante au point de vue des moeurs des tous Ies peuples qui ont foule le sol de deux Principautes, depuis le Dace errant et sauvage, depuis le Roman du Tibre, depuis toutes Ies hordes imigrantes qui s’etai-ent fraye â travers la vieille Dacie 172 perdue une route sanglante pour fondre sur le coeur de l’Empire, jusqu-au Musulman, au Polonais, au Hon-grois, jusqu’au Grec, enfin jusqu’au Russe moderne, qui se pretend notre rdgenerateur politique, moeurs in-connfues adaptdes â des moeurs inoonnu.es, coutumes barbares, greffees sur Ies eoutumes antiques, le patriar-caliame .pastoral ou sauvage feodal, Ies myst&res du chris-tianisme, incrustes aux myth.es payens, Ies superstitions poetiques du moyen âgefe â llnoredulite diessechantăs idu sieole, le vieux et le nouiveau, l’occident et 1’orient, fondus en un tout indisotable, cknentâs par Ies tempo et Ies circonstances de maniâre ă oe quse l’ediifioe croulerait •si l’on dăfcachait une pienre, Iassy, disons-nous, jusqu’en 1830 n’etait gusre eonnue dans le monde que par Ies bulletins des armees impâiiales de Russie, et dans Ies a zis la noi că formele nouă n-aveau ce căuta; au ieşit din nişte capete detracate, care venind din Franţa au adus nişte idei pregătite pentru alte împrejurări. D. Gherea — chiar în lucrarea cea nouă Neo-iobăgta — susţine acest lucru : România a intrat în sfera ţărilor civilizate şi a suferit schimbări nenecesare. Acest lucru pare, la suprafaţă, că e aşa; dacă ideile nouă îs produse ale unei clase nouă — burghezia —, evident că n-aveau ce căuta la noi, unde această clasă nu exista. Dacă ţările române erau pe la 1830 ca în evul mediu, sigur că aceste idei n-aveau ce căuta. însă în ţările noastre, spune Russo, aceste schimbări s-au început din noi : „începutul lor este în noi“. Era deci o stare socială, care trebuia să dea naştere la idei, iar aceste idei au fost ca un far luminos care să lumineze asupra nevoilor ce existau la noi. Care erau aceste nevoi ? Mai întâi, toată lumea ştie — chiar acei care nu vor să vadă o presiune naţională, o nevoie a claselor de jos, a celor de la oraş şi mai cu samă — ceea ce e important — a boierilor mici — căci aceştia puteau să lupte, aveau cultură, mijloacele de luptă. Dar cu această ocazie nu ti'ebuie să răspundem numai d-lui Gherea, ci şi altui curent: celui conservator al „Junimei“. Părerile, d-lui Gherea şi ale „Jummei“ îs la fel : ideile nouă îs exotice, au fost aduse de nişte oameni, cu toate că n-aveau de a face cu nevoile noastre. însă noi vedem mărturisiri din acel timp : e foarte important că un om care a trăit pe atunci, care a luat parte la acele mişcări, îşi dă sama de toate lucrurile petrecute şi o şi spune : de aceea merită lauda noastră pentru aceasta. De obicei oamenii, tocmai atunci cînd se petrec nişte fapte, nu-şi dau sama de ele : nu e greu să explici fapte petrecute acum o sută de ani. Dar pentru a le explica atunci cînd se produc, se cere geniu. (Nu vreau să zic că Al. Russo a fost geniu ; a fost îrîsă, necontestat, una din cele mai mari inteligenţe româneşti.) Cînd au început a se arăta aceste nevoi ? La 1821, reprezentate în Moldova printr-un om extraordinar : 178 r i i Y Ionică Tăutu. Iată ce spune Russo despre aceasta în ţ Amintiri (112). Doi oameni au făcut sfîrşitul Fanarului: ! „Unul din ei, Tudor Vladiinirescu, îşi are locul făcut în 1 istorie; al doile aşteaptă încă recunoştinţa şi răsplăti- ! rea : Ionică Tăutu, comis de boierie, inginer de meşte- ! şug, r-omân de suflet, riăseut la 1798*, era fiul lui Ghior- : ghi Tăutu, nepot de fiu vornicului Tăutu bătrînutl**, şi { au murit la 1828***, la Ţarigrad. Ionică Tăutu e Româ- j nia reînviată, muşcată de toate patimile patriotice şi giucînd tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în poli-i tică, care-’l giuca Vladimirescu cu puşca plăieşeaseă. Paroîletist călduros şi convins, în corespondenţe cu toate partizile şi căutat de toate căpeteniile partizilor, giude-1 cîndu-le toate, şi iar singur de o partidă... partida ţării, Tăutul se poate asemălui numai cu un om în istorie ; cu P. L. Gourier. Precum P. L. Courier se făleşte că e un simplu vier**** *****, asemine şi Tăutu se mindreşte că este numai moldovan; şi unul şi altul se luptă pentru» aceleaşi principuri, unul în contra emigraţiei de la Co-blenz***'**, ce se aruncase peste Franţa cu furia nesăţioasă de putere şi de averi a fanarioţilor, celălalt în ţ contra băjeniei****** ce rîvnea privilegii, care nu se pot înţălege macar astăzi, aşa sînt de dizibracate de dreptate şi de cumpănire. Tot cu acea iuţeală, cu acel duh muşcător, şi tot într-o vreme scriu, şi pentru întreaga asemănare, dacă hronica este adivărată, amîndoi mor de , moarte silnică politică, unul prin mrejele unei dragoste veninoase*'******, iar Courier împuşcat* ■»******» Dacă Ruisso, ■ care era un om cumpătat în laude, compară pe I. Tăutu, : ale cărui scrieri le cunoştea, cu Paul-Louis Courier, tre- * în noiembrie 1795. ** Ioan Tăutu, logofăt al lui Ştefan cel Mare. ; *** La 20 aprilie 1830, de tuberculoză. *#*■* p Courier (1772—1825) se intitula „vigneron (vie) de la Chavoniere11, omul care a ridicat împotriva lui „tot ce în Franţa se cheamă curteni, servitori, măgulitori, adulatori, binevoitori, gudurători, şi alte speţe de oameni care trăiesc din josnicii şi intrigi11. ***** Organizată de viitorul rege Ludovic al XVIII-lea în timpul Revoluţiei. ****** în timpul Eteriei, la 1821, în Strigarea norodului Moldavii cătră boierii pribegiţi şi cătră mitropolitul. ******* există nici un document asupra acestei ştiri. ******'** P. L. Courier a fost împuşcat la 10 aprilie 1825 de necunoscuţi. Ancheta asasinatului nu a putut stabili nimic. 179 buie să-l credem. Tăutu a fost deci un om de mare talent, dar pe care l-am pierdut pentru totdeauna, căci pamfletele lui, dacă nu s-au găsit încă, probabil nici nu se vor mai găsi. Important este că el era căpetenia „cărvunarilor", a ciocoilor, cum îi numeau boierii — pe nedrept însă, căci ciocoi = slugă boierească, pe cînd boieri-naşii erau boieri mari decăzuţi, partea oea mai românească a boierimei noastre, căci stătea la ţară. A, Ruşso rezumează diferitele proiecte de constituţie : atunci, pe la 1821, se fac primele proiecte de constituţie (aşa că acei care vorbesc de Constituţia de la 1866 ca de prima constituţie greşesc: cf. Rădulescu-Motru: Cultura română şi politicianismul*). Se fac constituţii de către boierii mari, care cereau „privilegii, oare nu se pot în-ţălege macar astăzi, aşa sînt diztoraeate de dreptate şi de cumpănire". Boierinaşii se opun acestor cereri şi propun şi ei alte proiecte, şi autorul acestora e Ionică Tăutu, care era reprezentantul lor. Sub Ioriiţă Sandu Sturdza triumfă boierinaşii, chiar Sturd’za era dintre aceştia; căci era uni boier de la ţară, din judeţul Bacău. Dar boierii mari imediat triumfează şi strică legiuirile lui Sturdza; iar sub Regulamentul Organic ei înving definitiv. Boierinaşii însă luptă mereu contra acestei constituţii oligarhice şi această luptă a lor e lupta generaţiei de la 1848. Cum că Revoluţia de la ’48 este revoluţia boierinaşilor, asupra acestui lucru cred că nu poate fi îndoială. Am schiţat această părere acum cîţiva ani, şi d. Xenopol, care e specialist în materie, crede acelaşi lucru, căci nu m-a contrazis în dările de samă făcute asupra acestei chestii la Academie**. Cred că ideea e foarte dară ; mai ales că aveau încă un exemplu în Japonia — ceea ce pare cam curios —, unde la 1868 se petrec aceleaşi fapte ca şi la noi la 1848 şi unde ele au .prins mai bine, japonezii fiind un popor mai mare şi mai unitar. Şi acolo tot ca la noi : revoluţia a fost făcută de boierii mici contra celor mari, şi aici * Vezi despre aceasta şi Spiritul critic în cultura românească (în ediţia noastră, voi. I, p. 54, 56, 69). Vezi şi recenzia lui Ibrăileanu la studiul lui C. Rădulescu-Motru, Din psihologia revoluţionarului, în Viaţa românească, 1907, nr. 7 (în. ediţia noastră, voi. IV, p. 178—186). ** Vezi şi recenzia lui A. D. Xenopol la Spiritul critic..., în Românul literar şi politic din 25 martie 1909. 180 lucrul e clar. Lucrul acesta e serios. Prin urmare, revoluţia de la 1848 a avut un suport social, că a fost făcută de oameni în cea mai mare parte boierinaşi, cu puţini boieri mari — Miralbeau, unul din capii Revoluţiei Franceze era conte — şi cu puţine profesii libere. în treacăt, lăsăm pe Ionică Tăutu. Dacă s-ar găsi pamfletele lui —• pamflete, în înţelesul bun al cuvântului —, am dezgropa un scriitor, un mare scriitor, ba încă scriitor politic de la 1821, părintele generaţiei de la 1848, am putea spune chiar părintele democraţiei române, celei adevărate*. Al. Russo a fost el un luptător ? N-a fost un adevărat luptător politic, ca Kogăkiioeanu, de pildă, care el a fost luptătorul generaţiei acesteia de la 1840, şi cel mai mare om politic al Moldovei, poate chiar al României, reprezentantul oreaţiunei României moderne. Russo n-a fost luptător politic nici măcar dt Alecsandri, care a avut oarecare activitate politică. Şi n-a fost, pentru că aşa i-a fost temperamentul: el era un teoretician, un om de cabinet, prin urmare; pe lingă aceasta, el era şi un sentimental, şi încă şi un sceptic. Totuşi am văzut că a înţeles mai bine decît Alecsandri lucrurile, a fost consecvent cu sine însuşi, nu s-a contrazis: formele vieţii sufleteşti să le păstrăm, cele sociale, nu. Dar dacă Russo n-a făcut politică, n-a stat nici deoparte, ci totdeauna a fost alături de tovarăşii săi. Astfel, la 1848 el iscăleşte proclamaţia partidului naţional din Moldova către români. în această proclamaţie se găsesc cîteva cuvinte, şi anume : „patria aceasta ce se clatină ca o frunză de toamnă la bătaia viatului'4 —, care se găsesc şi în opera lui Russo: de aceea d. Haneş bănuieşte că Russo ar fi luat parte la redactarea acestei proclamaţii, ceea ce însă e prea mult. E destul că Russo a luat parte la revoluţie, căci îl vedem exilat — a stat doi ani în exil. Nu-i ca C. Negruzzi, prin urmare, care n-a luat parte deloc la revoluţie. Acest spirit critic, care în literatură şi alte manifestări a fost alături de prietenii săi, în politică n-a fost, ba a luptat contra lor. El era conservator; gazeta Bucovina, care era foaia, pe atunci, a celor fugiţi după revoluţie, îl atacă ca vîndut străinilor, care i-âu dat pentru aceasta epitropia sf. Spiridon etc. * Vezi acum Ionică Tăutu, Scrieri socidl-politice, ed. de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1974. 181 Negruzzi n-a fast 'deci cu eeiMţi* **, Russo da : el era înaintat, foarte înaintat. Dar nu era nici ca Rosetti, de exemplu, din Muntenia, care era socialist (care credea că peste 2—3 ani după 1848 socialismul va triumfa în Europa). Nu era nici chiar ca Alecsanidri. Putem clasifica pe aceştia oameni de la 1848 în utopişti — Rosetti; liberali — Kogălnieeanu, Russo, uniia dintre aceştia mai la dreapta puţin, ca Alecsandri; .alţii, înapoiaţi, ca C. Negruzzi, apoi erau oamenii vechiului regim.; Dar Russo nu era moderat numai ca idei politice, ci şi în limbaj, ca orice spirit fin şi sceptic. Acest om care avea, un spirit moral, de o înaltă morală, s-a bucurat mult de dezrobirea ţiganilor — a căror robie era pata cea mai ruşinoasă a noastră pe atunci. Din cît îl cunoaştem pe Russo pănă aici, ne putem închipui ce bucurie trebuie să fi simţit când robia ţiganilor a fost desfiinţată. Şi cu toate acestea, el nu se înflăcărează ; scrie cu această ocazie un articol*®, în care ţdiscută chestia... răscumpărării ţiganilor, a despăgubirilor ce trebuiau boierii să .primească de la stat. Alţii scriu eu acest prilej ditinambe (Alecsandri chiar în Curierul de ambe sexe). Russo, deşi simte mult, scrie totuşi un studiu economic, nici măcar cu vreo prefaţă sentimentală. Că el • era moderat mai vedem din articolul Contra latinizanţilor..., publicat în revista lui Kogălnieeanu Steaua Dunării (1856), în care combate pe ardeleni în privinţa limbii, şi e vorba şi de politică. Era pe atunci o polemică întinsă in această privinţă — limba — între moldoveni şi ardeleni. Un ardelean întrebase : pentru; ce moldovenii nu luptă contra boierilor şi jidanilor şi luptă contra latiniştilor etic. ? Russo îi răspunde : luptăm contra boierilor, nu a boieriei, a fruntăşiei : e ne- * Din sersioarea intitulată Un vis, redactată în iulie 1848, vedem totuşi ca Negruzzi n-a dezaprobat revoluţia. Referindu-se aici la revoluţia de la 1848 din Franţa, eroul scrisorii, chirurgul emigrat în Moldova în vremea campaniei lui Napoleon în Rusia, Nicolas Perez, afirmă, desigur exprimînd şi opinia lui Negruzzi, că socotea sosită „vremea emancipaţiei popoarelor şi a naţiilor" dacă „absolutismul11, cu dreptul celui mai tare, n-ar fi încercat prin „mahinaţii politice" să ridice iar capul. La atacul din Bucovina Negruzzi a răspuns, dezvinovăţindu-se, în Albina românească. ** Dezrobirea ţiganilor, în Steaua Dunării, 1855, 3 şi 8 decembrie. ; 182 voie de fruntaşi — intelectuali, bineînţeles. în această vreme de utopii, oa ale lui Rosetti, Russo recunoaşte că este nevoie de fruntaşi. Pe lîngă aceasta, Russo avea un spirit foarte liberal. Russo era boierinaş, această clasă de boierinaşi, nedreptăţită, şi-a însuşit nevoile tuturor celor obijduiţi, ceea ce se întîmplă totdeauna. Orieînd o clasă care luptă,, atît din interes egoist, iar apărarea celorlalţi — pentru a fi, mai puternică, dar şi din altruism, căci cei nedreptăţiţi cred celor nedreptăţiţi. Şi uniia dintre aceşti boierinaşi merg, ca Russo, Kogălni-ceanu, pănă a pricepe interesele oricăror clase. Cu privire la evrei, de pildă, Alecsandri era contra lor, Russo nu. Iată cum îi descrie Russo în Iassy et ses habitants en 1840: „Ici l’on distingue le Juif â la soutane noire et donit l’etofîe este nommee dans le langage populaire : peau du diable, collee, â son corps, au bonnet fourră vâri ani dans ses formes, aux deux boucles de cheveux indispensables descendent le long de ses tempes et s’em-barassant d’ordinaire â une baribe craseuse qu’il ne ra-isent jamais ; des culottes de nankin retenues â mi-jamfoe par des attaches pendantes ; des souliers et des bas qui ont jadis ăte blancs completent le Juif, â part ses fri-ponneries, ses ruses, ses tricherieis qui samiblent leur caractere naţional. Cependant le Juif, oet etre degrade et errant, repousse de partout et se fourrant partout â force drmportunite, oet etre â l’index de la societe et qui lui est necessaire (chez nous, s’entend) fait pitie; îl est mal trăită 'et 'ăst le jouet de la societă; leur bassesse rampante, leur avilissement court au devant de l’intoleranee et du feroce prejuge de la multitude, îls fn’ont pas l’amere digrlite des races dechues ; leur poltronerie este proverbiale. Les Juives sont oonneus dans tou-te la chretiennetă pour leur beaute; seulemenit, ayez soin de les laver, baigner, parfumer; pas d’illusions sans cela.“ (242—243) Din această deosebire se vede că Russo nu era deloc filosemit; cu toate acestea, are un fel de toleranţă, simte milă de evrei. Iar în Contra latinizanţilor iată ce spune : „Pentru fiii lui Israil mărturisim că este o faptă înţeleaptă a nu se apasa; sînteim de aceia carii chemata pentru dînşii îngrijirea, dreptatea şi dreptăţile toate... Ori supt oe chip şi pretext se arată apasarea în lume, tot strîmbătate se cheamă ; acei carii ridică la sarcinile 183 ţării trebuie să aibă locul lor la bunuri şi la folosuri... Exclusia nu are simpatiile noastre, şi am văzut cu părere de rău că în organizarea unei societăţi, pentru îndemnarea şi agiutorul învăţăturii tinerimei, societatea îşi păstrează tenii şi simpatiile numai pentru tinerii români ce-şi dovedesc baştina. Am fi dorit ca agiutorul să se întindă la tot pămînteanul, fără osăbire de lege sau de viţă. Educaţia, ocrotirea obştească, egalitatea morală şi civilă, împărtăşirea la toate şterg başftina şi dau lăcuituri buni şi înd>atoriţi“; iar apoi: „ne mirăm că ardelenii emancipaţi de-abia să nu cunoască principiul evangelio al toleranţei şi să strige războiul!“ (165), E drept ceea ce spume Russo aici, dar nu-i dăm dreptate; căci dacă ar fi toţi evreii „română israeliţi“, n-ar fi bine pentru noi : ei îs prea mulţi pentru a putea fi asimilaţi. Sau chiar de ar fi tot atîţia, dar de ar îi împrăştiaţi deopotrivă în toată ţara şi în toate chestiile sociale. Oricum însă, această1 pagină face onoare lui Russo şi ni-1 arată superior sufleteşte lui Alecsandri şi egal lui Kogălniceanu. Cred că din cele spuse pănă aici se poate face o idee despre Al. Russo ca critic social, ca bonjurist de la 1840—1848 : Al. Russo politic. Dar n-am avut destule izvoare pentru a-1 caracteriza: a scris puţin, a lăsat şi mai puţin, a avut şi o viaţă scurtă. Vom vedea mai departe pe Russo ca critic lingvistic şi literar — ca teoretician al curentului poporan l-am văzut atunci cînd am vorbit despre această chestiune la Alecsandri. îl vom vedea apoi şi ca poet, ca literat. Vom vedea că între ideile sale asupra societăţii şi cele lingvistice şi cele asupra curentului poporan e o mar© legătură. Dealtfel am văzut la toţi scriitorii că e o mare legătură, o mare unitate sufletească între toate aceste chestiuni. Dacă cunoaştem ideile sociale şi politice ale unui scriitor, putem şti dinainte ce Mei lingvistice va avea. Am văzut că revohiţiorJarii în politică au fost revoluţionari şi în limbă; moderaţii şi retrograzii la fel. Putem spune de pe acum, prin urmare, că Al. Russo va fi moderat în limbă, spirit critic. Dar trebuie să-i cunoaştem argumentele: căci pe vremea aceea fiecare scriitor avea, în această chestie, argumente proprii. Pe lingă aceasta, Russo are argumentele cele mai multe şi cele mai puternice: azi încă nu se pot aduce argumente noi în această chestie. Dar pa- 184 ralelismul între ideile politice şi cele lingvistice nu merge la infinit; Russo în limbă e cam retrograd. Dintre partizanii păstrării a cît mai multe elemente din limba veche, Russo e cel mai înfocat. El cere să se păstreze mai multe cuvinte veohi dedt cer Kogălni-peanu, Alecsandri. El întrebuinţează în scris foarte multe cuvinte vechi şi populare (nu că limba lui ar fi fost aşa, ci din cauza sistemului său), ceea ce, alături de neologismele dese, unele sub forma lor chiar franţuzească* ca „sosial“, fac bizareria stilului său. 4 jjf; M ţ { ;i; r t Prelegerea XVIII X5.II.1911 Ceea ce este esenţial în ideile lui Russo, discutate pănă aici, este ideea de libertate sau, cu un alt cuvînt, idee j. naţională, care pe atunci se confunda cu cea de libertate. Era lupta pentru dezrobirea naţională : aceasta e ideea centrală şi sentimentul primordial, din oare decurge tot ce spune Russo. Are nişte Cugetări scrise în închisoarea de la Cluj. în 1848 a fost nevoit să se exileze ; ducîndu-se în Ungaria şi împărţind pe acolo Deşteptarea României a lui Alecsandri, e prins şi închis la Cluj. Vom ceti cîteva documente, privitoare la această chestie, atît pentru biografia lui, cit mai ales pentru caracterizarea lui, perttru spiritul lui. Astfel e o scrisoare, scrisă probabil tot în franţuzeşte, dar tradusă, adresată contelui Vay, comisarul din Cluj, în oare scrisoare se plînge intr-un mod foarte spiritual de arestarea lui fără vreun motiv serios, ci bazată pe mai multe presupuneri: 1) „O femeie m-au văzut făcînd semne misterioase în Dej!... Cui? 2) Sînt român. 3) Corespondenţa găsită în valiza mea este în limba franceză. 4) în acea corespondenţă nici nu se pomeneşte numele de Ungaria! 5) Trebuie să fiu emisar nus. 6) Trebuie să fac parte din comitetul cxio'ato-sliovacoHSîribo-'valaooJsaxon format contra Ungariei!“ (p. 201) Mai la urmă : „Protestez dar în numele legilor, îri numele libertăţii individuale, In numele dreptului giritelor şi cer o satisfacere deplină în contra agenţilor care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacre ale dreptăţii ete., etc., etc.“ (Ibidem). Cum vedem, Russo faoe cunoştinţă cu un anumit soi de libertate, căci Ungaria se ridica pe vremea aceea pentru libertate şi în numele ei. Iată, asupra aceleiaşi chestii, o scrisoare către Alecsandri: „Iubite A..., în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea ! Strigătul maghiar: | 186 Ellyen sabaciag* însemnează lanţuri pentru români. Ergo, am fost arestat la Dej şi chiar acum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să mă ducă la Cluj : însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şi sigură presimţire că nu mi se va întîmpla. nimieă. Această siguranţă îmi vine din credinţa că românul nu piere cu una, ou două... Furia ungurească e atît de discutată şi comică, lungimea pintenilor şi a mustăţilor maghiare e atît de exagerată, incit, departe de a mă înspăimîrjta, ele îmi inspiră un rîs nebunesc etc.“ (201—202) E caracteristic aici că Russo nu se teme, oi se uită ironic la adversităţile vieţii. Această ironie faţă de în-tîmplările de atunci se vede mai bine în scrisoarea a-dresată consiliului de război, care avea să-l judece : „Messieurs ! Je viens d-apiprendre que vous allez vous occuper aujourd-hui meme de la maniere la plus expeditive dont vous comptez me faire passer dans un mon-d.e meilleur. Quelques merokres charitables de votre con-seii penchent pour la potence ; d’autres, plus artistes dans 'eurs gouts, opinent pour la pal**. Je comprends .eombien le speotacle d’un Roumadn pendu ou meme empale etre doux et agreable aux jeux d’un Magyar, mais je ne proteste pas moins hautement au nom du droit des gens, et surtout au nom de Kossuth contre n’importe quel genre d’execution appliquee â ma per-sonne. Je n-ai de gout prononce ni pour le pal, ni pour la potence, et, en vous faisan't cette declaration, avec toate la franfchise qui me oaracterise, je me flatte, mes-şieurs, de 1-espoir que vot® partagez complete,rnent mes repugnances. En foi de quoi je signe d’un main ferme : A. Russo, citoyen libre de la. Roumanie, particuliere-ment connu du gr and Kossuth.“ (p. 310—311). Din aceste cîteva scrisori, vedeţi că se poate caracteriza personalitatea lui Russo. Pentru o caracterizare complectă e nevoie să cetiţi toate operele lui. Tot în legătură cu arestarea lui, este o scrisoare către Bălees-cu, tot în franţuzeşte şi care începe cu cuvintele : „Vivat! Victoire ! Je suis fier de vous autres et la glorie de votre Revolution rejaillit sur nous aussi et sur tous Ies Boumains.“ (308) : e vorba aici de revoluţia de la 1848 din Bucureşti. * Vivat libertatea. ** Ţeapă. 187 Vorbeam de ideile lui Russo asupra libertăţii. Decepţiile pe care le-a adus revoluţia de la 1848, mai ales în Moldova, şi mai cu samă decepţia suferită de Russo cu ocazia închiderii sale în Ungaria, unde ungurii în numele libertăţii sugrumau pe români, toate aceste sentimente transpiră din cîteva note, scrise de el în închisoarea din Cluj. Iată cîteva din acestea : „Oamenii dreptăţii sînt pentru respectul şi inviolabilitatea omului, falşii patrioţi sînt pentru măsurile de sînge, de inchiziţie, de tulburare4* (182). „Libertatea nu poate totodată să fie binele suprem şi să sufere arbitrarul. Arbitrarul ucide libertatea şi adeseori el se naşte din excesul libertăţii, din licinţă.4* (182) „O, libertate, tu eşti strigătul lumei, dar nu eşti încă credinţa sa.44 „Nu bunele legi, dar bunii judecători apără altarul libertăţii. “ „Cînd judecătorii vor înţelege caracterul sacru al misiei lor, atunci numai libertatea va domni în lume.44 „Terorismul naşte despotismul în numele libertăţii ! Despotismul naşte o suferinţă surdă, ce deschide în inimi izvoare nesecate de ură şi de răzbunare" (toate p. 183). Apoi vin alte note cu privire la falşii patrioţi. E interesant acest lucru: am văzut aceste idei şi la Grigore Alexandrescu, care insistă mult asupra lor, incit se poate spune că ele formează fondul social şi chiar filosofic al poeziilor sale. Vedem, prin urmare, că chiar la 1848 se pusese deja problema falşului patriotism, mulţi erau atunci pentru libertate, dar n-o practicau, mulţi erau patrioţi, dar şi mai mulţi erau falşi patrioţi. Falsul patriotism maschează egoismul. In ge-rJeral, mai totdeauna acei care vorbesc mai mult despre un lucru îs foarte departe de el; aoei ce strigă mereu pentru altruism sînt în realitate cei mai egoişti; cei ce vorbesc necontenit de morală sînt adesea imorali, şi din contra: Nietzsehe, de exemplu, care vorbeşte mult de imoralitate etc., în realitate era un om moral. Al. Russo a observat acest lucru: „Fiecare revoluţie trebuie să nască un adefăr pe lume, şi fiecare criză prin care a trecut omenirea au produs un bine sau germenul unui bine, dar nimic pînă acum nu a putut să desfiinţeze falsul patriotism. Falsul patriotism este masca egoismului în timpurile de tulburare4* (184). Toate cugetările citate pănă aici îs traduse, nu cuprind limba lui Russo. Terminăm aici cu Russo ca om politic, ca critic social. Să-l vedem ca critic al sistemelor lingvistice, aspect 188 foarte important al activităţii sale. El apare ca atare la 1855; atunci scrie el Cugetări, publicate în România literară, revista lui Alecsandri; o parte din ele însă au rămas în manuscris şi au fost tipărite de Odobescu în revista sa Revista română. Se vede bine că între cea dintâi serie de Cugetări şi cea de a doua este o lacună. N-avem toate Cugetările lui Russo. Titlul acestei opere •a lui Russo e nepotrivit faţă de conţinutul ei, prin cugetări se înţelege de obicei aforisme. Cugetările lui însă sînt nişte articole expozitive ori de polemică, scrise fără sistem, de aceea îs şi foarte greu de rezumat. îs mai degrabă un fel de „causeries“, discuţii; de aceea autorul se repetă adesea, ideile esenţiale cîteodată îs prea sumar exprimate. Ca compoziţie, ca logică a compoziţiei, Cugetările lui Russo lasă de dorit, deşi cîştigă mult prin acest caracter de causerie, fiind lipsit prin urmare de acea arhitectonică didactică, caracteristică operelor cui plan. însă aceste Cugetări îs pline de idei: argumentele lui Russo împotriva sistemelor lingvistice, că limba e un fenomen, că raţionaliştii n-au dreptatea filosofică cu ei şi că nu pot schimba limba, teoria asupra neologismelor, toate aceste lucruri au fost arătate admirabil de Russo, şi mai bine decît el încă nu le-a exprimat nimeni. Să vedem cum erau lucrurile cînd apar ele. La 1855 diferitele sisteme lingvistice erau foarte puternice. Eli-ade, care pănă la 1840 şi ceva reprezentase în Muntenia bunul-simţ, [...] devenise acum italienist. Curentul italienist venise în ţară ; Laurian era inspector al şcoa-lelor din Moldova. în afară de acestea, de o sumă de arJi se născuse şi înflorea în Bucovina şcoala lui Pumnul — analogismul. Prin urmare, erau trei curente lingvistice, reprezentate de oameri de mare importanţă, curente care ameninţau limba literară — de cea populară mi se temea nimeni — şi ameninţau să avem două limbi: una vorbită, şi alta cea scrisă (cum e astăzi în Grecia). Italienismul l-am definit altă dată* : limlba română şi italiană sînt două dialecte ale aceleaşi limbi; deci, cit mai mare asămănare între ele. Latiniştii vroiau alungarea cuvintelor străine din limbă şi înlocuirea lor cu * Vezi cursul Epoca Conachi, capitolul Eliade Rădulescu. 189 cuvinte latineşti, iar cuvintelor de origine latină să le dea o formulă mai latinească. Pumnismul e foarte bine definit — ca şi celelalte sisteme dealtfel — în Principii de istoria limbii* a d-lui A. Philippide : alungarea cuvintelor străine şi înlocuirea lor cu cuvinte formate din sînul însuşi al limbii româneşti şi conform spiritului acesteia. Toate aceste curente vor să creeze o limbă, cu ajutorul raţiunii. în contra acestor sisteme au fost întotdeauna oameni care s-au ridicat. Vă amintiţi de scrisoarea lui Conachi către Veniamin Costachi, în care e vorba de păstrarea limbii româneşti aşa cum este ea. La 1840 se găsesc în Moldova oameni care scriu în contra acestor stricători de limbă. Dealtmintrelea, scriitorii buni n-au ţinut samă niciodată de sistemele lingvistice. Dar niciodată pănă la Russo nu s-a pus chestia în mod ştiinţific. Pănă la el era o opoziţie mai mult instinctivă a bunului-siimţ; dar ca cineva să arate cum se formează limba, cum evoluează, cum se alcătuieşte limba literară etc. n-a făcut nimeni aceasta pănă la Russo, care a avut norocul să înveţe în Elveţia, să cunoască noua ştiinţă a limbilor. El are idei despre limba indogermanică, de naşterea limbilor, de evoluţia şi îndepărtarea lor de la izvorul comun, de amestecul limbilor, de ceea ce face originalitatea oricărei limbi — tocmai aceea ce are străin în ea: vom vedea, prin. urmare, că Russo cunoaşte doctrina şi că astfel nu era limitat să vorbească numai cu burtul-sknţ. Citează pe Cousin**, cunoaşte încercările analoage din alte limbi, ea în Franţa, de exemplu, in secolul al XVI-lea, ştie cum s-a luptat în. alte părţi, citează pe Rabelais, îşi bate joc de stricătorii de limbă, ştie despre lupta lui Malherbe contra Pleiadei în această chestie etc. Pe lingă aceste eunoştinţi, Russo>, cu talentul său, cu sentimentalitatea sa : moderat, iubitor al tradiţiei, al poporului concret, cu limba şi literatura lui, care-1 vor face să-l doară inima atunci cînd vede că atîtea comori sînt distruse : toate acestea fac ca Russo să se opuie cu putere schimbărilor limbii, iar inteligenţa sa îi dă armele pentru luptă. Şi va insista asupra acestor lucruri aşa de mult, incit îşi cere iertare că insistă asupra unor lucruri aşa de cunoscute: „Cer iertare de * Iaşi, 1894. ** Victor Cousin (1792—1867), autorul operei Du urai, du beau ei du bien (1837). 190 descrierea aceasta lungă, cer iertare pentru nevoia în care m-am aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi acele idei şi cîteodată într-un limbagiu ce-1 hulesc" (92). Iar în altă parte (61) spune : „Multe lucruri şi multe cuvinte sînt încă în lume ce românii nu înţeleg : porneala limbii şi noima criticei sînt două din aceste lucruri încă neînţelese". Să facem o sistemă în aceste idei ale lui Russo. Mai întâi limba e un fenomen natural — nu cum credeau uniia că e o creaţiune a raţiunei —, născut fără voit conştientă a oamenilor, şi citează pe Cousin care spune că nu gramaticii iscodesc limba, ci rolul lor e numai de a o observa şi spune ce e cu dînsa (54). „Al doilea, greşa'la este de a propăvădui că limbile se reformează, cînd dimpotrivă limbile se formează zi pe zi" (65). Cum se formează limbile şi cui se datorese ele ? „Capriţul, împregiurări-le vieţii unui popor nasc limbile şi cuvintele ; cu precizie matematicească nu se îngrădeşte limba şi inima" (57): deci capriţiul, adică ceva nesistematic, care nu se poate defini. Iar despre limba românească: „... limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sîn-ge, în căutătura stelelor şi a naturii" (36); o limbă deci plămădită din fericiri şi nefericiri, din nevoi, din sentimente, prin influenţa mediului natural şi cosmic. Şi, în adevăr, spune el, limbile se schimbă, nu stau pe loc, dar nu de gramatici, ci de la sine, încet, fatal (79). Dar ceea ce supăra mai mult pe gramatici era faptul că limba românească era amestecată cu cuvinte străine, era impură. Al.. Russo le spune : limbile totdeauna se nasc pe decompoziţia altor limbi ; deci limbile, ca orice lucru din lume, au o evoluţie : se nasc, se dezvoltă şi dispar, dar pe urmă, pe resturile lor se nasc altele ; numai din cauza unor împrejurări excepţionale ele pot să dispară cu totul dar totdeauna mai multe popoare la un Ioc vorbesc o limbă, rezultată din amestecul limbilor fiecărui popor. Popoarele, spune el (p. 39), sînt un amestec; dar dacă popoarele se amestecă între ele, în-samnă că se amestecă mai multe idei, mai multe psihologii, mai multe feluri de a gîndi : şi atunci, prin urmare, şi mai multe limbi. Amestecul limbilor între ele este aşadar fatal. Şi vorbind ir. special de limba românească, spune că vorbirile coloniştilor aduşi din Galia, Italia, Asia — cu diferite dialecte ale limbii latine — au fost 191 influenţate de mediul natural din Dada: prin urmare, deodată, împrejurările de aici au trebuit să schimbe limba latină populară. Limba noastră, care e o limbă neolatină, mai înainte era mult mai aproape de limba latină şi sămăna şi mai bine cu limbile surori: Lim- ba română e o limbă deosebită acum şi au fost osăfoită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi ■se formează după regule încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră“ (70). Dar limba românească s-a schimbat cu vremea, nu numai pentru că s-a schimbat din cauza timpului şi a mediului natural, care era altul în Dacia, ci pentru că s-a amestecat şi cu alte limbi, şi iarăşi face o comparaţie : după cum limba latină s-a amestecat în Franţa ou elemente celtice, germane, asemenea şi la noi, cu elemente mai ales slavone. Ceea ce e germanismul pentru limba franceză este slavonismul pentru limba noastră. Deci baza fiecărei limbi neolatine 'este limba latină : însă la fiecare s-au adăugat elementele noi, la noi slavonismul, oare tocmai fac originalitatea fiecăreia: scoateţi, zice Russo, slavonismele din limba română şi i s-a dus originalitatea. Greşala gramaticilor, •spune dl, este că se uită prea mult la asămănările dintre limbi şi nu observă deloc neasămănările. Latiniştii ar vrea să fie numai asămănări, ar trebui să se uite mai ales la neasămănări, care formează caracterul specific al fiecărei limbi (81). Nu trebuie, prin urmare, să alungăm aceste elemente din limbă, şi dealtfel nici nu putem, pentru că ele au venit de mult, fără voia oamenilor; dar nici n-avem dreptul, căci ele s-au împământenit, au •căpătat drepturi în limba noastră: „Codul limbii nu poate fi mai aspru decât cele politiceşte (90). Dacă străinii încetăţeniţi sînt primiţi de cetăţeni, pentru ce să alungi cuvintele străine, care, şi ele, s-au romanizat. Dacă este ceva de alungat, atunci sînt cuvintele neîm-pămîntenite : grecismele şi rusismele; cele dintâi introduse mai ales pe la sfârşitul secolului al XVUI-lea şi care au şi dispărut azi din limbă — iar cele de al doilea introduse mai cu samă pe vremea Regulamentului Organic (termeni de administraţie mai ales). Russo însă nu face numai teorie : se ia la luptă cu gramaticii, pe care îi numeşte pedanţi : pedanţi pe vremea lui erau acei oameni care apărau vreun sistem lingvistic. Pedanţii, zice el, fiind slabi în idei, dau importanţă cu- 192 vintelor ; fac mare caz de cuvinte pentru că le lipsesc ideile. Aici este şi un adevăr, tru numai o şarjă; totdeauna acei ou idei puţine vorbesc mult, vor să fie tari în vorbă. Am văzut asta la poeţii care nu simt şi care totuşi au cuvinte foarte mari. Conachi, de exemplu, care ofta, gemea şi leşina mereu. Aceşti pedanţi, spune Russo, au apărut nu de mult; încă de pe la 1835 Petru Maior are elevi, „care exagerează teoria maestrului4*. Ce este un pedant, un „gramerian14, cum zice Russo ? „Pedantismul este voinţa de a statornici' prin logică gramaticală. (la p. 70 întrebuinţează chiar cuvântul naţionalist) —- cursă din regulele gramaticei latine, tîlcuirea şi formarea cuvintelor vechi şi nouă; pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinaţiilor unei limbi străine de noi prin ţesătura şi regulele ei“ (53). însă „gramatica, a zis oarecine, este un mijloc, iar nu un ţel44 (84). Aceşti pedanţi au transformat gramatica în scop ; prin ea ei au vroit să creeze o limbă, aveau nevoie de o limbă din motive patriotice : ei n-au făcut numai gramatică, ci au creat şi cuvinte, au făcut şi lexicoane. Adică nu s-au mărginit numai să constate limba Intr-o stare anumită ori în cursul dezvoltării, aşa cum este ea, ci au făcut şi dicţionare „de cuvinte idea-le“. Datoria lor e de a constata limba întro stare oarecare, de a pune în dicţionare cuvintele ce există în limbă, de a înregistra cele nouă ce se vor mai naşte, de a îndepărta pe cele ce nu se .mai întrebuinţează. La noi, spune Russo, e pe dos : gramaticii nu observă limba, care există, pentru a o analiza pe aceasta, ci ei o inventează, iar cel ce face un lexicon nu constată cuvintele existente, ci el creează cuvinte. „Faceţi-ne o gramatică a limbii după limba, nu ce ar trebui să avem, dar după limba ce avem, şi lăsaţi-ne să începem de la început, lăsaţi-ne să ne rugăm lui Dumnezeu, iar nu lui Dominus Zeus, care este un domn păgîn, lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa limibuşoara asta turcită, greeită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi, ce o înţălegem toţi, şi vom agiunge şi noi din cînd în cînd a naşte cîte un clăsieişor.44 (83). Voiţi să ne daţi voi nouă, scriitorilor, o limbă pe care s-o ser im ? Dar scriitorii au o limbă anterioară gramaticilor, aceştia vin de analizează limba scriitorilor. Cam acestea îs în -câteva -cuvinte ideile lui Russo 193 Cda. 1728 coasta 13 despre originea limbii, despre evoluţia ei, despre îndatoririle gramaticilor faţă cu limba şi despre greşelile celor din vremea sa, care cred că sînt chemaţi de a crea, iar nu de a analiza. încă cîteva consideraţii: toate sistemele lingvistice au plecat din Ardeal: latinismul e din Ardeal, italienismul lui Eliade e un copil al latinismului, Pumnul era tot din Ardeal. Şi atunci Russo atacă pe ardelenii, pe ucenicii lui Petru Maior, care n-au înţeles pe acesta şi care în loc să înveţe limba de Ia izvorul ei, o inventează din capul lor. Vor prin urmare s-o nimicească, dar nu vor putea, pentru că în ea vorbesc toate durerile şi bucuriile neamului nostru. Dacă limba nu e o creaţie conştientă a oamenilor, desigur că ea nu poate fi distrusă; glasul a opt milioane de oameni e mai tare decît logica. O expresie vorbită poate să fie nelogică, dar nu poate fi îndreptată: cu atît mai mult o lirnibă întreagă nu poate fi îndreptată. Cum se poate dar „decreta" limba ? Dar chiar dacă ar fi vorba de creat sisteme, de unde să începi ? „De la Traian împăratul, cum zice Patria*, în nr. 26, de mai sus, sau de la hronioari ? Gare-i limba neamului român ? Limba lui Cieeron şi a lui Traian, sau limba soldaţilor lui Traian ?“ (69) Şi afară de asta, dacă e vorba să ne ducem la limba veche, atunci unde să ne oprim ? De ce să nu mergem atunci pană la limba primordială, din care au ieşit toate limbile ; căci şi limba latină s-a născut pe decompoziţiia altor limbi, are şi ea o evoluţie. Şi apoi ce facem cu elementele foarte vechi, intrate în limba românească chiar la formarea ei, elemente pelasgice, oa codrul ?** (Argumentul acesta n!u e puternic, dar trebuie făcut cunoscut.) Dar, la urma urmei, cunoaşteţi voi bine limba ? i-aţi făcut istoria, pentru a spune că o cunoaşteţi' cum se cuvine ? Şi le arată Russo cum au aruncat chiar cuvinte latineşti, pentru că, necunoscându-le, li s-au părut slavone, şi pe de altă parte, au păstrat cuvinte slavone pentru că li s-au părut latine. Apoi Russo îi atacă în limba lor, scrisă, de care rîde; la p. 40 dă exemple de limba lui Eliade din traducerile acestuia, latineşti şi franţuzeşti, şi care spusese că Lamartine n.u va şti să spună care din cele două limbi — franceză şi română, inventată de Eliade * Ziar din. Bucureşti. ** Cuvîntul codru e din lat. quodrum (= quadrum). 194 — e mai capabilă de a-i exprima gîndul său; Russo spune : „Nu ştiu dacă d-1 Lamartine s-a pătruns de frumuseţea tălmăcitei, dar mulţi din noi, care sîntem români, mărturisim, în cuget curat şi în frica lui Dumnezeu, că nu înţelegem nimica14 (41). Tot aici rxde de un scriitor — probabil Asaichi —, care spune că pe Ceahlău e o fîntînă, numită de păstori cu pietate fîn-tlna lamartină; „Noi, zice Russo, cu mai mare pietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei şi ne-am încredinţat că autorul, plimbîndu-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, şi că pe Martin, un urs vestit în munţi, l-au luat drept d-1 Lamartine11 (41). Rîde apoi de limba lui Laurian. După ce arată că Şineai, Maior aveau o limbă bună — ei care au ridicat condeiul picat din mîna cronicarilor din Principate —, spune că ce folos dacă urmaşii lor nu fac la fel ? Vorbeşte de limba lui. Laurian comparînd-o cu cea a cronicarilor. Ne oprim pentru astăzi aici. Pănă acum vedem la Russo următoarele lucruri cu privire la chestiile lingvistice : o concepţie fenomenalistă, care se opune concepţiilor raţionaliste ale contemporanilor. Nimeni n-a fost aşa de pătruns de concepţia fenomenalistă mai bine decît Russo ; nici Kogălniceanu, nici Alecsandri. Russo nu vroia să schimbe nimic ; Alecsandri am văzut că şi-a schimbat limba, el n-avea nici concepţii teoretice, nici nu îmbia trecutul concret, tradiţia, ca Russo. Asemenea şi-a schimbat limba Grigore Alexiaddreseu. Russo din contra : caută cuvinte cît mai arhaice, cît mai slavone. Vedem apoi că are toate ideile teoretice asupra lirnbei, care azi chiar nu au nevoie de complecfcare. Se mai vede că teoriile sale lingvistice se împacă foarte bine cu concepţiile sociale şi politice ale sale ; iar cînd vom vorbi şi despre ideile lui asupra literaturii — asupra curentului poporan le-am văzut —, se v.a vedea că el a avut o -concepţie unitară asupra vieţii, lucru rar la scriitori, in general, şi lucru care dovedeşte seriozitate, echilibru sufletesc şi mai ales profunditate: un spirit profund nu-şi schimbă concepţiile de la un domeniu la altul; îşi poate schimba concepţia în urma unei cugetări mai adinei, dar această nouă concepţie se va vedea în toate domeniile de fapte ale vieţii, care se leagă între ele. Şi, prin urmare, şi din acest punct de vedere, Russo merită toate laudele şi stima noastră. 195 Prelegerea XIX 19.11.1911 Am văzut critica făcută de Russo sistemelor lingvistice. Spuneam că e mare legătură între atitudinea politică a unui scriitor şi cea literară, lingvistică etc. Această legătură o vede Russo şi e'l e singurul care o vede bine. El vede că latinismul a avut la bază o idee politică : frica de străinism şi deci lupta contra lui. „Adevărat, cînd chestiile şcoalelor au îngrijat pre moldo-ro-mâni, preoeupaţia politică i-a îndemnat la cercetarea limbilor neolatine şi la limba latină. Ca toate revoluţiile în lucrurile sau ideile omineşti, goana cuvintelor ce se părea străine începu ou furie ; erudiţia, mai mult patriotică decît socotită, a răspîndit războiul şi curăţirea lim-bei.“ (57) Dacă este aşa, dacă aceste aberaţii lingvistice se datorase unor idei politice, care pot fi onorabile, atunci Russo recunoaşte buna-eredinţă a adversarilor săi : „Căinăm oamenii, îi preţuim ,pentru gîndul bun şi credem că cu cit sînt mai de inimă români, cu atîta mai mult se vor pune la muncă de isnoavă : errare humanum esta (67). Cauza principală a sistemelor lingvistice a fost primejdia slavonismului: în Principate ruşii, peste munţi sîrbii, unde era luptă între biserica românilor şi cea a sîrbilor. Lupta contra sîrbismului acolo, aceea contra rusismului aici, în Principate, apoi un lucru, căruia Russo nu i-a dat mare atenţie : lupta românilor contra ungurilor, acestea au dat naştere sistemelor lingvistice. Aceste idei azi par banale; dar atunci, în toiul luptei, ele nu erau băgate în samă. Latiniştii erau trataţi ca nişte oameni ieşiţi din fire, nu li se recunoştea nici un merit. Alecsandri are o singură frază bună despre ei; încolo, el îi tratează ca pe nişte oameni pe care nu-i pricepe deloc. Russo îi înţelege; dar, spune el, odată ce pericolul rusismului a încetat, trebuie să înceteze şi sistemele lingvistice : latinism şi alte isme, cum zice el. 196 Cu toate acestea, latiniştii tot nu încetau a se teme de slavonism ; Al Russo mărturiseşte aceasta cînd polemizează cu un ziar din Bucureşti, Patria, şi cu Gheorghe Bariţ* din Ardeal. în Cugetări se plînge că simţul firesc al românilor pare a se stinge ; sisteme se ridică contra sistemelor, şi se întreabă cine a dat naştere jargoanelor acestora ? In lupta contra latiniştilor şi celorlalţi, oamenii din Iaşi, care se opuneau lor, erau taxaţi de retrograzi, reacţionari, rusolatri; şi pentru că aceştia erau moderaţi şi în politică, -ardelenii, latinişti în limbă şi revoluţionari în politică, îi acuzau că sînt partizanii vechiului regim, şi deci şi a cuvintelor vechi. Aici legătura între ideile lingvistice şi cele politice e evidentă. Şi acest lucru se petrece totdeauna ; totdeauna este o mare legătură între concepţiile filozofice, lingvistice, literare, artistice şi cele politice şi sociale, legătură care în vremuri de luptă, ca acelea în care a trăit Russo, se vădeşte mai mult. Russo stăruieşte foarte mult asupra primejdiei schimbării limbii, a primejdiei a două limbi. O limbă vie, vorbită de popor, şi alta, limba scrisă. El spune că : ori va pieri neamul ori vor pieri sistemele, vorbeşte tragic, dar are dreptate pănă la un punct. Lucrul de care se teme el s-a petrecut în Grecia, unde sînt două limbi şi unde se spune că una din cauzele decăderii ei este şi această chestie. Şi pentru ce e o primejdie limba literară făcută de savanţi ? Mai întăi, pentru că taie poporul în două părţi : şefii nu vor mai vorbi limba soldaţilor, spune Russo, vorbind figurat. învăţaţii nu vor vorbi limba poporului. Atunci., spune Russo, de ce-şi mai pierd vremea cu studii, dacă rezultatele acestor studii nu pot fi înţelese de popor şi ce rost mai au dacă ale nu luminează poporul ? Ar fi putut vorbi Russo, în aceată chestie, mai ales de scriitorii de literatură, beletrişti; care mai ales ei scriu pentru masa poporului. Şi o primejdie a unei limbi literare nouă mai stă şi în faptul oă fiind un popor mic, deja separat în clase, aceasta ar mări despărţirea între clasele sociale, ceeea ce e periculos .pentru existenţa noastră naţională. El vorbeşte apoi de catastrofa pe care ar * O referinţă la articolul lui G. Bariţiu, Puţine aieptări (arătări-) pentru latinitatea limbii noastre, din Foaia pentru minte, inimă şi literatură, 1854, nr. 44. 197 produce-o reuşita sistemelor lingvistice, şi dă exemplu. întrunirea pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj (3J15 mai 1848), şi cu această ocazie are o pagină admirabilă : descrie ce privelişte frumoasă oferea înfrăţirea dintre oamenii cu surtuc şi cei cu sumane ; şi ce tristeţe îl cuprindea cînd se gîndea la separaţiunea aşa de mare între clase din Moldova : „Pribejii dar, înfăţişătorii luptei în Principate. a egalităţii drepturilor, iar ntu a oamenilor, urmară ■ou ochii plini de mirare- uimitoare frăţia aceasta, şi mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri“ (42) : aici vedem poate sentimentul cel mai înalt pe pare l-a exprimat vreun scriitor român, însă ce folos ! „In ziua aceea frumoasă un lucru lipsea pe cîmpia Blajului... limba.w Conducătorii vorbeau o limbă neînţeleasă de popor, care la auzul vorbei lor spunea „o fi, dar... aşa o fi“. Şi numai doi dintre ei — Avram lancu şi Butean-u — vorbeau limba poporului, iar acesta striga „aşa ! aşa e ! iar nu : o fi ... aşa o fi!< (43). La pag. 80 revine asupra acestei idei: „Un lucru dovideşte polemica, că toţi românii nu sînt poliiţi şi ciopliţi ca atenienii, dar că au mult din firea beoţianilor ; mai dovideşte polemica încă că pedanţii sînt iuţi, şi îndeosebi că o samă din învăţaţi a Ardealului' apără limba născută din sisteme, ea limba ardelenească. Poate să fie ardelenească, dar nu este românească. Giudecata dreaptă nu ne îndeamnă a scrie franţuzeşte, şi nici un moMovan nu a propovăduit aceasta; moldovenii zic că predicele politice de pe cîmpul Blajului de la 1848 s-au ţinut într~o limbă necunoscută celor 40.000 de români adunaţi, şi că acea adunare fără lancu, fără Buteanu şi fără alţi feciori ■■ asemine, ce nu vorbea după gramaticile şi lexicoanele Blajului, ar fi fost o mare mistificaţie.“ O limbă literară, creată de savanţi, e o limbă moartă, ,.... căci limbile care se înţeleg numai prin tipar sînt limbile moarte, şi românii sînt încă plini de viaţă“ (48). Această limbă ar fi trebuit învăţată aşa cum se învaţă astăzi limba grecească şi latinească. Un alt cusur al acestei limbi artificiale ar fi o altă prăpastie : ruperea cu trecutul. Fiii, zice Russo, nu s-ar mai înţelege cu părinţii, adică o generaţie cu alta, s-ar rupe firul tradiţiei. Dacă în limbă e depus sufletul unui popor, evident că ou o limbă creată din nou se va face o rupere în sufletul acesta. Şi încă un argument : după cum, prin o limbă artificială se taie poporul în mai multe clase prin linii longitudinale şi se face şi o ruptură în trecut, ar prezenta încă o prăpastie ce mai face : se rupe firul care leagă pe românii din diferitele regiuni, locuite de dînşii. S-ar crea astfel în Ardeal o altă limbă decît în Muntenia, aici alta decît cea din Moldova. Şi Ardealul, care a rămas în urmă tocmai din cauză că a fost rupt de România, vrea acum să se rupă şi mai tare ? Şi acum Russo devine prepuelnic, bănuitor, singura dată cînd face ipoteze fără a se baza pe fapte: oare- de această tendinţă a Ardealului să nu fie vinovat catolicismul românilor uniţi de acolo ? (74) Românii uniţi cu biserica catolică, prin urmare în legătură cu lumea clericală, nu cumva, din această cauză, vor să se despartă de ceilalţi români, voind să-şi schimbe limba ? De aici vedem cît de mult e muncit Russo de aceste probleme : el vede toate primejdiile reale a'l-e sistemelor lingvistice, ba vedea şi alte primejdii, neireale. Şi- nu-i ajung aceste arme pentru a lupta contra lor. Am văzut că a întrebuinţat toate -argumentele ce se puteau -aduce. Pănă astăzi nu s-au adus încă argumente nouă; au o formă mei ştiinţifică, îs expuse mai documentat, dar îs tot acelea pe care le-a adus Russo. Russo însă şi ridiculizează pe latinişti şi pe ceilalţi, făcînd citaţii din Rabelais, re-producînd din acesta un pasagiu, în care rîde de latiniştii vremii sale (38). „în veacul al XVl-lea, cînd Europa era la punctul unde sîntem noi de vreo douăzeci de ani, la renaşterea ştiinţelor, ş-a artelor, pedantismul amirinţa limbel-e de o soartă ce are multă asămăoare ou soarta limbii nos-atre. Latinismul îneca spiritele; neologismul ţinea loc d-e talent; iscodirea de cuvinte era geniul t Cu cît o carte era plină de sisteme, ou cît era mai neînţeleasă, cu atîta se părea mai frumoasă şi mai sublimă î Pedanţii se felicita unii pe alţii... era epoha lor ! !“ (37-— 38). Şi la noi pe vremea lui Russo era tot un fel de renaştere, de umanism. Pentru a dovedi că sîntem latini, latiniştii se inspirau din antichitatea romană; Bămuţiu, vroia chiar să imităm organizaţia -politică şi re- ligioasă, a romanilor: republica şi religia pagină: -asta e culmea -umanismului. Deci Russo şi aici are argumente puternice : cunoaşte împrejurările, ana-loage ca ale noastre, din alte limbi. Apoi vorbeşte de Rabelais. „Acest Rabelais rîdea de pedanţi, -carii dispoia 199 mereu latineasca, vrând a schimosi franţuzeasca. De s-ar ivi pe ţărmurile Dunărei un Rabelais, nu s-ar ruşina să' zică şi de noi că dispoiem franţuzeasca ca să schimosim româneasca. “ (38) Citează apoi pasagii latimo-franţuzeşti, date de Rabelais, şi spune despre ele : „mulţi din dumnealor (autorii ardeloromânomoldoveni) vor socoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele şi scrierile vestite de astăzi1,4 38). Iată deci tendinţe şi ridiculizare. Rus-so n-a avut vreme s-o pună în practică, dar 'a făcut ©cest lucru Aleesandri în comediile sale. în altă parte, Russo vorbeşte iarăşi de Rabelais şi Moliere. Aiurea, vorbind de tendinţele latiniştilor şi de răspândirea sistemului lor şi în principate, spune : „Cînd Dragoşii şi Răduleştii a literaturii au descălecat (Dragoş şi Radu Negru întemeietorii principatelor, veniţi din Ardeal : Dragoşii şi Răduleştii îs latinişti, numiţi în derîdere astfel) pe ţărmurile române, nu au întins urechile să audă de unde bate vîntul, ce limbă vorbea şi ce vorbe spunea românii; nu au auzit răsunînd cimpoiul prin văi; n-au ascultat nici jalea, nici bucuria cînticelor; nu au apipăit inima lăutei..." (35—36). Aceştia aveau altfel de limbă, despre care mai jos spune : „Dumnezeu îşi va face milă cu noi şi va trimite vreun Şampolion (Champolllion, cel ce a descrifrat inscripţiile egiptene) ca să tălmăcească urmaşilor noştri operele şi limbile ce ne-au adus Drăgoşeştii şi Răduleştii aceştii" (36). Din slavonism, spune în altă parte Russo, ne-a scăpat reforma religioasă, căreia se datorase cele dintâi traduceri româneşti. De latinism cine ne va scăpa ? Adevărata limbă literară, spune el, e acea din Principate : respinge deci Ardealul ca necompetinte în această chestiune. Şi asta pentru că în Principate e mai multă lumină, învăţătură; aici a fost o mişcare publică, pentru că românii de aici au avut oarecare independenţă. Aici au fost griji politice, aici s-a născut critica, au fost scriitori, poeţi; în fine, Principatele îs centrul românismului. idee iarăşi foarte justă: acolo, unlde românii au avut o viaţă publică e natural ca acolo să fie inima românismului. Aici au fost domni independenţi, organizaţie politică, clase sociale: toate acestea au contribuit ca limba să fie mai băgată. Afară de acestea aici în Principate s-a născut literatura română şi aceasta contribuie la formarea limbii literare. Numai în secolul 200 al XVHI-lea Ardealul are literatură : cronicarii ardeleni „opun străinismului, ivit sub forma grecească, scriirile lor scrise cu pana picată a hronicari’lor şi a traducăto-rikxr“ (68). Aici n-are dreptate, cel puţin pentru Moldova, unde cronica ajunsese la o mare înflorire în secolul al XVIII-lea. Din toate cauzele de mai sus, Principatele îs inima românismului şi de aceea în limbă ele trebuie să dea tonul. Ardealul, pănă în vremea lui Russo, n-are nici un poet, afară doar de Mureşiami, oare are o singură poezie bună şi frumoasă®. Ardealul n-are literatură, spune Russo, pentru că n-are limbă, n-are scriitori, şi acum el vrea să schimbe limba. OriCît însă s-ar sili. Ardealul cu gramaticii lui, nu va învinge, pentru că scriitorii, artiştii înving în limba ltierară. La pag. 44 spune: „De demult caut a-mi da seama de haosul lim-bistic din Ardeal, şi nu izbutesc decît a mă pierde în-tr-un haos de gîndiri. Asemine anomalie nu ar fi de mirare în Prinţiipate, unde treptarea (=sapararea în clase) a poporului, întemeiată de îndelungată vreme, şi împregiură-rile politice au putut aduce instituţii şi elemente felurite din toate părţile, unde educarea cu totul iranţeză, de treizeci ani încoace, a putut aduce în rătăcire forma şi stilul scriitorilor, precum educaţia grecească a veacului trecut a lăsat urme vederate. Dar Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, şi este greu de înţeles cum o familie patriarhală, unită intr-un singur gînd, sentimentul nenorocii sale, a ajuns la comedia limbistică de pe cîmpul Blajului ! Cu durere o mai spunem o dată, Blajul au fost o tribună unde multe din căpetenii părea a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic decît pentru drepturile neamului românesc." Şi aici e o idee foarte frumoasă a lui Russo şi mai ales o armă de polemică. Prin urmare, Principatele au rolul în formarea limbii literare. Dar care din cele două Principate ? Moldova. Pentru ce ? Pentru că ea îndeplineşte şi mâi mult acele eondiţiuni, de care vorbea Russo adineauri. Noi am văzut mai de mult că Moldova e mai cultă, a avut •în trecut mai multă cultură. Am citat altădată pe Russo cînd laudă Moldova ; deci el îşi dădea samă de acest lucru : Moldova, „unde clerul avea mare nume de învăţă- * Un răsunet, marşul revoluţiei de la 1848. 'SCAht/V.v^ \ BZ * } 201 tură şi evlavie" (72, jos). In Moldova deja din secolul al XVII-lea se duceau fiii de boieri în străinătate (Polonia). în altă parte vorbeşte de „miliomaşul de moldoveni, oare de 80 ani trăieşte din filosofia Apusului". Şi atunci el va găisi explicaţia afirmaţiilor sale — în Moldova nu prind sistemele, că această ţară s rece : „In Moldova •nu se preţuiesc sistemele", rar într-0 notă adaugă : „lauda .Moldovei e de a nu cădea în asemine aberaţii". In alt loc face un fel de clasificaţie între cele trei regiuni româneşti : Ardealul, care nu-i filosofic deloc şi unde se nasc sistemele lingvistice ; Bucureştii, care e contagiat de ele, şi laşul, oare le este cel mai refractar. în Moldova sînt cei mai mulţi partizani ai şocatei literare eclectice (47). Aici în Moldova e spiritul critic, care distruge sistemele lingvistice, şi acest spirit critic e aici din cauza tradiţiei culturale vechi. Spuneam odată că sînt ■şi alte cauze, de care Russo nu şi-a dat samă, pentru care acest spirit critic a fost în Moldova : lipsa unei societăţi pentru răspândirea ideilor politice, revoluţionare şi deci nici pentru ideile lingvistice revoluţionare, care îs o urmare a celor politice ; apoi aici lipsea o clasă mijlocie — străină era cea existentă — ca în Muntenia, şi prin urmare ideile revoluţionare n-au putut prinde. Şi •nefiind aici reformatori ultraişti sociali, n-au putut fi nici reformatori lingvistici. De aceste lucruri nu-şi putea da samă Russo, din cauza vremii sale ; această explicaţie e prea modernă. El vrea să distrugă aceste sisteme lingvistice. „După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-1 pusese pedanţii vremii dupe atunee: «Pururea se mişcă !», voi striga din Moldova ca să se .audă peste Moina, peste Milcov, peste Carpaţi : limbile, d-lorE.L.P.1 şi altora nu 'sînt limbă românească, şi literatura de astăzi nu-i literatură românească." (93) Desigur că distrugerea sistemelor lingvistice se da-toreşte Moldovei. Dacă nu era Moldova cu situaţia ei specială, cu scriitorii ei, oare au combătut în teorie ori au ridiculizat aceste sisteme, poate că acestea învingeau. După cum au învins în Grecia, puteau învinge şi la noi, situaţia fiind aceeaşi : grecii, urmaşii unui neam mare, ca şi noi, supuşi turcilor, noi ruşilor şi turcilor, aveau nevoie, ca şi noi, să fie cunoscuţi de Europa : cine sînt 1 Eliade R., Laurian, Pumnul. 202 ei, cum stau etc. în Grecia au învins Lr.uri.anii şi Ciparii lor (Corais şi alţii) pentru că acolo n-a existat o oppzi-ţie a bunului-simţ. Prin urmare, dacă nu era Moldova, care a reprezentat acest bun~simţ, sufeream poate şi noi astăzi ceea ce sufăr grecii, , După ce am văzut aceste idei ale lui Russo, critice, răsunătoare, în chestia limbii, să le vedem pe acele pozitive, constructive ; nici aici nu e sistematic. Din ce atunci se va forma limba literară, căci el recunoştea că limba poporului nu e cea literară ? El ştie că limba literară « o limbă obştească, nu aceea a clasei de jos, ci aceea care e înţeleasă de toţi românii Poate nu aşa de populară, ca să fie înţeleasă şi de ţărani, dar înţeleasă de toţi românii, în suprafaţă vorbind. Această limbă a fost steagul României literare, adică a şcoalei critice moldovene, căci aceasta era revista lui Alecsan-dri şi Kogălniceanu. Această limbă a existat, există' un început din ea în cărţile bisericeşti şi cronici, care nu-s scrise în limba populară, ci intr-o limbă înţeleasă de cit mai mulţi români. Oare ar fi izvoarele limbii literare ? Russo vede bine că limba cărţilor bisericeşti şi a cronicilor nu-s de ajuns. Temelia limbii literare o va forma limba din Principate : „Gîndim însă că limba acolo îşi are temelia unde au trăit mai slobod neamul, unde limba au prins rădăcini în legi, în instituţii, în istorie, în monumentele scrise, în mişcarea zilnică, în suflarea obştească, în obiceiurile sale şi au agiuns a produce măcar comedioa-re“ (64). Aici e vorba de comediile lui Alecsandri. Iar în altă parte, vorbind despre limba din Principate, spune că aici elementele străine s-au ros, şi-au pierdut asperităţile, limba s-a îmbogăţit prin cuvinte străine, dar romanizate de timp. Această limlbă din Principate va forma numai centrul limbii literare. La ea trebuie să se adauge, să ia parte toate neamurile româneşti, adică cuvinte din toate regiunile locuite de români: aceasta ca întindere. După aceea va lua parte : limba hrisoavelor, publică, cum o numeşte Russo ; a literaturii populare —. limba inirnei, limba bisericească — limba credinţei; a cronicilor — limba istoriei. Nici noi nu putem spune mai mult astăzi despre această chestie. Şi chiar aşa s-au şi întîmplat lucrurile eu formarea limbii literare pe care o avem astăzi. 203 Pe lingă aceste două izvoare, limba din Principate, ca bază, la care să se adauge limba din diferite regiuni româneşti şi celelalte izvoare înşirate mai sus, al treilea izvor sînt scriitorii, care cuprinde pe toate celelalte. Scriitorii f-ac limba literară. Ei vor lua cuvinte din izvoarele indicate până aici. Deci limba literară va fi limba scriitorilor. Căci, spune Russo, talentul scriitorului va modela limba. Limba literară se face prin scrieri bune ; ea e limba poporului, însă lucrată, înmulţită, îmblînzită, întinsă şi întrebuinţată (53) de scriitori. „Sunetul şi forma, pînă şi noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor şi a neamului, marele plămăditor de limbi şi cuvinte." (53) Elevii lui Petru Maior, spune el, decît să creeze o limbă nouă, mai bine ar trage concluziile cele juste din spusele maestrului. „Pentru noi concluzia ar fi aceasta : limba latină corectă e înfrumuseţarea şi regula-ment'area limbii latineşti a obştiei; limba românească corectă (=4iterară) trebuie a fi regulamentarea şi înfrumuseţarea limbii româneşti a obştiei.“ (60) Nici în această chestie nu putem adăugi ceva la spusele lui Russo. Venea acum, în mod natural, problema neologismelor, căci el ştie că neologismele îs necesare. „Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, şi ideile nouă au trebuinţă de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la ivală, să le creeze şi să le împămîntenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvînt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau a cutăruia, dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învăţaţii, nici lexicoanele." (37) Deci unele neologisme —■ acele care vin cu idei nouă — sînt necesare. Ele vor lua în limbă o formă conformă spiritului limbii, apoi şi eufonia, „urechea obştească" va lucra aici, „eufonie ce este mai presus decît urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întăi moldo-român la cuvinte luate din limbi străine, eufonie sfinţită prin scrieri ce au un veac de trai" (63) — ceea oe se reduce tot la spiritul limbii. Şi găsim la Russo chiar şi ideea patriotismului, care e la baza tuturor sistemelor lingvistice. Totuşi sistemele, cel latinist mai ales, a servit la ceva : a ajutat la darea unei forme definitive neologismelor, formă analoagă peste tot. Tonul curentului latinist corija expresia cuvintelor străine, astfel zicem prezent, nu prezan ca fr. present, pe care l-am luat, pentru că la stabilirea acestei forme a- servit lat-proe- 204 sens. Acest lucru îl recunoaşte Russo cînd spune (47) : „în Prinţipate, sistemele, în lupta cu lumina, cu mişcarea publică, cu grijile politici, cu critica, cu despreţui-rea a unor din scriitorii cetiţi, supuse a fi giuidecate pe teatru, s-au desfăcut şi să desfac din zi în zi, rămîind din ele numai o înlesnire pentru împămîntenirea cuvintelor de lipsă". Prin urmare, sistemele n-au învins, ci au stat deoparte şi au sugerat formele cuvintelor străine. E surprinzător că Russo a observat şi acest lucru, ca atâtea altele. Aceste ar fi ideile lingvistice ale lui Alexandru Russo. Aer mai fi câteva curiozităţi de spus : istoria limbii e interesantă de făcut (p. 66); dialectul daoo-român n-a pierit din cauza privilegiilor pe care le-au avut ducatele româneşti Făgăraşul şi Amlaşul, căci poporul poate că ar fi pierdut limba ete. Apoi reforma religioasă din secolul al XVI-îea a creat limba literară în Franţa şi în Germania, şi la noi tot reforma ne-a scăpat de slavo-nism : „De potopul slavonismului ne-au scăpat reforma ; de Calvin ne-au scăpat conştiinţa românului, carele au luat limba fără a-şi da credinţa ; de potopul latinirii, ce şi cine a scăpa România ?“ (75) Prelegerea XX 22.11.1911 Am văzut pe Russo ca critic al societăţii şi al sistemelor lingvistice. înainte de a vedea pe Russo oa artist, trebuie să ne ocupăm de atitudinea lui faţă ou literatura. Nu vom găsi în Al. Russo un critic literar, ci un critic al literaturii. în primul său articol tipărit — Critica criticii, unde e vorba despre piesa sa Băcălia ambiţioasă şi în care polemizează cu Dumitru Guşti —, Russo scrie : „Iscălitul se socoteşte în numărul acelora care gîndeec cum că critica nu ar prinde loc în epoba de astăzi, căci, fără a vătăma vro iubire de sine, încă nu avem, nici putem ave o literatură până mai târziu" (3). Acest articol e din 1846 : deci nu .poate exista o critică literară pentru că aceasta n-ar avea obiect, adică o literatură serioasă, pe care s-o poţi lua în serios vorbind de dînsa. Literatura românească de pe vremea lui Russo nu era o literatură serioasă : „Tălmăciri, imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu alcătuiesc o literatură" (3). Critica literară se iveşte la noi foarte târziu, critica literară propriu-zisă se naşte la noi abia pe la 1880. Activitatea' d-lui Maiorescu, anterioară acestei date, e o activitate de critic al sistemelor lingvistice şi al literaturii : critica introducerea literaturii la noi, punea reguli etc. Pănă la 1880 d-sa n-a vorbit de scriitori, a scris Poezia română* : ce e poezia, cine merită numele de poet etc., a vorbit despre limba literară, dar critică literară u^-a făcut. A început a face de aceasta cînd a scris despre Eminescu şi poeziile lui (1889), Comediile d-lui Caragiale (1886), despre Alecsandri etc. Şi critica literară apare la noi de la 1880 înainte pentru că atunci începe şi adevărata literatură, cea artistică. Spuneam că Alecsandri nu e un artist adevărat, nici o trucată de a lui nu poate fi luată în serios pe de-a-înitregu>l. * O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. 206 Chiar el n-a avut pretenţia de a face literatură artistică. Comediile lui erau toate teziste, o mărturiseşte singur ; iar cînd i-em studiat poeziile lui, am văzut ce fel de poezie face el. Numai după 1880 se poate vorbi de o adevărată literatură românească, care să îndeplinească toate condiţiile cerute pentru a fi literatură. Acum, după 1880, scriitorul face literatură curată, pentru literatură, nu o întrebuinţează ca armă de propagandă. Şi, acum, începe şi critica literară, cu d. Maiorescu. Vra să zică pe vremea lui Russo nu poate fi o critică literară; şi vedem că el spune lămurit acest lucru, arătând şi cauza. El e un critic al literaturii, care priveşte adică problemele literaturii : să avem o literatură, să fie originală,, ce izvoare să aibă etc. El e criticul mişcării literare, dacă se poate spune. Cu toate acestea, Russo ştie ce este şi critica literară şi, dacă a făcut puţină critică literară, a vorbit totuşi despre ea şi vom vedea ce spune. Astfel, în o recenzie, Poetul Dăscălescu (publicată în România literară, 1855) spune : „Rrin critică nu inţălegem numai aceea care bate, fără cruţare, frazeolaghia-, sărăcia ideilor,, pedanteria şi obiceiurile literaturilor străine introduse cu patos în pămîntul român, dar critica sănătoasă ce răspândeşte bunul, cînd vinfe ca acuma subt chipul poeziei d-lui Dăscălescu*, română pînă în cap...“ (149). Prin urmare, dacă Russo făcea critică literară, ar fi făcut-o complectă : înregistrînd şi defectele, dar şi părţile bune, interpretând opera de artă etc. Russo îşi dă samă şi de multiplele probleme ale criticei literare. în Critica criticii (1846) scrie : „Critica rareori este eumpenită în lecţii sau în laudă, dreaptă în judecată şi învăţată; nu-i destul de a şti carte şi a seri, pentru a'fi critică... mai trebuie neapărat giiudecata nepărtinitoare, cunfoştinţa lucrurilor, a lumii şi a oamenilor... cunosc mulţi critici oameni învăţaţi şi bele profesori, cari la şcoala iniraei omineşti ar fi la a.b.c.“ (4). Deci un critic literar trebuie să fie nepărtenitor, să cunoască societatea, viaţa şi să fie psiholog (să cunoască pe oameni). Tot aici, vorbind de literatură şi piese de teatru, vedem că Russo avea idei şi de estetică literară şi din acest punct de vedere acest articolaş Critica criticii e foarte însemnat,, căci Russo nu mai revine asupra acestor lucruri nemai- * D. Dăscălescu (1827—1863). A publicat Ziorile, poezii, Iaşi, 1854, Scrisori din para tinţareasca şi poezii nouă, Iaşi 1856. 20T avînd prilej : piesa de teatru trebuie să fie „un tablou de •năravuri*4, cursul piesii sâ-i dezvelească sfîrşitul, sfîrşitul trebuie adus cu „preparaţii dramatice** ete (?). Iată aici eîteva canoane de estetică dramatică, foarte im-portarjte pentru vremea lor, date aşa în treacăt în cursul unei polemici. Polemizlnd, tot aici, cu D. Guşti, în privinţa limbii din piesa sa, vedem pe Russo făcînid teoria trivialităţii în literatură, spunînd că ideea de trivialitate e ceva relativ, că poate fi, cu cumpătare, întrebuinţată în o piesă. „Sinonimitate de cuvinte cam groase este iertat, dişi în acest prilej existează numai în închipuirea domnului critic : cînd e vorba de baeale şi vorbeşti cu baeali... După ţigan şi ciocan** (8) ; iar mai sus : „Domnu D. G. so-coate că băcalii vorbesc ca profesorii de Academie şi cinovnieii în stilul pieselor tălmăcite**. Iar asupra măsurii în care trebuie pusă viaţa, realitatea — daci >şi trivialitatea în piesă, iată ce spune : „încă un ponct al criticii nu înţăleg... răsplătirea ce cere domnul D. G‘. pentru Sarmală (==un tip din piesă)... care fuge pe uşî fără a-şi lua ziua bună... Domnul D. G. poate să aibă cuvînt... şi să fie mai competent în răsplătiri băcăleşti deeît în critică, dar noi n-am socotit iertat să-l ţinem pe sţenă, ca Paraschiva, soţia bucalului, să-l ocărască, precum se va fi obicinuind pe la bacal... sau să-i arunci în cap vreo strachină de ieri moi** (8) : arta nu trebuie deci să fie prea realistă. Am spus că critică literară n-a făcut Russo. Totuşi, pentru că sîntem la acest articol, putem arăta că are oarecare încercări : îs puţine, dar interesante pentru cunoaşterea lui Russo. Astfel, tot în Critica criticii, analizează pe Conu Nicu, un tip din Rămăşagul lui Alecsan-dri. Spune că D. Guşti lăuda acest tip, dar nu l-a înţeles, pentru că spune că acest tip reprezintă „prostia unui cuconaş de astăzi era caracterizată în el, ca în cel mai desăvîrşit model, pe lingă care întruneşte' încă şi patima amorului** (5). Russo spune că nu-i aşa : „Domnul A. (Alecsandri), care a întvăţat la alt dascăl deeît la dumnealui D. G. istoria lumei, cînd a pus pe sţenă pe cu-conu Nicu, nici i-a trecut prin minte să caracterizeze pe c.c. (ouconii) de astăzi, dar să ne arate cum am fost cu toţii în vîrsta zisă a nevinovăţiei, care nu-i nici copilăria, nici holteiiea coaptă, prin care tot omul, care 208 a ajuns măcar la 24 ani, a trecut, ori de ce treaptă a fost sau este : boieri, ţigani, feciori de bacal... am rîs cu toţii, pentru că fiecare din noi s-au văzut în c.c. Nicu în vreme cînd n-ave mustăţi încă şi iube o femeie slăvită, cerească, precum s-înt toate femeile pentru ibovnicii cei de 18 ani... ai rîs, domnule D. G., fără să ştii de ce rîzi : pentru un critic îi mare mîngîiere..." (5). Iată-1 aşadar pe Russo interpretînd o piesă, cu ocazia unei polemici. Mai avem altă bucată de critică literară, mai complectă. A scris în 1853 un articol despre Holeră, unde analizează o baladă populară, pentru. a arăta ce atitudine are românul în faţa unor primejdii ca holera, de -exemplu, şi povesteşte apoi o amintire, „La înJtîmplări mari se arată fizionomia popoarelor... ete.“ (,p. 24—27). Analizează balada : - „Sus pe malul Oltului, / La casele Vîl-cuiui, / Vîlcu bea şi veseleşte" etc. De aici se vede că Russo ar fi ştiut să facă critică literară, căci această baladă e foarte bine analizată din punct de vedere literar şi psihologic, căutînd să arate sufletul autorului — poporul. Are apoi şi un limbaj concentrat şi expresiv, caracteristic criticei literare. Asemenea face critică în Poetul Dăscălescu (149), pe careJl laudă foarte mult pentru că e original, are inspiraţii româneşti ; şi aici Russo găseşte expresii foarte sugestive : „Ne pare bine că sîn-tem cei întăi a vorbi despre d-1 Dăscălescu, şi dorim ea publicul să se pătrundă de dulceaţa şi modestia poetului acestuia, ce se arată cu aşa miros de naţionalitate, o floricică românească ce se iveşte lîngă tufele de buruiene străine ; dorim ca d-îui să rămîie poetul celor ne-ştiitori de franţuzie, poetul răzăşilor, «piatra ce nu se duce cu apa», şi d-1 Dăscălesou va fi numai un poet, dar va fi poet român" (150). Aceasta e tot ce a spus Russo despre critica literară. Să-i vedem acum atitudinea faţă cu literatura. Activitatea lui de critic al literaturii e o altă faţă a celei de critic al sistemelor lingvistice. După cum în limbă a combătut artificialităţile, străinismul, tot aşa va combate în literatură imitarea servilă a literaturii străine, precum şi limba „jargoanelor". Daci două probleme îl preocupă : întăi cere o limbă adevărat românească, nu oa a lui Eliade sau Laurian, al doilea : fondul să fie românesc, să izvorască din credinţele, tradiţiile sufletului 209 Ctiîsi. 1728 coala 14 k românesc. Russo e scriitorul care şi-a dat mai bine samă de aceste lucruri. In Critica criticii spune : „De laudă > este publicului că au înţăles că, bun, rău, locul său este la piese naţionale ; dă aplausuri nu numai pentru că piesile sînt bune, dar pentru că au înţeles, fără însuşi a-şi da socoteală de ce, că este mai de folos a se giuca pe sţena naţională obiceiurile, năravurile ştiute în limba noastră, decît traduceri de obiceiuri streine de multe ori tălmăcite Intr-o limbă zisă românească, care n-o înţelege nici publicul, nici actorul, nici tălmaciul, obiceiuri şi năravuri cari n-au nici o asemănare cu a noastre, şi .prin urmare nici pot aduce vreun folos scopului unui teatru, adecă îmbunătăţirea năravurilor şi educaţia obştească'1 (4). Literatura trebuie să fie deci naţională. In cuvintele citate, Russo spune .tot ceea ce se spune şi azi: nimic nou sub soare ! Aceste idei, la ordinea zilei astăzi, vedem că au fost spuse de generaţia de la 1840, şi mai ales de Russo. Iar despre el, Alecsan-dri, şi cei ce au scris piese naţionale, spune, foarte frumos, că n-au scris pentru fală, ci „ei sînt simpli iubitori de fală românească, socotindu-se ca nişte salahori chemaţi a ridica o zidire... arhitecţii vor veni mai tîr-ziu, dacă criticii nu-i vor spână cumva... si'lindu-se a da o mică direcţie deşteptării publicului şi acelora care au gînd, talent şi vreme de a seri... Scopul lor este de a introduce pe sţena naţională naţionalitate, dramă şi comedii îmbrăcate în caracterul pămîntuiui, vorbind cum vorbim cu toţii când sîntem între moi, fieştecare după treapta lui, iară nu nemţi, fraruţuji îmbrăcaţi în haine moldovi-neşti şi imârxind o limbă oare nu-i nici a lor, nici a noastră.* (4) Ar fi de ajuns atîta ; dar Russo a mai revenit asupra acestei chestii, şi s-a exprimat foarte bine, mai bine rJiei nu ne putem exprima astăzi. In Studie moldovană (1851) scrie*: „poezia adivărată este şi a fost răsuflarea naţiiipr, inima popoarălor, fiiştecare naţie are organizaţia saîn ace organizaţie întră limbă, haine, tradiţii istorici sau casnice, obiceiurile care dizvoltesc plecările bune sau răle ; în timp ce tăria lor pe un pămînt şi cu înrîuririle sufleteşti şi soţiaie să numeşte naţionalitate" (15). Prin urmare, literatura este expresia unui popor, această idee că în literatură vorbeşte sufletul unui popor e exprimată şi altfel : „Ce este literatura de nu chiar expresia vieţii unei naţii ?“ (Cugetări, 39) ; prin urmare, între- 210 buinţează chiar cuvîntul modern. Sau : „...Cînd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu după placul fieştecăruia, dar după duhul istoriei şi a originilor neamului, atunce literatura îşi va lua zborul şi va fi expresia neamului* (91); aici e important cuvîntul „expresia neamului*. Iar la p. 93 : „...Aiurea ar fi pedanterie să zici că limba, literatura şi poezia sînt trei cuvinte identice a uneia şi singură formulă ... naţionalitatea". Acum, aceaşi idee dusă mai departe : un popor fără literatură nu îndeplineşte toate condiţiile pentru a se numi un popor; acest popor nu s-a exprimat, nu s-a definit pe el însuşi. „Naţiile, .care au pierdut şirul obiceiurilor părinteşti, sînt naţii fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba ce proastă, nici turc, niici molldovan ; limba lor şi literatura nu au temelie, şi naţionalitatea, atunce este numai o închipuire politică.* (35) Literatura acestor naţii nu trăieşte, prin urmare, din naţionalitate ; şi un popor în literatura căruia nu vorbeşte sufletul său nu e un popor. Literatura e aşadar întregirea unui popor. „Oamenii serioşi ce privesc literatura ca complementul naţionalităţii sînt datori să se opuie po-hoiuiui de sisteme cuvintaşe... ete.“ (90) Vedeţi necontenit idei pe care le spunem azi şi toate pe care le spunem noi astăzi. Tot ce se spune astăzi e mai dezvoltat, mai exemplificat, dar nu e mai mult declt ceea ce spune Russo. La lumina acestor principii el analizează literatura, contemporană şi descoperă că e o literatură de imitaţie : „Tălmăciri, imitaţii, cercări, deşi vrednice de laudă, nu. alcătuiesc o literatură* (Critica criticii, 3), iar în Cugetări (eî. şi p. 37) e şi mai clar : „Tiotimea literaturii samănă o mozaică a căiria pietricele, nepotrivite în flori şi mărime, nu sînt unite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula şi zice : «Pagina aceasta-i a me ; ideea aceasta schi-mosită şi desfrumuseţită o cunosc; fraza cutare îi furată din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atîta, rândul al 5-le sau al 6-le»“ (92). Deci literatura română din timpul lui Russo este — în general —, un mozaic de influenţele tuturor literaturilor, influenţă care merge pănă la pastişare, la plagiare. In altă parte (Poezia poporală) spune : „Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbile neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini, şi 211 prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original1' (192). Apoi : „Unde este dar românismul ? Unde să-l caut pentru ca să-mi fac o idee esaetă de geniul român ?“ (192) Prin urmare, Russo, după ce pune teoria că o literatură trebuie să fie naţională, cercetează apoi literatura din vremea, lui şi constată că nu e aşa. Dar nu numai fondul, ci şi limba acestei literaturi e străină. Aţi văzut ce spune de Ardeal, nu are literatură şi nu va avea, dacă nu va scăpa de sistemele lingvistice. „Avem convicţia dureroasă că Ardealul pe mult timp încă nu este menit a prinde loc în mica literatură românească, de nu va părăsi sistemele cu care o înăduşă acum ■pedantismul latin. “ {Cugetări, 63) „Toate şcoalele noastre trebuie să pornească de la cîn-tacele ce huleşte, ca să ajungă clasici.“ Numai noi vrem să facem pe dos. „Sîrit autori care au scris după toate re-gulele gramaticale şi nu simt clasici ; sînt alţii, plină de greşeli antigramatieale, dar sînt clasici. Pentru ce ? ...Cea întîi nevoie a omului este de a înţălege şi a fi înţăles. Cit de clasic ar fi un om neînţăles, munca lui e netrebnică, şi cunoaştem multe opere de aseminea în biata Românie." (83) Se spune apoi făuritorilor de sisteme lingvistice să lase să lucreze scriitorii limba aşa cum e ea şi „vom ajunge şi noi din când în cînd a naşte cîte un elăisieişor“ {83). Iată şi primejdia acestor jargoane pentru literatură. „Am zis că şcoalele limbistice au cuibul lor în Bucureşti şi în Ardeal. Acele din Bucureşti, care au luat de organ Patria, sînt scoale de fantazie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, de nu română, pe formele şcoalei ultraromantiee franţeze de la 1830, şcoală cu părul lung, cu antiteza în cap şi în picioare, cu manta pe umăr, cu ghitara aninată de gît şi cu spada în mînă, şcoli de geniu necunoscut în ingrata românie, şcoli oe nu au nevoie de a ţinea sama de istorie şi cheamă tradiţia o coterie. Adevărat că scrierile ce ies din aceste şcoli sînt netrebnice pentru mulţime etc.“ (78) Aici vedem că atacă deodată şi imitaţia fondului străin şi limba stricată. E in-, teresant de observat un lucru aici: că şcoala ultraro-mantieă de la 1830 e la Bucureşti. Aşa este : influenţa franceză a fost mai puternică în Muntenia; asemenea acolo poezia lirică e mai bogată. Prin aceasta ea e în fruntea românismului (prin ştiinţă ; istorie, critică, Moldova e întăi). Această influenţă a romantismului francez, care a dat atîta putere lirismului muntean, e ridi- 212 culizată, în cuvintele citate, de Russo. Pănă aici ar fi partea critică, atitudinea negativă faţă de literatura contemporană. Să vedem acum partea constructivă din activitatea, de critic al literaturii a lui Russo : ce e de făcut pentru a se naşte şi a propăşi la noi o adevărată literatură ? Se poate clasifica ceea ce spune el în această privinţă în trei probleme : 1) izvoarele literaturii ; 2) factorii literaturii şi 3) oarecare sfaturi ţpenlfcru izvoarele literaturii. Care trebuie să fie izvoarele unei literaturi adevărat româneşti ? Din cele ce ştiţi despre ideile lui Russo, cred că le ghiciţi : poezia populară, cronicile, tradiţia, viaţa specifică românească — care se găseşte la ţară, lată ce spune în Cugetări (36) : „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi obiceiurile pămîntului, unde stau ascunse încă şi formele şi stilul*. Mai întâi scriitorul trebuie să se adreseze păturilor sociale neatinse de influenţele străine; apoi la tradiţii. „...Oamenii serioşi, oa să prindă la putere, se întorc şi se vor întoarce, ca urieşul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adică la tradiţia istorică în picioare, tradiţia care ne-a făcut şi ţinut români şi care tradiţie ea numai ne va da putinţele de a produce literatură însufleţită şi trăitoare şi ne va pune pe calea civilizaţiei adivărat naţională, de care ne depărtează năluciri.* (85) Şi, în sfîrşit, şi pentru fond şi pentru limbă : poezia populară. în Poezia poporală, după ce vorbeşte de literatura contemporană, consta tind că e o imitaţie etc., se' întreabă : „Unde este dar românismul ?“ (192) Vorbeşte apoi cum a umblat prin-tr-un bilei, unde găseşte ţărani, aude cîntece şi poezii populare ; citează apoi versuri din Mioriţa şi altă baladă şi încheie astfel: „Iată poezie ! Iată adevărata literatură, de care se pot mîndri românii! Fie forma versurilor uneori defectuoasă, ele îmi par mie poleite cu razele geniului. Priveghietoarea nu e frumoasă, dar chiticul ei este din rai !“ (194) Iar cînd vorbeşte despre poetul Dăscălescu, spune că e un poet naţional, pentru că „se tălmăceşte cu limba, năravurile şi durerile românului* (149); poezia acestuia „e română şi nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugolia-nă, de aceea este totodată şi frumoasă de limbă, lim- 213 pede de idei şi adîncă de gândire folositoare, precum în-ţălegem şi este de dorit să fie tot ce se scrie şi se cugetă la noi.“ (149) Vedem cît de mult laudă pe acest poet — care nu mai trăieşte — ou opera sa numai pentru că e poet naţional, „poetul răzăşilor, «piatra ce nu se duce cu apa»“. Russo laudă prin urmare într-o recenzie pe un poet din punctul său de vedere. E foarte interesant de văzut oare sînt, după dînsul, factorii literaturii — ai oricărei literaturi în genere. E interesant acest lucru pentru filosofia sa estetică. Aici vom vedea că are eîteva idei de ale lui Taine, oare încă nu scrisese nimic pe vremea aceea* : vorbeşte Russo despre influenţa împrejurărilor asupra operei de artă. Aceste idei circulau pe atunci în Europa ; Taine numai le-a dat o formulă ştiinţifică. Ideea cum că omul mare e produsul vremii sale e mai veche decît Taine; şi Russo care învăţase în Elveţia, unde a făcut cunoştinţă cu ideile asupra limbii, a cunoscut şi ideile filosofice. Iată ce spune el în Cugetări (39) : „înrâurirea literaturilor, ca să fie dreaptă şi legiuită, trebuie să iasă din gradul civilizaţiei, din aplecarea naţională, din înrâurirea stărei morale, soţiale şi politice ; toate aceste elemente trebuie să se înşire delaolal-tă“. Ce înseamnă aceste cuvinte ? Gradul civilizaţiei e ceea ce Taine numeşte momentul; aplicarea naţională e psihologia naţională, rasa, starea morală, socială şi politică a ceea ce se numeşte mediu. Literatura este 'prin urmare condiţionată de împrejurările dintr-o societate : de despotism ori monarhie, moralitate ori imoralitate, bogăţie ori sărăcie etc. Apoi: un popor de rasă latină va produce altă literatură decît un popor german. în fine, un ,popor mai civilizat alte opere literare va da la iveală •decît altul mai puţin civilizat. Iată aici nişte idei, poate cele mai rare ce s-au spus pe acea vreme. A spus multe lucruri Russo care ne minunează; aici găsim u-nele din acelea care trebuie să ne mire şi să ne facă să4 admirăm. Am scos din Cugetări aproape tot ce caracterizează pe Russo. Alecsandri, vorbind despre el**, spune că Russo era un scriitor nu pentru formă, ci numai pentru idei; * Prima carte a lui Taine e teza sa de doctorat Essai sur Ies fables de La Fontaine (1853). ** Vasile Alecsandri, Alecu Russo, în Albina Pindului, an. I, tir. 2, din 1 iulie 1868, p. 34—38. 214 n-are dreptate însă, pentru că Russo, în limba franceză, limba în care scria el, are o formă foarte frumoasă: care sînt acum factorii literaturii româneşti ? Vor fi mediul societăţii contemporane, rasa — românismul şi momentul. Cu alte cuvinte, literatura română va fî rezultatul spiritului române®;, a aplecării civilizaţiei şi a mediului înconjurător, plus talentul specific al scriitorilor, oare se subînţelege. în adevăr. în Alecsandri, de exemplu, găsim mai întăi psihologia lui, apoi spiritul naţional, românesc. Alecsandri se cunoaşte din opera lui că e român, apoi influenţa timpului: liberalism, satirizare a străinismului etc. Şi pentru ca să scape literatura românească de fizionomia străină, ce o avea atunci, pentru a o naţionaliza, scriitorii trebuie să se adreseze izvoarelor de mai sus. Russo insistă mai mult asupra unui izvor : literatura populară : „Fraţii ardeleni se fălesc că au fost deşteptătorii României şi restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistiee s-au născut în şcoalele latine din Ardeal; de acolo, peste munţi, ca un pohoi, s-au revărsat în şesurile noastre şi au dat mânia ou pedantismul moldo-român. Pedantismul' moido-român, mult mai su-perfiţial,' iau produs o literatură fără viaţă, expusă criticei şi oare niciodată nu va cîştiga dreptul de împământenire în sinul unui neam ce a improvizat 'minunatele balade (cîntice bătrâneşti), culese şi scoase la lumină de V. Alecsandri." (43) Această literatură „fără viaţă" va dispărea în faţa adevăratei literaturi, care se va inspira din literatura populară ; dar deocamdată ea va dispărea chiar în faţa literaturii populare, care, scoasă ia iveală de Alecsandri, s-a încetăţenit deja In clasele culte. Iar scriitorii, care se vor inspira din ea, numai aceştia vor trăi. Şi, aşa se va începe mersul spre clasicism : „...toate şcoalele noastre trebuie să urmeze tocma din contra.., să pornească de la cînticile ce le huleşti, ca să ajungă la clasici../' (83). Ceea ce s-a şi întâmplat: Alecsandri a cules poezii populare; în poeziile-i proprii, Doine, Lăcrimioare etc., s-a inspirat — e vădit — din literatura populară. Cu vremea, elementele populare nu se mai cunosc în Alecsandri. Iar la Eminescu, Viahuţă, de la început chiar ele nu se cunosc ; ele s-au asimilat cu desăvîrşire. Şi acesta a fost progresul literaturii româneşti! 215 Cam aceasta este atitudinea iui Russo faţă de problemele literare din vremea sa. încă o dată, toate aceste idei ale lui Russo trebuiesc scoase din opera lui, de ici, de colo ; acesta e defectul, dar şi calitatea, dacă vroiţi, a lui Russo. N-a fost sistematic, a spus lucrurile acestea făcînid polemică, ceea ce e plăcut -la cetire, dar, cînd e vorba de sistematizat, e greoi. Desigur că eu n-am adunat totul, dar nici nu era nevoie. Ceea ce noi am arătat în cîteva cuvinte, Ruso spune în multe locuri din Cugetări: naţionalitatea în artă, ©ceasta e ideea care l-a muncit mult, ideea centrală din Cugetări. Prelegerea XXI [f. d.] Opera beletristică a lud Aiex. {Russo se compune din următoarele bucăţi : 1) Holera, din care am citat pentru a dovedi că Russo a fost critic literar, are două părţi : l-a analizează o baladă populară, pentru a arăta sufletul românului în faţa primejdiilor, a Il-a cuprinde o povestire a unui ofiţer. 2) Amintiri: chiar titlul ne arată că e o bucată literară; numai începutul lor însă e o bucată literară, restul cuprinzînd ştiri privitoare la evenimentele de prin prima jumătate a secolului XlX-lea din Moldova : samănă cu Scrisorile lui Ion Ghica. 3) Cîntarea României, despre care s-a discutat foarte mult, mai întâi asupra autorului ei. Această bucată a fost tipărită întâia oară în România viitoare (Paris, 1850) de către Bălceseu, care scrie şi o introducere unde spune că a găsit-o cu cinci ani înainte (la 1845 deci) în biblioteca unei mînăstiri şi că e o poemă care, duipă conţinut, pare a fi scrisă pe la 1830 — vremea revoluţiilor din Europa. Nimeni, bineînţeles, n-a luat în serios aceste afirmaţii ale lui Bălceseu ; dar toată lumea a înţeles că acesta e autorul poemei. Am văzut cum era obiceiul cînd se publicau opere de conţinut patriotic : totdeauna ele erau puse pe socoteala unor oameni mai vechi, călugări etc. Aici s-a crezut multă vreme că Bălceseu, pe 'lingă Istoria românilor subt Mihai voievod Viteazul, Puterea armată la români, a scris şi Cîntarea României, iar Odobeseu, la 1877, cînd publică operele lui Bălceseu, pune şi pe aceasta printre ele. Totuşi, la 1855 Cîntarea României apare în România literară iscălită A. R., iar la sumarul acestei reviste, sub numele A. Russo, e pusă şi ea, pe lingă Cugetări. Acest lucru numai cred că ar fi de ajuns pentru a se vedea că A. Russo e autorul acestei poeme. Apoi Bălceseu însuşi nu spune că e a sa. Apoi ar fi imposibil de crezut că Russo şi-ar fi în- 217 suşit o operă care nu era a lui. Pe urmă, Alecsandri, în repeţi te rlnduri, începînd de la 1863, clnd trimetea manuscripte lui Odobeseu, spune că Cîntarea României e a lui Russo. Alecsandri fusese prietenul acestuia de la 1840 pănă la moartea lui; lucrase împreună cu el, în ceea ce priveşte poezia populară ; România literară, unde s-a tipărit Cîntarea României, era redactată de Alecsandri: cuvântul acestuia trebuie crezut, căci ce rost ar fi avut el să repete un neadevăr de atî'tea ori. Totuşi s-au făcut două tabere: una pentru Al. Russo ea autor al acestei poeme, alţii pentru Bălcescu. Pentru cel dintâi a fost Alecsandri; era şi Sion, care cînd în 1856 apar poeziile lui Bolintineanu, unde erau versificate câteva pasagii din Cîntarea României, spune că Russo e autorul. Ion Ghica, prietenul lui Alecsandri, nu se pronunţă : îi e indiferent cine e autorul. D-l Xe-nopol, recenzând o lucrare a lui Tocilescu, se declară tot pentru Russo. D4 lorga, acum vreo zece ani, susţinea pe Bălcescu, comparînd şi Cîntarea României cu scrierile lui Bălcescu şi găsind mari asămănări în fond şi în limbă. Comparări de acest fel fac şi partizanii lui Russo, găsind şi ei asămănări: lucru care se întâmplă totdeauna în acest fel de ocazii, fiecare fiind prevenit pentru o anumită idee. Chestia e prin urmare nehotărâtă, deşi nu e nici uni motiv pentru aceasta : Odată ce A. Russo iscăleşte, ea ipe a sa, Cîntarea României, ce rost mai are această discuţie ? D-l Haneş dovedeşte şi el că Cîntarea României e a lui Russo ; dovezile constau tot în comparaţii: stilul acestei poeme e poetic, ca la Russo, inspirat din cronicari, apoi găsim sentimentul naturii întocmai ca la Russo, ceea ce la Bălcescu nu se află ; ba găseşte d-sa şi citeva expresii, care se află şi în alte opere de a lui Alexandru Russo. Am schiţat această discuţie numai pentru a se şti că Cîntarea României a fost pusă la îndoială cu privire la autorul ei. Astăzi însă e lucru sigur că acest autor e Russo. Cînd a fost scrisă ? A fost scrisă sub influenţa î-1 ilor revoluţionare de. la 1848. Şi fiindcă a fost scrisă Russo în înţelegere cu Alecsandri şi Bălcescu — e i sigur aceasta —, Cîntarea României a fost deci manifest de redeşteptare a unei generaţii comune. —, ■> să fie scrisă după 1846, căci la această dată se înti'lnesc pentru întâia oară cei trei bărbaţi (la Mîn-jina, jud. Covurîui, Ia moşia Iui C. Negri). Şi apoi, pentru că Ion Ghioa ştie de ea în 1847, urmează că Cîntarea României a fost scrisă între 1846 şi 1847. Această poemă se compune din 65 versete, adică mici paragrafe. E scrisă sub influenţa scrierilor lui La-mennais, abatele socialist creştin, un eretic al bisericii romane, autorul operei Paroles d’un croyant*. Acest om a avut mare influenţă în vremea sa, mai ales asupra înaintaţilor; a fost tradus şi la noi, înainte de 1850. Nu numai acest fel de compoziţie — versete — se da-toreşîe Iui Lamennais, ci şi tonul operei : un ton religios, oare samănă cu acel al psalmilor, ton pe care îl au operele de propagandă ale lui Lamennais. Dar Cîntarea României are şi tonul popular, care e un argument în favoarea lui Russo, care necontenit studia literatura populară şi o admira foarte mult: această poemă împrumută adesea tonul doinei. De aceea ea, care ar trebui, după conţinut, să fie (mai mult) o bucată epică, e mai mult lirică : n-are acţiune deloc, ci numai efuziuni sentimentale poetice. Pănă la versetul 13 sînt diferite invocaţii; de la 13 pănă la sfîrşit e istoria pe scurt a poporului român : colonizarea, înfiinţarea principatelor, vremile glorioase, robia, fanarioţii, redeşteptarea. Acţiune nu este, ci mai ales tablouri mici, în care autorul şi arată sentimentele sale de desperare, de admiraţie ori de nădejde, după împrejurări. E o bucată lirică cliiar; e foarte frumoasă, şi poate e unică în literatura noastră. Şi Alecsandri a vorbit despre năvălirea barbarilor, în Sentinela română; nu vedem însă seriozitatea de sentiment din Cîntarea României, seriozitate care nu se găseşte întotdeauna în literatura românească. Gu toate că această poemă e retorică — ceea ce era fatal pentru o astfel de operă —, simţim marea sinceritate a autorului. Sentimentul dominant e acel naţional, apoi revoluţionar, căci e în preajma lui 1848. Intr-un verset se spune: „duhul domnului trece pe pămînt“ (spiritul revoluţiei de la 1848). Despre acest spirit vom vedea aluzii la toţi scriitorii români. A patra bucată literară a lui Russo e Decebal şi Ştefan cel Mare. Ar fi şi istorică această mică bucată* * Paris, 1843. Tradusă în româneşte în 1843 şi 1848. 219 căci e o consideraţie istorică, însă e tot literară. Cuprinde portretele celor doi eroi şi apoi o paralelă între ei. Nu spune mare lucru, dar bucata asta e interesantă din alt punct de vedere : sentimentul lui Russo pentru daci, asupra căruia vom reveni. 5) Piatra Teiului, datată 1839 şi admisă oa scrisă la această dată. E importantă această bucată pentru vechimea ei mai întâi’: la 1839 nu începuseră a scrie scriitori noi. Dacă am ceti mai mult din ea, am vedea că are un conţinut foarte modern, mai nou decât al scriitorilor de după 1840. E descrierea unei călătorii : zugrăvirea munţilor Moldovei şi a văii Bistriţei ; descripţia ajunge chiar pănă la lirism ; zugrăveşte puţin şi ţăranul român şi în sfîrşit cuprinde şi două legende, relative la Piatra Teiului. Deci descrieri de natură, de oameni şi povestiri de legende. 6) Iaşi şi locuitorii lui în 1840 : descrierea oraşului şi poziţiei sale, zugrăvirea diferitelor rase din acest oraş, mai cosmopolit atunci decît chiar azi (căci erau atunci şi francezi, germani, elveţieni), zugrăvirea societăţii înalte, a fost oompoziţie, din multele versuri ale lui Alecsandri şi Bolintineanu puţine se datoresc unei stări sufleteşti, care s-ar putea descrie ca un pahar care s-a umplut peste măsură. Bolintineanu compune, exagerează aşa de mult, încît sînt mulţi care-1 condamnă cu totul, ceea ce nu este drept; apoi şi Alecsandri „compuneRusso nu exagerează, nu „compune*6 niciodată. Mai întăi el n-a fost scriitor, răci n-a avut •ambiţia să fie, n-a publicat : a scris prin urmare numai cînd a simţit. Pe lingă asta, cînd îl cetim, îi simţim sinceritatea : nimic nu se simte mai uşor — dar nimic nu e mai greu de dovedit — decît sinceritatea unei poezii. La această sinceritate a contribuit şi faptul că Russo ■n-a vroit să fie scriitor, că a simţit, şi mai ales pro- * The Poems of Ossian, the son of Fingal (1760) de James Macpherson. ** Strofa postumă de glorificare a lui Horaţiu : „Cum pe duîcea-i liră Horaţ cîntat-au /Astfel eu cercai să te cînt pe tine,/ îneordînd un vers tînguirs în graiul/Traco-romanic“. 224 bitatea intelectuală, echilibrul său sufletesc. Acest echilibru, care l-a făcut cumpănit in teoriile sale, tot cumpănit îl face să fie şi în opera sa literară. Dacă am vrea să rezumăm spiritul lui Russo, am spune : a fost o combinaţie în sufletul său între un adevărat spirit de observaţie — poate că chiar nici Ko-gălniceanu n-a fost observator ca Russo, iar Alecsanidri numai pentru comic era observator, deci un psiholog şi unit cu idei generale: o combinaţie mai fericită decît ■aceasta nu se poate. Un om care observă foarte bine lucrurile de pe lume are nevoie de Mei generale pentru a putea interpreta, explica şi lega observaţiile sale. In iIaşii şi locuitorii lui în 1840 aceste două însuşiri predomină. Pe vremea aceea, idei generale nu prea existau ; Kogălniceanu numai le avea: Alecsandri, Bolinti-neanu nu, pentru că n^aveau cultură ; căci ideile generale se nasc prin cultură, nu îs înnăscute ca spiritul de observaţie. Altă calitate a lui Russo e sensibilitatea sa fină : din puţinul ce am cetit, aim observat .aceasta; senf-şibilitatea lui nu poate ceda în faţa nici unui poeţi în fine, el avea umor, nu războinic şi indiscret, ca al ■lui Alecsandri, ci fin, delicat, aşa că abia se percepe ; cetitorul moi neatent ori mai insensibil nu~l pricepe. Apoi umorul lui Russo e uşor, nu muşcător : ni se pare că Russo nu putea jigni pe nimeni. Ar fi încă ceva de vorbit de rolul lui Russo ca om de idei. El a scris puţin şi puţină vreme. DJ1 Bogdan-■Duică, în prefaţa ediţiei scrierilor — necomplectă —, a lui Russo (ed. Minerva*) spune, adresîndu-se celor ce dau mare importanţă lui Russo, că nu trebuie exagerat rolul acestuia în ceea ce priveşte sistemele lingvistice, pentru că a scris puţin ca cantitate şi ca timp. Pentru d. Duică e curioasă această afirmare; aici d-ea mai mult polemizează decît discută, pentru că faţă de acei care pun pe Russo ca iniţiator al curentului poporan, d-sa opune pe Asachi, care cu 12 ani înainte avusese ... în saltar nişte poezii populare, care apoi ard fără a fi fost publicate. Dacă pui înainte aici cele cîteva poezii ale lui Asachi, nepublicate, pentru ce să negi rolul lui Russo, care a scris şi publicat măcar 100 de pagini în timp de cîţiva ani — numai pe motivul că a scris puţin ? * Bucureşti, 1910, şi recenzia citată a lui G. Ibrăileanu. 225 Cda. 1728 coala 15 Dacă luăm chestia influenţei lui Russo prin paginile scrise şi asupra unui tip anumit, atunci trebuie să spunem că influenţa aceasta a fost neînsemnată. Dar încă tot nu e aşa : la noi influenţele s-au exercitat mai ales personal. Chiar influenţa d-lui Maioreseu, care a scris multă vreme, a fost mai ales personală, exercitată asupra membrilor „Junimei“ ; influenţa d-sale nu s-a datorit atâta celor cîtevia articole scrise în chestia limbii literare, ci mai mult influenţei ce exercita personal asupra scriitoriiLor din Iaşi, care reprezenta Moldova toată. Tot aşa şi cu şcoala de la 1840. Russo a trăit 20 ani în Iaşi cu Mecsandri, Kogălnioeanu; şi în acea vreme cînd în Iaşi erau toţi scriitorii şi toţi oamenii de cultură, cînd Iaşii erau centrul culturii, Russo, pe care l-am văzut aşa de entuziasmat de poezia populară şi obsedat de sistemele lingvistice, n-a putut să nu aibă o importanţă însemnată pentru vremea lui. Aici, în Iaşi, unde a trăit el, erau oameni care puteau fi influenţaţi de idei etc., deci oameni de cultură. Atunci vedem că nu mai trebuie judecată influenţa ce a putut-o avea Russo după paginile scrise de el, ci din alt punct de vedere. Kogăl-niceanu scrie şi mai puţin decît Russo. Aceşti oameni pregătesc timp de 20 de ani o atmosferă culturală, favorabilă „Junimei"; care n-ar fi fost posibilă în alt loc decît în Iaşi, după cum nici şcoala de la 1840 n-ar fi putut să se nască în Iaşi dacă n-ar fi fost tradiţia culturală a Moldovei. Foarte repede s-a înfiinţat „Junimea" cu 60—70 membri. Şi aici, în Iaşi, s-a format o societate contra sistemelor lingvistice, 'contra pedantismului, pentru că aici au fost Russo, Kogălnieeanu, Alec-sandri. Să vedem, în fine, cum am caracteriza activitatea lui Russo : Russo este mai cu samă reprezentantul curentului poporan şi celui istoric, care ambele la un loc alcătuiesc curentul naţional. Curentul poporan e dezgroparea literaturii populare, cel istoric e dezgroparea cronicarilor, familiarizarea cu limba lor şi întrebuinţarea lor ca subiect. Alţii, ca d. Maioreseu, au luptat pentru bunul-gust, pentru frumosul în literatură, mai puţin pentru curentul naţional; Russo, din contra. Sfîrşim cu Alexandru Russo. Trebuie să recunoaştem că el a fost spiritul cel mai distins, mai larg, mai comprehensiv de pe la jumătatea secolului al XIX-4ea. 226 Kogălnieeanu a fost desigur un spirit mai înalt, mai mare, a fost un geniu, Alecsandri iarăşi l-a întrecut în ceea ce priveşte cantitatea celor scrise. Dar vedem că Russo a fost un spirit înalt, căci a avut sentimentele cele mai înalte faţă de oameni şi natură, şi a fost un spirit mare, căci a înţeles că starea socială trebuie schimbată, iar obiceiurile, tradiţia şi limba, nu: deci a fost un spirit chibzuit. Pe cînd uniia vroiau să se introducă totul din nou, iar alţii nimic, Russo a înţeles ce trebuie introdus şi ce nu. Acesta e Alexandru Russo. Toate citaţiile făcute în studiul despre Russo îs luate din Scrieri de Al. Russo, publicate de Academie, sub îngrijirea d-dui P. V. Haneş ; Bucureşti, 1908,, Prelegerea XXII Mihail Kogălniceanu [f. d.j Pănă acum cîtwa timp, Kogălniceanu era cunoscut numai ca om politic, şi aceasta din cauză că în a doua perioadă a vieţii sale — care e .foarte lungă — el a fost numai om politic, foarte mare om politic, cel mai mare om de stat al României, care a umplut vreo 40 ani viaţa românească cu personalitatea lui: astfel că pănă acum vreo 10 ani el nu era studiat deloc ca scriitor, nu avea nici un loc consacrat în istoria literaturii. De vreo 10 ani însă, de cînd a început a se studia mai bine şi mai serios istoria literaturii contemporane, de cînJd s-a descoperit şi Russo, de atunci Kogălniceanu intră şi el în istoria literaturii. Bineînţeles nici azi nu e studiat bine; dar e şi greu, pentru că operele sale nu sînt editate : trebuiesc căutate prin reviste, jurnale, călendare etc. De curînd a început a se publica în biblioteci populare opere de ale lui, cele mai multe numai în fragmente. Kogălniceanu a fost, prin urmare, pe lingă om politic, şi un scriitor. La asta ne putem aştepta mai dinainte. El a trăit în vremea spiritelor universale. Pe la 1840 era aşa de multe de făcut în ţările noastre, incit toţi oamenii culţi şi patrioţi îmbrăţişau mai multe domenii din viaţa publică. Totuşi Kogălniceanu care a fost un mare om politic, n-a scris mult; el e mai mult un îndrumător decît scriitor. Specialitatea sa literară e mai mult istoria, care însă n-ar umplea un volum mare ; importanţa lui mai mare este că a publicat cronicile vechi şi documerfte. De aceea Kogălniceanu ocupă un loc însemnat mai degrabă în istoria culturei româneşti, decît în aceea a literaturei. Dealtfel, chiar şi contemporanii lui n-au fost numai oameni de literatură, ci şi de cultură ; de aceea mulţi istorici literari fac mai multă istorie a culturei. Astfel cînd se vorbeşte de înfiinţarea şcolilor pe la începutul secolului al 228 XlX-fea, de Petrache Boenaru*, de traducători, icărţi didactice, se face istoria culturei. Noi n-am făcut istoria culturei, ci mai mult aceea a literaturei. Este drept că cultura are mare influenţă asupra literaturei, o condiţionează ; dar aceeaşi influenţă o are şi mediul social, politic : şi atunci, dacă vorbim de şcoli, cărţi didactice, de ce n-am vorbi şi despre istoria politică a fiecărei epoci ? Un om însă ca Kogălniceanu, care a fost şi scriitor, care a scris şi frumos, deci intră în literatură, şi care a fost şi aşa de însemnat, trebuie să fie studiat aiici. Viaţa lui Kogălniceanu — a trăit foarte mult — se împarte în două perioade chiar din punct de vedere al activităţii sale. Mai întâi ar fi de la 1837 —■ cînd începe să scrie —, sau mai bine 1840, pentru că el e un scriitor al generaţiei de la 1840, şi acum începe activitatea şi a lui Russo, Aleosandri — şi pănă la 1855 ; aceasta ar forma activitatea literară a lui Kogălniceanu, iar de la 1855 la 1891, cînd moare, e a doua perioadă : activitatea lui politică. Am văzut la Alecsandri că şi la el se poate face o împărţire analoagă ; de la 1840 la 1859, o perioadă de activitate politică, cînd în poezia sa vorbesc mult interesele sociale şi naţionale, şi cînd e şi perioada romantică a lui Alecsandri, şi a doua, de la 1859 la 1890, cînd el devine clasic şi se retrage din viaţa publică. La Kogălniceanu vedem că e invers : de la 1840 la 1855 are activitate literară, dar şi politică destulă, chiar mai multă poate decît Alecsandri, şi deci, ca şi acesta, e un scriitor influenţat de ideile, tendinţele şi aspiraţiile politice ; iar de la 1855 părăseşte cu desăvârşire literatura. Datele puse aici trebuiesc luate numai ca nişte jaloane : nu Insam-nă că Kogălniceanu a fost pănă la 1855 numai literat şi de aici încolo numai om politic. E drept că pănă la 1855 el nu scoate jurnale politice, nu ţine nici discursuri, nu ia parte activă la întâmplările de la 1848, dar scrie manifestul partidului naţional în 1848, al generaţiei acestei mişcări. Să vedem puţin viaţa sa. O putem cunoaşte din discursul** ţinut în ziua de 1 aprilie 1891 (două luni înainte de moarte). Vorbind de faptele istorice la care a asistat ori a luat parte, Kogălniceanu începe prin a-şi * Discipol al lui Gheorghe Lazăr (1799—1875). Inventatorul tocului rezervor. ** Rostit la jubileul de 25 de ani al Academiei. 229 face biografia ; de aceea acest discurs e publicat cu titlul de Autobiografie (în „Bibi. pentru toţi“, nr. 394) şi vorbeşte de naşterea sa, de studiile făcute în ţară şi în străinătate etc. Aceste date trebuiesc complectate cu nişte Scrisori, adresate de el din străinătate familiei sale —, scrisori ce se găsesc la Biblioteca Academiei şi din care au fost publicate unele în Convorbiri literare*. Kogăl-niceanu s-a născut la 1817 (6 septembrie); în discursul pomenit protestează contra celor ce au pus data naşterii sale la 1806, zilcînd că ar avea astfel 85... toamne ; alţii o puneau la 1813. Data de 1817 o cunoaşte el după o însemnare a tatălui său. Părinţii săi se trăgeau dintr-o familie de boieri mici, dar veche. D-l Xenopol, în o broşură asupra lui Mihail Kogălniceanu — discurs de recepţie la Academie (1895) —, găseşte un Vasile Kogălniceanu la 1563, un altul, tot Viasîle, la 1735, care a avut doi fii: unul iEnache, cronicarul**, un al doilea, Constantin: acesta a avut pe Ioan, acesta pe Ilie, care e tatăl lui Mihail Kogălniceanu. Biografii acestuia mai găsesc că Constantin Kogălniceanu, care era strîngător de dări, era un om foarte energic şi foarte inteligent — calităţi pe care le are Mihail, ceea ce însă nu e mare lucru. Aceşti Kogălnioeni, spune Mihail, erau răzăşi. D-l Xenopol spune că familia lor, originară din Basarabia —> de pe lingă rîul Cogîlnic — e de neam tătărăsc, ca şi Cehan, Aslan. După mamă : mama lui Kogălniceanu era din familia Stavilla, tot din Basarabia, şi era, după spusele lui Kogălniceanu însuşi, de origine genoveză. D4 larga, în Istoria literaturii româneşti, spune că era de neam grec. în adevăr, pe la 1890 multe familii de origine grecească erau date ca genoveze, pentru că pe atunci lumea avea oroare de greci şi alte naţiuni străine. Deci după d. Xenopol, Kogălniceanu ar fi tătar după tată, şi după d. lorga, grec din partea mamei. Sigur că el avea sentimente naţionale, astfel că originea lui, la urma urmei, e indiferentă. Vedem şi aici un fapt foarte curios : mai toţi scriitorii din secolul al XlX-lea, mai cu samă acei din prima jumătate a acestui veac, sînt — ca rasă — de origine străină. Aceasta se explică prin aceea că populaţia oraşelor noastre e compusă nu- * în 1901, 1902, 1903, 1912. Editate de P. V. Haneş în 1913 la Minerva. ** Cronica ce i se atribuie e anonimă. 230 mai. din străini, din „acel milion de străini4*, cum zice d. lorga. Poporul adevărat românesc e la ţară, e rural, nu numai în Ardeal, dar chiar în Principate. Toţi străinii — negustori etc. — s-au stabilit, venind la nioi, în ■oraşe, şi de aici, au ieşit oamenii noştri culţi. Am văzut aceasta şi la Asiachi, Eliade etc. Dar psihologia de rasă nu există, ci numai psihologie de popor. Şi Kogălniceanu, prin mediul în care a trăit, prin cultura şi educaţia sa, e reprezentantul tipic al curentului naţional românesc de !la. 1840. Kogălniceanu a avut norocul să fie... botezat de o ooooană mare, Marghioala Călimării, mama lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, de mai tîrziu, româncă, care însă ştia numai greceşte. Zic că a avuţ noroc de aceasta, pentru că l-a îngrijit foarte bine şi a lăsat pe fiul ei să continuie a-1 îngriji mai departe. Kogălniceanu învaţă acasă ; tot acasă are ca dascăl pe călugărul Gherinan Vida, Trece; apoi la pensionatul lui Lincourt, unde învaţă greceşte, limbă pe care însă o uită, şi alte lucruri, dar mai ales franţuzeşte (în 1831). La 1834, cînd Mihai Sturdza vine domn, îşi trimite fiii săi, Dimitrie şi Grigore, în străinătate şi, odată cu ei, şi pe Kogălniceanu, pe care-1 proteja, pentru că acesta fusese protejatul mamei sale. Astfel se duce Kogălni-ceianu la Lunâvi'lle (Franţa). Se zice că Sturdza nu şi-a trimes copiii la Paris, pentru că se temea de „Parisul revoluţionar “ (căci era după revoluţia de ia 1830 şi se pregătea cea de la 1848). Cauza însă e alta : la Lunâ-vidle era o şcoală foarte bună, condusă de abatele Lhomme, care, ca emigrant la noi, fusese preceptorul lui Mihai Sturdza. De aceea îşi trimite acesta copiii acolo, sub conducerea lui Lincourt. Kogălniceanu stă cu fiii domnului la Luneville pănă spre sfârşitul anului 1835, cînd pe neaşteptate îs trimeşi cu toţii la Berlin — în urma insistenţelor consulului ras de la laşi, care se temea ca fiii domnitorului să se contagieze în Franţa de spiritul revoluţionar. In acest timp pănă a se duce la Berlin, Kogălniceanu fusese făcut sublocotenent în lipsă. La Paris .îşi făcuse el şi o biblibteică de vreo 500 de volume. E important să vedem din autobiografia sa ce influenţă a avut asupra lui Berlinul, influenţă care e decisivă. Dacă schimbările ce se produc într-o ţară îs produse mai totdeauna de împrejurări şi nevoi locale, aceste .schimbări sînt însă făcute de oameni; unul din aceşti oameni este —- pentru noi —Kogălniceanu, care 231 e creatorul României moderne. Vom vedea că el a avut norocul să capete, la Berlin, o cultură foarte potrivită pentru rolul ce avea să-l joace el mai tîrziu. Citez din autobiografia lui, cu care ocazie se poate observa şi stilul şi spiritul lui : „Berlinul de pe atuneea (1835) îşi dobîndise numele de Atena Germaniei; şi prin patriotismul, inteligenţa şi marea mişcare naţională ce domina în toate clasele nobile şi burgheze ale capitalei Prusiei, de pe atuneea se prevedea rolul cel mare ce, 35 ani în urmă, Prusia avea să joace în istoria omenirii, ajungînd apoi la egemionia întoregei Germanei, reînvierea imperiului lui Barbarossa. Noi tinerii români aşezaţi intr-o familie privată, şi anume în casa pastorului Souchon, parohul bisericii coloniei franceze, refugiată în Berlin după revocaţiunea edictului de Nantes, mulţumită protecţiu-nei luminate a marelui elector de Brandenburg, Frederic Wilhekn (1640—1688), bunul lui Frederic cel Mare. A-ceastă colonie a păstrat pînă astăzi libertăţile ce i s-au dat de acest mare principe ; ea are biserica sa, spitalul său, gimnaziul sau, biblioteca sa; în toate aceste, limba franceză este predominantă şi astăzi.44 (9—10) Această colonie franceză a fost aşa ide însemnată, înbît Mom-m»en*spurje că toată importanţa Berlinului se dafloreşte acestor hughenoţi, oameni energici, negustori şi industriaşi. „După un an, am fost strămutaţi în casa şi sub privegherea unui alt om distins, pastorul lonas, discipolul favorit al marelui teolog Sehleiermacher** şi editorul operelor acestui spirit înalt al bisericii protestante. Pastorul lonas era un bărbat distins ; el avea deja un nume bine văzut şi era încuscrit cu familia lui Hufe-land,*** autorul Macrobioticei sau arta de a trăi mult, şi cu familia contelui Schwerin, urmaş al marelui Feld-mareşal al lui Frederic cel Mare. în casa sa se aduna societatea cea mai aleasă, şi din nobleţe şi din burghezime, care de pe atuneea luase un loc însemnat în Ger- * Theodor Mommsen (1817—1903) a scris R&mische Ge-schichte (1856) şi a publicat Corpus inscriptionum latinarum (1863 —190,3). ** Fr. Sehleiermacher (1768—1834). A scris Ober die Reli-gion (1799) Der christliche Glaube (1821), Philosophische Sittenlehre (1836) etc. *** Hufeland (1762—1836) profesor la Universitatea din Berlin. Macrobiotica a fost tradusă în româneşte de dr. Paul Vasici în două volume publicate în 1844—1845 la Braşov. 232 mania, puindu-se în fruntea ideilor naţionale şi a reformelor sociale, cari se răspândiseră în toată Germania. Steagul lor era înainte de toate Unirea patriei germane." (10—11) Deci Kogălniceanu, care va fi campionul Unirii celor două Principate, a trăit în acest cerc descris mai sus. Germania pe acea vreme avea nevoie de o mulţime de lucruri, care erau necesare şi la noi: un mediu, prin urmare, foarte potrivit pentru viitorul creator al României moderne. Kogălniceanu intră la Universitate; are ca profesori pe Gans, profesor de dreptul natural, care prin marea sa elocvenţă şi marele său liberalism atrăgea auditor din toate părţile ; pe Leopold de Ranke (1795— 1886), „marele istoric, căruia, cu ocazia jubileului său de 60 ani de profesorat, ajuns la adînci bătrâneţe, am avut şi eu onoarea a-i adresa acum cîţiva ani, 20 februarie ,1877, felicitările mele, felicitările întâiului său student român de la Universitatea din Berlin. Am avut fericirea de a avea de dascăl pe marele Savigny, celebrul profesor de dreptul roman, celebrul ministru de Justiţie şi unul din fiii .cei raai distinşi ai coloniei franceze din Berlin. In saloanele d-tui de Savigny am fost prezentat şi lui Alexandru Humboldt (1769—1859), care îmi arătă în general un deosebit interes pentru ţările române, atît de necunoscute pe atunci, încît nici numele de români nu se ştia. De aceasta în adevăr nu trebuie să ne mirăm, cînd însuşi în Moldova şi în Muntenia numele de român nu era întrebuinţat, înlocuit fiind prin numele provincial de moldovean şi muntean. Bă-trînul Asaehi toată viaţa lui n-a putut găsi potrivita; terminaţiune franceză la cuvîntul român, vorbind şi scriind Ies Roumounis. Să-mi fie permis a-mi face 1111 merit, afirmând că eu cel întâi am întrebuinţat în limba franceză cuvintele de Roumain şi de Roumanie. La Berlin, pe timpul petrecerii mele, şi chiar în saloanele" culte, mai tot aşa de puţin cunoscut 'era şi numele de-Moldauer sau Wallache. Mie mi se zicea der schtmrze Grieche, pentru că aveam părul negru — şi pe atuneea Berlinul era încă un oraş cu totul şi exclusiv al Germaniei de Nord, unde predominau mai cu deosebire figurile blonde." (12—13) Humboldt se interesa de literatura română şi îndeosebi de caracteristica ţiganilor din România. De aceea Kogălniceanu scrie în 1837 un studiu 233 asupra limbei şi literaturii româneşti, publicat în Leh-mann’s Magazin jur die Litteratwr des Auslandes; acest studiu* a fost tradus acum vreo 15—20 and şi e publicat acum în „Biblioteca pentru toţi" (nr. 403), împreună cu alte studii. Are trei motouri : unul, citaţie din Eichhof (Parallele des langues de VEurope et de Vinde, Paris, 1836), care vorbeşte de puţina cultură şi deci puţinul interes ce-1 inspiră „le Valaque, parle dans un coin de la Turquie de l’Europe", un altul e luat din Le eornte d’Hauterive, Tableau de la Moldavie, care vorbeşte despre limba noastră ca urmaşă a limbii -romane, nu cea clasică, ci „cele des soldats de Romulus, elle a conserve la durete de leurs moeurs et toute la grossierte de leurs manieres“. In fine, al treilea moto e din F.I.A. Schnei-dewirJd. (Taschenbibliothek der Reisen, Nurnberg, 1832), care admiră drăgălăşia şi armonia limbii noastre, care, spune el, în ce priveşte tonul ei dulce şi blînd, poate fi pusă alături de cea italiană. Dă apoi Kogălniceaniu nişte date istorice : asupra lui Ştefan cel Mare, dezrobirea ţăranilor, „cel întâi exemplu în Europa" din 1740 (ceea ce nu e exact: Mavroraridat a emancipat rumânii; şi vecinii în 1746 şi 1749). Apoi spune ică 'limba- noastră are 3/4 cuvinte latineşti, că alfabetul a fost latinesc şi după conciliu! de la Florenţa a fost luat cel chirilic, pentru a scăpa de influenţa mare a catolicismului (ceea ce nu e exact însă), arată apoi că românii au scăpat de -acest alfabet, citind de exemplu Gramatica lui Şincai şi Klein (1780). Pentru -a dovedi- latinitatea limbii române, citează o pagină din Orlando furioso şi o traduce (procedeu întrebuinţat mai tîrziu de Eliade, cu alte scopuri însă), apoi Tatăl nostru. Vorbeşte de literatura religioasă şi cea istorică ; limba slavonă s-a introdus din cauza oroare! pentru catolicism — după conciliu! de la Florenţa şi în secolul al XVII-lea se introduce limba română, traducînduHse şi cărţile în româneşte, în urma imboldului dat îh Ardeal de Gheorghe Raeotzi. Vorbeşte şi de legiuirile lui Alexandru cel Bun, de istoriografia naţională — amintind pe Ureche, Miron Costin, Cantemir, Diotiisi-e Fotino, Petru Maior ; de Bojinca, care a scris Antichităţile romanilor (1832) ; de Dosoftei, întâiul poet român* (numind Psaltirea versuită a acestuia „un ade- * Rumănische o der Wallachische Sprache ună Literatur. 234 vărat cap de operă de versificare") ; de Asachi, pe care-1 laudă foarte mult, Eliade, Stamati, Hrisoverghi, Ioan Vacăreiseu, „poreclit Anacreonele românilor", aminteşte apoi de revistele : Curierul românesc, Biblioteca românească, Albina românească, de cărţi militare şi didactice. In fine, important e că vorbeşte — acum la 1837 — de „baladele şi cîrutecele noastre populare, care formează sâmburele poeziei noastre naţionale"* ; citează apoi vorbele lui Schneidewind, care cunoştea literatura noastră populară de la Vuk Karagic. Ar fi deci o amintire despre literatura populară înainte chiar de Russo, dar numai o amintire. Humboldt îi ceruse şi despre ţigani informaţii, şi Kogălniceanu scrie Esquisse sur Vhistoire, Ies moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens, în care face puţină istorie, un studiu ăl gra-• maticii limbii ţiganilor — după un autor german** — şi, mai interesant, vorbeşte despre diferitele specii de ţigani de pe la noi : rudari, ursari, lingurari, lăieşi, vă-traşi etc. In acest loc vedem pe „liberalul" Kogălniceanu a-trăgînd atenţia' Europei asupra acestei populaţii de robi, în număr de 400.000 de la noi. în fine, tot la 1837 mai scrie Kogălniceanu Histoire de la Valachie, de la Mol-davie et des Vălaques transdanubiens, care cuprinde istoria românilor din Dacia şi a celor de peste Dunăre — de care Kogălniceanu s-a interesat totdeauna — şi ist cri a Munteniei pănă la 1792 ; lipseşte deci istoria Moldovei şi cea a Munteniei după 1792 pentru a avea istoria complectă a românilor. A avut multe izvoare pentru aceasta, din corespondenţa lui se vede cum cerea documente, informaţii de pe acasă, s-a servit de istorici şi cronicari italieni, poloni (Bontfini, Dlugosz), de călători etc. Acestea îs operele lui Kogălniceanu scrise pe cînd era la Berlin ; îl vedem prin urmare de pe acum preocupat de trecutul ţărilor româneşti, mai ales de istoria lor. Să vedem ce mai spune în autobiografie despre Berlin. * „Aber was den Kern unseren nationalen Poesie bildet, sind die Balladen und die Volkslieder.“ ** Grellmann, Die Zigeuner, ein historischer Versuch ilber die Lebensart und Verfassung dieses Volks (1783). 235 Spune că vacanţele le petrecea în Potnerania, unde se împrieteneşte cu marele romancier Wilibald Alexis, cu care face mujlte plimbări prin acele părţi: „Wilibald Alexie*, în plimlbăriie noastre, mă iniţia la manea lucrare ce se opera pe atunci în Germania, atît în privinţa unităţii politice, cît şi în privinţa aspiraţiilor şi sforţărilor burghezimei de a intra în viaţa politică, care pînă atunci aparţinea mai cu deosebire nobilimii. El mai întăi îmi dă amănunţimi asupra marii reforme care se făcuse în Prusia, adică emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor prusieni, operată în timpul regelui Erederic Wilhekn el III-lea (1797—1840) de către marii săi miniştri Stein (1757—'1831) şi Hardenberg (1750—1822), reformă oare a însufleţit şi a îmbărbăţit naţiunea prusiană spre a scutura jugul francez, oare, după bătălia da la Jena (1806), apăsa grumazii poporului german. Pastorul Ionas complectă învăţătura mea în privinţa manei reforme; el puse în mîinile mele însăşi actele marilor legiuiri etc.“ (15) Acelaşi pastor îi 'arată şi memoriul compus de Hairden-berg la Riga, 1812, relativ la organizarea statului prusian. Kogălniceanu reproduce parte din acest memoriu, oare l-a influenţat mult prin principiile lui: „Statul, care s-ar noroci a înţelege adevăratul spirit al timpului şi, prin înţelepciunea guvernului său, ar lua parte la acel plan universal, fără să aibă nevoie de comoţiuni violente, ar avea neapărat mari preferinţe, şi membrii săi ar trebui să binecuvânteze îngrijirea care ar lucra pentru dînşii intr-un chip atît de binefăcător. Fără putere au fost toate acele piedici care s-au pus torentului re-voluţiunii, pentru că slăbiciunea, interesul egoist şi ideile neîntemeiate le-au dirijat fără nici o chibzuinţă. Gîndi-rea nebunească că chipul cel mai bun de a combate revoluţia ar fi de a se ţine de cele vechi şi de a prigoni cu toată asprimea principiCle şi ideile izvorîte din ea n-a avut alt rezultat decît că a dezvoltat revoluţiunea şi i-a dat o întindere din ce în ce mai mare. O revoluţiune în bunul-simţ, o revoluţiune care ar avea de scop marea civilizare a omenirii, făcută prin înţelepciunea guvernului, şi nu prin impulsiuni violente, cu atît mai mult ar * Alexis Wilibald (1798—1871), autor de romane istorice în maniera Walter Scott: Cabanis (1832), Der Roland von Berlin (1840), Die Hosen des Herrn von Bredow (1846), Ruhe ist die erste Biirgerpflicht (1852), Isegrimm (1854). 236 trebui să fie privită ca ţintă şi ca principii povăţuitoa-re. Principii democratice într-un guvern monarhic se par a fi pentru Prusia formele cele mai potrivite. „Mai jos Hardenberg — spune Kogălniceanu — recomandă pentru organizarea dinăuntru cea mai mare libertate şi egalitate de drepturi între membrii statului, regulate după principiul înţelept al unui stat monarhic, şi fiecare post în stat, fără excepţiune, să nu se mai păstreze cutării sau cutării clase, ci să se deschidă numai menitului din orice clasă. Mai apoi sfîrşeşte : „Clasa cea mai numeroasă, cea mai importantă, aceea care pîniă acum s-a neglijat şi s-a împilat mai mult, ar trebui cu preferinţă să fie un obiect al neadormitei îngrijiri a ocîrmui-rei, şi a se desfiinţa prin o lege scurtă, bună şi grabnică, toată servitudineaa. „Şi ca soluţiune se propune: «Concesiunea şi statornicia pămînturilor ţărăneşti ca liberă proprietate a ţăranilor, cu despăgubirea stăpînilor de moşii, şi aşa a se ajunge la desfiinţarea legămintelor între stăpânii de moşii şi ţărani»“ (17-—18) Pupă această citaţie din raportul lui Hardenberg, Kogălniceanu spune că a văzut aplicarea acestor principii pe moşia contelui Schwerin şi că „legea proprietăţii din Prusia avea mare asemănare cu condiţiunile proprietăţii rurale din ţările române“ (18). Apoi: „Mulţumită contactului meu cu atîţia bărbaţi însemnaţi ai Germaniei şi primit în cercurile politice din Berlin, am avut fericita oeaziune şi putinţa de a-mi îmbogăţi mintea cu idei reformatrice, ce atunci inspirau înaltele inteligenţe ale Germaniei. Da, Universităţii din Berlin, a doua mea mumă, Universităţii Frederiea Wilhelma; da, exemplului ce mi-a dat amorul pentru patria germană şi pe care l-am găsit în toate păturile societăţii germane, fie nobilime, fie burgheză, datoresc eu amorul pentru patria română şi spiritul liberal care m-a însufleţit în toate actele vieţii mele.“ (19) Prin urmare, influenţa străină a născut sentimentul patriotic român, cum spune şi Alecsandri, şi cum am văzut aceasta noi şi la Russo. „în lungile mele lupte şi lucrări în prigonirile înverşunate, cari nu o dată s-au încercat de a mă zdrobi, pururea am avut înaintea ochilor mei acele frumoase cuvinte, pe cari, în memoriul său către rege, le arată principele Hardenberg ca puternicul mijloc de a realţa caracterul şi bărbăţia poporului german pentru dezrobirea sa de jugul străin, pentru ri- 237 diearea şi mărirea Germaniei: «Principii democratice intr-uri guvern' monarhic»44. (19—20) în aceste cuvinte se cuprinde programul lui Kogălniceanu. „Toată viaţa mea, şi tînăr şi în vîrstă coaptă, am mărturisit în mai multe rînduri că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi care au operat realţarea şi unitatea Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea, şi că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu romăn“. (20) Continuă apoi spunînd cum în 1864, în mijlocul luptelor pentru reforme sociale şi politice, într-o şedinţă a Camerii, a reprodus o parte din principiile memoriului lui Hardemberg. „Adueîndu-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenbeng, «monarhia întemeiată pe instituţiuni democratice», m-am reîntors în ţară la 1838 cu angajamentul, şi l-am ţinut cu întreaga mea genera-ţiune, de a face din ţara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrînd la desfiinţarea robiei ţiganilor, la proclamarea egalităţii de drepturi şi îndatoriri pentru toate clasele întregii naţiuni române, la emanciparea clă-caşilor şi la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpînite de ţărani în secuii întregi, stropite cu sudoarea şi sîngele lor. Şi Dumnezeu bun şi milostiv mi-a prelungit viaţa îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârşirea acestor trei mari reforme şi astăzi a mă bucura la bătrîneţe de rodul sămînţei depuse de noi, în tinereţele noastre, în mănosul pămînt al mumei patrie !« (21) Vra să zică în această Germanie dinainte de 1848. idealistă şi patriotică, îşi face Kogălniceanu educaţia politică. Vedem cît de mult se potriveşte activitatea de mai tîrziu a lui Kogălniceanu cu exemplele ce a cules din Germania. După 1848 Germania va deveni reacţionară; acei care se vor duce acolo după 1848 vor trăi într-un mediu reacţionar. Astfel a adus de acolo „Junimea44 un spirit reacţionar, conservator, prin membrii care şi-au făcut educaţia în Germania de după 1848. Pe cînd Kogălniceanu aduce din Germania dinainte de 1848 un. spirit de patriotism şi democraţie, însă o democraţie cumpănită. Prelegerea XXIII 12. ii. ian L-am lăsat pe Kogălniceanu la Berlin. La 1838 el se reîntoarce In ţară. Ştim că Alecsandri vine din străinătate la 1839, iar Russo e deja în ţară la 1839 (venise probabil în 1837 sau 38*). Vedem de aici cum aceşti trei oameni, care au format o şcoală, încep să apară în literatură cam în acelaşi timp, aproape în acelaşi an. Am văzut legătura dintre ei în ceea ce priveşte studiile, tendinţele lor şi revistele la care scriu; vedem acum că putem face o legătură între ei şi cu privire la timpul cînd au venit în ţară. Toţi însă vin cu o cultură deosebită : Alecsandri a studiat în Franţa, Al. Russo în Elveţia, Kogălniceanu în Germania. Am văzut pe Kogălniceanu ca elev al renumiţilor profesori Ranke, Savigny, ca cunoscut al lui Humboldt; pe de altă parte, mai interesante îs ideile, mediul ambiant intelectual din Berlin, unde a trăit Kogălniceanu, mediu care se poate rezuma prin cuvintele lui Harden-berg : „Guvern monarhic — instituţii democratice44. Toată activitatea lui Kogălniceanu, în ceea ce priveşte transformarea ţărilor române, se poate rezuma în această axiomă. Prin aceasta se deosebeşte el de ceilalţi revoluţionari, mai ales de cei din Muntenia, care, atît din cauza împrejurărilor, mai bine, spiritului deosebit de acolo, cit şi din cauza culturii lor deosebite, nu erau monarhici, nu erau cumpăniţi, ci revoluţionari, republicani, chiar socialişti (ca C. A. Rosetti). Prin urmare, Kogălniceanu, spirit critic din Moldova şi care va fi mai ales „politicul44 dintre cei patru — Negruzzi, Alecsandri, Russo şi el —, acest om a avut şansa, norocul, mai bine-zis întâmplarea să studieze în Germania, să capete adică o cultură politică potrivită ou spiritul şcoalei critice din * în 1836, expulzat din Austria. 239 Moldova, pe care l-am văzut cum era şi pentru ce era aşa. A fost deci o coincidenţă fericită între împrejurările din Moldova şi cultura primită de Kogălnieeanu. Dar a mai fost o coincidenţă : şi psihologia lui Kogălnieeanu era potrivită cu cultura şi împrejurările amintite. El n-a fost un visător sceptic ca Ruisso, nici entuziast ca Ro-■setti, ci era un spirit rece, lipsit de reverie, cu o minte foarte clară, practic, pozitiv. Prin urmare, Kogălnicea-nu s-a născut cu un temperament de om rece, pozitiv, ■care nu se iluzionează. în Moldova critică s-a născut acest om cu spiritul potrivit vremii sale ; pe de altă parte, a avut norocul a se forma în o capitală a Europei, unde domina iarăşi un spirit „mijlociu*. în Berlin se pregătea o schimbare, o revoluţie ; dar acest spirit revoluţionar nu mergea până la adevărata revoluţie, păhă la republicanism, la socialism. Cu aceste idei, eu această experienţă şi cu aceste cunoştinţe căpătate la Berlin, vine Kogălnieeanu în ţară. Am văzut că în Germania ţăranii fuseseră eliberaţi şi împroprietăriţi; pe de altă parte, era lupta burgheziei pentru a lua parte la viaţa politică: exact aceleaşi lucruri care se vor .petrece şi la noi. De la 1838 la 1840 — anul cînd toţi din şcoala critică ies pe scenă — Kogălnieeanu apare ca scriitor numai eu un .articol despre Soarelele dansante*, în Albina românească** a lui Asachi. E interesant acest articol pentru cele ce se spun despre Iaşii din vremea aceea. Şi Russo am văzut că are Iaşii şi locuitorii săi in 1840, Alec-sandri Iaşii în 1844 ; şi dacă ţinem samă şi de cîteva articole de ale lui C. Negruzzi, în care sînt descrise oarecare aspecte ale laşilor, vedem că toţi cei patru au vroit să lase un tablou despre Iaşii din vremea lor. Cel mai interesant din toate aceste studii e desigur cel al lui Russo. atît prin întinderea lui, cît mai ales prin faptul că e scris foarte bine*** şi cuprinde observaţii juste şi fine. * Soirees dansantes (Adunări dănţuitoare). ** Iaşi, 1839, nr. 81—84, la 12, 15, 19 şi 22 decembrie, cu indicaţia: „cpt. Kogălnieeanu, din Paris ou le livre des cent et un (Schiţa e o localizare după Jacques Raphael din culegerea Paris ou le livre des cent et un, voi. XIII). *** în limba franceză. Până la 1840 Kogăldiceanu era un. tânăr care iubea petrecerile, era un cavaler căutat; în Bucureşti chiar „făcea furori44, cum s-ar zice astăzi, cu dansul său frumos. Toată viaţa sa acest om a fost fericit. Nota de bun dănţuitor ne arată numai acest lucru : toţi aceşti oameni au fost fericiţi: au trăit într-o epocă optimistă, au fost bogaţi, au avut sănătate. La 1840 Kogălnieeanu scoate două reviste: Dacia literară, revistă literară, şi Arhiva românească, revistă de specialitate, care apare în 1841, dar cu data 1840. Dacia literară, de care am mai vorbit, e prima manifestare a şcoalei critice din Moldova. Aici se poate zice că debutează Kogălnieeanu, căci cărţile scrise de el la Berlin sînt de specialitate, scrise în franţuzeşte ori nemţeşte, cuprind şi multe naivităţi, căci îs opere dân adolescenţă. Tot în ,această revistă apare şi Alecsandri cu Buchetiera de la Florenţa. Negruzzi e mai bătrîn, scrisese şi mai înainte : dar aici publică cea mai bună operă a sa, Alexandru LăpuşneanuL, care conţine cea mai bună limbă literară din vremea aceea. Russo nu scrie aici, deşi era în ţară, deşi scrisese Piatra Teiului (1839) şi Iaşii şi locuitorii săi în 1840 * Ceilalţi trei din şcoala critică sînt în această revistă : doi debutează, al treilea îşi publică cea mai bună operă. < Această revistă se cheamă Dada literară: Dacia pentru că în „Introducere*4 se vede că scopul ei era de a aduna în jurul ei pe scriitorii români din toate părţile Daciei ; pe de altă parte, ca limba în care se va scrie în ea să fie înţeleasă de toţi românii din Dacia, adică vroia ga creeze o limbă literară. Vedem-, prin urmare, două puncte de program foarte însemnate : unitatea sufletească a tuturor românilor şi, ceea ce poate e mai important, scrierea unei limbi comune, păşirea spre alcătuirea unei limbi literare unice. In adevăr, aici găsim pe Gr. Alexan-dreseu cu poezia sa Anul 1840 şi alţi scriitori munteni. Toate revistele şcoalei critice au acest caracter : peste patru ani apare Propăşirea, tot de Kogălnieeanu, Alecsandri şi Negruzzi scoasă, aici vedem pe Ion Ghica şi alţii. A treia revistă — ultima —, România literară (1855), unde pe lingă ceilalţi trei apare şi Russo : aici scrie Qdo-bescu, Bolintineanu etc. Nu vom găsi însă în nici una din aceste trei reviste pe ardeleni. Pentru ce nu s-a îndepli- * Ambele în limba franceză. 241 Cdal 1728 coala ÎS ni Iluzii pierdute. Un întâi amor (1841 ; un fragment din această schiţă e publicat în no. 403 al „Bibliotecii pentru toţi“, p. 82—96). Această schiţă e interesantă nu numai pentru că e o pagină de literatură, ci şi pentru că autorul ei este Kogălniceanu şi îm ea găsim amănunte din viaţa lui. Vă puteţi închipui cum ar descrie această întîmplare chiar Alecsandri, care am văzut că are şi sentimentalism, pe lingă sarcasm ; cu atît mai mult Russo şi mai ou samă Eminescu ori Vlahuţă. Kogălniceanu e foarte rece în această descriere ; ar fi poate un motiv pentru această răceală faptul că e vorba de o dragoste de la 14 ani. Totuşi acest motiv ar fi fost încă o cauză de tandreţă la Eminescu, de exemplu, numai prin faptul că e vorba aici de trecut. Faptele s-au petrecut, spune Kogălniceanu, la 1833, ar fi avut deci 16 ani, însă tot el spune că era de 14—15 ani : probabil deci că data de 1833 trebuie schimbată în 1831. [Se citeşte această schiţă, n. I. I.] Din această istorie trebuie să fie ceva adevărat. Am cetit acest fragment pentru că el e interesant din mai multe puncte de vedere : pentru cultură, pentru gustul estetic şi literar al lui Kogălniceanu, în fine, pentru stilul lui, pe lîngă aceasta sint aluzii politice, ca atunci cînd vorbeşte de importanţa multi-plieaţiei şi adunării în ţara noastră (e vorba deci de funcţionarii necinstiţi), ceea ce pe vremea aceea — a Regulamentului Organic şi a cenzunei, a lui Mihail Sturdza —e un curaj extraordinar. Aceasta e literatura lui Kogălniceanu. Desigur că dacă continua să scrie, ar fi scris frumos. Căci din bucata cetită se vede că el scrie frumos; mai ales, aduce ceva nou : multă judecată, putem zice chiar psihologie. Umorul şi sarcasmul samănă ou al lui Alecsandri şi Negruzzi, e de altă natură numai, pentru că e al lui 254 Kogălniceanu. Consideraţiile asupra sufletului, asupra inimei, asupra femeii îs nouă. . Să vedem pe Kogălniceanu ca om poitiie, ca orator. Prima sa manifestare politică e la 1848. Kogălniceanu n-a luat parte cu fapta la această mişcare, care dealtfel, aici în Moldova, n-a fost mare lucru. A scris însă la Cernăuţi o broşură : Dorinţele partidei naţionale din Moldova, im care se arată dorinţele şi concepţiile .politice ale generaţiei de la 1848, şi deci şi ale lui Kogălniceanu însuşi, redactate de el. Tot atunci se zice că ar mai fi scris : Mihail Sturdza, partida naţională şi comisia şi Acatist cd marelui Voievod M. Sturdza: două .pamflete, pe care d. Xenopol le atribuie lui Kogălniceanu. La 1848 Kogălniceanu şi-a schimbat atitudinea. El fusese şi mai înainte democrat, liberal, naţionalist; însă era filorus, de exemplu la Berlin. In Istoria Daciei vorbea despre ruşi ca despre nişte îngeri protectori ai românilor. Asemenea cînd revine în ţară, nu e duşman al lui M. Sturdza, către care dealtfel avea şi datorii de recunoştinţă (acesta îl trimisese în străinătate să înveţe). Dar pe la 1848 Kogălniceanu nu mai este filorus, nici pentru M. Sturdza; sentimentele de recunoştinţă pentru acesta îs mai slabe decît cele naţional şi patriotic. Iată ce spune el în România literară (1855) despre acest filorusism al său dinainte de 1848. în această revistă are un articol Domnului Iacob Murăşanu, redactor res-punzător a „Gazetei de Transilvania“ (no. 14, 15 aprilie 1855, din România literară). Kogălniceanu scrisese două. articole despre Jurnalismul românesc, în 1855, unde, între altele, spunea că Gazeta de Transilvania a început a se slabi, la care Iacob Murăşanu îi răspunde cam o~ fensator. , De aceea Kogălniceanu scrie articolul numit mai sus, în care răspunde foarte bine, face adevărată polemică, păstrînd în acelaşi timp urbanitatea cuviincioasă. Iată ce spune cu privire la filorusismul său; „Dar poate îmi vei zice că opiniile ce esprim în această scriere nu se potrivesc cu acele ce am rostit în vreo două pasagiuri ce mi s-au impus ex officio (şi fără care nici nu s-ar fi învoit tipărirea) în Istoria principatelor ce am publicat în limba franceză la Berlin, în 1837^ Iţi voi răspunde că chiar acele opinii să fi fost alş mele, încă este mai bine ca să greşesc prin neispită la 25S vîrsta de 18 ani, ce aveam cînd am lucrat Istoria Principatelor, şi să mă întorc pe calea dreaptă la vîrsta de 30 ani-, decît să fiu liberal la 18 ani şi în vîrsta coaptă să ajung mai absolut decît ţanul Rusiei, renegând toate nobilele credinţi ale frumoasei juneţe, precum au făcut mulţi eroi cîntaţi de d-ta. Ş-apoi, domnul meu, protecţia rusească alta era de la 1829, pînă la 1836 cînd am scrie VHistoire de la Valachie şi alta a fost de la 1837. Tractatul de Adrianopol ne închizeşluia eapitulaţiile noastre. Nota contelui Neselrode din 1848 ne negă chiar naţionalitatea ! Deosebirea este mare între aceste două epohe î De la 1838, cînd am lăsat băncile Universităţii din Berlin, sînt trecuţi şaptesprezece ani. în tot acest timp, cu mici întrerupţii, am fost în arena presei. Te defiez, domnule, şi pne toţi românii cei buni ai d-tale, ca în toate scrierile ce ca editor, ca redactor şi ca autor am publicat — şi ele sînt îndestul de numeroase — •să-mi arătaţi un singur pasagiu, o singură linie în care să nu resufle simţimîntul cd mai curat a libertăţii şi a naţionalităţii româneşti, ura despotismului şi a privi-legilor de caste — cu toate că mă numeşti -aristocrat —, interesul cel mai viu pentru luminarea şi chemarea la viaţa publică a claselor neîndrituite şi asuprite, în-tr-un cuvînt, amorul ţerei şi a progresului." Deci, spune Kogălniceanu, filorusismul lui a fost impus, căci altfel nu putea publica cartea, motiv slab, căci pentru asta putea să nu fie contra ruşilor, dar noi nu înţelegem, pentru aceasta, de ce-i laudă. Motivele celelalte că 1) pănă la 1837 ruşii s- foarte importante, vreo sută* —, vorbeşte despre importanţa mare a negustorimei din Bucureşti. Deci şi din această cauză Bălcescu trebuia să fie altfel decît Kogălniceanu. Toţi sînt tîrîţi de spiritul revoluţionar. Joacă rol şi temperamentul. Am spus că Rosetti ajunge pănă la socialism. Bălcescu nu; iar Ghica nu merge nici cit Bălcescu. Ghica era boier mare ; totuşi ia parte la mişcarea de la .1848, dar tot n-ajunge nici măcar pănă la Bălcescu. Se va spune: Rosetti era boier mare. Dar aceasta nu importă. Chestiunile morale nu sânt tot aşa de simple ca cele matematice. în genere se poate face această clasificaţie, dar nu trebuie să-i dăm prea mare importanţă. Mai e şi chestie de educaţie, care dă naştere unei anumite psihologii. Bălcescu e important ca om politic şi ca istoric. Ca om politic, mai puţin. Pentru istoria politică însă e foarte important, dacă nu cel mai important. El a trăit foarte puţin; a trăit expatriat şi a murit bolnav.** Dacă ar fi trăit mulţi ani, ar fi fost poate şi cea mai mare fi- * 111 în ediţia N. Bălcescu, Opere IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. Zâne, Bucureşti, E.A.R., 1964. ** Născut în Bucureşti la 29 iunie 1819, mort la Palermo la 29 noiembrie 1852. 272 gură în politică. Pe noi însă nu ne interesează atît politica, ci pentru că a scris pagini frumoase de politică. Oratorie rj-a făcut, pentru că pe vremea cit a stat în ţară nu poate avea loc aceasta. Nici Kogălniceanu n-ar fi putut să-şi ţie admirabilele sale discursuri. Bălcescu răm'îne dar important ca istoric. Altă dată, eînd se credea că e autorul Cîntării României, se putea vodoi şi de opera poetică a lui Bălcescu, El a tradus şi publicat întăi Cîntarea României, şi toată lumea a crezut că el e autorul. Mai tîrziu, însă, cînd Alecsandri începe să descopere că nu Bălcescu, ci Al. Russo e autorul, a început discuţia. Ea se puiblică în România literară (1855) sub iscălitura lui Al. Russo. Aşa că discuţia pare „oisive“. Nici stilul nu mai era acelaşi. Bălcescu e deci un istoric. Şi precum desigur ar fi fost un mare om politic dacă n-ar fi murit în vîrstă de 33 ani, tot aşa ar fi ajuns cel mai mare istoric al României. Să vedem gustul său pentru istorie. Ion Ghica ne spune' în Scrisori către Vasile Alecsandri* că a fost coleg cu dînsul în clasa a IV-a de „umanioare“. Interesant e faptul, povestit de Ghica, ou caietul său, ouprin-zînd fraze ca acestea : „Petru Maior zice“, „Dionisie Fo-tino ziee“, „Constantin Căpitanul zice“. Nu e banal acest lucru pentru un băiat de 15 ani şi pentru vremea aceea. Pe atunci în şcoli nu se învăţa istoria românilor, ci a altor popoare dintre cele mai îndepărtate. Kogălniceanu a scris studii istorice la vîrsta de 20 ani ; Bălcescu e mult mai tînăr. Ion Ghica ne spune că Bălcescu, la 21— 22 ani, era închis, deoarece fusese observat că vizitează pe un tînăr Mitiţă Filipescu, cu idei înaintate, dar mai ales pentru că, fiind ofiţer, făcuse un fel de cure de istoria naţională pentru soldaţi. El’a fost pentru scurt timp. ofiţer, ca şi Cîrlova. Ei nu căutau să-şi formeze o carieră din aceasta, ci vroiau să dovedească Europei că România are şi ea o armată şi voiau ca românii să dea dovezi de vitejie. In cursul său de istorie naţională făcut soldaţilor, el le vorbeşte despre Mircea, Ştefan, Mi-hai. Acest lucru era socotit pe atunci ca o adevărată revoluţie. Dacă discursul lui Kogălniceanu de la Academia Mihăileană a fost socotit ca subversiv şi dacă publica- * Nicu Bălcescu, apărută întîi în Convorbiri literare, nr. 3, din 1 iunie 1887. 273 Cda. 1728 coala 18 rea lui în Propăşirea a adus închiderea acestei reviste, cu atît mai mult Bălcescu era un om primejdios cu cît un ofiţer vorbea oamenilor din popor despre aceste lucruri. Ion Ginea spune mai departe că Bălcescu cetise pe Xenophon, Tucidid, Tacit, Gitbbon. Toate acestea pănă la vîrsta de 21 ani. Avea deci o cultură istorică destul de serioasă, deşi era un autodidact ca şi întreaga lui generaţie. Avea credinţa că România nu se poate ridica decît prin arme. Cunoştea strategia, chestiuni de pură artă militară, cetise şi multe documente. Cunoştea cronicile ţării. La 26 ani îl vom vedea scoţând Magazinul istoric. Activitatea literară a lui Bălcescu începe la 1843. Prima lui lucrare e Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum. Acest articol se publică în Propăşirea (1844). Ghica, venind din Muntenia, îl publică în această revistă. Acest articol însemnat a fost complectat mai tîrziu prin Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor, din Magazinul istoric. Din acest articol se vede că Bălcescu ştie multe lucruri. Nu prea ştie însă felurile de organizare a armatei în diferite timpuri. Crede că a existat un singur fel în toată'lumea. El doreşte o altfel de organizare a armatei; dorea ceea ce se cheamă naţiunea armată, din care se vede democratismul său, ca şi din prelegerea magistrală Comentarii asupra bătăliei de la Cîmpia Rigăi sau Cosova, din Propăşirea. Publică totul cu intenţii patriotice, nu face ştiinţă pentru ştiinţă, ci e istoric pentru că e patriot şi om politic. Cu toate că e un istorie adevărat care nu falsifică adevărul, cum n-a falsificat nimic nici în Istoria românilor subt Mihai voievod Viteazul, unde, deşi are un cult pentru eroul său, totuşi spune că Mihai Viteazul a consfinţit iobăgia. Scrie însă istorie în scopuri politice şi sociale. Iată ce spune ; el în pref aţa la Magazin istoric* : „Românii au trelbuin- 7 ţă astăzi să se întemeieze îm patriotism şi curaj şi să eiş-tige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem s-ar dobîndi cînd ei ar avea o bună istorie naţională şi cînd aceasta ar fi îndestul răspîndită. La acest tezism al ştiinţei trebuie să ne aşteptăm de la început în vremea aceasta. E vremea marilor frământări naţionale, cînd nu se putea face artă pentru artă, nici ştiinţă pentru şti- * Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor. 274 inţă. Dar el mai are şi altfel de idei : istoria, arătîn-du-ne trecutul, ne va învăţa ce trebuie să facem pentru viitor. E un scop tot utilitar, dar de altă natură. El însă vorbeşte şi despre adevărata istorie. Este cel dintâi ca-re-şi dă samă despre varietatea documentelor necesare unui istoric. El spune că întăile documente sînt poeziile şi tradiţiile populare. E foarte interesant acest lucru: sîntem la 1845. Se scrisese ceva despre curentul poporan (dar nu se publicase de cătră AÎeesandri şi Russo). Bălcescu e deci un scriitor original în această privinţă. Dar se va vedea deosebirea de scriitorii moldoveni. Pentru el toate aceste poezii şi tradiţii populare sînt bune pentru a face istorie; el nu vrea să utilizeze pentru bucăţile lui şi limba literară. Am spus că curentul poporan este un curent moldovenesc, căci Bălcescu nu s-a gîndit la cele două chestii de mai sus. Al doilea izvor, pentru istorie, sînt legile ; Bălcescu spune că legile n- Bănică —, care se miră că domniţa are să locuiască în o simplă casă de ţară, Socol îi spune că Ancuţa nu ţine la zădărniciile falei, că bogăţia lor e în inimă, şi altele, toate false. Cam aceasta e psihologia din nuvelele lui Odobescu. Totuşi are şi părţi care mişcă ; sentimente care puteau fi atunci şi zugrăvite scurt, fără romantism. Aşa este scena cînd în mijlocul fericirii 300 celor doi eroi năvăleşte o bandă de hoţi, care omoară pe “Socol; după aceasta, Ancuţa, aproape nebună, trăieşte retrasă, ca o pusnică. Şi pe acolo pe unde se află ea trece din întâmplare o dată doamna Chiajna, mama ei; Ancuţa îşi recunoaşte greşeala cerînJd iertare; Chiajna însă, femeie crudă şi răutăcioasă, refuză şi o părăseşte acolo în singurătate, pe Ancuţa, © femeie, în mijlocul pădurilor şi a fiarelor, desculţă, cu nişte cîrpe pe dînsa : toate acestea ne mişcă, ele provin din sentimentul cruzimii şi al răutăţii extreme. Doamna Chiajna a servit scriitorilor noştri oa tip romantic : cruzime extremă. Şi întâmplarea de mai sus punle un sfârşit natural acestei nuvele. Să vedem calităţile lui Odobescu. Chiar aici am văzut că ştie să zugrăvească un sentiment puternic. Apoi, ca o calitate trebuie considerată descrierea fugii lui Socol, a Aneuţei, care, deşi nu e adevărată, e însă romantică : aici este introducerea romantismului în proză, care îl găsim aici, la Odobescu, poate pentru întâia dată. C. Negruzzi face şi el aceasta; dar el era prea echilibrat, ironic, sarcastic, prea uscat — căci a fost uscat la suflet, egoist —, prea cuminte : aceste lucruri l-au făcut să nu simtă, să fugă de romantismul francez, de elanul, de ..nebuniile14 acestui romantism. Acestea există toate la Odobescu. După aceea, tot ca o calitate şi tot în legătură cu romantismul introdus în proza românească, vom vorbi despre descrierile frumoase, uneori admirabile, de natură. Cântarea naturii cu cuvinte splendide, înaripate aparţine romantismului (J.-J. Rousseau, părintele romantismului francez, o introduce). Aşa sînt descripţiile de natură din episodul Ancuţei şi al lui Radu din Doamna Chiajna, descrierea bălţii, de exemplu, e foarte frumoasă şi are ceva din descrierile d-lui Sado-veanu. E şi o descriere pitorească aici, a lucrurilor, a culorii, şi una sentimentală („razele lunii pe culmea nestatornică a valurilor11 : aici e viziune ; „O dulce lumină14 *e sentimentalism). Astfel de descrieri pănă acuma n-.au fost; în Alexandru Lăpuşneamd nu sînt astfel de descripţii, de natură; sînt alte descripţii grave, solemne, nu de acestea, romantice. Sau descrierea văii Metrului, Aiul, salcia, alunii etc. Enumaraţia e un procedeu frumos de descripţie, pe oare . nu-1 găsim des ; toată îngrămădirea de epitete are un scop pictural aici. „Cornii suciţi şi vîntoşi“ e o viziune admirabilă ; nu e o traducere ori compoziţie. Descrierea pădurii din acest loc e o descriere de primul rang in literatura românească, e o descriere de viziune ; se simte, e evident că scriitorul e spontan în aceste expresii şi epitete pe care le întrebuinţează. Tot o calitate a lui Odobescu e reconstituirea de personagii : reconstituirile sale sînt aproape tablouri, îs deja portrete. Astfel e reconstituirea logodnicului surorii Ancuţei : Stamate Pale-ologu : din descrierea acestui tînăr, vedem că răsare cineva, un om ; două elemente : frumos şi palicar* sînt foarte caracteristice, foarte evocatoare pentru cei care cunosc despre ce e vorba. Avem. aici un portret, şi portretul e totdeauna operă de literatură, de -creaţie, ne face să vedem. Prin urmare, încă o dată : în aceste nuvele de gen hibrid ale lui Odobescu — vedem şi defecte, care sînt mai mult ale epocii : prea multă istorie, cum e fatal la început; anacronism, care e un defect inerent oricărei literaturi istorice şi care nu se poate masca — de evitat, cu totul, e imposibil — decât priritr-un talent extraordinar ; romantism exagerat şi fals, care e tot al epocii, defectul lui Odobescu e atunci cînri acest romantism e prea copilăresc; în schimb, însă, vedem şi calităţi : descrieri de natură, romantism poetic, posibilitatea de a ne reda -un tip etc. Şi mai ales, ceea ce a adus Odobescu nou este romantismul în proză, adică o mai puternică doză de romantism în proză ; el a făcut pentru proză aceea ce alţii au făcut pentru poezie. In fine, mai are Odobescu limba, care e admirabilă ; e un merit foarte mare ca cineva să aibă pe la 1860 o limbă aşa de bogată, aşa de cu gust alese şi compuse frazele, o cumpănire a frazelor între ele, cum a avut Odobescu. Şi în proză e mare lucru acesta; un euvînt oare-ţi lipseşte îţi poate strica o frază. Odobescu cunoştea foarte bine limba românească, şi pe cea veche şi pe cea populară, şi cu gustul lui artistic foarte dezvoltat a ştiut să combine straşnic de bine bogăţiile limbii vechi, populare şi comune .pentru a crea limba sa cea atît de frumoasă. Dar are şi unele naivităţi; pohtesc şi alte cuvinte, puse în secolul al XVI-lea, e ceva riscat. El vroia să dea * Cuvânt grecesc însemnând viteaz, voinic (soldat voluntar în războiul pentru independenţa Greciei). 30? culoarea vremii prin cuvinte vechi, care însă nu sînt totdeauna aşa de vechi. Insă are un personaj, Dumbravă moldoveanul, oare pedepseşte la sfârşit pe doamna Chiaj-na; limba lui, pe care Odobescu o credea moldovenească, e prea exagerată şi deci imaginară, ceea ce se întâmplă şi astăzi scriitorilor munteni, cînd vor să caracterizeze pe un tip prin grai moldovenesc. Această necunoaştere a limbii din Moldova strică mult; dar mai este ceva : Odobescu vrea să facă pe realistul la 1850, uitând însă că moldovenlii pe atunci nu vorbeau cum vorbesc astăzi — adică cum îşi închipuie el că vorbesc pe vremea lui, pe la 1860. Cam acestea ar fi de spus despre Odobescu ca nuvelist. Prin urmare, dacă cumva am dreptate în cele spuse, ar reieşi că Odobescu are merite, dar nu aşa de mari cum pretind uniia. La istoricii noştri literari se observă o tendinţă ditirambică : scriitorii, în genere, sînt pentru aceştia sau geniali sau foarte proşti, şi acest lucru se observă şi .astăzi. Un scriitor însă e un om şi ca atare va avea şi defecte şi calităţi. Odobescu, pentru că a scris foarte frumos, pentru că a adus servicii literaturii, a fost lăudaţ mai mult decâit merita. Nuvelele lui au fost arătate ea extraordinare, drept capodopere în sine. Nu e însă tocmai aşa; dialogurile nu sînt adevărate, reconstituirile istorice, deşi plăcute, sînlt prea multe 'istorie. Meritul lui e mare dacă-1 judecăm din punct de vedere al evoluţiei literaturii; mai ales nou, ceea ce pănă la el nu găsim, este introducerea romantismului în proză. Cîteva ore la Snagov, cu toate că nu e nuvelă, sa-mănă cu cele de pănă aici : descrieri de natură, evocări de lucruri vechi etc. : aceleaşi însuşiri de mai sus. Vom mai consacra o lecţie pentru Odobescu oa critic, ca publicist; Odobescu despre literatură şi Odobescu din Pseudokinegeticos — al doilea stadiu al evoluţiei sale literare, cînd era matur ; în această din urmă operă vom găsi dealtfel şi idei .asupra literaturii, aşa că poate fi considerată ca un fel de sinteză a întregii opere a lui Odobescu. Prelegerea XXX 7.V.1911 Să vedem pe Odobescu ca critic literar, sau. mai bine zis, că apneeiator al literaturii, căci de critică literară nu poate fi încă vorba. Studiem pe Odobescu, cel de până le 1880 ; — dealtfel mai toate scrierile sale sînt până la această dată, foarte puţine datează de mai tîrziu. In această vreme nu există o critică literară propriu-zisă. Am văzut oarecum semne prevestitoare la Al. Russo, Eo-gălnieeanu. D. Maiorescu scrisese O cercetare critică asupra poeziei române la 1867, dar critica literară adevărată începe cu d. Maiorescu de la 1880 înainte. Pănă la această dată — în perioada deci a formării literaturii, ca şi a tuturor celorlalte manifestări ale civilizaţiei — nici nu era loc pentru o critică literară, pentru că nu era nimic de criticat: o critică literară adevărată presupune o literatură adevărată, care n-a existat pănă la literatură eminesciană. Aşa că d. Maiorescu, pănă la 1880, e un critic ca cei vechi: al curentelor lingvistice, al curentelor literare, al civilizaţiei — şi după această dată încetează acest critic şi d-sa devine critic literar. Toate articolele sale de critică literară sînt de la 1880 încoace ; Poezia română (1867) nu e critică literară, ci o critică a literaturii întregi, e vorba acolo de curente literare. Cu atîta mai puţin ne aşteptăm de la Odobescu ca critic literar. El apreciază literatura numai şi avem : 1) istorie literară, studiul Poeţii Văcăreşti, însemnat din punct de vedere biografic şi bibliografic : în el restabileşte Odobescu partea de activitate literară a celor trei poeţi Văcăreşti, apoi date biografice, vorbeşte despre originea lor — chestie pe care o reia Hasdeu în Magnum Etimologicum Romaniae; 2) din alt punct de vedere : Odobescu ca analist al literaturii române, vom găsi în el un critic sentimental, impresionist, un fel de critică entuziastă. D. Maiorescu a fost un critic estetic: avea 304 anumite canoane estetice şi achita ori condamna pe scriitori, după cum respectau ori călcau acele canoane. D. Gherea a fost critic ştiinţific : căuta să explice cauzele operei, ale scriitorului. Critica impresionistă redă impresiile produse de o operă literară, aşa după cum poezia redă impresiile produse de natură. Făcută de un psiholog, această critică e foarte importantă ; e tot aşa oa un roman al unui bun romancier. Odobescu e sentimental, impresionist, dar în fraze generale. Aceasta se vede intr-un studiu al lui asupra lui Aleesandri* (1881). In acest an. era ,pentru întâia oară la ordinea zilei premiul Năsturel, şi Aleesandri, membru al Academiei, candida la acest premiu (lucru care astăzi e oprit membrilor). Ca preşedinte al comisiunii a fost desemnat Ion Ghica, care, din motive de delicateţă — prieten cu Aleesandri „de jumătate de seool“ zicea el —, îşi declină însărcinarea. Atunci e însărcinat Odobescu să facă un raport, dar aşa oa să pară făcut tot de Ghica : acesta — de fapt Odobescu — apare ca inter-vior al unor oameni definiţi : un cetăţean (pentru volumul lui Aleesandri Legende nouă), un ostaş (pentru Ostaşii noştri) şi un critic .literar, care iese de la reprezentarea lui Despot-Vodă şi e nemulţumit de ea, dar revine, lăudînd-o, după ce a cetit-o ; adică publicul n-a fost mulţumit de piesă nu din cauză că aceasta e proastă, ci pentru că actorii au jucat-o rău ! (se poate să fie şi aceasta !). Iată ce spune Odobescu, în rezumat — în numele lui Ghica — despre Aleesandri : „Muza Legendelor şi Lăcrimioarei or a ajuns —din o fată zglobie — o femeie matură, cu glas trufaş, oare cântă pe ostaşi şi a trecut şi hotarele noastre, făcîndu-se ascultată de' ţările surori (Cînticid gintei latine):“ Iată un mod de critică ; în realitate, nu spune mai nimic : arată trecerea lui Aleesandri de la un gen de poezie Ia altul; ■ -are însă stil: e literatură făcută pe socoteala scriitorilor — mai trivial am putea spune —, pe spinarea acestora. Acest gen de critică durează şi azi. Vine apoi ostaşul — cel de care am vorbit mai sus e un 'cetăţean oarecare : ostaşul se entuziasmează de Aleesandri, pe care nu l-a * Vasile Aleesandri, Legende nouă — Ostaşii noştri — Despot vodă. Raport de premiere citit în şedinţa din 6 aprilie 1881 (la Academie). 305 Cda. 1728 coala 20 văzut la Ple-vnia şi care totuşi descrie luptele de pe acolo aşa de bine. în sfârşit, iată şi criticul literar : degeaba veţi căuta aici vreun cuvînt rău. închipuieşte-ţi, zice criticul, că literatura românească e reprezentată prin o noapte adîncă (aceasta la 1881); stelele, constelaţiile de pe cer simt poeziile lui Alecsandri, Lăcrimioare, Suvenire, Mărgăritarele, Pasteluri, Legende, Ostaşii noştri etc. ; alte grupe de steluţe — comediile lui Alee-sandii ; meteori-operete, vodeviluri, canţonete ; în sfârşit, toată literatura lui Alecsandri e proiectată pe cer. Tot pe acest .car se mai văd şi „spiritoasele" (spiritualele) sale opere în proză ; nici o stea nu rămâne pe cer care să nu găsească un corespondent în vreo operă de a lui Alecsandri. Dar, spune interviorul către critic, ai uitat pe Despot-Vodă; şi criticul răspunde cu o comparaţie luată dintr-un poet : lunia mîndră plină : aceasta e Des-pot-Vodă (un fel de astronomie, ntimai că e cam... populară). Poeţii contemporani .sînt nişte flăeărele care ies din pămînt. şi se sting, nişte licurici. Acestea le spune Odobeseu la 1881, cînd Eminescu scrisese aproape tot şi cînd începuse şi Vlahuţă, CaragMe. Alecsandri — cerul întreg, operele sale s'înt constelaţiile acestui cer ; Eminescu e un licurici (nu spune numele lui Odobeseu, dar aşa le spune poeţilor de „azi"). Ce e cu Odobeseu ? N-avea gust literar ? Căci citea doar Convorbiri literare, unde-şi publică Eminescu poeziile. Desigur că e şi lipsă de gust literar adevărat. Căci Eminescu nu era cântat pe vremea aceea nu era cîntat de atîta lume oa azi. De aceea e altceva •—• e foarte greu să guste clnejva pentru întâia oară pe un poet. Cîţi n-ar spunie, dacă ar ceti fără să cunoască autorul, că Gir. ar îi plictiseşte ! Toţi trăim prin ideile altora ; scriitorii sînt clasaţi deja de alţii şi noi îi admirăm astfel, chiar dacă la început nu ne plac. E un lucru acesta foarte adevărat, deşi noi ne silim, pe cît putem, să-l ascundem. E foarte greu să „descoperi" pe un poet; d. Maioresteu, care cunoştea aşa de bine şi aşa de aproape pe Eminescu, pe „acest înalt visător", cum îl numea d-sa, d. Maiorescu, care-i cetea totdeauna poeziile, cu toate acestea, cînd l-a recunoscut ca poet, l-a pus departe în urma lui Alecsandri.* Este * Eminescu publicase însă în Convorbiri literare numai Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est!, în Epigonii elogiind el însuşi pe Vasile Alecsandri. 306 deci şi. o greutate la Odobeseu în aprecierea lui Eminescu. Pe lingă aceasta, Eminescu n-avea volum încă ; mare lucru e volumul în viaţa unui scriitor, e tot atîta, dacă nu mai mult, decât talentul. Volumul face impresie mai mare; în volum se asociază bucăţile, ca o armată ; înitre ele, ca şi între volume deosebite, e un fel de luptă pentru trai. Dar cauza principală a acestei aprecieri a lui Odobeseu este psihologia deosebită a unei generaţii de a celeilalte. Odobeseu e generaţia de la 1848 ; deşi n-a lucrat la 1848, căci era prea tînăr, el este 48-ist, o declară singur undeva. Această generaţie era optimistă etc. ; avea, în sfârşit, un temperament cu totul altul decît Eminescu şi ©mineseianii, astfel că Eminescu le vorbea din o lume străină. Iu opera unui poet, frumosul nu e de ajuns pentru a ne plăcea ; un scriitor trebuie să spui© frumos aceea ce te interesează, altfel nu-ţi place ; căci aşa srntem noi individualişti, nu facem decît să n'e căutăm fot pe noi şi în literatură. Şi mai ales în literatura lirică, ceea ce e însemniat. în literatura obiectivă vezi tot felul de tipuri ; chiar şi în criminali, dacă ne plac, încă ne găsim pe noi, căci altfel nu nerar plăcea, nu iram înţelege. Dar aici e ■ altceva. în poezia lirică mai ales ne căutăm pe noi; unii poeţi, aceiaşi, sînt, pentru unii oameni, genii, :pentru (alţii, proşti, 'bolnavi. Aşa e apreciat, în acest mod extrem de deosebit de vreo 60 ani, Baudelaire. Un optimist, un luptător, nu înţelege nimic din aceasta. Tot aşa n-a fost priceput Eminescu de nici un 48-ist, chiar nici de cei mai inteligenţi* ; noi astăzi îl înţelegem cu toţii pentru că avem temperamentul epocii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Chiar astăzi încă, Eminescu, e înţeles altfel. Uniia văd în Eminescu numai pe colectorul de poezii populare, sau numai pe autorul de articole de gazetă naţionaliste : aceste două lucruri mai ales din Eminescu plac astăzi. Sînt uniia care vor chiar să ni-1 prezinte ca pe un „badea- Mibai“. Dar Urau dreptate; Eminescu cel adevărat este pesimism, romantism german etc. ; deşi peste tot în opera lui, în limbă şi în construcţia frazei îndeosebi, se vede literatura populară. * Aluzia e la Odobeseu, beneficiar al ideologiei oamenilor de la 1848. 307 Odobescu, prin urmare, 48-ist, nu putea pricepe pe Emineseu; tot ce este frumos în acest poet îmbracă nişte sentimente pe care Odobescu nu le avea, şi de aceea acesta îl pune între licurici ; Odobescu nu-i spune numele, dar el cunoaşte pe Emineseu, trebuia să-l cunoască, căci scria la revista pe care o cetea Odobescu, şi mai ales pentru că Emineseu fusese atacat pe atunci de şcoala adversă de la Revista contimporană. Emineseu nu-i plăcea pentru că, oricît gust avea Odobescu, om de mare cultură şi gust, cunoscător al tuturor literaturilor însemnate, el era din o altă generaţie, avea alt suflet, mai scurt: avea alt temperament, Ca să isprăvim cu critica lui Odobescu — foarte săracă cum dealtfel era şi literatura de pe atunci —, trebuie să măi adăugăm ceva despre spiritul lui francez, despre maniera lui franceză. Am văzut că atun!d tind îi place ceva, lauda într-un mod ditirambic ; tind nu-i place însă un poet, nu înjură. Odobescu — franţuzişi, un exemplar foarte distins al influenţii franceze, are si maniere franceze. Spune lucruri grave, rele, despre om, dar toate cu un ton foarte delicat, aşa că ei se mai pot întîini (ceea ce azi e exclus între un apreciata: sever al unei opere şi autorul acesteia). Un exemplu din Pseudokinegeticos. Vorbeşte despre o poemă de vînătoare, Vînătorul Carpaţilor, a unui poet Rucăreanu*, care, deci, fiind obscur pentru noi, însemnă că scria prost. După ee-1 laudă puţin, îi spune că dacă ar fi avut talent, dar să spuie ce simte, ar fi fost poet: dar ce folos : unde nu e putinţă, degeaba este voinţă. Are multe şi frumoase aspecte după natură, dar fotografiate ; are cuvinte frumoase, neaoş româneşti etc. Prin urmare, îi spune tot răul posibil, dar îl laudă. Acest pasaj e caracteristic pentru Odobescu, îi arată sufletul. Mai e apoi însemnat acest pasaj pentru a se şti că odată am avut şi noi,- a existat şi la noi delicateţă în critica literară, în polemică, nu ca astăzi tind doi oameni, care au principii deosebite, se tem ca să se întîlneaseă. Dealtfel e şi fatal acest lucru astăzi : dacă nu răspunzi cum merită la injurii, eşti considerat ca naiv, ori ca laş. Atitudinea delicată * N. Rucăreanu (1820—1875) a publicat Modeste încercări poetice (1873). 308 a lui Odobescu trebuie reţinută, şi el a fost totdeauna astfel : om civilizat. Să vorbim despre Pseudokinegeticos — un fel de sinteză a întregii opere a lui Odobescu. E scrisă la 1874, în perioada lui Alecsandri aşadar. Odobescu dealtfel cade în o perioadă literară de tranziţie : e mult mai tînăr dacît Alecsandri şi mai bătrân decît Emineseu. Pseudokinegeticos însamnă falş tratat de vânătoare. Odobescu pretinde că un prieten al său, C. C. Ccxmescu, i-a cerut o prefaţă pentru un manual de vîrJătoare ; Odobescu, în loc de o prefaţă, a scris aceste vreo 200 pagini foarte îndesate. In adevăr, în această operă ideea de vînătoare nu încetează nici un moment; dar cu acest prilej Odobescu vorbeşte de toate lucrurile din lume, oare se pot atinge. E o preumblare capricioasă prin toate domeniile ştiinţelor şi artelor ; vorbeşte despre orice : arheologie, istorie, poezie, muzică, sculptură, pictură, arhitectură, poezie românească, polemizează, descrie natură de la noi şi de pe aiurea, transcrie poveşti şi citează enorm — citează tot oe ştie, şi el ştia foarte mult : scriitori greci, latini, Villon, Lamantine, Hugo, Musset, Wilhelm Teii de Schiiler, Wilhelm Teii, opera lui Rossini, Weber, Beethoven ; pentru că e vorba de vînătoare, spune multe despre sculptură şi Diana, zeiţa vînătorii*, de aici trece la gravură, vorbind de Miraculoasa vocaţie a sf. Hubert a lui Alibrecht Durer, descriind pe lanţ şi dînd singurele pagini româneşti unde urJ scriitor de gust vorbeşte despre artele plastice ; apoi urmează. descrierea monumentelor de artă din Roma, descriere admirabilă făcută de un arheolog, care e şi critic de artă în acelaşi timp. Toate acestea sînt spuse aşa că au legătură cu titlul cărţii. Sau altfel: reproşează vânătorilor că nu cunosc păsări gustoase şi frumoase ca sturzul, graurul; le spune numele în latineşte, franţuzeşte, citează autori latini şi francezi, corectează pe Littre**, spune cum se cheamă pe româneşte, în sfârşit, vorba iui însuşi, un întreg tratat zoologico-filologic. Se vede de aici că Odobescu e un „causeur" ; avem aici o operă de „eauserie“, de taifas, şi care e foarte * Diana cu ciuta de la Louvre, Diana de Poitiers, sculptată de Jean Goujon. ** Emile Littre, autorul celebrului Dictionnaire de la langue franşaise (1863—1872). 309- agreabilă. Un om care ştie multe lucruri şi interesante, şi care ştie să ie spuie şi bine, va fi totdeauna interesant şi plăcut. Bineînţeles că prea mult vorbeşte Qdo-bescu; devine obositor, pare că anume caută subiect de vorbă. Şi o simte el însuşi aceasta; avem mărturisiri chiar de pe la pag. 24 : îi spune prietenului Cornescu să-l urmeze vrînd-nevxînd, căci nu trebuie să. uite că are a face cu un membru al Academiei (râde deci de sine însuşi, ceea ce place cetitorului, care-i iartă pentru aceasta toate digresiunile). Un exemplu despre digre-siile lui Odobescu : vorbeşte de vînătoarea iepurilor; în timpul cînd scria, vine fetiţa lui, care-i spune ceva despre un cine ; aceasta îi dă prilej să vorbească despre ce câni plăceau romanilor, 'grecilor, mai atinge :şi alte lucruri, îşi aduce aminte că a uitat lucrul despre care vorbea, încape o poveste ; vorbind de gravură şi sculptură, îşi aminteşte şi de pictură, pe care o neglijase pănă atunci, astfel că la urmă declară singur : „Mi s-a urît mie scriind, d^apoi ţie cetind". Iar la p. 165 citează proverbul că ce-i prea mult nu trebuie, şi spune că ar fi trebuit să-şi amintească de el mai de muît, vorbeşte de minciunile unui vînător de vulpi — adică de ceea ce spume el*. Admirabile sînt descrierile de natură, mai ales aceea a Bărăganului, aşa de cunoscută : „Dar însă, şi eu am crescut pe câmpul Bărăganului ! Et in Arca-dia ego.a • Interesante sînt citaţiile din scriitorii ruşi. Odobescu e un produs al influenţei franceze — cu toate că se pare că cunoştea toate limbile culte ; am văzut ou cită admiraţie vorbeşte despre Franţa. E din produsele cele mai de elită ale influenţei franceze şi care, împreună cu Russo, AleOsandri, Băloescu, arată buna înrâurire a Franţei asupra noastră. De obicei se vorbeşte despre influenţa rea a a acestei ţări, pentru că de acolo au venit şi multe lucruri care erau fatale; dar cînd ne gândim la aceşti oameni, nu putem contesta că influenţa franceză a produs oameni foarte de samă la noi. O influenţă curioasă, pe care pentru prima oară o găsim la Odobescu, este influenţa nouă rusească. Literatura rusească a mai influenţat literatura noastră odată : Kogăl-niceanu, C. Negruzzi, Donicî au fost influenţaţi : cel * Anecdota cu vulpea bearcă. 310 întâi de Karamzin, al doilea de Puşkin, din care traduce, şi Donici, mai ales de Krîlov. Dar aceasta e literatura veche : fie curat veche, neoclasică, fie literatura veche romantică. Pe Odobescu l-a influenţat literatura modernă rusească : Gogol şi Turgheniev (nu şi Tolstoi şi Dos-toievski). Cauza este că ceea oe are Odobescu frumos sînt descripţiile de natură — căci Odobescu n-a fost un creator. „Creaţie la el găsim numai în descrierile de natură din operele sale deja citate şi care sînt ca şi ale lui Sado-veanu aproape. De aceea i-a plăcut lui Gogol şi Turghe-nîev, care au cea mai frumoasă poezie a naturii, o descriere a naturii sentimentală — deci mai românească, căci psihologia noastră naţională se caracterizează prin duioşie, şi Odobescu a fost atras de natura din a-eeşti scriitori, citând din ei cînd e vorba de natură. E foarte importantă această influenţă rusească rJouă, căci ea e salvatoare, pot zice : e o influenţă din Orient, deci mai apropiată de noi,' ţăranii ruşi samănă mult cu ai noşte-i în ce priveşte genul de viaţă şi cultură ; samănă şi pămîntul: Bărăganul e stepa. Am spus că Odobescu citează pe Gogol; dar şi fără aceasta vedem că se inspiră din aceasta. Bărăganul lui Odobescu e asămănJător cu stepa din Taras Bidba*; şi citează la urmă cuvintele spuse de Gogol atunci cînd nu mai gă!sea cuvinte de admiraţie pentru natură: „Dracul să vă ia, câmpiilor, că mult sînteţi frumoase !“ Cred că e luam important că Odobescu s-a inspirat din scriitori ruşi; a fost un lucru bun, pentru că aceşti scriitori sînt foarte mari. Prin o asociaţie de idei îmi vin1 în minte cuvintele spuse de Eminescu** : să ne influenţăm de toţi scriitorii mari, afară însă de scriitorii limbilor oculte: ruşi, maghiari, sîrbi etc., căci operele acestora sînt infectate din punct de vedere moral. Nu prea e clar ce vrea să ne spună Eminescu aici; probabil că literatura acestor popoare, nefăcînd parte din literatura universală, n-a fost selectată ca o literatură clasică. Poate că Eminescu riu înţelegea literatura rusă ; el recunoştea numai literatura engleză, franceză şi germană. Iată însă că Odobescu imi-tează literatura rusă, şi face foarte bine. Stilul său se * Roman din 1835. ** Vezi articolele sale în contra influenţei franceze asupra teatrului românesc şi Comedia franceză şi comedia rusească, în Curierul de Iaşi (iulie, decembrie 1876). 311 ridică; inspirîndu-se din scriitori congeniali, dă ceva non. Şi Qdobescu cere scuze — desigur filologilor sla-vofagi — că citează din aceşti scriitori slavi şi-i roagă să nu fie considerat ca trădător de patrie. Citează şi din Scrisele unui vînător ale lui Turgheniev, vorbeşte de Iermolai; şi despre descripţiile lui Turgheniev spune că „sînt curate tabelari ieşite dintr-un penel de meşter: Uit pictura poesis !“* Din acest Pseudokinegeticos s-ar părea că avem a face cu un spirit universal, ca acelea din generaţia lui Aleesandri. Cînd am vorbit de ideile lui politice, am spus că e paşoptist liberal, revoluţionar, chiar utopist: era pentru unirea tuturor românilor şi pentru drepturi la evrei. Cînd vorbeşte în această operă despre muzică, e interesant ce spune despre Meyerbeer : „acel sublim geniu cu totul francez al izraelitului german Meyerbeer". Prin urmare, ■ acest muzicant, după Qdobescu, deşi cu psihologie de german ca naţie şi aceea de semit oa rasă, ca muzicant era francez. In această frază e o întreagă teorie, şi e foarte caracteristică pentru Qdobescu, pentru spiritul lui. Şi totuşi Qdobescu nu e un spirit universal. După cum, din punct de vedere literar, el e o tranziţie de la Aleesandri la Eminescuj tot aşa şi aici. Aşa, el n-a făcut politică, deşi a avut ooazie ; a fost mai mult literat şi arheolog, cum spune el singur ; s-a ocupat mai ales cu arta, cu teoria artei, ori mai bine : din Istorie studia istoria românilor, din arheologie, istoria artei. Cu alte cuvinte, era un filolog, în înţelesul germani al ouvîntului, care studia sufletul poporului după producţiile acestuia. Qdobescu însuşi spune că n-a fost spirit universal. In Pia desideria — discurs rostit la Academie în 1877, ultima operă a sa şi care poate fi considerat ca testamentul său — Qdobescu spune că simte nevoia de a se specializa, a se mărgini în arheologie şi domeniile înrudite. Prin urmare, nu mai este spirit universal. Toate volumele lui, aricit de bogate şi variate în citaţii, tot despre arheologie, artă vorbesc. El samănă eu Aleesandri : om foarte inteligent, epicureu (intelectual, adică umbla după plăcere în cărţi), un om spiritual, fin, glumeţ — Aleesandri e mai crud, mai sarcastic ; apoi acesta nu era un spirit disciplinat, ca Qdobescu. Cu * Ca pictura şi poezia ! (Horaţiu, Ars poetica, v. 361). 312 toate că în Pseudokinegeticos e cansei-, face digresii, totuşi Odobescu a fost un om cultivat, a ajuns să cultive o specialitate; de aici rezultă că Aleesandri a fost mai puţin cult, căci el n-a ajuns la acest lucru. Şi descrierile de călătorie ale lui Aleesandri au digresii etc. şi samănă cu cele din Pseudokinegeticos, dar are un arsenal mai sărac decât Qdobescu. Despre arheologia lui nu vorbim, pentru că nu ne interesează, căci nu intră în literatură : ea e o ştiinţă pozitivă, obiectivă; în ea nu se poate vedea un om, cu preferinţele sale. In rezumat: literatură curată în Odobescu sînt descripţiile de natură; încolo, publicistică plăcută, graţioasă, spirit; în descrierile de natură e neîntrecut pănă în vremea lui şi n-a fost întrecut mai pe urmă decît poate de d. Sadoveanu. Acest lucru e nou la dînsul; cu aceasta a contribuit el la evoluţia literaturii: căci aceasta trebuie să vedem noi, să căutăm la un scriitor cînd facem istoria literaturii. Nou a adus prin urmare Odobescu descrierea de natură, romantismul în proză, şi ar mai fi ceva — cu puţină importanţă — introducerea literaturii ruse, care fiind aşa de puternică — romanul rus e poate cel mai însemnat — ar fi avut o influenţă apreciabilă asupra literaturii noastre. Dar literatura rusă a început tîrziu să fie cetită la noi, în urma influenţii d-lui Ghenea şi a cărţii .admirabile .asupra romanului rus a lui Melchior de Vogiie.* * Vezi G. Ibrăileanu, E. M. de Vogiie, în Viaţa românească, 1910, nr. 3 (în ediţia noastră, voi. IV, p. 321—322), La Roman russe e din 1886. Prelegerea XXXI Ion Ghica, Cezar Boliac 14.V.1911 Oa să isprăvim cu prozatorii din Muntenia — chiar ou prozatorii din ambele ţări —, vom vorbi puţin despre Ion Ghica. Acesta a fost ■— propriu-zis — un om politic, oare însă, Ia sfîrşitul vieţii sale*, după 1880, a scris o serie de articole sub forma de Scrisori către Vasiie Alecsandri. In introducerea** de la aceste scrisori povesteşte el oum, stînd într-o sară de iarnă cu Alecsandri de vorbă, s-au hotărît să-şi scrie sub formă de epistole intime toate amintirile lor, care ar putea folosi celor ce vor veni ; şi astfel au început corespondenţa întreruptă adesea. In realitate, acel care a scris e Ion Ghica; toate scrisorile Iui sânt publicate intr-un volum, în care Allec-sandri are numai două scrisori, dintre care una, aceea despre prietenul său ţigan, Vasiie Porojan, e foarte. însemnată şi de-a servit pentru datele biografice bogate ce conţine, atunci cînd am vorbit despre Alecsandri. Aceste scrisori ale lui Ghica, deşi scrise după 1880, sînt ale unui om din generaţia trecută. Ion Ghica face parte din generaţia de la 1848, e -unul din cei foarte însemnaţi membri ai acelei legiuni care a pregătit pe 1848 ; e emigrant, mai tirziu contribuie la formarea României moderne, fiind ministru şi prim-ministru. Dar de la venirea regelui Carol rolul său se şterge ; el, ca şi Kogălniioeanu, Alecsandri, se retrage din viaţa politică, după 188B, şi după cum Alecsandri ajunge ambasador — la Paris, tot aşa şi Ghica e făcut ambasador — la Londra. Dealtmîntrelea, putem face o apropiere între aceşti trei oameni şi mai esenţială : Ion Ghica e muntean ; dar s-a alipit la şcoala critică din Moldova. A stat şi * A murit la 22 aprilie 1897 la Ghergani (născut la Bucureşti, la 12 august 1816). . . ** In Convorbiri literare, ar. 8, dm 1 noiembrie 1886, sub titlul Introducere. la scrisorile lui I. Ghica către V. Alecsandri. 314 în Iaşi, fiind profesor la Academia Mihăileană ; a colaborat cu articole ştiinţifice la Propăşirea — căci el era inginer de mine de la Paris, unul din puţinii oameni de pe atunci cu o cultură sistematică. La 1840, la Dacia literară, nu colaborează, nici la România literară (1855), căci era bei de Samos. In urma Revoluţiei de la 1848, emigrează şi rămîne la Gonstantinopol, unde, avînd relaţii cu oameni însemnaţi ai Turciei, ajunge guvernator al acestei insule turceşti. Dar scrie la Propăşirea şi în 1855 e rugat de Alecsandri să scrie la România literară. '"" Dacă Ion Ghica n-ar fi scris aceste scrisori ia bă-trîneţe, n-^ar fi scriitor, n-ar face parte din istoria literaturii româneşti. Ce a scris ? A scris amintiri: lucruri ori auzite de la alţii, ori văzute de el, la care a asistat. Cele mai interesante pagini din aceste Scrisori — vorba vine că-s scrisori, căci nici măcar factură de scrisori nu au — sînt acele de istorie. Astfel este descrierea ciumii (Din vremea lui Cara-gea); Şcoala acum 50 ani (la 1830 adică), unde e zugrăvit chipul cum se învăţa pe atunci, cu dascăli de pe la biserici, cu detalii foarte interesante, picante, descriind foarte bine cîteva tipuri de dascăli.; Din timpul zaverii, Dascăli greci şi dascăli români, un pendant la Şcoala acuma 50 ani. Are- apoi biografii : a lui Teodor Diamant, uri om însemnat de pe atunci, socialist, ,,fourrierist“, a-supr-â căruia a scris şi d. Bogdan-Duică un articol în Viaţa românească* ; acest om e însemniat prin aceea că vedem cum toate curentele revoluţionare din Apus au avut ecou la n-oi. Dacă am studia din punct de vedere politic pe Ion Brătianu, Eogălniceanu, Rosettî, Ghica, Alecsandri, Diamant, am vedea la el ecoul tuturor curentelor politice apusene, mai ales din Franţa. Este apoi biografia lui loan Cîmpineanu, un om foarte patriot şi însemnat pe vremea lui ; apoi Amintiri despre Grigore Alexandrescu, care-s vestite şi scrise ca bază pentru toţi aceia care scriu despre Gr. Alexandrescu; pe urmă este articolul asupra lui Nicu Bălcescu, cu date mai ales asupra pregătirii Revoluţiei de la 1848, care începuse a fi pregătită de pe la 1843, cu un comitet secret compus din Ghica, Bălcescu, Rosetti şi alţi cîţiva; date asupra * Un colaborator al „Curierului românesc“: Teodor Diamant, în Viaţa românească, 1906, voi. II, p. 233—239. 315 lui Bălcescu găsim puţine în această scrisoare, ceea ce dealtfel nu e o pierdere, căci datele asupra unor oameni ca Bălcescu, Rosetti reies din descrierea împrejurărilor în care au trăit. Articolele despre Alexandrescu şi Bălcescu sînt biografii, nu critică literară; Ion Ghica n-a fost critic literar, nici măcar cit a fost Gdobescu. Altă categorie din scrierile lui Ghica s-ar putea numi „tipuri şi întîmplări" : adevărate amintiri, tipuri de oameni vechi sau întîmplări vechi, auzite. Sînt dintre documentele cele mai importante — dacă nu chiar cele mai importante — pentru reconstituirea vieţii sociale şi morale româneşti de pe la începutul secolului al XIX-lea. Clucerul Alecu Gheorghescu, care povesteşte autorului lucruri de pe cînd era mic ; Polcovnicul Ioniţă Ce-ganu, care povesteşte din copilăria sa ; Generalul Coletti la 1835, mai puţin însemnat; Tunsu şi Jianu — povestiri despre aceste personagii : pe Jianu l-a văzut Ghica la moşie, la Ghergani : vedem de aici foarte bine cine era Jianu şi starea epocii de pe atunci. în fine, a treia grupă a scrierilor lui Ghica e alcătuită de studii teoretice, mai puţin însemnate pentru noi : Liberalii de altădată, Libertatea, Egalitatea, Ovreii, Legile, Insula Prosta (utopie, o ţară imaginară în care crede el că s-ar realiza anumite organizaţii politice). Acestea sînt neînsemnate, pentru că îs teoretice; nu-s însemnate pentru noi, pentru reconstituirea istoriei, decît prin faptele pe care-şi sprijină teoriile. Acei care aţi cetit pe Ghica cred că aţi văzut că el e un mare talent de prozator. Dintr-un punct de vedere — al vremii sale — e cel mai bun prozator român, mai bun decît Gdobescu, deşi acesta e mai cunoscut (căci a scris mai mult şi a scris literatură). Bucăţile lui Ghica nu fac impresie, dar e un mare prozator. Deşi ele sînt sau curată istorie sau teorii, expunerea e totuşi foarte vie, colorată, cuprind o mulţime de detalii, de fapte anecdotice, apropouri. Ion Ghica, cînd scrie istorie, parcă ar scrie nuvelă. La Odo-bescu am spus că, măcar că vrea să scrie nuvele, scrie istorie, pentru că e prea puţin nuvelist; I. Ghica, din contra : e prea artist pentru a nu cădea în poezie atunci cînd vrea să scrie istorie, avea viziunea prea puternică. Ion Ghica ar fi fost mare nuvelist dacă se năştea în Moldova. Cauza : Muntenia a făcut prea multă politică şi de aceea a distrus foarte mulţi poeţi. 316 Toată lumea zice că C. A. Rosetti ar fi fost un poet mare dacă nu se apuca de politică ; eu nu cred că ar fi fost mare poet, dar ar fi fost poet. Un scriitor ca Cezar Boliac, cu oarecare talent, acest talent i-a fost distrus de preocupaţiiile sociale şi politice, pe care le cînta în versurile sale. în fine, avem mărturisiri de la scriitorii înşişi că anul 1848 a fost fatal poeziei ; e şi natural dealtfel. Tot aşa şi Ion Ghica : dacă ar fi fost în Moldova, unde a existat totdeauna o atmosferă mult mai -literară, cu marele său talent de prozator desigur că ar fi scris volume şi desigur şi literatură pro-priu-zisă ; am fi avut în fine un adevărat nuvelist. Scrisorile sale sînt adevărate nuvele — cu personagii şi dialoguri perfecte, cu o limbă mai potrivită decît a oricăruia ca să dea culoarea vremii de pe atunci (cunoştea toate numele hainelor, stofelor, funcţiilor turceşti, aşa că atunci cînd scrie ceva de pe la 1820 zugrăveşte foarte bine personagiile, mediul şi mai ales limba pe care o întrebuinţează dă culoarea locală). Trăind însă în Muntenia, a fost pierdut pentru literatură ; în schimb, a cîş-tigat politica. Şi nu trebuie să ne plîngem ; ca literaţi, da ; dar ca cetăţeni, nu, pentru că Munteniei se datoreşte toată organizaţia modernă a societăţii româneşti. PănJă la 1880 şi ceva, fără îndoială, Ghica e cel mai mare prozator român ; dar dacă ne gândim la un anumit gen — amintiri, teorii, istorie —, e sigur cel mai mare prozator român. In acest gen n-a mai scris nimeni ca el, poate că genul lui e unic (avem reconstituiri istorice ori istorie propriu-zisă, dar ca acestea ale lui Ghica, nu). Ceva despre ideile lui Ghica. A fost boier mare, dar un boier paşoptist. Ce a reprezentat el îns mişcarea de la 1848 ? în această mişcare au fost trei curente — care însă se reduc la două : curentul reacţionar propriu-zis, reprezentat prin Eliade şi Teii, n-u reuşit, fiind puţini, dar, dîndu-se importanţă lui Eliade şi rolul jucat de dînsul, acest curent a însemnat ceva. între tineri au fost două curente : pe de o parte, I. Ghica şi Bălcescu pănă la un puruct — -egalităţi nu putem face, căci Ghica a fost mai moderat decît Bălcescu, pe de altă parte, Brătianu şi Rosetti, -acesta mai înainte decît cel dintâi. Ghica a fost deci un revoluţionar moderat, un spirit mijlociu între reacţionarismul lui Eliade şi revoluţiona- 317 rismui extrem a lui Rosetti. După emigrare, deosebirea între el şi Rosetti se vede îndată : acesta vroia să obţie totul prin luptă [...] contra tuturor; Ghica urmăreşte acelaşi scop, prin diplomaţie. De aceea în corespondenţa dintre aceşti doi bărbaţi — Amintiri din pribegia după 1848 (1889) — Rosetti acuză pe Ghica că e „diplomat44, că s-a schimbat etc. De aceea mai tîrziu acesta ajunge duşman al lui Rosetti, Brătianu, al liberalismului deci. Ghica ajunge ea şi Alecsandri faţă de foştii săi tovarăşi. Ca şi acesta, Ghica e paşoptist, revoluţionar, iar după 1866 .ajunge să-şi duşmănească tovarăşii, să-i vor'ceas că chiar de rău, să le bănuiască că prea se laudă atunci cînd spun că ei au făcut totul. Ghica, cînd scrie aceste scrisori, se poate spune că e conservator deja. Cîteva rîn-duri din „Introducerea44 la scrisorile sale sînt caracteristice : „Nu voi pretinde că tot ce s-a făcut în ţara noastră de un sfert de secol încoace este perfect, Imi permit a observa pesimiştilor şi impacienţilor că nici o ţară din lume n-a progresat aşa de mult ca ţara noastră într-un aşa de scurt timp...** E deci optimist, mulţumit, nu e al generaţiei, care venea, de după 1880, care era pesimistă şi care spunea că tot ce s-a făcut a fost o farsă, o şarlatanie, deşi şi Ghica scrie după 1880. Continuă însă : „Stare de oare unii dibaci ştiu a se folosi...** (dibacii sînt liberalii de la 1880, partea înaintată a mişcării de la 1848). In alte locuri e şi mai clar Ghica : „Aceasta mai ales cînd progresul se operează de jos în sus ; de acea este totdeauna bine ca impulsiunea şi conducerea reformelor prin care trece o naţiune să vie de la clasele de sus, de la clasele luminate44, altfel, „clasa numeroasă pierde spiritul de conservaţiune... şi socie-' tatea intră într-o perioadă de agitaţiune oare anevoie şe poate astâmpăra44. Prin urmare, Ghica e pentru reforme bune, date de cei de sus ; pe cînd revoluţia de la ’48 s-a făcut de popor : ideile desigur le-au avut cei de sus, dar aceştia au făcut revoluţia numai cu ajutorul celor mici. Şi continuu, cum spuneam, cînd emigranţii fugeau — după 1848 —, Rosetti vroia totul prin mişcarea poporului, Ghica era diplomat. Vedem deci deosebire de temperament chiar de la 1848, cînd însă această deosebire nu se manifestă vizibil. Acum însă — după 1880 — ea e clară, e limpede ca lumina zilei : sînt învinuiri directe rândurile cetite. 318 Nu sîntem chemaţi să dăm dreptate, dreptate au avut aceia, care au reuşit. Aici nu poate ii chestie de dreptate, de logică ; orice societate are organizarea — şi dacă vreţi şi .guvernul — pe care le merită. Un scriitor compară o-rgarlzaţia socială cu o haină, oare dacă ajunge să devie strimtă, o revoluţie o lărgeşte, revenind apoi la loc. Nici o formă socială, care a existat şi a durat, nu poate fi învinuită de nepotrivită ; aşa cum a fost, aşa a fost să fie, aşa trebuia să fie. Noi sîntem aplecaţi să spunem totdeauna : ce bine era să fi fost aşa ! etc., .dar n-avem dreptate. Cum s-au întîmplat lucrurile, aşa a fost fatal să se întîmple ; toată evoluţia suferită de ţările române de la 1848 încoace aşa a fost să fie cum a fost* incit acei care au lucrat au avut dreptate. Dealtfel, chiar în mod logic, ar trebui să le dăm dreptate; niciodată nu va fi la nioi cineva prea înaintat — afară dacă nu va vrea să aducă la noi... halucinaţii, care se cunosc tocmai prin nereuşita lor. Un partid care vrea să aducă reforme nepotrivite, prin însăşi acest lucru e slăbit; iar acel care reuşeşte să organizeze însamnă că acela a fost bun, organizaţia dată de el a fost cea potrivită. Şi noi am rămas aşa de tare în urmă faţă de ţările apusene, încî't e nevoie de paşi repezi pentru a le ajunge ; de aceea, zic, oricît de înaintate ar fi nişte idei pentru noi, ele nu vor fi prea înaintate, numai dacă sînt realizabile. Că cu aceste idei şi lucruri nouă vin şi lucruri rele, cu efecte rele, aceasta e altceva şi n-are a face. Acuzaţiile cu reforme prea înaintate, eu nepotrivirea dintre fond şi formă etc. m-au rost. Cam acestea am avut de spus despre Ion Ghica. ★ Acuma avem de îndeplinit o însărcinare mai însemnată : Poezia din Muntenia. Am părăsit-o cu Ale-xandrescu. După ce am vorbit de poeţii vechiului regim, poezie scrisă de boieri şi sub influenţa literaturii neoclasice, am vorbit despre Cîrlova ca poet de tranziţie, care în cele cinci poezii ale sale a reuşit să concentreze, să oglindească o stare de tranziţie : Păstorul întristat e veche, poate a fi a lui Văcăresou, Ruinurile Tîrgoviştii e poezie de tranziţie şi imitată după Volney, poet de tranziţie şi el*, şi apoi celelalte .poezii, imitaţii după * Era un erudit, istoric şi filozof (eseist). 319 Lamartine, care e curat romantic, adică nou. Ne-am oprit apoi la Grigore Alexandrescu pentru că şi el e un poet de tranziţie. In adevăr, el se deosebeşte şi de Alecsandri şi de oeillaţi. Şi el se influenţează de literatura clasică franceză — ceea ce n-am văzut la nimeni — şi de cea (romantică. Şi cu toate acestea, Alexandrescu, deşi mai vechi decît ceilalţi, e mai nou prin idei. Şi o trecere de la paşoptişti la Eminescu nu se poate face mai bine decît cu Alexandrescu ; nu că ar sămăna ou dînsul, ci pentru că e mai profund decît ceilalţi, deci mai apropiat ide Eminescu, e mai zbuciumat — niu e pesimist ca Eminescu, e mai concentrat, mai artist, nu mai talentat decît aceia, dar scrie numai cînd simte : deci iarăşi face trecerea spre Eminescu. Şi vom face trecerea la acesta şi prin Nicoleanu, mai întăi pentru că mulţi au spus că e predecesorul lui Eminescu — nu e adevărat însă: e mai mult un Gr. Alexandrescu, îl vom adăuga şi pe el apoi .pentru că duce nemulţumirea lui Alexandrescu mai departe : acesta a fost sensibil, Nicoleanu hipersensibil, chiar isteric. Să vorbim aşadar ceva despre poezia optimistă, revoluţionară, paşoptistă din Muntenia. Ne vom ocupa de Boli ac, Rosetti, Bolintineanu. Aceştia trei îs contemporani, dar încep să scrie în timpuri diferite : Boliac, la ,1835, Rosetti, la 1839, Bolintineanu, la 1842. Deodată trebuie să observăm că Muntenia e mai bogată în poezie lirică. Afară de cei vechi — patru Văcăreşti şi un Mumuleanu faţă de Conachi şi Dima-ehi —, avem pe Oîrlova, Alexandrescu, Sihieanu, Bolintineanu, Depărăţeanu, Creţeanu, Nicoleanu, Grandea etc., care corespund lui Alecsandri, apoi Cuciureanu, Dăscălescu şi Sion — care, acesta din urmă, a trăit mai mult în Muntenia : deci sînt mult mai mulţi poeţi lirici în Muntenia decît în Moldova. Pentru ce ? Putem spune deodată : pentru că Muntenia a fost mai politică. Şi a fost mai politică pentru că a fost mai revoluţionară, iar aceasta din cauză că a fost mai influenţată de ideile revoluţionare : aici, în Muntenia, răsunetul acestor idei a fost mare din cauza burghezimii greceşti, precum şi din cauza influenţei ideilor renovatoare din Ardeal — venite mai uşor aici, fiind apropierea mai mare şi fiind Gh. Laz'ăr, care a propovăduit în Muntenia. S-a mai a-dăugat la aceste lucruri şi o cauză socială. Muntenia 320 avea o clasă de mijloc românească. Şi între poezia lirică şi spiritul revoluţionar este legătură: spiritul revoluţionar este avântul, încrederea — şi poate ar fi de ajuns atîta. Spiritul nerevoluţionar din Moldova e de analiză, de critică, deci contrar poeziei lirice. Dar mai este ceva : oriunde s-au răspândit ideile revoluţionare franceze, s-a născut încrederea în sine şi în .alţii. Astăzi, noi sîntem blazaţi ; n-avem încredere nici în noi, nici în alţii, sîntem mizantropi : omul e o fiinţă rea, pentru uniia, chiar o gorilă, o fiinţă stupidă. Pe atunci însă omul era o fiinţă născută bună (J. J. Rousseau), aproape sfîntă : numai să dai drumul, libertate, energiei din el, şi din orice om poate ieşi un geniu. Această încredere în om, în viitor, în ideal sînt destui factori pentru o poezie lirică. Şi atunci chiar apare lirismul în toată lumea. Această poezie lirică are un caracter foarte special, social şi politic. E şi natural : într-o ţară în care toată atenţia este îndreptată pentru organizarea socială şi politică, poezia ajunge totdeauna în serviciul ideilor sociale şi politice ; cînd sînt idealuri mari, poezia devine totdeauna tezistă. Politicianismul este pârghia poeziei lirice din Muntenia ; fără de acesta, poeţii lirici munteni n-ar fi scris, poate nici chiar poezii de dragoste. Toţi sînt preocupaţi mai întăi de starea' socială, nu mai vorbim de un element exterior, acela că ei scriu pentru a îmbogăţi literatura, element însemnat, dealtfel. Acest elan, acest avînt, acest entuziasm este cauza poeziei lirice din Muntenia. Şi acest avînt, mărginit în ceva mai concret: sentimentul social şi politic, a făcut pe mulţi să cînte. Pe uniia din ei niu-i cunoaştem decît în chipul acesta : Boliae are o poezie care e cea mai cunoscută : Sila — în care e vorba de iobag ; Creţeanu are Cîntecwl străinătăţii — exilul în urma revoluţiei; dă la Bolintineanu ceea ce a rămas sînt legendele sale naţionale, istorice. Din Rosetti n-a rămas nimic, ceea ce e curios, şi ceea ce ne-ar contrazice. El e cel mai revoluţionar dintre toţi : a scris poezii de dragoste, fian-tazii; tot ce a avut el în sufletul său politic a exprimat prin proză, prin pamflete, prin acţiune. Să vedem ceva despre aceşti .poeţi. Boliae* are un volum... formidabil de poezii. Iată oarecum programul * Născut în Bucureşti la 25 martie 1813, mort la 25 februarie 1881. 321 Cela. 1728 coala 21 său : La muza mea; aici vorbeşte despre muza lui creştină, care să cheme ipe anticrişti să-i asculte eînteeul, să vibreze libertatea, armonia, egalitatea, pacea şi mila. Să asculte şi sclavul şi despotul şi cel tare şi intre toţi să fie înfrăţire. Cum vedeţi e poezie patriotică, ba chiar socială. E însemnat Boliac din acest punct de vedere : este cel dintâi poet social şi unul dintre puţinii poeţi sociali români. Au fost poeţi sociali şi pe vremea Contemporanului, şi azi e d. Goga, care e poet patriotic şi social; poezia sa Clăcaşii, care e cea mai bună, desigur, e o poezie socială. Vom deosebi deci de pe acum, în această poezie de pe la 1840 — în genere politică — pe Cezar Boliac, care reprezintă o nuanţă : poezii politice propriu-zise are puţine, scrise mai ales cam pe la 1847, drad începe să nu mai scrie, poezii foarte slabe ; celelalte, cele mâi multe poezii ale sale, teziste, sînt sociale. Tot în acest program — La muza mea — spune că binele va veni pe lume prin iubire (între bogaţi şi săraci, între oameni). Aceşti poeţi de pe la 1840 au fost influenţaţi de Lamennais, Michelet etc., scriitori sociali, politici, creştini — mâi bine zis, deişti; toţi citează Biblia, Psalmii (iar Rosetti pune mai la tot ce scrie cîte ura moto din Biblie). Iubirea creştinească va aduce egalitatea : bogatul să deschidă inima pentru cei săraci, săracul să nu lupte contra lui: mila şi amarul poporului înfrăţeşte ; ajutaţi-vă, iertaţi (amor, nu în sensul obişnuit azi, ci iubire pentru oameni). Şi totuşi, mai departe spune : luptaţi, combateţi pe cei ce v-asupresc. Deci muza lui Boliac e şi o muză războinică. în ultima sa poezie găsim un ecou ăl celei dintâi; al programului : „Ţiganul şi clăoaşul au fost gândirea mea ; / Stăpânul, arendaşul şi legea lor cea grea, / Muza mi-aiu pus în doliu.“ Altă poezie este Muncitorul* : istoria unui om care şi-a pierdut tatăl, mama, ajunge sărac, se însoară şi e fericit ; se îngreuiază însă claca, se produce o răscoală, se duce şi el, dar e închis ; femeia sa, însărcinată, se duce să-l vadă, e bătută, moare şi apoi moare şi el: o istorie romantică, imposibilă şi foarte naivă ; e o îngrămădire de orori : toţi mor la timp, cînd trebuie. Poezia, după subiect chiar, e romantică, exagerată, naivă şi foarte ieftină ca concepţie ; dar e foarte inte- * Adaptare a poeziei Une voix de prison de Lamennais. 322 resantă pentru spiritul unui om de pe vremea aceea. E o poezie socială care încheie cu versurile : „O, doamne, fie-ţi milă de bietul muncitor !“ Altă poezie, Sila, e dată ca o poezie frumoasă, dar nu mi se pare aşa ; e ca şi cea de mai sus : o fată săracă, cu mama ei şi cu tatăl, care e bolnav, stă în casă şi fierbe o găină, pe care o avea după luicru; mama povesteşte cum erau odată bogaţi, cînd deodată vin soldaţii stăpânirii, oare comit o mulţime de orori, o duc pe fată cu sila la clacă, pentru vreo trei zile, pentru trusoul fetei boierului, şi cînd se întoarce găseşte pe tatăl său mort, iar pe mamă pe moarte ! Sfârşitul e ca şi la precedenta : „O, doamne, fie-ţi milă de robi şi de clăcaşiu. Carnavalul, vă închipuiţi despre ce va vorbi : de o parte, petrecerile celor bogaţi, de alta, pentru contrast, mizeria celor săraci. E o poezie foarte lungă, împărţită în capitole, care tratează fiecare un anumit gen de petrecere. Clăcaşul, prin titlu, samănă cu poezia lui Goga ; deosebirea însă e extraordinară : „Oh, legaţi pentru vecie / De pământul care stăm, / N-avem bani nici de chir ie... “ etc. : ar fi o definiţie a clăcaşului. Alte poezii : Pedeapsa cu moartea, Ocna, Ţiganul vlndut, Ţiganca cu pruncul său la statuia Libertăţii din Bucureşti (!) etc., toate poezii sociale. Poezii politice are foarte puţine; nu cităm, căci atunci cînd vom da exemple de versuri rele, vom alege din acestea publicate la sfirşiful carierii lui politice. Poeziile lui Boliac se pot grupa In trei, după data la oare au fost scrise. Unele de la 1835—1843*, altele 1843—1847**, altele 1847—1857***, în urma exilului; cîteva poezii politice şi cele mai rele din toate, probabil din cauza bă-trîneţii, căci pentru el, care n-avea talent, altă explicaţie n-am putea găsi. L-am împărţit aşa pentru a ne veni mai uşor. Să vedem cum a cîntat natura. E curios : Boliac simţea natura, avea simţ pentru natură, simţea chiar sublimul naturii ; avea adică „fiorul infinitului", cum spun unii, dar nu putea exprima. Are o poezie : O dimineaţă pe Caraiman, foarte lungă — 11 pagini; aici compară munţii cu nişte catedrale de uriaşi zidite, cu turnuri gotice, oare se înalţă înspre cerul azuriu; * Meditaţii, 1835, Din poeziile lui Cesar Boliac, 1843. ** Poezii noue, 1847. *** Poezii, Renaşterea României, Paris, 1857 ; Poezii naţionale, ed. a Il-a, Paris, 1857. 323 I cei ce au văzut munţii capătă această impresie : de turnuri de catedrale. I se pare poetului că acolo pe munte vede umbra lui Zamolxe, urma calului lui Deoebal, a-mintiri poetice foarte frumoase, care ne fac să ne gîndim la EmineSiCU. Iar când spune despre munte că e martorul eternităţii, o literă neînţeleasă, e chiar foarte frumos. Din câteva versuri, pe care vi le-am evocat, vedeţi că Boliac avea simţul naturii, pentru ceea ce e sublim în natură. Simte natura dintr-un punct de vedere deosebit de ceilalţi, nu vedem aici sentimentul lui Alecsandri, de exemplu. Boliac, dacă cultiva acest simţ şi dacă ar fi avut limbă, am fi avut astăzi o poezie a naturii foarte frumoasă. Poezia iubirii la aceist poet e foarte slabă ; nu e nici sentimerJtală, nici analitică ; deci nimic din ceea ce formează frumuseţea poeziei de iubire. E curios că toţi aceşti poeţi de pe la 1840 au fost slabi în această poezie ; Bo-lintineanu, Alecsandri chiar, alţii nici nnau cîntat-o : ■poate din cauză că erau preocupaţi de chestiuni şi idealuri politice. Bosliac e şi poet filozof şi ţine mult la această calitate, cugetă necontenit, dar foarte slab. Totuşi, de multe ori se ridică pănă la idei, ceea ce alţii n-au ; se ridică pănă la Alexandrescu. în Cugetări spune : din magazia firii, maşina fără margini îşi ia materia dîndu-i forme etc. ; e greoi, formă displăcută, dar e o cugetare, o idee : e vorba de energia din natură, energie care mereu e în mişcare : în locul unei forme vine o alta ; că omul se deosebeşte de celelalte animale prin aceea că acestea sînt conduse numai de instinct, pe cînd omul are inteligenţă, voinţă, dar tocmai de aceea el e nedreptăţit, căci în lupta dintre dorinţele pe oare le are şi puterile de .care dispune, acestea ies totdeauna învinse. E interesant aceasta pentru a face portretul lui Boliac : foarte deosebit de Alecsandri şi de Bolmtineanu, pe care4 cunoaşteţi, deşi nu l-am studiat. Din citaţiile făcute se caracterizează o figură de pe la 1840—1860. Dacă am fi cetit în întregime o poezie din acele mari, am fi văzut că e bogat în invenţie ; invenţia lui adesea e prea bogată, adică banală, scrie prea mult, vrea să scoată dintr-un lucru tot ce se poate şi de aceea devine banal; amplifică !în mod extraordinar. Un exemplu tipic în această privinţă este poezia La C... Cinci strofe dintâi încep cu „Ferice de acela ce“, un alt riad de 324 strofe : „Să simt..." „Să ştiu..." etc. ; un altul : „Atunci sînt încîntat...", „Atunci al meu suflet..."; „atunci...", „iatunci..." ; altele ou : „Dar te-am văzut a piEnge...", „dar te-am văzut...", „dar..." etc. ; alt şir de strofe încep 'cu o comparaţie : „Ca rozele" etc., altul cu întrebarea „De ce oare?" Scrie mai mult, mult mai mult de cit simte şi de eît gândeşte ; amplifică şi compune la infinit. La fel cu poezia de mai sus ; mai sînt La d-l I. Vă-cărescu, în care vreo 30 de strofe încep cu „Precum", „Ce-ar fi poezia" etc. Un alt defect — cel mai mare pentru un poet — este că Boliac e prozaic şi fără gust. La cea dintîi corabie românească; aici e preocupat şi de politică. Corabia va umbla prin ţinuturi străine : ce va spune ea -pe acolo despre noi ? Că eomerciul e fără regulă ; că avem linuri bune, mîneări bogate, cirezi, turme etc. ; în rîuri sînt „păstrăvi oe se joacă cu lostriţe" — aici în loc să înşire aceste două... articole de comerţ unul după altul, le leagă poetic; în munţi alte bogăţii, şi le înfşiră, şi aşa mai departe. E prea social aici ; nu mai avem poezie, ci o simplă reclamă comercială (pentru ţară. Ţara Românească şi Moldova e o poezie politică, deci dintre cele mai slabe : Muntenia cheamă Moldova la unire : „Vino, lele, la unire" etc. ; „N-aţi Brăila pe Galaţi, [ Vin de vezi mehediriţenii" ; „Vom umple Euxinul de vase", „Vom febră drum de la Iaşi la Bucureşti" (=drum de fier) şi de-al de acestea. Patria o termină astfel : „Sînt român, român să mor". Prince străin cere .urnirea celor două Principate sub un prinţ străin, care să fie din neamul lui Bonaparte, să aducă un guvern reprezentativ etc. Să vedem puţin limba Iui Boliac. Un mare defect la scriitorii din Muntenia e lipsa influenţii poeziei populare. C'îteva poezii de ale lui Boliac, Sila, Muncitorul, ar fi fost bune dacă ar fi avut o altă limbă, pe oare o avea, dacă ar fi fost familiarizat cu poezia populară, cu limba acesteia. Aşa Alaiul unui cerşetor, care-mi pare că are ceva în ea, e stricată de limbă. „Îndărăt bogaţi ! Trece-un călător !“ ; „Loc ! loc, suverani ! Trece-un cerşetor !“ etc. : este un ton straniu în aceste cuvinte, ton care se potriveşte cu situaţia ; dar deodată vine un cu-vînit ca „eonchenanţi". Poezia e caracteristică pentru ideile şi concepţiile lui Bolii ac şi e una din cele mai frumoa- 325 se. Dar sint şi lucruri francamente proaste : experienţa învaţă pe cel ce-a [suferit, climă văroasă, postum 'de kre-nă (== Ir. reine), modestă mişcare, accente, caractere, expusă, parter, cercul tău; te-am văzut a plînge pietatea, brad, p combina acorduri; şi m-am Sgîndit adesea ce este adevărul, vers foarte frumos, pe care-4 strică cu cuvinte ca comerţ şi altele. în afară de asta, găsim greşeli de limbă românească : învălmăşează, adîncează, pentru nevoia rimei. Nu respectă deloc limba ; are foarte multe licenţe poetice (ca şi Bolintineanu, Rosetti), care sînt nişte libertăţi inventate de poeţii care nu-s poeţi adevăraţi ; ue/ poet bun n-are licenţe poetice. Mai departe : concherant, conştiinţă, ministrului îi cere ipocrizie, bărbatului, inimă mare, femeii viclenie, moralului puţină sare (adică moralistului, vers frumos), angel, România e belă brunetă, să vezi k’eşti împilat! Să vedem şi lucruri frumoase, .pentru a face proporţia. La muza mea adună rătăcitoarele seîntei (el zice erante), recheamă datoriei modernii Prometei şi altele. La C... „ce scapă printre pleoape când gata eşti s-adormi44, apoi Alaiul unui cerşetor are multe lucruri frumoase. Încă o salutare : „frumoasă ca speranţa, te văd pe rînd cînd tristă, cînd veselă ridendă“, cînd „glumin-dă“, „te văz în armonie14, „te văz apoi dormindă44, „te văz cum te doresc44, versuri pe care numai limba lor le strică. Un vers, care poate e cel mai frumos, „Ce ifru-•moasă-i frumuseţea, dar puţin o folosim44 (exclamaţia e foarte frumoasă). Cam acesta e poetul Boliac. Vedeţi că are ceva din Gr. Alexandrescu : e un poet intelectual. Se deosebeşte însă de Alexandrescu prin toate celelalte caractere, chiar şi prin fond : acesta e trist, poet filozof. Dar Boliac nu sa-mănă nici cu Bolintineanu, care e sentimentalitate, nici cu Alecsandri, care e, dacă putem zice aşa, natură. (O poezie cunoscută a lui Boliac e aceea care începe 'astfel: „Un copil odată, mic ca dumneata44.) Acest poet e unul dintre poeţii politici; mare, mic ? D. lorga, în Istoria literaturii române, spune că e mai talentat decît Bolintineanu ; d-sa pune mai presus de acesta şi pe Rosetti. Desigur că Bolintineanu e persecutat de d. Iorga. Nu cred că acest poet a fost aşa de prost şi, mai ales, nici contemporanii rxau crezut acest lucru. Boliac n-are valoare decît ca document; n-are nici o .326 poezie pe care s-o putem ceti cu plăcere. Dealtfel, pănă la Eminescu numai o singură poezie frumoasă avem în 'literatura noastră : Rumurile Tîrgoviştei, a lui Gtrlova, singura care poate fi cetită cu plăcere; nici Alexandrescu, nici Alecsandri n-are o poezie ca aceasta. D. Ior-ga n-o laudă îndeajuns pentru că nu găseşte în ea sentimentul caracteristic naţional, ci numai un sentiment vag pentru trecut. D,a, din acest .punct de veidere : al evoluţiei serJtimentului naţional, care pentru acea vreme e foarte important, are dreptate dnsa ; e o poezie mai mult universală, cuprinde sentimentul pentru trecut, în general, nu pentru trecutul românesc. Dar ca poezie a trecutului ea e foarte frumoasă. Pănă la Eminescu, regretul pentru trecut — ca trecut, nu pentru că e naţional — acest regret nu se găseşte. Apoi. expresii ca „negura uităriişi altele acolo le găsim întâia oară. Nu pot dovedi ceea ce susţin ; cercetaţi însă şi veţi vedea că dacă pănă la Eminescu este vreo poezie care să vă placă, aceasta este singura. Nu cred să mă înlşel şi prin faptul că celebritatea lui Cîrlova se datoreşte numai acestei poezii şi marşului său; pe cînd Boliac, cu 500 pagini de poezii, probabil că acum se face cunoscut pentru întâia oară. Contemporanii nu l-au admirat nici ei şi nu s-au înşelat. Bolintineanu, care a plăcut la toată lumea din vremea lui, e sortimental, naţional, trebuia să aibă talent, căci lumea, o generaţie întreagă nu se poate înşela. Sînt scriitori necunoscuţi — aici e altă chestie ; dar Boliac era foarte cunoscut, a scris foarte .mult, în multe chestii, deci n-a fost nedreptăţit. încă o dată, prin urmare, el nu e interesant ca scriitor, ei ca document; dacă am fi făcut numai estetică, nu l-am fi studiat. în Boliac vedem o manifestare a sufletului romantic dintre 1840 şi 1860 ; vedem în el pe omul democrat, îndurerat pentru cei mici; şi din punct de vedere .literar vedem ceva : că poeţii pe atunci îşi permiteau să facă pănă şi reclame comerciale în versurile lor, caracter pe care nu l-am mai găsit pănă acum. Şi, şi de aceea am întârziat mâi mult la Boliac : pentru a vedea ce însamnă artă utilitaristă, artă tezistă. Vorbind despre Rosetti, vom vedea o altă faţă a chestiunii. Prelegerea XXXII C. A. Rosetti 17.V.1911 In cursul nostru ne-am ocupat mai mult de oamenii care au format ceea ce am numit spiritul critic, am vorbit pe larg despre ei. Cu ocazia lui Costache A. Rosetti vom face cunoştinţă cu un spirit înaintat, exagerat*. Scrierile lui Rosetti îis publicate în două volume intitulate Scrieri din juneţe şi exiliu. Operele din juneţe au fost scrise între 1839 şi 1847**, iar scrierile din exil au fost publicate în broşuri, pamflete pe care le tipărea cînd era la Paris, în urma emigrării din 1848, şi pe care le trimetea în ţară ; sînt din 1849, 1850 şi 1851. Ele sînt : Apel la oamenii cei liberi, Paris (1849), D-lor Eliade şi TeU (1849), Apel la toate partidele, urmate de Increderea-n sine, Parte (1850), şi trei Epistole către Barbu Ştirbei (două, din 1850, a treia, din 1851). Mai pot fi cunoscute ideile sale din cîteVa scrisori publicate în Amintiri din pribegia după 1848 ale lui Ion Ghica, unde acesta publică diferite scrisori de ale revoluţionarilor emigranţi, mai ales de ale lui Bălcescu şi unde găsim şi vreo 6—7 scrisori de ale lui C. A. Rosetti. Iar cine vrea să studieze mai pe larg pe acest om trebuie să cetească cei 30 ani din ziarul lui Românul. Aici însă nu mai e Rosetti cel de la 1848, ci un Rosetti care evoluează ; din republican, aproape socialist, devine dinastic, .liberal. 'Interesant însă este de a vedea pe Rosetti ide la ’48. El a fost cel mai înaintat dintre oamenii generaţiei de la 1848 ; aşa că vom face acum cunoştinţă ou ideile cele mai înaintate, contra cărora s-au ridicat şi spiritele conservatoare şi cele critice. Cînd zicem Rosetti, zicem revoluţionar. Ce spune el despre revoluţie? îl vom caracteriza pe el mai mult din * Născut la 2 iunie 1816, mort la 19 aprilie 1885. ** Ceasurile de mulţămire ale lui C. A. Rosetti, Bucureşti, 1843. Vezi Ceasurile de mulţumire ale lui G. Sion (Iaşi, 1844). 328 cetit, căci e un scriitor necetit. Desigur că nu veţi găsi la el definiţii ştiinţifice, ci mai mult accente de entuziasm. „A ! Revoluţiune ! geniu uriaş al viitorului, sîntă trâmbiţă a vieţii, cum să nu cred în tine cînd văd că în Englitera rezbelele Eptarhiei, conchista normanzilor şi cearta a două roze fură revoluţiunille ce dezvoltară caracterul naţional şi produseră fericirea publică, în Franţa, tristele anale ale urmaşilor lui Charlemagne, dureroasa servire a comunelor, războaiele cele smigerînde ale reli-giunii, şi sîntele revoluţii de la 89, 30 şi 48 sînt singurele mijloace prin care se desfăşurară toate calităţile cele mari şi nobile ale poporului franc şi ale lumii întregi, cînd văd că Grecia, Polonia, Italia, Germania, Ungaria şi România sînt datoare viaţa lor revoluţiunilor numai şi rîurilor de sînge ou care desetaşarăm pămîntul nostru ? cînd văd că natura numai prin revoluţiuni trăieşte şi urzeşte, cînd văd că femeia naşte prin revoluţiuni şi dureri, că Isus născu în iesle în mijlocul miilor de prunci junghiaţi de către cei ce voiau să stingă lumina, că evanghelia prin revoluţiuni numai ajunse pînă la noi şi că revoluţiunea noastră este tot pentru frăţie şi dreptate ? Curcubeu sînt al lumii celei noi., cum să nu cred în tine, cînd văd astăzi apele potopului stătute şi moarte din minut în minut afundîndusse în abisele pământului, corbii fîlfîind pe capetele vrăşmaşilor noştri şi porumbiţa cu ramura de măslini jucîndu-se pe d-asupra capului ? Revoluţiune ! scînteie sîntă a sufletului urzitor, cum să nu crez în tine, cînd în România, unde mii de baionete veghează pe mormântul tău, căldura-ţi din ce în ce mai mult dezmorţeşte inimile românilor, circulă din vine în vine şi tresaltă pînă şi chiar pana mea !“ (Scrieri din exi-liu, 1879) Observaţi, cînd cetesc, şi limba : un revoluţionar va avea şi o limbă mai nouă, înaintată. Iată ;un stil cu oare nu sînitem obişnuiţi, ceva cu totul nou ; Kogălniiceanu, Al. Ruşso n-ar fi scris aşa. Totodată evoluţia istorică o explică Rosetti 'prin revoluţie, chiar şi fenomenele naturii : pretutindeni, 'Rosetti vede revoluţie. în scrisorile lui către I. Ghica, acesta era un fel de moderat, nu ca Kogălni'oeanu, Alecsandri, dar .mult mai puţin revoluţionar. în o scrisoare către Ghica îi spune : „Vino dar, şi lasă diplomaţia d-acolo, căci m-am săturat de înţelepciune şi de diplomaţie" (Amintiri din pribegie, 67). 329 •Se ridică contra spiritului critic ; nu e numai în contra •spiritului critic moderat, ci e chiar pentru „nebunii". .„Erai înţelept, însă erai ,şi nebun, şi poate că acel amestec de înţelepciune şi nebunie m-a făcut să te stimez, •să te iubesc şi să mă închin înaintea superiorităţii tale ; dar acum nu te mai cunosc." (Ibid., 75.) Nebunie însemnă entuziasm. In altă parte : „Ţi-am spus numai că bănuiesc eu de tine că în locul care -trăieşti şi oamenii cu care te aduni şi cu oare eşti în corespondenţă te-au făcut moderat şi nu mai eşti sigur că în ourînd democraţia va triumfa" (74). El e aşa de revoluţionar, îneît concepe un fel de guvern revoluţionar mai mult deicît socialismul chiar. Era vorba ca revoluţionarii din toate părţile să-şi aleagă un revdluţionar, pentru că în Eliade nu 'mai aveau încredere. I. Ghica propunea pe Negri; la aceasta Rosetti îi scrie : „... Nu cred pe d. Negri revoluţionar ; l-aş face poate întâiul ministru, sau prezident, sau prinţ, de vom mai fi osîndiţi să avem prinţi sau prezidenţi ai republicii române, dar nu voi da votul meu pentru Negri ca să fie el singur guvernator în timp de -revoluţie, pentru că, încă o diată, nu cred că are la foi ■d’un revolutionnaire“ (71). Deci el vtroia o republică -fără şefi, şi numai cu o concesie ar fi admis un preşedinte, dacă altfel nu s-ar fi putut. Şi dacă, prin) urmare, pentru el o republică cu şef e reacţionară, cu atît mai mult va fi în contra oricărui fel de guvern : în contra •oricărei organizaţii. Pentru Rosetti, orice guvern e reacţionar prin natura lui, căci guvern însamnă dominaţie. „Stăpânirea, oricare va fi, trebuie să fie reacţionară; orice partidă este fiica tiraniei" (Scrieri din exiUu, 119, cf. şi p. 116). E interesant acum să găsim la Rosetti o mărturisire despre politica moderată a moldovenilor. 'într-o scrisoare către Ion Ghica, din 1849, vorbind tot despre Negri, spune : „Mai ştiu însă că ai a ies pe Negri pentru eă-1 cunoşti că este un om onest, pentru că-ţi este prieten, pentru că ai văzut că el poate fi -ales şi pentru că prin alegerea unui moMovan crezi că moldovenii, ce sunt mai susceptibili, ca să nu zic mai înapoiaţi decît muntenii, o să primească mai lesne Unirea Principatelor, oare ieste pîrghia (le levier) libertăţii românilor" (Amintiri din pribegie, 70). Această susceptibilitate e dieBigur mai mult o înapoiere, moldovenii erau mai înapoiaţi ; ini Moldova n-a fost nici un 330 reformator aşa de înaintat ea Ghica, Băloescu, cu atît mai puţin, prin urmare, ca Rosetti. Spiritul rece, moderat, critic al moldovenilor era natural să apară lui Rosetti ea ceva înapoiat. Pe la 1849—1850 Rosetti era aşa de încrezător în revoluţie, aşa de înflăcărat chiar, îneît, deşi foarte inteligent, nu pricepea nimic din împrejurări şi avea convingerea că revoluţia va izbucni în toată Europa şi că se vor înfiinţa republici foarte înaintate peste tot. Era bolnav,de piept, vedea că are să -moară, dar era convins că tot nu va muri -înaint-e -de a vedea republica universală. „Aşadar, eu crez că foarte curînd vom avea sfânta explozie, mai crez că şi mai curînd vom -avea republica germană, dacă mai cu samă ungurii vor avea titmp să vi-e ia porţile Vremi. A ! Ungurii, ungurii î CîrJd -auzi acest nume nu-ţi vine -să-ţi pui în mp sacul cu cenuşă ?“ f Amintiri din pribegie, 64.) De ce ? Pentru că ungurii au luptat cu armele pentru revoluţie ; românii, nu ; şi trebuiau să lupte pentru revoluţie, indiferent dacă ar fi făcut ei revoluţia txri alţii : -pentru ideea revoluţiei. Băl-eescu tot aşa credea. Ini altă parte, Rosetti vorbeşte foarte serios de neglijenţa de care au dat dovadă românii că n-au ştiut isă se amestece nicăieri -cu -artmel-e, măoar în Italia ; de aceea strigă : „Ruşine şi de o mie de ori ruşine !“ (65). In altă parte, vorbeşte de România : „Socot însă -că cerul va fi 'drept şi că peste o lună, două <[...] şi vom proclama Republica română independentă şi socială*4 — socialistă, ou egalitatea -absolută a cetăţenilor (tot Amintiri din pribegie, 69). în altă scrisoare : „Eu unul am crezut şi -crez mai. mult decît totdeauna că în curînd vom -avea aici [la Paris] un-e Repubiique demo-cmtique et sociale, că voi merge Qia viitorul guvern cu 10, 15 -mii de francezi şi vom oare 50 mii de puşti, ofiţeri etc.j etc., că tu, Băltoeseu, Brătianu şi alţi tineri, veţi intra în ţară (căci armiile vor ieşi îndată sau că le vom scoate), veţi lua în -mină guvernul şi veţi merge înainte ; că turcii o să fie siliţi de Franţa să ne lase în pace, sau că, dacă nu ne vor lăsa, vom merge pentru a doua oară l-a Aldrianopo-l“ (Ibid., 74—75). Optimism, şi idealism. Dintr-o Ultimă scrisoare, un pasagiu care caracterizează tot ce a spus pănă aici : „Nu ai tu ca şi -mine asigurarea că în curînd — mine poate, peste un an, peste doi, peste trei — socialismul o să triumfe ? 331 Nu trebuie oare să ne pregătim ca să nu ne mai găsească învierea goi, cum am fost îm anul trecut ?“ (1888) (Ibid., 80). Cred că se desemnează caracterul, personalitatea şi ideile lui Rosetti; aceste cuvinte caracterizează roai mult generaţia lui decît ale oricărui altul. A trebuit să vorbim mai ales de Rosetti pentru a vedea ce e acest curent revoluţionar : oameni înaintaţi, entuziaşti. Să facem cunoştinţă cu un alt sentiment. Rosetti e aşa de revoluţionar, încît nu poate pricepe pentru ce a căzut Revoluţia de la 1848, că adică nereuşita acesteia se datoreşte împrejurărilor din ţările române, nepotrivite ou ideile acestea nouă. învinuieşte pe conducători, dar, fiind nobil, se acuză şi pe dînsul. A fost atunci un proces extraordinar, care a ajuns pănă la injurii. Eliade, care am văzut că era un spirit foarte irascibil, a acuzat pe Bălcescu, Rosetti, Ghiea, oa fiind vînduţi străinilor. Aceştia trei, la rîndul lor plătesc şi ei lui Eliade şi Teii, mai ales lui Eliade, fără însă a-i calomnia, sau mai bine-zis, fără să calomnieze mult. îi numesc reacţionari şi fricoşi. In adevăr, Eliade era un spirit conservator şi un om chiar fricos ; cînd era în guvernul provizoriu, cu Teii, a dat dovadă de o prudenţă exagerată, vecină cu frica, căci a părăsit prea repede Bucureştii, lucru care a cam adus. lumea contra sa. Revoluţia de la 1848 era fatal să cadă, pentru' că o revoluţie nu poate reuşi decît atunci cînd, cum se zice, fructul e copt : cînd adică sînt împrejurări favorabile,: care necesitează o revoluţie. Revoluţia din Muntenia a fost numai un ecou al revoluţiei din Franţa, fără a avea vreo legătură cu starea reală de la noi. In sfîrşit, oricum ar fi, conducătorii ei, după nereuşită, au început a se acuza unii pe alţii. Rosetti, acu-zînd pe alţii, se acuză :şi pe dînsul — şi aceasta e o parte simpatică şi nu mai arată cît de adânc credea el în revoluţie. Nepricepînd că revoluţia fatal trebuia să cadă, el crede că oamenii sînt de vină, că dacă conducătorii revoluţiei ar fi fost inteligenţi, pregătiţi, revoluţia reuşea. în scrisorile către I. Ghiea spune : „Oamenii ce alcătuiau guvernul aveau capacitatea de detruire, mais non pas celle de construire. Nu socoti că mă scot şi pe mine din acest număr, căci, cu toate că ştii că-ţi mînoam urechile cu «Cînd oi fi guvern provizoriu», niciodată nu am fost atît de prost încît să nu cunosc că nu am capacitate de a guverna. Nu vreau să acuz pe nimenea, dar 332 am desăvârşita convieţie că, dacă acest guvern se compunea din alţi oameni, ţara era scăpată" (Amintiri din pribegie, 47.) Aiurea — citez pentru a vedea că nu vorbeşte în zadar — spune (64) : „Nu-ţi vine să iei un pistol şi începînd de la Eliade să sfârşeşti la tine ? Ruşine şi de o mie de ori ruşine! Ce zic! blestem pe oamenii aceia într-al căror număr sînt primul, care pierdură gloria naţiei române şi năpădiră peste dînisa suferinţele şi ruşinea robiei. A ! dacă eram un guvern de românii, gloria aceasta d-a scăpa lumea din robie n-ar fi avut-o ungurii, ci noi, sau, uniţi cu ungurii, am fi fost siguri isă luăm Viena şi să proclamăm Republica." Această idee o găsim şi în Scrisori din exiliu (102 : „... Deşi născut revoluţionar, fiind cu deplinătate nevrednic .de a guverna — talent ce cred că n-o să-l am niciodată (lucru perfect adevărat, şi oare-1 deosebea de tovarăşul său Ion Brătianu : îrJtre ei răceala a devenit tot mai mare cu cit Brătianu ajungea tot mai mult om de stat, pe cînd Rosetti rămânea tot revoluţionar etc.], n-avînd atunci nici o idee politică şi socială limpede şi întărită în mintea mea; necunosieînd bine: nici infima, nici puterea naţiunea mele ş-orbit de dorinţa cea mai absurdă de a înfrăţi partidele, apa eu focul şi moartea cu viaţa, .aruncat chiar fără voie în acel dormitorul ce se numise guvern provizoriu". Vedem mijind acea idee a lui Rosetti că numai din luptă — între clase, el spune aici între partide, adică între- categorii, numai .aşa se naşte 'progresul. La BoJiae am văzut ideea contrară : înfrăţirea între toţi. In adevăr, Rosetti va lupta. Ştiţi cuvintele de pe la 1880 ale lui Alecsandri despre Rosetti: „Hidoasa pocitură, oare-a sădit în ţară invidie şi ură" (din Epistola către generalul Florescu). Iar Emîneseu în Scrisoarea III îl va calomnia şi el, căci acel cu ochii bulbucaţi de broască e Rosetti. Era natural dealtfel ca spiritele critice, ca Aleicsandri, şi conservatoare, ca Emi-nescu, să-şi îndrepte ura contra celui mal înaintat dintre liberali — Rosetti. Şi Carugiale în O scrisoare pierdută ridiculizează pe Rosetti în Caţavencu — revizionistul —, căci Rosetti, la 1884, (cerea] revizuirea Constituţiei — cerea votul universal, pe cînd ceilalţi liberali, grosul partidului, erau moderaţi. în altă parte vorbeşte iarăşi pentru ce revoluţia a căzut: „Unanimitatea şi frăţia era încă în inimile tuturor şi miniştrii prevestiţi sosiră cu 333 pacea în mijlocul lor şi propuseră 'poporului numele a nouăsprezece bărbaţi ce fură numiţi miniştri, secretari şi membri ai guvernului provizoriu. Aci însemn întâia nedreptate şi prin urmare întâia pricină a dezunirii. Guvernul provizoriu, în loc d-a. 'ieşi de-a dreptul din inspiraţia .poporului, fu propus poporului şi de aceea fu neputincios ca tot ce iesă din surul unei partide.14 (Ibid.. 112.) Prin urmare, ei vroia un guvern provizoriu din popor ; cum anume îşi închipuia el acest lucru e greu de văzut. Cu toate acestea, continuă el în nota de la aceeaşi pagină, „posteritatea va zice ca minle astăzi că din preoţii Revoluţiunii de la ’48 nu este mai nici unul care pentru cugetele sale nu merită iertarea şi sărutarea [salutarea] Patriei. Nedeprinclerea şi neştiinţa, ce era atunci universală, este unica .greşeală a tuturor şi mărturisesc că între oamenii a căror guvernare critic aci sînt unii pentru oare am stima şi iubirea ,cea mai deplină." Aici s-a înşelat Rosetti. Oamenii generaţiei de la 1848 au fost batjocoriţi de posteritate şi chiar şi de cătră uniiia de azi, care nu se ostenesc să cetească lucrurile acestea, care fac cunoscute împrejurările de atunci. Această idee â lui Rosetti e prea optimistă deci. A avut mai multă dreptate Alecu Russo .când a spus că va veni o vreme cînd noi, tinerii de la 1848, vom fi. bătrîni şi vom fi huliţi. Rosetti n-a priceput .acest lucru ; ori e numai o frază arurjoată, ceea ce-am cetit m.ai sus, căci nu mai vedem revenind această idee la el. Să vedem acum filosofia socială şi politică a acestor revoluţionari de la 1848 : de la ce idei plecau ei ? Ideile lor erau foarte neguroase şi nebuloase. Muntenii, şi mai ales Rosetti» plecau de la teoria lui J. J. Rousseau că omul e născut bun, că e un înger căzut, care trebuie ridicat; deci încredere în om. Iată ce spune în Scrieri din exiliu (78) : „Toţi oamenii sîrJt deopotrivă făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; toţi nasc liberi, inteligenţi şi perfectibili, avîmd aceleaşi 'drepturi şi datorinţe, fieşice om este fiul iubit al naturii, pentru a căruia viaţă, făptuire şi fericire a lucrat şi lucrează neîncetat. în fieşice om sînt seminţele tuturor ideilor şi faptelor omenirii întregi, precum în o singură ghindă stă închisă făptuirea pădurilor. Tot omul este fiul tatălui; iot omul este artistul şi ţinta sa. Urzitorul a ascuns în fiece om, fără osebire, o parte din voinţa, acţiunea şi mintea lumii 334 întregi şi, prin urmare, precum ceasornicul nu mai merge de-i va lipsi un singur cui, astfel şi intr-un stat, deva fi un singur om ce nu poate răsufla, trăi, gîndi, vorbi şi lucra liber, desfăşurând în toată întinderea lor şi potrivit cu caracterul, voinţa şi propria sa misiune, putinţele ce i-a dat natura. Statul acesta este pierdut, căci este lipsit d-un om, de unul din plămînii săi, paralizat contra voinţii Urzitorului, şi ucigaş al unuia dintre fiii săi cei iubi ţi. “ Aici e concentrată toate teoria egalitară,, religioasă, optimistă asupra omului şi societăţii. In altă. parte, aceaşi idee. „Deprindeţi dar inimile voastre a cunoaşte în fiece om un frate, un fiu iuibit al naturii oe are intr-insul o scînteie divină, egală, dar eu totul osebită d-a celorlalţi, o făclie, o lumină, pe care stingînd-o» sau depărtind-o din mijlocul nostru, vom avea o umbră, un loc întunecat în laboratorul' zidirii celei noi. Intraţi în mijlocul poporului, iubiţi şi învăţaţi de la dînsul ştiinţa cea nouă, căci numai cel ce va simţi fiorile cele nervoase ale durerii, tinderea şi palpitaţiunea animilor celor pline de iubire, va putea să zdrobească gheaţa egoismului şi să înfrăţească animile oamenilor." (Ibid., 119.) Observaţi şi stilul cu această ocazie. Aiurea: „Spuneri ar, tinere român, fără sfială, cea mai afundă silabă a animei taie, crede în scânteia cea divină ce este-n tine primeşte eu mândrie locul ce ţi-a dat Providenţa, urmează geniul epocei, steaua României; numai, anată-ne ideile ce nasc în mintea ta, nu te sfii de întuneric, nu te-piti de Revoluţiune, ascultă şi stimă pe tot omul, şi nu-ngenunchia ’naintea nunului, şi România va fi liberă" (Ibid., 131). Această „seînteie divină" nu e o simplă figură poetică ; el crede în ea, e spiritualist, ca toţi revoluţionarii. Revoluţia Franceză de la 1789 a fost ateistă şi acest spirit al ei a domnit mult; pe la 1820— 1830 însă se formează în Franţa un curent revoluţionar religios, creştin şi evanghelic. în adevăr, după Restauraţie, biserica catolică se asociază cu regaliştii; atunci o parte din catolici rămîn numai creştini, nu mai sînt catolici, aceia anume, care reprezentau curente nouă : Lamennais, Pierre Leroux, Michelet şi alţii, oare profesau idei înaintate, pe care după ideile de azi nu le putem preciza, defini : revoluţionariHcneştini, socialişti-spirituali etc. Cu aceşti oameni generaţia noastră de la 1848 e contemporană ; de la literatura acelora se inspiră 335: ea, literatură creştină şi evanghelică. De aceea la Ro-satti găsim totdeauna cîte un moto luat din Biiblie, ori din Leroux, Michelet — care îs toţi creştini. Această înioredere în om pe care o vedem la Rosetti e bazată mu numai pe ideile lui Rousseau — egalitate faţă cu natura, cd şi pe ideea cretină — egalitate înaintea lui Dumnezeu. De aici va urma şi concepţia lui politică : trebuie să fie oamenii egali nu numai pentru că aşa e bine, ci şi pentru că, trăind în egalitate, ascultăm poruncile lui Dumnezeu. Asemenea va fi şi concepţia istorică : dacă providenţa e aceea care prezidează la faptele oamenilor, tot pe ea trebuie deci s-o căutăm şi în trecut. Şi Băl-ceseu — istoricul acestei generaţii de la 1848 —, în Istoria românilor subt Mihai voievod Viteazul, caută mina lui Dumnezeu în faptele istorice, în progres. Iată oe spune despre egalitate: „A crede că este pe pământ un singur om ce are un dar mai mare sau mai mic decât ceilalţi este a crede că Dumnezeu a făcut o nedreptate, că natura a făcut o iasmă. Precum toţi oamenii au un drept egal în aerul şi lumina comună, tot astfel au un drept egal în spiritul, în fericirea şi păimîntul comun ; şi precum cel ce are dreptul de a răsufla aerul are dreptul de a trăi, astfel şi cel oe are o parte din spiritul universal este un om liber şi egal tuturor." (Ibid., 127.) Deci şi egalitarist şi liberal. După ce am văzut aşa de pe scurt concepţia sa socială, filosofică — care bine nu poate fi înţeleasă deeît cunoscând literatura din Franţa de pe atunci sau cetind mai ales astfel de cărţi : unde găsim mai cu samă entuziasm, sentimentalism, oa de exemplu Pardles d’un croyant de Lamennais —, să vedem cum critică Rosetti societatea contemporană. Fapte şi detalii nu găsim, ci mai cu samă sentimente, impresii. In Scrieri din exiliu, mai ales, vom vedea aceslt lucru; cu această ocazie vom vedea şi pe Rosetti polemistul, căci el a fost un polemist foarte puternic ; a fost un pamfletar — în înţelesul bun al icuvîntului : „Averile, prin risipire, judecăţi şi dobânzi se scurg din casele voastre ca apa din palmele mîinilor, şi copiii, din ce în ce mai răi deeît părinţii lor, cei ce nu mor în chinuri în braţele voiastre, vă trudesc, vă batjocoresc şi ies din casa părintească goi cu anima şi cu mintea, fără ştiinţă, fără lege, fără iubire şi fără 336 Dumnezeu, speculând naimtea vorbelor voastre celor albe patria, onoarea, surorile, soţiile, copilele lor şi chiar viaţa voastră ; -«Calci în adevăr zic vouă, nu poate face fiul de la sine nimica rău, de nu va vedea pe tatăl făcând ; relele ce face ei aoeastea şi fiul le va fiace»“ {citaţia e făcută de Rosetti din Evanghelia lui Ioan] (op. cit., 89). Şi tot acolo continuă : „Afară din puţine exoepţiurii,- care este socrul ce poate zice că copiii sociei sale sânt fiii săi ? Care este sociul ce nu-şi vede soda în curs de 4-—5 ari cît ţin cele mai multe căsătorii, năpustinidu-şi copilaşii pe m'îinile servilor şi trăind pe uliţi, .la baluri şi vizite, vânzând sau dăruind onoarea ei la 4—5 străini, chinuindu-vă înuntru şi batjocorindu-vă afară ? Care este femeia ce nu este năpustită, chinuită, cu anima zdrenţuită şi cu fruntea plecată de asprimea, nesimţirea, des-frînarea şi nelegiuirea socrului, veştejită şi profanată de amorul amantului şi ucisă de puritatea fiilor ei ? Care este oasa-n care nu vede lumea toată, în ziua cea mare, la lumina soarelui, certuri, desfrînări, lepădături, jafuri şi trădări, tăvălindu-se, chinuindu-se şi îmmulţindu-se unii pe alţii, într-un amestec de laşitate, rudenie şi crimă, ca viermii în întunericul gropilor ? Boieri ! Voi cei ca adunarăţi cenuşa Regulamentului, crezând că cu cenuşa veţi putea orbi un popor întreg, deşteptaţi-vă, căci în adevăr vă zic vouă, cei ce samănă vuit vor culege furtună. Domn, miniştri şi boieri, voi oe puserăţi pe români supt jugul străinului şi încinserăţi şcolile ca să orbiţi pe Samson ; voi slugi ai slugilor străinilor ; lilieci ai zilelor viitoare, oe vă jucaţi şi banchetaţi în baluri, când România şi lumea toată geme pe patul durerilor ; voi oe vindeţi Patria pentru aur şi împodobiţi capetele copilelor voastre cu lacrimele sătenilor ce se împietresc în briliante cînd cad pe pământ; voi furi de cele sfinte, căci despuiaţi şi jefuiţi România în groapă chiar, îuge-nunchiaţi în grabă şi cereţi iertare până a nu sosi anul învierii, căci în adevăr vă zic vouă, caftanele, deoora-ţiunile şi diplomele ce aveţi nu mai ascund poporului goliciunea voastră, precum frunzele de smochin n-.ascunse lui Dumnezeu goliciunea lui Adam.“ (89—90) Iar mai departe (91) : „Domni, boieri, soldaţi, uriaşi ai României, ieşiţi un minut din mormânt şi vedeţi că strănepoţii voştri vînd străinilor carnea voastră, pământul cel frămîntat eu sîngele vostru, că acvila română ce 337 Cda. 1728 coala 22 plînta crucea biiruinţii pe zidurile păgâne se făcu corb fără aripi pe steagurile lor". O criltieă, prin urmare, acerbă, exagerată, puternică şi într-un stil cam biblic, oam profet, care s-a mâniat pe poporul său. în altă parte (95) : „Grigore Ghioa [întâiul domn după1 revoluţia de la 1821], născut dintr-o familie străină, crescut în bogăţie şi în familiile boiereşti, boier depărtat de sătean, slăbit din naştere şi lipsit, ca tot boierul, de orice ştiinţă, cu toată bunăvoinţa sa, nu putea fi decât şeful unei case corupte şi moarte pentru Patrie. Cu toate acestea, Revoluţia "Vladimirescului aprinsese libertatea şi naţionalitatea în inimile noastre şi sub domnia lui Grigore GMca se simţi oarecum uşurare, cînri reintrarea ruşilor introduse din nou moartea şi Regulamentul reînnoi stăpîinirea lor ; astfel incit ceilalţi doi domni fură nişte simple sluigi ale Rusiei în formă româriească, şi străinismul, boieria şi oorupţiunea urmară calea lor. Nu cercetez astăzi faptele lor, căci fiecare are în inima sa ranele deschise încă şi nu poate uita că boier şi Domnie este servie, stingere şi pieire. Aduc numai aminte cetitorilor mei că la noi atît străinii, cit şi boierii, din pricina corupţiunii şi dispreţului ce au pentru popor, nu fură nici cum în contact cu săteanul şi astfel suflarea lor cea ciumoasă molepsi oraşele numai şi în oraşe familiile boiereşti numai, precum furtuna răscoleşte mările pe deasupra, fundurile rămî-nînd totdeauna liniştite. “ Aici sădeşte în adevăr „invidie şi ură“. Aceşti optimişti, aceşti idealişti sînt oamenii oare urăsc cel mai mult. Cine crede că omul e un înger va urî pe cei răi eu .mult mai mult decît acei care văd în om o gorilă. Ura vine din optimismul lor. Un scriitor a spus : Robespierre a fast optimist şi idealist, de aceea a făcut Teroarea; iar Danton, pentru că credea în Justiţie, a cerut 200.000 capete. Idealismul lui Rosetti, prin urmare, ne explică marea Iui ură; dacă ar fi fost un sceptic, n-ar fi urit aşa de grozav. In Epistola I către Barbu Ştirbei (din oct. 1850), îi scrie : „Ai trăit totdeauna între boiari, oameni buni, nobili şi bine crescuţi, ce ştiu să surîză, să se supuie, să se-mcovoaie şi să s-aplec» înaintea stăpânului, ca ceara cea bună sub frecătura degetelor; creştini buni cărora cînd le dai o palmă pe obrazul drept întorc şi pe cel sting ; oamenii răbdători ee-n loc d-a munci ca să câştige hrana lor aş- 338 teaptă mai bine patru şi cinei ani in tinda vătafului sau aghiotantului favorit îşi, trecând prin toate umilinţile, izbutesc în sfârşit a cuimpăra cu starea sau cu cinstea unei femei din familia lor slujbele şi favoarea stăpânilor" (139, Scrieri din exiliu). Dealtmintrelea, cum moravurile erau foarte decăzute pe atunci, mai cu samă sus, se vede din toţi scriitorii contemporani, şi cu deosebire din oei străini, oare au scris ceva asupra ţărilor noastre ; asemenea şi din .amintirea bătrânilor. Era natural ca familiile bogate şi oare n-aveau de lucru, sub influenţa orientală, adăugată cu cea apuseană, care-adueea multe lucruri rele, era natural, zic, să fie imoralitate în aceste familii. Şi Rosetti nu cruţă deloc această societate. „A ! vîntul, întunericul, tăişul biciului, otrava, acul aspidei şi moartea, toate unite la un loc nu pot fi mai rele decât ciocoiul." (218) O definiţie... poetică a ciocoiului. Rosetti era boier, dar se laudă că n-a frecventat pe boieri. In D-lor Eliade şi Teii, adresîndu-se celui dintâi, zice (31) : „.Ce veţi zice, cînd îţi voi dovedi că pănă în vîrsta aceasta în nici o casă de muscal, mai la nici unla de boier, la nici o vizită şi în nici un bal n-am intrat, şi nu numai cugetul, dar nici tălpile picioarelor mele nu sînt tăvălite de praful caselor lor cînd, d-ta, nu este nici un oonisul rusesc cu oare ri-ai fost în intimitate ?“ Iar în Epistola III către B. Ştirbei (203—204) : „Sînt 6 ani trecuţi de cînd, ieşind eu totul din clasa cea moartă a boierilor, am intrat într^a neguţătorilor şi patentărilor crezînd că, pe lingă folosul ce va aduce patriei comerţul şi pilda mea, voi găsi şi eu oarecare ■ egalitate şi neatârnare în mijlocul celor oare, deşi despărţiţi în clase, sîrJt mult mai puternici decît voi, fiindcă trăiesc cu munca şi cinstea lor". Aici se adresează domnului Ştirbei, că-ruia-i zice „domnule" şi „salutare şi frăţie" ! E ştiut că Rosetti se face negustor, intră în bresle, mai tîrziu a-junge şi starostele uneia, şi din aceste lucruri înţelegem bine că era revoluţionar, clasa viitorului fiind burghe-zknea. Oricrt de neguroase ar fi teoriile lui Rosetti, mişcarea de 1848 se datoreşte în realitate unei clase sociale : burghezia. Să vedem acum — după ce am cetit ce crede despre boieri şi despre negustori —, să vedem ce spune despre popor. „Neputincioase şi sterpe fură pretutindeni lucrările oamenilor celor mai luminaţi cînd nu se uniră în 339 deplinătate cu poporul. Numai poporul este naţiunea, căci el numai a suferit, el numai a păstrat tradiţiunile neamului şi instinctele naturale, ce sînt izvorul ins'pi-raţiunii, şi numai unirea cea mai deplină a romanului. Lui Manoil îi place Smărănidiţa, dar mai mult Mărioara. între el şi aceasta se începe o intrigă, Mărioara însă e o femeie perfidă, joacă o comedie cu el — pentru- ce ? nu se ştie. Manoil găseşte o scrisoare a ei către Alexandru, care e întruparea tuturor relelor societăţii; trădare, deci, şi Marjodi rupe cu Mărioara, cu toate jurămintele acesteia. Aceasta încearcă atunci să facă o intrigă între Manoil şi Smărăndiţa, dar nu reuşeşte, căci e descoperită. In sufletul lui Manoil se naşte un sentiment pentru Smă-rănidiţa, aceasta însă e o fiinţă eterată, castă : ea reuşeşte, din simpatie pentru Manoil şi din simpatie pentru Zoe, să-i logodească pe aceştia amlndoi, o logodnă anti-dpativă, deoarece Manoil trebuie să se ducă pentm cîtva timp în străinătate. Aceasta e partea întâia a romanului. I-n partea a doua, Manoil vine din străinătate, plin de un cinism extraordidar, dar e byro-nian: cu toate sentimentele lui cele mai .abjecte, el e totuşi un suflet înalt. Manoil, explică autorul, după oe a suferit grozav în viaţa sa, ajunge desperat de dînsa, vrea să se răzbune asupra ei şi de aici duşmănia cu principiile morale : e ca un om care s-ar fi dus între sălbaticii din Africa ori s-ar fi. angajat într-o armie de tot felul de oameni pentru a pieri. Aşa se întoarce el în ţară. A pierdut orice sentiment pentru Zoe, vrea să facă un roman ou Smă-răndlţa, dar şi cu Zoe. Vine la Bucureşti, duce o viaţă plină de orgii, revede pe Mărioara, supranumită acum, ia Bucureşti, „nebiruita", aici urmează nişte încurcături oribile : duel eu un general rus pentru Mărioara, cînd să se bată în duel vine Zoe etic., etc., tot lucruri extraordinare. Toate însă se isprăvesc ou vindecarea morală a lui Manoil şi cu căsătoria lui cu Zoe. Un sfirşit, a-şadar, foarte burghez ; Manoil capătă moşia sa, pierdută în petreceri, pe care însă bărbatul Simărăndiţei o cumpărase înadins la mezat. Am uitat să vă spun că la întoarcerea sa din străinătate, Manoil, care venise cu gîn-dul de a face un roman ou Smărănidiţa, află că aoeasta 383 murise .şi Iui îi pare foarte rău că nu mai... poate face romanul. In afară de aceasta, sînt multe lucruri care nu se pot povesti. Cu toate acestea, nimica nu e justificat. Pentru ce a ajuns Mianoil în această stare ? Trădarea Mărioarei n-ar fi de ajuns. Bolintineanu scrie şi face aşa pentru că aşa fac şi romancierii francezi, pe care-i imită. Un om .pervers, foarte stricat, şi totuşi cu un suflet înalt: e adevărat psihologiceŞte, dar trebuie să fi suferit lucruri grozave pentru a ne explica starea lui — a o justifica, în nici într-un caz, nu. In romanul lui Bolintideanu însă nu găsim nimic: pentru ce Mâncăi ajunge în doi ani un om aşa de imoral, aşa' de crud chiar ? Este o scenă foarte dezgustătoare între el şi Zoe. In acest roman, Bolintineanu dă dovadă de o lipsă' de gust şi de tact înspăimântătoare. Importante, o repet, sînt în el ideile exprimate asupra literaturii vremii. Elena: Alexandru Blescu e tot un tip romantic, excepţional, de o vervă îndrăcită, revoluţionar, foarte spiritual, care confundă pe cunoscuţii lui de pe la ţară, îi învinge pe toţi; face impresie asupra Elenei, îi declară iubirea lui, Elena amină dragostea, hotărîndu-se odată cu călcarea datoriei sale să- moară, şi chiar moare, cînri să se cunune cu Elescu. Peripeţii sînt şi aici foarte multe, personagii la fel. Importantă e descrierea societăţii de pe la 1860 : exagerări multe, dar demoralizarea o vedem, ,trebuie să fi existat. In. aceste două romane se amestecă şi ţăranii : vedem scene în care aceştia sînt chinuiţi de clasele de sus ; ne aşteptam la aceasta. înainte de a isprăvi despre aceste romane, să observăm un lucru : în .amorurile din ele vedem acea simpatie între femeile din societatea înaltă şi tinerii „duel-gii“ — că femeile s-au civilizat mai întăi deteît bărbaţii, de aici această simpatie — lucru observat şi Ia Alec-sandri şi mărturisit şi de Ion Ghica. Alecsandri spune clar că femeile nu se mai împăcau cu bărbaţii lor, boieri vechi —■ de aici aventuri, divorţuri. Acelaşi lucru şi în romanele lui Bolintineanu : tinerii înaintaţi iubesc femei din societatea înaltă, care îi înţeleg. Elena e democrată, naţionalistă şi ea; sînt multe fraze foarte comice în gura ei; fraze pe care le-ar fi scris Bolintineanu la gazetă — le vedem în gura „candidei44 Elena. Vom avea în vedere deci şi aceste două romane, atunci cînd va fi vorba des- 3S4 pre acest fapt: că femeile au fost la noi care s-au civilizat mai degrabă la cele dintâi oontaicturi eu civilizaţia apuseană. Limba romanelor lud Bolintineanu e ca şi în poeziile lui, ba are şi mai multe franiţuzisme ; în schimb, sînt expresii frumoase, unele foarte frumoase, dar puţine, şi găsim şi încercări de gândire (în Sorin am văzut că e inspirat de Faust). Aici, în romane, personagiii® lac filozofie, citează pe Werther, Les Lys dans la vallee al lui Balzac : vedem de aici că Bolintineanu a avut oarecare cultură literară. Alte scrieri. Ga exilat la Paris, Bolintineanu serie L’Autriche, la Turquie et les Moldo-Valaques, şi o altă broşură, în franţuzeşte Les Principautes Roumaines, apoi are multe descrieri de călătorie : ca orice romantic, a călătorit şi el prin Orient — a călătorit şi de nevoie, căci a fost exilat. Astfel a scris : Călătorii în Palestina şi Egipt, descrierea călătoriei, cu date personale, dar multe luate de prin cărţi*, Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Atos — el era macedonean; în urma acestei călătorii a scris colecţia de poezii Macedonele**. Din această cauză el a fost întotdeauna întâi pentru macedoneni; ca ministru de Culte sub Cuza, a înfiinţat şcoli în Macedonia, şi ca o curiozitate să spunem că a înfiinţat multe şcoli şi la sate, în ţară. Mai însemnată dintre aceste descrieri de călătorii este Călătorii în Moldova (1859), unde vedem descrierea laşilor, a societăţii înalte, imoralitatea acesteia, mai ales în ce priveşte relaţiile de familie, vorbeşte ou mare admiraţie despre Kogălnieeanu ; -a călătorit apoi şi pe la mănăstirile Moldovei, des-criiridu-le. Prin urmare, e o carte foarte însemnată a-ceasta : a unui om — muntean — care descrie starea Moldovei în ajunul Unirii. După 1866 Bolintineanu produce multă maculatură, lucruri imposibile : Mihai Viteazul condamnat la moarte, Lupta de la Călugăreni etic., toate aşa de rele, încît n-au putut fi jucate, apoi vieţile domnilor. Acest om, care se ocupa cu istoria, scrie Viaţa lui Vlad Ţepeş vodă şi Mircea vodă vel IBătrîn, ' Viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul, Viaţa şi faptele %ui Ştefan cel Mare, Viaţa lui * Din Voyage en Syrie et en Egypte (1787) de Volney şi •din Description de l’Asie Mineure, 1838, 1846 de Charles Texier. ** Ciclu în volumul Poezii cunoscute cît şi inedite, II, 1865. 365 ■Troian August, Viaţa lui Cuza Vodă (aceasta din urmă e importantă, căci a fost contemporan cu dînsul şi ministru sub el). A mai scris şi alte lucruri : România roabă la austro-maghiasri ?, Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români. Toate aceste lucrări, ca şi poeziile sale de la sfîrşit, n-au nici o valoare. A scris şi pe la ziare; însemnat este faptul că a fost colaborator la Poporul suveran (1848). Alţi poeţi munteni. Muntenia mişună de poeţi până pe la 1880 ; am spus pentru ce : aici este idealism, elan, revoluţionarism. In Moldova au fost poeţi, dar mai puţini, mai mici, mai neînsemnaţi. Despre Sihleanu, De-părăţeanu, chiar Zaimfiresou, aţi auzit cu toţii; pe cînd din Moldova, afară doar de Slon, -ceilalţi : D. Băscăles-cu, N. Istrati îs necunoscuţi cu totul. Pentru ce aceasta, iarăşi aim spus-o. De la 1880 dispare poezia în Muntenia şi apare în Moldova. Şi aceasta, din cauză că s-a isprăvit cu idealismul în Muntenia; începe aeram organizaţia statului în toate ramurile lui. In Moldova acum începe nemulţumirea : sărăcia, dispariţia clasei de mijloc, în fine, toată durerea provocată de transformările suferite de ţară se simte în Moldova, nu în Muntenia. Acolo clasele mai de jos sînt distruse şi de lucrurile nouă şi de străini ; aici e sensibilitate, aici apare Eminescu, Vlahuţă, Ion- PăUn, Artur Stavri-,: O. Carp etc. ; şi în Muntenia nu mai sînt. în Muntenia -a fost sentimentul -revoluţionar pănă pe la 1880 — în Moldova, nu ; aici sentimentul de nemulţumire de la 1880, acolo, nu. Am trecut peste C. Bălăoescu*, foarte însemnat pentru uniia. însemnat la -el este că e original: -cînd toţi plî-ng, el râde, satirizează ; e satiric, mai bine zis, glumeţ. Are -o- s-inigură poezie bună : Fă-mă, tată să-ţi samăn, o poezie lungă, poate prea lungă : un răzăş vine ou fiul său la Bucureşti, pentru a-1 deprinde cu lumea de aici şi -a-1 învăţa cum să se poarte (sarnănă cu A. Pann). îl plimbă prin Bucureşti, -ou oare ocazie îi arată şi biciuieşte toate instituţiile. Şi reuşeşte acest Bălăoescu a se pune în sufletul unui ţăran, ori măcar în stilul lui. Este şi sentimentul de îndepărtare între sătean şi orăşean, sentimen- * C. Bălăcescu (1809—1880), autorul comediei O bună educaţie (1845). 366 tul de clasă : aceasta e frumos. Mal are Bălăcescu şi o fabulă care e cunoscută : un ţăran care, vrînd să ia peşte, îi miroase la coadă. Alţi poeţi, după Bolintineanu — Bălăcescu a fost mai vechi decît toţi — sînt: Geonge Creţeanu*, care are Melodii intime (1855). E urmaş şi elev al lui Bolintineanu. A stat la Baiis între 1848 şi 1853. Deşi elev al lui Bolintineanu, se deosebeşte de acesta, căci are mai puţin talent. Are mai puţină muzică, mai puţină poezie; în schimb, e mai serios : n-are versuri înalte ca avînt, dar nici ridicule, ca la Bolintineanu. O poezie a lui cunoscută şi frumoasă e : Cîntecul străinătăţii Rătăcesc în căi străine De căminu-mi depărtat; îrr.i trec viata în suspine, Pînea-n lacrimi mi-am udat. Fie pînea cit de rea, Tot mai bine-n ţara mea, Fericiţi cîţi sînt aproape De căminul părintesc ; De-oi muri, voi să mă-ngroape în pămîntul românesc : Fie piatra cît de grea, Tot mai bine-n ţara mea. Tot cunoscută e o altă poezie, Orfanii (vezi G. Creţeanu, Poezii alese, Tip. Neamului românesc, 1909, pag. 87) : Vedeau că ceva straniu se petrecea în casă : Femei, bărbaţi în negru, care mai toţi plîngeau, Măicuţa lor iubită întinsă pe o masă, De facle-nconj urată şi preoţi ce ceteau. Cîteva versuri frumoase sînt în Meditaţie, dedicată domnului Ioan Voinescu al II-lea : Ţi s-a întâmplat vreodată, cînd iarna este rece, Cînd noaptea este neagră, cînd vîntul urlă, bate, Să câţi cuprins de friguri, problemi nedezlegate ? (13) E o poezie, aceasta, de gîndire, intelectuală, sentimentală ; are şi el cuvinte ă la Bolintineanu : regii — pentru regiuni, diminutive etc. O noapte în Carpaţi (e-piisod din revoluţia de la 1848) are bune descripţii de matură. Alexandru Sihleanu — „liră de argint Sihleanu“, zice Eminesou în Epigonii. In adevăr, e sonor acest poet. * George Creţeanu (1829—1887). Are şi un volum Patrie şi libertate (1879). 367 Eminesiou i-