PRELEGEREA I
Anul acesta, pe lingă cursul de istorie a literaturii române, vom vorbi ceva şi despre estetica literară.
Cuvîntul estetică, destul de pompos dealtfel, e luat din filozofie ; dar aici, cînd e vorba de o estetică literară, el nu poate să însemne decît poetică. Poetica ştim că se ocupă cu explicarea diferitelor noţiuni literare care contribuie la crearea unei literaturi, ca de exemplu : /tenuri literare, rimă, ritm, clasificare etc, cu alte cuvinte, ea are de scop tehnica literaturii. Ea s-a născut din nevoia explicării acestor noţiuni foarte curente. Trebuie să se ştie aproape precis ce este o nuvelă, un roman ş.a., pentru că se impune lămurirea acestor noţiuni. Dar cu este estetica ?... în filozofie, estetica este ştiinţa care se ocupă cu frumosul. Sau, mai bine, este o încercare sau o preocupare de a găsi norme pentru a se face anumite generalizări în estetică. Estetica propriu-zisă tratează principiile generale ale frumosului. Şi acele principii a-plicate la literatură ne dau estetica literară. Prin urmare, estetica literară este o înjghebare a principiilor frumosului aplicat la literatură. Preocuparea de frumos constituie o artă, după cum dansul, muzica, sculptura etc... ronstituiesc tot arte. Există deci şi o artă literară, după rum e arta dansului, picturii etc. Chiar literatura, în înţeles mai general, este tot o artă, pentru că cuprinde elemente artistice. Istoria, dacă este scrisă frumos — ;idică dacă are şi elemente artistice — este şi ea o artă. O poezie, o nuvelă, un roman, o dramă... sînt arte — pentru că au de scop provocarea frumosului. Pe cînd ştiinţa nu este artă, fiindcă întrebuinţează noţiunea pură, e;îndirea rece, ideea. Arta literară întrebuinţează şi ea cuvintele pentru redarea noţiunilor, dar numai a noţiunilor de frumos, aşa încît o individualizează şi prin urmare gândirea se confundă cu imaginea. Deci o poezie e artă nu prin ceea ce spune, ci prin felul cum spune.
19
La ea nu sînt principale ideile, ci sentimentul, tehnica, stilul, imaginea ş.a.
După cum pictorul are nevoie de culori ca să redea frumosul, muzicantul de sunete — tot aşa şi poetul întrebuinţează cuvintele ca haină a frumosului. Cum însă şi în ştiinţă se redau noţiunile tot prin cuvinte —- este adesea o mare confuzie între arta literaturii şi între ştiinţă. Nu trebuie însă să confundăm arta cu ştiinţa. O carte de istorie poate să fie o gîndire exprimată frumos, literar, şi atunci este literatură, dar nu artă literară. Bineînţeles, dacă ţinem seama că literatura e o noţiune mult mai generală decît arta literară. O carte frumos scrisă este literatură, chiar dacă este istorie sau ştiinţă, dar nici într-un caz nu poate fi artă literară. Istoria naturală a lui Buffon nu e ştiinţă, pentru că deşi tratează subiecte de ştiinţă — se adresează sentimentului, nu raţiunii — autorul scrie într-un stil poetic, nu ştiinţific — aşa că această carte este literatură — şi nicidecum ştiinţă. Dar să băgăm bine de seamă. Istoria naturală a lui Buffon este literatură, dar nicidecum artă literară — este o carte de ştiinţe naturale scrisă într-un stil frumos, atrăgător — prin urmare are ceva din arta literară. Tot acest tratat dacă ar fi fost scris într-un stil neliterar ar fi fost ştiinţă. Un tratat de fiziologie care nu întrebuinţează stilul literar este ştiinţă. Critica raţiunii pure a lui Kant —■ care face parte din domeniul filozofiei — nu este literatură, fiindcă ea se adresează numai inteligenţei prin idei reci, abstracte, nu influenţează asuprea sensibilităţii, imaginaţiei, nu are pretenţia să fie înţeleasă de toată lumea. Pe cînd o carte de filozofie ca a lui Nietzsche face parte din literatură, pentru că, deşi tratează chestiuni filozofice, le redă într-un stil frumos, literar şi se adresează mai ales sentimentului. De asemenea, o carte de a lui C. Flammarion, deşi tratează chestiuni de ştiinţă, este literară, pentru că el avînd de scop popularizarea astronomiei se adresează imaginaţiei, sensibilităţii şi nu numai raţiunii. Pe cînd tratatul de astronomie al lui Newton este numai ştiinţă pură şi nici deloc literatură. O istorie care ar avea de scop să rezolve datele după documente şi hrisoave, sau ar căuta să stabilească cauzele războaielor din anumite puncte de ve-dede este ştiinţă. Insă o alta care zugrăveşte trecutul
nostru într-un stil frumos şi cu scopul ca să ne emoţio-20
neze sau entuziasmeze prin povestirile sale este literatură, şi nicidecum ştiinţă. Se vede deci deosebirea. O carte de istorie, de ştiinţe naturale, de filozofie sînt opere literare atunci cînd se adresează sensibilităţii, imaginaţiei, prin urmare, cînd sînt scrise într-un stil frumos, cu comparaţii, metafore, epitete etc... Dacă cineva ar scrie un tratat de trigonometrie sau de geometrie cu fantezie şi într-un stil atrăgător, ceea ce nu se poate, atunci ar face literatură, fiindcă ar utiliza unele din însuşirile artei literare. Deci ori de cîte ori o operă din domeniul ştiinţei împrumută o parte din însuşirile artei literare, atunci intră în sfera noţiunii literatură. Sentimentul, fantezia, imaginaţia, metafora, epitetul, comparaţia etc. sînt calităţile artei literare, dar de multe ori nu sînt de-ajuns aceste însuşiri pentru ca o operă să fie de artă literară ; pentru ca să poată intra în sfera acestei noţiuni
— principalul motiv constă în altceva. La Nietzsche, la Buffon, la Flammarion calităţile stilului nu sînt totul, ele sînt numai haina în care se îmbracă ideile filozofice, ştiinţifice, astronomice. Dar scrierile lor fac parte din istoria literaturii, din literatură, fiindcă au unele însuşiri împrumutate din arta literară. Prin urmare, orice operă, din orişicare domeniu, va fi tratată la fel, va fi literatură
— dar nu artă literară. Dacă ne afundăm mai adînc cu cercetările noastre, putem găsi literatură chiar şi în arta literară propriu-zisă. Să luăm ca pildă un roman : Jules Verne, în unul dintre numeroasele sale romane teziste, vrea să prevadă unele invenţii ştiinţifice, să popularizeze geologia, astronomia etc... Are chiar unele romane în care povesteşte cum oamenii vorbesc prin fire de sîrmă — fapt realizat acum ; într-altul oamenii se urcă în lună ş.a. Prin urmare, aceste romane au un scop, urmăresc ceva : popularizarea ştiinţei, şi atunci nu mai sînt artă literară, chiar dacă sînt romane, ci sînt literatură. Autorul, pentru a răspândi şi populariza ştiinţa, a împrumutat forma şi cîteva din însuşirile romanului — dar nu face artă literară — deşi romanul adevărat este o artă —, ci numai literatură. Cum vedem, totul depinde de prezenţa sau lipsa scopului. Buffon, cînd a scris Istoria naturală, a avut un anumit scop — anume de a populariza şi a face atrăgător studiul ştiinţelor naturale — prin urmare autorul scrie cartea cu un scop ce îl interesează. Arta literară, din contra, este aproape cu totul dezinteresată, nu
21
urmăreşte decît frumosul. Iar restul din arta literară, care contribuie la căutarea şi redarea frumosului — < îmbrăcat într-o formă frumoasă şi face parte din lite ratură. De asemenea, cînd cineva scrie o poezie pentru reclamă, acela nu face artă. Astfel, dacă un poet de valoare ar fi însărcinat de primărie să facă o poezie oca zională pentru o serbare sau o inaugurare, atunci el n-ar face artă literară. Dacă, însă, tot acel poet ar ui ia de însărcinare — ar lăsa la o parte scopul —, ar face o creaţie frumoasă, de valoare — şi atunci creaţia n-ar mai fi literară, ci artă literară. Prin urmare, este interesant ceea ce se întîmplă în sufletul scriitorului, nu scopul pe care îl urmăreşte el. Aşa că un artist, oric'ît de însemnat ar fi el, dacă întrebuinţează într-o operă a lui stilul, forma etc. cu gîndul la un scop oarecare — nu face artă —, ci literatură. Dacă ar fi să definim arta literară, ea ar fi crearea dezinteresată a frumosului prin limbă (cuvinte). în limbajul comun se întrebuinţează cuvîntul „literatură" pentru ambele distincţiuni. De fapt, însă, li teratura înseamnă două lucruri.
Dacă ar fi să reprezentăm schematic am avea :
Literatură
Artă literară sau poezie ; Restul.
Cum vedem, sfera noţiunilor de artă literară intră în sfera noţiunii literaturii, iar sfera noţiunii poezie e aceeaşi ca şi a artei literare.
Prin rest se înţelege orice scriere care împrumută ceva din calităţile artei literare. Iar prin poezie înţele gem şi roman, şi nuvelă, şi dramă, şi poezie propriu-zisă etc. Poezie — cuvîntul însuşi — îşi are originea în grecescul : poein, care înseamnă creaţiune. în Istoria romă nilor sub Mihai Viteazul a lui N. Bălcescu găsim descri eri frumoase de munţi, de rîuri ş.a. ; apoi povestire epi că — cum vedem, el creează chiar, dar face literatură, nu artă literară. în unele nuvele de ale lui Odobescu găsim de asemenea acelaşi amestec.    Odobescu descrie frumos vreun peisaj din natură, vreo noapte poetică cu lună, dar în acelaşi timp, cu ajutorul cronicilor şi hri soavelor, reconstituie trecutul. Faptul acesta, că reconstituie trecutul conform cronicelor, este un scop ideatic — prin urmare el face literatură ; iar faptul că ni-1 redă într-o formă poetică — adică ne emoţionează — arată
câ el face artă şi literatură. Prin urmare, opera lui Bălcescu sau a lui Odobescu e un amestec de literatură şi de artă literară.
Acum să vorbim mai pe larg despre poezie — sau mai bine zis, despre arta literară. Cum am amintit mai sus — şi cum ne-o spune şi cuvîntul însuşi —, poezia este o creaţie artistică. Această creaţie artistică este de două feluri : subiectivă şi obiectivă. Criteriul pe baza că-i uia se fac asemenea împărţiri este prezenţa sau absenţa personalităţii artistului din opera sa. Cînd artistul ne înfăţişează în scris sufletul, dorinţele, durerile, într-un ruvînt, propriul lui eu — sau mai bine zis, cînd ne zugrăveşte lumea ideilor sale — poezia este subiectivă sau lirică ; iar cînd, din contra, prin ajutorul unei forme artistice ne înfăţişează lumea din afară, munţii, trecutul, oamenii etc..., poezia este obiectivă. Poezia obiectivă, la rîndul ei, se împarte în mai multe subîmpărţiri numite genuri. în adevăr, cînd artistul zugrăveşte prin cuvinte; un fapt întîmplat în trecut — prin trecut se înţelege atît un fapt întîmplat cu zece milioane de ani, cît şi cel în-I împlat cu o secundă mai înainte —. această poezie obiectivă face parte din genul epic, de exemplu epopeea. Cînd, din contra, el ne zugrăveşte faptul întîmplat aici în faţa noastră, lucrarea (creaţia) face parte din- genul dramatic. Prin urmare, pe cînd în genul epic ni se povestesc faptele din trecut, aici, în genul dramatic, ni se reprezintă evenimentele acum, în faţa noastră. Delavran-eea, cu toate că vorbeşte de Ştefan cel Mare în drama sa istorică Apus de soare, lucrarea nu face parte din ^enul epic, ci din cel dramatic, pentru că el ne şi reprezintă evenimentele. Prin urmare, în genul epic se povesteşte, pe cînd în cel dramatic se reprezintă. Dacă eu v-aş povesti despre moartea lui Ştefan cel Mare într-un stil poetic, povestirea ar face parte din genul epic ; pe cînd, din contra, dacă cineva, aducînd în faţa noastră pe Ştefan cel Mare, ar gesticula şi ar arăta cum era Ştefan pe patul de moarte (Delavranoea) — atunci am avea gen dramatic. Deci, genul epic noi îl auzim, pe cînd pe cel dramatic îl vedem. Epopeea se adresează urechii, pe cînd drama — ochilor. Drama nu este făcută ca să fie cetită, ci reprezentată. Noi cînd cetim pe Ibsen, Shakespeare, Caragiale ş.a. nu facem altceva decît, cum am spune în vorbirea populară, ne uităm pe borta cheii — adică per-
22
23
cepem operele dramatice epic — întocmai ca pe o nuvelă ; pe cînd, din contra, o nuvelă poate fi reprezentată, deci poate face parte din genul dramatic. Aşa se vede elementul dramatic mai în toate schiţele şi nuvelele lui Caragiale. De asemenea, se poate întîmpla ca o piesă de teatru să fie bună de cetit, dar rea de reprezentat, şi, invers, să fie rea la cetit şi destul de frumoasă la reprezentare, adică una poate să aibă mai mult element dramatic, pe cînd cealaltă mai puţin. A treia împărţire a poeziei obiective este genul descriptiv — adică totalitatea acelor creaţiuni poetice în care ni se descriu (zugrăvesc) munţi, ape, oraşe, figuri de oameni şi..., într-un cuvînt, întreaga natură. In aceste producţiuni poetul caută să facă un fel de concurenţă pictorului. Pastelurile lui Alecsandri, România pitorească a lui Vlahuţă, unele din poeziile lui Coşbuc sînt admirabile creaţii care fac parte din genul descriptiv. Eminescu are mai puţine poezii descriptive, el personifică mai ales natura — atît cea vie, cît şi pe cea moartă. Aşa, de exemplu, nunta gîngăniilor din Călin, apoi chiar la început găsim, tot în această poezie, descrierea codrului, a umezelii, a vegetaţiei etc. In fine, al patrulea gen al poeziei obiective este genul didactic, din oare fac parte mai ales fabula şi epigrama. O fabulă zugrăveşte un animal şi la urmă, din toată acţiunea din fabulă, se scoate o idee generală care este mai mult sau mai puţin o învăţătură pentru cetitor. Sentimentul descris în fabulă e obiectiv, căci de cele mai multe ori nu se exprimă sentimentul scriitorului în primul rînd, ci unele idei ştiinţifice, care sînt în capul tuturor. Zugrăvirea unui animal este iar obiectivă. Iar învăţătura din fabulă este o idee — şi ideea este ceva obiectiv, chiar cînd ar fi o descriere nouă a unui singur individ. Astfel, eu, dacă aş descrie electricitatea, de pildă, n-aş putea pune nimic subiectiv în această descriere, pentru că am a face cu idei — prin urmare, cu lucruri care vin la orice om în cap şi se adresează mai ales raţiunii. Prin urmare, ideile sînt obiective şi sociale, căci pot trece foarte uşor de la om la om — pe cînd sentimentele nu se împrumută decît foarte rar, şi chiar atunci de cele mai multe ori prin sugestie. Apoi, chiar dacă trec de la un om la altul în mod egal — există o diferenţă de intensitate între ele pentru că sînt individuale, personale, subiective... De pildă, dacă eu v-aş spune că am un lup
21
în buzunar, n-aş reuşi în nici un chip să vă inspir frică sau groază, pe cînd o idee oarecare pot să v-o împrumut. Poezia didactică zugrăveşte un lucru extern, cu scopul de a ne da o învăţătură. Prin urmare, poezia didactică nu-şi propune să ne zugrăvească sentimentele, ci se a-dresează raţiunii într-un stil mai mult sau mai puţin poetic — aşa că, această poezie, zugrăvindu-ne mai mult lucruri externe şi cu un anumit scop (învăţătura), este mai mult literatură decît artă literară — şi tocmai din pricina aceasta ea este mai puţin poetică şi atrăgătoare, Spui de pildă cuiva că este didactic, atunci cînd are mai multe idei — nu fantezie, imaginaţie, inspiraţie etc..., atunci deci cînd prin mulţimea ideilor sale vrea mai mult să ne înveţe, decît să ne impresioneze. Dintre poeziile lui Eminescu, am putea considera didactice Scrisorile — dacă el le-ar fi scris cu un scop oarecare —, dar nici acestea nu sînt, fiindcă predomină în ele sentimentul — sînt zugrăvirea unui suflet care a exploa-dat durere, ură, dezgust, ambiţie ş.a.
Scrisoarea III ar fi fost didactică dacă Eminescu ar fi polemizat cu un oarecare „beţişor de promenadă" — prin urmare ar fi fost atunci un fel de poezie gazetărească — pe cînd în poezia lui, din contra, vedem că el îşi exprimă un dispreţ, un dispreţ amar chiar pentru tinerii filfizoni din vremea sa — prin urmare poezia este lirică, şi nicidecum didactică. Didactice sînt scrisorile lui Gr. Alexandrescu (către Văcărescu, către Voinescu), pentru că se vede chiar din conţinutul lor că au un scop didactic. Aşa, el se întreabă ce este poezia, ce este proza, care gen îi este mai propriu lui, într-un cuvînt, el tratează chestii pe care le tratăm şi noi acum, deci face .poezie didactică, care este oarecum mai la marginea artei literare. Prin talent însă se pot trata într-un stil frumos şi chestiuni destul de reci (filozofice sau ştiinţifice). Poetul latin Lucreţiu, scriind De re-rum natura, deşi îşi pusese în gînd să facă filozofie, ajunge să facă artă literară (poezie). Prin urmare, prin talent se poate anihila scopul unei lucrări.
De asemenea marele romancier rus Tolstoi, cînd a scris romanele sale, el Ie-a scris cu scopul ca să dovedească ceva din filozofia lui, însă, contrar scopului, el a reuşit să creeze romane frumoase (poezie), pentru că în-totdearna talentul învingea scopul. Dacă i s-ar fi cerut
25
de cineva lui Eminescu ca să-i facă o reclamă pentru ceva, el ar fi făcut o poezie frumoasă, şi nicidecum o reclamă — asta tot pentru motivul că talentul învingea scopul. Acum, dacă am rezuma schematic tot ce am spus pană aici, am avea următorul tablou sinoptic :
1) Subiectivă : lirică   {Sftiramb etc.
Poezia l ( g6nUl epiC
roezia <, i      ul dramatic
2) Obiectiva     \ 6    . ,     . ,.    . . genul descriptiv şi genul didactic,
iar genurile sînt reprezentate după cum se vede mai jos — şi anume :
a) Genul epic — prin
1) Epopee
2) Roman
3) Nuvelă
4) Baladă etc.
b) Genul dramatic — prin
c) Genul descriptiv — prin
d) Genul didactic — prin j
1) Dramă
2) Comedie
3) Tragedie
4) Vodevil
5) Farsă ş.a. pastel şi descrieri
fabulă epigramă.
Genurile din poezia obiectivă se bazează pe raportul dintre om şi natură. Dacă poetul povesteşte frumos evenimentele trecute scrise în genul epic ; dacă ne reprezintă în faţa noastră aceste evenimente, aparţine genului dramatic ; şi dacă vrea să ne dovedească ceva — vreo idee pe oare o îmbracă într-o formă poetică — genului didactic. în toate aceste genuri, artistul lucrează cu imagini, care au o mare legătură cu lumea externă — întocmai cum un om de ştiinţă lucrează cu materia. Poetul liric — pe lîngă imagini externe — pune în opera lui şi propria sa personalitate — aşa că o poezie lirică e cu atît mai frumoasă, cu cît e mai subiectivă — adică cu cît artistul se zugrăveşte mai mult pe
2C
sine. Dealtfel aşa se întîmplă în lumea aceasta, un lucru e cu atît mai bun, cu cît este mai mult el însuşi. Cu alte cuvinte, un cuţit, un bec etc. cu atît sînt mai bune şi mai folositoare, cu cît condiţia principală a existenţei lor e mai bine îndeplinită. Elementul caracteristic în poezia lirică este sensibiltatea, în genul epic imaginaţia, iar în genul dramatic, viziunea acţiunii. De pildă, la Caragiale această viziune este aşa de mare, încît se vede influenta ei chiar şi în cele mai mici scrieri ale iui. El vede totul prin prisma acţiunii dramatice. Momentele lui sînt nişte comedii mai mici — ca dovadă noi vedem că în nici una din ele nu lipseşte dialogul —, element aşa de esenţial în genul dramatic. O făclie de Paşti — se spune că după voinţa lui Caragiale ar fi trebuit să fie o dramă, dar poetul a trebuit să renunţe din cauza lipsei de actori pe vremea aceea, aşa că a trebuit să ne facă cea mai bună nuvelă psihologică din literatura românească. Din contra, pentru Eminescu lumea externă, cu toate frumuseţile ei, nu era decît un motiv al sensibiltăţii sale sau numai cadre pentru exprimarea sentimentelor sale proprii. Cezara, Sărmanul Dionis sînt nuvele — adică fac parte din genul epic —, însă aceste nuvele sînt importante tocmai prin lirismul lor. Dar nu numai în poezie şi nuvelă, ci chiar şi în lucrări care fac parte din alte genuri, Eminescu ne apare tot ca poet liric. Aşa în articolele sale politice publicate în ziarul Timpul, el ne apare vehement, revoltat etc, deci pune sentimente puternice şi personale. Maupassant rămîne nuvelist, poet epic, chiar atunci cînd scrie poezii lirice. Poeziile lui sînt nişte nuvele versificate. Maupassant era născut nuvelist, vedea lucrurile prin prisma unor întâmplări trecute între oameni ; Caragiale vedea totul în mişcare ; iar Eminescu în orice întîmplare vedea un izvor de sensibilitate. Eminescu rămîne liric în orice creaţie de a lui, Caragiale este dramaturg chiar în nuvelă, iar Maupassant rămîne epic chiar în poezia lirică. Din cele spuse pană acum, oricum ar fi aceste creaţii, toate au ceva comun ; toate se deosebesc de ştiinţă, în adevăr, pe cînd în ştiinţă rolul principal îl are gândirea, care lucrează cu generalităţi, în artă are preponderenţă sentimentul care caută să scoată în relief ceea ce este individual, adică lucrează cu personalitatea. Savantul generalizează, pe cînd artistul individualizează. Omul de ştiinţă vorbeşte, de exemplu, despre un cal în general,
27
pe cînd artistul despre un anumit cal, care va fi mai însemnat şi mai atrăgător cu cît se va îndepărta mai mult de generalizare. în ştiinţă este nevoie de inteligenţă, pe cînd în artă mai importantă este imaginaţia. Ştiinţa este abstractă, pe cînd arta este concretă. Cînd vorbesc despre cal, în ştiinţă am numai noţiunea abstractă şi generalizată „cal", dar dacă, după cuvîntul cal, caut să mă mai gîndesc puţin la un anumit cal roib, negru, alb etc, atunci am o imagine. Artistul concretizează sentimentele în imagini prin ajutorul epitetelor. Savantul are nevoie de noţiuni abstracte, el face o operaţie de abstractizare, elimină tot ce este individual, personal. Ştiinţa şi arta ar fi atunci două lucruri contradictorii. Totuşi este o oarecare legătură între artă şi ştiinţă — legătura aceasta o face tocmai ceea ce numim noi literatură.
Prăpastia mare ar fi între ştiinţă şi arta literară. Dar literatura face cea mai strînsă legătură între artă şi ştiinţă prin faptul că ea este oarecum o preocupare ştiinţifică îmbrăcată în procedeele artei literare. Cu alte cuvinte, o ştiinţă care poate da naştere la puţin sentiment este literatură. Dacă ar fi posibil ca cineva să scrie o geometrie sau o trigonometrie într-un stil frumos, atunci n-ar mai face ştiinţă, ci literatură. Natural că asta nu se poate face niciodată, iar dacă se face nu este decît o parodie. Prin urmare, cu cît o ramură a ştiinţei este mai abstractă, cu atît este mai departe de arta literară.
PRELEGEREA II
în prelegerea trecută am făcut o mică deosebire între arta literară şi literatură. Spuneam că literatura este o noţiune mai generală. Această noţiune are o sferă mai largă, în ea intră şi alte preocupări de ştiinţă, de istorie, de filozofie, numai dacă sînt îmbrăcate într-o formă literară — pe cînd arta literară nu cuprinde decît genurile poetice. în literatură este vorba mai ales de fond, pe cînd în arta literară, şi de formă şi de fond. în adevăr cînd e vorba de artă literară, pe lîngă sentimente, fantezie ş. a., căutăm fără să vrem şi o formă frumoasă.
Fiindcă timpul este mărginit, în cursul acestui an vom studia mai întăi Estetica sau mai bine zis Arta literară, în literatura noastră nu este altă ramură a artei literare mai dezvoltată decît cea istorică. în adevăr, noi n-am avut în trecut decît oameni culţi care se ocupau mai ales cu studiile istorice, aşa că era natural ca să se nască mai devreme şi literatura istorică. Din contra, în ştiinţe n-am avut nici un reprezentant, iar în filozofie dacă l-am avut pe Vasile Conta, el este pur teoretician, pentru că el nu s-a adresat prin opera sa sentimentului, imaginaţiei, fanteziei, ci el a scris cu gîndire rece, pură şi se adresează numai raţiunii. Pe lîngă toate acestea, mai avem încă două genuri separate, care alctăuiesc tot o literatură, şi nicidecum o artă. Acestea sînt : oratoria şi ziaristica. însă mai întăi de toate este necesar să precizăm legătura dintre literatură şi arta literară. Şi legă-gătura aceasta dintre arta literară şi literatură o facem prin ajutorul istoriei, de care a mai fost vorba. Că istoria este o ştiinţă sau nu încă nu s-a demonstrat în chip hotărît. Unii susţin că istoria nu este ştiinţă, pentru motivul că n-are legi după care să se întîmple evenimentele istorice şi, pe lîngă aceasta, nu se pot face prevederi în viitor. Dacă, de exemplu, cineva ceteşte istoria universală pană la Ludovic al XlV-lea, nu poate bănui măcar nici
29
unui din evenimente1^ ce se vor întîmpla după această epocă ; pe cînd în ştiinţă, de pildă, se ştie că dacă în jurul unui cazan cu apă se ridică temperatura pană la + 100°C, apa fierbe. Alţii, din contra, susţin şi dovedesc chiar că istoria este o ştiinţă. Printre aceştia din urmă avem şi  noi  românii  un  reprezentant,  şi  anume pe A. D. Xenopol, care în cartea intitulată : Les principes jondamentaux  de Vhistoire (1908) caută să dovedească însemnătatea istoriei pentru omenire şi deci ridicarea ei la rangul de ştiinţă. Pe lîngă această istorie, care a dat naştere la discuţiile de mai sus — şi pe caie am putea-o numi istorie ştiinţifică —, există francamente şi o altă istorie, care fără să vrea este literatură. O istorie în care istoricul zugrăveşte trecutul unei societăţi, dîndu-i culoarea locală, descriind obiceiuri, dezgropînd aspecte şi moravuri din viaţa de toate zilele a acelei societăţi, putem spune că năzuieşte să facă concurenţă romanului. în chipul acesta, istoria ne zugrăveşte societatea romană, greacă, războaie, moravuri şi obiceiuri de ale popoarelor. Tot aşa de bine însă se pot descrie aceste evenimente şi într-un roman. Aşa, de exemplu, G. Flaubert ne-a descris în romanul său Salammbo războiul romanilor cu Carta-gina, felul de luptă, obiceiuri, moravuri etc. ca şi cum ni le-ar fi descris şi istoria, care face parte din literatură. Un personaj istoric ca Napoleon poate fi zugrăvit în istorie, descriindu-i-se viaţa, temperamentul, orgoliu], hainele, faptele, figura, statura etc, dar tot aşa de bine poate fi zugrăvit şi într-un roman istoric, aşa de pildă face Tolstoi în romanul său Napoleon şi Alexandru (Război şi pace), dar Napoleon al lui Tolstoi e mult inferior lui Napoleon cel adevărat. în general, istoria putem spune că este romanul omului istoric, pe cînd romanul este istoria omului fără de istorie. Istoricul reconstituie în mod concret fapte întîmplate, pe cînd romancierul creează şi reconstituie fapte inventate de el. Dar de multe ori 10-mancierul descrie şi evenimente întîmplate, cărora însă le dă coloritul imaginaţiei sale. Aşa avem exemplu cazul de mai sus cu Napoleon. Napoleon, pe de o parte, e zugrăvit de istorici, iar pe de altă parte, de romancieri. în romane, însă, eroul poate să fie un om oarecare, înzestrat numai cu cîteva însuşiri create de autor. Aşa, de exemplu, romancierul G. Flaubert, cînd şi-a scris romanul Doamna Bovary şi-a luat ca model pe o doamnă din so-
30
cietatea franceză de pe vremea lui (din Normandia)*. Flaubert a avut desigur libertatea ca să-i schimbe însuşirile : de pildă s-o facă brună sau blondă, naltă &au scundă, s-o mărite cu un doctor, deşi ea în realitate era măritată cu un avocat ş. a. Tot aşa şi Tolstoi în Război şi pace descrie pe un Napoleon al său propriu, care se deosebeşte de Napoleon creat de Balzac, Stendhal etc, care au văzut în persoana lui Napoleon un om superior. Un istoric — dacă e regalist —- zugrăveşte pe Napoleon în culorile cele mai vii — poate face din el chiar un supraom ; iar dacă din contra este republican, .atunci desigur că va descrie pe un Napoleon inferior, antipatic etc. Această asemănare a istoriei literare, pe care am putea s-o numim de creaţie, cu romanul cred că arată destul de lămurit că istoria literară împrumută unele din procedeele literaturii şi prin urmare face parte din literatură. Pe cîtă vreme unui istoric ştiinţific faptul acesta îi este indiferent, el vrea numai atît : să fie înţeles ca şi un geolog, ca şi un fizician. Pe el nu-1 interesează decît claritatea stilului.
Un istoric care a scris despre cauzele cruciatelor, despre războiul de şapte ani sau despre războiul mondial, studiind note parlamentare, cronici sau scrieri, care tratează cauzele economice, industriale, acela face ştiinţă — iar cînd descrie un personaj istoric (Napoleon), face operă de evocare, nu de cugetare. Istoria românilor sub Mihai Viteazul a lui N. Bălcescu este o operă destul de caracteristică. La început am putea zice că este scrisă într-o formă literară, pe urmă sînt un fel de explicaţii, puţine însă, care ne arată dublul scop pe care îl are opera, însă în general pretutindeni predomină descrierea, aşa, de pildă, zugrăvirea Ardealului, a munţilor Carpaţi, a lui Mihai Viteazul ş. a. sînt capitole de geografie pitorească. Dacă trecem în revistă pe cei mai de seamă istorici de la noi, putem spune că Bălcescu a făcut literatură, Xenopol ştiinţă, iar d-1 N. Iorga şi de una şi de cealaltă. Istoria lui Ştefan cel Mare pentru popor (1904) a d-lui N. Iorga, sau Din trecutul nostru (1908) de A. Vla-huţă, care au fost scrise pentru a reconforta sentimentul naţional al poporului, fac parte din istoria literară. într-un cuvînt, filozofia, ştiinţele naturale, istoria devin li-
* Delohine Coutourier-Delamare.
31
teratură. Pe lîngă toate acestea avem şi oratoria care, după •cum am şi anunţat, ar forma un gen aparte. Cu toate acestea, în istoriile mari ale literaturii ea ocupă capitole speciale, adică consacrate unor oratori. De pildă, în istoria literaturii noastre ar trebui să se găsească capitole consacrate lui : Kogălniceanu, B. Catargiu, Delavrancea, Al. La-hovari etc.
Pe lîngă oratorie, mai avem şi ziaristica. Aceasta este de fapt oratorie scrisă. Insă nu orice articol de ziar este oratorie. Oratoria este acţiunea ce o săvârşeşte oratorul cu vorba, în sensul larg al cuvîntului, numai cu scopul de a ne convinge. Valoarea mare a oratoriei constă nu în faptul de a analiza, ci în acela de a emoţiona. însă nu tot ce e spus din gură este oratorie. Dacă cineva ceteşte tare dintr-o carte, sau învaţă pe de rost ceva şi pe urmă se duce la tablă sau înaintea publicului ca să explice, acela nu este orator. Numai faptele povestite momentan din gură sînt oratorie care mişcă, impresionează — tocmai pentru motivul că are un scop. Tot aşa şi cu articolele din ziare — numai acelea sînt ziaristică, oratorie scrisă, care emoţionează. Dacă cineva sorie un articol despre scumpete şi începe să compare, să demonstreze, să arate coeficientul de scumpete, cauzele, punînd cifre, acela nu scrie un articol de ziaristică, nici oratorie, nici literatură, ci face ştiinţă pură. Orator este acela care cu orice preţ caută să ne impună părerile lui şi să no determine la acţiune. Oratoria, dealtfel, depinde de acţiune şi efectul depinde mult de gesturile oratorului. La convingere îi mai ajută oratorului capul, mîinile, ochii, picioarele etc. Apoi reuşita mai depinde de felul cum şi cînd trebuie să bea apă. Oratorul vine cu anumite idei pe care vrea să le impună, el lucrează asupra sentimentelor auditorilor săi. El lucrează asupra sufletului — asupra inimii —, în limbaj popular el trebuie să influenţeze, să facă să vibreze sensibilitatea auditorilor şi să-i determine la acţiune. Ştiinţa vine cu idei adevărate, pe care le exprimă în chip logic pentru ca să le poată impune. Oratorul poate să vie chiar cu idei neadevărate, dar pe care le poate impune ca adevărate. Un orator, de exemplu, vrea să determine pe un judecător ca să achite pe un vinovat, sau oratorul vrea să determine pe deputaţi să voteze o moţiune, pe public să manifesteze etc. Cum vedem, între ştiinţă şi oratorie este o deosebire totală. Omul de ştiinţă este eminent cînd descopere adevărul,
32
pe cînd oratorul poate să ascundă uneori un adevăr, dar este bun atunci cînd reuşeşte să-şi impuie ideile sale, să îmbărbăteze, să determine pe auditori la acţiune. Omul de ştiinţă nu vrea decît adevărul, pe care trebuie să-1 caute chiar dacă ar trebui să piară. El ajunge prin cîteva idei la o concluzie, pe cînd oratorul are de la început în capul său o concluzie şi pe urmă combină ideile pentru acest scop. La Curtea cu juri, de exemplu, dacă eu aş fi un am de ştiinţă şi dacă ar fi vorba să mă pronunţ asupra unui vinovat dacă este nebun sau nu, ar trebui să-1 cercetez, să mă uit bine la el, să-i pun cîteva întrebări etc, şi după ce mă conving să-mi spun părerile mele, dacă acest vinovat este nebun sau nu. Pe cînd un advocat, tocmit ca să-1 apere, trebuie să aibă de la început, în mod necesar, ideea că acel vinovat este nebun şi prin urmare în sensul acesta trebuie să aranjeze faptele. Pentru a-1 salva, el are nevoie să spuie că el este nebun. Eu însă — ca om de ştiinţă •— cercetez dacă vinovatul este nebun sau nu. într-un cuvînt, omul de ştiinţă scoate concluzia din premisele date —■ pe cînd oratorul aşază de mai înainte premisele în vederea concluziei pe care are s-o scoată. Cum vedem, deosebirea este mare, oratorul poate să aducă argumente fără nici o logică, dar cu toate acestea de efect. Oratorul nu este om de ştiinţă. Oratoria face parte din literatură, ea se adresează mai ales la sentiment. Mai mult chiar, oratorul vine cu idei pe care trebuie să le aşeze într-un discurs după un anumit plan şi în vederea unui scop hotărît de mai înainte. Un discurs se ştie că are o introducere, o nara-ţie, peroraţie ş. a., dar introducerea discursului se adresează sentimentului, naraţia este nuvelă, iar peroraţia —■ poezie lirică. Discursul, pe lîngă argumentaţie, negare etc, care ar fi partea ştiinţifică, comportă, după cum vedem, şi unele părţi şi mai ales procedee pur literare. Stilul trebuie să îndeplinească unele calităţi ale artei literare, şi anume : să aibă tropi, comparaţii, epitete ş. a. Oratoria deci se aseamănă cu arta literară prin procedeu, prin stil colorat, prin poezie. Prin urmare, este şi ea literatură ca şi istoria, filozofia, ştiinţele naturale, care utilizează calităţile artei literare. Oratoria scrisă poartă numele de ziaristică. Dar, încă o dată, nu tot ce se scrie în ziar este oratorie. Articolele care întrebuinţează date statistice, cifre etc. sînt ştiinţă. însă un articol care atacă guvernul cu scop ca să-1 răstoarne, sau atacă opozi-
33
Cda. 1729   coala 3
ţia, pentru a determina un anumit curent sau o acţiune -^H
ostilă printre cetăţeni, acel articol este oratorie, pentru J^B
că el se adresează la sentiment. Deci nu articolele care jf^BP
caută să expună teorii ştiinţifice adresîndu-se inteligen- I^H^ ţei, nu acelea sînt oratorie, ci articolele care se adresează
sentimentelor, pasiunilor, acelea care au un stil colorat, |H
îmbrăcat în imagini frumoase, cu alte cuvinte, într-un l^m
stil poetic. Articolele politice ale lui Eminescu, scrise în fl|
ziarul Timpul, chiar dacă au unele teorii ştiinţifice, şi în i^H
adevăr, au teorii sociale, ele totuşi sînt literatură, sînt ora- '^m
torie, fiindcă sînt scrise cu vehemenţă, cu pasiune, cu ură, '^H
cu mînie, cu ironie, adică într-un stil literar. Unele seamă- fl
nă cu Scrisoarea III din poeziile sale. în Scrisoarea III 9
este însă mai multă poezie decît idee. în articolele poli- 9
tice face teoria păturilor suprapuse, descrie partidul li- 9
beral, vorbeşte despre educaţia cetăţenească, cum ve- 9
dem, face şi ştiinţă, dar cu aproape acelaşi grad de ve- 9
hemenţă ca şi în poezie. Serisoarea III nu cuprinde nici 9
o teorie ştiinţifică. Aici Eminescu nu ne zugrăveşte parti- 9
dul nou, ci îşi exprimă numai sentimentul de profundă 9
aversiune faţă de formele nouă  şi  oamenii  parveniţi. 9
Scrisoarea III este poezie, artă literară. Articolele poli- 9
tice cuprind idei, teorii îmbrăcate în formă literară, ele 9
sînt un amestec de ştiinţă şi artă literară, adică literatu- im?
ră, căci tocmai asta am văzut că înseamnă literatură : şti- 9
inţă plus artă literară. Literatura are un înţeles peiora- 9
tiv, compromis, tocmai prin faptul că stă la mijloc. Dacă 9
vrei să ataci un poet, îi spui că este lipsit de artă şi căi 9
are cîteva idei pe care le redă într-un stil literar, adică face I
literatură ; iar unui om de ştiinţă poţi să-i impuţi că I
n-are gîndire rece, ştiinţifică, şi că completează lipsa de ■
idei prin stil, adică face literatură, frazeologie, vorbă- ■
rie, în loc de ştiinţă. Cu alte cuvinte, unul are fond şi ■
n-are formă artistică, iar celălalt are formă literară, dar I
ii lipseşte fondul. Dar a îmbrăca idei ştiinţifice în forme ■
literare este un lucru foarte bun. Renan, cînd reuşeşte I
să scrie frumos, pentru publicul cult, chestii de istorie I
sau filologie, el face un lucru foarte mare pentru aceste m
două ramuri ale ştiinţei. De asemenea, Bergson a făcut I
un mare bine cînd a reuşit să redea cele mai mari teo- ■
rii filozofice într-un stil curgător, plăcut... Apoi Buffon, ■
cînd prin stilul său literar atrage interesul marelui pu- ■
blic asupra ştiinţelor naturale şi le face mai plăcute, mai fl
atrăgătoare, face un lucru neînchipuit de mare. Dar cînd ■
34
cineva din sărăcia de idei face frazeologie, atunci este a literatură rea, respingătoare. De asemenea, cînd artistul îşi pune talentul său nu în slujba creaţiei, ci a propagării unor idei politice, de pildă, nu înseamnă că face artă. Dar dacă Bolintineanu, Alecsandri etc. şi-au pus talentul în slujba idealului naţional, sînt scuzaţi din mai multe puncte de vedere — şi bine au făcut chiar că au făcut literatură. Mai întăi ei scriu devreme, pe la 1840, într-un timp cînd arta pură ar fi fost un lux şl cînd poezia, fiindcă o cereau nevoile timpului, trebuia neapărat să fie pusă în slujba idealului naţional. Apoi, înainte de dînşii, nici nu există o tradiţie culturală în adevăratul înţeles al cuvîntului. Acum însă este ceva ridicol să pui poezia în slujba unei propagande politice, chiar la noi în ţară — pentru motivul că avem creată o tradiţie culturală. Cu toate acestea, sînt artişti care fac propagandă prin scrierile lor. Aşa, de exemplu, Paul Bourget în romanele sale nu mai face artă, ci literatură, pentru că el le-a scris cu scopul ca să arate că oamenii cei din clasa de jos nu trebuie să se ridice mai sus ; sau că : dacă n-ar fi fost catolicismul, n-ar mai. exista creştinismul pană în zilele noastre, în sfîrşit, el face literatură propagandistică, utilizînd forma romanului, în privinţa unei astfel de literaturi are Paul Ver-laine o definiţie foarte nimerită. într-una din producţiile sale*, după ce dă definiţia artei, arătînd care sînt părţile principale care o compun, spune... „tout le reste est litterature", adică vorbărie goală, frazeologie, umplutură...
Dar să ne întoarcem la arta literară. Noi am clasificat, am împărţit poezia sau arta literară în două mari diviziuni : poezia subiectivă şi obiectivă. Dar de obicei nu se ţine seamă de aceste împărţiri şi se împarte, cum am văzut, în cele patru genuri, care de fapt nu alcătuiesc decît două grupuri : în primul grup intră genul liric, adică totalitatea producţiunilor artistice în care poetul îşi exprimă sentimentele sale proprii; iar în a doua grupă intră genul dramatic, epic şi didactic, unde este vorba, după cum se ştie, de lumea din afară. Cum vedem, aici este o diferenţă foarte mare între eu şi non-eu, în-
* Art poetique, în Jadis et naguere
35
tre realitate şi reacţiunea individului la realitate. Poezia obiectivă este tot ce e în afară de mine, de cultul meu : munţi, animale, copaci, nori, oameni, chiar fizicul meu este obiectiv, astfel eu pot să-mi descriu părul, nasul, urechile etc. Cînd spun că sînt subiectiv, mă gîndese la eul meu, la conştiinţa mea, căci fizicul meu e obiectiv. Să presupunem că eu aş pierde mîini'le şi picioarele, prin urmare, mi-ar lipsi două părţi din fizicul meu însuşi, „m-aş desfiinţa în detaliu", după o expresie ironică, şi cu toate acestea, eu aş fi tot eu. Voi spune, de exemplu : „Eu nu vreau", n-aş putea zice nici într-un caz : „Semi-eu nu vreau", sau altcumva. Numai dementul îşi pierde personalitatea eului lui şi poate să spuie : „Lui i-e foame". Eul reacţionează în lumea din afară prin partea afectivă, sensibilitate, plăcere sau durere. Figura, ocnii, urechile sînt însă tot din lumea din afară. Luăm cunoştinţă de lumea din afară şi răspundem prin plăcere sau durere, prin simpatie sau antipatie. Oglindirea lumii din afară în mine este una, este ceva obiectiv şi cu totul altceva decît răspunsul meu la această oglindire — răspunsul meu este ceva liric. De exemplu, zugrăvesc frumos o pădure, fac un lucru obiectiv, dar dacă exprim sentimentul meu de admiraţie către acea pădure, atunci sînt liric, sînt subiectiv. Poetul obiectiv copiază oarecum pădurea, pe cînd cel subiectiv dă un răspuns al sensibilităţii sale la frumuseţea pădurii care s-a oglindit în sufletul său. Eminescu, în Călin, cînd descrie fata de împărat dormind, este obiectiv, el pune pe hîrtie chipul cum i se oglindeşte în imaginaţia lui o fată care doarme. Cînd însă ne zugrăveşte iubirea lui, emoţia lui faţă de fată, atunci el este liric, subiectiv. In realitate, însă, lucrurile se deosebesc foarte greu. De fapt, cînd descrii ceva din lumea externă eşti şi subiectiv şi obiectiv. Ca să descrii un apus de soare, de exemplu, obiectiv să zicem, ai nevoie mai întăi să simţi frumuseţea lui, aşa că nu poţi să tăgăduieşti prezenţa sentimentului tău propriu, în descrierea fetei de împărat se vede cît de colo subiectivismul lui Eminescu, se vede că este descrisă cu sensibilitate, cu gingăşie. Aproape în orice operă poetică obiectivă se găseşte ceva subiectivism şi, invers, în orice operă subiectivă se vede ceva obiectivism, fiindcă nu se poate altfel. Chiar la romancieri poţi să le distingi preferinţele, atitudinile. Rar, numai la romancieri mari, ca de pildă la Tolstoi, este mai greu să obţii acest lu-
36
cru. Pentru asta la Tolstoi trebuie să recurgem la statistici, la filozofia lui, la proporţia romanului etc... Deosebirea dintre obiectiv şi subiectiv nu este ca între da şi nu. Poţi să spui că o operă este subiectivă cînd predomină subiectivismul şi, invers, obiectivă, cînd predomină obiectivismul. Chiar la Caragiale, care este cel mai obiectiv, se poate observa puţin subiectivismul. Astfel, în O noapte furtunoasă se vede că el are antipatie pentru Rică Venturiano, fiindcă îi exagerează prostia, extravaganţa... şi faptul acesta ne arată subiectivismul autorului. Dar acum, după cele spuse pană aici, vedem că artistul are un anumit scop, o anumită tendinţă cînd creează o operă. în termeni literari, am zice că artistul face artă numai pentru a ne reda frumosul, ceea ce cu alte cuvinte numim „artă pentru artă" — acest termen este impropriu — mai bine ar fi : „artă pentru frumos", sau, mai simplu „artă pură". Scopul artistului nu este însă întotdeauna numai ca să ne arate frumosul, ci uneori face artă cu scopul ca să dovedească ceva şi atunci face „artă cu tendinţă". Dar nici „artă cu tendinţă" nu se poate zice, căci, avînd de dovedit ceva, arta literară devine literatură. Dar să zicem că un artist face artă pen-tură artă, ei bine, nu se poate ca să nu observi o atitudine cît de neînsemnată a artistului în opera sa, fiindcă el nu este ca un fotograf care ne dă lucrurile aşa cum sînt, ci le mai modifică puţin conform gustului şi tendinţei sale. După cum am spus, chiar în opera lui Caragiale, cel mai bogat în obiectivism, poţi să observi şi puţin subiectivism. Se ştie că el a ridiculizat o singură clasă socială, şi numai una singură. Şi atunci, din cauza acestei antipatii, el a ridiculizat şi pe cei mai de seamă reprezentaţi ai acestei clase : Rică Venturiano, Miţa Baston etc. în adevăr, în D-ale carnavalului el face pe Miţa Baston să vorbească de statuia libertăţii, de republica de la Ploieşti, deşi vedem şi azi chiar că nu se prea poate să fi vorbit aşa o simplă mahalagoaică, prin urmare Caragiale a pus asemenea cuvinte în gura sa pentru a ne-o zugrăvi şi mai ridiculă şi asta numai din cauza antipatiei ce a avut-o artistul pentru tipurile de mahala ; iată, prin urmare, că aici Caragiale e obiectiv în cea mai mare parte, dar pe ici şi colo observăm şi pe artistul puţin subiectiv. Pentru arta pentru artă sau artă pentru frumos, artistul ar trebui să fie ca un fotograf, să nu zugrăvească
37
ceva ca o fiinţă cu preferinţe, cu idealism, cu concepţii, ci ca un Dumnezeu. Dar chiar cel mai obiectiv artist are preferinţele s-ale proprii, aşa că personajele din operele sale nu pot scăpa de influenţa artistului. Astfel, un artist misoghin, un om care urăşte femeile, se va găsi imediat după felul cum zugrăveşte, cum exagerează în rău personajele feminine. Eu cred că artistul există în opera sa pentru că afectivitatea sa nu poate dispărea, oricît de mare obiectivitate ar avea, şi apoi este imposibil ca doi indivizi deosebiţi să reacţioneze la fel în faţa unui acelaşi fenomen. Să presupunem că ar seri un acelaşi roman un creştin şi un ateu, sau un optimist şi un pesimist. Unul va privi într-un fel viţiile sau virtuţile, altul într-altfel; unul va vedea lumea în culori mai trandafirii, altul în culori mai întunecate. Apoi chiar arta unui popor are ceva specific în ea. Altfel va descrie lucrurile un francez, un englez, un român. Se cunoaşte întotdeauna că cutare roman e scris de un englez, cutare de un francez şi cutare de un rus. Deci încă un argument că creatorul amestecă în opera sa ideile şi preferinţele sale. Dar aceasta a fost numai o paranteză, numai o uliţă pe care am mers mai de-a dreptul către adevăr — să ne întoarcem iar pe strada principală. La noi, fiindcă literatura noastră este oarecum începătoare, găsim şi mai mult amestecat subiectivismul cu obiectivismul. Diferenţa este mai mare între subiectivism şi obiectivism cu cît un popor este mai vechi în cultură. Diferenţierea, dealtfel, este un proces de evoluţie. La francezi romanul este cît se poate de obiectiv, pe cînd la noi este încă liric. Apoi ştim că la originea popoarelor nu numai genurile sînt amestecate, dar chiar şi artele. Poezia este însoţită de cîntec şi de dans. Şi numai evoluţia încetul cu încetul le diferenţiază, pană cînd fiecare este de sine stătătoare : poezia, muzica, dansul. Şi atunci este firesc ca romanul nostru să fie liric, pentru că sîntem la început. Ca să vorbim numai despre romancierii cei morţi : Dan al lui Vlahuţă este liric ; Dan este însuşi Vlahuţă, poetul pesimist. Obiectivitatea creşte în raport cu cultura mai veche şi cu spiritul ştiinţific Astfel, în Franţa, în timpul pozitivismului, apare H. Taine, care face din filozofie un fel de ştiinţă şi fenomenele metafizice le prezintă ca pe nişte fapte pozitive. Tot -acum apare şi Maupassant în nuvelele sale cu obiectivitatea ; şi tot în această vre-
me apar şi parnasienii cu poezia lor specifică. Parnasienii voiau să facă o poezie obiectivă lirică. Deci odată cu întronarea spiritului ştiinţific vine şi obiectivitatea în artă. Noi n-am ajuns încă la acea obiectivitate. Românul încă şi în nuvelă are mult lirism. Dealtfel gradul de obiectivitate depinde de om, de mediul în care trăieşte, de talent, de temperament şi de cultură. în adevăr, Tolstoi ar fi fost obiectiv ori în ce societate s-ar fi născut. Dar asta pentru prelegerea viitoare.
38
PRELEGEREA III
Astăzi voi vorbi despre literatură şi societate, sau mai bine, despre raportul dintre scriitori şi mediu. Problema prezintă o importanţă foarte mare şi a fost dezbătută mereu. Mulţi sînt de părere că mediul social este mai important şi explică totul prin influenţa mediului. Alţii explică lucrul prin personalitate, negînd mediul, în fine, sînt alţii care susţin păreri mijlocii, adică explică pe scriitori şi prin influenţa mediului, care ţin seamă şi de personalitatea autorului. Chestiunea stă aşa încît mulţi nu gîndesc că scriitorul este un om cu psihologie umană şi că prin urmare putem să-i găsim psihologia în orice tratat de psihologie. însuşirile pe care le are un scriitor le are orişice om, dar într-un grad mai mic. Scriitorul are în adevăr unele însuşiri mai dezvoltate decit omul comun. Talentul de observat, sentimentul, sensibilitatea, imaginaţia, fantezia, invenţia verbală, adică posibilitatea de a găsi un cuvînt pentru o împrejurare, la orice ocazie, le are orice om, însă într-un grad mai mic. Scriitorul nu este o excepţie. în vechime oamenii credeau că scriitorului îi şopteşte vreun demon ceea ce scrie el, că scriitorul are legături tainice cu demonii, teorie metafizică, fireşte ! Să luăm un scriitor însemnat, pe Eminescu. în psihologia lui distingem însuşiri pe care le avem şi noi, însă mult mai rudimentare ; cu această ocazie se pune problema influenţei mediului asupra individului, problema educabilităţii. însă natural că nu totul se datoreşte influenţei mediului, căci fiecare individ se naşte cu o psihologie, cu anumite însuşiri şi sufletul nu este ca o coală de hîrtie, pe care să se poată tipări influenţa mediului. Dovadă sînt copiii născuţi din aceiaşi părinţi, şi crescuţi la fel, sînt unii blonzi, alţii bruni, unii proşti, alţii inteligenţi, unii buni, alţii răi... şi asta
nu este din cauza împrejurărilor, ci pentru că aşa s-au născut. Omul aduce anumite predispoziţii cu el, care vin în atingere cu mediul. Cine se naşte cu predispoziţii puternice va fi mai puţin influenţat de mediu, şi invers, cine se naşte cu predispoziţii slabe va fi mai mult influenţat. Personalităţile înnăscute sînt puţin influenţabile, pe cînd ceilalţi au firi mai educabile, mai maleabile. Aşa, se ştie că asupra unor copii răi educaţia are puţină influenţă, şi acelor copii trebuie să li se dea o educaţie în chip drastic, în anumite şcoli de corecţiune cum sînt în Apus sau la noi chiar. însă nici aceştia nu sînt absolut neinfluenţabili faţă cu mediul, cu educaţia, căci nimeni nu poate rezista mediului, unul este mult mai educabil, altul mai puţin, dar cu toţii sîntem influenţabili. In privinţa aceasta la noi au existat două teorii, una opusă celeilalte, pentru că, pe cînd una aproba, cealaltă nega influenţa mediului. Maiorescu susţinea că Eminescu, oriunde s-ar fi născut, ar fi fost tot pesimist, înzestrat tot cu aceeaşi sensibilitate etc... Gherea spunea că Eminescu s-a născut în adevăr cu un talent, lucru care nu se poate nega, dar totuşi susţinea că în mod conştient sau inconştient opera lui este datorită împrejurărilor. Aceste teorii ajung să fie opuse ca „da" şi „nu". După Maiorescu, chiar dacă s-ar fi născut Eminescu în Portugalia sau în Japonia, el ar fi fost tot pesimist, ar fi cîntat tot natura blîndă de toamnă, de noapte, ar fi fost tot conservator şi ar fi avut tot aceleaşi concepţii. Gherea, din contra, susţinea din toate puterile că dacă Eminescu s-ar fi născut nu în altă ţară, ci numai în altă epocă, de exemplu în 1820, şi dacă prin urmare ar fi fost contemporan cu cei de la 1848, ar fi fost un optimist, dacă împrejurările sociale ar fi fost desigur altele, n-ar fi fost sărac, societatea n-ar fi fost rea, plină de defecte etc... Ambele teorii însă nu sînt adevărate. întăi, nu ţin seama de cea mai elementară psihologie. Omul nu este absolut refractar mediului, ci, din contra, este influenţabil. Un lucru îl susţinem fiindcă îl şi vedem. Eminescu, de exemplu, nu putea să fie acelaşi oriunde şi oricînd s-ar fi născut. Dacă Eminescu s-ar fi născut în 1849 în Japonia, el ar fi scris în alte condiţii, în afară de limba oare era japoneză, nu românesacă, el ar fi fost un alt fel de poet ; n-ar fi scris Călin, n-ar fi scris Scrisoarea III, n-ar fi scris Pe aceeaşi ulicioară..., fiindcă n-ar fi fost mediul acelaşi, ar fi lipsit
40
41
condiţiile. Un scriitor din Londra n-ar putea să scrie Pe aceeaşi ulicioară..., fiindcă acolo sînt străzi mari. Baude-laire, care este un scriitor cu o psihologie urbană, orăşenească, n-ar fi putut să scrie Pe aceeaşi ulicioară..., deci tot datorită influenţei mediului oraşului mare, Parisului. Eminescu, dacă s-ar fi născut în Japonia, n-ar fi fost influenţat de Schopenhauer, ci numai de budişti, n-ar fi fost patriot în sensul nevoilor ţării noastre, n-ar fi scris Doina, fiindcă Japonia nu era mărginită de aceleaşi graniţe ca şi România. Apoi, Eminescu, în afară de diferenţa subiectelor, ar fi avut alte sentimente, poate tot pesimiste, dar diferite de acestea pe care le-a avut. Diferenţa aceasta desigur că s-ar fi datorit mediului. Intr-o societate bine organizată. Eminescu ar fi fost mai puţin pesimist, dacă el ar fi fost bogat, s-ar fi observat vreo deosebire în sentimentalismul lui. Contrar  însă  opiniei lui Gherea, Eminescu n-ar fi fost optimist, fiindcă atunci ar fi fost vorba de natura lui înnăscută. Şi acest lucru este clar, cînd ştim că el se născuse cu un exces de gîndire, cu un exces de sensibilitate şi cu un deficit de voinţă, că apoi era nemulţumit, melancolic, stări sufleteşti din domeniul pesimismului. Şi chiar dacă trăia în epoca glorioasă a lui Bolintineanu şi Alecasndri, era poate mai puţin pesimist, dar în nici un caz nu putea să fie optimist. O dovadă despre aceasta este Grigore Alexandrescu, care n-a ajuns optimist, deşi trăia în epoca lui Alecsandri. Are mult pesimism în poeziile în care e vorba de afacerile sale personale. în celelalte poezii, unde e vorba de afacerile comune ale oamenilor, este nehotărît, dar nu pesimist, căci cedează cîteodată şi are oarecare încredere în fericirea ţării, fericire care va veni în curînd. Altă dată, din contra, este supărat şi spune că această fericire nu va veni nici peste zece ani. Deci natura înnăscută străbate poezia lui Gr. Alexandrescu, şi acest poet, deşi trăieşte într-o epocă şi mediu optimist, creează poezii pesimiste. Eminescu, dacă s-ar fi născut atunci, poate njar fi scris aşa. Dar s-a spus că literatura este expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acelui popor. Atunci, dacă este vorba că literatura este expresia sufletului unui popor, trebuie să declarăm împreună cu Gherea că scriitorul este în funcţie de mediu ? Am spus că scriitorul este influenţat numai într-o măsură oarecare de mediu. Apoi am mai spus că personalităţile puternice
sînt mai puţin influenţate şi, scriitorul fiind o personalitate foarte puternică, se vede cel mai puţin la el influenţa mediului şi mai mult predispoziţiile lui sufleteşti, mai ales cele înnăscute. Cum se face atunci că literatura este expresia poporului ? Scriitorul aduce o personalitate înnăscută, sufletul său nu este uşor condiţionat de mediu, adică este un refractar, cu toate acestea vedem că în opera sa vorbeşte şi poporul din care face parte poetul. Din contra, dacă ne ţineam după părerea care zice că sufletul poetului este ca „tabula rasa" pe care se exercită sufletul poporului său — atunci scriitorul ar fi omul cel mai influenţat de mediu. Sufletul scriitorului este în adevăr- fasonat întrucîtva de sufletul poporului său, din a cărui suflet reprezintă şi el ceva. Explicaţia ne-o dă o teorie naturală, care stă şi la baza vieţii plantelor şi animalelor şi anume : teoria selecţiei naturale. Societăţile aleg, selectează pe acei scriitori care le convin. Oamenii cetesc pe un anume scriitor, care le place, cărţile aceluia i le cumpără, dîndu-i un sprjiin material, pe acela îl laudă, dîndu-i un sprijin moral. Din contra, cel ce nu convine publicului, este ucis în faşă sau mai tîrziu, nu este gustat, nu este lăudat. Acest lucru se observă şi în istoria literaturii universale. Aşa de exemplu, din  literatura  franceză : Malherbe este o probă, căci în adevăr el n-a fost mai talentat decît unii dintre contemporanii săi, totuşi a fost selectat la vreme. Sînt alţi scriitori ca şi dînsul de talentaţi, adică lirici, dar ei nu conveneau societăţii franceze  din  veacul  al  XVII-lea,   organizată  de curînd. Atunci înflorea mai mult retorica şi era mai mult nevoie de o literatură obiectivă, de aceea ia o dezvoltare mai mare genul tragediei. Societăţii aceleia nu-i plăcea un Eminescu, un Verlaine, un Heine, care erau lirici, subiectivi, visători :  ei  i-a  plăcut  mai  mult  un Malherbe fiindcă era mai obiectiv — asta o dovedeşte şi faptul că el a fost chiar atunci gustat, lăudat, selectat şi pus în istoria literară. Alţi poeţi mai lirici decît el n-au fost aproape deloc gustaţi — aşa că istoria literară i-a descoperit aproape după două sute de ani. Să ne închipuim că pe Eminescu pesimist, subiectivist la 1840, atunci cînd publicul era entuziasmat pentru lupta de dezrobire, în care credea desigur un public optimist, care nu era predispus să se analizeze el însuşi, un public format din oameni sănătoşi, mai primitivi, mai predispuşi la acţi-
42
43
une desigur ca Eminescu, nu l-ar fi gustat, fiindcă n-ar fi convenit acelui public nici poezia, nici filozofia, nici sensibilitatea lui Eminescu. La 1870 chiar Eminescu nu era înţeles decît de Maiorescu şi cei cîţiva prieteni mai de seamă ai lui. Nu era înţeles, nu din punct de vedere logic, fiindcă Eminescu nu e greu de înţeles în gîndirea lui, dar „nu le mergea la inimă", cum s-ar zice, mai popular — nu le plăcea oamenilor de atunci felul lui de a iubi, de a cugeta, filozofia, pesimismul lui... Sufletul lui Eminescu era mai modern, el era o anticipaţie, el aparţinea unei epoci de mai tîrziu. Au trebuit să treacă cîţiva ani, să se întîmple unele lucruri, să apară un fel de decepţie, să înceapă publicul a prinde plăcerea de a se analiza singur, şi abia atunci acest public a început să guste, să selecteze pe Eminescu. La 1870 psihologia publicului nu era aceea care să se potrivească cu a lui Eminescu, şi de aceea, tocmai la 1890 el este gustat, înţeles şi selectat. Şi tot atunci începe să fie gustat, scos la lumină şi selectat şi Grigore Alexandrescu. în vremea lui, la 1840, n-a fost gustat, şi tocmai acum, după moarte, poeziile lui şi gîndirea lui fac impresie asupra unui alt public, din altă societate, care este mult deosebită de aceea din vremea lui, prin urmare publicul de la 1880 descoperea adevărata valoare a lui Gr. Alexandrescu şi îi dă locul de onoare în istoria literaturii.
Stendhal scrie la 1830 şi este selectat tocmai la 1880. El a ghicit dealtfel spiritul de analiză al societăţii de mai tîrziu şi a ştiut că va fi selectat după moarte. La-martine, în tinereţe, a fost gustat, mai tîrziu însă este luat în rîs, ca un om care plînge — s-a susţinut de unii chiar că este lipsit de artă ; apoi, venind epoca romantică, Lamartine vine iar la modă şi este chiar îndumnezeit ; pe urmă, vine perioada pozitivă cu arta obiectivă, cu poezia parnasiană, cu publicul care are gusturi ştiinţifice şi atunci Lamartine iar este dispreţuit. în sfîrşit, producîndu-se reacţiunea, nu mai place poezia obiectivă, parnasiană, şi atunci iar vine Lamartine la modă. Baudelaire a fost iarăşi o anticipaţie la 1860, căci nu este selectat, din cauză că pe atunci nu era un public care să-1 guste, căruia să-i convie poezia lui, si nu este apreciat de public decît la 1890, după 30 de ani. Aşa am putea aduce multe exemple, aproape că fiecare
scriitor mare este uneori selectat în cursul vremii, iar alteori lăsat pe alt plan. Cu alte cuvinte, ori de cîte ori starea sufletească a scriitorului se aseamănă cu aceea a societăţii, aceasta îl selectează. Este un strîns raport între scriitor şi societatea în care trăieşte, dar un raport care constă numai în faptul că societatea îl alege, îl selectează, însă între scriitor şi societate este şi un alt raport, care constă în faptul că societatea fasonează pe scriitor. Bineînţeles că scriitorul convine societăţii şi pentru motivul că ea 1-a fasonat întru cîtva.
Am văzut că nu există om neinfluenţabil. Dacă ne gîndim la trecut, la 1870 era alt mediu şi la 1880 altul, diferit celui de la 1870 ; la 1880 generaţia nouă se găsea în împrejurări deosebite, aşa de exemplu îi plăcea şi publicului amorul platonic, iubirea de trecut, deci sentimente asemănătoare cu ale lui Eminescu. Totuşi, chiar Eminescu n-a fost, chiar de la început, aşa de mult fasonat şi influenţat de societatea de la 1870. El s-a născut cu o natură în care predomină visarea, melancolia, şi mediul de la 1870 nu i le-a pervertit, ci din contra, i le-a accentuat. Apoi veni publicul de la 1880 care avea aceeaşi psihologie şi şi-a găsit în Eminescu expresia psihologiei sale şi atunci a fost foarte mult gustat şi apreciat. Apoi, de la 1884 şi mai departe pană la 1890 Eminescu este gustat de socialişti, cărora li se părea că găsesc în poezia lui expresiunea psihologiei lor, şi pentru acel public el trece drept socialist. La 1900, Ilarie Chendi spune că Eminescu se avîntă prea mult în poezia universală şi se depărtează prea mult de poezia naţională. Prin urmare, i se găsesc slabe tocmai poeziile cele mai frumoase şi cele mai bune. Generaţia de la 1880 — cum am văzut mai sus — avea alte însuşiri sufleteşti, publicul de la 1884 altele, la 1900 altele etc. Idealul şi nevoile publicului se schimbă mereu — şi Eminescu a fost mai gustat, mai preţuit atunci cînd societatea găsea în poezia lui expresiunea psihologiei sale, cînd găsea o potrivire cît mai mare cu starea sufletească a poetului. De aici se vede că între scriitor şi societatea care îl selectează este un raport de coincidenţă, nu de cauzalitate. Şi acest lucru se întâmplă în orice domeniu. în politică, omul cel mai mare este acela care convine publicului din vremea sa. Kogălniceanu a fost om mare atunci cînd natura lui, psihologia lui corespundeau su-
45
41
fletului şi nevoiei societăţii din care făcea parte. El a fost un creator cu vederi largi, nu un organizator. Şi eea mai mare glorie a lui a fost în perioada de creare a României, la Unire. Imediat însă cînd a venit vorba de organizare, de căi ferate, de lucrări practice, el a căzut pe planul al doilea, sau al treilea, n-a mai fost şeful, şi atunci vine Ion Brătianu, un om cu spiritul puţin mai practic, şi nici nu se putea să fie altfel, căci pe atunci era nevoie de o organizare pe teren burghez, şi Muntenia era mai burgheză în comparaţie cu Moldova, avea clasa mijlocie cu temperament occidental, şi atunci era şi natural ca în Muntenia să se găsească şi reprezentantul clasei, omul care trebuia acelei epoci. Kogăl-niceanu nu mai putea să fie, el nu avea temperament, de aceea după anul 1866 el nu mai este om mare. Pentru a conveni unei epoci, fie ca om politic, fie ca poet, cineva trebuie să aibă calităţi, căci nu orice prost poate să fie omul cel mai mare al unei epoci. Dar, iarăşi, nu cel oare are cele mai multe calităţi este omul epocii, ci omul care se potriveşte nevoilor, aptitudinilor şi aspiraţiilor acelei epoci. Kogălniceanu a continuat şi după 1866 să aibă cele mai mari calităţi, dar acele calităţi nu se potriveau cu nevoile ţării de atunci. Gr. Alexandrescu este un poet mai mare decît Bolintineanu, dar Bolintineanu corespundea societăţii de atunci, era cetit, era lăudat. Baudelaire a fost mai însemnat decît Fran-c-ois Coppee*, dar Coppee a convenit mai degrabă epocii lui, a fost selectat, pe cînd Baudelaire este gustat mult mai tîrziu. De aici nu trebuie să înţelegem că Baudelaire a fost contemporan cu Franeois Coppee ; nu, Coppee vine mai tîrziu. Apoi, rezultatul acesta al selecţionării ar fi aşa, într-un moment dat, dacă presupunem că este o singură şcoală literară. Dar sînt şi şcoli literare în luptă. De exemplu, una spune că poetul este neînsemnat, alta spune că este mai obiectiv etc... Astfel se găsesc două feluri de însuşiri sufleteşti la acelaşi poet. La noi, în literatura română, sînt moderniştii, care apreciază mai mult impresia, senzaţia — şi apoi restul sînt tradiţionalişti. Unii spun că un poet este modern, alţii că este tradiţionalist, aşa că pentru selecţiune, acum,
* Poet francez (1842—1908), autorul volumului Les Humbles (1872). Prima ediţie din Les Fleurs du mal de Baudelaire : 1857.
sînt două nevoi. Este un public modernist şi unul tradiţionalist — şi fiecare îşi selectează poetul său, care are psihologia asemănătoare cu a sa. Căci se ştie că pentru orice mişcare literară este neapărată nevoie de doi factori : de scriitori şi de publicul cetitor şi nu poate să existe mişcare literară fără unul din aceşti doi factori. Shakespeare ar fi putut să rămînă în saltar, dacă n-ar fi fost public, şi atunci n-ar mai fi existat nici mişcare literară în secolul al XVI-lea în Anglia. Scriitorii, dacă n-au nici un public cît de restrîns de cetitori, nu pot să determine nici o mişcare literară, după cum nici cetitorii fără scriitori nu pot determina o mişcare literară. Deci un scriitor este gustat de cetitori nu pentru că îl fasonează mediul, ci pentru că cetitorii îl selectează, îl încurajează. Acum, că scriitorul selectat se adaptează, se potriveşte nevoilor acelui public este lucru secundar. Şi cu cît scriitorul are o personalitate mai puternică, cu atît este mai mică această adaptare, această potrivire. Scriitorii mici caută încontinuu să se potrivească mediului publicului cetitor, pe cînd cei mari nu — ei au un fel de mîndrie. Să luăm două exemple din literatura noastră : Caragiale şi Vlahuţă. Vlahuţă s-a schimbat, a evoluat odată cu publicul, cu mediul, astfel încît în cariera lui avem mai mulţi scriitori. La început scrie în genul lui Eminescu, este pesimist, subiectiv, mai tîrziu obiectivist, naţionalist şi chiar socialist. în cariera lui, el a evoluat de la Eminescu la Agârbiceanu. Vlahuţă a fost influenţat de mediu după starea sufletească a publicului. între 1880-1887 el scrie ca Eminescu, însă mai slab, desigur, apoi începe să cînte idealuri naţionale şi devine optimist. La Caragiale nu se întîmplă acest lucru, el rămîne totdeauna acelaşi, neschimbat. Observăm la el aceeaşi atitudine de la comedii pană la Momente, în comediile sale ironizează introducerea formelor nouă în societate, pe cînd în momente zugrăveşte efectele introducerii acestor forme, dar, cu toată diferenţa de obiect, el păstrează aceeaşi ironie de la început pană la sfîrşit, aceeaşi atitudine. El a fost o personalitate puternică, este ca un diamant pe care nu poţi să-1 zgîriL Dacă Eminescu ar fi scris în locul lui Caragiale, ar fi rămas tot aşa de la început pană la sfîrşit. Scriitorii mari sînt totdeauna duri, refractari, se opun împrejurărilor, influenţei mediului — însă tot sînt puţin influenţaţi.
4G
47
Aceasta ar fi legătura dintre scriitori şi societate. Cum vedem, nu putem primi nici teoria eredităţii, că adică omul mare nu este influenţat deloc de mediu, dar nu putem iarăşi primi nici teoria influenţei atotputernice a mediului, că şi ei sînt influenţaţi de mediu, dar mult mai puţin decît ceilalţi. Omul nu se naşte „tabula rasa", ci cu unele însuşiri sufleteşti speciale, şi atunci între scriitori şi public nu există o influenţă directă, ci de coincidenţă, mediul alege, selectează poetul care îi convine, după cum am arătat că se întîmplă cu omul politic.
PRELEGEREA IV
Am văzut în prelegerea trecută care este raportul dintre scriitori şi mediu, sau raportul dintre scriitor şi societatea în care trăieşte, şi am observat că acel raport nu este de cauzalitate. Natural că psihologia scriitorului seamănă cu psihologia mediului, însă mediul nu este cauza formării psihologiei autorului, după cum susţineau unii. Mediul nu influenţează decît într-o măsură relativ mică psihologia scriitorului. Pentru alţii era indiferentă explicarea raportului dintre mediu şi scriitor prin influenţa mediului şi susţineau invers, că adică publicul se schimbă după scriitor. Atunci ar însemna că publicul optimist de la 1850 a fost aşa din cauza poeziei lui Alecsandri şi că psihologia tristă, mediul pesimist de la 1880-1890, a fost cauzat de poezia lui Eminescu. Dar este prea hazardată această credinţă că un scriitor poate să modeleze mediul, fiindcă atunci ar fi o răsturnare a celor mai elementare cunoştinţe din psihologie. Lucrul însă care rezultă de aici, că un anume scriitor corespunde sufletului unui anumit public, sau numai unei părţi din public, nu ne este indiferent. Faptul acesta ne arată care este legătura şi asemănarea între psihologia scriitorului şi a publicului. Şi cauza se vede : scriitorul este naţional, nu universal, el reprezintă sufletul poporului său mai întăi de toate, fapt dealtfel simplu de constatat. Astfel se deosebeşte un roman franţuzesc scris de un francez de un roman scris de un englez, de un rus, de un român... Insă oricît de mult s-ar deosebi romanele scriitorilor din acelaşi neam, totuşi au ceva comun. Au ceva comun romanele francezilor, englezilor, ruşilor etc. Să luăm de exemplu romanul rus, fiindcă este mai uşor, şi sînt şi romancieri mai puţini. Tolstoi se deosebeşte de Dostoievski, şi aceştia amîndoi de Turgheniev, totuşi romanul lui Tolstoi, al lui Tur-gheniev, cît şi al lui Dostoievski au ceva comun şi toată
49
Cda. 1729 coala 4
lumea vorbeşte de acest caracter comun, cum este de exemplu spiritul slav. De asemenea în romanul francez : Balzac şi Anatole France se deosebesc, cu toate acestea au ceva comun. încît, cine ceteşte este deprins a înţelege cu uşurinţă că cutare roman este scris de un francez, englez, rus etc. într-un roman francez n-ai să găseşti acel caracter care îl găseşti în romanul rus : în Tolstoi, de exemplu. în romanul lui A. France găseşti acel chip spiritual de a crea frumosul într-un stil clar, care se deosebeşte de cel al altor popoare. însă natural că aceste deosebiri se percep, dar nu se pot arăta într-un laborator şi nici prin cîteva formule pe tablă. Aceste lucruri se observă cetind pe un scriitor rus, englez, francez etc. Numai atunci vom vedea la un englez umorul, poezia intimă, la un francez psihologia şi critica şi la un rus misticismul şi credinţa. Dar aceasta este altă chestie. Vreau să spun că literatura este mai întăi a unui popor — şi nu un lucru universal, ca ştiinţa. Şi este natural ca ştiinţa să fie universală, fiindcă acolo este vorba de o idee obiectivă, care este ceva universal. Dar în artă, în literatură, ca şi în muzică, este vorba de imagine, de sentiment, de sensibilitate, care sînt lucruri personale, individuale. în ştiinţă nu ne interesează dacă cutare chimist era francez sau german. Ştiinţa e creată de tot felul de oameni învăţaţi. Şi desigur că o descoperire este bună dacă este făcută ştiinţificeşte, chiar dacă a descoperit-o şi un chimist român, fie că a descoperit-o într-un laborator de la Bucureşti, sau de la Paris, sau de la Berlin — ea aparţine ştiinţei universale. S-ar putea găsi şi între oamenii de ştiinţă o deosebire, şi anume dacă i-am grupa după naţiuni. Aşa, francezii sînt mai mult matematicieni ; germanii mai mult istorici etc. însă aceasta este altă problemă, care priveşte mai mult conformaţia intelectuală decît pe cea sufletească. Este o deosebire de material. Ar fi bine să vedem de exemplu influenţele străine ale unor anumite genuri literare asupra unei literaturi, să ştim care pot exercita vreo influenţă şi care nu, şi pană la ce punct se simte influenţa străină. Să vedem apoi dacă influenţa este în bine, sau dacă a devenit o imitaţie servilă, falsă. Ar mai fi interesant de văzut importarea dintr-o parte şi din alta, dar asta altădată. Va să zică, scriitorii unui popor se deosebesc între ei, dar se şi aseamănă ca un tot.  Astfel avem
scriitorii unei epoci la acelaşi popor, scriitorii unui gen literar, a unei scoale literare la acelaşi popor.
Un mare scriitor din secolul al XlX-lea, de exemplu Maupassant, are însuşiri care seamănă cu acelea a povestitorilor aşa-ziselor „fabliaux" din evul mediu. Apoi Maupassant mai seamănă şi cu Zola şi cu Flaubert, scriitori de aceeaşi epocă — de aici o asemănare de scriitori din aceeaşi epocă. Tot Maupassant însă este realist, şi atunci el seamănă tot cu Flaubert şi Zola, care sînt tot realişti, de aici o asemănare pe grupă, Prin urmare, putem trata pe un scriitor în grupă, într-o şcoală literară, într-un popor. Dealtfel şi noi am tratat pană acum pe scriitorii noştri în grupuri. Noi n-avem grupa romancierilor, cu toate acestea ne putem întreba ce are comun cutare scriitor român, sau care este caracteristica literaturii române faţă de o literatură străină. Putem zice : cutare scriitor al unei anumite epoci, să zicem al epocii de la 1880-1900, seamănă cu cutare scriitor tot din această epocă.
Scriitorii români noi i-am împărţit în trei grupuri : prima grupă a proletarilor intelectuali : Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă ; grupa a doua, a boiernaşilor : Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voineşti ; şi a treia grupă, a scriitorilor de la ţară : Creangă şi Coşbuc. Cu alte cuvinte, istoria literară a unui popor se împarte în mai multe epoci, iar epocile în mai multe grupuri. Exemplul nostru ne arată epoca de la 1880-1900, epoca lui Eminescu împărţită în grupa lui Eminescu, grupa lui Zamfirescu şi grupa lui Coşbuc. Acum Zamfirescu şi Brătescu-Voineşti, din aceeaşi grupă, seamănă foarte mult între ei, dar şi grupa lor seamănă cu celelalte grupe din epoca lui Eminescu ; apoi grupa lui Eminescu seamănă foarte mult cu celelalte două epoci din istoria literaturii române moderne şi acestea la rîndul lor se aseamănă cu literatura religioasă veche etc ...
Dar între literatura română, franceză, engleză, rusă etc. este o mare deosebire. însă toate aceste însuşiri comune fiecărei epoci, fiecărei şcoli literare şi fiecărei literaturi nu formează talentul. Dovadă sînt scriitorii mici oare intră şi în grupa lui Eminescu şi în grupa lui Coş--buc, ba chiar şi în epoca lui Alecsandri, dar pe care nu-î studiem, fiindcă n-au talent. însuşirile de talent sîntţ individua'e. Oricît de mult s-ar asemăna scriitorii dintr-o
50
51
grupă, ei totuşi se deosebesc prin talent sau originalitate, căci talent şi originalitate este acelaşi lucru. în grupa lui Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea sînt scriitorii care se aseamănă, dar au şi calităţi individuale. Şi atunci, ca să studiezi un scriitor, trebuie să ai două preocupări : să te ocupi mai întăi cu individul şi apoi cu grupa din care face parte. întăi să cauţi ceea ce îl deosebeşte pe dînsul de oricare om, lucrul cel mai important, şi apoi, studiind grupul, să observi cum seamănă mai mulţi scriitori între ei. Ca să ştii prin ce se aseamănă scriitorii din grupa lui Eminescu cu scriitorii din grupa lui Alecsandri sau a lui Duiliu Zamfirescu, trebuie să cauţi ce caractere comune au cîntat ei şi caracterele individuale să le laşi la o parte, fiindcă individualul n-are ce căuta aici. La „femeia" cîntată de ei te va interesa faptul că ea este înaltă, scundă, grasă, subţire etc, dar nu te va interesa dacă are ochi albaştri sau negri. Culoarea ochilor nu intră în definiţie, ci numai caracterele comune care au fost cîntate. în definiţia grupei lui Eminescu vor intra numai acele caractere comune la toţi ca : suprasensibilitatea, nemulţumirea de prezent, dar nu şi nostalgia după trecutul medieval, pe care o găsim numai la Eminescu, puţin la Delavrancea şi deloc la Caragiale. Am lăsat dar tot la o parte din ceea ce este individual, dar asta numai cînd este vorba de grupă, însă ca să cunoşti bine pe un scriitor trebuie să-i cunoşti mai întăi individualul, specialul, tot ce are el curat individual. Un critic care ar analiza pe Eminescu şi ar arăta numai caracterele comune ale epocii, sau a grupei pe care o reprezintă el, ar face desigur o critică slabă, fiindcă aceleaşi caractere le are Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea. El n-ar reuşi să individualizeze pe Eminescu din grup, dacă nu s-ar ocupa cu ceea ce are Eminescu aparte, în mod individual, deosebit de ceilalţi. Pe cîtă vreme cel ce se ocupă cu grupul trebuie să facă abstracţie de ceea ce este individual. Prin urmare, cînd te ocupi cu clasificarea, te interesezi mai mult de grupă şi mai puţin de individ. Spre exemplu, critica estetică se ocupă cu individul, cu poetul Eminescu, cu caracterizarea poeziei şi a talentului său. Istoria literară se ocupă cu asemănările şi deosebirile dintre unii şi alţii, sau dintr-o epocă sau alta, iar mai la urmă putem vorbi şi de Eminescu, ca despre unul
care reprezintă grupa. Prin urmare, istoria literară este mai generală decît critica literară sau decît critica estetică. Adică noi trebuie să facem deosebire între critica estetică şi critica literară, cu toate că nu sînt aşa de mari deosebiri.
Să vorbim puţin şi despre critică. A critica înseamnă a cerne, a discerne, a aprecia, a deosebi ce este bine de ce este rău într-o operă oarecare. Şi avem critica estetică, critica psihologică şi critica ştiinţifică. Ce sînt acestea ? Critica estetică se ocupă cu elementele frumosului din o operă de artă, se ocupă cu talentul, adică cu capacitatea scriitorului şi cu mijloacele de a realiza frumosul. Şi principiile esteticii aplicate la literatură dau critica estetico-literară, după cum aplicate la muzică dau critica muzicală. Critica estetică studiază stilul, imaginile, epitetele, ritmul, compoziţia, proporţia între părţi. Un critic estetic, dacă este vorba de o dramă, caută să studieze forţa dramatică, caracterizarea tipurilor, zugrăvirea diferitelor elemente, intriga... Apoi cercetează dacă sînt cele trei unităţi : de loc, de timp şi de acţiune, ca să se poată vedea dacă opera este clasică sau nu.
în critica estetică nu ne interesează nici autorul, nici obiectul, ci numai tehnica, puterea artistică a scriitorului de a crea, meşteşugul lui de a scrie. Uneori însă ne interesăm de altceva, de psihologia, de sentimentele puse în opera sa de un scriitor. Atunci căutăm fantazia, imaginaţia, cercetăm dacă scriitorul este pesimist, optimist, misoghin, filoghin, mizantrop etc. Lucrurile acestea le face critica psihologică. Astfel, un critic psiholog are să găsească misticism în romanul rus, senzualism în romanul francez, moralism sau altceva în cel englez etc Un critic psiholog are să spuie despre Eminescu că era suprasensibil, lipsit de voinţă, pesimist, budist etc, pe cînd un critic estetic va vorbi de mijloacele lui tehnice prin ajutorul cărora realizează frumosul în arta poetică. Un critic psiholog, dacă ar analiza Scrisoarea IV, ar spune că Eminescu avea fantazie, imaginaţie, că iubea trecutul, că ura prezentul, că era misoghin etc... Dar un critic care, analizînd Scrisoarea IV, ar spune că Eminescu avea talent de pictor, stil frumos, fond, bogăţie de cuvinte, de imagini, de rimă, de ritm — că şi-a creat cadrul potrivit cu trecutul — acel critic desigur că ar
52
53
face critică estetică. Dar critica ştiinţifică ce este ? Mai întăi să se ştie că chiar critica psihologică sau estetică pot fi ştiinţifice, dacă le ducem mai departe pană la ştiinţă. Critica ştiinţifică are de scop aflarea cauzelor care au dat naştere cutării sau cutării opere. Critica ştiinţifică este deci egală ou critica cauzelor. Un critic ştiinţific s-ar întreba : pentru ce Eminescu este pesimist ? Pentru ce a sfîrşit aşa ? Şi va răspunde : fiindcă părinţii lui erau bolnavi, fiindcă unii membri ai familiei şi-au găsit moartea tot din cauza aceleiaşi boli etc. Va explica deci pesimismul prin ereditate, prin influenţa mediului, prin influenţa ideilor filozofice etc. In rezumat, critica estetică se ocupă cu meşteşugul, cu tehnica artistului, critica psihologică, cu însuşirile sufleteşti ale acestuia şi critica ştiinţifică, cu aflarea cauzelor însuşirilor descoperite prin celelalte două feluri de critică. Cînd întrebăm pentru ce este această însuşire, atunci facem critica cauzelor, critică ştiinţifică. In afară de aceste feluri de critică mai este şi critica impresionistă. Aceasta n-are un obiect definit şi de aceea vom vedea că este un lucru mai gingaş, mai fin, criticul impresionist nu spune decît impresiile sale personale asupra unei opere de artă. Nu e vorbă că şi criticul estetic şi cel psihologic tot impresiile lui le spune. De fapt critica, aşa cum este acum, nu constituie o ştiinţă, poate că va deveni cu vremea. Acum nu este decît tot impresia subiectivă, fiindcă este vorba de urît şi frumos. în critică nu sînt mijloace de critică obiectivă. Dacă ar fi un tablou pe perete, însă un tablou al unui pictor însemnat, de exemplu al lui Rembrandt, şi dacă eu aş spune despre el că este urît, dumneavoastră nu mi-aţi putea dovedi în nici un chip că este frumos. Mi-aţi dovedi, natural, cu moralul, fiindcă sînteţi mai mulţi şi fiindcă tabloul este de Rembrandt, dar în orice caz n-aţi putea să mă convingeţi că este frumos şi să-mi dovediţi pe cale obiectivă. Nu tot aşa este în ştiinţă. Acolo, un singur om poate să convingă zeci de mii de oameni, prin dovezi obiective. Deci toate critieile sînt impresioniste, şi mai ales critica estetică, în care e vorba de frumos şi de urît, două impresiuni aşa de subiective. Totuşi, cum am făcut clasificaţia de mai înainte, este o critică ce se numeşte impresionistă, care însă n-are nici o metodă, nici un scop. Criticul impresionist nu face estetică,
nu face psihologie, ci expune impresia sa pur subiectivă, plăcerea sau displăcerea. Critica estetică dovedeşte frumosul sau utilul cu o metodă oarecare, este deci obiectivă întrucîtva. Critica impresionistă nu vrea să dovedească nimic nimănui, şi spune pe faţă aceasta, deci arînd că nu vrea să angajeze pe nimeni. Critica impresionistă joacă, se învîrte numai în jurul operei, (mpresioniştii expun tot felul de consideraţii, de note frumoase, cu un oarecare talent, desfăşurînd' astfel şi o valoare despre operă. Se poate întîmpla ca un critic impresionist să vorbească de operă fără a pomeni autorul. Anatole France, în La vie litteraire, îşi dă libertatea fantaziei, vorbeşte întăi despre Maupassant şi deodată trece la vechii povestitori, în fine, sfîrşeşte fără să mai amintească de Maupassant. Criticul impresionist poate să vorbească astfel, de exemplu, despre un roman de astronomie, dînd avînt fantaziei, aşa încît ajunge să facă şi el însuşi o a doua operă, în jurul operei principale. Criticul impresionist face ceea ce se numeşte „note pe marginea cărţilor". El expune tot felul de' consideraţii personale asupra unei opere, spune impresiile lui subiective, plăcute etc, dar nu tratează nimic, nu explică opera. Am putea spune că critica impresionistă este parazitară, căci nu se naşte şi nu progresează decît pe marginea unei opere. Ea este în afară de preocupările criticii propriu-zise. Sau, ca să explicăm mai bine, critica estetică ajută istoriei literare, fiindcă ea examinează totalitatea mijloacelor tehnice ale scriitorului, cu ajutorul cărora el a reuşit să realizeze frumosul în opera de artă; critica psihologică ajută de asemenea istoriei literare, întrucît se ocupă cu psihologia personală a scriitorului, cu clasificarea operelor, şi pune sub aceeaşi formulă mai mulţi scriitori dintr-un grup cu însuşiri comune. Critica estetică cercetează mai ales deosebirile, dar se ocupă şi cu asemănările, însă mai puţin. în fine, şi critica estetică şi cea psihologică, prin determinarea deosebirilor şi asemănărilor, ne ajută să facem grupări. Critica ştiinţifică, de asemenea, se ocupă cu asemănări şi" deosebiri şi caută să determine dacă aceleaşi cauze pot da naştere la aceleaşi efecte, sau la efecte diferite etc. Numai critica impresionistă nu ajută istoriei literare, fiindcă în ea este vorba de o părere pur subiectivă a criticului şi nu angajează pe nimeni. Critica lui Ana-
54
55
tole France este ea însăşi o operă de artă, de talie, sau cel puţin pe jumătatea operei de artă, pe care o critică, în adevăr, el întrebuinţează aici stil, fantazie, epitete etc, care sînt însuşiri ale operei de artă, este deci o critică pur subiectivă.
Să vedem acum ce este critica literară ? Ea este suma tuturor acestor critici, este tot ce se poate spune despre o operă de antă, este critica luată din toate punctele de vedere. Critica literară se ocupă cu opera literară sau cu scriitorul din punct de vedere estetic, psihologic şi ştiinţific. Prin urmare, dacă dăm peste o bucată de critică şi vedem că are însuşiri şi de critică psihologică şi de critică estetică şi ştiinţifică — atunci o numim simplu critică literară.
Să facem acum o deosebire între critica estetică şi critica literară, spre a se înţelege mai bine. Critica estetică nu înregistrează tot, ea vorbeşte numai de tehnică, pe cînd critica literară se ocupă cu o lucrare din mai multe puncte de vedere. E adevărat că ea îşi pune probleme pe care şi le pune şi critica estetică, dar, pe lîngă acestea, mai are încă şi multe probleme diferite. Critica literară este de toate, pe cînd critica estetică se mărgineşte. Critica literară se ocupă de operă, de impresie, de talent, de tehnică, face clasificări, se întreabă asupra cauzelor, face prin urmare critică estetică şi critică psihologică, dar şi critică ştiinţifică şi chiar istorie literară. Criticul literar se poate întreba orice, el poate să se întrebe, în vreun articol de critică, dacă influenţa cu-tărui poet, spre exemplu a lui Eminescu, asupra poporului nostru, este bună sau rea, morală sau imorală, şi atunci face şi publicistică. Critica literară priveşte o operă din orice punct de vedere. Un critic literar poate să facă geografie, psihologie, să scoată teorii dintr-o operă de artă, de exemplu din opera lui Balzac, studiind personajele, mediul etc. Paul Bourget chiar face filozofie. în sfîrşit, un critic literar poate să se îndeletnicească cu orice, de exemplu dacă i se dă un roman, el poate să-1 studieze din toate punctele de vedere ; pe cînd criticul estetic priveşte romanul numai dintr-o latură, dintr-un anumit punct de vedere, acela al tehnicii. Dar să vedem acum în ce raport stă critica literară faţă cu istoria literară ? Din cele spuse mai înainte, amîn-două ar fi cam la fel, dar nu se confundă una cu alta.
Critica literară cercetează pe scriitor şi opera sa şi se poate ocupa cel mult cu un grup mic de scriitori, dar studiaţi tot din punct de vedere individual, ea caută deci ceea ce este individual. Istoria literară cercetează literatura întreagă, o epocă, o şcoală, are în vedere ceea ce este general. Bineînţeles că aceste discipline nu sînt aşa de deosebite. Deci aceasta ar fi o deosebire : că istoria literară se ocupă cu generalul, iar critica literară cu individualul. Critica literară se va ocupa cu caracterele individuale ale lui Eminescu, pe care îl va cerceta din punct de vedere al criticii estetice, psihologice şi ştiinţifice ; pe cînd istoria literară se ocupă cu caracterele generale, acelea care îl apropie de ceilalţi scriitori din grupa lui, pentru a putea face mai uşor asemănările şi pe urmă clasificarea. Critica literară îl studiază pe Eminescu pentru a-1 individualiza, a-1 scoate din grup, de aceea ea caută să găsească ceea ce îl deosebeşte pe Eminescu de ceilalţi, ceea ce îi aparţine numai lui, deci deosebirile. Istoria literară va căuta asemănările dintre Eminescu şi ceilalţi scriitori din grupă — pentru a generaliza, deci, însuşirile comune, le cercetează ; obiectul istoriei literare este o grupă, o şcoală, întreaga literatură ; pe cînd obiectul criticii literare este un scriitor şi cel mult un gen. Istoria literară, fiindcă se ocupă cu generalul, este ştiinţifică ; pe cînd critica literară, ce se ocupă cu personalul, cu individualul, cu ceea ce formează talentul, originalitatea unui scriitor, este mai puţin ştiinţifică şi mai mult estetică. De aceea critica estetică va fi pe primul plan în critica literară. Este de fapt şi în istoria literară întrebuinţată critica estetică, alături de cea psihologică şi ştiinţifică, dar mult mai puţin ca în critica literară decît în istoria literară, Acum, o altă deosebire : în primul rînd istoria literară trebuie să aibă în vedere adevărurile stabilite, şi trebuie să le consemneze. în istoria literară trebuie să te supui adevărurilor stabilite pană atunci. Un poet mediocru, ca Bolintineanu, trebuie să-şi găsească acelaşi loc în orice istorie literară, să şi-1 păstreze numai acela, încît să nu-4 poţi scoate. Istoricul literar trebuie să se supună opiniei stabilite de publicul din vremea lui Bolintineanu. Criticul literar nu se supune părerii publicului, ci el vorbeşte în numele lui. Un critic literar poate să nu scrie nici o pagină   despre Bolintineanu,
56
57
dacă nu vrea, chiar dacă zece mii de oameni ar spune că Bolintineanu a fost un poet mare, dar istoricul literar trebuie să-i consacre neapărat cîteva pagini. Istoricul literar seamănă mai mult cu un om de ştiinţă, decît criticul literar. Istoricul literar ar fi un botanist, iar criticul literar un grădinar. Pentru botanist bozul este o plantă şi o consideră la fel cu celelalte plante. Pe cînd grădinarul alege numai anumite plante, pe care le pune în grădina sa. Criticul literar este suveran, independent, iar istoricul literar pretinde rolul unui om de ştiinţă. El se ocupă cu realităţile, şi cum gloria căpătată de un poet este o realitate, el trebuie prin urmare să nu ignoreze pe Bolintineanu, oare a fost o glorie în timpul lui şi trebuie neapărat să-1 menţioneze în istoria literaturii. însă, eu, dacă cred că Bolintineanu nu este un mare poet, nu sînt dator să vorbesc despre el numaidecît în critica literară. Altă deosebire : critica literară este mai aproape de literatură decît istoria literară ; iar istoricul literar pretinde că este mai obiectiv, mai ştiinţific.
PRELEGEREA V
Data trecută a fost vorba despre diferitele feluri de critică, care formează o parte din domeniul istoriei literaturii. Istoria literară ar fi atunci suma criticii psihologice, estetice şi ştiinţifice. Dar dacă ne oprim mai mult asupra istoriei literare, vedem că ea nu este numai suma acestor critici, ci ea mai cuprinde şi biografia scriitorilor, bibliografia, critica textelor şi alte preocupări. Ce este biografia ? Este istorisirea vieţii scriitorului. Viaţa unui om însemnat ne interesează nu pentru cunoştinţele noastre, sau pentru că ne place să ştim cum a trăit, ce incidente i s-au întîmplat, ci pentru că viaţa unui scriitor este necesară pentru explicarea operei lui. Acesta este interesul principal pentru care avem nevoie de biografia scriitorului. Dar lungimea biografiei atîrnă de concepţia noastră asupra raportului dintre scriitori şi mediu. Dacă mediul n-ar avea nici o influenţă asupra vieţii scriitorului, atunci biografia ar fi aproape indiferentă, n-ar prezenta nici o importanţă în explicarea sufletului scriitorului, ar fi inutilă. însă noi am văzut că mediul are oarecare influenţă asupra formării sufletului unui om şi prin urmare biografia ne va trebui, fiindcă ea ne va explica ceva din sufletul şi felul conţinutului operei unui scriitor. Biografia lui răspunde la aceste necesităţi, însă nevoia biografiei variază după felul unei anumite opere. Astfel, biografia unui om de ştiinţă pură este de foarte puţină importanţă, deoarece opera lui se explică foarte puţin prin împrejurările omului. Pentru explicarea Mului poeziei lui Victor Hugo, biografia ne interesează, pe cînd pentru explicarea operei ştiinţifice a lui Pasteur, n-am nevoie să ştiu ce-a învăţat el, unde a învăţat, ce profesori a avut sau ce cărţi a cetit, ori în care laboratoare a lucrat etc. ; pe cînd la V. Hugo se pune problema eredităţii,
59
trebuie atunci să ştim ce părinţi a avut, împrejurările şi schimbările sociale care au avut loc în timpul vieţii lui etc. Biografia oamenilor de ştiinţă este mai puţin importantă, fiindcă în ştiinţă este vorba de idei, pe cînd în literatură este vorba de sentimente. Este destul de clar că există o mai strînsă legătură între sentiment şi viaţă, decît, din contra, între idei şi viaţă. Eminescu trăieşte în viaţa aceea puţin legitimă a societăţii de atunci, simte vitregia aceea şi desigur că nu se poate să nu existe o legătură oarecare între viaţă şi el. Este mai mare legătura între viaţa unui poet şi împrejurările din operele lui, decît legătura dintre viaţa unui om de ştiinţă şi opera lui — fiindcă la poet este vorba de simţire, pe cînd la un om de ştiinţă este vorba de raţiune. De aceea, zic, biografia prezintă o mai puţină importanţă pentru un om de ştiinţă şi, din contra, o mai mare importanţă pentru un poet. Literatura este oglinda vieţii, şi istoria literară ne explică sufletul unui popor, pe cîtă vreme ştiinţa nu este oglinda vieţii şi nu explică sufletul unui popor. Să vedem acum, la lumina acestor lucruri, ce trebuie să punem într-o biografie ? Dacă biografia are de scop să explice opera unui scriitor, atunci trebuie să punem numai acele fapte care sînt explicative pentru opera scriitorului. Trebuie să punem numai esenţialul, ceea ce nu are nimic a face cu opera, ceea ce nu este legitim n-are ce căuta în biografie. Prisosul poate să răspundă numai unei curiozităţi, dar n-are ce căuta în biografie. în biografia lui Eminescu nu ne interesează faptul că a avut atîţia fraţi care au avut cutare slujbă, că a avut atîtea surori, că una s-a măritat cu un sublocotenent sau locotenent şi că a avut atîţia copii, dar ne interesează faptul că a avut un frate care s-a sinucis şi că o soră de-a lui era paralitică, asta dirj punctul de vedere al sănătăţii poetului. Atunci putem vedea că la Eminescu este vorba de o cauză ereditară sau este vorba de o boală personală a poetului şi de mizeria vieţei pe care a simţit-o multă vreme. Cum vedem, aceste date ne interesează, ne ajută la ceva, dar nu trebuie să se facă abuz şi să se pună în biografie tot ce se ştie despre el şi despre rudele lui. Să vedem acum la ce probleme răspunde biografia. Să ne întrebăm, de exemplu, dacă ea ajută la critica estetică ceva, adică, pentru ca cineva să poată face critică estetică, are sau
nu nevoie de biografie sau nu. Să ne luăm în ipostasul de cetitor şi să vedem dacă ştiind biografia lui Eminescu vom gusta mai mult frumuseţea din Luceafărul ? Cred că nu. Dacă ştim cînd s-a născut şi cum a trăit Eminescu, acest lucru este indiferent pentru elementul estetic din poezie şi nu are a face nici cu critica literară (estetică). Răspunsul dacă Luceafărul este frumos sau nu îl găsim în vorbele din poezie şi numai de poezie avem nevoie pentru a studia estetica din poezia Luceafărul. Apoi, pentru critica psihologică, tot aşa, nu trebuie biografia scriitorului, dacă ţinem seama că nu facem psihologia omului Eminescu, ci psihologia artistului Eminescu. Deoarece artistul Eminescu avea fan-tazie, vedem în opera lui tot pe artistul Eminescu inteligent, pesimist etc, aşa că nu mai avem nevoie de biografia lui. Deci în critica psihologică noi facem psihologia artistului, nu a omului care se ascunde în dosul artistului. Prin urmare, în opera lui Eminescu pe noi ne interesează numai psihologia artistului, nu şi a omului Eminescu. Uneori se întîmplă să descoperim în psihologia omului însuşiri care n-au pătruns în operă şi atunci se poate ca biografia să ne înşele. Dacă ni s-ar dovedi că Eminescu era un tip care să se îndrăgostească uşor, sau că era rece, cinic, senzual sau prea platonic, sau mai ştiu eu cum şi dacă am pleca cu aceleaşi cu-no.ştinţi din psihologia omului şi le-am explica conform celor spuse în opera lui, am putea fi înşelaţi, sub influenţa acestor cunoştinţe, şi am greşi spunînd că şi în opera lui este tot aşa. Dealtfel, ştiţi din istoria literaturii că psihologia omului nu corespunde cu psihologia artistului. Şi cum critica psihologică n-are a face cu psihologia omului, ci cu psihologia artistului, nici critica psihologică n-are nevoie de biografie, din cauză că psihologia artistului se găseşte în opera lui, nu aiurea. Cine ceteşte pe Eminescu vede cum era sufletul lui, din opera sa, din poeziile sale. Cum era sufletul omului ? Asta nu ne interesează în critica psihologică şi de aceea nici aici ri-avem nevoie de biografie. Dar pentru critica ştiinţifică avem nevoie de biografie ? Da. Fiindcă critica ştiinţifică este critica cauzelor operei literare şi cauzele operei literare sînt şi ereditatea şi mediul. Critica ştiinţifică, critica cauzelor se întreabă pentru ce ? De exemplu : Eminescu pentru ce are cutare însuşire ? Ea întreabă
60
61
şi despre cauza frumosului şi despre cauza psihologiei artistului. Critica estetică se ocupă numai cu frumosul din operă, critica psihologică numai cu psihologia artistului, pe cînd critica ştiinţifică se ocupă cu cauzele frumosului şi psihicului artistului. Ea întreabă pentru ce Eminescu a fost pesimist ? Şi atunci trebuie să studiem pe Eminescu omul, să ne punem problema eredităţii, să vedem însuşirile moştenite de la mama lui, de la tatăl lui, însuşirile de rasă, primele lui impresii, trebuie să ştim că era sărac, că era bolnav, să cunoaştem mediul deprimant, clasele sociale, apoi că a fost influenţat de filozofia lui Sehopenhauer ş.a.m.d. Aici este vorba de cauză, şi cum prima cauză a poetului Eminescu este omul Eminescu, noi trebuie să studiem mai întăi omvil Eminescu ; din cauza omului Eminescu am amintit despre strămoşii săi, părinţii săi, mediul social, împrejurările din timpul acela etc... şi prin urmare trebuie să studiem neapărat toate acestea, dar în nici un caz să exagerăm biografismul. In privinţa biografiei, trebuie să avem două lucruri în vedere :
1) Biografia este necesară numai la critica ştiinţifică, critica cauzelor, şi
2) în biografie trebuie să intre numai acele ştiri care pot da o explicaţie, nu orice ştire.
Apoi criticul literar întrebuinţează biografia în măsura în care dă importanţă mediului. Astfel, un critic care caută să explice pe scriitor prin mediu, acela va pune biografia pe primul plan ; pe cînd celui care nu dă importanţă mediului nu-i trebuie multă biografie. De exemplu : T. Maiorescu care zice că Eminescu, oriunde s-ar fi născut, ar fi fost acelaşi, nu dă importanţă mediului, şi prin urmare nu-i trebuie biografie. Insă mediul am văzut că are o oarecare importanţă, şi atunci trebuie neapărat biografie. Şi, în adevăr, biografia se utilizează de către critici proporţional cu importanţa pe care o dau mediului. Insă, încă o dată, nu este nevoie de biografie pentru critica estetică. Se face chiar o nedreptate utilizând biografia în critica estetică, fiindcă de multe ori biografia strică cele mai frumoase impresii şi acest lucru se întîmplă cu cît este vorba de vreo poezie lirică. Să luăm de exemplu poezia Luceafărul. S-a spus că lui Eminescu i s-a întîmplat un fapt banal, vulgar şi că acest fapt este cauza genezei Luceafărului.
S-a spus că Eminescu iubea o doamnă din Bucureşti* şi că aceasta în schimb ar fi dat preferinţă lacheului ; prin urmare, ar reieşi că doamna aceea este Cătălina, lacheul — pajul, iar Eminescu — Luceafărul. Noi, ştiind acest lucru, admirăm înălţimea de reflecţii, puterea de idealizare a lui Eminescu, care a ridicat un fapt banal la o aşa mare înălţime.
Alţii spun că inspiraţia lui Eminescu provine dintr-o poveste populară**. Lucrul acesta, pus în biografie, este interesant poate pentru criticul ştiinţific, care vede că Eminescu se ridică la un simbol; dar pentru impresia noastră estetică, acest lucru strică, pentru că îi coboară valoarea. Cine dintre noi n-a suspinat în tinereţe cu Lamartine cetind Lacul ! Dar cînd am şti că acea duioasă Elviră nu era decît Madame Charles, femeia unui profesor de fizică, o burgheză, cam bogată, cam maternelă, care avea purtări nedelicate faţă cu acel tînăr, desigur că acest lucru ar strica puţin impresia suspinelor eterate din spaţiile cereşti. Dealtfel, însuşi Lamartine, punând notiţe la poezii, cum este aceasta „la lacul Bourget", n-a făcut decît un mare rău, fiindcă le-a scoborît valoarea, le-a banalizat.
Prin urmare, biografia nu numai că nu ajută nimic la plăcerea estetică, dar strică, de cele mai multe ori. Sînt convins că, dacă cetiţi din nou Lacul sau alte cîteva poezii de Lamartine, avînd în cap notiţele lui şi amănunte despre Madame Charles, acele poezii pierd ceva din impresia pe care v-a făcut-o de la început. Dar dacă împrejurarea ar fi foarte poetică, atunci ea ajută ceva poeziei, dar lucrul acesta este greu, fiindcă viaţa nu este poetică, o facem noi poetică. Poezia este mai sus decît realitatea. Şi apoi, unul din farmecele poeziei este generalitatea, lipsa de ceea ce este particular, de ceea ce este şi se întîmplă imediat. Ne farmecă natura în general şi trecutul, tot în general. Datele fixe, ieri, asară etc, ne displac. La Eminescu, părul blond şi ochii albaştri nu sînt ceva particular, el nu pictează cu amănunte, ci cu termeni generali. Poezia lui nu este ocazională. Poezia ştim că e bună cînd poate să placă la
* Clcopatra Poenaru.
** Basmul transcris de R. Kunisch : Das Mădchen in gol-denen Garten.
62
63
cîţi mai mulţi oameni, dintr-un timp cît mai îndelungat. Şi atunci place mai mult cînd este un extract, o chintesenţă de sentimente. Această generalitate dă poeziei o universalitate şi atunci poate să fie gustată de cît mai multe şi mai adverse suflete. Eminescu cîntă sufletul omenesc în genere. în poeziile lui erotice este dragostea şi femeia în genere. Dar dacă cetiţi această poezie avînd în minte viaţa lui Eminescu şi viaţa Veronicăi Miele, dragostea lor şi scrisorile ei în orice moment, atunci desigur că nu aveţi în faţă decît imagini, decît chipul lui şi a Veronicăi Miele. Ştiţi că a apărut o carte a Iui Octav Minar* în care sînt publicate cîteva din scrisorile Veronicăi Miele către Eminescu şi invers. Aşa că un tînăr de douăzeci de ani cînd ceteşte poezia aceasta, în loc să vadă pe Dulcineea sa, vede pe Veronica Miele, pe care o cunoaşte din scrisorile publicate de Octav Minar. Dar dacă nu ştie nimic, fiecare pune imaginea iubitei sale. Prin urmare, Octav Minar a făcut un rău lui Eminescu publicînd aceste scrisori, care micşorează oarecum valoarea poeziilor sale erotice. Cetind poezia Pe lîngă plopii fără soţ, fiecare vede iubita sa şi îşi imaginează o anumită uliţă, anumiţi plopi, altul pune' poate plopii lui, în fine, impresia este mai poetică, din cauză că este însoţită de propriul său sentiment, pe cîtă vreme, dacă ştie biografia, nu poate scăpa de imaginile acelea văzute şi trăite de poet. Prin urmare, şi aici biografia scriitorului strică mult impresiunea estetică.
La romane, tot aşa, biografia strică, dar mai puţin. Dacă descoperi că cutare personaj din roman este cutare mahalagiu faci o apreciere practică, nu însă şi literară. Aceste note biografice strică impresiei literare, dar, în schimb, adaugă ceva, ajută prin urmare criticii ştiinţifice. Faptul că ştîi că cutare personaj din roman este un domn de pe stradă, transformat în laboratorul intelectual al scriitorului, îţi strică impresia estetică, dar ajută criticului ştiinţific, oare caută, cercetează ca să vadă care şi cum a fost procedeul scriitorului. Fireşte că ar fi mult de vorbit în această chestiune, dar nu este locul aici.
Să trecem acum la bibliografie. Ce însemnează să faci bibliografie ? înseamnă a cunoaşte o operă întreagă
* Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Bucureşti, f. a.
64
şi adevărată a scriitorului, şi aceasta constituie un capitol foarte important din istoria literară. în bibliografie cercetăm, prin ajutorul operelor cunoscute ale unui scriitor, pe celelalte opere, străine, să vedem prin urmare care îi sînt străine şi care îi aparţin. Putem de exemplu să vedem dacă cutare operă este a lui Eminescu sau nu. Aşa, apoi, la Iancu Văcărescu găsim multe poezii de ale lui Conachi. Poeziile lui Conachi se răspîndeau de către lăutari care le cîntau la petreceri şi pe calea aceasta au ajuns cîteva şi în Muntenia. Iar cel care a editat poeziile lui Iancu Văcărescu a pus multe şi de la Conachi, fiindcă se asemănau destul de bine cu ale lui Văcărescu. Şi acum ar fi foarte interesant să vezi care poezii sînt în adevăr ale lui Conachi şi care sînt ale lui Iancu Văcărescu*.
Mumuleanu, de asemenea, are multe volume răs-pîndite, şi cu toate acestea nu se ştie toată opera lui. Eliade Rădulescu a scris mult : cărţi, articole prin reviste şi ziare, multe prefeţe etc., răspîndite şi uitate, aşa că este foarte greu să-i cunoşti opera. D-l Iorga, de asemenea, a scris foarte mult, are volume, broşuri, articole de gazetă etc., încît dacă se pune problema bibliografică, adică să se cunoască tot ce a scris d-l Iorga pană acum, nu este un lucru aşa de uşor, ci, din contra, un lucru destul de greu.
O altă problemă e aceea a postumelor. Să vedem, de exemplu, dacă cutare operă este postumă sau nu. Cutare scriere este de Eminescu, dar nu este o operă, ci un brulion. Geniu pustiu nu este un roman, fiindcă Eminescu 1-a lăsat după ce a extras tot ce a fost interesant în el. Şi atunci, ca să vedem acest lucru, ne vine în ajutor critica textelor, tot o problemă de bibliografie, cu ajutorul căreia descoperi, de exemplu, care poezii sînt în adevăr postumele lui Eminescu şi care nu sînt decît nişte ciorne, nişte brulioane**.
Altă problemă importantă este paternitatea. Să vezi, adică, dacă toate textele care i se atribuie unui scriitor sînt în adevăr opere create de dînsul sau nu. De exemplu, cutare scriitor are 120 (o sută douăzeci) de poezii,
* Vezi cursul Epoca Conachi. ** Vezi articolul Postumele lui Eminescu (1808), în Opere, I, p. 207—223.
65
Cala. 1729 coala 5
dar dintre acestea numai 100 (o sută) sînt ale lui proprii, iar celelalte 20 (douăzeci) i se atribuie tot lui, dar nu sînt create de el. Şi aici intervine critica savantă şi compară o poezie cu restul, compară stilul, caută să vadă dacă sînt aceleaşi idealuri etc. Apoi chiar la scriitorii mici sau la scriitorii în viaţă, actuali, este greu să le ştii in adevăr toate operele, fiindcă de multe ori scriu şi sub masca unui pseudonim. De exemplu, d-l Sado-veanu a scris de vreo două ori cu un pseudonim şi era foarte greu să se ştie de cine sînt aceste scrieri, dacă nu se da autorul singur pe faţă ; dar sînt alţi scriitori care nu se dau pe faţă. Apoi sînt multe reviste, gazete, articole, unde cei care scriu nu iscălesc. Aşa, de pildă, în Curierul de Iaşi — o revistă juridică — a apărut Cezara, o nuvelă originală, nesemnată însă de nimeni — şi atunci s-a pus întrebarea : cine a scris-o ?... Se ştie că Eminescu făcea de toate la acea gazetă : el corecta, el era însărcinat cu partea neoficială ! aşa că nu se ştia sigur dacă el mai avea vreme să scrie şi nuvele. Şi atunci s-a comparat această nuvelă cu Sărmanul Dio-nis, s-a comparat stilul, imaginile, concepţia etc. şi s-a văzut printre altele că Ieronim călugărul are printre altele concepţia budistă şi atunci s-a ghicit numaidecît autorul. La aniversară este cam realistă şi conţine un fel de umor, motive care te-ar face să crezi că nu este scrisă de Eminescu, fiindcă el nu scria ca un realist şi nici nu punea umor în operele sale — o problemă foarte importantă.
S-a descoperit un manuscris, de exemplu un papirus. Şi acum s-a pus întrebarea : cine este autorul ? Este vreun filozof cinic, sau vreun alt filozof ? Alteori s-a pus problema într-alt chip, de exemplu s-a pus întrebarea dacă Shakespeare a existat sau nu. Şi a fost o discuţie, care a durat mult timp, anume : dacă operele oare i se atribuie lui Shakespeare sînt scrise chiar de el, sau sînt ale lui Bacon, sau ale unui alt lord. S-a mai pus apoi întrebarea dacă concepţia din Hamlet este a lui Shakespeare sau a lui Bacon şi dacă nu cumva Shakespeare a fost numai un biet actor în vremea aceea etc, etc, şi discuţia a ţinut multă vreme. In fine, aproape s-a sfîrşit cu un umorist american care a zis despre aceste opere că „nu sînt scrise de Shakespeare, ci de un altul pe care îl chema tot Shakespeare".
Cum vedem, am discutat aici multe probleme, din care se observă importanţa mare a bibliografiei şi a criticii textelor. Bibliografia cataloghează, iar critica textelor ajută bibliografiei să stabilească paternitatea operelor unui scriitor. Cu toate acestea se ocupă istoria literară, deci cu critica operei, dar în afară de aceasta se ocupă şi cu clasificarea literaturii pe genuri, şcoli, epoci etc Istoria literară consideră literatura ca expresiunea societăţii şi pe scriitori ca pe o totalitate de conştiinţi prin care se exprimă sufletul unui popor.
Şi acum să vorbim puţin despre problema clasificării. Literatura se împarte în epoci. O epocă durează patruzeci, optzeci, o sută de ani. Dar poate să dureze şi foarte puţin, chiar cinci ani, o epocă nu este un termen fix ; o epocă ţine, să zicem, atîta timp cît ţine şi un fel de literatură. Cît a ţinut literatura optimistă, propagandistă, tezistă, este epoca lui Alecsandri, care a ţinut vreo patruzeci-eincizeei de ani, de la 1830 pană la 1880, însă de la 1830 pană la 1840 este începutul, epoca de tranziţie. Literatura pesimistă, criticistă, formează epoca lui Eminescu şi durează vreo douăzeci de ani. Dar să luăm ca exemplu literatura franceză care este mai bogată şi poate să ne dea exemple mai clare, în Franţa, clasicismul a ţinut o sută cincizeci de ani, apune de abia în secolul al XVIII-lea, romantismul ţine treizeci de ani, realismul tot cam aşa. O epocă literară este un spaţiu de timp umplut cu un fel de literatură, cu o tendinţă şi cu un aspect literar anumit, şi cînd se schimbă acea literatură începe o altă epocă. Dar epoca literară coincide cu şcoala sau cu genul literar. Ce este un gen literar ? Avem genul liric, al poeziei lirice, genul dramatic, genul epic şi genul descriptiv. Cunoaşterea genurilor însă este cîteodată cam nesigură. De exemplu, comedia s-ar putea zice că este un gen şi tragedia alt gen, dar nu, acestea sînt subgenuri. De fapt, un gen literar corespunde temperamentului. Tempera-menului subiectiv îi corespunde genul liric; iar temperamentului obiectiv îi corespunde un gen obiectiv. Temperamentele obiective concep, văd viaţa ca o desfăşurare de evenimente în trecut şi atunci acel temperament este epic ; sau o văd ca o acţiune şi atunci acel temperament este dramatic. Prin urmare, un gen care creează un curent este datorit temperamentului scriito-
ri;
67
rului şi prin urmare se poate spune că şi şcolile literare pot să aibă cauze mai mult sau mai puţin înnăscute. Dar un scriitor s-a născut liric, altul epic, altul dramatic — nu sînt toţi la fel. In tot cazul, un gen este expresia unui temperament. Acum să vedem cum este un scriitor romantic ? Bl este afectiv, subiectiv, deci romantismul este poezie lirică şi foarte puţin descriptivă. Apoi clasicismul, romantismul, realismul, simbolismul sau su-prarealismul se reduc în ultima analiză la idealism şi naturalism. Unii naturalişti zugrăvesc realitatea aşa cum este ea ; alţii, romanticii, idealiştii creează o realitate mai frumoasă. Şi, prin urmare, clasicii sînt realişti; iar romanticii — idealişti. Clasicii au fost învinuiţi că simplifică realitatea, iar romanticii că o denaturează. în tot cazul, clasicismul este realism şi simbolismul tot aşa. Deci realiştii zugrăvesc realitatea mai obiectiv decît idealiştii, care o denaturează, o idealizează. Or, atunci şi aceste şcoli se reduc la temperament, dealtfel lucrul acesta este foarte clar. Visătorii creează altă lume mai frumoasă, o lume imaginară, cu un temperament subiectiv, imaginaţii romantice — sînt deci romantici în toată puterea cuvîntului. Clasicii sînt temperamente mai echilibrate. Iar realistul este observatorul în detaliu al realităţii, el fotografiază, cel puţin aşa cred realiştii. însă este clar că scriitorul nu poate să aleagă — să zică, de exemplu, „mă înscriu la romantism ori la clasicism". Nu, căci el se naşte aşa, numai cu un anumit temperament. Eminescu avea imaginaţie bogată, era subiectiv, putea însă să fie un realist, avea ochii şi capul mai mult îndreptate spre cer, spre contemplaţie — nu era, prin urmare, un observator minuţios. Coşbuc, sănătos la suflet, era echilibrat, era clasic. Caragiale avea ochi de observator, era realist. Aceasta însă nu însemnează că realiştii sînt pur realişti, clasicii pur clasici etc. Nu, un clasic poate să aibă şi puţin romantism şi viceversa; un realist sau un romantic să aibă puţin romantism. Flaubert este realist în Madame Bovary, dar în Sa-lammbo este romantic. Balzac, creatorul realismului, este şi el cîteodată romantic. Tot aşaByron, Zola, deşi realişti, sînt trataţi ca şi romanticii. Dar noi clasificăm pe un scriitor sau caracterizăm o epocă după numărul cazurilor. Nu se poate spune că un scriitor este absolut
<5S
pur romantic sau clasic. Nici chiar Eminescu nu este pur romantic, şi nici Caragiale nu este pur realist, mai ales că se poate observa puţin pesimism la el, din felul cum exagerează unele tipuri. în tot cazul, rămîne stabilit că şcoala din care face parte un scriitor este mai întăi o chestie de temperament. Astfel, Eminescu s-a născut cu un suflet romantic, el este liric, visător. Ded romantism şi lirism este cam acelaşi lucru. Romanticii sînt subiectivi. Un romancier romantic falsifică acţiunea, descriindu-se pe el însuşi. Eminescu este romantic în nuvelele lui. într-o epocă literară predomină un gen sau o şcoală. în epoca clasicismului predomină tragedia, în epoca romantismului predomină poezia. Clasicismul este deci mai mult dramatism, iar romantismul mai mult lirism. Prin urmare, în secolul al XVII-lea în Franţa, şi în antichitate în Grecia, predomină o literatură dramatică ca gen şi clasică din punct de vedere al şcoalei. Şi epoca atunci este suma şcolilor şi genurilor care predomină într-un anumit timp. Dar într-un timp dat predomină un anumit temperament. Şi fiecare epocă selectează scriitorii care îi convin ; prin urmare, suma scriitorilor selectaţi alcătuieşte genul literar, şcoala, epoca din acel timp. Un număr de scriitori, prin urmare, realizează, într-un timp dat, şcoala, genul şi epoca literară din acel timp. La scriitorii din epoca de la 1830 din Franţa predomină genul liric, deci şcoala romantică. La noi, la 1880, Eminescu este subiectiv, liric, face poezii lirice, este romantic şi am putea, în ceea ce priveşte temperamentul, să spunem despre fiecare dintre scriitorii noştri din acea epocă cam acelaşi lucru şi natural că ar trebui să spunem şi deosebiri, dar acestea altă dată. Deci, cu această chestie, cu clasificarea literaturii, după gen, şcoli şi epoci, se ocupă istoria literară şi după asta trece la scriitor şi îl ia individual, şi numai atunci face puţină critică literară şi critică psihologică.
Acum să ne întoarcem înapoi la critica ştiinţifică, să vedem anume unde se poate ea aplica şi unde nu. în istoria literară, dacă ne-am întreba de ce apare în secolul al XVII-lea în Franţa tragedia, deci clasicismul, şi în secolul al XlX-lea romantismul, lirismul ? Atunci ne-am întreba care este cauza, am face critica cauzelor, critică ştiinţifică. Dar să observăm : în istoria literaturii avem de-a face cu grupe, genuri, şcoli, epoci. O grupare
69
de mai mulţi scriitori au format o şcoală nouă. Dar de ce a apărut acea grupare, care este cauza ? Atunci cînd istoria literaturii se întreabă lucrul acesta face critica cauzelor. Dar istoria literară face critica aceasta a cauzelor nu numai cînd este vorba de o grupare, de o şcoală, deci numai cînd se pune problema cauzelor la un grup. Cu indivizii, în special cu scriitorul aparte se ocupă critica estetică şi critica psihologică ; acest lucru îl face şi istoria literară, dar puţin, uneori se întreabă chiar asupra cauzelor care au dat naştere talentului mai ales în biografie, dar asta numai în treacăt şi foarte puţin. Istoria literară se interesează de caracterele care grupează pe mai mulţi scriitori, de asemănări, nu se ocupă însă cu felul cum creează fiecare scriitor frumosul, adică cu talentul, cu originalitatea. Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea, o grupă, sînt pesimişti, criticişti, toţi critică starea socială de atunci şi au simpatie pentru clasele obijduite, acestea sînt caractere de grupă, sînt asemănările unei grupe din epoca literară de la 1880—1900, şi cu aceste probleme se ocupă istoria literară. Dar ceea ce face talentul fiecăruia, imaginaţia, fantazia, modul lui de a crea, ceea ce îl deosebeşte pe Eminescu de Vlahuţă, de Caragiale etc, deci caracterele speciale fiecăruia, ceea ce este individual, formează problemele criticei estetice şi psihologice. Prin urmare, cu caracterele comune ale unui grup se ocupă istoria literară. Istoria literară poate să se ocupe cu întrebarea : de ce au comune Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea unele caractere, de ce seamănă o epocă cu alta ? etc. Dar care este cauza că apare cutare şcoală în epoca cutare, şi de ce se deosebeşte un scriitor de celălalt din aceeaşi grupă ? etc. Acest lucru îl face critica literară. Şi istoricul literar şi criticul literar vorbesc şi despre o grupare şi despre indivizi. Criticul literar vorbeşte despre cauzele care au făcut să apară cutare grupare într-un anumit timp şi apoi trece la individ. Tot cam aceeaşi metodă o are şi istoricul literar, totuşi este o deosebire oarecare între ei. în tot cazul, pe istoricul literar îl interesează mai mult grupul, iar pe criticul literar mai mult ceea ce este individual. Dealtfel pană acum am vorbit despre o singură problemă, anume aceea a sufletului scriitorului în raport cu sufletul societăţii în care trăieşte. Vom mai continua şi în viitor.
PRELEGEREA VI
Am explicat pană acum ce înţelegem prin istoria .lleralurii, am văzut care sînt preocupările ei şi ajunsesem pană la clasificarea literaturii după genuri, şcoli şi epoci şi spuneam că un gen, în realitate, este expresia unui temperament şi şcoala la fel, iar epoca, suma genurilor şi şcolilor literare dintr-un timp dat.
Acum să mai adăugăm ceva la epocă. în cursul vremurilor se pot repeta şcolile şi genurile, epoca însă iui este una la fel cu alta. în literatura greacă predomină genul tragediei în epoca clasică, la fel se întîmplă in Franţa în epoca clasică, însă altul este conţinutul literaturii greceşti din acea epocă şi altul este conţinutul literaturii din Franţa din secolul al XVII-lea, epocile, prin urmare, se deosebesc. Tot aşa în secolul al XlX-lea, în timpul romantismului predomină poezia lirică şi la noi în timpul lui Eminescu la fel — genul, şcoala se aseamănă, însă conţinutul literaturii din acea epocă se deosebeşte, este altul. Şi epocile nu se aseamănă din cauza raportului dintre literatură şi societate. Literatura este în funcţie de societate. Am arătat şi faptul că unii explică totul prin teoria mediului, adică rnediţii este acela care determină pe scriitor. Şi v-am mai înşirat şi alte teorii, după care scriitorul nu este datorit mediului. Faptul adevărat este că literatura este expresia sufletului şi oglinda societăţii. De aceea o operă iiterară se deosebeşte de alte epoci literare, chiar dacă nu s-ar deosebi, prin genuri şi şcoli.
Nu putem studia literatura unei ţări, fără să cunoaştem istoria acelei ţări şi fără cîteva elementare cunoştinţe de sociologie. Cineva poate să facă critică literară fără să cunoască stările sociale din timpul acelei opere pe care o studiază, dar istoria literară nu poate face. Frumuseţile operei de artă se pot studia fără sociologie,
71
dar istoria literaturii nu se poate studia fără sociologie. O epocă literară se schimbă din cauza schimbărilor sociale. Epocile literare sînt in funcţiune de societăţi. Să luăm un exemplu din literatura noastră modernă : epoca primă, a lui Conachi, se explică prin felul de trai al boierilor, fiindcă literatura din această epocă este creată de aceşti boieri, vom vedea, prin urmare, în această literatură sufletul boierilor, cultura, falul de trai în societatea de pe vremea aceea, vom vedea deci caracterele generale ale societăţii. Epoca lui Alecsandri se explică prin alte fenomene sociale, se explică prin schimbările suferite de ţările române. Şi dacă nu s-au făcut aşa de mari schimbări între 1830—1840, avem totuşi influenţa franceză, influenţa revoluţiei, influenţa romantismului etc. Clasa boiernaşilor veniţi de la învăţătură din Apus începe să revendice anumite idealuri — atunci apare burghezia în Muntenia. Şi astfel, dacă n-ar fi fost preocupările tinerilor veniţi din Apus, ca să modernizeze şi să unească ţările române atunci, n-am fi avut literatura de la 1830 până la 1880. Şi dacă în loc de acele fenomene sociale, politice, culturale etc., am fi avut •— să zicem — alte fenomene, de alt ordin, am fi avut şi altă literatură. Substanţa literaturei din vremea lui Conachi o formează psihologia clasei boiereşti, pe cînd în epoca lui Alecsandri găsim pe Bolintineanu, pe Boliac, boiernaşi mai culţi decit cei de la 1830 şi chiar cu o altă psihologie. Epoca lui Eminescu are alt caracter : această epocă literară se remarcă printr-o evoluţie în literatură din cauza evoluţiei din psihologia societăţii române de pe atunci.
Apăruseră forme noi în viaţa socială, dar rezultatele au fost rele, clasele vechi fuseseră lovite, au apărut o sumă de inconveniente fenomene de tranziţie, un amestec de civilizaţie apuseană cu orientalismul localnic. Orice epocă literară are un ton deosebit, în legătură cu schimbările politice şi sociale din acea epocă. Astfel, chiar în Franţa în secolul al XVIII-lea, cînd „regele soare" organizează curtea, stabileşte ordinea în stat şi întronează monarhia absolută, se dezvoltă atunci şi clasicismul care înseamnă ordine, măsură. Acum, în această epocă, găsim pe poeţii clasici ca Racine, pe care Taine îl explică prin felul de viaţă şi felul cum se vorbea la curtea lui Ludovic al XlV-lea. Apoi vine romantismul, care
este efectul revoluţiei în Franţa, iar în Germania romanticii se ivesc odată cu redeşteptarea naţională, cu reîntoarcerea la trecutul medieval. Deci atîtea lucruri deosebite, care influenţează şi dau caracterul unei epoci. Şi istoria literară are de cercetat aceste lucruri, acest capitol foarte important. Şi prin acest capitol istoria literară devine puţin ştiinţifică, are cel puţin un aspect cam ştiinţific, fiindcă este vorba de clasificări, de cauze. Ar mai trebui să se ajungă la oarecari întrevederi pentru viitor, la formularea de legi. Avem constatări din trecut, cu care am putea să facem ipoteze în viitor. In tot -cazul, istoria literară nu este o ştiinţă veritabilă, are numai oarecari procedee ştiinţifice, oarecari preocupări, oarecari generalizări. De pildă, s-a observat la o clasă socială dominantă că dacă mai târziu este lovită în esenţa ei sufere şi creează o literatură romantică, pesimistă, ou idealul în trecut. De exemplu, romantismul din Franţa s-a născut după revoluţia cea mare, în urma vechiului regim distrus de revoluţie. Unii romantici francezi se refugiază în perioada anterioară revoluţiei, in secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, alţii în vremurile de mijloc. Tot aşa la noi, ştim că scriitorii din clasa boierească distrusă au dat o literatură pesimistă.
Să vorbim acum despre şcoala şi despre genul literar. Despre gen am mai vorbit la început şi spuneam că sînt genuri obiective şi un gen subiectiv. Ca genuri obiective avem : genul didactic, epic şi dramatic, iar ca gen subiectiv este poezia lirică sau arta literară. Poezia în înţeles ştiinţific înseamnă artă literară, iar în înţelesul acesta poezie înseamnă poezie lirică prin excelenţă, pe cînd în limbajul comun are înţeles de vers. Poezia epică tinde mai mult spre roman oarecum. Să ne oprim la poezia lirică. în această poezie poetul exprimă sufletul său, reacţiunea sa personală la lumea din afară. Fiecare reacţiune, dacă este exprimată estetic, dă naştere la poezia lirică. Poezia lirică se numeşte aşa de la cuvîntul „liră", care era numele unui instrument muzical, cu care se cînta în antichitate. Toată poezia la apariţia ei nu este recitată, ci cîntată, deci este un cîn-tec de cuvinte, melodie cu acompaniament de instrument, de liră.
La început au apărut împreună, ca o singură artă muzica, poezia şi dansul, mai pe urmă s-au izolat, con-
72
73
stituind fiecare aparte cîte o artă în sine. Acum însă, opera muzicală, produsul cel din urmă, întruneşte iar jocul, muzica şi poezia, şi prin aceasta remarcăm o reîntoarcere la arta primitivă. In poezia lirică, poetul exprimă starea sa afectivă, reacţiunea sa personală, dar aceasta nu a-juvige poezie lirică, nu este numai atît, ea poate fi şi o poezie de idei, de gînduri, de exemplu Glossa lui Eminescu este o poezie lirică de idei. Fragmentul din Scrisoarea I, unde este vorba de cosmogonia vedică, este de asemenea o poezie lirică de gîndire. Paul Valery este un poet de idei, care este contra secretelor şi sentimentelor prea personale — şi spune că este ceva necuviincios să exprimi în poezie acest fel de sentimente.
Dar să vedem o poezie de dragoste a lui Eminescu, este ea necuviincioasă, fiindcă exprimă un sentiment personal ? Să vedem mai întăi ce este poezia lirică ? Poezia lirică este interpretarea foarte personală, originală şi afectivă a realităţii, deci interpretarea realităţii în chip personal şi afectiv. Dar realitatea este şi fizică şi sufletească, aşa de exemplu, pe de o parte, dealuri, munţi etc, dar şi, pe de altă parte, ideile şi cunoştinţele noastre. Deci putem exprima personal, afectiv şi natura fizică şi pe cea morală, prin urmare o poezie în care să fie o ciocnire de idei este tot lirică, numai dacă este exprimată personal, afectiv. Poezia lirică ar fi atunci rezonanţa sufletului nostru lovit de realitatea, fie ea fizică sau morală. Deci o poezie de idei interpretate personal, afectiv, este o poezie lirică. Şi în loc de poezie lirică am putea zice element liric, lirism, care nu este absent din nici un fel de poezie, chiar în genul didactic se găseşte lirism, asta numai în măsura în care ţinem seama că lirism înseamnă şi reacţiunea sufletului nostru la realitate. în poezia descriptivă, de asemenea, oricît de obiectiv ar fi poetul, nu se poate să nu întrezăreşti sentimentul lui faţă de natură. Dar chiar în pictură, ceea ce este sentiment într-un tablou al unui pictor este lirism. Şi în poezia epică, de asemenea, este lirism, în Iliada, de exemplu, este mai puţin, dar în balade se găseşte de multe ori lirism. Omul nu se poate dezbrăca de sentimentul lui atîta vreme cît face artă, ci numai în ştiinţă se poate găsi o totală lipsă de sentiment, de lirism. Acest lirism, această prismă personală, transfigurează elementul utilizat.
74
Să vedem acum care sînt acele elemente pe care le utilizăm? Sentimentul ca atare nu se poate exprima decît prin gest, frică, paloare, tristeţe etc. Sentimentului, pentru a fi exprimat, îi trebuie cuvîntul. Cuvintele denumesc realităţi din lumea obiectivă, deci poetul liric îşi exprimă sentimentul său cu ajutorul simbolului din lumea obiectivă. Sentimentul faţă cu natura se poate exprima deci prin imagini din natură şi prin exclamări : oh !, ah ! etc. Deosebirea între un pastel şi o poezie lirică este că în pastel natura este zugrăvită pentru natură, pe cînd în poezia lirică natura este zugrăvită pentru a exprima sentimentul. Deci sentimentul poetului transfigurează natura, îşi însuşeşte natura care-i place şi-o modelează cum vrea. Un poet, cu cît este mai artist, cu atît imprimă mai mult naturii pecetea lui personală, creează o nouă natură. Aceasta este aşa de adevărat şi se poate vedea pretutindeni, mai ales în pictură. Pictorii creează natura care le place lor, pe care mai mult şi-o închipuie. Interpretarea naturii făcută de un artist mare este foarte personală, el desfigurează natura şi o figurează cum vrea el. Aşa că altă natură găsim la Eminescu şi altă natură la un alt artist mare, de exemplu la Paul Verlaine, care a interpretat natura intr-um chip personal. Poeţii care se supun naturii şi o zugrăvesc aşa cum este în afară, copaci înfloriţi, iarbă verde ş.a.m.d., nu au talent, ci inventariază natura, nu o cîntă. Un scriitor trebuie să privească natura „să se uite la realitate, pînă vede ceva deosebit", zice Maupassant în Pierre et Jean.
Cineva ar putea să zugrăvească cu talent Copoul prin prisma sa personală, prin care îl priveşte — numai să-1 interpreteze original şi personal. Poetul adevărat este el stăpîn pe realitate, şi nu realitatea pe dîn-sul ; poetul adevărat este o energie colosală, care modelează şi nu se lasă modelat. Şi atunci este punctul culminant al inspiraţiei sale, cînd energia de a modela este maximă şi poate să interpreteze, să supună realitatea naturii sale. Există o natură „a lui Eminescu", o luriă „a lui Eminescu" — te poţi uita pe cer şi poţi zice „este o lună ca în Eminescu, ca în Edgar Poe, ca în Gogol" — şi atunci înţelegem, vedem acea noapte — numai dacă am cetit pe Gogol, Eminescu, Poe etc. Fiecare artist mare interpretează natura în felul lui. Tur-
75
gheniev chiar zice într-un loc „era lună ca-n Gogol". Prin urmare, poezia lirică este răsunetul sensibilităţii unui artist.
Poezia lirică se împarte, după cum ştim de prin liceu, în : odă, ditiramb, elegie etc. Există apoi şi poezie filozofică lirică, şi este important de discutat, fiindcă aceasta este făcută pe baza ideilor. Deci ideile, problemele filozofice pot produce sentimente şi pot da naştere poeziei lirice şi filozofice. Insă poetul liric filozof nu este însemnat, mare, printr-un sistem de filozofie sau printr-o filozofie în versuri, Lucretius nu este interesant prin faptul că a pus în versuri filozofia lui Epicur. Eminescu n-ar fi mare dacă ar fi copiat ideile lui Sehopenhauer.^ Pe noi nici nu ne interesează în primul rînd ideea de filozofie, acest lucru ne este aproape indiferent. Mai însemnat este ca poetul să fie sensibil la ideile filozofice. Pe filozoful care nu este poet îl interesează ideea filozofică, n-are însemnătate pentru el sentimentul. Pentru poet însă, ideile filozofice sînt ca şi natura, ca şi cerul, pe el îl încîntă, sau îl înspăimîntă şi în acelaşi timp îl şi inspiră. Poezia filozofică este filozofie prin idee, prin problema pe care o pune, şi este poezie prin sensibilitatea poetului. Şi poezia filozofică fără lirism este o poezie didactică. Frumuseţea unei poezii filozofice i-o dă sensibilitatea, nu ideea, ideea este ceva secundar. In poezia filozofică, idealul este ca poetul să exprime prin imagini, stil concret, nu abstract, ideile filozofice. Stilul rece al lui Kant nu este propriu poeziei. Eminescu are poezii filozofice foarte numeroase. El a simţit aproape inconştient că trebuie să dea culoare formei pentru a cumpăni fondul rece.
Un alt fel de poezie este poezia epică, care, după cum arată şi numele, înseamnă povestire, înşirare de fapte, însă în versuri. Aşa avem epopeile vechi pe care le cunoaşteţi şi dumneavoastră ca : Iliada, Odiseea, Niebe-lungenlied ş. a.
Apoi vine un alt grup : balada, legenda etc. Acestea toate sînt în versuri, sînt poetice, şi au mult element liric.
Poezia epică modernă este romanul şi nuvela. Romanul, dealtfel, a fost şi la greci şi la romani, dar nu aşa ca astăzi. La romani face unele încercări de roman Petro-nius. Nuvela apare mai tîrziu, cu Boocaocio. Astăzi însă,
76
din poezia epică, genul cel mai cultivat este romanul. Poezia epică în înţelesul adevărat al cuvîntului este astăzi foarte puţin scrisă. Epopeea este un gen depărtat, un gen popular, care presupune un anumit stadiu de naivitate, de credulitate, care, la rîndul lor, presupun de asemenea o lipsă de cunoştinţe istorice, documentate, din memoria omului, presupun apoi eroismul individual : A.chile este un geniu, înzestrat cu multă elasticitate in planuri supranaturale, fiind el însuşi semi-zeu. Prin urmare, sînt atâtea condiţii specifice epopeii, care au dispărut, deoarece epopeea este un gen vechi — aşa încît Hen-riada lui Voltaire sau la noi Mihaiada lui Eliade Rădu-leseu etc. sînt departe de a fi epopei deoarece în timpurile acestea nu mai este omul acela credul, naiv, ci omul cult care nu crede în supranatural, în tot felul de /ei etc, acum numai copilul dacă mai crede în feţi-fru-moşi şi zmei. Civilizaţia, din cauza culturii, alungă naivitatea din spiritul oamenilor, şi unde mai pui că nici nu se mai întîmplă evenimente ca atunci. Aşa, de exemplu, nu mai sînt lupte de acelea corp la corp, ca să arate puterea şi superioritatea eroului, acum sînt războaie moderne, chimice, pregătite de ingineri. Aşa încît a dispărut şi cauza subiectului de epopee, dar şi epopeea propriu-zisă, prin urmare, pentru noi epopeea este un gen pierdut, Ne-a rămas, în schimb, romanul şi nuvela. Ce este nuvela ? Un roman mai mic ? Nu ! Şi' nici romanul nu putem spune că este o nuvelă mai mare. Aşa că lumea greşeşte cînd spune „cutare şi-a stricat un roman", adică, în loc să scrie un roman a scris o nuvelă, deşi a avut un subiect de roman. Dar să vedem ce înseamnă subiect de roman şi ce înseamnă subiect de nuvelă ? — că este o deosebire. Subiectul de roman este foarte banal, şi chiar putem spune că un roman n-are subiect. Nuvela, din contra, are întotdeauna subiect şi este mai dramatică. Chiar Anna Karenin, unul din cele mai celebre romane nu numai din literatura rusă, ci chiar universală, n-are subiect. Ştim că este vorba de o doamnă care greşeşte şi se sinucide, dar aceasta este numai un fapt şi apoi în jurul acestui fapt se brodează atîta descriere. într-un roman se descrie viaţa întreagă a eroilor, se zugrăveşte o societate întreagă, instituţiunile, fenomenele sociale, morale, psihologice, din timpul vieţii eroilor. Pe cînd în nuvelă nu avem decât un fenomen, o întîmplare, şi atunci
77
nuvela n-are nevoie de multă zugrăvire, ci numai de povestirea acelui fapt. Deci în nuvelă se povesteşte un fapt, un eveniment, pe cînd în roman se zugrăveşte o viată, o societate întreagă, mai multe întîmplări, fenomene. Acum, că se mai găsesc şi alte feluri de romane, mai ales de vreo douăzeci de ani încoace, nu putem şti care este mai bun, şi poate că şi acestea arată o evoluţie firească a romanului. Dar vedem că în roman se iau diferite teme. De exemplu în Anna Karenin, tipul adevărat de roman, se zugrăveşte o viaţă, în Uargent al lui E. Zola, finanţele ; în La Debâcle, războiul din 1871 ; în Război şi pace, o epocă ; în Dan al lui Vlahuţă, proletarul intelectual; în Neamul Şoimăreştilor, o epocă din veacurile trecute ; în Adolphe al lui Benjamin Constant, iubirea unui tip egoist, care se analizează mult. Apoi, în Pere Goriot, în Eugenie Grandet ale lui Balzac, avem alte fenomene. Cum vedem, romanul este un fel de studiu, are ceva ştiinţific în el, are sociologie, cuprinde diferite cunoştinţe ale autorului, romancierii fac anchetă, studiază mediul. Pentru acest lucru Balzac a fost numit doctor în ştiinţe sociale. Un poet liric n-are nevoie de studiu, pe cînd un romancier are nevoie şi de experienţă. Este foarte adevărat că unui romancier bun i se cer studii sociologice şi cunoştinţe ştiinţifice. Romanul nu este artă pură, el este un fel de studiu, care se valorifică prin talentul artistului, prin stil. Balzac, Tolstoi, Dostoievski sînt cei mai mari stilişti. Nuvela nu zugrăveşte decît un moment din viaţă, ea este mai dramatică şi conţine un continuu interes pentru intrigă. Deci în nici un caz romanul mare, rezumat, nu este o nuvelă. Maupassant este cel mai bun nuvelist. El găseşte totdeauna subiecte interesante prin intrigă şi cu un sfîrşit surprinzător, cu o concluzie subliniată. Prin urmare, încă o dată, nuvela conţine un moment din viaţă dramatizat, expus impresionant, cu intrigă mai mult decît în roman. Romanul are o temă, este un fel de studiu şi de aceea putem vorbi despre romanul psihologic, romanul social..., pe cînd nuvela este una. în romanul psihologic avem o temă psihologică, de exemplu Anna Karenin sau Adolphe al lui Benjamin Constant, unde este vorba de iubire, de gelozie, ură ş.a., într-un cuvînt, de orice stare sufletească. Uargent al lui Zola este un roman social, autorul vorbeşte de finanţe. Dan al lui Vlahuţă conţine şi psi-
hologie, dar este un roman social, care descrie mediul de la Bucureşti, Bucegi etc. Dealtfel un roman nu este numai pur social sau numai pur psihologic. Nu este un roman A şi altul B, ci este şi A şi B. Nu se găsesc oameni enigmatici, căci ei trebuie să trăiască într-un mediu social; apoi oamenii au şi ei sufletul lor, iubesc, urăsc, deci iată că într-un roman intră neapărat şi elementul social, dar şi cel psihologic. Iar romanul îl clarificăm după elementul care predomină, de multe ori însă e greu să ştim ce predomină. S-au împărţit romanele după biografie şi durată, dar această împărţire nu are mare importanţă, fiindcă nu pătrunde în esenţa lucrurilor. După această împărţire am vedea de exemplu că Anna Karenin este un fel de biografie, ca şi Dan al lui Vlahuţă, pentru motivul că este vorba de o singură persoană, în jurul căreia se învîrte întreaga acţiune. Dar la Război şi pace nu mai merge — acolo este vorba de o lume întreagă. Mai importantă este însă problema creaţiunii. A crea realitatea, de obicei, oameni, munţi, lucruri etc, înseamnă, după cum s-a spus, a face concurenţă lui Dumnezeu, naturii, sau stării civile. Romancierii creează uneori fictiv, fiinţe fictive, dar acestea există pentru noi ca şi cele reale, ba poate chiar mai bine. Pentru noi există Trahanache, Caţavencu, Othello, Tartuffe, şi chiar mai mult decît cele reale. Pentru noi Nae Ipingescu este cel mai comisar dintre toţi comisarii, adică este ca şi cum ar exista în carne şi oase. Apoi, Farfuridi, Caţavencu, Jupîn Dumitrache ş. a. Personajele din carte sînt mai reale uneori decît oamenii reali, ele sînt mai vii. Un roman bine scris rămîne, personajele din el sînt impresionante şi vii de aceea se şi explică pentru ce plîng cucoanele cînd cetesc că moare Nelli, Kitty etc. Figurile din Dickens, Dostoievski, Shakespeare trăiesc şi după moartea acestor romancieri.
Romancierul creează tipuri, dar creează şi natură, astfel el poate crea munţi, rîuri etc, oare nu există în nici o ţară; toate acestea romancierul le creează imitând natura. Tolstoi a creat un Napoleon deosebit de cel adevărat ; afară de el au mai creat şi alţi scriitori alţi Napoleoni, însă acum sînt vreo zece Napoleoni, în afară de cel adevărat creat de Dumnezeu.
Dar în afară de creaţie mai este şi analiza, un alt procedeu la îndemîna romancierilor. Creaţia se face prin
78
79
mijloace plastice, adică în loc să ne spună cum este personajul la faţă, în loc să-i descrie starea lui sufletească, romancierul îl pune pe el însuşi să vorbească, să facă gesturi etc. Iar prin celălalt procedeu, al analizei, scriitorul ne descrie personajul, ne spune ce se petrece în sufletul lui, adică îl analizează. Tolstoi creează plastic : mutre, gesturi etc, iar Paul Bourget, de exemplu, analizează, ne spune ce simte personajul. Procedeul superior este plasticitatea, creaţia. Mai ales în genul dramatic trebuie mai multă creaţie decît analiză — sau chiar numai creaţie. Caragiale tace, nu spune nimic despre personajele lui, el pune pe oameni, pe eroi, să vorbească pe scenă, el creează plastic. El nu vorbeşte despre personaje decît în paranteze, cu litere mici. Concluzia despre personaje o scoatem noi spectatorii, nu o spune el. Cunoaştem pe Caţavencu, pe Trahanache, după felul cum ne apar ei, cum vorbesc, cum se poartă, nu după ce spune Caragiale despre ei, fiindcă el nu spune nimic. Caragiale a găsit procedeul cel mai nimerit pentru genul dramatic. într-un roman, însă, unde se povesteşte, nu se poate fără analiză, dar desigur că mai multă valoare are romanul în care este mai multă creaţie plastică decît analiză. Un autor dramatic n-are nevoie să vorbească el, ci numai arată, dă drumul omului pe scenă ca să vorbească el, pe cînd un romancier, de multe ori trebuie să povestească el, să descrie anumiţi oameni. Romancierul deci dă drumul unui personaj să vorbească, dar se mai amestecă şi el. însă un romancier care spune el în loc să arate, în loc să lase să vorbească oamenii, greşeşte, sau, ca să întrebuinţez o expresie populară, „se lasă pe tînjală".
Romancierul bun este acela care ştie să dozeze aceste procedee şi să nu facă lux de analiză. Turgheniev foloseşte ambele procedee : şi analiza şi creaţia. El analizează pe eroi, dar pe eroine nu — pe femei nu le analizează. El este un creator de femei frumoase, enigmatice. Alţii însă analizează femeile foarte mult. Dar să vedem la Turgheniev dacă faptul -că nu analizează eroinele este sau nu o slăbiciune ? De ce face aşa Turgheniev nu se ştie, dar măcar o constatare o putem face ou siguranţă, şi anume : constatarea că efectul este admirabil, femeia rămîne misterioasă, aşa cum este ea — şi Turgheniev face prin asta un lucru foarte bun. La bărbat
nu este acest caracter de mister. Femeia, fiind mai slabă, a fost considerată mult timp o sclavă a bărbatului ; ea a fost sexul slab, secundar şi a trebuit să se ascundă sufleteşte. Aceasta este singura armă a sclavului, şi atunci femeia a devenit enigmatică, ascunsă, misterioasă. Această însuşire a ajuns cu vremea un caracter feminin ; prin urmare, această însuşire de mister, de enigmă este feminină — şi are un deosebit farmec. Şi de aceea Turgheniev este cel mai mare maestru, cel mai mare creator de femei încîntătoare, care farmecă pe toţi ctitorii. Acest lucru este o mare calitate literară a scriitorului rus. Misterul din sufletul eroinei exaltează imaginaţia eroului, ba chiar şi pe a cetitorului, care simte în mod plastic ce se petrece în sufletul eroinei ; dar aici, misterul acela, Turgheniev îl păstrează ascuns în sufletul eroinei, încît nu-1 poate afla nici eroul, nici cetitorul. Şi astfel, eroina produce o mare impresie şi asupra eroilor, şi asupra cetitorilor. Scriitorul care analizează sufletul femeii, cînd femeia devine mai impresionantă, face o greşeală, fiindcă o eroină este încîntătoare numai atunci cînd păstrează ceva ascuns, pentru că în duelul dintre sexul feminin şi cel bărbătesc, arma femeii este tăcerea, care este un mister. Atunci însă cînd femeia se dă pe faţă şi se vede că nu este mare lucru, farmecul dispare.
SU
Cda. 1729 coala 6
PRELEGEREA VII
Spuneam în prelegerea trecută că problema creaţiei este importantă mai ales în genul epic : roman, nuvelă ; şi în genul dramatic : tragedie, comedie. A crea înseamnă a face, a crea o lume fictivă, alături de cea reală, a crea personaje care trăiesc în afară de oamenii pe care ii întîlnim pe stradă. La noi, Caragiale este cel mai mare creator. Un Rică Venturiano, Caţavencu, Ziţa, Trahanache, Farfuridi, Brînzovenescu sînt personaje care vor rămînea, ele trăiesc, sînt deci realităţi şi vorbim despre ele ca despre nişte oameni în carne şi oase. Dar în afară de oameni, scriitorul creează şi natura. De exemplu, natura din Făt-Frumos din tei a lui Eminescu, uride ni se zugrăvesc peisagii frumoase ca : munţi, rîuri, codri etc, pe care nu le găsim în realitate nici în Moldova, nici în Muntenia, dar care există pentru noi, tot aşa de bine ca şi cele naturale, create de Dumnezeu. Deci scriitorul de talent alcătuieşte prin imagini o nouă lume fictivă, care n-are corespondent exact în lumea reală. S-a spus totdeauna că creatorii mari fac Goncu-renţă stării civile, mai ales cum a fost un Shakespeare, un Tolstoi, şi aceasta s-a spus cu drept cuvînt. Dintre tipurile lui Caragiale, să luăm pe Trahanache ; ei bine, pe Trahanache nu-1 găsim la primărie trecut în nici un registru, totuşi el există pentru noi, trăieşte în capul nostru, ca şi toate personajele create de scriitori şi care trăiesc în conştiinţa noastră. Fiindcă am mai vorbit despre creaţie şi analiză, să vedem acum cum sînt utilizate aceste două procedee în roman şi în genul dramatic.
In roman găsim şi creaţie şi analiză ; iar în genul dramatic numai creaţie, analiză nu există — autorul nu spune nimic, ci pune personajele lui să se manifesteze direct. Personajele din roman vorbesc şi ele uneori şi atunci este creaţie ; alteori însă autorul ne spune el ce
gîndesc personajele, luptele lor sufleteşti, cu alte cuvinte, le descrie, le analizează, şi atunci am putea zice că avem analiză. Desigur că ambele procedee sînt necesare în roman ; şi romanele se pot clasifica după elementul care predomină în ele. In romanul Adolphe al lui Benjamin Constant, roman prin excelenţă de analiză, există desigur şi strictul necesar de creaţie. Un alt analist, şi cel mai mare din toată literatura universală, este Marcel Proust. In operele lui Marcel Proust însă găsim o autoanaliză, o analiză sui generis. Şi această analiză este creaţie, chiar cînd se analizează pe el însuşi. în romanul lui, deşi numele eroului este altul, ghicim îndată că sub această mască se ascunde însuşi autorul. Maupassant, în nuvelele lui, operă eminamente de creaţie, are şi puţină analiză. Am mai spus şi o repet că procedeul superior este creaţia şi numai aceasta există singură între celelalte arte. Aşa, de exemplu, pictura este în întregime creaţie ; pictorul creează tot pe pînză şi aici nu este vorba de analiză. Orice artă există însă ca artă mai mult prin creaţie, mai ales arta literară.
Tolstoi, Balzac, Shakespeare sînt mari prin creaţie, nu prin analiză. Ceea ce ne rămîne de ia ei sînt tipurile create, nu cele analizate. Aşa : Anna Karenin, Ham-let, Nataşa trăiesc cu multă intensitate. Ei sînt adevăraţi pictori ai vieţii şi creatori alături de Dumnezeu. Shakespeare este cel mai mare creator de tipuri care trăiesc. La aceasta 1-a mai ajutat şi faptul că el a fost un autor dramatic. Shakespeare ne aduce deci o dovadă că totdeauna creaţia este procedeul superior. Apoi o altă dovadă o fac operele înseşi; prin urmare, operele care au mai multă creaţie decît analiză, acelea sînt mai durabile, fiindcă oricînd creaţia va fi eternă, pe cînd analizele se demodează, deoarece aici este vorba de concepţii filozofice, morale etc, care evoluează de la o epocă la alta. Analiza psihologică depinde de concepţia timpului şi deci nu prezintă caracterul de durabilitate. Viaţa nu îmbătrîneşte, este eternă, chiar dacă a trecut vremea, pe cînd concepţiile îmbătrînesc ; concepţia medievală dintr-o carte este demodată, pe cînd tabloul unui pictor din evul mediu ne procură şi acum aceeaşi plăcere. Ideile filozofice, morale, sugestiile, gîndurile din Marcel Proust acum sînt actuale, însă peste cîtva timp, peste vreo trei sute de ani, aceste personaje vor fi vechi,
«2
•3
moarte, strivite sub povara timpului. Personajele create însă vor trăi poate şi două mii de ani. Proust va pieri ca analist, însă va rămîne graţie creaţiei. Proust creează stări sufleteşti, lumi sufleteşti... La el gelozia devine ca o entitate vie, concretă, independentă.
Să vedem însă ce înseamnă a crea şi cum se creează. Am spus că un mare creator creează o natură, o realitate, alături de cea dumnezeiască, imitînd natura. Dar să vedem, imită el natura sau o copiază ? Realiştii ziceau că a crea înseamnă a reda exact natura, cu alte cuvinte, a o copia, şi acuzau pe clasici şi pe romantici că exagerează personajele, falsifică natura prin abstractizare, că exploatează subiecte criminale, josnice etc. Insă un scriitor mare nu este nici romantic, nici realist, ci este un creator mare. Dealtfel, nici un scriitor nu redă realitatea aşa cum este ea. Iar un scriitor mic imită natura în mod figurat şi cam servil, pe cînd un scriitor mare creează natura. Nimeni nu copiază realitatea, fiindcă realitatea este altfel de cum o vedem noi. Probă este că fiecare din noi vedem realitatea altfel, prin urmare nu se poate vorbi de o copie exactă a realităţii, ci de nuanţe din realitate. Fiecare vedem o variantă personală din' realitate. Astfel, găsim o sută de apusuri de soare deosebite, la diferiţi scriitori. Nici luna nu este descrisă identic de toţi scriitorii. Un artist totdeauna trebuie să descopere ceva nou, deosebit de alţii. Felul de a privi realitatea variază cu gradul de cultură, cu temperamentul, cu asociaţiile de idei, cu rasa, cu credinţele religioase etc. Nu toţi putem percepe realitatea sau' măcar o parte din realitate la fel. Ca exemplu v-am dat pe Napoleon creat de scriitori francezi şi Napoleon al lui Tolstoi. Fiecare vede lumea în felul său şi selectează ceea ce îi convine, ceea ce se potriveşte cu temperamentul lui. Fiecare Napoleon din romane este rezultatul unei concepţii deosebite a fiecărui creator. Ţăranii d-lui Sadoveanu sînt adevăraţi ţărani moldoveni, dar sînt ţăranii d-lui Sadoveanu. Ţărani moldoveni, adevăraţi, mai are şi d-l Spiridon Popescu şi Creangă — prin urmare fiecare şi-a făcut o concepţie despre ţăranul moldovean şi a şi realizat-o. Romancierul se transpune în sufletul personajelor şi trebuie să fie, rînd pe rînd, criminal, rege, femeie etc. — dar aceste transpuneri sînt transfigurate de nota deosebită a su-
fletului său, de temperamentul său etc. Balzac, un mare creator de tipuri, care ar fi putut fi bine comparate cu realitatea, se zice că n-^a cunoscut realitatea, ci a inventat-o, a creat tipuri din capul lui, şi apoi oamenii vii au imitat tipurile din cărţile lui, încît lumea s-a umplut de fiinţe balzaciene, deci un proces invers. Concepţia lui Balzac a fost foarte apropiată de logica realităţii, a vieţii. Ţăranii domnului Sadoveanu sînt răbdători, buni — seamănă cu ţăranii moldoveni din realitate —, adică concepţia d-lui Sadoveanu este strîns legată şi clădită pe logica vieţii. Concepţia unui scriitor are desigur ca puncte de plecare anumite note din realitate şi pe acestea clădeşte creatorul de tipuri. Desigur că oricînd concepţia unui scriitor este însufleţită de fliozofia, de morala timpului. Altfel concepe sufletul filozofia deterministă, altfel cea pozitivistă şi altfel concepe realitatea concepţia ştiinţifică modernă. Acum predomină principiul energetic. Un scriitor care a trăit într-o epocă pe cînd domnea concepţia voluntaristă era desigur tentat să conceapă pe oameni înzestraţi cu mai multă voinţă, în dauna sentimentului ; sau unul dintr-o altă epocă desigur că altă concepţie avea despre realitate. Oricum ar fi însă, un creator adevărat, în orice timp, ştie să respecte logica vieţii sau logica psihologică. Creatorul ia din realitate ceea ce îi convine, el selectează, dar transformă, transfigurează totul în mod foarte personal, reacţionînd la alte imagini din natură, din realitatea care nu-i convine. în roman un bun creator trebuie să păstreze proporţia între analiză şi creaţie, căci uneori analiza este dăunătoare. Turgheniev a simţit foarte bine acest lucru. Tot aşa în analiză nu trebuie să se amestece elemente de creaţie. Scriitorii slabi, care n-au destul talent de analiză, redactează acolo puţină, psihologie în stil poetic, punînd un limbaj înflorit şi sentimental, metafore etc, cu care acopăr deficitul de analiză. Dar acest stil s^ar potrivi numai atunci cînd ar trebui să analizeze amorul unei fecioare de 16 ani, cînd ar avea nevoie să-i creeze o atmosferă poetică. Tipurile care durează, care trăiesc mai mult sînt cele din teatru, nu cele din roman. La noi trăiesc tipurile lui Caragiale, în literatura universală, Tartuffe, Harpagon, Hamlet, Othello, Romeo, Julieta, Don Quijote — dintre acestea numai ultimul este erou din roman. Sînt deci
mai numeroase tipurile din piesele de teatru, şi aceasta fiindcă autorul dramatic utilizează numai procedeul creaţiei: el ne loveşte mereu în faţă cu personajul, ni-1 imprimă adînc în creier. Hamlet prin complexitatea lui este un tip de dramă modernă, sau chiar de roman; Othello e deosebit de celelalte, el este o pasiune: gelozia — nu este un tip. Tartuffe este un tip, un caracter, Harpagon, de asemenea. Othello este un temperament: omul naiv, impetuos, brav, impresionabil, dar, pentru opinia omenirii, Othello este mai degrabă gelozia furioasă, şi gelozia este numai întîmplătoare, nu durează o viaţă de om ; pe cînd la Tartuffe, deşi este vorba de ipocrizie, pasiune deci, totuşi Tartuffe este constant în această pasiune, este un caracter. Să se observe însă că tipurile comice şi cele mai puternice trăiesc mai intens, fiindcă acolo intervine exagerarea. Tipurile comice sînt mai frapante şi deci mai uşor de zugrăvit. Artistul are posibilitatea să observe mai bine un tip comic, decît un tip comun care nu iese în relief din mediul social. Tipurile cele mai comice şi mai frapante le găsim la francezi în Moliere şi la spanioli în Cervantes. La germani nu găsim tipuri frapante şi nici la englezi — şi acest lucru e datorit rasei. Gide a spus că francezii ştiu să desemneze şi sînt caracterizaţi prin inteligenţă, pe cînd cei din nord, prin intuiţie şi obiectivitate ; acest lucru se observă şi în muzică, nu numai în literatură. Tartuffe este desemnat de spiritul clar şi logic al francezului; pe cînd Othello este datorit spiritului poetic neclar -al rasei germanice. Fiecare rasă are caracterul ei specific. La ruşi găsim pe Oblomov al lui Goncearov şi alte tipuri din Turgheniev, care se caracterizează prin lipsă de voinţă.
Acum să vorbim de felul de dozare al creaţiei şi al analizei în timpul nostru. De cîtvatimp, analiza Impietează foarte mult asupra creaţiei, fiindcă romanul se îndepărtează de tipul general consecvent şi devine un roman-problemă, o „invenţie" epică, ce tinde să clarifice o problemă de psihologie sau de morală. Singurul romancier de talent care continuă azi tradiţia romanului epic în genul lui Balzac, Flaubert, Tolstoi, este Roger Martin du Gard, cu romanul Les Thibault, ceilalţi au altă evoluţie şi sînt mai mult analişti : Jules Eomains, în Mort de quelqu'un (1911), unde este vorba de moartea
unui fochist de gară, se străduieşte să ne arate reper-cutarea acestei morţi asupra celor de faţă, străini şi apoi chiar asupra rudelor din satul lui natal, deci problemă de psihologie. In Aimee al lui Jacques Riviere, nu este deloc creaţie şi nimic epic. Este vorba de un bărbat care se analizează mereu şi se întreabă, fiind slab de voinţă, de ce nu poate să captiveze inima unei femei, este deci tot o problemă psihologică. Deux angoisses, La Mort, L'amour de Jean Rostand nu sînt decît nişte cugetări asupra acestor două fenomene. Dar este un roman, fiindcă este evoluţia unui sentiment. Cînd l-am cetit, am avut impresia că sînt note zilnice, pe care le-a însemnat autorul în fiecare seară şi care constituiesc un roman în adevăr. Acest roman este culmea romanului analitic — este absolut numai analiză psihologică şi lipsă totală de creaţie. Chestia este foarte importantă şi ne sileşte să ne punem din nou întrebarea : ce este un roman ? Este el oare transformarea Iliadei, epopeea model, în Război şi pace al lui Tolstoi sau în romanele lui Balzac ? Adică este o specie a genului epic sau poate mai este şi altceva ? Am spus chiar mai sus că în roman este lirism, este şi dramatism. O parte din istoricii literari văd un fel de lege în evoluţia literară; poezia lirică, apoi cea epică şi cea umană, cea dramatică. In adevăr, evoluţia romanului modern pare a confirma legea, fiindcă în el autorul îşi pune probleme oa şi dramaturgul şi conduce act-" unea în scopul acelor probleme. Numai atît că romanul acesta, romanul problemă, lasă crearea de caractere pe planul al doilea şi se ocupă mai mult cu problema pe care şi-o pune.
PRELEGEREA VIII
Acum să vorbim ceva despre vers, forma poeziei şi despre versul liber. Poezia în înţelesul ei din limbajul comun se exprimă în versuri. Ce este versul ? Este el oare o convenţie a oamenilor, care s-au hotărît de comun acord ca cu ajutorul versului să scrie mai frumos ? Vom vedea ce este versul liber. Primul care a scris în vers liber a fost un poet în Franţa, acum vreo 30 de ani*. Versul liber a apărut odată cu simbolismul.
Versul liber este tocmai lipsa de vers, adică lipsa de ritm şi rimă — cele două elemente esenţiale.
Versul are măsură, ritm, adică o succesiune regulată de accente, o mişcare ritmică. Versul se împarte în măsuri sau picioare, şi fiecare măsură cuprinde două silabe, dintre care una este accentuată şi alta neaccentuată. Versurile pot fi trohaice, cînd prima silabă e accentuată, şi iambică, cînd a doua silabă e aocentuată. Exemplu :
1) Sara vine din arinişti...
a) vers trohaic : i._/i._/l_/_L_//
2) A fost odată ca-n poveşti...
b) vers iambic : __L / _ i. /__L J__L jj
în limba latină era vorba de cantitate, pe cînd în româneşte este vorba de accent şi diferitele feluri de versuri din latineşte se reduc la vers iambic şi trohaic. Am spus că versul mai depinde şi de rimă, un alt element al lui. Rima este identitatea de sunete de la sfîrşi-tul a două versuri, începînd cu penultima silabă. De exemplu : săra, păr a, sau: mesele, casele. în primul rînd spunem că versurile rimează ; iar în al doilea' rînd nu, pentru că n-au identitate de sunete. Versul liber nu ţine seamă de aceste lucruri. De măsură nu ţine seamă
* Gusta ve Kahn, în prefaţa la Palais nomad.es (1897, ediţia a doua), teoretizează versul liber.
nici versul adevărat. Măsura nu e nevoie să fie egală în cele două versuri, ci să aibă doar un raport oarecum muzical. De exemplu :
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămîi, rămîi cu bine !
Mă voi feri în calea mea De tine.*
Versul liber are numai aşezarea tipografică ; rîndu-rile sînt puse unele sub altele şi scrise cu litere mari la început. Dar versul nu este făcut pentru ochi, ci pentru ureche. Versul este vorbă şi ca orice vorbă se adresează urechii — nu este aşezare tipografică. Pictura, sculptura le percepem cu ochii, poezia o percepem prin ureche, că se scrie şi pe hîrtie, asta nu este decît o consemnare, ca să circule. Dar în nici un caz nu poţi să publici versuri prin cinematograf. Versul liber este un vers numai pentru ochi şi nu se deosebeşte unul de altul decît prin litera mare de la început, însă versurile libere, cetite, percepute cu urechea, devin proză. Versul liber este vers numai pentru cel care îl vede scris pe carte. Poezia scrisă cu versuri libere rămîne tot proză. E drept că unii din verslibriştii mari talentaţi au un fel de ritm în vers, un fel de muzicalitate, dar noi cunoaştem proza ritmată încă de mult. în Chateaubriand, în Flaubert găsim ritm. Ba, încă, un prozator mare, dacă are nevoie de un cuvînt cu un număr anumit de silabe, şi, nu-1 găseşte, atunci schimbă întreaga frază pentru muzicalitate. Prozatorul are o măsură, aşa că şi versul liber este tot proză. Hogaş cînd scrie despre natură are în proză un fel de ritm trohaic, o cadenţă regulată. Dar fraze ritmate găsim şi în unele scrieri de filozofie, de exemplu Berg-son are un ritm plăcut în propoziţiuni.
Prin urmare, trebuie iar să ne întrebăm : este oare versul o convenţie ? Le-a venit în cap oamenilor să facă versuri şi acum se pot dispensa de el cum fac verslibriştii, şi atunci este natural să-1 desfiinţăm ? N-avem dreptul să desfiinţăm versul, fiindcă este ceva natural, născut în sufletul nostru. Sînt în adevăr şi forme artificiale ca: sonetul, gazelul, madrigalul, sau un joc de versuri scris în formă de garoafă etc, dar acestea
* Eminescu, Adio.
89
sînt forme artificiale, nu sînt expresii ale sufletului nostru. Insă există poezie populară în versuri, deci o garanţie că versul este ceva natural. A inventat oare poporul versul în mod conştient ? Desigur că nu. Atunci, dacă găsim versul la popor e o probă că versul este ceva natural, fiindcă toate lucrurile ce se nasc în mod natural la popoarele primitive din structura lor sufletească sînt fatale, nu voite, şi, prin urmare, cum voiţi să le desfiinţaţi ? Dar de ce a apărut versul la popor ? De ce această exprimare sacadată, ritmată. Această explicaţie a dat-o foarte bine J.-M. Guyau* : versul corespunde ou ritmul vieţii, inima bate ritmic, sîngele în artere la fel, vibraţia nervoasă este ritmică, variaţiile mării etc... „ritmic valurile cad", şi cînd viaţa noastră fiziologică este angajată mai mult, acest ritm se vede mai clar şi în vorbire. Natural că nimeni nu vorbeşte în versuri, dar este un oarecare ritm, aşa omul cînd este maj emoţionat vorbeşte mai sacadat. Acest lucru se poate observa la un tînăr cînd vorbeşte cu simpatia lui. Emoţiile sînt strîns legate cu viscerele. Unii psihologi zic că emoţiile provoacă mişcări în viscere; alţii, din contra, cum este şi James**, zic că mişcările viscerelor provoacă emoţiile. Unii zic că plîngi fiindcă eşti trist, adică aud, de pildă, o veste rea, că a murit o rudă, atunci mă întristez şi plîng ; sau cineva îmi face un rău, mă înfurii şi bat cu pumnul în masă etc. James zice din contra : aud că a murit o rudă, plîng şi de aceea sînt trist, sau cineva îmi face un rău, bat cu pumnul în masă şi de aceea mă înfurii; deci, după el, se produc mai întăi mişcările organice. Dacă cineva ar putea să liniştească mişcările fiziologice ale unei mame care şi-a pierdut copilul, atunci ea n-ar mai plînge. în fine, chestia este mai complicată. Cînd vine emoţia, viaţa organică este mai intensă, inima bate mai tare şi acel ritm al organismului dă un ritm şi vorbirii. Cînd poetul, poporul a fost emoţionat, şi deci în stare să creeze poezii, el s-a exprimat ritmic, pentru că emoţia i-a imprimat o mişcare ritmică. Versul dă putere de sugestie, prin ritm transmite emotivitatea de la un suflet la altul. Versul adevărat este ca un vehicul care transmite emotivitatea de
* Les Probl&mes de l'esthâtique contemporaine. ** William  James,  Principles  of  Psychology (1891).
la A la B. Perceperea poeziei se face aproape ca în-fr-o stare de hipnoză. Mişcarea ritmică este hipnotică. Acest ritm pune psihicul în stare să prindă mai bine conţinutul. Proza nu are acest ritm şi sufletul este într-o stare pasivă — pe cînd la vers sufletul este într-o stare afectivă. în poezia populară versul nu este complet nici ca ritm, nici ca rimă. Versul popular are asonante, adică rime imperfecte, exemplu : vînt — glnd, mesele — rasele etc. în poezia populară sînt greşeli de ritm şi de limbă, rimă, dar poporul nu poate percepe asta, fiindcă poezia e cîntată, nu recitată. Poezia s-a născut cîntată şi numai omul cult a disociat cuvintele de muzică. Dar poporul cîntă poezia, şi el este mai aproape de natură. Versul este un produs firesc al emoţiei, este cîntat, este muzical, fiindcă el însuşi este muzică. Defectul de perfecţie al versului nu este greşeală la popor, fiindcă ol este un produs natural al sufletului omenesc, şi în natură nu este nimic perfect, geometric, exact. Sfera în natură nu este perfect geometrică, şi nici versul strict natural al poporului nu este perfect. Versul popular are ritm cît se poate, şi dacă nu este perfect, asta nu este o greşeală, ci este o abatere de la normă, dar poezia populară este naturală. Chiar în natură se întîmplă uneori abateri : un om este mai înalt, altul mai scund, dar nici unul nu este greşit. Poetul cult este un individ cult, literator, conştient, el a perfecţionat versul ca să nu mai schioapăte — şi era nevoie de aceasta, cu atît mai mult, că el nu cîntă versul. Perfecţia este ceva artificial, şi n-are ce căuta într-o poezie populară, naturală. Poetul cult însă, cînd şchiopătează ritmul în vers, greşeşte, fiindcă lui i se cere să fie perfect.
Poetul cult este geometrul care creează figuri perfecte, şi geometrul care ar face o sferă puţin hîită greşeşte. Cred că aţi înţeles pentru ce ritmul este legitim.
Acum să vedem şi rima : casele - vasele rimează. Ce este rima ? Aţi văzut desigur pe marginea drumurilor mai bune nişte pari mici înfipţi în pămînt şi numerotaţi cu numerele : 1, 2, 3, 4 etc, iar din cînd în cînd cîte unul mai mare şi de piatră; aceşti stîlpi de piatră indică kilometrii, iar ceilalţi din lemn — hectometrii. Ei bine, rimele ar fi pietrele mari, iar accentele ritmice ar fi hectometrii. Rima este ca un fel de steag, care marchează mai bine un hotar, de exemplu :
90
»1
A. fost odată ca-n poveşti
Din rude mari împărăteşti*
_ LI- LI - L)-L)
în sacadarea acestor versuri la sfîrşit se face o pauză mai mare şi deci şi un accent mai puternic. Limba a simţit nevoie în versuri de nişte popasuri, şi mai mici şi mai mari, adică de accentele ritmice şi de rimă. Versul este deci o vorbire din bucăţi egale, accentuate regulat — şi aceste bucăţi sînt de două feluri : unele mai mici şi altele mai mari, acestea din urmă sînt despărţite prin ceva mai accentuat. Rima este deci o oprire mai mare, ceva vădit. în antichitate, există numai ritm, primul care a introdus rima în vers este Joaehim du Bellay**. Şi rima, dealtfel, este condiţionată de emotivitatea noastră fiziologică, deoarece ea este tot sacadată şi vibrantă. Versul alb este ca o mîncare fără sare, şi de sare ştim că organismul are nevoie. Folosul este mare, rima ajută la muzică, sunetele dau mai multă muzicalitate, fac vorbirea mai estetică şi sacadată. Emoţia este transmisă mai uşor prin mijlocirea accentelor care înlesnesc sugestia. Rima este deci şi un lucru frumos, poetic şi un vehicul util la transmisiunea emoţiei şi ceva natural; prin urmare, atunci cînd cineva trece peste aceste lucruri înseamnă că siluieşte natura. Justiţia natural că nu pedepseşte versul liber, dar versli-briştii renunţă la atâtea mijloace estetice care ajută şi măresc forţa poetică. Acum este adevărat că în tendinţa de a perfecţiona versul s-a ajuns prea departe, s-a ajuns la rima bogată. Rima bogată cere ca şi consoana care precedează ultima silabă accentuată să fie asemenea. De exemplu : Parnas-ananas; vasele-casele etc. rimează, dar nu alcătuiesc o rimă bogată, fiindcă este v şi c, deci consonante, care nu sînt identice. însă rima bogată se bucură de o preţuire ne justificată. Urechea nu cere rimă bogată, ea devine pretenţioasă numai după ultima vocabulă accentuată, după a, cere identitate de sunete — sele; dar unii artişti întrebuinţează rima bogată în genul umoristic, unde mai merge, de îndată ce lucrul devine mai serios, rima bogată strică, Theodore de Ban-
* Eminescu, Luceafărul. ** In Les Regrets (1557).
92
viile are, într-o poezie a lui   umoristică*, următoarele
versuri :
......marionnettes
Les filles qu'on les mărie honnetes.
însă rimele prea bogate, prea strălucitoare, strică sentimentului. Eminescu, dacă ar avea rime prea bogate, n-ar fi aşa de frumos. Rima este frumoasă cînd este suficientă, atunci cînd este prea bogată 'distrage atenţia, ne evocă ideea că este o căutare silită. în genul umoristic este binevenită rima bogată, dar cînd se spun lucruri serioase, rima bogată nu prea merge. Rima bogată este căutată, muncită, ceva fals, artificial. D-l To-pîrceanu întrebuinţează rima bogată rima antepenultimă, dar asta numai în genul umoristic, cînd este însă vorba de poezii serioase, atunci o lasă la o parte. Fiziologia cere un minimum, natura nu se joacă, pune atît cît trebuie şi ce este pus în plus dispare. La poeziile vesele rima prea bogată este utilizată ea însăşi pentru glumă, este o rimă caraghioasă, pusă intenţionat pentru a stîrni rîsul. Cele mai frumoase rime sînt cele compuse dintr-un verb cu un substantiv sau un adverb şi un verb. în versificaţie se vede originalitatea fiecărui poet: Eminescu are un vers, Goga alt vers... Cum vedem, versul e un produs natural şi de aceea nu va dispărea niciodată.
Din Odes funambulesques (1857)
PRELEGEREA IX
Am adus data trecută nişte argumente în favoarea versului tradiţionalist şi am arătat absurditatea versului liber, care se loveşte de realitate. Versul tradiţionalist este cauzat de condiţii profunde, el este expresia emotivităţii omului. Dar pentru ce a apărut versul liber? Să vedem care este cauza, fiindcă toate lucrurile au o cauză. Băgăm de seamă că versul liber a apărut concomitent cu literatura decadentă simbolistă şi prin urmare trebuie să ne gîndim că trebuie să aibă aceeaşi cauză, atît literatura aceasta, cît şi versul liber. Explicaţia trebuie căutată în atmosfera socială din această vreme, în oboseala, în criza morală de atunci, cauză din care a provenit şi războiul mondial. Filozofii vorbesc de criza morală de acum 30 de ani care domnea în Europa, atunci cînd era atîta bogăţie, prea mare, dar şi sărăcie prea mare, cînd era criza industrială, cînd era o viaţă factice la oraş şi anormală la ţară. Şi fiindcă literatura este oglinda societăţii, desigur că şi poezia aceasta şi versul liber sînt reflexul acelei societăţi. O societate în plină criză produce o literatură nesănătoasă. Am spus că versul este strîns legat cu organismul, or, cînd organismul meu nu este sănătos, nici versul nu mai este normal. Verslibriştii sînt oameni bolnavi fiziceşte şi moraliceşte. S-a dus străşnicia legii care domina natura şi atunci au venit abaterile, libertăţile. în secolul al XVII-lea la clasicii din Franţa găsim inspiraţie activă şi sănătoasă. Mintea omenească este stăpînită de raţiune, care este monarhistă şi exclude anormalitatea. Pe urmă vin romanticii bolnavi, exces de sensibilitate, detracaţii, alcoolicii. Acum însă, dacă am face biografia scriitorilor moderni din Franţa, am găsi multe anormalităţi. Literatura clasică franceză era sănătoasă, atunci domnea regula, ordinea şi forma şi în poezie era versul alexan-
drin, vers muzical. Versul alb este legat de literatura decadentă şi literatura decadentă este legată de criza morală din societate, de unele anormalităţi care au venit şi la noi, mai ales acum după război. Noi imităm din Franţa : moda, stilul caselor, portul şi literatura şi astfel am imitat şi versul liber. Dar nu se învaţă nimic dacă nu este dorit, a fost deci o atmosferă favorabilă acestui vers, a fost o criză morală, o perioadă de tulburări, acum a început însă să dispară. Pe cînd se sfîrşea curentul versului liber în Franţa, atunci a început furia la noi. Modele din centru până Cînd ajung în mahala trece timp, este legea repercusiunii în timp. Paul Valery, poet francez modernist, dar clasic în compoziţie, susţine versul tradiţional, şi întMin articol al său din Variete* spune că versul tradiţional este frumos, subtil, estetic şi modelator de materie amorfă, pe care o transformă în linii sculpturale şi aseamănă poetul tradiţional cu un sculptor care dintr-o bucată de marmoră amorfă scoate o Afrodită. Poetul, la fel, din fragmente de sunete, de silabe, face versuri. Odată cu discuţia începută asupra lui, dispare şi versul liber, a fost doar ceva trecător şi nu putea să dureze, fiindcă era ceva nefiresc.
Acum începem altă chestie, despre stil. Ce este stilul ? Stilul nu este limba. Limba este o sumă de cuvinte. Stilul este marca personală a fiecărui om ; stilul are două înţelesuri : 1) un înţeles laudativ : cutare are stil adînc, frumos etc. ; 2) alt înţeles : fiecare om are stilul lui, marca lui personală — nu mai este laudativ. „Le style est l'homme meme", a zis Bufforj** cu multă dreptate. Limba este comună, sintaxa este comună, dar stilul este deosebit. Chiar cînd ne sfădim, avem stil; unul are cuvinte mai frumoase, altul mai urîte. în acest înţeles, în adevăr, fiecare om are stilul său. Un alt înţeles mai bun este stilul dintr-o vorbire îngrijită, în mod conştient. Dar noi vrem să ajungem la stilul literar, scris. Cînd vorbim nu ne gîndim aşa mult cum să facem stilul, dar cînd scriem, chiar o scrisoare, atunci ne gîndim cum să facem stilul. Şi anume, dacă îi scriem lui vodă, unui ministru, sau unei rude, trebuie să ne potri-
* Primul volum, din 1924.
** în Discours de reception ă VAcadOmie le 27 aoât 1753.
94
95
vim stilul după împrejurări. Cu atît mai mult la stilul literar trebuie să ne îngrijim : stilul literar este un stil căutat.
Fiecare om păşeşte cum îi convine, însă soldatul ia defilare păşeşte măsurat, stilizează. Pasul nostru reflex este vorbirea ; pe cînd pasul măsurat al soldatului este stilul scriitorului care calculează ca să fie cît mai perfect. Stilul este forma. Forma este şi compoziţia, planul, felul cum începi şi cum ştii să conduci o acţiune, dar forma în înţelesul obişnuit este stilul. „Mare formă", se zice, sau „păcat că are fond, dar n-are formă". Forma şi fondul sînt nişte abstracţii ale noastre. De fapt, nu există nici fond, nici formă, ci gândire exteriorizată, însă nu se poate gândi fără cuvinte. Forma şi fondul nu stau într-un raport cum stă cămaşa faţă de corp ; forma este pentru fond ca pielea pentru corp. Atunci forma şi fondul sînt aproape cam acelaşi lucru, şi numai în gîndirea noastră există ca două abstracţiuni. Noi, însă, gîndim prin abstracţiuni, nu prin imagini. La noţiunea „masă" nu corespunde nimic, dacă nu caut să concretizez. Dacă zic simplu masă n-am nici o imagine, pe cînd dacă zic masă de lemn, sau masa colegului universitar, atunci am concretizat noţiunea şi am o imagine. Dacă cineva scrie numai cu noţiuni abstracte, atunci are fond, dar n-are formă. Cînd scrie un ţăran o scrisoare, el scrie incoerent, ridicol, însă vorbeşte totdeauna frumos, cînd vorbeşte are formă, dar cînd scrie n-are. Cauza este că el n-a învăţat să-şi disciplineze gîndirea. A scrie înseamnă a copia gîndirile, dar pentru asta trebuie să le încetinezi, să ai grijă să nu se învălmăşească, fiindcă atunci s-a stricat socoteala, se strică şi fondul şi forma. Uneori se zice : cutare are formă frumoasă, dar n-are fond, asta înseamnă că n-are anumite elemente de fond, care îi sînt necesare. Adică este un om care nu spune nimic, n-are cunoştinţă, dar ideile în capul lui vin clar, armonios, şi le aşterne pe hârtie cu eleganţă. Dar Înţelesul fondului aici este de altă natură, a nu avea fond înseamnă că n-ai idei multe, n-ai densitate; adică ar fi unul de acei care înşiră „cuvinte goale", cum i-a numit Eminescu*. Aici este vorba de fondul 'psihic, de bogăţia de idei sau de sărăcia de idei. Cuvintele exprimă
* în Criticilor mei.
96
noţiuni, ele, sînt forma gândirii, şi dacă ai luat forma, ai luat totul. Deci nu există formă fără fond şi invers. Fondul nu se vede decît prin formă. Stilul fără multe imagini este stil simplu, cel format numai de noţiuni este stil abstract şi cel compus din imagini este stil concret. Stilul simplu se întrebuânţează în ştiinţele mai puţin abstracte : istoria etc, stilul abstract în chimie, matematici, iar stilul concret se utilizează la poezia descriptivă mai ales. Se poate întrebuinţa stilul simplu şi în literatură. Eminescu are unele poezii fără stil concret, fără stil image, acestea sînt elegiile. Stilul concret, image, este format din comparaţie, epitet, metaforă, pe cînd stilul abstract este stilul cu noţiuni. Dacă zic : „casa arde", acesta este stilul abstract, pe cînd dacă aş căuta să întrezăresc şi să descriu cum este casa, cum sînt flăcările etc, atunci aş da imagini, aş individualiza acea casă şi aş avea stilul concret. Stilul poetic condus bine are proprietatea de a crea o lume aparte, alături de lumea reală. Cine vrea să facă concurenţă lui Dumnezeu şi să creeze personaje, peisaje, alături de cele din natură, trebuie să scrie cît mai concret. El trebuie să aibă stil prin care să dea concretul, să-1 individualizeze puternic. Primul mijloc şi cel mai simplu pentru stilul concret este epitetul, un adjectiv care se pune pe lîngă un substantiv spre a-i remarca o calitate. De exemplu : trandafir este o noţiune abstractă şi noi nu vedem nici un trandafir-imagine, dacă nu mai este vreun epitet pe lîngă el, care să-1 concretizeze. Dacă zicem : trandafir roşu sau catifelat, atunci se trezeşte o senzaţie vizuală sau tactilă, şi vedem trandafirul-imagine. La copil evocă o imagine chiar numai simpla noţiune, ba încă un copil cînd aude cuvîntul trandafir veide şi grădina şi locul unde sînt sădiţi etc, pe cînd la omul matur imaginaţia se mai şterge, se mai roade, este ca o monedă care se roade şi îşi pierde relieful. Toate mijloacele acestea au de scop să reliefeze, să dea noţiunii ce a pierdut, să atragă atenţia asupra calităţilor, transformînd noţiunile din nou în imaginaţie. Cînd creezi, trebuie să transformi noţiunile în imagini, trebuie să concretizezi. Natural că unele noţiuni n-au nevoie de concretizare, fiindcă şi ele evocă imagini, de exemplu : luna nu este tocmai noţiune pură, fiindcă nu sînt o sută, o mie etc. de luni. Dar dacă se mai adaogă vreun epitet, de pildă : galbenă, aurie etc,
97
Cda. 1729  coala 7
atunci imaginea este mai vie. Epitetul este primul mijloc de concretizare, cel mai simplu şi la îndemîna oricui. Originalitatea la epitete constă în a găsi o calitate, pe care n-a găsit-o nimeni. Alte mijloace ale stilului concret mai sînt : comparaţia şi metafora (care este o prescurtare a comparaţiei).' Mai sînt şi alte figuri stilistice, cum este metonimia şi alte figuri de idei, dar acestea au mai puţină importanţă. Dar să revenim tot la comparaţie : „Ca un glob de aur luna strălucea". Aici Bolintineanu, dacă ar fi pus numai cuvîntul lună, nu trezea nici o imagine ; dar dacă a spus şi „ca un glob de aur", atenţia este frapată şi mintea se opreşte asupra însuşirilor*. Ca s-o personificăm, este lovită, este ţinută în loc, este trezită de o piedică ; comparaţia este ca o piatră, ca un bolnav care ar trezi pe un visător. Mintea se întreabă de ce glob de aur ? Apoi se opreşte asupra însuşirilor globului, care este de aur, luminos, şi luna atunci apare ca o imagine vie. Comparaţia este un mijloc primitiv, îl găsim întrebuinţat şi în Iliada. Un al treilea mijloc de concretizare este metafora, un procedeu superior. Aceasta ar fi aşa : „Globul de aur al nopţii strălucea pe cer" ; mintea se întreabă care glob ? Şi ajunge la acelaşi rezultat mai pe scurt şi fraza are chiar mai puţine cuvinte. Acest procedeu este superior, fiindcă interesul este să spui cît mai mult în puţine cuvinte. Eminescu a fost mare, el a spus foarte multe în cîteva versuri. Metafora pune aceeaşi piedică minţii şi o împiedică, ba încă este mai frapantă şi mai estetică, fiind lipsită de logică, de particula ca, a gândirii şi a comparaţiei, prin urmare, metafora este şi mai artistică. Dar să spun şi defectele metaforei, nu numai calităţile ei. O metaforă nu trebuie să aibă termenii prea aproape de mintea omului, fiindcă atunci nu mai produce acea mirare şi acea impresie plăcută. Apoi o metaforă întrebuinţată prea des se uzează. De exemplu globul de aur, întrebuinţat prea des, se uzează, cum s-a mai întîmplat şi cu „broasca uşii", care a făcut să se uzeze cuvîntul broască şi cum s-ar întîmplă şi cu globul de aur ; dealtfel, dacă în loc de lună ar zice toată lumea „glob de aur", atunci „glob de aur" ar ajunge termen propriu.
* Lamartine, La Providence ă l'homme („Comme une lampe d'or dans l'azur suspendue, La lune...")
98
O metaforă nu mai este bună, nu mai face efect dacă a ajuns termen propriu. „Globul de aur" a fost comparaţie genială, ingenioasă, dar fiind întrebuinţată prea mult s-a uzat. Apoi o metaforă este bună cînd termenii sînt prea îndepărtaţi şi n-au nici o însuşire comună, sau cînd comparaţia ar fi banală. De exemplu, dacă s-ar compara luna cu ceva galben, rotund, ca un cozonac — ar fi ceva banal. Azi se fac chiar şi comparaţii de acestea — şi în adevăr unele dintre ele sînt frumoase ; de exemplu : apusul de soare, comparat cu un coş cu cireşe, evocă culoarea. Scriitorul are nevoie mai ales de însuşiri speciale în comparaţia lui. Astfel, dacă ne zugrăveşte o crimă făptuită în timpul unui apus de soare, sau într-o noapte cu lună, trebuie să se folosească de anumite însuşiri : culoarea cerului trebuie să fie mai aprinsă, mai apropiată de sînge, luna trebuie să fie mai sinistră etc, fiindcă este vorba de crimă, şi nu de dragoste sau de altceva. Cum vedem, scriitorul trebuie să fie foarte subtil şi mare psiholog, căci numai datorită acestor însuşiri poate găsi lucruri noi şi creează o adevărată operă de artă.
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE
(EPOCA CONACHI)
PRELEGEREA I
Cursul de anul acesta va fi o urmare a celui de anul trecut. Anul trecut am făcut o introducere, al cărei rezumat îl vom face acum. Am tratat trei chestii : am definit literatura, am arătat despre ce se ocupă literatura şi apoi am vorbit despre modul de tratare a literaturii. Am arătat că prin literatură se înţelege poezie, istorie, discurs, critică literară, o anumită filozofie (acea anume în care omul îşi exprimă personalitatea sa) şi ştiinţa, cînd e tratată într-un chip anumit. Am găsit că toate aceste manifestaţii ale spiritului omenesc au de comun un lucru : 1) Îs produsul în total sau în parte al sensibilităţii şi imaginaţiei. Altă însuşire comună este că literatura, în toate genurile ei, este accesibilă tuturor oamenilor de cultură. In fine, operele literare servesc ca mobil pentru acţiunile noastre. Din alt punct de vedere, literatura este expresia sufletului unui popor, şi apoi, în mare parte, e oglinda vieţii unui popor. Am arătat apoi că toate genurile literare pe care le-am înşirat îndeplinesc aceste condiţii. în acest mod am limitat sfera noţiunii de literatură.
Sînt uniia care consideră ca literatură toate produsele spiritului omenesc, deci şi ştiinţa. Dar ştiinţa pură nu intră aici, pentru că am văzut că istoricii literari, deci oameni competenţi în această materie, nu vorbesc de ea ; pe de altă parte, definiţia dată de noi literaturii nu cuprinde numai poezia în ea, e suma genurilor poetice.
Am vorbit apoi de disciplinele care se ocupă cu literatura. Am vorbit despre critica literară, dovedind că ea nu poate fi ştiinţă. Am clasificat critica literară în : impresionistă, care ne arată sentimentele criticului, produse de opera cetită sau ideile sale, sugerată de acea operă. Impresionistă e şi atunci cînd criticul traduce în
103
limbajul său conţinutul unei opere de artă. Cum vedem, critica impresionistă se învîrteşte împrejurul operei de artă mai mult. Am mai spus că este critică psihologică, care caută să degajeze personalitatea unui scriitor din opera de artă. Criticul psiholog seamănă cu romancierul : după cum acesta creează un personaj, tot aşa criticul psiholog face psihologia unui scriitor, bazîndu-se pe opera acestuia şi-1 creează aşa cum îl vede din operă. Apoi am mai vorbit de critica estetică, care studiază stilul operei de artă, apoi critica ştiinţifică, care e un fel de critică a cauzelor, arată pentru ce cutare scriitor are cutare stare sufletească. Să luăm un exemplu pentru a putea înţelege mai bine : Eminescu. Dacă noi vom arăta într-un stil literar sentimentele noastre, produse de opera lui Eminescu, vom face impresionism ; sau dacă cetind Sărmanul Dionis vom vorbi cu această ocazie despre fericire, idee sugerată de nuvela de mai sus, tot impresionism vom face ; sau dacă vom traduce Sărmanul Dionis cu cuvintele noastre, tot impresionism facem. Dacă însă vom căuta să vedem cine a fost Eminescu, ce fel de om, ce însuşiri, în fine, dacă-1 vom defini, vom face critică psihologică, vom crea sau vom reconstitui personalitatea lui. Dacă vom studia stilul lui Eminescu, comparîndu-1 cu altfel de stil, apoi rimele, ritmul etc, vom face critică estetică. Dacă vom întreba de ce Eminescu a fost pesimist, dacă vom spune cauzele pentru care a fost pesimist, vom face critică ştiinţifică. Am mai arătat că toate felurile de critică nu sînt acelaşi lucru cu istoria literaturii. Este deosebire între istoria literaturii şi critica literară de orice fel. Critica literară se ocupă de individ, istoria literară caută să stabilească serii, grupe de indivizi, de epoci, evoluţia unei literaturi ; deci se gîndeşte istoricul literar la epoci, genuri etc. Am definit genul literar, dovedind că nu e o categorie arbitrară, ci o stare sufletească. Cineva e liric, pentru că •aşa îi e sufletul. Am văzut că o şcoală literară care în genere se reduce la un gen, e tot o stare sufletească ; pentru a fi romantic, spre exemplu, se cere să ai o anumită conformaţie sufletească. Am văzut că aceste conformaţii sufleteşti corespund între ele. Romanticii îs lirici de obicei, clasicii îs tragici, realiştii, epici. Vorbind de epoci, am spus că ele se caracterizează printr-un anumit gen sau o anumită şcoală. Dar am mai spus că
in literatură intră viaţa socială. Aceeaşi şcoală, clasicismul ca gen sau tragedia, la greci e deosebită de cea din ocolul al XVII-lea ; în tragedia greacă vedem sufletul antic, în cea din secolul al XVII-lea pe cel francez. Deci epoca se defineşte şi prin viaţa socială.
Anul acesta vom studia istoria literaturii române moderne. Vedem că de cuvîntul literatură legăm epitetul modernă, care n-are înţeles lămurit. înţelegem numai că e vorba de-o literatură mai nouă, dar nu ni se spune nimic despre conţinutul acestei literaturi. Modern nu e un gen ; genurile se repetă, un gen dispărut poate reapărea. Nici şcoală nu e „modern", pentru că şi şcolile apar şi dispar. Acest cuvînt „modern" e adus din viaţa socială. Literatura modernă e literatura timpurilor istorice moderne, adică acea literatură care a apărut şi s-a dezvoltat în timpul istoriei moderne a României. Acest fel de clasificaţie în alte literaturi nu se face, la noi însă există. De cînd începe aşadar istoria modernă a României ? De atunci de cînd s-au introdus formele de stat moderne, europene, adică de cînd viaţa vechiului regim a fost înlocuită cu formele în care trăim astăzi. Formele nouă s-au introdus în ţările româneşti în urma Convenţiei de la Paris (1856) ; deci literatura modernă va fi aceea care începe şi urmează după 1856. Aşa ar li, dacă n-ar exista nici o legătură între viaţa socială şi literatură ; dar spuneam că între aceste două lucruri este o legătură. Vom cerceta atunci cînd începe spiritul modern, căci pentru a se introduce instituţii nouă a trebuit întăi un spirit nou, adică o generaţie cu idealuri nouă etc. Oamenii care au luat parte la organizarea nouă a României, acei care au făcut unirea, au adus constituţia etc încep să apară pe la 1840. Dacă în adevăr ne gîndim la Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Ion Ghica etc, vedem că ei apar pe la 1840 ; atunci vin din străinătate, atunci scriu, scot reviste etc. Totuşi şi această dată trebuie dată înapoi. Să vedem cînd apar primele manifestări ale spiritului modern, pentru că la 1840 el e în putere. Dacă ne gîndim la manifestările lui politice, vedem că pe la 1821, în vremea Eteriei, se fac diferite proiecte de constituţie. Clasa înaltă, care în mare parte fugise în Bucovina, şi cea mijlocie în ţară, reprezentată cea dintâi prin Mihail Sturza, iar a doua prin Ionică Tăutu, despre care vorbeşte cu admiraţie Russo, Kogăl-
101
105
niceanu, au diferite revendicări, exprimate în proiectele făcute de cei doi reprezentanţi ai lor. Aceste proiecte de constituţie, în epocă, îs ecoul ideilor politice din Apus ; această clasă a micilor boieri va face revoluţia de la 1848 ; ea are ca program mai multe reforme, îndeplinite mai tîrziu. Din punct de vedere cultural, pe la 1820—30 vedem că încep traduceri şi imitaţii după scriitorii străini din literatura nouă, adică acum începe introducerea culturii străine. în acest deceniu (pe la 1829) apar primele gazete (ale lui Asachi şi Eliade) ; acum se înfiinţează societăţi teatrale, acum ' încep să scrie autorii stăpîniţi de spiritul nou : Cîrlova, Eliade, C. Negruzzi etc. Deci dacă instituţiile moderne se introduc la 1856, ideile moderne există de pe la 1840, iar primele licăriri ale acestora sînt pe la 1821, adică odată cu revendicările naţionale ale românilor. Aşadar, istoria modernă a românilor începe cu acea mentalitate care va transforma România şi literatura modernă tot de atunci începe. Dacă vom compara un scriitor de atunci cu unul de azi, vom vedea că au ceva comun : îs noi, ceea ce se vede din limbă, din idei etc, oricît s-ar deosebi altfel. Cînd vom studia pe scriitori, ne vom convinge mai bine despre acest lucru. Cînd am vorbit despre epocile literaturii moderne, am văzut că de la 1821 începe întăia subdiviziune a primei epoci a literaturii moderne. Prima epocă ar fi de la 1821—1880, cu revendicările naţionale, care ne dă posibilitatea a o împărţi în două părţi : I, de la 1821—1840 — epocă de pregătire, Epoca Conachi, şi II, de la 1840—1880 — epoca Alecsandri, epocă de dezvoltare. A doua epocă a literaturii moderne ar fi de la 1880 pană azi, împărţită şi ea în două. înainte de-a începe istoria literaturii moderne, să aruncăm o privire asupra literaturii vechi, să vedem ce legătură este între aceasta şi cea nouă. Să vedem dacă literatura nouă e o evoluţie naturală a celei vechi.
Literatura română a început foarte tîrziu, primele lucrări scrise le avem abia din secolul al XVI-lea, fie traduse toate din secolul al XVI-lea, fie tipărite în acest secol, rar după traduceri făcute în secolul al XV-lea, dar toate aproape numai scrieri religioase. Deci prima dată cînd românii    întrebuinţează    limba lor în opere
106
k literare e veacul al XV-lea*, din care veac n-au rămas
■ decît copii făcute în secolul următor, al XVI-lea. Aceste
P cărţi fiind traduceri, nu ne pot interesa din punct de
'"' vedere al literaturii, ci din acel al limbii. în acest timp
avem şi opere literare : anale şi cronici, dar îs scrise in slavoneşte şi deci nu fac parte din literatura românească, în secolul al XVI-lea, aşadar, n-avem o literatură românească, ea începe în al XVII-lea secol. Acum avem cărţi bisericeşti, tot traduse, dar aceste au prefeţe originale, care, oricît de mici şi neînsemnate ar fi, fac parte din genul teologic**. Apoi este Răspuns la catehis-inusul calvinesc al mitropolitului Varlaam, precum şi istoriografia română a cronicarilor. Deci două genuri : Filozofia religioasă şi Istoriografia, sub formă de cronici. Putem găsi şi versuri : aşa e traducerea Psaltirei în versuri de Dosoftei, apoi versurile lui Varlaam şi poema lui Miron Costin Viaţa lumii. în secolul al XVIII-lea, avem istoriografie, cărţi religioase, oratorie (Antim) şi un început de poezie cu Ienăchiţă Văcărescu, Conachi, Milu etc. Această literatură veche trece şi în secolul al L XlX-lea, pană la 1821 ; aşa Conachi  trăieşte  pană la
|| 1849, Mumuleanu păr.,ă la 1836, Iancu Văcărescu pană
W în 1863 (despre acesta vom vorbi mai mult, pentru că el
i face tranziţia de la literatura veche la cea nouă). Aşa-
dar, înainte de literatura „modernă", observăm literatură religioasă, istoriografie şi oarecari începuturi de literatură poetică şi retorică, deci nu găsim mare lucru. Poezia şi adevărata istorie, chiar oratoria, adică genurile literare propriu-zise, apar în literatura modernă. Literatura veche e foarte săracă şi începe şi tîrziu. Cînd ne gîndim ce aveam noi la 1600, cînd în Anglia era Shakespeare, putem simţi deosebirea dintre literatura noastră şi cea a ţărilor apusene. Cauzele apariţiei tîrzii a literaturii române sînt cunoscute din istorie (poziţia geografică, năvălirile barbare, pierderea tradiţiei culturale etc). Românii nu puteau face literatură, forţele lor erau întrebuinţate pentru conservarea lor fizică. Ce-a moştenit literatura modernă de la cea veche ? Presupunem că am făcut deja tot cursul, ca să putem face o
* Ipoteză astăzi depăşită. Primul document de limbă română este scrisoarea lui Neacşu din 1521.
** Şi traducerile coresiene din secolul al XVI-lea au prefeţe originale.
107
comparaţie. Aşa, poezia lui Alecsandri, Bolintineanu etc. datoreşte ceva lui Conachi ? Nu, deşi aşa ar fi fost bine ; în Alecsandri nu vedem influenţa lui Conachi.* Alecsandri e produsul literaturilor streine şi al literaturii populare române. Să luăm acum poezia dramatică : piesele de teatru ale lui Alecsandri datoresc ceva literaturii vechi ? Iarăşi nu, pentru că nici n-a existat teatru în literatura veche. Asemenea poezia epică, care, deşi în fond e datorită diferitelor legende vechi, în formă e datorită influenţelor streine (Hugo) şi numai în parte literaturii populare. Istoriografia lui Kogălniceanu, Bălcescu e tot produsul influenţelor streine, franceză (Bălcescu), germană şi rusească (prin Karamzin) a lui Kogălniceanu. Oratoria asemenea. Toate genurile literare din literatura modernă sînt un ecou al literaturii streine, mai ales al celei franceze, nu-s o continuitate a literaturii vechi. Şi aceasta nu putea fi altfel, pentru că viaţa noastră naţională modernă nu e continuare a societăţii vechi, ca în Franţa, de exemplu, unde viaţa din secolul al XlX-lea e un produs al vieţii sociale din secolele anterioare. Epoca de la 1789 încoace, în Franţa, e o consecvenţă a vieţii anterioare. La noi s-a făcut o ruptură cu trecutul, se introduc obiceiuri cu forma nouă, streină, chiar limba a fost transformată de cele streine. Nu se putea să nu fie şi literatura tot aşa.
Deci noi putem studia literatura modernă fără a ne raporta la cea veche, ceea ce la alte popoare nu se poate face. Un singur lucru ne-a rămas : limba literară de azi e limba literară veche, sau cel puţin aceasta e baza ei. In cele trei veacuri (sec. XVI-XVIII) s-a format o limbă literară, în cărţile bisericeşti, nu în cronicari, care scriau în limba vorbită sau aproape vorbită de ei ; apoi cronicile nu s-au tipărit, deci n-au circulat. Cărţile bisericeşti, însă, au fost tipărite, deci au circulat şi erau scrise într-o limbă fixată. Să vedem mai de aproape acest lucru. Să ne gîndim cum s-a format în alte ţări limba literară. In Franţa, de exemplu, a învins dialectul din Ile de France, în Italia acel al Toscanei etc. La noi nu e tot
* Vezi Vasile Alecsandri, scrisoarea către Papadopol-Cali-mah, din 28 febr. 1886, în Scrisori, I, Buc, 1904 (Admiră ..comorile limbii", „talentul său în arta poeziei" şi consideră Scrisoarea către Zulnia „un cap d-operă de simţire, de idei înduioşătoare, de armonie, de frumuseţi poetice" ce „poate servi de model".
aşa. Au susţinut unii că dialectul muntean a învins, aşa spunea şi Costache Negruzzi.* E adevărat că dialectul muntean e mai aproape de limba literară, pentru că e mai vechi, e mai staţionar. Cu veacuri în urmă, limba moldovenească nu progresase aşa de tare, ci semăna mai mult cu cea muntenească şi cu cea literară de azi, adică limba românească era mai comună. Azi sînt mai multe particularităţi de la un grai la altul, în trecut erau mai puţine şi mai mici. Deci, în trecut, putem presupune un timp cînd limba românească era comună sau aproape comună. In timpul cînd se traduc cărţi religioase, graiul moldovenesc în care era scrisă o carte semăna mult cu cel muntenesc sau transilvănean. Asta înseamnă că românii au trăit înainte pe un teritoriu cu mult mai puţin întins şi mai uniform. într-adevăr, românii, pe timpul năvălirilor barbare, au stat în munţii Carpaţi, teritoriu puţin întins, şi cînd s-au pogorît la şes, limba a început să se diferenţieze mai tare. Apoi, cărţile religioase erau tipărite pentru toţi românii, din care cauză, toţi cei ce traduceau trebuiau să se muncească pentru a avea o limbă cît mai comună (această tendinţă se vede din prefeţele operelor traduse). Deci n-a învins un dialect, cel muntean, cum susţin unii, care sînt înşelaţi de faptul că acest subdialect seamănă mai mult cu limba literară, pentru că e mai staţionar. Pe la 1800 era o limbă literară formată, cum am văzut. Dar această limbă era prea săracă, pentru că era limbă bisericească, cu puţini termeni sau cu prea puţini, pentru a fi întrebuinţaţi în dramă sau în poezie. Apoi ea nu putea servi pentru a reprezenta idei nouă. Cînd s-a introdus civilizaţia, atunci s-au introdus cuvinte, pentru că termenii pentru ideile nouă nu existau în limba veche. Deci vechea limbă literară e schimbată de neologisme. Apoi altceva : cînd era vorba să se introducă alfabetul latin în locul celui chirilic, s-a născut întrebarea ce vom scrie în locul literelor chirilice pentru a arăta sunetele care în latineşte nu existau (ă,_î etc.) ? Deci ortografia trebuia să schimbe limba. Apoi şi curentul latinist, născut din redeşteptarea naţională, mai ales din cauza suferinţelor românilor din Ardeal ; acest curent e o nouă cauză de introducere de
* Vezi Corespondenţă între doi români, unul din Ţara Românească şi altul din Moldova (Eliade şi Negruzzi), în Muzeul naţional, nr. 36, din 4 noiembrie 1836.
109
108
cuvinte nouă. Aşadar, vechea limbă literară suferă o invazie de neologisme, unele necesare, altele netrebuin-cioase ca : italienismele, latinismele etc. Cred că e necesar să vedem ce a fost curentul latinist şi italian, să vedem introducerea neologismelor şi reacţia spiritelor critice, pentru a ne da seama de evoluţia limbii literare. Să vedem, apoi, de ce n-avem o limbă literară,* cînd se va putea fixa etc.
PRELEGEREA II
* Probabil pentru că limba literară formată la finele secolului al XVIII-lea nu era destul de bogată în elemente de lexic, fiind doar limba cărţilor bisericeşti, cum se susţine mai sus. Vezi şi ce se spune mai jos.
Ne punem o întrebare : avem o limbă literară în acest moment, adică avem o limbă fixată, comună, pe care s-o scrie şi s-o vorbească toţi oamenii de cultură, din toate regiunile locuite de români ? Avem, desigur, o limbă literară, dar nu perfectă ; aşa cum o avem astăzi nu e întrebuinţată de toată lumea, nici măcar de toţi scriitorii de la noi. Limba literară se judecă din punct de vedere al sunetelor, al formelor, al sintaxei şi al dicţionarului. Din punct de vedere al foneticei, limba noastră literară e aproape formată. Fonetica limbii literare de azi trebuie să fie fonetica vechii limbi literare sau fonetica vechii limbi româneşti. Totuşi scriitorii, mai ales din Ardeal şi Moldova, influenţaţi de graiul lor dialectal, adesea nu respectă fonetica, căci în privinţa fonetică, graiul muntenesc, ca cel mai staţionar, trebuie să fie ca model. Cum trebuie, de exemplu, să scriem : zimbet sau zîmbet ? Zîmbet pentru că în multe părţi, mai ales în Moldova, i = î; ca şi == şî etc. La cuvinte ca şi, ţin etc, sigur e că trebuie să scriem şi, ţin, nu cu î, care e moldovenism. Alţii, din exces de muntenism, zic singe în loc de slnge. Din punct de vedere morfologic, avem unitate numai cu condiţia ca scriitorii să ştie gramatică. Puţine forme variază de la un grai la altul, ca de ex. maicăi şi maichii, fusese şi fuseseră, a făcutără. Din punct de vedere al sintaxei, nu există deosebire mare între diferitele subdialecte. Sintaxa, adică aranjarea formelor (ideilor) într-o frază variază de la om la om, totuşi există o sintaxă românească. Ea însă e influenţată de sintaxa limbilor streine, mai ales a celei franceze. Ardelenii îs influenţaţi de sintaxa germană şi de cea ungurească, dar îs influenţaţi aşa de mult şi de cea a limbii din regat, încît celelalte influenţe n-au mare însemnătate. Dar sintaxa limbii din regat e influenţată de cea franceză. Chiar dacă cineva nu
lll
studiază în Franţa, totuşi cultura şi-o fac românii mai ales în/ franţuzeşte, din cărţile franţuzeşti. Românii au, ca să zic aşa, două limbi materne. Ei pricep pe scriitorii francezi ca şi pe cei români, cineva din ei poate vorbi mai repede franţuzeşte decît în româneşte, ca Russo, care a scris în mare parte în franţuzeşte. Pe lîngă acestea, toţi cetim mai multe cărţi franţuzeşti decît româneşti, la 100 volume franţuzeşti abia cetim cîteva româneşti. Aşadar, lectura noastră, se poate zice, ne deprinde cu un mod de a gîndi al altui popor. Dar chiar cărţile curat româneşti n-au sintaxă curat românească, pentru că şi autorii lor au o cultură tot franceză, ca şi noi. Dacă vrem să găsim sintaxă adevărat românească, trebuie să recurgem la scriitori populari, ca Creangă, de exemplu. El are o sintaxă curat românească, de aceea d-l Alexandru Philippide, în sintaxa d-sale*, dă exemple numai din Creangă aproape. Acesta n-a fost cult, de aceea n-a fost influenţat de sintaxa limbii franceze. Dacă sintaxa franţuzească s-ar fi introdus peste tot în limba românească, încaltea ar fi rezultat un singur fel de sintaxă. Dar între Creangă, care e cel mai curat, şi Blaremberg** de exemplu, cel mai franţuzit, e o întreagă scară de feluri de sintaxă, mai mult sau mai puţin franţuzească. De cîtva timp, scriitorii tind să se dezbare de sintaxa franţuzească şi cu timpul vor scăpa cu totul de ea, dar pană atunci vom avea multe feluri de sintaxă. Aşadar, din punctul de vedere al sintaxei, limba literară românească nu e fixată încă, exemple nu mai dau, fiindcă le poate găsi oricine. Din punct de vedere al dicţionarului, e chestie mai importantă. Vechea limbă românească, în această privinţă, nu era nici ea unitară ; limba din Moldova se deosebea de cea din Muntenia sau Ardeal. La început limba românească avea aceleaşi cuvinte ; cu timpul, umblînd românii prin multe locuri, venind în atingere cu diferite popoare, limba a început să se diferenţieze. Limba bisericească am văzut că era mai uniformă, mai puţin diferenţiată, deoarece cărţile erau scrise pentru mai multe provincii etc. Scriitorii religioşi erau mai mult influenţaţi de cărţile scrise, de
* Gramatica   elementară   a   limbii   române (1897). ** Nicolae Blaremberg (1837—1896),   om   politic   român, a editat între altele ziarul Le Pays (1870).
112
limba acelor cărţi, decît de limba curentă. Pe de altă parte, limba bisericească e sfîntă, nimeni nu se atinge de ea, nimeni n-o schimbă. Cu toate acestea, scriitorii bisericeşti au fost influenţaţi şi de vorbirea curentă, aşa că erau deosebiri între scriitorii din diferite provincii, dar erau mici aceste deosebiri. De la 1800 încoace, a-ceste deosebiri ajung din ce în ce mai mari şi mai multe. Am spus că limba bisericească era săracă, avea puţine cuvinte, pentru că avea şi puţine noţiuni de reprezentat. In secolul al XlX-lea e nevoie de o limbă mai bogată, pentru a putea exprima tot felul de manifestări ale spiritului omenesc. Poezia, nuvela, teatrul aveau nevoie de multe cuvinte; asemenea istoria, ştiinţa etc. Scriitorii, dar, trebuiau deci să recurgă la multe mijloace, la multe izvoare, spre a satisface aceste nevoi. Un izvor foarte bun a fost limba literaturii poporane. Dar această limbă este o limbă vie, curentă şi deosebită de la o provincie la alta, aşa că în limba literară bisericească, vor străbate cuvinte vii din limba populară din Moldova, Muntenia etc. Din Moldova vor intra moldovenisme, din Muntenia muntenisme etc, deci o cauză de diversificare a limbii literare. De la 1800 încoace, scriitorii din diferite provincii nu mai seamănă ca mai înainte. Limba populară, la început, a fost întrebuinţată mai mult de poeţii lirici. Pentru celelalte genuri poetice sau pentru ştiinţă, istorie etc, care-s genuri mai înalte, mai intelectuale, a fost nevoie de noţiuni nouă, care nu existaseră niciodată în limba poporului nostru. De aceea s-au introdus cuvinte străine, nouă, mai ales franţuzeşti, căci pentru noi Franţa însemna mai mult decît azi. Chiar azi influenţează Franţa la noi, pentru că sîntem de acelaşi neam. Pe lîngă aceasta, Franţa adusese noua formă de guvernământ, noua schimbare socială, deci s-au luat neologisme şi s-au introdus în limbă. Dacă aceste neologisme ar fi fost introduse la fel în aceeaşi formă, de toţi scriitorii, ele poate că ar fi unificat limba ; dar fiecare scriitor le-a luat în felul său. Astfel, verbul fr. publier a dat în româneşte, la început, o mulţime de forme : publiez, publicesc, publicăluiesc, publicarisesc etc, după diferiţi scriitori care-1 întrebuinţau. în Ardeal, de exemplu, se întrebuinţa mai mult publicăluiesc; publicarisesc (în limba celor influenţaţi de greceşte), publiez, de cei care-1 luau mai direct din franţuzeşte etc. Mai depindea forma
113
Cda. 1723  coala 8
neologismelor şi de temperamentul scriitorului. A trebuit multă vreme pentru a se ajunge la forma de azi, comună, dar şi azi încă multe neologisme au mai multe forme; aşa cuvintele terminate în -ie şi -iune din care încep a învinge unele forme. Acest lucru încă tot n-ar fi aşa de grav, dar e altă chestie. Unii scriitori întrebuinţează neologisme, alţii, pentru aceeaşi noţiune, întrebuinţează cuvinte româneşti. Acest lucru a provenit de acolo că, odată cu neologismele trebuincioase, s-au introdus şi o mulţime altele, nefolositoare. Aşadar, pe limba veche bisericească, nici ea fixă cu totul, s-au „grefat" cuvinte din limba poporului — din literatura populară mai ales —, cuvinte care difereau de la o provincie la alta ; apoi au intrat neologisme, oare au căpătat diferite forme, păstrate şi azi, şi apoi neologismele de prisos, întrebuinţate de unii numai ; toate acestea fac ca limba literară să fie deosebită. Azi, doi scriitori moldoveni scriu deosebit ; cu atît mai mult, unul muntean sau- ardelean va scrie deosebit faţă de un moldovean. Aşadar, limba literară, deci neformată deplin, nu e nici aşa bine cunoscută de toţi scriitorii. Această lipsă de fixitate a limbii literare se explică prin lipsa unei vechi culturi. Limba literară se formează numai de scriitori ; pentru aceasta trebuie mulţi scriitori, feluriţi şi care să scrie multă vreme. Dacă am fi avut numai literatură bisericească, am fi avut o limbă literară ; dacă am fi avut de la 1600 scriitori de tot felul, am fi avut azi o limbă literară ; poate încă şi de mai înainte. N-ar mai fi fost, în acest caz, nevoie de limba poporului, de neologisme etc ; am fi avut o limbă literară care ar fi diferit de cea de azi. Cu atît mai mult am fi avut o limbă literară mai bună şi mai de mult, cu cît am fi avut literatură de mai multă vreme.
Lipsa limbii literare e o lipsă foarte mare, e un semn de necultură, lipsă de civilizaţie, cînd, în 10 volume ale diferiţilor autori, vezi 10 feluri de limbă literară. Această lipsă' are un efect rău şi din alt punct de vedere. Se vorbeşte adesea de unitate culturală, naţională etc. Ceea ce formează o naţionalitate e limba ; cuvintele unei limbi nu-s numai nişte semne algebrice, ci fiecare cuvînt are o istorie a lui ; după cum are o istorie a formei sale, tot aşa are o istorie a înţelesului său. Un cuvînt e deci ceva vieţuitor, are şi aduce o mulţime de
asociaţii de idei, de aceea un cuvînt din limba maternă aduce cu sine un cortegiu de sentimente plăcute ori neplăcute, mai puternice decît ale unui neologism. Din această cauză, un cuvînt are aer naţional ; un cuvînt românesc e un „român", unul francez e un „străin". Prin urmare, ceea ce va forma unitatea sufletească a unui popor va fi limba sa. Cu cît limba va fi mai la fel — şi idealul e să fie aceeaşi limbă —, cu atît unitatea sufletească e mai completă. Gîndiţi-vă ce legătură poate exista între un francez din nord şi unul din sud, cînd ei nu se pot înţelege ; asemenea între un italian din Veneţia şi unul din Neapole sau Palermo. Evident că dacă' ar vorbi toţi aceeaşi limbă, unitatea sufletească ar fi de asemenea mai mare. La noi, limba nu e aşa de deosebită încît să nu se înţeleagă românii între ei, dar tot e deosebită. Dar dacă toţi românii culţi ar vorbi şi scrie aceeaşi limbă, unitatea sufletească a poporului român ar fi mai mare. Deci silinţa de-a avea o aceeaşi limbă coincide cu silinţa de-a avea o unitate sufletească şi culturală. Cînd orice om din Dacia va înţelege orice va spune unul dintr-o provincie, unitatea va fi mai mare ; cînd ceea ce simte un român ar simţi toti românii, iarăşi unitatea ar fi mai mare. Dacă Goga sau Coşbuc ar fi scris în dialectul lor ardelean*, noi nu i-am înţelege şi simţi ea acum. Cînd însă toţi poeţii scriu în aceeaşi limbă, toţi oamenii de acelaşi neam cu ei vor simţi aceleaşi sentimente pe care le-a avut poetul. O limbă literară e necesară şi din punct de vedere estetic. Un poet, oricît de original ar fi, datoreşte jumătate din ceea ce este el limbii, pentru că deja în limba unei naţiuni există poezie. Un caz : un poet, înainte de Eminescu, dacă era poet slab, aşa rămînea ; după Eminescu, rămîne tot slab, dar nu aşa de slab şi apoi nu e ridicol. După Eminescu, toţi scriu corect şi ei datoresc mai mult lui Eminescu, adică limbii şi formei găsite de el, decît părţii lor originale. Dacă ei ar fi scris într-o limbă rea, n-ar fi fost cetiţi deloc ; pe cînd aşa, ei sînt chiar plăcuţi. Din această cauză Eminescu e aşa de mare, pentru că şi-a creat el limba, s-a trudit să facă o limbă literară. Dacă limba artistică ar fi existat mai de mult, Eminescu ar
* După Iorgu Iordan nu există un grai ardelenesc, diferit de cel moldovenesc.
114
115
fi fost un poet şi mai mare, căci n-ar fi fost nevoit să se trudească cu formarea limbii. Cum vedem, existenţa unei limbi literare e un mare bine pentru poeţi; aşa că, dacă observăm că literatura noastră merge greu, printre alte cauze ale acestui fapt, ca : lipsă de cultură, de civilizaţie, de un public cetitor etc, trebuie să punem şi lipsa unei limbi literare. Toţi scriitorii noştri îs nesiguri în întrebuinţarea limbii, se luptă cu ea. Cînd e vorba de neologisme, fiindcă ele nu-s vechi în limbă, aşa ca să se fi încetăţenit cu totul, greutatea pentru scriitori e şi mai mare.
în versuri e foarte greu de introdus neologisme, sau se pot întrebuinţa, dar cu mare cumpătare, nu ca în proză sau în ştiinţă. Aşadar, scriitorul român are o limbă poetică mai săracă decît scriitorii streini. El nu poate întrebuinţa orice cuvînt pentru ceea ce simte, pe cînd unul francez poate întrebuinţa orice cuvînt din limba lui, afară de cuvintele tehnice.
La aceasta se mai adaugă un lucru care va părea curios, anume : nestabilitatea în ortografie. Noi cunoaştem limba literară din scris ; foarte rar o auzim (doar la oratorii cei mari), căci noi n-o vorbim niciodată. Chiar aşa cum e limba noastră literară, nefixată, o vedem deosebită şi prin ortografie : un scriitor scrie într-un fel, altul în' alt fel. Această mare diversitate a limbii se agravează deci prin diversitatea ortografiei, lucru foarte supărător pentru noi şi care ne face cam aceeaşi impresie ca şi deosebirea de limbă. Acuma, încă în principiu, nu prea se deosebesc diferitele ortografii, dar numai cîţiva ani în urmă, deosebirea era foarte mare. Limba scrisă e mai mult o sumă de imagini vizuale ; altă imagine ne dă cuvîntul coasă, de ex., scris cu oa, şi alta acelaşi cuvînt scris cu 6. Alt exemplu : noi scrim toţi, dar cetim toţ. Prin urmare, lipsa de ortografie e o mare lipsă, care are aceleaşi efecte rele — în surdină însă — ca şi lipsa unei limbi literare.
închipuiţi-vă o poezie de-a lui Eminescu scrisă în ortografia etimologică, sau scrisă fără nici o ortografie. Desigur că nu vă face aceeaşi plăcere ca acum cînd e scrisă cu ortografia în care ne-am deprins. Limba literară, pentru noi, e numai pentru ochi, orice deviaţie de la chipul de-a vedea limba literară strică impresia.
Ortografie n-avem, pentru că n-am avut o literatură veche ; cu o literatură veche s-ar fi impus o singură ortografie. în vremea veche, era pană la un punct o ortografie cu litere chirilice. Cînd s-au introdus literele latine, voinţa omului a jucat rol mai mare. Dar ortografia e ceva spontan, aproape ca şi limba ; totuşi ea a început a fi reglementată, decretată. Mai ales faptul că alfabetul latin nu putea reprezenta toate sunetele limbii române a produs o mare încurcală şi discuţie. Plecare scria cum voia şi cum credea, de aceea a fost o luptă mare între diferitele sisteme ortografice. A învins sistemul fonetic, dar avem mai multe sisteme de acestea fonetice şi asta fiindcă fiecare categorie de oameni au felul lor de a scrie şi mai ales pentru că Academia, care are şi această atribuţie de-a fixa ortografia, a păstrat încă tradiţiile etimologiste. Un exemplu : Academia cere ca î să se scrie cu â, pentru ca cuvîntul român să semene la schelet mai mult cu România. Altă cauză, care face ca ortografia să fie aşa de variată, e aceasta : în orice ţară, o greşeală de ortografie aduce cu sine epitetul de incult pentru cel ce a greşit, la noi însă nu e aşa. Fiecare scrie cum poate, fără a se considera ca o ruşine întrebuinţarea unei ortografii, care nu e comună, care nu corespunde celei comune. Lipsa unei limbi literare şi a unei ortografii fixe sînt semnele unei culturi începătoare, ale unei epoci de tranziţie etc Ne mai rămîne să vorbim ceva despre viitor. Cum se va forma o limbă literară unică, fixată ? Ce se va întîmplă cu neologismele, care cuvinte româneşti vor învinge şi din ce cauză ? După aceea, vom vedea cum de nu s-a putut forma o limbă literară, adică vom vedea toate ideile acelora care au voit să formeze o limbă literară într-un fel sau altul.
116
PRELEGEREA III
Spuneam că limba noastră literară nu e încă formată şi fixată. Să vedem care ar fi căile pentru a avea o limbă literară ca şi celelalte popoare culte. Mai întăi, o limbă literară trebuie să fie mai bogată, pentru a putea traduce cît mai multe idei şi cît mai bine, dacă se poate, să traducă tot felul de idei,; nuanţe etc.
Limba literară se va îmbogăţi : mai întăi, prin contribuţia tuturor subdialectelor limbii române din^ Dacia (dialectele macedo-române şi istrian nu pot contribui Ia această îmbogăţire, pentru că-s foarte deosebite de cel dacoromân). Aşa, de exemplu, un cuvînt dintr-un dialect care exprimă o idee şi pentru care idee în alt subdialect nu există expresie, trebuie introdus în limba literară. Sau aceeaşi idee exprimată prin cuvinte deosebite din diferitele subdialecte ; în acest caz va trebui să fie întrebuinţat cuvîntul care e mai frumos. Cînd vom avea cuvinte şi frumoase şi care corespund ideilor ce reprezintă, în toate dialectele, vom prefera pe acele din Moldova sau Muntenia pentru că graiul acestor provincii a contribuit mai mult la formarea limbii literare.
Cuvintele sînt impuse de artişti, de scriitori, numai ei au această putinţă. Numai cuvintele întrebuinţate ^ într-o poezie sau nuvelă se întipăresc mai adînc în minte şi sînt întrebuinţate mai des. Astfel cuvîntul glie, introdus de Groga, în înţelesul de ţarină, e întrebuinţat mult, poate prea mult, se abuzează de el.
Un scriitor care s-a adresat tuturor subdialectelor româneşti este Eminescu ; el a umblat şi a călătorit prin mai toate provinciile locuite de români, avea conştiinţa naţională, şi de aceea întrebuinţa cuvinte din toate dialectele. El a procedat cam în felul cum s-a format vechea limbă literară.
Limba se mai îmbogăţeşte prin cuvinte vechi, prin arhaisme din limbă. Toţi scriitorii au acest drept. Astfel cuvîntul genune = neant, cuvînt foarte frumos, a fost introdus din limba veche de Eminescu şi azi e foarte întrebuinţat. Asachi a vrut să introducă cuvîntul miser = nenorocit, care cuvînt însă n-a prins, pentru că Asachi nu era artist, nu putea alege cuvintele şi nici n-a scris opere literare frumoase şi puternice, pentru ca cuvintele întrebuinţate de el să rămînă în limbă.
Cum spuneam, limba românească nu poate da din sînul ei toate expresiile de care avem nevoie azi. Limba românească are atîtea cuvinte, cîte idei şi noţiuni există pe teritoriul nostru. Dar pentru că civilizaţia s-a produs aiurea şi noi am introdus-o, a trebuit ca odată cu ea să se introducă şi neologisme. Aceste neologisme introduse au fost multe şi de aceea trebuiau unele alungate. Unele neologisme, deşi netrebuincioase, au rămas, repre-zentînd nuanţe ale ideilor exprimate prin cuvinte româneşti vechi. Aşa obraznic şi impertinent, deşi înseamnă acelaşi lucru, reprezintă nuanţe deosebite. Dar n-avem destule neologisme; aşa, pentru cuvîntul francez en-semble nu putem găsi o formă românească, ci trebuie ■să-1 întrebuinţăm în forma lui franţuzească. Deci trebuie introduse, încetăţenite mai multe neologisme, ceea ce se va face tot de către scriitori. Vlahuţă, in Dan, a introdus multe neologisme, fericit alese ; aşa, a obseda, care acum 25 ani nu putea fi exprimat în româneşte. Apoi, sînt idei pe care le putem exprima în româneşte, dar prin perifraze, în aceste cazuri trebuiesc preferate neologismele, pentru că o calitate a stilului e şi aceea de a fi scurt şi clar. Aceasta să fie o regulă pentru neologismele pe care le avem deja în limbă.
De ce sîntem nevoiţi a introduce neologisme ? Din cauza naturii limbii româneşti. Noi nu putem crea cuvinte nouă prin compunere ori derivare, ca limba rusească, germană sau ungurească chiar. în aceste limbi, chiar termenii ştiinţifici sînt traduşi în cuvinte băştinaşe.
La noi acest lucru nu se poate, pentru că limba românească e o limbă analitică. S-au făcut încercări şi la noi : Aron Pumnul a vrut să excludă toate neologismele şi să le înlocuiască cu cuvinte româneşti, dar a ajuns ridicol. De aceea recurgem la neologisme, care îmbo-
118
119
gătesc limba şi ne pot da o limbă bună pentru ştiinţă sau filozofie; dar, pentru poezie, ele nu-s folositoare. Cît timp neologismele nu vor intra în sînul limbii noastre, cît timp ele tot vor fi simţite ca neologisme, limba poetică tot săracă va fi. Cît timp neologismele nu vor ajunge ca cuvintele slave din limba noastră, care-s considerate ca româneşti, ele nu vor putea fi întrebuinţate în poezie, mai ales în cea lirică. Un neologism într-o poezie lirică ne face impresie rea ; la Eminescu găsim, cîte unul în consideraţiile filozofice şi de aceea nu face impresie rea.
Un alt mod de a îmbogăţi limba literară este facerea de traduceri din literaturile streine. Chiar aşa s-a procedat la început; Eliade ştim că a tradus foarte multe cărţi streine. Traducînd, eşti silit să traduci în limba proprie tot ce e şi cum e un autor. E un fel de exerciţiu de a-ţi aminti tot ce ştii din limba românească, din toate subdialectele, de toate cuvintele care există şi le întrebuinţezi. O traducere te face să alergi la toate elementele limbii româneşti, atît în spaţiu, 'adică din toate subdialectele, cît şi în timp, adică din vechime pană azi. Deci traducerile îmbogăţesc limba, pe lîngă că aduc noi opere literare.
Trebuie să ţinem seamă de mai multe însuşiri cînd e vorba de limbă literară ; pană acum am vorbit de bogăţia unei limbi literare. Să vorbim acum de fineţea ei. Limba franţuzească de azi, de exemplu, e cea mai fină din toate limbile. Ea a fost rafinată în curs de sute de ani în saloane. Fineţea limbii literare franceze dato-reşte mult femeilor (mai ales saloanelor din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, şi care mai există şi azi pe ici, pe colo). E natural ca atunci cînd se întruneşte societatea înaltă, mai ales cînd sînt şi femei, limba întrebuinţată să fie mai aleasă, mai rafinată, Iată originea rafinării limbii literare vorbite.
La noi, astfel de saloane n-au fost, n-a fost nici cultură. Deşi noi am avut o societate înaltă, aceasta însă vorbea greceşte şi franţuzeşte şi era şi incultă. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, Xenopol spunea* că n-avem roman, tocmai pentru că limba literară nu e vorbită de clasa înaltă. în adevăr, aceasta e o cauză. Tot ce se
* Vezi broşura Influenţa franceză în România.
face şi se vorbeşte în societatea noastră înaltă — care ar fi subiect de roman — se vorbeşte în limba franceză. Dacă această societate ar vorbi româneşte, limba literară s-ar fi îmbogăţit. Cînd vrei să traduci un roman, în care e descrisă viaţa societăţii înalte, din limba franceză, te izbeşti de o mare greutate : nu ştii ce cuvinte româneşti să pui în gura acelor personagii din societatea înaltă.
O altă cauză de rafinare a limbii este o literatură de lungă durată. în scriitorul francez Anatole France putem vedea ce vrea să zică a avea o literatură veche ; acest scriitor nu poate fi tradus în româneşte cum se cade, pentru că limba românească nu poate fi întrebuinţată în exprimarea lucrurilor şi în nuanţe abstracte.
Aşa într-un roman de al lui Anatole France, găsim două personagii : un abate din secolul al XVIII-lea, foarte cult şi rafinat, şi un fel de „elev" al acestui abate, cu care discuta diferite chestiuni. Elevul se adresează abatelui cu cuvintele : „Mon bon maître", iar acesta elevului, cu cuvintele : „Tournebroehe, mon fils". Aceste două fraze sînt imposibil de tradus în româneşte, oricît de mult ne-am chinui. Am ales anume aceste exemple, pentru că de aici se poate vedea că nu putem traduce bine, pentru că în exemplul de faţă, la noi, astfel de relaţii între un „maître" şi un elev al său n-au existat.*'
Cînd deci cuvintele sînt înnobilate printr-o lungă întrebuinţare în literatură, limba e mult mai rafinată. Cîte volume, în adevăr bune, de literatură, avem noi ? Nu cred să fie mai multe de 20, cel mult 30 ; pe acestea numai le cetim cu plăcere. Adică numai în 30 de volume s-a înnobilat limba românească, şi aici, numai în scurt timp, numai în anumite fraze. Am făcut eu o dată o experienţă : ocupîndu-mă de o traducere a piesei lui Shakespeare Romeo şi Julieta**, traducere care era prost făcută, m-am adresat tuturor scriitorilor români de seamă pentru a vedea cum s-ar traduce mai bine anumite expresii, fraze etc. N-a putut traduce cum trebuie nici
* Vezi şi articolul Fond si formă, în Viaţa românească, 1923, nr. 2 (Opere, 5, p. 102—106).
** în Viaţa românească, 1908, nr. 1 (Opere, 4, p. 218—226).
121
unul, pentru că cuvintele româneşti, chiar dacă sînt proprii, nu-s „literare".
Noi auzim un cuvînt de o mie de ori din limba curentă şi numai o dată îl vedem întrebuinţat de un poet mare, aşa că atunci cînd îl vedem la un poet, de acest cuvînt se leagă înţelesul obişnuit din viaţa şi conversaţia „terre â terre", în care l-am auzit de o mie de ori. De cuvînt se leagă diferite sentimente, mai ales sentimente inferioare, cînd îl  întrebuinţăm  zilnic,   aşa că atunci cînd îl vedem la un poet ne vin în minte tot aceleaşi asociaţii, ca şi în întrebuinţarea zilnică. Un exemplu pentru această afirmare găsim în Anton Pann, care pune în gura iubitului unei fete de împărat vorbele : „Sluga dumitale", cînd i se adresează ei cu vorba.
PRELEGEREA IV
Azi vom vorbi despre unitatea limbii literare. Spuneam că limba noastră literară, aşa cum este ea, nu e unitară. Scriitorii din Ardeal, Moldova, Muntenia scriu diferit între ei, ceea ce în Franţa sau Germania nu se întîmplă ; decît numai cînd scriitorii, intenţionat, scriu în vreun dialect oarecare, pe care vor să-1 dea la iveală. La noi, scriitorii se deosebesc în scrisul lor, nu pentru că aşa vor ei, ci pentru că nu au o limbă fixă, fiecare avînd latitudinea de a scrie cum poate.
Cum se va unifica limba literară ? Desigur că prin lupta dintre diferitele graiuri întrebuinţate de scriitori. Cei talentaţi vor impune cuvinte şi forme de ale lor. Dacă presupunem că în Muntenia, de pildă, ar apărea scriitori talentaţi în toate genurile literare şi pe un timp îndelungat, s-ar impune cu siguranţă limba literară din Muntenia, ea ar deveni un tip al limbii scrise, pe care l-ar adopta toţi scriitorii. Dacă, din contra, astfel de scriitori ar fi în Moldova, graiul moldovenesc ar ajunge literar. Aşa s-a întîmplat şi pană acum. Limba literară pe care o avem s-a format prin contribuirea tuturor graiurilor, şi anume, prin scriitori. Aşa, de exemplu, multe moldovenisme, întrebuinţate de scriitori talentaţi din Moldova, au intrat în limba literară ; găsim cuvinte moldoveneşti la scriitorii din Ardeal şi Muntenia.
Lucrurile desigur că nu se vor petrece tocmai aşa ; eu am făcut abstracţie de un element, pe care-1 vom vedea mai pe urmă. Dacă toate cele trei provincii mai însemnate româneşti ar fi unite şi ar avea la mijlocul totului format de ele o capitală, aşa s-ar forma limba literară, cum am spus mai sus, adică prin lupta graiurilor reprezentate de diferiţi scriitori din diferite provincii româneşti. Trebuie însă să spunem că graiul muntenesc va avea prioritate asupra celorlalte, pentru că în
123
Muntenia e capitala ţării. Acest lucru e foarte important şi s-a întîmplat şi în alte ţări, unde regiunea în care e capitala ţării a dat mai multe cuvinte pentru limba literară. Exemplu avem în Franţa, unde dialectul din lle de France a ajuns limbă literară, pentru că în acea provincie e capitala Franţei, Parisul.
Pe lîngă asta, graiul muntenesc seamănă mai mult cu limba literară, din care cauză, atunci cînd cineva vrea să vorbească limba literară, vorbeşte mai munte-neşte. Unii chiar cred că limba din Muntenia e cea literară, pentru că nu cunosc chestia limbii literare. Aşa, Costache Negruzzi a susţinut aceasta într-o Scrisoare a sa*, şi chiar s-a şi pus pe urmă să imiteze pe scriitorii din Muntenia, pentru că aceştia scriau literar.
De ce graiul muntenesc învinge, fiindcă are de partea lui capitala ţării ? Din multe cauze. Un ziar scris la Bucureşti se împrăştie în mii de exemplare în toată ţara şi e cetit de foarte mulţi oameni, în fiecare zi.
Actorii vorbesc munteneşte, ba poate prea munteneşte ; cauza n-o ştim, probabil însă că sînt mai mulţi actori la Bucureşti, acolo e o pepinieră de actori ; acolo au fost cei mai buni actori ai noştri ; poate şi pentru că vor să vorbească mai frumos, deoarece vorbesc munteneşte.
Oratoria noastră e aproape toată în capitală ; acolo e Parlamentul ; acolo deci oratorii vor vorbi graiul muntenesc, poate chiar fără voia lor. Scriitorii români din orice provincie afluează spre Capitală, unde e inima românismului şi pe încetul sînt influenţaţi de graiul muntenesc. Sadoveanu, de pildă, aşa de moldovean, întrebuinţează multe cuvinte munteneşti, alături de cele moldoveneşti. De exemplu, într-un loc zice : „Vezi tu straiele astea ?", unde avem alături de moldovanul strai, munteanul astea. Şi aceste cuvinte sînt puse de Sadoveanu în gura unui răzăş moldovan, ceea ce desigur nu e nici artistic. Deci, chiar scriitorii — care au rolul de a forma limba literară — se muntenizează prin limbă.
Mai toţi oamenii din Moldova sau Ardeal au afaceri pe la Bucureşti, unde vorbesc munteneşte, de obicei, pentru că se jenează să vorbească altfel. Moda : e mai
* în Albina românească, X, 1839, nr. 59.
124
frumos, se zice, a vorbi munteneşte, pentru că e limba capitalei. Oamenii, de pe la mahala mai ales, vor să aibă „chic", dacă nu pot vorbi franţuzeşte, vorbesc cel puţin munteneşte.
Armata : toţi ofiţerii şi toţi gradaţii vorbesc munteneşte ; poate pentru că sînt mai mulţi în Muntenia, sau poate din cauza modei ; probabil că-s mai impozanţi cînd vorbesc munteneşte.
Graiul muntenesc deci e ajutat de elemente neliterare, ceea ce dealtfel nu e rău, pentru că nouă ne e indiferent care grai va învinge : e destul că învinge un grai românesc. Unii scriitori ne constrîng chiar să scrim munteneşte, pentru că, după ei, limba muntenească e cea literară ; altfel, scriem prost. Toate expresiile din Sadoveanu, Vlahuţă sau Eminescu, care expresii nu există în Muntenia, sînt provincialisme, deci greşeli de limbă, pentru unii domni. Astfel d. P. V. Haneş, profesor din Bucureşti, spune acest lucru în diferite locuri. După d-sa, scriitorul care nu s-a născut în Muntenia are nenorocirea de a nu scrie literar. Limba lui Vlahuţă d. Haneş o găseşte „primejdioasă". Tot d-sa găseşte „primejdioasă şi rea" limba lui Sadoveanu, cînd analizează Crîş-ma lui Moş Precu. Chiar nici titlul nu-i place : de ce crîşmă, şi nu circiumă ?, cum e în graiul muntenesc, adică literar, spune d. Haneş. Eu cred că ambele aceste cuvinte sînt tot aşa de literare, sau nici unul din ele nu e literar ; va învinge unul sau altul din ele, după cum va fi întrebuinţat de mai mulţi şi mai talentaţi scriitori.
Tot d. Haneş zice că de ce d. Sadoveanu zice rumân şi nu rumen, pahar şi nu pahar etc. ; sau de ce zice aestea — dar cuvîntul e pus într-un dialog, deci poate fi întrebuinţat, deşi e provincialism. Nu ştiu cum ar fi trebuit să scrie d. Sadoveanu, pentru a seri ca în Muntenia ; ştiu că aceste cuvinte moldoveneşti de mai sus sînt vii şi-s puse în dialog între ţărani, şi cred că nu poţi pretinde unui ţăran moldovean să vorbească munteneşte.
Acelaşi lucru îl susţine d. Haneş şi în cartea d-sale : Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a
125
secolului al XlX-lea*, unde vorbind de limba lui Asachi, moldovenească, spune că nu Asachi e de vină, ci faptul că el s-a născut în Moldova, din care cauză e inferior. Acest lucru e curios, judecat şi din alt punct de vedere. Aici în Moldova a fost Varlaam, Dosoftei, toţi cronicarii mari, Alecsandri etc, apoi Eminescu, cel mai mare poet, Sadoveanu, cel mai mare prozator de azi. Toţi aceştia sînt inferiori prin limba lor scrisă. Evident că aici d. Haneş e greşit; pentru că limba muntenească seamănă mai mult cu cea literară, i se pare că e chiar limba literară. Cercetîndu-se limba veche, se va vedea că limba literară nu e cea munteană. Dacă aceasta ar fi literară, atunci literare ar trebui să fie : ăla, a, ăsta etc
După d-sa, deci, există o limbă literară românească, dar de la ea se abat Sadoveanu, Vlahuţă etc. Dar dacă vedem volumul mai sus citat al d-lui Haneş, observăm că mai sînt şi alţi scriitori mari care se abat de la această limbă literară. Aşa e Conachi, din vocabularul căruia d. Haneş scoate o listă de cuvinte care-s provincialisme şi arhaisme (fără a spune anume care sînt de un fel, care de celălalt fel). Aşadar, şi Conachi se abate de la „acel fel de a scrie" etc Dar nu numai Conachi, care poate că nu-i mare scriitor; mergem mai departe şi vedem şi pe Asachi, din care iar scoate o listă de cuvinte neliterare. Vedem apoi pe unul şi mai însemnat, Costache Negruzzi, care asemenea, se abate de la limba literară ; apoi, Alecsandri are şi el provincialisme, după d. Haneş. Ce am descoperit pană acum ? Că Sadoveanu are provincialisme, Conachi, Vlahuţă, Alecsandri şi ceilalţi, asemenea. Şi în cartea sa autorul vorbeşte numai de dezvoltarea limbii literare din prima jumătate a secolului al XlX-lea ; dacă ar fi studiat şi pe Eminescu, desigur că şi în acesta ar fi găsit. Atunci care sînt scriitorii mari, „care au consfinţit graiul literar" etc, dacă cei înşiraţi nu-s mari şi nu scriu literar ?
Vom vedea că e o contrazicere la d. Haneş, căci spune că numai d. Sadoveanu formează o excepţie de la limba literară, că, adică, o limbă literară este unică, pe cînd, pe de altă parte, din cele de mai sus rezultă că sînt două feluri de limbă literară : una a lui Conachi,
* Bucureşti, 1904.
Vlahuţă şi alţii, alta, cea din Muntenia (în ceea ce priveşte pe Creangă, scrierile lui sînt scoase în două ediţii, ambele la Bucureşti, într-una, Creangă e „tradus" pe munteneşte, în cealaltă, vedem la urmă un întreg dicţionar de cuvinte, considerate de editor ca moldovenisme, dar în care găsim puse şi cuvinte munteneşti, pe care cetitorul, necunoscîndu-le, le pune tot ca moldoveneşti).
Din cele spuse pană aici, rezultă că sînt unele particularităţi de limbă considerate de d. Haneş ca moldovenisme, numai la scriitorii din Moldova. Dar dacă vom găsi moldovenisme de acestea şi la scriitorii din Muntenia ? Atunci desigur lucrul se complică.
Astfel, la Eliade Rădulescu, foarte muntean, găsim peste tot aproape ă şi î, în loc de e şi i, adică ca în Moldova ; găsim chiar cuvîntul hiare în loc de fiare. Deci nu e aşa de bine stabilit ce e muntenism, ce e moldovenism ; Eliade Rădulescu nu cred să fi fost influenţat de graiul moldovenesc. Asemenea, la Iancu Văcărescu găsim forma au fost pentru singular ; asemenea o găsim şi la Zilot Românul.
De ce formele în ă şi î, în loc de e şi /, sînt moldovenisme ? Ele nu-s literare, sînt populare, iar nu moldoveneşti. Dacă limba literară zice : silnic, serbare etc, atunci, „muntenismele" — căci le-am găsit la scriitorii munteni — silnic, sărbare nu-s literare ; iar pentru că-s muntenisme să le ridicăm la rangul de limbă literară ?
Să vedem acum dacă în graiul viu din Muntenia nu găsim cuvinte asemănătoare cu cele din Moldova. Am aici un volum : Graiul nostru,* scos de Candrea-Hecht, Th. Speranţă şi O. Densusianu, care volum cuprinde tot felul de graiuri din toate părţile locuite de români. Voi da diferite exemple din diferitele graiuri din Muntenia. Astfel, din judeţul Mehedinţi : „Am fos la Bucureşti pe obdzăc (deci cu dz în loc de z şi cu c moldovenesc, nu ci, ca în Muntenia), di două ori am ieşit a faci încoronarea regelui şî nu sî putea faci din pricina ploii. Al treilea am ieşit bini, am făcut şî defilare." Alt exemplu, tot din Mehedinţi : „Cînd venia turcii, oamenii fugia, se strîngea cîte cinci-şasă ; era haineni, am scăpat de gajîi ăia care ne mînca" etc. Asta nu e limbă literară,
I. Bucureşti, 1906 ; II, 1908.
126
127
vorbind numai de moldovenisme ; un scriitor ca d. Haneş care ar găsi astfel de cuvinte ca cele de mai sus le-ar considera ca moldovenisme.
Alte exemple — din Gorj : „A vinit un sfînt, Ni-codem, din Prahova, şi a zis : oricare ar hi" ; din Ialomiţa : „Greutatea era pe vremea turcilor ; o hi fost ghine şi pe aici, dar ghinele îl lua turcul; plătiam şai-zăci, scoghi-i-ar" ; apoi ghită în loc de vită, ghir în loc de bir etc.
Deci vedem în Muntenia toate fenomenele pe care le-a suferit graiul din Moldova. Ce caractere are graiul moldovenesc ? Intre altele, schimbarea labialelor (b, p, v etc.) în palatale (gh, ch, gh); acest fenomen însă am văzut că există şi în limba vie din Muntenia. Alt caracter e transformarea lui e şi i în ă şi i, cînd acestea sînt precedate de s, ş , ţ, z etc. (şezut, ţesut); dar l-am văzut şi în limba vie din Muntenia. Apoi transformarea în i a lui e, de la sfîrşitul cuvintelor (bine-bini), pe care iar îl găsim în graiul viu muntenesc. Acestea-s fenomenele mai caracteristice limbii moldoveneşti, pe care le găsim şi în cea muntenească. Acum înţelegem pentru ce Eliade-Rădulescu şi Văcărescu au „moldovenisme", anume pentru că aceste caractere nu-s moldovenisme, pentru că se găsesc şi în Muntenia, cum am văzut, ci-s caractere populare, deşi sînt mai dese şi mai întinse în Moldova.
în Caragiale, d.e., în Făclia de Paşti, în primele ei pagini, găsim cuvinte ca : dugheană, telal, a sudui, ogradă etc, toate moldovenisme ; iată deci un scriitor — Caragiale — care e cel mai conştient scriitor român de scrisul lui, întrebuinţînd moldovenisme. Vedem că Caragiale nu se sfieşte a întrebuinţa cuvinte moldoveneşti în limba sa literară ; pentru d. Haneş o astfel de pagină ar fi „primejdioasă", iar Caragiale „trădător" (căci el, muntean, scrie moldovenisme). De ce Caragiale întrebuinţează cuvintele înşirate mai sus ? Probabil că pentru a da nuvelei un „aer" moldovean, căci faptele se petrec în Moldova. Dar aceste cuvinte nu-s puse în gura personagiilor, nu-s puse în dialog, ci în descriere, deci sînt cuvinte de ale autorului ; probabil că pentru a face potrivită forma cu locurile unde se petrec lucrurile. Dacă această cauză poate fi în adevăr o cauză, atunci aşa stau lucrurile ; dacă nu, atunci Caragiale e influ enţat de limba moldovenească.
128
Să punem chestia din alt punct de vedere : oare graiul muntenesc — care e greu de arătat cum e, după cele spuse mai sus —, să zicem că cel adevărat muntenesc e cel bucureştean, acel grai oare e literar, e identic cu limba literară ? Nu, desigur, pentru că am văzut că sînt multe forme şi cuvinte numai vorbite, dar care nu se scriu.
Sâ analizăm limba literară din punctul de vedere al acelor fenomene care-s numai în Muntenia. Luăm tot din Graiul nostru : „Am fos la Bucureşti (căderea lui t de la fost e muntenism) de două ori ; ploia greu" (tot muntenism).
Trebuie să ştiţi că cuvintele din această carte nu-s bine şi exact transcrise, aşa că ea n-ar putea fi întrebuinţată pentru studii lingvistice ; pentru studiul nostru însă e folositoare. Alte muntenisme mai găsim : bin'e (n muiat), fămei, apoi singularul verbului cînd subiectul e la plural, pe urmă hăineni în loc de haini, aia în loc de aceea, p-aici, hăsta —■ acesta, hala; sălaşu în loc de sălaşul, adică lipsa articolului, tot muntenisme sînt. De ce articulăm în limba literară ? Căci nimeni nu vorbeşte articulat; articulăm cînd scriem, pentru că scriem limba veche ; dacă limba literară ar fi cea muntenească, n-am mai scrie articolul, pentru că muntenii, cînd vorbesc, nu spun articolul. Tot muntenisme mai găsim : măi, în loc de mai (ex. măi frumos), talcului, în loc de tatălui, daca, pentru dacă, ş-orcare — oricare. Din Ilfov : Pin — prin, pune în loc de pluralul pun, dă — de, zacăr —■ zahăr, chi-mitiri — chimitir, d-ale — de ale, să vază — să vadă, p-a-cilea — pe aici.
Vedem prin urmare că limba muntenească, cînd e vie, e aproape tot aşa de împestriţată cu forme neliterare ca şi cea moldovenească ; totuşi e mai aproape de limba literară decît aceasta. Graiul moldovenesc are mai multe caractere, mai ales fonetice, care îl deosebesc de limba literară. Limba muntenească seamănă mai mult cu cea literară, pentru că am văzut aceasta din diferitele torme din graiul viu muntean. Dar nu numai în limba aceasta vie observăm muntenisme, ci şi la scriitorii munteni. Aţi văzut că d. Haneş dădea exemple de provincialisme la toţi scriitorii moldoveni din întăia jumătate a secolului al XlX-lea ; la cei munteni nu dă listă de provincialisme. Astfel, la Zilot Românul dă listă de
120
Cda. 1729  coala 9
arhaisme, turcisme etc, nu însă şi de provincialisme ;
şi asta din cauză că d-sa nu vede provincialismele, şi nu le vede pentru că e convins că limba literară e cea muntenească. Cetind cîteva pagini din Zilot Românul, vezi multe muntenisme, ca de exemplu : vine, pluralul, pă — pe, dăştept — deştept, şi-i — şi-i etc. Aceste cîteva cuvinte sînt luate numai din opt versuri ; şi, cu toate acestea, d. Haneş nu vorbeşte de ele. Asemenea mai găsim muntenisme la Iancu Văcărescu, Delavrancea (acesta din urmă chiar are o nuvelă cu titlul : Dăparte, dăpirte...*).
In rezumat : limba moldovenească vie e foarte departe de limba literară, iar cea muntenească vie e departe de aceasta. Scriitorii moldoveni întrebuinţează provincialisme-moldovenisme, care însă se găsesc în parte şi la cei din Muntenia iar aceştia întrebuinţează şi muntenisme. Din acestea reiese şi mai bine că nu graiul muntenesc e cel literar. Fiecare grai are cîte o formă particulară faţă de cea literară ; aşa moldovenismul ista, muntenismul ăsta, literar acesta, care nu e nici unul din cele două, ci e cuvînt vechi care exista în limba vie, cînd a început a se forma cea literară. Acest-acesta a rămas în limba scrisă, iar în graiurile vii s-a ajuns la alte forme mai scurte. Şi după cum raci ista, nici ăsta nu e literar, ci acesta, tot aşa nici graiul moldovenesc, nici cel muntenesc nu e literar, ci acel din cărţile vechi religioase, către care trebuie să tindă toţi scriitorii. Cînd un cuvînt nu-1 găsim în acele cărţi, n-avem nici o normă ; cuvintele care există nu sînt nici literare, nici neliterare, ci fiecare scriitor întrebuinţează cuvinte din graiul său, fără a fi vreunul „primejdios". Chiar în cărţile vechi se întîmplă ca un scriitor să întrebuinţeze un cuvînt, alt scriitor alt cuvînt, după graiul lor, fără a fi „periculoşi". Se va da deci lupta între cele două graiuri, reprezentate de scriitori, în care cei munteni vor fi ajutaţi de faptul că la ei e capitala ţării şi că limba muntenească samănă mai mult cu cea literară.
* în volumul Intre vis şi viaţă, Bucureşti, Socec, 1903.
PRELEGEREA V
Pană acum am vorbit despre fixarea unei limbi literare, unei limbi comune între românii de pretutindeni. Să vedem acum această chestiune din alt punct de vedere.
Am văzut că în mod fatal a trebuit să intre cuvinte străine, neologisme, mai ales franţuzeşti, în limba noastră. Aceste neologisme sînt reflexul civilizaţiei în limbă. Limba e reflexul civilizaţiei unui popor ; dacă un popor e mai civilizat, are mai multe idei, noţiuni ; dacă limba unui popor e bogată în sinonime, asta înseamnă că acel popor e mai civilizat, are multe nuanţe ale aceleiaşi noţiuni etc. Dacă în limba noastră veche'nu există cuvîntul materie, înseamnă că oamenii de pe atunci nu ajunseseră încă la această noţiune, cea mai abstractă din toate. Dacă de asemenea n-a existat cuvîntul pentru fantazie, înseamnă că românii n-au simţit această nuanţă, din lipsă de analiză. De aici se vede că limba unui popor e reflexul stării de civilizaţie şi de cultură a acelui popor.
Am spus că cuvintele străine într-o limbă sînt reflexul civilizaţiei introduse de aiurea. E interesant a vedea ce cuvinte s-au introdus, cum s-au introdus, ce fel de cuvinte, în ce pături ale poporului etc. Sau altfel : ce idei s-au importat din Apus ? căci forma cuvîntului e strîns legată de conţinutul ideii. Apoi e important a şti în ce pături sociale au pătruns neologismele, cînd au pătruns într-o pătură, cînd în alta etc. : toate aceste lucruri ne vor arăta introducerea civilizaţiei apusene la noi.
Evident că la început cuvintele nouă s-au introdus în clasele superioare ale societăţii, pentru că acestea au importat cele dintîi civilizaţia. Dar această civilizaţie nu s-a importat, nu s-a asimilat deodată complect, de aceea nici cuvintele străine nu s-au introdus sub o formă de-
131
finitivă. Cine a cetit comediile lui Alecsandri ca Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa sau Muza de la Bur-dujeni*, localizată de Costache Negruzzi, poate vedea uşor aceste lucruri.
Pe la 1840 civilizaţia s-a introdus întăi sus, în păturile înalte ale societăţii şi acolo deci se introduc şi cuvintele, stricîndu-li-se forma. Mai tîrziu, civilizaţia prinde în clasele de sus, cel puţin în formă, şi ea apoi începe să străbată şi în cele de jos. Pentru a vedea cum se introduce această civilizaţie în clasele mai de jos, trebuie să ne adresăm lui Caragiale. în comediile acestuia, scrise între 1879—1885, vedem civilizaţia pătrunsă în alte clase sociale, mult mai în urmă decît pe vremea lui Alecsandri. în timp de treizeci de ani (1840—1870), civilizaţia a pătruns de sus tot mai jos, iar la 1880 o găsim în mica burghezie. Aici vedem aceleaşi fenomene : cuvinte străine sînt întrebuinţate sub o formă pocită, pentru că nici civilizaţia străină nu fusese pricepută, asimilată.
Să luăm cîteva exemple. în O noapte furtunoasă (scrisă la 1879) cînd Jupîn Dumitrache se plînge lui Nae Ipingescu că nu poţi ieşi, de frica bagabonţilor, cu o femeie pe stradă, vedem cum zice în loc de vagabonzi bagabonţi; sau : cu ambiţ; apoi, cînd se plînge de impiegatul care nu-1 lasă în pace, zice că el nu vrea să se facă de rîs în Poblic; apoi alte cuvinte ca : stabilament. Nae Ipingescu spune pardon de impresie. Jupîn Dumitrache zice : „n-am putut pentru ca s-o tratez cu refuz" şi alte cuvinte stîlcite. Vedem prin urmare că în clasa asta, tot de jos, căci Jupîn Dumitrache e negustor —-Ipingescu e ipistat, subcomisar, apoi soţia şi cumnata lui Jupîn Dumitrache, un ucenic, o calfă — a străbătut, pe la 1880. civilizaţia. în această comedie e vorba de politică, de „sufragiu universal", cum zice Nae Ipingescu ; vedem deci că ideile civilizaţiei străine nu-s pricepute. Dacă analizăm această piesă mai adînc, putem vedea cum a străbătut civilizaţia în această clasă de jos ; a străbătut şi străbate prin 1) politică, prin 2) şcoală, şi prin 3) literatură. Jupîn Dumitrache se adapă la civilizaţia străină din Vocea patriotului naţionale,    organul unui
* După La Sapho de Quimpercorentin, ou il ne faut pas courir plusieurs lievres ă la fois de TTieodore Leclercq.
partid, un ziar. Femeile din această piesă s-au adăpat de la „pasion" (pension), apoi din Dramele Parisului*, pe care Ziţa spune că le-a cetit de trei ori. Din aceste izvoare au căpătat ele ideile şi cuvintele corespunzătoare, toate nepricepute însă.
Mai -vedem altceva : cînd aceşti oameni vorbesc despre viaţa lor zilnică, vorbesc o limbă românească curată ; aşa Chiriac şi Ziţa, cînd vorbesc despre dragostea lor. Cînd însă acelaşi Chiriac vorbeşte de atribuţiile lui de sergent de gardă întrebuinţează cuvinte străine, stîlcite. Deci, de unde la 1840 civilizaţia pătrunsese numai în clasele de sus, la 1880 ea a pătruns, dar fără a fi asimilată, şi în clasele de jos, care iarăşi stîlcesc cuvintele. Aici, în această piesă, avem şi un student în drept : Rică Venturiano, care spune ■— aici poate e o exagerare — levorver, în loc de revolver, ca şi Jupîn Dumitrache. Azi însă vedem că civilizaţia a prins, cel puţin în formă, în această clasă mijlocie, oarecum, ca şi civilizaţia de la 1840, în clasa înaltă. Evident că azi nu mai poate fi nici un student în drept care să spună levorver, după cum nici la 1880 nu mai era nimeni din clasa de sus care să vorbească cum vorbesc eroii lui Alecsandri. Ca dovadă de asta, vom ceti Situaţiunea, o bucată din Momentele lui Caragiale care au apărut la 1900. în această schiţă avem un erou, Nae, Rică Venturiano de la 1900. Nae, întîlnindu-se cu cineva, vorbeşte de politică, se plînge de criza oribilă a situaţiei politice etc. în această bucată se văd o mulţime de cuvinte străine, care-s pronunţate bine, nu stîlcit. Dar vedem o foarte mare incoerenţă de idei, din care provine comicul. Nae e Rică Venturiano de altădată, ştie cuvintele, dar nu pricepe lucrurile, în capul lui e o incoerenţă de idei. Pentru a vedea cuvinte stricate azi, trebuie să ne ducem la păturile cele mai de jos.
Deci imediat ce o clasă şi-a însuşit oarecum civilizaţia începe să întrebuinţeze o limbă bună. Pentru a vedea azi o limbă stricată, trebuie să luăm oamenii de la mahala şi pe cei de la ţară. Pentru cei de la mahala, n-avem izvoare; pentru cei de la ţară, luăm tot din Graiul nostru, citat în prelegerea    trecută. în
* Les Drames de Paris de Ponson du Terrail (1829—1871), creatorul lui Rocambole.
133
132
diferite convorbiri avute cu oamenii de la ţară, autorii acestei cărţi ne dau probe de limbă vie, în care vedem amesteeîndu-se şi cuvinte străine, cînd vorbesc ţăranii despre timpul cînd erau soldaţi sau cînd au fost la expoziţie, adică atunci cînd vorbesc despre contactul lor -cu civilizaţia. In aceste cazuri, ţăranul întrebuinţează cuvinte străine, cu care venise în contact pe la oraş. Astfel un ţăran din jud. Olt, care a asistat la încoronarea regelui, spune că a văzut artifişturi, un cuvînt stîlcit, pentru că el, atunci, pentru întâia dată, văzuse artifiţii. Altul spune ispuziţie în loc de expoziţie; altul orden, vetirani etc. Acestea îs idei, noţiuni nouă, reprezentate prin cuvinte nouă — ce-s stîlcite de ţărani, pentru că ei pentru prima dată vin în contact cu acele noţiuni. Unul din judeţul Vlaşca zice : strapoarte în loc de transporturi, să ne sucităm în loc de să ne asociem (aici îs influenţaţi de societate). Apoi alte cuvinte ca : propritar, •condratul — contractul, Merica — America, antilerie — artilerie, spuziţie în loc de expoziţie sau dispoziţie, suspendat (acesta probabil 1-a auzit ţăranul de la un mahalagiu de la oraş, căci la ţară cuvintele îs schimbate după o normă deosebită decît la oraş) ; toate aceste exemple îs din Vlaşca. Din Prahova : conţu — consul; Ilfov : preduft în loc de product, sighitar în loc de secretar; dispoziţie — expoziţie; transport (aşa se zicea şi la oraş). Din Ialomiţa : răzdvoluţie — revoluţie, forme în loc de uniforme; bălărină — pelerină. Toate aceste exemple îs din Muntenia. Din Moldova, jud. Botoşani : s-a condrat în loc de s-a certat, percectul — perceptorul şi altele. Dacă m-aş baza pe această carte, pe proporţia de neologisme culese din Moldova şi Muntenia — căci ţăranii întrebuinţează cuvinte străine mai ales cînd e vorba de lucruri de la oraş ; şi poate că autorii acestei cărţi au vorbit mai mult cu ţăranii din Muntenia despre acest fel de lucruri decît din Moldova — dacă deci m-aş baza pe această carte, atunci ar urma că în limba vie din Muntenia, a ţăranilor, sînt mai multe neologisme. Totuşi se poate să fie o întîmplare. Cred însă că nu e întîmplare, din următoarele motive : în Muntenia e foarte posibil ca civilizaţia să fi pătruns mai repede, mai mult, la sate, decît în Moldova, pentru că acolo viaţa economică, spre exemplu, e mai industrială, industria mai dezvoltată şi ştim că industria e purtătoarea civili-
zaţiei. Apoi acolo e mai multă mişcare de viaţă, mai multă prosperitate ; ţăranii se duc mai des la oraş, vin în contact mai des cu cei de la oraş, mai multe căi ferate etc. Mai e un element foarte important : în Moldova, clasa mijlocie e formată dintr-un neam străin, evreii, care servesc ca un izolator între civilizaţie şi ţărănime, în Moldova, între clasa de sus şi cea de jos este o altă clasă, nenaţională, care vorbeşte o limbă străină, deci civilizaţia poate străbate mai greu la ţărănime. în Muntenia, toate clasele sociale îs naţionale şi deci civilizaţia poate străbate foarte normal de la cei de sus la cei de jos, din clasă în clasă, pană să ajungă la ţărănime. în Moldova, un ţăran venind de la oraş are de-a face cu un negustor etc. de la care nu poate căpăta civilizaţia ; asta se întîmplă în Muntenia, în Moldova nu. Ce au a face toate aceste lucruri cu limba literară, pentru că pană acum am vorbit de cea vie, nu de cea literară ? Are a face mult. La noi, s-a întîmplat un eveniment extraordinar, mai mult decît extraordinar, anume : după 1800, s-a introdus toată civilizaţia creată de omenire la noi, unde nu existase înainte deloc civilizaţie. S-au introdus deci deodată toate cuvintele care reprezentau noţiunile şi ideile introduse ; aceste cuvinte, fatal, au trebuit să intervie. De aceea, cuvintele străine în limba noastră îs foarte multe ; nici o limbă europeană nu are un aspect ca al limbii noastre. Socotind cuvintele străine dintr-o pagină de jurnal, de exemplu, găsim un procent foarte mare. Cu cît un popor a fost mai puţin civilizat, cu atît are mai multe cuvinte străine în limbă. Limba rusă are foarte multe cuvinte nemţeşti, franţuzeşti, totuşi mai puţine în comparaţie cu limba noastră. Apoi, în multe limbi se pot forma cuvinte prin compunere sau se pot deriva cuvinte nouă, cum e limba rusă sau ungurească. La noi, asta nu se poate, pentru că cuvintele astfel formate — căci au fost încercări — îs şi ridicule, şi neînţelese. Din aceste două cauze 1) introducerea civilizaţiei, 2) faptul că limba românească nu poate forma cuvinte prin derivare sau compunere, a rezultat mulţimea de neologisme, încît putem spune că, faţă de limba veche, avem azi o altă limbă. Această limbă, cu cel puţin 30y0 elemente străine, a putut fi înţeleasă cu timpul de pătura cultă din toate teritoriile ocupte de români, dar n-a putut fi înţeleasă de clasele de jos. Cu alte cuvinte, dacă imita-
134
135
ţia limbii literare în întindere tot s-a făcut, în adîncime unitatea ei nu s-a făcut. Ţăranul nu înţelege limba literară, ardeleanul cult înţelege pe moldoveanul cult, dar ţăranul moldovean nu înţelege pe moldoveanul cult. Dacă limba noastră literară n-ar fi fost îmbogăţită cu o sumedenie extraordinară de cuvinte străine, dacă s-ar fi putut forma cuvinte din însăşi limba noastră, sau dacă am fi avut o civilizaţie veche, am fi avut astăzi o limbă literară înţeleasă şi de ţărani.
Aşa o gazetă nu e înţeleasă de ţărani, deşi nu spune cine ştie ce lucruri, pentru că cuvintele întrebuinţate nu sînt înţelese de ţăran, nu pentru că acesta n-ar înţelege noţiunile din gazetă. Lipsa unităţii unei limbi literare e de-o însemnătate foarte mare, este un rău foarte mare. Un popor cu o limbă literară va avea produse ale sufletului înţelese de orice membru al acelui popor. Instrumentul principal al unităţii culturale şi sufleteşti, al tuturor românilor, e o limbă literară unică ; cînd e vorba de ardelean, muntean etc. avem limbă literară, dar cînd e vorba de ţăran şi intelectual, n-avem. Cum se poate ajunge ca limba literară să poată fi înţeleasă şi de ţărani ? Ne întoarcem la principiul acela că limba e reflexul civilizaţiei, că neologismele sînt reflexul civilizaţiei străine, că neologismele îs necesare etc. De aici urmează că, pentru ca ţăranul să priceapă limba literară, el trebuie să înţeleagă, să-şi însuşească neologismele ; pentru aceasta, el trebuie să-şi asimileze civilizaţia, căci cuvintele nu se pot introduce fără a introduce şi noţiunile pe care le reprezintă. Dacă, de exemplu, ţăranul nu va vorbi niciodată la telefon, nu va şti niciodată ce înseamnă cuvîntul telefon. Unii oameni însă se uită cu durere la introducerea civilizaţiei la ţară, şi asta' din cauză că ei fac... poezie. Nu-i nimeni care să nu se supere că fetele de la ţară poartă rochii de cit şi nu poartă catrinţe. Catrinţa e ceva frumos, poetic, dar era fatal să dispară. Dacă o fată de la ţară, spre exemplu, ar cînta la pian ar fi un scandal, şi nu înţeleg de ce. Ne place ca la ţară să existe poezie, dar aceasta ne foloseşte numai nouă, pe cînd ţăranului nu ; unui ţăran i-ar folosi mai mult dacă ar avea cizme, decît de-a avea opinci, deşi nouă nu ne plac cizmele la ţărani. Deci, în mod obiectiv judecind, vedem că introducerea civilizaţiei la ţară e un bine, necesar pentru unitatea noastră
sufletească. Toţi să fim la fel îmbrăcaţi, toţi să vorbim la fel etc.
Nu trebuie însă să renunţăm la ceea ce avem ; dacă avem un cuvînt românesc bun, să nu renunţăm la el şi să nu-1 înlocuim cu un neologism. Dacă avem datini, obiceiuri bune, să nu le înlocuim, cum s-a făcut la începutul introducerii civilizaţiei străine. După cum în starea socială şi politică s-au introdus prea multe elemente noi, nenecesare, tot aşa s-a făcut cu neologismele. S-au introdus neologisme netrebuincioase, în locul cărora există cuvinte româneşti. Deci, pentru o unitate culturală şi sufletească, trebuie ca ţăranii să se mai civilizeze, iar noi să ne apropiem tot mai mult de ei ; să le luăm obiceiurile şi mai ales cuvintele.
Astăzi — cum vedeţi — am făcut o paranteză.
La problema unităţii limbii literare faţă cu dialectele am adăogat o alta : faţă de diferitele categorii sociale. Putem spune : numai cînd limba literară românească va fi înţeleasă în toate regiunile locuite de români şi de toate categoriile sociale, numai atunci această limbă literară îşi va îndeplini funcţiunea ei adevărată, funcţiune de purtătoare a ideilor şi simţirilor scriitorilor noştri. Unitatea în întindere se face prin contribuirea tuturor dialectelor la limba literară, contribuire care se caracterizează de către scriitori, care introduc mai multe sau mai puţine cuvinte, după talentul şi mulţimea lor, cu rezerva că dialectul muntean are un aliat în capitala ţării. Iar cît despre unitatea cealaltă, în adîncime, ea se va face prin civilizarea ţăranilor, pe de-o parte, iar pe de-alta, prin mergerea noastră în mijlocul ţăranilor*, ca să extragem din limba lor tot ce se poate extrage, pentru a alunga din limbă neologismele netrebuincioase, care s-au strecurat pe lîngă cele necesare, şi pentru a găsi sintaxa etc.
Ne-a mai rămas o chestie, atinsă adineaori : forma pe care o au neologismele în graiul popular. Cine a pus în circulaţie neologismele ? Scriitorii. Cum anume ? Vom vedea. A fost foarte greu la început de a se da o formă neologismelor. Am arătat mai de mult cîte forme avea la început verbul publier, pană a ajuns la forma de azi : a publica. Neologismele în limba vulgului — înţelegînd
* Idee poporanistă.
13G
137
prin vulg toate clasele care au schimonosit cuvintele — au fost schimonosite pentru că în mintea lui n-tau fost legate de nici o noţiune, de nimic ; au fost suspendate. Se ştie cum cuvîntul evoluează după noţiunea pe care o reprezintă. Vulgul a stricat cuvintele pentru acest motiv : că cuvintele erau flotante în mintea lui. Dar aceste schimonosiri ale cuvintelor se fac după un principiu analogic sau, mai bine zis, firea limbii a făcut ca cuvintele să se schimbe într-un anumit fel. Dacă vaga-oond a dat bagabont, asta e din cauză că aşa trebuia să fie. Un acelaşi cuvînt e stricat la fel în două regiuni deosebite. Acest fapt, că un cuvînt e stricat la fel sau aproape la fel de toţi oamenii, dovedeşte că cuvîntul e stricat după firea limbii. Ce e firea limbii ? E suma tuturor „principiilor" de schimbare, e un fel de obişnuinţă a limbii ; limba are anumite obişnuinţe, are diferite combinaţii care îi convin mai mult. Aşa, limbii româneşti îi vine mai uşor să zică „pamplezir" decît forma curat franţuzească de „par plaisir". Sau alte cuvinte : bagabont a rezultat din vagabond, printr-o asimilaţie regresivă (adică b din silaba a treia a transformat pe v din silaba întîi în b) şi terminaţia plurală -onţii e mai potrivită limbii româneşti, decît onzii; gioben, spre exemplu, a provenit din juben, probabil prin analogie cu giubea; lăcrămaţie din reclamaţie, pentru că plînge cînd reclamă ceva, deci tot prin analogie; salon din salon, prin analogie cu şală etc.
Să vedem acum schimbările din graiul ţărănesc : ispuziţie, în loc de expoziţie, pentru că prefixul ex e foarte rar în limba noastră. Merica, în loc de America, pentru că a probabil că a fost considerat ca deosebit de cuvînt, 'după latinescul autumnus, care a dat toamnă; spuziţie, în loc de expoziţie, e şi mai simplu, pentru că e şi mai natural pentru români ; rezvoluţie spun din cauza analogiei cu răzvrătire; petiţă, în loc de petiţie, pentru că e prin analogie cu petiţă de puşcă. Vedem, aşadar, diferite principii care au contribuit la completa schimonosire a cuvintelor străine ; mai ales, vedem că analogia a jucat un mare rol, de care Pumnul a voit să se servească pentru modificarea limbii româneşti. Acelaşi principiu a fost întrebuinţat şi de oamenii culţi, la în-
ceput, la introducerea neologismelor în limba românească. Exemplu, inteligence a dat inteligenţă, pentru că fiind luat ca feminin, trebuia, conform limbii române, să fie terminat în ă, căci nu avem în limbă cuvinte feminine care să fie terminate în consoană. Aici a influenţat şi cuvîntul latinesc inteligentia.
138
PRELEGEREA VI
Vom studia acum, după ce am văzut ce e o limbă literară, ce e limba literară românească şi situaţia ei faţă de dialecte, vom studia puţin evoluţia limbii literare româneşti, adică limba literară de cînd există ea, din textele vechi.
Cele mai vechi modele de limbă literară le găsim în textele din veacul al XVI-lea. Ştiţi că din acest veac avem două feluri de texte : manuscrise şi tipărite. Vă aduceţi aminte de Apostolul de la Voroneţ, Psaltirea] Şcheiană, Psaltirea de la Voroneţ, Tetraevanghelul lui Radu Grămăticul. Toate acestea îs manuscrise. Cărţi tipărite sînt : tipăriturile lui Coresi, Palia (parte din Biblie, anume Testamentul vechi) de la Orăştie etc. în aceste opere literare — care-s traduceri de cărţi bisericeşti — apare pentru prima oară limba românească literară, apar primele începuturi de a scrie o limbă mai bună şi mai frumoasă. Din acest veac, XVI, mai avem urme de limbă românească, dar de limbă comună, oarecare zapise*, însemnări pe diferite obiecte. Acestea ar fi importante, căci am putea face o comparaţie între limba scrisă şi limba vie. în aceste însemnări, însă, n-avem exemple de limbă vie, pentru că acei ce le-au scris erau tot cărturari şi ei. Exemple de limbă vie pentru acea vreme, cum avem pentru limba de azi în Graiul nostru şi alte cărţi, asemenea exemple n-avem, aşa că nu putem face comparaţie între limba veche vie şi cea literară. Dar pentru că studiem evoluţia limbii literare, e deajuns că avem opere literare, cele înşirate mai sus. Ce vom cerceta în aceste opere ? Mai ales fonetismul limbii literare, care ne interesează pe noi. Am spus altădată că morfologia e comună între dialecte, deci n-a fost luptă între ele. Sintaxa, asemenea, e aceeaşi. Inte-
* Acte de încredinţare.
140
resant e fonetismul şi vocabularul. Ar fi foarte important a face un studiu comparativ asupra materialului de cuvinte pe baza acestor opere literare, dar acest lucru e foarte greu şi n-are aşa de mare importanţă, pentru •că nici azi, încă, limba literară nu e fixată din punct de vedere al vocabularului. Ceea ce e cîştigat în limba literară de azi e fonetismul. Dacă fonetismul e un punct cîştigat, dacă din punct de vedere al fonetismului avem azi o limbă literară, apoi să studiem operele vechi din acest punct de vedere, şi anume să comparăm limba literară din acele opere vechi cu limba literară tip. Studiul acestor texte vechi ne va arăta care din ele au contribuit la formarea limbii literare, vom vedea din aceste studii dacă un dialect a format limba literară, sau, cum am spus mai de mult, dacă toate dialectele au contribuit la aceasta. V-am spus că în trecut limba vie era mai unitară. Românii de la Dorohoi, de la Bucureşti, din Ardeal etc. vorbeau mai asemănător între ei decît vorbesc astăzi. în cele dintăi cărţi vechi, scrise în limba vie, pentru că înainte de-a exista o limbă literară a trebuit să se scrie în limba vorbită de scriitori, dacă vom vedea în acele cărţi că limba lor, dintr-o provincie oarecare, seamănă cu limba din alte cărţi, scrise în altă provincie, vom dovedi ceea ce am susţinut mai sus. Să vedem mai întăi limba din Dacia de nord : zic Dacia de nord, pentru că din punct de vedere al limbii, graniţe între Moldova, Bucovina, Ardeal nu există. Limba dacilor de nord e aceea a românilor din nordul Moldovei, din Maramureş, nordul Ardealului şi Bucovina. Trebuie să întrebuinţăm acest termen generic, pentru că oarecare texte, din cele citate mai sus, nu se ştie bine unde au fost scrise. Se poate spune asta prin deducţie : dar nu se poate spune cu siguranţă în ce loc au fost scrise ; faptul că Apostolul de la Voroneţ a fost găsit în Moldova de nord nu înseamnă că acolo a fost scris.
Să cetim acum cîteva din aceste manuscrise, ca să vedem modele de limbă şi să le discutăm apoi. Aşa, de exemplu, din Apostolul de la Voroneţ. Acest „Apostol" e manuscris şi se găseşte la Academie ; a fost găsit de Gr. Creţu la Mănăstirea Voroneţ din Bucovina. E un model de limbă din Dacia de nord : „Bărbaţi, fraţi şi părinţi" etc, unde e vorba de convertirea apostolului Pa-vel, înainte de a fi creştin. Trebuie să observăm trei
141
lucruri : 1) Fenomene de limbă veche, care intră în toate felurile de limbă de pe atunci, care pe noi nu ne interesează, aşa glăsi pentru a glăsui, inşii — dîn-şii, pre — pe, zeu — Dumnezeu, sintu cu u la sfîrşit, care a fost la sfîrşit la toate vorbele persoanei I singular ; rănitu, leagea —■ legea (căci în limba veche e accentuat se prefăcea în ea şi cînd în silaba a Il-a urma e, nu ca azi, cînd numai înainte de un a următor), apoi seţi — sînteţi (sunteţi e născut mai pe urmă, prin analogie cu sunt), mergea — mergeam (persoana I singular), provenită din latinescul mergebam, din care, după toate regulele fonetice, iese mergea; (forma de azi e formată prin analogie cu pluralul). Aceste fenomene înşirate pană aici şi analoagele lor se găsesc şi în limba din Muntenia, Ardeal. Bucata cetită de mine, din Apostolul de la Voroneţ („Bărbaţi, fraţi" etc), e luată din Crestomaţie română a lui Moses Gaster (2 volume).* Acest Apostol e scos şi în ediţie aparte de Ion al lui Gh. Sbiera, scris cu litere latine, apoi alătură pe-o altă coloană Noul Testament al lui Simion Ştefan şi pe-a treia Biblia lui Şerban Cantacuzino (de la 1688).
Al doilea lucru ce trebuie observat din cetirea textelor vechi, şi care ne interesează mult mai mult decît cel de sub nr. 1 ; este 2) fonetismul. Acest fonetism din textele vechi e aproape ca şi astăzi. Din cît am cetit din Apostolul de la Voroneţ, numai două forme dialectale moldoveneşti am găsit din punct de vedere fonetic : di intru (== de întru), în loc de dintru, şi mărgînd, in loc de mergînd, adică ă în loc de a precedat de labiala m. în al treilea rînd ne interesează : asemănarea dintre limba literară de azi şi cea din aceste texte. Asemănarea e perfectă ; fonetica acelei limbi e ca şi a celei de azi ; astfel : bărbaţi, nu bărbaţi, auziră, mu auziră, glăsi, nu glasi, cum ar fi în graiul moldovenesc ; apoi toate formele îs articulate, nu cum îs azi în graiul viu moldovenesc, nearticulate etc. Constatăm aşadar că limba de atunci, din regiunea în care s-a scris Apostolul de la Voroneţ, e limba literară din punct de vedere al fonetismului. Şi aceasta e o limbă vie, căci aşa se vorbea atunci, deci limba vie în secolul al XVI-lea avea o fonetică ca acea a limbii literare de azi. Cît timp această
* Leipzig — Bucureşti, 1891.
142
fonetică a ţinut, am avut limbă literară ; de cînd această fonetică s-a pervertit, nu mai avem limba literară. Să vedem cîteva exemple şi din Psaltirea Şcheiană: „Ferice bărbat ce nu mearge" etc. (Vezi tot din Crestomaţia lui Gaster.) Aici vedeţi cam aceeaşi limbă. Observăm iarăşi fenomene de limbă veche ca apăei în loc de apei, şii — ştie (şti direct din lat. scit). Apoi observăm moldovenisme : hi-va = fi-va, giudeţ = judeţ. Aceste provincialisme apar, după cum vom vedea, şi în textele din Muntenia, mai ales hi în loc de fi, iar forma gi în loc de ] o vom găsi în toate textele din Moldova. Ace^t gi pentru j e semnul caracteristic al limbii literare din Moldova, deşi se găseşte în parte şi în textele din Muntenia, în al treilea rînd, observăm forme literare ca cele de azi, afară de cele de mai sus, care relativ îs puţine. Amîndouă aceste texte : Apostolul şi Psaltirea au ceva_comun : rotacismul ; ex. : înrainte pentru înainte, tătănrească (adj. de la tătîn = tatăl) ; apoi iremă — inemă, menre ■— mine, bire — bine, deci n în cuvintele latine, între două vocale, se schimbă în r sau nr, fenomen analog cu cel de azi, care transformă pe p în c sau în pc, înainte de e şi i (sau în ch), grochi — gropi sau copchil — copil, cu deosebire că aici, un cuvînt sau are numai c în loc de p sau numai pc în' loc de p, pe cînd la fenomenul rotacismului din textele vechi vedem lupta la acelaşi cuvînt, între formele cu r şi cele cu nr. Existenţa rotacismului e însemnată din mai multe puncte de vedere. El e un fenomen care azi nu mai există în limbă. Cum s-a pierdut acest fenomen pe care nu-1 mai găsim nici în cronicari (deci cu aproape un secol mai tîrziu) ? A fost învins rotacismul, dar de cine ? Dacă în părţile unde acest fenomen a existat ar fi existat peste tot, în toate părţile, natural că limba ar fi rămas şi azi cu rotacismul. Dacă, de pildă, l s-a prefăcut peste tot în r, între două vocale, ca : salis — sare, solis — soare etc. şi astăzi aveam pe acest r. Dacă rotacismul ar fi existat peste tot, şi astăzi am fi avut bire în loc de bine ; a fost deci o luptă pentru existenţă între formele cu rotacism şi cele fără. Dar pentru ca să fi existat această luptă era nevoie ca aceste două forme — cu rotacism şi fără — să se fi atins între ele, ca adică ele să fi.existat în acelaşi loc. înainte însă de a „tranşa" această chestie, trebuie, în sfîrşit, să vedem unde şi cînd
143
au fost scrise aceste texte, de care vorbim. Din ce vreme sînt ? Manuscrisul de la Academie se cunoaşte uşor din ce vreme e, după felul de hîrtie (are o marcă această hîrtie, a fabricei care a produs-o) etc. ; e din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Dar limba acestui manuscris e mai veche, ceea ce înseamnă că Apostolul de la Voroneţ şi Psaltirea Şcheiană, care există azi, îs nişte copii — au fost copiate, în întîia jumătate a secolului al XVI-lea, după texte mai vechi şi aceste copii ne-au rămas nouă. Acest lucru reiese din diferite studii făcute asupra acestor texte : aşa sînt ştersăturile, cuvinte scrise de două ori etc, ceea ce nu se întîmplă cînd cineva scrie din capul lui. Dar aceasta nu înseamnă că şi limba e mai veche. Pentru această chestie din urmă sînt anumite fenomene de limbă. Aşa, în Apostolul de la Voroneţ găsim o dată cheamă-se, în loc de cheamă. Pentru ce numai o dată ? Pentru că cel ce a copiat în secolul al XVI-lea pronunţa cheamă-se şi tot aşa scria ; o dată însă a greşit şi a copiat întocmai cum era în text cheamă; tot aşa a uita în loc de a uita. Vrasăzică trebuie să spunem că traducerea acestor texte e din secolul al XV-lea*, iar limba înnoită de copist, care n-a respectat peste tot limba din texte. Alt argument că Apostolul de la Voroneţ şi Psaltirea Şcheiană au fost traduse întăi şi întăi în secolul al XV-lea este că aceste traduceri îs făcute fără îndoială sub influenţa unei doctrine creştine, care urmărea scrierea cărţilor bisericeşti în limba naţională a fiecărui popor. Această doctrină nu putea fi decît cea reformată, căci numai ea avea această tendinţă. Prima influenţă reformatoare asupra românilor a fost a husiţilor în secolul al XV-lea. Aceste două fapte : fenomenele de limbă (cheamă şi celelalte) şi influenţa husită arată că aceste două texte au fost traduse în secolul al XV-lea, dar copia pe care o avem noi e din secolul al XVI-lea**. Să vedem locul unde au fost scrise aceste texte. Pentru aceasta, trebuie să ne bazăm pe faptul că au rotacismul (astăzi rotacismul există la istrieni, la moţi şi în Maramureş). Dacă totdeauna rotacismul a existat numai. în aceste locuri, aceste traduceri au trebuit să fie făcute în unul din aceste trei locuri.
* Părerea nu se mai susţine astăzi.
** în realitate, textele sînt din secolul al XVI-lea şi au apărut sub influenţă luterană.
144
Trebuie însă să spunem că au fost traduse în Maramureş, pentru că : 1) în ele găsim fenomene de limbă din Moldova de nord ; 2) pentru că ele au fost produse de influenţa husită, care a început în Maramureş pentru prima oară ; 3) pentru că aceste manuscrise au fost găsite în Moldova. Dar rotacismul a existat odată şi în Moldova, unde azi nu mai există, şi sînt indicii pentru asta. Aceste indicii sînt : Oarecare nume proprii din documente slavone din secolul al XV-lea, cînd s-a tradus Apostolul şi Psaltirea. în aceste nume proprii găsim r între două vocale provenit din n. Aşa, într-un document de la 1445 relevat de Hasdeu (Istoria critică a românilor), găsim jamer: giamer şi care înseamnă geamăru :■= geamănu. Tot la Hasdeu, în Cuvinte din bătrîni, volumul al II-lea, unde se ocupă de Textele măhăcene, găsim un document din 1453 în care este tot cuvîntul giamer şi alt cuvînt Fîntireale — Fîntînele. Din alt document din 1489 se vede că exista peste Prut unul Bodea rumârul = rumânul.
Acestea-s fenomenele de rotacism ; sînt cam puţine, dar asta din cauză că s-au păstrat puţine texte de atunci şi apoi ele erau scrise în slavoneşte, numai numele proprii erau româneşti. Apoi, cum că a existat în Moldova rotacism mai avem şi alte dovezi : urme de rotacism la scriitorii de mai tîrziu. Varlaam, în Cazania sa (1643), spune într-un loc „Avea patru feciori şi numerele" lor, adică numenele (= lat. nomina). Tot în Cazanie mai găsim acelaşi cuvînt. La Dosoftei găsim : „Străine numere ne povestesc" (Vieţile Sfinţilor, 1680) ; tot la el găsim nimere în loc de nimene. Ştiţi că azi se zice ni-mărui la genitiv şi dativ, dar la nominativ e nimeni. Cum vedeţi, prin faptul că în documentele slavone din secolul al XV-lea avem adevărat rotacism, prin faptul că atunci cînd apar primele cărţi tipărite în Moldova (aici Varlaam, cel dintăi, tipăreşte cărţi) găsim un ecou al rotacismului. Trebuie să admitem numaidecît că în Moldova a existat odată rotacism. Cînd ? Cum ? Pe unde ? E greu de spus. Chiar azi, în limbă, găsim nume : fereastră, din lat. fenestra, mărunt, rărunchi etc. Acesta din urmă, precum şi pîră în loc de pînă, există numai în Moldova. Unde au fost traduse acele două texte ? S-ar putea şi în Moldova, dacă a fost rotacism. însă mai probabil în Maramureş, din cauza influentelor istorice.
145
Cda. 1729   coala 10
Nu putea scrie un român fără să fie influenţat de husiţi, a căror propagandă a ajuns la noi, mai ales în Maramureş*, însă noi nu trebuie să deosebim Maramureşul de Moldova, pentru că atunci era o singură limbă, anume limba din Dacia de nord. în afară de asta, făcînd o ipoteză — s-ar putea foarte bine ca rotacismul de la noi să fie adus de românii din Maramureş, odată cu venirea lui Bogdan, la cel dintâi descălicat. Din cele spuse pană acum, reiese clar că în Maramureş a fost rotacism, că şi în Moldova a fost puţin rotacism. Se poate face această ipoteză, căci e evident că în Maramureş era rotacism şi că românii de acolo au venit în Moldova, dar ipoteza începe cînd spunem că poate în Moldova nu a existat rotacism pană la venirea maramureşenilor. Această ipoteză e necesară pentru a vedea de ce rotacismul a dispărut în Moldova. în Maramureş el n-a încetat nici pană azi, pentru că toţi oamenii vorbeau acolo cu rotacism. în Moldova a dispărut, pentru că nu toţi vorbeau cu rotacism, deci unele sate aveau rotacism, altele nu, sau unii oameni aveau, alţii nu. Aici nu putem admite teoria însănătoşirii limbii a lui Asachi, admisă şi de Hasdeu, că adică, românii au revenit la formele cu n pentru că îşi aduceau aminte că odată vorbeau aşa. Putem spune că în Moldova se vorbea tot fără rotacism, ca şi în Muntenia, Ardeal etc. Probabil că românii din Maramureş l-au adus iar pentru că aceştia erau foarte puţini, în comparaţie cu moldovenii, au trebuit — inconştient, bineînţeles — să cedeze şi de aceea a dispărut rotacismul. Dar aici e prea multă ipoteză. Sigur e că românii din Maramureş aveau rotacism şi tot sigur e că ei au venit în Moldova, unde exista limbă şi fără rotacism, căci altfel acesta n-ar fi dispărut, dar că moldovenii vorbeau cu rotacism în parte, sau că maramureşenii l-au adus, e greu de hotărît. Am discutat toată această chestie a rotacismului — neînsemnată în sine, dar în legătură cu chestia limbii literare — şi am spus că rotacismul a pierit în Moldova, pentru că aici erau două feluri de vorbire : una cu rotacism, alta fără. De aceea, cînd cu un veac în tirmă  nu mai găsim la
* Husitismul s-a răspîndit în Transilvania mai mult printre maghiari şi saşi, în prima jumătate a secolului al XV-lea. în a doua jumătate a secolului el era în declin. In Moldova husiţii apar mai mult ca transfugi străini (cehi şi unguri).
Varlaam rotacism, să nu spunem că limba lui era influenţată de o limbă literară care n-avea rotacism, ci că, în limba vie, Varlaam nu mai găsea rotacism. S-ar înţelege că Varlaam să fi fost influenţat de tipăriturile lui Coresi, de exemplu, fără rotacism ; dar ar urma atunci ca să fi existat rotacism în limba vie, în popor, unde însă nu găsim, căci avem tot în acest secol şi cronicarii, care n-au nici ei rotacism, asemenea diferite acte, zapise etc. Deci rotacismul nu există în acest timp şi Varlaam n-a fost influenţat de limba literară din cărţile tipărite, ci a scris în limba vie. Mai rămîne o chestie : să vedem dacă nu găsim la scriitorii din Muntenia forme aşa-nu-mite moldoveneşti, cum am găsit dealtfel în limba literară de azi. Aşa luăm Tetraevanghelul lui Radu Grămăticul de la 1574 (manuscriptul acestei opere se găseşte la British Museum din Londra*). Aici găsim amu, formă care azi e moldovenism ; apoi, la substantivele plurale articulate găsim un i în loc de doi i. Apoi în Leviticul scris în limba din Muntenia, deşi susţin unii că e scris în Ardeal, fiind o parte din Palia de la Orăştie (1582), din care tocmai lipseşte Leviticul. Aici găsim veţi hi în loc de veţi fi; vom vedea necontenit, în texte, forme de acestea moldoveneşti : hi în loc de fi e foarte moldovenesc şi alături de el găsim fi, ceea ce dovedeşte că e luptă între aceste două forme. Acest hi şi amu cred că fac tot atît cît şi moldovenismele din Apostolul de la Voroneţ şi Psaltirea Şcheiană, că deci limba literară e foarte puţin deosebită de la o provincie la alta. Limba e la fel, din punct de vedere al fonetismului, în toată Dacia. Această limbă a rămas ca model pentru limba literară, dar vedem deja de pe acum pătrunzînd mereu forme dialectale, care vor fi cu atît mai multe şi mai puternice cu cît limba vie va tot evolua.
* V. Tetraevanghelul tipărit de Coresi, Braşov 1560—1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măcişeni, 1574, ed. de Florica Dumitrescu, Buc, 1963.
146
PRELEGEREA VII
Din cîte v-am spus pană acum, aţi putut vedea că în ambele texte (Apostolul şi Psaltirea) e aproape aceeaşi limbă. După diferitele cercetări ale acestor texte, s-â ajuns la convingerea că toate textele unde găsim rotacism ar fi scrise, după unii, de aceeaşi persoană, după alţii, în acelaşi loc.
Aşadar avem aceeaşi limbă. Am văzut că avem copii după manuscrise, copii făcute în acelaşi timp, pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Dacă cercetăm Psaltirea Şcheiană după text, vedem că e scrisă în alt loc decît Apostolul de la Voroneţ. Anume : Psaltirea ar fi scrisă în Maramureş, unde chiar a fost redactată în original, iar Apostolul ar fi scris în Moldova, pentru că scrierea lui seamănă cu cea din Moldova. Aţi văzut că în aceste texte este rotacism. E curios că în Apostolul de la Voroneţ e mai mult rotacism decît în Psaltirea Şcheiană. La' început, desigur, amîndouă au avut tot atît de mult rotacism, pentru că au fost traduse în acelaşi loc, copiile însă sînt diferite. Psaltirea Şcheiană e copiată de doi inşi, şi în partea I şi chiar în întregime are mai puţin rotacism decît Apostolul. Ce poate însemna asta ? Că copistul din Moldova a păstrat mai mult rotacismul decît cel din Ardeal? Ar fi trebuit ca cel din Ardeal să fi respectat mai mult rotacismul, pentru că în Ardeal exista rotacismul şi prin secolul al XVI-lea şi în Maramureş chiar şi azi este. Se poate spune că limba evoluase într-un secol, nu mai era aşa de mult rotacism în limbă. Dar de ce cel din Moldova are mai mult rotacism ? Cauza — probabil — este că copistul din Moldova (adică cel ce a copiat Apostolul) era mai fidel textului decît cel din Ardeal (al Psaltirii). Concluzia de aici este că, undeva în Moldova, sau că o categorie de oameni vorbeau cu rotacism în secolul al XVI-lea şi dintre aceştia era şi copistul, care altfel n-ar
148
fi respectat aşa de mult rotacismul. Dacă în Ardeal, unde rotacismul exista în secolul al XVI-lea n-a fost respectat, cu atît mai mult în Moldova, unde el exista numai în parte. Ca dovadă că acolo unde nu e rotacism nu se scrie cu el este faptul că Coresi scrie părţi din Psaltirea Şcheiană fără rotacism. Căci s-a dovedit că Coresi n-a tradus el Psaltirea sa, ci a Copiat Psaltirea Şcheiană, şi a copiat-o fără rotacism, pentru că în Muntenia, de unde era Coresi, nu exista rotacism*.
Trebuie deci să admitem că copistul Apostolului de la Voroneţ vorbea cu rotacism. Asta se impune cu atît mai mult cu cît în textele slavone din secolul al XVI-lea găsim nume proprii româneşti scrise cu rotacism. De aici conchidem că în Moldova a fost o pătură de oameni care vorbeau o limbă ca cea din vechile texte. Dacă această pătură de oameni erau băştinaşi sau erau veniţi din Maramureş la 1359 şi mai pe urmă — căci legătura între cei veniţi aici şi cei din Maramureş a continuat —, nu putem spune sigur ; dar sigur e că limba din acele texte vechi se vorbea şi în Moldova.
Am spus că limba bisericească ajunge limbă literară. Cum vedem, cele dintăi texte bisericeşti sînt din nordul Daciei, scrise în limba din Maramureş, Ardeal şi Moldova de nord. Şi cele dintăi cărţi din Moldova şi Ardeal nu-s decît copii de pe aceste cărţi. Aşa că, dacă trebuie să spunem că un dialect s-a impus ca limbă literară, atunci acest dialect e cel din nordul Daciei. Şi dacă cei ce au făcut descălecatul al doilea în Moldova vorbeau limba din acele texte, vedem că limba literară a fost acea a claselor înalte din Moldova.
Deci dialectul din Moldova s-a impus ca limbă literară tocmai contrar cu părerea d-lor Haneş şi Puşcariu, care susţin pe cel din Muntenia. D-l Iorga, în Istoria literaturii religioase a românilor, susţine chiar că Maramureşul a fost „Toscana" românilor, că adică el ne-a dat limba literară.
Totuşi e prea mult a spune acest lucru, deşi, dacă trebuie să punem un dialect care's-a impus, atunci dialectul din nordul Daciei e cel care s-a impus. Dar noi
* A se vedea Psaltirea Şcheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolele XVI şi XVII, traduse din slavoneşte. Ediţie critică de J. A. Candrea, I—II, Socec, 1916.
14$
nu vom spune asta. Să comparăm textele lui Coresi cu Apostolul de la Voroneţ şi Psaltirea Şcheiană.
Coresi n-are rotacism, deci a renunţat la el ; n-a fost un copist fidel Coresi, căci nu şi-a însuşit limba din textele pe care le copia. Dar altceva : se vede că sunetele din limba de la nord, din texte, au fost înlocuite de Coresi cu cele din Muntenia, cînd aici existau alte sunete. Apoi multe cuvinte sînt schimbate ; cuvinte din nordul Daciei sînt înlocuite cu cuvinte din Muntenia. Deci Coresi a scris într-o limbă pe care s-o înţeleagă românii din sudul Daciei. Afară de asta, avem documente de pe la începutul secolului al XVII-lea (1600), deci nu mult după tipăriturile lui Coresi ; în unele din aceste documente, acte private în mare parte, găsim o limbă ca a lui Coresi. Aşa că e greu ca limba din cărţile lui Coresi să se fi întins aşa de repede.
Am văzut că fonetismul lui Coresi, însă, seamănă foarte bine cu fonetismul textelor maramureşene — moldoveneşti, adică fără rotacism. Adică fonetismul din Dacia de nord e cam acelaşi cu cel din Dacia de sud pe acea vreme. Asta ar putea fi o dovadă că Coresi a scris în limba de la nord, dar faptul că el a îndepărtat rotacismul şi că a înlocuit sunete, cuvinte etc, că documentele contemporane cu el au aceeaşi limbă ca şi cărţile lui Coresi, toate acestea ne fac să conchidem că Coresi a scris în limba de la sudul Daciei. Această limbă seamănă foarte bine cu cea de la nord, aşa că limba vorbită de toţi românii a devenit limbă literară. Dealtfel, nici azi nu se deosebesc românii mult prin limba lor. Acele fenomene fonetice care fac ca limba vie să se depărteze de cea literară se găsesc în toate regiunile locuite de români. Aşa un fenomen care pare moldovenesc — palatalizarea labialelor, de pildă — e fenomen general la toţi românii, în Muntenia, Ardeal, Basarabia. Ba încă, în unele provincii, aceste fenomene sînt mai puternice decît în Moldova.
Să studiem foarte pe scurt vechea limbă literară din Muntenia şi Moldova şi să vedem cînd şi cum au pătruns în limba literară fenomene din limba vie. Să vedem adică unde, cînd şi cum s-a menţinut mai bine limba literară faţă cu asaltul limbii vii ? Asta e foarte interesant pentru studiul limbii literare de la 1800. Să vedem care-s fenomenele neliterare ale limbii vii, care au pă-
truns în limba literară. De exemplu : ă din limba literară îl găsim adesea dialectal schimbat în a sau î : bărbat din literarul bărbat; acest fenomen se găseşte mai ales în Moldova de nord. Altădată ă final se preface în î, tot în Moldova, mai ales, dar şi în alte provincii : mami, uşi. Sunetul b din limba literară se schimbă în gh : bine dă bghine, bgine şi ghine; d dă z, mai ales în Ardeal şi Muntenia : şăd — şăz, aud — auz, care-s întrebuinţate de scriitori, dar sînt provincialisme ; e dă â (fenomen muntenesc) : dăstul din destul; e se preface în ă după ş, ţ, z, r, în toate provinciile locuite de români ; acest fenomen se găseşte chiar în Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), despre care se spune că ea a format limba literară ; exemplu : pasăre, Şărban. Acest e, la sfîrşitul cuvintelor, se preface în i, în Moldova ; f se schimbă în h, în toate părţile locuite de români ; cîteodată se preface în i: Ier dă her şi cer; i se schimbă în î, după ş, ţ, z, r, fenomen care e şi în cărţi şi în limba vie ; j dă gi, fenomen care e caracteristic mai ales graiului din Moldova ; s-ar putea spune că ceea ce deosebeşte limba literară din textele moldoveneşti de cea a textelor munteneşti e tocmai acest gi în loc de j: giudeţ, giudecată, giug; dar se găseşte şi în texte din Muntenia : m dă n sau mn : mică dă fiică sau mnică; n se preface în r între două vocale ; rotacismul, adică, fenomen foarte întins altădată, azi e răspîndit numai în Maramureş şi Munţii Apuseni (la moţi) ; o se preface în u în Muntenia şi Ar-I deal : ăurmim — dormim, rumân etc.; p se preface în ch, pch, pc; chicior, pchicior, picior; d. Gorovei, în Şezătoarea, a adunat foarte multe forme ale acestui cuvînt ; v dă j, g, gh, vin dă jin, ghin, gin etc, fenomen în toate părţile locuite de români ; z dă dz.
Pe lîngă aceste fenomene, mai sînt şi altele. în Ardeal, sînt unele provenite din cauza influenţei ungureşti ; acestea însă nu ne interesează, pentru că nu provin din firea limbii româneşti. Celelalte ne interesează, fiindcă trebuie să ne ferim de ele.
Mai important din aceste fenomene e palatalizarea labialelor, care e un caracter al limbii moldoveneşti. Hasdeu spune că acest fenomen e de origine dacă, că, anume, femeile dace nu puteau pronunţa labialele din cuvintele latine, ci spuneau palatale în locul labialelor. Gaster are altă teorie, foarte curioasă : acest fenomen,
150
151
zice el, a fost adus de nişte păstori din Macedonia prin secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, căci acest fenomen există la macedoromâni. D. Cantemir în Descripţie- Mol-daviae spune că pe vremea lui acest fenomen exista numai la femei ; puţini bărbaţi îl aveau şi din această cauză erau numiţi „feciori de babe". Dacă aşa este cum spune Cantemir, nu e drept ceea ce spune Hasdeu, că adică bărbaţii să nu fi vorbit zece secole cu palatale şi într-un secol să vorbească toţi. E probabil că femeile l-au introdus întăi, căci acest lucru se observă şi în Muntenia, cînd a început să pătrundă şi acolo. Dar nici cum spune Cantemir, pentru că acest fenomen îl găsim şi în textele mai vechi de 1700.
Să începem acum a studia limba literară veche din secolul al XVI-lea — XVIII-lea din Muntenia, apoi din celelalte provincii şi apoi să le comparăm. In Leviticul din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, găsim forme he; în Tetraevanghelul lui Radu Grămăticul găsim şarpele, pasările; aceste fenomene, care s-ar chema moldovenisme, după d. Haneş şi ceilalţi, noi le numim forme populare, pentru că le-am văzut apoi în limba vie din toate părţile locuite de români. Aceste fenomene în textele munteneşti n-au putut fi introduse din Moldova sau din textele husite (Apostolul şi Psaltirea), care erau foarte curat scrise. într-un document din 1549 (din Mehedinţi) găsim localitatea Bujorăşti, apoi hotară ; în altul din 1546 (Dîmboviţa), găsim Căpăţîneşti, altul din 1586 (Bucureşti) are Căpăţîneni; în altul, din 1570, publicat de Hasdeu în Columna lui Traian, găsim formele : hotarăle, mîţUor. într-un document din Ilfov, anterior anului 1600, publicat de Hasdeu în Cuvinte din bătrîni, volumul III, găsim şî în loc de şi, ceea ce e culmea „moldovenismului". în Psaltirea lui Coresi se găsesc mai multe fonetisme de acestea populare decît în Psaltirea Şcheiană, care e o copie, şi deci şi mai multe decît în originalul acestei Psaltiri, anume : izvoară, sin, mi-şălul, şărbul, ţarăei (ţărei), jăluire, carăle, îngraşă-se; apoi giude, încongioară, forme care am spus că-s mai caracteristice graiului din Moldova. în Praxiul lui Coresi (1563, după cum susţin dd. Bianu şi Nerva Hodoş) găsim aş în loc de aşi, patrusprăzece, Patru (Petrii), în-şălător. în Tetraevanghelul lui Coresi (1560—1561) : păsările, neguţîtor, rădică, să lasă (să lase). în Evanghelia
cu tîle, tot de Coresi : strîngem, a salba; în Evanghelia cu învăţătură (1580—81) : ridică-le, sărbează. într-un Evangheliar slavo-român*, care se află la Petersburg şi despre care d. Ion Bogdan spune că e scris in acelaşi loc ca şi Psaltirea slavo-română a lui Coresi ; apoi şi, agiută etc
Aceste exemple sînt luate din cîteva pagini numai ;. nu înseamnă că numai atîtea cuvinte neliterare sînt în această limbă scrisă. Ar fi de dorit o comparaţie între limba literară a tuturor textelor vechi, pentru a se vedea şi a se vorbi în cunoştinţă de cauză. Dacă ar fi, de pildă, un glosar al tuturor textelor vechi, am putea vedea cuvintele din ele şi ce formă au. Alte exemple de fenomene populare, tot din textele din Muntenia : Cronica lui Moxa (1620) : izvoară, jăluire, ţapănă (ţeapănă), hotarăle. Dintr-un Lexicon de la începutul secolului XVII — pe care Hasdeu, după cuvinte ca rinichi, ban (stăpîn), îl consideră ca muntenesc, avem : hiară, mazăre, răshir etc. Dintr-un Molitvenic din 1633 : deşărtăciune, înşălă-ciune; din Pravila de la Govora (1640) : şăz, jăluinţe, înşălată, soboară, hotară şi chiar o formă mai populară r greşăsc. Din Învăţături pentru toate zilele (1642) : ţ-am dat, în loc de ţi-am dat, ceea ce e o schimbare populară. Din Evanghelia învăţătoare (Govora, 1642) : pasăre, omoriţi (în loc de omoriţi, căci pe atunci se zicea a omori), slobozască (— zească — zăască — zască). Din Varlaam şi loasaf (1642, tradus de Udrişte Năsturel) : încongiurat, hotarăle, el trimisă, strînge, singură. Din Îndreptarea legii de la Tîrgovişte (1652) : ăumnezăeşti, isvoarăle, pă în loc de pe (pentru întîia oară întîlnim acest muntenism), va hi, soboară. în Vieţile Sfinţilor (1675) găsim : dăşchia. Din Biblia de la 1688 : Şărban, Dumnezău, dumnezăesc, auzind, aţîţat, deşălare, aşăzat, părăsind, sădea etc ; deci şi în acest model de limbă literară, cum e această Biblie, sînt fenomene populare destule. într-un Minei de la Buzău (1688) găsim : deş-chizînd, fiară (fiare), zile, zi. In Carte sau lumină de Maxim Peloponesianul (de la Braşov, dar e de neam muntean) : dezgiunării (dezbinării). în acte din secolul al XVII-lea, din Ilfov : slujasca, moşîie, şî; din Vlaşca r
* Editat de Ludovic Demeny, Bucureşti, 1971. Provine din Sibiu (circa 1551—1553).
152
15$
dă (de), Şărban. Din Dîmboviţa ; hier, şărbul, pă (pe); din Muscel : pă, cară. Într-un document de la Matei Basa-rab ; să hie, şî, dă (de), jălui, cerşi.
Până aici am văzut limba literară dini textele secolului al XVI-lea şi XVII-lea din Muntenia; vom vedea pe urmă pe cele din secolul al XVIII-lea, tot din Muntenia, apoi pe cele din Moldova, din acestei trei secole, şi după aceea le vom compara.
In această comparare vom vedea că găsim în ambele provincii aceleaşi fenomene fonetice, numai că sînt în măsură deosebită, adică am avut o limbă literară, vorbită în toate graiurile, dar în ea au intrat fenomene din limba vie.
PRELEGEREA VIII
Cercetăm acum limba literară din secolul al XVIII-lea, tot din Muntenia. Trebuie să vă spun că este deosebire între o carte bisericească şi una profană ; în limba celei dintăi găsim puţine forme neliterare, mult mai puţin decît în limba cărţilor profane. Asta e natural, pentru că cronicarul, de plidă, scriitor profan, n-are nici un motiv de a nu se îndepărta de la limba literară, adică de la cea bisericească ; el e mult influenţat de limba vie şi chiar cronicarii scriu mai mult limba vie. Totuşi, dacă ne gîndim că cronicarii erau din clasele de sus ale poporului nostru, vedem de ce limba lor, în care scriu, nu e aşa de tare influenţată de limba vie, pentru că limba lor vie era mult mai apropiată de limba bisericească decît limba vie a poporului de jos.
In învăţături creştineşti (Snagov, 1700), găsim Dum-nezău, zi; aceste două fenomene sînt comune, pentru că avem într-un caz prefacerea lui e în ă, în alt caz a lui / în î, cînd înainte de ele este un z; totuşi fenomenul de la zi — zi e mai popular. Din Cronica lui Radu Gre-ceanul (1700), deci o carte profană : bogat (— bogaţi), ţării (— terii), care se afla (aflau); acest fenomen din urmă e un arhaism, păstrat şi azi în limba populară ; forma cu — u la plural (imperfect) e formată prin analogie cu alte timpuri.
Tot în cronica de mai sus găsim : oltar, în loc de altar, cetit (căci ar trebui după forma muntenească citit), incungiurînd, casăle, făcusă, oasăle; găsim apoi o formă foarte neliterară, pe care n-am mai găsit-o pană acum : toţi slujitori, arhierei şi preoţi (articulat), deci cu un i în loc de doi i; acest fenomen din urmă există şi azi în limba vie din Muntenia.
Vedem că în Radu Greceanu am găsit mult mai multe fonetisme populare decît în învăţături creştineşti,
155
care e o carte religioasă. Aceste exemple sînt luate numai din cîteva pagini, dar tot din acelaşi număr de pagini de la ambele cărţi, adică, proporţia fonetismelor populare va fi aceeaşi, dacă vom cerceta operele în întregime, în acelaşi număr de pagini, am găsit zece fonetisme în Radu Greceanu şi numai două în învăţături.
Dintr-un manuscris dinainte de 1705 : buzăle, mîn-casă, pă (pe), vedem cum apar forme curat munteneşti, ca pă, dă, pe cînd pană acum am găsit fonetisme asemene ambelor graiuri româneşti. Pentru ce acest lucru ? Pentru că aceste forme sînt mai noi chiar în graiul muntenesc şi deci se înmulţesc cu timpul în limba vie, de unde trec în cea literară şi 2) pentru că în acest timp (secolul al XVIII-lea) scriu mai mult profanii decît feţele bisericeşti şi cei dintăi sînt mai mult influenţaţi de limba vie.
în alt manuscris, de la 1705, avem forma gutăi, în loc de gutui; într-o Evanghelie de la Horez (1747) : sinul, mersă, zisă, şasă, deşărt, \sămn, săceriş, hotară, hier, în-congiurat, şăd, şăs, colţuroasă (colţuroase), slujăşti, grijăşti etc. Vedem deci foarte multe fonetisme populare, deşi cartea e religioasă ; cauza e probabil că traducătorul acestei cărţi era din clasa de jos a poporului. Dintr-o Carte de bucate (1749), în care sigur că vom găsi o limbă mai vie, pentru că nu e o carte de literatură : dupre (= după), de-ţ vor plăcea, pîine, fălii, prăjît, peştile (prima oară cînd vedem i în/ loc de e, ca în Moldova), dă (=de} aşăza, zahăr (în loc de zahăr) etc. Dintr-o Psaltire din Bucureşti (1775) : aşăzămînt, necăjesc, hier, rărunchi (în loc de rinichi).
în Omiliile lui Macarie (Bucureşti, 1775), găsim pentru prima oară nişte forme curat munteneşti, populare : cinevaş, fieştecare. Cu pronumele, chestia e foarte importantă : afară de fonetisme, numai pronumele mai are forme literare şi neliterare. Avem o formă fixă, de exemplu : acesta, acela etc. ; orice nu e această formă nu e literar ; tot aşa compusele lor : acestălalt, celălalt. Aşadar, într-o carte bisericească găsim forme de fenomene neliterare (cinevaş, fieştecare). într-un Ceaslov din Bucureşti (1779), găsim : încongiurat, fenomen caracteristic în Moldova. Să vedem acum nişte cărţi profane. Să cetim ceva
156
•din Cronica lui Dumitrache Varlaam (1782)*, apoi din poeziile Văcăreştilor, pentru că în aceste cărţi avem a face cu limba care va contribui în mod actual la formarea limbii literare, căci această limbă de la 1780—1800—1830 contribuie la formarea limbii noi literare. Acum scriitorii scapă oarecum de influenţa limbii literare bisericeşti şi de aceea pătrund în limba lor multe fonetisme şi fenomene populare, provincialisme, dar imediat se vor corija, mai ales de către Eliade Rădulescu. în Cronica lui D. Varlaam găsim : dă (de), pă (pe), începutu (nearticulat), dăspre (dinspre), ţărei, dăplin, pămîntu (fără — l), neferi (în ioc de neferii); apoi : să (se), vez, dă ziuă, după în loc de : de pe; aideţi (haideţi), împreunat, cîtevaş, Şărban, pin (prin), tufile (tufele). Vedeţi deci un scriitor profan ; ei ne dă măsura muntenismelor întrebuinţate de un scriitor muntean. Vedem că aici nu găsim muntenisme ca in limba vie, asemenea nici în Moldova nu vom găsi aşa de multe moldovenisme ca în limba vie. Din poeziile lui Alecu Văcărescu (manuscript de la 1796, care e interesant şi din punct de vedere al talentului poetic) : dă (de), d-aceea vei în loc de vrei, întocma, dă nu mă crezi pă, mine, văz (văd), picere (picioare), leşinuri.
Poeziile acestui poet au fost publicate la 1848, împreună cu ale lui Nieolai şi Iancu Văcărescu**. în acest volum, de la 1848 limba e îndreptată***. Ceea ce am cetit eu e din Crestomaţia lui Gaster. Ediţiile mai noi au limba tot schimbată.
Din Gromovnicul lui Eraclie împăratul (1799), care, deşi e traducere, are multe fenomene dialectale, pentru că e carte sfîntă : dă va tuna, dăspre, fiarăle, plinea (formă care în cărţile vechi nu se află, căci e un fenomen curat muntean, deci e mai nou), prunci —• pruncii, boieri — boierii. Cum vedem, pluralul masculin, articulat cu i în loc de doi i, nu e o greşeală, căci îl întîlnim des în secolul al XVIII-lea. Mai găsim grîu în loc de griul, p-alocurea. Aceste lucruri sînt mici, dar foarte importante pentru că pană aici am găsit totdeauna articolul. Sîntem pe la 1830, deci secolul al XlX-lea,
* De fapt stolnicul Dumitrache, Istoria evenimentelor din Orient cu referinţă la principatele Moldova si Valahia din anii 1769—1774. Editată de V. A. Ureche în 1887—1888.
** Eroare. S-au publicat atunci numai poeziile lui Iancu Văcărescu.
*** E limba lui Iancu Văcărescu de la această dată.
157
dar, din punctul nostru de vedere, sîntem tot în secolul al XVIII-lea, adică în perioada veche a literaturii. Am spus că epoca nouă a literaturii noastre începe la 1821, dar şi la 1830 găsim, încă, oameni de veche cultură, ba şi pe la 1848, cînd trăieşte Zilot Românul, neinfluenţat de literaturile streine. Să vedem şi alte cărţi din acest timp. Aşa avem : Pilde, povăţuiri i (= şi) cuvinte adevărate şi poveşti adunate de dumnealui vornicul Iordache Golescu, fiul banului Radu Golescu (1830). într-o singură pagină din această operă am găsit 40 fonetisme populare, ceea ce încă n-am mai găsit pană acum. Putem spune că acest scriitor s-a eliberat cu totul de sub influenţa limbii literare bisericeşti ; el scria aproape cum vorbea. Astfel de scrieri găsim de la 1800 încoace, asemenea şi în Moldova.
înainte de 1800, oricît de mare influenţă avea limba vie, totuşi, nu era aşa de mare deosebirea dintre limba vie şi cea scrisă ca acuma. Acum putem spune că începe adevărata literatură. Se separă genurile literare între ele ; scriitorul nu mai e ţinut şi tiranizat de limba literară religioasă, el scrie în limba vie a sa, care e şi ea în transformare acum. Cîteva exemple de fonetisme populare din opera mai sus citată : pă (pe), dă (de), daca (dacă) şi cinzăci, piste (peste) dă curînd, îm (== îmi) zise, d-aci, vei (= vrei), dă la, d-arîndu, moşîia, şădeţ, neguţător, el trimisă, să-ţi trimită, înţălegînd, dăscoperi. Cînd vom ajunge la scriitorii din Moldova şi-i vom compara cu cei din Muntenia, se va vedea atunci că limba literară a fost la fel în ambele provincii, căci vom găsi fenomene populare în ambele dialecte scrise.
Să vedem mai departe din Zilot Românul, care a scris o Cronică în proză şi în versuri. Eu am cercetat din această cronică partea publicată în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie (voi. V)*, să-i, dă, unii zicea ceilanţi, fieşcăruia, d-asupra dăschiseră, fieştecare, pă dinafară, eu pieiu (eu pier), cevaş, cinevaş, dăjnădăj-duit etc. Tot din Zilot Românul, dar din altă parte a Cronicei lui (publicată de Hasdeu în Columna lui Traian de pe 1882)** : păzea (plural), hiară, pă mine, nu m-au (singular), adică invers ca la păzea, unde forma singu-
* Domnia a treia a lui Alexandru vodă Şutul ce i se zicea şi Dracache.
** O cronică inedită dintre 1800—1821.
Iară e întrebuinţată pentru plural. Pluralul în loc de singular e dat de obicei ca un fenomen moldovenesc, dar vedem că e o formă veche, neprimită în limba literară, dar care a pătruns în ea. Din Legiuirea lui Cara-gea (1818) : hotară, oraşă (= formă mai dialectală decît hotară, dar e acelaşi fenomen fonetic). Dintr-o traducere de a lui Eliade Rădulescu : încongiurat, covirşăsc, şărpi, ruşit în loc de roşit, îngrijeşti, hiară etc. Vedem deci cuvinte populare chiar în Eliade, care a sfătuit pe scriitori să-şi literarizeze limba prin cetirea cărţilor bisericeşti vechi, ceea ce însemna alungarea fonetismelor populare din limbă, căci desliterarizarea limbii a provenit din cauza intrării în limba literară a fonetismelor populare. Şi cu toate acestea, nici Eliade, cum vedem, n-alungase încă aceste fenomene. Dacă am studia limba literară a lui Costache Negruzzi şi a lui Eliade, vom vedea cum se desliterarizează limba şi apoi se relitera-rizează. C. Negruzzi, la început, scria : casăle şi alte de-acestea ; cu timpul, ajunge să scrie şi ripitor în loc de răpitor, adică aşa de mult se ţinea să nu schimbe pe i în î, încît prefăcea acum pe î în i. Din Cezar Boliac, Poezii (1835) : şî, sîmţ, cline, încongiură, pă; găsim şi forme : a nă,scocitără, întrebuinţată pentru plural, deci a în loc de au, şi născocitără în loc de născocit; pană acum n-am găsit această formă aşa de dialectală. Opera O suareă la mahala (1846) a lui Costache Caragiale. în ea găsim o formă curioasă, anume : căpchiat care e acelaşi fenomen ca mold. lupchii, copchii; probabil că acest fenomen e din limba vie şi 1-a întrebuinţat Caragiale în limba scrisă. Nu mai dăm alte exemple, căci am ajuns dincolo de 1821. Am dat exemple de muntenisme din opere literare din trei veacuri, care sînt foarte numeroase. Cu atît mai multe muntenisme găsim, cu cît ne apropiem de 1800, şi cu atît mai puţine, cu cît sîntem mai departe de această dată. (Vă aduceţi aminte că într-o prelegere trecută am făcut un tablou de toate fonetismele populare —- fără a pretinde că e complet —, anume palatalizarea labialelor etc.) Am uitat un poet din această vreme, Cîrlova, cel dintăi poet mare român. Am putea spune : Cîrlova, Alecsandri, Alexandrescu, Eminescu, Vlahuţă şi alţii.
158
159
Cîrlova a murit foarte tînăr, a scris cîteva poezii numai, dar în Ruinurile   Tîrgoviştei se vede simţirea unui adevărat poet. Apoi chiar forma poeziilor lui este aceea a unui poet nou şi, am putea spune, — afară de cîteva provincialisme — nou, deşi el a scris pe la 1827. Ar* deci sentimentalitatea modernă şi modul de a se exprima tot modern. Să vedem formele neliterare întrebuinţate de Cîrlova (vezi ed. scoasă de d-l Bogdan-Duică, la un loc cu poeziile lui Nicoleanu şi Stamati*). în Păstorul întristat: pă, verdeaţă, clinele; în Inserarea : pin, în loc de prin, pă cevaş, totdauna, sin, şărpuieşte, talazu (neart.) d-un pas, pîntre, p-acea, grămezile, braţurile (în loc de braţele, ceea ce e un fenomen morfologic). Tot la el mai găsim : mormînturi, ruinuri etc, p-oricare, piste (peste), ăstui (acestui), pociu (pot), dinţii, d-întîm-plare. Din Ruinurile Tîrgoviştei, care poezie, afară de cîteva greşeli de limbă, ar putea fi scrisă şi de Eminescu : ruinuri, pă, pă cînd, aţîntător, toate se răpune, pre (formă foarte arhaică pentru pe, alături de care   găsim şi pe pă); apoi: mă văz, simţ, eu auz, acest   glas m-au pătruns. Din Rugăciune : ăstui, tu însuşi (= greşală de limbă), patrii mele (doi i în loc de trei), d-orcine, nu crez, dupe (după), mumii (mamii), chestie de dicţionar, braţurile, fieşcăruia,    rumânească, p-a căruia, mormînturi. In rezumat, ar fi : Cîrlova are : pă, pe, pre, deci luptă între trei forme ; în compoziţie, are totdeauna pă în loc de pe sau pre; pin, pîntre, p-acest, p-acolo. Are apoi pe dă în loc de de; în compoziţie : d-nn, d-oricine, totdauna; sing. are totdeauna de. Acestea    toate sînt fonetisme particulare munteneşti ; are însă şi de cele generale : aşăz, cevaş, ăstui; apoi lipsa articolului ; în morfologie are : ruinuri, braţuri, să împrăştieze; în sintaxă : toate se răpune.
* N. Nicoleanu, V. Cîrlova, C. Stamati, Poezii şi proză. Ediţie de G. Bogdan-Duică, Bucureşti, Minerva, 1906. Vezi recenzia iui G. Ibrăileanu în Viaţa românească, nr. 6, 1906 (Opere, 4, p. 132—133).
PRELEGEREA IX
Pană acum am studiat fonetismele populare care au străbătut în limba literară din Muntenia. Le-am studiat nu tocmai riguros, căci n-am cetit toate textele, şi în întregime, totuşi am făcut cît ne trebuie pentru studiul nostru. V-am făcut o dată un tablou de toate fonetismele neliterare din limba vie a poporului, din toate părţile locuite de români, cu ă în loc de e, după şuierătoare (ţ, z, ş, r), exemplu : ţăs, zace etc, transformarea labialelor_ în palatale etc, în total erau vreo 18 fonetisme. Să vedem ce am găsit în textele din Muntenia. Am o listă :
1) 2 în loc de d, la unele verbe ca : auz, văz, şăz, răspunz. Acesta e un fonetism neliterar, deşi e întrebuinţat de mulţi scriitori din Muntenia.
Exemplele date îs puţine, pentru că el se întinde numai la verbe, şi încă la puţine verbe, dar, pentru că aceste verbe se repetă des, acest fenomen ne apare şi el des. El apare tîrziu, cam prin secolul al XVII-lea şi e în floare în al XVIII-lea şi foarte mult la începutul veacului al XlX-lea. Aşadar, apare tîrziu. Care e origina acestui fenomen fonetic ? Se susţine de către unii lim-bişti că forma aud vine din latina populară audo, iar auz din clasicul audio (d+z=z| De aici urmează că forma cu z e foarte veche : de la formarea limbii româneşti. Dar de ce străbate în limba literară aşa de tîrziu ? Pentru că, probabil, n-a putut străbate la început. Pe lîngă asta, limba e mai literară la început. Dar această ipoteză e curioasă. Am văzut că fonetismele populare străbat de la început în limba literară, străbat mai multe mai tîrziu, dar străbat de la început. Forma auz vine mai probabil din analogia cu formele cu z şi mai ales din analogie cu pers. II auzi. însă această chestie e de filologie şi deci nu ne interesează.
160
Cda. 1729 coala 11
161
2) Al doilea fonetism, într-un singur exemplu dealtfel, e prefacerea lui b în gh, înainte de i: dezghinării — dezbinării, ca în moldovenismul ghine — bine. Alt exemplu n-am mai găsit, dar am văzut că acest fenomen există în limba vie din Muntenia, de azi.
3) Transformarea lui e în ă, cînd e precedat de şuierătoare şi de r. Aici am găsit cele mai multe exemple : şarpe, mişăl, izvoară, ingrăşase, ţapănă, mazăre, dăşărtăciune, soboară, greşăsc, îl trimisă, dumnezăieşti, slujască — slujească (slujască, la toate formele în -ască, e acelaşi fenomen), casăle, mersără, făcusă, şase, deşărt, săceriş etc. Vedeţi cît îs de multe, în comparaţie cu alte fonetisme. Acest fenomen, care pare, pentru cei ce nu cunosc literatura veche, moldovenesc, îl găsim în toate textele vechi din Muntenia. Mai găsim o schimbare a lui e în ă, particulară numai graiului din Muntenia : dăzghinarii, pă, dă — de, adăvarat etc.
4) i în loc de e, care iarăşi s-ar părea că e moldovenism, dar pe care-1 găsim în graiul muntenesc viu, de azi. L-am găsit şi în texte : diseară, peştile, tufile.
5) j (înainte de e sau i) = h; ex. hie, herbinţeală, hier, hidre, răshir, se găseşte în textele din toate timpurile.
6) i — i, cînd i e precedat de şuierătoare (s, z sau ţ) şi de r; acest fenomen e un „pendant" la e = î; ex. : şî, şine, strîngem, zî = zile, moşîie, roşit, şîr etc. E mai puţin frecvent decît e = î, dar e al doilea fonetism popular din punct de vedere al frecvenţii.
7) gi în loc de j, ex. : agiuta, giude, încongioară, cu toate formele lui. E foarte curios de făcut o apropiere. Cînd C. Negruzzi, la 1840, scrie Alexandru Lăpuşneanul al său şi cînd se fereşte atît de tare de provincialisme, încît trece limita, atunci el alungă pe gi în loc de j, din toate cuvintele, afară de cuvîntul încongiurat, care lui i s-a părut natural să fie scris aşa. Apoi, în toate textele vedem toate formele verbului a înconjura scrise cu gi: cauza nu o putem şti.
în Moldova, vom vedea de ce. La C. Negruzzi s-ar explica lucrul prin aceea că el are ca model limba din Muntenia, în care gi pentru j se prezintă şi perzistă încă la scriitorii de pe vremea lui.
8) o neaccentuat = u : ruşit, durmim etc.
9) p — pch, ca în moldovenismul   lupchi, copchii
etc.
L-am găsit şi în Boliac : căpchiat, dar incidental, aşa că putem să nu-1 considerăm ca fonetism popular în limba literară din Muntenia.
10) Un fenomen analog cu z = d (auz, aud): ţ = t: simţ în loc de simt; acest ţ a provenit sau din sentio (t+i=ţ) sau, ceea ce e mai probabil, prin analogie cu pluralul : noi simţim etc.
11) Schimbarea lui î în îi, cînd în silaba următoare e un e : cline, pîine, ceea ce azi e neliterar*. Numai numele propriu Cîineni se scrie aşa, pentru că e nume propriu şi deci trebuie să i se respecte ortografia.
12) Forme ca aş (= aşi) bogat (= bogaţi), forme care par moldoveneşti, dar le-am găsit şi în Muntenia.
13) Dupe, ăupre, în loc de după; pin şi pîntre (în loc de prin, printre.)
14) Alt fonetism ni-1 prezintă pronumele ; aici putem discuta foarte bine pentru că avem forme literare cu care să facem comparaţia. Astfel, avem ca fonetisme : cevaş, cinevaş etc, ăla, ăsta etc, toate muntenisme, ceilanţi => moldovenism. Vedem deci în total 12 fonetisme (ă din e şi î din i, fiind acelaşi) şi pronumele ; adică din cele 18 fonetisme populare din toate părţile locuite de români, am găsit în textele din Muntenia 12, şi pronumele din acestea, 7 sînt comune limbii româneşti : le vom găsi şi în Moldova, le vom găsi şi în Ardeal, dacă am studia limba literară de acolo, iar 5 sînt numai în Muntenia : 1) şăz, durmim, simţ, cîine. 2) Pronumele, în afară de fonetisme, am găsit în limba literară din Muntenia, în sintaxă : verbul la plural pentru subiect la singular, foarte frecvent astăzi în graiul muntenesc. Tot în sintaxă, am mai găsit şi la imperfect: pers. III sing. pentru subiect în plural. Aceasta e un arhaism şi aşa a rezultat din limba latină : din persoana a IlI-a plural a imperfectului latinesc iese pers. a IlI-a singular de la noi. Asemenea la perfectul compus am găsit pluralul pentru subiectul la singular. Aceasta e o sintaxă neliterară, dar e în toate regiunile. Pentru foarte mulţi — chiar pentru cei care studiază limba literară —,
* Concesie etimologistă a moldoveanului Ibrăileanu în favoarea formelor neliterare cine şi pine.
162
163
acest fenomen pare moldovenism ; el însă e un arhaism. Alt fenomen este lipsa articolului la singular : începută, tălazii etc. Articolul l din limba de azi e un arhaism, pentru că în limba vie el nu există. Cu timpul, el sau va trece şi în limba vie, sau va dispărea şi din cea literară. Am mai găsit o lipsă de articol, care e un fel de întunecare a articolului, în muntenismul : prunci — pruncii, boieri = boierii. Acest fenomen e viu şi azi în Muntenia, noi nu-1 putem pronunţa. Acest fenomen a pătruns în limba literară din Muntenia pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, deci şi în limba vie el e nou. Am isprăvit cu studiul limbii literare din Muntenia. Să vedem în Moldova. Aici voi fi mai scurt, pentru că multe fenomene le cunoaşteţi deja că sînt din Moldova. Totuşi, pentru textele vechi e interesant să vedem cit de multe fonetisme populare sînt. Ni s-ar părea să fie foarte multe. Şi totuşi, în secolul al XVI-lea, găsim mai puţine decît în Muntenia ; asta probabil pentru că textele care le avem nu-s din secolul al XVI-lea, ci din al XV-lea şi copiate numai în secolul al XVI-lea. E curios că, mai de mult, fenomene care azi se numesc moldovenisme nu existau în limba literară din nordul Daciei.
în Apostolul de la Voroneţ găsim sînru — sinul, păsărilor, mărgînd (==a incidental) di-întru = dintru, gice-se-va — zice-se-va. Acest din urmă fenomen e ceva aparte, e din Maramureş, unde există şi astăzi, o dovadă, aşadar, că textul e scris în Maramureş. Cum vedem, în Apostolul de la Voroneţ găsim puţine fonetisme ; limba acestei cărţi e cea mai literară din toate textele vechi, ea ne poate servi şi azi ca model din punct de vedere fonetic (afară, bineînţeles, de rotacism). Găsim încă în el forme foarte vechi, arhiliterare, dacă vreţi, ca : răbdare = rebdare, reu, risid, respuns. în Psaltirea Şcheiană găsim : hi-va — fi-va, giugul, giocul şi alte fenomene comune cu ale Apostolului. Hi-va, gioc nu le-am găsit în Apostol, deşi acesta e copiat în Moldova, adică copistul din Moldova a păstrat mai bine textul decît cel din Ardeal, care a copiat Psaltirea. Cauza acestui lucru e greu de spus. Dacă în Apostol e cea mai bună limbă literară, asta e dovadă că limba vie din Moldova — unde a fost copiat acest text — nu era aşa de depărtată de cea literară. Avem documente, apoi, din Moldova, unde iarăşi găsim limba literară bună, dar fără rota-
164
cism. Ele îs de pe la 1550—1600. Ele n-au   rotacism ; adică acest fenomen sau dispăruse, sau era mai răzleţ. Ştiţi că am găsit în secolul al XV-lea urme de rotacism în Moldova, un indiciu că a fost şi acolo. Apoi Apostolul, copiat în Moldova, a fost copiat foarte exact, cu rotacism, un indiciu iar că cel ce a copiat avea şi el, în limba lui, rotacism, ceea ce în Coresi nu vedem, deşi acesta copiază texte care au rotacism. Dar nu toţi în Moldova aveau rotacism, altfel am fi avut şi astăzi acest fenomen. în aceste documente din Moldova (dintre anii 1550—1600) găsim o limbă perfectă, afară de puţine şi mici excepţii : cară, săcară (doc. 1558). într-o notiţă de pe o carte din Galaţi găsim : D-zău, într-un zapis din jud. Tecuci : hie. Vedem deci puţine fonetisme. Vă citesc un document din Trotuş (1591), pentru a vedea cît de curată era limba literară pe atunci ; găsim fenomenele acestea : jiciorul, giumătate, el au vîndut, deacă-dacă (formă foarte veche şi foarte literară), apoi fonetismul popular tocmală, zace în loc de zece. Vedem numai cinci fonetisme populare într-un document întreg. S-ar pune întrebarea : poporul chiar aşa vorbea ? Ar fi interesant acest lucru, dar nu pentru noi, ci pentru lingvişti. Şi pentru noi ar fi interesant, căci am vedea distanţa dintre limba literară şi cea vie de pe acea vreme, căci, foarte probabil că nu se vorbea aşa cum se scria, mai ales de către popor. Dar e aproape sigur că limba din documente e limba vie a acelora care le-au scris, care însă nu erau ţărani. D. Cantemir în Descriptio Molda-vkic spune că în popor vorbeau bărbaţii cu ch în loc de p, cum vorbeau femeile, deci era o deosebire între limba poporului şi cea a celor de sus. Atunci probabil că şi ia 1600 putea exista, între graiul celor de jos şi al celor de sus, o deosebire. Aceasta e o teorie care poate fi foarte probabilă. E foarte natural ca deosebitele clase ale unui popor, ale unui neam, să vorbească deosebit : între ele este tendinţa de a păstra distanţele (patosul distanţelor, cum ar zice Nietzsche*). Clasele de sus desigur că au păstrat limba mai curată. în aceste documente, de pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea, putem spune că e limba vie a clasei de sus ; nu e o limbă
■* Vezi Also sprach Zarathustra. Ein Buch jur Alle und Keinen (1883—1885).
165
influenţată de o limbă literară, care ar fi fost cea din manuscrisele din secolul acesta, dar şi acestea erau scrise tot în limba vie din acel timp. De aici rezultă că moldovenii scriau limba vie a claselor de sus în secolul al
XVI- lea, care limbă vie era o limbă literară, iar în Muntenia a fost la fel. Ba încă limba aceasta din Moldova e şi mai curată decît a lui Coresi, e mai literară, pentru că e mai veche. Vedeţi cum se pune chestia limbii literare. Acum nu mai poate fi deloc vorba de prioritatea limbii munteneşti. Apostolul de la Voroneţ are cea mai frumoasă limbă literară, fără vreo influenţă munteană. Asemenea acel zapis de la 1591. Aceste texte, comparate cu contemporanele lor din Muntenia, sînt mai literar scrise. Deci românii, la început, au scris într-o limbă vie, care era a claselor de sus, căci se dovedeşte pe la 1700 (D. Cantemir) că era o limbă a claselor de sus şi o limbă a claselor de jos. Aşa trebuie să fi fost şi pentru Muntenia ; s-a depărtat tot aşa de tare de limba literară ca şi cea din   Moldova. Să vedem   secolul al
XVII- lea. în acest secol, în Moldova, sînt foarte multe producţii literare ; e o vreme de înflorire a literaturii româneşti din Moldova, e vremea culminantă a literaturii româneşti. Şi literatura bisericească şi o altă nouă ■— cea istorică — e foarte bine reprezentată în Moldova. Vom studia atîtea opere pentru a găsi cîteva exemple, pe baza cărora să putem discuta. Trebuie să spun că, în acest veac, Moldova influenţează Muntenia. Cărţile din Moldova, nu numai că erau cetite, ci şi prelucrate şi întrebuinţate pentru a face şi cei din Muntenia la fel. Vedem deci o influenţă a limbii din Moldova în Muntenia. Şi dacă ne gîndim şi la secolul al XVI-lea, vedem o influenţă tot de la nord. Coresi îşi tipăreşte Praxiul şi Psaltirea sa luînd ca model Apostolul de la Voroneţ şi Psaltirea Şcheiană. Acum, în secolul al XVII-lea, vedem că Cazaniile lui Varlaam îs întrebuinţate în Muntenia. Îndreptarea legii (1652) se tipăreşte după o carte a lui Eustratie Logofătul*. O parte, apoi, din Biblia de la Bucureşti (1688) e făcută după Dosof-
* Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la giudeţe, din Leunclavius-Farinaccius, prin intermediar grecesc.
lei*. Am putea, aşadar, spune că limba moldovenească se impune celei din alte părţi, căci dacă cărţile din Moldova au fost întrebuinţate acolo, cu atît mai mult graiul lor a putut influenţa. Dar noi nu spunem aceasta, deşi aceasta ar urma. Dintr-un manuscris (1616) Cuvînt despre curăţie (din Gaster) : hie, încongiurînd etc, fenomene ca şi în Muntenia. Tot aici, însă, găsim : sînt, în-şeale, forme foarte literare. Aceeaşi limbă, deci, influenţată de aceleaşi fonetisme ca şi în Muntenia. Din Cazania lui Varlaam (1643), prima carte tipărită în Moldova, e interesant a şti ce limbă are el. Ce cărţi bisericeşti a putut ceti Varlaam ? Tipăriturile lui Coresi şi manuscrisele moldoveneşti (Apostolul şi Psaltirea Şcheiană). Putea de aici să înveţe o limbă mai arhaică, dar aceste texte erau prea puţine spre a i se impune lui, aşa ca să-1 facă să nu scrie limba lui vorbită. Admitem, aşadar, că el scria în limba sa vorbită, poate cu puţine influenţe din lectura lui. Găsim limba vie, care însă nu e cea ţărănească, pentru că, pe la 1643, e sigur că era o limbă a claselor de sus, alta a celor de jos, despre care vorbeşte Cantemir.
Varlaam scrie** Cazaniile sale la mănăstirea Secul, unde era călugăr, dar limba lui e alta decît a poporului de pe acolo. In această carte găsim : hie, D-zău, singur, se dusă, dar şi seceraţi, zile etc. Nu dau mai multe exemple, pentru că această limbă o cunoaştem din Muntenia. Această carte a fost utilizată şi în Muntenia. Aceleaşi fenomene le găsim şi în Şapte taine (1645) a lui Eustratie Logofătul (1646) ; are şi fenomene populare şi foarte literare arhaisme. Această carte a servit muntenilor pentru Îndreptarea legii***. Avem acum cronicarii. Ei scriau în limba lor vie, au şi ei deci aceleaşi fonetisme ; ex. Ureche : ficiorilor, nepoţilor, strîns, fierbinte, dar are fonetisme curat literare; M. Costin (după o copie făcută în 1710**** ; deci unde vor fi fenomene mai populare) : fost-au —■ fost-a, auzisem, însămnat, oi, voi, D-zău, giudeţ, dar are şi pe sînt, înţeleg etc.
* După Nicolae Milescu (Vechiul Testament), tot un moldovean şi el. Dosfotei a revizuit doar textul lui Milescu.
**  Traduce Omiliile lui Calista prin intermediar slavon. *** Eroare. Vezi nota anterioară. Şapte taine a besericii, opera lui Gabriel Severul de Filadelfia, a'fost tradusă de Eustratie: Logofătul în colaborare cu Varlaam.
**** Este ms. 2601 B.A.R., în copia lui Axinte Uricariul.
166
167
După cum vedeţi, în secolul al XVII-lea limba literară din Moldova nu se deosebeşte deloc de cea din Muntenia ; dar pentru că are mai multe fonetisme populare, care însă îs tot aceleaşi, numai mai des întrebuinţate, parte a fi mai populară. Probabil că şi limba poporului era mai puţin literară, adică mai departe de cea literară decît în Muntenia.
PRELEGEREA X
Urmărim mai departe stricarea limbii literare, adică invazia elementelor populare în limba scrisă. Aceasta desigur nu e o stricare a limbii, pentru că o formă a limbii e tot aşa de bună ca şi o alta ; dar limba literară a tot evoluat şi noi facem comparaţie între aceasta şi o limbă literară fixă ; stricarea limbii înseamnă intrarea elementelor noi în ea.
Continuăm cu studiul limbilor literare din Moldova. Ajunsesem la mitropolitul Dosoftei, foarte însemnat scriitor şi care a scris foarte mult. El e primul nostru poet, primul scriitor beletristic. Pană la el nu sînt versuri în limba românească. In cele cîteva cărţi anterioare, sînt numai rânduri de cuvinte puse unele sub altele; Psaltirea în versuri a lui Dosoftei e foarte însemnată, e o operă mare (150 psalmi) ; partea originală a lui este forma operei şi adăogirea unor părţi privitoare la nevoile ţării. Această operă, oricum, este o manifestare a unei personalităţi; operele anterioare erau traduceri, deci nu ceva original.
Dosoftei e mai personal şi decît cronicarii. El e cunoscut şi ştiut de toţi care se ocupă cu studiul limbii literare vechi, că are o limbă neliterară, cea mai neliterară din tot veacul său şi una din cele mai neliterare din istoria literaturii române*. In rezumat, Dosoftei are următoarele forme populare (= fonetisme populare) ; 1) e = î, cînd e e precedat de s, z, ţ, r (nu şi cînd e precedat de ş sau j); 2) i = î în aceleaşi împrejurări ca şi e = î, dar şi cînd e precedat de j; 3) f (i sau e) = h; şi 4) j = gi. Cînd e vorba de primele două fenomene, această   schimbare nu e totdeauna consecventă,
* A contribuit totuşi la îmbogăţirea vocabularului şi la crearea versului românesc, fiind un prozator şi un poet de stil erudit.
169
căci vedem la Dosoftei luptă între formele literare cu e şi i şi cele neliterare cu a şi î, transformarea lui j în gi e peste tot. La Dosoftei găsim apoi — lucru foarte rar dealtfel — numai într-un loc din Psaltirea în versuri : chicior în loc de picior, ceea ce dovedeşte că Dosoftei a fost influenţat de limba poporului de jos, căci dacă el scrie chicior, de bună seamă că aşa se vorbea, şi dacă a scris aşa numai o dată, aceasta ne arată că el se ferea de a scrie   popular. El a fost mai influenţat decît Varlaam, precedesorul său, de limba populară şi decît D. Canitemir, urmaşul său, deşi el era un foarte' mare învăţat, cum reiese din Neculce ; era chiar mai influenţat decît scribii care copiau acte. Dosoftei era din oameni  de jos, care deci vorbeau popular, dar nu-i de ajuns pentru a-i explica limba aşa de neliterară. Cauza trebuie să fie alta, şi-o crede d-l Iorga. Cînd Dosoftei s-a pus să traducă   Psaltirea în   versuri, a trebuit să muncească foarte mult, căci nu exista tradiţie, nu existau versuri româneşti şi, din această cauză, probabil, spune d-l Iorga, a fost influenţat de limba populară, a imitat poeziile populare de pe la lăutari, flăcăi etc. în adevăr, versurile lui sînt de cîte 6-8 silabe scurte şi au cadenţă populară. Acesta e unul din meritele mari ale Psaltirei în versuri, anume că versurile ei sună popular, căci ştiţi că fiecare popor are un vers naţional (la francezi e „alexandrinul", la noi cel de 8-16 silabe). Desigur că Dosoftei n-a putut scoate din capul lui această formă de versuri, ci a lua't-o din poezia populară, căci n-avea altfel unde s-o găsească. Dar odată cu forma poeziei populare va fi influenţat   Dosoftei şi de cuvinte, care erau altele decît cele din limba literară. Dosoftei poate să fi avut o plăcere a imita şi a   întrebuinţa cuvinte populare, care şi nouă azi ne plac foarte mult, din diferite motive. Aşa cred că se explică forma rea, neliterară, la un om aşa de învăţat şi de talentat ca Dosoftei. Dacă am vrea să facem    o genealogie, am putea    spune că Dosoftei e primul scriitor poporan, influenţat de literatura poporană. Poate de la el a început acel curent care a făcut pe aşa de mulţi să se ridice contra lui. Ceea ce a făcut Alecsandri la 1840 e cam tot acelaşi lucru cu ce a făcut Dosoftei, care e începătorul şi părintele curentului poporan.
Deşi ceea ce spun e exagerat, totuşi se poate spune. După Dosoftei, avem alt scriitor mare : D. Cantemir, care are scrise în româneşte Hronicul româno-moldo-vlahilor, în care tratează istoria românilor de la începutul ei pană în evul mediu, şi Istoria ieroglifică. Celelalte opere ale lui sînt scrise în alte limbi, mai ales în latineşte. Limba lor are aceleaşi fonetisme populare ca şi a lui Dosoftei, dar într-un grad mai mic. Aşa : el preface pe f în h, numai în hireş, hireşie; e — prefăcut peste tot în î (cînd urmează după r, s, z, ţ). Cantemir are deci o limbă literară mai curată decît Dosoftei, deşi e posterior acestuia ; e natural să fie aşa, pentru că D. Cantemir n-a fost influenţat de cauzele care au _ influenţat pe Dosoftei. La Cantemir găsim o formă chiezi, pluralul de la piază, dar s-a putut ca el să nu ştie că această formă nu e literară, căci şi azi se zice tot chezi. Dealtfel el, în Descriptio Moldaviae, vorbeşte de cealaltă limbă, adică de a poporului. Vedeţi că vorbim necontenit de-o limbă vie, care a influenţat pe cea literară, dar pe care n-o putem cunoaşte pentru că n-au fost folclorişti pe atunci. Vito Piluzio*, care a călătorit prin multe părţi şi pe la noi, dă un exemplu de limbă de la noi, scriind ghine în loc de bine. Am fi avut o speranţă să cunoaştem limba vie şi să vedem raportul dintre ea şi cea literară, în documente, dar şi acestea au tot limbă literară, pentru că, natural, cine ştia pe atunci să scrie era lucru mare, om cu carte, şi el ştia să scrie de la preoţi, de la biserică, iar cărţile bisericeşti ştim că aveau o limbă foarte literară.
Să vedem nişte exemple. în Arhiva istorică a lui Hasdeu sînt mai multe documente. în unul slavon, de la 1600, se vorbeşte de ţigani ; altul din 1610 : D-zău, hie, zîs etc. ; altul' din 1611 : Hilip în loc de Filip, ceea ce e mai interesant pentru că e nume propriu; altul (1656), ceva şi mai interesant ; or mărturisi — vor mărturisi, o formă cu totul populară, ceea ce n-am găsit în cărţile religioase; într-un document de la 1670 — pe vremea cînd Dosoftei scria aşa de popular — găsim cuvinte ca : şeapte, treizeci, înţeles, D-zeu, ţinutul, ţinta, lucruri care se găsesc foarte rar la Dosoftei ; aşadar,
* Vezi G Călinescu, Alcuni misionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, Roma, 1925, p. 25—26, 67—68.
170
171
documentele au o limbă mai literară decît Dosoftei. Pentru aceasta vom cita dintr-un document (de la 1679, vezi Crestomaţia lui Gaster) ; în el găsim aceste fonetisme populare : hiul meu D-zeu, soacră-me şi o formă neîntrebuinţată pană acum : datori pentru sing. dator, apoi să-mi de, mi-au fost milă, Botăşăni, îs toţi — sînt toţi, a trie parte; în schimb găsim şi D-zeu, ieşeni etc, forme foarte literare.
Trecem la scrierile din veacul al XVIII-lea. în acest veac, ne va interesa să vedem cum tot se desliterarizează limba. Vom vedea cum din limba literară din textele maramureşene, din cea a lui Varlaam, limba se tot împestriţează cu forme neliterare. Dar este o gradaţie între diferitele feluri de limbă. Boierii scriu literar, clericii şi mai literar ; cei din populaţia de jos, mai neliterar. Să cercetăm voi. II din Crestomaţia lui Gaster, carte foarte bună pentru cel ce vrea să cunoască limba veche. Avem din 1700 o Psaltire, copiată de popa Ion din Vaslui, în care găsim : agiun, hiecine, D-zău, sine (sine) si forme şi mai neliterare ca : păcatili meii, întălegire'a etc, pe care nu prea le-am găsit pană acum, de aceea le zicem mai neliterare. Din Cronica lui Nicolai Costin, după un manuscris, de aceea numai din ea vom cita' celelalte cronici fiind scoase de Kogălniceanu, în care nu putem avea încredere, deşi el spune că le-a editat întocmai, pentru că el avea în vedere publicarea cronicilor, nu respectarea textului lor. Apoi Kogălniceanu, pentru una şi aceeaşi cronică, s-a servit de mai multe manuscrise, după care a reconstituit cronicile. Dealtmin-trelea, chiar Cronica lui N. Costin, deşi e după un manuscris, transcris în Gaster, nu ne poate inspira toată încrederea, pentru că manuscrisul nu era al lui N. Costin, ci al unui om oarecare. Din această cronică de la 1713 scoatem : ţării, descălicătoarea s-au făcut, aşăzat, trecut (trecuţi), nimini (nimeni), cîţva; totuşi limba e foarte literară, pentru că aceste fonetisme sînt singurele dintr-o pagină întreagă. Asta înseamnă că N. Costin scria limba clasei culte şi că era cetitor de cărţi bisericeşti, ca şi Dosoftei, fără a fi influenţat de limba poporului de jos, de care el probabil se ferea. Eu cred — deşi nu pot dovedi — că limba literară e acea a claselor de sus, că chiar de la început a fost deosebire între limba claselor de jos şi cea a claselor de sus, mai ales dacă ne
172
gîndim că clasa de sus e aceea care a venit la început din Maramureş.
Din Letopiseţul lui Ion Neculce, scriitor foarte mare şi popular : trii, s-au apucat (singular), sămn, zugrăvală, policandru (fără articol). Nu-mi vine să cred că Neculce să nu fi avut multe forme populare, căci eu cetesc din Kogălniceanu, care probabil a mai corectat. Neculce nu era om cult, de curte ; apoi avea un temperament poetic, are cuvinte foarte populare. ,E1 e un fel de vechi predecesor al lui Creangă (păstrînd proporţiile) ; apoi el a adunat O samă de cuvinte... unde sînt diferite legende culese din popor cu privire la diferiţi domnitori şi la diferite evenimente istorice. E foarte greu de făcut un studiu serios asupra limbii* ; noi, pentru cît ne trebuie aici, îl putem face numai aproximativ şi numai din punct de vedere al limbii literare, cum ne interesează pe noi.
Tot din Kogălniceanu (Condica lui Gheorgachi): giudecător, era (erau) etc. ; apoi : Cărţulia mitropolitului lacob (1757) unde găsim aceleaşi fenomene ca şi pană acum, dar găsim jumătate, nu giumătate, deşi gi în loc de j devenise în această vreme regulă. Unde vom găsi pe j în loc de gi, putem spune că e o silinţă de a scrie literar, e o influenţă munteană. într-un manuscris din Suceava (1787), care se află în Literatura populară** a lui Gaster, găsim : noapti, moarti, desime, gios, părăsit; cele două prime cuvinte sînt' foarte populare, avem de-a face deci cu un om din popor, care a scris acele cuvinte fără voia lui. într-o carte bisericească ar fi imposibil să găsim noapti sau moarti; tot aşa nici într-o carte scrisă de un om din clasa de sus.
Dintr-un manuscris (1784)***, în care e Alexandria (Istoria lui Alexandru Macedon), deci o carte populară, scrisă de un om din popor, ne-am aştepta aşadar să aibă mai multe fonetisme populare : purceasă (purces), măr-sără (merseră), zău, zile, işa (ieşea), furnicile lua şi trăgea, el spusă, di rîndul, Alixandru, împregiur, să de (să dea), dideră (deteră),   zisă, mişăi etc. Deci foarte
* Vezi studiul introductiv al lui Iorgu Iordan la ediţia Ion Neculce din 1955.
** Literatura populară română, 1882. *** Ms. BAR 1572, din 1785 (Moldova).
173
multe fonetisme populare şi asta numai într-o jumătate de pagină, şi asta pentru că e o carte pentru popor, scrisă foarte probabil de un om din popor. Din Descîn-tece, tot manuscris (1784), iarăşi ceva din popor : îm — îmi, disjac, gioi, dar şi desfac: deci luptă între forma cu i şi cea cu e, m-a făcut, alături de m-au făcut, pentru acelaşi număr (singular), ceea ce e tot o luptă între forme, nu e o anarhie în limbă. Asta ni se întîmplă des, mai ales nouă din Moldova, care nu scrim la fel totdeauna aceeaşi limbă. Alte fonetisme populare din Descîntece: di (de), curăţitori, dar şi de; di la, zică, curăţăsc, di toati, dar şi curâţesc. Şi aici, într-un scriitor popular, căci numai unul de acesta a putut scrie descîntece, vedem lupta între forme literare şi neliterare, căci scriitorul, deşi ştia limba literară, dar a fost influenţat şi de limba poporului. Dintr-un manuscris din 1785 (Alfavita cea sufletească, carte de filozofie de a vreunui cleric) : D-zău, păsările, izvoarăle; acestea sînt toate din aproape o pagină, pentru că e scrisă de un om neinfluenţat de popor, ci care scria în limba tradiţională bisericească. Din Critil şi Andronius, Iaşi, 1794, deci tradus de un boier*, pentru că numai boierii puteau traduce dintr-o limbă străină, grecească sau franţuzească ; limba lui deci nu va fi nici ea ca în Descîntece, căci traducătorul nu e om din popor, dar nici ca în cărţile bisericeşti, ci va fi o limbă ca a clasei boiereşti ; autorul va traduce în limba lui mai literarizată, căci cetea şi el diferite cărţi bisericeşti. Intr-o bucată bună găsim : giudecată, socote(-a) pentru plural, înţălegerea; limbă deci curată. Cred că v-aţi convins că în secolul al XVIII-lea avem multe feluri de limbă, după clasa din care face parte scriitorul : dacă e cleric, are o limbă foarte curată, dacă e din popor, are o limbă foarte populară, dacă e boier sau om cult, are o limbă mijlocie.
Să mai vedem limba unui scriitor dinainte de 1800. Amfilohie Hotiniul, care a scris Elemente artimetice fireşte arătate (1795) şi Deobşte gheografia (1797), geografie** în care, în treacăt fie zis, Franţa era trecută tot ca regat, deşi trecuseră opt ani de la Revoluţia Fran-
* El Criticon de Balthasar Graciăn. Traducerea din greceşte de arhimandritul Gherasim Clipa a fost publicată la Iaşi, în 1794, cu cheltuiala mitropolitului Iacov Stamati. ** După P. CI. Buffier.
ceză; dealtfel, nici Dionisie Eclesiarhul nu vorbeşte nimic de Revoluţia Franceză. A. Hotiniul are pe j în ioc de gi, deci munteneşte. Alt scriitor : Alecu Beldiman, în traducerea sa Numa Pompiliu* (1795), are şi el pe j în loc de gi, are seamă; deci influenţă muntenească. Aşadar în Hotiniul şi Beldiman, care scriu în preajma anului 1800, vedem influenţă muntenească.
Documentele din secolul al XVIII-lea au aceeaşi limbă ca şi cărţile, deci nu e interesantă; găsim într-un document m-ă ucide, în loc de mă va ucide, în altul judecată — influenţa lui j din Muntenia. Cu cît trece vremea, cu atît relaţiile dintre Moldova şi Muntenia devin mai dese, pană cînd la 1840 se face unirea intelectuală — putem spune — ; adică nu mai e acea separaţie ca mai înainte. Chiar la sfîrşitul veacului al XVIII-lea legăturile între cele două provincii sînt dese ; încep a se cunoaşte oamenii între ei, conştiinţa naţională începe să se dezvolte, iar peste 20—30 ani vedem pe C. Negruzzi din Moldova începînd să scrie ca în Muntenia. Cel care lucrează mai mult pentru reliterarizarea limbii în Moldova e tocmai el, care însă imitează pe munteni ; el e învăţat şi sfătuit de Eliade Rădulescu, care-i spune să cetească cărţi bisericeşti pentru a-şi îndrepta limba şi care el însuşi făcea acelaşi lucru. Aceştia doi alungă din limbă fonetismele populare (comune), apoi pe cele speciale, particulare fiecărei provincii, şi ei fac asta sub influenţa limbii bisericeşti.
Toată chestia limbii la începutul secolului al XlX-lea e reîntoarcerea la limba lui Coresi, din punct de vedere al fonetismului : a alunga tot ce a intrat din limba vie populară.
* Romanul Cavalerului de Florian a tost tradus în 1796 de cneazul Ioan Cantacuzino şi în 1820 publicat în două volume de Alecu Beldiman.
174
175
PRELEGEREA XI
Nu vom mai analiza limba scriitorilor de la începutul secolului al XlX-lea, mai ales că scriitorii din secolul al XlX-lea vor fi studiaţi în cursul anului acestuia şi deci şi limba lor va fi studiată. Vă mai amintesc numai ceva : este o carte de la 1835, intitulată Robinson Crusoe, traducere făcută de serdarul Vasile Drăghici după o ediţie nemţească*. E o operă foarte interesantă şi morală, ediţia nemţească variind de cea englezească. Un părinte de familie povesteşte întâmplările lui Robinson copiilor săi şi trage din ele morală pentru aceştia. Limba acestei cărţi în româneşte e admirabilă, deşi neliterară ;_va apărea probabil scrisă cu litere latine şi cu limba schimbată de către d. Sadoveanu**.
Să vedem din ea cum scria un boier pe la 1835. Am împărţit data trecută cărţile din acest timp în trei categorii, după autorul lor. Cartea de faţă e a unui boier, deci va avea o limbă mai aproape de cea literară decît de cea populară, puţin influenţată de limba vie şi mai mult de cea bisericească, influenţă involuntară dealtfel. Găsim fonetisme populare ca : ficiori, aseminea, au în loc de a la singular, ceilanţi, rămăsăsă etc. Aceasta e limba de la 1830—1840, limbă anterioară limbii literare a lui Kogălniceanu, Negruzzi şi Alecsandri, care au creat limba literară modernă.
Vă mai amintesc scriitori din Muntenia. Din Pildele lui Iordache Golescu (1830) : daca, dă (de), piste, pretini (prietini), adevăraţi etc. Comparaţi limba acestuia cu a lui Vasile Drăghici, ambii din clasa de sus şi amîndoi cu o limbă nu ca cea bisericească, şi vedeţi că limba lor e tot aşa de departe de cea literară ; la Golescu vedem
* Romanul lui De Foe în traducerea germană a lui J.-H. Campe din 1779 (Robinson der Jungere). ** N-a apărut pînă azi
176
oarecare muntenisme, pe care la Drăghici nu le găsim, asemenea la Drăghici moldovenisme, pe care nu le vedem la Golescu. In ambele graiuri au pătruns fonetisme populare de aceleaşi categorii, numai că la moldoveni le vedem în cantitate mai mare decît la munteni. La aceşti scriitori vedem apoi o altfel de sintaxă, altfel de stil, chiar neobişnuit pentru noi. Aici vedem în general o limbă veche.
Cum s-a format limba literară modernă din aceasta ? Pentru acest lucru, să vedem cum evoluează limba unui scriitor : C. Negruzzi, de exemplu. Acesta, pe la 1823, cînd era un copil de vreo 15 ani, s-a apucat, ca un fel de exerciţiu de elev, să traducă din greceşte*. Limba în care a tradus el e aceea pe care o vorbea, neinfluenţată de limba bisericească, decît din cărţile cetite de el; în orice caz, limba lui scrisă pe atunci e aproape cea vorbită de clasa cultă, de sus, din care făcea parte şi Negruzzi. In această traducere găsim : oamini, de vei vede, me (mea), ste (stea), di (de), să păgubască etc. Cum vedeţi, la 1823 Negruzzi are o limbă foarte neliterară, mai neliterară chiar decît a lui Vasile Drăghici. La 1835 — peste 12 ani deci —, găsim în piesa sa 30 ani sau viaţa unui jucător de cărţi** o altă limbă, mai bună decît a lui Vasile Drăghici. Totuşi găsim şi fonetisme populare ca : gfios, alături de jos, singur, dar şi singur şi altele ; îimba lui e mai literară acum, dar tot nu s-a putut feri de influenţa limbii pe care o vorbea el de acasă : e o luptă între formele literare pe care le ştie acum din cărţile bisericeşti şi formele neliterare din limba lui vorbită. La 1840, în Alexandru Lăpuşneanul al lui, găsim o limbă perfectă, cea mai bună limbă de la 1840 ; foarte rar îi scapă cîte un fonetism : el învinsă, sau încungiurat. Se vede din C. Negruzzi că cel din urmă cuvînt literarizat e încungiurat, care se găseşte şi la cei din Muntenia, pentru ce, nu ştim. Ba încă acum, la 1840, Negruzzi face exces de limbă literară : scrie ripitor în loc de răpitor, tocmai în frica pe care o avea de limba populară; mai găsim forma sunt, care e o formă inventată de latinişti, căci în româneşte peste tot
* A tradus după Evghenie Vulgaris Memnon ou la Sagesse kumaine de Voltaire.
** Traducerea melodramei lui Victor Ducange şi M. Dinaux, Trente ans ou la vie d'un joueur (Paris, 1827).
177
Cda. 1729 coala 12
locul se zice sînt. Latiniştii însă admit pe sunt, pentru că e mai apropiat de fonetica latinească şi nu puteau ei să scape o ocazie aşa de bună pentru a avea o nouă dovadă a tezei lor. Astăzi unii zic sînt, alţii sunt; dar bine e sînt, deşi Academia recomandă pe sunt. Deci Negruzzi, la 1840, se vroia foarte mult să fie literar. El e singurul scriitor de la 1840 la care găsim îmbunătăţiri în limbă după modelul limbii bisericeşti ; acelaşi lucru s-a mai întîmplat mai mult sau mai puţin şi la alţi scriitori, după cum aveau sau nu mare dorinţă pentru a scrie îngrijit. Pe Alecsandri, care nu citea cărţi bisericeşti pentru a-şi corija limba, îl vedem la 1844, în Iorgu de la Sadagura, întrebuinţând nişte fonetisme populare extraordinare; cauza este că C. Negruzzi „şterge colbul de pe cronice bătrîne", cum zice Eminescu, dar mai ales cetea cărţi bisericeşti, pe cînd Alecsandri nu cetea astfel de cărţi, era mai puţin studios. Acest lucru se ştie din corespondenţa dintre Negruzzi şi Eliade Rădulescu*. Acesta recomandă lui Negruzzi cetirea cărţilor bisericeşti şi el în Muntenia a făcut acelaşi lucru ca Negruzzi în Moldova, căci şi în Muntenia era nevoie de o literarizare a limbii; a trebuit şi aici să se copieze limba scrisă. Aici vedem că nu limba muntenească a fost cea literară, ci atît limbii munteneşti, cît şi celei moldoveneşti i-a servit pentru a se literariza, ca model, limba bisericească. Eliade are merite multe şi în privinţa limbii literare : e un fel de părinte al acesteia, el e promotorul corijării limbii cu ajutorul celei bisericeşti ; la 1840 însă strică totul, căci devine italienist.
Aşadar, între 1821—1840 — prima perioadă a literaturii moderne —, vedem că limba literară se corija, adică vechea limbă literară nu mai e respectată de scriitorii profani. Sînt mulţi de aceştia acum care nu mai sînt tiranizaţi de limba bisericească ; oamenii acum nu mai cetesc cărţi bisericeşti, ci altfel de cărţi şi chiar în alte limbi scrise. Totul rămîne acum la resursele limbii vorbite. De la 1821—1840 se corija limba literară, atră-gîndu-se atenţia de către Negruzzi şi Eliade Rădulescu asupra studierii vechii limbi româneşti. Această chestie
* Publicată în Muzeu naţional (1836) şi Curierul de ambe sexe (1838).
vedem că e foarte simplă la C. Negruzzi. E vorba de a alunga unele elemente urîte şi de înlocuirea lor cu altele din limba bisericească ; nu era vorba deci de cine ştie ce investiţii. Acum însă — 1840 — se pun o mulţime de probleme : limba asta e săracă ; în ea nu se poate scrie filozofie, poezie chiar. Aici fac o digresie : poetul care a scris limba cea mai bisericească e O. Goga, de aceea el e înţeles în toate părţile locuite de români. Dar această limbă nu e suficientă pentru nevoile moderne. Aceste nevoi moderne apar în mai multe genuri literare ; aşa, poezie lirică nu se poate scrie numai cu limba bisericească, ci a fost nevoie de limba populară. Apoi oamenii se civilizează ; e vorba deci de a exprima idei neexistente pană acum, a discuta politică etc, pentru care trebuiau cuvinte ce nu existau în limba românească, deci trebuiau aduse de aiurea : neologismele. Dar s-a întîmplat ceva care, dacă nu se întîmplă, ar fi fost un bine pentru limba literară : e problema reformatorilor limbii. Şi această problemă trebuie studiată întăi, căci latiniştii sînt foarte vechi, încep pe la 1780 ; ei vroiau să schimbe limba, chiar cea studiată pană acum. Cele două dintăi probleme erau de a se adăuga la limba existentă elemente noi; şcoala latinistă vroia
1) să schimbe limba şi apoi 2) să facă adausuri. Limba pe care vroiau ei s-o schimbe era cea literară ; nu erau ei aşa de naivi să creadă că vor putea schimba limba poporului. Curentul latinist se naşte din faptul că o parte din românii din Ardeal s-au unit cu biserica catolică şi din această cauză au şcoli, au acces la şcolile catolice străine, aşa că vin în contact cu cultura antică europeană, apoi cu cea nouă.
în Ardeal, întăia dată vin românii în contact puternic cu civilizaţia europeană. Dar mai este altceva : românii din Ardeal sufereau foarte mult acolo ; această suferinţă, unită cu conştiinţele istorice pe care le căpătaseră cîţiva oameni din Ardeal au născut curentul latinist. Din istorie au văzut că : 1) românii sînt latini şi
2) românii sînt mai vechi acolo decît ungurii, care-i asupreau. Era foarte natural ca aceste lucruri să le strige acei oameni atît românilor, pentru a şti cine sînt, cît şi străinilor, pentru ca aceştia să ştie ce sufăr românii şi cine sînt ei. Din aceste cauze se naşte istoria şi gramatica. Cu istoria ei dovedeau originea latină a poporului
178
179
român, cu gramatica dovedesc latinitatea limbii noastre. Ştiţi că Şincai, Maior, Radu Tempea, Iorgovici şi alţii, mai apoi Laurian, Cipariu, acest lucru îl fac. Dar aceşti oameni nu puteau scrie adevărată ştiinţă : ei întrebuinţau ştiinţa pentru a dovedi ceva, deci ea va deveni mai advocăţească, argumentele ei vor fi aranjate conform tezei ce trebuie dovedită. Aceşti oameni, cei dintăi trei mai ales, pentru a arăta că cele susţinute de ei sînt adevărate, spun că dacii au fost stîrpiţi cu totul (au luat acest lucru din Eutropius*), pentru ca românii să fie latini curaţi, apoi că barbarii n-au influenţat deloc pe români, tot pentru acelaşi motiv. Asemenea le trebuia lor să spună că Aurelian n-a părăsit Dacia. în aceste trei chestiuni ei n-au dreptate întotdeauna. Dacii n-au fost stîrpiţi cu toţii, românii apoi au fost amestecaţi cu alte popoare ; cu cumanii (cum susţine d. Philippide**) şi mai ales cu slavii, care ne-au influenţat şi limba. Aceste lucruri nu le conveneau însă autorilor de mai sus. Cînd veneau la limbă, trebuiau să dovedească că limba română e cea latină, s-au trudit să scoată ca latineşti multe cuvinte slavone (Slatina vine de la Stella latina etc, ceea ce e ridicol), dar n-au putut cu toate cuvintele slave. De aceea ei spun că aceste elemente slave pot lipsi din limba noastră pentru că nu fac parte integrantă din firea însăşi a limbii româneşti. De aceea ei chiar le alungă din limbă ; dar ce pun în locul lor ? cuvinte latine, ceea ce aduce sărăcirea limbii. Acest lucru l-au încercat toţi latiniştii ; dar se vede mai ales în opera culminantă a latinismului, care în acelaşi timp e şi culmea aberaţiei, anume : Dicţionarul limbii române***, care are trei volume : primele două conţin cuvintele bune, cum ziceau autorii lui, iar al III-lea volum, Glosarul, cuprinde cuvintele rele****, adică tocmai pe dos. Apoi pentruca şi cuvintele de origină latină să semene cît mai mult cu prototipele lor latine, le schimbă şi pe acelea, pentru a fi mai latineşti :   pania — pine,
* Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta. ** Vezi Introducere în istoria limbii şi literaturii române, Iaşi, 1888.
*** 1873—1877, de A. T. Laurian şi I. C. Massim. **** Glosariu care coprinde vorbele din limba romana străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine indouiosa, 1871.
glacie — gheaţă. Astfel avem o sumă de cuvinte româneşti latinizate, alături de o altă sumă neromâneşti, ci latineşti, ca : incursie în loc de năvală, feros pentru sălbatic etc. Astfel latiniştii ajungeau la o limbă care nu era înţeleasă mai de nimeni. E drept că la aceste lucruri au fost împinşi de un fapt foarte rezonabil. Au voit să introducă alfabetul latin în locul celui chirilic, pentru ca limba românească să pară şi mai latinească, şi pe baza ortografiei au făcut teorii mari. Dar pentru a scrie cu litere latine s-au lovit de greutăţi mari; nu sînt litere latine pentru toate sunetele româneşti. De aceea au zis ei să scrie pane în loc de pine, pentru că în latineşte nu găsim pe ă, glacie, pentru că nu avem gh, nici ţ în limba latină.
Prima intenţie a latiniştilor nu e, prin urmare, aşa de condamnabilă, dar asta i-a dus mai departe şi au exagerat. Această şcoală începe cu Gramatica (Elementa iinguae daco-romanae etc. a lui Şincai şi Micu) din 1780 ; alta e Tentamen Criticum (1840) al lui Laurian ; apoi operele lui Cipariu* etc.
Pe lîngă şcoala latinistă mai este şcoala lui Pumnul**. Pumnismul se mai poate numi şi analogism : a face ca mai multe cuvinte să samene. Exemplu : în loc de naţiune, să zică năciune, pentru că rogatione(m) a dat rugăciune etc. Cum a ajuns Pumnul la aceste aberaţii, despre care am mai amintit în acest curs ? Pe atunci, era vremea aberaţiilor, şi el era transilvănean. Pe lîngă asta, concepţiile fliozofice contemporane se împăcau eu astfel de lucruri ; filozofia raţionalistă era în floare. Prin raţiune omul a făcut toate lucrurile bune, şi limba, care e o creaţie a minţii şi de aceea poate fi schimbată oricînd ca şi statul, ca şi o lege etc, produse lot ale raţiunii. Mai pe urmă vine filozofia fenomenali stă, care dovedeşte că statul, limba s-au creat de la sine, inconştient. Deci latiniştii şi Pumnul nu erau aşa de rătăciţi, aşa de smintiţi, avînd în vedere concepţiile filozofice contemporane lor.
Pentru pumnismul acesta mai este o scuză. D-l I. G. Sbiera, un bătrîn fost profesor la Cernăuţi, într-o carte
* îndeosebi Gramatica limbii române, I, 1869, II, 1877. ** Convorbire entre un tată şi fiiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, Cernăuţi. In tipografia lui Ion Eckhardt şi fiu, 1850 ; vezi şi Grammatik der rumănischen Sprache fur Mi-! elschullen, Wien, 1864.
180
181
scrisă foarte naiv*, în care-şi povesteşte viaţa, scrie cît era de nenorocit cînd învăţa la şcoalele germane, pentru că nu putea împărtăşi părinţilor săi ceea ce învăţa acolo ; şi asta din cauză că învăţa la şcoli nemţeşti, şi limba germană e foarte greu de înţeles şi de tradus, apoi şi pentru că era fecior de ţăran : nu putea întrebuinţa termenii învăţaţi la şcoală pentru a explica părinţilor săi ce a învăţat. De aceea el a căutat să traducă în româneşte termenii străini : astfel : cugetămînt — logică, limbămînt — gramatică, stelâmînt — astronomie**. De aici se vede că oamenii care au ajuns la asemenea aberaţii erau nevoiţi la aceasta. Pumniştii aveau mare oroare de neologisme ; de aceea ei vor să le înlocuiască cu cuvinte româneşti, care însă nu se potrivesc.
Să ne întoarcem la latinişti. Mai ales latinismul a străbătut şi în Principate ; pumnismul mai puţin, a avut mai puţini partizani, printre care într-o vreme şi pe Hasdeu. De ce a prins latinismul ? La noi în Principate erau aceleaşi probleme naţionale ca şi în Ardeal. Latinismul a prins mai mult în Muntenia, pentru că Muntenia e mai revoluţionară. Aceste aberaţii au dispărut fără a lăsa urme mai însemnate ; din şcoala latinistă au rămas : sunt pentru sînt, sub — supt, pronumele reflexiv se, pe care nu l-am găsit în nici o carte veche, ci numai sub forma să. Importanţa mai mare a latinismului o vom vedea la chestiunea neologismelor.
Această şcoală latinistă a fost foarte mult hulită, luată în rîs. Toţi acei care au luptat pe vremuri contra ei nu-şi măsurau deloc cuvintele pe care i le adresau, şi foarte bine au făcut, căci latinismul era o foarte mare primejdie. Azi, dacă învingea latinismul, am fi avut două limbi, ca în Grecia. Dar chiar şi pană acum a mai rămas ecoul injuriilor faţă de latinişti, ceea ce nu e drept. Aţi văzut ce intenţii şi idealuri frumoase au avut latiniştii ; vina lor este că au pus ştiinţa în serviciul unor interese şi idealuri străine ei. Asta este un rău în Franţa, Germania, dar la noi nu, mai ales cînd românii erau ameninţaţi să piară. De aceea latiniştii trebuiesc reabilitaţi. Ei au fost oamenii cei mai idealişti ; cînd ne gîndim la un Şincai sau altul, trebuie să ne
* Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1898. ** Vezi şi I. G. Sbiera, Conceptul naţiunii şi însemnătatea graiului naţional (1880) ; Puterea graiului naţional (1884).
închinăm în faţa lor, căci ei au făcut mult : ei au deşteptat şi dezvoltat conştiinţa naţională, fără de care azi nu eram ceea ce sîntem, poate n-am fi fost nici liberi.
Cei care au luptat contra acestei şcoli au fost mai ales moldovenii : Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, Negruzzi. Apoi „Junimea" a fost foarte dispreţuitoare pentru latinişti, ceea ce nu e drept, căci ei nu erau aşa de periculoşi pe vremea „Junimii". Deşi Dicţionarul lui Laurian şi Massim apare la cîţiva ani după înfiinţarea ,,Junimii", el nu era periculos, căci curentul latinist începuse să slăbească. Latiniştii erau oameni de valoare, foarte culţi, şi au fost trataţi de junimişti ca nişte scribi de poezioare, care fac deliciul aristocraţiei. D-l Maiorescu nu găseşte nici un cuvînt bun pentru Şincai, Băr-nuţ, care, deşi susţinea multe enormităţi, totuşi avea cele mai frumoase intenţii*. Dacă Maiorescu, aşa de inteligent şi de cumpănit, a tratat astfel pe latinişti, _ alţii desigur că au fost şi mai cruzi în aprecierile lor. De aceea datoria noastră este de a-i reabilita, de a le arăta meritele chiar poate mai mari decît cum au fost în realitate.
* Vezi articolele lui Ti tu Maiorescu : Despre scrierea limbii române, 1866 (partea a patra, Teoria lui Cipariu) ; Contra şcoa-lei Bărnuţiu (1868) ; Observări polemice (despre Lepturariul lui Pumnul), 1868, în Critice, I şi II.
182
PRELEGEREA XII
Am vorbit despre şcoala latinistă. Urmează să mai vorbim şi despre alte şcoli, sisteme, influenţe. Anul trecut am spus că anul 1840 e foarte important din punct de vedere al literaturii ; spuneam că 1840 e un punct unde se sfîrşeşte un curent literar şi unde începe altul. Acum începe epoca romantică sau naţionalistă a literaturii române, care ţine pană la 1880. Tot anul trecut spuneam că între 1821 — 1840 ar fi o epocă pregătitoare a epocii de după 1840, că între epoca lui Conachi şi cea a lui Alecsandri e o epocă de tranziţie, cu Cîrlova, cu începuturile lui Alexandrescu etc. Anul 1840 are şi altă importanţă. Pe la 1840 apar o mulţime de curente, care ne interesează pe noi din punctul de vedere al limbii literare. La 1840 se poate spune că începe la noi în Principate tăria şcoalei latiniste ; la 1840 apare o operă foarte însemnată a lui Laurian*, unde se face teoria acestei şcoli şi care e culmea sistemelor latiniste de schimbare a limbii. Tot pe la 1840 vom vedea că apare un fel de corolar al curentului latinist : e curentul italienist, şi anume, printr-o lucrare a lui Eliade Rădulescu : Paralelism între limba română şi italiană (din Curierul de ambe sexe).
Tot atunci începe curentul poporan, reprezentat prin marii scriitori din Moldova : Alecsandri, Russo, Kogălniceanu. La 1839 Al. Russo călătoreşte prin jud. Neamţ, face cunoştinţă cu limba, cu poporul, cu literatura lui; culege cîntece, balade; o parte din aceste culegeri le dă lui Alecsandri, care le va publica mai tîrziu. El va sfătui pe Alecsandri să facă acelaşi lucru. In Dacia literară (1840) C. Negruzzi publică un articol despre po-
* Tentamen criticum în originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Daciae vigentis vulgo Valachiae, Viena, 1840.
ezia populară. Tot atunci Alecsandri, în urma unei nenorociri, se duce la ţară, face cunoştinţă cu literatura populară, de care e influenţat şi chiar scrie poezii sub această influenţă. Acest curent poporan e interesant pentru noi acum tot din punct de vedere al limbii literare. Tot pe la 1840 începe curentul istoric, care creează adevărata istorie, cu Bălcescu şi Kogălniceanu ; aceştia scot reviste : Magazin istoric, pentru Muntenia, Arhiva istorică, pentru Moldova, în care se publică documente, articole cu privire la istoria românilor. Acest curent are şi el însemnătate pentru limba literară.
Tot acum începe noua influenţă franceză sau, dacă vreţi, se întăreşte această influenţă. Ştiţi că influenţa franceză începuse din secolul al XVIII-lea cu fanarioţii, acum la 1840 e o altă influenţă franceză. Pe la 1840 se întorc în ţară aşa-zişii „bonjurişti", fiii de boieri, care au fost în Franţa şi se întorc acum cu alte obiceiuri, idei, mode, vorbind o altă limbă în genere, scriind o corespondenţă a lor şi cărora în mare parte se datoreşte creşterea influenţii franceze. Tot pe la această dată începe alt curent, important pentru limba literară : curentul critic să-1 numim, adică acea şcoală care se va opune înnoirilor latiniştilor, italieniştilor, franţuziştilor, anume la înnoirile necesare. Prima revistă critică — adică acea la care scriu aceste spirite critice — Dacia literară — , apare la 1840.
Dacă mai avem în vedere că tot pe acum încep a scrie scriitori mai importanţi, ca Alecsandri, mai pe urmă Bolintineanu, dacă mai spunem că pe la 1840, cu întoarcerea „bonjuriştilor", începe să se întărească Revoluţia de la 1848, vedem ce însemnătate are timpul dimprejurul anului 1840. Acest lucru e foarte interesant, pentru că, cum vom vedea, scriitorii se explică foarte mult prin împrejurările în care au apărut. Şi acum, la 1840, sînt multe imprejurări care trebuie înţelese pentru a înţelege şi oamenii din acest timp.
Pentru noi, din punct de vedere al limbii literare, sînt importante toate aceste şcoli, influenţe sau sisteme. Despre şcoala latinistă v-am spus cîteva cuvinte, căci faptele în care s-a produs această şcoală sînt destul de cunoscute. Vedeţi mai întăi multe nume : şcoală influenţă, curent, care au fiecare un înţeles deosebit. Nu poţi zice influenţa latinistă sau şcoala poporană. Al.
184
185
Russo numeşte sisteme diferitele încercări de a modifica limba. Latinismul îl numesc însă bine şcoală — şcoala ar fi o sumă de dogme, de norme, de legi, pe care o sumă de oameni le recomandă, le propovăduieşte. Un curent ar fi o mişcare oarecare de idei; aici nu mai este vorba de nişte legi sistematizate, ci de nişte mişcări de idei în opinia publică. Influenţa : ceva influenţează asupra altui lucru, de exemplu :' influenţa climei asupra temperamentului unui om, adică un agent fizic are o înrîurire asupra sufletului nostru. Să vedem acum ce sînt aceste diferite lucruri : latinism, italienism etc. Latinismul e o şcoală, nu o influenţă, căci nu a existat o ţară care să influenţeze, ci în ea au fost nişte oameni care au dat nişte norme pentru modificarea limbii. Se zice şi curentul latinist, dar mai bine zicem şcoală, pentru că noi ne ocupăm de dogmele latiniştilor, nu de mişcarea spiritelor produsă de aceşti oameni. Vom vedea că şi italienismul e tot o şcoală, nu un curent, mai ales că el nici n-a prins. Eliade Rădulescu n-a prea avut elevi. Dar franţuzismul ? E o influenţă, nu e o şcoală, fiindcă aici nu este vorba de nişte oameni care să fi zis să schimbe limba după cea franceză, ci aici vedem o cultură vie influenţând asupra culturii româneşti în mod fatal, fără voinţa nimănui, am putea zice. Dacă s-ar fi găsit cîţiva oameni care să spună : să schimbăm limba aşa, ar fi fost o şcoală franţuzistă. Dar de influenţa literaturii populare asupra ceîei culte şi de cea a limbii populare asupra limbii literare ce putem zice ? E tot o influenţă ; dar o putem numi şi o şcoală. Intru cît literatura populară a influenţat fără voie asupra celei culte, limba populară asupra celei culte, poate fi vorba de o influenţă ; dar întru cît şi-au pus în cap cîţiva oameni că trebuie anume să studieze limba şi literatura populară şi să scoată anume .regule pentru a schimba limba şi literatura, avem de-a face cu o şcoală.
Cînd e vorba de şcoală sau sistem, avem un calificativ cu sufixul -ist: şcoala latinistă, sistem italienist, căci sufixul -ist arată prin el însuşi  o tendinţă.
Sîntem acum la şcoala italienistă. Această şcoală n-are aşa de mare importanţă ca cea latinistă, pentru că n-a fost reprezentată de aşa mulţi oameni şi nici n-a fost primejdioasă. E importantă mai ales prin repre-
zentantul ei : Ion Eliade Rădulescu. Ştiţi ce mare însemnătate   a avut acest om.   Acesta s-a ocupat toată viaţa cu limba literară ; la început în Gramatica românească (1828) e foarte cuminte, e un om de bun-simţ : consideră limba aşa cum e ea şi face o gramatică a a-cestei limbi. Peste 12 ani (1840), îl găsim şi pe el că vrea să reformeze limba românească. El vrea s-o ita-lienizeze, nu s-o latinizeze. Să vedem ideile sale. Eliade Rădulescu, în al său Paralelism între limba română şi italiană (1840), din Curierul de ambe  sexe, spune că limba românească şi limba italienească nu  sînt două limbi deosebite, ci sînt două dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. Şi ca să arate că este o Cît mai mare asemănare între cele două limbi, el recurge la tot felul de argumentaţii, dealtfel foarte inteligente. Astfel zice că ridicîndu-ne în sus găsim în italierteşte  loco, laco (nu logo, lago, ca azi), deci aproape ca şi în româneşte. El spune chiar că în limba italiană veche găsim cuvinte româneşti. în afară de asta, el compară cuvinte româneşti cu cuvinte dialectale din limba italiană. Dacă în italiana literară găsim monte, într-un dialect însă se găseşte munte, aşadar cuvînt românesc. în  însăşi limba română el aleargă la toate dialectele, atunci cînd în dialectul muntean găseşte un cuvînt nefavorabil tezei lui. într-un cuvînt, Eliade, punîndu--şi teza că limba italiană şi cea română sînt două dialecte ale aceleiaşi limbi, recurge la tot felul de subterfugii pentru a arăta că este o cît mai mare asemănare între acele două limbi : chiar deosebirea între diferitele dialecte româneşti, în genere, Eliade o explică prin deosebirile dintre dialectele din Italia. Aşa, de pildă, dialectul muntean se deosebeşte de cel moldovean pentru că chiar în Italia se deosebeau dialectele între ele, aşa că munteanul a moştenit de aco-, lo un dialect, moldoveanul alt dialect. Sau : observăm nişte fenomene din macedo-română că există şi la moldoveni, şi întrebîndu-se cum   puteau să samene două limbi şi două popoare aşa de depărtate, el spune că atît macedo-românii, cît şi moldovenii vorbesc acelaşi dialect din Italia, care dialect avea acele fenomene care azi sînt comune ambelor dialecte româneşti. Aceasta e baza de la care va pleca Eliade Rădulescu ; de aici, pune problema limbii literare. El observă că limba literară românească e săracă, mai ales în elemente de origine itali-
186
187
ană. El face un fel de dicţionar [Vocabular  de vorbe străine în limba română (1847)], în  care consemnează vreo 1300* cuvinte de origine latină şi care seamănă cu cuvinte italieneşti. De ce or fi aşa de puţine ? Pentru că românii au pierdut civilizaţia, au pierdut multe idei şi au pierdut deci   şi cuvintele. Au rămas numai 1300 de cuvinte, pentru că aceste cuvinte arată lucruri care au existat totdeauna. El chiar clasifică aceste cuvinte : unele denumesc părţile corpului, altele mîncă-rile cele mai simple, altele animalele, păsările etc. A-ceste lucruri au existat totdeauna la români, n-au putut lipsi şi deci ele au cuvintele corespunzătoare de origine latină sau italică ; celelalte cuvinte româneşti le-au împrumutat românii. Pentru a avea o limbă literară fără elemente străine, ce trebuie să facem ? Latiniştii spuneau să latinizăm cuvintele româneşti de origine latină, prea tare schimbate, iar în locul celor străine să punem cuvinte latineşti. Eliade Rădulescu, nefiind latinist, spune : dacă limba română e un alt dialect al unei limbi, al cărei celălalt dialect e limba italiană, n-ai nevoie să recurgi la limba latină, ci la dialectul frate, pentru că, zice Eliade, e foarte greu să facem noi ceea ce au făcut fraţii italieni, adică să recurgem la limba latină, căci E-liade credea că italienii şi-au format limba literară re-curgînd la limba latină, acum vreo 700 ani. Asta e logica italienismului lui Eliade. Şi atunci, ce face el ? Din acele 1300 cuvinte are să formeze o mulţime de alte cuvinte prin prepoziţii şi postpoziţii, cum zicea Eliade (adică prin prefixe şi sufixe). Eliade arată că în acest mod din fiecare cuvînt se pot forma alte 17   cuvinte compuse ; această compunere e aşa fel ca cuvintele compuse să semene cît mai mult cu cuvinte italieneşti. Are chiar un glosar pentru aceste cuvinte nou compuse, alături de care pune şi cuvintele corespunzătoare italieneşti. Ce face însă cu cuvintele străine din limbă ? Latiniştii le alungau ; şi Eliade le alungă. La 1847 face amintitul Vocabular de'vorbe străine, pentru a alunga elementele alogene şi a pune în locul lor cuvinte italieneşti sau româneşti. Astfel, în loc de basma, năsar, în loc de plug, aratu, chior, uniochi.
Cum vedeţi, şi Eliade Rădulescu e un raţionalist, adică un om care crede că are dreptul să schimbe limba
1100 cuvinte (300 rădăcini).
188
după ideile sale. Eliade crede acest lucru aşa de mult, încît n-are destule cuvinte de laudă pentru grecii care au făcut acelaşi lucru. Grecii au azi o limbă populară şi o altă limbă scrisă, cum ar fi fost şi la noi dacă ar fi reuşit încercările lui Laurian etc. Idealul lui Eliade Rădulescu e tot acesta : la greci e o singură gramatică pentru limba populară şi pentru cea literară ; el vrea o gramatică care să fie bună şi pentru români şi pentru italieni şi chiar face o astfel de gramatică. Dacă Eliade ar fi trăit şi azi, ar fi văzut la ce triumf au ajuns grecii, că nu pot răspîndi literatura, ştiinţa, că la ei este prăpastie între clasele de sus şi cele de jos, care devine şi mai mare din cauza limbii.
Încercările lui Eliade, din fericire, nu reuşesc, nu face nici şcoală. Lazăr Şăineanu* spune că, pe la 1869, un profesor italian Spinazzola din Bucureşti prezintă Academiei o propunere în sensul lui Eliade, dar a căzut în ridicol. Eliade mai spunea că diferitele fenomene fonetice româneşti s-au întîmplat nu la noi, ci în Italia ; aşa a muri, din moriri, cîine, din cane (a din latineşte a dat ai, ca şi în fr. amare-aimer). Aşadar, două dialecte, nu două limbi. Dacă nouă ni se pare că limba românească seamănă aşa de bine cu cea italienească, cauza este că nu cunoaştem destul de bine toate dialectele italieneşti. Eliade a ajuns însă ridicol; astfel, la nişte poezii ale sale a trebuit să adauge un glosar, pentru cuvintele italieneşti sau aproape italieneşti întrebuinţate de el în aceste poezii.
Cum i-a venit în minte acest lucru lui Eliade ? El procedează de la Petru Maior, oare susţine că limba romană a venit din limba latină populară. Pentru Eliade limba română era vechea limbă latinească ; apoi, chiar Maior spunea că limba română seamănă mai bine cu limba italiană. Ba, încă, şi în prefaţa Dicţionarului de la Buda,** P. Maior propune ca sistem de ortografie ortografia italiană. Ştiţi că atunci cînd a fost vorba de înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latinesc era întrebarea cum să se reprezinte sunetele pentru care în alfabetul latin n-avea semne? Şi P. Maior propune ortografie italiană. Aceste idei ale lui Maior vedem că au pu-
* Lazăr Şăineanu, loan Eliad Rădulescu ca gramatic şi filolog, Bucureşti, 1892.
** Ortografia romana sive latino-valachica una cum clavi, qua  penetralia originationis vocum reserantur,  Buda, 1819.
189
tut influenţa pe Eliade. Aceste idei de italienism le vedem la Eliade chiar în Gramatica sa de la 1828, unde fiind vorba de o ortografie cu litere latine el spune că această ortografie va trebui să fie după modelul celei italiene.
Vedem la baza italienismului o chestie de ortografie, cum dealtfel aceeaşi chestie am văzut-o şi la baza latinismului : ortografia a făcut să se schimbe cuvintele. La Eliade vedem începuturile italienismului înainte de 1840 : la 1839, în Curierul de ambe sexe, găsim un dialog din care ar reieşi asemănarea limbii române cu cea italiană. Care să fie cauza mai adîncă pentru care Eliade ajunge italienist ? Pentru ce acest om, aşa de bun stilist, aşa de talentat pentru a scrie, care în Gramatica sa combate pe latinişti, pentru ce-1 găsim la 1840 pe el însuşi că vrea să schimbe limba ? Cauza e frica de străinism, redeşteptarea naţională, cauză foarte onorabilă, pe care am văzut-o şi la latinişti.
Italienismul lui Eliade pleacă, aşadar, ca şi latinismul, din nişte sentimente foarte nobile. Aceste sentimente naţionale sînt cauza pentru care Eliade ajunge reformator al limbii. Ajunge italienist, pentru că a cetit pe Petru Maior (care susţinea că limba română a rezultat din latina populară) ; în afară de asta, el ştie foarte bine limba italiană, care seamănă mai mult decît oricare limbă romanică în pronunţare cu limba noastră; apoi el ura mult Franţa, de aceea nu e influenţat de limba franceză, ci de cea italiană.
PRELEGEREA XIII
Am vorbit pană acum despre şcoli şi despre sisteme, adică despre acele încercări ale unor învăţaţi de a da alt curs limbii literare. Am spus că din toată activitatea latinistă n-au rămas decît puţine urme în limbă. Şcoala latinistă a mai avut un efect : a fost un ajutor pentru influenţa franceză. Această şcoală, arătînd românilor că-s de origine latină, i-a făcut să se îndrepteze către o civilizaţie din Apus, către o ţară, care era tot de origine latină, care era Franţa. Italienismul a fost mai slab şi mai artificial, de aceea a dispărut repede, odată cu Eliade. Ar trebui să vă amintesc ceva şi despre italienismul lui Asachi, dar italienismul acestuia e şi mai slab şi vom vedea asta cînd vom studia pe Asachi. Mult mai importante decît aceste şcoli sînt influenţele, acele înrîuriri fatale care s-au manifestat asupra civilizaţiei, limbii, literaturii româneşti. Vom vorbi aici pe larg numai despre acele influenţe care au avut efecte asupra limbii literare, pentru că de această chestie ne ocupăm. Celelalte influenţe le vom aminti în treacăt, pentru a vedea mai bine deosebirea dintre o şcoală şi o influenţă.
Ştiţi din istoria românilor şi din istoria literaturii române, cîtă aţi făcut, influenţele care s-au exercitat asupra românilor. Să vedem mai întăi de cînd se poate vorbi pentru prima oară despre români. La colonizarea Daciei era pe aici o ramură a populaţiei romane ; ceea ce a rămas din acea vreme nu ne dovedeşte nimic despre români, ci despre romani. Urmele de limbă, puse de unii ca urme de limbă românească, sînt urme de limbă latină populară. Se poate vorbi despre români atunci cînd populaţia de aici e izolată de către slavi de cealaltă populaţie romană, deci din secolul al VH-lea ; din acest timp populaţia romană de prin părţile noastre devine
191
o populaţie română. Ştiţi că limba română e limba latină populară care a fost vorbită aici de daci ; elemente dace sînt foarte puţine în limba noastră, dar tot sînt. De influenţa aceasta a dacilor nu putem vorbi, căci nu e vorba aici de o influenţă a limbii dace asupra limbii române, ci e o adăogire a limbii dace la limba latină. Mai e o influenţă grecească veche (cuvinte ca drum, martir, strugure etc, care însă e tot o adăogire, o colaborare a limbii greceşti la limba latină. In secolul al VH-lea vin slavii, care despart populaţia romanică din Dacia de populaţia romanică din celelalte părţi ale imperiului roman de răsărit. Aceşti slavi n-au venit ca barbarii, au venit tot ca învinşi şi de aceea românii n-au avut să se teamă de ei, ci s-au amestecat cu dînşii. Aşa se explică pentru ce în limba românească găsim'aşa de multe elemente slave. După unii, ca Cihac,* de pildă, aceste elemente slave ar fi foarte multe, nu e însă adevărat. Elementele latineşti sînt mai multe şi, apoi, după cum a arătat Hasdeu, noi întrebuinţăm zilnic mult mai multe cuvinte latineşti decît slavoneşti. In orice caz, însă, elementele slavone sînt destul de multe în limba noastră. Putem numi aceasta o influenţă asupra limbii române sau încă nu ? E cam greu să răspundem.
Am spus că la venirea slavilor începe a se forma naţionalitatea românilor, deci elementele slave n-ar putea fi o influenţă, ci o adăogire, căci odată cu venirea slavilor se începe formarea naţionalităţii noastre. Totuşi lingviştii au descoperit că înainte de venirea slavilor începuse a se face oarecare schimbări fonetice în limba de aici, romanică, schimbări care în alte provincii latine nu se găsesc. Deci nu e aşa de riguros exact cînd spunem că pană la venirea slavilor nu exista o limbă românească, căci începuse a se forma limba românească oarecum, începuse a se desemna oarecare deosebiri între limba populaţiei romanice de pe aici şi aceea a populaţiei romanice de prin alte părţi. Am putea spune că cuvintele slave din limba română sînt şi constitutive ale limbii române şi în acelaşi timp sînt şi o influenţă asupra limbii române. Aceste cuvinte însă sînt tot aşa de româneşti azi ca şi cele latineşti şi nimeni nu mai spune că ele nu s-ar potrivi limbii române. Vrasă-
* Alexandre de Cihac, Dictionnaire d'etymologie daco-roma-ne, I—II (1870—1879).
zică, la această dată putem vorbi de influenţe asupra poporului român, căci de acum începe a exista el ca ceva deosebit, aparte.
S-au exercitat asupra noastră o mulţime de influenţe. Cea dintăi ar fi influenţa slavonă ; apoi acea a ungurilor în secolul al X-lea asupra românilor din Ardeal, cît şi, mai pe urmă, asupra celor din regatul de azi. Ştiţi că la descălecare vin românii cu limba lor, o-biceiuri' etc în Principate. După această influenţă vine a doua influenţă slavonă, care s-ar numi mai degrabă slavojbizantină, a bulgarilor şi sîrbilor. Apoi o uşoară influenţă a cumanilor, care s-au amestecat oarecum cu românii. Avem influenţa turcească, datorită împrejurărilor istorice, influenţa grecească, datorită ştiţi căror împrejurări ; influenţa poloneză, cea rusească (secolul al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea) şi cea mai importantă, influenţa franceză. S-ar mai putea vorbi şi despre o influenţă germană, care a lăsat nume de oraşe şi cîteva ecouri în poezia populară, dar a fost slabă.
Să vedem cum s-au exercitat aceste influenţe. Mai întăi : avem influenţe provocate din cauza amestecului românilor cu alte popoare, aşa e influenţa slavonă, în care slavii s-au amestecat cu românii, care au asimilat pe cei dintăi, nu fără însă a rămînea în limba română multe urme, şi mai ales în toponimie, unde mai toate numele sînt slavoneşti. Aşadar, prima influenţă slavonă e prin amestec. Tot prin amestec ar fi influenţa germană, despre care am vorbit. D. Iorga crede că multe din oraşele noastre au fost înfiinţate de germani ; aşa Baia* a fost odată un oraş german curat, azi în el nu găsim însă nici o astfel de urmă, afară doar de chipul locuitorilor. Germanii însă au fost puţini şi au lăsat puţine elemente în limbă (pîrgar <CBixrger, consilier comunal : Burggraţ; şoltuz = primar, Schultheiss). Aşadar influenţa germană e a doua influenţă prin amestec, căci ea n-a provenit din cauza germanilor din Germania sau măcar a celor din Ardeal. Tot prin amestec e şi influenţa grecească, care e şi altfel, dar şi prin amestec Ştiţi că mai ales în secolul al XVIII-lea vin la noi multe familii greceşti din Fanar, de toate categoriile, care se în-
* Numele, românesc, i l-au dat însă românii (Al. Rosetti, Istoria limbii române, 1968, p. 328).
192
Cda. 1729  coala 13
193
cuscresc şi se înrudesc cu familiile româneşti ; dar acest amestec al grecilor se face numai cu clasele de sus, nu şi cu poporul de jos. Din acest amestec au rămas multe cuvinte în limbă, dintre care unele par foarte româneşti şi nu pot fi scoase din limbă, altele care pot fi scoase şi chiar au şi fost alungate, pe la începutul veacului al XlX-lea, şi care azi nu se mai găsesc.
Pentru a vedea aceste cuvinte alungate, puteţi ceti pe Anton Pann sau Kir Ianulea a lui Caragiale. Tot prin amestec avem o influenţă ungurească. Peste munţi, în Ardeal, ţăranii unguri s-au românizat, cu alte cuvinte, românii s-au amestecat cu ungurii şi i-au învins. în clasele de sus însă s-a întîmplat tocmai pe dos : românii au fost maghiarizaţi. Natural că din acest amestec a rezultat pentru limbă o mulţime de elemente ungureşti. Şi unde au putut ele intra ? în limba românilor din Ardeal, de aceea în Apostolul de la Voroneţ găsim cuvinte româneşti pe care nu le găsim în alte părţi româneşti. Şi noi de aici am avut relaţii cu ungurii şi de aceea şi'în limba din regat sînt elemente ungureşti, apoi descălecările au fost făcute de românii de dincolo. De aceea avem multe elemente ungureşti în limbă : cuvinte şi chiar sufixe. Vedem că sînt patru feluri de popoare cu care românii s-au amestecat şi de la care au rămas cuvinte. Aceste influenţe însă pentru limba literară nu-s importante deloc.
_ Alte influenţe sînt acelea prin dominaţie. Românii ştiţi că au fost multă vreme supuşi turcilor şi mai pe urmă ruşilor. Nu se poate ca acest raport de' mai mic şi de mai mare să nu influenţeze poporul românesc în cultura lui şi deci şi în limba lui. în limba noastră sînt o mulţime de elemente turceşti, care nu se pot explica printr-un amestec cu turcii, căci aceştia n-au prea venit pe la noi, fiind opriţi de tratatele încheiate între noi şi turci. Cuvintele turceşti din limba noastră se explică prin relaţiile de la distanţă dintre noi şi turci. Dacă am analiza aceste cuvinte, am vedea că ele sînt mai ales cu privire la administraţie, articole de comerţ care, însă, odată cu încetarea relaţiilor, au dispărut şi ele. Pană la 1800 şi ceva, românii aveau relaţii mai ales cu Orientul; în Ion Ghica veţi găsi foarte multe cuvinte turceşti întrebuinţate de poporul român contemporan cu el; cînd însă relaţiile cu orientul încep a slăbi şi încep cele cu
.Apusul a creşte, se pierd cuvintele acelea turceşti. Mai sînt însă şi alte cuvinte turceşti de altă categorie, care par de origine absolut românească.
Altă dominaţie sub care au fost românii e cea rusească (de la 1711 începînd), care ajunge la apogeu pe Ia 1800. Pe vremea aceea, mai ales prin administraţie şi cancelarie, au pătruns în limbă o mulţime de cuvinte ruseşti. Odată însă cu încetarea dominaţiei ruseşti (după 1840), dispar şi aceste cuvinte, rămînînd numai puţine din ele.
O altfel de influenţă, care nu e nici prin amestec, nici prin dominaţie, nici politică, o influenţă mai mult culturală, dar printr-un fel de contact, e a doua influenţă slavonă, influenţă numită slavo-bizantină, pentru că ea, deşi vine de Ia bulgari şi sîrbi, aceştia reprezentau civilizaţia bizantină. A fost o influenţă întăi politică ştiţi diferitele relaţii politice între români şi bulgari (Imperiul Româno-Bulgar, întinderea bulgarilor şi dincoace de Dunăre), şi de aceea multe cuvinte sînt slavone, mai ales acelea care arată diferite dregătorii. Tot acestei influenţe datorim noi organizaţia bisericii ; de aceea şi în limba bisericească găsim mulţi termeni slavoni. Apoi mai ştiţi că această influenţă a mers pană acolo încît limba slavonă a ajuns limba oficială a statului şi a bisericii române.
Ultima influenţă şi cea mai importantă — influenţa franceză — e ' cu totul de altă natură. Nici amestec, nici contact, nici dominaţie politică, nimic ; această influenţă nu seamănă cu nici una din celelalte şi totuşi e mai puternică decît acestea. înainte însă de a trece la influenţa franceză, să vedem ce datoreşte limba noastră literară celorlalte influenţe. A doua influenţă slavonă a avut efecte asupra limbii literare, deoarece primele cărţi româneşti, primele traduceri, în care limba românească a devenit literară, au fost făcute după textele slavone. Şi traducătorii acestor texte, ca traducători mai ales începători, n-au tradus în limba curat românească, ci s-au ţinut mult de textul slavon ; găsim chiar cuvinte curat slavoneşti. Astfel, în cărţile vechi româneşti, avem acuzativul de persoană fără prepoziţia pe (am văzut Petru, am văzut el). Acest acuzativ s-a crezut odată că provine din limba latină ; s-a dovedit însă că e o influenţă slavonă, provenită din faptul că
194
195
traducătorii se ţineau prea fidel de cărţile pe care ie traduceau.* Astfel, în primele cărţi româneşti, e o influenţă a limbii slavone asupra limbii române, atît în dicţionar, cît şi în sintaxă.
Limba grecească apoi a fost vorbită de clasele de sus, asupra cărora în special influenţa grecească s-a manifestat. Cine nu ştie că în limba literară de acum $0—100 ani erau foarte multe grecisme, contra cărora s-a luptat multă vreme. Şi influenţa rusească a avut, deşi puţin, oarecare înrîurire asupra limbii literare, mai ales dintre 1800 şi 1850. Aşadar, cînd a început să se literarizeze limba prin cetirea cărţilor bisericeşti, s-au adăogat la limba literară elemente slavone, iar pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea s-au adăogat elemente greceşti. Aceste două influenţe au îndepărtat oarecum limba românească de la geniul ei naţional. Celelalte influenţe n-au avut efecte asupra limbii literare. Lupta contra efectelor influenţii slavone şi greceşti n-a fost grea ; cea mai grea luptă a fost şi este şi acuma încă în contra influenţii franceze.
Influenţa franceză, cum spuneam, e o influenţă de o natură cu totul deosebită. O cultură, o limbă, o' ţară foarte îndepărtată a influenţat asupra întregii vieţi a poporului român. Sînt unii care susţin că influenţa franceză nu numai că ne-a renăscut, dar chiar ne-a născut (P. Eliade, De l'Influence frangaise stir l'esprit public en Roumanie**). Acest lucru e o exagerare ; a susţine aşa ceva înseamnă a trece cu vederea vechea noastră literatură şi civilizaţie, multă, puţină, cîtă era. E drept însă că această influenţă ne-a renăscut.
Pentru ce jnfluenţa franceză e aşa de importantă ? Pentru că romanii, datorită unor împrejurări istorice si geografice cunoscute, n-au putut lua parte la crearea civilizaţiei, au rămas foarte înapoiaţi. Civilizaţia a mers mai departe în Apus ; aici, în orient, popoarele au rămas pe loc. Vedeţi acum că toate celelalte influente au fost orientale, au fost din partea unor persoane necivilizate, care influenţe deci n-au putut face pe români să progreseze. Am omis influenţa poloneză, căreia îi da-
* Imitau sintaxa originalului slav. ** Les origines. Etude sur l'etat de la societe roumaine ă l'epoque des regnes phanariotes. Paris, 1898.
196
torim mult ca cultură, dar nu în limba literară. Influenţa poloneză a ţinut foarte scurt timp, pentru că relaţiile cu Polonia s-au rupt degrabă — şi asta din cauză că au venit grecii şi din cauză că înşişi polonezii au decăzut. Celelalte influenţe n-au putut aşadar să ne civilizeze, de aceea românii au rămas — se poate zice — fără învăţătură pană la o vîrstă destul de înaintată. Abia după 1800 încep românii să meargă la şcoală. Popoarele din Apus au avut întotdeauna legături cu cultura veche ; oricît de sălbatic a fost evul mediu, după unii, — cultura antică tot nu s-a pierdut, ci ea a fost păstrată, în mînăstiri, unde au existat oricînd călugări care ştiau să se ocupe cu literatura şi arta antică şi putem spune că au şi continuat-o oarecum. Deci cultura veche, începută de prin Egipt, n-a pierit niciodată în Europa ; ea a trecut la greci, romani şi de acolo la popoarele europene din Apus. La noi această cultură s-a pierdut; s-au desfiinţat oraşele şi orice viaţă intelectuală, superioară. Viaţa românilor s-a redus numai la nevoile indispensabile ale vieţii, trăind prin munţi ca păstori, avînd o religie foarte simplă etc. Dacă românii ar fi trebuit să înceapă a-şi face ei cultura, le-ar fi trebuit iarăşi 6—700 ani pentru a putea ajunge la civilizaţia Apusului. Cultura nu e ceva care se face de azi pe mîine, ci creşte, se acomodează ca şi o plantă. De aceea românii trebuiau să împrumute cultura, şi anume din Apus, adică de unde ea se păstrase. Dar în Apus cultura are diferite forme, după popoarele la care ea se află. Românii au luat-o de la francezi, pentru că aceştia erau atunci poporul cel mai însemnat din Europa din toate punctele de vedere : era ţara cea mai tare din punct de vedere politic, avea cultura cea mai dezvoltată. Pe de altă parte, un motiv mai mult pentru ca românii să se adreseze culturii francezilor este că şi francezii şi noi sîntem de aceeaşi origină, latină, ceea ce făcea mai uşoară împrumutarea culturii franceze. O a treia cauză o găsim în sentimentul, să-i zicem, naţional, provocat de ideea latinistă, care a adus cu sine sentimente de iubire faţă de „sora mai mare" a noastră. Mai este încă o cauză deosebită : este că influenţa franceză începuse deja la noi înainte de renaşterea ţârilor române. Renaşterea noastră începe pe la 1821, pe cînd influenţa franceză începe de pe la 1700. Ştiţi că domnitorii fana-
197
rioţi, înainte de a veni la noi ca domni, erau dragomani la Constantinopol, pentru că turcii, cum zic unii, ar fi opriţi de Coran să înveţe limbi străine ; dar nu asta e cauza, ci lenea turcilor i-a făcut pe ei să lase politica pe mînja grecilor. Aceştia învăţau limbile străine, ajungeau dragomani, iar unii din ei, ca un fel de răsplată, primeau pe urmă domnia uneia din ţările noastre. Aşadar, ei vin la noi cu ştiinţa limbii franceze ; la rîndul lor, ei creşteau copiii cu aceleaşi scopuri şi pentru asta aveau nevoie de preceptori francezi. Boierii, prin imitaţie — şi crezînd desigur că şi copiii lor ar putea ajunge domni —, fac acelaşi lucru. Vedeţi ce efect şi ce cauză ? Efectele influenţii franceze le ştiţi prea bine, iar cauza acestei influenţe este faptul că turcii nu ştiau franţuzeşte.
înainte de a începe să studiem influenţa franceză, să anunţăm mai întăi fazele ei. Prima fază e sub fanarioţi şi ei îi datorim învăţarea limbii franceze şi primele producţii beletristice (Conachi şi ceilalţi). După a-ceastă fază vine „Revoluţia Franceză", în urma căreia toţi regaliştii fug din Franţa. Cei mai puţin însemnaţi din aceştia devin dascăli de franţuzeşte, pentru a putea trăi şi prin ţările noastre : asta e a doua fază a influenţii franceze. După Revoluţie, în Franţa vine Restaurarea, cu Ludovic al XVIII-lea : acum fug revoluţionarii, deci altă serie de fugari. Dar e deosebire de idei între aceste două categorii de fugari. în aceste trei faze ale influenţii franceze vedem cum vine Franţa la noi, cum vine limba franceză, adică e un curent din Franţa încoace şi deci francezii umblau să ne cunoască pe noi; dovadă avem multe cărţi scrise asupra noastră de către francezii din acel timp. După 1820 începe alt curent : românii se duc în Franţa să înveţe limba, să se cultive, să aducă idei de acolo. Cum vedeţi, numai din punct de vedere al felului de influenţare, avem faze în influenţa franceză. Aceste faze le vom studia mai pe larg, deoarece şi azi încă e lupta contra influenţii franceze, care ameninţă cultura noastră azi. Pe noi ne interesează chestia limbii ; cum stăm azi cu limba : asta e întrebarea la care trebuie să răspundem. Limba astăzi nu e comună, nu e curat românească; are cuvinte, şi mai ales sintaxa e franţuzească. Limba ideal românească ar
fi limba lui Creangă, dar aceasta e prea săracă şi deci neologismele sînt necesare. Aşadar, influenţa franceză e o chestie de actualitate şi trebuie studiată bine, căci aceasta e singura problemă în limba literară de azi. Şi chestia limbii e foarte însemnată, pentru că între limba şi felul de a fi al unui popor e o strînsă legătură.
198
PRELEGEREA XIV
începusem a vorbi data trecută despre influenţa franceză. Această influenţă însă nu s-a exercitat asupra tuturor românilor, ci numai asupra unei părţi din ei. Această observaţie trebuie făcută pentru că are mare importanţă. Ştiţi că în istoria literaturii vechi nu este nici o deosebire între români ; între literatura din Principate şi cea din Ardeal, nici o diferenţă. De la o vreme, însă, începe să se accentueze din ce în ce o deosebire între românii din Principate şi cei din Ardeal, provenită din cauza influenţelor, care n-au fost aceleaşi, exercitate asupra unora şi asupra celorlalţi. Influenţă franceză s-a exercitat numai asupra românilor din Principate ; asupra românilor din Ardeal şi din alte părţi s-au manifestat în acelaşi timp alte influenţe, ceea ce face să se nască deosebiri între unii şi alţii.
Românii din Ardeal, pană la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, erau un popor de ţărani, care n-aveau nici o cultură, pentru că nu veniseră în contact cu nici o civilizaţie. Numai clericii erau ceva mai culţi, se ocupau cu literatura ; dar şi acolo ca şi aici slujba religioasă se făcea tot în limba slavonă, cărţile traduse au fost tot după cele slavoneşti şi erau traduse pentru românii din toate părţile. Aşadar, un popor fără cultură, iar clerul, singura clasă cultă, suferea de aceeaşi influenţă ca şi cel din Principate ; Bucovina şi Basarabia făceau însă parte din Moldova, aşa că ele nu pot fi considerate aparte.
De la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, lucrurile se schimbă. în Ardeal începe să apară o clasă de oameni de cultură răsărită din popor ; clasa cultă e compusă acum de clerici şi de aşa-numitele profesii liberale. Această clasă cultă începe a suferi alte influenţe decît cea din Principate, anume e influenţată de cultura germană .şi
200
de cea ungurească. în Principate, pe vremea cînd în Ardeal erau aceste două influenţe, era influenţa franceză, deci ceva deosebit. Aceasta face ca românii să se deosebească de acum în diferitele lor manifestări intelectuale. Clasa cultă din Ardeal e influenţată în limba ei de limba germană şi de cea ungurească ; cea din Principate, de limba franceză. Cu alte cuvinte, limba din Principate se strică, deşi s-a îmbogăţit, de către limba franceză, cea din Ardeal se strică ungurizîndu-se şi mai ales germa-nizîndu-se. Cine a cetit Criticele lui Maiorescu a văzut acolo exemple de limbă românească din Ardeal, foarte germanizată.* Articolul lui Maiorescu e foarte de mult timp scris ; totuşi şi azi, dacă observăm scrisul ardelenilor, — nu cel al lui Coşbuc şi Goga, oameni de o înaltă cultură, ci a gazetarilor, de pildă —, vedem că limba lor e deosebită de a noastră atît în vocabular, cît şi în sintaxă, care are multe germanisme. Foarte rari sînt oamenii din Ardeal — s-ar putea număra — care scriu perfect româneşte, adică aşa cum se scrie la noi în regat. Şi încă şi la aceştia se văd, din cînd în cînd, expresii curioase ; asta se vede chiar în articolele de gazetă ale lui Goga. Bucovina pană la 1775 face parte din Moldova şi deci până la această dată nu poate fi vorba de ea aparte. La 1775 e supusă de germani şi va fi influenţată de aici încolo de către aceştia. Roadele acestei influenţe în Bucovina au fost şi mai rele decît în Ardeal. Intelectualii din Bucovina se deosebesc foarte mult de cei din regat ; ceea ce e curios este că numai ei se deosebesc, pe cînd ţăranul bucovinean e acelaşi ca şi cel de la noi. Nu numai că limba intelectualilor din Bucovina, influenţată extraordinar de cea germană, e alta decît cea de aici, dar chiar starea lor intelectuală e deosebită. In general, se poate spune că intelectualul din Moldova e sceptic, fantast, glumeţ etc, cel din Bucovina e mult mai greoi şi mai aşezat. Ei nu pot scrie deloc limba literară din regat. De cîţiva ani însă mişcarea pentru unitatea culturală a tuturor românilor prinde tot mai mult şi rezultatele ei par a fi bune. Totuşi nici azi nu cred să fie vreun intelectual din Bucovina care să scrie bine limba   literară.   Cauza   acestui   lucru   este probabil
(1868).
* T. Maiorescu,  Limba română în jurnalele  clin Austria
201
/ X
influenţa prea copleşitoare a germanilor. Cultura germană e prea puternică pentru românii din Bucovina. Aşadar, am spune : românii din Bucovina n-au putut să-şi asimileze cultura germană, adică să rămînă tot ei şi să utilizeze cultura pentru a se dezvolta, ci, cultura germană, fiind prea puternică, i-a copleşit, i-a germanizat. Ar mai putea fi şi altă cauză : deosebirea de gen dintre spiritul român şi cel german. Românii sînt un popor latin amestecat cu slavi, deci nu e un popor german, are aşadar o psihologie deosebită. Sau mai bine altfel : românul e un popor de sud, sceptic, imaginativ, nu priveşte viaţa dintr-un punct de vedere aşa de moral şi de religios ca germanul. Cine a cetit cu atenţie pe Creangă a putut vedea oare e psihologia poporului român. Nu ne putem închipui un german care să poată scrie ce a scris şi cum a scris Creangă. Creangă a fost comparat de mulţi cu Gogol; eu l-aş compara, deşi s-ar părea curios, mai degrabă cu La Fontaine.* In Bucovina ţăranii sînt întocmai ca Creangă, adică sînt adevăraţii ţărani români.
In rezumat : românii din Bucovina au apucat altă cale decît cei din Principate.
Aşadar, cînd e vorba de diferitele influenţe exercitate asupra românilor, trebuie să ţinem seama şi de aceste lucruri, şi de românii din alte provincii, pe care-i vedem că pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea încep a se îndepărta de cei din Principate, a se deosebi chiar foarte mult de aceştia.
Abia acum, de cîtva timp, a început, a trebuit să reînceapă o mişcare pentru unificarea culturală, cu privire, bineînţeles, la clasele intelectuale, căci ţăranii români sînt aceiaşi pretutindeni.
Noi am plecat de la chestia limbii literare : limba literară nu e unificată acum şi se dă lupta pentru asta. în literatura veche, limba literară era aceeaşi la toţi românii. Dacă asupra diferitelor grupe de români s-ar fi exercitat aceleaşi influenţe, am fi avut şi azi aceeaşi limbă literară ; dar pentru că au fost influenţaţi în mod deosebit, limba literară e şi ea deosebită. Astăzi, cu privire la limba literară sînt două chestiuni : limba din re-
* Vezi si G. Ibrăileanu, Povestirile lui Creangă, în Opere, II, p. 188.
gat trebuie să se mai românizeze, iar această limbă mai românizată s-o impunem românilor din alte provincii, căci noi sîntem şi mai mulţi, sîntem liberi etc. ; apoi operele literare cele mai frumoase şi mai bune sînt scrise în această limbă literară din Regat.
Să ne ocupăm acum de influenţa franceză. Faptele sînt cunoscute mai mult sau mai puţin ; pentru detalii mai multe, vedeţi Pompiliu Eliad : De l'Influenee fran-c-aise sur Vesprit public en Roumanie. Asemenea vedeţi N, Iorga : Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, I—II, Buc, 1901 ; A. D. Xenopol, Istoria românilor, precum şi o broşură specială*. în aceste manuale veţi găsi fapte cu privire la influenţa franceză din secolul al XVIII-lea; asupra celei din al XlX-lea veac nu prea sînt studii.
începusem a spune ceva de data trecută. La Con-stantinopole, turcii, fie că erau opriţi de Coran, fie din cauza lenii, angajau pentru afacerile diplomatice străini, mai întăi veneţieni, apoi greci. Fanarul, o mahala grecească din Constantinopole, a fost multă vreme o pepinieră pentru diplomaţii turci şi pentru domnitorii din Principatele noastre. Cel mai ilustru din aceşti numiţi dragomani a fost tatăl lui Nicolae Mavrocordat, numit Alexandru Mavrocordat Exaporitul ; om foarte învăţat, care studiase la Pavia, unde a dat o teză strălucită cu Harwey (descoperitorul circulaţiei sîngelui). Fiul acestuia e Ne-culai Mavrocordat, primul domn fanariot la noi. Şi acesta era foarte învăţat; ştia vreo zece limbi ; cunoştea toată cultura europeană. Fiul acestuia, Constantin Mavrocordat, acel cu „reforma" pentru ţărani, era şi el învăţat, avea bibliotecă : prima bibliotecă din Principatele române. Cîteva reviste, în special operele unui Desfon-taines**, cu care avea corespondenţă şi căruia i-a dedicat o traducere din Virgil. Oind C. Mavrocordat a făcut „reforma" sa, a trimis un exemplar din aceasta, care a fost publicat în Mercure de France.
Şi despre alţi domnitori fanarioţi se vorbeşte că erau învăţaţi, versaţi în filozofie, teologie, politică. Astfel era Caragea. Alţii erau abonaţi la diferite reviste străine ; Ipsilante îşi făcuse o curte în felul celei din Versailles.
* Influenţa franceză în România, Bucureşti, 1887. ** Abatele Desfontaines redacta foaia Observations sur les ecrits modernes.
202
203
El avea un german, Weber, şi un francez, Linchou, ca preceptori pentru copiii săi. Cu această ocazie se povesteşte o anecdotă. Cu toată cultura europeană pe care Ipsi-lante o dădea copiiilor săi, într-un rînd, însă, se supără şi le trage o bătaie. Copiii fug la Viena : Ienăehiţă Văcărescu, care avea aceiaşi dascăli ca şi copiii domnitorului, e trimis după ei. Interesantă este argumentaţia copiilor pentru a justifica fuga lor ; vorbesc despre libertate, despre demnitate omenească etc. ; spun că vor să se ducă în Europa să înveţe.* Acestea sînt dovezi că fanarioţii erau culţi ; se spune chiar că ei erau oamenii cei mai culţi din Peninsula Balcanică. Aceşti oameni ştiu franţuzeşte şi sînt siliţi la asta, pentru că erau dragomani la Poartă şi apoi ajung domnitori la noi. Natural că ei îşi cresc copiii tot cu limba franceză pentru ca şi aceştia să ajungă în cariera lor. Pentru asta ei aduc guvernori francezi. Boierii doresc şi ei domnia pentru copiii lor ; atunci angajează şi ei pe guvernorii care erau la copiii domnitorului. Astfel se întinde limba franceză : prin domnul fanariot, prin guvernorii aduşi de el, prin fiii de boieri, care învăţau franţuzeşte pentru a ajunge sus. Mai vin şi alţi francezi în Principate. Principatele erau în Orient un punct strategic — din punct de vedere diplomatic vorbind — între Austria, Rusia şi Turcia. Franţa avea interes să aibă oameni aici, care să poate informa pe ambasadorul francez din Constantinopol despre diferitele uneltiri ale ruşilor, turcilor sau austriacilor. De aceea, ambasadorii francezi din Constantinopole trimit aici un spion ; cel dintîi e trimis Lantier (pe vremea lui Constantin Brîncoveanu). Pe lîngă asta, consulul din Crimeea, sub motiv că vine la Iaşi pentru a se căuta de boală, făcea acelaşi serviciu de spionaj. In urmă, ambasadorul francez reuşeşte să recomande, adică să impuie ca secretari domnilor fanarioţi francezi, care deci în realitate sînt agenţi secreţi ai acelui ambasador.
Sînt unii dintre aceşti agenţi însemnaţi, pentru că au scris   cărţi   asupra   românilor   şi   ţărilor   lor. Aşa
* Vezi Fuga lui Constantin şi Dimitrie, fiii lui Alexandru Ipsilanti (16 dec. 1787), în Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII—XVIII), ediţie de Dan Simonescu, Bucureşti Ed. Academiei, 1967, p. 221—224.
Carra*, care a fost secretar al lui Gr. Ghica, sub care am pierdut Bucovina ; d'Hauterive (tot în Moldova, pe la 1780), care a fost un om foarte distins, mai presus de soarta pe care a avut-o, a scris o carte asupra Moldovei.** Se mai aminteşte de abatele Le Chevalier, care însă n-a scris nimic, şi de alţii.
Aceşti secretari fac să fie cunoscută la noi Franţa, dar mai ales fac ca ţările româneşti să fie cunoscute în Franţa, mai ales prin cărţi, cu toate că în aceste cărţi spuneau lucruri adesea prea fantastice. în acest timp se mai întîmplă ceva : sub Ipsilante se introduce limba franceză în şcoli, ceea ce e important, fiindcă şi mai mulţi români învaţă franţuzeşte. Astfel, la şcoala cea mare grecească din Bucureşti se introduc limba franceză şi italiană ; cea franceză se preda timp de nouă ani.
Vedeţi că în secolul al XVIII-lea avem o influenţă franceză, bineînţeles restrânsă într-un cerc mai mic, pentru că chiar clasa boierească nu era tare numeroasă. Aceasta este, am putea zice, vechea influenţă franceză, adică influenţa Franţei celei vechi, a vechiului regim. La 1789 se întâmplă Revoluţia Franceză. După această dată, altceva se va auzi aici despre Franţa. Dar inainte de a trece la această nouă influenţă, să vorbim şi de literatură, pentru că acestei influenţe vechi franceze se da-foresc începuturile noastre beletristice. La sfârşâtul secolului al XVIII-lea se ceteşte ltieratura franceză în Principate ; acestei literaturi se datoresc primii noştri poeţi : Conachi, Beldiman, Enache Văcărescu. Aceste cărţi aduse cu influenţa franceză întăi sînt traduse, apoi imitate. Dar această literatură care se făcea era proastă, dar potrivită cu boierimea noastră, care cetea literatura franceză produsă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea scrisă de epigonii literaturii clasice, scriitori care faţă de Racine erau ca eminescienii noştri cei mai proşti faţă de Eminescu. Scriitori fără idei profunde, fără sentimente, exagerînd forma pentru a ascunde sărăcia fondului. Aceşti scriitori se potriveau foarte bine cu boierimea noastră care pe la sfîrşitul veacului al XVIII-lea era lipsită de idei, nesin-
* Jean Louis Carra, Histoire de la Moldavie et de la Vala-chie avec une dissertation sur l'elat actuel des ces deux pro-vinces, Paris, 1778.
** Memoire sur Vetat ancien et actuel de la Moldavie... ere (757, Bucureşti, 1902.
204
205
ceră, uşor ispitită de frazeologie. Fiii de boieri cetesc această literatură, o gustă şi o traduc. Astfel Beldiman traduce multe cărţi, chiar şi din Voltaire.* Acelaşi caracter ni-1 arată şi opera lui Conachi : alcătuiri (= opere originale) şi tălmăciri (= traduceri). Originalele sale sînt imitate după literatura clasică decadentă ; traducerile sale sînt făcute tot din această literatură. Din analiza operei lui Conachi putem vedea foarte bine ce literatură 1-a influenţat pe el.
După această influenţă a Franţei vechi — căreia îi datorăm un mare bine, acela de a ne fi deşteptat la o nouă viaţă şi de a fi început influenţa franceză, şi care aduce începuturile literaturii, deşi proastă —, după 1789, vom vedea că se întîmplă o mulţime de lucruri foarte importante. Trebuie să spun că de la 1789 se numesc consuli ai Franţei la noi în Principate. Cum vedem, întăi au fost agenţi secreţi, oameni de obicei de jos, apoi secretari, tot un fel de agenţi secreţi, dar cu un caracter mai oficial, în fine consuli, care-s dovadă că Franţa ne dă o atenţie deosebită. Acum încep să se agite ideile nouă de libertate, egalitate etc, începe să influenţeze o altă literatură, începe a se forma generaţia care va forma România nouă.
Tragodia lui Orest, Buda, 1820.
PRELEGEREA XV
Am vorbit data trecută despre influenţa Franţei vechi, adică despre aceea din secolul al XVIII-lea. Am anunţat atunci că după această influenţă ar trebui să vorbim despre influenţa franceză nouă, adică despre influenţa ideilor născute în urma revoluţiei de la 1789. Să nu credeţi că aceste două influenţe se exercită una după alta, că adică îndată ce încetează influenţa franceză veche începe cea nouă ; noi separăm întotdeauna lucrurile despre care vorbim, pentru că nu putem altfel ; aşa, punem o ordine în ele. In afară de asta, în acelaşi timp, lucrează mai multe influenţe ; totuşi noi le tratăm tot separat. Influenţa franceză nouă nu începe cînd încetează cea veche ; înainte de încetarea influenţii vechi franceze începe influenţa Franţei nouă şi e un timp cînd ambele aceste influenţe trăiesc. Conachi, de exemplu, e datorit influenţii vechi franceze, dar el moare la 1849. Vedeţi că influenţa franceză nouă începe în vremea celei vechi, iar aceasta mai ţine multă vreme după începerea influenţii noi. Pe lîngă asta, avem o altă influenţă franceză, venită pe altă cale, în vremea vechii influenţi franceze şi care ţine şi pe vremea influenţii noi. Aceasta e influenţa franceză venită prin ruşi. Ruşii au adus şi influenţa franceză, care e un lucru bun. Cînd începe influenţa franceză prin ruşi ? începe la 1769, sau mai bine : se exercită în două rînduri 1) în timpul războiului ruso-turc 1769—1774 şi^ 2) în timpul celui de la 1806. în timpul acestor două războaie, ţările noastre au fost ocupate de ruşi, care suferiseră influenţa franceză mai bine decît românii. Ofiţerii ruşi vorbeau franţuzeşte foarte bine, pentru că mai întăi ei erau de diferite naţiuni şi numai în franţuzeşte se înţelegeau şi pentru că în general ruşii au mare uşurinţă pentru învăţarea limbilor străine. Dar mai e altceva : ruşii s-au civilizat şi ei în timpul secolului al
207
XVIII-lea sub influenţe europene, care încep sub Petru cel Mare, sub care era mai puternică influenţa olandeză. Apoi, pe vremea Măriei Ivanovna e influenţa germană ; sub Elisabeta (1741—1762) începe influenţa franceză, care ajunge în floare sub Catherina II (1862—1796). în acest timp ruşii caută să înveţe franţuzeşte, imită moda franceză ; îm'părătesele sînt în corespondenţă cu oamenii mari din Franţa (Diderot, Voltaire) ; limba nobleţii ruse ajunge cea franceză, pentru care lucru ruşii aduc profesori de franţuzeşte în familiile lor, lucruri care s-au întîmplat, în mai mic însă, şi la noi. La acestea se mai adaugă un lucru : tinerii, care voiau să ajungă ofiţeri, învăţau la şcoalele de cădeţi, unde limba franceză era foarte cultivată. Vedeţi, aşadar, că ofiţerii ruşi, care veneau cu armata la noi şi care astfel aveau relaţii de societate cu clasa noastră de sus, ştiau limba franceză. Acest fran-ţuzism al claselor culte din Rusia se menţine şi azi ca şi la noi ; la noi însă limba franceză şi cultura franceză au pătruns şi în clasele mijlocii, ceea ce în Rusia nu e tot aşa. în veacul al XVIII-lea şi literatura rusă chiar e influenţată de cea franceză ; sînt pe atunci scriitori franţuziţi. Pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea începe lupta contra franţuzismului cu Fonvizin ; pe urmă, Puşkin, care reprezintă începutul curentului poporan rus, şi literatura rusă scapă de franţuzism, cum s-a întîmplat şi la noi cu Alecsandri, Russo şi mai pe urmă cu Eminescu.
Avem prin urmare aceşti ofiţeri ruşi, care ştiu foarte bine franţuzeşte, venind la noi în ţară. Aici ei sînt foarte bine primiţi, mai ales de cucoane şi de tinerime. Ruşii răspîndese astfel cultivarea limbii franceze şi în special de la ei învaţă pronunţarea acestor limbi. Dar mai învaţă de la ei şi alte lucruri : danţul, pe care ruşii îl aduc întâia oară din Europa. Pană atunci, la noi se jucau jocuri vechi, bătrineşti, care se mai joacă şi azi pe la ţară. Pentru jocurile noi trebuia şi muzică nouă si astfel se introduce muzica europeană. Pană atunci, lăutarii ţigani şi meterhaneaua turcească erau singurele muzici la noi. Pe la 1782 încep a veni pe la noi cele dintăi piane ; la 1788 se dă în Iaşi primul concert, care entuziasmează foarte mult publîcuil, mai ales pe cucoane. De acum înainte cultura ce se va da fetelor va fi limba franceză şi piano, la care în secolul al XlX-lea se adaugă învăţarea istoriei sacre şi ...facerea cozonacilor.
208
Tot din contactul cu ruşii se introduc şi alte lucruri : mobile europene se introduc în saloane, încep a se construi case după modele noi etc. Un lucru însă foarte important pentru cultura unui popor se introduce prin ruşi, anume : se schimbă situaţia femeii. Cineva a zis că gradul de cultură al unui om îl cunoşti după modul cum tratează femeia. în acel timp, la noi, femeile stăteau foarte jos ; fetele nu ştiau niciodată cu cine se vor căsători, pentru că părinţii lor tratau în această privinţă, fără a ţine seamă de ele. Dar nu e vorba de asta : e vorba de demnitatea omenească. Femeile în general erau considerate ca nişte obiecte ; se sculau în picioare cînd intra bărbatul lor ; dacă era numai un scaun, pe acela stătea bărbatul etc. ; mîncau deoparte şi după ce mîncaserâ bărbaţii (vezi (Memoriul contelui d'Hauterive — 1787). Nu vorbesc de aceste lucruri din punct de vedere al fericirii femeilor, căci nu se poate spune că azi sînt mai fericite femeile, pentru că căsătoriile se fac in mare parte după înclinaţie, care adesea aduce nefericire. Poate că atunci erau mai fericite, poate că acum. Dar din punct de vedere al demnităţii omeneşti, atunci era foarte rău, iar azi e foarte bine. Această demnitate o aduc ruşii, care nu putem zice că erau tare civilizaţi, dar aveau forma. Forma asta însă a adus şi fondul, ceea ce se întîmplă mai totdeauna. îmi aduc aminte că domnul Maiorescu pe la 1860 şi ceva critica înfiinţarea şcoa-iei de Bele-arte, Conservatorului etc, pe motivul că pe atunci n-aveam nici pictori, nici muzicanţi.* Avea dreptate, dar dacă am fi aşteptat ca întăi să avem pictori şi apoi să înfiinţăm şcoala de Bele-arte, n-am fi ajuns niciodată să avem pictori. Aşa şi atunci : de formă, boierul trata mai bine, mai politicos pe femei ; tratîn-d-o mereu politicos, a ajuns a se obişnui cu această politeţe. Asta s-a întîmplat cu încetul şi nici azi nu a pătruns acest spirit de cavalerism pe deplin... Nu vorbesc mult de această influenţă rusească ; insist asupra limbii, anume : că ea a adus limba franceză şi mai ales pronunţarea bună a acestei limbi. Această influenţă începe ia 1769 şi ţine pană la 1774 ; apoi, de la 1806, se repetă iar pe vremea ocupaţiilor ruseşti ulterioare. începe aşa-
* T. Maiorescu, In contra direcţiei de astăzi in cultura română (1868).
209
Cda. 1729   coala 14
dar pe vremea influenţii franceze vechi şi continuă şi pe vremea celei noi.
Să vorbim acum ceva despre influenţa franceză nouă. Aceasta e influenţa despre care s-a vorbit aşa de mult şi pe care unii au cîntat-o aşa de frumos, iar alţii au hulit-o. Această influenţă va schimba faţa ţărilor româneşti. Ceea ce sîntem azi datorăm şi împrejurărilor istorice, şi psihologiei noastre speciale, dar şi influenţii franceze noi. De la început trebuie să distingem această influenţă : mai întăi avem influenţa ideilor noi şi mai pe urmă acea a literaturii noi.
Ideile de egalitate, fraternitate şi libertate, din care a rezultat idea de patrie, vin înainte de 1800, pe cînd influenţa literaturii noi franceze începe de pe la 1820. Şi asta din cauză că nu imediat după Revoluţia Franceză s-a născut o literatură nouă, ci mult mai tîrziu. Franţa e zguduită de revoluţie din temelii ; spiritul public se schimbă ; toată energia se cheltuieşte atunci în lupte politice. Literatura rămîne tot cea veche, adică tot cea neoclasică. Literatura romantică franceză începe pe la 1820, cînd publică Lamartine Meditaţiile* sale, iar la 1822 V. Hugo Odele** sale. Pană la 1830 chiar, în Franţa domină tot literatura neoclasică, decadent-clasică, care a influenţat pe Conachi. E drept că romantismul francez al lui Lamartine şi Hugo are predecesori : J. J. Rous-seau şi Bernardin de St. Pierre, Andre Chenier. Sînt mulţi care pun la începutul poeziei franceze noi pe A. Chenier. E absolut sigur în orice caz că un nou suflet apare în literatură cu J. J. Rousseau. Cei mai mulţi spun că acesta e părintele literaturii romantice ; dar o şcoală romantică n-a existat pană la Chateaubriand, Lamartine, Hugo. Aşa că literatura românească nu va putea fi influenţată de literatura nouă decît atunci cînd această literatură se va forma în Franţa, adică de la 1820 încoace. însă cultura românească, şi să zicem politica românească, va fi influenţată de francezi mult mai înainte, adică după producerea ideilor nouă, înainte deci de 1800. Ştiţi fazele Revoluţiei Franceze : Constituanta (1789), Adunarea legislativă (1791), Convenţia şi Republica (1792), omorîrea lui Louis XVI (1793), Consulatul (1799) etc. E
* Meditations postiques. ** Odes et ballades (1822—1828)
interesant a vedea ce ecou au avut în România aceste fră-mîntări din Franţa. Acei care ştiau mai bine era orăşeni-mea grecească din Bucureşti, de la care ştiau ceva şi boierii români. încolo, cunoştinţele erau foarte slabe ; aşa Amfilohie Hotiniul (episcop), în cartea sa : Deobşte gheo-grafie (1795), cînd ajunge la „crăiia Franţei", spune că se aude că s-ar fi întîmplat unele lucruri etc, dar spune că, nefiind sigur de cele întîmplate, va scrie tot ce ştie de mai înaintea întâmplărilor acestora. Şi aşa scrie, că Franţa e regat (crăiie), are rege etc, deci, după şase ani de la Revoluţia Franceză nu se ştia de către oamenii oarecum culţi că Revoluţia s-a întîmplat în realitate. Dionisie Ecle-siarhul — unul din puţinii cronicari din clasa de jos şi care din cauza asta vorbeşte lămurit despre diferitele mizerii ce îndură clasa de jos —, acest cronicar nici el nu ştie bine ce s-a întîmplat în Franţa. De aceea, în Cronograful său, scris cu mult în urma Revoluţiei de la 1789,* vorbeşte despre Napoleon. El ştie că în Franţa s-au întîmplat lucruri straşnice, că s-au revoltat „rumânii" (adică şerbii) din Franţa şi că au căpătat „cărţi de slobozenie", că un mare ofiţer, Napoleon, a făcut lucruri straşnice etc. E curios cum explică el Revoluţia Franceză : Craiul Ludovic al XVI-lea a făcut revoluţie pentru că avea nevoie de oşti pentru a se bate cu nemţii şi, pentru că „boierii" n-au vroit să-i dea oşti, el a făcut revoluţie.
Vedeţi ce cunoştinţe vagi, chiar atunci cînd se ştie că lucrurile s-au întîmplat în realitate. Nu tot aşa însă a fost cu grecii din Bucureşti. Aceştia mai întăi de toate aveau şcoli : şcolile cele mai vestite din Peninsula Balcanică erau şcolile greceşti din Iaşi şi Bucureşti. Apoi grecii erau foarte răspîndiţi prin Europa. De aceea, îndată după Revoluţia Franceză, în Bucureşti se ştia despre din-sa şi se cînta şi Marseillesa. Un francez, Hortolan,** scria din Bucureşti că toţi locuitorii din acest oraş sînt „sans-culott-işti". Ideile Revoluţiei Franceze conveneau grecilor, care erau supuşi turcilor. Acuma apare întâia dată în Europa ideea de patrie, de patriotism. Aşadar, ideea de libertate le convenea grecilor, asemenea cea de patrie şi chiar cea de egalitate. Dar ceva mai mult : un grec,
* Prefaţa e datată 1814. ** Doc. Hurmuzaki, I, II, p. 94.
210
211
Constantin Rigas, om de valoare şi înzestrat cu o cultură europeană, venind în ţările române, s-aprinde straşnic de ideile Revoluţiei Franceze şi mai ales se entuziasmează de Napoleon, reprezentantul patriotismului francez, cu care chiar are corespondenţă. El înfiinţează în Bucureşti „Eteria", o tovărăşie în care intră şi mai mulţi boieri români din familiile cele mai mari. Iată că aceşti boieri ajung să-şi dea seama despre ceea ce vrea să zică Revoluţia Franceză.
Dar Revoluţia Franceză reprezintă o mulţime de idei : egalitate, fraternitate, libertate, idei deosebite între ele. Poate fi cineva pentru una din ele, dar nu pentru toate. Fiecare clasă socială din Europa alegea ceea ce-i convenea din aceste idei : clasa de jos le admitea pe toate, cea de sus, pe cea de libertate sau pe nici una. Aşa ungurii, care erau supuşi austriacilor, admit numai ideea de libertate. La noi boierii tot libertatea o vor, pentru a scăpa de turci, de greci ; alte idei n-admiteau, pentru că n-aveau nevoie de ele. Celelalte clase sociale de la noi n-admiteau nici una din aceste idei, pentru că nu le cunoşteau deloc. La 1798 însă moare Rigas* ; Eteria degenerează pierzînd şi sufletul, iar boierii români ies din Eterie, formînd un partid naţional. Acum încep deci a se forma la noi primele partide. Partidul naţional — numit şi partid franţuzesc — îşi pune mari speranţe în Napoleon, care la 1799 ajunsese prim-consuâ ; acest partid crede că cu ajutorul lui Napoleon ţările române vor scăpa de turci, greci şi vor ajunge libere. Dar Napoleon se gîndea prea mult la el pentru a se mai gîndi tocmai şi la ţările noastre şi din această cauză partidul naţional va avea de suferit multe decepţii. La 1800 boierii trimit pe unul dintre ei, pe N. Dudescu, la Paris, pentru a vorbi în această privinţă cu Napoleon. Boierii, mai tîr-ziu văzînd că Dudescu nu mai vine, trimit pe altul. în acest timp, Dudescu interveni prin persoane înalte la M-cne de Stael, Reeamier, pentru a putea fi primit de Napoleon. Pentru a se face plăcut, şi fiind şi oriental, Dudescu făcea un fast colosal la Paris. Se zicea că Ia fiecare masă M-rae de Stael şi alte persoane găseau sub faţa de masă cîte un lucru preţios, bijuterii etc. Se mai
* Spînzurat de turci într-o închisoare din Belgrad.
povesteşte că în luna iulie a împrăştiat pe cîmpiile Elizee atît'a zahăr pisat, încît s-au preumblat cu sania. Oricum ar fi, Dudescu şi-a cheltuit averea, fără a avea vreun rezultat, căci Napoleon, ambiţiosul peste măsură,, care dorea cucerirea planetei, nu se interesa el de ţările române, pe care nici nu le cunoştea*. în planurile sale el le dădea pe acestea cînd Austriei, cînd Rusiei, pentru a fi lăsat să facă ce vrea el în Apus. Vă închipuiţi ce decepţii pe partidul naţional. De aceea acest partid devine acum un partid turc pentru că boierii se convinseseră că toate celelalte state nu le pot aduce nici un folos şi că numai turcii au interes, ca stăpînitori ai ţărilor noastre, ca ele să prospere. O nouă speranţă pentru boieri se naşte cu expediţia lui Napoleon în Rusia (1812), deoarece credeau ei că Napoleon, bătînd pe ruşi, va elibera ţările române. Dar înfrângerea acestuia aduce o decepţie şi mai mare : revendicările naţionale ale boierilor vor înceta pană pe la 1821.
* Vezi E. Vîrtosu, Napoleon Bonaparte şi proiectul unei republici aristo-democraticeşti în Moldova la 1802, Bucureşti, 1PI7.-
212
PRELEGEREA XVI
Urmăm mai departe cu influenţa franceză. La punctul unde am ajuns, această influenţă începe să se exercite în diferite chipuri şi trebuie deci să punem o ordine. Să vedem de cîte feluri sînt atingerile românilor cu Franţa, pentru a vedea cu ce putere s-a exercitat această influenţă asupra românilor, asupra spiritului din ţările române.
Pană aici am văzut că ea a străbătut numai în păturile superioare. Pe timpul fanarioţilor, boierii învaţă franţuzeşte, după Revoluţia Franceză, ideile acesteia pătrund tot în clasele de sus şi iau o formă deosebită. Din toate ideile Revoluţiei Franceze, boierii noştri iau numai pe acea de libertate, pentru că ea le ajuta să scape de turci, greci etc. De acum înainte vom vedea că influenţa franceză se exercită şi altfel : nu numai vin francezii la noi, ci şi românii se vor duce în Franţa.
Influenţa franceză după 1800 se va exercita în ţările române în foarte multe feluri : prin emigranţi (= profesori) francezi, prin cărţi, prin ideile politice, prin viaţa socială, care schimbă cu totul pe a noastră etc. După aceea, prin tinerii care se duc în Franţa, aşa-numiţii „bonjurişti". Să vedem mai întăi de emigranţi.
In timpul Revoluţiei sînt siliţi să fugă nobilii, rega-liştii, adică partizanii vechiului regim. După Restaurare, cînd vin regii, vor fi nevoiţi să emigreze revoluţionarii. Aceşti emigranţi de ambele categorii se duc în toate părţile Europei : nobilii se duc mai ales la Coblenţ. Unii dintre emigranţi ajung şi pe la noi şi, pe vremea lui Alexandru Moruzi, se pomeneşte despre cinci nobili francezi, care au fost bine primiţi de către domn şi care stau la curte, unde povestesc cele văzute în Franţa. Apoi vin şi alţi nobili, tot regalişti, asemenea bine primiţi de către boieri. Primirea asta bună se explică mai întăi prin
spiritul de clasă : boierii urau Revoluţia Franceză şi simpatizau cu victimele ei. Apoi sînt bine primiţi emigranţii, pentru că de la ei pot afla boierii întâmplările din Franţa. Ei ştiau că s-a întîmplat ceva în Franţa, dar nu ştiau anume ce şi erau satisfăcuţi în curiozitatea lor de către emigranţi. In fine, emigranţii sînt bine primiţi şi pentru că erau francezi : boierii suferiseră oarecum influenţa franceză şi de aceea simpatizau cu francezii, care erau oameni amabili, eleganţi etc. Se spune că Al. Moruzi vorbea foarte adesea cu aceşti emigranţi şi le povestea şi el ce ştia. O povestire a lui Alexandru Moruzi a fost chiar publicată într-un ziar, Le Spectateur du Nord din Hamburg, cu care ocazie acest ziar scria că Franţa s-a barbarizat, iar ţările române sînt civilizate.* Aceasta era o exagerare pentru a arăta urmările Revoluţiei, care nu erau pe placul nobililor. Mai pe urmă emigranţii vor fi partizanii Revoluţiei. în urma Restauraţiei, toţi acei care păreau suspecţi noului guvernămînt trebuiau să fugă, căci altfel îi aştepta o mulţime de represalii. Şi emigranţii din întâia categorie, şi cei din a doua, pentru a avea cu ce trăi prin ţările noastre, devin dascăli, dau lecţii de limba franceză şi sînt importanţi unii din ei din cauza elevilor pe care i-au avut. Astfel este Fleury, care a fost profesorul lui Conachi. Acest Fleury se numea el pe sine „Regicidul", spunînd că a făcut parte din Convenţie şi că a votat şi el moartea lui Ludovic al XVI-lea, lucru care s-a dovedit neexact după cercetările d-lui Pom-piliu Eliade**, făcute la Paris în arhivele din acele timpuri. Alt dascăl e abatele Lhomme, profesor al viitorului domn Mihail Sturdza şi puţin şi al lui Kogălniceanu. Apoi Victor Cuenim, care a venit la 1812 şi despre care vorbeşte Alecsandri în amintirile sale; la acesta au învăţat Alecsandri, Negri, Kogălniceanu, Cuza, actorul Mi'llo. Se mai pomeneşte de unul Felix Colson***, din Muntenia, care a fost profesorul lui Iancu Văcărescu. Pricepeţi acum importanţa acestor învăţători, prin elevii pe care i-am văzut şi care au avut o importanţă colosală în viaţa publică de mai tîrziu. Şi nu e indiferent a şti cine i-a în-
* Pompiliu Eliade, De l'Influence..., p. 263—264. ** în conventul care hotărîse decapitarea lui Ludovic al XVI-lea^ a votat doar pentru detenţiune.
*** Vezi şi Felix Colson, De l'Etat present et avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, Paris, 1839.
214
215
văţat pe ei. Vedem deci influenţa franceză exercitîndu-se asupra oamenilor care au format România modernă, încă din copilăria lor. Moda de a avea profesori francezi şi de a învăţa la şcoli franţuzeşti va urma şi mai departe şi în parte chiar şi pană azi. S-au instalat aici la noi un fel de sucursale ale şcolilor din Franţa, ceea ce scutea pe elevi de a se mai duce în Franţa. O celebră şcoală franceză e aceea de mai tîrziu a lui Vaillant, din Bucureşti, despre care vorbeşte Ion Ghica în Scrisorile sale şi la care a învăţat el, Alexandrescu, C. A. Rosetti şi alţii, mai puţin cunoscuţi, dar care au luptat pentru redeşteptarea naţională. Aceşti învăţători francezi au mare însemnătate. Unii dintre ei, chiar acest Vaillant, au contribuit pentru a face cunoscute ţările noastre în Apus. Vaillant a scris o carte,* care e indispensabilă pentru studiul istoriei de prin acele timpuri. Acest lucru e foarte important. Românii au avut totdeauna o mare nevoie de a fi cunoscuţi de francezi şi de apuseni în general. în luptele lor naţionale, românii s-au adresat totdeauna puterilor sau opiniei publice europene. La începutul veacului trecut, nevoia de a ne face cunoscuţi era foarte mare : era necesar pentru noi ca Apusul să ştie că aici este un popor care suferă multe nedreptăţi. Şi pentru a ne face cunoscuţi, s-au întrebuinţat diferite mijloace. între altele, Bălcescu propusese să se alcătuiască un corp de armată românească care să lupte alături de unguri.
Emigranţii am spus că erau unii regalişti, alţii revoluţionari, toţi însă erau un element de progres penlru noi. Toţi erau nemulţumiţi din cauza guvernelor ; aduceau deci cu ei un spirit de cercetare, de examen, de revoltă chiar, care nu putea să nu prindă în Principate, şi aţi văzut că chiar boierii sînt nemulţumiţi şi alcătuiesc partidul naţional. Pe lîngă asta, toţi emigranţii aduc cu ei filozofia secolului al XVIII-lea, filozofia raţionalistă, care era o filozofie foarte revoluţionară : 'dreptul raţiunii de a judeca toate lucrurile, de a le admite sau a le condamna. Cu alte cuvinte, învăţătura emigranţilor francezi e o învăţătură revoluţionară, din care fiecare clasă socială va lua aceea ce-i convine. Boierii, care n-aveau
* J. A. Vaillant, La Românie ou histoire, langue, litteralure, orographie, statistiques des peuples de la langue d'or, Ardia-liens, Vallaques et Moldaves, resumes sous le nom de Romani, I—III, Paris, 1844.
nimic de revendicat din punct de vedere social, admit numai ideea de libertate, pentru a scăpa de turci etc. : clasele sociale inferioare — afară de ţărănime — adaptau şi ideea de egalitate, care le convenea.
Aceşti emigranţi aduc prin urmare cultura franceză, ideile franceze, unii chiar ideile Revoluţiei Franceze. Se va întîmpla un curent invers acum : se duc românii în Franţa. Se pomeneşte pe la 1803 de primul student care s-a dus în Franţa, unul anume Gh. Bogdan. Se duc mai ales boierii, iar mai pe urmă şi bursierii (pe la 1818). Se duc în Germania, dar mai ales în Franţa. Alecsandri laudă pe acei care-şi trimit copiii în Apus, zicînd că prin aceasta ei au contribuit la ridicarea ţărilor române. în adevăr, aceşti tineri, către se duc în Franţa, vor forma generaţia numită „de la 1848".
Să facem o distincţie : cînd zicem generaţia de la 1848 ne gîndim mai ales la politică ; cînd însă e vorba de cultură, e mai bine să zicem generaţia de la 1840, pentru că, politiceşte, această generaţie s-a manifestat prin. Revoluţia de la 1848, pe cînd din punct de vedere cultural ea începe a se manifesta de pe la 1840 (Dacia literară, prima revistă literară, apare la această dată).
Să ne dăm acum seama despre tot felul de influenţe franceze. Să vorbim de literatură, de exemplu : ce s-a întîmplat cu literatura din ţările române sub influenţa franceză ? Mai întăi s-a cetit franţuzeşte, ceea ce era natural, şi s-au cetit mai ales poeţi proşti : Piron, Flo-rian, Leonard, poeţi clasici decadenţi şi cîţiva scriitori străini traduşi în franţuzeşte, tot de felul celor de mai sus. Literatura aceasta era proastă pentru că n-avea fond, ceea ce aducea o formă prea pretenţioasă (fond avea ea, dar acest fond era nesinceritatea). Aceasta a fost o întâmplare : s-a întîmplat ca în acest timp literatura franceză să fie foarte proastă ; dar s-a întîmplat şi ca această literatură să fie pe gustul domnilor fanarioţi şi al boierimii grecizate. Ştiţi ce obiceiuri aveau domnii şi boierii : erau îmbibaţi de cultura şi spiritul oriental, bizantin. Literatura decadentă franceză se potrivea straşnic cu aceşti oameni. Dar nu s-au mărginit numai la cetirea acestei literaturi, ci s-au apucat s-o şi traducă, şi aici e important. Prima traducere e din 1750 : Cugetă-
216
rile lui Oxenstirn* ; tot din secolul al XVIII-lea e şi traducerea lui Telemaque,** făcută de un mitropolit.*** Vom aminti un traducător infatigabili : vornicul Alecu Beldiman, care începe a traduce din 1784 şi ţine pană la 1820. El a tradus o mulţime de lucruri : din Voltaire, din Flo-■rian**** etc. ; a tradus şi Odissea, în proză. Traducerile lui nuns tocmai rele ; el a căutat să păstreze în ele limba literară, adică bisericească, şi s-a ferit, fără a reuşi totdeauna, să scape de cuvinte neliterare. A tradus şi Conachi : „tălmăcirile" lui sînt traduceri din Pope (Cercare de voroavă asupra omului), Colardeau şi din alţii, care nu se pot afla cine-s, pentru că traducătorul nu spune.***** Pe atunci se plagia mai mult decît se traducea. Această pla-giere însă nu poate fi considerată ca un furt — cum vor s-o considere unii — pentru că nu era făcută cu intenţie. Pentru oamenii inculţi, simpli, autorul unei opere nu interesează deloc ; mahalagiii nu vor să ştie autorul, ci povestea lui ; asemenea, toţi oamenii pe la vîrsta de 10—12 ani. Traducătorii de la începutul secolului al XlX-lea erau tot oameni simpli, nu se interesau de autor ; de aceea plagiau fără intenţie rea. Nu trebuie să-i condamnăm, cum mai fac unii azi ; trebuie să ne punem în spiritul vremii şi atunci vedem că ei aveau dreptate să facă ceea ce făceau. Traducătorii erau oameni simpli, ca şi poporul, şi nu se interesau de autor ; noi oamenii culţi avem mare interes să cunoaştem pe autor, care are pentru noi o foarte mare importanţă. Cei mai mulţi traducători de la începutul secolului al XlX-lea nu spun din cine au făcut traducerile. Beldiman traduce Tragedia lui Orest, fără a spune că-i din Voltaire ; si alţii mulţi fac la fel.
Aceste traduceri sînt importante, pentru că mai întăi sînt cărţi scrise în limba românească ; pe urmă, sînt impor-
* Gabriel Thureson, comte de Oxenstiern, Pensees sur divers sujets avecde reflexions imorales.
** Fenelon, Les aventures de Telemaque (1699). *** Intîia traducere (din 1772) s-a făcut cu osîrdia şi cheltuiala lui Iordache Darie Dărmănescu.
**** Istoria lui Numa Pompiliu, al doilea crai al Romei, Iaşi. 1820.
***** Vezi despre traducerile lui Beldiman : Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977, p. 579—586. De asemenea despre traducerile lui Conachi, p. 621— 622.
tante pentru limbă, căci au silit pe traducători să recurgă la toate resursele limbii noastre. Dacă nu găseşti un cuvînt corespunzător celui din original, trebuie să-1 cauţi oriunde s-ar afla el. Traducerile sînt o straşnică şcoală pentru dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii. Apoi, în autorii originali sînt fraze lungi, pe care traducătorii trebuiau să le traducă păstrîndu-le forma, ceea ce aducea o modelare a limbii româneşti. Şi azi sînt utile traducerile căci limba încă nu e deplin formată. O traducere bună e un lucru extraordinar, căci limbile străine, culte, sînt fine, dezvoltate şi te silesc să recurgi la toate mijloacele limbii tale. Ne-am apropiat, cum vedeţi, mai mult ide subiectul nostru : limba literară. Aceşti traducători, de plidă Beldiman, au fost siliţi să întrebuinţeze o limbă mult mai bogată decît dacă ar fi scris ceva original. Dovadă avem dacă comparăm traducerile lui Beldiman cu opera sa originală Jalnica tragodie a Moldovii. Acelaşi lucru îl fac şi ceilalţi traducători. Dar ei nu s-au mulţumit numai cu traduceri. Cetind atîta poezie franţuzească şi grecească — care era tot în genul celei franceze —, le-a venit gustul să scrie şi ei poezii ; aşa a făcut Enăchiţă Văcărescu, Conachi etc. Ei scriu poezie lirică şi epică, căci orice literatură începe cu poezia lirică mai întăi, care n-are nevoie decît de simţire. Aşa începe literatura noastră. Limba românească e întrebuinţată într-un gen literar nou : poezia. în acest gen n-am mai văzut-o utilizată de pe vremea lui Dosoftei ; a fost utilizată mai ales în cronici şi în cărţi bisericeşti. Dar e deosebire între cugetarea, să zicem, istorică şi cea politică, şi limba diferă după fiecare gen. Deci o nouă importanţă a influenţei franceze : ea face pe români să scrie poezie, să încerce a scrie într-un gen nou. Se mai naşte un gen nou tot acum : teatrul. Pe la noi veneau adesea trupe (mai întăi veneau panorame). D. Iorga vorbeşte de o trupă italiană chiar din secolul al XVIII-lea. în secolul al XlX-lea vin multe ; în Iaşi vine o trupă germană pe la 1814. Boierii însă nu prea pricep ; de aceea Asachi organizează la 1816 o reprezentaţie la care se joacă Alzire a lui Voltaire şi o comedie a lui Asachi : Mirtil şi Chloe, imitată după Florian şi Gessner. Tot pe atunci Nănescu, un muntean, traduce Hecuba* Iancu Văcărescu, Britannicus,** Alecu Beldiman, Oreste. Vom vedea că în
* De Euripide. ** De Racine.
218
219
curînd limba românească începe a fi întrebuinţată şi in nuvelă (C. Negruzzi), şi în ziare (la 1829 apare Curierul de ambe sexe al lui Eliade Rădulescu şi Albina românească a lui Asachi). Cu cît trece timpul, genurile literare se înmulţesc. Vedeţi aşadar că graţie culturii străine, în special celei franceze, începe literatura naţională şi întrebuinţarea limbii româneşti în genuri literare din ce în ce mai complicate şi mai multe. Limba literară se îmbogăţeşte, se împuterniceşte ; în ea însă încep a intra cuvinte franţuzeşti, căci odată cu ideile, cu obiectele, au venit şi cuvintele.
Să vedem acum viaţa din toate punctele de vedere. Cu relaţiile dintre Franţa şi România începe la noi dorinţa unui trai mai european. Deja prin ruşi începuse a veni moda, mobilele etc. franceze. Acum oamenii, mai ales femeile, încep a se îmbrăca europeneşte. Femeile s-au europenizat mai repede decît bărbaţii, de aceea cînd vin „bonjuriştii" sînt primiţi foarte simpatic de către femei, care se uitau cu dispreţ aproape la bărbaţii care încă rămăseseră la moda veche. Asta se vede mai ales în comediile lui Alecsandri, în care mai ales femeile sînt arătate ca civilizate. Aşadar, viaţa se europenizează şi toate lucrurile se schimbă, dar odată cu asta se schimbă şi limba. Orice lucru adus din Franţa aduce şi cuvîntul francez corespunzător : orice idee nouă, asemenea. Aşa că, din cauza culturii, cit şi din cauza imitării vieţii din Franţa, limba românească se îmbogăţeşte cu foarte multe cuvinte franţuzeşti. Imaginaţi-vă un scriitor oarecare traducând o operă franceză : mai întăi textul operei îl sileşte să întrebuinţeze cuvinte franceze. Aşa, într-o traducere din secolul al XVIII-lea găsim cuvîntul madam. Traducătorul mai întrebuinţează cuvîntul francez şi pentru că în limba lui există deja acest cuvînt. Aceasta se poate vedea chiar la noi, căci noi ne-am făcut cultura prin intermediul Franţei. Sînt multe cuvinte care nu se pot traduce exact în ■ limba românească ; astfel, anxieux nu se poate traduce şi dacă din această cauză zicem anxios, iată un cuvînt franţuzesc în plus pe lîngă cele deja existente în limba noastră. Aşa păţeau traducătorii de la începutul secolului al XlX-'lea. Dar tinerii care se duceau în Franţa ? Ştiau foarte bine franţuzeşte, mai bine chiar decît româneşte. Oamenii mari de pe la 1840—1848 corespondau între ei
în franţuzeşte ; Alecu Russo, cel mai naţionalist şi mai democrat dintre toţi, nu ştia bine româneşte. în afară de influenţa literaturii, a vieţii sociale şi de faptul că tinerii români se duc în Franţa, începe o mişcare politică de redeşteptare naţională sub influenţa Franţei. Deci o nouă ordine de idei, în care se introduc cuvinte franţuzeşti.
Numai din cîte v-am spus vedeţi prin cîte căi au intrat cuvinte străine în limba noastră. Aşa încît, dacă oamenii din oraş au ajuns să vorbească o limbă cu foarte multe franţuzisme, era natural ca atunci cînd s-au pus să scrie să întrebuinţeze o limbă cu multe franţuzisme. De aceea începe o reacţie : mai întăi, una curioasă : Eliade Rădulescu şi Asachi cereau alungarea cuvintelor franţuzeşti şi înlocuirea lor cu cuvinte italieneşti, ceea ce nu îndrepta lucrurile, ba chiar le strica, în adevăr, cuvintele franţuzeşti au intrat în limba noastră oarecum natural; se poate spune că acele cuvinte se creau din nou în limba românească, luau o altă formă, iar Asachi şi Eliade căutau să introducă cuvinte italieneşti în mod artificial. Reacţia contra franţuzisme-îor reîncepe mai puternică la 1840 din partea unor oameni foarte competenţi, care însă se ridicau numai contra cuvintelor franţuzeşti netrebuincioase, care se strecuraseră în limbă pe lîngă cele necesare. Problema va fi acum : alungarea cuvintelor care au intrat în limba românească fără a fi băgate în seamă şi fără a fi trebuincioase, pe cînd cele necesare trebuiau menţinute. Aceste cuvinte au făcut ca limba românească să aibă un aspect aşa de curios : o mulţime de cuvinte care se simt câ-s străine ; cu timpul, însă, vor ajunge să nu se mai simtă străine, după cum cuvintele slavone, de exemplu, par astăzi foarte româneşti.
Observăm, aşadar, mai multe etape în influenţa franceză : prin fanarioţi, prin ruşi, prin emigranţii francezi, prin tinerii care învăţau în Franţa şi, peste toate acestea, şi în tot timpul, prin cultura franceză şi, în fine, prin ideile politice şi sociale pe care le-au îmbrăţişat românii de nevoie. De ce românii s-au adresat Franţei ? Pentru că acolo s-au formulat oarecare teorii politice şi sociale, în realizarea cărora românii credeau că-şi vor găsi scăparea. Dacă românii n-ar fi fost într-o stare aşa de rea, influenţa franceză n-ar fi fost asa de
220
221
puternică din nici un punct de vedere. Ceea ce a dus pe români către Franţa a fost starea lor de decădere. Toate mişcările politice de pe la începutul veacului trecut nu-s decît un ecou al ideilor din Franţa. Am văzut că pe la 1798 se înfiinţează un partid naţional, care ţine oarecum pană la înfrîngerea lui Napoleon în Rusia. La 1821, în vremea Eteriei, boierii cei mari din Moldova fug în Bucovina şi atunci încep să ceară izgonirea grecilor. Se pune iarăşi chestia naţională, ca şi pe vremea partidului naţional. Acum, însă, boierii alcătuiesc proiecte de constituţie, în care intră şi chestiile sociale : ei vor să scape de turci, greci, dar cer să li se respecte situaţia lor.
în formularea acestor proiecte de constituţie se vede tot spiritul francez, ideile de constituţie vin tot din Franţa. Boierinaşii rămaşi în Moldova, reprezentaţi de un om care trebuie să fi fost de mare valoare, Ionică Tăutu, fac şi ei proiecte de constituţie, conforme cu starea lor socială. Ei exprimă şi interesele claselor de jos, ceea ce dealtfel era natural. O clasă apăsată ia apărarea tuturor celorlalte clase apăsate ; boierinaşii erau apăsaţi oarecum şi ei de boieri, de aceea iau apărarea ţăranilor. Ionică Tăutu a fost un om de valoare ; Al. Russo îl compară cu Paul Louis Courier : de la el n-au rămas decît două proiecte de constituţie*. Această luptă între boieri şi boierinaşi ţine pană la 1848. La 1822 era domn Ioniţă Sandu Sturdza, care fusese boierinaş şi el şi care nu cedează stăruinţelor boierilor. Dar prin Convenţia de la Ackermann (1826) e silit să cedeze. Ştiţi apoi că după tratatul de la Adrianopol (1829) ţările române trec sub protecţia Rusiei, care alcătuieşte Regulamentul organic pentru guvernarea ţărilor noastre : acest Regulament satisface pe boieri. Boierinaşii însă luptă mereu, chiar după 1848. Se poate spune că Revoluţia de la 1848 e făcută de boierinaşi contra boierilor, în Moldova. în Muntenia era o clasă orăşenească care se alipeşte boierinaşilor şi de aceea Revoluţia din Muntenia e mai serioasă şi mai puternică.
Am spus aceste lucruri pentru a vedea influenţa Franţei revoluţionare asupra ţărilor noastre. Toate clasele sociale se inspiră de la ideile revoluţionare fran-
* Vezi acum Scrieri social-politice, ediţie de Emil Vîrtosu, Bucureşti, 1974.
ceze, fiecare luînd din acestea ceea ce-i convenea. Putem zice, aşadar,, că pană la 1848 vedem în toate sensurile influenţa franceză foarte puternică, chiar cotropitoare. Mai înainte am văzut curentul latinist şi şcoala italienistă. Recapitulînd, avem : limba    bisericească e prea săracă pentru toate genurile literare, care apar în secolul al XlX-lea. Ea trebuia deci îmbogăţită. Unii vor să facă acest lucru cu ajutorul cuvintelor latineşti şi prin latinizarea celor româneşti, deci strică limba prin alungarea din sînul ei a cuvintelor adevărate româneşti, deşi de origine slavonă etc. ; alţii fac acelaşi lucru, numai că în loc de cuvinte latineşti, în locul celor româneşti, vor să pună cuvinte italieneşti. Vine apoi influenţa franceză, care iarăşi schimbă limba şi a cărei problemă e importantă pentru că cuvintele franţuzeşti vin în mod fatal. Limba literară e ameninţată deci din trei părţi : se pune problema de a scăpa de curentul raţionalist din limbă, de a scăpa de cuvintele   franceze şi străine nenecesare etc. Vom vedea că acum se naşte o şcoală de oameni competenţi, de spirite critice, care-şi impun dezlegarea acestor chestii. Acum se pune şi problema curentului poporan, care putea aduce multe elemente pentru limbă, şi care izvor fusese ignorat pană acum.
222
PRELEGEREA XVII
Sîntem pe la 1840. Din cele spuse pană acum, vă daţi seama care e starea şi soarta limbii literare din această vreme. Am văzut că vechea limbă bisericească se pervertise prin intrarea în ea a elementelor din graiul viu. V-am cetit texte, în care limba bisericească era amestecată cu elemente din limba vie, atît din limba dialectală a ţăranilor, cit şi din cea de la oraş. Aţi văzut apoi că latinismul, italienismul, pumnismul chiar, care, deşi apare mai tîrziu, dar are premergători, deşi slabi, ca'Asachi, Săuleseu — toate    contribuie la stricarea limbii literare, cu toate că şi ele aveau ca ideal unifi-carea limbii literare. Pe lîngă aceste şcoli artificiale, aţi | văzut că a venit influenţa franceză, de care am vorbit în prelegerile trecute. Vă puteţi acum imagina care e aspectul limbii literare de la 1840 : n-avem deloc o limbă literară, ci un amestec inform de tot felul de forme. Nici un scriitor nu seamănă cu altul, fiecare avea limba lui ; unul e latinist, altul franţuzist, altul italienist, altul analogist ; apoi, dintre cei franţuzişti, unii dădeau aceluiaşi cuvînt altă formă decît alţii etc. Pe la 1840 începe o reacţie împotriva acestei înstrăinări a limbii prin diferite scoli si prin influenţa   franceză. Ce   problemă se pune'atunci oamenilor de cultură? Aceasta e problema: a avea o limbă cit mai românească şi cit mai bogată j cît mai românească, fiindcă limba literară trebuie ^să fie românească, şi cît mai bogată, pentru că acum sînt mai multe necesităţi, se nasc multe genuri literare. Ce era de făcut pentru aceasta ? Mai întăi trebuia să se însănătoşească limba, adică formele,    fonetismul, prin reîntoarcerea la vechea limbă bisericească, prin dezgroparea vechilor monumente literare ; aceasta ca fond al limbii, ca bază. Apoi trebuiau să se alunge latinismele
şi de luptat contra latiniştilor, contra italienismului etc, contra analogismului şi contra franţuzismului.
Apare la 1840 o şcoală de oameni care-şi impun realizarea acestui program : o numim şcoala critică, pentru că aceşti oameni cercetează ce e bine şi ce e rău, ce trebuie să fie şi ce nu ; ce trebuie să fie în limbă, ce cuvinte trebuie alungate, ce trebuie introdus şi cum anume ? Ei examinează limba literară pentru a vedea ce au de făcut. Pană la 1840 n-am avut o şcoală critică. Toţi oamenii de pană acum erau conduşi de sentimente, de idei naţionaliste, patriotice, n-aveau un spirit rece, critic. Latiniştii făceau latinism pentru a dovedi originea românilor; Eliade cu italienismul lui, acelaşi lucru. Analogiştii vor purificarea limbii tot conduşi de idei naţionale.
Pe la 1840 se iveşte o sumă de tineri cu destul spirit rece pentru a vedea că astfel nu mai poate merge şi că trebuie să se examineze limba şi să se vadă ce e necesar şi ce nu într-4nsa. Ar trebui 'să studiem această şcoală critică în toate domeniile activităţii sale ; ne vom ocupa aici numai de activitatea ei cu privire la limba literară. Ei se adresează vechii limbi bisericeşti; în această privinţă au un predecesor, Eliade, care, pe cînd scria bine (înainte de 1840) şi-a format limba şi şi-a îndreptat-o prin studierea vechilor cărţi bisericeşti. El nu scria limba vorbită pe vremea lui, ci o limbă ca cea a cărţilor bisericeşti. Acest lucru se poate vedea şi din scrisorile adresate de el lui C. Negruzzi (vezi Curierul de ambe sexe şi Convorbiri literare), căruia îi recomandă cărţile bisericeşti pentru a scrie bine. Cel dintăi, deci, care-şi dă seama de importanţa limbii bisericeşti pentru remedierea limbii literare e Eliade în Muntenia şi C. Negruzzi în Moldova, care însă poate fi considerat ca. un elev al celui dintăi, căci mai înainte şi el soria dialectal. De la Eliade învaţă Negruzzi să scrie limba sa literară, care atinge culmea perfecţiei în Alexandru Lăpuşneanul (1840), unde găsim o limbă aproape ca cea literară de azi. Dar această limbă bisericească nu era îndestulătoare pentru diferitele genuri noi literare. Trebuia de îmbogăţit limba ; şi această şcoală de la 1840, reprezentată prin Al. Russo, Kogălniceanu, Ailecsandri, C. Negruzzi, se îndreaptă şi aiurea, nu numai spre literatura bisericească. Mai întăi se adresează cronicilor. Cronicile nu
224
Cda. 1729  coala 15
225
fuseseră tipărite pană acum, erau în manuscris, copiate de acei care aveau nevoie, şi care erau foarte puţini ; nu erau cerute de lume, lumea n-avea interes istoric. Cărţile bisericeşti am văzut că au fost tipărite pentru că erau necesare mai întăi pentru slujba bisericească şi apoi pentru că erau cetite de multă lume, erau potrivite spiritului vremii. Cronicile au fost tipărite abia în secolul al XlX-lea : prima cronică tipărită a fost a lui D. Cantemir (1835)* ; apoi, cele din Muntenia, în 1845, (în Magazinul istoric), de către Laurian şi Bălcescu, cele din Moldova (1845—1852), de către Kogălniceanu (Leto-piseţi, 3 volume). Cei din şcoala critică îşi dau seama că pot găsi limbă în cronici ; ei se adresează cronicilor şi pentru literatură. Kogălniceanu, pe la 1840, recomandă scriitorilor cronicile, pentru a lua de acolo subiecte literare. Cînd spiritele critice se vor ridica contra franţu-zomaniei, cu imitaţia literaturii franceze, ei vor recomanda scriitorilor viaţa românească trecută, pentru a se inspira de acolo. Ele înşile fac acest lucru ; Negruzzi, în poema sa, cam prozaică, Aprodul Purice, în nuvelele Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii etc. ; toate aceste subiecte sînt luate din cronici. Se naşte, cum vedeţi, un nou curent, curentul istoric, al cărui promotor e şcoala critică. Se inspiră din cronici şi ca limbă. Deci limba literară capătă un nou izvor, pe lîngă cărţile bisericeşti, cronicile. Cronicile sînt tipărite mai ales datorită tendinţii de a dezgropa trecutul pentru a găsi acolo o limbă românească curată, fapte naţionale româneşti, pentru a le opune limbii nouă franţuzite, latinizate etc. şi pentru a da scriitorilor un izvor pentru limbă şi literatură. Acesta e curentul istoric.
Dar şcoala critică mai găseşte un aliat în lupta sa în literatura populară : şi acum venim la curentul poporan. Scriitorii de pană acum : Conachi, Mumuleanu etc. şi chiar Eliade au ignorat literatura populară, care pentru ei parcă nici nu exista. Ei se inspirau de la scriitorii mici francezi şi decadenţi, în loc să se inspire de la literatura populară, pe care, cînd o cunoşteau, o dispreţuiau. Poporul pentru ei era plebea făcută numai pentru a munci. Nimeni nu bănuia că poporul acesta aşa de vulgar să aibă o literatură aşa de frumoasă. Iar
* Hronicul vechimii, ediţia G. Săulescu, Iaşi.
dacă întîmplător auzeau diferite cîntece populare, nu le dădeau atenţie, pentru că nu le puteau pricepe. Acest lucru s-a întîmplat pe atunci în toată Europa. Pe lîngă aceasta, literatura populară e eretică, anticreştină, pentru că ea are într-însa multe credinţe şi tradiţii păgîne, contra cărora biserica lupta mult.
în urma Revoluţiei Franceze, lucrurile se schimbă : poporul devine interesant, el capătă acces la viaţa publică ; revoluţia consideră poporul ca baza ţării, fiind clasa cea mai numeroasă şi cea mai obijduită. Astfel, din această cauză socială, literatura populară ajunge în Europa a fi cunoscută. O altă cauză contribuie la acest lucru. In Germania, Revoluţia Franceză era inspiratoare de groază; acolo nu existase înainte de 1800 o clasă burgheză puternică ca în Franţa ; acea care exista era chiar laşă. în Germania, nobilimea era puternică şi ea avea oroare de Revoluţia Franceză. De aceea, ca o reacţie contra acesteia, nobilii şi scriitorii, în mare parte, se întorc la veacul de mijloc, cînd nobilimea era puternică, începe un fel de nostalgie pentru acele vremuri, contra cărora tocmai se ridicase Revoluţia Franceză. Astfel se naşte romantismul german, care înseamnă inspiraţia de la veacul de mijloc, care cînta cruciadele, regii puternici etc. în Germania, vedem deci un lucru tocmai contrar cu cel din Franţa : dar rezultatele sînt aceleaşi. Literatura populară s-a văzut că e ca şi cea din veacul de mijloc, apoi aceasta chiar devenise în mare parte populară, astfel că, în Germania, a te întoarce la evul mediu înseamnă a te adresa literaturii populare. Cum vedeţi, pe la 1800, literatura populară capătă mare importanţă pe diferite căi : atît revoluţionarii (Franţa), cît şi reacţionarii (Germania) se adresează literaturii populare. Vrasăzică, în toată Europa se naşte şcoala romantică, în Franţa — aici trebuie să ne gîndim mai mult, pentru că poeţii noştri de aici se inspiră —, în Franţa e încă un lucru : invadează romantismul german. Să vă spun ceva despre acest romantism. Ştiţi că Harder face cea dintăi colecţie de poezii populare din toată lumea : Stimmen der Volker in Liedern (1799) ; apoi, pe la 1806, adună poetul Brentano, împreună cu Arnim, poezii populare germane*, apoi Gorres face studii asupra lite-
* Des Knaben Wunderhorn (1806—1808).
226
227
raturii populare,* fraţii Grirnm** etc. Şcoala romantică germană are influenţă şi în Franţa, şi persoana care introduce în Franţa acest curent e mai ales M-me de Stael, cu cartea sa' De VAllemagne (1810). Şi, în adevăr, pe la 1830 avem în Franţa o şcoală romantică foarte puternică, în frunte cu Lamartine şi V. Hugo. In loc de a se servi de antichitate, cum au făcut clasicii, romanticii se adresează veacului de mijloc. Această şcoală e mult influenţată de şcoala identică germană, care e şi mai medievalistă.
Tinerii noştri care încep a scrie pe la 1840, se adresează literaturii populare a noastre, din două cauze : prima e o cauză socială. Ei vin din Franţa cu ideile Revolutei Franceze. Poporul este totul în ţară. Aceşti tineri toţi sînt democraţi, ei vor lupta pentru a se da ţăranilor puterea ce li se cuvine ; de aceea, vor căuta să se apropie cît mai mult de popor şi să-1 studieze. A doua e o cauză literară. Aceeaşi tineri care se duc în Fraivţa, sau dacă nu se duc, cetesc totuşi literatura franceză contemporană, aceşti tineri sînt influenţaţi foarte mult de literatura romantică din Franţa. De aceea scriitorii de pe la 1840 vor fi toţi romantici; astfel, Negruzzi traduce din Hugo,*** nuvelele lui înseşi sînt romantice, căci multe din ele au subiecte istorice, luate din legendele istorice; asemenea e şi Bolintineanu. Avem acum la 1840 o literatură romantică ; aceşti oameni îşi iau subiecte din veacul de mijloc al românilor şi cîntă trecutul. Dar romantismul mai înseamnă şi introducerea fantasticului în literatură ; şi romanticii români şi cei germani şi cei francezi fac acelaşi lucru. Gîndiţi-vă la Scrisoarea III şi IV ale lui Eminescu, unde sînt cîntate viaţa şi iubirea de pe la 1400, deci trecutul, sau la Strigoii, unde vedem multe elemente fantastice. Aşadar, scriitorii noştri de pe la 1840, pe lîngă că vor fi medievaliişti, vor avea în poezia lor şi element fantastic. Literatura populară însă are exact aceleaşi însuşiri ca şi cea romantică : 1) cîntă trecutul, 2) are elemente fantastice (Făt-frumos), 3) e subiectivă etc. Astfel, scriitorii noştri care s-au inspirat de la literatura
* Die deutschen Volksbucher (1807). ** Deutsche Sagen (1816). *** Balade, Iaşi, 1845.
franceză de după 1830, venind din Franţa şi adresîndu-se poporului — fiindcă în prima linie ei erau democraţi —, rămîn foarte surprinşi cînd văd la acest popor o literatură care avea însuşirile literaturii lor. Aceasta face ca ei să studieze şi mai mult poporul în diferitele sale manifestări şi mai ales în literatura sa. Aşadar, poeţii români s-au adresat poporului din două cauze : una socială, alta literară.
în adevăr, observăm că de la 1839, Al. Russo, care era pe atunci probabil judecător la Piatra, întreprinde călătorii pe Bistriţa : şi el ne povesteşte cum a făcut această călătorie ; are chiar cîteva bucăţi inspirate de acolo (Piatra Corbului, Piatra Teiului, care^s legende populare), spune apoi cum a vorbit cu ţăranii, cum a găsit o literatură populară etc. Literatura se apropie, însăşi se influenţează de la cea populară ; dovadă avem cele două bucăţi de mai sus. El adună literatură populară, pe care o dă lui Alecsandri, lucru pe care însuşi acesta îl mărturiseşte. Au fost şi alţii înainte de Russo care au adunat literatură populară, dar mai puţin însemnaţi şi despre care vom vorbi mai tîrziu. După Russo, avem pe Alecsandri, care în urma morţii mamei sale se retrage la ţară, de unde colectează literatură populară, care, împreună cu cea primită de la Russo, e scoasă în două volume (1852—1853), iar pe la 1866 scoate o ediţie completă de poezii populare. Este apoi şi C. Negruzzi ; n-avem date că el ar fi cercetat anume literatura populară, dar a scris în Dacia literară (1840) un articol despre această literatură, unde încearcă s-o clasifice altfel decît Alecsandri*. De asemenea, în Scrisorile sale, care nu-s decît articolaşe, avem o bucată care e o combinaţie de proverbe adunate de el**. Deci şi el e un mic colector de proverbe populare, care în mare parte sînt scrise în chiar forma lor de la ţară, iar altele sînt stricate, adică corijate de Negruzzi. Kogăl-niceanu n-a făcut colecţii de poezii populare, dar în diferite articole el a recomandat totdeauna literatura populară ca un izvor pentru limba şi literatura cultă. Cum vedeţi, scriitori însemnaţi, chiar toţi cei mari din
* Cîntece populare a Moldaviei, după Musique et chants populaires de VItalie de J. Mainzer.
** Păcală şi Tîndală (Scrisoarea XII).
228
229
Moldova de pe la 1840, sînt reprezentanţi ai curentului poporan : adică culeg sau cel puţin recomandă literatura populară, iar cei beletristici dintre dînşii dau ei exemplu, inispirîndu-se din ea, ca Al. Russo şi mai ales Alecsandri. Primele poezii originale ale lui Alecsandri (Doine şi lăcrimioare) sînt imitate aşa de bine după literatura populară, încît şi un cunoscător le-ar crede chiar populare. Mai ales o poezie : Marioara Florioara seamănă perfect ; totuşi se vede că nu-s populare, de acolo că din ele lipsesc tocmai poeziile profund sentimentale şi melancolice, pe care Alecsandri nu le-a putut imita, neavînd această .calitate. El era optimist şi de aceea a ales toate poeziile care aveau un caracter vioi, uşor, deşi cele mai caracteristice pentru poporul nostru sînt tocmai cele melancolice. Limba lui Alecsandri e uşoară, frumoasă, vie, colorată, fiindcă e limba poeziei populare.
Înainte de 1839 au mai fost colecţii de poezii populare : Cel dintîi e un sîrb, Vuc Karagic, care culegînd poezii sîrbeşti* de pretutindeni, în Banat a cules şi cîteva poezii româneşti, pe care le-a dat la 1823 lui Asachi. Şi acesta a adunat cîteva poezii populare ; dar la 1827, odată cu casele, îi ard şi aceste poezii. Asachi n-a mai adunat literatură populară ; el n-a fost un reprezentant al curentului poporan, pentru că nu şi-a dat seama de importanţa poeziei populare, deşi a cules şi el cîteva ; nici nu s-a inspirat din ea, nici n-a recomandat-o. Este apoi Anton Pann, care la 1830 scoate o colecţie de poezii : Cîntece de stea**, la 1831, Poezii deosebite sau Cîntece de lume (adevărate poezii : romanţe), apoi Spitalul amorului (1852—1853) în care sînt cîntece de dragoste ; tot pe atunci scoate O şezătoare la ţară, care e o colecţie de tot felul de genuri literare populare.
Ce e cu Anton Pann ? De ce l-am pus pe urmă ? Pentru că 1) A. Pann e însuşi el om din popor, deci nu începe curentul poporan, care e o şcoală a oamenilor de cultură, care introduc limba şi sentimentele populare în poezia cultă ; 2) Anton Pann, ca şi Asachi, n-a fost conştient de valoarea poeziei populare şi de maniera ei. El aduna poezii şi le publica pentru a cîştiga bani şi pentru că lui îi plăceau mult; 3) Anton Pann
* Srpske narodne pjesna, 1823. ** Versuri musiceşti ce se cîntă la naşterea Mîntuitorului nostru Is. Hs. si în alte sărbători ale anului.
în poezia sa e pe jumătate popular, pe jumătate de mahala. Poezia populară a sa e mai ales de prin mahalalele Bucureştilor, ceea ce se vede din limbă şi chiar din sentimentele exprimate de acea poezie*. Acest argument din urmă singur e destul pentru a ne face să nu punem pe Anton Pann în curentul poporan. Sînt mulţi care-1 pun aici, dar pe nedrept. Anton Pann n-are nici un caracter pentru a fi scriitor din curentul poporan.
Curentul poporan a avut un rezultat însemnat. Fără el, noi n-am fi avut azi o literatură cultă. Literaturile străine, oricît de frumoase ar fi ele, tot străine rămîn ; ele pot da tehnica, meşteşugul etc, dar fondul nu-1 pot da. O literatură care se inspiră prea mult de la cele străine devine anostă, fără nici un caracter original. Literatura franceză a influenţat pe poeţii noştri, i-a făcut să scrie în diferite genuri literare, şi desigur că, fără ea, noi n-am fi avut literatură azi, n-am fi avut nici chiar pe Creangă, pentru că fără influenţa franceză nu i-ar fi venit lui Creangă în minte să scrie povestiri şi nuvele. E bună deci influenţa franceză prin faptul că a făcut să se nască literatura noastră şi i-a dat directive. Scriitorii noştri n-aveau pe cine continua, căci scriitorii totdeauna se continuă unii pe alţii : cea mai mare parte din opera unui scriitor e de la alţii, partea lui originală e mult mai mică. Poeţii noştri,' dacă nu puteau urma pe Conachi, dacă n-au urmat pe Hugo, pentru că n-ar fi făcut nimic aşa, au continuat literatura populară, care se născuse de veacuri. Şi la noi, genurile de predilecţie ale poeţilor începători ajunsese la mare înflorire în poezia populară, ca poezia lirică şi cea epică. Poporul român, care e un popor poetic, nu aşa de poetic cum 1-a crezut Alecsandri, care a fost prea entuziast, acest popor avea şi are o literatură foarte frumoasă, pe care au continuat-o poeţii de la 1840. Ca dovadă că acei care nu s-au inspirat de la poezia populară n-au ajuns poeţi mari este faptul că în Muntenia, unde curentul poporan n-a existat, n-au fost poeţi mari. Eliade Rădulescu n-a înţeles importanţa literaturii populare, pe urmă devine   italienist şi deci la dînsul încetează
184G.
* Vezi îndeosebi Anton Pann, Poezii populare, Bucureşti,
230
231
poezia şi literatura. Bolintineanu e un poet de care rid cei mai mulţi oameni, şi cu dreptate ; mai ales forma lui e ridicolă : are diminutive multe şi exagerate (ar fi fost în stare să zică puiculiţişoară). Dar el are talent, are multe poezii frumoase ; în Legendele sale există o muzicalitate şi alte calităţi care-1 arată ca mare poet. Defectul lui e că nu s-a inspirat de la poezia populară sau că n-a ştiut cum să se inspire. în Muntenia, au mai fost poeţi iarăşi cu mare talent : Depărăţeanu, Sihleanu, astăzi uitaţi cu totul din diferite motive, între care este şi acesta că nu s-au inspirat de la literatura populară şi asta pentru că în Muntenia n-a existat curent poporan, şcoală critică ca în Moldova.
De ce e importantă limba literaturii populare ?
Pentru că e un adaos la limba literară. Limba bisericească era săracă şi numai puţine idei reprezenta ea; cu limba lui Varlaam, de pildă, nu se pot scrie poezii lirice, satire... Apoi limba bisericească era rigidă, severă; în unele gemuri literare însă e nevoie de o limbă vie, săltăreaţă. Afară de asta, limba populară putea înlocui acele elemente franţuzeşti nenecesare, în locul cărora, alungîndu-le, n-ai fi avut altfel ce pune. Nici azi limba populară nu e bine cunoscută ; sînt multe cuvinte populare ignorate de noi şi oare reprezintă idei pentru care noi credeam că nu există cuvînt românesc.
Vorbind despre chestia limbii literare, vedem că azi această chestie nu ni se pare aşa grea ; dar pe la 1840 vă puteţi închipui ce haos era, ce întâlnire de tendinţe cu totul opuse şi contrare. Atunci li s-a pus oamenilor de cultură o problemă extraordinară, care nici azi nu e rezolvată. Cu această ocazie sînt multe chestii de discutat, dar foarte încurcate, căci chestia pusă la 1840 e în legătură cu toate problemele, atît culturale, cît şi literare, politice, sociale. Atunci s-au produs toate chestiile acestea ; atunci s-a întîmplat acel fenomen extraordinar, pentru îndeplinirea căruia altor ţări le-au trebuit sute de ani, şi pe care noi l-am luat de-a gata. Noi am făcut o săritură de la istoria medie la cea contemporană : istorie modernă noi n-avem. Fiind atîtea chestii de rezolvat şi oameni capabili şi competenţi atît de puţini, era fatal ca ei să se ocupe de toate acele probleme, mai ales că ele nu erau decît diferite manifestări ale vieţii. Aceste manifestări se încurcau adesea una în alta ; în-
tr-o carte, de pildă, a lui Al. Russo, poţi studia sentimentul patriotic, cel democratic, caracterul romantic, poporan etc. ale autorului. Aceeaşi carte poate servi, cum vedem, din mai multe puncte de vedere ; de aceea spun că lucrurile sînt foarte complicate. Cele afirmate mai sus trebuie dovedite cu fapte, cu documente şi scrieri, din care ar trebui să reiasă că limba întrebuinţată de aceşti scriitori de la 1840 a evaluat îmbunătăţindu-se cu elementele limbii bisericeşti, ale celei din cronici şi puţine ale limbii populare. De aceea se pune aici altă problemă : unii din aceşti scriitori au fost mai tare influenţaţi de limba bisericească şi mai puţin de cea populară, cum a fost C. Negruzzi ; alţii, din contră, mai mult de cea populară şi mai deloc de cea bisericească, ca Alecsandri, care, conform firii sale, nu putea ceti cărţi religioase. Am mai vedea, cercetând documentele, alt lucru mai curios. Al. Russo laudă limba şi literatura populară, dar nu ştie bine româneşte ; el scria mai mult în franţuzeşte. Aceşti campioni ai românismului în literatură şi limbă erau franţuziţi : combăteau francomania în franţuzeşte, cum a făcut Fonvizin* în Rusia. Multe scrisori dintre aceşti scriitori de pe la 1840 sînt scrise în limba franceză. Toţi aproape au studiat în ţări străine : Kogălniceanu, în Germania şi Franţa, Alecsandri, Bolintineanu, în Franţa, Al. Russo, în Elveţia. Aceste fapte însă nu ne pot interesa pe noi acum, cînd studiem problema limbii literare.
* In Nedorosl, Neisprăvitul (1782)
232
PRELEGEREA XVIII
Vorbeam despre apariţia acelui spirit critic care a avut de rezultat — împreună cu curentul istoric şi cel poporan, izvorâte tot din el — românizarea, naţionalizarea literaturii noastre şi in genere a culturii noastre. Am spus că acest spirit era reprezentat de alde Kogălniceanu, Alecsandri, Al. Russo, C. Negruzzi şi alţii, care, cum vedeţi, sînt toţi moldoveni ; aşadar şcoala critică apare în Moldova. In Muntenia, ea n-a existat; şi dacă acolo curentul istoric a fost reprezentat prin cîţiva oameni, cel poporan n-a avut nici un reprezentant. Mai spuneam noi că literatura în Muntenia nu se dezvoltă aşa de mult ca în Moldova, tocmai pentru că poeţii, chiar talentaţi, de acolo nu s-au inspirat de la literatura populară. Este, cum vedeţi, o deosebire între Muntenia şi Moldova şi de aceea trebuie să căutăm de ce şcoala critică a apărut în Moldova şi nu în Muntenia.
Cine studiază istoria secolului al XlX-lea vede o foarte mare deosebire între cele două Principate ; deosebire mult mai mică în alte timpuri. In veacul al XlX-lea e vorba a se introduce cultura străină la români, numaidecît, nu numai pentru că românii nu mai puteau sta în starea de decădere în care se aflau, ci şi pentru că această cultură s-a introdus de la sine, nu putea să nu se introducă. Ţările .române formau ca un fel de provincie a Europei ; deci civilizaţia europeană nu putea să nu ajungă şi pe la noi. Ce e o cultură ? E un complex de fapte : organizaţie politică, socială, literatură, obiceiuri etc. Toate acestea trebuiau să se introducă la noi. Aţi văzut că ele încep să intre în ţările române din secolul al XVIII-lea, prin fanarioţi, ruşi, emigranţi francezi etc. Introducerea culturii franceze se datoreşte mai ales la două cauze :
1. întinderea mare a ideilor Revoluţiei Franceze în toată Europa; francezii au vroit acest lucru mai întîi pentru că au vrut să se apere ; ei erau atacaţi de toate popoarele din Europa. Pe urmă au luat ei ofensiva, în frunte cu Napoleon, care şi el e un reprezentant, un rezultat la Revoluţiei Franceze, deşi era contra ei. El a dus ideile Revoluţiei în afară de Franţa ; fără această revoluţie, poate că el n-ar fi fost aşa de mare şi fără el nici ideile Revoluţiei n-ar fi luat un aşa mare avînt. Asta este deci o cauză independentă de voinţa românilor : e invazia ideilor franceze în toată Europa. 2) Aceasta e o cauză care porneşte de la noi. Ţările române erau aşa de decăzute, erau aşa de tare apăsate, încît oamenii de pe aici s-au grăbit să-şi însuşească numaidecît ideile Revoluţiei Franceze pentru a le întrebuinţa la eliberarea lor. Boierii găsesc în Revoluţia Franceză ideea de libertate, pentru a scăpa de greci, turci; alte clase sociale, care sufereau şi apăsări sociale, găseau tot acolo ideea de egalitate şi de fraternitate. Astfel se naşte un contact foarte puternic între ţările române şi Europa. A mai existat un contact cu Europa şi mai de mult, dar foarte slab, anume : primele cărţi ale românilor au fost tipărite din cauza luteranismu'lui. Ba chiar cele dintăi manuscrise, cele din Maramureş, se datoresc tot unei influenţe religioase europene, celei husite. Apoi, în secolul al XVII-lea, este influenţa polonă, care se exercita asupra Moldovei şi ale cărei efecte rămân pană în secolul al XlX-lea. Dar toate aceste influenţe au fost slabe, fără importanţă.
Acum, influenţa Apusului, mai ales prin Franţa, e aşa de puternică, încît se exercitează din toate punctele de vedere. Toată viaţa românească e influenţată de civilizaţia franceză, în toate domeniile ; aceste lucruri n-au nevoie să fie dovedite, căci se pot vedea la orice pas în viaţa noastră zilnică. însă aceste diferite forme ale civilizaţiei franceze n-au pătruns egal în ambele Principate : Muntenia a făcut mai ales politică, iar Moldova mai ales cultură românească. Ştiţi că la 1848 a fost revoluţie atît în Iaşi, cît şi în Bucureşti. Cea din Iaşi s-a stins repede, în mod ridicol chiar, din cauza felului cum s-a stins de repede. în Muntenia, revoluţia a fost mai puternică, a fost făcută de mai mulţi oameni şi de aceea rezultatele ei au   fost importante. Chiar numai din acest fapt ve-
234
235
dem o deosebire între cele două Principate. Schimbările politice şi sociale făcute în România se datoresc mai ales Munteniei; marii reformatori politici au fost muntenii : de aceea, acolo toate spiritele distinse fac politică, în Moldova, din contră : spiritele cele mai distinse au fost absorbite mai ales de nevoile culturale, de literatură ; bineînţeles nu numai de cultură ; dovadă e Ko-gălniceanu care a luat o parte foarte însemnată şi activă în politică; apoi Alecsandri, care-şi pusese candidatura la tronul ţării şi care a fost ministru plenipotenţiar. Dar cu asta am atins altă chestie : vom vedea că pe vremea lui Alecsandri oamenii de seamă se amestecau în toate domeniile activităţii publice, pentru că erau puţini. Totuşi, putem zice : activitatea oamenilor distinşi din Muntenia s-a îndreptat mai ales spre transplantarea ideilor şi formelor politice, pe cînd cei din Moldova, mai ales spre aceea a culturii moderne. Dar aici e lucru important. O cultură, mai ales o literatură, e ceva foarte naţional; fiecare popor are un spirit specific al său, ceea ce se vede din cetirea literaturii sale de către orice om, chiar fără a avea o mare cultură literară. Sînt puţini acei scriitori asupra cărora n-ai putea spune sigur de ce neam sînt ei; cei mai mulţi reprezintă perfect spiritul poporului lor. Astfel, romanele lui Zola nu puteau fi scrise de George Eliade şi vice-versa. Alphonse Daudet însă samănă aşa de bine cu Dickens, încît a şi fost acuzat, pe nedrept însă, că 1-a plagiat, şi cu toate acestea se vede în el ceva care te face să spui că e francez. Această deosebire se vede oricând, literatura, ca esenţă a unei culturi, e naţională ; şi cultura, care e ceva mai întins, mai larg, e ceva tot naţional.
Vedeţi de aici ce problemă grea s-a pus oamenilor de la 1840 : a copia civilizaţia şi cultura franceză înseamnă a da poporului românesc o haină străină ; a copia literatura franceză era şi mai grav, căci literatura e şi mai expresiv naţională. Ar fi însemnat să facem o literatură care să nu fie nici românească, nici franţuzească, o compoziţie fără nici un caracter. Aşadar, primejdia imitaţiei culturii şi literaturii franceze fără nici un examen era foarte mare. Dar noi n-aveam cultură, nici literatură ; deci trebuia să le imităm : nu poţi scrie o piesă de teatru sau o nuvelă pană nu ai un model, ba încă fără model nici nu-ti vine în minte să scrii. Tre-
236
buia aşadar de imitat, nu de copiat, trebuia de imitat procedeul literaturilor străine, dar în operă, în conţinutul ei, să pui sufletul românesc. Astfel, de pildă, piesele de teatru neromâneşti au un spirit nepotrivit românilor, neînţeles de ei ; în locul acestui spirit, trebuie pus spiritul românesc. Aşadar, trebuia cineva care să se opună copierii şi să susţină adaptarea, asimilarea culturii şi literaturii străine. Acesta a fost rolul şcoalei critice : de aceea am şi numit-o critică. A critica înseamnă a-ţi da seama de un lucru dacă e bun sau rău şi cît anume e bun sau rău ; a extrage din el ce e bun etc. în ţările române era nevoie de nişte oameni, prin urmare, care să-şi dea seama de caracterele literaturii franceze, de geniul, adică de spiritul românesc, să vadă ce au comun aceste două spirite, să-şi dea seamă de ce elemente are nevoie limba românească şi ce elemente s-ar potrivi ei. Cu alte cuvinte, era nevoie de un spirit care să aleagă răul de bine şi care să aibă destulă competenţă şi autoritate ca să impună binele şi să alunge răul. Acest spirit critic s-a născut în Moldova ; pentru ce ? 1) Cînd spui critic, înseamnă ceva deosebit de entuziasm, entuziasmul e o pornire cam inconştientă, critica e o stare de gîndire, de răceală, deosebirea dintre entuziasm şi critică e cam aceeaşi ca dintre un act reflex şi un act însoţit de o deliberare oarecare. De ce în Muntenia n-a apărut spiritul critic ? Şi în Muntenia au fost cîteva spirite cumpătate, dar n-au făcut critică : au fost ponderaţi numai pentru ei. Astfel, Alexandreseu nu cade nici în una din extremele vremii sale, dar nu e spirit critic, pentru că nu scrie şi nu face propagandă în acest sens. Eliade chiar, înainte de 1840, e tot aşa ; asta se vede în Gramatica sa (1828), unde combate latinismul. Că şcoala critică e moldovenească am dovedit-o pană acum, citind pe aceia care au fost ca un fel de santinele la poarta literaturii române. Se poate dovedi încă şi prin scrierile de la 1840. Ar fi nevoie de citate, dar nu fac. Kogălniceanu, într-un articol din ediţia Letopiseţilor, care e Introducerea la cursul de Istorie naţională, spune că se va feri de mania dacoromânescului, ca cea a bucureştenilor (adică ca a latiniştilor). Aici se vede şi faptul că el declară că e critic, că adică nu va cădea în exageraţii, iar pe de altă parte, el declară că în Muntenia există această manie de a exagera.  Al. Russo,
237
asemenea, arată că Moldova e critică, iar Muntenia şi Ardealul strică limba. Fiindcă e vorba de limba literară, să ne oprim aici. Cel mai mare pericol pentru limba literară era latinismul ; italienismul era tot un fel de latinism. Pumnismul, deşi pare antilatinist, e tot o urmare a acestui curent, pentru că şi el vroia alungarea din limbă a cuvintelor „străine". Am putea numi toate aceste cuvinte purism, pentru că scopul tuturora era curăţirea limbii. Aşadar, şcoala critică avea de luptat contra purismului de toate categoriile, care în realitate nu curăţau limba, ci o stricau. Al. Russo, mai mult decît Kogă'lniceanu, în toate scrierile sale, dar mai ales în Cugetările sale şi Amintirile sale, îşi bate jos de purişti şi-şi dă seama că locul lor e în Muntenia şi Ardeal, adică îşi dă seama de rolul Moldovei şi de cel al Munteniei. Tot ce am spus noi pană acum spun aceşti oameni atunci. Vorbesc de nevoia unei critici, pe care nevoie o simţesc şi a cărei existenţă ei toţi o argumentează. Alecsandri n-a scris în această privinţă, pentru că era poet* ; dar Kogălniceanu şi Russo, teoreticienii şcoalei critice, au spus că e nevoie de critică, iar Al. Russo zice că e nevoie de critică pentru a ne da seama de „marfă", adică de ceea ce ne venea din străinătate. El mai spune că va striga din Moldova pentru a se auzi în Muntenia şi Ardeal, era deci conştient de rolul Moldovei. Fiind atacaţi de către Gazeta Transilvaniei din Ardeal că-s rusofili, pentru că ei nu vroiau să alunge cuvintele de origine slavă şi care le spunea că un milion de moldoveni vor să le impună celorlalţi români limba lor, Al. Russo zice că acest milion de moldoveni, care se adapă de 80 de ani la filozofia Apusului, are acest drept etc.
Dar să răspundem la întrebarea : de ce apare această şcoală critică în Moldova ? Pentru ca să înţelegem acest lucru, trebuie o mică introducere. între faptele literare şi culturale şi cele politice şi sociale este o legătură. Oriioît s-ar sili cineva să susţie că între aceste fapte e o prăpastie, nu poate aduce nici o dovadă. Aceste încercări sînt numai aere de esteţi. Totdeauna e o legă-
* A scris în Propăşirea contra Stanţelor epice ale lui O. Aristia ; în România literară, contra stilului epistolar latinizant şi în Convorbiri literare despre cuvinte ca amoare, animă, morb (Dicţionar grotesc).
tură între viaţa socială şi literatura unui popor. Viaţa e un tot ce apare sub diferite aspecte ; omul o dată plînge, altădată lucrează etc, dar tot el şi tot viaţa lui se vede peste tot. Asemenea şi un popor : are o limbă, o religie, o literatură, acestea sînt aspecte ale vieţii lui, care e unică, aspecte în legătură între ele. O dovadă puternică pentru această afirmaţie e şi istoria literaturii : totdeauna se vede că cutare fel de legătură a corespuns unui cutare fel de viaţă. Toţi oamenii explică literatura franceză din secolul al XVII-lea prin felul de viaţă al poporului francez de pe atunci ; această literatură ar fi fost altfel dacă şi viaţa socială ar fi fost alfa. Nu mai aduc exemple, deşi unele sînt foarte evidente : ca, de pildă, lupta dintre romantism şi clasicism, luptă oare a mers alături cu cea dintre liberalism şi conservatorism. Toţi scriitorii susţin această părere ; Faguet,* ultimul care se ocupă de această chestie şi care e numai estet, ne-avînd legături cu viaţa politică, e de aceeaşi părere. Discuţia este numai între care şcoală literară şi doctrină politică a fost legătura, dar că această legătură a fost e incontestabil.
Acum să trecem la noi. în Muntenia a fost o clasă mijlocie, naţională ; deşi în mare parte de origine străină, ea se românizase. Aţi văzut că pe la 1790 această clasă îmbrăţişează ideile Revoluţiei Franceze. în Moldova această clasă nu exista; era alcătuită de foarte puţini români şi mulţi evrei. Asta e o dovadă suficientă pentru a vedea de ce Revoluţia de la 1848 a reuşit numai în Muntenia şi ne învaţă mai ales pentru ce în Muntenia s-au produs aproape toate mişcările mari sociale şi politice româneşti. Aceeaşi organizaţie şi în Moldova şi în Muntenia ; totuşi, mişcările cele mai însemnate, revoluţionare să zicem, dintre 1840—1880 s-au făcut în Muntenia. Să mergem ceva mai departe : curentul latinist, cu italienismul lui, a fost una din primejdiile cele mai mari pentru limba literară. Mai toţi oamenii din Muntenia au căzut pradă acestui curent, pe cînd cei din Moldova, nu. Din contră : lupta contra latiniştilor începe şi pleacă din Moldova şi contra Munteniei. Muntenia e deci latinistă, Moldova nu ; pentru
* Vezi G. Ibrăileanu, Un sămănător de idei, în Opere, II, p. 403—412.
238
239
ce ? Mai întăi din cauza clasei orăşeneşti. Latinismul, deci doctrină lingvistică, avea la bază o tendinţă politică şi naţională. In Ardeal, el se explică prin apăsarea românilor de către unguri, e un fel de reacţie contra străinilor, în general. In ţările române el prinde, pentru că şi aici românii sufereau. Vrasăzică latinismul are legătură cu spiritul de redeşteptare naţională, cu ideile politice ; fiind deci o manifestare revoluţionară oarecum, era natural ca el să se întindă mai mult în Muntenia, care era mai revoluţionară. Afară de asta, Muntenia era mai în strînsă legătură cu Ardealul, cu regiunile lui mai culturale (Braşov, Sibiu etc.) ; deci ideile latiniste trec mai uşor în Muntenia. In fine, a treia cauză e Gheorghe Lazăr, ceea ce, dealtfel, a fost numai o întîm-plare. Gheorghe Lazăr a fost un om cu mare importanţă, el a avut un suflet de apostol, şi el n-a fost decît persoana concretă prin care ideile latiniste trec în Muntenia. El a înfiinţat o şcoală de ingineri, care în realitate era şcoală de naţionalism, la care veneau oameni din toate clasele sociale, pană şi băieţi de prăvălie. Vă închipuiţi acum ce extindere a putut lua curentul latinist, pe care elevii lui Gheorghe Lazăr îl răspîndesc nu numai în Bucureşti, ci şi în toată Muntenia şi chiar în Moldova (Eliade spune într-un loc că el are elevi şi în Moldova).
In Moldova, latinismul e mai slab, mai întăi pentru că cele trei cauze din Muntenia aici n-au existat. Mai este o cauză pentru care purismul în general şi chiar influenţa franceză sînt mai slabe. Dacă ne uităm la oamenii care formează şcoala critică, vedem că ei sînt feciori de boierinaşi. V-am spus că, la 1321, boierii mari, refugiaţi în Bucovina, fac proiecte de Constituţie oligarhice, pe cînd boierinaşii rămaşi în Moldova fac, prin reprezentantul lor Ionică Tăutu, proiecte mai liberale. Am mai spus că aceşti boierinaşi vor fi clasa care va face Revoluţia de la 1848, adică acea clasă care va forma România modernă. Făcînd legătura între cele spuse, vedem că şi şcoala icritică a fost reprezentată tot prin boierinaşi ; şi cultura şi politica nouă sînt reprezentate tot de aceeaşi clasă, ba chiar de aceiaşi oameni. Lui Kogăl-niceanu, Alecsandri etc. le datorăm şi lupta contra purismului, cultura nouă, şi tot lor le datorăm şi revoluţia şi mişcările politice.  în Moldova,  aceste mişcări sînt
240
cumpănite, nu ca în Muntenia. Deci oamenii de la 1840, care luptă contra purismului, care luptă pentru cultura naţională etc. sînt fii de boierinaşi. De ce spun acest lucru ? Cu privire la politică acest lucru e important, pentru că ei fiind boierinaşi, nu vor fi reacţionari, ci vor reprezenta spiritul de inovaţie, dar nu duc acest spirit de inovaţie la extrem. Nu-s nici revoluţionari ca cei din Muntenia, nici reacţionari ca marii boieri. Tot aşa şi în literatură şi cultură : sînt cumpătaţi tot pentru că-s boierinaşi. De ce ? Care e condiţia pentru ca toate inovaţiile să pătrundă fără cercetare ? Este să n-ai nimic, nici tradiţie, nici literatură ; imaginaţi-vă o ţară cu literatură puternică ca Franţa ; e posibil ca acolo să invadeze o literatură străină ? Nu, pentru că se opune literatura proprie ; locul e ocupat, nu e loc pustiu, liber pentru oricine vine întăi. Acolo, prin urmare, unde este o tradiţie literară, acolo imitaţia va fi într-un grad mai mic; noutăţile vor întâmpina o rezistenţă mai mare. Acolo unde nu va fi tradiţie literară, unde va fi pustiu, noutăţile nu vor fi împiedicate de nimic, vor fi primite toate. Această tradiţie a fost în Moldova. Mai întăi aici a fost influenţa poloneză, căreia îi datorăm cronicarii din secolul al XVII-lea, oare în Muntenia n-au existat.* Cronicarii mari au putut forma şi au format o tradiţie. Apoi literatura aceasta istorică nu se pierde, e cetită mereu. Aşadar, boierimea a avut la îndemână oarecare literatură ; chiar literatura bisericească moldovenească a fost mai însemnată decît în Muntenia. Şi pentru că această literatură servea ca hrană intelectuală şi pentru că boierii din Moldova au avut mai multe izvoare pentru cultură. Avem apoi mărturii că boierii moldoveni erau mai culţi ; d-1 Iorga dovedeşte că pe la 1697 un boier, Pâlade, avea în bibliotecă pe Suetoniu. Acest lucru, că boierii moldoveni s-au cultivat în timpul fanarioţilor mai mult decît oei din Muntenia, nu e numai o simplă deducere. Acest lucru îl spune Al. Russo cînd vorbeşte de „milionaşul de moldoveni" care vor să kn-puie limba literară, pentru că ei ,,de 80 de ani s-au adăpat la filozofia Apusului". Toate acestea arată că în
* Nu au existat personalităţi ca Grigore Ureche şi Miron Costin, ci anonimi ca Anonimul cantacuzinesc şi Anonimul bâ-lenesc (stolnicul Constantin Cantacuzino ţine, ca şi Ion Neculce de secolul al XVIII-lea).
241
Cda. ,1729 coala 16
Moldova era o clasă de boieri mai învăţaţi decît cea din Muntenia. Dar nu e vorba că avea mai multă ştiinţă, ci să existe o oarecare rafinare intelectuală : e deosebire între un om care 'el cel dintăi învaţă carte şi între unul care are cîteva generaţii înaintea sa care au cetit, au învăţat. Creierul e ca şi un muşchi : cu cît e mai exercitat, cu atîta e mai rafinat. Aceşti boieri din Moldova au şi un fel de rafinare prin ereditate : nu formează ei prima generaţie de oameni care cetesc, ci şi taţii şi chiar bunicii lor au cetit. Kogălniceanu, de pildă, a avut pe Enache Kogălniceanu* şi pe alţii. Ce vedem ? Această clasă de boieri din Moldova are şi o rafinare intelectuală, are şi o ştiinţă mai mare şi mai are ceva : aceşti oameni, fiind bogaţi, se pot instrui, îşi pot tocmi profesori în ţară sau se pot duce în străinătate. Pe atîtea căi vedem că clasa boierească din Moldova era, cum am zice azi, mai intelectuală. Sînt oameni mai rafinaţi, mai învăţaţi. Să ne mai aducem aminte că ei, fiind boieri sau boierinaşi, nu pot să se arunce cu prea mare entuziasm pentru a schimba totul, cum fac muntenii, cu limba, cu organizaţia politică şi celelalte. Aceştia din Moldova, fiind rafinaţi, au spirit critic, apoi, fiind boierinaşi, instinctul de clasă îi face să nu fie prea revoluţionari, ci să schimbe totul, d3r cu socoteală.
* Nu e autorul cronicii pe care io atribuie Mihail Kogălniceanu.
PRELEGEREA XIX
Am văzut că înainte de 1840 începe, prin influenţa lui Eliade Rădulescu, studiul limbii bisericeşti, căci Eliade îşi dădea seama de importanţa acestui lucru. După 1840, asupra limbii literare va influenţa tot limba veche, dar nu aceea din cărţile bisericeşti, ci aceea din cronici, şi mai ales limba literaturii populare. Aceasta din cauza şcolii literare care domneşte de pe la 1840 încoace. Noi studiem numai limba, parcă n-ar avea legătură cu literatura şi pe aceasta parcă ar fi ceva deosebit de viaţa culturală, pentru că altfel nu se poate. Literatura noastră de după 1840 e o literatură romantică, datorită literaturii romantice franceze. Acest romantism are, pe lîngă alte însuşiri, şi pe aceea de a se întoarce la trecutul medieval. Pană aici scriitorii se inspirau din literatura antică şi chiar luau subiecte din lumea antică ; acum scriitorii romantici se inspiră din literatura medievală şi iau subiecte de acolo. Aşadar, C. Negruzzi, de pildă, cînd traduce balade şi piese de teatru de ale lui V. Hugo*, unde e vorba de viaţa medievală, e natural că Negruzzi, atunci cînd va fi original, se va adresa şi el trecutului medieval al românilor; pentru aceasta va studia acest trecut din cronicari. Aşadar, romantismul francez, care îndeamnă pe scriitori către trecutul medieval, deci naţional, nu antic, va face ca şi scriitorii noştri să se adreseze trecutului lor naţional. Ei vor ceti pe cronicari, care le vor pune la îndemînă limba veche. E deosebire între limba veche bisericească şi cea a cronicarilor. Sînt mulţi oameni din Moldova care spun că limba moldovenească e oea literară, pentru că cronicarii mari au fost moldoveni şi pentru că cei mai mari scriitori din secolul al XlXnlea tot moldoveni au
* Măria Tudor şi Angelo, tiranul Padovei, trad. de C. Negruzzi, Bucureşti, în tipografia lui Eliad, 1837.
243
fost. Dar ca să fim drepţi, trebuie să spunem că limba care a influenţat, înainte de 1840, mai mult pe cea literară este limba bisericească, nu a cronicarilor. Aşadar, înainte de 1840 limba bisericească, iar după această dată limba cronicarilor au mare influenţă asupra limbii literare. Deci două izvoare vechi pentru limba literară, care o îmbunătăţesc, unul înainte, altul după 1840. Tot după 1840 contribuie în mare parte la îmbunătăţirea limbii literare şi limba populară din literatura populară. Erau prin urmare trei izvoare de „romantism" pentru limbă în ajutorul celor care nu erau nici latinişti, nici italienişti, nici pumnişti. însă, înainte de 1840, fiindcă izvorul de românizare a limbii literare era numai vechea limbă bisericească, limba literară de atunci are un aspect cu totul deosebit de cel al limbii de azi. Cînd vor veni oamenii care vor recurge şi la alte izvoare, la cronicari şi mai ales la limba populară şi cînd neologismele vor căpăta o formă mai românească, vom avea limba literară de azi care, cum vedem, îşi are izvorul pe la 1840. Limba literară, care începe a căpăta o fizionomie ca cea de azi, această limbă se creează într-un timp îndelungat, putem spune între 1840 şi 1880. Această epocă (1840—1880) este şi o epocă literară ; şi dacă am merge şi mai departe, am vedea că ea e şi o epocă politică, culturală etc. Vă spun acestea pentru ca să vă arăt că între toate manifestările sufleteşti ale unui popor este o mare legătură şi toate aceste manifestări au un izvor comun : sufletul poporului. Am spus că ideile Revoluţiei Franceze ajung a fi mai puternice la noi pe la 1840 ; de fapt, şi influenţa străinătăţii tot pe la 1840 e mai mare. Deci de pe la 1840 ţările române vor intra pe o nouă cale, vor căpăta o nouă fizionomie. în acest timp, încep a circula în spiritul .public o mulţime de idei, încep să se nască o mulţime de speranţe ; e vorba de unire, de Constituţie, de domn străin etc. în această ordine politică vedem spiritele mai de seamă că încep a fi agitate de pe la 1840 de diferite idealuri naţionale.. Tot acum vin modele şi toate formele sociale de la Paris : vin „bonjuriştii", „duelgiii", „romanticii", cum li se zicea tinerilor întorşi de la Paris. Tot de la această dată încep a se civiliza femeile, încep „saloanele", unde se discută, se vorbeşte, se ceteşte literatură. Alecsandri ceteşte poezii populare prin astfel de saloane, cei mai
244
mulţi dintre boieri şi cocoane însă strîmbă din nas la auzul acestei poezii, pe care ei n-o pot pricepe. Totuşi se găsesc cîţiva, mai ales femei, care înţeleg această poezie şi care ajută pe Alecsandri la răspîndirea ei. Tot Ia 1840 începe o nouă şcoală literară : romantismul. Tot acum limba literară începe să aibă altă cale prin curentul istoric şi cel poporan. Tot acum începe şi acea şcoală critică care în definitiv nu e decît o altă faţă a'celor ce am spus pană acum. începe o luptă conştientă contra celor ce perverteau limba şi contra celor ce erau prea tare influenţaţi de cultura străină. Susţin şi ei cultura străină, căci văd că e necesară; spun' că 'aceasta este pîrghîa care va face pe români patrioţi etc, dar ei se r; îndese că această cultură poate face şi rău şi de aceea îşi dau seama de cît aveam nevoie atunci şi de ce n-aveam nevoie. Această epocă, cam cu toate aceste însuşiri, tine pană pe la 1880.
Vorbeam întăi de partea politică, cu idealurile ei noi : aceste idealuri vor fi realizate Ia 1880 (exact, la 1881, cînd s-a proclamat regatul). în acest timp, de 40 ani, de la 1840 la 1880, e o mare mişcare pentru realizarea acestor idealuri. Vorbeam apoi de introducerea modelor .şi a formelor sociale. Aceasta putem spune că n-a încetat nici pană azi, dar în această epocă e timpul cînd aceste mode ajung ridicole, ridicol care fatal rezultă din contrastul dintre fondul nostru oriental şi formele occidentale. Introducerea hainelor, mobilierului, serbărilor etc. străine au produs acest ridicol, observat la început de Alecsandri, iar la sfîrşit de Caragiale. în „comediile" Iui Alecsandri vedem ridiculizată „semicivilizaţia" de după 1840. Civilizaţia a pătruns întăi în clasele de sus ; de aceea tipurile puse de Alecsandri în scenă sînt din această clasă (Cucoana Chiriţa, Iorgu de la Sadagura etc). Cu încetul, însă, această civilizaţie străbate şi în clasele mai de jos şi după 40 de ani — la 1880 — ea ajunge pană la mahalale.; şi cînd vine Caragiale (1879), el găseşte ridicolul semicivilizaţiei la mahalale, şi avem astfel pe Ziţa, Veta şi tot felul de tipuri din Comediile si Momentele lui Caragiale. Deci şi din punct de vedere social vedem că între 1840 — 1880 e o epocă bine definită, cum am văzut că e şi din punct de vedere politic. Din punct de vedere literar, iarăşi e o nouă epocă, care începe la 1840 şi se sfîrşeşte la' 1880. Trecem deci la
245
literatură. După cum în politică, în moravuri, am văzut o epocă între 1840 şi 1880, aşa şi în literatură avem o epocă deosebită. Romantism, influenţat de romantismul lui Lamartine şi V. Hugo, nu de al altora. (Spun acestea pentru că şi după 1880 literatura românească e tot romantică, dar de altă categorie, din care cauză şi însuşirile ei sînt cu totul altele.) Eminescu, reprezentantul literaturii de după 1880, e tot romantic şi el ; asta însă e numai o întâmplare, căci literatura de după 1880 e foarte deosebită de cea dinainte de 1880. Desigur că Alecsandri trăieşte şi după 1880 (el moare la 1890), dar după 1880 Alecsandri pare a nu mai fi. Eminescu începe să scrie de pe la 1870, dar pană la 1880 parcă n-ar exista., Vedeţi : o epocă e un lucru aşa de însemnat încît poate că e mai presus decît chiar poeţii. Eminescu scrie înainte de epoca — s-o numim eminesciană (de pe la 1880). Alecsandri scrie mult timp după 1880 : totuşi e o mare deosebire. La 1880 se isprăveşte deci epoca literară care începuse la 1840 ; unii dintre scriitorii acestei epoci chiar erau morţi, alţii trăiau, dar asta e indiferent. Literatura dominantă pană la 1880 e a lui Alecsandri ; Eminescu e o anticipaţie, nu e înţeles decît de puţini, e necunoscut, nu face şcoală. Publicul românesc dinainte de 1880 nu găseşte în Eminescu întruparea idealurilor sale ; tinerii dinainte de 1880 nu umblau cu versurile lui Eminescu, nu le ceteau pe acestea, ci pe ale lui Alecsandri. Primul elev al lui Eminescu — care e A. Vlahută —, lucru important, începe să scrie la 1880., Până la această dată, Eminescu n-are nici măcar imitatori, iar publicul începe a-1 gusta abia de la această dată încoace, dar mai ales din timpul boalei lui şi după moartea lui. Această moarte năprasnică, cu toate legendele ce circulau cu privire la dînsa, fac ca Eminescu să fie mai mult cetit. Alecsandri, reprezentantul epocii 1840—1880, e eclipsat de Eminescu după 1880 ; nu mai e gustat de public; unii scriitori însemnaţi, ca Dela-vrancea şi Vlahuţă, îl iau cam de sus, iar Maioreseu (în Poeţi şi critici) îi ia apărarea oarecum. Alecsandri, după 1880, scrie lucruri care nu mai au a face cu literatura românească; el, care de la 1840 la 1880 se inspira numai din viaţa românească, din trecutul şi chiar actualitatea ei, după 1880 fuge în antichitate şi scrie Fîntîna Blanduziei. Alecsandri, ca poet, trăieşte mai mult
246
decît trebuia. El simte bine că nu mai poate fi poetul I impurilor de după 1880 şi de aceea alege subiecte străine de lumea românească. E o deosebire colosală între Alecsandri de acum şi cel din comediile sale de la început. Deci Alecsandri se expatriază din literatură, expatriere silită oarecum, căci publicul nu-d mai ceteaj Chiar, de fapt, el se expatriase, căci era ambasador la Paris. Din punctul de vedere al limbii literare, această epocă, 1840—1880, e o epocă de chin al renaşterii ; trebuie de luptat contra latinismului şi pumnismUlui, contra invaziei influenţii franceze, trebuie introduse cuvintele din vechea limbă românească, din literatura populară, trebuie de alungat cuvinte străine nenecesare, de dat formă românească neologismelor, de primit altele, căci civilizaţia se introducea mereu etc. Vedeţi cîte elemente disparate sînt la un loc ; din toată frămîntarea aceasta va ieşi limba pe care o scriem noi azi; şi dacă această epocă — 1840—1880 — în ordinea literară are mare importanţă, această importanţă este tocmai din punct de vedere al limbii literare, căci în literatură această epocă n-a fost tocmai tare. Acest timp, 1840—1880, e foarte însemnat şi oamenilor din acest timp trebuie să le fim recunoscători, căci lor le-a incumbat sarcina de a crea România modernă din toate punctele de vedere. Am putea spune că între 1840—1880 România devine o ţară europeană din toate punctele de vedere; de la 1840 la 1880 se fac sforţările cele mai mari, în urma cărora ţara românească îşi păstrează individualitatea ei, dar în acelaşi timp se occidentalizează. Această epocă a fost critică, s-ar fi putut ca ţara noastră să nu devină independentă, adică să fi rămas tot sub turci, ori să treacă sub ruşi, ca limba românească să nu fi ajuns aşa cum o avem astăzi, ci să fi învins latiniştii şi să fi avut deci două limbi, cum s-a întîmplat în Grecia. Dar această generaţie de la 1840 a avut destulă inteligenţă ca să priceapă împrejurările grele şi nevoile poporului românesc, să-şi dea seama de ceea ce ne trebuie nouă din cultura străină etc. : această generaţie a fost o generaţie de spirit critic.
După 1880, în cealaltă perioadă a literaturii româneşti, ce se mtîmplă cu limba literară ? (ca să isprăvim cu această chestie). Am spus că limba literară e formată la 1880, dar nu e perfectă. Românii au la 1880 o limbă
247
în care pot să-şi exprime tot felul de idei, dar nu e destul de frumoasă, n-are destulă proprietate, n-are mlădiere ; are toate elementele necesare, dar n-are arta. Eminescu, cînd vine, găseşte o limbă destul de artistică. Toată lumea ştie că Eminescu are o limbă cu totul alta decît a lui Alecsandri şi ceilalţi dinaintea lui ; toată limba de după 1880 e alta. Oricine ceteşte un poet anterior datei acesteia şi unul de după această dată, fără a fi savant, vede acest lucru. Limba epocii Alecsandri (1840—1880) e lipsită de nerv, cum am zice, n-are culoare, n-are frumuseţe, într-un cuvînt, pe cînd limba de după 1880, creată de Eminescu şi de alţii, e o limbă artistică. Ce s^a întîmplat în timpul de după 1880 cu limba literară ? Ea a mai cîştigat multe însuşiri ; în limba aceasta românească s-a creat şi o limbă poetică, căci altceva e o limbă literară şi altceva una poetică. Limba literară o scrie toată lumea, pe cînd pe cea poetică numai poeţii o posedă ; limba literară are o sferă mai largă decît limba poetică. Înainte de 1880 poeţii aveau cam tot aceeaşi limbă ca şi prozatorii : şi aveau o limbă poetică, curat poetică. Una din slăbiciunile anterioare lui 1880 e şi limba, care n-are imagini, nu e nervoasă. Trebuia un talent extraordinar, ca al lui Eminescu, care să aibă de spus lucruri aşa de frumoase, aşa de adinei şi care să întrebuinţeze imagini aşa de admirabile pentru ca să avem şi noi o limbă poetică. Fondul unei poezii corespunde totdeauna formei ; fondul poeţilor dinainte de 1880 nu era aşa de poetic, al celor de după 1880 e poetic : ei au făcut poezie pentru poezie, de aceea şi limba lor e atît de artistică. Acest lucru se simte foarte uşor din cetire. In alte literaturi lucrul se înţelege şi mai bine ; în literatura franceză, de exemplu, fraţii Goncourt în proză şi Leconte de Lisle în poezie au o limbă poetică cu totul deosebită de cea zilnic întrebuinţată. In epoca 1840—1880, cînd la noi era totul de făcut, cînd acei oameni făceau de toate, şi politică, şi literatură, şi ziaristică, cînd şi în literatură scriau în toate genurile sau aproape în toate, pe acea vreme nu exista ceea ce am numi conştiinţă artistică. Pe acea vreme poezia era subordonată idealurilor naţionale şi politice, era subordonată, putem zice, statului ; asta nu în toată poezia, dar în mare parte din ea. De aceea poezia dintre 1840 şi 1880 e tezistă, e o poezie de
propagandă, piesele de teatru sînt scrise pentru a dovedi ceva. Alecsandri mărturiseşte singur acest lucru, spunînd că el scrie comedii pentru ca urmaşii să poată cunoaşte din ele viaţa contemporană lui şi, al doilea, pentru a îndrepta moravurile. Poeziile sale, ca şi ale lui Bolintineanu, sînt naţionaliste, sînt scrise pentru a îndemna pe români la luptă etc. N-avem deci o poezie autonomă, poezie pentru poezie, ci ea e pusă în serviciul unor lucruri străine de artă. După 1880, poeţii devin numai poeţi, ba încă sînt foarte geloşi de arta lor. Concepţia artei pentru artă, exagerată însă, prinde din ce în ce mai mult după 1880. Arta e totul pe lume ; lumea n-are alt rol decît a servi artei, cum zicea Flaubert. Cerul, stelele, oamenii n-tau alt rol decît ca să servească poeţilor ca imagini. Sigur că Flaubert nu spunea în serios acest lucru, dar îl cam credea, dacă-1 spunea. De unde înainte de 1880 politica era totul, iar arta numai o armă în serviciul politicii, după 1880 lucrurile se schimbă. Totul e arta, poezia ; totul e să faci unj vers frumos, să găseşti o rimă admirabilă. E exagerat a da artei o importanţă aşa de mare, căci mai înainte de toate trăim şi apoi scriem ; dar această exageraţie era foarte necesară pe la 1880. Acum se pun poeţii să „cizeleze" stilul, lucru afirmat chiar de ei înşişi. Cunoaşteţi poezia lui Eminescu Criticilor mei, în care tocmai se plînge de munca pe care trebuie s-o depună pentru a scrie ceva de seamă. Din manuscrisele rămase' de la el putem vedea cît de mult se trudea el să scrie ; sînt versuri care au stat cîţiva ani şi au trecut prin o mulţime de faze pană au ajuns în forma definitivă. Ce departe sîntem de Alecsandri, Bolintineanu, care scriau fără nici o grijă. Tot aşa Vlahuţă în Linişte şi Delavrancea în Ziua se plîng de chinurile creaţiunii artistice.. Acum înţelegeţi cînd aceşti talentaţi lucrători se dedau la această muncă, ce lucru mare vor face ei pentru limba literară, mai ales pentru limba literaturii propriu-zise, a poeziei. De la Eminescu şi Vlahuţă încoace avem, aşadar, o altă fază a limbii literare. Limba e mai bună şi mai frumoasă, cuvintele au căpătat mai multă proprietate, limba are, adică, mai multă siguranţă; cuvintele şi formele greoaie, nesigure, au fost alungate din limbă. Poeţii care vin după Eminescu şi Vlahuţă au o limbă foarte bună, si se observă acum un lucru curios : există
248
249
sute de poeţi care scriu bine, dar care n-au ce spune ; tocmai contrar cu epoca anterioară, cînd erau poeţi care aveau ce spune, dar care nu aveau instrumentul trebuincios, însă un lucru : limba asta, a epocii Eminescu, deşi aşa de frumoasă, e artificială, prea se resimte de munca depusă de autorii ei. Orice ar fi : altceva e un lucru muncit, altceva un lucru natural; un lucru muncit se vede imediat. în Eminescu acest lucru nu se prea vede, căci el are şi multe greşeli ; se simte însă acest lucru foarte bine la Vlahuţă şi Delavrancea. Limba acestora are ceva cam artificial, cam rece. Desigur că limba lor faţă de limba vie e ca o floare artificială faţă He una naturală, dar totuşi limba lor are ceva din acele flori de pînză. Aceasta nu înseamnă o vină pentru ei ; era fatal acest lucru, pentru epoca lor. în epoca de azi, de după Eminescu — care a început de acum vreo douăzeci de ani*, — în această epocă vedem altă limbă, care are alt aspect. înainte de a merge mai departe, vă atrag atenţia asupra faptului că în fiecare epocă literară avem. şi o limbă literară deosebită. Conachi avea un fel de, limbă literară, Alecsandri alt fel, Vlahuţă altul şi Sadoveanu altul. Nu e vorba aici de conţinutul operei, care e deosebit, ci de limbă. Cea mai bună limbă literară e desigur cea de azi, pentru că ea se serveşte de toate achiziţiile din timp de peste 100 de ani. în limba lui Sadoveanu e înmagazinată toată munca lui Alecsandri, Vlahuţă şi ceilalţi, dar acei de azi au mai pus ceva, care o face mai frumoasă. Un lucru : limba de azi e mai viguroasă, mai vie, n-are caracterul de artificialitate al limbii lui Delavrancea sau Vlahuţă (vorbesc de limba lor dintre 1880—4890, nu de cea de azi**). Ar fi curioasă o comparaţie între limba acestora, a lui Delavrancea, de pildă, şi cea a lui Sadoveanu. Fiecare întrebuinţează în limba lor expresii populare. în Delavrancea însă expresiile acestea par a fi căutate, se pare că autorul nu prea ştie cuvintele populare şi că le-^a luat din dicţionar, punîndu-le în locul celor orăşeneşti şi de aceea aceste cuvinte par artificiale. Această impresie nu e bazată pe raţionament, ea se simte. Sînt anecdote care spun că Delavrancea, după cîtva timp, uitase ce înseam-
* Prin 1890.
** Din 1910, de cînd datează prima formă a acestui curs.
nă cuvintele populare întrebuinţate de el mai demult, dar noi nu ne luăm după anecdote. Asta însă nu e o vină, ci mai degrabă un merit, căci a îmbogăţit limba. Dacă observăm limba lui Sadoveanu, vedem că şi ea are elemente populare, dar ea ni se pare foarte naturală ; asemenea şi a altora de azi. Limba de azi în genere e mai naturală decît a celor de ieri, chiar dacă talentul e mai mic. Aceasta din cauză că curentul poporan a tot influenţat mereu literatura cultă. îmbunătăţirea limbii literare şi în specie a celei poetice a mers pas cu pas cu progresul curentului poporan. Scriitorii de azi, fie prin clasele din care s-au născut, fie prin cultura şi idealurile lor, sînt mai aproape de popor, îl cunosc mai bine. Nu întrebuinţează cuvinte populare după listă, ei sînt aşa de aproape de popor, încît limba acestuia lor le e naturală. Acum faceţi o socoteală : aceşti scriitori, care au toate achiziţiile anterioare ale limbii literare şi în plus cunoaşterea perfectă a limbii populare, e natural ca limba lor să fie mai perfectă. în Sadoveanu e imposibil să găseşti o singură expresie populară despre care să poţi spune că e nenaturală.
Acum, cu toate că limba de azi e mai bună decît cele anterioare, totuşi nici azi n-avem încă o limbă literară perfectă, ca în Anglia sau Franţa : o limbă unitară, fixă, aşa ca cei ce o scriu să nu se mai muncească şi cu limba, ci numai cu subiectul. De aceea, scriitorii francezi sau germani dau în operele lor tot ceea ce pot să dea, pe cînd ai noştri pierd o parte din forţele lor cu limba. Eminescu, am mai spus-o în altă parte, dacă ar fi avut o limbă perfectă, sau cel puţin formată, ar fi fost cu mult mai mare, deşi şi aşa e colosal de mare. Cam acestea am avut de spus despre limba literară; n-am făcut citaţii, presupunând că cunoaşteţi textele sau că cel puţin mă credeţi pe cuvînt. Asta e o mare lipsă, dar se poate completa prin cetirea scriitorilor şi prin comparaţia limbii lor scrise.
De acum vom vorbi despre literatură, dar ne lovim de ceva : eu nu pot şi cred că nimeni nu poate concepe literatura în aer, în afară de atmosfera morală a unui popor. Taine, în Istoria literaturii engleze, vorbeşte întăi despre starea sufletească din timpul Elisabetei şi apoi despre Shakespeare : pentru el, Shakespeare e mai
250
251
întăi englez, şi apoi englez din timpul Elisabetei. Asemenea, înainte de a vorbi de Byron, vorbeşte de starea socială a Angliei din acest timp. Orice istoric literar care vrea să facă o istorie literară trebuie să procedeze astfel. Spuneam odată că este mare deosebire între critica literară şi istoria literaturii : cea dintăi e o artă, a doua e ştiinţă sau cel puţin tot aşa cît şi istoria omenirii în general. Pentru a face istoria literaturii trebuiesc criterii, după care să clasificăm pe autori. Aceste criterii nu se pot scoate decît analizînd şi cunoscînd atmosfera morală contemporană fiecărei epoci literare : să cunoaştem adică starea socială, diferitele curente de idei etc. Aceste lucruri nu se pot face aici ; de aceea noi vom studia mai întăi scriitorii primei perioade literare ; vom căuta apoi la scriitorii fiecărei epoci însuşirile lor comune, care vom vedea că se explică prin starea lor socială, momentul istoric etc.
PRELEGEREA XX
Vom studia acum literatura secolului al XlX-lea. Ca să înţelegem bine pe scriitori, trebuie să împărtim o literatură în epoci, adică să găsim ceea ce au comun mai mulţi scriitori şi să explicăm aceste însuşiri comune, apoi să vedem prin ce se deosebesc. Această căutare a însuşirilor scriitorilor e însemnată, pentru că ne dă legătura dintre opera literară şi epoca corespunzătoare.. Această legătură există şi este mare totdeauna ; artistul nu e decît un om mai ales, mai bine dotat din mulţime, cu însuşiri sufleteşti mai puterrice, în care se grupează, se sintetizează însuşirile mulţimii din care face parte şi ale cărei aspiraţii şi sentimente el le exprimă.
Anul trecut,* făcînd teoria unei epoci literare, am dat, printre alte exemple, şi epocile literare de la noi. Atunci am împărţit literatura românească în : I. Epoca veche, literatura veche beletristică (înţelegînd de acum înainte prin literatură numai poezia cu toate genurile ei). Această literatură am putea spune că corespunde vechiului regim de la noi, adică spiritului vechi. Ştiţi că, de la 1821, începe istoria modernă a ţărilor române şi tot atunci începe şi epoca modernă a literaturii române. Dar înainte de 1821 avem nişte scriitori care trebuiesc studiaţi scurt, bineînţeles, pentru a pricepe literatura de la 1821 înainte. II. Epoca de la 1821—1880, pe care am împărţit-o în două : o epocă de pregătire, 1821— 1840, şi o altă epocă, de maturitate, 1840—1880. III. Epoca de la 1880—1900, pe care am putea-o numi eminesciană. IV. Epoca de la 1900 încoace, care continuă şi azi şi care va mai continua încă. Aceste date sînt numai ca un fel de jaloane pentru a ne putea conduce, căci nici o epocă nu începe şi nici nu se termină fix la data pusă de noi. Scriitorul de care voi vorbi azi, Conachi, de pildă, deşi e
* în 1909.
253
pus în epoca dinainte de 1821, trăieşte şi scrie pană la 1849. în timpul cînd scrie Conachi, apoi, apare un scriitor modern, care totuşi moare înainte de Conachi şi face parte din literatura modernă : acesta e Cîrlova.
Aceste date sînt aşadar numai aproximative, dar trebuie să ţinem seamă de ele ; ele corespund unor evenimente istorice. Dar ele nu închid literatura unei epoci ca într-un compartiment; ca dovadă, avem pe Eminescu, care începe să scrie pe la 1865, scrie bine la 1870, şi totuşi e pus în epocă de la 1880 înainte.
Azi vorbim despre epoca literaturii vechi. Cînd am tratat despre influenţa franceză, am vorbit despre atmosfera sufletească în care s-au dezvoltat scriitorii acestei epoci vechi. Pană la 1821 ştiţi că sîntem sub fanarioţi, deci sub dominaţie străină, sîntem apoi sub influenţa civilizaţiei orientale (greceşti şi turceşti), dar tot atunci începe a se dezvolta şi vechea influenţă franceză. Am vorbit puţin şi despre moravurile acelei vremi. Din aceste eunoştinţi căpătate vă puteţi imagina sufletul claselor superioare — căci cele de jos n-au suferit nici o influenţă şi nici n-au făcut literatură. Era o clasă de boieri mari — protipendada, cu cinci grupe, apoi boierii mai mici, care duceau toţi o viaţă foarte orientală, vorbeau greceşte, iar pe vremea ocupaţiilor ruseşti, franţuzeşte, în saloane. în acest timp, nu putem găsi nici un sentiment înalt, ceea ce dealtfel nu e vina oamenilor, ci a împrejurărilor. Cînd influenţa venea de la Ţarigrad, nu ne putem aştepta la sentimente de cavalerism, de onoare. Cei mari dispreţuiau pe cei mici, femeile erau tratate foarte prost, după cum v-am spus că descrie aceste obiceiuri contele d'Hauterive. Vom vedea chiar pe Conachi plîngîndu-se de rezultatele influenţii franceze, cînd, zice el, tinerii nu mai respectă pe bătrîni, lucru care s-ar mai înţelege, dar el se mai plînge că cei mici nu mai respectă pe cei mari, adică ţăranul nu-şi mai scoate căciula în faţa boierului, de la zece paşi, ca mai înainte ; se mai plînge că femeile nu respectă pe bărbaţi (am putea spune azi contrariul), căci femeile aveau curajul să stea jos înaintea bărbaţilor şi mîncau cu ei la aceeaşi masă. Pe acea vreme, în păturile superioare româneşti — care se ocupau cu literatura — nu străbătuseră încă ideile „înaintate" din Ardeal. Ideile renovatoare în ţările române vin din Ardeal; ele nu străbătuseră
încă la noi sau foarte puţin. N-aveam, deci, nici această resursă de civilizaţie. Cum vedeţi, era o societate cu totul deosebită de cea care va veni : sîntem, cum am spune, în plin veac de mijloc al românilor, în care valorile morale sînt socotite altfel decît de la 1840 încoace, cu alte obiceiuri şi chiar cu altă limbă, căci acum e vechea limbă boierească, nepervertită de latinism, nici de influenţa franceză, puţin numai de cea grecească şi deloc din partea limbii populare. în această epocă putem spune că avem o literatură popular-boierească, dacă se poate spune astfel, anume : boierii fac cîntece şi poezii de dragoste pentru femei, dar nu le fac cu scop literar, ci fără pretenţii, în formă populară. Boierul, cuprins de un sentiment, am putea spune, mai bine, de un interes, făcea un cîntec, pe care-1 adresa vreunei jupînese (Casandra, Marghioala sau alta de ale lui Conachi), sau trimitea lăutar ca să cînte aceste cîntece, căci fiecare boier mare avea taraful lui de lăutari. Aşadar, literatura aceasta n-avea nici o pretenţie de adevărată literatură, era făcută fără giînd de a fi scrisă. Dacă astăzi avem poeziile lui Conachi, asta se datoreşte unor împrejurări independente de voinţa autorului : el le-a însemnat, fireşte, pe o hîrtie, care, după moartea lui fiind găsită, au fost date publicităţii aceste poezii. De aceea, puţine poezii ne-au rămas din această vreme ; astfel poeziile luj Dimachi abia de curînd au fost găsite.*
Atunci, ce însemnătate are această literatură ? Ca oricare alta : ea e expresia sufletului clasei boiereşti de pe atunci. Dar pentru că scriitorii făceau literatură numai pentru un anumit scop, şi fără vreo pretenţie literară, ei nu puneau în opera lor tot ce simţeau : ei puneau numai sentimentul de dragoste. Dacă ei ar fi fost scriitori de meserie, ar fi scris mai complet, în mai multe direcţii ; aşa că, pe Conachi, de exemplu, nu-1 putem cunoaşte ce fel de suflet avea numai din aceste poezii de dragoste ale sale : din ele putem cunoaşte doar pe amorosul Conachi. Dar nici pe acesta în întregime, pentru că atunci cînd cineva scrie pentru posteritate pune în poezie partea cea mai înaltă din sufletul său ; cînd scrii însă ocazionai, anume pentru cineva, scrii lucruri prea
* Vezi G. Bogdan-Duică, Un poet moldovean pierdut (N. Dimachi), în Viaţa românească, 1906, nr. 3.
254
255
intime, chiar josnice. Că Conachi n-a scris tot ce putea să scrie putem vedea din alte opere ale sale. Astfel, are o scrisoare adresată lui Ion Sandu Sturdza, primul domn român după fanarioţi (1821), în care dă sfaturi acestuia cum să guverneze ; într-o altă scrisoare, către mitropolitul Veniamin Costache, vorbeşte despre starea noastră de civilizaţie. Apoi, în cîteva poezii, ca de pildă Slănicul* găsim chiar idei filozofice asupra lumii. Că el a cugetat, vedem şi din traducerea operei lui Pope : Eseu asupra omului, sau, cum îi zice Conachi, Cercare de voroavă asupra omului. Dar fiindcă Conachi n-a fost scriitor de meserie, n-a scris decît ce-i trebuia lui : a făcut o literatură, ara putea zice, zilnică şi casnică.
Vă vorbeam despre epoci literare ; dar e foarte greu de definit ce este o epocă literară. Am definit-o anul trecut prin gen şi şcoală, care am văzut că se confundă : cît domneşte un anumit gen, avem o epocă. Dar epoca înseamnă ceva mai mult : o sumă de idei, de concepţii etc. asupra lumii, care depind de sufletul scriitorului, care şi el nu e decît o parte din sufletul mulţimii în care trăieşte. Epocile literare sînt mult mai scurte decît cele istorice ; s-ar putea încă spune că o epocă literară e reprezentată numai într-un singur moment, printr-un singur scriitor. Astfel, secolul al XVII-lea — clasicism — gen tragic — e reprezentat cu adevărat numai de Racine, şi încă nu de Racine tot. Acest lucru îl putem observa la noi : epoca veche a literaturii nu e reprezentată decît de Conachi; la Iancu Văcărescu găsim sentimente şi idei care îl apropie de Cîrlova. In epoca de la 1840— 1880 găsim pe Alecsandri, Bolintineanu, dar şi poeţi care înclină spre epoca eminesciană. Astfel Nicoleanu, considerat pe nedrept ca predecesorul lui Eminescu, se aseamănă mai mult eu Eminescu decît cu epoca în care a trăit el; asemenea Alexandrescu. Chiar Alecsandri n-a fost în toate epoca 1840—1880 „alecsandrist" ; putem spune asta fără a face pedanterie. In epoca lui Eminescu, singurul reprezentant adevărat al ei e însuşi Eminescu ; la Vlahuţă, deja se observă o deviaţie, care-1 apropie oarecum de epoca de Ia 1900. Din această cauză,
* Burghiuzul ot Slănic din 319, avgst 3 („Lumea stă pe o schimbare, toate trec şi mor, şi cher, / Dar şi moartea este viaţă pentru cei care o cer").
256
noi vom căuta evoluţia literaturii prin (fr. a travers) aceşti scriitori. Astfel, de exemplu, Iancu Văcărescu e din epoca lui Conachi, dar are ceva şi din epoca următoare.
Am spus că diferitele epoci literare sînt mai bine reprezentate de un singur scriitor. La noi, acest lucru e şi mai evident, din cauza împrejurărilor istorice prin care am trecut. De la 1821 pană la 1880 noi am trecut prin toate schimbările pentru care altor popoare le-a trebuit sute de ani. Aceste bruşte schimbări politice au influenţat asupra literaturii, cum era natural, şi de aceea schimbările în literatură sînt tot aşa de bruşte. Intre doi poeţi foarte apropiaţi găsim deosebiri colosale : între o poezie a lui Conachi de la 1849 şi una de a lui Eminescu de la 1870, deosebirea e enormă : în douăzeci de ani am trecut de la poezia — îi putem zice — barbară, la aceea a lui Eminescu, care e poezia cea mai înaltă care se poate scrie în vreo literatură. Noi în şaizeci de ani am ajuns civilizaţi din barbari cum eram' înainte de 1821, influenţaţi şi imitând schimbările din Apus ; asemenea e şi cu literatura. Alexandrescu, de exemplu, în acelaşi timp se inspira de la Boileau şi de la Lamartine, deşi acesta din urmă nu putea suferi literatura lui Boileau, pe care nici n-o înţelegea; Alexandrescu însă se împăca cu amindoi. Avem acum un tabo'u, foarte impresionist, nu-i vorbă, asupra epocilor literare şi asupra cauzelor pentru care avem atîtea epoci şi schimbări.
Să revenim la Conachi. El e întâiul poet din Moldova. Operele lui au fost tipărite în două rînduri : întăia oară la 1856, de către fiica sa, Catinca Conaehi-Vogoride,* ediţie cu litere vechi şi cu portretul autorului, un boier cu o barbă foarte orientală şi cu un işlic foarte mare. Această barbă şi işlic ale lui Conachi au contribuit mult ca el să fie ridiculizat de criticii posteriori; astfel, d. Iorga, în Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, unde dă nişte notiţe foarte însemnate asupra vieţii lui Conachi şi unde face o critică foarte vioaie, fîde de aceste lucruri. In ediţia de la 1856 nu sînt toate poeziile sale. D-l C. Botez a găsit, acum vreo cinci ani, la un anticar un manuscris, scris de unul Hie Gherghel, în care sînt
* Sub îngrijirea lui Neculai Ionescu.
257
Cda. 1729  coala 17
vreo 76 poezii de ale lui Cor:>achi* ; în volumul de la 1856 sînt aproape vreo sută. La 1887 se scoate o nouă ediţie,** în care se mai adaugă cîteva. în total, Conachi a scris vreo 180 poezii ; el nu le-a scris pentru a le tipări, nici nu le-a publicat ; pe vremea lui erau publicaţii : Albina românească (1829) a lui G. Asachi, Dacia literară (1840) a lui Kogălniceanu, în care le putea publica, dar n-a făcut acest lucru, pentru că nici n-a avut de gînd să-1 facă. Ediţia de la 1887 cuprinde şi operele în proză ale lui Conachi : cele două scrisori : una către Ioniţă Sandu Sturdza, a doua către Veniamin Costache, apoi altă scrisoare către nişte logodnici, cărora le dă sfaturi şi un articol îrj care explică nişte termeni populari şi topografici. Despre cele 76 poezii inedite, găsite în manuscris, s-a scris în Viaţa românească (an. I, nr. 9), în care se arată ce e cu acel caiet. Conachi a făcut însă şi traduceri, anume : Julia către Ovidie, Către Leandru că nu venea, Eloiza către Abeliar şi altele ; în manuscrisul găsit mai sînt două traduceri : Narkis şi Abe-lar către Eloiza. Pe vremea lui Conachi, oamenii n-aveau obiceiul de a spune din ce autor au tradus ; nu exista ideea de proprietate literară. Faptul, interesant pentru dînşii, era opera, nu autorul, ceea ce ne arată o psihologie inferioară, pe care o au şi azi oamenii simpli. Pe vremea lui Conachi nu se spunea, de multe ori, nici dacă cutare operă e traducere sau originală, sau din ce limbă. Istoricii literari au descoperit ceva asupra lui Conachi în această privinţă : Pompiliu Eliade (De l'In-fluence... etc.) spune că Eseul asupra omului 1-a tradus Conachi după traducerea franţuzească a lui Letourneur, d. Iorga spune că după cea a lui Dufresnel, d. C. Botez că acest Dufresnel nici n-a existat etc.*** Celelalte opere nu se ştie din cine sînt traduse ; tot d. C. Botez ne-a arătat : Cruzii elini cu jertfă — după Metamorfozele lui Ovidiu traduse în franţuzeşte,**** căci Concahi nu ştia latineşte ; Eloiza către Abeliar spune P. Eliade că e după Colardeau,***** însă într-o revistă de pe la 1856 am gă-
* Vezi C. Botez, Poezii inedite de Costachi Conachi, în Viaţa românească, 1906, nr. 9.
** Sub îngrijirea lui Miron Pompiliu. *** E în realitate Du Resnel. **** De Sainte-Ange. ***** După Alexander Pope, prin Colardeau.
sit o notiţă a lui C. Negri, fiul vitreg al lui Conachi, unde spune un alt autor ; Către Leandru că nu venea, din Metamorfozele lui Ovidiu (în franţuzeşte)* ; Narkis, tot din Ovidiu,** Abeliar către Eloiza, din Dorat.*** Acestea însă nu interesează mult ; interesant e faptul că el traduce din .scriitori decadenţi francezi din secolul al XVIII-lea (sfîrşitul secolului al XVIII-lea) sau din traducerea franţuzească a lui Ovidiu, şi Pope. Poeziile lui Conachi sînt Alcătuiri, adică originale, şi Tălmăciri, adică traduceri. P. Eliade, care în op. cit. spune că noi ne-am „născut" odată cu influenţa franceză, susţine că şi Alcătuirile iui Conachi sînt imitate după franţuzeşte, ceea ce nu e just. Poeziile lui Conachi adresate acelei Zulnii (şi în care el se numeşte Icanoe) nu pot fi imitate după franţuzeşte ; sînt imitate, dar într-atît întru cît el a învăţat din literatura franceză cum să facă versuri, sau întru cît vorbeşte despre Afrodita, Mercur ; însă, încolo, sînt tot aşa de originale ca şi nuvelele de azi ale nu-veliştilor care au ca model pe Maupassant, Tolstoi ori altul.
Ce carte învăţase Conachi ? Ştia greceşte şi elineşte de la un arhimandrit ; turceşte de la un hoge ; limba slavonă veche, de care avea nevoie ca inginer hotarnic ce era, în care calitate avea de a face cu documente vechi scrise în limba slavonă ; ştia apoi geometrie şi franţuzeşte de la Fleury „regicidul". Se spune că Conachi a avut o cultură foarte serioasă ; era un om căruia îi plăcea cartea.**** Astfel, cînd a fost vorba de a se delimita hotarele Moldovei, el a fost însărcinat cu aceasta. Cine a scris despre Conachi ? Mai întăi un nepot al săli,***** care a scris o prefaţă imare la ediţia din 1887, în care vorbeşte despre viaţa lui Conachi şi-1 laudă foarte mult; apoi P. Eliade (op. cit.), foarte pe scurt; d. Iorga (Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea), tot pe scurt, dă însă note nouă asupra vieţii lui Conachi ; d. G. Bogdan-Duică, în Convorbiri literare (an. XXXVII,
* După Dorat. ** Versiunea Saint-Ange. *** Din Alexander Pope prin Colardeau. **** A urmat cursuri de filozofie, drept şi matematici la Academia domnească din Iaşi.
***** Schiţe din viaţa familiei logofătului Conachi de Ema-nuel Vogoride-Conachi.
258
259
1903), unde are un studiu intitulat : Migraţia poeziilor lui Conachi, căci în adevăr poeziile lui Conachi au ajuns şi prin Muntenia : în volumul lui Iancu Văcărescu sînt trecute două poezii* care sînt ale lui Conachi, dar care, ajungând în Muntenia, au fost trecute drept ale lui I. Văcărescu. Apoi d. C. Botez, în V. r. (I, 9), studiu foarte însemnat, pentru că arată din cine a tradus Conachi şi pentru că vorbeşte de cele 76 poezii inedite ale lui. Apoi se mai găseşte despre Conachi în orice istorie a literaturii.
Conachi a fost judecat foarte deosebit; d. Philippide, ân Introducere în istoria limbii şi literaturii române (1888), âl laudă foarte mult; d. Iorga nu-1 laudă, din contra îşi râde de el, avînd în vedere mai ales barba şi işli-cul şi faptul că Conachi întrebuinţează prea multe „ahuri" şi „ohuri" şi leşină după fiecare poezie. Toate aceste lucruri, puse la un loc, dau desigur o impresie comică, mai ales dacă nu ne punem în vremea lui. Ţi-riînd însă seama de vremea în care a trăit, vedem că purta barbă mare şi işlic .pentru că toţi boierii erau la fel; pe iubita sa o chema Marghioala sau Casandra, pentru că aşa erau numele pe atunci. Şi mai ales dacă ne gândim că, pe vremea aceea, boierii, deşi culţi, erau foarte simpli : aveau puţină putere de inhibiţie, cum am zice azi : ţipau, plângeau mai tare, cum fac şi azi oamenii simpli, mai ales femeile, care pot plînge — în mod natural — ori-cînd vor. Expresia sentimentelor e cu atît mai puternică, cu icît omul e mai simplu. Cultura împiedică această expresie puternică, face să crească puterea de inhibiţie ; omul cult e totdeauna mai tăcut. Conachi, om simplu, ca toţi contemporanii săi, îşi dă drumul sentimentelor mai mult decît ar fi permis unui poet şi de aceea el îşi permite să leşine după fiecare poezie. Lăsînd la o parte această .psihologie de om simplu şi acea „mievrerie", obişnuită oamenilor care trăiesc bine, atunci putem vedea dacă Conachi a simţit ori nu şi dacă a ştiut să exprime aceste simţiri ; căci în aceasta constă poezia lirică. Conachi a simţit, deşi nu totdeauna ; mulţi se miră
* E vorba de poeziile lui Conachi Pînă cînd, nemilostivo .', Deznădăjduirea (cu varianta Mă sfîrşesc, amar mă doare) asemănătoare, nu identice, cu poeziile lui Iancu Văcărescu Nemilostivei şi Dorul deplin (primul vers din aceasta e „Mă sfîrşesc, amar mă doare"...).
că în Conachi sînt o mulţime de acrostihuri (iniţialele versurilor dau un nume oarecare), care dau nume de femei deosebite ; ar însemna că el a avut mai multe iubite, în ediţia de la 1887 toate aceste acrostihuri sînt puse la un loc şi sînt numite Nume. Nu ştiu dacă deja Conachi le scrisese la un loc sau dacă numai la tipar au fost puse aşa. Dacă însuşi Conachi le-a scris la un loc, asta ar fi o dovadă că ele sînt numai nişte exerciţii de stil, ceea ce ar fi şi mai probabil, pentru că nu putea el să le iubească cu adevărat pe toate, sau atunci nu e sincer cu nici una. Un lucru e foarte sigur : Conachi a avut un puternic sentiment pentru acea Zulnie. Această femeie era Smaranda Negri, soţia lui Petrache Negri, care e tatăl marelui bărbat Costache Negri. Această femeie a inspirat lui Conachi un sentiment adevărat, lucru ce se vede din multele poezii dedicate ei. Pentru prima oară a întîlnit-o la Slănic, unde se începuse de curînd cura de băi. D. Iorga spune că acest eveniment — întâlnirea lui Conachi cu Smaranda Negri — s-a întâmplat la 1810. Nu ştiu pe ce se bazează d-sa ; dar după data şi după cele spuse de unele poezii iese altfel. Astfel, la 1821, cînd Conachi e în Basarabia din cauza Eterici, scrie o poezie în care spune că de 9 ani se chinuieşte etc. ; ar rezulta de aici că el a cunoscut acea femeie prin 1812 ; această poezie din 1821 e intitulată Jaloba mea şi în ea poetul se plînge de răceala „ei". Dar într-o altă poezie : Slănicul* scrisă în 1846, spune că de 27 ani e chinuit de dragoste, de unde ar rezulta că întâlnirea lor s-a întâmplat în 1819 ; asemenea, prima amintire despre Slănic e din 1819. Cum vedeţi, chestiunea aceasta e foarte iricurcată şi nu ştii cum să ieşi din ea ; la urma urmei, mare importanţă n-are. Ne-ar interesa data acestei întîlniri pentru a vedea cum sînt poeziile lui de cînd a primit acea lovitură, cum zice el. Dar mai e altă chestie : nu ştim cam în ce timp au fost scrise diferitele lui poezii. în ediţia de la 1887 sînt aşezate de editor (Miron Pompiliu) într-o ordine oarecare din punct de vedere psihologic : editorul a pus mai întăi pe cele care ar fi venit după cunoştinţa cu Zulria şi anume acestea ar fi cele mai triste. Dar această ordine e sigură oare ? Putea Oonachi să scrie poezii triste şi înainte de această
După 27 ani. Tot Slănicul, 846, iulie în |2.
260
261
întâmplare ? In adevăr, în manuscrisul cu 76 poezii găsim poezii datate, a căror dată nu corespunde cu acea fixată de M. Pompiliu. Dar acel care a scris caietul de unde ştia cînd a scris Conachi fiecare poezie ? Vedem, prin urmare, că nu putem şti sigur care poezii sînt scrise după cunoştinţa cu Smaranda Negri, adică acelea care-s adresate ei şi care sînt scrise de mai înainte, cînd era mai frivol, cum am zice azi. Fapt este că acest amor al lui Conachi rămîne platonic ; poetul se văietă straşnic de durerea lui. La 1824, Smaranda Negri rămîne văduvă, dar nu se mărită. La 1828 o ia Conachi, dar ea moare la 1831, cînd el scrie o poezie Pe năsălie, 1831 oct. 15, care e frumoasă : moartea e aşa de mare, încît a făcut ca şi acest boier uşurel, cum l-am văzut, să aibă accente jalnice. Dar acest Conachi, după 1831, ne jigneşte de multe orî.
El e născut la 1777* ; se însoară la 51 ani (1828), iar soţia îi moare cînd el are 54 ; aşadar, la 54 ani scrie o poezie frumoasă. Dar Conachi scrie poezii de dragoste şi cînd are 70 ani, ceea ce e prea mult; nu că-i facem morală, dar ne interesează acest lucru, pentru că el nu va mai fi sincer : va face retorică. Ba are şi o poezie, în care se adresează lunii.** La 1849 se îmbolnăveşte ; un om al său povesteşte cum îi îngheţau picioarele şi totuşi el mai face o poezie,*** în care declară că depune armele. Vedem aşadar pe acest poet că abia la 72 ani declară că se dă învins !
Dar Conachi s-a ocupat numai de amor ? Deloc, ci a fost un om serios ; a fost prefect de Tecuci, prefect de poliţie la Iaşi, a făcut parte din Comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic, a fost ministru de Justiţie, a făcut inginerie hotarnică. Tatăl său, moare în 1803 ; după trei ani, Conachi îşi creează o moşie mare şi cîştigă tot ce pierduse tatăl său. Prin urmare, e un om foarte pu-
* Cf. Dionisie Dima, Cînd s-a născut Costache Conachi ?, în Cronica, din 5 august 1977, p. 8 (pe piatra de mormînt : 14 octombrie 1777).
** Lună plină din 7 iulie 1846.
*** Zmăragda Conachi, logofeteasa, născută Donici („Amor, la a ta putere de-acum nu mă mai închin, / Na-ţi şi arc, na-ţi şi săgeată, Na-ţi şi ghimpul cu venin"). Şi varianta 1847, iunie („Armele ce îmi dedesăşi pentru proslăvirea ta, Atuncea cînd Afrodita m-a luat în seama sa, / Ţăndărite de războaie ţî le aduc...").
ternic, ocupîndu-se bine şi serios cu slujbele pe care le-a avut. Din tot ce a rămas de la el se ştie că era foarte serios ; în scrisorile despre care am vorbit, el recomandă chiar cultura germană. Este, aşadar, deosebire între omul Conachi şi poetul Conachi, relevată de d. Iorga. Astfel de exemplu mai găsim : J.-J. Rousseau, după Confesiunile sale, reiese că e un mizerabil — se spune dealtfel că Rousseau a exagerat însuşi cele spuse acolo ; din alte scrieri ale sale, însă, se vede că el avea un mare suflet, cum nu se întâlneşte totdeauna. Conachi a fost om serios ; dar ce are a face aceasta cu amorul ? Nu e o mare contradicţie între aceste două lucruri, dar este una. Vom analiza de acum înainte poeziile sale pentru  a vedea dacă e poet ; că simte, am văzut ; să vedem acum dacă e în stare să exprime ce 'simte : altfel nju-i poet.
262
PRELEGEREA XXI
în prelegerea trecută am cam rîs de Conachi, ceea ce nu trebuie. în adevăr, Conachi, dacă nu-1 judecăm din punct de vedere istoric, poate să ne apară ca un poet prost, fără talent ; în fine, nici o bucată din Conachi nu poate fi cetită azi pentru plăcerea noastră. Totuşi, dacă ne punem din punctul lui de vedere, dacă ţinem seama de societatea şi vremea în care a trăit el, de influenţele literare pe care le-a suferit, de gradul de dezvoltare a poporului nostru şi mai ales a clasei boiereşti, atunci vom putea găsi pe Conachi ca pe un poet cu talent. Nu poate fi vorba aici de plăcerile noastre subiective. Conachi nu poate fi un poet de căpătîi, cum se zice, pe care să-1 purtăm cu noi totdeauna, ci noi trebuie să căutăm să-1 pricepem. De aceea, trebuie să ne ridicăm contra acelora care rid de el. Conachi e un om simţitor şi inteligent; din aceste două însuşiri a ieşit un psiholog practic, un moralist. El a analizat mult sufletul, a fost un poet analist ; nici Eminescu n-a fost poet analist; Vlahuţă da, dar mai puţin decît Conachi. Aşadar, el a atins o coardă neatinsă încă de alţii ; a fost moralist din cauza simţirii şi inteligenţii sale. La aceasta a mai fost dus şi de influenţa literaturii franceze din secolul al XVIII-lea. Acest veac e un veac moralist ; toţi scriitorii, nu numai cei mari, au făcut analiza sufletului omenesc. Din acest secol au rămas multe însemnări, memorii etc, din care se vede gustul de a analiza sufletul omenesc. Acest obicei venea, cum se crede, din cauza saloanelor, unde se adunau oamenii, se studiau, se cercetau unii pe alţii; între ei interveneau diferite sentimente : de dragoste, gelozie etc, care ascuţeau spiritul de observaţie, care pătrunde şi în poeţii francezi, influenţînd pe Conachi. Toţi aceşti
poeţi analizau mai mult decît exprimau sentimentele omeneşti.
înainte de a vedea acest aspect al poeziei lui Conachi, să-i vedem ideile lui ca om : în politică, era un mare boier — unul din cei mai mari de pe la începutul secolului al XlX-lea, şi rusofil, pe cînd boiernaşii, cum am văzut, erau turcofili (partidul naţional din Muntenia era cînd turcesc, cînd francez, după speranţele pe care le aveau de la turci sau de la francezi). La 1821, în vremea Eteriei, fuge în Rusia, ca toţi boierii mari dealtfel, care fug sau în Bucovina, sau în Rusia, unde alcătuiesc proiecte de constituţie oligarhică, iar boiernaşii rămîn în ţară, alcătuind constituţii mai democratice. Această mişcare, începută de boiernaşi la 1821, continuă pană după 1848 chiar. Ideile politice ale lui Conachi le mai putem vedea şi în scrisorile despre care am amintit; în poeziile sale nu găsim decît sentimentele sale. în scrisoarea către mitropolitul Veniamin Costachi discută chestia limbii şi chiar a civilizaţiei ; alta e adresată lui Ioniţă Sandu Sturd-za, cu ocazia urcării acestuia pe tronul Moldovei, felici-tîndu-1 şi dîndu-i sfaturi cu această ocazie. Ce idei se degajă din aceste scrisori ? Conachi nu va fi latinist, e contra latinismului şi spune să păstrăm cuvintele vechi, chiar de origine rusească. (El nu putea fi contra acestor cuvinte, pentru că ideile lui politice erau rusofile şi mai totdeauna în chestia limbii s-a amestecat şi politica.) El nu putea fi pentru schimbarea limbii şi pentru că era un om vechi, un reacţionar, cum am zice. Totuşi, şi Conachi recunoaşte că trebuie să introducem cuvinte nouă pentru că şi civilizaţia se introduce şi are idei sănătoase în această privinţă. El spune să se adauge atî-tea cuvinte cîte sînt necesare. Dar mai spune că toate neologismele să fie aşa fel încît să samene sunetul lor cu ideea ce ele reprezintă ; asta se poate cu cuvintele onomatopeice, dar la celelalte nu. Apoi cuvintele din nou introduse să fie cît mai scurte, pentru a veni mai uşor, zice el, versuitorilor ; dar ideea e greşită, căci nu poţi scurta cuvintele străine. Acestea toate sînt idei puerile. Altă idee greşită a lui Conachi este aceea pe care a avut->o şi Asachi şi alţii, anume de a se face o comisiune de bărbaţi capabili, care să reguleze chestiile lingvistice. Deci, Conachi vrea să introducă raţionalismul în limbă. Am spune că limba s-a creat în mod in-
264
265
conştient şi spontan ; asemenea şi cuvintele ce se introduc, se introduc tot spontan ; deci raţiunea n-are ce căuta aici. în privinţa limbii, Conachi este aşadar pentru păstrarea limbii adevărate a poporului ; e, apoi, pentru introducerea cuvintelor străine, nu pentru crearea cuvintelor necesare (el spune să nu zicem „iubire de înţelepciune", în loc de „filozofie", „măsuropămînt" pentru „geometrie", „pămîntoseriere" pentru „geografie") ; este împotriva alungării cuvintelor care nu-s de origine latină. El mai are un canon : să pronunţăm cuvintele străine conform spiritului limbii române („ocupaţiune", şi nu „ochiupasion"). Toate aceste lucruri le spune Conachi în scrisoarea către Veniamin Costachi. Tot aici vorbeşte el şi despre civilizaţie ; v-aţi aştepta, desigur, ca el să fie în contra civilizaţiei. La 1837, cînd scrie el această scrisoare, civilizaţia începuse a se introduce de peste patruzeci de ani. El observă că acum încep a veni tineri care vor să introducă nişte lucruri şi idei extraordinare, chiar scandaloase pentru el (libertate, egalitate etc). Dar Conachi e destul de inteligent pentru a nu-şi da pe faţă interesele sale de clasă şi de aceea face consideraţii filozofice. Astfel zice el : „...Am socotit să cîştigăm luminile, fără a socoti că nişte ochi ce ies de la întuneric trebuie pe încet, încet să se deschidă, pentru ca să nu chiorască mai tare". Deci, să nu introducem civilizaţia prea mult deodată, căci astfel nu rezultă nimic. Apoi, vorbeşte despre ceea ce este important în civilizaţie : „Moralul, moralul şi iar moralul", zice el, „căci ce ar folosi să ştim cîte sînt în văzduh, în ceri, pe pămint şi în mări. cînd am înstrîmbătăţi, am jefui, am prigoni, am învrăjbi, adică ne-am face mai răi decît am fost". El spune că bunurile civilizaţiei n-au mult a face, ci moralul, adică cultura sufletească ; are foarte mare dreptate aici Conachi. Dar el se ridică contra tinerilor care aduc civilizaţia, şi aici n-are dreptate, pentru că, perltru a introduce cultura sufletească, trebuie introduse mai întăi formele. într-o ţară necivilizată, pentru a avea, de exemplu, actori va fi nevoie întăi de teatru ; pentru a avea cultură, va fi nevoie de şcoli ; forma trebuie introdusă mai întăi şi ea va aduce cu timpul şi fondul. Şi tinerimea de la 1840 vroia să introducă şi ea „moralul", dar era mai greu acest lucru ; de aceea introduce la început formele. Conachi zicea că ţăranului
ii trebuie catehismul, să ştie cum să cultive pămîntul, iar clasa boierească să-1 înveţe judecata. De aici reiese bine că Conachi era un om vechi. Acest lucru îl mai vedem şi atunci cînd el spune că tinerimea trebuie să aibă respect pentru cei bătrîni, ceea ce într-o oarecare măsură e just ; dar el mai cere ca femeia să respecte pe bărbat, iar cei mici pe cei mari, două lucruri urîte. Conachi e, aşadar, contra introducerii formelor politico-sociale nouă şi contra obiceiurilor nouă. Ideile lui asupra femeii — lucru interesant, pentru că poeziile toate sînt de dragoste — le mai vedem şi în o scrisoare adresată unor logodiţi, unde spune că femeia să fie supusă bărbatului, iar acesta „să covîrşească pe femeie prin blîndeţe şi sfaturi" (adică să fie nobil, dar tot stăpîn) ; le mai spune apoi să fie milostivi cu săracii, căci „săracul", zice el, „e Dumnezeu în haine strenţăroase", cuvînt foarte frumos, care chiar dacă nu e original al său, ne arată că Conachi înţelegea ce e un om de treabă, milostiv ; în adevăr, el făcea biserici, ajuta pe cei săraci etc. Afară de asta, el a mai fost un om foarte activ, lucru din care, dealtfel, nu-i facem un merit : că a ocupat slujbe mari. De la 1806—1812 a fost ispravnic de Tecuci; de la 1814—1818 e vornic de politie la Iaşi; de la 1824—1828, sub Ioniţă Sandu Sturdza, e membru într-o comisie a vistieriei ; în timpul ocupaţiei ruseşti — în urma păcii de la Adrianopole — e însărcinat cu redactarea Regulamentului Organic, ducîndu-se la Bucureşti pentru acest lucru : el e reprezentant al ţarismului, al reacţionarismului, cum am zice. De la 1831—1833 e logofăt; apoi efor al Spitalelor Sf. Spiridon. De la 1833, cînd vine pe tron Mihail Sturdza, se retrage la moşia sa Ţigăneşti (jud. Tecuci), pentru că el era duşmanul lui M. Sturdza, contra căruia candidase la tronul Moldovei.
Din toate acestea, rezultă că Conachi a fost un om de ispravă, om activ, care vorbea mereu de „moral", de civilizaţie etc. ; de aceea mulţi se miră ce caută acest bătrîn — pentru ei toţi poeţii contemporani cu Conachi sînt „bătrîni", ca şi cum n-ar mai fi fost tineri niciodată în viaţa lor —, ce caută el cu poezii aşa de uşuratice, unele aşa de uşuratice încît nu se pot ceti. Conachi, ca om al vremii sale — în dublu înţeles : om simplu, necivilizat, deşi boier —, nu se ruşina de multe lucruri; dar nu toţi oamenii simpli sînt astfel. Ţăranul
26G
267
e tot simplu, dar nu e neruşinat, are anumite cuvinte, în poezia lui populară, dragostea e de o castitate foarte înaltă, care nu e întrecută nici de poezia cultă. Are şi el literatură inexprimabilă, dar e de altă natură. Conachi însă, în poeziile sale pline de sentiment, pune cîteodată lucruri foarte triviale. Dar mai este o consideraţie : e cultura orientală, fanariotă, care aduce o demoralizare, o decădere. Conachi e deci şi primitiv, dar şi decadent, lucru spus de P. Eliade. Un om, dealtfel, nu poate fi şi primitiv şi decadent ; la noi s-a putut acest lucru cu privire la moravuri. Conachi a putut spune lucruri triviale, dar nu ca un ţăran primitiv, ci ca un primitiv fanariotizat, oriental. Sînt poezii de ale lui Conachi foarte simţite, şi deodată spune nişte lucruri foarte triviale, necompatibile cu bunul-simţ.' El a cîntat numai amorul în poeziile sale ; foarte rar a vorbit despre alte lucruri, dar foarte prozaic. Asta înseamnă că alte sentimente n-a avut; astfel, iubirea de natură, care abia începuse în literatura europeană; asemenea, nici idealismul naţional sau umanitar nu le găsim în Conachi. El începe şi sfîrşeşte tot cu iubirea ; ediţia din 1887 începe cu o poezie în care defineşte ce e amorul*, iar în ultima poezie din acest volum** poetul „depune armele".
Conachi a fost foarte ridiculizat pentru modul în care cînta amorul, şi mai ales pentru că a cîntat foarte multe cucoane : are 11 acrostihuri, în afară de Zulnia, ceea ce fac 12 „muze"***, ceea ce e cam mult şi arată o uşurinţă din partea lui Conachi. E curios un lucru, anume : aceste acrostihuri sînt puse unul lîngă altul în ediţia sus-citată ; dacă Conachi însuşi în manuscris le-a pus la un loc, asta înseamnă că aceste acrostihuri sînt numai exerciţii. Cîţi scriitori astăzi nu fac astfel de exerciţii ? De ce n-a putut face şi Conachi acelaşi lucru ? Atunci pentru ce toţi îl batjocoresc din cauza acestui lucru ? Dar se poate ca aceste acrostihuri să fi fost aşezate la un loc numai cînd au fost tipărite, şi
* Cine-i amoriul („Ostaşul viteaz al firii amoriul fiind anume...").
** 1847, iunie.
*** Muze din acrostihuri : Anica, Casandra (Casuca), Luc-sandra (Ruxândriţa), Elenco, Măria (Mărioara), Zmaranda. Destăinuite direct: Aglae, Carpina, Catinca, Istili, Saveta, Zulnia (Zmaranda).
atunci înseamnă că fiecare acrostih a fost adresat în mod serios unei cucoane deosebite de celelalte. Eu, cu toate că n-am nici un argument, cred că această părere din urmă nu poate fi admisă, căci mai toate poeziile celelalte sînt adresate Zulniei, şi apoi toate acrostihurile sînt făcute cam la fel, după acelaşi tipar.
Vă voi ceti ceva din poeziile lui Conachi, veţi rîde de multe ori, cînd cu dreptate, cînd fără dreptate. Am spus că Conachi e influenţat mai ales de clasicii decadenţi şi acolo unde n-are simţire adevărată pune multe oh-uri şi ah-uri, iar cînd e serios, limba e ridiculă. Ceea ce a împiedecat pe Conachi de a fi un poet mare e limba ; dacă el ar fi tradus în altă limbă, ar ieşi cîteva poezii chiar bune. Unele din ele, prin fondul lor, prin chinul suferit de poet, aduc aminte de Nopţile lui Musset. Prima poezie a lui Conachi din ediţia de la 1887 e : Cine-i amoriul ?, cum ar fi : Ce e amorul ? a lui Eminescu, care însă nu e aşa personală ca a lui Conachi. Din cetirea poeziilor acestora se vede cum limba bisericească, întrebuinţată de el, e prea săracă pentru poezie ; apoi, cum Conachi, avînd nevoie de unele idei nouă, pentru care nu erau încă neologismele, e silit să creeze cuvinte, deşi el e contra lui măsuropămînt — geometrie etc. Pe lîngă asta, Conachi, prin însăşi firea lui, e greu. Poezia Cine-i amoriul ? e cam ridiculă ; dar tradusă, se vede din ea că Conachi se analizează. El observă că sînt două părţi în dragoste : una ideală, alta trupească*. El le-a cîntat pe amîndouă ; în multe poezii ale sale vedem iubirea ideală, dar de multe ori cade în cea trupească aşa de tare, încît nu pot fi cetite. Prima poezie : Cine-i amoriul ? e oarecum manifestul poetic al lui Conachi şi de aici pană la sfîrşit numai de „amo-riu" va vorbi.
în Amoriul din prieteşug vorbeşte pentru întăia oară de dragostea lui pentru Zulnia. Această dragoste a avut două defecte : Conachi nu era căsătorit, pe cînd Zulnia da, apoi vîrsta lor, cel puţin a lui Conachi, era cam înaintată. D. Iorga   pune începutul   dragostii la 1810,
* „Două firi are-ntr-o fire şi de om, şi îngerească, / Una-i dragostea curată. Ceilaltă îi trupească. / Cu una la săntimen-turi să pleacă şi să închină, / Doreşte cele de lipsă, în despărţire suspină. / Cu ceilaltă potoale şi împacă îmbulzirea / Ce aduce la om fapta care i-a dăruit firea..."
268
269
cînd avea Conachi 33 ani ; noi am văzut 1812, aşadar 35 ani ; iar dacă l-am pune la 1819 ar avea 42 ani. Aşadar Conachi avea o vîrstă destul de înaintată, ce nu se prea potriveşte cu accentele din poezia sa. Aceste defecte se văd în 'poezia lui Conachi ; dar ele îi aduc şi un folos. Conachi se analizează, ceea ce un tînăr n-ar face, şi nici nu i-ar sta bine. In poezia Amoriul din prieteşug vorbeşte Conachi şi chiar face teoria asupra dragostei din prietenie* (Schopenhauer, din contra, susţine că dragostea se naşte într-o clipă). Această poezie e lungă, dar în ea vedem pe Conachi în întregime, tot sufletul lui. Din ea se vede că Conachi, numai dacă nu cumva se preface, el şi acea Zulnie suferă o mare luptă morală, provenită din conflictul între sentimente şi datorie. Dacă am analiza bine aceasta, am vedea că plîn-gerea şi chinul Zulniei, imaginate de Conachi, sînt oarecum adevărate din punct de vedere psihologic. E o poezie de analiză sufletească, sub cuvinte şi expresii, adesea de mahala, se ascunde o simţire adevărată, analizată bine, de un om inteligent. Poezia aceasta se termină prin declaraţie — cum s-ar zice în romanele moderne ; aici la sfîrşitul poeziei — ale cărei fapte descrise se petrec la Slănic —, vedem şi o descriere a naturii, nu însă un sentiment pentru natură, căci Conachi tocmai se plînge că acele lucruri sînt urîte. La sfîrşit, şi Conachi şi Zulnia leşină.
Poezia aceasta e ridicolă prin formă, afară de puţine locuri ; pe vremea lui Conachi lipsea şi gustul estetic şi tradiţia literară. Dar lăsînd la o parte aceste lucruri, de care Conachi nu poate fi făcut vinovat, vedem că autorul simte şi se analizează pe sine ; dacă Conachi ar fi avut noroc să se nască în altă epocă a literaturii noastre, ar fi fost un poet mare, chiar avînd numai aceleaşi însuşiri pe care le-a avut. Dacă l-ar traduce cineva în limba de azi, şi într-o formă mai modernă, am avea nişte poezii bune.
* „Prieteşug dar din ceruri, la om cu multă priinţă, / Ce te naşti   dintr-o  vedere   şi   te-adaogi  prin credinţă..."
PRELEGEREA XXII
Urmăm mai departe cu Conachi. Din cît am cetit data trecută*, aţi putut vedea că ceea ce-i lipseşte lui Conachi este mai ales limba. Am discutat noi destul despre limba literară, fără a avea ocazia să dăm multe exemple ; poeziile lui Conachi tocmai ne pot servi ca un exemplu de limbă literară. Tot ce displace în Conachi, chiar atunci cînd spune lucruri adevărate, se reduce mai ales la limbă. Bineînţeles, mai sînt şi alte cauze pentru care Conachi ne displace şi se pretează la rîs, anume exagerările acelea straşnice, explicabile vremii în care a trăit. Scriitorii care l-au influenţat pe Conachi exagerau foarte adesea în formă, pentru că le lipsea fondul. Aţi văzut că şi Conachi, neputînd exprima puterea supremă a sentimentului, vorbeşte de leşinuri. Dar chiar dacă am tăia, n-am ţinea seamă de aceste părţi ridicule, Conachi tot n-ar putea fi cetit cu plăcere, cu toate că spune lucruri adevărate. Şi aceasta, cum am spus, din pricina limbii întrebuinţate. Noi însă nu trebuie să ne uităm atît de mult la aceste părţi ridicule, ci să căutăm în Conachi ce are el adevărat, simţirea adevărată a lui şi analiza acestei simţiri şi apoi să vedem ce se datoreşte lipsei de limbă. Dacă Conachi ar fi scris azi, n-am fi rîs de versurile lui, ba unii cred că l-ar fi admirat. El scrie mai bine decît cei 500 poeţi de azi — căci cred că sînt cel puţin 500 —, care însă nu-s ridiculi. Aceasta tocmai din cauza limbii. Este o limbă anume a poeziei, creată de Eminescu şi cei ce au urmat după el, limbă pe care poeţii de azi o au, dar pe care Conachi nu putea s-o aibă. în fond, totul se reduce la o chestie atinsă altădată ; anume, aceea că ar trebui o limbă literară, pe care s-o poată înţelege ro-
* Ibrăileanu citea texte care nu apar în curs. Am suplinit lipsa prin cîteva citate la subsol.
271
mânii din toate părţile locuite de români. Limba lui Conachi pentru contemporanii săi nu era ridiculă, pentru că era o limbă naturală a lor, care pentru noi însă are expresii moarte, sau, ceea ce e mai rău, expresii căzute în mahala. Atunci rîdem mai mult de Conachi tocmai cînd întrebuinţează mahalagisme, nu cînd are cuvinte vechi. Cînd el întrebuinţează expresii vechi e obscur, neînţeles, dar nu e ridicol.
Pe vremea sa, Conachi a fost foarte mult gustat şi el e cel mai mare poet al epocii sale, al epocii literaturii noastre vechi. De aceea vorbesc de el mai mult, de Dimachi, Văcărescu, Mumuleanu şi alţii voi vorbi foarte pe scurt. Conachi e un tip reprezentativ al epocii sale, cu atît mai mult, cu cît a trecut şi în Muntenia, de unde, fiindcă a fost tipărit de alţii, a trecut şi în Ardeal şi în alte părţi locuite de români.
Părerile asupra lui Conachi au variat foarte mult, atît imediat după dînsul, cît şi astăzi. Odată cu generaţia de la 1840, părerile asupra lui se schimbă. Alecsandri, de exemplu, îl gustă puţin, fără a fi entuziast*. Bolintineanu, într-o carte scrisă în franţuzeşte (Principatele române**), vorbind despre poezia românească, spune că aceasta „begaye", şi printre aceste poezii le pune şi pe ale lui Conachi. El se mai indignează de obscenităţile din poezia lui Conachi, obscenităţi care se explică prin vremea de atunci, cînd respectul către femei nu exista şi pentru că nici civilizaţia nu era. Poeziile atunci erau sorise pentru a fi cetite femeilor ; şi din cauză că acestea nu erau deloc respectate de bărbaţi, ei strecurau în poeziile lor multe lucruri care in poezia modernă nu pot intra. Afară de cîteva locuri din Pajul Cupidon al lui Eminescu, încolo, în poezia românească modernă nu se găseşte nici o obscenitate. D. Phi-lippide, în Introducere în istoria limbii şi literaturii române, laudă pe Conachi. Aron Densuşianu***, fost profesor la Iaşi, vorbeşte rău de Conachi. P. Eliad (op. cit.) denigrează pe Conachi, vorbeşte cu dispreţ de el.
* Vorbeşte cu admiraţie despre Scrisoarea către Zulnia din care îşi alege ca moto în O noapte la ţară : „Am o inimă în lume, care ştiu că mă iubeşte."
** Les Principautes Roumaines, Paris, 1854. *** In Istoria limbii si literaturii române, 1885, ed. a Il-a, Iaşi, 1894.
272
D. Iorga, în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, îşi rîde de Conachi, dar o dată, cînd Conachi a simţit cu adevărat faţă de Zulnia, îi recunoaşte acest lucru. Are deci o părere mijlocie despre el şi e părerea aproape adevărată ; zic aproape adevărată, pentru că cele mai multe peezii ale lui Conachi vorbesc despre acea Zulnia, şi toate acestea sînt scrise cu simţire adevărată.
Continuăm acuma cu analiza poeziilor lui Conachi. Amoriul din prieteşug se termină prin aceea că Icanoc (Conachi) şi Zulnia scriu pe un copac nişte versuri care spun că adevărata dragoste se naşte numai din prietenie*. Trec la altă poezie însemnată : Scrisoare către Zulnia, în care Conachi retrăieşte iubirea de altădată. După teorie, ar trebui ca aici dragostea să fie descrisă .şi mai puternic, căci se zice că clipele trecute de fericire sînt totdeauna mai frumos descrise, idealizate. în adevăr, în această poezie sînt multe lucruri frumoase, dar şi umpluturi, de care veţi rîde. Poetul cult are totdeauna umpluturi ; şi acestea depind de gustul estetic al poetului. Şi cum Conachi n-are gust estetic, a ales umpluturi, care te fac să rîzi. O notă falsă în această poezie este atunci cînd spune că ea va găsi pe hîrtia scrisorii o lacrimă, ceea ce nu e nici frumos, mai ales pentru un bărbat. O expresie apoi care strică tot efectul puternicei evocări de sentimente, care precede această expresie, este „cu ochii boldiţi la tine". îşi aminteşte apoi Conachi aici despre „copaeiul acel mare" sub care şi-au declarat dragostea la Slănic ; de acest copac îşi va aduce aminte el şi cînd va fi bătrîn, după moartea Zul-niei. Aceasta e o asociaţie obişnuită între o idee şi un sentiment. Vorbeşte mai pe urmă cu oarecare entuziasm de stâncile şi munţii de la Slănic, martorii declaraţiei dragostei lor, deşi el, de obicei, n-are nici o simţire în faţa naturii. în urmă, după nişte sentimente curate şi adevărate, vine şi cu o serie de obscenităţi, care nu se pot cita. Că acele sentimente îs adevărate ştiu aceasta dintr-o notă în proză a lui Conachi pe care am văzut-o în manuscrisul cu cele 76 poezii inedite ale lui Conachi. în această notă, el vorbeşte despre dragostea sa şi, între
* „Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte, / Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug se naşte".
273
Cda. 1729  coala 18
altele, spune de-o „cucernicie" de dragoste. Puneţi în legătură aceste vorbe cu ideile lui despre femeie, cînd spune că femeia trebuie să respecte pe bărbat şi vedeţi ce contrazicere. Această contrazicere vine de acolo că atunci cînd vorbeşte de respectul femeii pentru bărbat, în Conachi vorbeşte morala socială contemporană, iar în nota aceea vorbeşte în el sentimentul adevărat, dragostea lui pentru o femeie. Pe urmă, găsim cîteva versuri admirabile, ca acestea : „Cînd, perzînd a mea viaţă, perd mai mult, te perd pe tine", cînd vorbeşte că nici moartea nu i-ar mai fi de wun folos*. Aceste versuri parcă nici n-ar fi fost scrise de Conachi. Apoi, arată cît de mult suferă şi, ca leac pentru această suferinţă, găseşte ca mai toţi poeţii singurătatea, cînd vorbeşte de „neadormita, pustnica privighetoare", epitet foarte frumos. Dar imediat vine un cuvînt al lui favorit, „bocin-du-să", care strică tot efectul. Poezia se termină cu aceste versuri : „Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate". Ce am văzut pană acum din această istorie de dragoste, pe cît am putut-o reconstitui, căci poeziile nu sînt datate ? Am văzut începutul iubirii, apoi regretul şi melancolia după acea iubire trecută. In poezia a doua (Scrisoare către Zulnia), în care regretă dragostea, e mai simţitor, are mai puţine trivialităţi. Dar după aceste poezii vin altele, în care vedem nemulţumirea, gelozia „acest mizerabil amor", cum zice Lemaître. în adevăr, găsim o poezie, Jaloba mea, scrisă la 1821, cînd Conachi era în Basarabia, unde fugise din cauza Eteriei. Zulnia rămăsese în ţară. El, în Basarabia, în loc să scrie altceva, o mustrează din diferite motive. Poate că i s-a părut că ea e mai rece faţă de el, poate fiindcă era prea departe : oricum, omul în astfel de situaţii e foarte nedrept, şi de aceea şi Conachi îi face reproşuri nemeritate. In Jaloba mea vorbeşte iar de amorul lor, născut din prietenie. Să nu vă faceţi iluzii cu Conachi cînd vorbeşte de amorul din prieteşug : aici avem de-a face cu o ipocrizie ; în fond, amorul său e acelaşi sentiment ca al oricărui amor. Spune că de îndată ce prietenia s-a prefăcut în dragoste, bucuria a devenit durere şi apoi gelozie. Se plînge apoi că s-a dat, s-a făcut prizonier ei, că i-a spus tot ce simte pentru dînsa, ba că i-a spus că
ne..."
* „Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mi-
suferă şi de gelozie, o acuză de necredinţă, o face nelegiuită etc. Lăsînd la o parte aceste trivialităţi, vedem că acest sentiment de gelozie e acelaşi ca şi la Eminescu, de pildă, sau ca la alt poet. Foarte puţini îs poeţi aşa de nobili, ca să nu facă astfel de imputări iubitelor lor. Mai pe urmă, Conachi o acuză de cochetărie, zicîndu-i că ea doreşte „proslăvire de la toţi fără sfîrşit", acelaşi cîntec al bărbaţilor, care vor ca în inima femeii iubite de ei să nu se mai găsească loc şi pentru altcineva, în afară de ei. Dealtfel, acuzaţiile aduse de Conachi iubitei sale îs nedrepte, căci se ştie că acea Zulnia nu s-a făcut vinovată de nimic ce ar îndreptăţi aceste acuzaţii. Apoi îi pare rău poetului că nu-i geloasă şi ea, căci gelozia ei ar fi pentru dînsul o dovadă mai puternică că-1 iubeşte ; această concepţie e nelogică, dar foarte naturală pentru oamenii care iubesc. Asemenea, îi pare rău că ea nu suferă deloc ceea ce el suferă, ceea ce e o dovadă că nu-1 iubeşte, un sentiment iarăşi urît, dar iarăşi natural. Conachi termină această poezie spunînd că nu va mai iubi nici o femeie*. Din această poezie, vedem cum era dragostea lor la 1821, cînd ei nu-s căsătoriţi încă. La 1824, Smaranda Negri devine văduvă, iar la 1828 se căsătoreşte cu Conachi. Multe poezii trebuie să fie scrise între 1824—1828 ; aceste poezii trebuie să fie scrise atunci, dar nu le mai cetim acum, deşi sînt interesante. Asemenea, ar fi interesante cele scrise după 1828, adică poeziile „din fericire", cum le-a numit d-1 Vlahuţă. Foarte puţini poeţi scriu poezii cînd sînt fericiţi ; poate că fericirea nu e un stimulent pentru poezie, sau că durerea e un mai puternic stimulent (asta e şi baza filozofiei pesimiste a lui Schopenhauer), nu ştiu ; oricum ar fi, îs foarte puţine poezii în literaturile omenirii care arată sentimentele oamenilor cînd îs fericiţi. Să vedem poeziile din epoca fericirii lui Conachi. E cam greu de văzut acest lucru, căci poeziile nu-s datate, dar după conţinutul lor se pot cunoaşte şi unele par a fi scrise în această epocă. Să vedeţi cît de meschine îs aceste poezii, mai ales în comparaţie cu cele de pană aici. în una din ele** se vorbeşte de-o „umbreluţă" pe care i-a făcut-o el cadou ; în această poezie, găsim nu-
* „Iată parolă cinstită câ de-acum cît oi trăi / Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi." ** Dorul umbreluţei.
274
275
mai sentimentul geloziei ca sentiment serios, încolo nimic ; altă poezie din acest timp e : Aleargă, suflete, aleargă*, care în mare parte e indecentă. Alte poezii de fericire în Conachi nu sînt. Conachi, deşi era un om foarte zgârcit, chiar hrăpăreţ — d. Radu Rosetti în scrierile sale asupra proprietăţii** îl pune printre boierii cei mai hrăpăreţi, iar în Moldova de jos şi ţăranii tineri ştiu cît de mult erau exploataţi părinţii lor de către Conachi —, cu toate acestea el a luat ca soţie pe Smaranda Negri, femeie săracă şi cu cinci copii. Asta e o dovadă că sentimentul lui faţă de dînsa era foarte puternic şi adevărat, că el a iubit-o mult pe această femeie. Aceasta e o garanţie de sinceritatea poeziilor în care e vorba de ea. La 1831, însă, Smaranda Negri moare ; cu această ocazie, Conachi scrie nişte versuri, nişte însemnări intitulate : Pe năsălie. înainte de asta, însă, să mai spunem ceva : Conachi, cum am văzut, este un analist, are simţire şi inteligenţă, dar e lipsit de alte însuşiri. N-are înălţime de sentimente ; are o mare trivialitate, în fine, îi lipseşte imaginaţia aproape cu totul. Am făcut o dată o apropiere barocă şi chiar comică între Conachi şi A. de Musset, anume, că amîndoi sînt nişte analişti ai sentimentelor lor şi că zugrăvesc chinul lor sufletesc. Musset, care e un poet aşa de mare —• unii îl consideră ca cel mai mare poet al Franţei—, n-avea nici el imaginaţie ; avea, în schimb, o foarte mare sensibilitate, contrar adică cu V. Hugo. Conachi n-avea nici el imaginaţie, iar sensibilitatea lui era inferioară. Cauza este. epoca în care a trăit : de aceea l-am ales pe el din această epocă, spre a-1 studia. Cînd însă îi moare iubita, găsim la Conachi accente foarte puternice şi frumoase, dovadă că moartea e o întîmplare care purifică şi sufletele cele mai murdare. Astfel, în acele însemnări din 1831, vedem că pentru Conachi Zulnia a rămas om, nu mai e acea femeie iubită. în alte versuri, spune că nu mai are altă dorinţă decît de a fi îngropat sub acelaşi mormînt, lîngă ea. Acelaşi sentiment, în altă însemnare, unde spune că în mintea lui va rămîne numai iubirea şi moartea ei. în alt loc, vorbeşte de mîntuirea ei ; altă
* Mergînd cătră preaiubită. ** Radu Rosetti, Originile şi transformările clasei stăpîni-toare din Moldova (1906) ; Pămîntul, sătenii si stăpînii în Moldova (1907).
276
însemnare începe cu aceste versuri : „Ah, te-ai dus dulce lumină, din zarea ochilor mei"*, versuri cari îs chiar foarte frumoase. Aceste însemnări sînt cele mai frumoase poezii ale lui Conachi şi—1 ridică pe acesta în; ochii noştri. El s-a purificat în acel moment din cauza acestui mister : moartea. Dar aceste poezii sînt aşa_de sincere, încît ni se pare că ele au scăpat pe Conachi de atmosfera vremii lui : aici avem pe Conachi ca orice om în faţa morţii. Ca să terminăm această istorie de dragoste, ar fi interesant a ceti nişte versuri în care el aminteşte de dragostea lor, scrise cînd era mai bătrîn.* Astfel este : Slănicul, iarăşi, după 26 ani, datată în 1845. şi alta, După 27 ani. Tot Slănicul, 1846, iulie în 2. Să vedem pe Conachi şi în acest ipostaz de melancolie. Prima poezie o începe adresîndu-se stâncii, care fusese martora declarării dragostei lor. Se întreabă apoi unde e copacul pe care atunci scriseseră nişte versuri**. Iată deci pe Conachi melancolic, iată deci melancolia trecutului, după dragoste, după tinereţe. în poezia a doua face filozofie, spunând că totul şi toate „stau pe o schimbare de la cer pîn' pe pămînt". Dacă aş vrea să vă stric impresia despre această bătrîneţe tristă a lui Conachi, v-aş ceti nişte versuri adresate unei alte femei, numită Istili***, dar aceste versuri sînt slabe. Aşadar, poeziile lui Conachi îs bune numai acelea în care se vede un sentiment adevărat, lucru care nici n-ar mai trebui spus. Cum vedeţi, am făcut, odată cu biografia, şi critica literară. Biografia, discuţia asupra Smarandei Negri, era interesantă şi necesară pentru a vedea dacă poezia lui Conachi e la înălţimea unui sentiment adevărat şi am văzut că este. Conachi e un poet român care, dacă nu rămîne pentru forma lui, merită a fi considerat totdeauna. Dacă ar fi trăit azi, ar fi fost un mare poet,, mai ales că însuşirea pe care o avea el, de a-şi analiza sufletul, e aşa de rară la alţi poeţi. Să vedem testamentul lui Conachi. Un om de casă al lui spune că cu cîtva timp mai înainte de-a muri, fiind chiar bolnav,
* Pe năsălie, 1831, octombrie 15. ** „Dar unde-i copaciul mare, / Ce lipsit de a ta stare, / Cu aceste să cinstisă / De amori cuvinte scrisă : / Călătorule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte, / Că amoriul cel mai straşnic, / Din prieteşug să naşte !" *** 847. iunie.
27Î
Conachi a scris o poezie : Amor, la a ta putere*, în care, după ce spune amorului că 1-a servit toată viaţa cu credinţă, declară că acuma se simte invalid şi de aceea depune armele. Spune apoi că iubirea către D-zeu îl face să renunţe la dragoste ; totuşi, amintirea sentimentului iubirii nu se poate şterge din sufletul său. Dacă această parte face aluzie la dragostea lui pentru Zulnia, atunci acesta e un sentiment respectabil. Trec peste alte lucruri. Aş putea să vă cetesc două poezii : una Copiii morţii, cealaltă Către un copil bolnav de moarte ; în aceste poezii vedem un sentiment adevărat, sentiment de tandreţă, cum am spune, pentru copii. Altă poezie : [Alexandru] Moruz Voevod, adresată domnitorului cu acest nume, precum şi alte poezii, sînt prea prozaice. Chiar în poezia Moartea părintelui dumisale vornicului Costachi Conachi e prozaic şi nesincer. V-aş mai putea cita poezii din tinereţe, nesincere însă, adresate acelei Zulnii; în ele vedem numai forme goale, combinaţii, pentru că n-are ce spune. Aşa e idila într-un rădi, de dimineaţă, foarte nesinceră, unde e vorba de-o fată care găseşte într-o pădure un copil mic, care e Amor. Ne mai rămîne să spunem ceva despre soarta poeziilor lui Conachi, cu care ocazie vom vorbi şi de ceilalţi poeţi din epoca lui Conachi. L-am ales în special pe el, pentru că reprezintă mai bine epoca sa.
* Zmăragda Conachi logofeteasa, născută Donici.
PRELEGEREA XXIII
Să vedem puţin soarta poeziilor lui Conachi. Mai întăi, Conachi a ajuns popular. Lucrul acesta era de aşteptat : toţi poeţii lirici, cînd nu-s mari de tot, devin populari, pentru că sunt cetiţi de toată lumea şi înţeleşi de toţi. Nu e mai nici un poet liric care să nu fi ajuns în parte popular ; chiar din Eminescu au ajuns populare cîteva poezii. încă din 1855, Costachi Negri, care anunţase în România literară apropiata apariţie a volumului cu poeziile lui Conachi (apar în 1856), citează cîteva poezii de-ale lui Conachi, care-s populare. E interesant a vă ceti măcar începutul cîtorva din ele. Astfel, una care începe cu Zori de ziuă se revarsă...*, aceste poezii au devenit populare prin lăutari, căci poeziile, pe atunci, erau făcute pentru a fi cîntate de lăutari. Prin urmare, cîteva poezii de-ale lui Conachi au ajuns populare înainte de-a fi publicate, asta ne-o spune C. Negri, care era fiu vitreg al lui Conachi, căci acea femeie era mama sa. în 1886, Alex. Papadopol-Calimach a publicat în Convorbiri literare un articol în care arată că, în afară de poeziile populare arătate de C. Negri, mai sînt încă vreo cinci. Vă cetesc din ele pentru a vedea însuşirile poeziilor lui Conachi, care au devenit populare. Toate aceste poezii sînt cîntece,, deci curat lirice.
Celelalte poezii ale lui Conachi, analizate în prelegerile anterioare, îs mai înalte, îs de analiză sufletească şi de aceea nu au putut ajunge populare. O poezie foarte interesantă, din cele cinci citate de Calimach, e aceea care începe cu versurile : „Ah, zilelor fericite, ce-n
* Eminescu transcrie versuri în culegerea sa Irmoase ce se cîntă după masă. Cîntece de lume din jumătatea întîi a secolului. Adună aici : Dintr-a patriei dulci sînuri, Am lăsat lumea şi slava. Ah, suflete amărît, Noroace, noroace, Moarte, moarte, ce nu ini, într-un rădi de dimineaţă.
279
pustii am petrecut"*. In această poezie, găsim nişte versuri în care autorul se adresează scripcei ca să-i cînte ahtul său, ceea ce e o dovadă neîndoioasă că astfel de poezii erau făcute pentru a le cînta lăutarii. Vă puteţi închipui toată scenăria care se petrecea cu această ocazie, într^o altă poezie, vorbeşte de gîndul de a se sinucide, poezie care nu e aşa urîtă. Dar aceste poezii n-ajunsese populare numai în Moldova ; ele au trecut şi Mllcovul. Conachi-Vogoride, care scrie prefaţa la ediţia din 1887 şi care e nepotul lui Conachi, spune că a auzit de la un magistrat înalt (Creţeanu) de la Bucureşti că a circulat de mult o poezie populară care e vădit de-a lui Conachi. Poezia e aceea oare începe cu versurile „Aleargă, suflete, aleargă", pe care am analizat-o mai de mult. Această poezie are o parte din ea indecentă şi ne mirăm cum putea ea fi cîntată şi cum a ajuns populară. Alecsandri, care de la 1842 a început a colecta poezii populare, iar în 1852—1853 publică o colecţie din ele, Alecsandri publică în 1851 nişte poezii adunate de la lăutari şi de la popor şi printre acestea erau şi poezii de-ale lui Conachi. Dar directorul ziarului în care Alecsandri publică aceste poezii (Zimbrul), anume T. Co-drescu, publică nişte poezii populare ce erau ale lui Conachi. Cum că aceste poezii au fost cîntate în popor, şi în Muntenia, mai sînt şi alte dovezi : în Convorbiri literare (an. XXXVII), d-l Bogdan-Duică are un articol prin care arată că în colecţia de poezii a lui Anton Pann sînt poezii de-ale lui Conachi (luate din colecţia „Noul Erotocrit", Sibiu 1837). Această colecţie e o traducere foarte liberă, autorul nici nu spune că e traducere şi de aceea-şi permite să pună în ea multe lucruri. Aici găsim şi poezii de-ale lui Conachi, care nu-s publicate, ci există în manuscris. La Academie, sînt trei manuscrise cu poezii de-ale lui Conachi, donate de un văr al lui Conachi, unul Pastiescu. Poeziile care am spus că se găsesc în Noul Erotocrit, şi care sînt de-ale lui Conachi, îs sigur populare, căci Anton Pann făcea colecţii de poezii populare numai. într-o altă colecţie, tot de-a lui Pann (în Spitalul amorului, 1851), colecţie care
* Traducerea cîntecului Souvenir de Leonard. Are refrenul: „Scripcă jalnică, duioasă, răspunde la ahtul meu / Şi spune în lume toată cele ce pătimesc eu".
280
apărea în fascicole cum apărea în zilele noastre Dorul şi altele, în fascicola a doua din această   colecţie, d-l Bogdan-Duică a găsit poezii ale lui Conachi. Dar şi în fascicola a patra din Spitalul amorului sînt poezii de Conachi, care se găsesc în manuscrisul lui Ilie Gherghel. O poezie care începe cu versurile Mă sfîrşesc, amar mă doare se găseşte şi într-o colecţie de poezii a lui Iancu Văcărescu de la 1848,   scoasă de Voinescu II, în care colecţie se află poezii de-ale tuturor Văcăreştilor* ; în această colecţie e o poezie, Dorul deplin, care nu-i decît poezia lui Conachi Mă sfîrşesc, amar mă doare. Aşadar, Conachi devine popular   pentru că era cetit mult de multă lume şi pentru că era pe placul vremii lui : de aceea am şi vorbit despre Conachi mai mult. De ceilalţi poeţi din epoca literaturii vechi vom vorbi mult mai puţin, pentru că ei îs ca şi Conachi, în poeziile lor, numai că au mai   puţin talent.   Dar această răspîndire, această    popularitate a lui Conachi    (popularizare) se făcea fără a i se cunoaşte numele. Alecsandri, care a trăit într-o vreme cu Conachi, nu ştia că unele din poeziile populare adunate de el îs de-ale lui Conachi. Eliade Rădulescu, în Curierul de ambe sexe, vorbeşte de o poezie, Ziori de ziuă se revarsă, spunînd că e populară, dar nu ştie că e a lui Conachi. Asemenea, după 1861 — cinci ani de la scoaterea lui Conachi în volum, Eliade tot nu ştie acest lucru. Ba încă şi în 1868 repetă cele spuse mai înainte fără a spune că poezia citată mai sus e de Conachi**. Aşadar, numele lui Conachi a rămas necunoscut, dar poeziile lui s-au răspîndit foarte mult. Gh. Sion, în Revista contimporană (1873),*** spune că poeziile lui Conachi n-au fost răspîndite mult, pentru că volumul scos în 1856 a fost editat în puţine exemplare. Opera lui Conachi a avut glorie, dar autorul nu e decît în cercul lui. Pe lîngă operele publicate în volumul definitiv, din 1887, se mai amintesc şi alte opere de-ale lui Conachi. Aşa, de pildă, un domn Pastiescu (aceasta descoperită de d-l Bogdan-Duică)   vorbeşte de nişte traduceri făcute de Conachi, necunoscute, anume :
* Numai de ale lui Iancu Văcărescu. ** In articolul Geniul limbilor in genere şi al celei române în special, din Curs întreg de poezie generală (1868;, găseşte în Ziori de ziuă se revarsă... o „sensibilitate sapphică". *** Articolul Suvenire despre poetul Conachi.
281
Istoria lui Belizarie, Istoria lui Alcibiad, ambele după Marmontd, şi Tragedia lui Arcaş (care nu se ştie după ce autor e făcută). Prima traducere s-a găsit, cealaltă nu. D-l Dogdan-Duică — într-un articol din Viaţa românească, an. I —, vorbeşte de Tragedia lui Lentor care s-a crezut că e o traducere făcută de vornicul Al. Bel-diman,   dar care, în realitate,   spune d-l Duică, nu e decît Tragedia lui Arcaş făcută de Conachi, dar cu alt nume de erou (în această operă sînt două nume principale, Lentor şi Arcaş)*. Conachi a mai tradus un volum dintr-un roman, Matilda (apărut în 1844 în trei volume). Al doilea volum e tradus de dr. Fătu. Conachi e autor şi de piese de teatru, pentru păpuşi însă, anume : Giudecata femeilor, făcută de el singur, şi Comedie banului Costandin Cânta ce-i zic Căbujan şi Cavaler Cucoş. Cuvîntul din urmă al acestui titlu ne dă o idee foarte clară despre spiritul vremii lui Conachi : un spirit de   mahala. în general,   tot ce pe atunci era în clasa de sus ca obiceiuri, apucături etc. le găsim astăzi la mahala. în Giudecata femeilor vedem mai multe personagii : Zefs, Ermis    (Hermes), apoi nume de boieri, între care şi Conachi, fiecare avînd cîte un nume care nu se poate reproduce. Această piesă e un fel de învinuire la adresa bărbaţilor. A doua comedie e scrisă de el împreună cu Dimachi şi cu unul D. Beldiman şi are trei personagii : Cavalerul Cocoş sau Vreme ră, vizitiul lui, Jompa, si un negustor State Băcalu. E vorba aici de zgârcenia 'boierului Cânta, oare nu vrea să cumpere încălţăminte vizitiului, deşi e frig etc. în definitiv, nişte copilării, dar e un început de teatru. Cum vedem, opera lui Conachi e vastă : 101 poezii în volumul de la 1887, vreo 20 în cele trei manuscrise de la Academie, 76 în manuscrisul lui Ilie Gherghel, cinci traduceri în volumul de la 1887, două în manuscrisul lui Gherghel, alte trei despre care vorbeşte Pastiescu**, piesele de teatru. Vedeţi ce operă grandioasă prin cantitatea ei. Şi, totuşi, se pune întrebarea dacă Conachi a fost scriitor de meserie ? D-l Bogdan-Duică    susţine părerea afirmativă, voind s-o dovedească prin romanul Matilda, care a fost publicat în 1844. Eu nu cred că Conachi a fost scriitor
de meserie. Cînd un om are la dispoziţie ziare, reviste şi cu toate acestea nu tipăreşte nimic, nu poate fi considerat ca scriitor de meserie. El a publicat Matilda pentru că altul publicase Malvina, un roman de acelaşi autor (M-rne Cottin)*. Conachi s-a exercitat traducând, iar poeziile originale le-a făcut dintr-un interes personal şi egoist, trimiţîndu-le fie direct, fie prin lăutari, iubitei sale. Ar fi interesant să vorbim de traducerile lui Conachi, dar nu e locul aici, căci traducerile — cred eu — formează o chestie culturală, mai mult decît literară. Traducerile lui Conachi ne arată izvoarele, autorii favoriţi ai lui : Dorat, Colardeau, Marmontel, adică scriitorii din secolul al XVIII-lea la care  joacă  mare rol forma, dar care n-au fond, aceştia i-au plăcut lui Conachi. Dacă am ceti ceva din aceşti scriitori şi-am compara cu Conachi am vedea că ei se deosebesc de Conachi prin aceea că scriu frumos, au o limbă artistică ; încolo găsim lipsă de idei, de sentimentalitate adevărată, lipsă de ideal : aceste lipsuri le are şi Conachi şi în plus îi lipseşte şi limba. Să vă dau un    exemplu : Abeliar către Eloiza din manuscrisul lui Ilie Gherghel. în franţuzeşte** începe   astfel :    „Malhereux, qu'ai-je fait ? J'ai raUume ton amour, j'ai trouble la paix qui avait rentre dans ton âme."    Conachi traduce   astfel : „Ce-am făcut, o, vai de mine, sufletul iar ţi-am aprins/ Şi ţi-am aţîţat văpaia dintr-un foc ce era stins". Cum vedeţi, fineţea limbii franceze a dispărut în traducerea românească. Asemenea şi traducerea Julia către Ovidiu făcută din Dorat; aici găsim un vers pe care Conachi 1-a reprodus într-o poezie a sa, întocmai la fel. A fost Conachi un poet sau nu ? Nu vom face nici teoria poeziei, ştim bine ce înseamnă a fi poet. Conachi a exprimat numai sentimentul iubirii. Chiar traducerile făcute de el au în ele acelaşi sentiment, afară de Cercare de voroavă asupra omului, de Pope. Desigur că iubirea e un sentiment puternic, e cel mai complicat sentiment şi care serveşte nu numai poeziei în versuri, ci şi romanului etc. Spencer, în Psihologia*** sa, spune că iubirea e
* G. Bogdan-Duică, C. Conachi şi tragedia lui Lentor, în Viaţa românească,' 1906, nr. 9.
** în Curierul românesc, 1830, nr. 70.
* Traducere de I. I. Gheorghiadi, la Cantora Foaiei săteşti, 1841.
** Traducerea e din Alexander Pope prin intermediul lui Colardeau.
*** Herbert Spencer, Principles of Psychology (1855—1893).
282
283
ti
un sentiment compus din vro şapte-opt alte sentimente. Un sentiment simplu nu-i propriu pentru o operă de artă, pentru că din el nu pot rezulta multe fapte variate şi interesante. Deci Conachi ar putea fi poet, căci exprimă sentimentul cel mai complicat. Dar o consideraţie îl împiedică de-<a fi poet, anume : iubirea la Conachi e cam simplă, e mai mult senzuală, fizică, decît sentimentală. Am văzut că n-am putut ceti mai nici o poezie de a sa în întregime, din cauza obscenităţilor din ele. Aceasta se datoreşte, cum am mai spus, nu numai primitivităţii societăţii în care trăia Conachi — căci şi poporul de la ţară e simplu, şi cu toate acestea iubirea in poeziile populare e foarte curată şi înaltă —, ci se datoreşte în mare parte şi influenţii orientale, decadente şi depravatoare,   care s-a exercitat   asupra lui Conachi. Am mai vorbit despre această chestie. Acesta e un defect al poeziei lui Conachi, defect mare, mai ales că nu e răsplătit prin alte însuşiri. Astfel, Conachi n-a mai cîntat alte   sentimente, poeţii din Muntenia, mai netalentaţi decît Conachi, au atins şi sentimentul naţional*. E interesant acest lucru, că la boierii moldoveni — căci boierii erau poeţi pe acea vreme —, sentimentul naţional nu exista înainte de 1840. Cu atît mai puţin găsim sentimentul naturii sau alte sentimente omeneşti. Alt defect al lui Conachi e forma. S-ar putea ca această iubire chiar   senzuală să fie   îmbrăcată   într-o formă frumoasă.   Conachi a venit cu   sentimentele   lui, dar n-avea haina în care să le îmbrace ; nu era limbă literară pe aturlci, pentru că încă nu era formată. Noi rîdem de poeziile lui Conachi, tocmai mai cu seamă din cauza limbii. Atunci rămîne ca Conachi să aibă tot ceea ce am spus la început :   putere de simţire şi de   analizare a acestei simţiri. Prin această calitate, el merită un loc în istoria literaturii române.   Conachi mai e lipsit de ceva : n-are imagini. Am spus că el e lipsit cu totul de imaginaţie   şi tocmai de aceea   limba Iui n-are figuri, metafore. El îşi analizează    simţirile sale cu ajutorai unor termeni proprii, n-are un stil înflorit.
Pe lîngă Conachi, în epoca lui au mai fost şi alţi poeţi. Am spus că Conachi e reprezentantul unei întregi
* Vezi poezia lui Conachi Dintr-a dulcii patrii sinuri, cu refrenul : „O, Moldavie iubită./O, fericire dorită,/Din inimă ne-uitată,/Totdeauna aşteptată".
284
pleiade de poeţi. Pe atunci, mai toţi boierii — şi numai ei — făceau poezii, fiind îndemnaţi la aceasta de lecturile pe care le făceau din autori străini. Pe lîngă aceasta, boierii n-aveau pe atunci ce face; şi omul, cînd n-are ce face, caută să petreacă. Şi ei petreceau făcînd versuri. Au rămas multe nume de poeţi din această epocă, dar operele lor nu.
Cunoaştem ceva din doi poeţi : Dimachi şi Beldiman, vorbind numai de creatori, dacă putem spune astfel ; de traducători am spus că nu ne vom ocupa. Beldiman are Jalnica tragodie, care e o cronică rimată a nenorocirilor care au bîntuit Moldova ou ocazia Eteriei de la 1821. Această operă e de un prozaism înspăimîn-tător; e cea mai prozaică dintre operele prozaice, poate tocmai pentru că exprimă în versuri nişte lucruri aşa de prozaice. Nicolae Dimachi, despre care se ştia numai că a existat şi că a scris poezii în genul lui Conachi, e cunoscut în poeziile sale abia de curînd. Tot d. Bogdan-Duică, care e un cercetător foarte harnic, s-a apucat şi a cercetat nişte manuscrise de-ale lui Conachi, scrise de vărul acestuia. Acolo a găsit o poezie de Dimachi şi a scris un articol : Un poet moldovean pierdut (Viaţa românească, I, 3). Acest Dimachi, care a colaborat cu Conachi la facerea Comediei banului Costandin Cânta, a mai scris şi alte poezii de   dragoste. în articolul sus-pomenit, d. Bogdan-Duică vorbeşte despre aceste poezii şi le analizează.   Astfel, una e intitulată Din poruncă (scrisă în 22 decembrie, fără an), adică iubita i-a poruncit să scrie o poezie şi el a scris, plîng£ndu-se de durerea pe care o simte cînd iubita e departe. Altă poezie, Făcută din porunca uniia asupra ei, adică făcută de Dimachi din porunca iubitei, dar ca şi cum ar fi scrisă de ea. Toate poeziile acestea sînt în genul lui Conachi. Pentru a trece mai repede, să spunem că Dimachi are şi poezii satirice.   Pentru a vă face o idee de spiritul vremii aceleia, am să vă citez un vers trivial : „Rade-ţi lindina din barbă"     adresată unui ţigan,   rob al său. Acest vers arată dispreţul faţă de robi şi în acelaşi timp spiritul societăţii contemporane. Altă poezie, tot satirică, e O adunare a trii cucoane. Din cît v-am cetit din acest poet, vă puteţi face idee despre   sentimentele, despre viaţa şi gradul moral al acestor oameni, dar mai ales vă daţi seama despre literatura moldovenească dinainte
285
de 1840. Această literatură e făcută de boieri; în Muntenia, nu numai de boieri.    Boierii din Moldova nu-s atinşi deloc de ideile nouă, cei din Muntenia, da. Cauza acestei deosebiri este, cred, mai întăi faptul că, îndată după 1790, la Bucureşti au început a circula ideile Revoluţiei Franceze, din care fiecare clasă socială a luat ce-i convenea : boierii au luat ideea de libertate, ideea naţională. Acest lucru în Muntenia s-a petrecut pe o scară întinsă ; am văzut că în Eteria lui Rigas intră şi boieri pămînteni. Altă cauză ar mai fi influenţa latinismului, care a fost mai puternic în Muntenia. De această influenţă s-au resimţit şi boierii munteni. La 1816, cînd vine G. Lazăr la Bucureşti, el are aşa de mult prestigiu în faţa boierilor, încît şcoala lui e foarte cercetată chiar de fiii de boieri. Aşa ne explicăm pentru ce e o deosebire între poezia primă   din Muntenia şi între poezia primă din Moldova. De aceea, în Iancu Văcărescu, deşi inferior ca talent lui Conachi, găsim nota patriotică ; în Mumuleanu (ale cărui poezii ies în volum la 1822*), asemenea, mai ales că el nu era boier, ceea ce e o nouă cauză pentru ca el să se deosebească de poeţii moldoveni.
Constatăm, prin urmare, o deosebire între literatura veche moldovenească şi cea muntenească. Poeţii moldoveni sînt boieri, n-au nici un ideal, cîntă sentimentele lor egoiste, naturale, din care numai unul, dragostea, poate fi cîntat. Neavînd sufletul civilizat, ducînd o viaţă de moleşeală în care totul era permis şi in care onoarea, demnitatea nu erau respectate, iubirea cîntată de ei se reduce la un sentiment fizic pervertit. Poeţii munteni, din cauzele explicate mai sus, aveau şi o altă coardă în lira lor, în afară de aceea a iubirii. S-a întîmplat însă ca Conachi, boier moldovean, să fie cel mai talentat poet din vremea aceasta, aşa că mai bine au fost cîntate nu acele începuturi de sentiment naţional care era Va poeţii munteni, ci dragostea. Despre Moldova, în aceasta perioadă a literaturii româneşti, nu vom mai vorbi, despre Muntenia, da, pentru a arăta mai mult aceste deosebiri de care am amintit.
1820.
* Rost de poezii adecă stihuri, ediţia a Il-a. Ediţia I din
PRELEGEREA XXIV
Am văzut în lecţiile trecute literatura veche din Moldova ; am cetit din Conachi şi Dimachi ; alţi poeţi nu mai sînt în Moldova, pentru că operele acelora despre care se mai pomeneşte că au scris s-au pierdut*. Nu v-am cetit din Jalnica tragodie a lui Beldiman, pentru că n-are nici o importanţă. Aţi văzut caracterul literaturii vechi din Moldova : e făcută de clasa boierească şi ea cîntă numai sentimentul iubirii ; altă coardă n-a mai fost atinsă. In Muntenia, vom mai găsi ideea patriotică, naţională, chiar cea latinistă ; vom vedea apoi şi alte sentimente.
înainte de a trece la literatura din Muntenia, să caracterizăm pe aceea despre care am vorbit. Literatura veche moldovenească, reprezentată prin Conachi şi ceilalţi, e lirică, un fel de poezie lirică analitică, conform literaturii franceze, de la care se inspirau acei poeţi. Vom vedea că şi literatura din Muntenia e tot lirică. E şi natural ca o literatură să înceapă cu genul liric, pentru că acesta e genul literar cel mai simplu, gen care în toate literaturile a apărut cel întăi, împreună cu cel epic. în Muntenia vom găsi şi alte sentimente, la care poeţii boieri din Moldova nu s-au gîndit; pe lîngă asta, în Muntenia sînt şi alţii, în afară de boieri, care fac poezii.
în Muntenia, avem poeţii Văcăreşti, ca cei mai însemnaţi, în cele trei generaţii. Cel întăi a fost Enăchiţă Văcărescu, apoi fiii lui : Neculai şi Alecu, şi apoi fiul lui Alecu, Iancu Văcărescu, care e cel mai mare — dacă poate fi vorba aici de cel mai mare—, cel mai însemnat, care a scris mai mult şi mai bine decît ceilalţi. Pe lîngă aceştia, mai este Barbu Paris Mumuleanu,    care nu e
* Mai sînt Matei Milu, Vasile Pogor, Enacachi Gane, Vasile Bob-Fabian, Daniil Scavinschi şi Ioan Prale.
286
287
boier, ci din clasa de jos şi de neam grec*. La toţi aceşti poeţi nu găsim aceleaşi sentimente ca la cei din Moldova. Aici găsim de la început ideea naţională, pentru că aici au influenţat mai mult ideile Revoluţiei Franceze, prin grecii de la Bucureşti, şi al doilea pentru că aici a influenţat curentul latinist mai devreme şi mai mult timp. Nu ştiu dacă aceasta e explicaţia probabilă, dar alta nu găsesc.   In orice caz, această   explicaţie e foarte îndestulătoare pentru toţi poeţii munteni, afară de Enăchiţă   Văcărescu, pentru care   explicaţia nu se poate potrivi, căci el moare la 1797 ; poeziile lui sînt scrise — adică sînt date la iveală — la 1787 în Gramatica sa. Revoluţia Franceză s-a întîmplat la 1789, deci doi ani mai tîrziu după publicarea poeziilor, aşa că el n-a putut fi influenţat de Revoluţia Franceză. Am putea vorbi totuşi de influenţa ideilor pregătitoare ale acestei revoluţii : dar n-avem nici un text   pozitiv în această privinţă. Apoi din Gramatica sa vedem că Enăchiţă Văcărescu nu putea fi influenţat de Gramatica lui Şincai şi Mieu, care apăruse la 1780, pentru că nu o cunoştea. Dar nu putem crede că el n-a fost influenţat deloc de ideile din Ardeal, căci din viaţa lui particulară vedem că el a avut dese relaţii cu Ardealul, unde a şi fugit o dată. Prin urmare,   fără a avea o dovadă că Enăchiţă Văcărescu a fost influenţat de ideile   pregătitoare ale Revoluţiei Franceze şi nici de cele latiniste, totuşi putem spune că, prin   calitatea lui de muntean,   a putut suferi această   influenţă**. Altă   explicaţie nu găsesc. Fapt este, însă — şi aceasta e mai   interesant —, că perioada veche a literaturii munteneşti are alte caractere decît cea din Moldova.   Vom da cîteva exemple, pentru care lucru trebuie să fac citaţii. Mai întăi, cred că cunoaştem toţi testamentul lui E. Văcărescu : „Urmaşilor mei' Văcăreşti !/ Las vouă   moştenire :/ Creşterea limbii româneşti/ Ş-a patriei cinstire". Vedeţi ce lucruri scrie acest poet, lucruri despre care la Conachi nu aflăm nimic. Dar nu numai atît : în Gramatica sa, Enăchiţă Văcărescu spune următoarele lucruri : „Iar de nu mă voi îndărătnici, las clironomi şi pe fiii mei trupeşti
* Fiul unui băcan român, originar din satul Bircii, jud.
** Citise din Voltaire (Essai sur les moeurs, Histoire de de VEmpire de Russie, La Henriade).
Olt
288
şi grămăticeşti etc", pentru a cultiva mai departe limba românească şi a face un dicţionar, pe care el avea de gînd să-1 facă, dar n-a avut cînd. Cred apoi că cunoaşteţi poezia populară Amărîtă turturea*, la care Enăchiţă Văcărescu adaugă două strofe. Alex. Odobescu, care a scris mult despre acest poet, ne spune că Enăchiţă Văcărescu a cules poezii populare şi că la Amărîtă turturea a adăugat două strofe, adaus provenit din cauza morţii soţiei poetului**. D. Iorga spune că Enăchiţă Văcărescu primea destul de rece moartea soţiilor sale şi destul de repede lua alta, deci nu-i putem atribui lui Enăchiţă Văcărescu atîta sentimentalism. Oricum, vedem că acest poet e influenţat de poezia populară, ceea ce la Conachi n-am văzut. Mai are el o poezie tradusă***, însă necomplect, din Goethe : „într-o grădină,/ lîng-o tulpină/, zării o floare etc." Vedem chiar la cel dintăi Văcărescu mai multe caractere deosebitoare de poezia lui Conachi : patriotismul — ideea naţională, influenţa literaturii populare şi o influenţă mai înaltă, aceea a lui Goethe, care e cu totul de altă natură decît cea a literaturii franceze, care s-a exercitat asupra lui Conachi.
Enăchiţă Văcărescu a avut doi fii : Alecu şi Neculai. Alecu a fost poet mai slab, dar n-a lăsat nimic. Se ştie numai că a scris, dar ce anume****, nu ; şi apoi scria şi în greceşte, cu numele de Vacarescopol. Neculai Văcărescu a scris cîteva poezii ; nu se ştie cam cît a scris*****, după cum nu se ştie mai nimic, nici din viaţa lui. Al. Odobescu spune că trăia pe la 1828******. O poezie a acestuia, Cîntec, începe cu versurile : „Primăvara se iveşte,/ Ia vezi muguru înfrunzeşte..." etc, şi aceasta e o poezie eroică, haiducească, căci mai pe urmă vorbeşte cu roibul său, care a trebuit să stea toată iarna, fără a putea umbla prin munţi, dealuri etc. Vedem dar un boier din
* Motivul e popular, tratarea aparţine lui. E. Văcărescu. ** Nu se cunoaşte o variantă populară anterioară cu două strofe în minus.
*** Nu e tradusă, după cum s-a crezut, după Gefunden de Goethe.
**** A scris 26 de poezii româneşti, 9 în greceşte şi două în greceşte şi româneşte.
***** Circa zece poezii şi cîteva scrisori către Iancu Văcărescu.
****** A murit în 1825.
289
Cda. 1723 coala 19
perioada lui Conachi scriind o poezie haiducească*, pe care trebuie s-o punem la poeziile patriotice, căci pe vremea aceea patriotismul claselor mai de jos se manifesta prin haiducie, în fapte, iar în mod mai ideal, prin cîntece haiduceşti. Acest lucru hu-1 vedem la Conachi şi ceilalţi.
Mai interesant e Iancu Văcărescu, cel mai însemnat dintre Văcăreşti, care de obicei e pus alături de Conachi din Moldova.' El are multe note deosebite de acesta : ideea naţională la Iancu Văcărescu e mult mai puternică decît la înaintaşii săi şi am putea spune că el formează puntea de trecere de la literatura veche la cea modernă. Căci vom vedea că epoca literaturii româneşti, care începe la 1840, se caracterizează mai ales prin nota naţionalistă şi patriotică. La 1818, cînd se redactează Codul Caragea, Iancu Văcărescu e poftit, cum era obiceiul, să facă nişte stihuri, nişte versuri în onoarea stemei, a mărcii ţării. Şi face o poezie intitulată : La pravila ţării. Aici vorbeşte el de Roma, Dacia, că romanii se prefac în români, iar acvila romană se preface în vulturul Ţării Româneşti. Apoi, vin versurile : „Ah ! d^ar putea-ne dobîndi/ Şi cîte-avem pierdute !/ Atunci ce duhuri n-ar gîndi/ Ce guri ar mai fi mute ?", versuri aşa de cunoscute şi care au fost schimbate de moderni. Această poezie, scrisă la 1818, e de o importanţă colosală pentru ideile sale, nu pentru formă, care e proastă. în ea vedem deja ideea latinistă şi cea naţionalistă; se vede bine din această poezie că Gh. Lazăr venise la Bucureşti, că Petru Maior îşi scrisese Istoria, că Şincai şi Micu scriau şi ei, deci în boierul Iancu Văcărescu vorbeşte ideea latinistă şi naţională, care în boierul Conachi nu vorbeşte. Vor mai trece 30 de ani pană la moartea lui Conachi, şi de sufletul acestuia tot nu se vor prinde aceste idei. Vedeţi starea sufletească deosebită a boierilor munteni de a celor moldoveni. Acest lucru e important, căci, la urma urmei, noi trebuie să reconstituim, după textele ce avem, starea sufletească, poate şi socială, a celor ce au scris şi a clasei sociale din care făceau parte. Tot de la Iancu Văcărescu avem Marşul românesc, scris cu ocazia înfiinţării miliţiei na-
* Nu e sigur că poezia aparţine lui Nicolae Văcărescu. I-o atribuie Eliade-Rădulescu.
ţionale la 1829 : iarăşi găsim ideea naţională ; asemenea în Cintec românesc de la 1821. Ba, într-o poezie din 1830, La Milcof, găsim chiar ideea unirii. Cînd vom vorbi mai pe larg despre Iancu Văcărescu, vom vedea că are poezii ca şi ale lui Conachi : aşa sînt cele amoroase, cele în care descrie natura, care sînt tocmai ca ale lui Conachi. Apoi forma, limba, e tot aşa, ba mai rea decît a lui Conachi, care e oarecum mai talentat. De aceea aceşti doi poeţi sînt puşi alături, deşi Iancu Văcărescu trăieşte pană la 1863. Dar din poeziile citate mai sus vedem ce sentimente avea Iancu Văcărescu, sentimente care-1 fac un poet de tranziţie între literatura veche şi cea nouă. Oîrlova, ca idei, nu e cu mult deasupra lui Iancu Văcărescu. Cum vedem, toţi poeţii din Muntenia sînt atinşi de aceste idei şi sentimente, tot aşa după cum nici unul din Moldova nu le are. Dacă istoria politică a Munteniei şi a Moldovei e aceeaşi, cea culturală e deosebită, din cauza diferitelor influenţe. Moldova a suferit, în secolul XVI—XVII, influenţa polonă. Apoi chiar în secolul al XlX-lea : de la începutul acestui veac pană acum vro 10—20 ani, cultura moldovenească e deosebită de cea muntenească. Sînt multe cauzele acestei deosebiri ; unele din ele au fost amintite adesea, altele nu. Se poate spune că, pană la 1880, aceste două culturi au avut două direcţii deosebite. Azi ele s-au unificat şi nu mai poate fi vorba de acest lucru. Vom vedea o mulţime de fenomene, care deosebesc Moldova de Muntenia pană la 1880.
Să vorbim acum puţin despre cei trei Văcăreşti. Operele lui Enăchiţă Văcărescu sînt Gramatica (1787), tipărită în tipografia Episcopiei de Bîmnic, cu un titlu foarte lung*. Această gramatică are în ea şi o Poetică, la care sînt date ca exemple poeziile sale. Altă operă e Istoria preaputernicilor împăraţi otomani, de la început pană în vremea sa (publicată în voi. II din Tezaur de monumente istorice al lui Papiu Ilarian). Izvoare pentru Enăchiţă Văcărescu sînt : cel mai important e articolul lui Odobescu despre Poeţii Văcăreşti, din voi. I al Operelor sale complete,  Scrieri  literare  şi  istorice; apoi
* Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orîn-duelelor gramaticii româneşti...
290
291
Istoria literaturii româneşti din sec. al XVIII-lea de N. Iorga ; despre Gramatica lui Enăchiţă Văcărescu, în Istoria filologiei române a lui L. Şăineanu ; apoi, în diferite istorii ale literaturii româneşti. Acest Enăchiţă Văcărescu n-are importanţă mare prin nimic, şi totuşi e foarte important altfel. Operele de mai sus n-au însemnătate, dar toate la un loc, şi faptul că el s-a ocupat de toate acestea, au importanţă. Despre naşterea lui vorbeşte el însuşi în Istoria împăraţilor otomani. Cînd ajunge la sultanul Mabmut (1730—1754), spune că s-a născut pe timpul domniei acestuia. Odobescu stabileşte data naşterii la 1740, fără însă a dovedi acest lucru. Totuşi, pentru că Odobescu a scris acest articol cînd Iancu Văcărescu, nepotul lui Enăchiţă, trăia încă şi cînd oamenii ştiau mai multe, e probabil ca această dată să fie exactă. A murit la 1797. El a primit o educaţie foarte însemnată pentru vremea sa. A avut noroc să aibă un tată cult, Ştefan Văcărescu, care era versat în literatura elină. Enăchiţă Văcărescu ştia greaca veche şi modernă, limba latină, franceză, italiană şi turcă. Ştiţi că am spus că Weber şi Linehou, care fuseseră dascălii fiilor lui Ipsi-lanti, au fost şi ai lui Enăchiţă Văcărescu. Mai cu seamă i-a plăcut acestuia limba italiană : el e întâiul italienist, sau, mai degrabă, un italienist înainte de dată, înainte de Eliade Rădulescu. Să vedem ceva despre personalitatea lui. Enăchiţă Văcărescu era un om foarte uşuratec ; chiar Odobescu, care vorbeşte cu respect despre dînsul, aminteşte de multele lui amoruri „ilicite". Cum vedeţi, seamănă cu Conachi, cînd e vorba de poezia sentimentală. Acest om, care atunci cînd vorbeşte de naşterea sa se arată pesimist — lucru explicabil, pentru că scria aceste lucruri din exil de la Nicopole —, acest om ducea o viaţă foarte luxoasă. în privinţa aceasta e interesantă descrierea unei vizite făcute de către un călugăr, Grigore*, la Enăchiţă Văcărescu. Acesta ne spune că la poarta boierului era o mulţime de oameni înarmaţi, care nu lăsau pe oricine să intre înlăuntru ; vorbeşte apoi despre lumini strălucitoare, despre sunete de viori şi glasuri de femei; în fine, la urmă, bietul călugăr mulţumeşte lui D-zeu cînd reuşeşte să scape de această „ispită", cum o numeşte el. Odobescu spune că Enăchiţă
* Episcopul Grigore al Argeşului.
292
Văcărescu a ştiut să se înconjoare de cea mai înaltă rafinărie orientală ;   apoi, descrie   viaţa pe care o duce. „nobilul poet". Cum vedeţi, din cele spuse de călugăr şi de Odobescu, se vede că Enăchiţă Văcărescu ducea o viaţă orientală, o viaţă de sultan. Pentru a-1 caracteriza şi altfel, să cetim ceva despre vizita lui la Viena din 1792. V-am spus mai de mult că cei doi fii ai lui Ipsi-lanti, influenţaţi de ideile Revoluţiei Franceze, au fugit de la casa părintească. Tatăl lor a trimis o întreagă ceată de boieri, în frunte cu Enăchiţă Văcărescu, pe urma lor. După mai multe cercetări zadarnice prin Ardeal, Enăchiţă Văcărescu şi cu un alt boier se duce la Viena, unde el are o întrevedere   cu Kaunitz şi alte   personagii de seamă, precum şi o audienţă la împărat. Această călătorie la Viena o descrie Enăchiţă Văcărescu în Istoria preaputernicilor    împăraţi otomani, care    ajunge spre sfîrşitul ei ca un fel de jurnal al autorului. In descrierea asta întrebuinţează autorul multe neologisme, mai ales italienisme, pe care e silit să le întrebuinţeze şi pe care, de cele mai multe ori, le nemereşte bine. Interesantă e audienţa lui la împărat; descrie pe larg cum s-a dus la curte, cum a fost oprit de a intra în ograda a doua cu trăsura, cum a trecut prin mai multe camere pană a ajuns la împărat. în faţa acestuia, el se aruncă în genunchi, dar împăratul ââ spune să se ridice ; vrea apoi să-i sărute mîna, dar împăratul nu vrea. I se adresează apoi împăratului, vorbindu-i cu foarte mare smerenie despre chestia pentru care a cerut   audienţa : în toate acestea vedem orientalismul lui Enăchiţă Văcărescu, cu toată cultura lui. Cu toate acestea, sub forma aceasta smerită şi umilită se ascunde o mare inteligenţă. El ştie să vorbească   aşa de bine cu împăratul,   încît acesta-i promite tot ajutorul necesar pentru căutarea fugarilor.
V-am spus toate aceste lucruri pentru a vedea societatea, clasa şi viaţa din oare a ieşit acest poet, care e şi grămătic şi istoric. Să-1 vedem ca poet : a scris puţine poezii, fără scopul de a le tipări şi nici măcar pentru a fi cântate de lăutari, ca Conachi, de pildă, Amărîtă turturea e o poezie foarte frumoasă, dar e populară ; cele două strofe care încep cu : „Cînd o biată păsărică/ Atît
293
inima îşi strică", adăogate* de Enăchiţă Văcărescu, sînt mai slabe. Poezia tradusă din Goethe : „Intr-o grădină,/ Lîng-o tulpină", nu e în întregime tradusă. Cauza acestui fapt o explică astfel V. A. Ureche : Enăchiţă Văcărescu a fost mai delicat la simţire decît Goethe, care s-a hotărît să smulgă acea floare cu rădăcină cu tot. Acest lucru se explică prirtf patriotismul exagerat al lui V. A. Ureche, lucru de care aminteşte Maiorescu în Criticele-sale. Această poezie din Goethe e bine tradusă şi frumos**. O poezie care exprimă aceleaşi sentimente ca şi ale lui Conachi, dar mai slab şi mai prost, e aceea care începe aşa : „Tu eşti puişor, canar !'/ Nu te hrăneşti cu zahăr,/ Nici măcar cu cînepiioară,/ Ci hrăpeşti o inimioară."   Are apoi altă poezie   despre   Mîndrie. Cam acestea sînt toate poeziile lui Enăchiţă Văcărescu. Cum vedeţi, n-a fost poet, nici măcar prin cantitate. Să vedem acum Gramatica sa ; nu vom vorbi mult despre ea, nefiind   locul aici. Nu e o gramatică   propriu-zisă, ci Băgări de seamă asupra limbii româneşti, cum îi zice chiar   autorul : e o gramatică   scoasă din capul lui***. Terminologia mai toată e străină, mai ales italiană. Am spus că el e un italienist, în felul său ; în Istoria împăraţilor otomani găsim cuvinte ca : favoare, faimos, rebe-lism etc. In această gramatică sînt şi termeni slavoneşti : slovă, a slomni, glasnice (vocale), neglasnice (consonante). El a avut de gînd să facă şi un dicţionar al limbii româneşti ; nu se ştie dacă 1-a început sau nu : în orice caz, intenţia trebuie ţinută în seamă****. Altă operă a lui Enăchiţă Văcărescu e Istoria preaputernicilor împăraţi otomani, pană la Mahomet II — 1794, şi care e împărţită în două : I-a parte, de la Mahomet — 1730 ; a Il-a, de la 1730—1794. Partea I e tratată foarte pe scurt şi e foarte seacă ; ceea ce e curios e faptul că autorul vorbeşte ca un turc, adică se pune din punct de vedere turcesc. Nu aminteşte de români, decît cînd vorbeşte de
* îi aparţine toată poezia. în varianta grecească a lui Psa-lidas sînt şi cele două strofe crezute compuse de Enăchiţă Văcărescu.
** S-a dovedit că poezia lui Goethe e scrisă după moartea lui Enăchiţă Văcărescu, care deci n-avea cum s-o traducă.
*** A avut un model italian. (Lezioni di lingua toscana de Girolamo Gigli).
**** A lăsat în ms. un Dicţionar român-german şi altul ger-man-român, precum şi un Dicţionar turc-român şi român-turc.
Mihai Viteazul. în partea a Il-a e altfel : de la 1730—1750 vorbeşte pe larg despre împăraţii turci, pentru că ştie lucruri multe de pe la contemporani ; de la 1750—1794 vorbeşte tot despre turci, dar are foarte multe ocazii de a vorbi despre sine. în această operă, Enăchiţă Văcărescu se laudă că a consultat foarte multe izvoare şi înşiră pe istoricii turci : Naima, Raşid, Subhî, Eiveri Efendi ; apoi pe Nechifor Zonarâ, D. Cantemir, Voltaire etc. Totuşi, această istorie e mai slabă decît a lui D. Cantemir. E scrisă după metoda turcească, anume : la fiecare sultan face şi cîteva versuri, ca un fel de concentrare a capitolului său ca o dedicaţie : aşadar, îl găsim a doua oară poet. Acesta e Enăchiţă Văcărescu. El e întâiul dintre gramaticii din Principate ; e ultimul dintre cronicari, atunci cînd scrie istoria turcilor ; e, în fine, întâiul poet liric muntean şi la urma urmii primul poet liric român ; a fost apoi diplomat : l-aţi văzut la Viena. Aceste lucruri sînt importante în viaţa lui. Fiii săi n-au însemnătate : Neculai doar că a scris Cîntecul haiducesc şi că a dat naştere lui Iancu Văcărescu, cel mai însemnat dintre Văcăreşti*.
V-am spus că tot acum trăieşte şi Barbu Paris Mumuleanu : acesta are mai multe volume de poezii. D. Iorga citează două şi vorbeşte de un al III-lea, despre care vorbeşte şi d-l Philippide, dar pe care el nu 1-a găsit**. Acest Mumuleanu are un volum Rost de poezii, adecă stihuri (1820), cu o prefaţă care începe astfel : „Fraţilor simpatrioţi, un veac nou ni s-a ivit"***, ceea ce e foarte însemnat pentru 1820. Versurile, ca formă, sînt slabe****. Din cele spuse azi, ceea ce am vrut să accentuez este deosebirea dintre Moldova şi Muntenia, în poezie, şi să vedem cum se face trecerea de la literatura veche la cea nouă. Această, trecere se face în Muntenia cu Cîrlova (la 1827), care nu mai poate fi numit poet vechi. în Moldova, n-avem la 1827 un poet nou : deci o nouă deosebire. Aici vom avea poeţi noi abia la 1840, cînd poezia muntenească are deja reprezentanţi iluştri în Cîrlova şi Alexandrescu.
* Iancu e fiul lui Alecu Văcărescu. ** Poezii. în tipografia lui Eliad, 1837 (postum). *** Acestea nu sînt cuvinte din prefaţă, ci din Odă rîv-niioare spre învăţături.
**** Al doilea volum se cheamă Caracteruri, 1825.
294
295
PRELEGEREA XXV
Iancu Văcărescu e considerat ca cel mai mare poet din familia Văcăreştilor. El e o trecere de la poezia veche la poezia nouă. Dacă n-ar fi unele sentimente, prin care el se aseamănă cu poeţii vechi, dacă n-ar fi limba, care e veche şi fără mlădiere, dacă n-ar fi prea multe reminiscenţe din literatura neoclasică franceză şi greacă, l-am putea pune printre poeţii noi : ar fi cel întăi poet nou. Dar cauzele înşirate mai sus fac ca această onoare să treacă de la Iancu Văcărescu la Cîrlova. Totuşi, Iancu Văcărescu e un poet de tranziţie, pentru că : scrie în mai multe genuri literare decît înaintaşii săi, caracter particular epocii Alecsandri, şi mai e un poet de trecere prin fondul său : are idei, sentimente naţionaliste. Să mai vedem în el şi alte idei, care nu s-au putut observa la poeţii anteriori, mai ales la Conachi. Il vom compara mai cu seamă cu Conachi, pentru că de obicei ei sînt puşi totdeauna alături : unul în Moldova, celălalt în Muntenia. Conachi însă, ca suflet, e cel mai vechi poet român.
Să vedem şi alte poezii de ale lui Iancu Văcărescu : Primăvara amorului conţine cunoscutele versuri : „Se întinde o cîmpie,/ De subt poale de Carpaţi,/ Oîmp deschis de vitejie,/ La românii lăudaţi". Nu se ştie ce dată are această poezie : probabil că e anterioară anului 1817, căci e scrisă la Tîrgovişte, unde Iancu Văcărescu a fost ispravnic pană la 1817. Tot în această poezie, îşi aduce aminte de trecutul glorios al neamului : idee foarte însemnată pentru acest timp, idei! foarte frecventă la poeţii de după 1840 şi pe care n-am găsit-o la Conachi. In această poezie găsim o întreagă stare sufletească nouă : vom vedea cum ideea aceasta de mai sus devine mai puternică la Cîrlova, care evocă trecutul nostru într-o întreagă poezie : Ruinurile Tîrgoviştei, apoi o vom găsi-o
şi la Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu. I. Văcărescu în poezia citată vorbeşte de ruinile Tîrgoviştei, spunînd : „Surpături sînt de o parte,/ D-un oraş ce a domnit," versuri în care vedem în germen poezia lui Cîrlova. Acest oraş, Tîrgovişte, a inspirat pe mulţi poeţi, din cauză că mai întăi e un oraş însemnat în istoria Ţării Româneşti şi apoi pentru că acolo s-au născut mai mulţi poeţi : Alexandrescu are Adio. La Tîrgovişte, Cîrlova are Ruinurile Tîrgoviştei şi Eliade Rădulescu are şi el o poezie în care vorbeşte de acest oraş. Toţi aceşti trei poeţi s-au născut acolo. Dar cel dintăi care a cîntat, care a început să cînte acest oraş, e Iancu Văcărescu. Vedem aşadar .patru .poeţi cîntînd Tîrgoviştea, fiindcă dintre toate oraşele din Muntenia, afară de Cimpulung, acesta are mai bine păstrate amintirile trecutului. La Conachi n-am văzut, şi nici nu ni l-am putea imagina cîntînd trecutul Moldovei ; chiar numai prin acest lucru este deosebire între acesta şi Iancu Văcărescu. Altă poezie avem : Glasul poporului sub despotism, datată în 1821, dar scrisă probabil mai tîrziu, care sfîrşeşte astfel : „Ai libertăţii fii sînt toţi sub steagu-i cîţi se-adună" ; aici vedem ideea libertăţii ; mai departe, spune că „Toţi robii îşi rup fiarăle", altă idee nouă. In altă parte, găsim ideea de suveranitate a poporului. Mai pe urmă, vin versurile : „Să tremure !/ să tremure cumplita tiranie !" Cum vedeţi, Iancu Văcărescu are multe idei nouă şi acest lucru doar e important la acest fel de .poeţi. Ei nu pot fi analizaţi, pentru că nu-s artişti : cel întăi artist în literatura românească e Eminescu ; înainte de el numai cîteva bucăţi literare le găsim şi artistice. La de alde Iancu Văcărescu sînt importante ideile, pe care le-am văzut şi care par foarte curioase la un boier ; dar am arătat mai de mult de ce boierii munteni sînt aşa. Iancu Văcărescu mai are acel Marş românesc, făcut cu ocazia reînfiinţării miliţiei naţionale (1829). E primul marş românesc acesta, căci ştiţi că mai sînt vreo trei : al lui Cîrlova (1831), al lui Alexandrescu (1848) şi al lui Mureşanu (1848). In acest marş al lui Iancu Văcărescu, interesante sînt cuvintele : „Cît de curînd vă înălţaţi,/ Europa vă priveşte." Aceasta e iarăşi o idee nouă. Românii totdeauna au căutat să atragă atenţia Europei, să-i arate că trăiesc etc, lucru pe care îl vedem la mulţi poeţi, ca de exemplu la Cîrlova (în marşul său) ; iar la
296
297
Bălcesou această idee ajunge pană la aşa grad, încît, la 1848, el propune înfiinţarea unui corp de armată românească, care să se unească cu ungurii, numai pentru ca Europa să cunoască pe români. Era un mare interes pentru români această recunoaştere a lor de către Europa.
Am văzut la Iancu Văcărescu mai toate ideile nouă ; mai are Glasul lui Mihai Viteazul, odă, lucru iarăşi nou ; pe urmă, La Milcof, căruia i se adresează cu aceeaşi ură cu care s-au adresat toţi poeţii secolului al XlX-lea, Miloovul fiind un simbol al despărţirii dintre cele două ţări surori. Iancu Văcărescu e, prin urmare, nou prin fond. Am arătat data trecută că poeţii munteni, chiar mai vechi ca Enăchiţă Văcărescu, sînt altfel decît cei din Moldova, căci au sentimentul patriotic şi naţionalist. Acest sentiment e ceva nou : pe această cale se face trecerea de la poezia veche la cea nouă, care are, ca unul din caracterele esenţiale, acest sentiment. V-am, spus cam care ar fi cauzele acestei deosebiri între Moldova şi Muntenia, că în Muntenia noutatea vine mai repede. Dar acele cauze am văzut că nu prea erau suficiente, mai ales că ele nu puteau explica şi pe Enăchiţă Văcărescu. Totuşi, am observat mai pe urmă că în prefaţa Gramaticii (1787) sînt nişte idei care dovedesc că el a fost influenţat numaidecît' de ardeleni. Astfel, Enăchiţă Văcărescu, adresîndu-se episcopului de Râmnic, vorbeşte de luptele lui Traian, spune că romanii s-au aşezat întâia oară în Oltenia, de unde apoi s-au întins în Moldova, Muntenia, Banat, Ardeal. Apoi, că limba românească „s-a zămislit în eparhia Râmnicului", adică în Oltenia, idee dealtfel puţin serioasă, care pentru el e un motiv de a închina Gramatica sa episcopului de Rîmnic, căci în eparhia acestuia s-a născut limba românească. Aceasta e o idee latinistă : de unde era s-o aibă Enăchiţă Văcărescu ? De la cronicarii moldoveni nu, pentru că aceştia spun altfel lucrurile. Din modul cum le spune Enăchiţă Văcărescu se vede că e o chestie de actualitate, se vede că el avea un comerţ intelectual cu Ardealul, unde, deşi nu apăruseră încă toate operele şcolii latiniste, totuşi această şcoală exista. „Noutatea" lui Enăchiţă Văcărescu s-ar putea explica oarecum prin influenţa latinistă. Dar mai sînt şi alte lucruri, care, puse alături cu acestea, dacă nu explică chestia, ne dau
298
cel puţin o intuiţie a ei. Ştiţi că cronicele munteneşti de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea îs patriotice prin conţinut. Cele moldoveneşti din aceeaşi vreme nu sînt. In Moldova, de la Neculce (1700) înspre Enache Kogăl-niceanu (1780), acest sentiment naţional scade pană la dispariţie ; în Muntenia el nu există deloc la 1700, iar mai pe urmă la Enăchiţă Văcărescu, în Istoria preaputernicilor împăraţi otomani, la Dionisie Eclesiarhul, la Zilot Românul, care trăieşte şi în secolul al XlX-lea, acest sentiment e foarte puternic. Cum putem explica acest sentiment ? Nu-1 putem explica ; poate se datora influenţii greceşti, poate, la urma urmei, tot curentului latinist. Aş fi dispus să afirm părerea a doua. Dacă la Enăchiţă Văcărescu am văzut influenţa şcolii latiniste, de ce n-am admite-o şi la Dionisie Eclesiarhul şi Zilot Românul ? Oricum ar fi, faptul există : cronicele moldoveneşti n-au sentimentul naţional în acelaşi timp în care cele munteneşti îl au foarte puternic ; deci, deosebire. Deosebire între aceste două provincii găsim şi în revoluţia de la 1821, care în Moldova mai n-^a fost. Această deosebire cui se datoreşte ? N-o mai putem atribui şcolii latiniste. Aici, pentru întăia oară, ar trebui să recurgem la caracterul fiecărei provincii, a poporului lor, dar nu pot afirma nimic. Aceste fapte, însă, îs foarte importante. Dacă noi nu le putem explica, dacă explicaţiile noastre îs false, faptele există, totuşi : e foarte mare deosebire între cele două ţări.
Să revenim la Iancu Văcărescu. Am văzut din ideile cî-torva poezii ale sale că el e un poet de tranziţie. Acest lucru îl mai putem vedea şi din ceea ce am numi preferinţe literare : el nu traduce din Dorat, de exemplu, ci din Racine, Britannicus. Aşadar, reînnoirea literaturii noastre se datoreşte şi revenirii la clasicismul adevărat. Aceste chestii îs foarte încurcate, dar trebuie-.-amintite. Ştim că Alexandrescu avea o mare preferinţă pentru clasici (ceea ce se vede din amintirile lui Ion Ghica despre dînsul), dar şi pentru romantici, pentru care, însă, au mare preferinţă cei de după 1840. Aşadar, între poeţii vechi care se inspiră din neoclasicii francezi şi cei vechi care se inspiră din romanticii francezi, avem la mijloc cîţiva poeţi, în special Alexandrescu, care se inspiră de la adevăratul clasicism. Iancu Văcărescu, prin preferinţa lui pentru clasici, e o nouă dovadă
299
că e un poet de tranziţie. El mai traduce şi din nemţeşte (a studiat doar la Viena), din italieneşte (Metas-tasio), însă el are o poezie care nu prea a fost adevărat intitulată : Casa de ţară a lui de Lamartine* ; acest titlu e destul pentru a ne arăta că Iancu Văcărescu a fost influenţat sau cel puţin a cetit pe Lamartine, care a influenţat aşa de mult pe Bolintineanu, Alecsandri şi alţii. Aceste lucruri îs mici, dar cu importanţă : Iancu Văcărescu e influenţat în acelaşi timp şi de clasicismul lui Racine, şi de revoluţionarul, romanticul Lamartine. Al treilea argument că Iancu Văcărescu e un poet de tranziţie este legătura pe care el a avut-o cu poeţii noi, în special cu Alexandrescu şi Cîrlova. Intr-o scrisoare a lui Ion Ghica despre Alexandrescu, vedem că acesta din urmă avea mare admiraţie pentru Iancu Văcărescu. în adevăr, acesta venind odată la tatăl lui Ion Ghica, găseşte pe Ion Ghica şi pe Alexandrescu învăţînd împreună. Alexandrescu, cu această ocazie, îşi arată marea admiraţie către Iancu Văcărescu recitind cîteva poezii de ale acestuia, dintre care Primăvara amorului, care are vreo sută de versuri. Această admiraţie a lui Alexandrescu către Iancu Văcărescu dovedeşte că acesta a avut influenţă asupra celui dintăi. Această admiraţie o exprimă Alexandrescu şi în versuri (Epistolă marelui logofăt I. Văcărescu), unde îl laudă — poate prea mult — pe Iancu Văcărescu, făcîndu-1 „înalt" şi „înţeles" — şi tocmai înţeles nu prea este —, îi mulţumeşte apoi pentru poveţele date etc. La această poezie, Iancu Văcărescu răspunde în 1837, printr-o poezie în care el spune că a prevăzut talentul lui Alexandrescu ; vorbeşte apoi de fabulele acestuia. Acest schimb de scrisori între Iancu Văcărescu şi Alexandrescu arată o vădită influenţă a celui dintăi asupra celui din urmă. Tot Iancu Văcărescu mai are o poezie adresată altui poet nou, lui Cîrlova, pe care-1 înţelege, îl admite, ba chiar îl admiră. în această din urmă poezie,** găsim ideea că orice neam începe a-şi manifesta fiinţa prin artă (poezie). Să vedem şi alte argumente pentru faptul că Iancu Văcărescu e un poet de tranziţie : el scrie în mai multe genuri, mai bine am zice în mai multe feluri, specii ale aceluiaşi gen. El scrie canţonete, ele-
* E poezia lui Lamartine La retrăite, reponse ă M. Victor Hugo, din Harmonies poetiques et religieuses (numai şapte strofe). ** Cununa lui Cîrlova.
gii, epistole, care pot fi puse în genul didactic, epigrafe, dedicaţii — adică ode —, epigrame, balade, imnuri ; are şi şarade, apoi poezii de dragoste, nepregîndite (imprompt-uri) etc. Toate aceste feluri de poezii îs lirice, dar îs de mai multe specii, pe care la Conachi nu le găsim. Numai din cetirea sumarului poeziilor lui Iancu Văcărescu se vede că el e multilateral, că el se interesează de mai multe lucruri, nu numai de iubirea sa, ca Conachi. Am spune mai bine că Iancu Văcărescu reprezintă mai multe interese, e mişcat de mai multe interese morale decît poeţii vechi. Poeţii de la 1840—1880, tocmai prin acest lucru se caracterizează : că reprezintă toate sentimentele morale posibile. Deci şi prin acest caracter e un poet de trecere de la literatura veche la cea nouă. Să-1 caracterizăm acum puţin, fără a mai ceti din el, deşi am avea ce ceti, căci are un volum destul de mare cu poezii. Nu toate poeziile acestui volum îs originale : unele îs traduse — şi spune şi el acest lucru —, altele îs traduse fără să spună din cine — cum de pildă e epigrama intitulată O frumoasă şi poetă : „Frumoasă ! Poetă !... cusuru-i să tace : Ea-şi face obrazu, prin alţi versuri face".* Apoi, a mai tradus din Faust al lui Goethe, un crîmpei sub titlul de Dracul,** foarte prost. Am spus că poeziile lui Iancu Văcărescu reprezintă mai multe interese, dar el are şi poezii de dragoste şi tot dragostea e baza celor mai multe din poeziile sale. La el nu găsim însă cîntarea aşa de puternică şi sinceră a unei iubiri sincere, ca la Conachi, dovadă că Iancu Văcărescu n-a iubit sincer şi puternic. La el, însă, găsim mai multă nobleţă, aceasta din cauză că Iancu Văcărescu a fost mai cultural, ca să zicem aşa. A învăţat la Viena de pe la 1804 pană pe la 1810 şi ceva, apoi, la Pisa în Italia. A cetit, cum am văzut, pe Lamartine, Racine, Goethe, deci era rafinat, om de-o cultură mai mare. în el nu vom putea găsi poezii care să nu poată fi cetite în întregime, ca multe de-ale lui Conachi, dar e mai slab în simţire. Şi la el găsim sentimentul geloziei, el îl numeşte gelozie, nu temut, ca Conachi. Acest sentiment nu se mai vede la poeţii moderni, deşi îl simt şi ei, căci ar fi o do-
* După Sur une dame poete de Ecouehard-Lebrun („Chloe belle et poete, a deux petits travers : / Elle fait son visage, et ne fait pas ses vers").
** Erdgeist.
300
301
vadă de inferioritate. Mulţi laudă pe I. Văcărescu pentru graţia poeziei sale, ceea ce e cam just, dar poeziile sale îs foarte greu de înţeles. Chiar în Primăvara amorului, poezie lăudată de toţi, sînt câteva pagini neînţelese. Cum să înţelegi, cînd el scrie : se silind, se văzînd, făcu-se (pentru se făcu) şi alte întorsături de acestea. Aceste întorsături se explică tocmai prin culturalitatea lui Iancu Văcărescu. El a vrut să dea limbii româneşti turnuri ă la Anacreon, pe care-1 admira mult, şi Eliade îl numeşte pentru aceasta „Anacreonul nostru". Această încercare, însă, de-a schimba expresiile nu i-a reuşit, el a stropşit limba, de aceea limba în scrierile lui nu e bună şi construcţia frazei lui e neromânească adesea. în privinţa limbii, mai am de observat ceva. Scriitorii boieri din întăia jumătate a secolului al XlX-lea se deosebesc de cei neboieri. Aceştia din urmă au o limbă mult mai bună. Am văzut că Iancu Văcărescu e foarte greu de înţeles ; Conachi, deşi înţeles, e greoi, Enăchiţă Văcărescu, asemenea, Beldiman etc. Pe cînd Eliade Rădulescu, care începe a scrie pe la 1820, are o limbă foarte bună, asemenea Cîrlova, care moarte ânainte de Iancu Văcărescu, Alexandrescu, în tinereţe, apoi doi traducători : Ghera-sim Gorjan, care a tradus Halima în patru volume, şi Pleşoianu, care a tradus Les aventures de Telemaque* toţi aceştia au o limbă foarte frumoasă, care îţi produce aceeaşi plăcere, aproape ca la cetirea unui autor popular. Dar aceştia toţi nu-s boieri. Ei scriu mai bine pentru că nu aveau cultura aceea clasică grecească, ca boierii de pe vremea lor şi ca familiile din societatea înaltă de azi, cu cultura franţuzească. Pe lîngă aceasta, boierii erau departe de popor, n-aveau nici un contact cu el, ceea ce nu se întâmplă cu scriitorii neboieri, care învaţă de la acest popor adevărata limbă românească. Acest lucru e aşa de adevărat, încît se explică şi prin excepţii : Mumuleanu, deşi neboier, are însă o limbă tot aşa de neromânească, pentru că el de mic a fost crescut în casa unui boier (Filipescu), unde dădea lecţii copiilor acestuia. Dacă Creangă, spre exemplu, ar fi fost adus de mic la oraş şi crescut într-o familie înaltă, el, desigur, n-ar mai fi scris aşa cum a scris. Reţinem dar un lucru : boierii au o limbă mai puţin românească şi
* Intîmplările lui Telemah, fiul lui Ulise, I—IV, Buda, 1831.
cum s-a întîmplat că perioada veche a literaturii noastre să fie reprezentată de 'boieri, vedem de ce literatura românească veche are o limbă care nu-i românească. Să spunem acum ceva despre viaţa lui Iancu Văcărescu. S-a născut Ia 1792 ; a rămas orfan înainte de 1800.* Ion Ghica spune că moartea tatălui său e suspectă (că ar fi fost luat de nişte arnăuţi). Mama lui Iancu Văcărescu, anume Elena Dudescu — sora boierului Dudescu, care s-a dus la Paris pentru a vorbi cu Napoleon asupra soartei ţărilor române —, s-a despărţit de soţul ei, care era foarte uşuratec. Ea a trimes pe Iancu Văcărescu ia Viena, Pisa, de unde se întoarce şi e numit ispravnic la Tîrgovişte, scos la 1817, probabil pentru că nu-şi îndeplinea datoria. Pe la 1824 e numit logofăt, de aceea poeziile lui se numesc ale marelui logofăt Iancu Văcărescu. La 1831, are un gest frumos. Pe atunci, se redacta Regulamentul Organic. Ruşii voiau să introducă un articol care ar fi desfiinţat autonomia ţărilor române. Se face atunci un complot din boierii tineri, sprijiniţi în parte şi de-o seamă din cei bătrîni ; în fruntea complotului era Iancu Văcărescu. Cînd a fost vorba să se voteze acest regulament, el protestează, dar e surghiunit la moşia sa, Moţăieni. Vedem, aşadar, pe Iancu Văcărescu că şi aplică ideile sale naţionale, nu e patriot numai în poezie. După această dată, viaţa lui nu mai are multă importanţă şi moare la 1863.
Să vedem acum poeziile sale : Iancu Văcărescu a .început să scrie de timpuriu. La 1830, scoate un volum de poezii : Poezii alese din ale d. marelui logofăt Iancu Văcărescu, tipărite în tipografia lui Eliade, şi în urma stăruinţelor acestuia. Eliade, în Gramatica sa de la 1828, spune că va fura poeziile lui Iancu Văcărescu ca să le publice, dacă acesta nu va voi să le publice. La 1848, apare ediţia a doua a acestor poezii de mai sus. în această nouă ediţie este şi o poezie de-a lui Conachi, sînt apoi şi de-ale celorlalţi Văcăreşti** ; e defectuos tipărită, avînd o erată de trei pagini. Altă ediţie a poeziilor lui nu este, iar aceasta nu se mai găseşte. Parte din poeziile lui Iancu Văcărescu sînt publicate în editura Socec, împreună ou ale celorlalţi Văcă-
* Tatăl său a fost asasinat în 1799. ** Afirmaţie necontrolată.
302
303
reşti.* Iancu Văcărescu mai are şi traduceri : Britanni-cus, tradus la 1827 şi tipărit la 1860. A mai tradus, cu scop foarte practic — pentru a se juca la teatrul de la Sf. Sava, de către elevii acestui liceu, nişte piese de teatru : Regulus (1831), piesă patriotică de Heinrieh von Collin, Ermiona (1831), tot de un austriac, Fr. W. Zie-gler, Grădinarul orb de August von Kotzefoue (1836) ; la 1847 traduce Napoleon la Schonbrunn şi Sinta Elena.** Aceasta e activitatea literară a lui Iancu Văcărescu. Cum vedeţi, l-am tratat foarte pe scurt şi nu v-am cetit şi analizat multe poezii; cine doreşte să cunoască mai bine pe acest poet găseşte parte din poeziile sale publicate în Biblioteca Socec, împreună cu ale celorlalţi Văcăreşti. In orice caz, nu este nici o poezie în Iancu Văcărescu care ar putea fi cetită azi cu plăcere, mai ales că el nu prea e sincer; acest poet e factice, a vrut să scrie mai mult decît a simţit. Pe lîngă aceasta, îi lipseşte şi limba, care, dacă ar fi bună, l-ar face uşor de înţeles şi, în această privinţă — adică în privinţa formii, a artei —, tot Iancu Văcărescu nu face cît un vers de opt silabe din Coşbuc (din poezia sa Vara). Spun aceasta, pentru ca să ,vă daţi seama de progresul făcut de poezia română într-un timp de 40 ani şi pentru că de acum vom proceda la studiul mai ales al acestui progres al literaturii româneşti, ca artă, ca formă, de la Conachi la Cîrlova, Alecsandri şi ceilalţi apoi la Eminescu, Coşbuc etc.
Pentru Iancu Văcărescu puteţi consulta următoarele izvoare : Al. Odobescu, Poeţii Văcăreşti, două scrisori aie lui Ion Ghica către Alecsandri, una Legile, unde vorbeşte despre viaţa lui Iancu Văcărescu. A doua scrisoare e despre Alexandrescu şi în ea vorbeşte despre întîlnirea acestuia cu Iancu Văcărescu ; apoi în diferite istorii ale literaturii.
* Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, Biblioteca enciclopedică „Socec", 1908.
** De M. Regnier şi Ch. Dupeuty (Napoleon ou Schoenbrunn et Sainte Helene).
PRELEGEREA XXVI
Am isprăvit cu literatura cea mai veche, am putea s-o numim „boierească", căci am văzut că a fost făcută de boieri, afară de Mumuleanu, care, totuşi, deşi din clasa de jos, a primit o educaţie tot boierească. Am văzut apoi că e o mare deosebire între literatura din Moldova şi cea din Muntenia, am arătat aceste deosebiri şi am încercat a le explica. Astăzi voi aborda o altă fază a literaturii româneşti : să-i zicem faza a H-a. Această fază începe tot în vremea literaturii vechi, cu ceva mai tîrziu decît aceasta. Astfel, de pildă, Asachi, cu care începe această nouă fază, scrie pe la 1812, iar Enăchiţă Văcărescu în secolul al XVIII-lea. în orice caz, această dată — 1812 — trebuie pusă în timpul vechii literaturi. Vom observa că această nouă fază literară e creată de altă clasă socială, nu de boieri, ci de oameni mai de jos. Vedeţi, e vorba mai întăi de deosebirea dintre Moldova şi Muntenia, apoi de una dintre boierii şi oamenii de jos. Muntenii, chiar ca boieri, îs mai noi decît moldovenii ; pe urmă, Asachi, care nu-i boier, e mai nou decît boierul Conachi, deşi amîndoi încep să scrie în timpul vechii literaturi. Aceste două lucruri se explică la fel. Am văzut că era natural ca muntenii să fie mai moderni decît moldovenii, din cauză că pe cei dintăi îi influenţează mai demult ideile moderne ; asemenea era şi este natural ca oamenii din clasa de jos să fie mai moderni decît cei de sus, pentru că au fost mai susceptibili de-a fi influenţaţi de ideile nouă decît boierii. Aceştia ţineau la situaţia lor şi la privilegiile lor, erau deci mai conservatori în toate domeniile vieţii sociale. Şi pentru că arta nu e decît o manifestare a acestei vieţi sociale, trebuia să observăm şi în literatura făcută de oamenii de jos o noutate. Altă chestiune nouă : de acum înainte nu vom mai avea de a face numai cu oameni specializaţi ce scriu numai poezii. Am văzut că Enăchiţă Văcărescu deja făcuse
Cda. 1729 coala 2*
305
şi o gramatică în afară de poezii. De acum înainte vom vedea că scriitorii scriu în multe genuri literare şi se amestecă în multe afaceri : naţionale, culturale, literare. De acum începînd şi pană la d. Vlahuţă şi Caragiale, oamenii de litere lucrează în multe domenii, aceasta pentru că această literatură, nouă, începe odată cu — să zicem — pregătirea pentru crearea României moderne. Acum e de făcut totul : şcoala, gazeta, reviste, trebuiesc introduse toate genurile literare. Eliade spune : „scrieţi băieţi, numai scrieţi !" E de schimbat totul acum, organizarea ţării, de introdus formele nouă etc. şi cum oamenii capabili îs puţini pe vremea aceea, aceşti oameni puţini se vor ocupa de toate chestiunile, vor lucra în toate domeniile vieţii sociale. Aşa, spre exemplu, a fost Asachi : a fost şi om politic, luînd parte la alcătuirea Regulamentului Organic, a fost agent politic al Moldovei la Viena sub I. Sturdza ; de la 1832 înainte e directorul şcoale-lor din Moldova. Face şcoli şi luptă pentru facerea lor, luptă pentru introducerea limbii române şi se opune contra lui Sturdza cînd acesta voi să scoată limba română din şcolile superioare. A avut apoi şi o tipografie şi se zice şi o fabrică de hîrtie ; scoate prima gazetă din Moldova, scoate o revistă, scrie cărţi de matematică, traduce, face poezii lirice, satire, fabule ; apoi, piese de teatru, nuvele. Ce putea să mai facă ? Cum vedeţi, un om care se amestecă în toate manifestările vieţii, fiindcă în vremea lor era de făcut totul. Vom vedea că şi Eliade Rădulescu a făcut tot aşa. Dacă am arunca o privire mai departe, dacă ne-am gîndi la Alecsandri, Bolintineanu, am vedea că şi ei fac acelaşi lucru. Această informaţie e foarte importantă, mai întăi pentru consideraţii negative : astfel de oameni nu vor fi scriitori adevăraţi, nu se vor consacra cu totul literaturii ; cum fac gazete, reviste, aşa fac şi literatură. Ţara are nevoie de constituţie, de şcoli, ei le vor face. Dar ţara are nevoie şi de literatură, de tot felul de genuri literare ; le vor face şi pe acestea, ca şi pe cele de mai sus. Ei nu-s artişti, nu sînt specialişti. Specializarea începe cu Vlahuţă şi mai ales cu Vlahuţă şi Caragiale, care îs numai scriitori. Vra-săzică scriitoriii din faza a Il-a, Asachi şi alţii, şi cei din faza a IlI-a : Alecsandri, Bolintineanu etc. nu se consacră numai literaturii, de aceea operele lor de artă îs slabe şi îs slabe şi din alte cauze, anume : ei erau la
începutul literaturii adevărate şi orice  început merge greu ; le lipsea apoi şi limba, care să le poată da o formă adevărat artistică. Pe lîngă aceasta, mai sînt şi multilaterali, în literatură scriu în mai toate genurile literare, dar nu puteau fi destul de puternici în toate genurile. Un gen literar e expresia unui temperament, şi omul nu poate avea mai multe temperamente. Doar un Goethe a putut scrie, mai mult ori mai puţin, în toate genurile literare. în general, însă, poeţii mari/au fost specialişti. Cine mai vorbeşte azi în mod serios, despre romanele lui V. Hugo, de exemplu ? Cei dintăi oameni care o rup cu trecutul, cei dintăi pe care noi îi vom considera ca reprezentanţii vremurilor nouă — relativ nouă — sînt : Gheorghe Lazăr în Muntenia şi Gh. Asachi în Moldova. Gh. Asachi e mai complet şi mai restrîns decît Gh. Lazăr. Activitatea lui Gh. Asachi corespunde cu cea a lui Lazăr plus a lui Eliade Rădulescu din Muntenia. în multe istorii ale literaturii noastre veţi vedea puşi alături pe Asachi şi Lazăr, Asachi şi Eliade, tocmai pentru că ce a făcut unul în Moldova au făcut ceilalţi doi în Muntenia. Aceştia îs scriitori noi, care deci vor  reprezenta vremurile nouă. Mai întăi, o noutate pe acea vreme trebuie s-o căutăm în curentul latin. Am văzut că noutăţile în acel timp erau latinismul şi influenţa franceză, care vor lupta contra celorlalte influenţe vechi, orientale. Ambele aceste idei — latinistă sau ardeleană şi ideea Revoluţiei Franceze — se exercitează  cam  în  acelaşi  timp. Şi, după cum am văzut în epoca anterioară, că ideile nouă pătrund mai grabnic în Muntenia, asemenea şi în această epocă ele vor pătrunde mai ales în Muntenia. Aceasta e o deosebire esenţială care, singură, face posibilă priceperea istoriei culturale şi chiar politice a celor două provincii româneşti. Şi Asachi şi Lazăr îs purtătorii ideii latiniste, dar cu o foarte mare deosebire.  Lazăr  e un apostol al ideii latiniste în Muntenia, pe cînd Asachi e un timid, un diletant am spune azi, în ideea latinistă. Această deosebire se explică mai întăi prin origina, prin naşterea acestor oameni.
Asachi era fiul unui protoiereu, Lazăr Asachievici, străin de prin Galiţia, dar românizat, deci din o clasă de mijloc a Moldovei, clasă relativ superioară şi în Moldova, pe cînd Lazăr era chiar din Ardeal — obîrşia ideii latiniste — şi fiu de ţăran iobag din Avrig. înţelegeţi cu
306
307
ce patos va exprima ideile nouă Lazăr şi cît de puţin îl importau pe Asachi aceleaşi idei. Pe lîngă acestea, Lazăr adusese ideile nouă din însăşi ţara lor, pe cînd Asachi îşi formase singur (se poate spune) aceste idei latiniste, yom vedea mai pe urmă cum. Vedeţi dar deodată deosebirea ce e între purtătorii ideilor nouă ; unul, fiu de ţăran ardelean, avînd prin urmare toate însuşirile pentru a fi un om cu totul nou, un latinist militant, celălalt, atît prin locul naşterii, cît şi prin naşterea şi cultura lui, avea toate probabilităţile pentru a fi un timid latinist. In adevăr, curentele formate de ei îs foarte deosebite ; bineînţeles această deosebire nu se datoreşte numai lor. Intr-o mişcare, de orice fel, are o mare însemnătate — poate cea mai mare — publicul în care se propagă diferitele idei. Ştiţi că în această privinţă sînt două teorii : una teoria eroilor, exprimată mai ales de Carlyle în cartea sa Eroii, după care toţi oamenii ceilalţi formează o masă amorfă căreia oamenii mari îi dau o formă, o modelează ; a doua teorie e contrară acesteia : omul mare n-are nici o însemnătate, toată însemnătatea o are poporul, mulţimea, omul mare fiind numai un om inteligent pus în slujba acestei mulţimi, după cum inteligenţa e pusă în serviciul voinţei şi sentimentelor ; lucrurile mari se datoresc unor nervi, unor instincte, sentimente ale mulţimii realizate de un om mare, adică de un om inteligent, care a avut mijloacele necesare pentru aceasta.* Aceste teorii, ca toate teoriile extreme, îs false ; e uşor de priceput că un om singur nu poate face ceva, ceea ce vrea el, orieînd. Dacă la noi ar fi venit în secolul al XV-lea un om cu idei foarte înaintate, un socialist de pildă, n-ar fi făcut nimic, n-ar fi fost înţeles ; trebuia să existe o stare generală care să corespundă ideilor sale. Asemenea, nici masa, mulţimea singură nu poate face nimic dacă n-are un reprezentant de seamă.
Să revenim la Gh. Lazăr. Nu el a creat curentul latinist, dar, fără el, curentul acesta n-ar fi fost aşa de puternic în Muntenia. Muntenia era gata să primească ideile lui Lazăr ; chiar mai înainte de Lazăr, era acolo un spirit nou, pe care l-am văzut la poeţii analizaţi pană aici, lucru explicabil mai ales prin existenţa unei oră-
şenimi în Muntenia, care în Moldova nu era şi care avea un spirit revoluţionar, era iubitoare de lucruri nouă. Aţi văzut că aici chiar boierii intră în Eteria lui Rigas. Cînd vine Lazăr, găseşte un teren favorabil ; în Moldova, Lazăr n-ar fi avut mare influenţă, cum a avut în Muntenia. Poenaru,* un biograf a lui Gh. Lazăr, şi Eliade Rădulescu,** elevul lui, povestesc ce se petrecea la şcoala de ingineri a lui Lazăr, unde acesta însă predica naţionalismul. La această şcoală veneau oameni din absolut toate clasele sociale, lucru care în Moldova nu s-ar fi întîmplat sau s-ar fi întîmplat într-un grad mult mai mic. S-a întîmplat, aşadar, ca mai totdeauna în istorie, că acolo unde era nevoie de un om mare, a apărut un om mare : Lazăr. Orice epocă mare a avut oamenii săi mari şi totdeauna cînd împrejurările îs mici, oamenii mari nu apar. Cîţi oameni mari n-or fi existat astăzi în ţara noastră, pe care însă noi nu-i cunoaştem ! Asemenea, Asachi s-a întîmplat să fie foarte potrivit pentru Moldova. A putut să vie şi în Moldova un Lazăr, dar n-avea ce căuta, nu era „cerut", ca să vorbim ca în economia politică. Aşadar, Asachi era un om nou, avea idei nouă.
S-a născut la 1787 (după unii, la 1788). Era fiul lui Lazăr Asachievici, venit din Galiţia, dar românizat. Şi tatăl lui Asachi a fost influenţat de ideile latiniste şi a fost şi literat (scriitor). A tradus Bordeiul indienesc a lui Bernardin de St.-Pierre (care ştiţi că a fost un premergător al romantismului). In prefaţa acestei traduceri, Lazăr Asachi vorbeşte despre origina latină a limbii noastre şi despre înrudirea cu limba franceză, italiană şi celelalte ; venind apoi vorba de limba literară, el propune, pentru îmbogăţirea ei, reînvierea latinismului şi arhaismelor. Iată deci pe tatăl lui Gh. Asachi un fel de latinist; latinismul acesta vine din influenţa ideilor din Ardeal. Acest lucru e important, căci ideile lui le găsim şi la fiul său. Am putea spune că Gh. Asachi a învăţat la şcoala latinistă a tatălui său. Gh. Asachi, la vîrsta de 9 ani, e trimis la Lemberg să înveţe carte ; de aici se
1871.
* Vezi şi G. Ibrăileanu, Literatura şi societatea, în Opere, II, p. 5—20.
* P. Poenaru, Georgiu Lazăru şi şcoala română, Bucureşti,
** Articolul acestuia din Curierul românesc, 1839 (nr. 64), reprodus în Foaia pentru minte, 1840, nr. 6—7, şi corectat în Binele public, 1880, nr. 136—138.
308
309
duce la Viena, apoi în Italia, de unde se reîntoarce în ţară la vîrsta de 25 ani. Aşadar, de la 9—25 ani — cu o mică întrerupere — Gh. Asachi stă în străinătate ; de aici urmează că n-a putut fi influenţat de curentele din ţară. Aceasta ne poate explica două lucruri : ideea latinistă i-a venit lui, direct, la Roma, aşa cum le-a venit lui Şincai şi Maior. Putem spune prin urmare că latinismul, aşa slab, cu puţine consecinţe, al lui Asachi, a hotărît desigur şi curentul latinist din ţară, pe care îl putea cunoaşte din cărţi etc. Iar mai ales el a adus acest latinism de la sursă. Al doilea lucru este că Asachi n-a putut învăţa bine româneşte, căci a stat foarte mult în străinătate şi a plecat la o virstă la care nu putea încă bine să înveţe limba românească. S-a observat că Asachi nu prea ştia româneşte numai după întrebuinţarea în poeziile sale a unor expresii, lucru pe care îl putem pune în legăturăcu faptul că el a stat departe de ţară de la 9—25 ani. în ce constă latinismul lui Asachi ? Mai întăi, în ideea curat ştiinţifică că românii se trag din romani ; apoi, în „iubirea" lui pentru Roma şi Italia ; după aceea, în evocarea legendelor vechi asupra lui Traian, Dochiei etc. Apoi, latinismul său i-a servit pentru patriotismul său puternic, căci trebuie să se ştie că patriotismul, pe atunci, s-a născut pe terenul ideilor latiniste şi al celor venite din Franţa. Ideea latinistă, că românii nu sînt de acelaşi neam cu popoarele vecine (cu slavii, de exemplu), că au o origine nobilă, a fost o pîrghie puternică pentru mîndria noastră naţională. După aceea, ideile Revoluţiei Franceze au fost iarăşi un factor puternic al patriotismului de la noi, fiindcă Revoluţia Franceză înseamnă democraţie şi patriotism. înainte de această revoluţie, ideea de patrie nu exista. Vrasăzică, Gh. Asachi e latinist şi patriot, lucru foarte important, care ne va explica rîvna lui pentru cultura naţională. Toată viaţa a lucrat el pentru această idee şi această cultură, în toate direcţiile pe care le-am pomenit mai sus. Totuşi, Asachi nu e un om nou, nu e Gh. Lazăr, nu e Eliade Rădulescu. Asachi, care acoperă pe aceşti doi prin activitatea sa, nu e ca dînşii; Asachi e o combinaţie de lucruri contradictorii : e şi om vechi şi om nou. Âr trebui să luăm toată activitatea sa, pentru a vedea acest lucru. Astfel, în politică : Asachi e un om vechi, el a trăit foarte mult: la 1848, am putea constata ce fel de om
a fost el, pentru că această dată e un fel de piatră de încercare pentru toţi oamenii politici. Lazăr murise la această dată. Eliade Rădulescu e în fruntea revoluţionarilor, Kogălniceanu, ceilalţi, asemenea, îs revoluţionari. Asachi e contra acestui an şi e pentru ruşi*, ceea ce iar, e însemnat. Toţi oamenii noi au fost contra ruşilor, iar cei vechi, pentru ruşi şi contra anului 1848. Că Asachi a fost cu ruşii e vădit,' căci a luat parte la redactarea Regulamentului Organic, iar după 1832 e om oficial, director al şcolilor, ceea ce nu 1-a împiedicat să fie patriot bun, iar la 1848, cînd se pune problema cea straşnică, Asachi, în revista sa Albina românească, se declară contra revoluţiei şi scrie [...] că m. s. ţarul a luat măsuri contra revoluţionarilor „să nu răzbată anarhia în provinţiile otomane". A aresta pe cei mai buni fii ai patriei, pentru Asachi înseamnă a aduce ordine îm ţările române, pe care el le numeşte „provinţiile otomane". O sumă de idealişti luptă pentru a face ceva bun, suferă mult, îşi pierd averea, şi ruşii li se opun, iar Asachi se împacă cu lucrurile acestea, ba încă scrie cu oarecare mulţumire. Aşadar, Asachi e un om vechi în politică. Gazeta sa, chiar, e scrisă cu voia ruşilor şi pentru a-i servi oarecum. La 1829, pe vremea ocupaţiei ruşilor,** tocmai, nu putea scoate cineva o gazetă dacă nu era cu dînşii.
* De fapt, pentru ţarism. ** mai 1828 — aprilie 1834 (generalul Pahlen, febr. 1828 nov 1829, generalul Pavel Kisseleff, nov. 1829 — aprilie 1834).
310
i
PRELEGEREA XXVII
înainte de-a vorbi mai departe despre Asachi, să insistăm puţin asupra unei idei. Am spus că toţi scriitorii români, noi, pană la 1880, îs multilaterali, adică oameni care se manifestă, se amestecă în toate manifestările vieţii naţionale, iar în literatură scriu în toate genurile. Acest lucru face ca istoria literaturii să fie foarte greu de tratat: acelaşi om se manifestă în mişcările politice, culturale, literare. Şi dacă am voi să cunoaştem toată activitatea acelui om, trebuie să îmbrăţişăm toate domeniile vieţii în care el s-a manifestat. Să luăm de exemplu pe Alecsandri. El a luat parte la revoluţia de la 1848 şi despre acest lucru se vorbeşte în toate istoriile literaturii, deşi n-are ce căuta acolo. în timpul lui Cuza, Alecsandri a avut diferite misiuni diplomatice. Gh. Asachi, ca să dăm alt exemplu, a scris foarte puţin şi ne-am dispensa de el într-o istorie a literaturii; are un volum de poezii, cîteva piese de teatru şi nuvele, însă toată această literatură e proastă şi neînsemnată, atît cantitativ, cît şi calitativ. Nimeni nu vorbeşte de poeziile ori nuvelele lui Asachi, ci de altă activitate a lui. La inaugurarea statuiei lui, nimeni n-a vorbit despre activitatea lui literară şi nici statuia nu i-a fost făcută pentru aceasta.* Asachi a luptat mai ales pentru introducerea culturii, pentru crearea de şcoli, a fost un luptător pentru limba românească contra celei greceşti şi mai tîrziu a celei franceze. Toate acestea, însă, nu fac parte din istoria literaturii. Dacă am vorbi, de exemplu, despre Coşbuc, n-am spune nimic altceva decît în privinţa poeziilor sale, asemenea cu Eminescu, la care am amintit doar de articolele sale politice, întrucît îs scrise într-o limbă literară. De aici, însă, nu urmează că istoria politică şi literară, sau mai bine-zis
* V. A. Urechia, George Asachi, cuvîntul rostit la inaugurarea statuii lui, Bucureşti, 14 octombrie 1890.
culturală — căci aici intră mai ales activitatea lui Asachi —, n-are importanţă pentru istoria literaturii. Dar această importanţă e de altă natură. Pentru a pricepe literatura dintr-o vreme oarecare, de pildă comediile lui Alecsandri, trebuie să cunoaştem viaţa socială contemporană. Dar aceasta e cu totul altă chestie. Istoria politică şi culturală e un auxiliar pentru istoria literaturii. Despre Asachi ce vom spune ? Vom vorbi despre lupta lui pentru înfiinţarea de şcoli, de lupta lui cu consulii ruşi, să spunem cînd anume s-a înfiinţat cutare şcoală ? Nu, căci ar însemna să facem istoria ţăriî, căci viaţa la astfel de oameni se confundă cu istoria ţării lor. Dacă, de exemplu, am vorbi despre Alecsandri, Bolintineanu, din toate punctele de vedere, am face istoria politică şi culturală a României şi am ajunge la alt rezultat decît cel la care trebuie să ajungă istoria literaturii. Am deosebit ce e literatură; nu tot ce e scris e literatură; astfel, cărţile de matematică ale lui Asachi nu-s literatură. Dar pentru că nu putem pricepe literatura românească fără a cunoaşte spiritul vremii, trebuie să ne servim de Asachi pentru a studia spiritul vremii lui, care să ne ajute la priceperea literaturii lui şi a altora, contemporani cu el. In Asachi, prin familia sa, prin viaţa şi luptele sale, putem spune că sînt concentrate tendinţe contradictorii. N-am putea spune nimic despre Asachi, din nici un punct de vedere. Am spus data trecută că, în politică, el a fost conservator, pentru ruşi. Trebuie să mai spunem că, cu ocazia Unirii, Asachi a fost chiar contra ei, nu numai indiferent, ceea ce s-ar explica prin vîrsta sa înaintată. In vremea lui se pun o mulţime de alte probleme însemnate : a introducerii culturii străine, a limbii literare, a literaturii naţionale. Faţă cu aceste probleme, unii oameni au atitudini hotărîte, Asachi nu : el a fost cînd una, cînd alta, a îmbrăţişat cînd o idee, cînd alta, de asemenea a luat cînd o atitudine, cînd alta. Să-1 vedem ce face faţă cu introducerea culturii străine ? La începutul secolului al XlX-lea, la noi sînt trei feluri de oameni: unii contra introducerii culturii străine, ca ceva stricător şi periculos, ca Conachi, de exemplu, care dealtfel n-a fost şi n-a putut fi cu totul contra ei; alţii erau pentru introducerea acestei culturi în totalitatea ei, ca Eliade ; în fine, alţii au avut o atitudine critică : să se introducă numai ceea ce trebuie, numai acele ele-
312
313
mente culturale străine care ne-ar putea folosi nouă, ca de exemplu Kogălniceanu. Asachi, în această privinţă, a fost un mare introducător al culturii apusene. Lui îi datorim o mulţime de traduceri. A scris apoi vro 20 de ani nişte calendare care erau un fel de reviste anuale ; a înfiinţat o şcoală de inginerie (1813), adică, mai bine-zis, i se permite a ţine cursuri de inginerie la Şcoala domnească, şcoală pe care o va înfiinţa şi Lazăr în Muntenia. Pentru ce Asachi înfiinţează şcoală tocmai de inginerie ? [... ] Mulţi boieri aveau încă moşii, care trebuiau delimitate. în afară de aceasta, Scarlat Calimachi pregătea un cod nou şi, de mai înainte încă, se pusese pe tapet „chestia agrară". De aceea, era nevoie peste tot de delimitarea moşiilor. Inginerii greci şi nemţi care erau nu ştiau limba românească, nici pe cea slavonă, în care erau scrise documentele vechi. Pentru aceasta, trebuiau ingineri români şi astfel se înfiinţează şcoala de inginerie. Detalii asupra acestei scoale găsim în Autobiografia* lui Asachi. El a făcut şi tipărit mai pe urmă cărţile necesare acestei şcoli ; e cel dintăi, deci, care introduce ştiinţa în ţările române. La 1829, scoate întâia gazetă românească Albina românească, de la 1829—1850, iar de la 1850—1859 Gazeta de Moldavia scoasă pe timpul ocupaţiei ruseşti şi cu obligaţie oarecum de-a apăra politica ţaristă. Această gazetă cuprindea foarte multe lucruri din străinătate şi prea puţine din ţară. Asachi a fost şi spiritist : probabil că e primul om de la noi care se ocupă cu această chestie. Cum vedeţi : traduceri, imitaţii, compilaţii, cărţi de ştiinţă, gazetă, care cuprindea mai ales lucruri din străinătate. Acestea toate înseamnă introducerea culturii străine. Acest lucru îl vedem chiar în programul lui Asachi de la 1 iunie 1829, unde spune că civilizaţia dintr-o parte a globului să treacă în toate celelalte părţi; în special, adică cultura apuseană să vie şi la noi. Spune, mai apoi, că „cu îndoite păsuri" să mergem pentru introducerea acestei culturi. Aşadar, Asachi, om vechi în politică, e om nou, ba foarte nou, în cultură. Dar el n-a fost consecvent nici în această privinţă, n-a fost toată viaţa sa de aceeaşi idee. în 1843 (no. 15 din Albina românească) spune că schimbarea unui popor nu constă în luarea formelor străine şi nouă,
* Esquisse biographique, ms. din anul 1857, B.A.R.
314
ci „în respectul trecutului". Aici pare că ar vorbi Conachi, deci o neconseevenţă cu cele spuse în programul din 1829. Insist asupra acestui lucru, căci e important : Asachi e un tip reprezentativ al vremii sale. în vremea sa, s-au ciocnit ideile cele mai vechi cu cele mai nouă ; alături de işlicari stăteau revoluţionarii, republicanii şi chiar socialiştii. în Asachi vom găsi ecoul tuturor felurilor de idei, în el vedem o contradicţie. Tot pentru a cunoaşte acest suflet al lui Asachi, pentru a vedea mai bine atitudinea lui faţă de problema civilizaţiei, să vedem ce poziţie ia el faţă de şcoala critică. Această şcoală apare la 1840, îşi publică — am putea zice — manifestul în Dacia literară, întâia revistă românească 'bună. Această revistă e bine primită de Asachi, dar n-o salută ou mult entuziasm. Face rezerve, pentru că mai întăi nu prea se împacă el cu această revistă, el avînd alt spirit, apoi pentru că Dacia literară îl atacă* spunîndu-i că Albina românească e prea moldovenească, prea provincială. Apoi Asachi era criticat şi pentru că numai traducea, adică dădea prea puţină importanţă naţionalizării literaturii, aducea prea multe traduceri, care înăbuşeau spiritul nostru naţional {critică repetată de unii şi astăzi). Totuşi faptul că bătrînul Asachi primeşte bine această revistă e semnificativ. La 1852, cînd apare Repertoriul dramatic al lui Alecsandri, adică comediile acestea care cuprind critica societăţii de pe acea vreme, acest repertoriu e bine primit de Asachi, ceea ce ni-1 arată ca pe un spirit critic, căci Alecsandri rîde acolo şi de cei ruginiţi şi de cei prea înaintaţi şi dacă Asachi nu s-a supărat înseamnă că nu făcea parte din nici o categorie. Cei care s-au simţit atinşi s-au supărat ; boierii, oamenii vechiului regim, s-<au supărat din cauza lui Sandu Napoilă, cei prea înaintaţi, din cauza lui Cle-yetici. Din aceste cîteva manifestări, vedem pe Asachi cînd om nou (atunci cînd cere grabnic introducerea culturii apusene), cînd ca prea vechi (respectul trecutului), iar atunci cînd primeşte bine Repertoriul lui Alecsandri are o atitudine mijlocie, are spirit critic. Asachi n-are aşadar o concepţie unitară, el şovăieşte, lucru care se întîmplă dealtfel cam des cu oamenii. Altă chestie în-
* Vezi articolele lui M. Kogălniceanu despre diverse opere de Asachi, în Dacia literară, l, ian-febr. 1840, p. 102 ; mart-april 1840, p. 279.
i
315
l
semnată e aceea a limbii literare. Aţi văzut din toate cele spuse pană acum că această chestie a fost din cele mai importante din istoria culturii româneşti, ba poate că ea a fost punctul central, nu numai pentru că limba literară e instrumentul necesar pentru împărtăşirea ideilor, dar şi pentru că studiind acţiunea diferiţilor oameni în faţa acestei chestii, putem ghici atitudinea lor şi în alte chestii. A fost foarte mare legătură între concepţiile asupra limbii literare şi cele politice şi culturale. In această privinţă, avem mărturisiri de la Asachi şi C. Negruzzi, care împart şcolile lingvistice în trei categorii : conservative, mijlocii sau juste-milieu şi radicale. Vedeţi dar că atunci cînd e vorba de-a împărţi oamenii contemporani în privinţa atitudinii lor faţă de limba literară, ei îs denumiţi cu termeni luaţi din terminologia politică. Asachi spune acest lucru în 1844 şi Negruzzi îl spune cu trei ani în urmă, cînd împărţise şi el la fel pe scriitori. Acei care voiau să păstreze limba cronicarilor erau conservativi; latiniştii, italieniştii etc, care voiau modificarea limbii, erau radicali, iar cei care voiau introducerea de cuvinte străine vechi etc, însă cu măsură, erau moderaţii, şcoala critică, care a reuşit, pentru că a avut dreptate. Nu putea să rămînă limba aşa cum era ea, dar nici să fie schimbată cu totul. Asachi se laudă şi el că e juste-milieu, moderat. Dacă ar fi aşa, am putea spune că el a avut o atitudine hotărâtă în privinţa limbii ; dar vom vedea că nu e aşa şi că tocmai aici Asachi s-a contrazis mai amarnic. în no. 12 din Albina românească (1839), vorbind de chestia limbii literare, se declară contra acelor ce vor să schimbe limba, spunînd că „fondosul limbii noastre, ce pe aiurea se caută, este în Sf. Scriptură", adică limba cărţilor bisericeşti, dar, în acelaşi articol, vorbeşte de introducerea cuvintelor străine, asupra cărora să vegheze un fel de tribunal compus din gramatici români din toate provinciile : deci intervine aici ideea voinţii de-a schimba, de-a modifica limba. La începutul articolului e contra oricărei schimbări, iar mai tîrziu e raţionalist, crezînd că limba se poate schimba printr-un „giudeţ", cum zice el. în altă parte, vorbeşte de cele trei şcoli lingvistice şi am văzut că se declară ca moderat, dar imediat zice să se alunge cuvintele străine chiar vechi, căci abuzul vechi e tot abuz. Aşadar, limba trebuie schimbată fiindcă în
limba bisericească erau multe cuvinte slavone. Şi ca să vă convingeţi mai mult că el vrea schimbarea limbii, este faptul că el dă exemplul Greciei, unde e o limbă literară neînţeleasă de popor. în Grecia, e aşa cum ar fi fost la noi dacă triumfau latiniştii. Asachi spune că noi trebuie să facem tot aşa ca şi grecii, spunînd că limba literară grecească, creată de filologi, va produce capodopere, profeţie care nu s-a îndeplinit şi nici nu se va îndeplini, căci această limbă literară e o limbă moartă. L-am văzut deci pe Asachi : latinist, juste-milieu, dar vom vedea că e şi analogist, fiind astfel un predecesor al lui Aron Pumnul. Aşa, într-un articol din 1847, se ridică contra latinismului, galicismului (franţuzismu-lui), spunînd că să se formeze cuvinte din sînul limbii române. Totuşi, la 1848, laudă pe Eliade că curăţă limba de cuvinte străine şi pune în locul lor cuvinte romane, vorbeşte de „a noastră limbă romană pe care cîţiva farisei voiesc a o arăta chiar dacă", iar mai tîrziu — nici un an nu trece — laudă pe Eliade pentru că vrea să aducă limba română la limba „vorbită de oamenii lui Traian". Vedeţi că Asachi, în concepţia lui în privinţa limbii, nu seamănă cu nimeni, dar seamănă cu toţi şi nu seamănă cu sine. Despre el nu putem spune că a fost un analogist, latinist, conservativ sau moderat. Ar trebui să spunem că a fost de toate ; în acelaşi articol are două păreri, iar în mai puţin de doi ani ia toate atitudinile posibile. Toate curentele, care circulau pe vremea lui, se prindeau de Asachi. Acest lucru se întîmplă adesea cu oamenii, dar e curios la Asachi, care era un om de carte, cult. Să vedem cum e Asachi în limba scrisă de el. Mai întăi, am spus eă_ nu ştie bine româneşte, pentru că — cred — a stat în străinătate de la 9 la 25 de ani, neputînd astfel şti şi pricepe toate fineţele limbii sale. El zice totdeauna : „ist om", nu „omul ista", apoi construcţia frazei sale nu e deloc românească, în afară de aceasta, Asachi fluctua în limba sa scrisă. în limba sa găsim arhaisme, ceea ce a susţinut şi în teorie, cîteva italienisme ; cu toate că s-a ridicat contra italienismelor, dar el a fost un italienist, slab, bineînţeles : a scris poezii italieneşti, era membru („mădular", cum zice el) al Academiei italiene. Mai ales limba lui Asachi e curioasă, pentru că nu seamănă cu a altor scriitori şi nu seamănă atît pentru că el nu ştie
316
317
româneşte bine, cît mai ales pentru că în practica limbii e ca şi în teorie. In rezumat, putem spune că limba sa e aceea a clasei boiereşti de la începutul secolului al XlX-lea, dar cu arhaisme, italienisme, puţine franţu-zisme şi cîteva expresii create de el după teoria analogiei. Limba sa nu e consecventă cu teoriile sale şi nici nu putea fi cu nişte teorii contradictorii; sau, dacă am putea spune aşa, am zice că limba scrisă a lui Asachi e consecventă prin neconsecvenţele ei cu teoriile lui asupra limbii.
După problema limbii, mai este aceea a literaturii. Acum era vremea creărei unei literaturi. Ce face Asachi faţă de această problemă ? Trebuie să deosebim, în această privinţă, doi oameni în Asachi : pe îndrumătorul şi pe scriitorul Asachi. Ca îndrumător, el e un om nou. Cînd e vorba de literatura sa proprie, iarăşi se strică chestia : nu mai putem spune că Asachi e un poet nou. Poezia nouă nu începe cu Asachi. El e un fel de Iancu Văcărescu în poezia sa, adică e încă un om vechi ; e mai nou decît Conachi, dar mai vechi decît Alecsandri. Ca fond, Asachi, e şi vechi şi nou ; el se inspiră şi de la poeţii clasici, neoclasici italieni, cîntă şi el ca şi Conachi, adesea, nişte sentimente mai vechi, cu nişte expresii mai vechi, dar se inspiră în acelaşi timp şi de la Lamartine. In unele poezii şi nuvele de ale sale, găsim ideea de patrie. In forma poeziei sale, Asachi e mai mult vechi, pentru că am văzut că limba e mai mult veche decît nouă. Dacă am face un rezumat din cele spuse, am zice : în politică, Asachi a fost un om vechi ; în introducerea culturii, un om nou, deşi nehotărât; cu privire la curentele lingvistice, e un om cu totul nehotărît, neputînd spune nimic sigur despre el. în literatură, ca îndrumător, a fost pentru introducerea literaturilor străine, a îndemnat pe scriitori să scrie mult şi să se inspire de pretutindeni ; în literatura sa, el e mai mult vechi : în fond şi vechi şi nou, în formă vechi. Aceasta am avut de spus cu privire la atitudinea lui Asachi faţă de diferitele probleme ale timpului său. Dar trebuie să mai spunem ceva. Am spus că el e începătorul a multor lucruri din Moldova. Dacă el înfiinţează şcoli etc, aceasta nu e de domeniul literar, al istoriei literaturii, dar are legătură cu ea, căci e vorba de cultură. Asachi e părintele teatrului ; la 1817 pune bazele teatrului românesc,
I în chip   foarte modest   dealtfel.   Prelucrează o piesă,
I Mirtil şi Chloe, după   Gessner*, care e jucată în casa
f unui boier ; pentru întăia dată cocoanele se îmbracă în
[ haine ţărăneşti (această piesă e pastorală).    La această
reprezentaţie' a asistat — cam retras mai de-o parte — şi mitropolitul Veniamin Costachi, care era mare iubitor de cultură ; nu putea lipsi de la prima reprezentaţie teatrală românească. Pentru teatru, Asachi a mai scris
i piese, dar putem spune, în general, că el scrie foarte ! prost. Unii îl laudă, dar aceştia confundă delicateţea cu | talentul. Desigur   că Asachi e mult mai delicat decît
Conachi, dar nu ne poate face şi pe noi să simţim ce k simte el. Asachi a scris şi nuvele    istorice, care, prin
modul cum îs scrise, seamănă cu tablourile istorice ale lui Asachi, în care tot ce este spus ia proporţii mari şi |- nu corespund deloc faptelor istorice. Prin aceste nuvele
istorice, Asachi caută să redeştepte patriotismul contemporanilor, arătîndu-le gloria trecutului. Vom vedea că această idee e centrală în literatura care urmează. I Asupra lui Asachi, găsiţi următoarele lucrări : Con-
I ferinta lui V. A. Ureche (asupra lui Asachi), ţinută la
I 1890.' Autobiografia lui Asachi, Viaţa lui Asachi de Negre
I (1882)**, apoi în diferitele istorii ale literaturii; precum
1 şi în Albina românească şi Gazeta de Moldavia, gazetele
['■ lui Asachi.
ii
î li
!
* După cavalerul de Florian (Myrtil et Chloe), care scria în maniera Gessner din Daphnis (1754).
** T. Negre, Gheorghe Asachi, viaţa, lucrările, scrierile şi epoca în care a trăit, Piatra, 1882.
318
PRELEGEREA XXVIII
Din cele spuse asupra lui Asachi, am văzut că pe el nu-1 putem pune în nici una din categoriile de scriitori pe care le-am putea forma din scriitorii secolului al XlX-lea, luîndu-ne după diferite criterii. Asachi e izolat, e un om singuratic. Cauza acestui lucru — cred eu — este faptul că Asachi n-a stat în ţară în tinereţea sa ; dacă n-ar fi o afirmaţie prea îndrăzneaţă, aş putea spune că Asachi a fost un filo-român. El n-a fost un tip reprezentativ al românilor. Tatăl său venise în ţară ca om matur, fiind strein de origină ; Asachi, apoi, îşi petrece tinereţea în streinătate, iar mai pe urmă familia sa dispare. Asachi ne apare ca un ora venit la noi de aiurea, un idealist care a luptat să facă bine ţării în care a venit, dar care nu s-a identificat cu poporul şi mişcările ţării. In politică, l-am văzut oarecum hotărît : era conservator, reacţionar care nu cadrează deloc cu activitatea sa culturală. Eliade, de pildă, care în Muntenia, în privinţa culturii, a făcut ceea ce Asachi a făcut în Moldova,   era în politică un om   înaintat. în privinţa limbii, Asachi e contradictoriu ; e drept că ideile uniii om se pot schimba, mai ales la noi, unde lucrurile şi ideile s-au schimbat aşa de repede. Dar Asachi reprezintă, în acelaşi timp, mai multe idei, uneori în acelaşi articol. Eliade n-a fost aşa — pană la 1840 a avut o fază în dezvoltarea sa, în dezvoltarea ideilor sale, de la 1840 încolo, altă fază, ambele bine definite. La Asachi nu putem vorbi de două-trei sau mai multe faze. El e cînd într-un fel, cînd în altul. Cu privire la cultură : o dată se declară pentru introducerea culturii streine „cu duiumul", altădată vorbeşte de respectarea    trecutului. Cu privire la literatură, el e pentru imitarea literaturilor streine ; în literatura sa proprie, el e tot atşa. A trăit foarte mult (1787—1871). A început a scrie la 1809, cînd
320
era în Italia ; vine în ţară şi e contemporan cu Conachi, dar scrie pană la 1867, deci e contemporan cu Alecsandri, ba chiar cu Eminescu. Aceasta face ca să sufere foarte multe influenţe. La începutul secolului al XlX-lea el e influenţat de literatura clasică italiană, care era în floare pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (Metastasio, Monti, Alfieri), literatură înaltă, nu ca cea franceză din acea vreme, care a influenţat pe Conachi. Influenţa acestei literaturi mai idealiste se vede în opera lui Asachi : literatura sa e mai înaltă decît a lui Conachi, din punct de vedere intelectual şi moral, dar e inferioară acesteia, pentru că Asachi n-avea talent. Sînt mulţi istorici literari care recunosc lui Asachi un mare talent poetic, eu însă nu l-am găsit. Am găsit curăţie de idei, de sentimente, nişte ocupaţii mai înalte, mai altruiste. Conachi e însă un poet talentat prin puterea şi sinceritatea sentimentelor sale şi mai ales prin verva sa. Mai tîrziu, Asachi, om cultivat şi iubitor de cultură, va fi influenţat şi de alte literaturi, aşa : de Ossian, care e un poet romantic, adică are poezii romantice. Astfel, scrie Asachi, după acest poet, o poezie : Miliari şi Dina, poezie patriotică din trecut*, dar care e lipsită de negurozitatea lui Ossian. La 1820, apar : Les Meditations ale lui Lamartine, la 1822 Odele lui V. Hugo. Asachi e influenţat şi de aceşti doi poeţi, traducînd din ei. Vom găsi la Asachi şi influenţa lui Gray, un poet romantic ; însă tot Asachi traduce din Boileau, ba încă imitează pe Alecsandri, bătrinul Asachi imită pe de tot tînărul Alecsandri. Cum vedem, Asachi era un temperament receptiv; cetea multe opere şi se inspiră din toate. Acest lucru ne face impresia că el era talentat. Asachi se inspiră puţin şi din lîteratura populară. Cum vedeţi, şi din punct de vedere al literaturii, Asachi e tot multilateral şi contradictoriu, căci înţelegeţi că e foarte multă deosebire între Boileau şi Lamartine, precum şi între acesta şi Monti, Alfieri. Acest lucru face onoare lui Asachi, dar ne arată că el nu putea fi un poet talentat. Un adevărat poet are un temperament al său, care se vede în orice operă a sa. El nu poate fi transformat de orice operă cetită. Am văzut altădată că romanticii francezi erau duşmanii neîmpăcaţi ai clasicilor ; la noi, romanticii : Alecsandri,
* Epizod din istoria Moldovei.
321
Cda. 1TM   co»l* îl
Bolintineanu se închideau la alte influenţe. Asachi n-avea un temperament puternic de poet, căci astăzi imita pe Lamartine, iar mîine pe Boileau ; Asachi, din acest punct de vedere, avea mai degrabă un temperament de critic : el se putea pune în sufletul tuturor poeţilor pe care îi cetea. Poetul e un om refractar, care nu se pricepe decît pe sine sau cel mult pe cei conge-niali cu el. Să analizăm puţin opera literară a lui Asachi. In ea, găsim ideea latinistă ; aşa într-o poezie : La Italia, scrisă la 1809, unde vorbeşte de ginta domnitoare (latină), de Roma, de Capitoliu, spunînd că el, nepotul, a venit la strămoşii săi. Asachi devine latinist la Roma, ca Maior şi Şincai. Altă poezie : Cătră Tibru (1810) cuprinde acelaşi sentimente şi idei ; asemenea şi în Dochia şi Traian. Dochia e fiica lui Decebal (Dacia), iar Traian e logodnicul ei : simbolul cuceririi Daciei. Ideea latinistă e importantă la Asachi, prin data la care o vedem : 1809. Din ideea latinistă decurge ideea de naţionalitate ; astfel avem poezia La patrie, care formează prologul poeziilor lui Asachi scoase în volum la 1836 şi apoi la 1885. în această poezie, arată că are dorinţa de-a scrie literatură în limba românească, spunînd că versul românesc nu e strein lui Apollo (căci limba românească se trage din cea latină, în care s-au scris versuri). Are apoi La moldoveni (1822), unde cîntă readucerea domniei pămînte-ne ; altă poezie e scrisă la 1828, cu ocazia introducerii limbii române în şcoli. Vedeţi dar că Asachi e un poet ocazional, unul din mulţii poeţi români care aşteaptă vrun eveniment oarecare pentru a face cîte o poezie. Are Asachi şi un Prolog rostit la Teatrul Naţional din Iaşi, cu ocazia deschiderii şi inaugurării sale din 1837, prolog care e un dialog între Genii, Zîna Moldovii, Apollo şi Muze. Mai are cunoscuta baladă Ştefan cel Mare înaintea cetăţei Neamţu, la care ultimele două versuri din fiecare strofă se repetau, probă că această poezie se cînta. Cu această ocazie, să vă spun un lucru, care e curios : Asachi a tradus diferite poezii ale sale în franţuzeşte, italieneşte etc. ; poezia de mai sus e tradusă în franţuzeşte : cetită în româneşte sună foarte urît, pe cînd în franţuzeşte sună frumos. Aceasta nu numai pentru că Asachi nu ştia bine româneşte, ci mai ales pentru că el găsea în limba franceză o formă pentru sentimentele sale, pe care limba română nu i-o procura. Acesta
322
e defectul tuturor poeţilor noştri începători, defect foarte mare ; n-au limbă, n-au formă. Fiecare limbă are ritmul ei, alexandrinul francez nu e o invenţie, ci se potriveşte foarte bine firii limbii franceze. La noi, versul potrivit spiritului limbii noastre e cel de 7—8 silabe, iambic, dar mai ales trohaic. Toţi poeţii noştri, de la început, au imitat diferite ritmuri streine ; abia Alecsandri scrie în. ritmul adevărat românesc, cu toate că şi el scrie în alexandrini. Eminescu şi Coşbuc îs primii poeţi care-s români şi prin ritmul lor. Eminescu are şi versuri de 16 silabe, care, însă, nu-s .decît dublarea versurilor populare de 8 silabe. în scriitorii noştri vechi, pe lîngă lipsa unei forme artistice, este şi aceea a unui ritm ; ritmul nu e ceva artificial, ci are foarte mare legătură cu temperamentul unui om şi al unui popor. Am văzut că Asachi e latinist şi naţionalist, aceste două idei au mers totdeauna mînă în mînă, cea dintăi fiind suportul celei de a doua. Dar acest om, căruia i-a fost dat să se contrazică totdeauna, face şi encomii : are o odă pentru Alexandru I ţarul Rusiei, pentru care l-am bănui straşnic pe Asachi, dacă nu ne-am pune în spiritul vremii. La 1817 [. . . ] — Asachi, care a vorbit, cum am văzut, de Dacia, Traian etc, face o odă lui Alexandru I, unde spune că acesta „înfiinţează o icoană a fericirii" între români ; în strofa penultimă, nu uită pe Traian, dar laudă imediat pe Alexandru pentru că ţara lui e „încinsă de Istru şi Prut", tocmai lucrul care durea mai mult pe români. Acest lucru e lăudat tocmai de patriotul Asachi, la 1817. Desigur că Asachi nu se bucură sincer de acest lucru pe care-I laudă ; dar aşa erau vremurile, trebuia să se supună ruşilor*. Alţi oameni din vremea lui erau mai independenţi. Asachi, însă, a fost toată vremea, toată viaţa, diplomat. Din această supunere a sa a ieşit un lucru bun : a putut înfiinţa şcoli de toate felurile. El a luptat multă vreme contra lui Ioniţă Sandu Sturdza şi a altora care vroiau [...} să scoată limba românească din şcoli ; la 1847, Asachi cedează, dar rămînle limba românească în gimnazii. Aceasta e o scuză pentru atitudinea lui Asachi. El a fost însă filo-rus şi din cauza ideilor sale politice Asachi face un lucru şi mai curios. El compune o poezie închinată introduce-
ţarist.
Aici, ca şi în paginile urmtăoare, trebuie citit imperiul
323
rii Regulamentului Organic, care ştiţi că era foarte antipatic oamenilor înaintaţi, contemporani.
Să vedem acum dacă Asachi a fost poet. Din cîte v-am cetit din el, aţi văzut că nu e poet ; prin unele locuri e foarte obscur. Să-1 vedem în situaţia în care ar fi putut avea sentimente puternice. Are o poezie La moartea părintelui meu (1825), el plînge această moarte pentru că, prin ea, Moldova pierde un patriot, iar săracii o mîngîiere. Aceste sentimente îs nesinoere, căci nu vin ele întăi (în minte) în astfel de ocazii. Spune apoi că tatăl său a fost podoaba bisericii şi mîndria amvonului etc. Această poezie nu poate fi o elegie la moartea unui părinte. Altă poezie : Primăvara — anacreontică — anotimp care a inspirat atîţia poeţi —, e tot slabă. în ea vorbeşte de neaua care-n „pămînt ascunsu-s-au" şi de-alde acestea ; aici se vede bine că Asachi nu ştie bine româneşte. Asemenea, nu găsim nimic în : Dorul întll-nirei, al cărei sentiment putea inspira pe un poet adevărat. O poezie lăudată de mulţi este Soţia de modă care, în adevăr, are ceva în ea*. Ne arată vremea lui Asachi, un moment al introducerii civilizaţiei la noi. E ştiut că, în ţările noastre, femeile s-au civilizat mai întăi, înaintea bărbaţilor, ceea ce a adus multe lucruri nostime. Femeile ştiau franţuzeşte, luaseră formele civilizaţiei, pe cînd bărbaţii rămăseseră tot ca mai înainte ; de aceea, cînd au venit „bonjuriştii" din Apus, bărbaţii sînt neglijaţi (cei vechi), ceea ce le-a adus o mare supărare, în satira de mai sus, Asachi ia partea bărbaţilor, arătîndu-ne o scenă în care ridiculizează pană la monstruozitate capriciile unei femei civilizate. Poezia cuprinde o convorbire între un bărbat însurat şi altul neînsurat ; cel dintăi arătînd ce sufere el din cauza soţiei sale ; poezia e foarte lungă, aşa că e explicabil pentru ce a putut Asachi să aibă cîteva părţi bune, cîte răutăţi la adresa femeilor. Această poezie ar fi interesantă de cetit, pentru că am putea-o pune alături de unele piese ale lui Alecsandri (Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chi-riţa şi altele) şi cu Muza de la Burdujeni a lui C. Ne-
gruzzi, în care de asemenea îs ridiculizate femeile; acestea le-am pune alături cu diferite mărturii asupra femeilor din acea vreme şi am afla astfel asupra civilizării femeilor şi a civilizaţiei în general. Am vedea cum bărbaţii rîdeau de femei pentru că erau civilizate şi ei nu erau, le ponegreau chiar.
* Este însă o localizare a satirei lui Ignatie Krasicki Zona modna.
321
PRELEGEREA XXIX
Nu voi mai vorbi despre alte poezii ale lui Asachi, ci vom spune din nou că Asachi a avut multe însuşiri de om cult, ar fi putut fi un poet deosebit, mult mai mult decît Conachi, dar a fost lipsit de putere de simţire. Ideile culturale îs foarte însemnate pentru un poet, dar fondul poeziei e simţirea. Ceea ce strica lui Asachi mai era şi lipsa de formă, pe care am observat-o la mai toti poeţii de pană acum, dar care la Asachi se complică prin neştiinţa limbii româneşti. Pentru a vedea aceste lucruri, să analizăm cîteva poezii din punct de vedere al limbii. în La patrie, găsim expresii ca : strein, au strîns (la sing.), soţietate, adunînd pre ii (expresie neromânească), Trokiei, se umplea (la plural, formă veche), pin — prin (formă populară), okean — ocean, planit, d-o — de-o (muntenism); numai de aici puteţi observa ce mozaic de expresii : moldovenisme, muntenisme, arhaisme, forme neromâneşti. Mai încolo : după tot, pune substantiv nearticulat, ceea ce nu-i româneşte ; astizi — astăzi, ce-pre mine ai născut, şi-Z aperi, să-l aperi, jrunzi — frunze etc. în Odă lui Alexandru I prima strofă nici n-o putem pricepe uşor, pentru că nu-i scrisă într-o limbă curat românească : domnez — domneşti (pentru el domnesc e de conj. I-a), pre — prea, în inimii mărire — în a inimii mărire, a zilei raze — ale zilei raze, reserit
— răsărit; unit cu drepţi monarhii, ceea ce nu e româneşte (aici e vorba de Sf. Alianţă, care ştiţi că avea de scop a înăbuşi orice spirit de libertate, de progres şi pe care Asachi o laudă) ; direptate, înstelite — înstelate, seau — sau (latinism), ar — ară, meser, nefericit (cuvînt foarte vechi), înviezi pe firea moartă — înviezi firea moartă, amu (formă populară), recnet — răcnet, sitenii
— sătenii, ca nemernic călătorul — ca călătorul nemernic, cu mini   îmbe îl apucă, obosite stihii,   astezi mug
(stihii = elemente, cuvînt slavon); mug pentru mugesc, fiul patriei. E interesant a vedea pe Asachi cum se corige în ediţia a Il-a (1854). Aici vedem două lucruri : 1. Asachi învaţă româneşte ; 2. renunţă la unele expresii de origine neromană ; astfel june devine giune (italienism), adunînd pre ii — adunînd pre ei (s-a corijat mai pe jumătate), Trakiei, okean — Traciei, ocean, se umplea — se umpleau (plural), 6-ă înalţă — se înalţă (latinism, căci forma adevărată e să, nu se). Cum vedeţi, limba de la 1854 e mai nouă, din diferite puncte de vedere ; Trakiei, okean erau influenţe greceşti care acum au dispărut; prin, se în loc de pin, să, sînt mai literare ; fărmăcător, moldovenism, devine fărmecător, literarizat numai în parte. în altă privinţă se desliterarizează : păstrat, devine păstrat (influenţă a limbii vii din Moldova), hărăzit devine consfinţit : înlocuieşte, deci, un cuvînt slavon prin unul latin, pre devine prea, în a inimii mărire, nu în inimii mărire (ca înainte) ; de pre care domnez — dupre care domnezi (dupre e o influenţă latino-muntenească şi arhaică). Schimbă apoi inversiunile : tu împăcînd crude ursite, devine ursite crude, unit cu drepţi monarhii devine unit cu suveranii: înlătură deci inversiunea, care era şi neromânească, şi pune un cuvînt mai nou : suveran, în loc de monarh; triamf, devine triumf; dîmburi e înlocuit prin muncei (muncel e lat. monticelus, dîmb e slavon), belşug prin mană, sfinte drituri devine sînte drituri (sfînt e slav, sînt e lat.), izbîndă e înlocuită prin domnire, care e latinesc, fără vrun motiv de versificaţie, ci numai pentru că e latinesc. E interesantă înlocuirea cuvintelor slavone prin cele latineşti, tocmai .pentru că Asachi nu era latinist : ne arată cît de puternică era influenţa latinismului în cît a luat cu ea şi pe cei care nu erau latinişti. Aşa s-a întîmplat şi cu Gr. Alexandrescu, care nu era ocupat cu astfel de lucruri, lucru pus în evidenţă de d-l Bogdan-Duică în studiile sale asupra lui Alexandrescu. în ediţia lui Asachi de la 1854 mai găsim : riuri, în loc de rîuri (exces de literarizare), ceea ce ne arată tendinţa lui către literarizarea limbii; ca călătorul nemernic, în loc de ca nemernic călătorul, de-al în loc de d-a (alungă expresia muntenească); stihii e înlocuit cu elemente, belşugări, cu avuţii, supt, cu sub, toate rezultate ale influenţii latinismului; asemenea chiar în loc de clar. Din cele ce v-am citat, vedeţi că
32G
327
limba lui Asachi evoluează. Dacă în unele cazuri el dă înapoi, de cele mai multe ori el progresează, adică alungă formele neliterare, înlocuindu-le cu altele literare ; alungă apoi cuvintele de limbă slavonă sau grecească, punînd în locul lor cuvinte latineşti, chiar acolo unde n-ar trebui. Dar aţi văzut mai cu seamă că Asachi nu ştie româneşte, lucru pe care-1 consider ca foarte important : acest introducător şi mare iubitor de cultura românească nu ştia româneşte ! Data trecută, după ce am analizat din punct de vedere estetic poeziile lui Asachi, am spus că n-are nimic frumos şi-mi menţin cele spuse. N-are nici o poezie care să fie frumoasă în întregime. în La Italia, are cîteva versuri foarte frumoase, dar ele nu sînt de ajuns pentru a ne îndreptăţi să spunem că Asachi scrie frumos ; cauza am mai spus-o : nu era poet şi n-avea formă.
Am văzut că pană acum n-avem nici un poet ; e imposibil ca în timp de 30 ani să nu existe nici un suflet de artist : au existat şi la noi, dar n-au avut cu ce exprima ceea ce simţeau. Limba lor e bătrînească, de aceea nu putem pricepe tinereţea din poeziile lor, care, cred eu, nici nu există în aceste poezii. Pentru a exista tinereţe în poeziile de dragoste ale unui poet se cer multe lucruri : se cere mai întăi un fel de sentimentalitate umilită, supusă, pentru fiinţa iubită şi în acelaşi timp şi o formă care să corespundă acestei stări sufleteşti, o formă gingaşă. La poeţii noştri vechi nu găsim acest lucru şi nici nu se poate pretinde pe vremea aceea, cînd concepţiile despre femeie erau aşa de înapoiate. în poeziile lui Asachi, am văzut că sînt cuprinse tot felul de interese ; din această cauză, ele sînt foarte folositoare pentru a putea pricepe spiritul vremii lor ; au aşadar o valoare documentară. îs importante apoi pentru limbă în general, iar pentru Asachi ele îs importante prin aceea că ne arată mixtura care era în capul lui, din toate punctele de vedere. Asachi a mai scris piese de teatru şi fabule (Fabule alese, 1836, Fabule versuite, 1844, ed. a Il-a, 1862). Cele mai multe fabule îs imitate în genere după La Fontaine, dar nu-s reuşite. Piesele de teatru îs mai toate istorice, nuvelele tot istorice. Piesele sînt : Petru Rareş (1853), Elena Dragoş, Voichiţa de Românie şi Turnul Butului (toate din 1863). Pe la 1817, a compus după Florian şi Gessner Mirtil şi Ckloe, a tradus apoi
opera Norma*. Piesele lui Asachi formează opera cea mai urîtă din viaţa lui. Astfel, Voichiţa de Românie cuprinde lupta între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş ; în urma înfrîngerii acestuia, Ştefan îi ia pe fiica sa Voichiţa în căsătorie ; „scena urmează în România în anul 1474", cum spune Asachi. Această piesă e ceva îngrozitor din toate punctele de vedere. îmi vine a crede că Asachi a scris-o pe cînd îi slăbise puterile intelectuale, căci nu se poate ca el, om aşa de cult, să aibă o concepţie ca aceea din piesa de mai sus. Acest lucru nu se poate dovedi însă, cu nimic, căci Asachi a mai trăit după ce a scris această piesă încă vro opt ani, respectat de toată lumea. Nuvelele istorice au fost scoase la 1867, în volum, în ediţia a treia, deoarece în 1859 fusese traduse în franţuzeşte după apariţia prin periodice. îs tot aşa de slabe ca şi piesele ; nu-s nici istorie, nici nuvele : îs un fel de istorie pusă la îndemîna publicului într-un stil literar cu scop de-a deştepta conştiinţa naţională. A mai scos gazete (Albina românească, Gazeta de Moldavia), calendare, a vrut să scoată şi un dicţionar.
* Libretul operei lui Bellini de Felice Romani.
328
32»
PRELEGEREA XXX
Vom vorbi azi ceva despre Gheorghe Lazăr. Cînd am vorbit despre Asachi, am lăsat la o parte o chestiune : la 1820, Asachi e trimis de mitropolitul Veniamin Costachi în .Ardeal pentru a aduce profesori pentru Seminarul de la Socola (Vasile Pop, Fabian-Bob, Costea etc). Vedem, prin urmare, că atunci cînd e vorba de profesori români, de oameni de ştiinţă pentru a preda diferite obiecte de studiu în limba românească, moldovenii se adresează   Ardealului. Pentru ce ?   Pentru că acolo, încă din secolul al XVIII-lea, începuse o mişcare culturală, începuse redeşteptarea conştiinţei naţionale. Aceşti profesori aduc în Moldova curentul naţionalist şi latinist, dar slab ; ei nu-s oameni de înălţimea lui Lazăr, au puţine mijloace intelectuale şi mai ales morale. Apoi, în Moldova nu putea prinde curentul latinist, ca în Muntenia. Tot un ardelean 1-a adus şi în Muntenia, dar în alt sens. Ştiţi ceva despre viaţa lui Gh. Lazăr. El a avut o importanţă colosală pentru mişcarea culturală, literară şi chiar politică din Muntenia. Deşi a fost un singur om şi a stat acolo puţin, din cauza însă a unor însuşiri sufleteşti mari a avut o influenţă extraordinară. El a făcut o şcoală naţională, politică ; a avut ca elev pe Eliade Rădulescu, care ştiţi ce influenţă a avut asupra vieţii culturale, literare şi politice ; dovadă că a fost numit părintele literaturii româneşti. Fără Lazăr, Eliade n-ar fi fost ceea ce a fost. In toate mişcările politice din Muntenia vom vedea oameni    influenţaţi de ideile lui Gh. Lazăr ; asemenea în cultură (Poenaru, care a înfiinţat multe şcoli, Eufrosin Poteca  etc).  Dar trebuie să observăm un lucru : Lazăr e ardelean. El aduce ideile naţionale, patriotice ale ardelenilor. Şi în Moldova aceste idei au fost reprezentate tot prin ardeleni. Dacă am vedea acum ce a dat fiecare din cele trei provincii pentru cultura noastră, am observa că au dat ceva foarte deo-
330
sebit. Vorbind de Muntenia, am spus că orăşenimea de acolo a primit ideile Revoluţiei Franceze, care lucru a explicat faptul că Munteniei se datoresc mişcările poli-tico-sooiale din ţările româneşti. Ardealul a dat altceva : în Ardeal n-a fost o clasă orăşenească, nici azi nu este. Poporul  româr.lesc  din  Ardeal  e  format  numai din ţărani. Din diferite cauze istorice, nobleţea românească a fost maghiarizată. De la o vreme, din diferite cauze (unirea cu biserica din Apus), fiii de ţărani, de preoţi, au început a se cultiva, dar au rămas tot ţărani, repre-zentînd sufletul ţărănesc Clasa cultă din Ardeal nu e decît o clasă de ţărani culţi, ceea ce la noi nu e aşa. In Ardeal,   s-a născut apoi latinismul.   Vedem deci în Muntenia o clasă orăşenească, care devine novatoare din cauza mai ales a Revoluţiei Franceze, iar în Ardeal o clasă ţărănească, care devine novatoare din cauza ideilor latiniste. Găsim în ambele provincii două clase sociale şi două curente, care vor fi nişte pîrghii pentru schimbarea generală a ţărilor româneşti. In Moldova nu există sau există prea puţin o clasă    orăşenească, iar ţăranii n-au vorbit. Am amintit de acea clasă a boierinaşilor — care a reprezentat curentul critic sau eclectic, cum îi zice A. Russo; adică un fel de atitudine examinatoare. Am putea spune că inovaţiile aduse de munteni şi de ardeleni au fost examinate de moldoveni. Curentul francez, inovator, din Muntenia, care căuta să schimbe cît mai mult în toate domeniile vieţii publice, apoi curentul latinist din Ardeal, adînc democratic din punct de vedere social şi revoluţionar, din punct de vedere al limbii, apoi tot aşa şi în politică :   Simion Bărnuţiu   cerea şi alungarea religiei creştine pentru a fi mai „romani". Toate aceste curente exagerate au găsit opoziţie în curentul critic moldovean,    reprezentat prin oameni din clasa boierească, inferioară. Astfel, vedem un lucru foarte interesant : cele trei provincia româneşti ne apar drept un aspect cu totul deosebit : fiecare din ele dă ceva. E un fel de armonie. Toate cele trei curente trebuiau. Din aceste trei mişcări reprezentate prin cele trei provincii româneşti şi, ceva mai mult, reprezentate prin trei clase sociale (boierinaşi, orăşeni, ţărani), din toate aceste trei mişcări a ieşit cultura noastră actuală.    Ideea latinistă străbate în ţările    româneşti, mai ales în Muntenia şi mai ales prin Gheorghe Lazăr, care însă n-a fost latinist
331
şi în limbă. Prin latinism am înţeles mai multe lucruri. Are mai întăi o idee politică de bază : ridicarea contra străinilor, dorinţa de a fi independenţi, care a dat naştere celorlalte teorii lingvistice sau istorice. In acest sens, adică politic, aduce Lazăr ideea latinistă în ţările române. El n-a fost un gramatic care a vrut să schimbe limba. Limba sa, din puţinul ce a scris, e foarte frumoasă, afară de cîteva expresii ardelene. El e latinist prin activitatea sa culturală, el vrea să trezească în sufletul românilor demnitatea originii lor. Această idee prinde foarte repede în Muntenia, mai ales că ea nu era nouă aici ; am spus că Văcăreştii fuseseră oarecum influenţaţi de latinism. înainte de Lazăr, încă, mulţi oameni din Muntenia aveau relaţii intelectuale cu Ardealul. Astfel că Lazăr vine în Muntenia ca o „cunoştinţă" şi a fost binevenit. Gh. Lazăr s-a născut în 1779, la Avrig, pe Olt. A învăţat puţin la Sibiu ; după aceea, un baron, Bruckental, văzîndu-1 deştept, îl trimite la Cluj, apoi la Viena, unde învaţă ingineria. Pe cînd învăţa ingineria, a fost rechiziţionat şi băgat inginer în armată, pe vremea războaielor Austriei cu Napoleon. După terminarea războiului revine şi se apucă de teologie. E inginer deci şi teolog. Vedeţi o apropiere : Asachi a învăţat la Viena, Iancu Văcărescu asemenea. Cei dintăi români, aşadar, care se duc în străinătate pentru studii se duc la Viena. Asemenea au făcut şi Klein şi Maior, iar Şincai a stat mult timp la Viena. Constatăm numai acest fapt, că cei întăi întemeietori ai culturii româneşti studiază la Viena, după care urmează apoi Roma, leagănul poporului român.' In adevăr, Asachi, Maior, Şincai învaţă la Roma, Iancu Văcărescu, la Pisa. Acest lucru din urmă e mai important : cei mai însemnaţi români sînt din acei care se duc la Roma sau mai bine în Italia. Apoi, toţi inovatorii noştri au învăţat în străinătate. Acest lucru e foarte important: patriotismul nu s-ar fi putut dezvolta fără influenţa străină. Românii trebuiau să se ducă în Apus pentru a fi patrioţi, pentru că acolo această idee era în floare. Străinismul a fost, prin urmare, un izvor pentru naţionalism. Numai cînd s-a abuzat de străinism a devenit acesta un rău. Deci, Gh. Lazăr, acest patriot, e şi el un învăţăcel al culturii străine ; e un ţăran care în această calitate va vorbi o limbă adevărat românească, va avea sentimente democratice şi naţionale, e un om din Ardeal,   care a
332
învăţat ideile latiniste de la o şcoală ardeleană şi mai e şi un om care s-a adăpat la Viena din cultura străină. Din Viena revine în Ardeal la 1814, căpătînd nişte funcţii (arhidiacon şi profesor). Cît a stat la Viena a luat doctoratul „magna cum laude" în teologie*. Pe cînd era la Sibiu, moare episcopul din Banat, şi Lazăr îşi pune candidatura. Se duce pentru asta la Karlovitz, însă nu e ales episcop, sub cuvînt că ar fi prea învăţat. Pentru ce i se făcuse această reputaţie ? Mai întăi, fiind profesor la Sibiu, vroia ca elevii lui să ştie multă carte ; ţăranii însă aveau nevoie de preoţi şi de aceea cereau iui Lazăr să dea drumul elevilor mai repede de la seminar ; acesta însă refuză, spunînd ţăranilor că preotul, facla lor, trebuie să fie luminat. Aceste idei ale lui Lazăr sînt foarte nouă, chiar subversive, ceea ce face ca el să stîrnească multă duşmănie, lucru care se întîmplă totdeauna cînd un om nu e înţeles de contemporani, încep apoi şi alte calomnii : Lazăr e făcut vrăjitor, pentru că avea cîteva instrumente de fizică. I se mai face o vină pentru că, pe cînd era mic, împuşcase nişte vrăbii (vezi P. Poenaru, o carte asupra lui Lazăr, Georgiu Lazăr şi scuola română, singurul izvor asupra lui Lazăr, în această privinţă)**. Din toate acestea, vedem un fel de duşmănie asupra lui Lazăr, tocmai pentru că era un om prea nou. Acestea toate fac ca el să nu fie ales episcop. Revine la Sibiu şi—şi continuă slujba ; el era şi predicator, lucru care-i aduce un mare rău. Ca predicator, îi dă în gînd să vorbească despre drepturile românilor, spunînd că românii, dacă au datorii, au şi drepturi în această ţară. Aceasta e ceva extraordinar. Mai întăi, se sperie chiar românii de acest popă, care vorbea astfel de lucruri. Acest lucru, împreună cu cele de mai sus, face ca Lazăr să nu mai fie suportat; era o primejdie pentru români, pentru colegii săi profesori, pentru toată lumea. împăratul, care pe vremuri ţinuse mult la el, nu-1 mai poate ajuta acum ; apoi, pe vremea aceea era mişcarea carbonarilor (revoluţionarilor) din Italia, iar împăratul avea oroare de astfel de idei. Lazăr nu mai poate avea nici un sprijin, de aceea se duce la Braşov, unde
* N-a luat.
«* Nu apăruse încă studiul lui Gh. Bogdan-Duică, Gheorghe hazir, Bucureşti, 1924.
333
dă lecţii particulare, într-o familie cu care apoi vine la Bucureşti (1816). Şi, după cum spune Papiu Ilarian, ;,precum Negru vodă cu spada, aşa şi Gh. Lazăr cu cartea în mînă vine să spuie românilor că^s de neam roman etc." Aceste cuvinte sînt sublime. Din Ardeal, multe lucruri au venit la noi : I. întemeierea Principatelor ; II. Cele dintăi cărţi ; III. Ideea latinistă, care a avut aşa de mare importanţă pentru dezvoltarea poporului nostru. Vedeţi cît datorim Ardealului : lucru dealtfel natural, pentru că acolo s-a păstrat poporul românesc mai tenace şi mai curat, nu ca la noi, unde clasele de sus, înstrăinate, au stricat adevărata fire a ţăranilor. în afară de aceste lucruri, tot din Ardeal vine şi Gh. Lazăr. El era inginer; pe atunci, se cereau ingineri din cauza problemei proprietăţii, care era la ordinea zilei. Lazăr se oferă a da lecţii de inginerie. Eforia şcolilor, compusă din mitropolitul Nectarie (grec), boierul Bălăceanu, om de inimă, Iordache Golescu, om de carte, şi Nestor, mare logofăt, nu credea că Lazăr ar putea face o şcoală cu limba de predare românească ; nu se credea că limba română poate fi întrebuinţată în ştiinţă. Din cauza influenţii greceşti, din cauză că limba grecească era întrebuinţată în ocazii alese, limba românească ajunsese un fel de limbă ordinară, pe care o vorbeau numai slugile şi în care nu puteau fi predate : trigonometrie, algebra sau alte ştiinţe. Apoi, Eforia nu credea că Lazăr ar fi inginer bun, de aceea Bălăceanu îl pune să măsoare o grădină, măsurată deja de un neamţ, pentru a vedea dacă cele două măsurători se potrivesc şi, deci, dacă Lazăr e bun inginer. Măsurătorile sînt identice, şi Lazăr înfiinţează şcoala de inginerie de la Sf. Sava. E interesantă această schimbare, pentru că corespunde cu aceea a lui Asachi ; tot şcoală de inginerie, şi acesta tot la Viena a învăţat. Această şcoală de inginerie, însă, e mai mult o şcoală de patriotism, de sentimente naţionale. Lazăr face serios lecţii de inginerie, dar face şi lecţii de istorie şi politică. Această şcoală natural că era foarte urîtă de greci, care nu puteau suferi o şcoală naţională, alăturea cu şcolile lor. De aceea recurg la toate mijloacele pentru a calomnia pe Lazăr. Totuşi, acesta conduce şcoala pană la 1821, cînd se întîmplă Eteria rusească şi revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Vedem ast-
fel legătura între scoală lui Lazăr si mişcarea socială de la 1821.
Să spunem ceva despre şcoala lui Lazăr. Veneau aici fii de boieri, prăvăliaşi, negustori etc. Aceştia din urmă, îndemnaţi mai ales de negustorul Alexandru Tell, care, după cum ne spune Poenaru, avînd relaţii comerciale cu Ardealul, venise în contact cu corifeii ideilor latiniste, influenţîndu-se de ele şi răspîndindu-le printre cetăţenii din Bucureşti. V-am spus că, printre alte cauze, care fac ca latinismul să fie puternic în Muntenia, sînt şi relaţiile dintre aceasta şi Ardeal. Eliade Rădulescu, în Echilibrul între antiteze, spune că la şcoala lui Lazăr erau şi moldoveni. La 1821, am spus că şcoala se închide. Lazăr revine odată cu domnia pămînteană, cînd face şi un discurs cu această ocazie, pe care 1-a ţinut un elev al său. Dar Lazăr se îmbolnăveşte şi la 1822 pleacă din Bucureşti, plîns de elevii săi ; se duce la Avrig, unde moare în 1823.
Cum vedeţi, o carieră foarte scurtă ; opere n-are, se pomeneşte de-o poezie la 1808, mică şi proastă, la adresa lui Francisc I, împăratul Austriei. De la Lazăr a rămas un Povqţuitor* (Abecedar) făcut la 1820 şi publicat la Buda în 1826 (vezi asupra lui : A Vizanti, un studiu în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie a lui Tocilescu, an. I [(1883]). Importantă e prefaţa acestui abecedar, care poate fi considerată ca manifestul lui Lazăr. A mai scris : o gramatică, o trigonometrie şi o aritmetică, pe care nu le-a tipărit. Avea de gînd să scrie şi o carte de filozofie (el era kantian în filozofie) şi de istorie universală, aşadar, opere literare n-are. Au mai rămas de la el două discursuri şi-s publicate de Poenaru, unul ţinut cu ocazia suirii pe tronul Mitropoliei a lui Dionisie Lupu, în 1819, în locul lui Nectarie, care era grec, şi celălalt în onoarea lui Grigore Ghica, care era domnul pământean cel iritai după fanarioţi (1822). Ou toată lipsa de opere, Lazăr e o figură însemnată în istoria culturii româneşti; el e unul din oamenii foarte mari ai noştri, dacă-1 judecăm după efectele activităţii lui. Toată mişcarea de mai pe urmă, din Ţările Române, se simte de influenţa sa. Avea, se zice, o putere extra-
* Mistificaţie a lui Zaharia Carcalechi, cum a dovedit D. Po-povici. Nu e operă de G. Lazăr.
334
335
ordinară de-a convinge, era un om plin de abnegaţie, plin de spirit de sacrificiu. A reuşit a face din elevii lui apostoli, dintre care au ieşit conducători în toate domeniile vieţii publice. Ou toate acestea, mormîntul lui Lazăr a rămas părăsit, descoperit, pană cînd corniţele Scarlat Rosetti, un fost elev al lui, i-a ridicat un monument cu un epitaf la care el adaogă : „Precum Cristos pe Lazăr din morţi a înviat,/Aşa tu România din somn ai deşteptat." E şi un joc de cuvinte aici, şi o laudă, pe care el o merită însă.
PRELEGEREA XXXI
Vroiam să mai vorbesc ceva despre Gh. Lazăr. Am spus că prefaţa de la al său Povăţuitor poate fi considerată ca manifestul său. E foarte însemnată prin ideile ce cuprinde, cu atît mai însemnată, cu cît aceste idei au fost exprimate la un timp foarte potrivit. Aceleaşi idei, exprimate cu 20 ani mai tîrziu, sau în altă parte, n-ar fi avut mare însemnătate. Mai e însemnată această prefaţă pentru că n-avem alt de unde să cunoaştem ideile lui Lazăr. Ideile din această prefaţă sînt acele care le va fi dezvoltat Lazăr peste tot (vezi această prefaţă în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie a lui Tocilescu). E interesant a vedea cum priveşte Lazăr societatea românească de la 1820, cînd scrie el această prefaţă. Spune că a găsit în Muntenia mulţi mărăcini, pe care însă i-a distrus repede, ajutat de oameni de seamă. Asta însă e o iluzie a lui Lazăr, căci rezultatele activităţii sale n-au fost conforme cu aşteptarea. Spune apoi de o parte a societăţii, care vorbeşte numai greceşte, şi de faptul că legile şi moravurile ţării s-au gre-cizat. Vedem deci un om care se ridică împotriva influenţii demoralizatoare a fanarioţilor, în contra limbii şi moravurilor greceşti, şi acestea toate în timpul cînd mai domneau încă fanarioţii. Mai departe, Lazăr aminteşte cu admiraţie de tinerii care s-au dus în Apus spre a se cultiva ; dacă n-ar fi fost aceşti tineri, ţara românească ar fi rămas ca o vie nelucrată, spune el. Aceasta e iarăşi o idee înaintată : Lazăr, foarte patriot şi naţionalist, nu se ridică contra culturii străine, deşi altădată are cuvinte foarte energice împotriva influenţei prea covîrşi-toare a străinismului. Această idee, că cultura străină e necesară pentru ridicarea noastră, o găsim poate pentru întăia oară, aici, la Lazăr. Această idee trebuie accentuată, pentru că mulţi oameni se ridică, pe nedrept,
337
C«la. 172»  coala 22
contra oricărei influenţe străine. Noi trebuie să cumpănim ce anume şi cît anume din cultura străină ne trebuie. La începutul secolului al XlX-lea, vedem pe toţi oamenii care au luptat pentru ridicarea ţărilor româneşti, toţi au fost oameni de-o cultură străină, fără de care noi n-am fi ajuns la nici o stare mai bună. Străinismul a fost necesar pentru patriotism; între aceste două idei a fost o legătură mare, ba chiar o condiţionare.. Putem spune că patriotismul francez a dat naştere patriotismului nostru; oamenii noştri mari de pe atunci au luat acest sentiment înalt de la francezi, transplan-tîndu-i şi prefăcîndu-1 în patriotism românesc la noi. Mai departe, Lazăr spune că elementele străine sau înstrăinate ieşiseră la suprafaţă, iar adevăraţii boieri români erau lăsaţi departe, în umbră, n-aveau acces în lumea de pe la 1820. Spune că acest lucru îl simt cu durere strănepoţii romanilor ; la care romani, toţi oamenii lucrau pentru ridicarea patriei lor, şi cei mari şi cei mici. Se întreabă apoi dacă noi nu putem avea profesori care să ne înveţe ştiinţa în limba românească ? Lazăr răspunde da, spunînd că el vede cu bucurie cum foarte mulţi români se interesează de ştiinţă şi învaţă astfel de lucruri. Aici, Lazăr atinge altă chestiune. Pe acea vreme, se credea, chiar de către oamenii de sus, culţi, că limba română e neaptă pentru a se putea vorbi sau scrie în ea filozofie, istorie ori ştiinţă. în Ardeal, acest lucru nu putea fi crezut, pentru că acolo deja de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea au început a se scrie diferite opere de acest gen în limba românească. Dar aici, în Principate, cultura grecească şi limba greacă, intrînd' în clasa de sus, a făcut pe aceasta să creadă că limba românească nu poate fi bună decît pentru a vorbi cu slugile. Lazăr se ridică contra acestei concepţii, lăudînd pe romani — poate mai mult decît trebuia — arătînd, cum făcuse Maior, origina înaltă şi strălucită a românilor, pentru a-i scoate din toropeală. Cum vedeţi, Lazăr are idei foarte înaintate şi foarte importante, mai ales pentru vremea în care le arată. Nimeni în acest timp n-avea curaj să le spună ; trebuia un ardelean, ba încă şi un ţăran şi un om inteligent. în expunerea acestor idei, mai găsim şi un ton neobişnuit, un fel de idealism înalt. Vă închipuiţi acuma cum Lazăr le-a exprimat ani întregi, la atîtea feluri de oameni şi ou acelaşi entu-
ziasm ou care le scrie. în altă parte, vorbeşte de ideea de a se moraliza românii. El spune că nu învăţarea multor limbi străine şi mai ales a limbii greceşti aduce cultura, ci învăţarea tuturor felurilor de cunoştinţi, de ştiinţe care întăresc sufletul. Aici se poate vedea lupta contra formelor ; se ridică contra franţuziţilor, greciza-ţilor şi pledează pentru adevărata cultură, pentru ştiinţă, pe care, zice el, „o putem face în limba maicii noastre". Mai pe urmă, dacă avem timp, zice Lazăr, ne putem ocupa şi de studiul altor limbi, căci e frumos acest lucru. Vorbeşte mai pe urmă de „domnişorii" care s-au dus în străinătate şi aduc de-acolo numai forme şi mode, moravuri străine de neamul nostru. Aici se vede foarte lămurit lupta contra formei fără fond, luptă pe care „Junimea" a monopolizat-o numai pentru sine.
E locul aici să vorbim de atitudinea „Junimii" faţă de aceşti scriitori vechi ca Lazăr. Pentru „Junimea", din scriitorii anteriori înfiinţării ei, nu există decît, Alecsandri, ceea ce dovedeşte o necunoaştere a istoriei vechii literaturi. Acesta e unul din defectele „Junimei", pe lîngă multe alte calităţi. Vedem la Lazăr lupta contra formei-fără fond. Apoi, „Junimea" a dispreţuit curentul latinist, spunînd că au fost nişte „aberaţii". Fără curentul latinist, noi n-am fi ajuns acolo unde ne aflăm, decît doar în urma unei mari revoluţii. Din Ardeal ne-a venit întăi cultura, apoi oameni foarte de seamă, naţionalismul, toate foarte însemnate pentru începutul secolului al XlX-lea, cînd lumea n-are nici o credinţă în cultura şi limba românească. Cele cîteva idei, expuse de Lazăr, nu trebuiesc considerate ca <un articol din jurnalele de azi; aceste idei au avut o însemnătate colosală. Şi „Junimea" le-a trecut cu vederea.
Noi am vorbit de mulţi oameni pană acum; Iancu Văcărescu are un volum de 550 de pagini şi alţii au volume ; cu toate acestea, Lazăr e cel mai însemnat dintre toţi, deşi n-a scris mult. Acest om e foarte însemnat şi prin viaţa pe care a dus-o; ţăran, umilit, gonit peste tot, trăind o viaţă mizerabilă şi murind de tînăr. Apoi, însemnat este pentru că acum vorbeşte întăi ţărănimea românească ; nu spune aceste lucruri îndemnat de cine ştie ce sentimente democratice sau intenţii politice. Ţăranul vorbeşte prin G. Lazăr în cultura noastră; accentele, frazele lui Lazăr se explică nu
328
339
numai prin latinismul său, ci şi prin ţărănismul său (el întrebuinţează într-un loc cuvîntul „ţărănesc" cu înţeles de „românesc"), căci ţăranii întotdeauna au fost adevăraţi români; acest lucru azi e ceva comun. Lazăr e cel dintăi glas ţărănesc care vorbeşte celorlalte clase, trezindu-le. In Moldova sau Muntenia nu putea vorbi un ţăran, iar oamenii de seamă care au fost n-au fost ţărani. A fost la 1821 în Moldova Ionică Tăutu, democrat, dar acesta era boierinaş şi vorbea despre alte lucruri. Trebuie să spun aici că cultura ardeleană a fost ţărănească, după cum şi literatura din Ardeal e tot ţărănească ; de aceea, ea are şi altă dezvoltare decît aceea din Principate.
Nu v-am vorbit de literatura ardeleană contemporană cu Conachi etc.; ştiţi că acolo erau Barac, Aron, Budai-Deleanu etc, care se deosebesc cu totul de contemporanii lor de la noi. Aceştia din urmă erau boieri şi scriau într-o limbă amestecată cu franţuzisme, grecisme ; cei dintăi erau ţărani şi aveau o cultură tot în acest sens ; de aceea scriu literatură ţărănească şi pentru ţărani (Arghir şi Elena, Ţiganiada etc). Această literatură e poporană, fie că are subiecte româneşti, fie că a prefăcut pe cele străine pentru poporul românesc; mai e populară prin limba în care e scrisă. Pe la 1848 literatura de la noi şi cea din Principate se apropie cu ocazia revoluţiei; dar imediat după această dată pornesc iar pe drumuri deosebite. Ştiţi ce deosebire e între noi şi Pop-Reteganul, Buticescu, d. e., şi Vlahuţă sau Caragiale ; asemenea, între Goga şi contemporanii lui de la noi. Asta din cauză că în Ardeal atît publicul cetitor, cît şi scriitorii sînt ţărani; deşi se cultivă prin străinătate, ei tot ţărani rămîn. La noi nu e aşa ; un fiu de ţăran, ajuns doctor ori altceva, tinde să ajungă „boier" şi e natural să fie aşa. Deosebirea deci între cultura şi literatura ardeleană şi cele ale noastre e esenţială. Cultura şi literatura ardeleană au avut mare influenţă asupra literaturii şi culturii în genere ; fără ea, cultura noastră general românească ar fi avut alt aspect şi n-ar fi fost complectă, căci n-ar fi luat parte la formarea ei şi pătura ţărănească. în ţările româneşti libere, ţăranii n-au vorbit, afară de Creangă ; literatura de azi, numită ţărănistă, e scrisă de orăşeni, care nu cunosc bine pe ţărani. Pentru ca sufletul ţărănesc să fie bine şi ade-
vărat exprimat, e nevoie să-1 vedem în scrisul însuşi al ţăranului, căci sufletul lui nu poate fi „delegat" altora.
G. Lazăr a mai făcut, în afară de Abecedar, două discursuri, despre care am mai amintit. In ele găsim aceleaşi idei ca şi în prefaţa Abecedarului. Aceasta e o caracteristică a oamenilor mari, ca Lazăr : ei nu uită ideea principală, care-i conduce în lupta lor. Discursul pentru mitropolitul Dionisie Lupu îl începe Lazăr cu amintirea originei noastre, dînd ca model pe strămoşii noştri pentru contemporani. Apoi, se întreabă dacă duhul lui Cesar şi Marc Aureliu s-ar deştepta şi-ar mai cunoaşte strănepoţii. I-ar căuta, zice el, în palate, dar i-ar găsi în bordeie şi în vizuini. îşi arată apoi speranţa că epoca fanarioţilor e pe sfîrşite ; Lazăr era optimist în lupta sa ; altfel, n-ar fi făcut mare lucru. Speră că noul mitropolit va lupta pentru ridicarea culturii şi răs-pîndirea ei în palatele bogate, ca şi în bordeiele săracilor, idee foarte însemnată. Discursul ţinut la venirea domnului pămîntean are aceleaşi idei. Mai are el şi un Apel de subcripţie publică, pentru a putea scoate nişte cărţi de matematică; aceleaşi idei, ca şi în discursuri şi prefaţă. Lazăr a făcut şi o poezie, la 1808, cînd s-a suit pe tron Francisc I al Austriei.* Atît a scris Lazăr. Comparaţi-1 cu Conachi; acesta a scris numai poezii lirice, de dragoste, deci un om cu interese numai individuale, pe cînd Lazăr reprezenta interesele celor mulţi, nu pe ale sale.
Atîta am avut de spus despre Gh. Lazăr. Mai mult s-ar putea spune dacă s-ar vorbi despre efectele învăţăturilor sale, despre şcoala pe care a făcut-o el. Se poate spune că Lazăr, împreună cu Şincai, au fost oa-mestii cei mai nobili. Ştiţi că şi Şincai a fost sărac, dispreţuit, neînţeles, ba şi persecutat; a murit ca profesor al copiilor unui ungur ; şi abia pe la 1868 s-a aflat data cînd a murit el. Tot aşa a trăit şi Lazăr. Ambii au avut o viaţă nefericită; ei s-au ridicat contra unor puteri prea mari. Contra lui Lazăr am văzut că era şi mitropolitul de la Sibiu, şi colegii săi profesori, şi autorităţile ; ba şi ţăranii, cari aveau nevoie de preoţi ; în Muntenia
* Versuri de laudă in limba daco-românească la logodirea prea înălţatului nostru milostiv împărat... Frantz I cu Ludovica prea înălţata, milostiva împărăteasă..., Viena, 1808.
34*
341
nu era tratat mai bine ; toate acestea îl fac să moară de tînăr.
Ou aceasta am isprăvit epoca cea mai veche a literaturii române, în ceea ce priveşte Moldova şi Muntenia ; cea din Ardeal va fi tratată în altă parte, deosebit, pentru că are şi o altă înfăţişare.
PRELEGEREA XXXII
Pană aici am studiat literatura veche. Am văzut că spiritul vechi în literatură este reprezentat prin scriitori vechi, prin idei, sentimente şi limbă, toate vechi. Aceeaşi literatură veche am văzut-o reprezentată în Muntenia prin Văcăreşti, Mumuleanu, şi ea seamănă cu cea din Moldova, dar pare mai nouă din punctul de vedere al ideilor şi al sentimentelor. Am studiat apoi un scriitor de tranziţie : pe Asachi; îl socotim ca scriitor de tranziţie, pentru că în unele părţi ale sale se atinge cu literatura veche, iar în altele, cu cea nouă. Am studiat apoi pe G. Lazăr, care nu e literat, ci îndrumător; el e om nou ; singurul reprezentant al spiritului nou pană aici.
Trecem acum la Eliade Rădulescu. Acesta este în Muntenia ceea ce a fost Asachi în Moldova, bineînţeles, cu multe deosebiri. Activitatea lui Asachi e acoperită în Muntenia de doi oameni : Lazăr şi Eliade. în ce priveşte activitatea didactică, creare de şcoli etc, acest lucru îl face Lazăr, iar rolul activităţii lui Asachi se potriveşte ou acel al M Eliade. Se zice deseori, cînd e vorba de aceşti oameni : Asachi în Moldova şi Eliade în Muntenia ; totuşi sînt multe deosebiri între ei. Asachi e un om de tranziţie, Eliade e nou; în privinţa curentelor, cel dintăi şovăieşte, al doilea e nou, nici măcar moderat nu-i. în materie de politică, Asachi e conservator, partizan al ruşilor, omul lui Mihail Sturdza, Eliade e om înaintat, duşman ruşilor ia parte la revoluţie, pe care Asachi n-o putea suferi. în privinţa limbii, Asachi, cît ştie româneşte, are o limbă veche, Eliade, pană cînd devine italienist, are o limbă aproape ca cea de azi, dacă-i acceptăm cîteva neologisme, a căror formă încă n-o nimerise. El a îndrumat pe români în ce priveşte împrumutarea şi modul de împrumutare al neologismelor. Altă deose-
34$
bire foarte însemnată este că Asachi era un om învăţat, cu studii făcute în străinătate, la şcoli bune, pe cînd Eliade, deşi învăţat, n-a studiat la şcoală, a fost un autodidact. Şi Asachi, în oarecare măsură, a fost autodidact, căci a învăţat acasă cu profesori, iar în străinătate a cules învăţături mai mult de pe la şcoli. Atunci, care-s asemănărxle între ei, de ce-s puşi alături ? Mai întăi, ei sînt cei mai însemnaţi introducători ai culturii străine ; ei scot cele dintăi reviste, gazete. Traduc singuri, ori pun pe alţii, se ocupă cu limba ; amîndoi sînt italienişti, unul întîmplător şi neconsecvent, celălalt vroind să facă şcoală.
Cum vedem, deosebirile sînt mai degrabă de fond, iar asemănările, de activitate ; prin activitatea lor, care se poate rezuma în introducerea şi răspîndirea culturii apusene şi lupta pentru dezvoltarea naţională, Asachi şi Eliade seamănă. Dar şi aici este o deosebire : Asachi desfăşoară această activitate ca persoană oficială, ca reprezentant al guvernului etc. ; Eliade nu-i oficial, e, din contra, un opozant, un antirus, luptînd prin publicistică, prin scris.
Deocamdată, să vorbim ceva despre legăturile lui cu Lazăr. Unul din elevii cei mai de seamă ai şcolii lui Lazăr a fost Eliade. El s-a născut în 1801, după unii, în 1802, după alţii. In adevăr, în autobiografia sau (Me-moires sur l'histoire de la regeneration roumaine, 1859), spunea că e născut în 1802*. In 1851, declară că e în vîrstă de 50 ani, şi pe această declaraţie pun mare greutate unii biografi, deşi aici e vorba de aproximaţie. E fiul lui Ilie Rădulescu, funcţionar la poliţie în Tîrgo-vişte, şi al Frusinei, care era greacă şi care 1-a învăţat să vorbească greceşte întăi.** De mic vine la Bucureşti, unde învaţă tot greceşte. De limba românească începe a se îndrăgosti prin influenţa unor feciori boiereşti care ceteau Alexandria. S-a pus şi el să înveţe româneşte şi să cetească şi alte cărţi populare în afară de Alexandria. A avut apoi profesor pe vestitul Naum Râmni-ceanu, apoi învaţă la şcoala de la Măgureanu. La 1816, trece ia şcoala lui Lazăr, unde învaţă puţină carte, dar mult patriotism. La alte şcoli n-a mai învăţat. La 1822,
* La 6 ianuarie 1802, în Tîrgovişte. ** Eufrosina Danielopol, fiica polcovnicului Alexandru Da-
nielopol, aromân de origine.
cînd pleacă Lazăr, al cărui mare admirator era Eliade, rămîne acesta profesor la şcoală, dar şcoala pierde strălucirea de altădată; ajunge Eliade profesor, pentru că ceilalţi mai însemnaţi    (Poteca, Poenaru) plecaseră în străinătate, rămînînd numai unul Paladi, care profesează împreună cu Eliade. Ca profesor, acesta alcătuieşte o gramatică, o aritmetică, după Francoeur. Această şcoală de la Sf. Sava, ştiţi, din diferitele amintiri ale scriitorilor noştri, că era rău clădită, friguroasă etc. (cf. scrisorile lui Eliade către C. Negruzzi) ; era pe atunci o vreme de mare entuziasm pentru şcoală, dar şi de mare lipsă. E important că la această şcoală au venit şi elevi din Moldova, trimişi de Veniamin  Costachi : e important pentru legătura dintre cele două ţări, pentru că şi Moldova ia parte astfel la redeşteptarea sentimentului naţional. Astfel, vor veni în Moldova oameni oare vor aduce ideile lui Lazăr, naţionaliste, înaintate. Totuşi, nu activitatea de profesor a lui Eliade e cea mai însemnată, însemnătatea sa mare este în lupta pentru introducerea culturii apusene. A avut o activitate extraordinară in această privinţă; a scris în toate genurile literare, a tradus, a scos gazete şi reviste, a luat parte la revoluţia de la 1848, la fondarea Academiei şi la toată mişcarea politică de pană la moartea sa. De aceea, e greu de studiat viaţa lui Eliade, căci ea se confundă cu istoria contemporană a Munteniei, de la 1820 la 1850, dacă nu şi pană la 1870. Mai întăi, e greu de studiat aparte, căci trebuie să mergi pană la 1850 şi ceva şi chiar mai tîr-ziu. La 1820, Eliade e cu totul altcineva decît la 1860 : alte   idei, altă limbă,   alt stil, alte   preocupaţii. L-am putea studia într-o epocă, apoi în altă epocă, cu activitatea ce a avut în fiecare ; dar şi aşa e greu. Trebuie să adunăm tot ce ştim despre el şi să-1 studiem odată. Aşadar, să luăm pe Eliade de la 1820, cînd el e printre cei dintăi, cei mai de la început scriitori ai noştri şi să-1 ducem pană la 1870. Aşa se va întîmpla cu toţi scriitorii secolului al XlX-lea : Alecsandri la 1840 ; primul seriitor dintr-o epocă ; şi Alecsandri la 1880 : în plină dezvoltare a epocii Eminescu. In Apus, epocile literare sînt mai lungi ; un scriitor nu ocupă două epoci. In afară de asta, viaţa şi opera lui Eliade sînt strîns legate de împrejurări; el nu e independent de ele. Eliade nu
344
345
poate fi studiat în sine, ca Coşbuc d.e. ; el e un ecou ai împrejurărilor : tot ce scrie, scrie în urma unui imbold al împrejurărilor. Ar trebui deci să-1 studiem, cercetînd istoria contemporană a României, ceea ce iarăşi nu se poate face. De aceea, ne vom mărgini a-1 studia în operele sale; vom lua operele, abstracţie făcînd de timp, şi numai rar le vom explica prin epoca în care au apărut. Vă voi cita numai unele din operele lui Eliade, pentru că pe toate nu le ştie şi nu le-a ştiut nimeni.*
I. Opere lingvistice. 1) Gramatica românească (1828); Paralelism între dialectele român şi italian (1841) ; 3) Prescurtare de gramatica limbii româno-italiene (1841); 4) Vocabular de vorbe străine (1847) ; 5) Principie de or-tographia română (1870); apoi foarte multe articole prin •Curierul de ambe sexe.
II. Istorie. Prescurtare de historia românilor (1861) a doua ediţie sub titlul Elemente de historia românilor (1869); 2) Instituţiile românilor, tabel historic de la Tra-ian pînă în zilele noastre (1863) şi altele. După moartea lui s-a tipărit : La Dacie et la Românie (1876), Istoria critică universală (2 volume).
III. Poetice. 1) Regulile sau gramatica poeziei, după Boileau şi Marmontel ;** 2) Asupra traducţiei lui Omer;
3) Literatura. Critica (1860) ; Opere poetice originale!
4) Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi poezie •{1836) ; 5) Căderea dracilor (1840), poemă biblică ; 6) Se -vorbeşte de-o culegere de Nuvele ;*** 7) Mihaida, epopee în două cîntece, neterminată ; 8) Curs întreg de poezie generale (1868—1870), adică poeziile sale, scrise şi în limba română curată şi în cea italienizată ; 9) Cîntarea cîntărilor, adaptată la căsătoria domnitorului Carol (1870) ; 10) Satire şi fabule (1883—1894) şi alte opere.
IV. Filozofice. 1) Se aminteşte de un mic curs de morală, Ruge şi morala evanghelică (1861) ; 2) Issachar ^au Laboratorul. Spiritul şi materia. Echilibru între antiteze (1859—1869) cuprinde şi filozofie curată şi pole-jnică.
* In 1910 !
** Levizac şi Moysant, Cours de litterature, d'histoire et de pnilosophie, 1844.
*** Originale nu are. A tradus din Marmontel Bărbatul •cel bun şi Femei cum sînt preot puţine, 1832.
V. Religioase. 1) Hristixmismul la începutul său, imitaţie* din englezeşte (1836); 2) Biblia sacră, tipărită la Paris (1858); 3) Biblicele, notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei (Paris 1858) ; 4) Cristia-nismul şi catolicismul (1870).
VI. Ştiinţifice. Aritmetica lui L. B. Francouer (1832) se zice că a fost tipărită.
VII. Discursuri. A ţinut foarte multe ; unul ţinut la moartea lui Iancu Văcărescu (1863) e tipărit.
VIII. Istorie contemporană şi chestii social-politice. 1) Protectoratul ţarului (1848) ; 2) Aceeaşi carte în lb. franceză (Paris, 1850) ; 3) Souvenirs et impressions d'un proscrit (Paris, 1850); 4) Epistole şi acte ale oamenilor mişcării române în 1848 (Paris, 1851); Memoires sur l'histoire de la regeneration roumaine ou sur les evkne-ments de 1848 ; 6) Românilor ! trei proclamaţii ; 7) Dossier relatif aux Principautes danubiennes; 8) Les Turcs et les Roumains (1857); La profession de foi (1857).
IX. Altfel de scrieri. : Teorii politico-sociale, să le zicem : 1) Încă o dată progresul, conservaţia şi Adunarea generală (1860) ; 2) Proces general între două hordii şi naţio, piesă ; 3) Unirea şi unitatea (1864); 4) Proprietari şi săteni (1864) ; Veritatea, înţelesul discursului unui deputat al Constituantei române din 1866; 6) Politica şi diplomaţia.
X. (Gazete. 1) Gazeta teatrului (1836) ; 2) Se vorbeşte de un Almanah literar; 3) Curierul românesc (1829—1848) ; 4) Curierul de ambe sexe (1836—1847, şi a Il-a ed. 1860—1864).
XI. Traduceri (nu toate) Amfitrion a lui Moliere (1826) ; Meditaţii poetice dintr-ale lui Lamartine (1830) ; Fanatismul sau Mahomed proorocul de Voltaire (1831); foarte multe din Byron (Beppo, Lamentaţiile lui Tasso, Mazeppa, Parizina (1834), Ghiaurul, Ambii Foscari, Oscar d'Alva, Corsarul, Don Juan). Se zice că a tradus Noua Heloisă a lui Rousseau şi Don Quichotte de Florian, a tradus apoi libretul la Norma (1843), din Corricolo şi Speronare** de Al. Dumas (1846) ; Crucea de argint de E. Sue; după moarte, s-a tipărit Brutu de Voltaire. în
* Ultimele zile ale Pompeiului de E. G. Bulwer-Lytton. ** Le Corricolo şi Le Speronare, în original cîte doua volume, din seria Impressions de voyage.
.346
347
traduceri vedem numai pe Moliere, Boileau, dintre clasici, şi Voltaire, Marmontel, dintre neoclasici ; în schimb, Lamartine, Byron, Rousseau, Dumas etc, din care a tradus foarte mult. Eliade e, aşadar, un elev al romantismului şi râspîndeşte, prin traduceri, gustul pentru această literatură. Ca să complectăm genurile în care a scris, să mai amintim că are şi scrisori, unele fără intenţie de-a fi publicate, publicate de N. R. Locusteanu (1891) sub titlul Scrisori din exil. în Convorbiri literare (anii XII— XV) sînt publicate unele scrisori către C. Negruzzi, foarte importante, pentru că cuprind discuţia asupra limbii literare şi din ele vedem ideile principale ale lui Eliade în această privinţă ; din ele vedem că el a înţeles bine această chestie, afară doar de faptul că nu vorbeşte de influenţa  limbii  poporului.  Acestea  sînt  mare parte din operele lui Eliade, dar nu toate. Cum vedeţi, e greu de închipuit ca cineva să scrie mai mult şi mai variat. Totuşi, n^a rămas nimic din ele, adică nimic care să ne placă, ca idei ori ca sentimente.* Nici traducerile n-ar putea fi reluate şi retipărite, căci nu-s bune. De ce n-a scris bine Eliade ? Mai întăi, pentru că a fost un începător în literatură ; 2) îi lipsea tradiţia ; 3) limba literară. Fără aceste două lucruri nu se putea face ceva bun, s-ar fi putut dacă s-ar fi luat de la început literatura. La noi, însă, voiau să scrie ca în Apus, dar lipsind cultura, tradiţia, limba, apoi grăbindu-se şi vroind anume să scrie, n-au putut scrie nimica bun. în afară de această cauză, care e generală, Eliade n-avea nici talent literar : această cauză ar fi suficientă. Totuşi, fără talent, putea scrie filozofie sau altceva bine. A nimerit o singură poezie : Sburâtorul, care e lăudată mai mult decît trebuie, poate tocmai că celelalte opere îs foarte proaste, lucru care se întîmplă foarte des ou scriitorii. Am spus că Eliade e un autodidact; acest autodidacticism e caracteristic mai tuturor scriitorilor români din prima jumătate şi începutul celei de a doua a secolului al XlX-lea. Autodidact e un om care învaţă singur ; am putea spune că un om care n-are liceul poate fi considerat ca autodidact. La noi, liceele s-au înfiinţat tîrziu, aşa că mai toţi scriitorii, chiar şi din cei care au fost în străinătate, au fost autodidacţi. Numai Kogălniceanu n-a fost autodidact, precum şi, din
* Părere exagerată. In realitate Eliade e în mare parte viabil.
348
cei mai de pe urmă, Maiorescu, care a făcut liceul în străinătate, lucru care măreşte importanţa d-lui Maiorescu, prin aceea că justifică totdeauna aceea ce susţine, lucru deprins în şcoală. Defectul mare al autodidacţilor e de-a fi prea subiectivi; ei învaţă numai ce le place. în şcoală, înveţi şi ceea ce n-ai vrea, lucru care dezvoltă atenţia voluntară, cum se zice, pe lîngă asta, şcoala, pre-dîndu-ţi tot felul de materii, te deprinde a fi obiectiv, te face să te deprinzi cu tot felul de idei şi cu alte altora, cu compararea lor, cu critica. Asemenea, cel ce învaţă la şcoli nu e personalist, exagerat în judecăţile sale, va judeca după teorii dominante în ştiinţă, ale altora deci, nu după gustul propriu. Autodidacticismul cu defectele lui, se vede la Eliade în grad foarte mare. Eliade e foarte netolerant; ideile care nu-s ale sale îs prostii mari. Modul de a gîndi, deosebit de al său, e o crimă. Apoi, e foarte curajos în formularea de idei, de teorii şi, lip-sindu-i cultura, nu vede defectul acestei teorii. Aceste lucruri se văd în scrierile sale teoretice, foarte multe. în toate se vede omul fără multă ştiinţă, omul grăbit şi personal. Alt caracter al lui Eliade e universalitatea sa, ocupaţia sa cu toate ramurile literare şi ştiinţifice, care se datoreşte tocmai autodidactismului său. Un autodidact ceteşte de toate, nu e specialist, şi de aceea îi vin idei, relativ, din toate domeniile. Dar această universalitate se mai explică şi prin „cerere" : se cerea la noi, pe-atunci, de toate ; ţările noastre atunci intrau în orbita ţărilor apusene. Civilizaţia venea şi de la sine, dar se simţea şi nevoie de ea. Civilizaţia aceasta, avînd multe domenii, iar oamenii competenţi fiind puţini, era natural ca aceştia să se ocupe în toate domeniile, lucru care azi ar fi imposibil, ori ridicul. Atunci nu puteau fi specialişti şi nici n^aveau ce căuta la noi.
Să studiem activitatea lui Eliade, începind cu Gramatica românească, care e chiar prima sa operă (1828), compusă după 1822, dar publicată la 1828 ; a mai scris înainte de această dată, dar n-a publicat. Astfel, pe la 1820, un ardelean, Carcalechi, tipăritor de cărţi, trecînd prin Muntenia, Eliade îi dă nişte poezii pentru a le publica, mai făcuse apoi poezii şi cînd învăţa la şcoala de la Măgureanu. Pe la 1824—1826, apoi, traduce din Lamartine. Totuşi, înainte de Gramatică, are numai o traducere, Amfitrion, tipărită (1825). Gramatica aceasta a
349
fost profesată la şcoala de la Sf. Sava; el o numeşte „fiica şcoalei mele". Această Gramatică a fost cetită într-o-societate „literară", compusă din boieri, lăudată şi tipărită cu cheltuiala lui Scarlat Rosetti, conte austriac* şi fost elev a lui Lazăr. Gramatica e tipărită la Sibiu. Această gramatică, spune Eliade în Memoires, a fost făcută, după sistemul lui Condillae. Din ea se vede că autorul cunoscuse pe predecesorii care se ocupaseră în această chestie, adică pe ardeleni şi pe Enache Văcărescu. Chiar reproşează Eliade ardelenilor că cer, pentru gramatică, ştiinţa limbii latine. El spune că face gramatica sa nu pentru cărturari, ci pentru norod, pentru oamenii toţL Gramatica aceasta tratează despre etimologie, sintaxă şi ortografie, ea se deosebeşte de cea a lui Enăchiţă Văcărescu, care cuprindea numai consideraţii asupra limbii, pe cînd a lui Eliade e o gramatică sistematică. Importanţa ei stă mai întăi în ortografie; despre literele latine-nu vorbeşte, deşi această problemă fusese ventilată în Ardeal, şi asta pentru că Eliade se temea de ruşi. Introducerea alfabetului latin era o idee subversivă, pe care ruşii n-o puteau permite. Este vorba deci de literele chirilice, a căror scriere n-a fost niciodată hotărită. Românii, dealtfel, de cînd au început a scrie, n-au avut niciodată o ortografie fixă. Alfabetul chirilic cuprinde 43 litere, deşi în limba noastră nu sînt 43 sunete. Dar nimeni dintre români n-a întrebuinţat toate aceste 43 semne ; apoi, fiecare scria în felul său, încît nu era o uniformitate de scriere. Puţină ordine voia să introducă în ortografie Biblia de la Bucureşti (1688) şi Dosoftei,. dar nu-i urmează nimeni. Enăchiţă Văcărescu reduce, în Gramatica sa, alfabetul la 33 litere, iar Lazăr, în abecedar, întrebuinţează 40. Eliade îl reduce la 29 litere şi ortografia aceasta e cea mai simplă din cele cu litere chirilice, după care vine una chirilico-latinească şi apoi cea latină. Pe vremea lui Eliade, era greu de-a schimba chiar ortografia, a reduce numărul sunetelor era o idee subversivă în ochii bisericii. în Serbia, de exemplu, Vuc Karagic a fost declarat ca eretic, pentru că a vrut să introducă un j, iar în Ardeal, Nicolae Maniu, pentru că punînd faţă în faţă literele chirilice, latine, ungureşti, n-a respectat ordinea celor dintăi, asemenea a fost con-
* Scarlat Rosetti (1802—1872), fost primar al Bucureştiulu'f. Titlul de conte i-1 oferise Curtea imperială a Austriei.
350
PRELEGEREA XXXIII
[...] Este o mare legătură între ideile politice şi cele asupra limbii ale scriitorilor noştri. Am văzut acest lucru la Asachi şi C. Negruzzi, despre care v-am spus că numesc şcolile lingvistice cu termeni politici : conservatori, juste-milieu şi radicali, oare erau la fel şi în limbă şi în politică. Această legătură e foarte interesantă, pentru că ea ne va explica şi pe alţii de mai tîrziu. Şi trebuie să studiem pe fiecare scriitor în total, în întregimea lui, căci orice om e o unitate, are un punct central, din care se nasc diferitele sale idei. Niciodată nu vom găsi un conservator în politică, care să fie latinist, ori un spirit critic oare să fie latinist. Şi literatura se explică tot prin starea sufletească a scriitorilor. Literatura noastră din întăia jumătate a secolului al XlX-lea se explică tocmai prin ideile politice ale scriitorilor din acest timp. Atunci problemele politico^sociale erau vitale pentru neamul nostru ; de aceea tăceau muzele, cum se zice, ori se puneau în serviciul luptei. Numai în timpuri relativ liniştite arta şi literatura sînt mai mult ori mai puţin independente de idealurile politico-sociale. Aşa se explică pentru ce Eliade, în Gramatica sa, nu e pentru schimbarea limbii, iar mai pe urmă devine italienist. Dar Eliade, în prefaţa Gramaticei sale mai atacă o problemă : neologismele. Cu introducerea civilizaţiei apusene, străine, era nevoie de termeni, cuvinte străine şi era întrebarea de unde să se ia aceste cuvinte trebuincioase, cum să se ia etc. Unii erau de părere să se creeze cuvinte din limba noastră, după sistemul exagerat mai tîrziu de Aron Pumnul. Eliade e contra acestui sistem. El cere să introducem cuvinte din limba latină şi din cele romanice, din limba franceză şi italiană mai ales ; el zice că avem acest drept, căci o fiică are dreptul de-a se adresa mamei sale sau surorilor. Dar forma
352
neologismelor cum să fie ? Aici e chestia mai grea. Introduseseră şi alţii neologisme, dar nu le ştiau forma potrivită : occasion, de ex., ori occasione, qualite, sau qua-lită, adică forma franceză ori italiană ? Deci neologismele aveau forme deosebite, după limba din  care fuseseră luate. Altele erau greceşti, ca :  zelos sau patriotismos, ceea ce aducea neologismelor o fizionomie deosebită şi variată. La verbe, greutatea era şi mai mare : a recomanda, de ex., se zicea în Ardeal recomăndăluiesc, după influenţa ungurească, sau recomandăruiesc, după cea germană, iar în Principate recomandirisesc (influenţă greacă), apoi asupra pronunţării lui c şi g înainte de e şi i. Unii pronunţau ţ, g, alţii ci, gi ; alte cuvinte   apoi : ce-minaire sau seminar, baz sau bază ? Cum vedem, problema era foarte importantă şi încurcată. Eliade o atacă în prefaţa gramaticii sale şi revine mai pe larg asupra ei în altă scriere : Repede aruncătură de ochi asupra limbii şi începutului românilor (1832), care cuprinde două părţi. In partea a Il-a vorbeşte despre neologisme şi zice : avem mai multe mijloace pentru a încetăţeni neologismele. 1) Mai întăi putem primi neologisme ale căror rădăcini există deja în limba noastră : astfel Zoc îl putem găsi în cuvinte ca local, localite, localitate, care-s franţuzeşti. Dacă francezii, spune Eliade, care au în limba lor pe lieu, nu Zoc, au avut îndrăzneala să ia cuvintele de mai sus, cu atîta mai mult noi, care avem Zoc. E drept, numai că aceste cuvinte s-au introdus în limbă nu atît pentru că avem Zoc, ci fiindcă se potrivesc firii limbii noastre. Dovada este cuvîntul prelucid = transparent, pe care   Eliade îl cerea   pentru   că în limbă avem lucesc, luceafăr, şi care totuşi n-a pătruns în limbă. 2) Mai departe Eliade propune formarea de cuvinte cu prepoziţiile cu care avem deja  cuvinte româneşti : răsare etc, deci şi reduc, raport, reîncep sau pentru că avem contenire, colindare (care însă e slavonesc) să formăm cuvinte cu con, cum, tot pe baza rădăcinilor. 3) Alt sistem : se întâmplă că avem ramurile în limba noastră, iar rădăcina e în altă limbă : pentru că avem opăcit, să introducem pe opac. Această idee, de-a lua cuvinte din limba latină şi limbile romanice şi a le da o formă nouă nu e proprie lui Eliade, ci a avut-o mai de mult Iorgo-vici, în ale sale Observaţii de limbă românească (1799), pe care dealtfel Eliade îl citează ca pe un predecesor al
353
Cda. 1729 coala 23
acestui sistem. Mai pe urmă, Eliade vorbeşte de spiritul, adică de geniul limbii, de care, spune el, trebuie să ţinem seamă atunci cînd vrem să dăm forma definitivă unui neologism. Astfel, asupra pronunţării lui c şi g, urmaţi de e sau i : se zicea mai de mult Taţit, gheneral; Eliade spune cu drept cuvînt : c şi g, urmaţi de e, i se pronunţă c, g şi în limba italiană şi în limba noastră : a face, a duce, a geme, care-s cuvinte latineşti. El spune că şi romanii tot aşa pronunţau, pentru că şi urmaşii lor, italienii, pronunţă c, g (latinii însă pronunţau k, g), şi, spune el : dacă facere a dat face, de ce Tacit să dea Taţit ? Patriotismos, zelos, ocazione, colita, spune el, trebuia să fie corectate : să zicem calitate, pentru că avem bunătate etc. ; patriotism, fără — os, pentru că acest — os grecesc în limba latină era •— us, care la noi a căzut. Aceste lucruri îs foarte simple. După aceea, Eliade găseşte altceva : cuvintele neutre ca : punctum, collegium să le facem şi noi neutre, adică masculine la singular, feminine la plural, şi observa că „fraţii moldoveni" le-au făcut feminine : seminaria, colegia etc. Cu privire la verbe, care aveau multe forme şi de care el rîdea, spune că recomandăluiesc şi toate celelalte forme, de exemplu, fiind de conjugarea I, cu terminaţia — ez, ca lucrez, ori fără terminaţie, ca laud, în afară deci de orice influenţe străine, şi această idee a triumfat. Mai are Eliade şi alte observaţii, să se introducă participiul prezent cu toate formele : masculin, feminin, plural, ca : murind, ă, — zi, pentru că, zicea el, muritor nu-i suficient, înseamnă ceva care poate muri, pe cînd murind şi celelalte arată chiar starea în care se află cînd moare. Aceste forme n-au reuşit însă, pentru că nu-s româneşti. Cu privire la cuvintele cu j, spune să le pronunţăm cu j, nu cu i: project, pentru că judico a dat judeci; nici aceasta n-a învins. Ou privire la zeităţi, să zicem Joi, Vineri, nu Jupiter, Venus, pentru că aşa e în popor şi pentru că în limba noastră cuvintele care în latineşte erau de declinarea a IlI-a au nominativul la fel cu ablativul, adică cu toate celelalte cazuri : bunătate — bonitate (la altele, ca şerpe, a învins forma de la nominativ) ; şi n-a învins nici această propunere, mai întăi pentru că aceasta e o creaţie voită, apoi s-ar fi confundat cu zilele săptă-mînii şi mai ales pentru că noi le-am luat prin cetirea cărţilor străine, şi Jupiter, Venus, pentru noi, înseamnă
cu totul altceva decît joi, vineri. Apoi cuvintele străine, începînd cu ex — să înceapă în rom. cu s — scadron, nu excadron, pentru că expono a dat spun; n-a reuşit, pentru că aici e tot o creaţie voită. De ce scadron şi nu excadron ? Cine simte că excadron e neromânesc şi cine ştie că spun vine de la expono ? Alt principiu, în care iar n-a reuşit Eliade pentru că era ceva voit, ceva personal al său, este acel al scurtării ; să nu zicem de exemplu : substantive, adjective, ci substantivi, adjectivi, fiindcă e mai scurt aşa. în alt loc, a reuşit, unde era de ales între două forme : morminte şi mormînturi, pentru că nu erau create de el. Dacă ar fi spus, să zicem, gar-de, în loc de garduri, nu reuşea, căci garde ar fi fost o creaţie a lui. A mai reuşit la adjective : politic, moral, în loc de politicesc, moralicesc, cum se zicea mai de mult. Cam acestea îs ideile lui Eliade asupra neologismelor. Cum vedeţi, lucrul e foarte important. Vorbind altă dată despre neologisme, am spus că Eliade e dintre cei mai însemnaţi — cel mai însemnat poate —, care au priceput bine firea limbii şi au dat regule în mare parte respectate. Dar mai era o chestie mai grea în neologisme : termenii tehnici de ştiinţă. Eliade, fără a ghici cum vor fi toţi aceştia, i-a ghicit în mare parte, în Aritmetica (după Francoeur). în Issachar (operă care e o amestecătură de tot felul de lucruri ce l-au interesat pe Eliade şi operă care ne dă o idee despre el) şi în Memoires, în a cărei prefaţă îşi face autobiografia, Eliade mărturiseşte că a creat termenii tehnici, predînd Aritmetica şi traducînd pe Francouer. Spuneam că Eliade, la început, a fost cu ruşii. După pacea de la Adrianopole (1829), spune el că a încetat de-a mai fi cu ei, căci a început a-i cunoaşte.
Ce fapte l-au adus la această schimbare de idei ? Mai întăi, spune el, a scris o odă pentru ţar ; cu toate acestea, a fost bănuit de ei, pentru că a scris-o ou caractere semilatine. Pe urmă, în timpul ocupaţiei ruseşti (1828— 1834), un căpitan de geniu rus vine să-i ceară nişte informaţii asupra limbii, istoriei românilor. Eliade i le dă, cu condiţia ca pe urmă să i le citească. Căpitanul, după ce le-a scris, le citeşte lui Eliade şi acesta rămîne foarte mirat cînd aude că românii îs slavi, că numele de valah
354
355
vine la la slav. velichi.* Eliade discută aprins voind a dovedi căpitanului că nu e aşa, că nici dacă muscal seamănă cu muscă nu urmează că slavii se trag din muşte. Căpitanul însă rîde şi spune că aşa i-a dictat Eliade. Scrie îndată acea Repede aruncătură de ochi asupra limbii şi începutului românilor (în Curierul românesc din 1832), unde în partea I, vorbeşte despre origina noastră. El spune : românii zic om, care vine din homo, părţile trupului au toate nume latineşti, cuvintele uzuale, de alimente, animale, iar îs latineşti. Numele zilelor, numerele, tot ce e mai aproape, mai esenţial pentru om are nume latinesc. (Această teorie o dezvoltă Hasdeu, sub numele de Limba în cir-culaţiune.) Mai departe, spune Eliade, atunci cînd românul se civilizează, începe a împrumuta şi de pe la alţii, dar acestea îs numai împrumuturi ; „scheletul e latin, hainele, numai, sînt străine" — spune el; „şi-acum cînd cunoaştem pe maica noastră cea bogată (limba latină), să aruncăm hainele străine şi să luăm de la ea. Acesta e punctul de trecere la italienism. Dacă acel căpitan de geniu ar fi arătat că românii îs slavi, dovedind aceasta cu cuvintele slavone din limba noastră, şi dacă acest lucru ne periclita existenţa noastră, atunci desigur că n-ar mai fi existat un singur om care să nu fi fost latinist ori italienist. Acum avem ocazia să vedem bine ce-au fost aceste două curente lingvistice, de care s-a rîs atîta. Cu siguranţă că chiar acei care au rîs de ele ar fi fost şi ei, pe vremea aceea, italienişti sau latinişti. Cînd ruşii voiau să ne ia aşa tare, sub cuvînt că sîntem slavi, ce putea să facă Eliade ? N-avea să se uite la fiecare cuvînt slavon ca la un spion rus. Atunci, spune el, să se arunce aceste cuvinte slavone şi să se introducă altele ; care nu vor mai face pe ruşi să pretindă că sîntem slavi. Aici e tendinţa latinismului, care la Eliade devine italienism. Dar mai sînt şi alte lucruri care-i dau de bănuit lui Eliade. Cînd a scris Repede aruncătură de ochi... era să fie expulzat de ruşi ; toate acestea îl fac să nu mai fie cu ruşii. Are un păcat pe conştiinţă la 1829, face o odă ruşilor pentru pacea de la Adrianopole. Cum să scuze el mai tîrziu această odă ?
Eliade spune că a făcut-o de nevoie, silit, dar zice că la sfîrşitul odei a spus nişte lucruri, anume : „O cer,
* In realitate, valahi, vlahi era denumirea dată de germani şi slavi popoarelor romanice vecine lor, îndeosebi italienilor, olahi.
356
cînd adevărul astfel de crud s-ar face, muza criminală" etc, pe care el le citează în Antologie şi Issachar, dar nu citează şi versurile imediate, unde proslăveşte pe ţar. Altă scuză a lui o găseşte în poezia : O noapte pe ruinele Tîrgoviştei, scrisă cu ocazia înfiinţării miliţiei naţionale, cîntată şi de Cîrlova şi cînd corbul de pe marca ţării a fost prefăcut în acvilă. Această poezie Eliade o considera ca o protestare contra ruşilor pentru că cîntă trecutul nostru. E în adevăr o protestare, şi poate c-a scris-o atunci, dar, în volum, această poezie e datată cu 1836, şi Eliade îşi datează de obicei poeziile cînd le tipăreşte. Nici dovada asta nu-i tare şi, chiar de-ar fi, e îndoielnică. Este însă altceva mai interesant. După alcătuirea Regulamentului Organic, a fost chemat, pentru a i se da lui tipărirea acestuia, el fiind singurul care avea tipografie. I se cere să-1 scoată în 300 exemplare, fără a i se plăti ceva. Eliade pretinde atunci să i se dea voie a-1 scoate în mai multe mii de exemplare, pentru a-şi scoate cheltuielile; i se permite, dar i se spune că le va vinde numai cînd va voi consulul rus. Eliade vede în toate aceste lucruri ceva suspect, de aceea cercetează manuscrisul dat lui spre tipărire cu cel de la postelnicie şi vede că acesta din urmă are un articol în plus, care interzicea ţării orice schimbare de legiuire fără consimţămîntul guvernului rus. Eliade întreabă asupra acestui lucru pe boierii care au luat parte la redactarea Regulamentului ; aceştia nu ştiau nimic de acel articol. Eliade pricepe planul ruşilor. Ei vroiau să ascundă deocamdată acel articol, pentru a-1 scoate mai tîrziu la iveală şi a răpi astfel autonomia ţării.* Apoi ajunge contra ruşilor, cu toate acestea, am spus că Iancu Văcărescu a fost surghiunit din cauza neînţelegerii cu consulul rus, pe cînd Eliade nu păţeşte nimic. El scoate înainte gazeta, dedică lui Kisseleff Aritmetica lui Francoeur, tradusă de el, iar traducerile din Marmontel, lui Ştirbei şi soţiei acestuia. Prin urmare,
* Relatarea lui Ibrăileanu este corectă, avînd în plus meritul de a dezvălui rolul lui Eliade Rădulescu în descoperirea a ceea ee în epocă s-a numt incidentul „articolului adiţional" din Regulamentul Organic. Disputa în jurul acestui incident a avut loc între şovăielnicul domn Alexandru Ghica şi Adunarea Obştească, avînd în frunte gruparea condusă de Ion Cîmpineanu. Pentru detalii, a se vedea Istoria românilor de Const. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Albatros, 1971, p. 507.
357
avem motive să credem că Eliade se laudă numai, cam tardiv dealtfel, pentru a arunca din spate proţarismul. Să vedem altă faţă a activităţii lui Eliade, tot din faza I (păriă la 1832), care se poate numai lupta pentru cultura naţională. Mai întăi a fost profesor la Sf. Sava. Luptă pentru înfiinţarea de şcoli, pentru teatru, scoate gazete, traduce şi încurajează tinerii la scris. Această muncă n-o face singur, ci ca membru al unei societăţi literare. Aţi auzit toţi de-o Societate filarmonică (1834) ; această societate a fost precedată de alte două societăţi literare ; prima s-a înfiinţat la Braşov în 1822, de boierii fugiţi acolo din cauza Eteri ei, anume de către : Neculai Văcărescu, Costache Cîmpineanu, Gr. Băleanu, Ila-rion, episcop de Argeş etc, cu scop de-a ridica starea culturală a ţării. La 1826, boierii revin în ţară, iar peste trei ani, Eliade, împreună cu Dinicu Golescu, formează din nou această societate, adică alta, căci avea aceiaşi membri, dar alte statute. Programul acestei societăţi e publicat de Eliade în Memoires : colegii naţionale în Bucureşti şi Craiova, şcoli normale în capitalele de judeţ, şcoli primare în fiecare sat, jurnale, desfiinţarea monopolului tipografiei, traduceri şi scrieri etc. Societatea a reuşit în crearea de colegii (Sf. Sava în Bucureşti şi cel din Craiova). Scoate gazetă. Curierul românesc, scos de Eliade după ce Dinicu Golescu căpătase învoirea de la consulul rus, căci ruşii aveau nevoie ca lucrurile lor să fie cunoscute; se desfiinţează şi monopolul tipografiei, iar Eliade cumpără acest drept, mai înainte de venirea termenului pentru desfiinţare. Mai reuşeşte societatea cu privire la traduceri şi scrieri ; în casa lui Golescu se ceteau opere ; acolo a cetit Eliade Gramatica sa, traducerile din Boileau, Lamartine ; teatrul se va înfiinţa mai tîrziu, după 1834. Cu ocazia amintirii acestui program, Eliade povesteşte un lucru cam prea romantic : că el, Golescu şi Stanciu Căpăţineanu au jurat în biserica de la Goleşti pentru aducerea la îndeplinire a acestui program şi a unor idei politice. In sfîrşit, ne mai spune Eliade — şi asta e mai sigur — că Golescu a înfiinţat un internat la Goleşti sub direcţia lui Aron Flo-rian, pentru tineri, cari erau întreţinuţi cu cheltuiala lui Golescu. Cum vedeţi, activitatea culturală a lui Eliade e niai mică decît a lui Asachi, din cauză că acesta era un om al guvernului, pe cînd Eliade era opozant; Eliade
face societatea cu program pentru şcoli ; Asachi face şcoli.
Să vedem activitatea literară scrisă, din această primă fază. A tradus Arta poetică după Boileau şi Horaţiu* din Lamartine, încă de la 1826, spune el, anume : Singurătatea, Deznădăjduirea, Providenţa la om, Lacul, Rugăciunea de seară (pană la 1830) pe oare le-a cetit la societatea literară. E important faptul că a tradus din Lamartine, căci acesta e romantismul. Eliade e cel dintăi romantic, el e introducâtorul romantismului la noi. Dacă O noapte pe ruinele Tîrgoviştei e scrisă, cum spune el, înainte de 1830, atunci avem o dovadă mai mult că el e cel dintăi romantic, căci această poezie are fantazie, vorbeşte de trecutul glorios etc. Poeziile traduse din Lamartine îs publicate într-un Adaos literar la Curierul românesc (1830) ; tot acolo La Mariţa (Alexandrescu), elegie pentru soţia sa, Dragile mele umbre, tot elegie, pentru moartea unui copil al său, ambele romantice, cîntînd propriile sale dureri, fără a se interesa de lumea cealaltă. Mai are o poezie : La moartea lui Cîrlova (1831), imitată după Poetul murind a lui Lamartine. Eliade, aşadar, introduce romantismul, dar în acelaşi timp traduce şi din Moliere, Boileau ; n-a rupt deci cu clasicismul, ca şi alţi poeţi de tranziţie, Alexandrescu şi cu alţii. Activitatea literară a lui Eliade în prima fază e, prin urmare, slabă ; mai trebuie adăugate cîteva poezii originale, printre care Odă la campania rusească de la 1829.
Faza a Il-a a activităţii lui Eliade începe cu slăbirea protectoratului rusesc, adică odată cu domniile regulamentare (Ghica şi M. Sturdza). De acum, în 1834, cum spune el în Memoires şi Issachar, Eliade se lasă de politică şi se ocupă de literatură. Cînd descoperă planurile ruşilor cînd e bănuit de ei, cînd ţara e apăsată, iar consulii ruşi poruncesc domnitorilor, el se lasă de politică şi putem spune deci că începe o nouă fază în activitatea sa. De la 1834—1841 e faza a Il-a. Eliade, ca îndrumător pentru introducerea culturii, înfiinţează gazete, reviste, societatea filarmonică, face traduceri, totuşi, nu s-a lăsat de politică şi nici nu era posibil. Chiar
* Mai mult după tsoneau.
358
359
„Societatea filarmonică" avea un scop politic, deşi nemărturisit. Numai că activitatea politică, în această a Il-a fază, e ascunsă şi pe planul al II-lea colorează numai pe cea culturală şi literară.
PRELEGEREA XXXIV
Spuneam că Eliade mărturiseşte singur că de la 1834 s-a lăsat de politică, ooupîndu-se numai de literatură. De la 1834—1848, în adevăr, se ocupă numai de literatură şi de cultură ; această epocă o putem împărţi în două : la 1841, Eliade devine italienist ; pînă la 1841 el se preocupă de introducerea culturii apusene, iar de la 1841—1848, fără a părăsi această activitate, adaugă un punct nou în programul lui : schimbarea limbii. Chiar în 1833, Eliade înfiinţează „Societatea Filarmonică" ; în Curierul de ambe sexe spune că i-a venit această idee încă din 1831. O înfiinţează împreună cu Ion Cîmpineanu şi Const. Aristia. Această societate îşi pune pe faţă un program lipsit de orice idei politice şi foarte inofensiv : cultivarea teatrului şi a muzicii; acestei societăţi îi sînt afiliaţi o mulţime de oameni. In Issachar (p. 79) vorbeşte pe larg de ea, dînd şi lista membrilor : ne interesează cîteva nume : Gr. Alexandrescu, C. Faca, care a scris piesa Franţuzitele, boierul Băleanu, Voinescu II, Iancu Văcărescu etc. Cel întăi lucru ce face această societate e înfiinţarea unei şcoli pentru teatru şi muzică (1834). Se studia la această şcoală : declamaţia şi gesticulaţia, limba franceză, profesor pentru acestea e C. Aristia ; scrimă şi dans cu un francez, muzica cu un italian, iar Eliade preda gratuit limba şi literatura română. In aceasta erau primiţi tineri, fără a plăti ceva — ba încă li se plătea lor — şi cinci „demoazele" pentru jucărea rolurilor de femei. După vreo şapte luni au dat examene ; o doamnă Caliope a cîntat din Bellini, Eliade a vorbit foarte frumos despre nevoia de cultură etc. Dar această societate dispare din cauza duşmăniei politice în contra ei, suferind dificultăţi din cauza consulului rus.
Ea însă mai avea un scop : opt dintre membrii ei formară  o  societate  secretă  cu scopuri politice, anu-
361
me : desfiinţarea protectoratului rusesc, egalitatea înaintea legilor, contribuţii egale, libertatea tiparului şi alte lucruri moderne ; mai aveau un punct curios : uniunea, şi nu unitatea, cu Moldova şi celelalte ţări vecine, păstrîn-du-şi fiecare autonomia. Aceasta e „Societatea Filarmonică". Fiind vorba de teatru, era nevoie şi de piese de teatru. De aceea se pun foarte mulţi, mai întăi să traducă, mai apoi şi să scrie. în Issachar e dată lista pieselor traduse, mai toate franţuzeşti ; deci, pentru literatură, „Societatea Filarmonică" are acest folos : face să ia avînt traducerile de piese din literaturile străine, literatura noastră se îmbogăţeşte cu aceste traduceri. Dar activitatea culturală a lui Eliade nu  se  reduce numai aici : o găsim şi în publicaţiile sale, care sînt : Gazeta Teatrului Naţional (1836, ian.), revista Curierul de am-be sexe (1836—1848), şi se mai vorbeşte de un Almanah literar, asupra căruia însă e îndoială.* Afară de asta, sînt volume scoase de Eliade ;  Culegere de versuri şi proză, traduceri. Eliade e cel mai mare introducător al culturii apusene la noi, prin cantitatea traducerilor ce face şi prin articolele asupra autorilor din care traduce, şi asupra altor opere. Mai tratează apoi Eliade în articolele sale de revistă diferite alte chestii, care agitau Europa pe atunci ; printre altele, vorbeşte şi de drepturile femeilor, ceea ce ne dovedeşte varietatea de probleme ce-1 agitau.
Să vedem traducerile lui Eliade. Am văzut că a început să traducă de pe la 1826 din Lamartine ; va continua şi acum, dar mai ales traduce din Lord Byron, mai toate operele acestuia, apoi din Rousseau. Interesant este că Eliade traduce din romantici; a tradus şi din clasici, dar mult mai puţin, ceea ce se explică prin vechimea lui : el e prea vechi pentru a rupe cu totul cu clasicismul, căci am văzut că scriitorii noştri vechi îs influenţaţi numai de clasici. Traducerile acestea nu-s bune ; mai întăi prin faptul că opere în versuri sînt traduse în proză, lucrul e şi ridicol cîteodată, imaginile înalte, fantaste, se potrivesc şi sînt foarte frumoase în versuri, dar în proză, chiar bine traduse, produc rîsul. Dar Eliade n-a tradus nici măcar exact. Atunci ce folos pot avea aceste traduceri ? Ele fac cunoscut subiectele
* A fost ulterior descoperit. In acest Almanah literar din 1837—1839 Eliade publică poezia Cutremurul.
operelor străine traduse ; au atras atenţia asupra scriitorilor traduşi ; astfel, n-au nici o valoare, n-au inspirat pe nimeni. Literatura romantică ne-a folosit foarte mult, ea a atras atenţia asupra literaturii noastre populare, căci poezia romantică e o poezie care se adresează mai mult inimii, e mai tinerească şi o pricepe oricine, nu ca cea clasică, pentru înţelegerea căreia îţi trebuie cultură. Fără literatură romantică, noi n-am fi avut o literatură curat românească, mai întăi pentru că scriitorii noştri tineri nu se puteau inspira decît din literatura naţională, populară, şi apoi pentru că o adevărată literatură naţională nu se poate forma decît cu ajutorul literaturii populare. Şi această literatură populară romanticii au descoperit-o.
Eliade traduce, am spus, mai ales din Byron, pentru că pe atunci byronismul era la modă ; în Franţa, în Rusia mai ales, peste tot a avut mare răsunet acest poet, pentru că el dintre toţi poeţii romantici corespundea cel mai mult aspiraţiilor moderne. Byronismul îşi face efectele sale şi la noi ; vom vedea foarte mulţi byronişti de ai noştri satirizaţi de Eliade în Domnul Sarsailă, autorul, însă din alt punct de vedere. Afară de asta, Eliade traduce multe nuvele franţuzeşti, adesea fără a spune autorul, publicîndu-le în Curier. Traduce apoi Istoria civilizaţiei de Guizot; Orlando furioso* Ierusalemul liberat,** Infernul,*** apoi Fingal (operă atribuită de James Macpherson legendarului bard Ossian), Don Quichotte**** filozofie creştină, din Eugene Sue***** etc. La 1845 traduce, localizează un pamflet****** la adresa poeţilor români contemporani, pe care Eliade îi ura. Aceste traduceri vedem că-s fără alegere făcute ; din ele nu se vede că Eliade a avut un plan de a traduce anumite opere ; scopul lui era de a traduce cît mai mult. Traduce apoi Vieţile diferiţi-ţilor autori de seamă ; el însuşi scrie, compilînd,******* Viaţa lui Hesiod. Caută deci a pune la îndemîna cetitorilor tot
* De Ariosto (cîntecul IV fragmentar, cîntul V şi începutul cîntecului VI).
** De Tasso (numai cîntul VII). *** De Dante (numai primele cinci cînturi). **** De Cavalerul de Plorian. ***** Crucea de argint.
****** Sylvius (Edmond Texier), Physiologie du poete. ******* După Lelio Gregorio Giraldi, De poetis nostrorum tem-porum (sec. XVI).
362
363
ce ceteşte el, şi Eliade e un mare cetitor ; tot ceea ce poate traduce din ce a cetit dă contemporanilor săi. Această epocă de traduceri ţine de la 1834—1848. Opere originale, poezii are puţine ; se remarcă Ingratul (1838). Acest „ingrat" e Gr. Alexandrescu, pe care Eliade îl batjocoreşte straşnic. Şi e ingrat Alexandrescu pentru că, deşi a fost ajutat de Eliade, după cîtva timp nu-şi trimite poeziile sale la publicaţia lui Eliade. De acum înainte Alexandrescu nu mai are talent; îi aminteşte că-i corija „versurile şchioape", în fine, spune că Alexandrescu era nebun, iar la 1862, în a Il-a ediţie a Curierului, cînd Alexandrescu în adevăr înnebunise, Eliade pune o notă spunînd că el prevăzuse de atunci că Alexandrescu va înnebuni. Această poezie e foarte violentă şi ne dă o idee despre temperamentul lui Eliade : vindicativ, răutăcios. Cine nu era cu dînsul era contra lui. O societate literară făcută de cîţiva tineri, pentru Eliade, e rusească; Brătienii, Rosetti, Ghica fac revoluţia la 1848 tot pentru ruşi şi toată viaţa sa a strigat contra acestora, că au produs dezordini şi că i-au stricat casa şi averea sa. Şi trebuie să recunoaştem că are talent în această artă de a ponegri. Mai are o poezie : Căderea dracilor; apoi Sbu-rătorul. Aceasta din urmă e considerată de toată lumea ca foarte frumoasă; e drept că are cîteva părţi frumoase, ca descrierea naturii, dar în genere nu-i frumoasă : e compusă. Talentul adevărat al lui Eliade era în polemică. E unul din cei mai straşnici polemişti ai noştri. Cunoştea foarte bine limba populară, care-i procură termenii potriviţi. Tot din această epocă (pană la '48) are traduceri din italieneşte, care-i servesc pentru dovedirea tezei sale că limba noastră şi cea italiană îs două dialecte ale aceleiaşi limbi, de aceea aceste poezii sînt publicate şi în italieneşte şi în româneşte, adică în limba lui italienizată. Are apoi poema Mihaida (două cîntece), scrisă sub influenţa Henriadei lui Voltaire*. Această poemă a lui Voltaire îl preocupă pe Eliade ; publică ceva din traducerea ei, făcută de un boier moldovean, Vasile Pogor în 1839, Mihaida e scrisă tot în limba lui italienizată; cîntecul întăi vorbeşte despre zei, mitologie etc. Al doilea ne prezintă adunarea boierilor, cu mitropolitul în frunte, care vor să aleagă domnitor.
Sub influenţa epopeii Gerusalemme liberata de Tasso.
364
Eliade, care are un spirit foarte vioi, uită adesea înălţimea epocii şi, atunci cînd vine vorba de turci, întrebuinţează o limbă foarte românească, ba chiar trivială, aşa că această   poemă are două feluri de limbă.   Mai are Eliade din această epocă un articol despre creştinism, Religiozitate şi tinereţe, Critică literară, toate în Curierul de ambe sexe. Articolul din urmă e scris contra lui Gr. Alexandrescu, care publicase o fabulă : Vulpea, calul şi lupul, iscălită G. A.-scu, ceea ce dă prilej lui Eliade, care cunoaşte autorul fabulei, şi pe care nu-1 putea suferi, să facă glume batjocoritoare la adresa lui Alexandrescu. Şi caută fiecare greşeală ; şi erau cam multe ; îl înjură personal, spunîndu-i că-i arată el cum să facă fabule. Şi, în adevăr, dă două variante ale acestei fabule, ambele superioare celei a lui Alexandrescu, pentru că Eliade avea simţul limbii. Tot critică literară e un articol care laudă versurile lui C. A. Rosetti din volumul Ceasuri de mulţumire. între poeziile originale trebuie pusă şi Serbarea românească (1837), jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi în care laudă pe ţăranii care umblă cu Istoria lui A. Florian în traistă, laudă pe Ghica-Vodă etc. Are apoi o operă, Domnul Sarsailă, autorul ; aceasta e provocată de apariţia în 1838 a gazetei România, apoi Pămînteanul lui A. Florian, care-i făceau concurenţă revistei sale; apoi alţi scriitori, pentru că nu scriu la revista lui, pentru Eliade erau contra sa şi de aceea îi insultă în Sarsailă, asta după ce cei atacaţi se apăraseră şi ei cum au putut. Sarsailă spune Eliade că e tipul scriitorului român, tip colectiv, creat din toate ridiculele scriitorilor români. Eliade îşi făcea mari iluzii de această operă, pe care o compara cu Mizantropul lui Moliere şi cu alte opere   de seamă. Are şi figuri care reprezintă pe poet în diferite ipostazuri : declarînd dragoste, bătîndu-se în duel cu cei ce nu-i aprobă operele, cerînd de pomană pentru publicaţia operei, ori ameninţând cu revolverul pe cei ce nu vor să se aboneze etc. Zugrăveşte mai întăi fizicul, exteriorul poetului ; deşi e trivial, Eliade, totuşi, scrie foarte bine. La 1860, revine asupra lui Sarsailă, complectîndu-1, căci spune Eliade că de la 1838 încoace Sarsailă a învăţat şi a făcut multe : el e creatorul României moderne, descoperitorul poeziei populare (probabil Alecsandri), arheologul secolului (Bo-liac), el e socialism, democraţie etc, etc, continuînd cu
365
injurii asupra tuturor lucrurilor ce s-au mai făcut între 1838 şi 1860. Tot în 1837 scrie Eliade şi Figaro şi Don Pasquale, unde spune în versuri ceea ce în Domnul Sarsailă, autorul spune în proză şi care la 1860* e şi ea complectată, pentru a intra în ea şi oameni politici, ca şi Sarsailă. Scrie apoi şi biografii : a lui Neculai Văcărescu, Mumuleanu (Curier), din ale cărui poezii publică după moartea acestuia un volum.
PRELEGEREA XXXV
Mai rămîne de studiat din activitatea perioadei 1834—1848 (adică două perioade) partea filologică. Din această perioadă avem Scrisorile către C. Negruzzi, publicate în Muzeu naţional (1836) şi Curierul de ambe sexe (1838). Această corespondenţă între Eliade şi Negruzzi — căci şi acesta i-a scris şi scrisorile lui îs publicate tot în Muzeu naţional (1836) — e foarte importantă, pentru că constatăm legătura între oamenii de cultură din Moldova şi cei din Muntenia în privinţa limbii, care pe atunci era chestiunea cea mai însemnată. E însemnată apoi această corespondenţă, pentru că Negruzzi cîştigă foarte mult din ea. în adevăr, C. Negruzzi, la început, scria o limbă foarte neliterară, iar la 1840 în Alexandru Lăpuşneanul are cea mai curată limbă de pe atunci. Acest progres se datoreşte cetirii cărţilor bisericeşti şi cronicilor, dar se datoreşte şi influenţei lui Eliade, care tocmai îl îndeamnă să cetească acele cărţi. Negruzzi îşi explica acest progres prin influenţa limbii munteneşti, ceea ce e greşit. Totuşi, Negruzzi nu e un „ucenic" cu totul pasiv al lui Eliade, are şi el păreri, care adesea nu se potrivesc cu ale lui Eliade. Astfel, el nu admite : project, object, substantivi, adjec-tivi, copii, fii (articulate), pe care le propunea Eliade şi vedem că Negruzzi reuşeşte. E foarte interesant de urmărit această corespondenţă (vezi şi Convorbiri literare*) nu atît pentru ideile sale, căci nu prea-s serioase ; şi e curios că Eliade e mai puţin serios decît Negruzzi, el, care făcuse o gramatică. Aceste lucruri se petrec la 1836. La 1836, Eliade are ocazia să-şi arate din nou ideile sale asupra limbii şi ortografiei, anume în Foaia pentru minte, inimă şi literatură, cineva iscălit R. susţinea al-
* In Colecfie de brebenei şi viorele.
* Articolul lui A. D. Xenopol, O corespondenţă literară între I. Eliade şi C. Negruzzi, în Convorbiri literare, VI, august 1872.
367
fabetul chirilic ; Eliade-i răspunde, susţinînd pe cel latin, dar vorbind şi despre schimbarea limbii, vroind să arate asemănarea între limba română şi cea italiană, adică ou trei ani înainte de data la care devine italienist. Pentru a dovedi teza sa, Eliade face o traducere din Ierusalimul eliberat al lui Tasso, punînd textul român alături cu cel italian, şi care seamănă în adevăr, dar Eliade alesese o strofă care se putea mai uşor asemăna cu limba română şi apoi întrebuinţează vro 6—7 cuvinte străine. Acesta va fi sistemul lui Eliade pană la moarte ; tot aşa va traduce Orlando furioso al lui Ariosto, Infernul lui Dante ; asemenea va scrie în aceeaşi limbă italienizată şi opera lui originală, care nu se înţelege de nimeni şi la care ai nevoie de un glosar, pe care în adevăr Eliade îl şi pune la urma operelor sale poetice. Am spus că Eliade mărturiseşte că de la 1834 se lasă de politică, ocupîndu-se numai de literatură şi cultură. Totuşi, o mare parte din activitatea lui culturală şi literară e izvorîtă tot din sentimente politice : dacă nu face politică direct, va face indirect, prin literatură, anume prin Gramatică. Aţi văzut ce spaimă i-a provocat căpitanului slavon —cu intenţiile lui —, care voia să dovedească că românii sînt slavi şi care face pe Eliade să cugete asupra limbii : urăşte elementele străine din limbă. După această întîmplare, ideile lui asupra limbii se schimbă şi, timp de zece ani, concepţia nouă se dezvoltă în mintea sa şi la 1841 această concepţie se traduce prin Paralelism între dialectele român şi italian şi Prescurtare de gramatica limbii româno-italiane, complectate la 1847 printr-un Vocabular de vorbe străine, care stricau limba şi deci trebuiau alungate. Cum vedem, Eliade nu devine italienist din cauza vreunei nostalgii sau sentiment de frăţie pentru popoarele latine ; la latinişti era la baza concepţiei lor şi un sentiment de pietate faţă de strămoşi. La Eliade, concepţia e curat politică, fără sentimente. Simte nevoia de-a schimba limba, pentru a o arăta străinilor şi a combate pe ruşi. Prin urmare, toată munca gramaticală şi filologică a lui Eliade are la bază tot politica, deşi s-a lăudat el că nu mai face politică, Dar el face politică şi în literatură, de care se serveşte pentru scopurile sale politice. Se ştie de oricine că Eliade a scris fabule şi satire, care sînt partea cea mai frumoasă a operei sale. Am văzut că Eliade are o singură însuşire de
3C8
scriitor : ironia, sarcasmul, aşa că, fără a ceti fabulele lui, le putem presupune frumoase. In adevăr, sînt frumoase, dar personale, deci nedurabile ; fabulele şi satirele rămîn numai cînd au un caracter universal. Măcie-şul şi florile* e scrisă în 1844, cu ocazia cererii unui rus, Trandafiroff, a concesiunii minelor din Ţara Românească, pe care voiau să le lucreze cu lucrători ruşi. Eliade vede o primejdie naţională în această cerere şi de aceea face această fabulă, pentru a pregăti opinia publică, neavînd încredere în Adunarea Obştească, prea puţin independentă. Măcieşul e Trandafir-off, florile îs românii ; mai este grădinarul — domnitorul, şi pirul [ ... ] Spune : cum a venit măcieşul în grădină, florile se ridică contra lui ; grădinarul vrea să-1 sădească, dar un vînt îl împiedecă (vîntul îs ideile revoluţionare, care pregătesc anul 1848). Altă fabulă e Cîntecul ursului (1848) scrisă contra consulului rus Duhamel. Acesta, după ce guvernase ca un zbir în Moldova, e trimis in Muntenia pentru a înăbuşi mişcarea revoluţionară care începuse şi pentru a spiona mişcarea din Ungaria, Rusia fiind atunci aliata Austriei. Eliade face o fabulă, o traduce în limba franceză trimiţînd-o consulului, iar textul românesc îl dă unui ţigan, punîndu-1 s-o cînte lui Duhamel acasă. E foarte trivială această fabulă şi are ca refren : „Diuha, diuha-măi !" (Duhamel). Fabulele acestea, împreună cu Domnul Sarsailă, autorul, ne dau o idee despre verva, dar şi despre trivialitatea lui Eliade.
In ceea ce priveşte sistemul său filologic, am vorbit în primele prelegeri ale acestui curs, cînd am tratat despre problema limbii literare. După 1841, Eliade scrie, în 1844, un articol foarte însemnat: Literaţii români, pentru că aici discută mai multe chestii care ne interesează. Spuneam la Asachi că acesta, atunci cînd vorbeşte despre atitudinea scriitorilor în faţa problemii limbii, îi denumea cu termeni politici : conservatori, moderaţi sau juste-milieu şi radicali. Vom vedea că C. Negruzzi face acelaşi lucru. Această clasificaţie e însemnată pentru că denumirile se potrivesc şi cu ideile politice ale scriitorilor. Eliade, în articolul amintit mai sus, se ocupă de aceeaşi chestie, spunînd că un scriitor român a împărţit pe scriitori în : regalişti, juste-milieu şi radicali. Pe re-
După Le rosier et les eglantiers de Viennet.
369
Cda. 1786 caala 24
galişti el îi mai numeşte şi ruginiţi sau crai de tobă (toba e instrumentul cel mai gol şi cel mai mare dintr-o muzică). Cu aceştia spune Eliade că nu vrea să discute, începe a discuta ou moderaţii, comparîndu-i cu acei oameni care vor să amestece aurul (cuvinte latine) cu arama (cuvintele străine). Moderaţii, spune Eliade, zic să vorbim limba românească aşa cum e ea şi s-o mai îmbogăţim. Dar cum e limba românească ? Cum să se zică măcelar sau casap ? Cum vedeţi, Eliade pune o problemă foarte însemnată : problema limbii literare faţă cu dialectele. Greutatea de-a alege cuvinte din dialecte e aşa de mare, încît Eliade spune să alungăm cit mai multe cuvinte străine din limbă şi să aducem cuvinte italiene. Vedem deci o nouă cauză a italienismului lui Eliade : nevoia unei limbi literare unitare, pe care o găsim şi la latinişti şi la Pumnul. La cei de peste munţi, unde cultura era germană sau ungurească, iar limba noastră ne-potrivindu-se cu aceste culturi, ei au propus latinizarea ori formarea de cuvinte prin analogie. Aceasta e o nouă dovadă că încercările de schimbare a limbii aveau oarecare temei şi nu erau simple aberaţii. Acum deci le pricepem mai bine, cu ocazia cetirii lui Eliade. Acesta cerea introducerea cuvintelor italiene, pentru a avea cît mai repede o limbă unitară, nerăbdător de-a aştepta formarea limbii literare din dialecte, lucru pe care Eliade nu-1 credea, ci era convins că românii nu vor scrie niciodată unitar. Eliade mai spune moderaţilor că limba nu-i fixă, ci se schimbă, aducînd pentru asta exemple ca : mărire, în loc de slavă, de-acum 20 ani în urmă, domn
— gospod, ziafet — bal etc. ; dar acest argument e un sofism : mai întăi, mărire e un cuvînt românesc, nu străin, gospod e un cuvînt nou şi oficial, nu era în limba populară, iar bal a venit odată cu noţiunea ce o reprezintă, ziafet fiind altceva. El le spune mijlociilor
— care nu-s decît spiritele critice din Moldova — astfel : %roi sînteţi prezentul, noi — adică radicalii — viitorul ; voi să scrieţi în limba voastră lucruri de actualitate, reviste, gazete, articole etc, iar noi în limba noastră să scriem opere ce vor rămîne, opere pentru viitor, care nu-s scrise pentru toată lumea, ci pentru elită ; poezia, deci, ştiinţa, limba din şcoală să fie cea italienizată. Pre-văzînd apoi obiecţia asupra alungării cuvintelor din limbă, românii, de cînd s-au trezit, n-au avut sentimente
de milă, de iubire, n-au avut prin urmare cuvinte latineşti pentru a le exprima ? După cum le-au alungat pe-acestea şi-au luat pe cele slavoneşti, asemenea se poate face şi acum. Eliade uită însă că adaptarea cuvintelor slavone s-a făcut inconştient, prin amestecul slavilor cu noi. Pană aici îl vedem discutînd cuviincios cu moderaţii, dar Eliade nu putea să nu calomnieze pe cei ce erau de altă părere. El povesteşte o anecdotă pe care i-a spus-o un domn, care însă e tot Eliade : un ţigan s-a născut într-un palat şi toţi îl credeau boier. O dată însă, intrînd într-o pădure, începe a spune că cutare copac e bun pentru cărbuni, cutare pentru linguri etc. în acest ţigan vorbea deci instinctul; asemenea şi în moderaţi vorbeşte instinctul : ei — adică Kogălniceanu, Negruzzi şi ceilalţi — îs străini şi se opun alungării cuvintelor străine din instinct. Cei care nu se opun nu-s străini, n-au de ce să se teamă, şi aici uită Eliade ceva : că mama sa era greacă* şi vorbea greceşte în casă. Tre-cînd apoi la radicali, Eliade îi împarte în provinciali, ultraradicali şi eclectici. Provincialii ar fi antagoniştii, numiţi aşa pentru că cuvintelor latineşti în româneşte le dă o formă provincială, barbară, luîndu-se după barbarismele deja introduse, însă prin neştiinţă, Eliade spune : regulament, nu regulamint, căci mentum = mint, prin neştiinţă. Ultraradicalii ar fi latiniştii ca Laurian etc. ; ei vor să introducă cuvinte latineşti sub forma lor : amare, iar viitorul, amabo în loc de voi ama, cum zice Eliade. Eclecticii, din care face parte şi el, sînt la mijloc, între ultraradicali şi provinciali : regulament va rămîne tot aşa, dar pe bene îl transformă în bine. E mai curios un argument adus de Eliade contra ultraradicali-lor : 7 milioane de oameni nu pot fi siliţi a vorbi cum vor aceştia, argument care putea fi adus şi contra lui. Pentru el, amabo părea străin, dar voi ama, nu. Acest articol al lui Eliade e foarte însemnat. Împarte şi el pe scriitori în privinţa limbii literare, dîndu-le denumiri politice, apoi pune problema limbii literare faţă de dialecte, pe care o rezolvă foarte uşor : împrumutînd cuvinte italieneşti. Dar el n-a înţeles că tocmai lupta între dialecte va duce la formarea limbii literare fie învin-gînd unul, fie contopindu-se.
* Aromâncă.
370
371
Pentru a isprăvi cu această fază a activităţii lui Eliade, anterioară lui 1848, să vorbim ceva despre revistele scoase de el. 1) Gazeta Teatrului Naţional (1836), în care a publicat Cele din urmă zile ale oraşului Pompei
— traducere (Lord Bulwer-Lytton), precum şi diferite articole de ale sale. 2) Curierul de ambe sexe apărea în 24 numere pe an, costa un galben abonamentul şi avea 200 abonaţi. Numele de „ambe sexe" i-a atras multe batjocuri. Din primele numere scrie nuvele, traduceri pentru femei, ba chiar vorbeşte şi despre modă. Colaborator regulat e Eliade ; încolo, erau întîmplători. Aşa : Simion Marcovici are la început o recenzie asupra Istoriei românilor de Aron Florian ; apoi C. Negruzzi, care de pe la 1841 nu mai scrie ; aici şi-a publicat el mare parte din nuvele şi scrisori ; apoi Alecsandri, ou cîteva poezii populare (Baba cloanţa, Strunga etc), mai înainte de-a fi scoase în colecţie. Tot el a scris acolo Dezrobirea ţiganilor (1844), despre care a mai scris C. N.-i (probabil C. Negruzzi). Fabulistul Donici a publicat aici trei fabule. Bolintineanu debutează tot aici (1842) cu O fată tlnără pe patul morţii. Ultimii patru ani din acest Curier (1844—1848) sînt tipăriţi cu litere latine, lucru foarte important, cu ortografie italienească şi cu multe cuvinte italieneşti ; însă conform principiilor lui Eliade
— altfel nu putem pricepe deosebirea aceasta — operele înalte, ca Ierusalimul liberat etc, erau scrise în limba italienizată, iar articolele ocazionale, în limba obişnuită, pentru a fi înţelese. De la 1848—1859, Eliade e exilat de ruşi. El stă la Paris, Constantinopole, Chios şi în alte părţi. De la 1859-^1872 e în ţară. In prima fază, 1848— 1859, Eliade face revoluţia, iar în exil scrie asupra ţărilor române, pentru a informa străinii despre ele ; poartă corespondenţă cu ceilalţi exilaţi etc. Opera din această epocă e, prin urmare, politică şi istorică, căci scrie asupra evenimentelor petrecute la noi. Astfel : Protectoratul ţarului vorbeşte de timpul anterior lui 1848 („avânt", cum zice Eliade). Memoires..., despre întîmplările de îa 1848 („pendant"), Souvenirs d'un proscrit cuprinde urmările lui 1848 („apres"). Revoluţia de la 1848 o ştie oricine. Guvernul provizoriu a fost compus din Şt. Golescu, Tell, Magheru, Eliade şi Scurtu ; secretari erau tinerii : Rosetti, Bălcescu, Boliac etc. Aceştia voiau unirea românilor, erau mai radicali, cei bătrîni erau con-
tra ruşilor şi constituţionali. Revoluţia cade şi încep apoi acuzările. Eliade a fost acuzat că a ţinut cu turcii, fără a ieşi de-aici vrun folos ; apoi a mai fost acuzat de poltronerie, lucruri care se petrec aproape totdeauna în situaţii analoage. Dacă ne gîndim că Eliade a făcut străini pe moderaţi în chestia limbii, fără nici un motiv serios, ne putem închipui ce va face el acum cu cei tineri : toţi aceştia erau români fanarioţi, vînduţi ruşilor, tot ce s-a făcut în Bucureşti cu revoluţia a fost făcut de ei, şi casa lui Eliade tot ei au dărîmat-o. Din aceste cauze, Eliade îşi va forma nişte idei politico-sociale care-s datorite, pană ce moare, urii contra tinerilor. Astfel insultă pe moldoveni pentru că revoluţia acestora au făcut-o ruşii ; cîţiva boieri moldoveni erau rude cu Kotzebue, consulul rus. întrunirea comitetului revoluţionar s-a făcut la consulatul rusesc (s-a ţinut într-un hotel de peste drum) şi toate acestea cu scop de a provoca o dezordine care să îndreptăţească pe ruşi să vie cu armata contra sa. Ruşii aveau mare ură pe dînsul, dar nu-i puteau face nimic decît numai printr-o mişcare de stradă ; de aceea consulul rus plăteşte pe Kogălniceanu, Alecsandri, apoi pe Brătieni, Golescu etc, pentru a împiedica revoluţia adevărată*, făcută de Eliade. Chiar pe foştii lui colegi din guvern îi vorbeşte de rău mai tîrziu, făcîndu-i boieri interesaţi, care au voit să prade lumea ; Goleştii erau buni, dar proşti, şi pradă lumea ; Magheru, iubitor de cîştig şi umilit etc.
în faza aceasta, 1848—1859, Eliade face şi oarecare teorii. Să vedem pe cele mai serioase : Radu Negru a dat o constituţie, a avut parlament, prefăcut mai tîrziu în Divan, de către turci ; el însuşi se compară cu Radu Negru şi de-acum începe a se numi Ion Rădulescu. Se compară chiar cu Cristos ; în sfîrşit, ajunsese de-o grandomanie neînchipuită. La 1859 e contra Unirii, pe care
* Cum se vede şi din expunerea lui Ibrăileanu, această versiune a lui Eliade despre revoluţia moldoveana din 1848 e viciată de erori partizane. în realitate, chiar dacă mai puţin radicală decît revoluţia din Ţara Românească, mişcarea revoluţionară din Moldova a înscris în documentele programatice din martie 1848 cuvinte înnoitoare, printre care şi „grabnica îmbunătăţire a locuitorilor săteni". Apoi în noul program, din august 1848, Dorinţile partidei naţionale, redactat de Kogălniceanu în exil, atitudinea revoluţionarilor moldoveni se apropie mult de aceea a revoluţionarilor munteni.
372
373
o fac ruşii. El vrea sau unirea Daciei, sau nimic. E contra domnului străin, pentru că acesta va aduce cu sine partizani, zice el; motivul adevărat este că Eliade aspira la tron. Grigore Ghica, un om cu totul superior, e înjurat şi el, zicîndu-i Ghiga. Nici ţarul Rusiei, „anticristul" septentrional, „arhicalmucul", nu scapă. Tot acum se pune Eliade să traducă Biblia; cauza este că orice redeşteptare naţională corespunde cu traducerea acestei cărţi sfinte. Această traducere provoacă o polemică între el şi clerul superior muntean, care la 1857 se pusese să traducă şi el Biblia, precum şi cu Şaguna, pe care de asemenea îl înjură. Biblia tradusă o şi adnotează şi în aceste note* îşi arată toată erudiţia, asupra a tot ce ştia — şi ştia foarte multe Eliade —, şi toate acestea în limba sa, neînţeleasă de nimeni.
* Biblicele sau notiţii historice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei de I. Heliade R., Paris, în tipografia lui Preve şi comp., 1858.
PRELEGEREA XXXVI
In ultima fază a activităţii sale (1859—1872), Eliade face să apară un fel de jurnal Issachar sau Laboratorul (muncitorul) sau Echilibru între antiteze. El îşi făcuse un sistem filozofic : moarte-viaţă, întuneric-lumină etc. Acestea nu-s adevărate antiteze, pentru că numai viaţa şi lumina există ; acestea-s diade himerice. Apoi : doi domni într-o ţară, doi oratori care vorbesc odată îs diade monstruoase, căci din ele nu rezultă nimic. în fine : drept — datorie, autoritate — libertate, bărbat — femeie îs naturale, pentru că nu se contrazic, ci se însoţesc, se întovărăşesc, dînd ceva bun. Dacă ar exista numai una din ele, de exemplu numai drepturi, ar fi anarhie, numai datorii, ar fi tiranie. în afară de acestea, mai sînt şi alte noţiuni antitetice : anarhie-tiranie, su-perstiţie-ateie etc. Intre cele două dintăi e libertatea, între cele de-al doilea, „religia"... Această filozofie domină toată activitatea lui Eliade dintre 1859—1872. Tot ce-1 agită priveşte din acest punct de vedere, care lui i se pare o mare descoperire. Această filozofie, însă, ca oricare alta, la urma urmii, mai ales ca orice filozofie aplicată societăţii, e o creaţie personală cu scop de a servi „rancunelor" sale. Ea îi serveşte pentru a putea insulta pe adversari, pe tinerii de la 1848, care îi erau superiori. în adevăr, cine-i Eliade după acest sistem ? El e libertatea, el e religia ; nici superstiţia, nici ateia etc. Tirania erau ruşii, boierii, iar anarhia era : Rosetti, Ghica şi ceilalţi. Dreptul era revoluţia, datoria — boierii vechi, iar libertatea — el. Pentru că Eliade a luptat, pe de o parte, contra vechiului regim (boieri, domnie absolută) şi fiindcă, pe de altă parte, a trebuit să lupte şi contra celor mai înaintaţi, după 1848, el şi-a creat acest sistem filozofic, care e deci o filozofie de necesitate. Tot acest mare volum, Issachar, cuprinde discuţia diferitelor
375
principii din acest punct de vedere. In prefaţă, declară Că avusese de gînd să scrie istoria lumii întregi şi să dovedească că niciodată n-a existat progres cînd a învins una din aceste diade, care a dus la extreme, ci atunci a progresat lumea, cînd s-a aflat într-o stare de înfrăţire între diade. Astfel, vede el doi ani 1821 : unul făcut de greci, altul de patrioţi ; doi 1848 : al lui şi al lui Rosetti, Brătianu etc. Această operă, cît e ea de mare, nu-i interesantă decît atunci cînd ne dă ştiri istorice, ca de exemplu asupra Societăţii literare de la Braşov, asupra pribegiei sale, încolo sînt copilării. între 1868—1870, Eliade îşi publică poeziile : Curs întreg de poezie generală* cu poeziile cele mai vechi, cu traducerile (din italieneşte), toate în jargonul său italienist. Are şi nişte poeme : Anatolida**, poemă filozofică asupra vieţii, materiei, Tandalida***, poemă satirică în care rîde de polonezi, pentru că aceştia — auzise Eliade de la un fugar polonez — aveau de gînd să se elibereze şi să cuprindă şi ţările noastre. Această operă (Cursul) are patru volume ; interesant e că la fiecare poezie (traducere) are cîte un mare studiu asupra genului din care face parte, asupra autorului, aşa că pare a fi un tratat de poetică şi de istoria literaturii, în care poeziile lui Eliade ar fi date ca exemplu. Traducerile iarăşi n-au importanţă, pentru că n-are talent şi pentru că le-a scris înbr-o limbă închipuită.
Din tot ce s-a spus despre Eliade, se vede că el a fost unul dintre cei mai mari introducători ai culturii apusene la noi, un mare îndrumător al celei naţionale ; iar în scris n-a avut talent decît ca polemist, fabulist, satiric, căci a avut talent satiric, vervă, spirit şi o bună cunoaştere a limbii româneşti, care-i procură astfel toţi termenii necesari. Dar activitatea lui ca îndrumător, aceasta rămîne, e foarte mare şi vom vedea-o chiar la poetul ce vom studia acum, Cîrlova. Şi pe acesta, şi pe Alexandrescu, şi pe alţii, la început, i-a încurajat Eliade.
* Volumul al treilea, în două tomuri. ** Cinci cînturi din 20 proiectate în Curs întreg de poezie generală, II, 1870.
*** Cyclopele tristei figure. Tandalida sau Tîndală si Păcală sau Cavalerul şi scutierul (1854).
376
Viaţa lui Cîrlova e foarte scurtă, şi nici aşa, scurtă, nu-i cunoscută bine. A trăit de la 1809—1831. Eliade spune că e născut la Tîrgovişte, alţii se îndoiesc de asta. Ştia limba franceză, grecească ; la început, chiar scria greceşte, dar a fost îndemnat de Voinescu H, un iubitor de literatură, să scrie româneşte. Se zice că a scris mai mult, dar s-au păstrat numai cinci poezii de către Eliade — traducerea poemului Hero şi Leandru* şi actul I din Alzire** a lui Voltaire. La 1831 se face ofiţer şi moare tot în acel an. Cele cinci poezii sînt : Păstorul întristat. Inserarea, Ruinurile Tîrgoviştei, Rugăăune şi Odă oştirii române. Despre el a scris Eliade în Curierul românesc (1831), Asachi în Albina românească. Eliade are şi o poezie : La moartea lui Cîrlova, inspirată după Poetul murind a lui Lamartine; Iancu Văcărescu, Cununa lui Cîrlova; N. Bălcescu, în Istoria lui Mihai Viteazul, unde-i publică şi două poezii.
Pentru consultat, vezi Bogdan-Duică, Sămănătorul (V), şi Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea (voi. I) de N. Iorga. Poeziile lui au fost publicate întăi în Curierul românesc al lui Eliade, cîteva pe cînd trăia ; Bălcescu a reprodus două în Istoria lui Mihai Viteazul, apoi d-l Bogdan-Duică a scos într-un volum pe Cîrlova, Nicoleanu, Stamati***. Cîrlova a început să scrie greceşte, pentru că aşa era la modă : limba clasei culte era cea grecească, modelele literare erau greceşti, ca acel vestit Cristopulos, din care s-au inspirat mai mulţi. E îndemnat a scrie româneşte de Voinescu II.
Vasile Cîrlova a fost un poet nerecunoscut, se în-tîmplă acest lucru adesea. A. Russo, de exemplu, un foarte mare scriitor, un inovator, nu era cunoscut deloc pană acum vreo zece ani. Ar mai fi de aceştia : aşa Ion Păun-Pincio, mort acum 15—16 ani,**** foarte talentat. Sînt multe cauze care contribuie la această necunoaştere ori nerecunoaştere : nu şi-au făcut reclamă, ori n-au corespuns epocii, ori nu şi-au scos poeziile in volum, ori au fost duşmăniţi etc. Cîrlova, chiar din punct de vedere estetic, merită a fi recunoscut ca poet; cel puţin Ruinurile Tîrgoviştei ne face plăcere şi azi. Dar ţinînd
* Din Musaeos. ** După G. Călinescu, Zaira. *** Bucureşti, Biblioteca Minerva, 1906. **** In 1894.
37T
seama de epoca şi de vîrsta la care a scris, Cîrlova e ceva prodigios. Ruinwrile Tîrgoviştei îs scrise înainte de 1830, deci pe cînd scria Conachi, Iancu Văcărescu, care am văzut cum scriu ; pe lîngă asta, Cîrlova avea 18—19 ani. Ţinînd seama de acestea două lucruri, poeziile lui Cîrlova capătă altă valoare decît dacă ar fi scrise azi.
Din acest punct de vedere, Cîrlova e mai mare decît Eminescu : acesta la 18—19 ani n-are o poezie ca Ruinurile Tîrgoviştei şi apoi a venit mai tîrziu, cînd exista o oarecare limbă literară formată şi, în fine, el era şi mai cult. Cîrlova e un inovator chiar şi în limbă. Situaţia limbii literare atunci era în aşa fel încît atunci erau tot felul de sisteme lingvistice. Şi aici e locul de distins critica estetică de cea a istoriei literare : cea dintăi are în vedere frumuseţea absolută, cea de a doua judecă opera din punct de vedere istoric. Din primul punct de vedere, opera lui Cîrlova poate fi respinsă, deşi.eu aş admite-o, din punct de vedere istoric judecată, are o mare valoare. Ruinurile Tîrgoviştei, corectată în forma ei şi pe alocurea în fond, poate fi iscălită şi de Eminescu, deci e ceva extraordinar acea poezie la 1830. Cu Cîrlova, precum şi cu începuturile lui Alexandrescu, începe a doua epocă a literaturii noastre, sau întăia epocă a literaturii moderne. Această epocă are o poezie nouă şi ca formă şi ca fond, căci e patriotică, romantică, influenţată de Lamartine, Hugo ; totuşi, se deosebeşte de literatura de după 1840 pentru că se inspiră şi din clasici, apoi are o limbă mai veche, poeţii anteriori lui 1840 nu-s multilaterali ca cei posteriori nici în viaţa publică, nici în activitatea poetică. în această epocă scrie şi Asachi, care-i vechi ca formă şi aproape nou ca fond, Eliade, care însă nu-i poet, Conachi, care cu toate că şorie pană la 1848, nu mai supravieţuieşte, ca şi Iancu Văcărescu.
întăi de toate, această epocă începe cu Cîrlova, atît ca dată, cît şi prin faptul că el serveşte ca model celor următori. E curios că întâiul poet modern e muntean şi apoi că, înainte de Eminescu, foarte mulţi 'lirici sînt munteni : Alexandrescu, Bolintineanu, Boliac, C. A. Rosetti, Depărăţeanu, Sihleanu etc. Cum s-ar explica ? Că moldovenii sînt spirite critice, iar muntenii, revoluţionari, sentimentali ? Aceasta însă nu e o explicaţie. Cîrlova e, aşadar, cel dintăi poet modern şi deci întâiul
romantic. Am văzut influenţa romantică şi la Eliade, Iancu Văcărescu, dar Cîrlova e romantic propriu-zis, în sensul că romantismul la el e o stare sufletească. în orice timp există romantici, dar nu ies totdeauna la iveală ; la noi, la 1830—1840, romanticii sînt bineveniţi, sînt necesari. Cîrlova e aşa de romantic, încît e refractar cu totul altor influenţe, ca a lui Cristopulos, pe care 1-a cetit; afară de o poezie, nu găsim nici o influenţă a secolului al XVIII-lea ori al XVII-lea.
Prima poezie e Păstorul întristat, care e o pastorală şi e datorită influenţii secolului al XVIII-lea, venită probabil prin Iancu Văcărescu, căci şi acesta are păstori şi păstoriţe. Această poezie e făcută după clişeul cunoscut, nu-i sinceră, nici adevărată, pentru că păstorii nu vorbesc aşa ; nici nu se îndrăgostesc de păstoriţe, care nu ştiu dacă există pe la noi. Ea face trecerea la poezia modernă ; dar rimele şi ritmul se cunosc numaidecît că sînt altele. După această poezie, ca inspiraţie, vine Ruinurile Tîrgoviştei, inspirată din Volney*, din secolul al XVIII-lea, care însă face trecerea de la clasicism la romantism, căci are caractere romantice, e exotică, cîntă trecutul. Această poezie e cea mai frumoasă a lui Cîrlova ; începutul e : „O, ziduri întristate, o, monument slăvit". Nu are nevoie de nici un comentar, de la primele versuri se vede alt suflet decît cel pe care l-am văzut pană aici. E vorba de jalea uitării, de slava strămoşească, vorbeşte cu mare dragoste de trecut, în care-i toată speranţa poetului. Unii susţin că această poezie are numai forma nouă, căci despre trecut, patrie a mai fost vorba şi înainte de Cîrlova, dar ei confundă subiectul cu fondul : fondul nu-i subiect, ci sentimentul : acest regret după trecut, după lucrurile care au fost, dar nu mai sînt şi nici nu vor mai fi e ceva nou în poezia noastră. Ba, mai tîrziu, chiar vedem la Alecsandri şi Bolintineanu alt sentiment faţă de trecut; ei întrebuinţează trecutul, îl cîntă pentru a deştepta conştiinţa naţională. Numai la A. Russo şi mai ales la Eminescu mai găsim acest regret pentru trecut ca la Cîrlova. Nu-i nevoie de analizat vers cu vers poezia aceasta şi nici de argumentat pentru a vedea că aici e adevărat romantism, ade-
* Eseul Les Ruines ou Meditaiions sur les Revolutions des empires (1791).
378
379
văratul regret pentru trecut, acea nelămurire care e esenţială unei poezii romantice, căci poezia înaltă e aceea care nu ne spune tot, ci ne sugerează, ne predispune numai pentru a simţi fiecare în felul nostru. Mai departe, influenţele în poeziile lui Cîrlova sînt curat romantice. Aşa Inserarea, inspirată din Meditaţiile lui Lamartine, aici vedem acel sentiment vag, pe care-1 produce natura poetică cînd înserează : umbrele serii, amurgul, luna ; această natură dă totdeauna naştere la sentimente mai mult sau mai puţin filozofice, sentimente triste asupra vieţii omului; aceasta e poezia la-martiniană în faţa înserării. Şi aici găsim cîte o influenţă veche, răzleaţă ; păstorul, ecoul. Tot influenţa lui Lamartine e şi în poezia Rugăciune; aici vedem religiozitatea, un caracter al poeziei romantice, caracter care lipsea secolului al XVIII-lea, secol raţionalist. în această Rugăciune, Cîrlova cere ceva lui Dumnezeu : i se închină pentru binele patriei, atinge sentimentul patriotic şi chestia socială. Această poezie are toată înălţimea de sentiment posibilă, dar execuţia ei e slabă, adesea e prozaică, pentru că atunci cînd un poet atinge chestia socială, politică îi trebuie mare talent şi mai ales o literatură de tradiţie şi o limbă literară oarecum formată, şi aceste două îi lipseau lui Cîrlova. Şi apoi," aceste chestii sînt prozaice, pe cînd sentimentul faţă de natură sau dragostea sînt dezinteresate, dacă le-am putea numi aşa. Tot de acest fel e şi Odă oştirii române*: cînd Regulamentul Organic a infiinţat miliţia naţională, mulţi tineri au intrat ca ofiţeri, şi asta pentru mândrie, nu pentru carieră : de mult nu mai fusese o armată naţională. Se credea apoi că idealurile României se pot îndeplini numai cu armata, credinţă care 1-a făcut pe Bălcescu să ceară înfiinţarea unui corp de armată la 1848, care să lupte alături de unguri numai pentru a dovedi că românii încă mai au vitejie. Şi din acest punct de vedere, războiul de la 1877 are mare importanţă, căci a dovedit că acea credinţă era întemeiată. Şi în această poezie a lui Cîrlova — care se făcuse şi el ofiţer — e vorba de Europa, de care azi se rîde, dar care era foarte necesară pentru noi atunci, căci cu ajutorul ei se credea că vom
* Publicat de Eliade sub titlul Marşul lui Cîrlova.
scăpa de ruşi, turci etc. Orioum, alt înţeles are Europa din poezia lui Cîrlova.
Rezumînd cele spuse despre Cîrlova, observăm că întrebuinţăm adesea epitetul primul : primul poet modern, primul romantic, care se inspiră de la romantici, primul care atinge chestiile sociale şi patriotice cu putere, primul care a scris un marş (cf. Deşteptarea României de Alecsandri   şi Răsunetul lui   Mureşanu). în poeziile lui Cîrlova vedem în general toată poezia de pană la 1880 : trecutul, care a făcut celebru pe Bolintineanu, sentiment patriotic în Odă oştirii române, poezia naturii în Inserare, poezia socială în Rugăăune. Asta ca fond ; ca formă, Cîrlova e însuşi   creatorul formei poetice, Alecsandri şi ceilalţi au o formă deosebită de a lui Cîrlova pentru că au un alt temperament, dar n-au o formă nouă. Vedeţi ce însemnătate are Cîrlova, deşi are numai cinci poezii, dintre care numai una frumoasă. Dealtfel, un poet liric, mai ales, nu trebuie socotit după cantitate : Leopardi are 35 de poezii şi e tot aşa de mare ca şi Hugo, care are sute, iar cele o sută de poezii ale lui Eminescu — cele postume putînd fi considerate ca nefiind ale lui, căci n-a voit să le publice — fac cît toţi poeţii români la un loc. Aşa şi Cîrlova, are numai cinci poezii, dintre care una e extraordinar de frumoasă, pentru că-i scrisă înainte de 1830 şi de un „băiat". Avem drept să spunem că-i un poet necunoscut. în privinţa limbii, am vorbit despre el la evoluţia limbii  literare : limba lui sufere de   muntenisme :   singular în loc de plural pă, dă, pre, care e prea arhaic, şi formele arhaice strică în poezii (numai cuvintele   arhaice, şi nu toate, sînt frumoase în poezie). Mai are apoi unele întorsături de frază şi imagini care amintesc secolul al XVIII-lea.
Pentru a face mai departe evoluţia ideilor, e necesar să vorbim despre Alexandrescu, care e tot muntean.
Voi mai aminti apoi despre poeţi ca Bolintineanu, C. A. Rosetti, Boliac, Nicoleanu, în fine, o mulţime de poeţi lirici, dintre care unii foarte talentaţi.
380
PRELEGEREA XXXVII
Am văzut pană   acum mai mulţi poeţi   munteni : Văcăreştii, Mumuleanu, Cîrlova, vom vedea pe Alexandrescu. Acest poet vine îndată după Cîrlova, face parte din perioada întâia a epocii nouă. E mai bătrân ca timp decît Alecsandri : la 1832, publică un volum de versuri. E mai vechi şi prin felul poeziilor sale :   are epistole, fabule traduse din Florian,* care e din secolul al XVIII-lea. Are şi alte    caractere de poet    mai vechi decît Alecsandri : nu e aşa de multilateral, ca cei noi de tot ; scrie numai versuri — proza pe care o are a soris-o mai mult silit —, pe cînd Alecsandri, Bolintineanu sînt universali ;   prin viaţa sa însăşi e deosebit   de aceştia : e numai poet, nu ca aceştia — miniştri, deputaţi etc. Deci Alexandrescu e mai vechi decît Bolintineanu şi Alecsandri. Dar e mai nou decît toţi alţii prin ceva : e primul poet care-şi pune problema vieţii ; acest lucru nu-1 găsim la Alecsandri, Bolintineanu : ei spun ce e viaţa, cum e această viaţă, de ce a aşa etc. Prin aceasta, Alexandrescu e mai nou decît toţi. Această problemă presupune un spirit de analiză, profunditate, şi intelectual, şi sentimental, o întoarcere a omului asupra sa însăşi : sufletul său devine o problemă, — problema vieţii, căci sufletul său e şi al altora, e al omului. Prin aceasta e nou. Adăogînd alte caractere, şi nouă şi vechi, nu scrie în toate genurile : e caracter vechi acesta, pentru că-1 are Văcărescu, dar şi nou, căci îl găsim la Eminescu ; şi dacă vom vedea şi un aer de nemulţumire în poezia sa — deosebit dealtfel de pesimismul lui Eminescu —, vedem atâtea caractere care-1 apropie de acesta, de perioada de la 1880, caractere care ne pare mai natural să
* Alexandrescu debutează în volum în 1832 cu Eliezer şi Neftali, traducere după poemul în proză Eliezer et Nephtaiy de Cavalerul de Florian (vezi mai jos).
le găsim la sfîrşitul epocii nouă, la Duiliu Zamfirescu, mg de exemplu.
|H Grigore Alexandrescu s-a născut la 1812 — spune
toată lumea* şi a murit la 1885, după 25 ani de o stare de paralizie. Vedem deci că moare şi el, ca şi Bolinti-neanu, Eminescu ; cauza e, desigur, soartea rea pe care o au scriitorii la noi. N-a ocupat funcţii decît foarte rar ; aproape silit le-a primit. Era să fie ministru de Finanţe şi el a refuzat, spunînd : Aşa de rău a ajuns tezaurul încît să aibă nevoie de „lira" unui poet ? A fost funcţionar la Departamentul Cultelor, cu însărcinarea de a arenda moşiile mănăstireşti, şi e foarte lăudat de
|H biografi că a ieşit „curat" din această funcţie — lucru
care pare curios la noi, unde slujbaşii sînt deprinşi — mai bine : erau — să se îmbogăţească din funcţiile lor. A voit să fie ofiţer, ca şi Bălcescu, ca şi Cîrlova, condus
H de aceeaşi credinţă că românii nu vor ajunge să însemne
ceva pană nu vor lua armele în mîni. De aceea toţi iau
B armele în mîni, dar toţi se plictisesc repede. E trimis,
■ ca ofiţer, la Focşani — la graniţă —, cu însărcinarea de
|SL. a însemna oile pe răboj ;    modul cum îşi îndeplinea
această misiune e descris în Epistola D. I. C[împineanu].
fl I s-a propus, sub Bibescu, să devină poetul Curţii, dar
1 a refuzat.
Ii A fost autodidact, ca mai toţi   contemporanii lui ;
! învaţă singur greceşte, franţuzeşte, astfel că atunci cînd
vine în şcoala lui Vaillant ştia foarte bine aceste două / limbi : el recitează Epistola lui Boileau către Moliere,
< pe care ceilalţi elevi, între care erau Rosetti, Ghica, n-o
puteau recita. Alexandrescu era orfan şi n-avea cu ce trăi. Pe la 1830—1831 stătea la Mitropolie, unde era moşul său, călugărul Irimia. Stă apoi la Eliade, care, după ce s-au sfădit, îi reproşează aceasta, insultîndu-1 grav în Ingratul, la oare răspunde Alexandrescu.** Mai pe urmă stă la Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica. Se duce la Focşani, şi la întoarcere tot la acesta se duce. Devenind matur, trăieşte ceva mai bine. Pe la 1860 şi ceva se îmbolnăveşte şi moare în 1885.
* Data acceptată azi e 1810 (după G. Călinescu : 22 febru-1810).
** Cu fabula Privighetoarea şi măgarul (1828).
382
383
Ediţiile operelor sale. în 1832 publică o traducere Eliezer şi Neftali (Florian) şi cîteva elegii şi fabule ; în 1838 alte .poezii decît în 1832,* apoi în 1842 o ediţie Ia Iaşi care cuprinde toate poeziile din celelalte două ediţii, plus alte poezii nouă; în 1847** iese o ediţie la Bucureşti: aici se găsesc toate poeziile bune ale lui Alexandrescu ; apoi alta în 1863,*** în care sînt multe slabe, la 1893,**** în editura Socec, în 1893—1894, în editura Şaraga-Iaşi, cînd se publică şi Memorialul de călătorie (descrierea călătoriei făcute în 1842, în munţii Olteniei) ; în 1902 in Editura Minerva şi în 1907 la Al-calay, în „Biblioteca pentru toţi", ediţia Emil Gîrieanu ; apoi diferite alte ediţii. în 1845 s-au publicat poezii de-ale lui Alexandrescu, la Buda de profesorul Petru Lupulov [împreună cu poezii de Iancu Văcărescu şi I. Eliade Rădulescu].
Să vedem ce influenţe s-au exercitat asupra lui Alexandrescu. Dintre români, Eliade 1-a influenţat, desigur, acesta îi va fi corectat şi versuri, căci între alte... binefaceri, Ingratul vorbeşte şi despre aceasta. Asemenea 1-a influenţat şi Cîrlova, dacă Ruinurile Tîrgoviştei este anterioară poeziei sale Adio. La Tîrgovişte; cu toate că aici vedem vorbindu-se de ruinile Romei, ale Palmirei, care ne face să ne gîndim la Volney, pe care a putut să-1 cetească şi Alexandrescu, cum 1-a cetit şi Cîrlova... Alti scriitori români nu l-au influenţat, nu ie vedem influenţa ; nici n-avea cine : Bolintineanu, Alecsandri sînt mai tîrziu, şi apoi Alexandrescu avea o personalitate distinctă. Cel mult suferă influenţă în limba sa : căci schimbă cuvinte slavoneşti, înlocuindu-le cu latineşti . duh — spirit, veac — secol etc, alteori înlocuieşte cuvinte frumoase. Dar nici el n-a influenţat, n-a făcut şcoală. Nicoleanu seamănă cu el, dar e chestie mai mult de temperament. Şi aceasta din cauză că el a fost foarte deosebit de vremea sa : pe atunci Alecsandri şi Bolin-
* In 1832 Poezii a d. Gr. Alexandrescu. în tipografia lui Eliad. în 1838, Poezii ale d. G. Alexandrescu (elegii şi fabule) Bucureşti. Tipărite de Zaharia Carcalechi.
** Poezii o lui G. Alexandrescu, ediţie completă. Iaşi. La Cantora Foaiei săteşti, 1842. Suvenire si impresii, epistole si fabule, Buc, C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1847.
*** Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, Bucureşti,
1863.
**** Scrieri in versuri şi proză. Socec, 1893.
384
tineanu trebuiau să facă şcoală, spiritul optimist, înflăcărat era predominant. Curios este că Eminescu nu i-a suferit influenţa, Eminescu care a fost insuflat de Eliade, de Bolintineanu — fireşte, în perioada de formaţie, cînd era învăţăcel, cînd se vedea chiar şi influenţa lui Conachi. La urma urmei, curios nu e că Alexandrescu n-a influenţat pe Eminescu ; deşi ei seamănă, dar se deosebesc prin temperament : Eminescu e un profund sentimental, nu e analist deloc ; el e o orgă puternică, care răsună extraordinar. Alexandrescu e un analist, şi nu e orgă, n-are ecouri deloc. Apoi Eminescu e satiric, dar deloc spiritual, pe cînd Alexandrescu are foarte mult spirit. Mai orgă decît dînsul e Bolintineanu, care e şi el romantic, dar nu reuşeşte în analiză, ci se umple de sentimente şi le redă. Analiza e tăria, dar şi slăbiciunea lui Alexandrescu, chiar dacă a fost influenţat de Eliade, Bolintineanu. Eminescu cel tînăr era optimist, trebuie deci să samene şi să sufere influenţa lui Bolintineanu.
Influenţe străine. Gr. Alexandrescu e influenţat de Lamartine, Byron, din care traduce chiar de la 1832,* dar şi de Boileau, La Fontaine, Florian (recita apoi din Phe-dre şi Britanicus): e influenţat, prin urmare, şi de clasicism — atît de cel mare, cît şi de cel palid — Florian. Aceste influenţe diferite sînt deodată, nu se urmează. E şi romantic, îii acelaşi timp, şi clasic; ba e influenţat şi de Volney, poet de tranziţie.** Astfel, în Întristarea găsim influenţa lui Lamartine, în Adio. La Tîrgovişte, pe cea a lui Volney ; bucata cea mai mare din ediţia de la 1832 e o traducere din Florian, iar fabulele lui La Fontaine, imitate. Deci Alexandrescu e un poet din perioada de tranziţie, la Bolintineanu nu vedem nimic din
* Poezia Adieu, adieu, my native Shore .', prin intermediul lui Amedee Pichot.
** Contele de Volney (1757—1820) este autor de opere de erudiţie, filozofie şi istorie : Sur la Chronologie d'Herodot (1781), Voyage en Egipte et en Syrie (1787), Les ruines, Loi naturelle ou catechisme du citoyen (1793), Simplification des langues orien-tales (1795), hecons d'histoire profesees a VEcole normale (1799), Tableau du climat et du sol des Etats-Unis d'Amerique (1803), Recherches nouvelles sur l'histoire ancienne (1804), Histoire de Samuel, inventeur du sacre des rois (1819), L'Alphabet europeen aplique aux langues asiatiques (1819). Discours sur l'etude philo-sophique des langues (1820). Se citează un pasaj din meditaţiile sale în legătură cu ruinele Palmirei : „Aici, îmi zic, aici înflorea odinioară un oraş bogat; aici a fost sediul unui imperiu puter-
385
Cda. 1729 coala 25
Pf
clasicism. Pe lîngă acestea, Alexandrescu e admirator al trecutului glorios ; mărturiile trecutului îl înduioşează. El era un om foarte sensibil: un fel de ..proletar intelectual", cum sînt numiţi poeţii de la 1880, sufere în societate, e un declasat de pe atunci deja, căci naşterea lui îl îndemna să fie un mic funcţionar ori vreun meseriaş. Prin urmare, vremea, influenţele străine, suferinţele şi sufletul său — toate-1 fac să fie un poet de tranziţie ; e şi satiric, şi analist, şi spiritual, însuşiri care se vor reflecta în operele sale, care vor fi unele clasice, altele romantice.
Cu vîrsta, aceea ce dispare e romantismul — ceea ce era şi natural —, dezvoltîndu-se clasicismul. Totdeauna romantismul dispare — pentru că el e poezia, tinereţea ; la Alexandrescu am văzut acelaşi lucru.
nic. Da ! Aceste locuri acum atît de pustii, ce odinioară o multitudine de oameni le anima în interior ; o mulţime activă circula pe drumurile astăzi singuratice. în aceste ziduri, unde domneşte acum o tăcere mohorîtă, răsuna fără încetare zgomotul meşteşugarilor şi strigătele de veselie şi sărbătoare ; această grămadă de marmură forma palate regulate ; aceste coloane căzute împodobeau majestatea templelor... Ah ! cum s-a stins atîta glorie ? Cum au fost nimicite atîtea lucrări ? Astfel pier deci operele oamenilor, astfel dispar imperii şi naţii !"
PRELEGEREA XXXVIII ,
Avem mai multe probleme de tratat despre Alexandrescu. Mai întăi o chestie : pentru ce acest poet n-a fost apreciat în vremea sa cum merita ? Desigur că s-au găsit oameni şi avem mărturii : Kogălniceanu vorbeşte, în treacăt, de bine despre dînsul; apoi, din scrisorile Iui Ion Ghica se vede că acesta 1-a apreciat întotdeauna; în fine, în pătura subţire a intelectualilor a fost apreciat bine Alexandrescu, deşi poate nici aici cum trebuia. Glorie însă n-a avut niciodată. Nici nu se pote considera model, cum au fost consideraţi Bolintineanu şi Alecsandri faţă de chipul cum a fost el considerat. Abia în timpurile mai nouă, de tot, de vreo 15 ani*, a fost el pus la locul ce merita să-1 aibă. E interesant să vedem cum îl aprecia generaţia de pe la 1880. In Cercetări literare (1887) ale lui Aron Densuşianu este un articol despre Alexandrescu, scris nu mult după 1863 — cînd Alexandrescu scosese însuşi o ediţie a operelor sale ; tot în acest volum este vorba, între alţii, şi despre Bolintineanu şi Mureşanu. Aron Densuşianu n-are nimic contra lui Alexandrescu, îi recunoaşte merite ; însă Bolintineanu şi Mureşanu sînt geniali, pe cînd acesta e mediocru. Citez pe Densuşianu, pentru că n-am pe cine altul, pentru a vedea părerea acelei opinii publice care consacra pe un Bolintineanu, şi nu pe Alecsandri.
Ne-am aştepta ca Alexandrescu — poet modern, şi care n-a plăcut din cauza tocmai a... calităţilor sale, a fondului său, nepotrivit vremii — să placă „Junimii". Totuşi, nici asta nu vedem. D-l Maiorescu, în procesul făcut literaturii române la înfiinţarea „Junimii", nu aminteşte pe Alexandrescu. Ne-am fi aşteptat la laude mari, dar nu vedem nimic. Pentru ce ? Pentru că acesta a fost
* Primul studiu însemnat e cel al lui Ion Găvănescul, Meditaţiile lui Grigore Alexandrescu, Bucureşti, 1896.
386
387
un poet naţional şi social. Maiorescu, avînd de luptat cu o mulţime de poetaştri, foarte naţionali şi foarte sociali, a recurs la extrem — ca întotdeauna : a alungat poeziile cu patriotism şi cu idei sociale din literatură şi n-a revenit asupra acestui lucru decît cu ocazia premierii Poeziilor lui Goga de către Academie, şi încă nici atunci n-a revenit asupra poeziei sociale, care, aceasta, e cea mai frumoasă în Goga (Rugăciune, Clăcaşii). Jignit deci de naţionalismul şi tezismul ad-hoc al poeţilor, Maiorescu exclude patriotismul chiar din adevărata poezie. Şi Alexandrescu, care a exprimat idei şi sentimente naţionale, sociale, avea chiar prin aceasta o însuşire care trebuia să displacă „Junimii". Pe lîngă aceasta,' Alexandrescu mai avea păcatul de a fi şi vechi : caracteristica tuturor „direcţiilor nouă" e de a distruge tot ce a fost înainte ; toate revoluţiile, fie şi   literare,   numai răstoarnă tot ce a fost înainte de ele. Apoi mai este şi o cauză binecuvîntată : lipsa de muzică la Alexandrescu. Acesta are admirabile imagini, stil, dar n-are muzică, ca Bolintineanu, care e mult mai sonor, şi nici pe a lui Alecsandri. Dar de ce n-a fost Alexandrescu apreciat de generaţia sa ? El scrie între 1830—1863, să zicem — scrie şi mai tîrziu, dar acum era bolnav —, deci tocmai cînd au scris Bolintineanu şi Alecasndri, cînd Bolintineanu a fost îndumnezeit. Alexandrescu e mai mare, fără nici o îndoială, decît aceşti doi poeţi ; dar n-a fost apreciat, pentru că n-a corespuns vremii sale. A fost şi el naţionalist, poet social, dar discret, şi totdeauna cu îndoială, cu critică. Astfel, cînd cîntă pe Mircea, după 5—6 strofe, vorbeşte contra războiului, spune că moravurile s-au îndulcit din vremea lui Mircea, aspră, barbară, pană azi : nu poate, prin urmare, corespunde sentimentelor epocii sale. Am văzut că toţi, mai ales cei reprezentativi : Alecsandri şi mai ales Bolintineanu, sînt foarte entuziasmaţi cînd cîntă trecutul, ba chiar şi cruzi, şi tresaltă de bucurie cînd e vorba de tăierea în patru a duşmanului etc. Naţionalismul lui Alexandrescu e deci altfel decît cel naiv, războinic şi fără frîu al contemporanilor. Epoca lui nu va găsi, astfel, în Alexandrescu răsunetul sentimentelor sale, ci în Alecsandri, şi poate mai mult în Bolintineanu, care n-a scris bine, dar a fost Dumnezeu. Apoi epoca aceasta a fost optimistă — ceea ce revine la ce-am spus deja —, şi Alexandrescu nu e
388
optimist; vom vedea ce e. Contemporanii nu vor găsi în el un om care să aibă încredere în viitor, în revoluţia care se pregătea. Să punem apoi şi lipsa muzicii la acest poet: un om, cu cît e mai puţin sensibil la idei, la sentimente, la fond, cu atîta cere mai multă muzică ; pentru el, muzica are mai multă însemnătate — nu înţeleg prin aceasta să spun că muzica n-are valoare în vers ; dar, cel ce caută fond face abstracţie de muzică, atunci cînd îl găseşte.
De ce-1 apreciem noi pe Alexandrescu ? Am putea zice, fiindcă, cu vremea, inteligenţa, spiritul de critică se dezvoltă etc. Şi aceasta ar fi. Dar alta e cauza. Alexandrescu a început a fi apreciat — deşi nu ca astăzi — odată cu Eminescu, care e apreciat de pe la 1883—1885, cînd adică înnebunise. între 1870 şi 1880, cînd e în floarea talentului, Eminescu nu e apreciat, fiindcă contemporanii lui nu erau pesimişti şi sensibili, cum era el. Eminescu e cel dintăi din generaţia care simte puternic starea rea socială, şi cu vremea sînt şi ceilalţi; sunetul de la început devine furtună, şi atunci e apreciat, între 1870 şi 1880, tot patriotismul e sentimentul predominant şi, după 1880, dînd faliment, Eminescu începe a fi apreciat. Şi acest lucru se întîmplă tot acum şi cu Alexandrescu. Pentru ce ? Pentru că şi el are o durere, o suprasensibilitate — care-1 apropie de Eminescu —, şi generaţia de atunci caută să descopere pe Alexandrescu din trecut, fiindcă în el găseşte propria sa psihologie. Iar de la 1900 — de cînd avem o literatură socială, naţionalistă etc. — e apreciat iarăşi Alexandrescu,* pentru că literatura aceasta e şi serioasă, critică, realistă, şi Alexandrescu, care e poet naţional şi social, e în acelaşi timp critic, serios. De aceea el e „selectat" acum, şi de aceea în vremea lui n-a fost. Nici nu putea, cum am văzut. Sînt scriitori foarte mari şi neapreciaţi. Dacă Alexandrescu, care a fost şi naţional-social, şi n-a găsit răsunet, ce s-ar fi întîmplat cu Eminescu în acel timp? N-ar fi fost înţeles deloc sentimentele acelea pesimiste, de acea epocă aşa de optimistă.
Să vedem cîteva caracterizări ale lui Alexandrescu.
* Vezi G. Bogdan-Duică, Despre Gr. Alexandrescu, în Convorbiri literare, XXXIV, 1900, p. 746—763, 835—857.
389
Mai întăi, concepţia sa artistică. Vom vedea multe caractere prin care el e un modern ; nu le vom clasa, căci e greu. A fost un modern prin concepţia sa literară. Astfel, el avea grija compunerii, caracter contrar vremii sale ; ştiu ce lipsă de conştiinţă artistică era la poeţii contemporani : scriau mult, cum da Dumnezeu, pentru a umple goluri. Iată ce scrie Alexandrescu în „Prefaţa" ediţiei sale de la 1847 — ultima sa ediţie bună : amintind de Beranger, care se trudea 2—3 săptămîni cu un cîntec, el continuă : „Mărturisire ce dovedeşte cită străşnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale ; căci arta este aşa de întinsă şi variată, frumosul are atîtea nuanţe delicate şi fugitive, lucrările imaginaţiei atîta trebuinţă de ale rezonului ca să poată ajunge ţinta lor, care este frumosul ideal sau strălucirea adevărului..." etc. (p. XXX, Poezii, „B.p.t." no. 295—298). Iată o mărturisire de la 1847, pe care n-o mai găsim la nimeni : autorul trebuie să fie minuţios în compunere (despre influenţa rezonului, a raţiunii — e idee de la Boileau, dar e justă, dacă înţelegem prin ea simţul de autocritică). Acest lucru îl spune şi I. Ghica despre Alexandrescu, în acea faimoasă Scrisoare* despre acesta, singurul izvor contemporan despre. Alexandrescu : „Cînd scria, avea mania de se cetea şi tot ştergea şi îndrepta ; dobîndise patima aceasta cetind adesea versul lui Boileau : «Si j'eoris quatre mots, j'en effacerais trois»" (Ibial., 14), iar Ghica îl cunoştea de aproape ; un lucru pe care nu ni-1 putem imagina la Bolintineanu. Iată ce spune tot Alexandrescu în una din epistolele sale — care sînt foarte însemnate pentru caracterizarea lui : se compară cu un călător care n-are călăuză
...... şi chiar cînd mă pornesc,
A lucrai cu hotărîre, pe un plan ce îmi croiesc, Nu poci păzi cuviinţa, nici c-un umblet măsurat, La sfîrşit s-ajung d-a dreptul, fără să mă mai abat.
Mai departe :
Mărunţişurile-mi scapă, şi ideile ce-mi vin, Dacă-ncep cu o zîmbire, se sfîrşesc cu un suspin.
* Ion Ghica. Amintiri despre Grigore Alexandrescu, în Convorbiri literare, 1 mai 1886, nr. 2.
Aplicarea îmi lipseşte, şi n-am darul însemnat
A strica şi a preface cîte sînt de îndreptat.
Fără astă slăbiciune ceva tot aş izbuti ;
Osteneala şi răbdarea pot orce a dobîndi
însă eu, ca să mă apăr, las un lucru început,
Şi-ntr-un sfert stric cîteodată ce-ntr-o lună am făcut.
De pămînt trîntesc condeiul, meseria o urăsc etc.
(Din Epistolă D. I. V[ăcărescu] ed. Şaraga, p. 142.)
Vorbeşte aşadar de chinurile creaţiei, parcă ar fi Eminescu („Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul ?"), ori Delavrancea, care vorbeşte în Ziua de pictorul care adesea îşi rupe pînzele, ori Vlahuţă din Linişte. Nici nu le trece prin minte aşa ceva la contemporanii săi. Şi într-o epistolă, către Donici — care-i scrisese şi el o epistolă :
Crez cu tine că talentul ne e din cer dăruit, Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit, Şi de am o zi mai lină, un ceas bun de întîlnesc, Cu plăcere a-1 aprinde, a-i da hrană mă silesc.
(152)
Prin urmare, talentul trebuie cultivat, nutrit. Dar vom găsi iarăşi idei şi mai interesante. Am spus altă dată că scriitorii din acea vreme n-aveau o limbă literară ; aceasta a fost una din lipsurile de care au suferit ei mult. De ce azi toţi poeţii scriu bine, de ce în Franţa e tot aşa ? Pentru că este o limbă literară (vorbesc de formă numai). Şi limba literară lipsea atunci, pentru că şi tradiţia lipsea. In „Prefaţa" de la 1847, Alexandrescu spune acest lucru : „Dacă literatura noastră n-a produs încă nici un cap d-operă, care să poată sluji de model netăgăduit : acelea nu ies decît în literaturile formate şi în limbile statornicite, după cum o ştiu mai cu osebire toţi aceia care scriu si prin urmare cunosc influenţa ce are limba asupra stilului" (XXXI, „Bibi. pt. toţi"). Vedem că-şi dă seama, la 1847, de lipsa unei limbi şi a unei tradiţii literare. Acelaşi lucru îl spune şi în Epistola către Voltaire : La toate-ai fost norocit : nu crez c-atît izbuteai, De-ai fi avut să formezi limba în care scriai, Dar veacul te-a ajutat ; în vremea cînd te-ai născut, Stilul era curăţit şi drumul era făcut.
(Şaraga, 155)
390
391
Apoi :
Altfel e-n ţară la noi : noi trebuie să formăm, Să dăm un aer, un ton limbii în care lucrăm ; Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim, Şi nelucrate cîmpii de ghimpi să le curăţim.
(156)
Şi apoi îşi bate joc de literatura contemporană, deci nu admiră pe scriitori pentru că scriu. încă o dată, vedem că_ n-avea pe cine imita : afară de Văcărescu şi, puţin, de Eliade. A rămas, deci, să se influenţeze de literaturile apusene. Şi le cunoştea bine. Iată o listă de scriitori pe care-i citează el sporadic : Racine — Ghica ne spune că recita versuri din el —, Sofocle, Euripide, Anacreon, Byron, Lamartine, Volney, citat în Adio. La Tîrgovişte, Ossian, Chateaubriand, Cervantes, Fourier (socialistul) — o mulţime de literatură, deci. Dar mai cu seamă literatura clasică grecească, şi cea modernă, şi cea clasică franceză, şi poeţii contemporani cu el : Byron, Lamartine, care erau romantici.
O chestie care are oarecare legătură cu concepţiile artistice ale lui Alexandrescu : în Epistola către I. Văcărescu se întreabă : oare sînt genuri literare ? O întrebare foarte interesantă. Altă dată noi am spus că genurile literare corespund temperamentelor : nu temperamentul sensibil va scrie poezii lirice ; nu se hotărăşte cineva să fie liric. Iată ce întreabă Alexandrescu pe Iancu Văcărescu :
Apoi :
Şi:
Hotărăşte deodată şi felul scrierii lui ?
Felurile-s osebite, şi voiesc osebit dar :
Cine-n mai multe se-ncearcă, osteneala-i e-n zadar.
Poet cum poci a mă crede, cînd al lirei Dumnezeu încă nu vrea să-mi arate care este felul meu ?
Se plînge, aşadar, că nu poate scrie numai într-un gen, ci în mai multe : e drept că pană acum — 1838 — scrie elegii, fabule etc. Cu această ocazie Alexandrescu pune şi chestia dacă genurile depind de temperament — căci vorbeşte de natura omului, care hotărăşte felul scrierii
autorului. Dar chiar în acest timp recunoaşte un lucru : că trebuie să scrie fabule, E greu să scrii în elegie tot ce simţi; atunci :
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea Şi-mi ridică cu lesnire sarcină ori cît de grea.
Şi mai departe :
însă, cum ştii foarte bine, adevărul dezvălit, Fără mască, între oameni lesne nu e priimit ; Şi subt feluri de podoabe dacă nu îl tăinuieşti, Nenţeleapta lui ivire poate scump să o plăteşti.
(Ibid., 143)
Ce vedem pană aici la Alexandrescu ? Grija compunerii, conştiinţa că e începător — nu este limbă şi nici tradiţie literară —, întrebarea dacă sînt genuri literare, care corespund temperamentului, şi hotărîrea oarecum de a scrie fabule — le scrie, zice el, căci e obosit de elegie, mărturisire foarte preţioasă. în vremea lui, Alexandrescu a fost apreciat pentru fabulele sale, şi chiar azi sînt care cred acest lucru. Cu toate că are fabule frumoase, nu cred că în ele e tot ce are el mai de seamă. Contemporanii îl apreciau pentru că în fabule el luptă contra tiranilor, despoţilor : semăna deci cu Bolintineanu şi corespundea vremii, aici, în fabule.
Asupra curentului poporan n-a vorbit, n-a fost influenţat de el : defectul tuturor scriitorilor din Muntenia, afară de Odobescu. N-a preconizat acest curent, n-a vorbit despre el, n-a recomandat literatura populară. Mai mult încă : în „Prefaţa" ediţiei de la 1847, iată ce spune : „...Şi dacă literatura noastră, mai ales, a carii parte poetică nu se compunea pînă în anii din urmă decît de nişte balade tradiţionale, inspiraţii necultivate ale suferinţei şi ale naturei'sălbateci..." (XXXI, „Bibi. pt. toţi"). Nu spune rău de literatura populară, dar nici bine : o tratează de departe. Deci nu numai că nu recomandă curentul poporan, dar se vede că nu aprecia nici literatura populară.* Aici e muntean. Şi limba sa se resimte de
* Totuşi Grigore Alexandrescu a cules poezii populare şi le-a trimis lui Vasile Alecsandri, care, fiindcă în 1866 îşi încheiase colecţia, le-a publicat în Convorbiri literare, nr. 6, 1876, sub titlul Cîntice de peste Olt (48 de poezii, ultima fiind Cîntecul Jianului).
392
393
această lipsă. El, care era artist foarte sensibil, n-are limbă ca Alecsandri, de pildă, care e mai puţin artist. Limba lui e veche, ca a lui Văcărescu etc. La început nu e atins de curentele lingvistice, dar mai tîrziu influenţa latinismului se resimte la el. însă această influenţă, de cele mai multe ori, are efecte bune : duh — prin spirit; alteori, nu ; veşnic — etern; secol, în loc de veac, căci în aceste cazuri slavonismele sînt mai frumoase. Mai ales în prefaţa ediţiei de la 1863 se vede schimbarea limbii lui în acest sens.
Acest poet am spus odată că face parte din perioada întăi a epocii I a literaturii moderne, ca şi Cîrlova, Negruzzi : mai întăi cronolagiceşte, căci scrie cu zece ani înainte lui Alecsandri, şi apoi prin influenţele pe care le-a suferit : e influenţat de clasici, ceea ce la noi nu găsim, şi chiar şi prin fondul său : nu e universal, sau aşa de universal ca cei noi.
Este timpul acum să vedem cum se găsesc în el urme din poezia veche — din Văcărescu şi din Conachi. Am văzut şi la Cîrlova tot din peroiada I —■ exemple de poezie veche : Păstorul întristat care e d la Conachi ; are apoi Ruinurile Tîrgoviştei, care e nouă, inspirată din Volney, şi Inserare, care e şi mai nouă, fiind inspirată din Lamartine. Alexandrescu, şi el, nu putea să nu fie inspirat de Văcărescu. Să vedem pe Alexandrescu cînd e vechi : se va cunoaşte aceasta după ritmul versului după unele procedee. Astfel e poezia Barca: ,
Păşeşte lin o barcă, pe unda adormită !
Respectează-al naturii răpaos trecător ;
Inima mea de zgomot cu totul obosită
Ca la un scump tovarăş se-ncrede 1-al tău zbor.
Sau :
Pînă cînd fericirea, atîta aşteptată,
îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar.
(Şaraga, 67)
în Eliza mai ales tonul e vechi ; aceasta e singura poezie de iubire fericită. Acest om n-a putut să aibă iubire fericită ; el a reuşit mai ales în aşteptarea iubirii sau în iubirea nefericită, ca şi Eminescu, la care găsim, în Călin, unele note de senzualism — şi. acest lucru e natural la poeţii trişti, pesimişti, şi chiar oamenii în gene-
Şi
394
ral sînt mai sensibili la durere decît la bucurie. Exemplu de „vechi" în această poezie :
Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte ;
Zîmbirea-i e cerească, privirea e Amor ;
A sa dulce suflare, ast aer bălsămeşte,
Şi graţiile-ntr-însa văd o tînără sor.
(Ş., 68-69)
Apoi e vorba de uitarea ei în fîntînă, de Eho, Aurora : tot elemente pe care le cunoaştem din Conachi. Şi are şi cîteva lucruri de prisos, umpluturi, singurele de acest fel pe care le găsim la Alexandrescu. Avem apoi o poezie întreagă, De ce suspin, cam veche, cu caractere vechi : manierism, cuvinte multe cu scop de a înlocui simţirea adevărată, şi chiar şi prin formă..
Să vorbim acum ceva despre versurile frumoase. Versuri urîte are cîte vreţi ; nu poţi şti cîteodată dacă ritmul e iambic ori trohaic, mai ales în primele versuri. El. nu se sinchiseşte deloc de rimă, nu va sacrifica deci niciodată limba şi gramatica pentru vers, ca Bolintineanu care scria tele etc. Dar are şi versuri foarte frumoase, ca formă, deşi adesea şi fondul se amestecă în această frumuseţe. Astfel, în poezia Miezul nopţei :
Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniştire, Cînd nu mai e mişcare în lumea celor vii, Deşteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalţă în pustii.*
Aici avem o comparaţie ă la Eminescu ; e „senzorial", cum ar zice d. Zamfirescu : compară ceva abstract cu ceva concret. Această comparaţie se vede că ija plăcut şi lui Alexandrescu, căci o repetă în Prietâşugul:
Vedem că se iveşte a mea tristă gîndire/Precum... etc.
Aceasta strică, pentru că se vede că era conştient de frumuseţea ei. Apoi în Adio. La Tîrgovişte : Dar însă suvenirul fiinţelor iubite Va fi la al meu suflet etern înfăţişat,
* Cf. L'occident de Lamartine (Harmonies poetiques et religieuses) : „Et toutdisparaissait; et mon âme oppresse / Res-tait vide et pareille â l'horizon couvert ; / Et puis il s'elevait une seule pensee / Comme une pyramide au milieu du desert".
395
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
Iarăşi e frumos, iarăşi senzorial. In Meditaţie e vorba de prietenii săi de altădată :
Abia ajunşi în vîrsta frumoasei dimineţe, Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dînsa au trecut.
Un sentiment profund şi frumos exprimat avem în aceste două versuri, de care nu întîlnim la contemporani. Şi mai departe :
Viaţa e o luptă, o dramă variată Şi actu-i cel din urmă în veci e sîngerat : Moartea-1 încoronează, moartea neîmpăcată, Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.
Viaţa deci e tristă şi se termină totdeauna cu moarte : nu e mare lucru, dar e frumos spus. In alt loc, în Mulţumirea, dedicată unei copile în vîrstă de un an : Ştiu bine ca-1 meu suflet e sfînt, nu-mbătrîneşte, Că aş putea ş-atuncea să-ţi spui că te iubesc ; Dar tristă rolă joacă un sfînt care trăieşte în nişte vechi ruine ce-abia se sprijinesc.
Această poezie e singura în care vedem un sentiment nedelicat: un om de 30 ani — a scris-o în 1842 — vede o copilă de un an şi se gîndeşte la vremea cînd îi va putea spune că o iubeşte. A plătit şi Alexandrescu tributul vremii sale de „grobienie". în O impresie. Dedicată oştirei române, 22 aprilie 1846 are o figură curat shakespeariană — fără a forţa cuvintele putem spune astfel:
Şi duhul răzbunărei cu manta-i sîngerată Da semnul biruinţei şi cale ne-arăta !
Toţi cunoaşteţi frumuseţea versurilor din Umbra lui Mircea. La Cozia.
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate ; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
Aceste patru versuri sînt poate cele mai frumoase ale lui Alexandrescu, şi printre cele mai frumoase din li-
teratura noastră. Versuri, frumoase, iarăşi, în Răsăritul lunei. La Tismana; mai ales e frumoasă aici descrierea naturii.
Pană aici am admirat forma ; altădată are fond admirabil pus în versuri urîte. Ca să ne mai ...calmăm entuziasmul, să cetim cîteva exemple de „rău tare", cum am notat în fugă pe carte. Aşa în Reveria :
De zgomot departe, în vesela vale,
A carii verdeaţă ades am călcat,
în liniştea nopţei, privirile tale
Se-nalţ, se aţintă pe cer luminat.
Şi aşa continuă, cu versuri care nu respectă ritmul, cu cuvinte ca devinăm etc, deşi şi aici e multă cugetare. Dacă am ceti toate poeziile lui Alexandrescu, am vedea că, în genere, ritmul începe foarte rău şi se îmbunătăţeşte treptat; însă tot treptat scade şi fondul. în ediţia de la 1863 are ritm bun, dar tot aici găsim şi poeziile lui cele mai slabe. Aici se poate vedea o influenţă a contemporanilor cu ritm bun, dar fondul piere treptat, suprasensibilitatea lui ajunge hiperestezie — ca de exemplu în poezia îndreptată împotriva proconsulului Halcins-ky,* unde, între altele îi spune : „Pămîntul să te-nghiţă şi dracul să te ia" (1854); poetul mergea spre nebunie. Sentimentele devin exagerate, uneori pană la ridicul, ideea scade mereu, dar ritmul se îmbunătăţeşte, căci trăia într-o atmosferă de cîntece. Dintre poeziile din ediţia de la 1847, cea mai bună e Suferinţa : are formă bună.
Să vedem acum cum descrie Alexandrescu natura — descrierea naturii fiind în legătură cu forma, căci pare o chestie de formă, ca dealtfel — la urma urmii — toată poezia : căci poeţii se deosebesc de ceilalţi oameni mai ales prin aceea că pot exprima frumos aceea ce simt, şi sînt oameni care, fără a fi poeţi, pot fi mai sensibili decît ei. în Alexandrescu nu e multă natură, cu toate că ştim că descrie bine natura (din Memorialul său de călătorie şi din unele poezii). Pentru ce e puţină natură în el ? Fiindcă s-ar părea că în concepţia sa artistică versul e pentru idei, pentru sentimente, nu pentru natură : sînt unii care spun chiar că natura  e domeniul
* Adio.
396
397
t
picturii. Poate fi şi aceasta o explicare, dar poate şi fiindcă el era influenţat de clasici, care nu prea descriu natura. Apoi, el era moralist, şi omul, viaţa sufletească, problema vieţii : acestea îl interesau pe el. Ca şi Brătescu-Voineşti de azi, care, cu toate că poate descrie admirabil natura, o întrebuinţează rar în opera sa, din cauză că omul îl interesează ; la d. Sadoveanu e din contra : natura e totul, iar omul e o parte numai a naturii. Iată exemple de descripţii de natură din Memorial (călătoria făcută în 1842) : „Soarele, înconjurat de nori vineţii, avea o faţă însîngerată şi forma în unde o coloană de aur, ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, cînd fu aproape a se ascunde, norii rămaşi deasupră-i, subţiin-du-se şi întinzîndu-se ca o pînză de păianjen, îi formară o diademă strălucită de diferite colori. Valurile, ca o şoaptă întunecată, se sfărâmau de mal, şi tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetări melancolice." Tot aici, descrierea peşterii de la Po-lovraci : „La cele dinţii păsuri noi ne oprirăm. Ni se păru că ne aflam în una din acele cetăţi încîntate, ce le-a inventat imaginaţia zîmbitoare a poeţilor arabi. Ne văzurăm ocoliţi de o mulţime de figuri de pietre, care la lumina făcliilor luau o formă de figuri omeneşti. Ici se vedea un grup de copii ce părea a se îndeletnici la lucrările virstei lor ; mai încolo alte fiinţe, care se împărtăşeau de om şi de fiare. Fauni sau silvani, care se ascund după o coloană piramidală. înaintez şi parcă aceleaşi figuri au trecut înainte ca să te aştepte ; unele îţi rid, altele, cu un aer misterios, îţi fac semn de tăcere. într-un colţ în întuneric, se văd două chipuri sălbatice, ca doi tîlhari, care, cu armele gata, aştept pe trecător. împotrivă, contrastînd cu această scenă, o despărţire formează un alcov, o femeie se arată în fund şi priveşte prin dantelele unei perdele ce se coboară din bolta stîncii, în îndoituri graţioase ; la un loc bolta se pleacă, încît abia te scobori de partea cealaltă ; apoi iar se ridică, se întinde şi se lărgeşte, for-mînd o a doua peşteră şi desfăşurînd o nouă privelişte." Iată aici o descriere admirabilă a peşterii cu stalactite şi stalagmite, şi a impresiilor, mai ales, pe care acestea le produce în imaginaţia poetului. Natura aceasta din Memorial a mai descris-o Alexandrescu şi în poezie : pe aceea de la Cozia, în Umbra lui Mircea, pe aceea de la Tis-mana, în Răsăritul lunei. Ar fi interesant de comparat
398
natura din aceste poezii cu natura din proza lui ; s-ar vedea că aceasta e mai frumoasă : probabil pentru că în poezie e versul care-1 ţine în chingile lui nemiloase ; şi ştim că Alexandrescu scria aşa de greu. Iată cum descrie răsăritul lunei la Tismana în Memorial: „Am văzut de multe ori răsărind şi apunînd luna, dar niciodată acea privelişte nu mi-a făcut atîta impresie. Tăcerea acestei cetăţi, unde răsuna odată zgomotul armelor, întinderea pustiului, singurateca lună ce se înălţa melancolică pe cîmpiile cerului, mi se părea a înota în atmosferă, ca un fanai aruncat pe nemăriginirea oceanului; toate umpleau inima de melancolie şi deşteptau ideea unei vieţi petrecute în singurătate, în sînul naturii." Această călătorie a făcut-o Alexandrescu cu Ion Ghica şi cu Oteteleşanu, arendatorul minelor de la Baia de Aramă, despre care Ailexandreseu vorbeşte cu o fină ironie, foarte fină, aşa că nu se vede totdeauna.
Concepţiile lui. Alexandrescu simte nevoia criticii literare. Iată ce spune în „Prefaţa" ediţiei de la 1842 : „Nu văz ce nenorocire ar fi de a zugruma cîteva din acele duhuri lunatice... Dar critica trebuie iertată : însă nu numai unora, ci de obşte : nu acea care defăima pe om, dar acea care arată greşalele operei." Deci vorbeşte ca A. Russo, ca Kogălniceanu, care, acesta, a spus şi el : opera, nu autorul, nu persoana. El nu se entuziasmează de opere literare pentru că sînt româneşti ; el cere ca opera de artă să fie bună, ea şi şcoala critică. Dar nici el nu scrie absolut artă pentru artă. în aceeaşi „Prefaţă" spune : „...Am avut datorie să fac aceea ce am putut; să pui şi eu o piatră cît de mică de zidirea obştească". N-a scăpat vra să zică nici el de această credinţă a vremii ; scrie şi el pentru a înmulţi bagajul literaturii naţionale. Această idee era în vremea aceea aşa de răspîn-dită, încît, în Manoil, Zoe spune că şi ea ar vrea să... scrie ca să îmbogăţească literatura ! Deci toată lumea avea ideea aceasta. Şi acest poet — Alexandrescu —, care are ceva din vremea sa, va scrie şi bucăţi istorice ca toţi contemporanii, va dezgropa şi el trecutul. în Prefaţa de la 1847 : „Retipărindu-le acum, am şters pe unele, am vrut să îndreptez pe altele şi am adăogat cîteva, între care unele sujeturi istorice de un interes naţional, şi prin urmare şi mai puţin egoist; căci eu sînt din numărul acelora care cred că poezia, pe lîngă neapărata
399
condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele soţietăţii şi să deştepte sim-ţiminte frumoase şi nobile, care înalţă sufletul prin idei morale şi divine pînă în viitorul nemărginit şi în anii cei veciniei". îl vedem deci că la început nu scrie „sujeturi istorice". Adio. La Tîrgovişte e numai o elegie asupra oraşului său natal. Aceste „sujeturi istorice" sînt caracteristice literaturii lui Alecsandri şi Bolintineanu; şi de aceea începe şi el să le descrie mai tîrziu. Mai vedem ceva : e pentru frumosul în artă — a plăcea e condiţia existenţei artei; dar tot el spune că arta trebuie pusă în slujba idealurilor sociale. E, deci, om al epocii sale : literatura utilă, cu teză. Vedem, vrasăzică, şi apropieri şi deosebiri de scriitori noi : la 1838 nu se socotea vrednic de „sujeturi istorice" : o spune în Epistola către I. Cîmpi-neanu. De ce cîntă trecutul ? Nu face el legătura directă, dar o spune : pentru a servi nevoilor sociale şi pentru a deştepta sentimente nobile. Şi o mai spune şi aiurea. Poezii oare cîntă trecutul sînt : Umbra lui Mircea. La Co~ zia, Răsăritul lunei. La Tismana şi Trecutul. La Mînăs-tirea Dealului; deci sînt puţine şi, apoi, ici şi colo cîte o aluzie, şi chiar aceste trei poezii nu sînt destinate complect trecutului. Acest cîntăreţ al trecutului nu e ca Bolintineanu şi Alecsandri, e un mai serios cunoscător al acestui trecut (cum se vede, d. ex., din Memorial, atunci cînd vorbeşte despre mănăstirea Bistriţa). Şi cu toate că cîntă trecutul pentru a-1 glorifica, el e totuşi obiectiv, spirit critic, nu se înşală. Vorbind despre Tudor Vladimirescu, nu se înşela asupra  lui,  deşi-1  admira ; ba chiar îl condamnă : „Tudor Vladimirescu, om mărginit şi crud, dar a cărui întreprindere înainta cu un pas libertatea politică, după cum se urmează pretutindenea unde oamenii sînt siliţi a intra vremelniceşte în independenţa naturală ; supuindu-se pe urmă la legi, ei păstrează totdeauna pomenirea slobozeniei lor." Nu discutăm dacă Alexandrescu are dreptate; principalul este că el credea despre Tudor Vladimirescu că a fost un om mărginit şi crud, şi dacă o crede, o spune : ar fi spus-o Bolintineanu despre un erou ? Alexandrescu are, aşadar, simţul veracităţii istorice. De aceea, în toate poeziile sale asupra trecutului, el îşi dă în petic, cum se zice cu o expresie mai familiară, critică şi aici, îşi dă sama de lucrurile rele. Şi apoi are un rău : e în contra războiu-
400
lui şi deci nu va putea scrie epopee. Iată ce spune în Memorial: „Am zăbovit mai multe ceasuri înlăuntrul mănăstirii, şezînd pe piatra mormîntului şi vorbind de virtuţile unui prinţ, cu inima nobilă, oare ştiind a birui a preferat totdeauna bunurile păcii; care destoinic a do-bîndit numele de concherant, a ales pe acela de legiuitor şi civilizator al naţiei sale." Aceasta îi place lui la un prinţ, să fie legiuitor, nu războinic. Iar în dinele soldatului* spune că totul e gata, şi onorurile pentru aceia care „mor pentru împăraţi". Deci soldaţii nu mor pentru patrie ; vedem de aici cum trata chestia războiului; vorbeşte ca un „subversiv" de azi şi aceasta se vede în aproape întreaga sa operă.
Ou toate că e tezist, cum am văzut, Alexandrescu nu crede în puterea cărţilor : poate că a vorbit într-un moment de necaz ; o spune însă foarte filozofic în Epistolă d. V[oinescu] II:
M-aş mîngîia d-aceasta, cînd aş vedea că, poate,
Prin scrieri vom preface năravuri desfrînate ;
Atunci, lăsînd odihna, pentru al multor bine
Aş zice şi aş face cît spînzură de mine...
Apoi :
Astea sînt prea frumoase şi bune pe hîrtie, Cine însă le-ascultă sau va ca să le ştie ? De cînd lumea e lume, ce carte omenească Putu de fapte rele pe oameni să oprească, Tiranilor să-nsufle a patriei iubire, Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire ?
Mai departe :
Omu-şi caută treaba şi tot ce-a-nvăţat face. Poveţele sînt vorbe, dar iapta e departe ; Şi prea puţini urmează moralul dintr-o carte.
Acest poet tezist nu crede, prin urmare, în puterea, în influenţa cărţii asupra oamenilor. Aşa e veşnic Alexandrescu : pare că are două suflete, doi oameni în el : se apucă să scrie pentru a stîmi sentimente bune şi iarăşi stă la îndoială asupra efectului celor scrise. Pentru
* Adaptare liberă a poeziei Le chien du Louvre de Casimir Delavigne.
401
Cda. 1729 coala 2«
L    BIBU.'.T.:£;, ^
această literatură tezistă a sa, Alexandrescu a suferit. A fost hulit pentru că glorifica trecutul : în Epistolă domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean :
De voi să cînt eroismul bunilor noştri străbuni Auz o sută de glasuri. „Ce, noi suntem ticăloşi ?"
căci aşa spuneau contemporanii — cei mari, desigur — că prin glorificarea trecutului se urmăreşte înjosirea lor. A fost acuzat Alexandrescu, natural, şi pentru fabulele sale, prin care lovea păcatele vremii. Iar pentru Anul 1840 a fost închis ; se zice că a fost închis pentru fabula Lebăda şi puii corbului, dar nu e exact, căci fabula e scrisă înainte de această dată.* Şi Dacia literară e vădit că a fost oprită pentru această poezie**, pe care a publicat-o : dacă în Moldova a fost închisă revista, în Muntenia a fost închis autorul, care, el, se găsea acolo. Şi Ion Ghica îl găseşte închis.
Acest om a fost un spirit independent, foarte independent. Ne spune ceva despre acest lucru şi Ghica în Scrisoarea sa despre Alexandrescu : acesta se găsea cu Ghica la Breaza şi sînt invitaţi la masă de Bibescu ; Alexandrescu, care recita frumos, încîntă pe doamnă, care îi zice : „Să vii să mănînci în toate zilele cu nci. Apoi, întoreîndu-se către vodă, cu un ton poruncitor : Numeşte-1 poet al Curţii. Alexandrescu, fără să aştepte care era să fie hotărârea domnească, răspunde : Să mănânc, foarte bine, merge, dar să fiu poet de porunceală, văd că măria^ta n-ai citit o satiră ce am făcut acum vreo cîţiva ani unui poet de curte de atunci, pe care-1 povăţuiam cu versurile :
Ia-ţi nădragii de atlas De-ţi fă steagul la Parnas.
Apoi, ce fac eu cu acele versuri, cînd voi îmbrăca nădragii de atlas ?" Dacă e adevărată această povestire, ea dovedeşte că Alexandrescu n-a vrut să fie poet salariat. Dar aceasta se vede din cariera sa, din versurile sale. Şi era aşa de independent, încît acest lucru are
* Fabula a fost scrisă şi publicată în 1838 (volumul Poezii, elegii şi fabule). Arestarea poetului a avut loc în 1840. O aluzie la arestare din cauza acestei fabule se face în Epistola d. V. 11 din 1842.
** Pentru Anul 1840.
402
răsunet chiar şi în poezia sa : e incapabil să scrie ode, cum dovedesc odele : Imn destinat a se cînta la inaugurarea Teatrului mării-sale Domnului Alexandru Ioan I. Ba chiar nici în odele destinate a cînta pe femei, care ar fi mai uşor de scris, nu reuşeşte, ca de ex. în Frumuseţea d-nei***, care e slabă.
în ce priveşte politica şi aceasta a pătruns în versurile sale. Aşa, de pildă, are O profesiune de credinţă: rîde de un candidat care se recomandă pentru a fi ales în Divanul ad-hoe, şi acest personaj* e în contra prinţului străin, contra sistemului reprezentativ şi domniei ereditare : ceea ce înseamnă că Alexandrescu era pentru toate acestea, căci el îşi rîde de aceste idei ale candidatului. Iar Cometei anonsate pentru 13 iunie** îi spune să mai întîrzie cu sosirea ei încă vreo 10.000 de ani, pentru că „noi avem de lucru în Ţara Românească" şi pentru că :
Să ne-ndreptăm puterea, să ne spălăm de pete Să nu cădem în iaduri pe gheare de satani.
Despre ţărani a vorbit rar — n-a fost ţăranofil: aceasta e o afacere moldovenească, legată de chestia curentului poporan.
Ceva mai însemnat acum : spuneam că Alexandrescu e modern, mai cu seamă pentru faptul că el îşi pune problema vieţii. Până la Eminescu, afară de el, n-a mai fost nimeni. Nu e interesant pentru noi cum o rezolvă el; dar principalul e că el priveşte viaţa ca un lucru serios, care merită să fie gîndit, nu numai trăit, cum fac animalele ; aceste probleme, afară de Alexandrescu, nu le-a mai pus nimeni pană la Eminescu. De aceea e modern : acest lucru circulă în toată poezia sa, peste tot vedem pusă problema vieţii. Cînd un om îşi pune această problemă, toate lucrurile iau pentru dînsul un alt aspect; se produce o mare revoluţie, pentru a trece de la animalitate — să-i zicem mai frumos spontaneitate — la cugetare, la analiză —, revoluţie ca şi aceea despre care a spus un filozof că trebuie să se producă în sufletul unui om pentru a putea pricepe teoria cunoaşterii în filozofie. E o revoluţie   întreagă de la un om care
* I. Eliade-Rădulescu. . .
** Un astrolog vienez prevestise la 13 iunie 1857 apariţia cometei lui Carol Quintul. Prevestirea nu s-a adeverit.
403
trăieşte spontan de azi pe mîine, pană la cel ce-şi pune problema vieţii, pană la un intelectual — căci aceasta înseamnă intelectual (nu inteligent sau spiritual). Iată ce spune în Epistola D. I. C[âmpineanu]: se plînge eă n-are cu cine vorbi la Focşani, unde sînt numai boierinaşi sălbateci, care fug de acasă din cauza dracilor şi care „cred tot făr-a cerceta", şi care nu şi-au spus : Pentru ce ? ast cuvînt aspru, la auz supărător, Şi de turburări grozave lumei pricinuitor, Cuvînt vrednic de osîndă, care totdeauna-a fost Ca un termin de himie la norodul acest prost, Nu se zice p-aste ţărmuri, unde omul liniştit Se-ngraşă în neştiinţă, ca în veacul aurit.
E un pasagiu, acesta, din cele mai interesante. Pentru ce ? Acest pentru ce ? formează pe intelectual, e eticheta lui, a ceea ce numesc problema vieţii. Omul natural nu-şi pune acest „pentru ce" ; cei ce-şi pun această problemă pot răspunde diferit la ea, pot s-o pună în mod comic : aceasta e indiferent: principalul este „pentru ce", şi de aceea el e pus tuturor lucrurilor şi e pricinuitor de durere, aşa cum e alcătuită lumea azi. Ar trebui să trăim cam pirotind pentru a nu ne pune această problemă pricinuitoare de dureri. Dar chiar în Memorialul său vedem pe Alexandrescu intere-sîndu-Jse de această chestie : „Dar multe sînt durerile omului şi adinei şi amare suferinţele inimii. Schimbarea adusă de vreme este o lege a naturii, ce-şi urmează cursul fără să aibă în sine nimic sfîşietor, căci îşi găseşte un fel de mîngîiere în soarta obştească, dar acea pricinuită de suferinţele morale e tristă ca moartea şi apasă cu un sentiment dureros." Apoi „Cînd te preumbli seara pe o livede veştedă şi vezi copacii descărcaţi de podoaba lor, şi frunzele galbene risipite de vînturi în adîncimea văilor, vederea aceasta deşteaptă în suflet idei melancolice, fără amărăciune, o reverie desluşită, şi te gîndeşti, poate, la iarna vieţii. Dar primăvara, cînd o vijelie neaşteptată ruinează parterul, şi zambilele veştejite acopăr pămîntul, de ai avut un frate pe care l-ai pierdut încă în leagăn, vreun frate, sau un prieten, sau orice fiinţă iubită, care te-a lăsat fără vreme, găseşti o asemănare tristă între viaţa lor cu acele plante şi zici că aşa piere, aşa se trece tot ce e bun şi frumos în lu-
404
mea aceasta." Aici vedem sufletul, care şi-a pus problema vieţii, ca şi în versurile de mai sus. Asemenea lucruri au fost la noi numai traduse, în unele cărţi bisericeşti, dar urs laic nu le-a spus niciodată pană la Alexandrescu. Acesta e prin urmare primul intelectual : Kogălniceanu, Russo n-au fost intelectuali; au fost poate mai inteligenţi decît Alexandrescu, mai învăţaţi, dar n-au fost intelectuali. Kogăilniceanu nu putea fi aşa, căci el a fost om de stat, om de acţiune. Intelectual e acela care-şi pune problema pentru toate lucrurile ; n-are nevoie, prin urmare, să fie învăţat : cei mai straşnici matematicieni, de exemplu, nu-s intelectuali (Poincare* e intelectual, pentru că nu-i numai matematician). Intelectual poate fi un om fără să înveţe filozofie : e chestie de temperament, de aceea sînt şi printre ţărani intelectuali. Ţăranii „filozofi" sînt nişte intelectuali.
Concepţiile lui Alexandrescu asupra vieţii. Ce a fost el ? Unii spun : meliorist**, adică un om care crede în mai bine — optimiştii cred în foarte bine —, cam cum ar fi toţi oamenii. Dar el n-a fost nici meliorist, nici optimist, nici pesimist. A fost un om care a avut multă capacitate pentru suferinţă : suferinţele lăsau o mai adîncă urmă în sufletul său. Am văzut că în iubire fericirea nu-1 impresionează, din contră, trecerea iubirii. Aşa Prieteşugul şi amorul Emiliei (trei nume găsim citate de dînsul: Emilia, Eliza şi Nina; ar fi avut deci trei iubiri, mai probabil două, căci pe Nina o găsim numai într-un loc). Tema acestei poezii — foarte frumoase — este cam aceeaşi cu tema unei poezii de Vlahuţă : fata, cît e tînără, să se bucure de viaţă; căci în curînd „trandafirul din grădină, înflorit de dimineaţă, zace veşted pe tulpină". Poezia Eliza — e vorba de o dragoste mai veche — e slabă, pentru că era fericit: neavînd ce să vorbească despre iubita sa, vorbeşte despre alte lucruri.
Acest om, predispus de la natură spre pesimism, a dus o viaţă care să-1 întristeze şi mai mult. A fost sărac, a rămas orfan, şi de aceea vorbeşte des despre pă-
* Henri Poincare (1854—1912). A descoperit funcţiile fuch-siene A scris La science et l'Hypothese (1902), La Valeur de la science (1906) şi Science et Methode (1908). Membru al Academiei Franceze. ,
** E Lovinescu în Gr. M. Alexandrescu, omul şi opera, Bucureşti, 1908.
4S5
rinţi : în Adio. La Tîrgovişte e vorba de tatăl său ; în Întristarea, apoi în Miezul nopţei, apune că n-are nici o legătură pe pămînt. E sărac, deci, orfan, melancolic şi ajunge chiar să dorească şi moartea :
Lăsat strein în lume, lipsit de orice bine, Văzînd că nu-mi rămîne plăcere pe pămînt, Văzînd zilele mele de suferinţe pline, Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt.
Şi în Mîngîierea. Unei tinere femei, vrînd să consoleze pe o femeie tînără, el vorbeşte tot de acest lucru : Să-ţi arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte, în care dorm fraţi, rude, părinţi ce m-au iubit ; etc.
Aceasta, pentru că e subiectiv : chiar în Adio. La Tîrgovişte va vorbi de el; şi poate şi pentru că e un fel de tactică : pentru a înduioşa inima acestei femei, îi vorbeşte de suferinţele sale (cum se înamorează Desde-mona de Othello). Cauza adevărată este însă subiectivismul său. îl consolează însă prietenia : are o poezie Prieteşugul, fie că Ion Ghica e acel prieten, fie chiar Eliade, care la 1832 îi scoate poeziile (mai tîrziu cearta dintre ei degenerează pană la cele mai triviale lucruri, mai ales din partea lui Eliade) :
Dar însă, deodată, un duh de mîngîiere, Un sunet de dulceaţă, un glas pătrunzător In sufletu-md răsună ; amărăciunea piere, Căci aflu la necazuri un suflet simţitor.
Acest lucru se vede şi în Meditaţie. Dar găsim uneori şi accente de optimism ; astfel, în Mulţumirea vorbeşte de sufletul său sfînt ce nu îmbătrîneşte (versurile au fost citate), iar în Răsăritul lunei. La Tismana: Va fi mare tot românul, ţării lui folositor.
Cugetări adînc ascunse, idei drepte şi înalte, Ce în inimile alese ura lor le apăsa, Vor vedea lumina zilei ; şi în formă de mari fapte, Sub privirea provedinţei, lumii se vor arăta.
în alte părţi, iarăşi e pesimist: Un ceas e de cînd anul trecu:
406
Căci ştiu eu viitorul... el nu poate să fie Decît ca anu-acesta, ca anul cel trecut ; Bogat de chinuire, deşert de bucurie, Pustiu, fără nădejde, sălbatec şi tăcut.
Stejarul de pe munte ce trăsnetu-1 izbeşte, Stă încă în picioare, semeţ şi neclintit; Dar inima-i e arsă, şi oricît mai trăieşte De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.
Vedem că e după înprejurări : lipsa de părinţi, sărăcia, nefericirea în dragoste, filozofia lui îl fac să fie pesimist ; în chestii politice, sociale, în care ţara trebuie încurajată, e optimist. Cauza acestui lucru este : în fond el a fost, să zicem, pesimist; dacă ar fi trăit pe la 1880—1890, ar fi fost un adevărat pesimist. Dar epoca totdeauna lucrează : mediul — e drept, nu fasonează, dar imprimă ; Alexandrescu a luat o „teinture" din vremea sa ; şi dacă vedem în poeziile lui un caracter poli-tico-social, epoca lui e de vină. Temperamentul însă i-a fost de pesimist; şi aici vedem încă o cauză pentru care n-a fost selectat : a avut un temperament contrar epocii sale. După 1880 el ar fi fost un mare poet, căci lupta între sufletul său şi vremea sa n-ar mai fi fost în acest caz. Să-1 caracterizăm puţin în temperamentul său. A fost un temperament subiectiv, ca Eminescu, Vlahuţă, Caragiale. în Adio. La Tîrgovişte, după ce vorbeşte de Cîrlova, ca şi cum ar vorbi Alecsandri, Bolintineanu, se întoarce imediat la dînsul :
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine tăcînd mă ocolesc...
Văzînd că pentru mine s-au dus zilele line, Pui mîna p-a mea frunte şi caut un mormînt.
Acelaşi lucru în Mîngîierea. Unei tinere femei, pe care am mai citat-o. Un subiectiv de acesta va fi totdeauna un suprasensibil: va simţi mai mult decît toţi, şi aceasta e natural, pentru că un subiectivist se gîn-deşte numai la sine. Va fi, din această cauză, lipsit şi de voinţă. Şi din Satiră. Duhului meu vedem că era timid —■ stă retras în bal, spune el, parcă ar vrea să compuie o carte : tocmai un caracter al suprasensibilului
407
este şi timiditatea ; dar un om de acesta, timid, retras
nu poate veni în contact cu alţi   oameni. In Mîngîierea. M
Unei tinere femei, spune : «
Lumea mă crede vesel, dar astă veselie H
Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt ! 9
E haină de podoabă, mască de bucurie, H
Şi mîhnirea mi-e numai al inimei veşmînt. H
Spune singur deci că e trist, dar a fost vesel, ne-o S spun toţi contemporanii; această veselie nu e o mască, K cum crede el, ci e veselia unui exasperat, e tot un re- JH zultat al emoţiilor. Taine spune că a văzut mulţi oameni 9 care, în momentele cele mai dureroase pentru ei, aveau B o vervă şi o veselie extraordinară*. Deci nu e mască la fl Alexandrescu veselia lui : e exasperare, e veselia unui fl om trist. Poate că se explică aceasta şi printr-un instinct fl de conservare : căci o tristeţe prea mare, prea lungă S poate distruge. Vedem deci necontenit ce suflet complex fl are, faţă mai cu seamă de simplicitatea angelică a lui I Bolintineanu. wj Fiind un subiectiv, un suprasensibil, ca Eminescu, ■ Vlahuţă etc., va sămăna cu ei şi în formă : e concentrat. ? Alexandrescu a scris foarte puţin; aceasta înseamnă că a scris cînd simţea numai; într-o singură poezie am găsit ceea ce se cheamă umplutură, vorbe goale.
Un exemplu din Umbra lui Mircea. La Cozia ne va proba că Alexandrescu avea un stil evocator şi nervos :
Dintr-o peşteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară :
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor ;
Muşchiul zidului se mişcă... pîntre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirei : un mormînt se dezvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...
Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...
Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc.
E un stil telegrafic şi vedem bine aici nervozitatea lui Alexandrescu.
Un intelectual, un sensibil ca el e şi analist, un psiholog adică, un pricepător de oameni; dar şi un auto-
* H. Taine, De l'Intelligence (1870).
analist; aceasta e o boală care omoară voinţa : căci des-făcînd necontenit mecanismul maşinii sufleteşti, maşina moare. Şi, pe lîngă aceasta, pierzi şi iluziile, fără de care noi ne-am simţi prea nenorociţi. Căci toate sînt iluzii : gloria e o iluzie, de la ambiţia copilului de şcoală de a lua premiul I cu cunună şi pană la aceea a lui Napoleon de a cuceri lumea. Şi spiritul de analiză distruge toate iluziile. In iubire : pentru un tînăr, fata pe care o iubeşte e ceva ideal, nimeni nu e ca dînsa şi aici e culmea iluziei. După ce încetează iubirea, încetează şi iluzia, ca în toate părţile, şi fata îşi reia locul, în ochii tînărului, printre celelalte muritoare. închipuiţi-vă acum un om care se analizează şi în iubire şi-şi va aminti şi aici că e numai o iluzionare ; poate fi acest om fericit vreodată ? Autoanaliza distruge aşadar voinţa, cît şi iluzionismul. Şi Alexandrescu tocmai suferă de acest lucru ; poezia lui n-are avînt, n-are entuziasm, n-are armonie ; în schimb, însă, are profunditate de analiză psihologică. In Meditaţie:
Azi slava stă deasupra, şi omul în pămînt!
Iată, fără-ndoială, o mare mîngîiere, O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi ! Cînd tot ce e-nalt cade şi cînd mărirea piere, Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi ?
Din vremile trecute, în veacuri viitoare, Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit, Să treacă peste vîrste şi peste ani să zboare, Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit ?
Iată cum analizează sentimentul de glorie, cum îl distruge şi cum îl face aproape ridicul. Şi mai departe :
A, întorcînd privirea spre veacur'le trecute, Şi nencetat pămîntul văzîndu-1 pustiit, Văzînd tot asta rele, tot zile neplăcute De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit!
Cîte feluri de chinuri asupră-i să adună ! însă vezi cum speranţa o-nşală nencetat ? Ca o dulce zîmbire vine, ţiind de mînă Iceana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.
4»S
499
E admirabil spus aici că viaţa ne înşeală (că „lu-mea-ntinde, lucii mreje", cum a spus Eminescu). Iar în Fericirea* :
O vedeţi colo, colo departe, în noru-acela ce se zăreşte ? A ! zice omul care la moarte, Albit de zile, mîhnit soseşte : Ca voi odată aveam greşală, Dar al meu sînge astăzi e rece, Astăzi nădejdea nu mai mă-nşală : Veţi vedea singuri norul cum trece ! Pîn-atunci însă, mergeţi, goniţi, Norul acela unde-o zăriţi !
Aici avem definiţia iluziei : un nor, în care o vedea şi în care credea : „voi mergeţi" ; aşa este, căci iluzionarea nu e decît o cheltuială de energie, energia avînd nevoie să se cheltuiască. Vom mai face o citaţie pentru acest lucru, deoarece aici e vorba de un lucru foarte important, care ar părea de necrezut şi care trebui este dovedit. în Viaţa cîmpenească :
Şi florile tinereţei,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirland-a vieţei
Ţesută de năluciri,
Care, cîte una-una,
Treptat s-au desfiinţat,
Ca frunzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat...
Aici tot definiţia iluziei o vedem.
Acest om care nu se iluzionează — ori se iluzionează greu —• va fi, naturali, un critic, care va ucide entuziasmul unde va putea, chiar în poeziile sale ; cetiţi pentru aceasta Umbra lui Mircea. La Cozia. E evident, prin urmare, că Alexandrescu e un giînditor; unii zic că e mai mare gînditor decît Eminescu. S-ar părea că această afirmaţie corespunde adevărului; cauza este că la Alexandrescu gîndirea e mai aparentă, sare în ochi mai repede, pe cînd la Eminescu gîndirea e trecută, cum
* Traducere liberă a cîntecului Le bonheur de Beranger.
zice Mill*, printr^un mediu impasionat, adică trece prin-tr-o baie de sentimentalitate. De exemplu versurile lui Eminesou :
Privileştile sclipitoare Ce-n repezi şiruri se diştern, Repauză nestrămutate Sub raza gîndului etern,
cuprind o filozofie extraordinară, dar e trecută printr-un mediu de artă, şi de aceea versurile par că exprimă un sentiment, nu o idee.
Alexandrescu a fost comparat cu Eminescu. Samănă, este drept, cu acesta, dar samănă prin caractere generale, comune celor moderni. Ca temperament, însă, nu samănă. Eminescu nu era deloc spiritual, iar ironia lui era vehementă ; Alexandrescu, din contra, a fost foarte spiritual, dar puţin ironic, fin ironic. în general, Alexandrescu e prea „clar" (fr. clair), are sentimente clare, idei clare ; n-are ceva .„germanic", să zicem, ceva tenebros, cu multe răsunete, în poezia sa. în Memorial, se vede bine această particularitate a spiritului său : un spirit clar, care descrie ca un latin. Alexandrescu se poate spune că e mai mult „desemn", e desemnat mai mult în linii decît în umbră, penumbră, ca Eminescu.
Gloria a avut-o prin Fabule, care-s foarte numeroase în adevăr şi care tot în ediţia de la 1847 sînt cele mai frumoase. Cele de la început au tendinţe morale mai evidente ; mai tîrziu, îneepînd luptele politice şi sociale, se schimbă şi ele în acest sens. Dintre cele mai frumoase sînt : Boul si viţelul, Măgarul răsfăţat**, Şoarecele şi pisica***, Privighetoarea şi măgarul**** (contra lui Eliade), Toporul şi pădurea*****, Clinele şi căţelul. Frumuseţea lor constă în naivitatea şi naturaleţea descrierilor : căci fabulele nu mai pot fi frumoase pentru noi prin morală, ci prin nuveleta lor, prin ceea ce priveşte animalele, plantele din ele. Şi aceasta a făcut pe
* John Stuart Mill, Dissertations and Discussions (1859) ** Adaptare după L'âne et le petit chien de La Fontaine *** Elemente din La jeune poule et le vieux renard de
Florian.
**** După Măgarul şi privighetoarea, de Krîlov (tradusă de A. Donici şi C. Stamati).
***** Adaptare cu alt sens după La joret et le bucheron de La Fontaine.
410
411
unii să spună că fabulistul La Fontaine e cel mai mare scriitor francez. Alexandrescu a fost fabulist, în mod necesar, pentru că era moralist. Ce înseamnă moralist ? Un psiholog, oare studiază chestiunile psihologice înalte, importante pentru morală, ca Larochefoucauld, Cham-fort, oameni care au studiat sufletul omenesc şi au spus ce au crezut despre dînsul. Şi Alexandrescu e moralist, în acest sens, lucru rar în literatura noastră : numai el şi Conachi, şi poate Vlahuţă.
Un exemplu, pentru a vedea că el e moralist, găsim în Memorial. E vorba de iscăliturile de pe un zid la mănăstirea Arnotei : „Intre alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute şi un fel de aforism scris de aceeaşi mînă, împotriva bătrânelor cochete, care se joacă cu liniştea familiilor şi-şi fac o proprietate din _ bărbaţii altora ; lucru ce ne făcu să credem că domnia ei se afla atunci în momente de jaluzie şi că avea să se plîngă de vreo necredinţă casnică". Iată deci, în treacăt, aici, o psihologie : pentru ce acea femeie a scris aforismul pe zid. Să-1 vedem acum pe Alexandrescu moralist, în poeziile sale : în Anul 1840 — poezie foarte însemnată, pentru că e caracteristică, ne caracterizează foarte bine sufletul lui:
După suferiri multe inima se-mpietreşte ;
Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cît e de greu ;
Răul se face fire, simţirea amorţeşte
Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.
Aici face psihologia sufletului său — şi asta înseamnă a fi moralist.
în altă poezie : Nu, a ta moarte, este şi o amintire „fizică" să zicem :
Te iubesc astăzi ca mai-nainte, Ca în minutul cel încîntat, Cînd eu de pieptu-ţi tînăr, fierbinte, Tremurînd, fruntea-mi am rezimat.
Minutu-a"cela-n veci mă munceşte, Ca o sentinţă e-n mintea mea ; De ating fruntea-mi, simţ că zvîcneşte, Focul din sînu-ţi arde în ea...
«2
A mea durere trecut nu are ; Ea nu va creşte, nici va scădea, Şi fericita, dulcea uitare Ce crezi că cearcă inima mea
;
E c-acea tristă, vie tăcere, Care domneşte dupe război P-un cîmp de groază şi de durere, De morţi, de chinuri şi de nevoi:
Unde un tată pe un fiu plînge, Unde nădejdea toată-a-ncetat, Unde se-nalţă un fum de sînge, Ca blestem jalnic şi necurmat.
Mai mult d-atîta nu poţi a face : Asta e soarta ce mi-ai gătit, Singurul bine, singura-mi pace, După amorul ce-am suferit.
E o analiză, aici, a simţirii lui crude ;  e moralist. Şi în poezia Nina, imitată*, dar foarte frumoasă, unde dezvoltă versurile lui Eminescu :
Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
In această poezie, Nina, vorbeşte despre încetarea dragostei lui, spunînd că acum s-a liniştit, nu se mai gîndeşte la dînsa etc. ; şi că chiar :
Fără de pizmă, acum de tine Chiar cu rivalu-mi poci să vorbesc.
Poezia, cum am spus, e frumoasă, indiferent dacă e originală sau e imitată; pentru mine această chestie n-are importanţă, cum n-are importanţă nici chestia dacă fabulele lui sînt originale ori nu ; şi acestea sînt imitate după La Fontaine, Florian etc. Prin faptul că el, Alexandrescu, a ales anume aceste bucăţi din autorii cetiţi de el, aceasta e o dovadă că şi le-a însuşit, că au
* După La libertâ de P. Metastasio prin J. B. Rouseau.
413
corespuns sufletului său şi că, deci, la urma urmei, sînt ale lui proprii.
Ar mai fi de vorbit despre poezia foarte însemnată Anul 1840. Asupra acesteia au fost discuţii. Fondul e trist, pesimist, dar poetul are speranţe. Pe vremea aceea se pregătea tocmai revoluţia în toate părţile, în toată Europa. Vorbeşte şi el aici de duhul vremii.
Să stăpînim durerea care pe om supune ;
Să aşteptăm în pace al soartei ajutor :
Căci cine ştie oare şi cine îmi va spune
Ce-o să aducă ziua şi anul viitor ?
Mîine, poimîine, poate, soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin.
Iată speranţa unor vremi mai bune, speranţa socială. Dar în strofa următoare revine şi, vorbind de dînsul, e tot pesimist şi spune :
Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,
Aşa zicea odată copilăria mea ;
Şi un an vine, trece, ş-alt an îl moşteneşte,
Şi ce nădejdi dă unul, acelalalt le ia.
Apoi, din trecut :
Puţine suvenire din ele am plăcute : A fost numa-n durere varietatea lor !
Şi, apoi, vorbind de anul 1840 — însemnat în istoria noastră prin atîtea lucruri —, speranţa reînvie, speră şi el, dar pare că speră numai pentru că toată lumea speră în acest an :
Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulţămire ! Pe tine te doreşte tot neamul omenesc ! Şi eu sînt mică parte din trista omenire, Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc !
Şi despre cele ce se pregăteau pe atunci, iată ce spune :
A lumei temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume, şi omul ce gîndeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit!
Şi îndoiala, veşnica lui îndoială, îl cuprinde şi aici şi se întreabă: dacă acest an nu aduce aceea ce doreşte
deSuî" ? ^ Un PăSt°r "Ca Păst°rii de care avem
Atunci... lasă în starea-i bătrîna tiranie, ia darurile tale eu nu simţ bucurie, De-mbunătăţiri rele cît vrei sîntem sătui.
_ Această poezie putem zice că cuprinde tot sufletul iui Alexandrescu; e cea mai caracteristică pentru personalitatea lui. ^
414
415