Coperta : Dan Matache
9k.
  O. IBRĂ1LEANU
  OPERE
             6
                                  Ediţie critică de
RODICA ROTARU şi AL. PIRU
                                     Prefaţă de
                                      AL. PIRU
                         EDITURA MINERVA
                             BUCUREŞTI — 1978
Toate drepturile rezervate Editurii Minerva
                   PREFAŢA
     Cuprindem în cel de al şaselea volum din Opere de G. Ibrăi-leanu proza sa literară publicată în volume, cugetările din Privind viaţa (193.0) şi romanul Adela. Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189...), 1933.
     Este interesant că Ibrăileanu şi-a început activitatea la Şcoala nouă, sub pseudonimul Cezar Vraja, cu Amintiri (nr. 1, din iulie 1889), cugetări (Note, Ibidem, nr. 2, nr. 3, nr. 4 ; Din caiet. Despre împodobiri. Conştiinţa morală. Manechine. Peste veacuri, Omul în univers, Ibidem, nr. 7, nr. 13, nr. 16, nr. 18) şi mici încercări literare în proză şi versuri (Vis, în nr. 2, Otiliei, nr. 4, Aceleiaşi şi Lor, nr. 5, Unui necunoscut, nr. 6, Ideal, nr. 7). A tradus din Force et matiere de Louis Buehner, Scoicile d-lui Chabre de Emile Zola, Minciunile convenţionale ale societăţii de Max Nordau, Tînguirile Minvanei de Ossian, Către Marion de Lord Byron. Din toate acestea, ca şi din articolele publicate în continuare în România viitoare din Brăila (Dragostea ca mijloc de perfecţionare a speciei, decembrie, 1889, Propagandă vinovată, nr. 17, decembrie 1889, Socialişti ?, Ibidem) ar fi greu să se reţină altceva decît promisiunea unor scrieri viitoare. Am reprodus din încercările de tinereţe trei articole din Lumea nouă semnate Un sociabil cu idei reluate mai tîrziu, şi anume Un manuscript rătăcit (nr. 146, din 10 aprilie 1895), Foileton ! (nr. 187, din 22 mai 1895) şi Arta şi pornografie (nr. 193, din 29 mai 1895). Menţionăm traducerea din 1896 a romanului lui Guy de Maupassant, Bel Ami, publicat la Craiova în Editura Ralian şi Ignat Samitca („Biblioteca romanelor celebre").
     Cugetările din Privind viaţa sînt anticipate de cinci articole publicate în Viaţa românească sub genericul Din carnetul unui om de ieri şi sub semnătura T. P., dezvăluită într-o scrisoare către I. Al. Brătescu-Voineşti, şi anume : Bărbaţii urîţi şi amorul (nr. 5), Misoghinismul (nr. 6), Căsătoria (nr. 7), Cronica socială (nr. 8), La nuntă la un amic (nr. 11). Dacă aceste articole anunţă maximele din Privind viaţa, articolul Idealuri de la rubrica Fapte şi comentarii, din Adevărul literar şi artistic (19 iulie 1925), articol sem-
5
nat „Un realist" discută cu anticipaţie tema romanului Adela, a disproporţiei dintre vîrste, tratată şi de Emile Zola în Docteur Pascal (1893) şi Edmond Jaloux în Vămi des jeunes-filles.
       Cugetările din Privind viaţa au apărut mai întîi sub semnătura din tinereţe Cezar Vraja în însemnări literare (1919) şi Viaţa românească (1922). Scrise în jurul vîrstei de 50 de ani, ele sînt rezultatul experienţei unui om. Experienţa constă dintr-un şir de observaţii asupra conduitei umane : ca să-ţi cunoşti semenii, trebuie să vii în contact cu ei. Larochefoucauld, Chamfort, Riva-rol i-au întîlnit în saloane, în acea viaţă complicată care favorizează observaţia. Ibrăileanu, fără a fi un om al saloanelor, a fost multă vreme un iubitor de societate, un sociabil, cum se autointitula, deci în situaţia de a cunoaşte psihologia umană şi socială. Lecturile au compensat desigur ceea ce n-a putut experimenta direct. Iată cîteva maxime de caracter livresc :
     „Se zice că Alfred de Vigny a scris La Colere de Samson, catehismul lapidar al misoghinismului, pentru că avea îndoieli serioase asupra actriţei Dorval cu care se avea bine."
     „Cetiţi în şir un anumit capitol din Descendenţa omului de Darwin — şi manejele rafinate dintr-un roman de Bourget care duc tot acolo... E divertisant, e comic, e hilariant."
     „în iubirile, ca ale lui Balzac, dintr-un bărbat de douăzeci de ani şi o femeie de patruzeci, întinereşte corpul cel bătrîn şi îmbătrâneşte sufletul cel tînăr.“
     E vorba de Le lys la valee.
     O referinţă la Ana Karenin de Tolstoi :
     „La douăzeci de ani, iubeşti amorul şi cauţi o femeie să-l întrupezi, şi femeia asta nu poate fi decît frumoasă. La treizeci de ani, iubeşti o femeie, nu amorul, şi femeia asta poate fi frumoasă, poate fi urîtă, ciim se întîmplă."
     Unele cugetări sînt tributare, orice s-ar spune, linei concepţii biologiste despre lume :
     „în pădurile primitive — ciomagul ; în societate — sarcasmul. Expresia fizică a sentimentului, aceeaşi : arătarea caninilor."
     Alte observaţii amintesc de Metafizica iubirii sexuale de Scho-penhauer, insistând, de asemenea, mai mult asupra laturii biologice în relaţiile dintre sexe :
     „Cînd o femeie şi un bărbat se întîlnesc să se cultive reciproc prin lecturi, prin învăţare de limbi ş.c.l., să ştii că întâlnirile lor sînt convocate şi prezidate de Geniul speciei şi să le-o spui şi lor, dacă ei n-o ştiu."
     întîlnim în Privind viaţa reminiscenţe din psihiatrii sexologi (Krafft Ebing, Charcot), concepţia că o anumită parte a literaturii este „epifenomenologia ştiinţei numită embriologie". După această
concepţie, amorul (deosebit de Ibrăileanu de iubire) este provocat de temperamentul femeii, iar temperamentul este „fizionomia sensibilităţii organelor vieţii vegetative". Există cîteva maxime care conţin elemente critice, osîndind îndeosebi minciunile convenţionale (aşa numite de Max Nordau) ale societăţii, cochetăria, frivolitatea feminină sau masculină, „flirtul", „un semn de grosolănie sufletească şi de lipsă de patosul virilităţii" din partea bărbatului, „dovada unui suflet de cocotă" la femeie. Servitutea femeii în societatea burgheză, teoretizată de Nietzsche, este explicată în acest fel :
     „Bărbaţii ţin pe femei în stare de inferioritate nu pentru că le socot inferioare, ci le socot inferioare pentru că le ţin în stare de inferioritate."
     Dragostea, observă profund cugetătorul, îndepărtează moartea, termenul fatal :
     „Numai imaginile amorului, antidotul morţii, pot ţinea piept în conştiinţă imaginii terifiante a morţii."
     Sau:
     „Un cortegiu mortuar, agonia unui vecin de peste sală exasperează pasiunea a doi amanţi, pentru că imaginile care evocă distrugerea vieţii provoacă paroxismul instinctului creator."
     Baltasar Graciân este în materie de maxime teoreticianul conduitei discrete şi prudente în viaţă. Chiar dacă Ibrăileanu nu va fi cunoscut direct opera acestui clasic spaniol, a putut să ia cunoştinţă de ideile lui prin imitatori, numeroşi în secolul trecut. în orice caz, două din aforismele lui sînt exact în spiritul manualelor lui Graciân, recomandînd disimularea defensivă :
     „Cea mai subtilă dintre plăceri e aceea de a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că înţelegi cît mai puţin sau nimic din ceea ce ţi se spune, dar în acelaşi timp a înţelege tot şi a privi totul cu o detaşare şi cu o liniştită ironie."
     Şi :
     „Plăcere divină : a exulta de orgoliu şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvîrşite modestii, aşa ca să poţi mistifica pe ceilalţi pănă acolo încît să se poarte cu tine condescendent şi protector."
     Imperativul suprem al eticii lui Ibrăileanu este delicateţea :
     „Delicateţa este calitatea supremă şi cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte : inteligenţa, bunătatea, altruismul, generozitatea, discreţia, mărinimia ş.c.l. Un om lipsit de o singură calitate a sufletului nu mai are delicateţa completă. Atunci ea este cu lacune şi cu eclipse."
7
     în majoritatea lor, aforismele lui Ibrăileanu se subsumează etosului romantic cu ironia caracteristică, fixată nu o dată şi asupra propriei persoane :
     „Cînd ai cincizeci de ani şi, în loc să fii grav şi pozitiv, ceteşti poezii, arăţi entuziasm pentru muzică, te extaziez! în faţa naturii — poţi respira oarecare simpatie, dar nu vei avea prestigiu şi consideraţie, vei servi ca obiect de distracţie, vei provoca despre tine, în faţa ta, discuţii glumeţe, întocmai cum ţi se întîmpla cînd erai de cinci ani.“
     înstrăinat de ideologia tinereţei sale care-i dăduse atîta elan, chinuit la 50 de ani de boli adevărate, trecînd printr-o criză de erotism, Ibrăileanu devenea un om tot mai straniu, mai depărtat de viaţa obişnuită din juru-i, claustrat în casa sa, izolată de restul lumii. Revoltat romantic împotriva societăţii burgheze mercantile, odioase, el trimitea de acolo un protest lipsit de perspectivă, dar sincer, al sufletului său ingenuu, rănit.
     Romanul lui Ibrăileanu, Adela, traducere epică a aforismelor din Privind viaţa, e clădit pe tema iubirii dintre fiinţe de vîrste disproporţionate. Doctorul Emil Codrescu, intelectual saturat de lecturi din Darwin şi Schopenhauer, cu reminiscenţe din Baude-laire şi Leconte de Lisle, lector dezabuzat (comentează distrat pe Diogen Laerţiu), om cu experienţă erotică, dar bărbat consumat la 40 de ani, vine să se repauzeze în staţiunea estivală Bălţăteşti. Din întîmplare îi iese în cale Adela, o tînără de 20 de ani, pe care o cunoscuse de copilă şi care-i dăduse semne de simpatie cu trei ani în urmă, cînd fusese nevoit a pleca în străinătate. între timp Adela se măritase şi se despărţise, ceea ce trezeşte lui Codrescu un sentiment de remuşcare, căci el contribuise prin indeciziunea lui la nefericirea acestei doamne4* pe care ar dori-o din nou „domnişoară44, cum încearcă să şi-o imagineze măcar mental, dintr-o pornire erotică tardivă din cele mai egoiste :
     „Doamnă ! întotdeauna mi-a venit greu şă schimb apelativul domnişoară în doamnă. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. (Psihologie de quadrage-nar intempestiv şi pervers de lucid ! Şi apoi, ori de cîte ori se căsătoreşte o fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că slnt furat. Hotărît, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii şi stăpînii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin in petto, «domnişoară». Pe d.L.., cauza eficientă a transformării îl ignorez, îl neg. Negînd cauza, neg efectul: Lumea este reprezentarea mea.44
     însă dacă Emil Codrescu izbuteşte să-şi reprime schopenhaue-rian gelozia retrospectivă, dragostea nu are puterea s-o înfrîngă şi ea îl va tortura tiranic pînă la anxietate. Sub raport epic, romanul
conţine prea puţine fapte, acţiunea însăşi durînd numai două luni, dar aceste fapte sînt totuşi suficiente ca eroii să trăiască. Accentul cade pe cazuistica excesivă a cvadragenarului, chinuit de dorinţa de a se şti iubit şi neliniştit de apropierea termenului final. Din senin, Codrescu, care de la început reflectase că Adela va face prin misterele ei turburătoare „nefericirea multor imbecili", simte nevoia de a se considera bătrîn. Adela, ghicind sensul subconştient al acestei mărturisiri, răspunde că peste zece ani va fi bătrînă şi ea, prilej pentru Codrescu de mari agitaţii, notate de romancier prin multiple întrebări :
     „— Şi eu ! Pentru ce şi ? Şi pentru ce vrea să-mi probeze că nu sînt bătrîn ? (O femeie are un singur mijloc de a dovedi unui bărbat acest important adevăr !) Pentru ce ? Consolaţii ? Delicateţă de sentiment ? Zădărală ?“
     Caracter delicat şi retractil, Codrescu îngrămădeşte între el şi Adela tot felul de obstacole. O floare culeasă de Adela e primită cu proteste şi aşezată numai după ezitări în piept, pentru a fi păstrată acasă în paginile lui Diogen Laerţiu, „între venerabilii Crates şi Metrocle". Un vals la pian e ascultat mai mult cu ochii, nu fără sforţări de temperare a entuziasmului pentru muzica de imagini a mîinilor interpretei :
     „Valsul lui Chopin acompania muzica corpului ei... (cam emfatic, iubitul meu !). La sfîrşit, după o linie trasă cu degetul cel mare parcă mînios, peste toate clapele, de la stînga la dreapta, ca o parafă energică a unei iscălituri sub un text, care făcu pianul să strige cu toate vocile lui alarmate, Adela se ridică aproape cu violenţă de pe scaun, întrebîndu-mă : îţi place ca şi atunci ? I-am sărutat mîna pentru atunci şi pentru acum. Am văzut pe faţa ei o nedumerire, căci nu e obişnuită din partea mea cu expansiuni de natura asta...“
     într-o zi refuză s-o însoţească la Piatra şi-şi rememorează în singurătate iubirile (consecinţă : starea prezentă i se agravează), iar cînd, la întoarcere, Adela îl sileşte să admire cerul înstelat, are impresia că se „idiotizează". Altădată Adela îi arată că nu gustă pe Turgheniev care se apropie de femei „ca de nişte sanctuare" (aluzii la lipsa de iniţiativă a lui Codrescu însuşi) şi că-i place exuberanţa lui Daudet, umorul lui Creangă, nu dulcegăriile lui Carol Scrob, dar nici misoghinismul lui Schopenhauer (acestuia nici o femeie nu i-a pregătit „vreo capcană"). Adela admiră un ceasornic cu muzică, şi Codrescu nu înţelege că obiectul admiraţiei este de fapt el, incapabil decît de plimbări nocturne pe sub geamul ei, eventual, ca Napoleon, de fugă. Cele mai neînsemnate
9
vorbe sau gesturi ale femeii sînt descompuse în detalii şi scrutate îndeaproape. Adela îl compară cu prinţul Andrei din Război şi pace de Tolstoi. De ce ?
      „Seamăn cu prinţul Andrei ? Nu ştiu. Şi pentru ce mi-a spus-o ? Ca un argument ca să-mi placă prinţul, ori ca un motiv pentru care prinţul îi place ei ? Oricum, nu-mi convine să împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alter-ego al meu ! Şi nici chiar cu mine însumi... Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără nici un discernămînt, la mine ! Te iubesc fiindcă eşti bun, Te iubesc fiindcă eşti inteligent, Te iubesc fiindcă eşti frumos, Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe ; o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care-o poţi justifica — nu este iubire. Şi apoi bun, inteligent, frumos poate fi şi unul şi altul, dar Te sînt numai eu... Şi totuşi, ştiu că nu vreau nimic de la ea, că nu urmăresc nimic, că nu trebuie să urmăresc. Că nu se poate“
     Sfîşiat de contrarii ca un alt Amiel şi posedat de demonul incertitudinii, oscilînd între meditaţie şi faptă, Codrescu se complace într-un trist hamletism („Mata nu vrei niciodată ceea ce vrei", observă Adela), fără ca totuşi să renunţe la farmecele lui Eros, obsedat, dimpotrivă, la tot pasul, de prezenţa femeii intangibile, zeificată în orice obiect, cu toată psihologia sa de om al sălii de disecţie, dominat de imperativele ştiinţei („La peau, le cerveau, Ies nerfs, tout ga va ensemble“ — sună o maximă învăţată de la Charcot, „maestrul nostru al tuturora"). Iubirea se preface într-un adevărat fetiş :
     „începe să-mi fie scump tot ce e al ei şi mai scump decît totul uşoara asimetrie a gurii,/cînd zîmbeşte, care multiplică farmecele zîmbetului ei. Dar mi-e scump nu numai tot ce este ea şi tot ce face ea, ci şi rochiile ei (mai ales rochiile ei), mantila ei, galoşii ei mici, adorabili, şi săculeţul ei, din care am scos într-un moment, cînd ea era în altă odaie, batista mototolită şi am respirat-o !“
     Eroul, medic de profesiune, face sforţări de a transfigura realităţile, de a arunca un văl peste faptul mizer şi brutal :
     „Imposibil ! Şi e mai bine aşa. Chiar dacă aş avea zece ani mai puţin. Tot ce se realizează se împuţinează şi se trivializează... Cine a spus că odată cu hainele, bărbatul şi femeia aruncă toată cultura şi civilizaţia şi se întorc la starea lor naturală ? O femeie cu care schimbi idei filozofice ca nişte săgeţi de aur, într-o atmosferă de sensibilitate delicată, creată de amîndoi... Şi la un moment dat, ca ultimă concluzie, ca încordare supremă, violarea tuturor secretelor ei, a tot ceea ce ea ascunde, conştientă că e partea bru-
tată a fiinţei ei, oficiile vieţii organice, care n-au altă justificare decît aceea că sînt suportul vieţii spirituale — ca subsolurile unde se fabrică forţa care în salon străluceşte în ghirlănzi de lumird. Adela este o iluzie paradiziacă şi nu trebuie să devină o realitate 1“
   : Ca şi Adolphe de Benjamin Constant, Adela este romanul unui „amour manque“, patetică elegie a dragostei neîmplinite, căci între soluţia căsniciei şi aceea a adoraţiei spirituale, eroul alege în cele din urmă iubirea dezinteresată, „o nesfîrşită prietenie pasionată*4, cum răspunde chiar el, cînd Adela îl întreabă de ce natură e sentimentul lui pentru ea. Departe de a se simţi ofensată, dimpotrivă, înţelegînd scrupulele prietenului ei şi dîndu-i dreptate, Adela îi aduce omagiul ei la plecare, sărutîndu-i, respectuoasă, rnîna. Paginile în care ni se povestesc ultimele scene ale-episodului (dispariţia la cotitură a landoului Adelei, vizita lui Codreseu în încăperea unde a locuit ea) sînt de o mare vibraţie lirică, în tonuri wertheriene mai potolite, străbătute de un inefabil regret, în stilul lui Dimitrie Anghel :
     „Am tras unul după altul două saltare ale scrinului în care nu mai era nimic decît tristeţea mocnită a saltarelor goale, apoi al treilea, din care s-a răspîndit, ca o adiere din trecut, acelaşi parfum al ei, şi apoi pe cel din urmă, unde am găsit un degetar stricat şi o bucăţică de dantelă albă. Am luat obiectele scumpe şi le-am pus în portofoliu, lîngă mănuşă, lîngă biletele ei, iîngă pana pitpalacului şi lîngă acul de siguranţă cu care mi-a prins pelerina în munţii Văraticului. Atîta rămăsese de la ea — şi florile, presate, rest mort din strălucirile verii, dispărută odată cu ea. Şi in odaie, patul pe care dormise, unde-şi ţinuse pînzele subţiri, oglinda care-i reflectase capul şi pieptul şi braţele şi zîmbetul din dimineaţa de altădată. Cînd am ieşit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal, s-a furişat o rază, răspîndind peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlău. Dar curînd raza se stinse în negurile tomnatice de pe înălţimi."
     Se află alte pagini în Adela, de descripţie, care echivalează cu arta unui Hogaş (s-a pronunţat şi numele lui Eugene Fromen-tin, pictorul Africii ecuatoriale franceze şi autorul romanului înfă-ţişînd de asemenea un amor nepotrivit, Dominique), fără să putem vorbi de contaminări (Hogaş apare, dealtminteri, în Adela ca personaj sub numele de Dimitriu). Fireşte, nu întîmplător acţiunea a fost plasată în ţinutul aşa de scump colaboratorilor Vieţii româneşti, Neamţ, al cărui cer „italian" impresionase pe Wiihelm de Kotzebue, precursorul german al lui Sadoveanu, interpretat în româneşte de Gala Galaction. în Adela peisajul montan silvestru şi selenar e un halo al dragostei lui Emil Codreseu, care caută şi
11
găseşte în natură un corespondent sufletesc. Şi dacă de^ lungul excursiilor sale Emil îşi păstrează mereu calitatea de „discipol* cu care l-au investit atît Bousseau, cît şi Bourget, Adela rămîne şi ea o nouă Heloisă, apărînd laolaltă cu stihiile într-un eden regă-sit, alături de un alt Abelard.
     Aşa cum şi l-a definit autorul singur în lămurirea către cititor, romanul Adela este documentul sensibilităţii unui intelectual de la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea, un intelectual ezitînd între energie şi apatie sau ataraxie, între materie şi forţă („O, filo-zofule al materiei şi forţei", exclamă Codrescu în faţa patului Adelei cu gîndul la faimoasa carte a lui Ludwig Biichner Kraft und Stoff). Erou de tip romantic, raţiocinant, Emil Codrescu se încadrează în categoria aşa-numiţilor, după o nuvelă de Turghe-niev, oameni de prisos. Avem a face cu exemplare dotate cu mari calităţi, dar care, apăsate de condiţii vitrege, practică o filozofie biologică pasivă, fixînd o limită arbitrară vieţii, în neconcordanţă cu vitalitatea rasei umane acolo unde raporturile sociale s-au ameliorat. în ciuda aparenţelor, Emil Codrescu nu e un erou excepţional, nu se deosebeşte ca tip social de confraţii săi de epocă din romanele însă mediocre ale lui Vlahuţă, Constantin Miile şi N. Petraşcu — Vasile Dan, Dinu Milian şi Marin Gelea, intelectuali (Marin Gelea a avut drept model real pe arhitectul Icn Mincu). Din punct de vedere moral, Emil Codrescu are totuşi o concepţie etică superioară, înţelegînd dragostea ca o idee. Pentru eJ iubirea sublimată de dorinţă este soluţia fericirii, certitudinea ei indepărtînd şi chiar nimicind angoasa morţii. Alte comparaţii s-ar putea face între Emil Codrescu şi^Lai Cantacuzino din I.ocul unde nu s-a întîmplat nimic de Mihail Sadoveanu sau între Emil Codrescu şi George Demetru Ladima din Patul lui Procust de Camil Petrescu, romane apărute în acelaşi an 1933. Lai Cantacuzino e un tipic om de prisos, Ladima — un învins care însă a luptat. Din punct de vedere al tehnicii, romanele diferă sensibil. Despre Adela critica a convenit că e un roman de analiză clasic, romanul unui moralist.
     Maximele lui Ibrăileanu din Privind viaţa au fost salutate la apariţie d,e Paul Zarifopol în Adevărul literar şi artistic (8 iunie 1930), Şerban Cioculescu în Adevărul (12 iunie 1930) şi excepţional analizate de Mihai Ralea în Viaţa românească. Un adevărat record de aprecieri favorabile a stabilit romanul Adela, despre care au apărut douăzeci de recenzii, notă discordantă făcînd doar Giorge Pascu în a sa Revistă critică (1 martie 1934), unde, sub titlul Librărie, se anunţa că a apărut şi... Mardela lui G. Ibrăileanu... Şirul cronicilor l-a deschis G. Călinescu în Viaţa românească, din mai 1933 („Cel mai bun roman de analiză pe care-1 avem şi o
suavă expresie a dragostei platonice"), şi Adevărul literar şi artistic, din 4 iulie 1933 („Primul cu adevărat roman românesc de analiză, după cum este, neîndoios, cel dinţii roman al dragostei platonice"). Lui Călinescu i-au urmat: Şerban Cioculescu, în Adevărul (11 iunie 1933), Octav Şuluţiu, în România literară (17 iunie 1933), Camil Baltazar (O carte care trebuie citită, Ibidem, 1 iulie 1933), Lascăr Sebastian, în Adevărul literar şi artistic (Cartea cu dragoste şi moarte, 2 iulie 1933), Demostene Botez (O carte rară, Ibidem, 9 iulie 1933), Mihail Sebastian, în România literară, din 15 iulie 1933, Perpessicius, în Cuvîntul, din 23 iulie 1933, Mircea Mancaş, în Adevărul literar şi artistic, din 13 august 1933, Traian Mateescu, în Viaţa literară, din 30 august 1933, Paul Zarifopol, în Adevărul literar şi artistic (Delicate lucruri vechi, 10 septembrie 1933), Vasile V. Georgescu (Dl. G. Ibrăileanu, creator şi analist, Ibidem, 17 septembrie 1933), Silviu Bardeş, în Abecedar (28 septembrie 1933), Ion Clopoţel, în Societatea de mîine (septembrie 1933), C. Gerota, în Convorbiri literare (septembrie 1933), Tudor Teodorescu-Branişte, în Adevărul (29 septembrie 1933), C. Săteanu (Ibidem, 13 octombrie 1933), Rolly, în Adevărul literar şi artistic (14 ianuarie 1934), O Adelă a timpurilor noastre (O carte rară, Ibidem, 21 ianuarie 1934). A apărut în 1934 un Studiu psihanalitic al romanului „Adela(< (Ed. Cartea românească) de Dr. Justin Neuman. Au scris mai tîrziu de bine despre Adela şi alţi critici, precum E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Octav Botez şi aproape că nu e critic actual care să nu se fi pronunţat despre acest roman.
     în volumul de faţă, la secţiunea postume, urmează Amintiri din copilărie şi adolescenţă, scrise în 1911 şi publicate întîia oară în Adevărul literar şi artistic în 1937-1938. în afară de numeroasele detalii de ordin documentar, pe care le dă asupra mediului familial, asupra anilor de şcoală, la Bacău, Roman şi Bîrlad, asupra colegilor şi profesorilor, Ibrăileanu ni se dezvăluie aici în toată intimitatea sa sufletească. Era un temperament retractil, timid, visător, delicat, un sentimental, dar şi un neliniştit, un revoluţionar prin vocaţie, un fanatic reflexiv, preocupat de el însuşi, ca şi de soarta umanităţii, un îndrăgostit cazuist şi un gînditor temerar, mai puţin în stare de a trece la fapte. Se configurează de pe acum prototipul ezitantului doctor Emil Codrescu din Adela, al scepticului care trăieşte dragostea platonic, în sfera exclusiv morală, ca pe o idee. Acelaşi tip ne întîmpină şi în fragmentul postum Doamna X, din care unele fraze au trecut în Adela. Avem a face aci cu un bărbat al cărui nume trebuie raportat la romanul lui Oscar Wilde, Dorian, incapabil de a-şi domina partenera în prezent, ca şi mai ales în trecut, neînstare să obţină altceva decît
13
simpatie, prietenie („amitie amoureuse“), recunoştinţă, compătimire, milă de la enigmatica şi excesiva doamnă X, o femeie voluntară, chiar frenetică în alte relaţii, dar reţinută faţă de el. Dorian se sinucide, şi autorul propune tema acestui amor neîmplinit romancierului obiectiv. Şi această schiţă a fost lăsată în plic sigilat în păstrarea Măriei Stere, ca şi Amintiri din copilărie şi adolescenţă.
     Scrisorile lui G. îbrăileanu cu care acest volum se încheie nu au putut fi adunate toate cîte există. Publicăm numai ceea ce a apărut pînă acum prin periodice şi volume, nu şi ceea ce ştim că se mai află în arhive şi colecţii particulare. Stăruinţa noastră în privinţa obţinerii şi comunicării unor astfel de scrisori nu a fost încununată deplin de succes. Sperăm că viitorul va remedia această lacună, satisfăcînd orgoliul posesorilor particulari de a publica ei înşişi ceea ce au, ori liniştindu-le teama de a nu se fi comis o impietate prin dezvăluirea unor fapte petrecute acum peste cincizeci de ani.
     Prima scrisoare a lui îbrăileanu publicată a fost o scrisoare către I. Al. Brătescu-Voineşti. Ea se afla în posesia lui I. E. To-rouţiu, care ulterior a depus tot fondul la Biblioteca Academiei, de unde a fost publicat in parte de Augustin Z. N. Pop, în 1956, Eugen Simion, în 1966, şi Ion Creţu, în 1968. Scrisorile către I. Al. Brătescu-Voineşti au fost republicate în întregime de Al. Teodo^ rescu, în Scrisori către Îbrăileanu, III, Minerva, 1973, unde acelaşi republică o scrisoare către Dobrogeanu-Gherea (publicată întîi de mine în 1956) şi o scrisoare inedită către D. D. Patraşcanu. în Restituiri literare de Ion Creţu se republică scrisorile lui Ibrăi-leanu către Panait Muşoiu, publicate şi Comentate întîi de N. Liu în 1961 şi Mircea Anghelescu în 1964, o scrisoare către Titu Maio-rescu, publicată întîi de Grigore Botez şi M. Bordeianu în 1966, scrisoarea către Dobrogeanu-Gherea, scrisori către Lucian Pre-descu din fondul de la Biblioteca Academiei, o scrisoare către C. Botez şi scrisorile către Horia Petra-Petrescu, publicate întîi de Aurel Vasiliu în 1957 din fondul Bibliotecii Astra de la Sibiu (vezi şi Lidia Băncescu, Scrisori către Horia Petra-Petrescu, Catalog, Sibiu, 1971). Scrisorile către Panait Muşoiu provin din fondul de la Biblioteca Centrală de Stat, unde se află şi o scrisoare a lui îbrăileanu către H. Sanielevici, inedită pînă acum. Importante sînt scrisorile către Paul Zarifopol, azi la Muzeul literaturii române, publicate cu note şi comentarii de Corin Grosu în 1971. Scrisorile către Artur Gorovei au fost publicate de Maria Luiza Ungureanu în volumul său Scrisori către Artur Gorovei apărut la Minerva în 1970. Scrisoarea către Jean Bart a fost publicată de Rodica Olteanu în Manuscriptumf 1971, nr. 2. Cîteva scrisori ale
14
lui îbrăileanu către soţie, dintr-un fond mai bogat aflat în Biblioteca M. Eminescu din Iaşi, au fost publicate în 1971 de M. Bor-deianu. Scrisorile către O. Goga au fost publicate în 1972 şi reproduse în 1975 în volumul Octavian Goga în corespondenţă, îngrijit de Daniela Poenaru, iar scrisorile către Ion Bianu au apărut în ediţia Scrisori către Ion Bianu, II (Minerva, 1975), de Marieta şi Petre Croicu. Dacă la acestea adăugăm o scrisoare către Liviu Rebreanu publicată de N. Gheran în Cronica din 12 decembrie 19J5 şi două scrisori ale lui G. îbrăileanu către profesorul Ion Simio-nescu publicate de L. Kalustian în cadrul articolului său Ibrâi-îeanu şi obsesia Eminescu, din Luceafărul (13 martie 1976), avem întreaga listă a contribuţiilor editoriale anterioare privind corespondenţa lui G. îbrăileanu. în articolul său G. Îbrăileanu către G. Topîrceanu, din Viaţa românească, 1954, nr. Îl, p. 158-168, Const. Ciopraga dă fragmente din scrisorile lui G. îbrăileanu către G. Topîrceanu, foste în posesia Otiliei Cazimir şi deţinute astăzi de George Sanda, care a refuzat să ni le comunice. De asemenea, fragmente din scrisori ale lui îbrăileanu către Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu apar în articolul lui G. Călinescu Chitanţa creatorului din Contemporanul (25 mai 1956) reprodus în Cronicile optimistului (E.P.L., 1964). Nu am putut da de urma acestor scrisori. Alte texte ne-au fost puse binevoitor la dispoziţie de D. I. Suchianu.
     Interesante pentru conţinutul lor psihologic, autobiografic, reflexiv, rămîn scrisorile către Panait Muşoiu pentru perioada primei tinereţi, scrisorile către I. Al. Brătescu-Voineşti pentru perioada antebelică a revistei Viaţa românească (1906—1916) şi scrisorile către Paul Zarifopol pentru perioada postbelică (1920— 1928). Temperament înrudit cu I. Al. Brătescu-Voineşti şi foarte apropiat de Paul Zarifopol, G. îbrăileanu e nu numai un animator, dar şi un confident de o mare gingăşie şi fidelitate, confe-sîndu-se ingenuu de suferinţele sale, înfăţişîndu-se ca o fiinţă combătută de nelinişti, ca un ins cu funcţiile de relaţie zdruncinate, trăind sub ameninţarea incertitudinilor de tot felul şi cre-zînd cu pasiune doar în misiunea sa de făptuitor al unei mari reviste puse în slujba propăşirii literaturii şi culturii româneşti. Energia spirituală de care a dat dovadă G. îbrăileanu în exercitarea funcţiei sale de secretar de redacţie depăşea cu mult forţele lui fizice. Era într-adevăr născut pentru a avea idei şi a nu se plictisi niciodată să aibă, cum atît de bine a zis Faguet despre Renan. A fost pentru Viaţa românească ceea ce au fost, pentru Convorbiri literare şi „Junimea“, Iacob Negruzzi şi Titu Maiorescu la un loc.
                                                                    AL. PIRU
PRIVIND VIAŢA
                 Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalţi nu le face onoarea intransigenţii sale. 1
                 Nimene nu reclamă mai mult toleranţa decît cel netolerant, pentru că toleranţa ta este condiţia de viaţă a netoleranţei lui.2
                 Nu mărturisi sentimentul nobil pentru care ai făcut o acţiune, căci nu vei fi crezut. Inventează unul mai puţin nobil şi dă-1 ca motiv al acţiunii tale, pentru ca oamenii să nu-ţi atribuie unul rău de tot.3
                 Nu crede că, strălucind în faţa unei femei mai mult decît amantul ei şi, eclipsîndu-1, ai putea s-o întorci cătră tine. Nu vei reuşi decît să-ţi atragi antipatia şi invidia ei. 4
                 De cîte ori te văd sincer, am impresia că, în războiul tuturora contra tuturora, tu ţi-ai lăsat zalele acasă. 5
                  Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate : acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilităţii : copii. 6
                  Cînd ai cincizeci de ani şi, în loc să fii grav şi pozitiv, ceteşti poezii, arăţi entuziasm pentru muzică, te extaziezi în faţa naturii — poţi respira oarecare simpatie, dar nu vei avea prestigiu şi consideraţie, vei servi ca obiect de distracţie, vei provoca despre tine, în faţa ta, discuţii glumeţe întocmai cum ţi se întîmpla cînd erai de cinci ani. 7 *
                   * Cifrele trimit lâ notele din finalul volumului.
19
                          Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzaţie, un sunet, o culoare, atingerea mînii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.8
                          Inteligenţii joacă roluri faţă cu alţii; proştii joacă roluri faţă cu ei înşişi şi, dacă sînt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri. 9
                          Cînd o femeie te-a schimbat cu altul, nu ea e aceea care se simte, faţă de tine, încurcată, stîngace şi vinovată, ci bărbatul cu care te-a schimbat.10
                          Plăcere divină : a exulta de orgoliu şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvîrşite modestii, aşa ca să poţi mistifica pe ceilalţi pănă acolo încît să se poarte cu tine condescendent şi protector.11
                          Cine nu e politicos cu slugile şi cu animalele n-are instinctul politeţel, ci dresajul, şi n-are sufletul sus pus 12.
                           Pentru un om cu adevărat inteligent, a minţi este o sforţare, pe care şi-o impune penibil, minciuna contrazicând raporturile reale din lume, prea clare şi tiranic impuse minţii inteligente.13
                           Mai degrabă vei păstra relaţii bune cu cineva dacă nu-i dai nimica, decît dacă-i dai mai mult decît poţi continua să-i dai — sentimente sau lucruri.14
                           Omul nu renunţă decît la ceea ce nu-i trebuie, ori la ceea ce e imposibil. Dar pentru aceasta i se cere multă filozofie.15
                           Numai imaginile amorului, antidotul morţii, pot ţinea piept, în Conştiinţă, imaginii terifiante a morţii.
                           De zece ani eşti prieten de aproape cu o femeie şi vă ziceţi „dumneata44. Acum un ceas ai văzut întâia dată pe o femeie, care ţi s-a dat şi al cărei nume nici nu-1 ştii, şi vă ziceţi „tu44. Oare singura apropiere dintre suflete este corpul ? 16
                           E mai natural să cauţi cu migăleală rime şi ritmuri pentru durerile simulate decît pentru cele adevărate —
şi e mai onorabil şă le cauţi pentru durerile adevărate, decît pentru cele simulate.17
    Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede. Nu spune nimic rău despre tine, căci toţi te vor crede.18
    A regreta că nu te-ai născut altfel este a regreta că te-ai născut tu, şi nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel este a dori să mori tu şi să se nască altcineva. Căci tu, tu eşti tu.19
    Mila, cînd nu e însoţită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decît dispreţul.20
    O femeie care iubeşte pasionat nu glumeşte niciodată, în societate, cu bărbatul iubit sau pe socoteala lui. 21
    Toţi oamenii doresc un lucru simplu, naiv, logic : ca universul întreg să se comporte astfel încît să le fie bine lor — şi le e necaz dacă cumva universul, la începutul lui, a apucat pe o altă cale decît în vederea acestui scop.22
    Cineva spunea : Prostiile şi absurdităţile celor dea-proape mă înfurie. Ale celorlalţi mă amuză.
    Nu te lăsa ofensat din bunătate, căci devii rău. Dacă ai făcut-o pănă acuma ofensează şi tu pe nedrept, ca să redevii bun. 23
    Nici o durere nu e mai mare decît gelozia care nu poate găsi motive să învinuiască.
    Un roman stoarce lacrimi de admiraţie naturilor artistice prin pasagiile lui frumoase, şi lacrimi de compătimire naturilor sentimentale prin pasagiile lui patetice.24
    Nu uita un moment că în orice raport cu oamenii eşti în stare de război. Cu duşmanii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta — bagă de seamă ce vorbeşti şi cum vorbeşti, cît şi cînd îi frecventezi, cum te arăţi: vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreţ.
21
Nu fi. un. moment distrat, nu te iluziona un moment că eşti în stare de pace ori în armistiţiu, căci celălalt te-ar surprinde. 25
    Fata pe care ai.iubit-o la optsprezece ani şi n-ai mai văzut-o de-atunci o iubeşti toată viaţa. 26
    Cînd bărbatul pe care-1 iubeşte o femeie se* face vinovat faţă cu tine de o grosolănie, femeia îţi reproşează ţie grosolănia lui şi, în nevoia arzătoare de a-1 consola de vina lui, îl iubeşte şi mai mult. 27
    Cîţi oameni ar prefera să moară ei, decât să se scufunde un continent în ocean ? 28
    Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te împiedică să-ţi fie scumpe credinţele şi ritualele care au consolat pe tatăl tău şi pe mama ta şi le-au uşurat ceasul greu al morţii ? 29
    Pentru o femeie toţi bărbaţii sînt bărbaţi, afară de acela pe care nu-1 mai iubeşte. 30
    La furie, mintea celui inteligent intră în ebuliţie, a prostului se sleieşte. 31
    In gelozie superioritatea adversarului triumfător te umileşte, inferioritatea lui te scoboară. 32
    Mai multă încredere am în reformatorul social condus de ambiţie şi de vanitate, deoît în acela condus de iubirea de o&meni, pentru că cel dintâi este mînat de mobile mai puternice şi mai durabile. 33
    Cînd o femeie îţi dă în sfîrşit fericirea, nu-i aşa că priveşti cu atîta simpatie lumea întreagă, încît îţi devine simpatică chiar şi femeia pe care ai părăsit-o şi pe care n-o puteai suferi ? 34
    E destul de rău cînd vine El cu experienţa şi Ea nu, dar încă atunci cînd se întîmplă contrariul. 35
    Cînd amorul secret dintre un bărbat şi o femeie ia proporţii prea mari, atunci, de frică să nu se dea de gol prin gesturi, prin priviri, prin tonul vocii, ei încetează de a mai vorbi împreună şi chiar de a se privi, în faţa
22
acelora de care au grijă să-şi ascundă pasiunea, şi li se pare că sînt foarte prudenţi. 36
    Omul, creînd civilizaţia, a făcut tot ce a putut ca să-şi dezvolte inteligenţa pe dezagregarea instinctelor. Şi acuma nu-i ajunge toată inteligenţa ca să suplinească ceea ce făceau instinctele fără nici o sforţare. 37
    Din cele cîteva sute de miloane de înamoraţi de pe glob din acest moment, fiecare crede că femeia pe care o iubeşte este unica, este o apariţie supranaturală, este singura fiinţă fermecătoare, singurul izvor de felicităţi, singura care poate da farmecul cel mare al vieţii, singura... E cam comic. 38
    Un bărbat, care are toate scrupulele în raporturile sale cu bărbaţii şi cu femeile, are foarte puţine, şi la nevoie nici unul, faţă cu femeia pe care o iubeşte cu pasiune, pentru că în natură nu există scrupule şi îndatoriri morale. 39
    Nu există viaţă viitoare — afirmă mintea noastră ştiinţifică. Dar ce poate să ştie mintea noastră, născută pentru o incomplectă adaptare a unui puţin complicat organism la un puţin variat mediu ? 40
    Dacă vrei să treci drept om de caracter şi de curaj în proprii tăi ochi, nu face concesii de conştiinţă în directivele vieţii tale. Dacă vrei să treci drept om de caracter şi de curaj în ochii altora, ajunge să nu faci concesii în lucrurile mici, zilnice. 41
    Bărbaţii îşi dau singuri certificat de paupertate estetică şi morală, cînd îşi îngăduie, ca un lucru foarte natural, intimităţi cu fetele-în-casă, şi în acelaşi timp înfierează, ca cea din urmă înjosire, aceleaşi intimităţi ale unei femei cu un lacheu. 42
    Omul care, prin vorbe, gesturi, fapte mărunte, îşi descarcă necontenit sentimentele, în măsura în care ele apar, e tot aşa de impropriu pentru acţiune sistematică, grea şi lungă ca şi, pentru tracţiune intensă, o locomotivă care şi-ar pierde necontenit vaporii, pufnind prin toate deschizăturile. 43
23
    Cînd cineva persiflează morala, toate probabilităţile sînt că e un om de treabă. Cînd cineva predică necontenit morala, toate probabilităţile sînt că e un om plin de păcate.44
    Nu poate fi o mai mare ofensă pentru un bărbat decît atunci cînd femeia cu care e prieten se înamorează, în timpul prieteniei cu el, de un altul. 45
    Nu există sacrificiu. A trăi sărac pentru a nu abjura o idee este a prefera plăcerea abstractă şi înaltă de a stărui în acea idee, plăcerii senzuale şi inferioare de a mînca şi a bea bine. 46
    Un bărbat care spune vorbe de iubire unei fete fără să le însoţească de o propunere de căsătorie îi aduce o ofensă gravă şi o dezvirginează sufleteşte. 47
    Cea mai subtilă dintre plăceri e aceea de a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că înţelegi cît mai puţin sau nimic din ceea ce nu ţi se spune, dar în acelaşi timp a înţelege tot şi a privi totul cu detaşare şi cu o liniştită ironie. 48
    Printre pisici, cunoscute prin îndelungatele lor maneje preliminarii în amor, sînt unele care, ca şi oamenii lipsiţi de prejudecăţi întîrziate, suprimă orice preludii şi merg drept la scop. 49
    Cîte milioane de vorbe ai spus tu în viaţa ta ! Ai spus vorbele care sînt în Shakespeare, în Goethe şi în Kant. Numai că le-ai combinat altfel. 50
    Unele femei nu se ruşinează să apară în haine sumare faţă de servitori, pentru că au sentimentul că servitorii nu sînt oameni. Altele se ruşinează de goliciunea lor în faţa animalelor, pentru că animalele au ochi ca şi oamenii... 51
    De cită impertinenţă dai dovadă cînd îmi spui că mine la ora cutare ai să vii negreşit la mine, parcă tu ai cunoaşte întreaga cauzalitate universală ca să ştii că mine ai să mai fii în viaţă.
24
    Un bărbat, cînd încetează de a iubi pe o femeie şi începe să iubească pe altă, are toate menajamentele pentru femeia părăsită. O femeie, în aceeaşi împrejurare, e crudă şi sfidătoare. Femeia are sentimentul că cruzimea ostentativă faţă cu bărbatul părăsit este un dar şi un omagiu pe care îl aduce noului ei amant. 52
    Numai naturile grosolane nu roşesc de nici o idee care le vine în cap.53
    In tinereţă, când stările sufleteşti sînt vii şi multe, timpul trece plăcut şi încet, aşa că, privind îndărăt la o distanţă de cîţiva ani, îţi pare o eternitate. La bătrîneţă, cînd stările sufleteşti nu mai sînt vii şi se rarifică, timpul trece anevoie şi totuşi atît de repede, încît, privind înapoi, •lucrurile de acum zece ani îţi par că s-au petrecut ieri Aşadar natura, părtinitoare cu tinereţă şi ostilă bătrîne-ţei, îi ia acesteia totul, îi dă celeilalte totul! 54
    Bărbaţii ţin pe femei în stare de inferioritate, nu pentru că le socot inferioare, ci le socot inferioare pentru că le ţin în stare de inferioritate. Iar femeile se socot inferioare bărbaţilor pentru că, înainte de a ajunge ia conştiinţă, orice clasă supusă îmbrăţişează concepţiile stăpînilor. 55
    A mînca, act eminamente brutal şi inestetic, ar fi devenit cu siguranţă ruşinos dacă izolarea pentru îndeplinirea acestei funcţiuni n-ar stingheri cu totul practica vieţii omeneşti. Se zice că pe Alfred de Vigny nu l-a văzut mîncînd nici un străin.56
    Femeile au mai multă delicateţă în realităţile iubirii decît bărbaţii. O femeie normală nu va intra niciodată în intimităţi cu un bărbat de pe o treaptă socială cu mult inferioară ei, ori cu un bărbat pentru care nu are cel puţin afecţiune. Pentru bărbaţi asemenea incompatibilităţi de obicei nu există. Această deosebire se poate exprima pe scurt astfel : este indiferent la urma urmei pe cine supui, dar nu este indiferent cui te supui.57
    Dacă n-ai în tine destulă politeţă pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decît cu egalii, mai politicos cu egalii decît cu superiorii. Lipsa de politeţă faţă cu egalii şi cu superiorii este numai o necuviinţă, care îţi
25
poate atrage represalii, pe rînd faţă cu inferiorii eşte o cruzime şi o laşitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta. ^
    Cînd triumful este aproape şi, pentru a face ultimul pas, ţi se cere o ticăloşie, nu-i aşa că-ţi vine greu să nu o faci ? 59
    O nenorocire venită din propriile noastre greşeli e tot atît de fatală ca şi una venită din senin, dar iluzia libe^-rului arbitru ne face să suferim cu atrocitate de cea dintâi, pentru că ni se pare că am fi putut-o evita. 60
    Cînd un prieten te părăseşte în nenorocirea lui, îţi dă tot atîta dovadă că nu ţi-a fost prieten adevărat, ca şi, cînd te părăseşte în nenorocirea ta. 61
    Deosebirea dintre dominarea femeii de cătră bărbat şi dominarea bărbatului de cătră femeie este deosebirea dintre tiranie şi dictatura sclavilor. Cînd nu domină nici unul, nici altul, e război civil. 62
    Dacă ai îndoieli asupra ta, nu le da pe faţă, ca să nu dai prostiei dreptul de a-şi permite cu tine aceeaşi atitudine, împrumutînd-o de la tine. 63
    Cînd un bărbat pasionat face curte unei femei, el are aerul umilit, pentru că atunci el îngenunche înaintea sclavei şi pentru că atunci el îi propune maternitatea, adică un şir lung de chinuri şi un eventual asasinat.64
    In infinitul timpului şi spaţiului, ne-am întîlnit în aceeaşi nebuloasă, în acelaşi sistem solar, în aceeaşi planetă, în acelaşi secol, în aceeaşi generaţie, în aceeaşi ţară, în acelaşi loc, sub acelaşi acoperămînt, şi totuşi ne urîm, ori cel puţin ne sîntem indiferenţi, în loc să ne aruncăm unii în braţele altora, inteligenţi şi proşti, buni şi răi, înmărmuriţi de spaima naturii infinite şi ostile.65
    In viaţă, de foarte puţine ori ştii mai dinainte ce ai să faci şi ce ai să vorbeşti, şi mai niciodată ce ai să simţi şi ce ai să gîndeşti. încolo, tot ce ai să faci şi ai să vorbeşti, tot ce ai să simţi şi ai să gîndeşti afli atunci cînd
26
ai făptuit, cînd ai vorbit, cînd ai simţit, cînd ai! gîndit. Ai în faţa ta, începînd chiar din clipa care urmează, viitorul, ca un neant în care înaintezi orbecăind în întuneric, căzind peste faptele şi vorbele tale, peste gândirile şi simţirile tale. Viaţa este această izvorîre de fapte, de gîndiri şi de simţiri, peste care te îmbrânceşte etern nu se ştie cine. 66
    De-a lungul evoluţiei, nu se observă creşterea nici unui alt organ al omului, afară de creier, condiţia materială a conştiinţii. Ar fi interesant de ştiut dacă mai există un alt animal care să fi suferit în cursul vremii o asemenea nenorocire. 67
    Cu cît eşti mai politicos, cu atîta ridici tot mai multe ziduri şi forturi împotriva cordialităţii inoportune, care dă năvală în incinta vieţii tale. 68
    Omul găseşte întotdeauna inconştient motive înalte pentru acţiunile sale egoiste. Antropofagul, care-şi mî-nîncă părinţii din lipsă de altă carne, e convins că face un act moral, că-şi îndeplineşte o datorie religioasă. Aceasta dovedeşte idealismul omului, adică neputinţa lui de a-şi recunoaşte mobile egoiste şi josnice. 69
    Sini oameni cari trag toate învăţămintele posibile din experienţele vieţii, numai cit, pe toate, le trag cu un moment mai tîrziu decât le trebuie. Aceştia sînt mai nenorociţi decît acei care nu învaţă nimic din viaţă şi care, astfel, n-au mustrări zadarnice. 70
    Cînd o femeie şi un bărbat se întîlnesc să se cultive reciproc prin lecturi, prin învăţare de limbi ş.c.L, să ştii că întâlnirile lor sînt convocate şi prezidate de Geniul speciei şi să le-o spui şi lor, dacă ei n-o ştiu.71
    Cei care au sufletul grosolan spun „tu“ şi intimilor şi slugilor, arătînd prin aceasta că pentru dînşii intimitatea înseamnă lipsă de stimă şi de respect. 72
    Poţi să schimbi cunoştinţile cuiva, dar nu şi ideile. Ideile sînt flori crescute pe tulpina sentimentului, care-şi are rădăcina în instinct. Numai vremea sau o criză puter-
27
nică sufletească, slăbind, întărind ori modificînd instinctul şi sentimentul pot schimba ideile.73
    Cine nu e gelos de bărbatul amantei sale arată că amorul lui e alcătuit mai cu seamă din vanitate şi din simţul de proprietate asupra femeii.74
    O femeie de rasă şi de lux este un produs rafinat în salon şi un animal primitiv în iatac. O femeie comună e gospodină şi într-un caz şi în altul.
    De cele mai multe ori n-o iubeşti pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti.75
    Atenţiile arătate şi serviciile făcute indistinct prietenilor şi străinilor ofensează prietenia şi o dezobligă de sentimentul recunoştinţii. 76
    Nimic nu este mai deosebit de bărbat decît femeia, fiindcă tot ce este în natură e numai altfel decît bărbatul, pe cînd femeia e contrariul lui.77
    Sînt oameni pentru care viaţa e insuportabilă, iar acceptarea morţii imposibilă. 78
    Nu-ţi sînt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de la ochii femeii tale ? Gîndeşte-te bine că încreţiturile astea s-au făcut în lunga voastră tovărăşie de griji şi de nevoi. Gîndeşte-te bine că ele sînt semnul că se apropie vremea cînd tu şi tovaraşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna. Gîndeşte-te că asta e fata rîzătoare pe care o aşteptai cu pieptul înfrigurat în nopţile de vară. 79
    De-a lungul vremii, patru evenimente hotărâtoare în viaţa sufletească a omenirii : apariţia ideii de moarte în conştiinţă, pierderea credinţii în Dumnezeu, însumarea noastră în zoologie şi reducerea planetei la un vremelnic fir de ţărînă în infinit. 80
    Unii concep viaţa ca un rin, în voia căruia nu ai decît să te laşi, ca să ajungi la ţărmuri înflorite. Alţii o concep ca un curent, în susul căruia trebuie să înoţi voiniceşte cu speranţa îndoielnică de a ajunge la un mal aspru, unde să-ţi odihneşti capul obosit. 81
    Amintirile — b muzică ce ne vine de undeva de dincolo de orizont. 82
    Cele mai multe judecăţi falşe în privinţa lucrurilor omeneşti se datoresc infirmităţii morale, şi nu slăbiciunii intelectuale, pentru că mai degrabă pierde omul simţul realităţii prin partea morală, decît prin cea intelectuală. 83
    O implori să nu te mai facă să suferi, adică îi ceri ei ajutor contra ei, nenorodtule, iar ea te ascultă rece şi tăioasă ca o spadă de gheaţă şi ridică în suflet altare celuilalt.
    Disimularea femeii faţă cu bărbatul e în ordinea lucrurilor, pe cînd a bărbatului faţă cu femeia e contra naturii, e o laşitate, e antipatică.84
    O femeie se simte măgulită cînd e iubită de orice bărbat pentru care nu are dezgust. Dar numai un fat nu se simte indispus, şi chiar nenorocit, cînd e iubit de o femeie pe oare el nu o poate iubi. 85
    La douăzeci de ani iubeşti amorul şi cauţi o femeie să-l întrupezi, şi femeia asta nu poate fi decît frumoasă. La treizeci de ani iubeşti o femeie, nu -amorul, şi femeia asta poate fi frumoasă, poate fi urîtă, cum se întîmplă.86
    Bătrîneţa e came veche, e inestetică, e impură. E o ruşine, căci este restul unui organism învins de natură. Boala, cînd nu-i acută şi trecătoare, e aceeaşi deteriorare, aceeaşi ruşine, o bătrîneţă prematură. Iiar moartea, definitiva victorie a naturii asupra omului, este suprema ruşine. 87
    Un bărbat de o anumită vîrstă se apără cu moliciune cînd i se impută pe nedrept păcate juvenile.88
    Faţa unei femei trece într-o singură zi prin mai multe vîrste. O femeie, care are treizeci şi cinci de ani cînd e linişită, are patruzeci cînd e morocănoasă, treizeci cînd e veselă şi douăzeci cînd vibrează de iubire. 89
    Oamenii în genere nu preferă minciuna adevărului. Le utilizează pe amîndouă fără nici o preferinţă, după nevoie. 90
29
    De obidei o femeie ştie că e iubită mai înainte ca bărbatul să-şi deia seamă ce se petrece cu dînsul. Femeia însă, mai tîrziu, îi spune că n-a bănuit nimic şi că a fost foarte surprinsă cînd el i-a mărturisit iubirea. Prin aceasta, ea înlătură orice suspiciune asupra cochetăriilor, mane-jelor şi provocărilor ei de mai înainte. 91
    Te impilă toată lumea, şi nu decretezi infamia universală şi iremediabilă a omenirii. A fost cu tine puţin mai indiferentă ea, şi universul întreg devine „un episod trist, care tulbură liniştea neantului-.
    Amorul, ca şi soarele, e un singur moment la zenit : în momentul primului „da“. 92
    Predici necontenit morala, zvMi în toate părţile precepte. înţeleg : te ispiteşte viaţa şi simţi nevoia să alungi tentaţiile din toate puterile, în fiecare moment al vieţii. 93
    Dacă, apucînd pe un drum, ţi-ai rupt un picior, nu regreta că n-ai apucat pe un altui, căci nu ştii dacă nu ţi le rupeai pe amândouă. 94
    Gelozia pricinuită de o femeie e mai chinuitoare în absenţa ei, decît în prezenţa ei, pentru că torturile geloziei sînt produse de imaginaţie, şi cînd femeia e de faţă, imagina ei absorbantă îţi paralizează imaginaţia.95
    „Horao homini lupus“. Filozoful nu ştia că lupii nu se mînîncă între dinşii decît la ultima extremitate.96
    Un bărbat nu e rudă cu nevasta sa, dar e rudă ou surorile nevestei sale. 97
    A flirta, adică, în ultimă analiză, a face şi a asculta propuneri învăluite, pe departe, lipsite de seriozitate, este, din partea bărbatului, un semn de grosolănie sufletească şi de lipsă de patosul virilităţii; este, din partea femeii care primeşte manejul, dovada unui suflet de cocotă ori de servitoare. Numai iubirea, rămînînd în marginile decenţei şi ale respectului, poate forma subiectul unor anumite convorbiri între un bărbat şi o femeie cu instinctele sănătoase şi simţul estetic nepervertit. 98
30
    Tot ce nu este etern, este zadarnic. Nimic nu este etern.99
    De ce cruzime atroce dă dovadă acela oare se apropie de o femeie cînd nu se gîndeşte sau cînd se gîndeşte că creează o fiinţă supusă fatal la boală, la agonie şi la moarte.100
    Recunoştinţa exagerată pentru atenţiile pe oare ni le arată cineva este de cele mai multe ori răspunsul amorului nostru propriu măgulit şi al vanităţii noastre satisfăcute. 101
    In societate, nu te ridica împotriva nici unui păcat, ca să nu comiţi, din neştiinţă, vreo nedelicateţă.102
    Inteligenţii se împart în două : buni şi răi. Proştii se împart în una : răi;103
    Atitudinea ironica în faţa vieţii este consolarea ipocrită pe care ne-o dăm, depreciind ceea ce ne refuză viaţa. m
    în amor omul se mulţumeşte ou un nimic, şi nu se mulţumeşte cu nimic.105
    Amorul este o febră a sufletului. Acelaşi început, aceeaşi criză, acelaşi sfîrşit şi aceeaşi imunitate — căci nimene nu iubeşte a doua oară pe femeia de care a scăpat.106
    Cînd nu mai iubeşti pe o femeie, nu poţi înţelege deloc pentru ce ai iubit-o, oricîte sforţări de memorie ai face.197
    Un bărbat simte o jenă, o ezitare faţă cu bărbatul căruia i-a răpit inima unei femei. O femeie, faţă cu rivala învinsă, are conştiinţa calmă, senină şi un aer de triumfală sfidare.108
    Cînd un bărbat iubitor de confort moral îşi părăseşte femeia şi iubeşte pe alta, e foarte iritat că-i mai lipseşte o condiţie ca să fie complet fericit: aprobarea femeii părăsite.
31
    Un bărbat de treabă, cînd iubeşte pe cine nu-i este permis, se dedă lta cele mai neînchipuite ipocrizii faţă cu el însuşi, ca să-şi ascundă că iubeşte, şi crede cu sinceritate că sentimentul lui pentru femeia adorată e simpatie, prietenie, admiraţie...109
    în amorul pasionat nu e, nu poate fi prietenie. într-o femeie pe care o iubeşti pasionat, totu-i femeie, şi prietenia nu-şi găseşte nici un loc unde să se plaseze.110
    Este această mizerie în lume ; ou cit un bărbat şi o femeie se iubesc mai mult, cu atâta se tot împuţinează între ei secretele corpului şi, din cauza suspiciunilor, se tot înmulţesc secretele sufletului.111
    în iubirile, ca a lui Balziae, dintre un bărbat de douăzeci de ani şi o femeie de patruzeci, întinereşte corpul cel bătrîn şi îmbătrâneşte sufletul cel tânăr.112
    Sînt bărbaţi care nu pot cuceri o femeie, decât dacă se prezintă singuri la concurs şi nu o pot păstra deeît dacă nu se iveşte un concurent. Asemenea bărbaţi în realitate sînt interimari, niciodată titulari.113
    Amorul şi crima sînt invazia naturii în mijlocul civilizaţiei. 114
    Bărbaţii se tem mai mult de moarte deeît femeile, pentru că au sentimentul trecutului mai puternic, pentru că au inteligenţa şi imaginaţia mai vii şi pentru că ei sînt elementul activ în crearea vieţii. Viaţa, cu cât e mai intensă şi mai conştientă, cu atâta are mai mult oroare de neant.115
    Crima fundamentală a naturii împotriva omului e că a pus conştiinţa unui Kant intr-un corp de mamifer supus legilor stupide ale materiei care, cu un curent imperceptibil de aer ori cu o infimă bacterie, poate stinge pentru eternitate conştiinţa în oare se aprinsese un univers.116
    Gîndeşte-te că şi tu şi acela care te insultă, într-o zi sau alta, aveţi să staţi cu mînile pe piept şi cu luminările la cap.117
325
    Dacă generosul şi obiectivul elefant, şi nu isterica şi libidinoasa maimuţă, ar fi avut creierul mai dezvoltat, ce admirabil ar fi omul.118
   Un om care s-ar hotărî şi ar reuşi să fie sincer în orice împrejurare ar fi o apariţie odioasă, ar fi o calamitate publică, ar ofensa în dreapta şi în stingă, ar arunca scandalul în familii, ar grăbi dizolvarea Societăţii — ar trebui ucis ca un cine turbat.119   '
    Dacă într-o bună dimineaţă oamenii ar începe să-şi poată citi gîndurile unul altuia, toţi ar umplea pădurile şi văgăunile neumblate, pitindu-se fiecare în cate o ascunzătoare nebănuită, Societatea s-ar desfiinţa şi rasa omenească ar pieri în curînd.120
    Femeile caste, din lipsă de temperament, au mai puţin dezvoltată pudoarea corpului, din cauza ecoului slab pe care-1 trimite în conştiinţa lor feminitatea lor redusă.121
^ Se poate spune că literatura, care aproape în întregime nu-i deeît zugrăvirea afacerilor amoroase, nu este altceva deeît epifenomenologia ştiinţii numită embriologie.122
    Un prost nu spune lucruri inteligente, dar un inteligent spune multe prostii. O sută de mii de proşti nu fac un inteligent, dar o sută de mii de inteligenţi fac un prost. In lume, prioritatea o are prostia.123
    Un prost care tace nu va plictisi niciodată ca un inteligent care-şî debitează întreaga gîndire. Faţă cu o femeie, va învinge întotdeauna pe un inteligent, care spune mereu tot ce gîndeşte. Tăcerea provoacă curiozitatea, care aţîţă iubirea, şi dă impresia de forţă, de virilitate.
    Imaginaţia şi inteligenţa sînt izvoare de frică. Şi cum marea problemă a vieţii este moartea, inteligenţii sînt în inferioritate şi în privinţa acestei probleme capitale a existenţei noastre.124
    Tu nu bănuieşti cită însemnătate dai acelora pe care îi dispreţuieşti, condiesoinzînd să-ţi angajezi faţă cu ei sensibilitatea ta într-o anumită formă. 125
33
    In scrisul tău destinat publicului pune ideile tale, dar niciodată sentimentele tale, adică partea intimă a personalităţii tale, niciodată imaginaţia ta, adică produsul imediat al personalităţii tale.126
    Dacă ai prietenii strînse, participi lia un suflet comun, nu mai ai sufletul tău personal, adică un suflet delimitat, propriu pentru observaţie. Şi, neputînd cunoaşte un suflet, al tău, nu poţi cunoaşte nici pe al altora. De aici faptul paradoxal că numai izolaţii cunosc bine sufletul omenesc. 127
    Femeia are mai mare putere de penetraţie în sufletele altora decît bărbatul, dar, mai săracă în idei generale, este inferioară bărbatului cînd vrea să reconstituie tipuri din
observaţiile izolate.128
    Prin sentimente, oricare: bune sau rele, atîrni de oameni. Prin inteligenţă îi domini.129
    Tu faci o acţiune, şi eu îi presupun motivele pentru care aş fi făcut-o eu. Tu spui o frază, şi eu îi dau înţelesul pe care l-aş fi pus eu în fraza ta. Atunci cum vrei să te înţeleg ? Să ne înţelegem unii pe alţii ?130
    Ori de cîte ori în societate, în loc de a-ţi da pe faţă ideile şi sentimentele, ai reuşit să spui o vorbă banală, lipsită de orice culoare personală, ai câştigat o victorie împotriva vulgarităţii.131
    Sublimul vieţii — ascensiunea pe piscurile înalte ale existenţei — exclude sentimentalitatea, care supune pe om micilor nevoi ale celor din jurul lin.132
    O opinie contrară este o ofensă, îndeosebi faţă de femei, mai subiective prin natura lor. De aceea, extrema politeţă, pe care le-o datorăm mai ales lor, ne impune să ne ascundem opinile faţă de ele şi să abundăm în sensul lor.133
    Amorul alungă prietenia dintre un bărbat şi o femeie, pentru că încrederea şi simpatia nu pot ţinea piept pasiunii arzătoare de primitiv, dorinţii de acaparare, suspiciunilor şi oelorlate porniri egoiste ale amorului, care
34
otrăvesc mai ales sufletul bărbatului, aşa de inferior femeii în această privinţă.134
    Cînd poţi reuşi să spui pentru ce iubeşti pe o femeie, n-o iubeşti cu adevărat.135
    Cînd un amant începe să ia alure de soţ, femeia se simte nenorocită, aricit de ideal s^ar purta el, căci ea nu-şi luase un amant pentru ca să aibă doi soţi.136
    Cînd o femeie vinovată are conştiinţa sensibilă, nu~i ajung niciodată prosternările amantului ei, pentru că dovezile lui de supunere şi de adoraţie sînt necontenite scuze şi justificări ale greşelei ei.137
    Puţini oameni ar prefera ca femeia pe care ei o iubesc pasionat să iubească pe altul decît să moară.138
    Prietenia, rară şi între bărbaţi, este cu mult mai rară între femei, pentru că meseriia lor de a plăcea le face pe toaţe concurente între dînsele ; pentru că prietenia e un sentiment de esenţă mai mult spirituală, iar femeia este, prin definiţie, o fiinţă mai aproape de natură; pentru că prietenia ţine de categoria sublimului, iar femeia e născută numai pentru frumos,139
    Adesea, acelaşi amor nu iartă cel mai mic lucru şi nu rupe pentru cea mai mare vină.140
    Se zice că Alfred de Vigny a scris La Colere de Samson, catehismul lapidar al misoghinismului, pentru că avea îndoieli serioase asupra actriţei Dorval, cu care se avea bine.141
    Cineva spunea : Corpul meu nu sînt eu, e el. Uneori el nu mă lasă să gîndesc, să lucrez. Alteori el mă lasă.142
    Cînd ceri cuiva indulgenţă, îi ceri dispreţ îndulcit ori, după împrejurări, agravat prin bunăvoinţă.143
    Dintr-un anumit punct de vedere, cam de alăturea de viaţă, toate lucrurile omeneşti pot părea comice, afară de unele acte naturale, care sînt odioase ori ridicole.144
35
    Cît e de trist sfârşitul vieţii normale, care se încheie cu  bine. Fiinţa încântătoare  de acum   treizeci de ani, fata
cu  cozile pe spate, plină de  visuri şi de iluzii, astăzi şi-a
întors privirile de la stele, şi-o plecat capul spre pămînt, apăsată de greutatea vieţii.145
    Nu-ţi chinui inima că în    anumite  momente     din trecut
nu  ai luat alte hotărîri, nu  ai făcut  alţi paşi,  care te-ar
fi dus în viaţă pe un drum mai bun. Orice pas făcut, orice hotărîre luată nu puteau să fie altfel, pentru că orice vorbă a ta, orice act al tău stau faţă cu întreaga ta fiinţă fizică şi morală ca rezultatul unei operaţii de cifre faţă cu cifrele operate, ca un compus chimic faţă cu elementele oare-1 alcătuiesc. A regreta că n-ai făptuit altfel este ca şi cum rezultatul hidrogenului şi oxigenului ar regreta că nu-i aur, suma lui doi plus doi că nu-i zece. 146
    Dacă încă nu ţi-e ruşine de nebuniile pe care le făceai pentru ea, să ştii că iubirea ta n-a murit cu totul. 147
    Ambiţia de a străluci este goana după sufragiile proştilor. Ambiţia de a nu fi desconsiderat este frica de a nu te oglindi defavorabil în mintea celor inteligenţi.148
    Unele femei îşi iubesc mai mult copiii, altele mai m,ult bărbatul ori amantul; ou alte cuvinte, unele mai mult copiii actuali, altele mai mult pe cel viitor. Aşa toţi creatorii : unii artişti îşi iubesc mai mult operele isprăvite, alţii mai mult pe cele proiectate.149
    în fiecare moment sînt în lume milioane de discuţii ori de neînţelegeri între doi sau între mai mulţi oameni, şi fiecare răm-îne convins că dreptatea e de partea lui, deşi este evident că din toate aceste milioane de antagonist! numai jumătate au dreptate în cazul cel mai bun, şi nici unul în cazul cel miai rău. E amuzant,150
    De obicei, o femeie care iubeşte de mai multe ori dă bărbaţilor aceleaşi nume drăgălaşe, fără nici un scrupul de delicateţă, pentru că în amor femeia nu are trecut. Ea trăieşte în prezent. m
36
    Delicateţa este calitatea supremă şi cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte : inteligenţa, bunătatea, altruismul, generozitatea, discreţia, mărinimia ş.c.l. Un om lipsit de o singură calitate a sufletului nu mai are delicateţa complectă. Atunci ea este cu lacune şi cu eclipse.152
    Gelozia retrospectivă e cea mai chinuitoare, pentru că ştie că nu are motive să învinuiască, să calomnieze, să lovească, şi totuşi învinuieşte, calomniază şi loveşte.153
    Femeia are gelozia retrospectivă în grad mult mai mic decît bărbatul, pentru că femeia trăieşte mai mult în prezent, pentru că în amorul ei imaginaţia are un rol mult mai slab şi pentru că în amorul ei simţul de proprietate e mult mai mic.154
    Rănile amorului propriu sînt din cele mai dureroase, dar de cele mai multe ori provoacă rîsul.155
    Dacă am face toate combinaţiile posibile între cuvintele unui dicţionar de buzunar, am construi o infinitate de opere ştiinţifice care ar răsturna, ca pe nişte încercări puerile, toate teoriile ştiinţei de azi; am construi o infinitate de opere literare, faţă cu oare Divina Comedia ar fi o simplă încercare juvenilă; am construi tragediile pierdute ale lui Euripide şi tratatele lui Epicur, am învia din morţi Biblioteca de la Alexandria... 156
    Cit progres şi cită civilizaţie presupune instituţia femeilor galante. Ce distanţă de la pitecantropul care, în pădurile primitive, năvălea asupra femelei, pănă la urmaşul lui modern care negociază, pe bună învoială, ceea ce-i trebuie. 157
     Uneori, din exces de discreţie, subliniem prin rezerva noastră ceea ce celălalt credea că trece neobservat, şi devenim indiscreţi. In unele cazuri, reuşind să ne jucăm rolul perfect, excesul de discreţie ne face să apărem insensibili. 158
     E naiv să te miri. E cinic să nu te indignezi.159
37
    Tu cirezi că, dacă ai vrea, ai putea să începi chiar de azi să fii mineiunos, linguşitor şi crud, ca să poţi triumfa în viaţă. Credinţa că poţi reuşi să ai defectele pe care nu le ai este o iluzie tot atît de vană ca şi aceea că numai dacă ai vrea ai putea să cînţi ca Tamagno *.160
    însuşirile date integral de natură, ca inteligenţa sau talentul, conferă meritele cele mai mari, deşi omul nu are nici un merit că lie posedă ; pe cînd însuşirile pentru oare omul are un merit că le posedă, ca virtutea sau bunătatea, conferă merite mult mai mici.161
    Cît timp pasiunea ei este puternică, femeia îţi spune că, dacă n-o încunjuri toată ziua cu atenţii, rişti s-o îndepărtezi prin dezobişnuinţă. Cînd pasiunea ei începe să scadă, ea îţi spune că prin prezenţa ta necontenită rişti s-o îndepărtezi din cauza oboselii.162
    Un cortegiu mortuar, agonia unui vecin de peste sală exasperează pasiunea a doi amanţi, pentru că imaginile care evocă distrugerea vieţii provoacă paroxismul instinctului creator.163
    Ceea ce provoacă amorul unui bărbat e temperamentul femeii. Iar ştiinţa ne spune că temperamentul este fizionomia sensibilităţii organelor vieţii vegetative.164
    Dacă facem abstracţie de punctul de vedere moral, ipocrizia bine reuşită şi bine susţinută este victoria omului asupra animalului, a conştientului asupra inconştientului, a inteligenţii asupra sentimentelor, este suprema afirmare a acelei virtuţi care formează piatra angulară a caracterului şi care se numeşte stăpînire de sine.165
    Călugărul Ieronim de la Rişca spunea : un bărbat care nu se simte rudă cu nevasta lui trăieşte ou dînsa în concubinaj. Iar cînd se simte rudă, trăieşte în incest.166
    Stările sufleteşti superioare fiind dezvoltate în cursul evoluţiei din stări inferioare, analiza descopere întotdeauna în aliajul celor dintâi pe cele din urmă. Iată pentru ce analiştii sufletului omenesc apar pesimişti şi mizantropi.167
     * Francesco Tamagno (1851—1905), tenor de operă italian. S-a ilustrat în Othello de Verdi (Milano, 1887, Londra, 1889, New York, 1891).
38
    Descoperirile ştiinţifice cele mai geniale sînt faţă cu adevărul total despre lume mai puţin decât săriturile unei broaşte care ar avea de gînd să facă înconjurul pămîn-tului.168
     Iţi părăseşti prietenii şi alergi după sufletul, atît de deosebit de al tău, al unei femei, tocmai în momentul cînd spui că vrei un suflet care să te înţeleagă. Ipoeritule, tu vrei să îmbogăţeşti registrele stării civile.169
     Cetiţi în şir un anumit capitol din Descendenţa omului de Darwin — şi rmanejele rafinate dintr-un roman de Bourget, oare duc tot acolo... E divertisant, e comic, e hilariant.170
     Bărbaţii au infinit mai puţin dispreţ pentru fricoşi decît femeile, pentru că bărbaţilor curajul masculin nu le făgăduieşte nici o felicitate.171
     Cînd te şîndeşti că cele mai sublime strigăte ale poeziei sînt exprimarea ritmată a chinurilor provocate de o celulă, în rivna ei nesatisfăcută de a se întîlni cu o anumită altă celulă, nu poţi să nu admiri fantastica feerie clădită de sufletul omenesc pe instinctul cel „atît de van44.172
     în deosebire de geniile artistice, care sînt nişte explozii ale naturii exuberante, geniile pur intelectuale nu simt, de obicei, nimic pentru femei, pentru că geniile intelectuale, suprema debrutaliziare a vieţii, fiind punctele luminoase în care materia capătă în sfîrşit deplină conştiinţă de ea însăşi, natura a avut grijă să nu le întindă acea cursă numită amor, care este duşmanul cel mai neîmpăcat al liberei dezvoltări a inteligenţii pure. Femeile, la rîndul lor, nu simt nici ele nimic pentru aceste fiinţe abstracte.173
     Limba română are nepreţuitul avantaj de a poseda cuvintele iubire şi amor pentru două lucruri ou totul deosebite, denumite în alte limbi cu un singur cuvînt.174
     Cînd s-a stins amorul între soţi, poate să rămîie iubire, chiar dacă în amorul lor n-n fost iubire. Cînd s-a stins amorul între amanţi, nu rămîne iubire, chiar dacă în amorul lor a fost iubire.175
39
    De obicei, femeile îşi înşeală bărbaţii şi bărbaţii femeile cu simţurile şi cu imaginaţia, nu cu inima.176
    In timpurile din urmă, lipsite de ottoe prejudecăţi, un bărbat de treabă poate să aibă mai multe iubite deodată, pe cînd o femeie de treabă nu are niciodată doi amanţi în acelaşi timp, ci, cel mult, unul cu care e pe isprăvite şi altul cu care a început. Starea asta de tranziţie poate ţinea mai multă vreme...177
    Cînd prin sforţările memoriei reuşeşti să-ţi aminteşti ce simţeai pentru o femeie, să ştii că iubirea ta n-a murit încă. Dacă continui cu exerciţiile astea de memorie, poţi cădea din nou în prăpastie.178
    Ipocrizia ajunge uneori a doua natură, şi atunci ea devine sinceritate. în cazul acesta sinceritatea devine ipocrizie — cînd ipocritul, în vederea calculelor sale, îşi permite accese de sinceritate.179
    Dacă vrei să mistifici şi să reduci la neputinţă şi ridicol pe însuşi Geniul Răului care domneşte în lume, întrebuinţează această simplă stratagemă : aşteaptă-te oricînd şi în orice privinţă numai la rău, şi anume la cel mai mare rău. Atunci, orice nenorocire ţi se va părea normală, pe cînd binele, dacă-ţi va ieşi vreodată în cale, îl vei simţi ca pe însăşi mina lui Dumnezeu pusă asupra capului tău.180
    Cînd între doi oameni există o controversă aprinsă şi cînd vine un eveniment care dă dreptate complectă unuia dintre ei, acesta, diacă are sufletul de elită, caută să treacă fără a sublinia victoria, sirnţindu~se oarecum jenat şi parcă vinovat de atîta triumf. Sufletele de rînd fac contrariul.181
    Plăcere divină : să te arăţi mic şi umilit, cu sentimentul distanţei dintre tine şi ceilalţi.182
    Nimic mai nivelator decît prezenţa femeii iubite cu pasiune. De obicei, ea dă inteligenţă prostului şi tîmpeşte pe cel inteligent. 183
    Timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conştiinţa, flacără palidă şi rece, dar oare vestejeşte şi usucă.184
40
                                                   Orice femeie măritată se simte sclavă bărbatului ei, sclavă supusă sau revoltată, .credincioasă sau infidelă, în funcţiune sau evadată ori părăsită.185
    Asasinarea unei femei din cauza geloziei este crima cea mai monstruoasă, vrednică de torturile inchiziţiei, fiindcă are ca-; motiv arogarea dreptului abominabil de a monopoliza o anatomie şi o fiziologie umană, şi suferinţa, ou atît mai ridicolă, cu cit mai atroce, că ţi s-a nesocotit acest drept. 186
    Nu-i aşa că un fapt josnic al rivalului, povestit în faţa femeii care formează obiectul litigiului vostru, este o briză răcoroasă pentru inima ta ? Tu însă, cuprins subit de un spirit obiectiv de circumstanţă, dar cu cele mai slabe argumente de oare eşti capabil, iei apărarea rivalului, ca să-i dovedeşti ei cit eşti tu de generos şi de superior celuilalt. 187
               i *
    Pesimismul Wte iubirea arzătoare de viaţă şi tînguirea că ea nu dă destule plăceri ori că nu i le poţi stoarce îndestul şi că se isprăveşte odată. Un pesimist, faţă cu viaţa, e ca un bărbat care ar cere celei mai iubite femei mai mult decât ea poate da sau decât poate el lua, ori care ar iubi o femeie inaccesibilă. Pesimiştii însă pretind că nu iubesc — femeia. 188
    Arătarea recunoştinţei, oricît ar fi de discretă, impor-tunează şi impacientează pe binefăcătorul delicat şi, în loc să-l răsplătească pentru faptele lui bune, îl pedepseşte. 189
    Copilul tău are să aibă spaimele agoniei, are să moară şi are să fie îngropat. Şi toate astea le-ai creat tu.190
    In orice bibliotecă, scriitorii în viaţă alcătuind o minoritate infimă, marii cetitori stau toată viaţa de vorbă cu morţii. 191
    Învăţaţii au reconsituit cu imaginaţia pitecantropul. Dar numai femeile au ocazia să-l vadă, în anumite momente. 192
41
    Dacă femeia nu se deosebeşte oa mentalitate de bărbat, trebuie egalizată politiceşte, pentru că poate aduce aceeaşi contribuţie în dezbaterea lucrului public. Dacă se deosebeşte de bărbat, trebuie egalizată, pentru că aduce puncte nouă de vedere în dezbaterea lucrului public.
    Magnanimitatea şi generozitatea se nasc din raportul de la puternic la slab, de la stăpîn la supus, de la conducător la condus. De aceea plebeii şi femeile au mai puţin dezvoltate aceste însuşiri.
    Dacă nu-i poţi cuceri inima prin propriile tale mijloace, nu te poate ajuta întreaga omenire cu toată ştiinţa ei, cu toată arta ei, cu toată diplomaţia şi cu toate armatele ei.193
    Unii se înduioşează când cugetă la pitecantrop, strămoşul omului. Alţii îşi stăpînesc dezgustul când cugetă la om, strănepotul pitecantropului.194
    în pădurile primitive — ciomagul; în societate — sarcasmul. Expresia fizică a sentimentului, aceeaşi : arătarea caninilor.195
    Pesimistul mizantrop spune oamenilor: „Gorile, cit sînteţi de stupide !“ Pesimistul idealist le spune : „Fraţilor, cit sîntem de nenorociţi !196
    Natura îşi urmează cursul cu aceeaşi fatalitate şi nepăsare în piatră, în arbore, în om, în toată materia. A trăi este a te strecura prin legile naturii ca printre nişte curse complicate şi nevăzute, spre a-ţi păstra, în forma dată ţie, cele câteva zeci de kilograme de materie, pe care ţi le Împrumută vremelnic natura şi care sânt tu.197
    Sistemele de gândire şi curentele .artistice atârnă de momentul istoric. Momentul istoric atîrnă de structura socială. Structura socială atârnă de rezultatul luptelor dintre clase. Luptele dintre clase se reduc la goana eternă a indivizilor după mai bine, adică după condiţiile cele mai favorabile pentru păstrarea acelei infime cantităţi de materie în forma diată de matură fiecăruia.198
    Se poate dovedi că toate preceptele morale, avînd în vedere ori conservarea individuliui, ori a societăţii, adică a cadrului pentru conservarea individuală, sînt tot atâtea regule de observat pentru a întârzia ceasul morţii.199
    Nu te certa ou viaţa. Nu fi o fiinţă abstractă ! Frecventează societatea, petrece, glumeşte, joacă cărţi, bea, ia-ţi o amică, ori, dacă nu se mai poate, fă ceea ce se zice că făcea Sainte-Beuve prin coridoare cu personalul de serviciu de sex. Nu te certa cu viaţa, nu face pe cimpanzeul abstract! 200
                                                                                                        (
                                  ADELA
Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu
                                                                     (iulie—august 189...)
                                                               ;
                             Lămurire
                în clipa cînd, în sfîrşit, domnul G. Ibrăileanu ne-a încredinţat manuscrisul acestei opere, cunoscută pînă atunci numai de un restrîns număr de prietini intimi ai domniei-sale — presa literară, greşit informată sau deliberat născocitoare, a şi anunţat apariţia unui roman autobiografic al „cunoscutului critic ieşan“.
                Puţinii care cunoaştem şi conţinutul romanului şi viaţa autorului s-au mirat. Donkiul Ibrăileanu nu s-a încruntat, cum s-ar fi cuvenit, ci a zîmbit numai: zîmbetul, poate caustic, fiind reacţia sa obişnuită faţă de moravurile şi năravurile literare de la noi.
                Acel zîmbet l-am descoperit în scrisoarea imediat următoare manuscrisului, scrisoare în care se anunţa, pe de o parte, o prefaţă în care criticul Ibrăileanu ar fi explicat atmosfera socială evocată de acţiunea romanului; iar pe de altă parte, ne înştiinţa că domnia-sa aparţine categoriei de scriitori pentru care corectura în zaţ e ultima a textului liberat de autor prin însuşi grafismul obiectiv al literei de tipar.
                Intre timp, domnul Ibrăileanu s-a îmbolnăvit, medicii interzicîndu-i riguros orişice efort.
                Aşadar romanul apare neîntovărăşit de prefaţa pe care autorul, critic şi în această ipostază, o socotea indispensabilă. Cum însă, din scrisoarea mai sus pomenită, cunoaştem schematic intenţiile autorului, ne permitem să dăm în locul şi în numele lui următoarele lămuriri:
                Adela nu e un roman autobiografic al domnului G. Ibrăileanu, ci o succesiune de fragmente ale jurnalului lui Emil Codrescu, grupate în jurul personagiului femenin al cărui nume e şi titlul romanului.
                Acţiunea romanului e situată cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Aşadar, faptele, comportările personagiilor, ideile lor, modul lor de a se exprima, gluma, ironia,
47
                        visările lor aparţin unei alte generaţii, substanţial dije-renţiată de cele actuale şi chiar şi de cele recente în amintirea lectorului de azi.
                            Din acest punct de vedere, romanul e prezentat de autor ca un document al sensibilităţii unui intelectual din acea vreme.
                            Iar textul romanului, care e şi numele eroinei, înadins ales uşor desuet, sau demodat, dacă vreţi, faţă de exigenţele urechii contemporane — e ca o mătasă veche care-a fost odinioară rochia unei fete de pe vremea valsului.
                                                                                   Editorul.
    Bălţăteşti!... O improvizare de bilei, pe şoseaua care vine de la Piatră, trece prin mijlocul satului, strîmbă, şerpuind printre rîpi, şi se duce la Tîrgu-Neamţului, înconjurată de singurătăţi.
    Lume multă, care vrea să petreacă, şi nu ştie cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rodiii de casă şi cu capul gol... Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, trec la poştă, peste drum de hotel, înarmaţi cu alpenstock-uri, strânse energic în pumn la nivelul bărbiilor înţepenite şi importante. Peisaj 'meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câţiva arbori schilozi, ascunde munţii dinspre apus.
    Nici o „cunoştinţă44. Sistem infailibil : în genere, atitudini nesociiabile ; în specie, evitarea parcului. Pe drumul, inevitabil, din „centru44 — cufundat în lectura unui ziar. (Am un număr din Voinţa naţională încă din Bucureşti.)
    Plictis odihnitor. Lectură plăcută, reconfortantă : cataloagele câtorva librării străine şi un dicţionar portativ, cărţile de căpătâi care, împreună cu Diogen Laerţiul, repertoriu de cancanuri şi idei antice (amintit adesea de Coco Dimitrescu în „prelegerile44 lui nocturne de la Cos-man şi găsit din întâmplare la un anticar), alcătuiesc biblioteca mea estivală.
    Cataloagele — pentru momentele de lirism intelectual. Unele cărţi le-ai cetit. Ţi-aduci aminte şi împrejurările. (Era pe vremea...) Câteva... stai la îndoială. Iată una pe care vrei s-o ceteşti de zece ani şi nu ştii pentru ce n-ai reuşit încă, cu toate că o ai în bibliotecă. Pe aceasta, deşi ilustră, ai ocolit-o necontenit. De ce ?... Câteva, mai interesante, ai să le comanzi cu siguranţă. Le însemni ou o cruce. Pe cele mai importante, cu două. De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie, şi crucile duble
49
devin tot mai dese. Atunci, pe cele „cîteva mai importante44 le însemni cu trei cruci, care, în curînd, încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă... Iată tratatul dispărut din bibliotecă de mult: cine ţi l-a confiscat sub formă de împrumut? Treci în revistă pe împrurautătorii probabili cu un sentiment neplăcut. Iată şi volumul (fireşte de poezii) în oare ai trimis Elizei declaraţia de dragoste... Eiiza...
    Trei perne sub cap şi ţigările pe mesuţa de alături, oa să-ţi rămînă spiritul absolut liber de corp şi de griji, şi lectura catalogului, cu toată atenţia, ca să nu treci cu vederea nici o carte — se poate imagina voluptate mai esenţială ?
    Dicţionarul — pentru momentele cînd spiritul vrea să ia contact mai concret cu lumea realităţilor în sine. După un instrument de teslărie, o pasăre (uneori ai şi figura alături; păsările din dicţionare au întotdeauna mutra mirată şi comică), apoi o prepoziţie ou înţelesurile ei subtile, demonstrate prin exemple naive. Şi tot aşa, în partea a doua, la numele proprii — un rege merovingian, un promontoriu, o primadonă italiană. Visezi la regele pletos, la promontoriul care împinge departe în mare un oraş cu nume ciudat, şi mai cu seamă la diva care a debutat la Neapole şi a fost pe rînd (sau aproape) metresa unui duce, a unui conte, a unui tenor şi apoi nevasta unui bancher. Nu mai e dicţionar. E un roman în notaţii sugestive.
    Dar azi am recetit paginile lui Diogen Laerţiul despre Epicur. Ataraxic. „Apatie44... Frica de acţiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid şi prea mult preocupat de urmările faptelor lui. Decadenţa Greciei. Antipodul „bestiei blonde44. „L’honîme, ivre d’une ombre qui passe, porte toujours le chătiment d’avoir voulu changer de placeu... * Mulţumit cu puţin, ca să poată suporta viaţa... Indulgent cu alţii, sever cu el însuşi. Inspiratorul tuturor eudemonologiilor amabil-pesimiste. Neînţeles de proşti şi de pord, care traduc „plăcerea44 lui subtilă şi detaşată în plăcerea lor trivială şi-l stropesc cu noroiul indignării lor ipocrite.
    Sînt interesante aerele aristocratice pe care şi le ia în micile staţiuni „balneare44 şi „climaterice44 toată lumea
     * Charles Baudelaire, Les hiboux.
50
asta, şi mai ou seamă femeile. Neavînd nici o ocupaţie şi lipsind aici clasa de sus care să-i comprime şi să-i pună la locul lor — ca păpuşile cu resort cînd închizi capacul — aceşti mici burghezi se simt în adevăr boieri. Senzaţia de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. (Admirabilă tautologie !) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez de senzaţii : aci sclav, aci rege asirian.
    Peste cîteva zile, singur, prin munţi, sau (mai liric) prin munţii tinereţii. Stabilirea „itinerariului44 scoate din umbră atîtea imagini de altădată... O noapte albastră dea^-supra Durăului, în septembrie... Luna, izbutind în sfîrşit să urce Ceahlăul dinspre Bufoalniţa, apăru candidă şi sinistră între două stînci, apoi dispăru în dosul Pana-ghiei şi pe urmă, după ce stătu o- vreme nehotărîtă deasupra prăpastiei, veni pe biserica schitului. A doua zi, pe Ceahlău... Bolta imensă de azur, acoperind priveliştile scînteietoare... Monştrii pietrificaţi de pe munte, culcaţi, ori în picioare, unii, binevoitori, alţii agresivi sau bizari. (Era şi unul amical şi hilar, în mijlocul platoului.) Culmile negre din vale tîrîndu-se spre piciorul muntelui colosal, ori alergînd speriate în toate părţile şi oprindu-se brusc, halucinate. Cînd vineţi, cînd roşii, munţii înalţi de pe Bistricioara, strălucind în soare cu toate stîncile lor... Departe, în singurătăţi adînci, munţii cei din urmă — aproape de nouri, albi-translucizi — încremeniţi în gloria infinitului, impresionlnd mai mult sufletul decît ochiul, înfiorînd „voinţa44, ca şi muzica, răscolind în adîncurile ancestrale spaime, nostalgii, mitologii defuncte... Şi-n fundul prăpastiei, la utrenie, aiurind, sunetul clopotului de la schitul invizibil...
    încă şi mai din adîncul vremii, Borca, cu dimineţile care sunau cristalin, cu zilele înalte şi luminoase, cu nopţile care veneau din pădure ude, cu miros de ferigă... Şi imagini răzleţe dintr-o vară sau alta, unele greu de localizat în timp: un curcubeu la depărtare de cîţiva stînjeni, văzut din vîrful Hălăucii : un cerc care abia îşi înscria statua proiectată în el, rupt în partea de jos de umbra picioarelor mele. Un nour de smoală, deasupra Călimani-lor, biciuit în fiecare clipă de două trăsnete ca două fire uriaşe de magneziu aprins. Un pîrău secret, intr-un peisaj de la începutul vremurilor, încercînd, înainte de Beetho-
51
ven, andantele din Simfonia a Vl-a. Un cer violet, departe, într-o dimineaţă aspră de august. Un şipot minuscul, închis într-o încăpere de zid, ţîrîind obosit într-o noapte tîrzie şi de care doamnei Voinescu i-a fost milă să-l lăsăm singur în foşnetul de cimitir al celor patru plopi...
    Şi imagini, fulgurante, o clipă, din istoria — din preistoria ? — vieţii. Intr-o trăsură mică, în mijlocul unui platou gol; de jur-împrejur, pănă-n zare, dealuri pleşuve, cenuşii, sinilii, roşiatice... Altădată, într-o trăsură mică (aceeaşi ?), într-o după-amiază de vară ; la marginea unei păduri negre, pe virful unui copac înalt, o găină-sălba-tică... Eram copil ? Eram cu tata ? Sînt imaginile unor realităţi ? Sînt imagini de vis ? Crîmpede din delirul frigurilor din copilărie ? Fragmente din viaţa unui înaintaş, însorise în nervii ascendenţei şi luptând să iasă în lumina conştiinţei ?
    Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se darmă peste ea, o acopere, o fac© tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei, mereu. Cînd voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complect din univers.
    Prea mic, cînd a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai tîrziu, în copilărie, după o fotografie rea şi ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am auzit de la alţii şi cu propria mea fantazie : o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altădată, aceasta şi atâta este mama.
    în cursul vieţii, imaginea rămînînd aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. în copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi, o simt fiică. Dar aceste sentimente sui-generis, aceste ipoteze afective, fără substratul vreunei realităţi experimentale în viaţa de familie, au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă, moartă demult.
    Oa şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în ad,incurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamesteoată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţă şi uneori şi
52
astăzi, cînd mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare.
    Timotin... Nu l-am mai văzut din Universitate. M-a recunoscut şi a oprit trăsura. Se ducea la Mănăstirea Neamţului. Avea lingă el o femeie şi patru fete.-Oricât ai fi de spiritual şi demonic, ceea ce nu-i cazul eu Timotin, nu poţi fi decât ridicol înghesuit, într-o trăsură închiriată, de o consoartă şi patru reproduceri în miniatură ale figurii doamnei şi domnului, combinate indiscret. Cloşca asta slabă şi măruntă stătea îmbufnată şi ostilă, parcă ar fi simţit o ameninţare pentru numeroasa ei progenitură. Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormânt.
    Matematicianul ăsta nu îmbătrâneşte. Dar nici nu are ce îmbătrâni în el. Subţire, uscat, abstract ca şi cifrele lui, pulsaţia vieţii este aproape inexistentă intr-insul. Cu nasul ascuţit peste mustăţile subţiri — două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive —, cu părul lui sărac şi lins pe tidvă, a rămas ca la douăzeci de ani. Dealtfel, şi ştiinţa lui este eternă, ca şi obiectul ei
—   şi-l conservă.
    Plimbare pană aproape de Valaa-Saeă. Lună plină. Răsărea cînd am ieşit din sat. Era greoaie şi roşie ca şi în noaptea aceea îndepărtată, cînd se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea peste noi, şi atât de neaşteptată era apariţia ei abia răsărită acolo în poartă, incit femeia cu care — strecurîndu-ne prin întunericul de lingă garduri
—   căutam singurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu amândouă mâinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză.
    ...Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, adinioarea în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului „balnear^ o poezie nemeritată ; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă.
    Dar lumina lunii impresionează şi simţurile inferioare : o noapte ou lună pare mai rece. Lumina albă, fiind
53
asociată poate cu zăpada, dă senzaţia de frig. Iar cînd simţurile amorţite colaborează cu lumina înşelătoare, minciuna ia proporţii de fantasmagorie. Obosit de insomnia nopţii precedente şi de treizeci de kilometri făcuţi pe jos în timpul zilei prin munţi, călătoream într-o noapte cu lună plină pe capra unei trăsuri. în toropeala luptei cu somnul, vedeam în copacii izolaţi de pe marginea drumului femei uriaşe, care veneau întru întâmpinarea trăsurii, şi în păreţii albi ai caselor singuratice — stînd de calcar abrupte. Surprins şi alarmat, îmi trebuiau cîteva secunde oa să-mi corectez iluzia, pentru ca apoi, din nou, conştiinţa amorţită să-mi dea aceleaşi năluciri, aceleaşi femei cît clopotniţele şi aceleaşi stînci albe de var.
    ...Iluzionară, luna este „amica* visătorilor, a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a „lunaticilor* — şi a femeilor. Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul ca şi adevărul. „Midi, roi des ete$“ * — obiectul şi expresia — nu există pentru ele.
    ...E tîrziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfîrşi-tului de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte.
    Azi-dimineaţă am întîlnit pe Adela !
    E aici de două zile ! E cu mama ei şi cu „coana Aniea*.
    N-am mai văzut-o de trei ani, în vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit.
    „Doamnă* î întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul „domnişoară* în „doamnă*. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. (Psihologie de cvadragenar, intempestiv şi pier vers de lucid !) Şi apoi, ori de cîte ori se căsătoreşte o fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că sînt furat, Hotărît, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii şi stăpînii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin in petto, „domnişoară*. Pe domnul L..., cauza eficientă a transformării, îl ignorez, îl neg. Negînd cauza, neg efectul...
    Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, şi cuvîntul „doamnă* e legat de fapte şi sentimente neobişnuite.
     * Leconte de Lisle, Midi.
54
     Prietenia a început de când, ou mişcări în intenţia ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate. felurile, îmi aranja cu o minuţioasă fantazie mustăţile, cravata şi părul. Alteori, tot pe genunchii mei, îşi liniştea păpuşa, care „plângea14 cu desperare. Eu îi „mâneam44 unul după altul degetele, pe care le declaram „acadele44; lipeam fruntea de a ei, ca să-mi vadă în loc de doi ochi unul singur, lung de la o tâmplă la alta, ceea ce, cînd s-a deprins ou viziunea îngrozitoare, îi producea un acces de zgomotoasă ilaritate; îmi petreceam degetele prin câte un cârlionţ al părului ei blond şi, când uitam să mă ocup de floricele ei de aur, îmi lua degetul, îl ducea la capul ei şi aştepta rezultatul cu ochii în ochii mei. Păpuşile trebuia să i le văd, pe toate, în fiecare zi şi să le ştiu pe nume. Uneori, cînd „avea treabă44, îmi încredinţa cîte una s-o „păzesc44, ba chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate odăile pe unde avea „copii44 culcaţi prin paturi liliputane, prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiţi de soartă, prin locuri mai puţin confortabile. Fireşte, unii copii plîngeau, alţii nu voiau să adoarmă, fiindcă erau obraznici, alţii erau bolnavi — şi ea îi admonesta, le făcea morală, îi consola... pe fiecare după starea în care îi găsea. Cînd îi venea şi ei rândul să se culce, rolul meu devenea mai important. După ce o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc în odaia ei şi să-i ţin de urît „cîteva minute44, oare uneori se prelungeau atâta, că doamna M... mă dădea pur şi simplu afară. Programul sindrofiei cu Adela la patul ei îngrădit cu o leasă verzuie era foarte puţin variat. De obicei îi spuneam o poveste comandată de ea, mereu aceeaşi, de care nu se sătura niciodată. Era vorba, se înţelege, de un moşneag, de o babă, de două fete. Bucuriile şi indignările ei erau exact aceleaşi în fiecare seară, deşi ştia micul roman atît de bine, că, de câte ori schimbam vreun amănunt oa s-o încerc, mă corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucam de-a ascunsul. Ad tehnica era complicată. Stînd „de vorbă44, Ia un moment oarecare băgăm de seamă că e cuprinsă de o nelinişte, înţelegeam : voia să se ascundă. Mă ridicam de pe scaun şi mă depărtam câţiva paşi. Cînd mă întorceam, o găseam cu plapoma peste cap: se ascunsese. Eu o căutam prin
55
toată odaia : „Da’ unde-i oare Adela ? Unde s-a ascuns Adela ?“ Şi numai când nu se mai putea ţinea de rîs şi vedea că din vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapoma de pe faţă şi se considera învinsă.
    In iarna cînd a fost bolnavă de scarlatină şi am vegheat adesea la patul ei, în calitatea mea de student în medicină, o învăţasem în timpul convalescenţei un cîntec, care a avut un rol însemnat în legăturile noastre de mai târziu. Pură recunoştinţă pentru învăţător, sau cabotină nevoie de a face efect, dar urmarea a fost că mai pe urma, ori de 'cîte ori veneam la ei, mă întîmpina regulat cu un subţire şi monoton : „La dada madâ !“ adăugind, invariabil, envoi-ul: „Pent’u mata44. Adela, victimă a infamiei mele, îşi lua revanşa fără să ştie : „La dada madâ !44 era oarecum transfigurarea, foarte personală, a universalului La dorina e mobile, pe oare i-1 cântasem — aluzie directă la unele inoonstanţe ale ei. (Pasiunile fiind întotdeauna lacome, mi se părea mereu că sînt trădat.) Şi acum îmi plătea poliţa, sfidîndu-mă în fiecare zi cu profesia de credinţă a necredinţei femeieşti şi agravînd sfidarea cu sublinierea ei personală. O bucată de vreme Adela complecta primirea asta graţioasă cu o altă atenţie specială. Cum isprăvea cîntecul, alerga în odaia ei şi-mi aducea o rochiţă nouă, roşie ca . o creastă de cucoş, cu aplicaţii de fir aurit, pe care mi-o punea pe genunchi, trimiţându-mi din ochii ei albaştri priviri elocvente, care spuneau lămurit : „Admiră î Ai mai văzut aşa ceva ?“ Dar rochiţa sha învechit foarte repede...
    Fericirea ei cea mare însă era s-o ridic „în pod44, fericire exprimată întăi cu rîsete gîlgâitoare de hulubiţă mică, pe urmă cu ţipete ascuţite, la punctul culminant al ascensiunii. Uneori mă „ridica44 şi ea, strîngîndu-mi tare genunchii în braţele ei miei şi ţipând ascuţit : „Tîta ma’e !“
    Prietenia noastră era atât de mare, îneît Adela, cînd avea nevoie de a înţelege universul, deocamdată parţial, eu eram acela pe care-1 consulta cu preferinţă. Odată, auzind că o să vie un medic veterinar pentru un cal al domnului M..., m-a luat oarecum deoparte şi m-a întrebat dacă : „Doctorul oare ar’ să vie e un cal mare ?44 Era de patru ani. Pentru logica asta perfectă am ridicat-o în pod cît a voit, mi-am petrecut degetul prin toţi cîrlionţii ei, i-am pus la dispoziţie ceasornicul, mustăţile şi nasul şi am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri.
56
    Eram, bineînţeles, şi confidentul ei en titre. într-o după-amiază, cînd m-a văzut intrând,,(mă aştepta!), a venit la mine obididă, furioasă, indignată, ca să-mi facă cunoscut ofensa sîngeroasă pe care i-o adusese o domnişoară, fiica unui vecin : „Madadeta m-a făcut dumneta!“ Era ceva teribil, în adevăr. Adjectivul acesta mica moldoveancă îl cunoştea până acum spus numai slugilor... Ofensa nemaiauzită o ţinuse secretă. Ceilalţi luau adesea în glumă nefericirile ei, ceea ce o supăra şi o făcea prudentă.
    Purtam şi corespondenţă. în scrisorile de afaceri sau de invitaţii ale domnului M..., trimise printr-un fecior boieresc, găseam mai întotdeauna şi un adaus „scris“ de Adela, nişte arabescuri extraordinare, painjeni complicaţi, hieroglife, prin care îmi dădea ştire despre păpuşi, ori mă chema la ea, ori îmi vestea vreo nenorocire — şi era convinsă că am înţeles. Cînd, în sfîrşit, pe la cinci ani, a început să înveţe şi un alfabet mai simplu, cel latin, copia mereu litere pe toate hîrtiile din casă şi, pe măsură ce le copia, mi le aducea să le admir. Uneori mă punea la lecţie să scriu şi eu litere şi se purta cu mine exact ca doamna M... cu ea.
    Din cauza marii noastre prietenii, doamna M... îmi spunea, în glumă, că am „întors* capul fetei. Dar şi fetiţa îmi întorsese mie capul. Ajunsesem gelos de doamna M... şi de domnul M... şi, cînd mi se părea că Adela ţine mai mult la mine decît la ei, simţeam o fericire pe oare o cultivam cu avariţie, în secret. Şi cum doamna şi domnul M..., din motive pedagogice, erau siliţi să se poarte mai rezervat cu ea, eu exploatam cu neruşinare situaţia mea, lipsită de responsabilitate, ca să-i cuceresc inima. Dar doamna M... nici nu-şi putea da seama de măsura pasiunii noastre. Jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturora — întotdeauna mi-a fost cu neputinţă să sărut copiii în public — îi devoram ochii, năsucul, obrajii, cîrlionţii, ceafa cînd eram numai noi singuri. în aceste tete â tete-uri nu lipseau nici dialogurile pasionate :
    —   Adela, mă iubeşti ?
    —   Te iube’c!
    —   Tare ?
    —   Ta’e !
    Este drept că răspunsurile n-aveau temperatura şi culoarea întrebărilor. La vîrsta aceea,, între cuvintele acestea abstracte şi conţinutul lor nu exista încă o perfectă corespondenţă. Adela le spunea conştiincios şi grav.
57
    Secretul pasiunii noastre reciproce era simplu. Ea îmi „întorsese '"capul*, pentru că orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreţi pentru puii de om (şi, prin derivaţie, de animal, de plantă şi chiar pentru miniaturile de obiecte) ; pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de surprize ; şi apoi pentru că omul fără surori şi mamă îşi concentrase asupra fetiţei blonde toate posibilităţile de afecţiuni familiale. Eu îi întorsesem capul pentru că eram în mintea copiilor, adică a ei, şi pentru că desigur, cu instinctul ei de animal mic, simţea că o ador. Dar Adela nu era numai un pui de animal egoist. Era capabilă şi de acţiuni altruiste, uneori foarte costisitoare pentru ea. Adesea, ca să împartă cu mine cauza fericirii ei, cînd cronţăia pe genunchii mei un măr, de obicei crud, păstra un rest, sculptat de dinţii ei mici ca o bijuterie din care ar fi fost scoase pietrele scumpe, şi, cu mina ei de păpuşă mică, mi-1 împingea în gură. Şi apoi mă ţinea de mus-teaţă, atentă la rezultat. Nu se poate închipui un fruct mai savuros şi o idilă mai încântătoare... Dar altruismul ei o făcea să-şi pună chiar viaţa în primejdie pentru mine. Dacă cineva se prefăcea că vrea să mă bată, fetiţa îmi lua apărarea cu o îndrăzneală de cloşcă mică şi ageră, care mergea pănă la temeritate oarbă cînd agresorii erau în număr mare.
    O singură dată prietenia noastră a fost puţin umbrită, cîteva ceasuri, din cauza stupidei mele insensibilităţi la avansurile ei delicate. Domnul M... întîmpmîndu-mă la sosire cu nişte veşti rele pentru el, nnam dat Adelei atenţia cuvenită, am fost distrat şi rece. Atunci ea şi-a lungit buzele, şi albastrul ochilor i s-a întunecat. Apoi m-a ignorat complect, dar n-a părăsit odaia, şi mi-a trebuit o întreagă strategie, alcătuită din linguşiri, laşităţi şi — mizerabil corupător de suflete ! — mai ales ispite, ca s-o pot recâştiga. In sfîrşit, i-am cucerit un zâmbet, apoi, prin-tr-o genială comicărie, un acces de râs. Şi pe urmă am fost şi mai amici, toată ziua.
    Prietenia noastră a durat pănă la vîrsta de opt ani, luând diverse forme, în măsura în oare animalul devenea om, şi temperată puţin din cauză că, la urmă, nu mai stăteam vacanţiile întregi la moşie, în vecinătatea ei.
    Cînd, după o lipsă de şapte ani, am petrecut iarăşi două veri la ţară, n-am mai găsit pe Deluţa, Coca, Cu-
58
coana mică, Puica, Răţuşca, Copalaia (aşa pronunţa ea cuvîntul „portocală") —ouim îi ziceau unii şi alţii — ci o domnişoară de cincisprezece ani, o fată înaltă, subţire, prea subţire pentru înălţimea ei, cu o coadă groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru, cu faţa tot copilărească şi totuşi de o frumuseţă mînidră, semeaţă, aproape orgolioasă, amestec unic, care-i dădea ceva matur şi în acelaşi timp îi accentua copilărescul figurii.
    Prietenia renăscută a crescut repede pe amintirile copilăriei şi pe precocitatea ei intelectuală şi tardivitatea mea afectivă.
    Ca şi altădată, făceam călare aproape în fiecare zi cei cinci kilometri pînă la casa lor. Eram acum mentorul ei (de atunci am devenit „mon cher maître“). Ii dădeam cărţi, îi recomandam anumite pasagii şi ne plimbam ceasuri întregi prin parc, discutând lecturile, descriindu-i şi povestindu-i viaţa din oraşele mari şi iniţiind-o practic, pe viu, în ştiinţele naturii, pentru care avea o predilecţie deosebită. Dar „recreaţiile" erau mult mai lungi decît orele noastre „ştiinţifice şi literare", cum le numea ea.
    N-am fost grav niciodată, şi, mai ales în conduită, n-am reuşit niciodată să am „Fesprit de mon age“. Aşadar : la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, şi încă de pe atunci cu părul sur, construiam prinzători pentru păsări (Adela avea colivii, seminţe, cunoştea obiceiurile şi. gusturile tuturor zburătoarelor); făceam zmeie mari că abia le putea ţine, cărora le trimiteam pe sfoară inele cu „scrisori" sau batiste şi, noaptea, lampioane veneţiene confecţionate de ea ; mă urcam în copaci să-i aduc fructele cele mai frumoase, retrase parcă anume, oa-n poveste, pe vîrful crengilor greu de ajuns ; ne plimbam cu barca pe iaz, „ancorând" pe la adîncruri, în umbra verde a sălciilor pletoase, oa în nişte chioşcuri vii, oare ne izolau de lume, ca să cetim, să conservăm şi să ne admirăm mutrele în oglinda apei, ori ca să prindem peşte ou undiţa, aşteptând în zădar ceasuri întregi să ne mişte pluta, în hazul peştilor sceptici la ispite ; făceam praştii ca să vînăm vrăbii şi piţigoi, şi uneori reuşeam,! Ne duceam la mure, unde Adela întâlnea adesea prietene din copilărie. Buzele ei, înroşite de sucul rubiniu, dădeau o expresie provocantă frumuseţii ei blonde. In sfîrşit, căzîod, din treaptă în treaptă, în cel mai autentic rousseauism şi contribuind şi influenţa lui Fenimore Cooper, ne-am fabricat, în ascuns,
59
armii de răchită şi săgeţi de corn şi ne^am dus în pădure la vînat! Bineînţeles că niciodată n-am vînat nimic.
    Dar fata blondă cu arcul întins, cu corpul încordat ca şi arcul, mi-a rămas în amintire ca o splendidă viziune de artă sau de vis.
    Deşi vizitele mele nu erau zilnice, totuşi, cînd veneam, pe la ceasurile trei, o găseam totdeauna în balcon sau chiar afară din ogradă, pe drum, aşteptîndu-mă. Uneori venea ea la mine (însoţită de domnul M...), călare pe calul ei negru, cu bustul înalt în rochia lungă, a cărei trenă — după ce se scobora de pe cal — o ţinea ridicată cu un gest de grande-dame plin de graţie şi comic pentru cei cincisprezece ani ai ei.
    Omul aproape cărunt şi fetiţa cu păr de aur formau grupul cel mai original din lume. La masă stătea lingă mine şi mă boscorodea mereu că nu mănînc. („Fiindcă fumezi toată ziua !44) Cînd jucam şah cu domnul M..., ea era întotdeauna personajul al treilea în jurul mesuţei. Chiar şi la adunările unide erau invitate familii de prin împrejurimi, fetiţa înaltă stătea tot cu mine, cit îi permitea stricta politeţă datorită altora. Odată, ca s-o necăjesc, i-am spus că m-a părăsit pentru un tînăr care părea că o admiră mult. „Vrei să-i spun că nu-1 pot suferi? Vrei ? Spune ?“ N-am mai glumit. Cu temperamentul ei excesiv, era în stare să dea şi acest spectacol. Seara, la masa dată invitaţilor, cu mişcări intenţionat încete, ca să nu treacă neobservate, a luat o prăjitură, a tăiat-o în două şi mi-a dat o jumătate mie. Cînd am întrebat-o pe urmă pentru ce a făcut „în public44 un gest atît de neobişnuit : „Ca să arăt proştilor că eşti prietenul meu44.
    Dar am avut cu ea şi altercaţii, li vorbeam adesea de viitor şi, fireşte, şi de vremea cînd o să aibă o familie. Ea tăcea. Dar într-o zi mi-a răspuns, supărată, părăsind respectul pe care mi-1 arăta întotdeauna :
    —  De ce vrei mereu să mă măriţi ?
    —  Nu vreau eu, dar toate fetele se mărită.
    —      Ei ! exclamă ea scurt, făcînd un gest de impacienţă cu capul, cu nasul şi cu buzele.
    Altă dată — era în vacanţa a doua —, rugîndu-mă să mai stau, şi eu răspunzîndu-i că nu pot, mi-a spus cu ochii aspri :
    —  Desigur, ce importanţă am eu pentru mata !
    —  Ce importanţă ? Nu mai sîntem prieteni ?
60
    Şi, renunţînd la plecare, am îmbunat-o şi am împă- • cat-o complect. Cu o zi înainte de a pleca, spunîndu-i în cursul unei convorbiri cuvintele : „Cînd o să fii mare44, ea mă întrerupse bătăios :
    —      Sînt mare. Nu mai sînt copil. Crezi că dacă n-am avut noroc să mă nasc eu părul brumat...
    —      Nu m-am născut cu părul sur. întreabă pe doamna M... Dar nu-i vorba de asta. Eşti minoră încă. Mai ai de crescut.
    -— N-am să mai cresc ! Nu vezi ce înaltă sînt ? Crezi că eşti mai înalt decît mine ?
    —   Cred.
    —   Hai la oglindă... Ei, vezi ?
    —      Da, văd, eşti foarte frumoasă, dar eşti mică. Abia îmi ajungi la umăr.
    —   Nu-i adevărat ! Sînt cît mata... în sfîrşit, aproape.
O femeie nici nu trebuie să fie înaltă ca un bărbat.
    Apoi dispăru o clipă în altă odaie şi se întoarse cu părul pudrat.
    —   Ei, acuma ce mai zici ?
    —      Zic că eşti mică. Dar să ştii că-ţi şede bine, tot atît de bine ca şi cu beteala de sub pudră. (Cu părul nins, stropit de aurul de sub pudră, era în adevăr de o frumuseţă rară — portretul ei realizat de fantazia preţioasă a unui pictor înamorat.) Vai de prinţul care o să cadă fulgerat...
    —   Prinţii nu cad fulgeraţi de „copii44 !
    Adela avea dreptate. Mă contraziceam. Am schimbat vorba.
    Dacă nu i-aş fi cunoscut firea destul de orgolioasă ca să justifice ambiţia ei de egalitate; dacă nu mi-aş fi dat seama că strînsa noastră camaraderie (adică tocmai „egalitatea44 între un om matur şi un copil) i-a pus problema egalităţii ; dacă nu aş fi înţeles că şi viaţa ei printre oameni în vîrstă a contribuit la această dorinţă de a fi „mare44 ; şi dacă, mai ales, actul de naştere, incoruptibila oglindă, şi „introspecţia44 nu mi-ar fi spus clar că sînt un om matur şi cărunt, aş fi luat purtarea ei ca explozia prea timpurie a unui sentiment de altă natură, de care ea nu-şi da seama, şi cît de ridicol şi vinovat m-aş fi simţit, deşi fără vină reală î
    Dar viaţa m-a îndepărtat de unica mea prietenă. Vacanţa următoare n-,am mai petrecut-o la ţară. Devenisem un personaj oficial. Toamna trebuia să plec în străinătate,
61
ataşat la o legaţie pentru vagi studii comparative — sinecură aproape suficient justificată. înainte de plecare m-am dus la Iaşi.
    Domnul M... murise de cîteva luni. Am găsit pe Adela în doliu, mai înaltă, mai puţin expansivă şi mai frumoasă. Frumuseţa ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale.
    Cele cîteva zile cit am stat acolo pentru afaceri, i-am dat toate orele libere. Voia să ştie numaidecît dacă vara viitoare ani să stau la ţară.
    —      Eşti sigură că o să te mai găsesc acolo, la mama matale ?
    —   Sînt absolut sigură.
    —   Nimic nu-i sigur pe lume.
    —   Dacă vii, ai să mă găseşti la Vorniceni, la mama.
    Ştiam că n-o să pot veni, dar n-am îndrăznit să-i spun
acum, cînd, rămasă numai cu doiamnia M..., avea nevoie de cît mai mult sprijin sufletesc în jurul ei.
    Ce scrisori lungi i-am scris din străinătate î Uneori nu aveam ce- să-i scriu, şi totuşi nu puteam să nu-i scriu. Scrisoarea; indiferent de sentimentele de moment pentru ea, devenise o obişnuinţă, căreia nu-i puteam rezista.
    Dar afaceri şi preocupări excepţionale m-au împiedicat cîteva săptămâni să-i scriu, ca de obicei, mult, şi prin urmare nu i-am scris deloc. Pe urmă, faptul că nu i-am scris, complicat cu ideea că acum trebuie să-i scriu lung şi circumstanţial, m-a împiedicat să mai pot relua firul.
    Intăi, după ce am isprăvit afacerile, mi-am îngăduit o amînare pînă lia momentul cel mai potrivit pentru redactarea unei misive atît de complicate : explicaţii, scuze etc. Momentul l-<am amînat; mai exact : s-a amînat mereu.
    De fapt, era neputinţa de a trece de la o stare la alta. După cum înainte nu puteam să mu-i scriu mereu fiindcă îmi făcusem obişnuinţa, acum nu-i puteam scrie fiindcă îmi făcusem obişnuinţa de a nu-i scrie. Starea asta de suflet o cunoşteam din toată experienţa vieţii. Ori cetesc zi şi noapte, ori nu cetesc nimic. Ori vizitez pe cineva mereu pană la saţietatea lui şi a mea, ori nu-1 vizitez deloc, compromiţînd şi chiar rupînd legături vechi. Explicaţia psihologică nu-mi ajută însă deloc. Explicaţiile nu modifică niciodată realităţile. Dar starea de suflet era agravată şi de conştiinţa vinei. Iar toate acestea împreună constituiau un bloc greu, care apăsa voinţa, amorţind-o.
62
De la o vreme se adăugă şi convingerea (inteligenţa este un avocat, şi nu un consilier al firii individului !) că prin scris e imposibil să explici o stare de suflet atît de anormală. Peste un an, chiar dacă vraja s-ar fi rupt (şi nu se rupsese : abulia, hrănită mereu din ea însăşi, se instalase definitiv, tiranică), mi-ar fi fost în adevăr cu neputinţă să-i explic în scris tăcerea mea, aşa ca să o înţeleagă şi să mă absolve.
    După cîteva scrisori fără răspuns, nu mi-a mai scris nici ea. Scrisorile ei nu conţineau reproşuri. Dar deveneau tot mai scurte şi mai reci. In ultima îmi spunea : „Dacă nu-mi scrii, nu-ţi pot scrie nici eu. Am impresia curioasă că vorbesc singură. “ Nu i-am putut răspunde nici la acest ultimatum. Acum. scrisoarea trebuia să fie şi mai complicată, iar starea anormală, ou trecerea timpului vinovat, ajunsese la perfecţia ei psihologică.
    Cînd, peste un an, un faire-part mi-a făcut cunoscut că s-a căsătorit (un simplu faire-part, ca oricăreia dintre cunoştinţele ei mai îndepărtate !), am avut un sentiment de chinuitoare durere (Adela făcuse pasul cel mai important din viaţa ei, fără măcar să mă poată preveni !) şi cel mai insuportabil sentiment de ruşine din viaţa mea.’ Am răspuns printr-o telegramă de scurtă felicitare banală. Căldura ar fi fost insensibilitate cinică ! Pe urmă am auzit că s-a despărţit, imediat după căsătorie.
    între noi stau acum, izolante: purtarea mea incalificabilă şi căsătoria ei neizbutită. Ea poate păstra tăcerea (o femeie are dreptul să tacă asupra vieţii ei intime). Mai ales în urma înstrăinării dintre noi. Eu însă nu pot să nu-i vorbesc de purtarea mea vinovată şi ofensatoare şi de durerea că am rupt orice legătură cu dînsa. Ea o să înţeleagă.
    Am depus omagiile cuvenite la locuinţa familiei M... Sînt instalaţi seniorial. Au adus de la Vorniceni mult mai mult decîrt necesarul. Au transportat şi un piane. Indispus de accidentele drumului, stă poisac într-un colţ şi cere neapărat un acordor.
    Doamna M..., anemică şi reumatică, a îmbătrînit mult în anii din urmă. Era atît de frumoasă cînd am cunoscut-o ! Ca orice adolescent, iubeam pe toate doamnele tinere pe care le cunoşteam mai de aproape. Am iubit-o şi pe ea. Ceasurile de visare cu ochii deschişi după stinsul luminării din vremea adolescenţei i le-am consacrat o vacanţă întreagă de Paşti numai ei.
63
    Adela seamănă ou marna ei cum era atunci, numai ochii sînt alţii. Doamna M... are ochii căprui, acum uscaţi şi decoloraţi. Niciodată nu m-a lovit ori nu m-a interesat ca astăzi asemănarea dintre ele. In primele momente figura doamnei M... mi s-a părut o imagine dezavantajoasă pentru Adela. Un memento sinistru : Adela, peste treizeci de ani... Dar după o jumătate de ceas am avut impresia că doamna M... e acolo anume ca să scoată în evidenţă tinereţa şi frumuseţa triumfătoare a fetei sale.
    Adela e aceeaşi, ca şi acum trei ani. înaltă — puţin mai înaltă decît atunci : „a crescut!64 — cu umerii largi, cu o licărire de zîmbet în ochii albaştri, cu nasul de o uşoară şi spirituală acvilinitate, cu fruntea acoperită pe jumătatea stingă de o pală de păr blond, acum puţin bronzat. Nu i s-a schimbat nici expresia copilărească a feţei, nici mişcările naive şi repezi, nici glasul încet şi voalat, cu care parcă destăinuiieşte secrete. Numai trupul i s-a, împlinit. (Tinereţa beneficiază de toate, chiar şi de trecerea anilor.)
    Femeia asta, care invită cu farmece copilăreşti la mistere tulburătoare, va face nefericirea multor imbecili...
    La plecare, m-a condus pană în ogradă. Fără nici un preambul, am atacat problema care simţeam că nu poate fi amînată. Ne-am plimbat prin ogradă un ceas. Am vorbit aproape numai eu. La sfîrşit, mi-a spus hotărît: „Am înţeles.64 Apoi, cu ochii în sus şi respirînd puternic aerul : „Nu-i asta principalul...66 Pe urmă, revenindu-şi : „Dar nu pot ascunde şi nici nu vreau să ascund că-mi pare bine că ai suferit. Măcar atîta... Dar să nu mai vorbim. Să punem cruce.66
    „Nu-i principalul...66 Atunci ce este principalul ? Căsătoria ? Dar căsătoria ei nu face parte din psihopatia mea epistolară. Şi de ce „măcar66, dacă m-a înţeles şi m-a absolvit ? Ori poate nu m-a absolvit din inimă ? Dar contrazicerea dintre cele două cuvinte din fraza ei scurtă rămîne totuşi. Şi prea doza cu grijă ceea ce-mi spunea, ca să se fi contrazis şi în fond.
    Cînd mi-a dat mina, mi-a lăsat-o atît de inertă într-a mea, incit nu ştiam ce-i mai puţin nedelicat: să i-o ţin mai departe, ori şă i-o las. în sfîrşit, şi-a retras-o, cu un „la revedere66 încet, aton.
    In curînd voi avea patruzeci de ani î Nu mai sînt un început, o cauză. Devin tot mai mult o prelungire, un efect. Mă simt complect determinat. Patruzeci de am ! Vîrsta amintirilor şi recapitulărilor... A rechema bucăţi de trecut, a le retrăi în închipuire — singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil.
    Tinereţa — plutire pe un rîu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gîndul la bucuria drumului de mine. Şi după cîţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între maluri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie...
    Patruzeci de ani ! Ce urît, ce vulgar sună cuvintele astea î Ce dospit!
    O firmă proaspătă, scrisă cu cerneală pe o hîrtie cenuşie, lipită de geamul unei căsuţe, vesteşte că staţia balneară adăposteşte între zidurile ei un ceasornicar. Am intrat să-mi schimb sticla de la ceas, plesnită acum cîteva zile.
    Haim Duvid, ceasornicar din Paşcani, şi-a adus nevasta la băi şi, ca să nu stea degeaba, îşi exercită meseria, dar cu intermitenţe mari, serviciile lui fiind cerute rar de cele vreo sută de ornice cîte a socotit el în Bălţăteşti.
    Haim Duvid e un gînditor. Poate filozoful tîrgului său. (Fiecare tîrg din Moldova are un filozof evreu.) Il arată şi înfăţişarea: mic, slab, palid, cu barba neagră mătăsoasă, chel pănă la jumătatea capului, cu fruntea înaltă, acoperită de o piele galbenă subţire, brăzdată de încreţituri fine.
    Dealtfel, toţi ceasornicarii sînt mai mult sau mai puţin filozofi. (îşi aleg meseria din cauza firii lor ? Ori devin filozofi din cauza meseriei?) Ceasornicul, angrenaj de forţe, „lecţie“ de determinism — cu sistemul lui de sori strălucitori, cu palpitul spiralei nelămurit şi sur închipuind o nebuloasă, cu pretenţia coardei de perpetuum fnovens al rotaţiei dintre cele două capace ■— e un univers în miniatură, pe care maistrul îl descompune prin analiză şi-l reconstituie prin sinteză. Iar răbdarea, supunerea la obiect, fineţa mînii, cerute de meserie, adaugă virtuţi morale şi talente artistice la calităţile lui de gînditor.
65
    Nevasta lui Haim Duvid, doamna Sabina (de unde aceste nume în mahalaua evreiască din Paşcani ?), e antipodul lui. Pe cît este el de abstract, pe atît de concretă este ea: blondă, mare, grasă, invadată de cărnuri pe obraz, sub bărbie, pe omoplaţi şi pe rest, cu pîntecele proeminent al unor femei mature din rasa ei, complexiune care, agravată pe portul complect neglijat, ofensează unul cîte unul fiecare canon al esteticii. în schimb, doamna Sabina Duvid are sufletul delicat şi inimă bună, vădită chiar şi în ochii ei albaştri, lăcrămoşi. Dar doamna Sabina Duvid prezintă şi un alt contrast interesant. Tip desă-vîrşit de ceea ce cu un cuvînt inestetic — peiorativ şi trivial în intenţia cu care e întrebuinţat—se numeşte o balabustă, ea vorbeşte cea mai neaoşă limbă molodove"’ nească, cu atît mai moldovenească şi mai neaoşă cu cît doamna Sabina Duvid, emotivă şi înzestrată cu o înflorită imaginaţie plastică, are un talent înnăscut de a-şi exprima ideile colorat, în contrast radical ou filozoful Haim Duvid, care vorbeşte abstract, incorect şi cîntat. Probabil că el s-a născut în ghetto, şi ea la ţară.
    Haim Duvid nu avea astăzi nimic de reparat. După ce mi-a pus sticla la ceasornic, am continuat conversaţie începută.
    Doamna Sabina are reumatism, ca şi tatăl ei, şi e convinsă că o să moară, ca şi el, după cîţiva ani de su-ferinţi. „Ferice de morţi, că nu mai simt dureri44, a încheiat ea povestirea şi prevederile triste.
    „Prostie!44 a subliniat Haim Duvid şi a dovedit, cu răceala intelectualului care urmăreşte adevărul, că „tata44 n-a scăpat de nici un chin.
    Argumentarea lui Haim Duvid era, în fond şi-n expresie, aproximativ aceasta : „A scăpa de chinuri însamnă că simţi că nu te mai doare. Tată nu simte că a scăpat de chinuri. Tată nu-i nici fericit, nici nefericit, pentru că acu nu-i nimic. Cel care nu simte chinuri e cadaverul tatei. Mai degrabă poţi să zici despre un lemn că nu simte chinuri, pentru că lemn este. A spune orice lucru despre om care a murit este prostie mare.44
    Doamna Sabina Duvid, neînţelegînd nimic, a combătut totul. Dar Haim Duvid avea dreptate : numele celui care a fost odată nu poate forma subiectul nici unei propoziţii cu verbul la prezent şi, gîndind bine, nici la trecut. „Ha-nibal a învins la Cannae44 e necorect; afirmă minciunos
66
o existenţă, aceea a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cîndva, ceea ce e denumit de subiectul propoziţiei trebuie să existe, să fie o realitate. O inexistenţă nu poate avea un atribut, nu poate produce o realitate, nici ieri, nici azi, nici mine ; şi despre nimic nu se poate afirma nimic.
    Am crezut că-1 pot pune pe Haim Duvid în încurcătură :
    —      Domnule Duvid, cel care moare trăieşte pe lumea ceilaltă şi ştie că a scăpat de chinuri.
    —   Cine poate să ştie dacă este lume ceilaltă ? _
    —   Dumneata nu crezi în Dumnezeu ?
    —      Prostie să crezi, prostie să nu crezi. Cine poate să ştie dacă este ? Numai... Dumnezeu ştie.
    Haim Duvid şi-a permis să fie frivol. A făcut spirit. Vai ! nu există om fără slăbiciuni. Mai curios e că Haini Duvid, meseriaş din Paşcani şi filozof de ghetto, e sceptic şi poate chiar ateu.
    Muzica militară cînta adinioarea în parc un vals de altădată. La o modulaţie a valsului vechi, am văzut zîm-betul Elizei, cînd a apărut într-o seară pe poarta grădinii publice şi a dat cu ochii de mine — un zîmbet necunoscut încă, abia schiţat, un zîmbet de provocare, un zîmbet de femeie, al femeii care abia începea să apară în cei şaisprezece ani ai ei...
    Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. Doamnele se retrag devreme. Adela arată o simpatie atentă, aproape supusă „maestrului1*. E mai personală însă în opinii decît altădată. Dar ce se petrece în ea ? Cînd vorbeşte, totdeauna parcă ar mai avea ceva de spus. Are reticenţe subite şi curioase. Dacă i-ai transcrie vorbele, ar trebui să pui mereu cîteva puncte de suspensie la sfîrşitul frazelor. Cînd se emoţionează, şi se emoţionează adesea fără cauză vădită, are sufocări graţioase, de pasăre care bea. Şi rar participă normal la duelul nostru. De obicei e distrată ori animată. Uneori îşi întrerupe momentele de distracţie printr-o întoarcere bruscă şi cordială spre mine, însoţită de un „da“ rostit încet şi repede, confirmând fără necesitate cuvintele mele.
    Femeia asta tînără şi curioasă de viaţă şi de stări sufleteşti mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroş cît se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna. Ele
67
privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină. Manejul e interesant. Dar, în definitiv, n-am ce ascunde.
    Raporturile mele cu familia M... sînt de natură specială. Mai tînăr numai cu zece ani decît doamna M..., fac parte mai curînd din generaţia ei. Ou toate acestea, în chipul cel mai natural, Adela şi cu mine formăm un grup, o „societate44 aparte, pentru că o femeie de cincizeci de ani e fără îndoială bătrînă ; pentru că doamna M... era măritată pe vremea adolescenţii mele, şi raporturile dintre adolescent şi femeia măritată au persistat; pentru că boala îi dă zece ani pe deasupra şi pentru că — şi asta cred că e cauza principală — concepţia ei de viaţă, moştenită de la părinţi, o face şi mai bătrînă.
    Cît despre coana Anica, mătuşa prin alianţă, prin mezalianţă, cum zice Adela, ea nu există, sau există preistoric. Trecută mult de şaizeci de ani. Fiică a unui vechil, ajuns proprietar mare. Măritată acum o jumătate de secol cu un frate al doamnei M..., iubitor de arginţi. Văduvă i din timpuri imemorabile. Păstrează, indelebilă, marca familiei de origine. La masă, îşi ajută furculiţa cu mina stingă, (Adela îşi muşcă buzele, să nu izbucnească!...) Cînd cască, zgomotos şi în trei etape, face o cruce cu degetele în dreptul gurii. (Idem !) Vorbeşte cu „taţi44, cu „să vezi mata44. (Tema unică : „băietul44. Băietul e fiul el, colonel de roşiori.) Face mereu pasienţe şi dă în cărţi. Se zice că după moartea mamei, tata a cunoscut-o foarte de aproape. Erau vecini de moşie. Versiunea asta îmi displace profund. Fiii au curioase pretenţii faţă de părinţi... (Fetele sînt mai lucide şi mai comprehensive.)
    Aseară, nu. ştiu pentru ce, am început să-i fac Adelei declaraţii că sînt bătrîn. (în adevăr, părul meu brumat, cum spunea ea odată, dacă atunci era un paradox şi o cochetărie involuntară, acuma începe să capete justificare cronologică.) Adela asculta zîmbind. Apoi m-a combătut cu graţie. (Mi-ar plăcea să nu fie pură complezenţă.) Şi mi-a spus că are să-ini dovedească altă dată că n-am dreptate. Cum are să-mi dovedească, şi de ce altă dată ? Ca argument suprem, căci ţineam mult să-i probez că sînt bătrîn — Dumnezeu ştie pentru ce ! — i-arn spus, forţînd puţin autobiografia, că peste zece ani am să fiu moşneag. „Şi eu am să fiu bătrînă atunci44,, şi tonul ei
68
parcă ar fi stabilit o complicitate. (Peste zeci ani, ea are să aibă treizeci de ani!...) „Şi eu !44 Pentru ce „şi44 ? Şi pentru ce vrea să-mi probeze că nu sînt bătrîn ? (O femeie are un singur mijloc de a dovedi unui bărbat acest important adevăr !) Pentru ce ? Consolare ? Delicateţă de sentiment ? Zădăreală ?
    Continuu să-i amintesc de tinereţa pierdută. Pentru ce fac acest lucru, nedelicat, între altele, şi fiindcă vorbesc mereu despre mine ? Ce se petrece sub conştiinţa mea ? E mîndria de a-i arăta că nu sînt un imbecil, care crede că mai e încă tînăr? E dorinţa de a o asigura că nu pot avea gînduri lăturalnice, fiindcă tocmai poate încep să le am ? E regretul că sînt prea bătrîn pentru ea şi nevoia de a mă lamenta, fie chiar ei, poate mai ales ei ? E dorinţa de a fi din nou combătut de ea ? (Pănă acum încă nu mi-a „dovedit44 că sîijf tînăr.) Azi m-a întrebat cu asprime pentru ce ţin atît de mult s-o conving că sînt bătrîn ? Mi-a plăcut tonul ei. Aşa se bucură bolnavii închipuiţi cînd medicii strigă la ei şi-i dau afară, ca să-i convingă mai bine că sînt sănătoşi. Şi apoi tomul ei de mustrare dovedeşte că nu mă mai respectă atîta, ceea ce e încîntător, şi că şi-a luat drepturi asupra mea, ceea ce e şi mai încîntător. Dar bag de seamă că filele jurnalului au ajuns nişte adevărate „foi de observaţie44. îmi iau pulsul şi temperatura de cîteva ori pe zi. E cel mai bun mijloc de a deveni bolnav, ori de a agrava o afecţiune contractată.
    ...Pentru ce s-a supărat cînd îi spuneam că sînt bătrîn ? O contrariez în ceva ? Crede că vreau să-i zădărnicesc un gînd ? Dar iată-mă alunecând în cea mai ridiculă fatuitate.
    Un acordor din Piatră a adus, în sfîrşit, pianul în stare normală. Adela mi-a cîntat azi o bucată care ştie că-mi place cu deosebire. Muzica corpului ei m-a impresionat însă mai mult decît muzica însăşi. Mişcările braţelor, ale bustului la dreapta şi la stingă, viforul dibaci al mînii cînd întorcea pagina, mişcarea piciorului pe pedală, laitmotiv discret al muzicii de imagini, făceau pentru mine cea mai tulburătoare simfonie.
    Valsul lui Chopin acompania muzica corpului ei... (Cam emfatic, iubitul meu!) La sfîrşit, după o linie trasă cu degetul cel mare, parcă mînios, peste toate clapele de
69
la stînga la dreapta, ca o parafă energică a unei iscălituri sub un text, care făcu pianul să strige cu toate vocile lui alarmate, Adela se ridică aproape cu violenţă de pe scaun, întrebîndu-mă : „îţi place ca şi atunci ?44 l-am sărutat mina şi pentru „atunci44, şi pentru acum. Am văzut pe faţa ei o nedumerire, căci nu e obişnuită din partea mea cu expansiuni de natura asta. Dar n-a spus nimic şi, trecîndu-şi mina pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce vreau să mai cînte. I-am răspuns, fireşte, că acum e rîndul ei să aleagă.
    Rapsodia tumultuoasă a lui Liszt îi acompania şi ea, pătimaş, mişcările vii ale corpului.
    Ipocrizia C inutilă. Nu am temperatura normală. Dar sper că e un accident trecător. Efectul muzicii...
    Fînaţul, seră imensă de flori sub clopotul cerului sprijinit pe orizont, aşteaptă coasa. Su% atingerea fină a unei uşoare şi eterne adieri, simţită numai de ele, florile se clatină încet, pe tulpinile lor subţiri şi înalte, în străfulgerări de roş, de violet, de galben şi de toate culorile din lume. Pe alocarea, cicoarea domină puternic, iradiind un abur albastru ca un voal împotriva soarelui arzător.
    O femeie tînără nu poate face o plimbare pe cîmp fără să culeagă flori. Adela le alege metodic, cu ochiul atent, cu gesturi de preciziune, parcă ar urmări vietăţi iuţi şi viclene.
    Cu părul auriu, cu faţa albă şi roză, cu ochii albaştri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decît toate, irezistibil atrăgătoare. Comparaţia, banală de adevărată ce e, între femeie şi floare este mai mult decît constatarea unei asemănări exterioare. E intuiţia unei identităţi profund naturale.
    Spectator neocupat (nu pot să culeg şi eu flori ; îmi lipseşte cu desăvîrşire convingerea !), mişcîndu-mă fără rost încolo şi încoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea e dificilă. Dar Adela, concentrată în vînătoa-rea ei, nu observă nimic.
    Pentru ea, florile au personalitate : unele sînt „sentimentale44, altele „impertinente44, altele „copii44 ori „cucoane mici44, şi aşa mai departe. Observaţiile astea le face cu umor, cu o comică dezmierdare. Cu sentimentul distanţei in acelaşi timp, parcă ar fi vorba de nişte copii pe
70
care-i alintă, dar nu vrea să-i scoată la obraz. (Viziunea comică şi uşor dezmierdătoare este dealtfel atitudinea ei obişnuită în viaţă.)
    ...După ce culege florile, vine la drum cu braţul încărcat, se aşază pe dîmbul şanţului, le clasifică în grupuri după criterii subiective şi fantaziste, le întocmeşte intr-un buchet mare, îşi pune una în păr (la plimbările afară din sat iese aproape întotdeauna cu capul, gol), alta în butonieră mea. („Să n-o zvîrli! S-o ţii toată ziua !“)
    Toate acestea se repetă exact, afară de floarea de la butonieră, care variază la fiecare dată, dar o alege mică întotdeauna, concesie teroarei mele de a mă da în spectacol cu floare în piept.
    Floarea asta mică se adaogă la celelalte din alte zile,
mărind colecţia presată în paginile lui Diogen Laerţiul, între venerabilii Crates şi Metrocle !...
    Adela s-a dus la Piatră pentru o zi. Am refuzat să mă duc cu dînşii, ca să-i arăt (şi probabil să-mi arăt) că viaţa mea e independentă de a ei, alături de a ei.
    Ar fi lamentabil, chiar dacă aş avea zece ani mai puţin. Experienţa trecutului este concludentă (Pathemata — mat-hemata, zice un filozof al lui Diogen Laerţiul !...).
    ...Emiliea, cu coada pe spate, cu breton galben pe frunte şi cu şorţul negru pe rochiţa cenuşie. Era de zece ani, ca şi tine. (N-ai fost deloc tardiv !) Treceai pe la poarta şcolii primare, de două ori pe zi, înfrigurat de emoţie. Credeai că te priveşte tot universul ! Ea îşi făcea semne din coate cu prietena ei, căci înţelegea. Şi treceau amîn-două înţepate,, vorbindu-şi foarte serios, ca două doamne în vîrstă.
    Intr-o zi de iarnă, Emiliea a murit de anghină ori de s car latină, cum mor iubitele la vîrsta aceea. E singurul tău amor curat, pentru că n-a fost amor, pentru că n-ai fost niciodată pe punctul de a muri de pofta celor cîteva kilograme de materie organică pe care fata cu părul pe spate le extrăgea din elementele brute ale naturii.
    Dar la şaisprezece ani a fost altfel. Leonora, de nouăsprezece, brunetă, subţire, suferind de un uşor strabism, care-i dădea veşnic un aer de îngîndurare, de concentrare, de înfrînare a unui elan, cu zîmbetul ei trist, precoce, şi cu mersul de regină exilată, în plimbările nesfîrşite «prin parcul imens şi neîngrijit al casei boiereşti, despărţit de drum printr-un gard de fier ruginit. Visai s-o smulgi din
71
vîlvătaia unui incendiu (în generozitatea ta, casa incendiată era, fireşte, a ei!), visai s-o salvezi din ghearele unor bandiţi, prin codri. Dar n-o iubeai ca pe fata de altădată. Nu~ţi mai erau de ajuns glasul şi privirile ei. Tu-i iubeai, fără să ştii, şi ceea ce era inferior în ea şi ascundea bietul ei corp supus legilor ofensatoare ale materiei. Simţeai o sincopă în inimă cînd mersul îi învăluia haina pe picioare. Şi cînd într-o zi a izbucnit năprasnic o furtună, care i-a învălmăşit rochia şi i-a scos ia iveală pentru o clipă ciorapii negri şi o margine de dantelă, ai început să visezi la ea arzător şi să ţi se pară şi mai nesuferit individul pe care-1 bănuiai că iubeşte şi el pe Leonora. Şi de atunci imaginea ei s-a tulburat în capul tău : silueta ei s-a sfărmat. Rochia nu-i mai cădea armonios şi oblu pe pantofii mici.
    Cînd te-ai întors toamna la liceu, te considerai omul cel mai nefericit din lume şi foarte fericit că eşti atît de nefericit şi de interesant pentru amici, cărora le povestiseşi „romanul44, înflorindu-1 cu fapte posibile, în care începeai să crezi şi tu. Dar Leonora a fugit peste două luni cu bărbatul surorii ei, deznodămînt pe care nu l-ai mai făcut cunoscut amicilor.
    La nouăsprezece ani, Eliza... Grădina publică. Fata necunoscută, venită de aiurea la rude, înaltă, fragilă, cu părul galben, cu gene lungi peste ochii negri, muşcînd nervos petalele unei roze înflăcărate... Un cîntec umil de grădină publică, astăzi mort... Casa cu două rînduri din Uliţa Mare... Plimbările pe sub geamurile ei din două-n două ceasuri, de dimineaţă pînă la douăsprezece noaptea... Apariţiile ei la geamuri şi în cele două balcoane de pe două străzi. Infinita interpretare a figurii şi a privirilor ei („S-a înroşit ?44 „Mi s-a părut ?44 „S-a perindat prin balcoane pentru mine ?44). Hotărîrea supremă: scrisoarea — patru pagini de adoraţie în stil poetic, exagerat, stilul vîrstei cînd candoarea, pierdută mai tîrziu, se traduce prin emfază. Buchetul de trandafiri aruncat din balcon la miezul nopţii. Intîlnirea în semiîntunericul scărilor dintre etaje. (Stătea cu faţa întoarsă, cu o mină sprijinită de părete ; avea mînile reci, pleoapele reci, buzele reci, părul rece, talia subţire, care-i vibra de bătăile inimii.) întâlnirile la geamul din grădină, sub copacul vechi, care ascundea stelele. Aceleaşi planuri de viitor, aceleaşi întrebări de zece, de o sută de ori, şi acelaşi răspuns al ei :
72
„Da, şi pentru totdeauna...46 Răstimpuri de tăcere, cu obrajii lipiţi... Graţia cu care consimţea să-mi clipească pe faţă, ca să mă dezmierde cu genele ei lungi... Respirarea pură, fină, pe care o simţeam pe obraz ca o şoapta caldă a pieptului ei mic... Despletirea părului, care îmi cădea pe faţă şi pe mini, înspre ziuă, cu mişcări de înger — semnul că vrea să se culce şi trebuie să ne despărţim. Plecarea în străinătate la studii. Scrisorile ei : „Iubitul meu...46 „...Eliza46 — raport de fiecare zi al vieţii ei fără evenimente, din oraşul de provincie. Moartea ei...
    E cu neputinţă să fi existat cîndva pe planetă o apariţie mai îneîntătoare. Fata de şaisprezece ani cu părul galben şi ochii negri avea în figură ceva de copil şi de floare. Iar corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile subţiri şi înalte la adierea vîntului. Şi vocea înceată, nesigură, cu graseieri ca nişte sfiiciuni ale inimii, ai cărei ton răsună încă şi astăzi în mine! Niciodată cuvîntul „înger46 nu s-a potrivit unei trecătoare apariţii umane ca acestei fiinţe în adevăr angelice.
    ...Era într-o după-amiază de vară cînd i-am văzut mormîntul... Pămîntul negru, cu o tablă de marmură deasupra, îi strivea pieptul mort ! In jurul marmurei grele, eîteva fire de iarbă...
    De atunci, senzaţia de funebru pe care mi-o dă, în momente de o stranie luciditate, pămîntul, lutul, piatra, toată materia asta inertă, idioată, inamică, şi mila pentru tot ce trăieşte şi încearcă în zădar să ascundă moartea sinistră a planetei, vietăţi şi plante, şubrede, nesigure, trecătoare.
    După epoca romantică — epoca realistă, serioasă, la Viena, cu femeia aceea subţire şi înaltă, cu formele adolescente încă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, oprite parcă în desăvîrşirea materializării lor de flacăra mistuitoare a vieţii ei.
    Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului ei arzător. Ochii de o culoare nehotărîtă, cafea şi aur, schimbătoare după dispoziţie, după culoarea timpului, în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniştit, sau uneori ficşi, reci, privind în gol, cînd gîndul era concentrat ori patima adîncă. O gură mobilă, nesigură. Braţele albie, fine. Piciorul, ca o mînă de mic, neliniştit. Mîna — nervoasă, şovăitoare. Mersul undoiat, cu capul
73
aplecat uşor în dreapta, ca într-o figură de cadril, cînd îmi ieşea întru întîmpinare.
    O cunoşteam de doi ani. Nu ne spusesem nici o vorbă de iubire. Nici o aluzie. Dar discuţiile noastre, alimentate de lecturi de romane, de piese de teatru, de ştirile zilei, se învîrteau, teoretic, toate în jurul iubirii. îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv, „ştiinţific^, căci mi se părea o supremă ineleganţă să beneficiez de aceste discuţii spre a-i face declaraţii învăluite.
    De cîtva timp, însă, aveam intuiţia obscură că vine ceva. Intr-o zi, înainte de aprinsul luminărilor (stăteam amîndod de multă vreme de o parte şi de alta a unei mesuţe, fără să ne mai putem vorbi nimic), i-am spus, simplu şi calm — simţeam că acum nu pot să nu-i spun :
    —   Tu nu vezi că te iubesc ?
    întâi a tăcut. Apoi mi-a răspuns cu glas ostenit:
    —   Da, nu mai putem trăi imul fără altul.
    Şi-a lăsat fruntea grea pe mînile puse pe masă şi abia am putut desluşi vorbele ei înăbuşite :
    —   Lasă-mă singură acuma... te rog...
    La o mişcare a mea, a ridicat capul. Era albă, parcă fără viaţă, şi numai ochii îi ardeau, imenşi.
    —      Cum ? Poţi pleca ? Da, da, du-te. Vino mine. Nu-mi dai mîna ?
    îmi învălui mîna în palmele ei amîndouă. M-am aplecat spre ea, fără voie, aproape s-o ating.
    —   Nu ! Lasă-mă, du-te. Mine.
    Luni de zile a luptat cu ea însăşi.
    Dar într-o seară, la despărţire, m-a înăbuşit şi, la ureche :
    —      Mîne sînt femeia ta. Aşteaptă-mă la patru în faţa Operei.
    Femeia aceasta ştia să iubească. Cu instinctele puternice şi sănătoase, cu inteligenţa lucidă, ea iubea fără lună, fără fraze, cu toate fibrele corpului ei, cu căldura ei exasperată.
    Dar ea aparţinea de drept altuia, unui om mult mai în vîrstă, un bolnav, un paralitic, şi drepturile lui conferite de legi, consfinţite de societate, sfinţite de popi, acceptate de ea altădată, deşi acum platonice, erau, în momentele de luciditate morală, suferinţa lancinantă a ei şi a mea. Drepturile acestea deveniseră imprescriptibile. Iar dezarmarea lui totală îl apăra şi de divors, şi de adulter.
    Întoarcerea în ţară, amînată mereu — provocată de boala mortală a tatei — aduse soluţia problemei. Sau un început de soluţie, căci dacă afacerile tatei n-ar fi fost atît de încurcate, încît să-l ameninţe cu o dezonoare postumă, m-aş fi întors la ea. Cuvintele ei : „Sînt femeia ta44 îmi ardeau creierul.
    Şi, în sfîrşit, tîrziu, în epoca cinică, culminînd spre amiaza vieţii, accesul de stupidă demenţă pentru femeia mare, cu părul roş, cu ochii mici şi verzi, cu nasul turtit şi cărnos, cu buzele strivite, arse, cu braţele groase şi dure, eşantioane ale întregii ei fiinţe, cu talia şi şoldurile asortate în formă de liră, femeia-femelă şi nimic altăceva, femeia ou maximum de iritabilitate protoplasmatică. Aproape goală sub rochia elegantă, începea să se dezbrace de la uşă, crispată, rea, fără nici un cuvînt, şi, peste treizeci de secunde, dădea replica, întregită, a Venerii Callipyge de la Siracuza — atît de albă, că părea mai goală decît o femeie goală.
    Dar într-o zi apăru omul de doi metri! In preajma lui i se zburlea puful de pe buze, i se congestionau nările, i se dilata abdomenul spre el, ca într-o mişcare de maree.
    Şi, de-a lungul întregii tinereţi, colega de universitate, fina şi delicata Elviră, cu frumuseţa ei abstractă, model schematic pentru realizări mai concrete, care te-a torturat cu suferinţa ei tăcută şi discretă.
    Experienţa e săracă, dar concludentă.
    Pe urmă ai pus ordine în amor : femei cu tarif pentru păstrarea echilibrului organic sau (mai elegant) a libertăţii de spirit ■— singurul amor în adevăr omenesc, fiind singurul supus raţiunii.
    Nu, nu ! Nu iubesc şi nu vreau să iubesc pe Adela. Nimeni nu iubeşte cînd nu speră măcar inconştient să fie iubit. (De aceea numai „omul de pe stradă44, nebun, ăe înamorează de regine.) Nu sper şi nu doresc... Dar existenţa ei a început să-mi neliniştească inima... Şi ea ştie. Zîmbetul ei din unele momente, amestec încîntător de duioşie şi ironie, nu-mi lasă nici o îndoială. Din cauza asta nu m-am dus la Piatră.
    Adela vine diseară. A plecat desigur din Piatră. E cald. E zăpuşeală. Şi mi-e urît. Cataloagele le ştiu pe de rost. Dicţionarele nu-mi inspiră nimic. Filozoful Diogen (tizul
75
lui Diogen Laerţiul), care speram că o să mă distreze cu „cinismul44 lui, m-a indignat profund. Bel-esprit şi totuşi cuistre. Filozof de mahala. Pique assiette. Cerşitor, care insultă cînd nu-i ^ miluit. „Cinic44, într-adevăr, în sens modern. Nesociabil şi* rău. Ironie greoaie şi aproape de mintea omului. Infatuat. Inelegant la aspect şi la suflet. Nici un orizont. Utilitarist mărginit. Obtuz la ştiinţă şi la arte — „inutile44, pentru el, „dăunătoare44. Insensibil la orice frumuseţă. Instincte canibalice. („Era de părere că e permis să mănînci carne de om.44) Falsificator de monede, în tinereţă. Trata, nenorocitul, de sus pe Platon.
    Diseară Adela e aici...
    Adela s-a întors la şase şi treizeci şi cinci de minute. I-am ieşit înainte din întîmplare, sau ca din întîmplare, nu ştiu sigur. A oprit trăsura, a sărit jos, uşor, ridicînd puţin rochia deasupra pantofului, atentă la gest, şi a venit spre mine dezmierdînd aerul cu umerii. (E atît de femeie şi de copilăresc suavă !) I-am ţinut mîna într-a mea poate mai mult decît trebuie. M-a luat acasă la ea. Seara, am stat în cerdac, cu două luminări în globuri de sticlă, ca întotdeauna.
    Mi-a povestit drumul ei la Piatră, cu impresii, stil şi înţepături femeieşti : „Ai văzut vreodată Ceahlăul din Dealul Balaurului ? O colosală miniatură a lui însuşi, un bibelou uriaş cu subiectul Ceahlău. Am fost şi la mănăstirea Bistriţa de lîngă Piatră. Stareţul ne-a făcut o primire foarte bună. Nevasta lui n-a ieşit. Am văzut-o numai, cînd am trecut prin antret. Intra şi ea pe altă uşă. Era în neglige, jupon, camizol şi părul în papiote. O brunetă foarte picantă. Cînd a dat ou ochii de noi, a trecut glonţ de la o uşă la alta... Cum slujnică ? Ce idee ! Femei în serviciu la mănăstire? Şi încă tinere, cu jupon şi papiote ! Ori îţi baţi joc de călugări fiindcă eşti ateu ? Dacă ai vreo af acere la Piatră, îţi recomand * otel «Bucureşti». Confort englezesc, chelneri în haine naţionale, orchestră pînă la patru dimineaţă sub geamuri, în grădină... Nede-prinsă să dorm la concert, am profitat de ocazie şi m-am cultivat. Am cetit toate articolele, toate telegramele, toate informaţiile, toate foiletoanele şi toate anunciurile din jurnalele în care erau împachetate cumpărăturile. Să te pun la curent : prinţesa de Meklenburg s-a logodit cu ducele de Hessa, sau poate el e prinţ şi ea ducesă ; Ra-
di von vinde ceasornice de aur cu doi lei bucata şi mai dă pe deasupra ca premiu un ac de cravată tot de aur ; împărăteasa Germaniei a făcut cadou împăratului doi prinţi gemeni; preţul rapiţei s-a urcat; Pepita Ximenez * s-a înamorat de cumnatul ei, Don Diego. Vezi că nu ştiai ? După marş, a cîntat un ofiţer de două ori Luna doarme. -Şi pe urmă am adormit şi eu.u
    Masa era acum inundată şi păretele tapetat de gîn-gănii de o sută de specii, bijuterii cu forme curioase, imitînd animale cunoscute şi necunoscute — ca o reduc-ţiune a lumii mari — de diferite culori, pe care Adela le definea, comparîndu-le cu pietre preţioase, cu metale, ou stofe... „Petpedecul44 se auzea la răstimpuri, în grădină. „Steaua nebună46 înainta alarmant de repede spre plop. „PetpedecuL44... poreclă dată de Adela unei prepeliţe, care spune mereu, conştiincios, în fiecare noapte, aceleaşi trei silabe, singurele pe care le ştie: „Petpedec !44 ; „steaua nebună44... luceafărul albastru, care ne anunţă unsprezece ceasuri şi sfîrşitul sindrofiei cînd ajunge deasupra' unui plop, al treilea, dintre cei cinci din ograda vecină. Numele i l-a dat tot ea, într-o seară, cînd ni s-a părut că a luat-o prea repede spre plop, înfrîngînd legile naturii.
    —   Ai isprăvit itinerarul ? m-a întrebat ea. Ai să-mi
povesteşti pe urmă tot, nu-i aşa ?......Cum ? Nu eşti sigur
că ai să faci excursia ?
    Şi zîmbetul ironic şi afectuos i se stingea şi i se aprindea mereu în ochi, ca şi lucirea stelei de pe cer.
    După ce a dezbătut cu perfidie problema excursiei mele, a sărit din una în alta, şi apoi, cu un aer speriat:
    —       Iar fumezi? Ştii cîte ţigări ai fumat în seara asta? Zece. Le-am numărat. Vezi că nu te ţii de cuvînt ? Pune ţigările aici, lîngă mine... Desigur că tot aşa te fii de cuvînt şi cu somnul. Dacă continui, să ştii că am să mă culc şi eu în ziuă, am să mănîne alămîi, şi înainte de masă am să-mi stric foamea cu bomboane şi cu mere crude.
    Vorbea acum pasionat şi-i luceau ochii ca într-o boare de lacrimi. Sămăna cu fata de cincisprezece ani cînd protesta că nu-i copil.
    După asigurările mele că o să mă ţin de cuvînt, „pe cit posibil44, s-a îmbunat, apoi a consultat „steaua nebună44,
                                  * Eroina romanului cu acelaşi titlu din 1874 al lui Juan Valera.
77
care trecuse de plopul al treilea, a pus la îndoială corectitudinea astrului, mi-a adus pardesiul, mi-a dat pălăria şi bastonul, m-a însoţit pană la poartă, mi-a întins m-îna să i-o sărut, mi-a cerut f ăgăduiala că am să mă culc imediat, mi-a acordat o amânare de o oră, a admonestat încă o dată „steaua nebună44 şi a fugit spre casă cu un „bru !44 de frigul care devenise simţitor.
    N-am ţinut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenţei şi mai cu seamă a imaginaţiei. Am început să devin stângaci şi banal. Şi mi se pare că nu-i displace idiotizarea mea...
    „Am fost elevă ascultătoare, am încercat, dar 11-am putut reuşi să mă intereseze.44 Răspuns clar şi drastic la întrebarea mea dacă cunoaşte literatura română. In sfîrşit, ia toate încercările de a afla impresia ei specială produsă de o carte sau alta din cele „încercate44, acelaşi răspuns invariabil : „Iartă-mă, nu mă interesează44. Apoi, dezarmând şi ou graţia celor douăzeci de ani ai ei: „Ai să mă dispreţuieşti tare ?44
    Adela are dreptate. In literatura română există cîteva talente remarcabile, dar nici o operă de observaţie cu destulă substanţă sufletească. Femeile însă nu cetesc pentru expresie, ci pentru observaţiile despre yiaţă, adică despre ele.
    Dealtfel, ea nu este o amatoare pasionată de literatură (interesul ei e îndreptat spre muzică, spre broderie şi întrucâtva spre pictură), şi cu atît mai puţin de poezie. Pentru spiritul ei realist de femeie, poezia este „exagerare şi falsificare44, incomprehensiune pe care ea o declară, dar pe care cele mai multe femei o ascund. Din cauza rolului lor de răspundere, de lungă răbdare în conservarea speciei, femeile sînt mai serioase şi mai pozitive. (Totul se reduce, scoborînd din etaj în etaj, la instinctul creator.)
    Mai puţin sensibile la arta literară, ele cetesc mai ales romane, care nu au a da senzaţia artei, ci pe aceea a vieţii. Pentru Adela, Anna Karenin nu e „stil şi compoziţie44, ci Kitty, Dolly, Anna, Levin, Vronski, coliziunile dintre ei şi progresul logic şi psihologic al acţiunii.
    I-am recomandat, ca şi altădată, pe Turgheniev. Zîm-bind şi jueîndu-se cu marginea voalului lung, trecut pe după gît:
78
    —      Cineva mi-a spus odată că Turgheniev se apropie de femeie ca de un sanctuar. (Vai ! i-am spus, în adevăr, genialitatea asta...) Dar femeilor nu le place să fie tratate ca nişte sanctuare, cu genuflexiuni şi cădelniţări, chiar cînd tămîia e de cea mai bună calitate. Nu sîntem sanctuare !
    Cuvintele astea ultime, accentuate în chip deosebit, erau numai pentru romancier, ori şi pentru avocatul lui ? Ori numai pentru avocat ? (Pe unele femei, admiraţia excesivă a celor înamoraţi de ele le incomodează. în faza culminantă a legăturii cu ea, Otilia mi-a mărturisit, într-o zi cînd eu eram mai ditirambic şi ea mai cuminte, că dîndu-şi bine seama de ceea ce e în realitate, nu poate să-şi înăbuşe jena pentru ea şi un uşor dispreţ pentru mine cînd îi supraestimez calităţile pe care le-o fi avînd sau inventez altele, pe care nu le are.)
    Apoi, rîzînd, adăogă :
    —• Am voit să te necăjesc. N-am cetit nimic din Turgheniev. Nu l-am găsit nicăieri. Dar am să-1 cetesc.
    Să mă necăjească numai ?...
    Cunoscînd slăbiciunea femeilor pentru Paul Bourget, i l-am amintit mai mult ca un mijloc să-mi dau seama de psihologia ei.
    —      Aista se apropie, în adevăr, ca de nişte sanctuare mi numai de femei, bineînţeles dacă bărbaţii lor sînt bogaţi, dar şi de mobilele din saloanele lor. Şi nici la rochii nu se pricepe, cum pretinde el. Se pricepe mai bine cusutoreasa mea.
    O carte pe care o ceteşte mereu e Tartarin:
    —      Mă linişteşte cînd sînt supărată, cînd am griji, cînd e bolnavă mama. în cartea asta nu-s necazuri, toţi sînt fericiţi. Dar numai volumul în tăi. Celelalte-s exagerate, cu farse şi ghiduşii.
    Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă ! Cu alte cuvinte, viaţa şi limba pe care le cunoaşte ea din copilărie (ca toate persoanele din clasa ei, ea nu ştie bine decît ţărăneşte şi franţuzeşte) şi observaţia luătoare în rîs, atît de naturală ei.
    Ea ştie pe de rost bucăţi întregi din opera povestitorului, mai cu seamă dialogurile, şi îndeosebi vorbirea femeilor. Cînd harabagiul întreabă pe maica Evlampia Desăgăriţa de la Varatic pentru ee-şi leagă întotdeauna la drum vaca dinapoia căruţei, răspunsul călugăriţei — că părinţii pusnici din Sfînta Agură i-au dat canon să
79
mănînoe lapte numai de la o vacă, pentru că să nu îm~ * bătrînească degrabă —, Adela îl spune ca o perfectă actriţă de comedie. Iar la cuvintele „părinţii pusnici din Sfinte Agură44, biseriiceşte repezite, ea completează textul luîn-du-şi o figură sastisită şi făcîndu-şi o cruce mare, cu o grăbită aplecare a bustului înainte — închinăciune adîncă în faţa schivnicilor plini de solicitudine pentru tinereţa călugăriţei de la Varatic.
    Problema e simplă. Cu tot intermezzoul stupid, de care nu vorbeşte niciodată, ea a păstrat, încă din adolescenţă, simpatie şi admiraţie pentru „maestrul4* ei. Acum, de cînd e femeie, e curioasă să ştie cum mă port în atitudinea de soupirant şi cită putere are asupra mea. Dacă diversul nu i-ar fi dezorientat şi poate revoltat sufletul, desigur că sportul sentimental nu ar fi avut loc. In mine e plăcerea de a aspira feminitatea, candidă încă, a sufletului ei şi curiozitatea ascuţită a unei experienţe de psihologie pe sufletul ei şi mai cu seamă pş al meu. Dar jocul acesta Dumnezeu ştie unde poate duce. (Fii sincer ! Ştii unde „poate44 duce !)
    Adela are sinul mic şi predilecţie pentru haine cenuşii, albastre, liliachii, ca toate femeile care mi-au atins sufletul. (Afară de femeia cu ochii verzi şi braţele de piatră, oare avea sînul ca o cupolă şi purta culorile dinspre marginea roşie a curcubeului şi care, neavînd suflet, mi l-a angajat foarte puţin pe al meu.) Există, fără îndoială, la orice bărbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc, şi la orice femeie, o legătură între temperamentul ei, conformaţia ei fizică şi predilecţia pentru unele culori.
    Doamna M... şi Adela au venit astăzi la mine să-mi vadă casa.
    Le-am primit în odaia de la intrare: antret, birou şi salon.
    După o repede privire scrutătoare, Adela a făcut critica complectă a încăperii, înşirînd toate lipsurile unui confort relativ, stăruind mai cu seamă asupra greşitei distribuţii a mobilierului sumar. Pe cînd concludea, ca toate femeile în astfel de împrejurări, că bărbaţii etc.
80
şi-mi propunea să vie cu Safta să-mi facă odaia mai plăcută, exclamă deodată, sărind de pe scaun :
    —   Uite şi coana Anica !
    Coana Anica era portretul lui Arthur Schbpenhauer, adus de mine şi atîrnat pe părete în dosul mesei-birou.
    M-nm simţit puţin vexat de frivola ei ireverenţă faţă de maestru. Dar asemănarea lui cu coana Anica mi se păru atît de izbitoare, şi însufleţirea Adelei de descoperirea ei o făcea atît de frumoasă, incit am trădat pe maestru fără nici o remuşcare.
    Şi l-am trădat chiar şi atunci cînd, aflînd al cui e portretul, Adela a uitat de coana Anica şi a luat ofensiva împotriva filozofului :
    —      A!... Domnul despre care mi-ai spus odată la Vorniceni că ne face proaste, minciunoase, pocite, cu bustul mai lung decît picioarele, şi n-avem altă treabă decît să prindem bărbaţii în capcană ? Acum înţeleg de ce avea dudă pe femei... Nu cred să-i fi pregătit nici una vreo capcană !
    Neputînd susţine că Adela e proastă şi cu bustul mai lung decît pidoărele, şi cunoştinţele ei asupra lui Schopenhauer mărginindu-se, destul de modest, numai la opiniile lui asupra femeilor, discuţia a fost imposibilă, şi victoria Adelei asupra mea, definitivă.
    Schopenhauer rinjea diabolic la Adela, la doamna M... şi mai cu seamă la mine.
    Dar Adela, făcînd o altă descoperire, părăsi şi pe Schopenhauer :
    —   Ai şi bibliotecă? îmi dai voie să văd cărţile?
    Cînd a’aflat că „biblioteca^ e proprietatea domnului
Tăpşulea, gazda mea, a fost încă şi mai curioasă s-o cerceteze.
    —   Oare nu-i nedelioat să umblăm în cărţile lui ?
    Liniştindu-i scrupulele, a luat de pe poliţă întreaga
bibliotecă a învăţătorului pensionar, alcătuită din cîteva gramatici şi aritmetid, şi a pus-o pe masă.
    —   Gramatica de... Aritmetica de... Uite şi poezii !
    Eu nu descoperisem nici o carte de poezii. Poeziile
erau legate la un loc ou o aritmetică.
    —   Poezii de Carol Scrob... Scrob, poet ?
    —      Trebuie să fie feciorul doctorului Scrob de la Roman, lămuri doamna M...
    —      Staţi, eă-i serios... Scrisoare de Alecsandri... Poezii elegante undite — adică pescuite ? — în comoara inimii,
81
şi de aceea cîntă cu înduioşire66 — înduioşire ! — „A fi, ca dumneavoastră, militar şi poet, este o dublă calitate, de care vă puteţi mîndri66 — Safta se mulţumeşte cu prima calitate —Prefaţă de G. Sion... „Curagiu, iubite Scrob66 — „iubite Scrob44 e admirabil ! —„Cină vei vedea că cîteo-data îţi slăbesc puterile, nu te descuragia, ci aleargă, ia pana, scrie, scrie şi iar scrie6*... Acu să vedem ce scrie.
    Adela se aşeză pe scaun şi începu Aă răsfoiască :
    —       Ascultă, mămucă : Dă-mi pace, La Cor alia mea, De ce m-ai deşteptat ? — cântecele colonelului coanei Anicăi... El spune „desceptat44, din farfurie, cum ar zice coana Anica.
    —   Cum „din farfurie44 ?
    —       Aşa zice ea cînd vrea să spuie că ceva e distins. N-ai auzit vorba asta ? Se vede că vătafii s-au spăriat tare cînd au schimbat strachina cu farfuria.
    —   Ce gură rea ai tu, Adelă !
    —   Ce să fac, mămucă...
    In acest moment, ceasornicul meu de masă începu să carilloneze La Paimpolaise. * Erau ceasurile patru. Copilul din Adela a fost atît de fericit, încît am pus minutarul, pe rînd, la toate cele douăsprezece semne ale cadranului. Apoi am rugat-o să-mi facă graţia să primească în dăr jucăria miraculoasă. După refuzuri din ce în ce mai atenuate :
    —   Dar dacă are să-ţi pară rău pe urmă ?
    Să-mi pară rău... Ea nu ştie ce voluptate este a dărui unei femei, a-i da, a o face, prin actul acesta simbolic, puţin a ta.
    Adinioarea, cînd rătăceam în dreptul casei ei ca să fiu mai aproape de dînsa, a închis geamurile şi a dat storul în jos, ca să se culce...
    Există în univers imagine mai încîntătoare decît o femeie înaltă şi zveltă, frumoasă şi elegantă, care se dezbracă încet, alene, cu gîndul aiurea, zîmbind unei amintiri, unei aşteptări ?
    Adela era în cerdac cu doamna M... Treceam la poştă. Am salutat. Ea, cu 6 îhclmare din cap abia perceptibilă, mi-a zîmbit totodată. E o spontaneitate, uneori, o uitare de
                           * CîntemU pescarilor din Islanda de Theodore Botrel.
82
sine în femeia asta, stăpînă pe faptele ei pînă la calcul, care îmi dezarmează „psihologia44.
    Muzica militară cînta Lucia de Lammermoor. Sextetul, armonizat de ecoul lui trimis de dealuri, plutea în aerul cald şi umplea valea. Cerul albastru-închis, aproape siniliu, era înalt şi adine. îmi trebuia acum prezenţa Adelei...
    De la poştă m~am dus la ea. M~a întîmpinat în mijlocul ogrăzii. în haina albă, încinsă cu o panglică albastră, era tot ce e o femeie îneîntătoare, dar mai cu seamă era tinereţa.
    —   Unde ai trecut aşa de misterios adinioarea ?
    I-am dezvelit misterul peregrinărilor mele :
    —   La poştă.
    ■— Da ! confirmă ea imediat, ca de obicei, fără strictă necesitate, un „da44 scurt, de o copilărească graţie, pronunţat aproape „ta44. ...Apropo de poştă, azi am primit de-acasă un caiet de note... Am să-ţi fac întăi o cafea, eu... Dă ţigara la mine, s-o zvîrl : iar fumezi teribil... Pe urmă am să-ţi cînt cîteva bucăţi, după aceea ne plimbăm pe deal !... Şi seara, la masă la nod... Ba da, ba da î Eşti invitat de mama. Să văd, ai să refuzi pe mama ? !
    ...Menuetul din Sonata a Vil-a îi interpreta eleganţa zveltă a bustului, şi coroana ei de păr galben, seinteind în razele soarelui, reflectate de sticla geamului deschis, stropea cu fire de aur sonorităţile difuze în atmosfera calmă a odăii.
    Mi-a cîntat apoi andantele din Sonata I-a, supremă debrutalizare a vieţii, ritmuri de eter, rătăcite pe pămînt din muzica de sfere, şi apoi, acompaniind pianul cu vocea ei gingaşă, şi atît de dulce, un cîntec franţuzesc din alt secol, cuvinte de iubire naive şi delicate („blanche comme lait..“, „douce comme un agnelet,.“} „fraîche comme rose..“). Niciodată n-am simţit, ca astăzi, că toată poezia vieţii, pînă la infinetizimal, emoţia pe care o dă o floare de cîmp, răsăritul unei stele, o adiere de vînt, are ca principiu gîndul morţii, fiindcă vorbeşte de iubire, şi că preţul integral al vieţii îl dă numai moartea.
    „Blanche comme lait..."
    După prima din cele trei părţi ale programului, am pus imediat în aplicare pe a doua. Ca să scurtăm un kilometru, am sărit gardul prin fundul grădinii, operaţie delicată şi chiar riscată, de care Adela s-a achitat perfect graţie scărilor formate de nuielele gardului învechit, unei
83
binevoitoare crengi, de care s-a ţinuit cu mînile, şi concomitenţii aceleiaşi operaţii executate de mine puţin mai departe.
    Adela a petrecut de minune. Şi-a făcut un alpenstock din creanga jupoiată a primului copac întâlnit, apoi, nemulţumită, a devastat mai departe un alt copac, şi pe urmă a renunţat la ajutorul alpenstock-ulm... A cercetat fotul în dreapta şi-n stînga, incit am făcut drumul de două ori mai lung. A făcut ecou cu un deal dimpotrivă, înregistrînd recordul de două silabe : un „Cucu!“ subţire şi misterios, venit din fundul pădurii, încercînd apoi în zădar, cu toată repegiunea debitului, să obţie ecoul întreg al unui şi mai ascuţit „Cucuie !u
    Cînd am ajuns pe culmea dealului, o catapeteasmă cenuşie din cer pănă-n pămînt se mişca venind din munte.
    —  Ne-apucă ploaia ! Să fugim !
    Am pornit repede la vale.
    Dar ploaia trecu cotropitoare peste Tîrgu-Neamţului, înaintând triumfal înspre ; Moldova şi trimiţând până la noi frânturi umede de vânt, ea nişte şfichiuri nevăzute.
    Doamna M... era în cerdac.
    —      Am o foame de lup ! strigă Adela de pe scări şi se repezi cu gura deschisă la doamna M.....s-o mănânce... în sărutări.
    —     Ce-i cu voalul tău, Adela? Şi de unde ai găsit tu atâţia scai ? Ai făcut nebunii destule ?
    —  Destule !
    Am intrat cu Adela la Haim Duvid, pretextând că ceasornicul ei .rămâne în urmă. Voia să vadă numaidecât pe filozof şi pe nevasta lui.
    Haim Duvid — o extrem de ceremonioasă politeţă profesională, dar impasibil. In schimb, doamna Sabina s-a întrecut pe sine. Se topea. Ochii îi înotau în lacîimi ca intr-un ocean. A oferit Adelei un scaun, l-a acoperit cu o rochie păturită, a înconjurat-o cu politeţi excesive şi naive, a copleşit-o direct şi indirect cu complimente intempestive şi stângace : „Domnişoara cea mai frumoasă din Bălţăteşti“ •— „Surioara matale trebuie să-ţi fie dragă tare şi’seamănă aşa de bine cu mata“. Bine că n-a spus fiică ! (Acum zece ani, în tovărăşia unei femei ca Adelă, ipoteza doamnei Sabina ar fi fost alta !) Cit despre asemănare î Sini înalt ca şi Adela, încolo... Eu sînt „brun,
84
ochii negri, nasul potrivit44, întocmai ca în paşaport. Un singur lucru n-a greşit doamna Sabina : „dragă tare44. Deducţie, intuiţie, observaţie directă ?...
    Adela era stânjenită. Haim Duvid, imperturbabil, îndrepta ceasornicul. Dar doamna Sabina revarsă atîta suflet cald, că eu, cel puţin, nu aveam nevoia nici celei mai mici sforţări ca s-o tolerez.
    Cînd am ieşit, Adela zîmbea cu înţeles : „Am să-i pun venin la inimă coanei Ani căi. Am să laud evreica asta tot timpul mesei.44
    Dar n-a fost nevoie să aştepte masa. Coana Anica era în cerdac. Adela şi-a jucat rolul perfect, căci, de la doamna Sabina, a trecut la neamul evreiesc întreg, profesînd în pofida coanei Anicăi un filosemitism-absolut, agravat cu declaraţia că toate prietenele ei din şcoală erau evreice, Betty Goldenberg, Raşela Weissmann, Suzana Haimsohn. Şi vorbea în limba coanei Anicăi cu taţi, ou vai de mine, cu să vezi mata, cu să mă bată Dumnezeu dacă spun minciuni. Cînd a căscat, făcîndu-şi trei cruci mici în dreptul gurii, doamna M..., cu toată seriozitatea ei tristă, nu s-a mai putut ţinea de rîs şi s-a dus în casă. Coana Anica, botoasă, se uita rău pe sub gene. Limba şi gesturile ei, imitate de Adela, fireşti pentru coana Anica, n-o supărau, i se păreau fireşti şi la Adela, oare, dealtfel, nu ni le servea decît nouă. Coanei Anicăi îi servea numai fondul.
    Adela rămînînd fără auditor, căci se prefăcea că vorbeşte numai doamnei M..., îmi luă braţul, să mergem în grădină:
    —      O urăsc, izbucni ea, după ce făcurăm cîţiva paşi, fiindcă-i rea. Ieri a dat un ghiont Saftei pe ascuns. A trebuit să-i dăruiesc Saftei o bluză ca s-o consolez. Mereu i se pare că slugile mănîncă prea mult. Şi doar nu-i pe socoteala ei. E invitata noastră, o aduce mama pe la noi fiindcă a fost nevasta fratelui ei.
    —   Duduie, mata poţi urî ?
    —      Pot ! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filo-zoafă — ca alţii. Eu urăsc, iubesc, dispreţuiesc... Sînt o ţărancă proastă.
    —      De ce mi-ai spus că-s filozof ? Crezi că eu nu pot urî ?
    —      Cred. Mata dispreţudeştâ, nu urăşti, te cunosc eu bine. Dispreţuieşti pe toată lumea, şi n-ai dreptate... dar îmi pare bine că eşti aşa.
85
    —  Să zicem că-i adevărat. De oe-ţi pare bine ?
    —      Pentru că omul care dispreţuieşte pe toţi mă preţuieşte totuşi pe mine. Vezi ce egoistă sînt ?
    —  Văd. Dar eşti sigură că te preţuiesc ?
    —  Sînt! Pe mine şi pe mama,
    ■— Duduie, să ştii că de asta te admir eu, pentru că urăşti, iubeşti, dispreţuieşti, eşti vie şi limpede. (Şi dacă mai adăugam că ■ „mi-i dragă tare-S cum zicea doamna Sabina, fiindcă, pe lingă toate astea, e şi frumoasă, spovedania era complectă.) Şi să ştii că nu dispreţuiesc pe nimeni şi preţuiesc pe foarte puţini. Dar e adevărat că toate prietenele matale din şcoală erau evreice ?
    —      Nu-i adevărat. N-am avut nici o colegă evreică. Am spus aşa pentru coana Anica. Ai văzut cum fierbea ca un rac, fără apă, antisemita asta care şi-a arendat moşia lui Mbriţ Felţ ? Acu hai să-ţi cînt, ca răsplată pentru că... mă admiri... parcă aşa ai spus. Eşti foarte galant... Dar ce să-ţi cînt? Desigur că toate sonatele, valsul, preludiile şi mazurca. Mata eşti foarte constant.
    —  Dar mata ?
    —      Şi eu. La Tuffli mănînc întotdeauna o indiană şi o savarină.
    Mergînd spre casă, şi-a schimbat gîndul. M-a rugat s-o însoţesc la plimbare şi să amînăm muzica pînă la întoarcere :
    —      Să mergem repede, în faţa vîntului, să-l luăm în răspăr, „să cucerim universul44, cum a spus odată cineva la Vornioeni... Ia uite la coana Anica cît îi de urîtă ! I-a ieşit tot sufletul în faţă.
    In antipatia reciprocă dintre Adela şi coana Anica se rezumă nimic mai puţin decît o pagină importantă din istoria ţării : Adela e fiica unui bonjurist, coana Anica a unui vătaf îmbogăţit.
    Dar cînd exclamă : „O urăsc !44, Adela se înşală. O dezminte însăşi pornirea ei violentă. Adela ia drept ură indignarea ei generoasă. Şi ce adorabil e acest: „O urăsc !45 prin vioiciunea lui pasionată şi prin contrastul dintre figura ei agresivă şi uşoara graseiere, care îi revine, temperată, din copilărie (mai fermecătoare la vîrsta asta decît atunci), ca întotdeauna cînd e stăpînită puternic de un afect.
    Faptele — stătu quo. In piept, însă, încep să se zvîr-colească vipere. Nu sînt decît cincisprezece zile de atunci...
Aveam spiritul liber. Azi... A fost fatal, predestinat. Dacă, spre a înnoda o intrigă, un scrib ar fi imaginat o întîlnire atît de întâmplătoare ca aceea de aci dintre mine şi Adela, toată lumea ar fi spus că bietul om are imaginaţia nevoiaşă.
    Acum trei ani Adela nu-ţi inspira nimic. Cînd ai văzut-o aici, ideea că între timp a devenit femeie a stîrnit totul. In urmă, zi cu zi, ideea a fost confirmată mereu, inconştient, de fapte : de aspectul- nou, mai bogat, al frumuseţii ei, de temperatura urcată a feminităţii ei şi de cei patruzeci de ani ai tăi, care se agaţă de viaţă...
    Şi recunoaşte că toate amintirile curate despre fata de altădată măresc, şi ele, tumultul tău din suflet, ca apele cristaline din munte, care alimentează rîul tulbure din şes. Nici o femeie, cînd începea să-ţi apară ca unică dispensatoare de viaţă, n-a avut pentru tine atîta realitate acumulată, şi atît de intensă, ca dîns-a.
    ...Singura salvare, încă posibilă, ar fi absenţa. Napoleon, un om destul de priceput în strategie şi care nu obişnuia să fugă nici în faţa coaliţiei lumii întregi, spunea că victoria cea mai sigură în amor este fuga. Dar n-o să fugi !... O să-ţi inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decît altul şi mai sofistic.
    Azi-dimineaţă scutura nişte cuverturi la geamul odăii ei de culoare, îmbrăcată cu o polcuţă albastră şi cu o digrimea pe cap.
    Ocupaţia ei pur femeiască şi îmbrăcămintea de gospodină îi dădeau un farmec atît de ispititor !...
    Dar tot ce face mi-i scump, pentru că tot ce face e o realizare necontenită a fiinţei ei şi e, totuşi, o altă descoperire emoţionantă.
    Cum m-a văzut, mi-a spus încă de departe :
    -— A murit „petpedecul“ nostru. L-a mîncat o mîţă. îri grădina asta se adună toate miţele din Bălţăteşti! şi mi-a arătat două pene delicate din aripa bietului pitpalac.
    Ochii Adelei erau plini de durere şi d-e ură.
    „Nostru44 — ouvînt emoţionant, însumare într-un singur tot a existenţei ei şi a mele... Dar afară de pasărea moartă şi de steaua din alte lumi, nimic nu mai este al nostru... Nici universul, care este al tuturora!
87
    Mi-a dat o pană mie, şi una a păstrat-o ea, încă o dovadă că nimic în viaţa noastră nu poate fi al nostru, al amîndurora.
    Azi am fost cu ea la Tîrgu-Neamţului. Avea de făcut nişte cumpărături.
    în trăsura îngustă (toate trăsurile de pe aici, carcase mizerabile de foaste trăsuri, cumpărate pe nimic de ţăra-nii-birjari şi proporţionate cu caii lor mid şi goniţi înitr-una, sânt strimte şi hîrbuite), oricum ai face, nu poţi să nu te atingi de tovarăşul de alături. De la o vreme, recunoscînd, fără să ne-o spunem, cazul de forţă majoră, ne-am resemnat şi ne-am acomodat cum am putut mai bine. Intimitatea asta totuşi ne stînjenea (cu atît mai mult cu cît în timpul din urmă raporturile noastre au devenit tot mai tulburi), dar făceam ca şi cum n-am fi observat nimic.
    Făcîndu-mi o datorie de a-i devia atenţia în altă parte, fără ca să pot reuşi nici voi cu tot dinadinsul să o deviez şi pe a mea, am fost de o locvadtate copioasă şi susţinută. I-am arătat Văraticul, răzleţit sub soare, faldul munţilor în care se ascunde Agapia, Ciungii, cu runcurile ca nişte sîni formidabili, misteriosul Pleş, exilat în marginea zării.
    în faţa noastră, Cetatea Neamţului, molar sfărmat al unui leviatan de coşmar, strălucea ivoriu în soarele arzător al amiezii şi creştea cu cît ne apropiam de tîrg. Prin valea ei largă, Ozana îşi mişca strălucirea în curbele graţioase, ca nişte şolduri de femei adormite, ale mean-drelor ei. în fund, cu aspect de nour, Halăuca, nemăsurată şi obeză...
    Ne-am oprit, conform, tradiţiei venerabile, la ilustra băcănie „Tomovici“, veche de peste jumătate de secol, condusă acum de un subaltern. La o masă de crîşmă dintr-un colţ, pe care un băiat a ourăţit-o, ou un şorţ murdar, de resturile unei gustări anterioare, am consumat fără furculiţi mezelurile obişnuite — tradiţionale şi reglementare ■— însoţite de obligatoriile pahare de vin cu borviz. Ca să ne conformăm complect locului şi împrejurării, am ciocnit paharele pline. Adela ofida cu o delicată stîngăde acest ritual, în care era cu totul novice.
    în jumătatea de oră petrecută acolo, prin băcănia istorică s-a perindat o mulţime de lume, cea mai mare parte vilegiaturişti de la Varatie, Agapia şi Neamţ,
88
cercînd, gustînd, întrebînd de preţ, bărbaţii — calm, femeile — agitat, mirîndu-se ori indignîndu-se de preţuri, afirmînd la fiecare articol că „la Iaşi44, ori „la Botoşani44 toate sînt pe jumătate mai ieftine, plătind la urmă preţul cerut.
    Cînd ne pregăteam să plecăm, îşi făcu apariţia o nimfă cu păr castaniu, de optsprezece ani la faţă, de douăzeci şi cinci la trup, cu o floare roşie în păr, cu un şorţ alb oare o cuprindea pe după gît cu bretelele, îi strîngea talia accentuîndu-i cei douăzeci şi cinci de ani şi-i acoperea rochia vişinie — o slujnică frumoasă şi mai cu seamă picantă, oare ceru încă de la uşă, cu' un fel de impertinentă dezinvoltură, „o chilă de zahar44. Negustorul, rubicond şi stacojiu de ani şi de „comestibile44, îşi pierdu cumpătul, începu să joace pe cele două picioare groase în dosul tejghelei ca un curcan apoplectie, repetînd aiurit, cu glasul alterat: „Zahar... fetiţă ?... zahar ?... zahar?44 Adela se îneca, „murea44 de rîs, cu batista pe faţă. Eu cugetam că pretenţiile omului de cincizeci de ani, exagerate faţă cu cei optsprezece, erau încă, şi mai exagerate faţă cu cei douăzeci şi cinci ai nimfei cu rochia vişinie.
    Slujnica aştepta cu aerul impertinent cu care intrase. (Desigur că nu venea în magazie pentru întăia oară.) După ce negustorul înţelese, în sfîrşit, sensul cuvîntului „zahar44, îşi îndeplini oficiul prozaic de a cîntări marfa, şi slujnica îi întoarse partea rochiei fără şorţ şi plecă dreaptă, străpunsă de razele X ţîşnite din ochii, deveniţi saşii, ai comerciantului muncit de tiranul zeilor şi al oamenilor.
    Am însoţit pe Adela în cîteva magazii, din care a selectat metodic tot oe însemnase pe o listă încă de acasă. Fiecare articol cumpărat era şters din listă cu micul ei creion şi, cînd programul fu epuizat, ne suirăm în trăsura noastră îngustă şi hîrbuită, spre a ne întoarce acasă. Dar după o scurtă chibzuire, am hotărît să ne urcăm la Cetatea Neamţului şi am îndreptat birjarul într-aoolo.
    Am lăsat trăsura jos, pe malul Nemţişorutui, şi, pe cărarea de sub mesteceni, ne-am suit încet la deal. Amintirile istorice, deşi banale, care se insinuează în suflet, foşnetul mărunt al frunzelor, etern în aceste locuri, pre-dispun la tăcere şi reculegere. Cărarea suie-n piept: Adela mi se atirnă de braţ. Greutatea ei îmi făcea urcuşul mai uşor. Dar zidurile înalte, pustii, către care urcam, ne apăsau cu severitatea lor tristă. Intimitatea dintre noi,
89
aici, în singurătate şi în infinit, mă făcu să simt cu o claritate şi mai dureroasă că am trecut de „mijlocul drumului vieţii44.
    Suiţi pe un zid năruit, lat cît un trotuar, aveam în faţă una din cele mai melodioase privelişti din Moldova, clasică prin frumuseţa fină a peisajului, cu „cerul italian44 deasupra — aşa cum l-a numit un călător străin care a trecut acum o jumătate de veac prin locurile acestea. Adela însă şi-a exprimat cu hotărîre preferinţa pentru zările nelămurite dinspre apus, de unde izvorăsc apele multe, pe care le aduce în cîmpie Ozana. Am fost surprins de preferinţa ei pentru sublim, stare de suflet eminent masculină. Sensibilitatea ei... Dar văd că despic în mai mult de patru firul de păr (blond şi puţin bronzat) al Adelei.
    După un ceas de izolare cu Ea în albastru (simt bine că lucrurile au ajuns la majusculă, ca la optsprezece ani !), ne-am luat adio cu ezitări şi cu păreri de rău de la priveliştile care ne dăduse puţin senzaţia şi a eternităţii, şi a vremelniciei. Pe aceeaşi cărare, mai repede decît la urcuş, ne-am scioborlt la trăsură.
    Dar n-aveam nici un zor să reintegrăm prozaicii noştri penaţi. Şi, de comun acord, ne oprirăm asupra unui pian îndrăzneţ şi grandios. Să cinăm în tîrg şi să ne întoarcem acasă la lumina stelelor. Adela, de bucurie, îşi juca umerii pe rînd, repede, cum făcea în copilărie. cînd căpăta o jucărie de mult dorită.
    In vremea cît m-am dus la telegraf să anunţ la Bălţă-teşti că ne întoarcem după masă, Adela, invitată de nevasta negustorului de la băcănie, s-a dus în locuinţa ei să se scuture de colb.
    Gînd m-am întors, am găsit-o cu o miţă albă în braţe. Erau în tandreţe. Adela îi făcea declaraţii de amor, nu-mind-o „miţulică, hoaţă mică şi prostuţă44. Miţa o ţinea fin cu o labă de pînza rochiei şi i se uita în ochi. Una avea ochii albaştri, cealaltă verzi. „Ia uite ce nas blănit are !“ în adevăr, miţa avea un nas mititel, păros şi comic. Şi-a lipit apoi obrazul de capul mîţei în semn de adio, a pus-o pe pat, ne-am luat rămas-bun de la gazdă şi am plecat.
    Dar până la ora cînd se poate lua masa mai era vreme multă. Am petrecut-o vizitînd „curiozităţile44 tîrgului, care, cum am constatat imediat, se reduc, şi încă punînd
multă bunăvoinţă, la urna singură — grădina publică, cu două ieşiri pe două străzi, mare cît o livadă mică boierească, dar îmbietoare prin umbra copacilor, bătrîni, crescuţi în neregulă. Grădina era aproape pustie. Numai cîţiva derbedei dormitau ici şi colo, pe capete de bănci.
    Lunga tovărăşie din ziua asta, singuri printre oameni necunoscuţi şi pe drumurile deşarte, ca şi senzaţiile neobişnuite simţite în comun acolo pe munte îşi produceau acum efectul. Bariera dintre noi slăbi. Discuţia deveni mai liberă, mai intimă, cu un caracter mai personal. Singurul subiect care mă interesa era ea. Cu aere de psiholog dezinteresat, îi detaliam calităţile, stăruind mai cu seamă asupra inteligenţii. „Mă linguşeşti... Pentru ce mă linguşeşti ?“ adaogă ea, subliniind şi adnotînd fraza scurtă cu lumini ascuţite în ochi şi dîndu-i o melodie gingaşă. Era zîmbetul ei obişnuit, acum mai complicat şi disociat : uşoară ironie în ochi, simpatie caldă în glas.
    Am ignorat acompaniamentul logic şi muzical şi am rămas ferm cantonat în psihologia descriptivă. Altfel, aş fi căzut în quasideelaraţii, fireşti poate, dar nejustificate, atît de insidioase erau replicile şi atitudinea acestei femei, pe care acum trei ani o credeam un fel de Gretchen în eternitate. Dar fetele sînt crisalide care provoacă surprize cînd se transformă. Dealtfel, quasideclaraţiile mele ar fi devenit declaraţii, un bărbat înnodînd funii groase acolo unde femeia, subtilă şi strategă din natură, împleteşte fire de painjen.
    Elogiile mele avînd rolul să justifice prietenia pe care i-o arăt, ea mă întrebă în chipul cel mai natural — simplu şi serios — la cine „ţin“ mai mult, la prietenul meu X ori la ea. Sentimentele mele prea deosebite pentru X erau o invenţie a ei, de circumstanţă. Mi-au trebuit cîteva momente spre a mă pune în starea de suflet necesară ca să pot face faţă cum trebuie la situaţia nouă, creată între noi de cuvîntul care atingea problema delicată.
    Am asigurat-o, cu tonul cel mai expozitiv posibil, că nu ţin la nimeni atît de mult ca la dînsa, subestimînd cu exces şi pe X şi importanţa lui pentru mine. Era vorba de simpatie, de prietenie, dar... Cuvîntul „a ţinea“ ni-1 aruncam ca o minge primejdioasă. Şi-n azurul ochilor ei, eternul ascuţiş de lumină...
91
    Dumnezeule mare! acum zece ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel, şi răpede. Dar acum zece ani, o femeie de douăzeci de ani n-ar fi vagabondat eu mine prin văi şi pe dealuri şi s-ar fi ferit să mă întrebe dacă ţin lia ea mai mult ori mai puţin decît la X sau Y. Iar dacă totuşi m-ar fi întrebat, aş fi ştiut sigur cum să traduc întrebarea şi i-aş fi răspuns înlocuind pe anemicul „ţin“ cu un cuvînt m,ult mai robust.
    După ce am asigurat-o în termeni precişi şi gravi de prietenia mea nestrămutată — ochii ei spuneau : „Nu e nevoie de atîta argumentare...“ —• i-am sărutat amîndouă manile. O lucire scurta în ochi, apoi o uşoară încreţitură între sprîncene, pe urmă o fugitivă expresie de concentrare sufletească, comună tuturor oamenilor cînd vreau să-şi lămurească o problemă impusă de împrejurări neaşteptate... şi imediat masca ei obişnuită de înger care te persiflează pentru că ţi—i scump.
    Fireşte, âm continuat vorba cu fraze cît mai lungi şi mai susţinute, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, ca şi cum gestul meu intempestiv ar fi fost foarte la locul x lui şi prea obişnuit ca să mai merite vreo atenţie.
    Dar acest gest, provocat oarecum de vorbele ei, mi se părea că-mi dă drepturi nouă, că o făcuse puţin a mea. Şi eram singuri acum, în grădină, şi nu. ne despărţea nimic decît doar cîţiva centimetri de spaţiu binevoitor şi — implacabila cronologie.
    Ne-am dus la restaurant. Ne-am aşezat la o masă mică, luminată de o lampă prinsă în părete.
    Bustul Adelei, înalt, elegant, era uşor aplecat asupra mesei. Ochii ei răspîndeau o lumină viorie, şi potirul de dantelă al mînecdlor scurte îi punea flori de umbră pe albul rotund al braţelor.
    Ce graţios mănâncă o femeie cînd e graţioasă !
    Dar graţia nu răpea actului semnificaţia lui de apetenţă profund organică. Din contra, o făcea şi mai tulburătoare. Adela mănîncă puţin şi pe alese, dar cu poftă. Are senzualitatea, fină.
    In restaurant erau o mulţime de cavaleri, probabil funcţionari ai urbei, care făceau spirit, toţi, cu atîta emulaţie, de parcă ar fi concurat la un premiu.
    în sfîrşit, am plecat.
    înnopta. Apele Ozanei erau acum ca dosul de cositor al sticlelor de oglindă. Din sus, de pe valea largă a rîului, venea un vînt perfid, abia simţit, dar tăios. Adela era în
92
pardesiul ei de soie ecrue peste bluza de vară şi, împotriva oricărei intemperii, nu avea altă pavază decît un şal subţire, împletit. I-am propus pardesiul meu, dar l-a refuzat cu indignare. Din cauza ăsta nu l-am pus nici eu. Dar hainele mele sînt serioase, ca toate hainele bărbăteşti. I-am propus pardesiul din două în două minute, dar n-a voit să-l ia cu nici un preţ. (Psihologie de femeie ; femeilor „nu li-i frig“ niciodată !) Pe urmă m-am resemnat. In Humuleşti, la crîşma de peste drum de biserică, beţia luase proporţii epice. Un ţăran prea de tot vesel ne-a petrecut trăsura cu un chiot sălbatic.
    Dealul cel lung l-am suit la pas. Mergeam ou Adela pe jos. Cosaşii de sub ierburi îi imitau fîşîitul aspru al fustei de rnătasă. Noaptea era nemişcată. Numai stelele tremurau deasupra capetelor noastre. Munţii, pe care ziua S văzusem glorioşi ameninţmd cerul, acum erau nişte ipotetice blocuri de întuneric masiv, profilate pe întunericul universal diluat în puţina licoare a stelelor. Departe, la picioarele munţilor, ici şi colo, se stingea şi se aprindea mereu cîte un foc singuratic.; Iar deasupra Văraticului, în tristeţa imensităţii, punctul strălucitor al unui luceafăr stătea să cadă dincolo de munte. Cînd căzu, în curînd, tristeţa nopţii crescu deodată. Dar Adela era lingă mine, cu viaţa ei tînără, concentrată în glasul ei încet, fierbinte parcă în singurătatea tot mai rece a nopţii.
    Drumul era gol. In deal ne-am uroat în trăsură. Acum era şi mai întuneric. Abia bănuiam faţa Adelei. Stătea sprijinită cu umărul în colţul ei, cu picioarele pe scău-naşul dinainte. Simţeam cum ii radiază viaţa prin uşoara-i îmbrăcăminte.
    Cînd scoboram valea spre Bălţăteşti ou hîrşcnturi de piedică primitivă, un landau bine încărcat cu trupuri omeneşti, unul dintre acele care culeg la întîmplare tot felul de pasageri, trecu spre Tîrgu-Neamţului, cu zgomot mare de clopote. Dar peste mai puţin de un minut, râmaserăm iarăşi singuri în tăcerea nopţii enorme. Simţeam pe Adela supusă şi vibrantă. Probabil că-i era puţin frică. Ca să-i dau sentimentul siguranţei, am luat un ton aproape vesel. Apoi, abuzînd de toate împrejurările, astea, i-am pus pardesiul pe umeri, fără s-o întreb. Ea m-a ajutat s-o învelesc bine. Degetele ei amestecate printr-ale inele — era o senzaţie nouă — mai tulburătoare decît a mînii ei pe buzele mele. Atingerile de acum, ale mînilor
93
noastre, repetate şi neprevăzute, erau ca un joc, oa o făgăduinţă, ca un preludiu. Atingerea mînii celor măi mulţi oameni mi-ar poduce o displăcere vie. A cîtorva mi-ar fi indiferentă, o simplă senzaţie tactilă. Atingerea mînii Adelei îmi răspîndeşte în sînge şi în suflet otravă.
    Trăsura mergea acum răpede la vale, zvîrlind pietrele în lături. Am început să-i ţin Adelei o prelegere de astronomie sentimentală şi cît am putut mai elocventă, ţesînd expunerea cu melancolii după anii de altădată. Dar în momentele acele cochetam, ori, exprimam, din inerţie, stări dei suflet inactuale. în realitate, nu mă mai simţeam omul cu părul brumat. Problema încetase, pentru că întunericul mă oprea să văd faţa Adelei, oglindă în care, prin contrast, îmi număr anii, şi pentru că inconştient ştiam că acelaşi întuneric o oprea şi pe ea să-mi vadă argintul care mă aureolează. Dar prima casă din Bălţă-teşti rupse farmecul. Case, magherniţe... De unde răsă-riseră toate acestea ?
    La lumina felinarului de peste drum de poarta ei, am văzut-o. No mai văzusem de mult, din restaurantul de la Tîrgu-Neamţului. Acum era obosită. îi era somn, avea înfăţişarea dezarmată, oa orice om cînd îi e somn... Cînd îi sărutam mîna, mi-a spus, cu glasul ei şoptitor:
    — Pe mine.
    „Pe mîne...a
    Cum dezmiardă ea totul cu glasul, cu mişcările, cu existenţa ei! Şi înfăţişarea pasivă de adinioarea, cînd îi era somn... Părea eă-i expiră voinţa... Acum doarme în căldura propriului ei corp tînăr, cu umerii largi, cu sinul delicat...
    I-am scris să-mi răspundă dacă n-a răcit. (Aseară, cînd am ajuns aici, termometrul din cerdacul meu arăta zece grade.) „Cum puteam răci, cînd temperatura era atît de ridicată ? — Adela “ Ridicată ? Temperatura mea ? Atunci mă persiflează. A ei ? Atunci mă persiflează şi mai crud. Iar dacă nu mă persiflează...
    Imposibil!...
    Dimineaţa asta s-an petrecut mici evenimente extraordinare. Erau abia zece ceasuri cînd m-am dus la ea. Niciodată încă n-o vizitasem înainte de prînz. Am găsit în cerdac pe cele două doamne. Doamna M..., mai bine dispusă în ultimele zile, îmi vorbea de Varatic. Adela,
94
în odaie, îşi isprăvea de aranjat părul la oglindă, oare-i încadra bustul în rama ei cafenie. Vedeam două femei, din fiecare o jumătate, jumătatea din oglindă complec-tîndu-se exact cu jumătatea din odaie ; părul greu adunat în cunună — cu figura; ceafa dezmierdată de şuviţele de aur — cu decolteul mic; delta trunchiată a spatelui — cu pieptul uşor bombat. Doamna M... îmi spunea că în copilărie şi-a petrecut două veri la Varatic, la ruda ei, maica Evghenia N... Adela, profund serioasă (în faţa oglinzii orice femeie are aerul că oficiază), îmi zîrnbea totuşi uneori, din oglindă, cu înţeles. Cu ce înţeles ? De cîteva ori şi-a întors faţa spre mine, lăsînd zălog oglinzii pununa de aur, ca să-mi dea zîmbetiil direct, fără ajutorul sticlei, şi atunci zîmbetul era intim şi supus — poate puţin stînjenit că asist la ultimele ei dibăcii savante de a-şi realiza toată frumuseţa ? Doamna M... îmi propunea să mergem în una din zilele acestea la Varatic. Rochia Adelei, simplă, strînsă pe bust, îi accentua, rotund, toate liniile. Dădeam doamnei M... cîteva explicaţii asupra regimului pe care îl urmează. Mişcările mînilor, ridicate în diversele operaţiuni ale to.aietei, descopereau braţele Adelei pănă mai sus de cot. Acest incident, probabil, cu totul neînsemnat în univers, îmi paraliza inteligenţa. Doamna M... abuzează de regimul vegetal. Ii recomandai, cred, o alimentaţie mai- substanţială. Adela îşi isprăvea toaleta. Pe faţa femeii din oglindă se zugrăvea interesul intens cu care o scruta femeia din odaie.
    Cînd veni, în sfîrşit, în balcon, cu o pelerină mică pe umeri, cele două puncte de lumină din ochi se jucau cu impresia pe care ea bănuia că mi-a făcut-o pe cînd dădeam consultaţia medicală doamnei M...
    Am întrebat-o din nou dacă, în adevăr, n-a răcit noaptea trecută pe drum. „Deloc. Nu ştii că «femeilor nu li-i frig niciodată» ? Cum eram să răcesc?44 Pe urmă s-a izolat oarecum de noi, sorbind rar dintr-un ceai, potri-vindu-şi mereu pelerina, încercând nişte mănuşi, deschi-zînd în răstimpuri ochii mari — ca în faţa unor surprize — gîndurilor ce i se perindau prin cap, într-o soliloevie mută... La un moment, privindu-mă serios şi fix, plecă uşor capul, schiţînd gestul care înseamnă „da44 !
    La plecare, m-a condus pănă la poartă. Cînd eram destul de departe, ca să nu audă cei din cerdac, am întrebat-o, .afectând un interes pur intelectual, de informaţie, ce a voit să-mi spună cu semnul ei afirmativ.
95
    — Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus ea prea repede. Apoi, atingîndu-mi în treacăt cu degetul pălăria, pe care o ţineam în mină, şi trimeţîndu-mi în inimă luminile ei albastre : Ştiam c-ai să vii dimineaţa asta la mine !
    Şi cum ajunsesem la poartă, mi-a dat mîna şi a fugit spre casă.
    Adela mi-a spus că o iubesc: „Ştiam ca ai să vii dimineaţa asta la mine44 nu poate avea alt înţeles. Tot ce s~a petrecut azi e clar : Adela mă încurajează — în nici un caz nu se apără... E ou. putinţă oare ?
    Şi totuşi... Şi totuşi, căci altfel ceea ce face ea nu ar mai fi cochetărie, ci simplă perversitate. Dar Adela e atît de pură, şi, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună ! Şi apoi — ştiu bine — mă preţuieşte atît: de mult, mai mult decît oricine şi decîit pe oricine. „Ştiam că ai să vii la mine.44 Pană acum spunea „la nod44. Acest „mine44 nu poate fi şi el calculat. Pe lingă perversitate, ar trebui să-i acord geniu literar. Acest suav si arzător la mine... Dar...
    Am înţeles întotdeauna ce se petrece în jurul meu, în sufletele altora, Am ghicit, fără să vreau, intrigi bine ascunse — jenat, nemulţumit chiar că le-am descoperit. Uneori am înţeles mai înainte de cei doi nenorociţi că între ei începe romanul banal şi veşnic nou. Dar cînd am fost eu în joc — interesat prea tare şi cu sufletul nesigur şi tulbure — m-am pierdut întotdeauna în conjecturi. Şi n-am mai priceput nimic sigur... Braţele Adelei cînd îşi netezea părul! atît de albe, că în odaia cu geamurile mici, întunecoasă, luminau real în mişcările lor încete, de o graţioasă preeiziune.
    ...Dar ce a însemnat mişcarea aceea din cap ?... A fost pentru mine ? A fost numai un gest al gînduriior ei ? A însemnat ceea ce ar fi putut însemna altădată ? Ori a fost, în adevăr, numai o părere a mea ?
    Adela rîde rar — un rîs intern, copilăresc, cu participarea pieptului, ca o huruială de hulub, cum rîdea la şapte ani. în schimb, zîmbeşte mereu. Expresie a gândurilor, aprecierilor, a reacţiei ei intelectuale (fapt pentru oare am devenit un colector şi un cetitor de zîmbete!), zîmbetul ei e cînd fin, cînd ironic, cînd interogativ ori mirat, cînd, vai, indeterminabil. Rîsul este expresia sufle-
96
tulul ei bun, zâmbetul — a inteligenţei ei rele sau, mai exact, lucide, ceea ce e acelaşi lucru.
    După prânz, ploaie măruntă şi rece. Tăcere pretutindeni. Parcă n-a fost niciodată' lume şi zgomot.
    Adela m-a însoţit pănă acasă. înteţindu-se ploaia, a initrat la mine. Am stat, fireşte, în cerdac. A fost serioasă şi simplă. A fost fata de altădată. Cu faţa ei copilărească şi cu talia acum ascunsă în pelerină, iluzia) era totală. Eu m-am conformat instinctiv. Am fost „maestrul14. N-am îndrăznit s-o întreb din nou despre misterele de dimineaţă. (Ar fi însemnat să abuzez de împrejurare.) Dealtfel era şi inutil, cu, talentul ei, de a aluneca printre nuanţe pană la marginea obiectului în discuţie şi de a sări apoi alături în chipul cel mai natural.
    Anume, sau cedînd întâmplător unei asociaţii de idei, mi-a vorbit, învăluit şi scurt, despre diversul ei. Mi-a spus că a ştiut încă de la început că are să se despartă. Nu a intrat în nici un amănunt şi, se înţelege, n-am întrebat-o nimic. Patern şi grav, am sfătuit-o să se căsătorească, sprijinind îndemnul cu argumente burgheze insipide. întăi a tăcut. La insistenţele mele stupide şi nedelicat repetate, a răspuns : „Poate44. Sfatul acesta dezinteresat făcea nule şi neavenite toate câte se întâmplase între noi pănă acum.
    Eterna ipocrizie ! Eram aproape sincer cînd vorbeam, poate cu totul siicer. Dar sînt sigur acum că am sfătuit-o să se mărite ca s-o derutez, căci mă simţeam ridicol la gîndul că fata asta mă priveşte ca pe un bărbat care suspină după ea şi poate gata să-i fadă declaraţii, acum cînd, prin accentuarea contrastului cu dînsa, simţeam şi mâi mult nepotrivirea anilor. Dacă pelerina n-ar fi schirn-bat-o în fata de altădată şi dacă nuj era în cerdacul casei mele, oarecum în puterea mea, desigur că nu i-aş fi spus să se căsătorească. Dar strategia mea fu pedepsită. Acel „poate44 îmi duce gîndul pănă la ipoteza unui bărbat cu care s-a şi înţeles. Poate chiar să-şi fi dat şi cuvântul...
    Am condus-o pănă acasă. „L’homme ivre d’une om-bre.,“
    Un amant ? ! Cum de nu mi-a venit pănă acum întrebarea asta ? Un bărbat care face cu ea tot ce vrea ! îmi strîng ochii, îi apăs cu pumnul — să nu văd imaginea
97
odioasă ! Molestarea ochilor pană la strivire mă orbeşte intern. Dar nu pot sta mereu cu globurile ochilor comprimate.
    Ipoteza unui logodnic, sfîşietoare adinioarea, îmi apare acum benignă. Un logodnic este o virtualitate. Un amant este o realitate teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decît un soţ. In căsătorie, semnificaţia socială o maschează pe cealaltă. O femeie se poate mărita pentru zece motive, din care să lipsească acela pentru care se dă unui amant: selecţia pasionată !
    Imposibil ! O femeie care iubeşte pe un bărbat absent nu e în dispoziţiile sufleteşti ale- Adelei.
    Iar promisă fără iubire este o ipoteză absurdă penţru o femeie liberă, bogată şi cu concepţia ei de viaţă. Acel „poate44 era unicul răspuns serios şi sincer pe care putea să-l dea.
    Din vorbele ei, important peste măsură e amănuntul că ştia c-o să se despartă oînd s-a măritat. Atunci de ce s-a măritat ? Ori mi-a spus un neadevăr ? Dar ce interes avea să-mi spună un astfel de neadevăr, care nici riu o pune în lumina cea mai favorabilă ? Şi, în sfîrşit, adevăr ori neadevăr, ce nevoie avea să-mi spună acest lucru ?
    Problemele în care înot abia ţinîndu-mă la suprafaţă (dacă nu e o iluzie că valurile nu mi-au trecut peste cap) se complică în fiecare zi.
    Plouă mereu. E frig tare. Coşurile fumegă aproape la toate casele. Stau mai toată ziua la ei, adică la ea. Adela cîntă mult la piano. (In zilele frumoase cîntă rar şi mai mult sara, pentru că se adună lumea la gard, şi ideea că „dă concert46 o plictiseşte, mai ales că doamnele şi domnii aceştia de aici o aplaudă uneori din drum, din ce în ce mai puţin discret.) Începe o bucată, o lasă, se-ntoarce spre noi, rîde, începe alta, şi tot aşa, pănă ce se opreşte asupra uneia. Şi atunci, uneori parcă alintă pianul, de cele mai multe ori piarcă vrea să-l strivească.
    Azi, rugată, a venit la piano doamna M... A cîntat sentimental serenada lui Schubert. Cînd a isprăvit, Adela a sărit, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o pe amîndoi obrajii cu o afectuoasă indulgenţă pentru sentimentalismul mamei sale.
    Uneori jucăm cărţi, în zilele astea cenuşii, cînd trebuie să punem mesuţa la geam, ca să avem puţină lumină —
98
verde din cauza copacilor de afară. Cînd câştigă, cînd învinge, căci nu jucăm pe nimic, Adela e fericită. Sînt aproape întotdeauna adversarul ei. A observat că trişez ca să cîştige, şi s-a supărat. E foarte serioasă la joc. Dealtfel, acum sîntem foarte serioşi în toate raporturile noastre. Raporturi de soră şi frate — miai mic ! Mă urmăreşte tot timpul să nu umblu fără pardesiu, şi puţin a lipsit să-mi smulgă (făgăduinţa de ia face foc în sobă. Sara se îngrijeşte că are să-mi fie „urît“ pană acasă ! Azi mi-a cusut un nasture de la pardesiu, care lameninţa să cadă. Pardesiul meu pe genunchii ei... Acasă mi-am făcut siesta învelit cu el pe piept şi pe faţă...
    Adela are o rochie groasă de postav cenuşiu, ciare-i strînge trupul, reliefîndu-i umerii largi şi şoldurile fine. Frigul o face mai rumenă şi mai fragedă. Ieri ne-am plimbat puţin, cu pelerine de cauciuc, cu glugile pe cap, pană aproape peste ochi. Trebuia să ne întoarcem cu totul ca să ne vedem. îmi părea o şcolăriţă îndrăzneaţă şi cochetă. Ce fragedă e faţa unei femei tinere încadrată de gluga neagră a pelerinei!
    Am găsit-o plimbîndu-se în cerdac. M-a invitat să stau şi a continuat să se plimbe. Mi s-a părut puţin agitată şi puţin izolată sufleteşte de mine.
    E pentru prima oară când ea se plimbă şi eu stau jos. Orice om oare umblă are ascendent asupra celui care stă şi care se simte pasiv, dar mersul femeii iubite e copleşitor, pentru că dă tot relieful şi maximum de viaţă plasticii şi feminităţii ei. La senzaţia ascuţită contribuia şi nervozitatea ei, şi aerul ei distrat, care punea distanţă.
    Oum stăm cu pălăria pe genunchi, voind să mă scap de ea, a venit să mi-o ia din mină. în clipa cînd politeţa şi greutatea de a accepta, dar şi de a refuza serviciul unei femei, m-au silit să mă împotrivesc, atingerea cu ea, prin uşoara smuncitură a pălăriei, şocul fizic dintre noi m-a făcut sâ-i simt în mine fiinţa, să am voluptatea voinţei ei impusă voinţei mele. Dealtfel, de mult s-a schimbat raportul de forţe dintre noi. De cînd nu mai pot avea nici o îndoială că ştie — şi ştie că eu ştiu că „ştie“ — mi-am pierdut toată libertatea de spirit, pe care ea o are mai complectă decât înainte. în fiecare zi devin tot mai mic faţă de dînsa. Astăzi diminuarea a făcut progrese mari din cauză că eu stăteam jos şi ea se plimba !
99
Mi s-a impus şi m.-a supus în toate felurile. Păcat că mic nu este echivalent şi în cazul acesta ou tînăr... Dar de o bucată de vreme, probabil din prudenţă inconştientă am încetat să mai atac cu ea problema, S-ar zice că acum îmi ascund vîrsta. In realitate, nici eu nu ştiu bine ce simt, căci Adela mă întinereşte şi mă îmbătrâneşte. Mă întinereşte prin- ceea ce simit pentru ea şi pentru îmi vers, devenit decorul ei. Mă îmbătrâneşte prin comparaţia cu ea, impusă de tiinereţa ei — mereu creiscîndă, fiindcă o descopăr mereu. Senzaţia este absolut inedită. Pănă acum nu îmbătrâneam, pentru că îmbătrâneam fără să ştiu, ca arborii. Problema mi s-a pus întâia oară în viaţă cînd am revăzut pe Adela, aici, pentru că probabil am început s-o iubesc chiar de-atunci. Dar ea ştie desigur mai bine de cînd am început, s-o iubesc. în privinţa asta, femeile, oare merită acest nume, au divinaţia promptă şi infailibilă. Şi cum punctul de ironie i-a apărut în ochi din primele zile, desigur că am început s-o iubesc îndată ce am revăzut-o.
    Plouă năprasnic zi şi noapte. Cînd încetează puţin, începe din nou, cu o şi mai miare furie, cu un fel de entuziasm 'prostesc. O ploaie torenţială, care se înverşunează atît de inutil şi de contrar obişnuinţelor naturii a treia zi după începutul, eii, .are ceva comic. Şi a venit aşa de discret şi de modest — o uşoară picurare pe frunzele copacului de la geam, într-o seară, pe la aprinsul luminărilor. Dar aerul modest era, — furi,sare.
    Am găsit pe Adela în cerdac, îmbrobodită şi ou o haină scurtă, blănită. Faţa ei ieşea atît de mică şi de spirituală din broboada neagră de lină împletită ! Şi gîndul că haina groasă îi păstrează căldura...
    Cetea Război şi pace. E abia la volumul al doilea. Am rugat-o să nu întrerupă lectura, să continue pănă unde se isprăveşte capitolul, -căci altfel plec. Şi, ca să-i arăt că hotărârea mea e serioasă, am luat un album de pe masă şi am început să-l răsfoiesc. Ea a râs şi a declarat că se supune :
    — Dar cum ai să mă controlezi dacă am cetit pănă la sfîrşitul capitolului ? Ai să mă crezi pe cuvînt ?
    Convenţia stabilită, ea îşi reluă lectura întreruptă.
    Eu, se înţelege, ţineam albumul în nună numai de formă. E atît de plăcut să priveşti o femeie cînd nu ştie că o priveşti, şi mai cu seamă cînd ceteşte.
100
    Rămăsese ou zâmbetul provocat de insistenţa mea şi de tranzacţia noastră, dar mai pe urmă faţa ei deveni gravă de atenţie şi concentrare. Cu toate acestea, îşi trăgea mereu rochia în jos, fără nici o nevoie, căci abia i se? zărea vîrful botinelor. Mişcarea asta, foarte obişnuită ei, i-a devenit irezistibilă, ca un tic nervos, căci e vădit că o face fără să vrea şi poate fără să ştie. (Gestul acesta, observat şi la alte femei, e semnul unei pudori excesive, datorită unei excesive feminităţi, care trimite mereu în conştiinţă ecoul ei puternic, dar, în acelaşi timp — şi în contra instinctului de apărare care-1 dictează — el solicită şi pune problema.) CerînduHmi apoi voie cu un ton perfid de rugător să închidă cartea — căci „s-a isprăvit capitolul44 — mă întreabă dacă îmi place prinţul Andrei, adăugind că din toate tipurile romanului, ea preferă pe acest prinţ.
    Nu sufăr de mania contradicţiei, mai ales faţă de ea. Din contra, abundez întotdeauna în sensul ei, nu numai ea să-i fac plăcere, dar şi pentru că împărtăşesc părerile ei — chiar cînd .înainte aveam altele — probabil din nevoia de a fi, măcar în chipul acesta, cu totul platonic, cît mai alături de dînsa. De data asta, însă, am pus deodată distanţă între mine şi ea, am fost aproape cu vehemenţă de altă părere, deşi acum îmi dau bine seama că, din toate tipurile romanului, apreciez şi eu mai mult tot pe nefericitul prinţ.
    Ea m-a privit toit timpul cu atenţie şi pe urmă mi-a spus că prinţul Andrei, rece şi ironic în aparenţă, sensibil şi chiar sentimental în realitate, seamănă cu mine. Apoi:
    —       Scumpul meu mentor (întâia oară îmi spunea acest cuvînt), prinţul e gelos de Anatol ? Mata pricepi mai bine lucrurile astea.
    —   Cred că nu.
    —   Mie mi s-a părut că-i gelos, cu toate că n-are motiv.
    Gelos de prinţul Andrei... Are dreptate... Din cauza asta
l-am combătut! Acum îmi dau seamă şi de cauza altor sentimente. De impacienţa mea cînd ea dezmiiardă pe Azor (sentiment care s-a transformat într-o teorie : cînii sînt animale degenerate, devenite lichele), cînd găseşte „bine44 mutra vreunui actor din Ulllustration (mie mi se par cu toţii mutre de bărbieri), cînd scrie — prea des! — celei mai bune prietene a ei. O singură afecţiune nu mă irită : pentru mama ei. E primordială : n-a început să i-o dea niciodată. Nu ane ca principiu selecţia.
101
    ...Seamăn ou prinţul Andrei ? Nu ştiu. Şi pentru ee mi-a spus-o ? Oa un argument ca să-mi placă prinţul, ori ca motiv pentru care prinţul îi place ei ? Oricum, nu-mi convine că' împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alter ego al meu! Şi nici chiar cu, mine însumi... Nu vreau să ţină la calităţile mele, oi, fără nici un discernământ, la mine! Te iubesc fiindcă eşti bun; Te iubesc fiindcă eşti inteligent; Te iubesc fiindcă eşti frumos : Te iubesc jiindcă... înseamnă oă Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru oare dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; o iubire acordată oa un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe oare o poţi justifica nu este iubire. Şi apoi bun, inteligent, frumos poate fi şi unul şi altul, dar Te sînt numai eu... Şi, totuşi, ştiu că nu vreau nimic de la ea, că nu urmăresc nimic, că nu trebuie să urmăresc. Că nu se poate...
    A încetat ploaia. E primăvară. Totul luceşte verde. E ceva subtil în aerul1 limpede. Natura învinge urîţenia ele aici. Razele soarelui, curate şi încă reci, pun pe toate, pe oasele strîmbe şi pe gardurile neegale, o poleială care le dă un prestigiu nou, surprinzător. Glasurile trecătorilor de pe stradă, sonore şi clare, vin parcă din depărtări. Tă-lăngile sună sacadat pe dealuri. Pe drum trec mereu trăsuri, în amîndouă direcţiile, încărcate mai ales cu femei, îmbrăcate în culori deschise şi vesele.
    Din ce adâncuri scânteiază în noaptea asta cerul, cu toate stelele lui şi cu pulberea nebuloaselor lui ? !
    ...In infinitul acesta etern există oare loc şi timp pentru repetarea planetei în toate viratele ei ? îmi cere Adela acum, la depărtări de ani de lumină, să-i hrănesc păpuşa cu biberonul? îmi pune ea, aiurea în univers, o floare mică în piept ? îmi zâmbeşte în altă Cale lactee, netezin-du-şi părul la oglindă ? îmii „dovedeşte" poate, pe un Pământ mai vechi cu o lună, că sânt tânăr ?...
    Am găsit-o lucrând la o rochiţă mică, de trei palme, pentru Ilenuţa, fata bucătăresei.
    Ilenuţa e una din pasiunile ei. Şi merită! în vârstă de patru ani, îmbrăcată oa şi mama ei, miniatura de ţărancă
102
are ochi negri,, strălucitori ca două mărgele de cocs, şi se lipeşte de oameni ca o pisică.
    Iubirea de copii, la Adela, este în adevăr o pasiune. Prin sat îi pîndeşte, parcă ar voi să-i fure, se aruncă asupra lor, îi ia în braţe, îi sperie uneori cu dezmierdările ei vijelioase, le dă bani, le dă bomboane, care nu lipsesc pentru acest scop niciodată din săcuşorul ei... Mutra mea, cu oricîtă ipocrizie m-aş sili s-o compun favorabilă, ră-mîne puţin cam sceptică. (E uimitor cu cită preciziune simţul muscular transmite creierului cele mai fine nuanţe ale expresiei figurii noastre.) Adela observă şi-mi cere iertare, mai serios sau mai în glumă, că mă plictiseşte. Ultima daltă, însă, mi-^a spus răspicat: „Eşti egoist, mort cher maître, ca toţi bărbaţii!“ şi apoi mi-a luat braţul cu un gest care continua încă, despotic, impetuozitatea mişcărilor ei cu copiii. (O fi înţeles ea complect egoismul meu ? O f i înţeles că opririle ei cu copiii mă impacientează pentru că-mi răpesc atenţia şi timpul ei ? Şi pentru că-mi dau ocazia să măsur posibilităţile ei pasionale^ care nu vor fi niciodată pentru mine ?)
    Cînd m-a văzut astăzi intrînd, a încetat cusutul, pentru a-1 relua peste câteva momente.
    Cusutul ei, cu capul plecat pe lucru, mă deplasează sufleteşte. Fără ochii ei, am impresia că monologhez, oricîtă atenţie ar arăta vorbele mele, confirmată prin participarea ei normală la discuţie şi prin promptitudinea răspunsurilor.                              '
    Numai cînd se însufleţeşte în chip deosebit lasă un moment lucrul, ceea ce înseamnă — concluzia se impune nemiloasă — că restul timpului prezienţa mea nu-i angajează îndestul existenţa.
    Mă despăgubeam însă cu libertatea întreagă de a-î privi fără ştirea ei, oarecum în absenţa ei, braţele goale pănă aproape de cot, de un alb luminos, geometric rotunde, crescînd în amploare de la încheietura mînii în sus ; ochii lungi, cu încarnatul pleoapelor mat, ca la copii, şi genele stufoase umbrindu-i albastrul privirilor ; bărbia îngustă, fină, de rasă evoluată, care-i dă o gingăşie emoţionantă; linia carpului frîntă, ascunsă pe alocurea, ca să reapară în toată puritatea ei.
    în sfîrşit, confecţiunea rochiei-jucărie ajungând la un stadiu care necesita intervenţia maşinii de cusut. Adela mi-a dăruit privirile, amînînd croitoria pentru altă dată.
    l-am arătat o fotografie de cînd aveam douăzeci de ani, pe oare o port în portofoliu la un loc cu alte fotografii de familie. Ţineam de cîteva zile să i-o arăt — să mă vadă într-un ipostas favorabil — chiar ou primejdia de a suferi de comparaţia cu mine însumi, să vadă că tine— reţa nu este un atribut care se exclude cu ideea de „son maître“, că...
    După ce a privit fotografia' ca un expert (aveam sentimentul curios că am delegat pe cineva să mă reprezinte într-o afacere importantă), Adela spuse cu toată hotărî-rea : „E mai bine acum, da, e mai bine“.
    E mai bine că nu sînt un tinerel insignifiant, ori figura mea e mai „bine“ acum ? (Problema psihologică pune o problemă gramaticală : „Bine“ e adverb ori adjectiv ?) în cazul al doilea, observaţia ei nu are nici o importanţă, chiar dacă „,mai bine44 ar fi egal cu mai frumos. Poţi fi mai frumos decât în tinereţă chiar dacă ai şaptezeci de ani. în cazul întâi, are o importanţă capitală ! Pentru a construi atît de repede fraza echivocă, unui bărbat i-ar trebui reflexiune şi calcul. Dar femeilor le ajunge instinctul.
    Nu i-am cerut nici o explicaţie. A cere astfel de explicaţii unei femei este o prostie. Reaoţiunea — şi ea tăcută — a Adelei ar fi fost ca a oricărei femei în asemenea împrejurări : „Ori înţelegi singur ce-ţi spun, ori lasă-mă în pace cu atenţiile dumitiale sentimentale !44
    în loc să-mi dea fotografia în miînă, mi-a pus-o, ţinînd-o cu două degete şi fără să mă atingă, în buzunarul de sus al surtucului.
    Mirosea ca o floare.
   * Mi-a luat apoi braţul şi m-a dus în ogradă să-mi arate nişte picturi aduse de curînd , de proprietarul casei ; „Să vezi cit sînt de elegante şi de proaste46.
    Nu m-au interesat, piichirile. (Probabil că nu ţinea nici ea cu tot dinadinsul să le admir.) Spiritul îmi era angajat în întregime de duritatea elastică şi caldă a braţului ei rotund, care o realiza întreagă.
    M-am dus în cîrnp, în aer mult, să mă împrăştii in natură. Marginile gîndirii îmi erau prea înguste pentru imaginea, schimbător detailată şi totuşi mereu aceeaşi, a Adelei, şi tensiunea nervilor, ajunsă pănă la rupere.
    La întoarcere, cînd am trecut prin dreptul casei ei, repeta fără sfîrşit, ca într-o obsesie, cîteva măsuri din-
104
tr-o mazurcă. îşi acompania un gînd ? O imagine stăruitoare din trecut ? De acum ?
    A hotărît, fără să mă consulte, că nu, mai am voie să fumez cit sîmtem împreună decît două ţigări pe ceas, făcute de dînsa. Avea ţigările gata. A învăţat să le facă de la bucătăreasă.
    — Deooamdată-s cam noduroase, dar am să mă perfecţionez. Ai să vezi...
    Cit îmi pare de bine că nu sînt reuşite, că-i simt în fiecare defect mişcările, degetele, gîndul ei, urma vieţii ei mistuitoare... Perfect reuşite, ar fi impersonale,!
    Cutia de ţigări o administrează ea. Cînd i-am cerut una peste număr, mi-a refuzat-o şi mi-a interzis să mă „tocmesc44 (dar pe urmă, văzîndu-mă prea „nenorocit44, mi-a acordat o ţigară de favoare).
    Regimul 1a, care m-a supus e aspru, dar îl suport cu voluptate : îmi satisface (măcar în parte !) apetitul de sclavie, nevoia imperioasă de a-i pune la picioare întreaga mea libertate !
    Azi i-am dat o consultaţie medicală...
    Se lovise la un picior, şi doamna M..., pentru care lumea e o posibilitate neîntreruptă de nenorociri, m-a rugat să văd dacă fiica ei nu e ameninţată de... osteită !
    Cu toate protestările ei, Adela a trebuit să se ducă în casă şi să-şi elibereze piciorul.
    Cînd am fost chemat înlăuntru, am găsit-o într-un fotoliu, cu piciorul gol atîrnîndu-i sub poala rochiei negre. Stătea încruntat de serioasă, cu mînile părăsite pe braţele fotoliului. Dar cînd am îngenuncheat, ca un paj, să-mi exercit meseria, nu şi-a putut stăpâni un zîmbet — concordant ou atitudinea mea, involuntar galantă.
    Nu avea nimic. Nici un simptom îngrijitor. Nici măcar un semn exterior. Albul era imaculat. Numai călcîiul mic, de copil, îi era trandafiriu.
    „La peaUj le cerveau, Ies nerfs — zice Chareot, maestrul nostru al tuturora — tont ga va ensemble“ Epiderma ei fină ilustra, în adevăr eclatant, generalizarea maestrului. Şi cunosc destul de bine anatomia ca să ştiu că de la vîrful degetelor piciorului şi de la vîrful degetelor mîi-nii pielea se afinează treptat, izolînd tot mai puţin pulsaţia vieţii.
    Cînd a venit în cerdac, mi s-a părut curios că-i simplă şi naturală, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic... Dar
105
de unde putea să ştie, ba încă să şi realizeze, ceea ce se întâmplase, că de -azi înainte demenţa mea a intrat într-o altă fază ? Pentru femei, piciorul bărbatului este indiferent. Pentru ele, a spus-o un alt maestru, nu există tentaţia şi tortura imaginilor.
    Corpul unei femei tinere — elasticitatea, lui, rotun-zimile calde, fineţa şi luminozitatea epidermei — este realizarea formală şi structurală cea mai desăvîrşită a materiei vii, este miracolul supremi înfăptuit de natură după miliarde de dibuiri şi încercări neizbutite, este ter-minul ultim al evoluţiei cosmice.
    A devenit unică. (Credeam că am pierdut pentru totdeauna facultatea de a uniciza o femeie.) începe să-mi fie scump tot ce e al ei şi, mai scump decât totul, uşoara asimetrie a gurii, când zâmbeşte1, care multiplică farmecele zâmbetului ei. Dar mi-e scump nu numai tot ce este ea şi tot ce face ea, ci şi rochiile ei (mai «ales rochiile ei \)y mantila ei, galoşii ei mied, 'adorabili, şi săculeţul ei, din oare am scos într-un moment, când era in altă odaie, batista mototolită de mînile ei şi am respirat-o !
    De cîtăva vreme, pe lingă vocea ei obişnuită, înceată şi uneori parcă înăbuşită, Adela <are în unele momente o altă voce, tare, sonoră, categorică, o voce de grande-dame, pe care nu ai recunoaşte-o că e a ei dacă ar vorbi fără s-o vezi. Glasul ei încet, cald parcă de căldura; pieptului ei, e glasul femeii emotive, care exprimă frazele abrupt, al femeii cui tulburătoarea .asimetrie a gurii cînd zâmbeşte. Glasul celălalt, sonor şi categoric, e al femeii ou umerii largi, cu. uşoara şi uşor impertinenta aovilini-tate a nasului. (Şi al femeii care simte că e stăpână ?)
    Ii vorbesc necontenit de prietenia mea. In realitate mint, ori, mai exact, îmi fac iluzii. Prietenia e încredere reciprocă, e comuniune între suflete, dar ceea ce e gândul meu de fiecare moment şi interesul capital al vieţii, tocmai aceea ascund de ea. Iar interesele şi soarta ei îmi sînt atât des scumpe, incit dacă ea ar fi fericită ou oricine altul afară de mine, i-aş urî fericirea cu sălbăticie, atât de mult sîntem prieteni ! Şi dacă mi s-ar impune alternativa de a o vedea înăbuşită de patimă în braţele altuia, ori neînsufleţită pe catafalc, nu ştiu ce aş abhora mai puţin, aşa de mult îi sînt prieten...
106
    Prietenia noastră a murit odată ou oea dintâi bătaie de inimă pentru ea, fiindcă foamea selectivă de femeie, numită impropriu şi aproape în .derîdere iubire, este întoarcere la animalitate, este, gîndind bine, o impulsie sinistră. (In momentul suprem al iubirii, femeia are în braţele ei un pitecantrop !) Şi tot atunci a murit şi prietenia ei, cînd, conştient sau inconştient, a simţit că a încetat de ia fi pentru tine fiinţa pur spirituală, oă-i vrei fiinţa fizică, orice declaraţie de amor, oricum tar fi exprimată, tacit sau prin cuvinte, fiind, în esenţa ei, o cerşire a corpului, oonsdderaită de femeie, fie că o consimte sau nu, ca o „propunere ruşinoasă44 ! Admiraţia, unicizarea, idealizarea — mitul creat de inteligenţă şi imaginaţie pe instinctul brut — acopăr realitatea cu maldăre de flori, şi atita tot î
    Sufletul i-1 iubesc sau, mai exact (fiindcă cuvîntul este pe de o parte debil şii pe de .alta impropriu), i-1 ador numai întru cit este expresia fiinţei ei intime : senzaţii, emoţii, imaginaţie, turnura spiritului — femeia din ea. Opiniile, ideile ei, dacă n-au timbrul vieţii ei, mi-s absolut indiferente, deşi tot ce spune mi se pare inteligent (şi desigur este, căci acum trei ani, cînd n-o iubeam, era inteligentă). Mai mult. Cealaltă femeie interesîndu-mă total, aceasta, care-i ia locul, mă impacientează. îi simt doar farmecul ochilor, glasului, gesturilor, oare sînt şi ale celeilalte, îi simt prezenţa, victorioasa ei prezenţă, care anihilează tot ce nu-i ea şi ai ei (aşadar, şi ideile ei nepersonale). Dar ea respiră numai viaţă, candoarea vieţii, căldura vieţii, spontaneitatea vieţii; şi palpitarea asta intensă şi necontenită a existenţei ei o împiedică de a stărui în ipostasul de fiinţă pur gânditoare...
    ...Adoraţia egoistă, amestec de dorinţă şi idealizare extremă, nu cedează decît în rarele momente cînd văd în ea fiinţa umană, fragilă, vremelnică, supusă la nenorociri posibile : mizerie şi boală, şi la catastrofe sigure : moartea doamnei M... şi a ei. Dar, odată cu izbucnirea în conştiinţă a imaginii femeii tinere cu braţele albe şi talia rotundă, egoismul pasionat ia locul sentimentelor altruiste sau (pentru că acestea nu dispar fără să lase o urmă, ca notele armonice ale uniui sunet) le absoarbe în propria-i substanţă, devenind şi mai devastator, atît e de adevărat că totul concură la exasperarea pasiunii pentru ea.
107
    Lăfuidindru-i excesiv — „ibipuri de animale superbe* — două evreice tinere pe care le-am văzuit în crâşma din Oşlobeni, când veneam aici, Adela a hotărît oă trebuie să le „admire* numaidecât şi ea :
    — Cu ocazia asta facem şi o plimbare mai lungă cu trăsura.
    La Tîrgu-Neamţului am putut merge singuri : târgul fiind piaţa şi bazarul localităţilor climaterice ale regiunii, şi drumul nostru având un scop practic, aveam conştiinţa (în care se reflectau şi imperativele opiniei publice) că totul era în regulă. Dar astăzi, în plimbare de agrement cu caracter romantic, a trebuit să cerem doamnei M... (fără să ne spunem unul altuia motivul) sacrificiul prezenţei ei.
    Am pornit după prânz, Căldura merita din plin calificativul pompos de „caniculară*. O uşoară abureală de vînt, în aceeaşi direcţie cu trăsura, nu ne dădea nici un pic de răcoare, dar ne ţinea intr-un nimb de praf şi ne făcea tot mai cenuşii şi mai spectrali. Câteva muşte, cine ştie după ce combinaţii de legi .ale naturii, în loc să ră-mînă în urmă, mergeau cu, nod chiar cînd zburau în direcţia contrară trăsurii, afecţionînd, ca puncte de intermitentă odihnă, nasul doamnei M..., lai Adelei şi cu preferinţă pe al meu, ca mai proeminent şi mai spaţios. Dar pentru mine problema capitală era, alta, destul de complicată. Pe scăunaşul de dinainte, intr-o trăsură şi mai strimtă decât a lui badea Vasile, trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating picioarele tovarăşelor mele şi să nu le trimet fumul ţigărilor în faţă. Fumiul acesta, ou stupida nătâng,ie a lucrurilor neînsufleţite, m-a chinuit tot drumul mai rău decît o fiinţă vie şi rea ; cu oricâtă putere i-aş fi imprimat direcţia iniţială spre dreapta sau spre stingă, el rămânea în trăsură, sau, ou o încăpăţânare exasperantă şi, parcă, voită, se întorcea înapoi, mergînd drept în ochii obosiţi ai doamnei M... şi în ochii aşa de albaştri aii Adelei. în cele din urmă a trebuit să renunţ la fumat.
    Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. Obiectele din privelişte alergau, în urma noastră, cele de aproape mai repede, cele de departe tot mai încet, până la dealuri, care stăteau pe loc dar după 01 bucată de vreme rămâneau şi ele în urmă.
    Cînd birjarul opri să dreagă un ştreang, se opri din-tr-o dată totul. în locul zgomotului — tăcere ţiuitoare. în locul mişcării — totală încremenire. Iar cînd m-am
108
scoborît din trăsură să mă dezmorţesc, raportul dintre mine şi realitate s-a schimbat complect. Mişcîndu-mă, la rîndul meu, în faţa peisajului oprit în loc, acum elementul activ eram eu, şi el, cel pasiv.
    Se sooborîră şi doamnele. Doamna M... păşea încet, metodic. Adela se mişca încoace şi încolo plină de graţiile ei şi tale vîrstei ei, rupînd O' buruiană, privind nerăbdătoare la seidecăria empirică a birjarului, dezmierdînd caii, împletind într-o codiţă moţul unuia, lăudrndu-le ochii „buni44 şi fruntea „cuminte44.
    Eu mă dezdăunam de tomperanţa silită din trăsură fumând cu deliciul fericirilor oprite, cal în liceu în recreaţie, două ţigări deodată, spre mirarea şi indignarea Adelei :
    — Asta, fiindcă mi-ai promis că ai să fumezi mai puţin ?
    Am primit cu cinism admonestarea. Nu-i puteam spune că mă despăgubesc de jertfa făcută ochilor ei frumoşi, nici renunţa ia voluptatea nicotinei.
    Cînd âm plecat, realitatea şi-a luat revanşa cu zgomotele trăsurii hîrbuite şi ou iureşul universal al priveliştii.
    La crâşma din Oşlobeni n-am găsit decît una din cele două evreice tinere. Dar mai gravă -decît lipsa unei jumătăţi a obiectului excursiei noastre a fost surpriza de a descoperi că acum două săptămâni facultatea mea de iluzionare fiind disponibilă, convertisem eminente însuşiri biologice în atribute estetice. ^Animalul44 era în adevăr „superb44 — de carnaţie şi d0 tinereţă. Sculptura era reuşită. Pictura, însă, ratată. Femela, fără îndoială, era de primul r-ang, femeia era oricare. Dar situaţia, mi se păru cu totul îngrijorătoare cînd mi s-a pus problema, dacă, frapată de construcţia fetei de la tejghea, Adela nu ghiceşte cumva cauza entuziasmului meu, acum perimat, pentru ceea ce avea „-animalul44 în adevăr „superb44.
    Doamna M..., lipsită de orice interes pentru ancheta noastră estetică, stătea cu o mînă pe tejghea, resemnată. Adela ne privea pe rînd, pe negustoriţă şi pe mine, zîm-bind subţire. Fata de după tejghea arăta eloicvent prin toată atitudinea ei că nu înţelege deloc pentru ce stăm acolo în faţa ei, spectatori imobili şi muţi.
    Trebuia să ne justificăm prezenţa. Dar nu puteam cere trei rachiuri — pentru cele două doamne şi pentru mine... Şi nici o garafă de vin cu trei pahare, să cinstim la tejghea ori 1-a masa din fund, ocupată în parte de cîţiva ţărani, care trăgeau ou coada ochiului la noi, ironici.
109
    —      Domnişoară, dă-mi un kilo de măsline şi testeaua asta de covrigi ! (Era singura marfă acceptabilă pe care o vedeam în dugheană.)
    Neputîndu-mă opri la timp pe povârnişul apuciat, cerni superbei domnişoare şi restul mărfii din dugheană : o jumătate de cracaitiţă atârnată strîmb într-un oui.
    Negustorita îmi servea comenzile cu îndoială, cu un fel de spaimă.
    Adela fugi pe uşă, lăsîindu-mă cu doamna M..., care o urmă imediat, decentă.
    —      Ai cumpărat şi cracatiţa ? ! putu abia să articuleze Adela, acum în trăsură, tamponîndu-şi cu batista faţa plânsă de rîs.
    Cracatiţa mirosea, fireşte, a cracatiţă, dar mirosea grozav. Am ascuns pachetul sub capra trăsurii. Degeaba. Mireasma — ca orice emanaţie subtilă, de roze şi de craca-tiţă — nu cunoştea bariere şi continua cu entuziasm să îmbălsămeze împrejurimile.
    —      Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertaţi i răsuflă birjarul, memaiputînd să nafode.
    M-am hotărît să arunci stârvul. Dar unde ? Pe drum ? în popuşod ? Oriunde l-aş fi aruncat, îl putea găsi un ţăran. Şi o craciatiţă în popuşoi fiind, fără nici o îndoială, un eveniment unic pe întreaga planetă, zvonul ar fi ajuns în sat şi aş fi jignit de moarte1 pe negustorita din Oşlo-beni, depreciindu-i comerţul pe toiată Valea Cracăului.
    Şi parfumul de cracaitiţă plutea pătrunzător şi fără sfârşit în aerul răcoros al înserării.
    —      S-o îngropăm ! hotărî Adela îmtr-o fulgerare genială.
    Am înhumat cadavrul întmun mormânt adine, săpat cu bărdiţa birjarului. Deasupra mormântului am aşezat un bolovan — modest monument funerar — şi, împăcaţi în suflet de isprava făcută, am plecat.
    Umbrele serii ne învăluiră repede. în curând mantia cerului fu bătută de toate pietrele preţioase ou care se împodobeşte de la începutul timpului. Dar poalele mantiei se mişcau. Cea din stingă cobora eu toate diamantele ei sub dealul dinspre apus, iar cea din dreapta se înălţa peste dealul din răsărit, ridicând alte diamante sclipitoare, în mijlo'cul cărora, ca un motiv stilizat de broderie, strălucea constelaţia Andromedei.
110
    Cînd am ajuns acasă, glasul Adelei mă chemă cu o duioasă ironie :
    —      Cher maître, mine mergem iar să admirăm pe Venera din Oşlobeni ?...
    în ogradă, asistată de o servitoare, făcea dulceaţă de zmeură pentru doamna M...
    A trebuit să stau cu doamnele în cerdac. Adela privea cu zâmbete complicate cursa în care căzusem. în sfârşit, mă chemă la ea, „să-i ţin de urît“. Înfierbîntată de căldură, avea cîteva perle fine pe decolteul mic, de un alb secret şi tulburător. Se mişca ia dreapta şi la stingă, şi şorţul încheiat la spate îi strângea talia, accen-tuîndu-i rotunzirnile. Eram comic în laboratorul acesta improvizat şi între femei, dar ce importanţă -are mai mult ori mai puţin comic ? Cu orgoliu de autor, mi-a dat să gust dulceaţa dintr-o farfurioară. Era opera ei! I-am adus elogii, minţind, căci conştiinţa n-a putut lua act de nimic: Adela era prea aproape de mine, încălzită, cu cîteva perle fine pe albul secret de forma unei inimi.
    După ce a isprăvit dulceaţa, s-a dus să se dea în scrânciob, ca să se răcorească — un scrînciob făcut pentru Ile-nuţa — o frînghie dublă cu 'capetele legate de o creangă groasă şi dreaptă, cu o soîndrurică în loc de scaun.
    —      Fii cavaler şi ajută-mă să zbor sus, sus de tot, ca la Vorniceni. Ţi-<aduci aminte ?
    Cu mînile strânse pe frînghie în dreptul capului, cu mînicile căzute pănă la coate, trecea pe lingă mine repede, singură cu fericirea ei, trimeţînd din fluturarea îmbrăcămintei uşoare o adiere suavă, pe care o simţeam pe obraz, pe pleoape, pe buze. Cînd se ridica în sus, desemnîndu-se întreagă pe albastrul cerului, zborul se încetinea, dar cînd trecea prin dreptul meu, repejunea devenea, simbolic, vertiginoasă. La un moment dat, aduoîndu-şi .aminte de mine, cum se scobora de sub crengii, mina arătat copilăros-ştren-găreşte, într-o clipă de fulger, vîrful ascuţit şi trandafiriu al limbii.
    Cînd s-a săturat de zbor :
    —   Acu lasă-mă în voie.
    Pendularea s-a micşorat. Fustele s-aiu liniştit.
    În sfîrşit, ne-am regăsit, întâlniţi, alăturea. Era înaltă, rumenită în obraz, cu ochii scînteietori, cu buzele subţiri şi roşii.
                                                                                                     1X1
    — Eşti palid. Te-ai obosit. Acum sîrut mai grea decît la Vorniceni. Am crescut.               3
    Da, greutatea ei a crescut, tulburătoare. E femeie. O simţeam în braţ la fiecare încordare. Toată greutatea ei... Toată femeia...
    Rebeliune şi laşitate.
    La Mănăstirea Neamţului, singur.
    Pretextînd, însă, faţă cu Adela, o afacere, făcmd aşadar concesie fricii ca gestul să nu aibă întreg efectul pe care teoretic tocmai voiam: să i-1 dau (afirmarea independenţei şi libertăţii mele faţă de ea!), am. stricat ceea ce construiam în chiar momentul când construiam.
    Dimineaţa era clară. Drumul aproape neumblat, Badea Vasile mîna încet. Cînd îşi sucea ţigara, lăsa caii la pas. Mişcările ca şi rarele lui cuvinte late erau în acord cu liniştea din natură.
    La stînga străluceau munţii, aduşi mai aproape de limpezimea rece a dimineţii. Îndoituri, depresiuni, pete de altă culoare decît a bradului, de obicei invizibile, acum se detailau în transparenţa desăvârşită a aerului. Departe, la orizont, spre Fălticeni, nouri cenuşii argintaţi păreau alţi munţi, nemaivăzuţi pe lume, înalţi până la cer, spin-tecîndu-1 cu vîrfuri de gheaţă, realizând, tocmai prin neverosimilul lor, ideea pură de munte. In dreapta, spre Moldova îndepărtată, într-o minimă boare alburie — cîmpia multicoloră, semănată cu sate văzute de ani şi ani în pilcurile lor de arbori, niciodată vizitate şi de aceea mereu mai misterioase, din care se înalţă, cercetînd depărtările, turnurile bisericilor, albe. Şi, deasupra -ariei pământului, cu mine şi cu badea Vasile în centrul ei, cerul, minunea supremă a naturii, de un albastru dens, dur — concret.
    Munţii Văraticului, din stânga, creşteau în măsura în care suiam dealul, ca să descrească din nou cînd scoboram spre Tîrgu-Neamţului. Căldura se înteţea. Aerul începea să joace deasupra câmpiei, încercând miraje abia conturate.
    ...Adela! La ora asta era desigur în cerdac, pe scaunul ei pliant, cu şalul împletit pe umerii largi, pe braţele rotunde, pe bustul înalt, cu ochii pe jumătate închişi de lumina soarelui, filtrîndiurşi azurul printre genele lungi... Ochii ei albaştri... Culoarea cerului pentru un detaliu or-
112
gariic !... Abandonarea extatică a unei femei cu privirile albastre... In locul licăririi ironice, aiurare !...
    O schimbare în lumea din afară m-a deşteptat din se-mihaliucinaţia tulburătoare. Clinchetele zurgălăilor deveniseră mai tari, mai metalice, mai apropiate — mai categorice : intrasem în Humulieşfi. Badea Vasile opri la prima crîşmă ca să-şi odihnească, zicea el, caii. Crîşmarul, mic, pipernicit, creţ, stătea pe prispă, în vestă, cu picioarele goale în papuci, silabisind Universul cu o voce mai tare decît era nevoie ca să-şi ajute înţelegerea prin auz. Din casă veneau valuri de melodie. Cineva, probabil crîşmă-riţa, cânta : „Suspine crude pieptu-mi zdrobeşte46. Desigur că acela oare o făcea să suspine atît de crud nu era crîşmarul, impropriu pentru rol chiar şi prin natura lui de intelectual, probată (şi fortificată) de cetirea ziarului enciclopedic.
    Cînd apăru, şi ea, monumentală, brună şi albă, grasă şi răscoaptă, cu cârlionţi pe frunte, cu nasul în vînt (nasul clasic al crîşmăriţii amoroase din toate nuvelele indigene), cu o alunică asasină, naturală ori meşteşugită de ea, de strajă lingă narea stingă, cu o umbră fină de ootleţi albăstrui lîngă urechile ou cercei roşi, am înţeles că avea în adevăr nevoie de toată forţa suspinelor ei ca să poată zdrobi un piept atît de oceanic, oare lupta triumfător pentru întâietate cu alte farmece ale persoanei ei.
    Badea Vasile şi caii îşi împrospătaseră forţele. El în crîşmă, ei la fîntînă. Acum şi el şi caii erau mai bine dispuşi.
    Din Humuleşti, am intrat peste cîteva minute în Vînă-tori — sat lung, cu oase nouă, fără un copac pe lingă ele, cu aspectul unei mahalale de barieră, plin de copii murdari, aproape goi, pântecoşi de friguri şi alimentaţie her-bivoree, cu părul decolorat de soare. Şi apoi, fără tranziţie, în singurătăţile severe ale peisajului de munte.
    Dar astăzi Erosi plutea în atmosfera din valea Ozanei : cu o încordare de pasăre răpitoare, sigură de pradă, cu un zîmbet rău pe dinţii mici, aspri de dorinţi şi făgădu-inţi, înainta din lan spre un flăcău tomnatic (care stătea lingă o colibă de frunzar) o ţărancă tânără, cu un tulpan verde răzvrătit pe cap, o femeie subţire, cu părul cîne-piu, cu coapsele fine în rochia de dit, cu sinii mici, desculţă, cu gleznele goale. Flăcăul stătea nemişcat, zâmbind. Femeia înoodată îl sidera cu ochii ei scânteietori, împlîn-
113
taţi în ochii lui nesiguri. Dar flăcăul scund nu era o altă ediţie a crîşmarului din Humuleşti. Fatalitatea cu care era minată femeia spre el, zîmbetul lui şi mustaţa leneşă de om pasionat se opuneau oricărei apropieri între cei doi bărbaţi de pe valea Ozanei.
    Trăsura noastră zgomotoasă a trecut inexistentă pentru femeia teribilă cu sînii mici, cu coapsele fine, ou gleznele goiale.
    Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton şi trist, cu cele două biserici dinlăuntru! „.zidului44 una lingă alta (ceea ce dă, nu ştiu pentru ce, o impresie sinistră şi funebră), cu aghezmătarul din faţă, cupolă enormă, dizgraţioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieşeşti scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamţu este călugăr, tot aşa cum Agapia, cu căsuţele mici, dese şi curate, cu biserica gătită, spilcuită — casă ou două sute de gospodine ! — cu miniaturile ei de msunţi ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susţinea că sînit 518...), este călugăriţă.
    In timpul verii, caracterul, acestor mănăstiri este accentuat pe genul vilegiaturiştilor. La Neamţ tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia — aristocraţia mai mult sau mai puţin autentică şi snobii eleganţei. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco-ronaân...)
    Am vizitat pe părintele Palamon, gazda mea dintr-o vară şi amicul meu, Părintele Palamon e întotdeauna bolnav : „afacerea44 pentru care am venit aici — cel puţin pretext pentru conştiinţa mea că n-am minţit-o complect pe Adela.
    Părintele Palamon, tip desăvîrşit de călugăr aşa cum s-a format de-a lungul vremurilor, seamănă cu sfinţii de pe păreţii din biserica mănăstirii, dar e mai bine hrănit decît ei. El aduce puţin şi cu poetul Costache Conachi, mutră de egumen grec.
    In materie de pictură, am revăzut ou plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreţii părintelui Palamon, dintre care se impun atenţiei mai cu seamă două : un Infern, care vrea să fie o gură de balaur, în realitate o gură de cal fantastic, deschisă larg, ca să poată aspira şi înghiţi pe cei osîndiţi pentru păcatele lor. (E interesant mai ales că-i poţi vedea cum trec unul după altul prin gîtul, trans-
114
paren.t pentru ocazie, al balaurulud-oal); şi un Atos compus din treizeci de conuri verzi, perfect egale, orînduite în fronturi suprapuse: sînt piscurile oare alcătuiesc) masivul sfînt, acoperite cu arbori, închipuiţi printr-o lînă creaţă verde, fiecare pisc cu numele lui scris ca o etichetă pe corpul conului, şi tot lipiit, ca pe un părete, pe o mare sinilie oare se ridică vertical în dosul „muntelui44. Imposibil de conceput o pictură mai prerafaelită şi o transfigurare mai complectă a realităţii...
    Dejunul, pregătit călugăreşte, după vechi şi nedezminţite canoane — unitdeleminuri, zglăvoace, chitici, mirodenii — l-am luat la părintele Palamon.
    O curiozitate maliţioasă m-ai hotărît să vizitez pe Timotin. Decepţiile încîntătoare sînt rare. Am avut una aici : doamna „Jeny“ Timotin nu e femeia care a trecut acum douăzeci de zile pe la Bălţăteşti.
    După ce m-a primit, cu gesturi unghiulare şi cu o bucurie rece de matematician, deşi reală, Timotin m-a lăsat singur şi am înţeles că a reuşit ou greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire.
    A apărut emoţionată şi stângace. Ceea ce mi se păruse ostilitate îmbufnată era timiditate. Subţire, zveltă, formele ei nu poartă mărturia celor patru maternităţi. Intr-o rochie neagră, din oare apar numai, şi încă cu destulă zgîrcenie, mînile, gîtuJi şi vîrful botinelor, pieptănată simplu, cu părul supus, simţi că e într-o veşnică vibrare, oare nu se dă pe faţă decât în neastâmpărul nervos al piciorului şi în gesturile repetate, maşinale, de a nu lăsa ca fusta să-i desemneze! cit de puţin formele. (...Dar degetele ei, subţiate spre vîrf, îi trădează arhitectura generală, eminent feminină, compusă din zvelte conuri trunchiate.)
    Nimic frumos în figura ei, nici măcar ochii, deşi -neînchipuit de vii. Dar femeia aceasta e dintre acele pentru care problema frumuseţii nu se pune.
    Mi-am exprimat dorinţa să-i văd copiii. Nu simţeam nici o nevoie şi n-am, cerut această favoare nici din politeţă. Voiam s-o văd cum se comportă cu ei. Este pentru mine un examen probant al psihologiei unei femei. I-a adus, i-a ţinut un moment în cameră şi i-a trimis apoi cu dădaca să se joace. Copiii, foarte îngrijiţi, arătau solicitudinea ei maternă. Dar în chipul cum i-a prezentat şi i-a concediat se vedea bine că aceasta mamă ştie că nu tre-
                                                                                       115
I
bule să importuneze lumea cu odraslele ei şi că nu e numai mamă.
    Atenţia, rezerva, uşoara cochetărie pe care o pune în purtarea ei cu Timotin arată că această soţie e înamorată încă, de bărbatul ei.
    Femeia asta măruntă desigur că nu poate inspira, capricii, nu poate provoca emulaţie între amatorii de flirturi, dar prin temperamentul ei cred că poate dezlănţui pasiuni arzătoare.
    Feminitatea agit molem *. Fiinţa neutră, improblema-tică, inofensivă, fata mică de zece ani. în unghiuri drepte ori ascuţite, cu două beţe în. loc de picioare, dizgraţioasă la figură, poate deveni adesea la cincisprezece ani izvor de seducţii roind din formele rotunzite, din reliefurile ce se anunţă, din enigmaticul „da şi nu“ inconştient încă al figurii, din încreţiturile rochiei, din atitudini pasive şi cu atît mai imperative — seducţii care lipsesc adesea, femeilor frumoase, „reci“, cum spunem noi, lipsite de „vino-nooaoe“, cum spune poporul, expreisii oare indică deficitiil acelui principiu vital nou, oare ,a) operat la pubertate mai puternic în fata mică, dizgraţioasă, decît în ceia frumoasă, supraîneărcînd-o de electricitate feminină. Amorurile inspirate de aceste femei — de obicei pasiuni tiranice, pană la degradarea bărbatului, fiindcă nu sînt provocate şi de impresii estetice, ci numai de cauze biologice — sînt privite ca nişte nebunii, iar poporul le crede datorite farmecelor şi vrăjilor.
    Aş fi curios să cunosc viaţa doamnei Timotin, să văd dacă diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată. Dezinteresat, pentru că Adela mă imobilizează în atitudinea de observaţie pură faţă cu toate femeile din univers. Dealtfel, doamna Timotin nu, e genul meu, al acelora care au concepţia; plastică, picturală şi statuară a femeii, mai ales cînd a ajuns la patruzeci de iani!
    ...Ori despre ce vorbeam, lucruri banale sau interesante, mai mult banale, dotamna, Timotin punea în toate, în ochi, în tonul vocii, în gesturi, în neastîmpăr, aceeaşi căldură a sufletului.
    Dar trebuia să plec. Cînd m-am ridicat de pe scaun şi am anunţat hotărîrea, doamna Timotin adresă bărbatului ei un : „Nicule !“ speriat. Timotin îmi traduse foarte
    * Tulbură nepăsarea (lat.)
116
discursiv alarma ei. Era hotărît între dânşii, probabil de cînd venisem, să mă oprească seara la masă.
    „Nu se poate să nu ne faci plăcerea asta44, complectă doamna Jeny expunerea lui Timotin şi, fără să mai aştepte sfîrşitul argumentării mele, lipsită de trăinicie (căci nu aveam ce obiecta serios), se îndreptă spre mine şi-mi luă pălăria din mină. Gestul simplu, de un cochet şi cordial autoritarism, cu care mi-a confiscat obiectul ce simboliza hotărîrea mea, m-a împrietenit ou ea dintr-o dată, simţind-o mult mai aproape sufleteşte decît pe vechiul meu cunoscut, Timotin.
    Sentimentul unui mai lung timp disponibil şi calmul după-amiezii pe sfîrşite erau condiţii prielnice pentru divagări sentimentale. Un incident din liceu, amintit de Timotin, deschise capitolul amintirilor din viaţa de şcoală.
    Profesorul de greceşte, tip original şi întotdeauna băut, care, imperturbabil şi nedezminţit o singură dată, striga la catalog „Bolohan44 în loc de Balaban, „Dihanie44 în loc de Divani, „Rus oof ! viţiu44 în loc de Rusovici, şi aşa de la A până la Z, afară de unul cu breton pomadait pe frunte, pe care-1 numea Mariţa de la Morile de vînt (cartierul galant al târgului) ; ori profesorul de chimie, care exploada un „uaşcă44 (va să zică) după fiecare trei cuvinte, nu aveau pentru doamna Timotin realitatea pe oare le-o cunoşteam noi şi pe care ne-o evocau acum aceste puţine note. Şi nici incidentul celebru, cînd am văzut o clipă din antret, pentru întâia şi ultima oară, instrumentele lucitoare din laboratorul de fizică, graţie unei uşi întredeschise de servitor, care ne-a, alungat, indignat peste măsură de obraznica noastră indiscreţie („Ce vă zgîiţi ?44)... Cu toate acestea, din cauza imaginaţiei vii şi a simţului pentru comic, ea se amuza mai mult decît noi, neastâmpărată pe scaunul ei, rîzînd cu lacrimi, dar fără glas, cu ochii strălucitori, sufocată parcă de o pasiune, cu capul pe spate, cu gura închisă, aspirînd aerul pe nările dilatate. (Temperamentul fundamental sie vădeşte în toate reacţiile unui om : diagnoza mea este justă!)
    Pe cînd ne aminteam cu Timotin de profesorul de matematici, „dascălul de răcan44, oare explica trei luni în şir la tablă; fără să se întoarcă spre noi o singură dată, adu-nînd, seăzînd, înmulţind şi împărţind aţe plus beţe (ac-f-bc), în timp ce noi jucam cărţi, ceteam romane proaste şi redactam scrisori în proză şi în versuri către duducile de prin vecini, un glias de vioiină anunţă din cerdac :
„V-am adus poşta !44, şi în uşa deschisă apăru o fetiţă cu ten cald, simpatic, de ţigancă, cu capul aproape prea mare, care o făcea şi mai simpatică, cu ochii veseli, timizi, rugători, şi cu nasul coroiat, care o făceau încă şi mai simpatică. „Domnule doctor Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele, doamna Matilda Ioan44.
    Doamnă ! O secundă mi s-a părut o glumă, o farsă. Dar doamna Timotin nu putea face 'astfel de glume.
    Dacă cuvîntul „doamnă44 nu semăna cu fetiţa brună, în schimb „Matilda Ioan44 era definiţia ei reuşită. Femeiuşcă mică, timidă şi afectuoasă, cu părul; bogat şi greu, nu putea fi decât Matilda, iar ceea ce avea băieţesc în ea, elasticitatea vînjoasă a taliei, a braţelor şi a picioarelor ei lungi, era Ioan, nume aproape comun, echivalent cu bărbat.
    Subţire în rochia cafenie cu platcă de catifea de aceeaşi culoare mai închisă, se mişca uşor, puţin aplecată înainte, căutînd parcă mereu ceva prin odaie, întreba naiv, povestea ceva şi mai naiv, cu glasul ei de violină, prietenoasă, mică, cu priviri de adoraţie reţinută pentru doamna Timotin.
    Doamna Matilda Ioan se grăbea să plece. Era neliniştită. Băiatul ei rămăsese numai cu servitoarea. „Doamna Matilda Ioan44 avea şi un băiat, de opt ani, cum am aflat mai pe urmă !
    Doamna Matilda Ioan ne dădu mîna, se lipi de doamna Timotin, îi sărută amândoi obrajii, şi pe urmă, cu frică, o mînă. Apoi, cu picioarele ei lungi de pasăre alergătoare, parcă pornite a drum întins, şi cu un ultim acord de violină : „La revedere44, se Îndreptă spre uşă, trecu pragul fără să-l atingă, şi odaia in care eram deveni mai rece şi mai largă.
    Existenţa Adelei, dispărută din conştiinţă de câtva timp, îmi reveni, copleşitoare şi dureroasă, ou toată forţa compensatorie pentru timpul pierdut, ca şi dimineaţa, după cele câteva clipe de libertate anterioare complectei trezii. Senzaţii de natura asta, după soluţiile de 'continuitate ale ideii fixe, datorite deviaţiei atenţiei ori! somnului, le-am mai avut numai o singură dată, cînd, bănuind că m-am infectat din greşală cu un preparat de bacili, trăiam cele cincisprezece zile ale perioadei de incubaţie. S-ar părea că dorinţa de femeia unică şi spaima de moarte sînt forţe de sine stătătoare, care, căzute în inconştient, se
118
odihnesc şi se fortifică, în timp ce şi conştiinţa, odihnită de ele, devine mai sensibilă la indtiaţiile lor.
    Acum, readus la Adela, vorbeam şi auzeam tot ce se vorbeşte, dar ideea, imaginea, senzaţia existenţei ei lumina din umbră cu azurul ochilor săi tot cîmpul conştiinţei.
    In timpul mesei, un artist ăL ciocanului a tocat un sfert de ceas (a doua zi era sărbătoare), scoţând din lemnul uscat cascade de sunete, care mureau şi reînviau. Apoi, în dangătele clopotelor mari, călugării din veacurile moarte începură să-şi plîngă viaţa lor pierdută.
    Cînd mă pregăteam de plecare, a venit din nou doamna Matilda Ioan („Am venit să vă iau la plimbare!46), cu ochii ei buni, sfioşi şi rugători, însoţită de o fată brună, înaltă, care avea pe faţă un rest de rîs imobilizat şi nu se hotăra să se aşeze pe scaunul pe care îl ţinea de spetează. Era sora doamnei Matildia Ioan.
    Peste cîteva minute a intrat un domn tînăr, bărbatul doamnei Ioan, care mi-a confirmat încă o dată diagnoza. O privea pe doamna Timotin cu frică, supus — obiectul ei. Am înţeles imediat că ea ştie (numai ea şi cu mine !) şi se vede că era deprinsă cu omagiile astea pasionate şi tăcute şi că le accepta fără să le răspundă, dar — sacrificiu imposibil unei femei adevărate — fără să le reprime. Păcat de Timotin că, în opacitatea lui, nu-i sensibil la astfel de complicaţii din jurul său, ca să-şi preţuiască viaţa.
    Doamna Timotin a ţinut să mă înzestreze cu tot ce trebuie şi nu trebuie unei călătorii de trei ceasuri. S-a interesat dacă am chibrituri, ia voit să-mi împrumute un pled, pentru că se făcuse( frig, mi-a diat o sticlă de apă şi — se vedea că i-a trebuit un efort ca să-şi consolideze curajul — cîteva prăjituri rămase de la masă pentru un eventual supeu pe drum, pe care nu le-am putut refuza, deşi ştiam că n-o să am nevoie de ele.
    Cînd mi-a dat mînla şi am vrut să i-o sărut: „Nu ! Acum sîntem prieteni, îţi pot cere o favoare : să renunţi cu mine la moda asta, Cu străinii n-am ce face.44 Mi-am adus aminte că la sosire mii-a lăsat mina cu o împotrivire reprimată, pe care am atribuit-o timidităţii. Desigur că pentru ea sărutatul mînii este un gest din altă ordine de afecţiuni. Doamna Timotin are dreptate. într-o femeie nu e nimic care să nu fie femeie, şi mai ales într-o femeie ca dînsa. Mi-a scuturat mina bărbăteşte şi atît de
119
prietenos, şi a pus atîta însufleţire în ochi şi în glas, încît m-am împrietenit cu ea şi mai tare. E aşa de îneîntătoare femeia asta urîtă, că începe să mi se pară frumoasă ! Şi ce odihnă pentru suflet, ce eliberare e farmecul tinei femei care te încîntă fără să-ţi inspire nici o umbră de dorinţă.
    Cînd am plecat, era noiapte. Noapte fără imixtiunea importună, laică şi beretică a vreunui felinar. (Aici felinarele sînrt ambulante, fiecare călugăr umblînd ou „fanarul44 lui.) Vilegiatiuriştii dibuiau prin întuneric să nu; cadă în şanţuri : erau la plimbarea, de după masă.
    Imaginea Adelei îmi oprima inima: acum era ora cînd aş fi putut să fiu cu ea şi lingă ea. Dar o idee, comică. îm naivitatea ei, îmi dădu, starea de euforie a omului care visează că zboară : fiecare învîrtitură de roată şi fiecare copac care rămînea în urma trăsurii mă apropia de ea şi mâ îndepărta de familia Timotin. Aveam, acum, impresia că am trădat pe Adela cu Timotin, cu doamna Jeny, cu Matilda Ioan şi cu sora ei, care uitase să nu mai rîdăr
    înainte de Branişte, în bătaia unui foc mare, un ţăran — un cosaş, ori un pîndar al ogorului şi al tradiţiei — îşi făcea toaleta de noapte. în pielea goală, cu capul în gura cămeşii pe care o dezbrăcase, zvîrlea în foc, la intervale egale, cu gesturi mari, liniştite, aproape auguste, de om echilibrat al pămîntului, obiectul mărunt al cercetărilor sale entomologice.
    Prin pădure, zurgălăii cîntau în toţi copacii, şi felinarul trăsurii (unul, din economie, deşi badea Vasile pretexta că celălalt s-a stricat...) scotea mereu din întuneric, ca din neant, picioarele stejarilor, şi din cînd în cînd, o movilă de prund, care trecea pe lîngă trăsură ca o dihanie informă şi misterioasă.
    Cînd am ieşit la cîmp, s-a deschis o noapte înaltă, o noapte a cerului şi a stelelor. (Nopţile cu lună sînt ale pămîntului.) La podul Ozanei, badea Vasile a oprit pentru motive variate: să-şi odihnească şi să-şi adape caii (şi să-i suduie că vreau să bea amîndoi o dată din găleată), să le dea puţin fîn furat de peste şanţ, să-şi facă mai uşor o ţigară, să caşte în linişte, să şuiere la cai, şi să se dea şi el puţin la spatele trăsurii etic... Dinspre Hălăuca curgea o răceală care nu era încă vînt. Ozana freca aspru pruodişul albiei, cu un şuiet fatal, fără început şi fără sfîrşit, şi nu. era vizibilă decît prin cîteva pete de argint
120
fără forme fixe, tremurătoare, plutitoare — imaginea stelelor diluată în apă. Prin creştetul brazilor de pe muntele scund din faţă apăreau cîteva puncte de aur, clătinate de vînt.
    —       De-acu ne-a hi, cucoane ! Să plecăm.. (Primul plural era abuziv î)
    Prin Vînători, nici o lumină la case. La crîşma din Humuleşti — „Despărţirea III a urbei T.-Neamţ44 — oamenii se antrenau pentru sărbătoarea de mîni. Crîşmăriţa nu mai cînta. Nu mai avea motiv. Peste mai puţin de un minut, am ieşit în singurătatea imensă a eîmpiei. Noaptea era acum înaintată şi creştea cu fiecare stea ivită la orizont ca un ochi sinistru. Eternitatea cerului era funebră. Dar la Bălţăteşti era Adela, cu umerii largi, cu braţele albe, cu talia rotundă. Imaginea ei complectă ţinea piept în conştiinţă imaginii funebre a nopţii. Cînd am ajuns, geamul Adelei era negru. Deasupra casei ei, în infinit, ardea o stea roşie, se înflăcăra şi se stingea de durere, palpita ca într-un răsuflet pasionat.
    —       A ! te-ai întors ? Te-ai amuzat bine ? Şi apoi, fără să-mi de-a timp să răspund.: închipuieşte-ţi că mi-ai lipsit, cu tonul care vrea să spună : „închipuieşte-ţi ce curiozitate : ţi-am simţit lipsa44.
    Muşcat de demonul ambiţiei şi, cred, voind să fac o experienţă de psihologie şi, poate din vechi deprinderi, acum fără scop, să încerc o manevră strategică, i-am lăudat în termeni excesivi pe doamna Timotin („sensibilitate44, „distincţie44, „discreţie44, „exemplar feminin de lux44 etc. ...), adăugind că bărbatul ei nu o merită destul, din lipsă de competenţă.
    —   închipuieşte-ţi, biata femeie !
    Tonul acestui nou : „închipuieşte-ţi44 era exact ca şi tonul celuilalt.
    Apoi, amicală :
    —       Mi-^a părut bine că ai avut o vreme aşa de frumoasă pe drum... Apropo, cînd ai să te duci la Agapia, să...
    —   La Agapia ?... Ce să fac la Agapia?
    —   N-ai să vizitezi Agapia ?
    I-am atras atenţia că la Neamţ n-am fost în vizită, ci pentru o afacere.
    —       Credeam că în vizită... A ! unde mi-e capul ? Acum îmi aduc aminte. Aveai o afacere acolo. Uitasem. Credeam că ţi-ai inaugurat programul de excursii şi voiam să te
121
rog să-mi fad un comision. Să mergem în casă. Mama este singură şi cam, indispusă.
    în casă am vorbit de Mănăstirea Neamţului ou doamna M..., care în adevăr nu se simţea tocmai bine. Adela lucra la o broderie cu capul plecat pe gherghef. Uneori îmi arunca o privire pe sub gene, de cîteva ori s-a amestecat în vorbă.
    La plecare, m-a condus ca de obicei pănă la poartă,, vorbind cu însufleţire de vremea care ns-a făcut foarte frumoasă^.
    Aşadar, a înţeles perfect strategia mea ratată şi m-a pedepsit. N-a uitat nici „programul de excursii“, părăsit din cauza ei.
    Atitudinea ei de astăzi este îndreptăţită în orice caz : dacă nu-i sînt indiferent, purtarea mea este enervantă ; dacă îi sînt indiferent, e o manevră ridicolă.
    După-amiază a plecat Haim Duvid.
    L-am întâlnit pe drum, într-o căruţă modestă, cu doamna Sabina şi cu un geamantan de pînză decolorată şi roasă, la picioare.
    Mi-am permis să fac semn ţăranului de pe crucea căru-ţii să oprească. Haim Duvid — corect ca întotdeauna şi politicos. Doamna Sabina a început să plîngă. Plîngea, fără îndoială, după casă, după gazdă, după Bălţăteşti şi probabil şi după mine.
    — Respectele mele nepoatei matale ! (Aflase desigur că nu stăm într-o casă şi trăsese concluzia.) Ceia mai frumoasă domnişoară din toată ţara Moldovei ! Să-i deie Dumnezeu noroc !
    Ţăranul a dat bici cailor, şi căruţa ia pornit disproporţionat de zgomotoasă pentru sărăcia ei umilă.
    Am făgăduit doamnei Sabina c-am s-o văd, ca medic, cînd o să trec prin Paşcani. M-a răsplătit anticipativ cu un torent de mulţumiri şi cu privirea celor mai lăcrămoşi şi mai buni ochi din lume.
    Soarele a inundat valea. E cald peste măsură şi o lumină orbitoare. Pe cerdacuri, lla drum,, domnii stau în cămeşă, fără nici o ruşine măcar de femeile care trec, dacă nu de cele din familia lor. Nevoia trupului a devenit la ei dreptul sacru al trupului. Bretelele, sprijinite pe
122
umeri ca nişte hamuri, fac negiijeul acestor domni şi mai indecent.
    Am găsit pe Adela în casă. Sta în picioare, rezemată de sobă. Era într-o rochie de batist alb. care o drapa statuar. Şi atît de albă era toată, şi figura ei atît de calmă, iluminată de albastrul ochilor, încît admiraţia a înăbuşit totul. Geniul speciei dăduse de data asta cursei pe care o întinde atîta perfecţie, încît îşi zădărnicise scopurile. Cu mania de a mă analiza, care nu mă părăseşte un moment, m-am felicitat că, pentru o dată cel puţin, am putut rămînea în atitudine contemplativă faţă de ea. Dar cînd s-a dus să-şi ia batista de pe masă, geniul nemilos şi-a luat revanşa. Estetica nu-1 poate învinge durabil. Dacă ar reuşi, ea ar fi un antidot al amorului : frumuseţa ar deservi femeia.
    La plecare m-a întovărăşit pană în stradă. Îşi apăra capul de soare cu o umbrelă mică. Braţul care sprijinea umbrela era încovoiat ameţitor, şi mînioa, puţin ridicată, îi descoperea începutul alb şi rotund. Lumina crudă, răs-frîntă de praful alb al drumului, o făcu să închidă ochii pe jumătate. Genele apropiate deveniră mai lungi. Privirea îi pătrundea acumi de departe, din adinciul vieţii ei.
    ...Şi doar, gîndind bine, nu e decât un om !
    Insomnie. Imaginaţie rebelă...
    Au început să ciripească rîndunelele, în secret : se face ziuă... Peste trei ceasuri o văd, tânără, înaltă. Plecăm la Varatic.
    Dimineaţă am aşteptat-o în cerdacul ei să se îmbrace. Ştiam că e în dosul storului dat în jos, la un metru de mine. Zgomote, la răstimpuri, produse de saltarele scrinului, de uşa garderobei, anunţau etapele toaletei. O vedeam, prin auz, îmbrăcîndu-sie.
    A apăruit peste un sfert de oră.
    —   Ah, ce leneşă sînt! Aştepţi de mult ?
    —   Da... Nu, de câteva minute.
    Venită de-a dreptul din odaia de culcare şi cu faţa uşor boţită de somnul neîmplinit, părefa că aduce cu dînsa ceva din viaţa ei intimă : i-am sărutat mîna cu sentimentul unui act prea îndrăzneţ.
123
    In descumpănirea sufletului se încheagă o stare de conştiinţă mai organizată. Surpriza, noutatea de a vedea pe Adela în rochie roz.
    îi spusesem cândva că un costum roş se îmbină armonios cu negrul brazilor. Şi-a adus ea aminte şi — făcînd un compromis între roş şi nevoia ei de) discreţie — a ales culoarea roză pentru excursia din munţii Văraticului ? Şi, dacă s-a gândit la cuvintele mele, a pus acest costum ca să-mi facă plăcere, ori pentru ca să-mi placă ea ?
    în roz era mai înaltă, mai împlinită. Existenţa ei părea mai prezentă şi miai bogată.
    A ţinut să se suie pe capră. Cînd a pus piciorul pe roata trăsurii, rochia, desfăşurată în evantaliu, i s-a ridicat puţin deasupra botinei înalte, şi rotunzimea de zăpadă i-a sidefat o clipă voalul negru al ciorapului.
    Copilăreşte fudulă de locul înalt pe care şi l-a ales în trăsură, se detaşa roză de albastrul mat al cerului de dimineaţă.
    — Să plecăm, cucoane, că-i tîrziu.
    Badea Vasile avea dreptate. Uitasem că trebuia să plecăm.
    Am rămas singur cu doamnele, înghesuit modest pe scăunaşul de dinainte. Simţeam că am aerul unui cine de lux la plimbare. Dar postura asta, puţin glorioasă, n-a ţinut mult. Adela îmi cerea mereu lămuriri asupra locurilor pe unde treceam sau care se vedeau din trăsură, aşa incit, la urma urmei, găsind un pretext plauzibil să fiu cu ea, am cerut voie şi scuze doamnelor şi m-am ridicat în picioare, intercalîndu-mi figura între umărul ei drept şi cel stâng al vizitiului.
    Culcată pe câmp, în stingă, pănă departe, mergea în aceeaşi direcţie cu noi, cu o exactitate fatală, o fantasmă apocaliptică, neagră, imaterială, în care se desluşea umbra trăsurii, a cailor, a vizitiului, a coanei Anicăi, şi una informă, mare, bizară : a mea şi a Adelei. Contopirea asta, în umbra de pe oîmp, îmi era ascuţit preţioasă. Vîntul se juca cu şuviţele de pe gîtul Adelei, mfiorîndu-le, şi-i fîifîia impertinent voalul, oare mă atingea pe ochi şi pe buze. Am înţeles că nu avea nimic de obiectat împotriva complicităţii vîntului. Privirile ei consimţeau la acest joc şi mă sfidau. Dar timpul „fugace“ trecu răpede, şi Văraticul ne ieşi înainte cu) pădurea lui de mesteceni.
vt24-
    Am constatat, cu acelaşi sentiment straniu, pe care-1 am întotdeauna în faţa statorniciei fireşti a lucrurilor nemaivăzute de multă vreme, că toate sînt exact ia locul lor : pădurea înainte de pîrău, pîrăiul înainte de mănăstire, şi aşa mai departe, pănă-n „poartă44, sub arhondaric. Şi tot la locul său, lîngă sat, şi ca o dependenţă a lui, era şi Filiorul, muncel care vrea să închipuiască un colos împădurit şi abrupt.
    Am ajutat doamnelor să se scoboare din trăsură — oficiu cam ridicol în mijlocul lumii adunate în jurul nostru (şi aceste doamne aveau nişte mişcări atît de încete şi vestejit graţioase). Adela, venită în trăsură pe scăunaş încă de la intrarea în mănăstire, sărise sprintenă, fără ajutorul meii, şi doar numai acest ajutor m-ar fi putut reabilita în faţa gurilor căscate: din jur, care mi se părea că zâmbesc. Adela, trădătoare, asista ca public l,a faptele mele cavalereşti, frumoasă şi unică sub umbrela mică, trandafirie.
    Maica arhondară, pe care n-^o mai văzusem de doi lustri, femeie de peste cincizeci de ani, dar zdravănă şi cu un veşnic aer de războire, isteaţă şi plină de duh, vestită pentru promptitudinea şi dibăcia cu, care arunca săgeţi în dreapta' şi-n stingă, mă privi ascuţit şi mă întrebă cu glasul ei bărbătesc dacă mu sînt cumva... li luai cuvîn-tul din gură şi-mi declinai numele. „Ei, bată-te să te bată, tot tîmăr şi frumos !44 Am felicitat-o şi eu în acelaşi sens — slabă răzbunare ! — şi apoi i-am recomandat pe ceilalţi.
    Maica arhondară a luat de mină pe Adela şi, întor-cîmd-o cu faţa spre noi, a complimentat-o în felul ei. „Ia ui taţi-vă la dînsa ee ochi are, să nu fie de deochi !“ Adela, împurpurată şi stânjenită, era acum fata de altădată.
    Graţie ospitalităţii obişnuite la această mănăstire şi drepturilor mele cîşitgate de musafir vechi, dar desigur mai ales graţie ochilor Adelei, maica arhondară se purtă cu noi ca şi cu un revizor eparhial. Prînzul şi cina au fost adevărate banchete, prezidate de ea cu o însufleţire mai vie decît i-o cunoaştem : maica arhondară se înamorase de Adela.
    Deocamdată, însă, diupă dulceaţa de zmeură şi caf elele cu rom (Adela trebui să bea cafeaua — cu rom, servită ei anume de maica înamorată), doamnele se duseră să vadă odoarele şi instituţiile1 mănăstireşti. Adela şi cu mine „făcurăm44 (cum se zice aici) Filiorul.
125
    Printre chilii, apoi pe drumul din sat, pe la crâşma epică a lui Ichim, şi în urmă pe cărări întortocheate şi încrucişate, am ajuns la poalele munceiului şi a pădurii, care se scurge de pe el ca un şuvoi, şi, apoi, peste cîteva minute, sus, sub pădure.
    La picioarele noastre, valea Filiioarei, ondulată şi presărată cu buchete de copaci de toate formele şi de toate mărimile. Departe, în stînga, şirul vânăt al munţilor de peste Ozana, cu Cetateia Neamţului, cenuşie şi mohorâtă, pe un piept ieşit în afară al muntelui. Mai înspre dreapta, plopii şi lucirile Târgului. Apoi dealul Boiştei, trăgănat. acoperit până aproape de vîrf cu lanuri înguste ca nişte velinţe multicolore, şi în faţă, departe, peste Moldova invizibilă, dunga sinilie a dealului Paşcanilor, după care începe proza întinderilor arse şi a aşezărilor omeneşti sărace şi murdare. In dreapta, peste priveliştile strălucitoare, codrul albastru al Grumăzeştiior. Şi spre miazăzi,, trişti în singurătatea înălţimilor, munţii miari ai HoraiţeL Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba înaltă şi dîrză. Nu se auzeau, decât greierii şi cosaşii, ţîrîind a secetă, cei de aproape stăruitor şi provocant, cei de departe discret şi tainic, ca fîşîituî trist al unor beldii. Cîteva clipe se amestecă şi toaca măruntă a unei căruţi nevăzute de pe şoseaua din vale.
    Ştiam un mijloc, descoperit altădată în chiar acest loc, de a transfigura peisajul, dîndu-i o noutate fantastică. Lipirăm amândoi obrazul de pămînt, şi ceea ce adinioarea era vertical deveni orizontal (şi invers), departe-n infinit, şi ou toate culorile alterate. Adela îşi făcu şi un stereosoop mic şi alb cu pâlnia mîinilor ei.
    Dar în curînd, ridicat în picioare, nu mai contemplam varietatea de culori. Nu miai vedeam,, nu mai puteam privi decât pe Adela, care încă nu consimţea să se sature de priveliştea neverosimilă.
    In rochia roz, cu capul gol, cu o mînă pe sîn, cu linia corpului ondulând şi accentuând depresiunea taliei, cu poala rochiei în evantai, era acolo jos. pe fondul negru al pelerinei, un bloc de frumuseţi vii şi calde...
    în sfârşit, mi-a dat mâna s-o ajut şi a sărit în picioare elastic şi dintr-o singură mişcare, cu faţa lângă a mea, cu ochii în ochii mei, cu un zâmbet schiţat şi brusc întrerupt, Medită scurt cu privirea fixată o clipă în gol. Apoi : — Acum să plecăm. Trebuie să fie târziu.
126
    Am scoborît în tăcere pe aiurea, ciînd pe cărări, cînd de-a dreptul, prin, iarbă şi buruiene, oare-i împiedicau mersul, îi striveau căderea elegantă a rochiei.
    Aproape de sat ni s-a pus în cale un, lan de popuşoi. Ca să. ne facem drum mai uşor prin el, ne-am răzleţit unul de altul. Bustul ei, pe deasupra popuşoilor înalţi, înainta triumfal prin fluidul subtil, de aer şi de lumină, al amiezii de vară. Cînd se isprăvi lanul, aveam din nou pe Adela lingă mine, întreagă, ou mersul viu, cu coatele lipite de corp, cu braţele mişcîndu-se liber în ritmul paşilor grăbiţi, ca în adolescenţă.
    Ajungînd între oase, Adela şi-a pus pălăria de paie şi de dantele trandafirii. In cerdacul unei chilii, o maică tînără servea la masă pe un, ofiţer, care nu era deloc bătrîn şi cu care se vedea a fi în termeni de perfectă camaraderie.
    — Un ofiţer şi o maică ! exclamă Adela.
    Ba nu cunoştea obiceiurile locului. Nu există nicăieri, şi în nici o condiţie, femei mai libere decît călugăriţele, teoretic claustrate, înmormântate de vii. Dacă „în lume44 o fată ori o văduvă tînără. care stă singură într-o casă, ar închiria o odaie unui militar, faptul ar produce scandal, şi nenorocita ar fi ostracizată. La mănăstiri, acelaşi fapt trece drept foarte natural. Măicuţa îşi exercită un drept: „Are musafiri în gazdă44.
    Consideraţiilor mele etico-sooiologice, puţin cam aere, Adela le-a pus o concluzie de o indulgentă' ironie: „Sărăcuţele !“
    Eram aşteptaţi ciu prînzul.
    Am fost serviţi aparte, dar maica arhondiară ne ceru învoirea să mai aducă, „dacă nu ne supără4*, încă un „musafir44, un „prieten vechi44 al ei, domnul Dimitriu. Era un vestit exoursionist, un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar superb de sănătate şi veselie, tăiat in proporţii ciclopice, ou o faţă de satir bătrîn, încadrată într-o barbă gălbuie, rară, şi găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care rîdeau parcă necontenit singuri, fără participarea feţei, cu o pălărie cît o roată de trăsură, cu o manta imensă şi cu ciorapii roşi peste pantalonii bogaţi în urme de noroi şi de oleiul diverselor conserve.
    Ne-nam simţit cu toţii ca nişte cunoscuţi vechi. Satirul era dezgheţat, onctuos, curtezan în stil şi maniere „48“,
127
plin de umor şi de spirit, mai piuţin reuşit din cauza unei note de pedanterie.
    Originalul personaj a fost prevenitor şi galant cu doamnele. A făcut curte doamnei M..., coanei Anicăi, Adelei şi maicii şi, cu un instinct sigur, a ştiut să varieze tonul cu fiecare din ele. Abundenţa lui, eufemismul şi ciroumloouţiunea în stil arhaic au fost admirabile. Cu maica a fost ascuţit şi echivoc pe tema renunţărilor mo-nacale. Dar maica nu i-a rămas datoare cu nimic. Tema ei, învăluită şi în termini sacerdotali, era lipsa de renunţare a „umoira“.
    Imediat după cafea, pe care maica i-a servit-o într-o ceaşcă dublă şi i-a umplut-o de oiţe va ori cu rom, cavalerul minunat sărută mâna doamnelor şi a călugăriţei cu-graţii de mult învăţate, dar perfect armonizate cu fiinţa lui, apoi îmi scoase mina din umăr şi ieşi din odaie, voluminos şi elastic, condus de maica arhondară. Era- grăbit să ajungă la Secul.
    Adela strigă că e înamorată de el, că are să-i facă portretul din memorie şi are să i-1 trimeaţă. Şi se opri numai cînd intră maica arhondară, oare făou bătrînului cavaler o scurtă biografie, mai mult morală, şi şervin-du-se abundent de sohimie cu multe înţelesuri şi subînţelesuri. Din biografia aceasta mimată reieşea că satirul nu şi-a dezminţit niciodată figura şi nu şi-o dezminţea nici azi.
    Conversaţia se prelungi şi ajunse mai puţin interesantă. Dar Adela era nerăbdătoare să se urce la Poiana Ţigăncii, pe care i-o lăudasem fără măsură. (Acum mă îndoiam dacă poiana corespunde laudelor mele, căci începeam, să-mi dau seama că-i exagerasem frumuseţile din-tr-o necesitate mai mult stilistică.)
    Mi-am pus pelerina pe braţ şi şalul Adelei peste pelerină şi am plecat. Şalul ei îl aveam cu mine... Ceva atît de apropiat de existenţa ei... Mi-1 dăduse ea... Şalul care-i aspirase de atâtea ori căldura...
    îşi lăsase pălăria la arhondaric şi-şi pusese, ţărăneşte, o broboadă albastră de mătasă. Dumnezeule ! Ce seducător de frumoasă era în tulpanul albastru, legat ou o ispititoare neglijenţă pe frunte, pe oare aveam impresia că şi-l pusese din cauza mea, pentru mine, semn al prieteniei noastre, ca o promisiune de intimitate.
128
    Am dispreţuit drumiul cel mare ca prea uşor şi banal şi am apucat pe cărarea de pe pîrău, îngustă, -accidentată, suind şi cobcxrînd, sărind mereu pîrăul, şi pe alocurea ruptă de ploi.
    La vremea asta drumul era gol. Adela îmi lua braţul, mi-1 lăsa — se juca, fără să ştie, cu nebunia mea — zvîrlea cu pietre în pîrău şi, cînd nu vorbea, cînta, înee-pînd şi părăsind cântecele după capriciile asociaţiilor de sunete. Cînta încet, ca pentru ea (poate ca pentru noi ?), ou o voce atît de slabă, că parcă nu făcea decît să respire melpdios. Conducătorul nostru era ea. Semnalul popasurilor ea îl dădea, fugind înainte şi aşezîndu-se pe cîte o bancă de pe malul pîrăului, oare bolborosea naiv la cascadele minuscule, formate de pietre mai mari. Şi tot ea dădea semnalul plecării, rididndu-se brusc. îşi desfăşura viaţa intens. îmi umplea ochii şi sufletul cu existenţa ei.
    într-un loc ferit din cărare, unde patru bănci alcătuiesc un pătrat, care închide la mijloc o masă şi pe care ea îl declară „salon44, mă înştiinţă că vom sta mai mult. Cineva toca pe aproape. îl descoperirăm : o ciocănitoare suia şi cobora pe trunchiul unui copac, preocupată adînc, fără să ne dea nici o atenţie. Vîntul suna în brazi, ca o bură de ploaie. Iluzia erai dezminţită de petele de lumină oare, oa nişte frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă, pe broboada, pe rochia şi pe manile Adelei.
    Aid, în intimitatea singurătăţii, cu bustul ei, în care palpita viaţa, sprijinit pe masă, cu tulpanul legat pe frunte, era atît de femeie ! Proiectată pe zidul întunecat al bradului, cu rochia trandafirie, cu faţa înviorată de mers şi de plăcere sub broboada albastră, cu zâmbetul ei roş şi luminând din azurul ochilor, îmi părea, pană la halucinaţie, o floare mare, una din acele flori tropicale care atrag irezistibil, ameţesc şi omoară.
    —   Mon cher maître, la ce visezi ?
    —       La nimic. Mă gândeam la o floare strălucitoare despre oare am cetit într-o carte că înfloreşte numai o dată la o sută de ani.
    —       Eşti sigur că există o astfel de floare?... Să mergem. Dă-mi braţul.
    Mergînd pe drumul stricat şi pavat cu rădăcinile aparente ale brazilor, ca nişte enorme cracatiţe pietrificate, uneori căldile ei „Louis Quinze44 o trădau, şi atunci, în
129
panică, şi oa să se echilibreze, mă apuca de briaţ, în care simţeam încordarea trupului ei întreg.
    Eram sus de tot, aproape în poiană. Pîrăul se auzea undeva, în fund. îmi simţeam sufletul alarmat şi fericit. Impreciziunaa raporturilor noastre, încordarea de a păstra nuanţa momentului unic făceau clipa mai rară şi pe femeia de alături miai preţioasă deicît dacă aş fi mers cu braţul după talia iubitei. Dacă ea mi-ar fi spus acum ouvîntul unic, mi-ar fi dat să sorb tot văzduhul albastru, dar aş fi regretat poate că farmecul ascuţit se rupe. Adela se conformase inconştient momentului. Atîmată de braţul meu, tot mai greu, tăcea, privindu-mă din cînd în cînd scurt, fără să întoarcă spre mine capul, numai cu coada ochiului ei albastru.
    Dar drumul se lărgi deodată, intr-o alee dreaptă, sub brazii înalţi, ca un tunel, la capătul căruia strălucea glorios lumina poienii. în poiană nu era nimeni decît vara, care plutea moale, aurie, şi se pierdea pe sub crengile brazilor ce împrejmuiau aria verde ca un zid neregulat. Partea din sus era aşternută cu umbra pădurii, oare o domina, enormă şi neagră. Nimic, în afară de noi, decît noi, decît viaţa obscură a pămîntului, <a pietrei, a vegetaţiei mărunte şi cîţiva fluturi care se urmăreau, se întîl-neau o clipă cu intenţii de hîrjoană, se îndepărtau, disproporţionat de mici în măreţia gravă. Printr-o deschizătură a copacilor scînteiau priveliştile din vale, mărginite departe tare de dealurile albastre, şterse oa nişte nouri gata să dispară sub orizont, care despart valea Moldovei de a îndepărtatului Şiret.
    în varietatea, haotică de păduri, de dealuri şi de văi, identificăm Bălţăteştii noştri, care, abia văzuţi şi răsărind din infinitatea de arbori, păreau de aici, cu cele cîteva raze răsfrînte de acoperişurile lor, nişte aşezări din poveşti. Braţul Adelei stătea prietenos sub al meu, încredinţat parcă mie. Simţea şi ea poate, ca şi mine, nevoia de a ne întovărăşi în faţa singurătăţii infinite.
    Ca altădată la Tîrgu-Neamţului, întocmirăm şi acum un plan îndrăzneţ şi apucarăm în sus spre vîrful muntelui.
    într-un loc ne^am oprit la un şipot făcut din jumătatea de scoarţă a unui copac, şi cu paharul meu de inele de nichel am băut apă. Adela, după ce bău, cu ochii pe jumătate închişi, umplu paharul din nou, îl vărsă, îl umplu iarăşi şi rni-1 întinse. Dacă nnar fi vărsat întâiul
130
pahar, ar fi dat dovadă de creştere rea, şi dacă ar fi pus şi vreo intenţie sentimentală, ar fi dat dovada de vulgaritate. Şi, totuşi, m,-am simţit profund jignit de procedarea ei, ca de un gest făcut anume să pună distanţă între noi, să ridice o barieră, spre a opri ostentativ orice atingere cit de indirectă cu ea, cu viaţa ei. Şi era atît de femeie gospodina cu tulpanul legat pe frunte...
    După cîtăva vreme apăru la o cotitură piscul Horăi-celuiui, grandios şi comic, cu profilul acvilin, al unei jumătăţi de cască normandă. Era vremea să ne odihnim. Am întins pelerina la piciorul unui mesteacăn, care a servit Adelei de spetează. Sprijinită de copac, botinele îi ieşeau de sub rochie, ca două fiinţe mici şi impertinente. Dar Adela îşi acoperi cu rochia până şi vîrful botinelor.
    I-am povestit excursia pe care o făcusem cu zece ani în urmă la mănăstirea Horaiţa şi pe muntele din faţa noastră. Ea admiră numele diminutiv atît de potrivit al Horăicelului şi regretă că n-a fost atunci cu mine. I-am atras atenţia că e prea tânără ca să fi putut lua parte la excursia aceea. Şi cum veni vorba despre tinereţa. care a trecut, ea se supără, ameninţă că se întoarce napoi, mă invită în termini aspri să nu mai cochetez, că „nu e frumos“. Apoi, ridicîndu-se, mă dezmierdă pe mină în treacăt, scurt, ca pe un copil,, şi plecarăm.
    La o altă. cotitură se deschise adine valea Cracăului. Deasupra, plutea luna, trecută de primul pătrar, ca o sfărmătură de nour. Acest fragment al astrului nostru, în plină lumină a zilei, avea aerul stingherit şi foarte nelalocul lui. Cu sufletul dezechilibrat încă de atingerea mînii Adelei, i-am explicat cu dezesperare ceea ce ştia şi ea, că din milioanele de corpuri cereşti, Pământul nu are în proprietatea lui decît hirbul ăsta de staniu, pe cînd alţii, ca Soarele şi chiar Jupiter... Dar ea mă întrerupse şi işi bătu joc de mine că vreau să fiu de spirit cu orice preţ şi făcu declaraţii de iubire lunii, scoţîndu-şi, ca pedeapsă, braţul de sub al meu. (Simte preţul braţului ei pentru mine !)
    După o bucată de vreme ajunserăm pe culmea înflorită, din care se înalţă ici-coto mesteceni tineri cu trunchiuri albe, cu crengi subţiri plecate în jos, ou frunzele blonde de toamna timpurie de pe înălţimi : apariţii graţioase, feciorelnice, fete neîmplinite, goale sub vestmîntul părului despletit şi, mai departe, pe urma lor, brazi înalţi, silvani iscoditori, veniţi din pădurile negre — o lume de
131
vis şi de basm, surprinsă şi încremenită locului la ivirea noastră în ţinuturile lor aeriene.
    îmi veni în minte şi declamai, galant şi glumind, versul antic, închinat Venerei : „Pământul aşterne flori suave sub paşii tăi44 şi-i spusei cui a dedicat poetul aceste cuvinte. Ea mă sfida cu frumuseţea ei. (Ştia bine că tonul glumeţ era o mască ipocrită!)
    Dar deodată cerul asfinţitului se umplu, emoţionant, cu trupul Ceahlăului, mistreţ uriaş şi hidos, cu capul luminat de soarele care se-ndrepta spre fundul, zării. Muntele nemăsurat şi diform, în tristeţa indescriptibilă a sfârşiturilor de zi pe munţi, inspira neîncredere şi nelinişte. Adela, îmi luă braţul sub al ei şi stăturăm aşa multă vreme, în loc, privind tăcuţi cum fiara încremenită ca de spaimă îşi schimba culoarea în fiecare clipă, devenind tot mai închis albastră. Numai capul, din contrast cu restul, mereu mai întunecat, se făcea tot mai luminos, de-o lumină stranie, de vis, radiată într-o aureolă de vapori de aur. Adela strălucea şi ea de lumina piezişă a soarelui, şi acum întâia oară văzui, cu strângere de inimă, deasupra buzei ei o umbră ideală de puf auriu.
    O simţii înfiorindu-se. In adevăr, razele soarelui nu mai aduceau căldură. Trebuia să ne întoarcem. I-am pus şalul pe umeri. M-am despărţit de el. Dar aveam o compensare : gestul de a-1 pune pe umeri era aproape o îmbrăţişare — compensare cu atît mai preţioasă ou cît, din rezerva mişcărilor ei, dictate de nevoia de a simplifica operaţia, am simţit că şi pentru ea gestul meu împrumuta aceeaşi semnificaţie.
    Lăsarăm drumul obişnuit şi ne sooborîrăm de-a dreptul. Dar ploile schimbaseră totul, în atâţia ani, şi unde nu schimbase ele, era încă şi mai rău: copacii răsturnaţi şi tufărişul întins pe pământ prindeau picioarele cu laţuri ascunse. Era însă tiîrziu să ne mai întoarcem după ce sco-borîsem atâta.
    Adela îmi puse şalul pe braţ, fără să i-1 mai cer, pe urmă şi scoase şi tulpanul, care se prindea în penajul dur al cetinii, îl pături şi m:i-l puse singură în buzunarul surtucului. Simplitatea şi naturalul, lipsa de ceremonie cu care mă împovăra cu obiectele ei erau dovezi scumpe că-mi face darul de a-şi lua drepturi asupra mea.
    Cu un pas mai jos decît ea, o ţineam strîns de braţ să nu lunece cu tocurile ei înalte. Cu mina cealaltă, cu o grijă atentă, îşi ţinea rochia adunată în jurul picioare-
lor. Gestul ei feminin şi braţul ei cald în mina mea erau delaolaltă paradis şi infern. Spinii ne zgîriau; îi prindeau şi-i sfîşiau rochia. într-un rînd a alunecat peste mine cu toată greutatea ei, cu ea toată. Pănă acum o văzusem, o auzisem, uneori mă atinsese. Acum greutatea ei m-a făcut să-i percep existenţa sub altă categorie a sensibilităţii : aceea care dă senzaţia realităţii ultime, indubitabile.
    M-am îndepărtat din nou de ea ou un pas mai jos şi, cu mîna ei într-a mea, am continuat drumul. în sfîrşit, priponii se isprăvi, şi cînd eram, aproape de poiană, Adela îşi refăou toaleta cum putu mai bine. Rochia însă rămase cu importante avarii. Părul, care s-ar fi crezut că mărturiseşte urmările unei lupte, îl readusese la forma anterioară cu multă aproximaţie.
    Dar în poiană era încă lume. Oamenii serioşi îşi isprăveau jocul de cărţi în chioşc. Ceilalţi erau pe bănci sau alăturea, în picioare.
    Am tăiat repede colţul de poiană inevitabil pentru a ajunge la drumul mănăstirii. Cînd am intrat din nou în pădure, Adela a respirat fericită. Rochia ei şi coafura nu erau deloc compatibile cu o preumblare în public. Ea îmi mărturisi că şi-a rupt şi botinele. In adevăr, cînd ne oprirăm pe o bancă, îmi dovedi de visu acest nou dezastru. Dar toate o făceau fericită. Aşezîndu-şi din nou şi mai în răgaz părul, îmi mulţumea mie, ca unui regizor al naturii, pentru toată ziua aceasta şi, spunînd că n-are să uite niciodată soarele de pe Ceahlău* îmi împlîntă o săgeată ascuţită în inimă ; în apelativul cu care mi se adresează întotdeauna făcu o uşoară schimbare: „cher maître“ deveni „maztre cheri“. Apoi, fără comanda ei obişnuită, se ridică de lîngă mine şi se duse pănă la o altă bancă, unde mă aşteptă, tăcută. Schiţă, după obicei, mişcarea de a-mi face loc lîngă dînsa. îi dădui tulpanul şi şalul.
    Ce era în acest cuvînt ? Recunoştinţă entuziastă, ori... ? Dar rezerva mută de pe urmă ? Remuşcare ori sfiala altui sentiment ? Un lucru e cert: mi-a făcut loc pe bancă fără voie, instinctiv. Aşadar, în cazul cel mai rău, nu mi-a reproşat, în suflet, mie, ouvîntul care i-a scăpat şi care mi s-a înfipt în inimă. Dar nu mina mai luat braţul. Şi, grăbiţi şi atenţi la mers, prin întunericul care creştea în pădure, n-am mai vorbit nimic.
133
    în mănăstire a dat un raport spiritual despre peregrinările noastre, omagiind pe „alpinistul încercat46 şi pe ghidul ei.
    „Ghidul, meu44... „Meu44...
    După masă ne-am întors -acasă pe lamă. Am voit să stau pe capră, căci în trăsură nu puteam încăpea, relativ comod, decît trei. Adela a hotărîit că trebuie să stau cu ea pe scăunaş, cum vom putea, ca să fim toţi la un loc, declarând că nu admite nici o împotrivire. Când a pornit trăsura, şi-a trecut braţul pe sub al meu, ca să câştigăm spaţiu şi să nu cădem jos.
    în stil romantic, s-ar zice : un drum neuitat. De fapt, nimic romantic : eram intoxicat. Simţeam în sînge otrava. Şi mă lăsam în stăpânirea ei cu plăcerea de a nu putea rezista. Cealaltă realitate, restul universului vizibil, se încerca în zădar să-mi intre prin simţuri. Abia dacă mai prindeam, imaginile lunii care, vindecată de cloroza din timpul zilei, se întorcea şi ea cu noi înapoi spre Bălţăteşti, după ce făcuse ziua drumul spre Varatic, şi, ţinîndu-se în preajma noastră, aci mai aproape, aci mai departe, alerga peste arbori, peste case, peste cumpene de fântâni, apoi, la deschizături mari, fugea deodată în fund, tocmai deasupra munţilor Horaiţei, spre a se întoarce într-o clipă din nou deasupra unei cumpene, a unei case, a unui pîlo de stejari. Jocul de imagini absurd de pe cer şi Adela, atît de ea, atât de lângă mine pe scăunaşul îngust, îmi alterau sensul propriei mele realităţi...
    Am simţit ca o catastrofă oprirea trăsurii la poarta casei.
    Cînd ne-am despărţit, mina îi era fierbinte, avea temperatura corpului ei întreg... Mi-a rămas în palmă impresia mînii ei. (Impresie reală, ori halucinaţie tactilă ?) Ca să n-o pierd, am ţinut mina închisă, am deschis poarta şi uşa casei cu mâna stângă... în odaie mi-am pus palma pe buze, ca să aspir parfumul vieţii ei. Şi am făcut toate astea serios, metodic! Am ţinut palma închisă pe gură, ca să nu pierd nimic din ipoteticul fluid al vieţii ei !...
    ...Sînt obosit. Mi-e capul gol şi sufletul greu... Premise fără concluzie... Peripeţii fără deznodământ... Dar ce fierbinte îi era respiraţia şi ce miros ameţitor de femeie tînă-ră avea pieptul ei încălzit cînd a alunecat peste mine întreagă! Şi ce întreagă era lîngă mine pe scăunaşul îngust ! Şi ce dureros de femeie era cu rochia sfîşiată la poale şi ou părul în dezordine.
134
    Cînd am ajuns în balcon, era în fundul grădinii. A venit imediat, ou paşi grăbiţi şi mărunţi, cu coatele lipite de talie, cu braţele pendulând repede înainte şi înapoi — compoziţia ritmică obişnuită ei cînd se grăbeşte. Suind scările aproape în fugă, rochia lua pe rînd tiparul genunchilor ei rotunzi. Cu ochii rîzători, cu o însufleţire de veselie, deloc în concordanţă cu grija pe oare o punea în vorbe, m-a întrebat încă de pe scări, accentuând ultimul cuvânt : „Ţi-a fost urât singur ?“ Şi doar nu putea să aibă nici d îndoială că eu ştiam că văzuse bine cînd «am venit... „Ţi-a fost urât singur ?“ adică: „Aşa-i că mă doreşti mereu ?“
    Am luat cuvintele ei ca o expresie familiară de politeţă a gazdei şi •— ca să răspund ceva — i-am, spus aceste cuvinte înaripate (imaginea ei de pe scări încremenise gîndirea) :
    —  Poate aveai treabă în grădină ?
    —     Nu — soandă ea rar —, nu aveam nici o treabă — în grădină.
    Şi, parcă dezmierdîndu-se, îşi aşeză fără necesitate pala de păr pe jumătatea stingă a frunţii.
    învins mereu de imaginea ei de pe scări, mobilizînd ultimele rezerve ale voinţei. Acum mă privea atentă. Expresia figurii ei avea ceva întrebător. Apoi ochii îi deve-niră nesiguri. Părea că-şi înfrîngie greu nevoia de a privi în lături. îşi luă însă numaidecât şi din plin aerele de grande-dame, dar nu şi vocea sonoră, pe care o încerca fără să reuşească, Îşi aşeză din nou pala de păr pe jumătatea stingă a frunţii.
    Apariţia doamnei M... în cerdac m-a contrariat, dar a fost binevenită : atitudinea stânjenită a Adelei nu era de natură să-mi fortifice voinţa.
    Urmă un schimb de vorbe neînsemnate cu doamna M..., la care Adela abia dacă luă parte. Intra mereu în casă, într-o odaie sau alta, umblînd repede cu mersul insistent, într-o necontenită ofensivă în contra realităţii.
    —  Cauţi ceva, Adelă ? Ai nevoie de ceva ?
    —  N-am nevoie de nimic, mămucă.
    Apoi mişcările ei încoace şi încolo s-au liniştit treptat, pănă la imobilizare pe un scaun.
    Cînd am plecat:
    —      Diseară, la masă la noi. O surpriză, pregătită de mine (şi-mi arătă palmele roze ridicate într-o clipă de
135
fulger), după ultima ediţie a ilustrului tratat La bonne cuisiniere. Ţinuta de... promenadă, pentru după masă, să ascultăm greierii şi cosaşii!
    Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o~ îndoială : o lovitură ca de pumn în inimă cînd apare. Paralizia inteligenţei cînd mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei. Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce ţine de ea: mantila ei din cuier, cînd intru în antret, mă înfioară ; caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi mai ales în cele care se înalţă ori se scoboară din linie ; numele moşiei unde locuieşte are ceva adine emoţionant. Sentimentul că tot ce nu este'ea, sau al ei, sau cadrul ei este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii cînd zîmbeşite poate da fericirea. Fiorul pe care mi-1 dă euvîn-tul „Adela“. (Cînd am găsit intr-un catalog numele ei, m-am oprit ca în faţa unui eveniment rar.) Senzaţia de voluptate, provocată de cuvîntul „Ba“, cînd o numesc astfel, oral sau mental, probabil pentru că, fiind contradictoriul lui „El“, şi aitât de femeiesc prin fizionomia lui, diformismul gramatical proclamă cu putere diformismul sexual, concentrează întreaga conştiinţă asupra femeii, pănă la halucinaţie. Persistenţa imaginii ei în conştiinţă, luminată de albastrul ochilor — cînd! cetesc, cînd vorbesc cu cineva, cînd gîndesc altăoeva — ca o formă a priori a cugetării, pruncind un văl de azur peste paginile cărţilor, peste privelişti, aşa cum proiectezi, oriunde ţi—ai întoarce privirile, rotundul soarelui apunînd, rămas cîtva timp în ochi. Stingerea treptată a confienţei de altădată, a prieteniei afectuoase pentru ea. Dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi mai ales libertatea mea. Sentimentul de teroare faţă de fiinţa care singură poate da şi lua viaţa. Dispariţia totală a trecutului, anihilat de existenţa ei, şi, cum. nu pot plasa în viitor nid un vis cu subiectul „Âdela“ — singura substanţă a cugetării mele — dispariţia şi a viitorului, totul redueîndu-se la prezent, care mi se impune exhaustiv, dar care, alcătuit din acţiuni fără scop, fără corelaţie în timp, nu are decît consistenţa unei dibuiri în vis. Şi, mai presus de toate, uimirea, veşnic nouă, în faţa evenimentului extraordinar, incredibil, că ea există !
136
     ...„Experienţa44 a ajuns prea departe! Acum e prea tîrziu să te eliberezi. Dacă amorul ar fi provocat de fru-museţa femeii, de inteligenţa ei, cum profesează filozofii idealişti, m.ai mult sau mai puţin castraţi din natură ; ori de „comuniunea dintre suflete44, cum susurează androginii şi ginandrii (traducere liberă : „Scumpă amică, sufletele noastre comuniază. Aşadar, dezbracă-te !44), salvarea ar fi posibilă. Dar amorul nu este entuziasm estetic şi moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi demenţa, lui. El este cu totul altăceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru, e cu totul altăceva).
     în strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva morţii. De aceea „amorul e tare ca moartea44. De aceea nemilosul lui egoism în doi. De aceea senzaţia fără nici o analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ţinea piept în conştiinţă imaginii înfiorătoare a morţii. De aceea absolvirea minciunii, coruperii servitorilor, efracţiei, crimei, cînd au de scop posesiunea femeii iubite — conştiinţa umană recunos-cînd astfel că drepturile vieţii primează pe ale moralei şi ale societăţii. De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie şi a sentimentului pentru natură : eternitatea splendidă a universului exasperînd în om conştiinţa obscură a vremelniciei lui. De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului, cînd moartea începînd să-i trimită crainicii, el se agaţă încă şi mai cu spaimă de viaţă şi cînd femeia iubită, în voinţa ei de a nu muri, îşi întinde braţele cătră altul, cătră bărbatul tînăr, către acela oare-i făgăduieşte mai sigur nemurirea.
     Voinţa de a nu muri, exprimată în fiecare zîmbet, în fiecare inflexiune a vocii, în fiecare gest al celor doi, ştiinţa a identificat-o în elementul etern — plasmai originară, viaţa în sine — pe care natura a reuşit s-o creeze cu sforţări de miliarde de ani, şi acum vrea s-o păstreze cu orice preţ. Individul — viscerele, creierul, nervii, muşchii ; „viaţa vegetativă şi de relaţiune44 — e un simplu mijloc pentru un scop, e servitorul elementului etern, e destinat să~l păstreze şi să-l transmită din generaţie în generaţie pănă la stingerea soarelui. ...Şi atunci cum vrei să te eliberezi, nenorocitule ? Cine de cine să se elibereze ?... Ce tulburătoare sînt mişcările Adelei cînd umblă!
137
    O femeie pudică ar trebui să nu umble. Dacă ar fi logică în rezerva ei, ar trebui nici să respire ! Ar trebui să se suprime.
    Mine o să cocheteze ca şi azi, ca şi ieri, a să simuleze, o să „joace46 înclinarea de a consimţi la apelul tău pasionat şi mut. Jocul ei este reprezentaţie de beneficiu în favoarea ta. Cochetăriile ei suit o ofrandă graţioasă pe altarul nebuniei tale. Dar generozitatea ei se opreşte aici, căci ea nu-ţi poate da şi ceea ce nu are : amorul.
    Dar... Dar dacă te-ar „iubi46, ar putea să se poarte altfel decît aciuam? O femeie ireproşabilă ar putea face mai mulţi paşi spre un bărbat; oare nu vrea să-i spună că o iubeşte, nu vrea s-o iubească, şi ea îşi dă seama de toate acestea? Dacă n-ai avea conştiinţa vîrstei, ai sta un singur moment la îndoială în privinţa sentimentelor ei ? Căci ea îţi! dă la maximum ceea ce poate da o f emeie în astfel de împrejurări. (Purtarea ei nu e oare „dovada46 necontenită, pe care ţi-a anunţat-o de la început ?)
    Dar, amicul meu, dacă n-ar fi diferenţa de vîrstă, şi-ar permite ea libertatea pe care şi-o ia cu tine ? Cu un tînăr — indiferent dacă l-ar iubi sau nu, şi mai cu seamă dacă l-ar iubi — şi-ar îngădui ea purtarea asta ? Cochetarea ei, concesiile ei nu sînt mai degrabă un semn că te consideră scos din circulaţie? îţi dă prea mult pentru ca ceea ce-ţi dă să fie adevărat. (...Iar dlacă ţi-ar da mai puţin, ai fi şi mai sigur că nu te iubeşte !)
    O mică, o infimă corectură în nebuloasa primitivă, din care ar fi rezultat mai multă contemporaneitate între tine şi ea, ar fi remediat totul.
    ...Ipoteză vană şi asta! Căci acea corectură , ar fi determinat altfel sistemul solar şi întreaga realitate a planetei, şi contemporaneitatea singură ar fi fost zadarnică. Iubirea Adelei pentru tine nu se poate concepe nici într-o ipoteză ! Imposibilitatea ei a fost decretată de la începutul universului.
    ...Sînt numai zece ani de cînd eram la culmea cea mai înaltă a vieţii. Nu sînt un infatuat, dar... Dacă cel de altădată ar fi îmtiîlniit-o pe ea, cea de acum ! Dar poate că nici atunci... Ipoteza că nu m-ar fi iubit nici atunci ar trebui să mă consoleze. Şi totuşi mă înveninează. Simt bine că dacă ea mi-ar spune acum că nu m-ar fi iubit nici atunci, durerea ar fi şi mai mare... Nu mi-ar mai ră-mînea nici gîndul consolator că nu eu sînt ceea ce nu are priză asupra femeii din ea, ci numai o formă întîmplă-
138
toare a mea, cea actuală, condiţionată de timp, şi nu de esenţa fiinţei mele.
    Şi dacă totuşi... Ce nu este posibil ? ...Visul unei nopţi de vară... Titania... Dar simbolul e prea ofensator. Şi, în acelaşi timp, prea măgulitor. Căci (modificînd puţin pentru cauză dictonul cunoscut) mai bine un măgar tînăr decât un leu venerabil. In sfîrşit, să-mi permit un acces de fatuitate acută şi să judec toate posibilităţile. (Sînt doar singur, cu mine, aici, în noaptea asta infinită...)
    Dacă nu-i sînt indiferent, sentimentul ei este o simplă iluzie psihică. Adela ia drept iubire sentimentele ei bune pentru mine, din oare a făcut un mănunchi legat în voinţa de a mă iubi. După realizare, s-ar deştepta şi, inconştient, mi-ar reproşa mie iluzionarea şi decepţia ei. Iar în ipoteza, obraznică şi absurdă, că Adela mă iubeşte cu adevărat, fericirea infinită, care ar sfida legile universului, ar fi trecătoare. în ipoteza asta extravagantă, ar trebui să-i cer mîna (din toate expresiile, aceasta e poate cea mai puţin ridicolă şi vulgară). Altfel, ar fi metresa mea, situaţie incomparabil mai ruşinoasă decît aceea de femeie adulteră, pentru că a cere unei femei libere iubirea fără a-i cere mîna pe care e liberă să o dea, fără a lua toate obligaţiile faţă de ea şi fără a miasoa şi înnobila legătura prin toarte formele şi ritualele, cu atît mai potrivite scopului cu cît mai nelogice şi mai ridicole din punct de vedere/ realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvînt sonor, prestigios mai ales în ţările nouă şi bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului. Dar pe o femeie pe care aş înjosi-o şi care s^ar înjosi n-aş mai putea s-o preţuiesc.
    Iar legătura indisolubilă ar duce la nefericire, pentru că, după cîţiva ani, voi fi în adevăr bătrîti, tocmai atunci cînd ea va fi femeia în toată puterea cuvîntului. Concret : cu capul pe genunchii ei, conştient că-mi vede părul sur, spunîndu-i nume mici, pe care le-aş auzi paterne ; spu-nîndu-mi nume mici, care ne-ar ridiculiza pe amîndoi. Părul meu sur lîngă capul ei blond; mîna ei mică în părul meu sur. Dezmierdări arzătoare cu un copil... întrebarea de fiece moment: „îi sînt ochii legaţi încă? Ori s-a deşteptat şi vede realitatea ?u Sentimentul de umilinţă că abuzez de înşelarea ei de sine ori de mila ei. Şi,
139
la apariţia lui, durerea mea, şi durerea ei că mă ucide ori că renunţă la viaţa ei pentru mine.
    Nefericirea mea, cauzată, de mine, ar fi o catastrofă individuală, şi meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă; împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumuseţează ori urîţesc fericirea, şi Adela e dintre acei care o înfrumuseţează.
    Imposibil! Şil e mai bine aşa. Chiar diacă aş avea zece ani mai puţin. Tot ce se realizează se împuţinează şi se trivializează. Relaţiile prieteneşti trivializează prietenia ; ritualul — religia ; poemul — poezia ; creaţia — gîndul lui. Dumnezeu, şi tot aşa, realităţile amorului trivializează iubirea.
    Cine a spus că, odată cu hainele, bărbatul şi femeia aruncă toată cultura şi civilizaţia şi se întorc la starea de natură ?
    O femeie spirituală, cu care schimbi idei fine ca nişte săgeţi de aur, într-o atmosferă de sensibilitate delicată, creată de amîndoi... şi, la un moment dat, ca ultimă concluzie, ca încoronare supremă, violarea tuturor secretelor ei, a tot ceea ce ea ascunde, conştientă că e partea brutală a fiinţei ei, oficiile vieţii organice, care n-au altă justificare decît aceea că sînt suportul vieţii spirituale — ca subsolurile unde se fabrică forţa care în salon străluceşte în ghirlănzi de lumini.
    Adela este o iluzie paradisiiacă, şi nu trebuie să devie o realitate. Nu trebuie s-o asimilez întru nimic domnişoarei Niioulina P..., artistă coregrafică (şi dramatică in spe), care, ca şi maestrul de scrimă, tare un rol important în păstrarea echilibrului organic şi, probabil ca şi el, nu are numai un singur client.
    Atunci ? Atunci rămîne să fac o tranzacţie cu natura, sau, mai exact, s-o mistific. Voinţa de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii şi miraje. E amorul: arbust în primăvară, cînd frunzele şi florile, pe care cîntă păsări şi se opresc fluturi, acopăr trunchiul inestetic, care hrăneşte coroana. Voi mistifica la rîndul meu geniul speciei, elementul primordial, voinţa de a nu muri, voi păstra numtai coroana 'arbustului. Voi iubi în Adela forma ei ideală şi sufletul, parfumul vieţii ei, îi voi da totul fără să-i cer nimic.
    Hm! Amor platonic ?... Trubaduresc ? Comuniune între suflete? („Androgin şi ginandru“ ?) Autosofisticare !
140
Ipocrizie ! Strugurii acri ! Ori (sau : şi) perversitate de blazat, în care iubirea şi actul final (prea mizerabil asociat de domnişoara Niculina P... et comp.) s-au disociat. Ori pretenţii impertinente de supraom, care vrea să-şi deşurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieţii, să joace un joc savant ou propriile lui sentimente, ca în-tr-o partidă de şah jucată ou el însuşi. Platonism, oroare de materie, supraom? Dar mărturiseşte că te arde un fier roşu prin inimă acum, cînd ţi-o imaginezi dormind în dezordinea pânzelor albe ! E cineva, încă inexistent, care aspiră în. tine lia viaţă şi vrea să aibă încîntătoarea şi tulburătoarea asimetrie a zîmbetului ei. Şi mărturiseşte că „fineţea* ei, „distincţia* ei, „unicitatea* ei îţi sînt preţioase ca tot atî-tea cauze care o fac mai intangibilă, miai inaccesibilă, aşadar mai dorită; ca tot atîtea văluri pe care să le arunce de pe ea pentru tine, ori să i le sfîşii tu, cu voluptatea sadică de a o dezbrăca de „civilizaţie*.
    Dacă aceea care a fost Ana de Austria n-ar fi fost drapată în inaooesibdlitatea ei de regină, Georges Villiers de Buickingham n-^ar fi decretat blocusul Angliei, numai pentru siguranţa unei scrisori a ei, şi n-ar fi fost pe punctul de a dezlănţui un război european, numai spre a crea condiţii favorabile victoriei lui supreme : supremei ei im-pudicităţi.
    Intr-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada.
    Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, îmtr-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emias cutat. Şi femeile îl tratează în consecinţă.
    Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa diacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... acesta, şi nu altceva, constituie poezia amorului — cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop.
141
    O afacere destul de complicată...
    Ieşisem la plimbare ou ea. în faţa ultimei crîşme din sat drumul era aproape închis de lumea îngrămădită în jurul unei căruţe. Cu incuriozitatea mea de om comod, organizată de-a, lungul vremii conştient şi metodic, mi-aş fi făcut loc prin mulţime, fără să cercetez cauza îmbulzelii. Dar Adela n-a ajuns încă la indiferentismul meu filozofic.
    Din vociferările lumii aţîţate, am reconstituit evenimentul în liniile lui generale : un ţăran — aducînd şefului de post suprema insultă de a nu-i recunoaşte dreptul de rechiziţie asupra unui purcel — zăcea galben, strivit, nemişcat, în căruţa care trebuia să-l ducă la spitalul din Tîrgu,-Neamţului.
    Trăgîndu-mă la o parte, Adela îmi spuse cu ochii în lacrimi:
    — Are să mioară pe drum ! Trebuie să-l ajuţi aici.
    Am convins-o* cu greu că omul are nevoie grabnică de spital.
    Complicaţia a început în acest moment.
    După ce a dat femeii ţăranului toţi banii din săcuşor, mi-a cerut, (mai propriu : mi-a poruncit) să telegraf iez doctorului de la spital, prefectului de Neamţ şi „cuiva de sus44 de la Bucureşti. (E foarte convinsă că sînt un „om mare44...)
    Am dat femeii ţăranului un bilet pentru doctorul din tîrg, pe care nu-1 cunosc. Am scris prefectului, pe care nu-1 cunosc. Am convins-o că scrisoarea cătră ispravnic face de prisos telegrama la Bucureşti.
    în toată vremea asta, ea a repetat cuvîntul „mizerabil44 de o sută de ori.
    Altă dată, în faţa crimei stupide aş fi avut şi eu sentimentele ei. Acuma, însă, făceam scrisori, denunţam infamii, îmi îndeplineam cionştiicios rolul impus de dînsa, dar în ochi şi în suflet n-o aveam decît numai pe ea. Sentimentul de revoltă, trădat în glas, în mers, în gesturi, în respiraţie, potenţîndu-i şi exteriorizîndu-i viaţa, reali-zînd la maximum femeia din ea, îmi înnebunea inima.
    Adela bolnavă !...
    Am găsit-o cu faţa aprinsă, cu ochii strălucitori, respirând scurt şi repede. Coloana de mercur a termometru-lui mi s-a păruit cit Turnul Eiffel. La ausoultare — nimic.
142
    M-a consolat (ea pe mine !): „Nu te speria, are să-mi treacă4*.
    Nu găsisem nimic anormal, dar tocmai ignoranţa cauzei m-a alarmat peste măsură.
    Indicînd doamnei M... cîtevia măsuri, cunoscute şi de ea, m-arn dus în cerdac.
    Cînd mi s-a permis din nou să intru, Adela avea pala de păr aşezată exact la locul ei, pe jumătatea stingă a frunţii, şi un alt capotei, mai bogat în dantele şi panglici, iar pe pat şi la îndămîna ei, o oglindă ovală cu miner. Făcea sforţări să pară veselă, să-mi zîmbească şi îmi cerea scuze că m-a „speriat4* şi că mă „plictiseşte44. La şase seara, termometrul înnebunise ! Eram zăpăcit de spaimă, de inaniţie, de nicotină.
    Redusă de boală (în fapt şi în conştiinţa mea) la un simplu organism' în luptă cu germenii morţii, dispărînd femeia, motivul de a vedea în ea adversarul temut, dispensator de viaţă, Adela devenise pentru mine ceea ce era în realitatea ei obiectivă— şi mai ales în realitatea ei relativă faţă cu mine — aproape un copil. Dar sentimentele pentru copilul bolnav erau exagerate de toată forţa pasiunii pentru femeia de pană ieri.
    Prima parte â nopţii, am petrecut-o în cerdac, în dreptul geamului ei. Constelaţiile se mutau pe cer cu stupida lor indiferenţă. Comparam, cu sentimentul unui regret sfîşietor, zilele trecute, cînd viaţa triumfa în ea, cu ziua de azi, cînd natura o aruncase la pămînt, aproape strivită, aproape inertă. Imaginaţia, scăpată din frînele voinţii, desfăşura vertiginos faptele posibile, şi care, din posibile, deveneau sigure. Vedeam la capăt pe Adela murind, mă înduioşam asupra vieţii ei stinse, mă înduioşam încă şi mai mult asupra mea. De ia o vreme, am băgat în sfîrşit de seamă că mă excit singur, că simt plăcerea să multiplic nenorocirile posibile din viitor şi să le simt întîmplate, concrete.
    La douăsprezece, temperatura se sooborîse cu două grade. Cînd îi luam pulsul, mi-a pus pe mînă mîna ei liberă şi .mi-a şoptit: „Eşti foarte bun, eşti prea bun44. Dacă eu nu ştiam să-i pun diagnoza, nici ea nu mi-o putea pune exact. Nu eram „prea bun44. Excesul de bunătate avea un principiu, acum înăbuşit în subconştient, dar totuşi activă, care se exclude cu bunătatea...
143
    Întors din nou afară — şi după ce peste o oră doamna M... mi-a spus că Adela doarme liniştit şi respiră normal — am simţit fericirea unei speranţe robuste.
    Era tîrziu. Constelaţiile se mutase în altă parte a cerului, erau buchete de lumini, sdnteiau cordial. O stea măruntă şi vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop de lingă cerdac, jucîndu-se cu frunzele copacului ca o fiinţă mică şi graţioasă. Mă simţeam pus acolo să păzesc somnul Adelei, să-i apăr viaţa pe lingă care trecuse moartea, scihiţînd gestul de a se opri.
    ...Dar scăderea temperaturii putea să indice curba normală a unei boli care abia începe !... Idieea asta îmi strecură în suflet o nelinişte mai chinuitoare decît spaima, goală de idei, de la început.
    Se lumina de ziuă. Era frig. Chinul mă obosise. Se obosise şi el. Căzusem, intr-un fel de atonie morală. Un vînt, de aici, din sat, al nostru, fără direcţie hotărîtă, şoptea în frunzele copacilor.
    La şapte am fost chemat la Adela, care se deşteptase. Era palidă şi cu ochii obosiţi, fără frăgezimea ei de altădată. Temperatura era suib normal.
    Revenirea sănătăţii restabilise brusc situaţia şi stările de suflet obişnuite, şi Adela, în faţa unui bărbat — acum nu mai eram medicul — stătea tăcută, rezervată, cu pla-poma sub bărbie. M-ia întrebat numai, cu ochii aiurea, dacă am dormit bine. Am minţit-o: „Aproape ca întotdeauna44, şi, presoriindu-i regimul (ce ridicol e un medic cu prescrierea regimului, cu „ajutorul44 pe care îl dă naturii, ca musca din fabulă !) i-am permis să se îmbrace şi să stea liniştită.
    După două ore, care au trecut greu, dar pe care mi le-am impus departe de ea, m-am întors. Stătea într-un jilţ de trestie în odaia de primire, cu un empire de culoarea liliacului, care-i accentua paloarea şi ofilirea. Acum era mai puţin frumoasă. Dar niciodată nu-mi fusese atît de scumpă femeia aceasta, pe care în alarma mea exagerată şi ridicolă crezusem că am pierdut-o.
    Odată cu bucuria imensă că va trăi, izbucni, mai arzătoare decît oricând, durerea pasionată, comprimată un moment de compătimire şi de spaimă şi pe care acum o înăsprea insomnia, odaia ei de culcare, toaleta ei de intimitate, înfăţişarea ei pasivă şi senzaţia, abia acum conştientă, a corpului ei palpat în ziua trecută. Senza-
144
ţiile, care ieri erau simple semne informative pentru medic, astăzi, rememorate, erau percepute de omul înnebunit de fiinţa ei. Pielea ei — de mătasă cînd era fierbinte, de catifea cînd s-a făcut rece — o aveam acum în degete, în creier, în inimă. La senzaţia teribilă contribuia şi relativa ei urîţire. Ofilirea ei semăna cu figura obosită de somnul neîmplinit, şi atît de tulburătoare, din dimineaţa cînd am plecat la Varatic; îmi solicita compătimirea, care, ca orice stare de suflet provocată de fiinţa ei, se rezolvă în pasiune dureroasă; mi-o înfăţişa dezarmată, mai posibil a mea. Efect izbitor al uzurii corpului ei ars de fierbinţeală, ofilirea ei îmi ţinea pe primul plan al conştiinţei ideea arzătoare a vieţii ei fizice.
    Aflase că am vegheat toată noaptea la geamul ei. Mi-a spus cu tristeţă, dezmierdîndu-mi uşor mîna : „Sînt încîn-tată de grija matale, dar nu o merit44. Simplă politeţă? Dar ea n,u obişnuieşte cuvinte goale. Modestie ? Dar ea nu are prea dezvoltată virtutea aceasta. Atunci vorbele ei însemnau că ea nu are cu ce să-mi răspundă la cauza grijii mele ? Oricum, mi-a arătat toată ziua atîta apropiere şi atâta supunere, îmcît aveam impresia că dacă i-aş fi luat capul, şi i l-aş fi culcat pe pieptul meu, ea n-ar fi protestat, nu s-ar fi supărat, nu şi l-ar fi retras.
    Nu mai pot înţelege nimic... întreaga logică mi-i viciată de conştiinţa celor cîţiva ani peste cei care permit asemenea jocuri. Abuzul involuntar de analiză, boală veche şi incurabilă, complicat cu, conştiinţa celor douăzeci de ani ai ei şi patruzeci ai mei, m-a aruncat intr-o ţesătură inextricabilă, din oare mi-i cu neputinţă să mă descurc.
    Seara, Adela era atît de bine, încît a fost cu neputinţă s-o oprim să se plimbe pe şosea.
    — Ai inventat boala... o simplă indispoziţie, şi acum, ca să nu te dezminţi, mă tratezi ca pe o convalescentă.
    Mi-a făcut concesia să se îmbrace bine şi să nu respire niciodată pe gură. Pe drum mă întreba mereu : „îmi dai voie să spun ceva ?44 ori : „Nu-ţi mai place glasul meu ?44 Iar cînd uitam consemnul, ori dădeam vorbelor mele o intonaţie interogativă, îmi răspundea printre dinţi: „Nu pot vorbi, n-am voie44, ori : „îmi dai voie să-ţi răspund ?44
    Acasă, în cerdac, pănă unde am însoţit-o la întoarcere, ca să calce complect consemnul şi să-mi facă în ciudă bine, a scos un tril lung, imitînd pe o celebră dar bătrînă
145
primadonă, de care rîsesem împreună la Iaşi, şi făcîn-du-mi o reverenţă adâncă, a intrat în casă scoţînd din nou trilul. Eu stătusem grav şi mut. Ce putea face „maestrul44 ? Să-i cadă la picioare şi să-şi dezmierde faţa cu marginea rochiei ei, singurul răspuns cu putinţă?
    ...Cu toată hipertrofia mea cerebrală, încep să simt limpede că voinţa are margini. Şi, la urma urmei, idealism, platonism, estetică — morală şi moralină — ce are de făcut natura cu toate aceste halucinaţii şi fantome, pe care şi le creează omul, ca să le opună sie însuşi ? !...
    Dar fără aceste fantome, fără acest fum pe creier, ţi-ar fi ea atît de preţioasă ? Intangibilitatea ei, mirajul în care o vezi, unicitatea ei, toate aceste „fantome44 ţi-o fac scumpă şi o deosebesc de toate femeile din lume !
    A nega legitimitatea „fantomelor44 este un sofism grosolan. Tot ce există e real, s-a născut din necesităţile vieţii, şi viaţa nu mai poate ignora ceea ce a creat ea însăşi, ca să se adapteze fizic şi moral. Fără tot acest „fum44, fără toate aceste suprastructuri, care unei filozofii simple şi simpliste i se par excrescenţe prisosel-nice, prejudecăţi înlăturabile, Adela nu ar fi pentru tine o femeie de o specie unică, reprezentantă numai prin ea — nu ar fi Adela.
    Dar, indiferent de toate acestea, e în joc fericirea ei, pe care tu, în cazul cel mai bun, nu i-o poţi face durabilă. Iar fericirea nu o consideră nimeni fum şi epifenomen.
    Nu ! Adela va rămânea pentru tine mereu stînca pe oare creşte floarea-reginei, atît de apropiată că poţi distinge micile steluţe catifelate, şi totuşi inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpastie! oare te desparte de ea !
    Adela e bine de tot. Dar e încă puţin palidă. Isprăvea Război şi pace.
    — Romanul a început să devină trist. Nimic din ce făgăduia încântător nu se realizează. Aşa e şi viaţa?
    I-am răsp-uns ou toată tăria zbuciumului meu de acuma:
    :— Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decât tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrîneşte şi ne duce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M..., a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrmiească şi are s-o omoare. în ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vre*
146
mea este inamica noastră cea mare. Pentru, rest, ea nu are nici un plan, aduce delaolaltă şi binele, şi răul.
    —       Dar ziua aceea frumoasă pe munţii Văraticului n-a adus-o tot vremea ?
    Ar fi putut adăuga că vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele...
    —       Simt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiare pe care ar afla-o un osîndit abia în ultimele momente, când expiră.
    Trecând peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decât aş fi voit, ea rămase în concret:
    —       Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte zile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui „Şi“... în zădar.)
    —       Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune se isprăvesc şi melancolia e cu atât mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată.
    Adela grefă pe generaţiile mele problema specială cu care începuse vorba :
    —       Dar în viaţă lucrurile1 nu, se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei oare se iubesc fug, îi cunună un preot. în secret şi sînt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei marii nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi ? Nu cumva pentru că sînt nefericiţi ei, din lipsă de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată ?
    Mi s-a părut că văd în ochii ei un interes mai mult deeît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sînt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfârşitul căreia a asistat şi doamna M...
    —■ Operele de ficţiune — i-am spus Adelei, care începuse să zîmbească şi zîmibi toată vremea cît ţinu prelegerea — operele de ficţiune oare se isprăvesc cu triumful binelui şi ou fericirea sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii ; sînt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sînt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
147
    —      Şi încă pentru ce, mon cher maître ? mă întrebă ea ou tonul celui mai docil ucenic şi cai toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zâmbetului. Apoi, imediat : Şi fericirea din viaţă e tot atît de urită ca şi cea din cărţi ?
    —      Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
    —  Pentru cei doi... repetă ea.
    Şi, adresîndu-se doamnei M..., declară că i-i foame tare, tare de tot. Era ora mesei.
    La despărţire, în ogradă, mi-a spus cu simplitate :
    —      Astăzi ţi-am spus multe prostii şi câteva obrăznicii. Sînt vinovată, dar nici măcar nu pot să-ţi cer iertare, căci ştiu că orice aş face, nu te superi pe mine.
    Nu i-am putut răspunde nimic. Căci răspunsul unic posibil, dezmierdarea obrazului meu cu marginea rochiei ei, nu i-1 pot da. Dar n-am putut stăpâni nevoia de prosternare din ochii mei, şi nici ea nesiguranţa din ai ei.
    Muzica din parc cânta sfâşietor un cântec banal.
    Acum nu mai am absolut nimic de ascuns. E sigură că o ador şi asistă (cu ce sentiment ?) la chinul meu de a rezista. Poate mi-i recunoscătoare... Poate o ofensez...
    Voinţa mea e posibilă numai pentru că prezenţa ei mă ţine cu ea şi îmi paralizează imaginaţia despre ea, care se aprinde în absenţa ei, şi mai ales aici acasă, unde nici o privelişte nu-mi solicită atenţia. La douăzeci de ani, cînd iubeşti amorul în femeia iubită, imaginaţia ornează poetic împrejurările şi pe femeie. La patruzeci, cînd nu mai iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot oe nu face parte din fiinţa ei... Condiţia umană e teribilă! In ţeasta cimpanzeului copleşit de instincte telurice, la un moment dat al evoluţiei şi spre nenorocirea lui, apare o flacără rece, conştiinţa estetică şi morală, care aruncă o lumină crudă peste mizeria iremediabilă. E una din multele crime ale naturii împotriva materiei vii.
    Ce simte ea ? îmi pare că astăzi mi-a vorbit de noi cînd îmi răspundea la indigestele mele pedanterii, în care toate cuvintele strigau : „Te ador !“ Mi-a spus că nu am sufletul simplu, că există în viaţă fericiri posibile... Pentru mine ? Ori pentru mine cu ea ? (Dar acel „Şi“... început şi neterminat ? Nu cumva însemna : „Şi ar fi putut urma şi alte zile mai frumoase ?“)
148
    Vibrează în ea ceva pentru mine în adevăr ? Dar pentru ce glumeşte mereu ? Iubirea nu glumeşte, e gravă.
    ...întotdeauna dibuieşti ca un orb ! Gravă e pasiunea, ori adoraţia pierdută. Dar femeile nu devin pasionate de-cît după ce se întîmplă ceea ce trebuie să se întîmple pentru ca un bărbat şi o femeie să-şi spună „tu44. Pănă atunci ele sînt în defensivă, au spiritul mai liber decî-t oricînd, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat şi idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital şi ridicol, dar care după aceea îşi recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, şi-a îndeplinit tot rolul.
    O experienţă involuntară de psihologie. (Măcar atîta !...)
    In după-amiaza toridă, obosit de o noiapte fără somn, stăteam' întins pe canapea în umbra odăii, stăpînit ca întotdeauna de nevoia pulsaţiei vieţii ei. De la o vreme, gîndurile începură să se îngreuie, să se materializeze, să se coloreze şi să se închege în imagini care, căpătînd pe nesimţite consistenţă definitivă, se confundară cu florile de pe zugrăveala din părete în chipuri de femei, ca nişte picturi murale. In iluzia optică datorită slăbirii conştiinţei, fiecare floare din părete devenise o imagine în miniatură a ei : o femeie mică, în profil, cu nasul puţin acvilin, cu bustul înalt, cu pieptul uşor bombat. Apoi imaginile se decolorară şi muriră odată cu ultima licărire a conştiinţei : nu dormisem de treizeci de ceasuri.
    ...Nasul Cleopatrei a determinat istoria lumii. Adela, mai modestă, a înnebunit pe un blazat lucid cu dulcea asimetrie a zîmbetului ei.
    Muzica militară cîntă Carmen. E curioasă „meditera-nizarea muzicii44, executată aici, între crîşme şi barace, de aceşti ţărani şi mahalagii, care-şi fac stagiul militar. Totuşi, corectând mental micile „variaţii44, Carmen-ul din Bălţăteşti îmi face plăcere.
    Sunetele se ţes ou razele soarelui, deja tomnatic. Unele inflexiuni au culoarea razelor, sînt fire sonore de aur, care zboară prin văzduh ca fosfenele *.
     * Funigeii.
149
    Carmen geme de pasiune mortală, pe oare în zădar ai căuta-o în acelaşi grad în nuvela dim oare a fost extras libretul.
    Iubirea., nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, deoît prin muzică, fiindică durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sînt arte inferioare : ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sînt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se' adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există : ea nu este „reprezentare44. Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de a trăi. De aceea orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă... Dar asta e filozofia celor patruzeci de ani ai tăi, flămînzi de cei douăzeci ai ei!... Mă duc la Adela. Am venit de 1a ea adinioiarea, Dar e imposibil să nu mă duc. Voii găsi pe drum un pretext. Imaginea ei îmi înăbuşă respiraţia. Mă duo să mă liniştesc de ea cu prezenţa ei.
    Ultima zi. Ultima. O fi regretînd ? Mi-a spus noutatea ca un lucru neaşteptat şi contrariant: „Ştii, trebuie să plecăm mine. Mama a primit o telegramă. Afacerile moşiei.44
    Acum e încă aici ! Noaptea care vine are să doarmă aici, aproape. Dar mane, pe vremea asta, are să fie aiurea, departe, dincolo de Moldova, „lia cîmp“, cum zic ţăranii, în altă lume. De mini nu vom mai avea nimic comun — nici spaţiul şi timpul, care nu ne vor mai încadra la fel viaţa.
    A împachetat toată ziua.
    Imediat după prînz m-a chemat cu câteva cuvinte clare, dar ou semnificaţie afectivă miai obscură, scrise pe un bilet de vizită parfumat (pentru ce ?) : „Iubitul meu prieten, te aşteaptă A..."
    „Te aşteaptă A44, în loc de invariabilul şi protocolarul : „Te rog vino la noi44, cu specificarea motivului pentru care mă cheamă şi cu numele ei întreg.
    înainte, accentul cădea pe motivul invitaţiei, şi „Adela44 era numai o iscălitură... „Te aşteaptă A44 nu este o simplă invitaţie, este o stare de suflet — este un vers liric !
150
şi „A* este semnul unei mai strînse apropieri decît „Adela* de pănă aoum. (Ea însăşi, mai cordial decît „Adela O revoluţie tot atît de complicată este : „Iubitul meu prieten*. Oriidit ar fi o formulă, „iubitul*, mai ales din partea unei femei, conţine încă în el căldura verbului din care provine, iar „prieten* suprimă distanţa pusă de insipidul „raaitre*, care dealtfel nu se mai potriveşte astăzi. Dar o diferenţă de douăzeci de ani între doi oameni exclude apelativul „prieten*, mai ales din partea celui mai tînăr. (Discipolul meu T... nu mi-ar putea spune niciodată : „Iubitul meu prieten*.) îmi acordă femeia, prin acest cuvînt, dispensă de zece ani, ceilalţi zece fiind apanajul însuşirii mele de bărbat ?...
    ...Era în odaia de primire. Strîngea obiectele mărunte şi le învălea în hîrtie. Şi-a retras mina cînid am voit să i-o sărut: „E plină de praf*. La protestările mele, a fugit în camera de-alături, am auzit-o spălînidu-se zgomotos şi, întorcînduHse în odaie : „Uite, dacă vrei numaidecât să faci toate politeţele. Dar să ştii că le faci acum pentru sfârşitul vizitei.* I-am sărutat aşadar mînile amîndouă.
    în zîmbetul cu care îmi spunea aceste cuvinte mi s-a părut că disting, stingîndu-se treptat, murind, o intenţie de ironie, şi zâmbetul era numai: în ochi. Peste cîteva clipe zîmbetul îi iradiă, bun ca o lumină caldă, nu numai pe toată figura, dar parcă pe întreaga ei făptură.
    — Ai să stai două ceasuri să-mi ţii de urît, dacă nu ai altceva mai bun de făcut. Vrei ? Pe urmă am treburi care au să mă poarte prin toate odăile şi prin cămară... Dar diseară trebuie să facem, o plimbare de adio, lungă, lungă, lungă... Nu te chem la masă, pentru că nu avem o masă ca lumea. împachetăm tot.                         %
    Cu decolteul în formă de inimă şi braţele, de gospodină, goale pănă la cot, plecîndu-se ici, ridiicîndu-se în vîrful picioarelor dincolo, era aceea care ar fi putut fi lîngă mine totdeauna dacă irnaş fi născut ou zece ani mai târziu şi oare acum pleca cu viaţa ei tot atît de departe de a mea, ca Sirius1 de Alfa din Centaur.
    Fără calcul, fără şovăire, probabil pentru că începea de pe acum, să fie departe, dar probabil şi pentru că mi-o apropiase : „Iubitul meu prieten, te aşteaptă A...*, şi fără să-mi dau seama de însemnătatea vorbelor, i-am spus la sfârşitul unor cuvinte de regret, de un caracter mai general, că mă lasă singur. Mi-a răspuns tot atît de simplu :
151
    —      Ce pot să fac ? Dar n-ai să pleci şi mata în curînd de aici ?
    —      Nu-i vorba de locul unde o să fiu şi nici de singurătatea materială. (Prima mea „declaraţie44!)
    —   Ce pot să fac ? repetă ea.
    In tonul ei era parcă conştiinţa unei culpe.
    Am interpretat cum trebuie acest ton ?
    Orice femeie are ceva matern faţă de bărbatul pentru care are afecţiune cînd el sufere, chiar şi fata mică pentru un om în vîrstă, şi o ţărancă pentru Napoleon I Bona-parte. Cuvîntul Adelei a mîngîiat pe omul normal, pitit undeva în fundiul fiinţei mele, dar celălalt ar fi preferat altceva, fie şi punctul de-a dreptul ironic, oare îi diaboli-zează uneori atât de sfâşietor zâmbetul şi creează oricum un fluid subtil între mine şi ea.
    Dar Adela, care nu poate stărui multă vreme în atitudinea asta de suflet şi care toată vara asta (n-am nici o îndoială!) a avut o iritaţie surdă împotriva mea — din cauza trecutului ? din cauza prezentului ? din cauza amândurora ? — îmi dădu această modestă satisfacţie :
    —   Cit ai să mai stai aici ?
    —      Peste două zile plec la Bucureşti, şi peste cinci, la Viena.
    —      Eram convinsă că ai să-ţi execuţi, în sfârşit,-programul de excursii prin munţi (îmi spunea aproape pe faţă că renunţasem la excursii din cauză că nu m-am putut despărţi de ea toată vara) şi-mi părea rău că nu pot să te însoţesc şi eu. Pentru prudenţă, m-aş fi dat drept sora matale. (Atingea, pentru întâia dată, fără nici o necesitate practică, problema raporturilor noastre prea libere şi prea strânse — şi atît de preţioase din cauza caracterului lor tulbure şi a piedicilor sfidate). De ce-ai renunţat la excursii?... Mata nu vrei niciodată ceea ce vrei...
    Cuvintele ei se raportau la părăsirea programului meu carpatin, dar fraza, cu tot caracterul ei general, severitatea, maturitatea cu care a rostit ultimele cuvinte nu lăsau nici o- îndoială că erau o aluzie (poate o mustrare ?) la şovăielile mele faţă de dânsa.
    începuse cu înţepături şi isprăvea neliniştitor...
    Am plictisit, ori am ofensat pe femeia aceasta cu tristul meu hamletism? Dacă ar fi fost crudă şi cu adevărat cochetă, aş fi amuzat-o şi ar fi fost mai bine, oricât ar fi
152
suferit mîndria mea. Dar pare că n-am amuzat-o. Dacă îi sînt indiferent, am plictisit-o : dacă nu, am ofensat-o. Supraom, oare-i doreşte fericirea!...
    Nu#i-am răspuns nimic. I-am cerut adresa exactă ca să-i trimit cartoane cu vederi. Mi-a spus cu o tremurare necunoscută de lumini în albastrul ochilor şi cu glasul ei cel mai voalat, privind în lături : „Nu ştiu bine unde am să fiu săptămânile viitoare*4. Dar cum nu putea sta la îndoială decât între două adrese, şi amândouă la locuinţele ei, la ţară şi la oraş, era limpede că nu vrea să se prindă în obligaţiile corespondenţei.
    Pentru cine se teme ea ? Probabil că numai pentru mine. Vrea să mă vindece, să curme jocul, pe care desigur l-a înţeles prea primejdios... Primejdios, pentru că ceea ce se petrece în mine ori nu are nici un ecou în ea, ori dacă are, ea vede lupta oare se dă în mine şi imposibilitatea de a fi fericit orice ar simţi şi orice ar face ?
    Dar ceasornicul îmi arătă că cele două ore trecuseră. Trecuseră prea repede. Fără să-mi dau seamă, avusesem iluzia că timpul sită şi el împreună cu noi, amical. Dar el îşi îndeplinea implacabil funcţia de a uza totul şi de a ucide viaţa. Trebuia să plec :
    —   Duduie, audienţa s-a isprăvit.
    Cuvântul i-a plăcut şi, ca să răspundă glumei mele, mi-a întins mina să i-o sărut, cu aere de regină, dar şi-a adus aminte că-i prăfuită şi a retras-o. Sîntem atît de departe de acum o lună, cînd ea era încă ucenicul şi eu „maestrul**. Acum între noi s-a stabilit cu totul raportul etern dintre femeie şi bărbat. Raport care întotdeauna mi s-a părut acela dintre manejele subtile ale pisicii şi naivitatea ursuză a cânelui. Şi ce frumoasă era ân clipele astea, cu o Încordare de viaţă ân toate liniile ei zvelte, cu mîni-cile suflecate şi cu pala ei de aur pe jumătatea stingă a frunţii!
    Încă nu pot Înţelege ce s-a Întâmplat...
    în seara asta ultimă, ne-^am plimbat departe, pe şosea, „să ne luăm adio** de la natură şi de ia noi Înşine, cei de până acum.
    —       Luna se ţine mereu după noi de câtva timp, aci, la Varatic, pe drum, acasă, chiar şi ziua. Nu mai sîntem singuri.
153
    La observaţia asta banală, Adela mi-a răspuns cu vocea ei înceaită, dîiid frazei un ton confidenţial:
    — Da, ne urmăreşte. Să fim prudenţi...
    O glumă fără semnificaţie precisă ? Un noii me tan-
gere ? O zădăreală ? Oricum, aceste cuvinte erau întâia
ei recunoaştere explicită că acum nu mai eram cei de
altădată, ci o femeie şi un bărbat în defensivă şi ofensivă,
delaolaltă amândouă.
           *
    Cuvintele ei îmi erau scumpe, şi pentru nimic în lume n-aş fi consimţit să nu fi fost rostite. Dar aceste cuvinte, care erau ca o punte invizibilă aruncată între noi, mă făceau să simt şi mai mult prăpastia dintre mine şi femeia de alături — atît de aproape şi atît de departe prin, tot ce are necunoscut sufletul altui om, prin neştiinţa mea despre ceea ce se petrece în ea, prin şovăirile mele faţă de dînsa şi faţă de mine însumi şi prin frica mea de ea. Eu mergeam, gîndind toate acestea. Ea visa sfîrşitul serenadei lui Schubert, atît de-ncet şi de distrat îl îngîna, fără să-l miai poată părăsi.
    Era frig şi umied. Adela pusese haine groase şi mănuşi. Pe cap avea o beretă, de sub care se răzvrătea păruit umezit parcă de lumina lunii. Căutînd să evităm prundul drumului, ne îndepărtam adesea unul de altul. Atunci ea mă chema lingă dînsa, făcîndu-mi loc pe îngusta fîşie fără pietriş. Nu se auzea nimic în toată imensitatea decît nota misterioasă, naiv frîntă, a buhailor-de-baltă de prin şanţurile drumului, geamăt al nopţii şi al pămîntuiui. Fusta de mătasă suna aspru sub rochia groasă şi strînsă pe picioare a femeii de lingă mine. Dar cînd am ieşit în cîmp... o, luna avea altăceva de făcut decît să ne urmărească pe noi. Ea ţeseă aburii care se tîrau pe cîmpie în pînze destrămate de argint, pănă departe, cît vedeam cu ochii. Pe unele întinderi, ceaţa mai deasă şi mai aşezată forma lacuri, din care răsăreau copaci singuratici, ale căror umbre păreau oglindirea lor în apă. Iar în fund, spre Varatic şi Agapia, înspre care se încovoia cîmpia cu lacurile în pantă, munţii, ca nişte valuri de fum gros, izvorau parcă atunci din pămînt, dîndu-ne iluzia că asistăm la originea lucrurilor. Iar peste toate, departe în adînc, dincolo de înălţimile Sihlei, clipea din secundă în secundă o pleoapă de foc colosală şi sinistră ca reflexul unui incendiu din altă lume.
154
    Adela se opri, îmi luă braţul şi se strînse lingă mine, speriată. Ea nu ştia că pleoapa sinistră de foc erau luco-rile unei furtuni îndepărtate.
    Împrejurimile banale, cunoscute aşa de bine de noi — valea pe unde fusesem de atîtea ori, cu ogoare şi aşezări omeneşti, munţii Văraticului, pe care-i urcasem ca într-o promenadă — nu mai erau ele. In locul lor, şi la cîteva minute de ultimele magherniţi ale uliţei noastre, apăruse o lume din altă epocă geologică, în care umblam acum singuri, Adela şi cu mine. Şi dacă eu mai văzusem cxndva aceste secrete ale nopţilor de munte — dar niciodată pe toate la un loc ca acum — pentru ea totul era nou. -
    Uimită la început şi entuziasmată mai pe urmă, pier-zînd probabil sentimentul, realităţii şi deci şi al tacticii dictate de duelul dintre pasiunea mea mută şi instinctul ei defensiv, în mijlocul acestei lumi ireale, unde rătăceam ca pe o altă planetă, Adela (acum stăteam unul lîngă altul pe trunchiul unui copac căzut de pe marginea drumului) îmi luă o mînă între mînile ei, pe care şi le puse pe genunchi. Gestul era anormal, străin raporturilor dintre noi... Dar în mediul acesta din alte lumi, gestul anormal era cel normal. Gîndurile, simţirile şi faptele se ajustează mereu la împrejurări, inconştient. O mică schimbare în mediu provoacă o deviare a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată pe un scaun din colţul camerei, modifică tot peisajul încăperii — alte umbre, alte proporţii — determină, altă tonalitate a sensibilităţii, altă direcţie a gîn-dirii şi alte reacţii...)
    Un plop de alături palpita încet. Mai departe, se contura imprecis prima casă din Valea-Sacă. Dar toate erau într-un deficit de realitate. Spiritul nu le putea conferi întreaga existenţă... „Uite, lacul vine la noi. E şi o barcă pe elV şi-mi strînse mina intr-ale ei, de fericire.
    Cînd ne-am ridicat de pe trunchi, am luat pe Adela de mînă, am păşit mai departe prin ceaţa de pe jos, care părea lumină de lună condensată. Umblam tăcuţi, ţinîn-. d-o — nu ; ţinîndu-ne — de mînă, şi din ce în ce mai conştient că s-a întîmplat ceva neobişnuit, acum pentru întâia oară, c-am trecut în altă fază a vieţii. Dar toate se confundau în conştiinţă, erau tulburi şi fără concluzie. De la o vreme mi-am pus mâna în buzunarul parde-şiului împreună cu mînia ei. Ea s-a întors un moment spre mine, copilăreşte. Toată viaţa ei şi toată viaţa mea o sim-
155
ţeam concentrată în micul ei pumn închis în palma mînii mele. O mică mişcare a mînii ei şi — prin voinţa ei ? prin voinţa mea ? prin a amândurora, ? prin a nimănui ? — pumnul ei se eliberă şi mînile noastre se întovărăşiră, mai strîns, prin degete. Aproape de Valea-Sacă ne-am întors înapoi. Mişcarea de a ne întoarce ne-a despărţit degetele. Dar Adela, conştiincioasă, a restabilit situaţia de mai înainte.
    Cînd am intrat în Bălţăteşti, mîna ei era încă proprietatea mea, ca dincolo. Dar faptul rămînînd acelaşi, semnificaţia acum devenea alta. Şi cînd ea îşi desfăcu mîna de a mea, deget cu, deget, cu mişcări fine, parcă, din delicateţă, pe ascuns de mine, şi o scoase din buzunarul par-desiului încet, pe nesimţite, simţii că aşa trebuia să facă : lumea în care fusese adinioarea, spectacolul unic, era demult, era departe, era ca amintirea, la deşteptare, a unui vis în vis.
    Dar realitatea de fiecare zi năvălea, toată, cu sentimentul că peste cîteva minute se isprăveşte ultima sară şi cele din urmă momente petrecute cu Adela.
    Aproape de casă am rugat-o să-mi scrie, măcar un cuvînit, la două-trei luni. Oochetînd, cochetând altfel, cochetând şovăitor, cochetând supus, mi-a promis, dar tri-miţîndu-mi cuvintele legate parcă de un fir elastic, ca să mi le ia înapoi, tocmai cînd credeam că mi le-a dat ou totul. „,Ce să-ţi scriu ?... In viaţa mea nu se petrece nimic... Bine, am să-ţi scriu...14 Apoi, fără tranziţie, m-a întrebat de ce natură e sentimentul meu pentru ea.
    Mi-am dat bine seamă că momentul e deciziv. Dar n-am avut nici slăbiciunea de caracter de a-i spune că o iubesc, nici tăria de a-i spune : prietenie. Alunecînd pe panta sufletului, i-am răspuns, cu ezitările unui om care caută conştiincios, şi nu găseşte încă, formula exactă, că cea ce simt pentru ea e „un sentiment foarte curios44.
    Imediat mina replicat, aproape ofensată :
    — Adică bun de pus la muzeu ?
    Strîns astfel de aproape1 şi puţin biciuit în mîndria mea, dar înconjurînd cuvîntul teribil, i-am definit sentimentul meu „curios44 : „O nesfîrşită prietenie pasionată44. (Cuvîntul „prietenie44 avea rolul să slăbească efectul celuilalt, ca eterul care insensibilizează şi face suportabilă înţepătura.)
    N-am spus nimic. Ajunsesem la poanta casei ei. Eram, amîndoi, în atitudinea care precede despărţirea. (Calcu-
156
lase locul şi momentul ? Alesese ultima întîlnire, ca totul să rămînă fără urmare ? Ori aşteptase, şi acum, plecînd, se împlinise terminul ?) Şi-a trecut numai mîna pe ochi şi pe frunte. îi simţeam respiraţia aproape, parfumul fierbinte al fiinţei ei. Stătea nemişcată, înaltă, ea toată, cu toată prezenţa ei, cu teribila ei prezenţă. îi simţeam căldura trupului întreg, de la distanţă. I-am luat o mînă, i-am scos mănuşa, dezbumbînd-o inexpert. Aveam sentimentul că o dezbrac puţin. I-am sărutat mîna multă vreme, cînd pe o parte, cînd pe alta, apoi, cu o senzaţie şi mai otrăvitoare, între încheieturile degetelor şi, dîn-du-i în sus mîneoa îngustă a pardesiului, i-am sărutat braţul de la încheietura mînii pînă la stofa răsfrântă. Braţul avea miros de ambră. Ea tăcea, cu faţa întoarsă acum. O rugam să meargă în casă, să nu răcească, dar îi ţineam mereu mîna, în oare nu simţeam nici o intenţie de împotrivire sau de impacienţă şi pe care o sărutam mereu, în toate felurile. Stînd cu faţa întoarsă, în întuneric şi sub copacul care ne adăpostea şi făcea întunecimea mai densă, nu puteam să-i văd bine faţa. Dar din atitudinea corpului, din reacţia mînii, din inflexiunile braţului îmi pare (acum, căci atunci nu gîndeam nimic) că era tulburată, încurcată, alarmată, moleşită, fără voinţă. în sfîr-şit, repurtînd cea mai mare victorie asupra mea de cînd exist, am, lăsat din mînă mica pradă — ea şi-a trecut din nou mîna pe ochi şi pe frunte cînd îmi spunea, şoptit : „Bună seara44 — şi m-am despărţit de dînsa c-un sentiment de fericire, de durere, de ruşine, de triumf, de spaimă, şi, cu o revărsare de tinereţă în piept, am apucat spre Varatic.
    Dar m-am întors îndată, să stau aproape de ea, pe banca de la poartă. Se plimba prin cerdac. îi auzeam paşii repezi. Sunetul, ritmul paşilor îmi dădeau halucinatoriu imaginea corpului ei în mişcare. Şi o dată cu sunetul paşilor, părea că vine de la ea, şi-mi ucide voinţa, un fior subtil al vieţii ei. Realitatea asta nouă, care începuse acum o jumătate de oră, mă uimea. îi spusesem că o iubesc, mă lăsa s-o iubesc. Dacă aş fi vrut să-i sărut picioarele, care umblau acium neliniştite prin cerdac, sînt sigur că m-ar fi lăsat, atît de mult nu mai avea nici o voinţă în clipele acele. S-a împotrivit numai la un singur lucru. Cerîndur-i să-mi acorde o favoare, fără să i-o specific, şi acordîndu-mi-o cu un „da44 înăbuşit (ce-o fi cre-
157
zut?), i-am şoptit: „Dă-mi voie să-ţi spun pe nume: Adelina44. Ea m-a corijat cu vocea puţin iritată : „Nu, nu ! Spune-mi Adela !44 In adevăr, ceea oe se petrecea între noi nu era gingaş. Iar diminutivul era de un gust îndoielnic. (De unde. izvorîse acest cuvînt, la care nu mă gîn-disem niciodată ?)
    Adela continua să se plimbe repede. Femeia înaltă se plimba agitată din cauza mea şi se gîndeia intens la mine. întreagă viaţa ei lăuntrică era determinată în aceste momente de existenţa mea. îmi era cu profunditate bine să stau aproape de ea şi s-o păzesc. Şi nu voiam să cuget nimic, pentru că simţeam că o idee inamică se încearcă să izbucnească în conştiinţă, ideea care mă chinuieşte acum şi se rezumă simplu de tot: I-am sărutat mîna şi braţul ca un amant... Cu ce drept ? Cu dreptul învoirii ei postume ? Dar ce putea să facă ? Putea aduce ea un afront, cu atît mai dureros cu cît faptul era mai grav, „maestrului44 pentru care are stimă, admiraţie, simpatie, recunoştinţă ? Şi căruia cochetăria şi rarele ei abandonări sufleteşti (poate simplă ofrandă graţioasă adusă omului matur, căruia voia să-i acorde tot ce-i putea acorda en tont honneur) îi dăduse pretextul să facă ce a făcut?
    E ruşinos să înclin spre ipoteza că mă iubeşte. (Era adolescentă cînd treceam de amiaza vieţii !) Dar... nimic nu e adevărat şi totul e posibil. în cazul acesta, nu m-am purtat mai bine decît în celălalt. Nu i-am răspuns clar că o iubesc, deşi, ou deplină conştiinţă sau nu, ea a făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea ; m-arn ferit în mod lamentabil; mi-am trădat voinţa de a nu-i spune că o iubesc; am cedat, silit parcă de provocarea ei, debi-tîndu-i ridicula mixtură „prietenie pasionată44, după şi mai ridicolul „sentiment curios44 ; nu am întrebat-o nimic, nu i-am cerut nimic, nu i-am propus nimic, nu i-am făgăduit nimic. Aşadar, din motive de înalt ordin moral şi sentimental — imposibilitatea de a crede că o femeie ca ea mă poate iubi, frica de a nu o putea face fericită chiar dacă m-ar iubi, care deghizează poate o laşitate — m-am comportat, mai rezervat doară, ca orice bărbat oare prinde într-un colţ miai întunecat pe o femeie ou care flirtează şi pe care o crede destul de accesibilă !
    Am căzut ca o femeie isterică, m-am dat pradă mînii ei mici, care se dăduse şi ea pradă supusă şi pe care o simt şi acum pe buze şi în inimă...
158
    Dar orice a simţit atunci, orice simte acum, raportul dintre ea şi mine s-a schimbat radical, pentru totdeauna, pănă la moarte...
    A plecat cu cîteva minute înainte de ora zece. A făcut totul, ori s-a petrecut totul, ca să fiu! sigur că n-am ofensat-o, ori că... cine ştie ? — căci m-a întîmpinat cu o confientă simplitate şi cu o neascunsă pornire de ataşament, probat de la început prin întîrzierea mînii ei într-a mea, multă vreme încă după ce mi-o dăduse. (Şi mi-o dăduse — ori mi se pare ? — cu gestul cu care încredinţezi cuiva un obiect, cu care i-1 ,,dai“.) M-a dus la banca din cerdac, mi-a făcut loc lingă dînsa, a pus în voce — anume ? instinctiv ? — intonaţii neobişnuit de calde.
    Cînd trebuia să plece, după ce şi-a luat adio cu toţii, s-a întors şi — crezînd mtomentul potrivit, căci ceilalţi erau ocupaţi cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte şi a persoanei lor în landau — mi-a pus îneheitura mînii pe gură (mina şi braţul!), mi-a dat mănuşa pe oare i-am scos-o aseară din mînă, şi apoi, fulgerător, s-a aplecat cu buzele pe mina mea, cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi şi, fără nici un cuvînt, s-a întors la trăsură.
    Cu mina pe minerul de la portiţa landaului, a şovăit un moment, apoi s-a urcat repede.
    Birjarul a închis portiţa în urma ei şi, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, şi-a mai scos capul de cîteva ori din landau, cu fluturări de voal — voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Varatic şi pe oare de atunci nu şi-l mai pusese niciodată — şi, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz.
    In acest moment începu trecutul. Ca o muzică de pe alte tărîmuri, reflectată intr-un ecou, erau toate eîte se petrecuse în zilele fierbinţi ale verii, care trecuse şi ea... Cetatea Neamţului, Văraticul, Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopţile cu lună îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii, care defilase repede şi dispăruse după orizont, condus de Adela.
    Mi-a sărutat mina din prisosul inimii, în emoţia despărţirii de prietenul copilăriei şi adolescenţii ei şi de omul înnebunit de tinereţa ei ? A pus în gest o intenţie de reciprocitate, dar l-a făcut tardiv, ca să nu-i dea o
159
semnificaţie disproporţionată cu sentimentele ei, ori fiindcă ştie că nu vreau să-i cer ceea ce doresc cu sălbăticie?
    Am impresia că a murit. Casa ei a stat toată ziua cu ferestrele deschise şi cu lucrurile întinse la soare în cerdac, pe frînghii. Iar acum noaptea, acolo unde altădată era lumină şi viaţă, e tăcere şi nemişcare. în odaia unde rîdeă şi cînta Adela, acum e întunecime şi dezolare, şi geamul ei, care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmură neagră.
    „Fost-a, n-a fost, ori a fost vis ?“ Cuvintele astea simple, puţin cam ridicole, scris cu litere chirilice într-o carte veche de stihuri, mă obsedează.
    Mă duc sub copacul mare, unde i-am spus cîndva, odinioară... Da, i-am spus... I-am spus stîngaci, ofensator de stîngaci, subliniind că nu vreau să-i spun, dar i-am spus ! Atunci mi-a dat mina ei mică şi rece şi puţin din braţul ei rotund cu miros de ambră, cînd i-am simţit inima în pulsul care bătea alarmat sub buzele mele.
    Dacă inaş fi cerşit fiinţa...
    A trecut fericirea pe lîngă mine, şi nu i-am pus mina în piept ?
    Plouă tomnatic, mărunt şi rece. E mai bine aşa, acum, cînd nu mai există. Splendoarea lunii ar fi o sfruntare ! Stau cu mănuşa ei mică, îngustă, cu degetele subţiri, cu nasturii descheiaţi atunci de mine pe începutul braţului ei rotund cu miros de ambră. Mi-a dat-o ca o amintire ? Mi-a dat-o ca un zălog ?
    După-amiază am rătăcit pe şosea, afară din sat. Acolo unde erau munţii, nu mai era nimic. Neguri grele, mortuare acopereau singurătăţile. Pe drumul plin de apă, ţărani cu cojoace şi căciuli, femei cu saci în cap ieşeau din ceaţă şi intrau în ceaţă.
    Am apucat drumul muntelui, pe unde fusesem de atî-tea ori cu ea. Trunchiul răsturnat, pe care am stat în noaptea aceea de altădată cu mina în mînile ei, acum era ud, trist, părăsit... I-am chemat imaginea, dar imaginea n-a venit. Aveam în ochi, şi din ochi proiectată în suflet, expresia figurii ei, dar imaginea era rebelă. Impresiile, senzaţiile, dorinţele provocate de ea în totul şi de fiecare farmec al ei în parte îi întunecau claritatea imaginii. M-am dus s-o caut la ea. Am inventat un pretext ca să intru în casă. Era atît de gol! Lipsea nu numai
mo
ea, dar şi acele obiecte care ţin de om şi dau locuinţelor viaţă şi personalitate. Am umblat prin odăi, păşind încet, în secret. Mi se părea că tulbur supărător, că nu respect liniştea de moarte, eternă de acum nainte, lăsată de ea. Mi se părea că ofensez cu zgomote vulgare muzica amintirilor. Am pus mîna pe toate cîte ştiam că trebuia să le fi atins ea, am stat pe unde obişnuia să stea ea, pe jilţul de trestie, pe capătul canapelei din odaia de primire, cu fiorul că ocup în spaţiu locurile pe care le umpluse ea cu fiinţa ei. Apoi, conştient de îndrăzneala mea ires-pectuoasă, m-am dus în camera ei de culcare. Aş fi vrut să stau un moment pe patul ei, dar mi s-a părut că aş comite un abuz grosolan. (O, filozofule al „materiei şi forţei4* !) în aer plutea încă — ori era o iluzie ? — parfumul ei, pe care l-am simţit în inimă, amestecat cu viaţa ei, în munţii Văraticului şi în noaptea cea din urmă. Dacă aş fi putut capta această singură şi ultimă realitate, care mai rămăsese aici de la ea... Oglinda, prin care mi-a zîmbit în dimineaţa aceea îndepărtată şi oare-i încadra capul şi bustul, acum reflecta stăruitor şi inutil o litografie din părete. Căutam ceva din ea, de la ea, dar afară de parfumul din aer, mai vag decît reminiscenţele în agonie, nu mai rămăsese nimic! Ori, dacă în vibraţiile de aer şi de eter din odaie stăruia poate încă ecoul glasului ei şi imaginea figurii ei râzătoare, simţurile mele obtuze nu le puteau culege şi trimite sufletului. Am tras unul după altul două saltare ale scrinului, în care nu mai era nimic decît tristeţa mocnită a saltarelor goale, apoi pe al treilea, din care s-a răspândit, ca o adiere din trecut, acelaşi parfum al ei, şi apoi, pe cel din urmă, unde am găsit un degetar stricat şi o bucăţică de dantelă albă. Am luat obiectele scumpe şi le-am pus în portofoliu lîngă mănuşă, lîngă biletele ei, lingă pana pitpalacului şi lîngă acul de siguranţă cu care mi-a prins pelerina în munţii Văraticului. Atîta rămăsese de la ea — şi florile presate, rest mort din strălucirile verii, dispărută o dată cu ea. Şi în odaie, patul pe care dormise, scrinul unde-şi ţinuse pînzele subţiri şi oglinda care-i reflectase capul, şi pieptul, şi braţele, şi zîmbetul din dimineaţa de altădată.
    Cînd am ieşit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furişat o rază, răspândind peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlău. Dar în curînd raza se stinse în negurile tomnatice de pe înălţimi.
                        Un manuscript rătăcit
                 Subsemnatul, student în medicină la Iaşi, stă într-o odaie de mahala, in care de zeci de ani stau numai studenţi. Generaţii întregi universitare şi-au avut reprezentanţii în această odaie. Gazda mea, ca toate gazdele de acest soi, e o cucoană bătrînă, vădană, care-şi cîştigă viaţa ţinînd studenţi la gazdă şi care nu lasă nici un prilej de a se lăuda cu foştii ei chiriaşi... „He, domnule, cîţi doftori, cîţi advocaţi, cîţi profesori au trecut prin mî-nile mele !... Cînd îi văd acuma, parcă văd pe băieţii mei...u
                 După vechiul şi frumosul obicei, acuma primăvara, cînd gospodarii încep să facă straturi în grădină, cînd „vacile domnului46 aleargă pe toate gardurile de bucuria soarelui cald al lui mărite, cînd Paştele-s după uşă, nu-i gospodină să nu se silească a griji casa pentru o „zi mare ca aceea...u Şi gazda mea e o gospodină cu care mă laud. De trei zile de cînd tot grijeşte şi tot nu i se pare încă destul de curat... Nu ştiu ce are anul acesta, căci s-a hotărît să scoată afară şi dulapul cel mare din tindă, oare sta acolo neclintit de 20 de ani „de cînd l-a cumpărat răposatul...4<r Şi l-a scos. Cînd l-a înclinat din loc, a căzut jos o mulţime de hîrtie oare se ţinea între dînsul şi perete.
                 Curiozitatea şi iubirea de lucruri vechi mă făcură să le cercetez şi, între caiete de Istoria Orientului, ori Patologie internă, uitate de studenţi din alte generaţii şi cari puteau sluji de material pentru o Istorie a învăţămîn-tului la Universitatea din Iaşi, dădui şi peste un manuscript cu un moto latinesc. Autorul, necunoscut, şi fără titlu. Multe pagini mueezite, aşa că n-am putut să-l citesc complect. Din conţinut, precum şi din impresia ce-ţi lasă chipul cum e scris — caligraficeşte —, se vede că autorul manuscriptului l-a seris într-o epocă foarte nenorocită a vieţii sale şi în fuga unei nopţi de durere.
                           m
                         Iată manuscriptul, pe cît l-am putut descifra.
                                                              Vivere, mi Luciii, militare est“
                                                                                   SENECA
                           ...Ploaia nu se mai sfîrşeşte de trei zile... Ce umezeală dureroasă ! Şi zgomotul mărunt şi statornic al picăturilor cari se cern pe acoperământul şubredei mele case... Ah î Picăturile astea le simt tot mai aproape, mai aproape, le simt pe inima mea !,..
                           Acum simt mai mult decît oricînd durerea singurătă-ţei... Ştiţi voi ce-i singurătatea ? Ştiţi voi ce însemnează să n~ai pe pămînt nici o inimă care să bată vreodată şi pentru tine ? Să simţi cea mai mare durere, ori să simţi o bucurie şi să n-ai cui o spune! Să n-ai o mină care să-ţi netezească fruntea, atunci cînd în lupta vieţei vei fi căpătat o lovitură teribilă!... Poţi să mori, să cazi la marginea unui drum, să rupă cînii din tine, şi nimeni, nimeni nu va vărsa o lacrimă pentru tine... Vor trece, se vor simţi datori să le fie „milă“... vor anunţa primăria că un hoit împuţeşte uliţa !
                           Cum s-alung aceste gînduri ? Să cetesc? Ce să cetesc ? Am început Idiotul lui Dostoievski, dar am ajuns tocmai la o parte cam plictisitoare. Are dreptate Vogiie *, Idiotul are prea multe digresii. Scriitorii aceştia ruşi, cari scriu pentru un popor aşezat, unde viaţa are încă ceva de patriarhal, se dedau la nişte analize prea minuţioase, prea „pe larg“. Un romancier francez, care scrie pentru un popor veşnic în mişcare, pentru un popor unde fiecare minut al vieţii costă bani, pentru un popor care trebuie să-şi împartă gîndurile şi activitatea în atîtea şi atîtea direcţii, romancierul francez, zic, e nevoit, silit să fie scurt. Dacă comparăm viaţa cu nişte unde, putem zice că scriitorii ruşi ne dau în scrierile lor înseşi aceste unde, scriitorii francezi ne dau părţile culminante, vîrfurile undelor. Scriitorii francezi ne dau viaţa văzută din goana vieţei, ruşii, văzută din pasul vieţei... Cu toate acestea, scriitorii ruşi îmi plac mai mult decît cei francezi... Dar în sara asta nu pot urmări o analiză aşa de minuţioasă, nu pot citi Idiotul... Voi lua desigur pe Eminesou. Căci în vremea celor mai mari dureri l-am cetit pe Eminescu... Poezia
                               * E. M. de Vogiie. Vezi necrologul lui Ibrăileanu. despre acest autor în Opere, 4, p. 321-322.
166
adevărată este condensarea simţirilor, şi „Emineseu44 este poezia noastră, condensarea simţirilor noastre, ale aşa-numiţilor „proprietari intelectuali44 — subsemnatul din „armata de rezervă44, „cum a zis Marx încă de la anul44 nu ştiu care...
    Şi aşa de adevărat este că Emineseu întrupează simţirile noastre, încît... Un exemplu :
                      Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut ;
                      Mă cunoşteau vecinii toţi —
                      Tu nu m-ai cunoscut...
    Nu vedeţi aicea un tînăr proletar intelectual care se înamorează mai întotdeauna de o domnişoară din „societatea înaltă44 şi cu care nu poate veni în contact din pricina deosebim de poziţie socială, şi pe care o pîndeşte din drum ? Dar este banală trecerea unui tînăr cult şi sărac pe la fereastra unei domnişoare boieroaice. Este un clişeu acesta în literatura românească ! * Proletarii intelectuali ies din o pătură socială de ale cărei domnişoare nu se pot înamora. Dar „plopii fără soţ ?44 Nu vedeţi oraşele noastre de provincie, cu casa în ogradă, cu un lung şir de copaci — şi plopi mai ales — înşiraţi de-a lungul unui gard de scânduri ? Dar o poartă mare, greoaie, cu numărul casei... a, iertaţi, intru în amănunte prea personale, şi arta e impersonală, nu-i aşa, domnule Maiorescu ? Ce frumos studiu s-ar putea face asupra lui Emineseu, din punct de vedere a legăturei dintre poezia sa şi „publicul cetitor44, care, în ţara românească, e alcătuit aproape exclusiv din proletarii intelectuali... Mi-aduc aminte de deosebirea pe care o face Taine între publicul englez şi francez pentru a arăta deosebirea între Tennyson şi Musset.
    Un lucru însă îmi strică la Emineseu : E exclusivismul amorului din poeziile lui... Căci nu-s amorezat... am fost demult, la optsprezece ani... Iar poarta şi gardul, şi plopii de cari vorbeam mai sus, D-zeu ştie de vor mai fi fiinţînd şi acuma...
    Singurătate!
    Dorinţa de un suflet care să te asculte, să te-nţelea-gă... asta aş voi să găsesc eu în Emineseu... şi nu găsesc.
    * Cf. G. Ibrăileanu, Pe lîngâ plopii fără soţ (Consideraţii tehnice), în Opere, III, p. 78-85.
167
Mu-mi trebuie mie „braţe moi44, „păr galben44, pentru că poţi să le ai şi să fii tot singur ! Şi totuşi, îmi place Eminescu ! îmi place să-l cetesc, pentru că, făcînd abstracţie de obiectul dorinţei acestui nenorocit poet, rămîne tonul de tristeţe, de nemulţumire, de dor, pe cari eu le aplic la propriile-mi dorinţi... Şi apori, cine ştie dacă Emi-nescu nu va fi simţit acelaşi sentiment de singurătate şi dacă nu cumva, înşelîndu-se pe sine, „braţele4* şi „ochii albaştri44 nu vor fi fost tocmai căutarea unui leac al acestei singurătăţi...
    In sfîrşit, trebuie să cetesc pe Eminescu... Ce jalnic se plînge firea afară ! Sfîşietor şuieră vîntul... în goana lui se repede printre copacii trişti, „îarmă o creangă44, s-arun-că în geamul meu care abia se împotriveşte... şi aleargă mai departe, cine ştie unde!
             Trecut-au anii ca nori lungi pe şes uri Şi niciodată n-or să vie iară,
             Căci nu mă-ncîntă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
             Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
             Abia-nţelese, pline de-nţelesuri —
             Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
             O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
             Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
             Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mina mea în van pe liră lunec ;
             Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
             Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec !
    Ce nenorocit trebuie să fi fost omul care a scris aceste rînduri !... Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri !... Ce silă, ce descurajare îţi produc toamnele, cînd săptămîni întregi vezi nori, nori, nori ducîndu-se unii după alţii, „trecînd pe şesuri...44 Şi cînd viaţa întreagă ai trecut-o în această silă şi descurajare L. Şi cînd pierdut e tot în zarea tinereţei! ? Sînt multe cuvinte care, fiind des întrebuinţate, sau adresîndu-se unui suflet oare nu găseşte intr-insul elementele cari răspund acestui cuvînt, trec
168
drept banale. A nu mai avea nici o nădejde ! este din aceste cuvinte... Şi ştiţi voi ce înseamnă a nu mai avea nici o nădejde ? î... Ştiţi voi ce înseamnă a te mişca, a te duce colo şi dincolo şi a te întreba în acelaşi timp: pentru ce toate acestea ?... Ce nefericit trebuie să fi fost Eminescu... Şi totuşi, un artist, chiar în cea mai mare nefericire, are şi o bucurie — aceea că poate să-şi spuie bine şi frumos nefericirea : fericirea creaţiei operei de artă.
    Dar noi, nenorociţii aceştia, cari nu putem fixa un sentiment, noi, amicii platitudinei ! ?... Avem şi noi o mulţumire : să ne convingem că sufăr toţi. Cînd ştii că sufăr toţi, eşti mai mulţumit. Bestia omenească nu sufere atîta de propriile-i nefericiri, cît de fericirea altora.
    —       Dar sînt unii mulţumiţi î Sînt unii cari nu-s singuri !
    —       Li se pare lor, voi răspunde... Şi ce pot răspunde alta ? Căci mi-am pus în gînd cu tot dinadinsul să mă mingii cu ideea că nimenea nu se poate lăuda : „nu-s singur46.... !
    Va să zică trebuie să dovedesc, sau, mai bine, să-mi dovedesc că oamenii, prin natura lor, sînt singuri, izolaţi unul de altul — din punct de vedere sufletesc, bineînţeles.
    Convin că, dacă n-ar fi noapte, dacă ploaia şi vîntul n-ar conspira împotriva mea, dacă n-aş fi proletar din armata de rezervă, dacă aş avea pe cineva (în înţelesul admis al cuvîntului : a avea pe cineva), poate n-aş medita ceva aşa de „straşnic44 la adresa omenire!... dar lăsaţi-mă să fac puţină filozofie... după ce voi — societatea ■— m-aţi pus în aşa condiţii, nu fiţi atît de cruzi încît să-mi răpiţi singura cale de mîngîiere : filozofarea singurătăţei omeneşti !
    Omul e o bestie sociabilă — zoon politicon al lui Aris-toteî.
    Pînă în momentul cînd nevoia l-a împins să se întovărăşească cu alţii într-0 comunitate, omul a fost o bestie, cum e lupul ori gîsca. Ca bestie, omul n-avea nici o înclinare sufletească către semenii săi. Lupta cu ghearele şi cu dinţii împotriva tuturor celorlalţi şi singura apropiere era apropierea de femelă, legătură sexuală.
    Cînd bestia, de frica naturei înconjurătoare, făcu societate, atunci pentru întîiaşi dată începură să se nască
169
sentimentele sociale omeneşti, — atunci începu să apară omul.
    Dar, în aceste societăţi oamenii continuară a se lupta între dînşii şi, grupaţi, şi împotriva altor asociaţii omeneşti. Şi astă luptă între om şi om durează pînă azi, ba azi ne putem mîndri chiar cu îndârjirea ei.
    Ce are omul azi în sufletul lui ?
    Are tot ceea ce îi dă natura sa de bestie, tot ceea ce i-au dat prin moştenire atîtea şi atîtea veacuri de „luptă pentru trai44, tot ceea ce îi dă experienţa lui actuală, zilnică, viaţa lui de luptă împotriva oamenilor. Şi mai are şi ceea ce i~a dat viaţa de societate, mai are ceva sociabil.
    Dar care parte precumpăneşte ? Nu-i nevoie de un psihometru pentru a răspunde. Priviţi în omenire şi vedeţi cum oamenii se urăsc unii pe alţii, cum fiecare caută de trebile lui, cum fiecare se socoate un centru al universului... tot ce există e utilizabil pentru dînsul — a fi utilizabil pentru mine, asta-i menirea oricărui lucru şi oricărei fiinţi ce există împrejurul meu. Iubirea de oameni nu există. Bestia predomneşte în om. Omul e mai mult zoon decît politicon.
    Dar prietenia, amorul ? Acestea nu-s un corectiv al bestialităţii omului ? Cu alte cuvinte, nu sînt oameni cari să nu fie singuri ?
    Prietenia este legătura cîtorva oameni cari au un comun. Se cere numaidecît un scop comun tocmai pentru că oamenii, ca oameni, sînt îndepărtaţi unii de alţii prin faptul că fiecare are de scop propria lui mulţumire, scop care implică vrăjmăşie faţă cu ceilalţi oameni, şi din partea lor. Comunitatea scopului, adecă identificarea obiectivului luptei se pare că face să uiţi vrăjmăşia oe o ai pentru „om44. Doi negustori cari s-ar întovărăşi ne maifiind concurenţi în „lupta pentru trai44 din piaţă n-ar mai vedea unul în altul un vrăjmaş comercial. Tot aşa doi oameni cari s-ar întovărăşi sufleteşte pentru acelaşi scop ar uita că, prin natura omenească, sînt sufleteşte vrăjmaşi. Prietenia e deci un fel de armistiţiu în lupta pentru trai...                                          <- i
    Dar această comunitate de scop face să uiţi vrăjmăşia către om, vrăjmăşia intrată în celulele creierului, tot ră-mîne... Ba nici n-o uiţi complect.1
    1 Trebuie a se înţelege că ideea sau sentimentul de vrăjmăşie, despre care e vorba, e, în cele mai multe cazuri, inconştient. Nu doară îţi zici : ăsta şi ăsta şi ăsta mi-s vrăjmaşi.
170
    Aţi văzut vreodată doi prieteni „buni44, „mari44 ? Desigur. Ei bine, ştiţi... „frate, frate, brînza pe bani44... Dar sînt şi prieteni unde brînza se dă fără bani... Dar aţi văzut vreodată prieteni „buni, sinceri44, cari să nu se menajeze, cari să nu caute momentul „oportun44 pentru a mărturisi celuilalt o nemulţumire, făcută de acest „celălalt44, care să nu fie dator a păşi marginile intimităţei, care să nu se poarte cu sistem în prietenie, cari să-şi deschidă complect inima unul altuia, şi fără calcul ? „Sufletele noastre, zice Emile Montegut *, vorbind despre Regele Lear, sînt fără milă izolate în acest castel de carne cu zidurile opace, unde sînt prizoniere44... Şi ceea oe e grozav e că această stare trebuie să ne fie regulă. Am cetit cîndva într-un ziar o învinuire adresată celor cari şi-au manifestat pe faţă admiraţia sinceră pentru un mare poet... Învinuirea dreaptă, căci deschiderea neoalculată a sufletului e un defect în lupta pentru trai, e un beteşug al luptătorului şi ca atare e un ce caraghios, urît... Cu un euvînt, nu există în prietenia cea mai mare uitarea complectă cum că prietenul e un altul, o altă lume sufletească, un alt mănunchi de dureri şi bucurii, cu care trebuie să te porţi aşa să nu-1 jigneşti, să nu-i aduci vătămare ambiţiei, egoismului.
    Ei bine, în toate aceste jene şi menajări vorbeşte experienţa căpătată în lupta pentru trai a noastră şi a strămoşilor noştri. Această experienţă ne-a gravat în creier frica, neîncrederea faţă cu omul, această experienţă ne-a deprins să ne închidem ca un melc. In toate acestea se vede rînjind bestia egoistă, nesăţioasă, întunecoasă din noi. Ne-am deprins a vedea — conştient sau inconştient — în om un concurent, şi omul-concurent a ajuns o noţiune nedivizibilă în mintea noastră. Prietenie complectă nu poate exista. Luptele de veacuri dintre om şi om s-au gravat adînc în creierul nostru şi ne stăpînesc prin fatalitatea lor...
    O observaţie : Intre prieteni se face adesea spirit — unul pe socoteala altuia. Dar spiritul este arma cea mai poleită de luptă.
    ...Mă obsedează o amintire. Am cunoscut doi „prieteni buni44, dintre cei mai buni pe cari i-am văzut. Fireşte că
    * fîmile Montegut, elev al lui Taine, a vorbit de a zecea muză, a criticii.
171
nu pot fi doi oameni în cari proporţia între elementul omenesc şi bestial să fie aceeaşi. Şi din aceşti doi prieteni, unul era mai iubitor, miai sincer decît celălalt. Şţiţi povestea ? Prietenia s-a stricat din pricina sincerităţii celui mai sincer. Celălalt n-a putut suporta sinceritatea, şi mai cu seamă iubirea celui dintîi... Cel care avea mai mult omenesc într-însul era jignit de bestialul din celălalt. Iar pentru cel mai „bestie44, iubirea celuilalt era o povară pentru că-1 obliga la o iubire ce n-o putea găsi într-însul, iar sinceritatea celuilalt i se părea pur şi simplu caraghioasă, pentru că, cum am spus, deschiderea sufletului peste marginea permisă fiind un defect în lupta pentru trai, fiind „Contra naturei44, e neestetică... Cel mai sincer fu tratat de celălalt ca un copil plicticos. Dacă „bestia44 ar fi egală în prieteni, cantitatea de prietenie la care au ajuns s-ar menţinea, neegalitatea bestiei strică şi acea slabă prietenie.
    Şi încă o amintire. Doi prieteni, tot buni... Dar unul ajunge nenorocit — prietenia se strică. Poetul Ovidius are dreptate :
    „Donee eris felix mul tos numerabis amicos44, pentru că un om fericit te face să rîzi, să petreci, contribuie deci la dezvoltarea fericită şi „armonică44 a persoanei dumitale, pe când un om nefericit îţi supără simţurile.
    Şi, cînd ştii toate acestea, şi mai ales că prietenia ţine scurt, adică cînd ştii că mîne, poimîne acel ce azi ţi-i prieten îţi va fi străin — atunci simţi înstrăinarea chiar pentru prietenul actual...
    Amorul !
    Amorul e o sumă psihologică, un aliaj — nu un amestec — de sexualitate şi de prietenie. Este amestecul elementelor care apropie pe bestie de bestie şi pe om de om. Întîiul element e bestial. Al doilea, prietenia, am văzut ce este. Apropierea complectă între doi oameni, prin amor, nu poate fi. Desigur însă că amorul e ce:a mai mare apropiere, căci sexualitatea cimentează mai tare legăturile omeneşti... Vorbesc de amor, nu de înflăcărare după carne proaspătă şi bine tăiată.
    Şi toţi simţim nevoia de cineva, unii mai desluşit, alţii mai vag. Omul, pe lingă nevoile economice, mai are şi nevoi sentimentale. Şi dacă puţini au loc la banchetul vieţei economice, aproape nimenea nu ia parte la un ban-
172
chet al vieţei sentimentale. Şi dacă unii .sînt mulţumiţi cu viaţa lor sentimentală, cu sprijinele morale pe cari le au — există o categorie de oameni care, chiar după chipul comun; de a judeca singurătatea, sînt singuri.
    Este proletarul intelectual, care prin cultură şi aspiraţii se desprinde cu totul de pătura din care a ieşit, se înstrăinează de mamă, tată, fraţi, care nu se poate însura, fiind sărac, nu poate avea copii, şi rar poate avea şi prieteni, pentru că un suflet înrăit de împrejurări nu mai poate avea acel idealism care condiţionează o prietenie. Şi o prietenie trecătoare, dar prietenia mamei, fratelui, nevestei, copiilor nu-i aşa de trecătoare — şi pe asta n-o poate gusta proletariatul intelectual, cînd e cinstit, adecă sărac... Observaţi că aici vorbesc de prietenia aşa cum o înţelg toţi.
    Sîntem condamnaţi la singurătate, bestia din noi o porunceşte şi noi sărmanii n-avem ce face : ne supunem.,. Să ştii c-ai trecut prin lumea asta — odată ! numai, în timpul fără margini — şi că nici atunci n-ai fost cu alţii !... Niciodată ! Niciodată ! Sîntem, noi oamenii, o colonie mizerabilă, pierdută în spaţiul şi timpul fără sfîr-şit, şi noi ne urîm, ne sîntem străini unul altuia... Adu-oeţi-vă aminte de Visul lui Byron : Omenirea a pierit, au mai rămas doi oameni numai, şi aceia încă se luptă, se sfîşie... Şi o idee grozavă mă urmăreşte : Nu cumva simţurile ne înşală, nu cumva fiecare vedem lumea altfel, vedem altceva, nu cumva dară ceea ce ne mai lega, identitatea pentru fiecare, a lumei din afară, nu cumva şi aceasta nu există? O, atunci singurătatea e absolută!...
    Şî totuşi eu, pierdut într-o uliţă mizerabilă, în fundul unei mahalale, fac un vis frumos. La anul „2000“, atunci cînd meschina luptă dintre om şi om va înceta, atunci sufletul nostim nu numai că nu va mai fi hrănit cu acest individualism, cu această înstrăinare, dar încă, din pricina lipsei de „exerciţiu44 în această infamă direcţie, va pierde şi bestialitatea moştenită... şi atunci iubirea va domni între oameni, atunci se va putea zice fără a greşi :
    Acum a apărut complect o nouă specie pe lume: omul.
    Dar pentru a aduce acea lume fericită, trebuie să luptăm. Pentru a lupta trebuie să fim relativ cu sufletul echilibrat, liniştit... Decepţiile omoară. Şi cele mai multe decepţii le avem din pricina purtărei prietenilor noştri.
173
Pentru a nu avea decepţii trebuie a ne scoate din inimă sentimentele de sociabilitate, a privi lumea cum este, a scuipa în caietele profesorilor noştri de filozofie, cari ne-aii îmbuibat cu sociabilitate şi altruism... Şi aşa să luptăm să aducem lumea viitoare, unde noi, flămînzii economi-ceşte şi sentimentaliceşte, să ne putem bucura...
    Atunci, la „2000“, banchetul vieţei sentimentale se va întinde lung şi larg pentru omenirea care în sfîrşit se va odihni de lupta atîtor veacuri trecute...
    — Dar pînă atunci cîte toamne îşi vor fi scuturat* frunzele pe mormintele noastre !...
    Aici se sfîrşeşte manuscriptul. Nu ştiu pentru ce scop a fost scris şi de ce n-a fost publicat. Şi nu înţeleg de ce autorul l-a lăsat după dulapul cucoanei... Şi cer iertare — dacă aceste rînduri cad sub ochii săi — că i-am publicat gîndirile; singura mea scuză este dorinţa ce am avut ca unele adevăruri (căci nu admit tot ce e în manuscript) ce conţine să vadă lumina zilei.
    Autorul ne pare un om cam nenormal, cu nervii cam detracaţi — se poate. Dar poate tocmai din astă pricină să .fi văzut unele lucruri bune. Un ochi, dezvoltat peste măsură, e anormal, dar vede bine. Iar la frică mare, urechea aude mult mai straşnic. Aude, nu-i vorbă, şi ceea ce nu este — halucinaţii — dar mintea poate controla dacă urechea are dreptate... Vor învinui unii pe autor că vorbeşte fără să aibă destulă cultură. In locul lui, eu aş răspunde acestora : Dacă iubirea şi prietenia trebuie s-o cauţi în cărţi, apoi... cele susţinute de mine sînt cu atîta mai adevărate.
                                                  Lumea nouă, anul I, nr. 146, 1895
                                 Foileton !...
    Aseară am fost la o grădină publică. Erau, fireşte, o mulţime de tinere şi tineri şi, tot atît de fireşte, pentru tinere nu~s indiferenţi tinerii, cum pentru aceştia din urmă nu-s indiferente cele dinţii. Nu lipseau nici ofiţeri... Şi, fără să vreau, am început să mă gîndesc la următoarea problemă : Amorul de la distanţă... Ei bine, voi „sistematizai cîteva cugetări din acestea şi poate voi salva situaţia : voi ticlui un foileton... Şi o asemenea chestie nici nu cred să fie lipsită de interes pentru tinerii cetitori şi cetitoare ale acestui ziar : amorul de la distanţă e un fenomen atît de des. Şi mai ales acuma, primăvara.
    Şi acuma, să trec la chestie.
    Amor de la distanţă !
    Marele Goethe a spus că amorul este o „afinitate electivă*4. Prin aceasta noi trebuie să înţelegem o afinitate fizică şi morală. Intr-un amor adevărat, omenesc, trebuie să-ţi placă iubita (sau iubitul dacă eşti femeie) şi ca trup, chip, şi ca suflet. într-un amor adevărat eşti impregnat şi de fiinţa fizică şi de cea morală a fiinţei iubite.
    Această dublă impregnare poate avea loc într-un amor de la distanţă, într-un amor în care legături de prietenie nu s-au stabilit ?
    Cu alte cuvinte, amorul unei mari părţi din intelectuali, cari iubesc de la distanţă, cum spune anonimul din Un manuscript rătăcit, manuscript publicat de mine —■ este un amor adevărat ?
    Pentru a răspunde la această întrebare, să vedem sub cîte aspecte ni se prezintă amorul de la distanţă.
    Un tînăr vede o fată frumoasă, care, din punct de vedere estetic, îi place desăvîrşit. Se amorează de dînsa. Şi această amorezare e cu atît mai uşoară şi mai probabilă, cu cît tînărul nostru va fi mai sentimental şi deci va avea mai multă nevoie de cineva. Anonimul, de oare am vorbit mai sus, a arătat cîtă suferinţă presupune singurătatea şi cîtă nevoie avem de cineva pe lumea aceasta.
175
Această nevoie ne explică mulţimea amorurilor de la distanţă. Tînărului nostru de mai sus, din pricina sexuaT lităţii, îi place femeia cutare. Pînă aicea e numai dorinţa sexuală — fie chiar inconştient. Dar ea e foarte frumoasă. Şi asta dă naştere la un sentiment estetic — lucru care, deja, dă un caracter mai de amor, aplecărei către acea femeie. Mai departe. Nevoia de cineva, de un sprijin moral în viaţă, nevoie simţită permanent de un intelectual (a se vedea Un manuscript rătăcit), face să se nască în mintea tînărului un vis frumos ; visul că ea îl va înţelege numaidecât, că-1 va iubi, că vor fi fericiţi... Amorul e gata... Şi încă ceva : dorinţa de un sprijin moral în viaţă e atît de puternică, încît tînărul, deşi a plecat de la frumuseţea „ei“, totuşi e sigur că ea are toate calităţile sufleteşti... Curios fenomen sufletesc !... El se interesează cine e ea, cum e, şi tot ce aude îi dă argumente pentru Înălţimea ei sufletească. Şi aşa, tînărul nostru ajunge să iubească pe o femeie cu oare n-a vorbit niciodată, ajunge, zic, s-o iubească nu pentru carnea ei, dar pentru sufletul ei... E acesta un amor adevărat, omenesc ?
     Nu. Căci punctul lui de plecare e impresia ce ţi-o face chipul femieiei. Punctul lui de plecare e, prin urmare, iubirea trupului femelei. Pe acest sentiment just se clădesc o mulţime de fapte sufleteşti, cele despre cari am vorbit mai sus, dar cari sînt numai nişte stări pur subiective, fără nici o legătură cu realitatea.
     Intr-un asemenea amor, cum vedeţi, nu există impregnarea de fiinţa morală a fiinţei iubite; şi deci amorul acesta nu e un amor adevărat. E un amor bestial, dar de o bestialitate aşa de inconştientă, încît, conştient, se arată, adesea, ca un amor pur platonic... Cam aşa gîndeam eu ieri în grădina publică, pe cînd un tînăr student se pierdea în contemplarea unei tinere domnişoare, domnişoară rumenă şi cu ochii umezi, domnişoară de acele despre cari Taine spune că părinţii lor le culcă seara devreme şi le învelesc cu îngrijire, iar la dejun le dau biftecuri în sînge; domnişoară despre care tînărul student îmi va spune mîine că e un suflet înalt, zbuciumat de ideale măreţe, că îl va înţelege, că nu-i ca celelalte (toţi amorezii spun aşa). Şi toate aceste calităţi tînărul nostru le va vedea pe faţa ei... Sînt straşnic de fizionomişti amorezii aceştia de la distanţă...
176
    Un alt tînăr, cu prilejul unei vizite, face cunoştinţă cu o femeie, şi.,, amorul e gata. Alţii, după cîteva vizite... Ei bine, acest amor este tot de la distanţă, pentru că nu e vorba de distanţă în spaţiu, e vorba de distanţa între fiinţele morale.
    Să vedem altă faţă a acestui amor.
    O domnişoară aude de un tînăr numai lucruri bune : e deştept, e spiritual, scrie articole bune (ca subsemnatul !) etc. Ea îşi face un mic vis al ei !... Un amor cu un asemenea tînăr, care desigur e un suflet bun, care nu-i oa ceilalţi, care o va iubi pe ea, pentru că ea se va potrivi visurilor lui... etc. Il vede. Din pricină că s-a gîndit mult la el şi s-a gîndit intr-un chip anume, i se va părea că el e tocmai aşa cum trebuie să fie ; i se va părea frumos, simpatic, va vedea pe faţa lui umbra visurilor lui, şi eîte şi cîte. Va vorbi cu el, va vedea acelaşi lucru. In realitate, tînărul poate să fie chiar aşa, dar poate să fie şi altfel... Este acesta un amor adevărat ?
    Iarăşi voi răspunde că nu. Mai întîi că acest amor n-a plecat absolut de la impresia fiinţei fizice... dar asta n-are a face aşa de mult, pentru că — nu e aşa de paradoxal cum credeţi — fiinţa fizică are cel mai mic rol într-un amor adevărat; dar apoi, pentru că a plecat par şi simplu de la minte, şi nu de la inimă.
    Dacă amorul care pleacă numai de la bestial nu-i un amor adevărat, apoi şi acel care pleacă numai de la minte nu-i adevărat... Ba aceasta e cel mai puţin adevărat : căci are ca punct de plecare ambiţia, vanitatea sau o pură fantezie...
    Dar ce însemnează a pleca de la inimă ?
    însemnează tocmai acele legături morale, tocmai acea impregnare •— iertaţi frecvenţa cuvîntului, e cel mai potrivit — a fiinţei morale. Acest amor adevărat se naşte atunci cînd între doi oameni se stabilesc neîncetat şi pe nesimţite mii şi mii de legături între inimile lor, cînd fiecare cunoaşte perfect pe celalt, îi cunoaşte toate simţirile, şi-i plac aceste simţiri, îi cunoaşte toate ideile, şi-i plac aceste idei, cînd inima celuilalt e prietenă nemărginită a inimei tale, cînd simţi că din nesfîrşirea asta de lucruri şi simţiri un lucru e al tău, e aproape de tine; inima fiinţei iubite... Ei bine, în amorul acesta intelectual, de care vorbesc mai sus, aceasta nu există, cum nu există nici în cel bestial, de care am vorbit mai înainte.
177
    Amorul adevărat pleacă de la inimă. Atunci fata îţi place pentru că citeşti pe ea ceea ce e în inimă. Iar trupul îţi place că orice inimă e într-un trup, şi apoi pentru că omul e un animal oare are două sexuri.
    Şi, dacă-i vorba să spun tot ce am gîndit ieri în grădina publică, apoi să mai citiţi şi cele ce urmează,..
    Este un lucru cunoscut că femeilor le plac mai mult militarii deoît civilii. Pentru ce ? Pentru că, răspund unii, militarii sînt îmbrăcaţi cu haine colorate puternic, şi aceste culori fac impresie asupra femeilor. Şi, mai adaoga unii, culorile puternice plăcînd sălbaticilor, femeilor, ca-ri-s mai jos decît noi pe scara evoluţiei, nu se poate să nu le placă. Nu ştim cît adevăr poate să fie aicea. Dar ştim atîta că „sălbăticia44 femeilor e una din cele mai infecte prezumpţii ale bărbaţilor.
    Subsemnatul are o mică teorie a sa.
    Cea mai mare parte din amoruri, 90 la sută, sînt amoruri bestiale. Ei bine, într-un amor bestial, bărbatului îi place ceea ce e esenţial femeiesc, delicateţa, moliciunea; iar femeiei, ceea ce e esenţial bărbătesc, forţa. Sehopen-hauer îşi întemeiază întreaga sa Metafizică a amorului * pe această idee... Dar militarii sînt, prin misiunea lor socială, întruparea forţei.
    Ştiu bine că femeile nu se gîndesc la asta. Ele riu fac silogismul :
                 Mie îmi place forţa Ofiţerul X reprezintă forţa Mie îmi place ofiţerul X.
    Dar acest silogism se întîmplă în nervi.
    Dacă amorul e bestial, evident că femeia va iubi pe acei cari îndeplinesc mai bine condiţiile unui asemenea amor.
    Mergînd mai departe pe calea deducţiilor, şi conform acestui mod de a vedea, ajungem la următoarea concluzie :
    Amorul bestial nu ţine mult. Cînd vine satisfacţia sexuală, s-a sfîrşit şi el. Un amor, cu cît e mai bestial, adică cu cît are mai puţin element sufletesc, cu atîta se sfîr-
      * Metaphysik der Geschlechtsliebe, în Die Welt als WiUe und Vorstellung (ediţia Reklam.), II, p. 623-667.
178
şeşte mai degrabă: n-are nici o cimentare morală şi apoi bestia e foarte schimbăcioasă (bestia pură face amoruri de un minut).
    Concluzia de mai sus, ieşită din deducţie, şi pe care o dau de simplă curiozitate, ar putea fi întărită încă prin-tr-o consideraţie de ordine eu totul socială: o femeie, cu cît are ocupaţii şi viaţă sufletească mai deosebită de bărbatul său, cu atîta e : cum să zic ?... cu atîta e mai po-liandră.
    Şi astfel am făcut un foileton.
                                                  Lumea nouă, anul I, nr. 187, 1895
                           Artă şi pornografie
    Aţi văzut literatura care zugrăveşte păreţii comodită-ţilor publice ? Fiţi siguri că autorii acestei literaturi sînt nişte băieţoi de patrusprezece ani, cari, de fapt, nu ştiu nitnică despre relaţiile dintre bărbat şi femeie, dar cari, mulţumită aerului moral corupt în care trăiesc, crapă de dorinţa de a cunoaşte şi de a gusta din tainele ascunse... Ei au un ideal: luxuria. Literatura ce o scriu pe pereţii publicelor comodităţi e dorul de ideal. Lucrul nepermis le înflăcărează imaginaţia : dacă şi-ar îndeplini pofta, atunci n-ar scrie literatură în locurile retrase din gări şi din grădini publice, atunci... arta pentru artă şi d-1 P. P. Dragomirescu * n-ar avea şcoală...
    Dar adeseori genul acesta... literar apare în vitrinele librăriilor, în volume frumoase, sub formă de lucrări „artistice44 : romane, nuvele, poezii. De această literatură nu mai sînt vinovaţi băieţoii de patrusprezece ani, dar geneza ei are o explicaţie analoagă.
    în acest „fin de siede44 există o clasă de oameni cari mănâncă şi nu fac nici o treabă. Plictiseala, precum şi forţa acumulată, strigă o ocupaţie. Şi ocupaţia e : relaţiile sexuale. Dar din pricina exclusivităţii acestei ocupaţii, din pricina excesului, orgiilor, a nervilor bolnavi şi hodorogiţi, oamenii aceştia ajung la dezgust şi deci la aberaţii, la aberaţii monstruoase (a se vedea La folie ero-tique de dr. Ball) şi în curînd la impotenţă.
    Ei bine, cînd aceşti oameni ajung aicea, atunci relaţiile sexuale şi farmecul acestor relaţii ajung un... ideal, ca şi pentru muooşii cărora încă nu le-a căzut oaşul de la gură.
    Idealul acesta dă naştere şi este mediul favorabil dez-voltărei „literaturei44 pornografice.
    O mică deosebire însă între literatura din comodităţile publice şi între aceasta din urmă. Baza psihologică a celei
    * Aluzie ironică la P. P. Negulescu şi M. Dragomirescu, care, în acea epocă, se aflau în primele rinduri ale campaniei Convorbirilor literare împotriva lui Gherea.
180
diiatîi are o asemănare cu aceea a poveştilor populare. (Cer iertare poporului de astă comparaţie.) După eum poporul, nenorocit, caută să scape pentru oîtva timp într-o lume imaginară, frumoasă, pe care îi place s-o creadă aievea, tot aşa şi băieţoiul caută să creadă un moment că e „bărbat44, caută să se convingă însuşi de realitatea izbîn-zilor sale închipuite, pe cad le cîntă, în versuri şi în proză, pe pereţii sus-numitelor locuri... Literatura aceasta, însă, scoasă la iveală prin invenţia iresponsabilului Guttemberg, şi datorită „artiştilor44 părinţi de familie şi alegători de Senat, literatura aceasta, pe lîngă caracter, mai are încă şi un scop : aţîţarea nervilor tociţi şi obosiţi de orgii şi excese.
    Arta pornografică e produsă de un degenerat. Ea se prinde, pentru că publicul stricaţilor şi a impotenţilor găseşte în ea o altă formă a camtaridei decât aceea pe care o utilizează sub formă farmaceutică.
    Dar se pot împăca aceste două cuvinte : artă şi pornografie ?
    După toată estetica psihologică de azi, sentimentele şi emoţiile sînt sociabile. Cînd vezi un peisagiu frumos, cînd auzi o bucată de muzică dumnezeiască, cînd dai de o strofă ea :
                 înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri,
                 Arătînd privirei noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri,
imediat se naşte în tine dorinţa de a face şi pe altul părtaş al emoţiei tale. Plăcerea ce o simţi creşte cînd vezi că şi altul o împărtăşeşte, cînd poţi admira în tovărăşie cu altul. Sociabilitatea — aceasta este caracterul emoţiei, ce o avem în faţa frumosului. Ideea, pe oare Guyau a expri-mat-o atît de scurt şi atît de frumos prin versul său celebru :
         Quand je vois le beau, je voudmis etre deux.
    Apoi dacă este aşa — şi aşa este —, pornograficul poate intra ca element în artă ? Poţi dumneata ceti exhibiţiile unui Catulle Mandes *, împreună cu tatăl dumitale,
    9 Scriitor francez (1841—1909), autor, între altele, de povestiri licenţioase precum Le Boudoir de verve (1884), Jupe courte (1884) şi Pour lire au bain (1885).
181
cu sora dumitale, cu mama dumitale, chiar cu nevasta^ dumitale şi, în sfîrşit, cu o femeie ? Ba chiar cu un om cinstit şi respectabil ? Nu poţi. Şi dacă există oameni — cei mai de aproape, ori oei mai respectabili — cu (ari nu poţi ceti, atunci unde e sociabilitatea — această condiţie, acest caracter al artei ?
    Cînd trebuie să te ascunzi cu uşile încuiate pentru a ceti asemenea „epocă de artă“, ce mai rămâne cu :
                         Quand je vois le beau, je voudrais itre deux... ?
    Şi fiindcă am vorbit mai sus de mamă, soră şi soţie, îmi vine în minte o întrebare. Cît de omorîtoare pentru respectul de femeie e starea unui intelectual de la noi, care, ieşit din păturile de jos, s-^a desprins cu totul de ai săi, a rupt cu totul legăturile cu mamă şi soră, legături cari te opresc a privi pe femeie ca un măcelar ? Cît dară de predispus este un asemenea om pentru pornografie ?
    —      Dar în viaţă există sexualismul şi, dacă dai într-o operă de artă viaţa întreagă, nu vei fi silit să scrii despre relaţii sexuale ?
    —      Da, dragă cetitor, dar pînă aicea nu-i pornografie. Pornografia e descrierea sexualităţei pentru ea însăşi şi pentru a-ţi înflăcăra poftele... Nu zic să te fereşti de partea asta a vieţei acolo unde trebuie, dar s-o descrii atîta oît îţi trebuieşte pentru desfăşurarea evenimentelor şi a vieţei sufleteşti din nuvelă saul roman. Violarea Anei, din Dan, are mare rost în acest roman, dar autorul ne-o indică tocmai cît trebuie pentru a înţelege desfăşurarea faptelor, şi nu insistă fără folos asupra violărei.
    —      Dar nu cumva evitarea aceasta a sexualităţei ar fi un prejudiciu ? Oare în ştiinţele naturale, medicale, sociale, nu sîntem nevoiţi să vorbim despre astă parte a vieţei, să spunem chiar lucrurile pe nume ? Oare eu n-aş putea discuta cu soră-mea sau cu o fată oricare despre prostituţie, despre o controversă asupra fiziologiei organelor sexuale ?
    Da, dacă femeia cu care discuţi e o civilizată, şi nu un moft. Pentru că în ştiinţă este vorba de idei, pentru că în ştiinţă noţiunile cari răspund organelor şi actelor genitale sînt pur şi simplu elemente de prejudecăţi, fără nimica afectiv. Dar, dacă dumneata sau femeia, sau bărbatul cu oare discuţi, întovărăşiţi aceste elemente cu ceva afectiv
182
atunci nu discutaţi, căci vă demoralizaţi. In artă însă nu-i vorba de idei, e vorba de emoţii. Şi emoţiile sexuale, produse de arta pornografică, nu le poţi împărtăşi cu sora dumitale şi nici cu altul oricine, dacă nu eşti un stricat şi un întîrziat pe scara evoluţiei.
    In evoluţia omenirei, cu cît sociabilitatea creşte, cu cît dorinţa de a gusta în comun cu alţii bucuriile şi plăcerile creşte, cu atîta în amor omul devine mai individualist, mai solitarist. Bestia pură se împreunează înaintea tovarăşilor săi şi împarte cu alţii plăcerea şi obiectul plăcerei sale. La omul civilizat însă, tot farmecul relaţiilor sexuale stă în secretul şi intimitatea lor. Plăcerea sexuală e o plăcere pentru care n-ai nevoie de tovărăşia altora (lucru oe nici nu se poate), e o plăcere în care nu se poate zice
                                    ...je voudrais etre deux,
(deux, afară de fiinţa iubită), în sfîrşit, o plăcere individualistă. Şi cînd o operă de artă îţi dezvoltă astă plăcere, atunci, sau te ascunzi singur, şi deci această artă nu-i artă ; sau de nu te ascunzi singur, de simţi plăcerea în tovărăşie cu alţii, atunci eşti un degenerat, atunci asta te strică şi mai tare — atunci arta asta are un caracter antisocial, e o primejdie pentru civilizaţia morală..., atunci arta asta nu-i artă.
    Desigur, nu oriunde e vorba despre trupul femeii e pornografie. La descrierea fetei de împărat din Călin nu-i pornografie. Acolo simţi emoţie estetică în faţa frumuse-ţei trupului. Dar arta pornografică e aceea care nu dezvoltă emoţii estetice, ci sexuale, care se adresează instinctelor de jos. Asta au înţeles-o, o ştiu chiar pornografii de meserie. Răposatul pornograf dr. Urechia* numea scapeţi pe acei ce se indignau de „Ghiveciurile“ sale. Cu alte cuvinte, cui nu-i scapet, cui poate simţi plăceri sexuale, arta din „Ghive>ciuu îi place — pentru că (concluzia e fatală) arta asta îi aţîţă dorinţele sexuale, pe cari, nefiind scapet, le are... Dacă n-ar fi vorba de aţîţarea dorinţelor sexuale, ce ar avea a face scapetismul sau nescapetismul ?
    Pornografia ? Invazia lui Djaburov ** în literatură...
                                                                   Lumea nouă, anul I, nr. 193, 1895
    * Alceu Urechia (1860—1941) a scos revista umoristică bimen-suală Lumea veche (1896).
                        ** Numele unui celebru magazin de mode din Bucureşti.
183
                          Bărbaţii urîţi şi amorul
    în cel din urmă volum (V) de Propos Litteraires, apărut în curînd *, Emile Faguet publică un delicios articol intitulat Qui epouser, pe care-1 recomand... celor interesaţi.
    Transcriu următoarele cuvinte :
    „Un fapt foarte cunoscut, foarte constatat, căruia încă nu i s-a dat o explicaţie mulţumitoare : Bărbaţii urîţi sînt foarte iubiţi de femei, atît de iubiţi, încît cei frumoşi ar deveni geloşi dacă n-ar găsi în fatuitatea lor o răsplată cu totul îndestulătoare.44
    „Foarte cunoscut44! „Foarte constatat44 !...
    In adevăr, pentru criticul francez, această fericită soartă a bărbaţilor urîţi e în afară de orice îndoială. E o idee la care el ţine foarte mult, căci o revenit de cîteva ori asupra ei :
    încă de mult, intr-un articol despre Lassalle (Propos Litteraires, voi. II), Faguet vorbea de „extraordinarul ascendent pe care frumuseţea fizică îl are asupra bărbaţilor44, şi nu şi asupra femeilor, „căci a spune aceasta — zicea el — ar.fi o mare greşeală44...
    Acum cîţiva ani, în Amours cThommes de lettres, vorbind de iubirea dintre Sainte-Beuve, care era „foarte urît şi timid, din cauza asta, cu femeile44, şi dintre d-na Hugo **, psihologul francez scria aceste cuvintei preţioase pentru mulţi din cetitorii săi, pentru acei, bineînţeles, pentru care constatarea nu venea prea tîrziu :
    „Cei urîţi trăiesc adesea o bună parte din viaţă fără să ştie că bărbaţii urîţi au prodigioase succese feminine44...
    Dacă acest fapt e, sigur, — „foarte cunoscut44 şi „foarte constatat44 —, atunci cum se explică el ?
     * în 1909.
    ** Adele Julie Foucher, în romanul lui Sainte-Beuve Volupte, sub numele de Mme de Couaen.
134
    Dar mai întâi, cu toate asigurările lui Faguet, e sigur oare acest fapt ?
    Gă un bărbat urît poate fi iubit (ca şi o femeie urîtă ; mai des însă decît o femeie urîtă) nu încape nici o îndoială. O ştie toată lumea.
    Dar Faguet nu spune această banalitate. El spune cu totul altceva. Afirmarea lui vrea să răstoarne credinţa comună. După el, bărbaţii urîţi sînt mai primejdios! pentru liniştea femeilor decît cei frumoşi.
    Aşa să fie ?
    Nu cumva ceea ce numeşte Faguet un „fapt foarte cunoscut44 şi „foarte constatat44 e o generalizare bazată pe observaţii greşite ?
    Nu cumva nenumăratele capricii, pe care le inspiră bărbaţii frumoşi, l-au făcut pe Faguet să treacă cu vederea pasiunile mari inspirate de aceiaşi bărbaţi frumoşi ? Nu cumva mulţimea capriciilor inspirate de cei frumoşi l-a împiedicat pe Faguet de a vedea pasiunile inspirate de dînşii ? Mai ales că pasiunile, ca vinovate, sînt tăinuite, pe cînd capriciile, nu ? Şi, pe de altă parte, bărbaţii urîţi neputînd inspira şi capricii, ci numai pasiuni — oare nu aceste fapte l-au făcut pe Faguet să tragă concluzia greşită că : numai bărbaţii urîţi inspiră pasiuni mari, în loc de cea adevărată că : bărbaţii urîţi inspiră numai pasiuni mari ?
    S-ar putea...
    Dar, în sfîrşit, să adimtem că Faguet are dreptate.
    Atunci, care este explicaţia ?
    în ultima sa „versiune44, Faguet dă şi o explicaţie. Iat-o :
    După dînsul, „femeia crede că găseşte în bărbatul urît o siguranţă, pe care mar găsi-o aiurea ; ea se aşteaptă la o credinţă întemeiată pe modestie şi pe recunoştinţă, lucru în care ea nu se înşeală ; dar sentimentul e ou totul natural44 (adică inconştient, fără calcul).
    Explicaţia mi se pare greşită.
    Dacă femeia, cum zice Faguet, iubeşte pe un bărbat urît pentru a avea „siguranţa44, atunci, după însuşi Faguet, ea „se înşeală44, atunci „sentimentul ei natural44 o învaţă greşit, căci bărbatul urît, fiind prin definiţie provocator de pasiuni mari, el nu piezintă nici o „siguranţă44 pentru viitor... Dacă e vorba de siguranţă, „sentimentul ei natural44 ar trebui s-o înveţe să iubească un bărbat fru-
185
mos, care prezintă, după Faguet, mai mulţi sorţi de „siguranţă44...
    Numai atunci explicaţia lui Faguet ar fi justă cînd femeia nr. 1 ar avea altă psihologie decît femeile nr. 2, 3 etc., viitoarele ispititoare ale bărbatului... Ar trebui ca femeile nr. 2, 3 etc., să nu iubească şi ele, după teoria lui Faguet, pe bărbaţii urîţi.
    Fiindcă în aceist moment n-avem altceva mai bun de făcut şi fiindcă chestiunea poate fi interesantă pentru... unii din cetitorii acestei reviste, să încercăm alte explicaţii.
    Schopenhauer, în Metafizica amorului, spune că femeile iau foarte puţin în samă frumuseţa bărbatului, mai ales acea a feţei. Filozofia populară română hotărăşte chiar gradul de frumuseţă necesară bărbatului : să fie puţin mai frumos decît dracul!...
    Nu ştiu ce anume însuşiri cere unui bărbat filozofia populară. Probabil că tot aceleaşi pe care le cere şi Schopenhauer: putere, forţă musculară, caracter, curaj.
    (Este exclusă urîţenia din degenerare. E vorba aici numai de cea virilă.)
    Aşadar, după acest vestit teoretician al iubirii, însuşirea prin care un bărbat place mai mult este... dar ce-ar putea să fie? !... este bărbăţia, care, ou un cuvînt mai tehnic, se numeşte virilitate — adică vigoare.
    ...Femeia, dimpotrivă, pliace prin frumuseţă şi prin gingăşie.
    Un mare romancier a spus că „în iubire bărbaţilor le trebuiesc forme şi culori; ei vreau imagini. Femeile nu voiesc decît senzaţii “
    Formula, oricît de elegantă, e cam brutală şi, ca să declin orice răspundere, mă grăbesc să denunţ numele romancierului. E Anatole France.
    înţeles bine, acest aforism explică pentru ce femeia trebuie să fie frumoasă, iar bărbatul bărbat!
    în concepţia elenică, care a ştiut să simbolizeze atît de perfect lucrurile naturii, nimfele erau idealul de graţie şi de frumuseţă — pe cînd satirii erau atît de viguroşi, încît erau jumătate animale...
    In Ulle des Pingouins, în care totul e simbolizare, poate că autorul n-a voit să spună altceva, cînd a povestit amorurile fetei Orberose, care, după ce iubeşte întâi pe eroul Kraken şi apoi pe păstorul Marcel, sfîrşeşte prin a
186
iubi eu o frenezie necunoscută de ea pană atunci pe un bouar -— care n-are nici nume — de o urîţenie dusă pănă la hidoşie.
    Deja, în La Rdtisserie de la Reine Pedauque, marele romancier-filozof ne zugrăvise pe frere Ange, „une bete puante44, oare inspiră o pasiune nestinsă intr-un suflet dealtfel extrem de uşuratic, în sufletul frumoasei fete galante Caterina, cea cu ochii de viorele... Iar in Le Mane-quin d’Osier, acelaşi romancier ne prezintă pe un traitant, Pauquet, „cel mai urît om din vremea sa şi cel mai iubit de femei44.
    Pentru ce, în definitiv, urîţenia nu numai că n-ar fi o piedică, dar ar fi o însuşire favorabilă pe lîngă femei ? Nu cumva pentru că este un semn de animalitate, adică de virilitate, pe cînd frumuseţea o îndepărtare de la animalitate ? Căci un om urît — un satir capriped, „une bete44, chiar „puante44, un „bouar“ oribil — e mai spre strămoşul antropoid al omului, făgăduieşte mai mult instinctului femenin.
    De la Venus, înamorată de războinicul Marte, de la gingaşa castelană al cărei suflet se pierdea, cum ar zice poeţii, după viteazul şi necioplitul cavaler medieval, pănă la Mariţele noastre din suburbie, care, conform cu Metafizica amorului, cîntau pe vremuri :
                       Iubesc pe militari,
                       Infanterişti, tunari, —
femeile au fost întotdeauna mai puţin rezistente la atacurile oamenilor de arme, decît cele mai puţin rezistente forturi. Şi aceasta ierarhic : de la recruţi pănă la maiori, căci, de aici încolo, încep să joace rol mai mult amintirile...
    Unii — civili bineînţeles — care în asemenea ocazii devin îndată misoghini, au crezut că au şi explicat această dezarmare a femeilor în faţa militarilor, cînd au adus în cauză slăbiciunea intelectuală a sexului frumos, care, „sălbatic44, zic aceşti misoghini de ocazie, e fascinat uşor de culorile strigătoare şi de aurăria podoabelor militare... Iar cei mai „învăţaţi44 nu s-au putut opri să nu vorbească de coloraţia mai puternică a masculilor la paseri etc...
    Nu cred un cuvînt din această ieftină metafizică înăcrită. Sînt sigur că dacă preoţii s-ar îmbrăca în cel mai orbitor roş, sau în cele şapte culori ale curcubăului, şi dacă,
187
pe deasupra; s-ar încinge ou cele mai aurite paftale — şi dacă le-ar veni ideea bizară să se ia la întrecere cu militarii, nu numai că ar fi bătuţi, dar ar rămînea şi în urma civililor, căci hainele lor femeieşti şi ocupaţia lor pur spirituală nu sînt făcute să samene asemenea furtuni în sufletele frumosului sex.
    Militarul ! Militarul e războinicul. Ocupaţia lui, menirea lui e lupta, lupta fizică. El e, sau e presupus a fi, vigoarea !
    Dar... dar adevărul e aşa de greu de găsit... mai ales cînd te apuci să faci „psihologia femeii44 ! ! Şi apoi, orice s-ar zice, adevărul, da şi minciuna, nu e unul.
    Se poate ca această explicaţie, mai mult biologică, să fie adevărată pentru unele iubiri, pentru cele mai multe, pentru iubirile naturale, adică pentru iubirile fără complicaţii sufleteşti, pentru iubirea nimfelor antice şi a fetelor din suburbiile noastre...
    Dar desigur că iubirea femeilor pentru cei urîţi — şi acuma putem spune că şi pentru cei a căror urîţenie se datoreşte estropierii ori degenerării —, desigur că iubirea aceasta poate izvorî, la fiinţele din lumea „civilizată44, dintr-un sentiment curat omenesc, pe care idealiştii îl pot numi „înalt44, dacă voiesc : un bărbat urît poate fi iubit tocmai pentru că nu are calităţile ca să fie iubit!... O femeie poate iubi pe un bărbat, ca să-i aline suferinţa că nu poate fi iubit... Şi oare această jertfă de sine nu poate fi şi ea cauza marii pasiuni a femeii care se „jertfeşte44 ? Căci — dne nu ştie ? — iubim mai mult pentru ceea ce dăm decît pentru ceea ce ni se dă — şi mai ales pe acei pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză...
    Sau... şi altă explicaţie, pentru un alt gen de femei : un bărbat care se ştie urît, fiind lipsit de fatuitatea bărbaţilor frumoşi, are în purtarea cu femeile acea atenţie, acea supunere la care ele sînt atît de sensibile şi care le captivează...
    ...Şi-or mai fi şi alte explicaţii, pe care le las pe sama cetitorilor şi mai cu samă a cetitoarelor.
    ...Dar oare are dreptate Faguet ? !
                                                                    Viaţa românească, nr. 5, 1910
                            Misoghinismul
    Este femeia sufleteşte egală cu bărbatul ? Iată o întrebare care a agitat unele spirite, chiar şi în ţara noastră.
    Pe alţii i-a interesat o problemă ceva mai specială şi ceva mai serioasă : este femeia tot atît de inteligentă ca şi bărbatul ? Mulţi au răspuns afirmativ. Era, mai cu samă, pe vremea socialismului, cînd, în „expunerea de mo-tive“ pentru acordarea dreptului la femei, această egalitate intelectuală era socotită ca necesară.
    Şi, ceea ce e cu totul curios, argumentele nu erau scoase din psihologie, ci din fiziologie. D-rul Manouvrier dovedise că creierul femeii e tot atît de greu — relativ cu greutatea trupului — ca şi al bărbatului, şi, de aici, concluzia că sînt totuna de inteligenţi, parcă psihologia ar fi dovedit vreodată că greutatea creierului e hotărîtoare în privinţa gradului inteligenţii şi, mai ales, în privinţa calităţii ei.
    Mai tîrziu, socialistul (oroare !) Belfort Bax * a scris un articol în care susţinea că femernj este inferioară, că are unele însuşiri, ca de pildă mai marea rezistenţă la durerea fizică etc., care o fac să fie mai primitivă decât bărbatul... Ce indignare şi chiar consternare pe socialişti, pentru această trădare a socialistului englez, pentru acest cal al lui Ulise intrat în cetatea social-democraţiei.
    Nu ştiu dacă astăzi mai este curentă acea naivă concepţie a „egalităţii^ psihice a femeii cu bărbatul.
    Şi vai ! Ce tristă ar fi lumea dacă ar uita această egalitate ! Dacă aceea care se joacă cu inima simplă şi naivă a bărbatului n-ar fi acea fiinţă eminamente felină !
    Nimic nu este miai deosebit de bărbat decît femeia.
    Priviţi numai la aceste două fiinţe, la bărbosul animal masculin, atît de banal, bietul, şi la gingaşa creatură albă,
    * Ernest Belfort Bax (1854—1926), autorul cărţii Essays in Socialism (1906). Articolul lui Belfort Bax îndumnezeirea femeilor fusese tradus în Contemporanul, 1889, nr. 1, şi comentat de Sofia Nădejde în polemica sa cu Titu Maiorescu.
189
idealizată în toate felurile, şi în Venera de la Milo şi în Venera Calipige de la Siracusa — şi spuneţi dacă aceste două fiinţe pot fi egale la suflet?
    Iar dacă e vorba să facem „ştiinţă44, apoi gîndiţi-vă pentru ce a făcut natura pe femeie şi pentru ce pe bărbat, şi spuneţi, iarăşi, dacă a fost cu putinţă ca rolurile, aşa de deosebite, date de natură, să nu creeze şi psihologii deosebite ? Intr-o revistă de biologie pură aş scrie mai pe larg.
    Fără îndoială că femeia are o fineţă intelectuală prin care ea întrece pe bărbat. Un bărbat niciodată n-are să gîoească cu atîta siguranţă şi repeziciune, intr-un moment dat, ceea ce se petrece în sufletul altui om — mai ales în sufletul femeii.
    E greu s-ascunzi ceea ce simţi şi ce gîndeşti în faţa unei femei, mai ales atunci cînd ea e interesată în cauză. Un bărbat, din acest punct de vedere, e dezarmat. Parcă ar fi de sticlă. Pe cînd femeia, pentru el, rămîne veşnic o enigmă — de aici reputaţia femeii de mister indescifrabil.
    Această însuşire a femeii se explică, desigur, prin rolul ei de mamă, care o sileşte să gîoească ce simte copilul, şi prin rolul ei, de-a lungul istoriei, de supusă a bărbatului, rol care o făcea să ascundă gîndirile sale şi, totodată, să gîoească gîndirea stăpînului... Chiar azi, în anumite clase, măritişul fiind încă cea mai sigură carieră a femeii, ea trebuie să aibă o minte ascuţită, spre a captura un bărbat şi apoi spre a-1 păzi să nu; fugă... în privinţa afinăm intelectuale, datorită rolului ei de mamă, a vorbit, mi se pare, Spencer. *
    Dar dacă femeia este înarmată cu o repede şi sigură pătrundere în sufletul altora, apoi cînd e vorba ca ea să generalizeze pe baza acestor observaţii, să definească tipul intelectual şi moral al cuiva, să spună, conclud,înd, „ce fel de om44 e cutare — atunci talentul ei psihologic devine mult mai slab. Bărbatului, deşi mai puţin pătrunzător în fiecare moment, îi ajung rarele-i observaţii, pentru a reconstitui sufletul unui om, pentru a spune ce este cineva.
    Ceea ce lipseşte, miai întăi, inteligenţii femeieşti este puterea. Nietzsche a spus că femeia are tot atîta inteligenţă c-ît şi bărbatul (ba, mi se pare, a spus că are miai
                         * în Education intellectual, moral and physical (1861).
190
multă), dar ceea ce o face să fie inferioară bărbatului este lipsa de impulsivitate, de acea forţă oare pune în mişcare mecanismul inteligenţii. Maşinăria e perfectă, dar lipseşte forţa motrice... Proiectile admirabile, fără explozibile suficiente...
    Cunoscuta „lipsă de logică44 a femeii vine de aici — precum şi din impresionabilitatea ei. Tot din această impresionabilitate vine şi defectul capital al inteligenţii femeieşti: lipsa de obiectivitate.
    Se spune că femeia e mai sentimentală, că ne-ar fi superioară prin afectivitate. In adevăr, femeia are o sensibilitate superioară bărbatului: sentimentalitatea „casnică44. Sentimentul de familie e mai dezvoltat la ea. Femeia va sacrifica aproape întotdeauna interesele generale intereselor casei ei. Pentru femeie, acei care nu fac parte din casa ei sîrit străini, sînt chiar duşmani. Cînd o femeie are simpatie pentru cineva, ea simte nevoie ca acela să devină un membru al familiei ei. Ea nu poate concepe simpatia pentru cineva care, intr-un fel sau într-altul, mar face parte din „casa44 ei. Mai curios e că chiar atunci cînd femeia dă o lovitură teribilă casei, ea tot rămîne „casnică44: Faguet explică începutul răcelei d-nei Hugo pentru Sainte-Beuve şi prin faptul că marele critic, nernai-fiind entuziasmat de romiantismul soţului ei, nu-i mai făcea reclamă, şi deci nu mai ajuta la prosperarea intereselor... familiale. Amant, amant, dar, mai presus de toate, interesele casei !
    Această sentimentalitate casnică e în raport invers cu sentimentele sociale. Rolul femeii de a purta şi creşte copiii, de a fi zeiţa casnică, o face nesociabilă, dacă nu chiar antisocială.
    Bărbatul, din contra... Dar cine nu ştie că, în genere, bărbatul e socotit de femeie ca „un duşman al casei44. EI are sentimentul casnic foarte slab, iar sentimentul social foarte dezvoltat. Un bărbat pune de multe ori interesele comunităţii mai presus de ale familiei.
    Mai departe.
    Generozitatea e o însuşire eminamente bărbătească, ca şi iertarea şi uitarea. Bărbatul e prin natura sa mult mai gata să zică „treacă de la mine44 şi „să taie poala şi să fugă44. Femeia e mai vindicativă, ea are memoria jignirilor şi a ofenselor mult mai lungă, e veşnic în gardă. Toate
191
acestea, desigur, tot din pricina rolului ei de supusă a bărbatului. Se ştie că robia nu e o stare favorabilă pentru dezvoltarea generozităţii şi a iertării. Generozitatea e virtutea celor tari.
    Apoi bărbatul are un fel de naivitate — naivitatea celor tari — care, unită cu slaba lui pătrundere în sufletul altora, în special în sufletul femeii, îl pune în situaţiile cele mai penibile şi, în acelaşi timp, cele mai ridicole.
    în privinţa sentimentelor mai înalte, sentimentul metafizic religios, sentimentul adevărului, sentimentele pentru natură şi arte — e imposibil să nu se recunoască că bărbatul le are în grad mult mai înalt. Pe unele din aceste sentimente, femeile le au foarte puţin dezvoltate.
    O însuşire, prin care femeia e cu totul superioară bărbatului, e delicateţa ei în realităţile iubirii. O notă, între altele : un bărbat poate lega o discuţie intimă cu orice femeie pe care abia a văzut-o, cu o femeie pentru care nu are nici o consideraţie, cu o femeie dintr-o categorie socială eu totul inferioară etc. O femeie,... din contra, dacă e normală, nu acordă nimic unui bărbat pentru care n-are cel puţin afecţiune, dacă nu chiar iubire. Desigur că acest lucru are o explicaţie naturală : ţi-i indiferent moralmente, la urma urmei, pe cine supui de bună voie. Dar explicaţia nu înlătură faptul, rezultatul : delicateţa femeii. Femeia e atît de delicată în această privinţă, incit bărbatul, pe lingă ea, apare ca o specie zoologică inferioară.
    O altă însuşire eminamente feminină e tandreţa. Numai o femeie poate consola, poate alinta, poate dez~ mierda, poate dorlota pe un bolnav, pe un nenorocit, pe un învins în luptele vieţii. Şi aceasta pentru că femeia mai înainte şi mai presus de toate e mamă. Această divină însuşire e simbolizată cu duioşie în Maica Domnului, în „mama*4 prin excelenţă, în aceea căreia i s-a dat rolul să inter vie pe lingă zeităţile bărbăteşti spre a le înmuia sufletul.
    Bineînţeles că, în tot ce am scris mai sus, am avut în vedere tipul, media feminităţii. Căci este evident că d-na Curie nu are capul mai puţin logic şi gîndirea mai puţin obiectivă, deeît vechiul meu coleg de universitate, care n-a înţeles nici o pagină din cursul de chimie pe care l-a
192
învăţat pe de rost... Şi nici Sofia Perovskaia * n-a avut sentimentul social mai puţin dezvoltat decît vecinul meu, funcţionar la primărie, care nu vede lumea decît prin prisma nevoii de ghete pentru cei 15 copii ai săi...
    Şi acum, cine e superior, bărbatul ori femeia?
    Dacă fineţa intelectuală, admirabilul talent de a pătrunde şi gîci sufletele, delicateţa în iubire, sentimentele casnice şi tandre, care cimentează acel element important social care e familia — dacă toate acestea fac cît însuşirile prin care bărbaţii întrec pe femei, atunci bărbatul şi f emeia sînt „egali“ — dar aşa de deosebiţi!
    Importante, la femei, sînt sentimentele familiale. Sînt importante pentru conservarea speciei.
    La bărbat, importante sînt sentimentele sociale care, împreună cu inteligenţa lui inventivă, sînt forţele care mişcă lumea mai departe, pîrghiile progresului.
    Femeia e elementul conservativ — şi e de mirare că reacţionarii nu-s feminişti. Bărbatul e elementul progresist.
    Dacă vom observa bine, femeia e, în toate, pasivitate, iar bărbatul, acţiune. Un biologist ar putea arăta complect acest lucru, plecând de la faptele cele mai inferioare şi ridicîndu-se treptat pănă la acele pe oare le discutăm aici.
    Elementele sociale utile sînt şi însuşirile sufleteşti feminine şi cele bărbăteşti. Superioare ? Atîrnă de concepţia asupra lumii. Dar parcă tot mai superioară e acea maşină logică şi meditativă care a creat filozofia, ştiinţele, artele şi formele sociale !
    Dar dacă sufleteşte femeia se deosebeşte radical de bărbat, e bine să-i acordăm egalitatea politică cu. noi ? Apoi tocmai de asta trebuie să i-o acordăm.
    Dacă femeia ar fi sufleteşte egală cu bărbatul, atunci ce nevoie ar mai fi să-i dăm drepturi politice ?
     * Sofia Perovskaia (1853—1881), revoluţionară rusă. întemniţată între 1873—1879, participă la atentatul ratat contra trenului imperial în 1879. La 13 martie 1881, semnală conjuraţilor sosirea trăsurii ţarului Alexandru II care fu ucis cu o bombă. A fost spînzu-rată la 15 aprilie 1881.
193
    Chemînd la exercitarea drepturilor politice nişte fiinţe cu alte însuşiri, se vor adăuga la orgă atîtea coarde nouă şi originale ! Femeile vor veni cu un alt mod de a privi lucrurile, în dezbatere vor răsuna altfel de concepţii, formularea altor nevoi, justificate prin alte argumente. Se vor înmulţi, dar, punctele de vedere, lucru întotdeauna excelent pentru a ajunge la hotărîrile cele mai adecvate împrejurărilor.
    Pe cînd, dacă femeile ar cugeta ca şi bărbaţii, e foarte probabil că „doamna4* ar vota ca şi „domnul44 şi deci, în loc ca o familie să aibă un vot, ar avea două la fel, şi atîta tot — afară doar decît atunci cînd doamna ar fi certată cu domnul !
    Pe lingă aceste consideraţii, mai e încă una : femeia, ca orice om, care este şi munceşte pe acest pămînt, trebuie să-şi spună cuvîatiul său, în orînduirea lucrurilor de care atîrnă fericirea şi nefericirea sa şi a copiilor săi.
    Şi acum să venim la ceea ce s-a numit misoghinism.
    Pentru ce cea mai mare parte din bărbaţi sînt miso-ghini : dacă nu urăsc, dar dispreţuiesc teribil pe femei, chiar fără să-şi dea samă şi chiar atunci cînd le iubesc ?
    Mai întâi, desigur, pentru că femeilor, cum am văzut, le lipsesc unele calităţi. Că şi ei, bărbaţii, sînt lipsiţi de alte calităţi, apanagiu al femeilor, asta ei n-o văd! Cine vede vreodată ce-i lipseşte ?
    Apoi, în mare parte, din cauza mizerabilului amor, cum a numit Jules Lemaître această otrăvitoare pasiune.
    Amorul — să-i zicem pe nume : amorul senzual, amorul tuturor vrîstelor, afară de cea de 20 ani — amorul acesta nu apropie sufleteşte. Pasiunea arzătoare de primitiv, îndoiala medezlipită de amor, care enervează şi ofensează, dorinţa de a acapara cu totul fiinţa iubită, transformarea ei în izvor de plăcere, cunoscuta netole-ranţă a fiinţei care iubeşte, gelozia fără motiv, sentimentul de teroare că ea e ea, că e o fiinţă de sine stătătoare, asupra gîmdirii şi voinţei căreia n-ai nici o putere — toate aceste sentimente, care caracterizează cel mai teribil egoism şi pe oare le simte mai ales bărbatul (cît e de inferior în această privinţă!), nu-s de matură a împrieteni... Cine nu ştie că „amorul44 cînd se are de scop pe sine însuşi, cînd nu este un incident în viaţa conjugală, duce la durere şi adesea la catastrofă ?
194
    Dar atunci cînd începe tragedia .adevărată! Cînd femeia dă motive serioase de suferinţă !
    Un colaborator al acestei reviste a analizat într-un articol procesul sufletesc prin care bărbatul nenorocit în amor ajunge misoghin, de un misoghinism negru şi roş. Transcriu o pagină :
    „Un bărbat iubeşte o femeie ; aceasta însă iubeşte pe altul. In urma acestei tragedii, bărbatul va începe să urască pe femeia care-1 face să sufere, pentru că, cum zice Bourget, în amor -«orice sămânţă de durere este sămînţă de ură». Şi ura împotriva femeii pe care ai iubit-o se transformă uşor în ură şi dispreţ pentru toate femeile. Mai întâi, pentru că această generalizare micşorează sufe rinţa, căci suferi mult mai uşor cînd izbuteşti să te convingi că «aşa-s femeile», şi, al doilea, pentru că generalizarea e o tendinţă neînvinsă a spiritului omenesc, o tendinţă care dă pe faţă, dacă voiţi, slăbiciunea acestui spirit, dar o tendinţă reală, nediscutabilă, fără care omul s-ar pierde în noianul cazurilor individuale. Să analizăm puţin procesul de generalizare în cazul care ne interesează. Să vedem ce se petrece în capul unui om cînd, din pricina experienţei sale nenorocite cu o femeie, ajunge să lege calitatea de rău de întreaga noţiune femeie. Am văzut că sămînţa de durere devine sămânţă de ură. Şi sentimentul de ură pentru cineva te face numaidecât să descoperi într-însui defecte şi lipsuri; de aceea bărbatul va descoperi în femeia de oare e vorba o mulţime de defecte : uşurinţă, prostie, minciună, imoralitate etc. Pe de altă parte, se ştie că mintea omenească nu e în stare să suporte o noţiune pură, cu toată puritatea ei abstractă, se ştie că, fatalmente, mintea însufleţeşte, colorează noţiunea cu caractere individuale. De pildă, mintea omenească nu poate suporta noţiunea masă în toată puterea ei de abstracţie, adică o masă care să n-aibă nici o însuşire a unei mese oarecare — ci fiecare om, cînd gîndeşte la noţiunea masă, colorează fatalmente această «masă» cu însuşirile unei mese oarecare, sau anumită, sau închipuită, însă închipuită din elemente anumite, şi anume din elementele mai obişnuite, die la mesele care i-au lovit mai des simţurile. Pentru un conţopist, „masă“ va fi mai ales mesele pe care scrie în cancelaria sa; pentru un stîlp de cafenele, «masă» va fi mai mult mesele din cafenele
195
etc... Ei bine, aşa se întâmplă cu noţiunea femeie. Fiecare bărbait, cînd gîndeşte la noţiunea aceasta şi cînd deci o colorează individualizînd-o, dă peste acele elemente cu care e mai obişnuit şi care l-au frapat mai mult. Şi pentru bărbatul nenorocit în amor, pentru care femeia se rezumă în femeia iubită şi care e (am văzut că durerea produce ură şi ura — ponegrire) rea, mincinoasă, proastă, imorală, noţiunea de femeie va cuprinde în sine, ca note componente : rea, mincinoasă, proastă etc... Bărbatul acesta va fi misoghin.44
    Cine n-a cetit faimoasa poemă a lui Alfred de Vigny, La Colere de Samson, şi cine nu-şi aduce aminte de cuvintele prin care eroul biblic, vîndut de iubita sa, decretează pentru eternitate infamia femeii:
      Et, plus ou moins, la Femme est toujours Dalila
      Toujours ce compagnon dont le coeur n’est pas sur, La Femme, enfant malade et douze fois impur !
      Une lutte eternelle en tout temps, en tout lieu,
      Se livre sur la terre, en prâsence de Dieu,
      Entre la bontâ d’Homme et la ruse de Femme,
      Car la Femme est un etre impur de corps et dyâme.
    Alfred de Vigny dădea aceste lapidare decrete, prin gura biblicului Samson, pentru că avea de reproşat multe... actriţei Dor val ! *
    în a sa a V-a Scrisoare, Eminescu citează şi el pe Dalila...
    Cred că experienţa tristă în amor e una din cauzele cele mai însemnate ale misoghinismului, căci prin amor nu trebuie să se înţeleagă numaidecât acea pasiune „sublimă4*, oare, zice^se, e foarte rară, ci toate mizeriile care decurg din concentrarea, din durata mai lungă sau mai scurtă a sentimentelor bărbăteşti pentru o singură femeie !
    Şi nu este un alt sentiment care, jignit, să scoată la iveală din fundul sufletului atîta noroi ca amorul, acest „egoisme â deux44, oare, în realitate, e sentimentul cel mai egoist şi, încă, din nefericire, cel mai complicat, încît stîr-neşte în om durerea tuturor sentimentelor jignite din oare se compune, şi mai ales durerea vanităţii, a sentimentului
     * Mărie Dorval (1798—1849). A interpretat pe Kitty Bell din Chatterton (1835) de Vigny. Metresa lui Vigny între 1832—1838.
196
care provoacă chinurile cele mai mari. Un „nefericit în amor“ trebuie să aibă un suflet prea distins ca să nu devină un om cu totul vulgar şi injurios.
    Şi totuşi, cauza cea mai principală pentru oare bărbaţii despreţuiese pe femei este faptul că ei ţin pe femei într-o situaţie de inferioritate.
    Întotdeauna o categorie de oameni oare a ţinut în supunere o altă categorie s-a convins sincer că acea categorie supusă este inferioară şi că deci merită să fie supusă. Este o justificare inconştientă, este o ipocrizie, care arată şi stupiditatea omenească, dar, în acelaşi timp, şi idealismul omului care nu poate suferi să se ştie vinovat.
    Toate robiile au fost iustificate Drin „inferioritatea^ celor robiţi... Pentru ce ţăranul nu trebuie să aibă drepturi ? pentru că e prost ? Pentru ce nu trebuie să-l ajutăm în sărăcia lui ? Pentru că nu e sărac, ci leneş ! şi aşa mai departe....
    Dacă femeia e ţinută în stare de minoritate, apoi ea merită această stare, pentru că e inferioară! Este o vorbă populară, cam trivială, dar foarte cuprinzătoare, pe care cer voie s-o citez aci: Cînd vrai să-mpuşti un cine, zici că-i turbat — adică te convingi că-i turbat...
    Iar din această stare de supunere rezultă încă un fapt — încă o cauză de misoghinism. Categoria supusă se luptă împotriva acestei stări, se revoltă, vociferează, duce războaie sau simple guerillas conjugale, şi atunci bărbatul, văzîndu-şi poziţia ameninţată, începe să simtă duşmănie. Misoghinismul ia o formă acută.
    Interesant este că şi femeile sînt misoghine, uneori mai misoghine decît bărbaţii.
    Şi ele au ideea că femeile sînt inferioare : „Ce poate un cap de femeie ?w e argumentul pe care ele îl aduc! Şi ele, în marea lor majoritate, sînt de părere că situaţia lor de minorat e îndreptăţită şi că nu trebuie schimbată. Şi ele persiflează, în marea lor majoritate, feminismul. Şi ele, în marea lor majoritate, sînt de părere că ceea ce trebuie unei viitoare mume de familie este piane, franţuzeşte, istoria sacră şi cozonaci. Etc., etc.
    Cum se explică mediocra idee ce şi-o fac femeile de ele însele şi admiterea propriei lor stări de inferioritate socială ?
197
    Fără îndoială că acest mod al lor de a gîndi li l-au impus bărbaţii.
    întotdeauna o categorie socială stăpînitoare îşi impune concepţiile sale tuturor categoriilor supuse (aşa sfinţenia proprietăţii individuale). Bărbaţii, ale căror interese vorbesc în concepţiile relative la femeie şi la rangul ei în societate, au impus şi femeilor aceste concepţii, protivnice femeilor.
    Un exemplu strălucit de chipul cum bărbaţii îşi impun concepţiile lor femeilor, în contra intereselor feminine, se vede în atitudinea femeilor faţă cu acele dintre dînsele care „greşesc*.
    Cine iartă mai puţin greşelile femeilor deeît înseşi femeile ?
    Bărbaţii sînt foarte indulgenţi cu greşelile bărbaţilor. Femeile devin furii cînd o femeie sau o fată a păcătuit. Un holtei oare a greşit e un lucru normal şi pentru femei — ele nici nu consideră faptul ca o greşeală. Pe o fată însă care a păcătuit femeile o vor scărmăna fără milă. Şi, în realitate, acela care are cuvînt să se indigneze este numai bărbatul, căci castitatea femeii sale sau a viitoarei sale femei numai pe dânsul îl interesează.
    Cum se explică această ocrotire a intereselor bărbăteşti de cătră femei ? Aceste concepţii contradictorii cu interesele lor ?
    Schopenhauer are o explicaţie ingenioasă. El vrea să arate că femeile lucrează în interesul lor. Femeile, zice el, neavînd altă carieră decât măritişul, e în interesul lor ca nici una să nu cedeze bărbaţilor în iafară de căsătorie, pentru a-i sili să se însoare. Femeile sau fetele care greşesc, dispensând pe bărbaţi de însurătoare, lucrează împotriva intereselor feminităţii întregi. Femeia oare greşeşte dovedeşte că e lipsită de spiritul de corp. E vinovată deci faţă cu toate femeile, şi trebuie înfierată !
    E ingenioasă explicaţia, dar n-o cred adevărată.
    Şi, în adevăr, în clasele mai superioare ale societăţii, şi în vremurile noastre istorice, măritişul e şi o carieră, sau, mai bine-zis, a ajuns o carieră. Dar, înainte de a fi o carieră, e altăoeva. Căsătoria îşi are rădăcinile în profunzimile naturii şi ale vieţii socdiale, e o creaţiune a biologiei naturale şi sociale, dacă mi se permit aceste cuvinte. Dar în alte epoci istorice, iar azi în majoritatea omenirii, măritişul nu e deloc o carieră. Acolo unde muncesc toţi
198
nu poate fi vorba de măritiş-carieră. Şi puritanismul acesta nelogic al femeii, oroarea de „greşelile* femeieşti, este un fenomen mult mai întins decît măritişul-carieră. Deci trebuie să aibă altă explicaţie.
    Explicaţia vine de la sine. Cui îi convine castitatea, credinţa femei ască şi libertatea bărbătească ? Natural că bărbatului. Şi simţul de proprietate asupra femeii, şi nevoia de a şti sigur că progenitura e a sa, şi alte lucruri, toate au făcut pe bărbat să preţuiască absoluta castitate şi fidelitate a femeii.
    Bărbatul a ridicat castitatea şi credinţa femeiască la rangul de virtute.
    Această concepţie a virtuţii femeieşti, bărbaţii au impus-o femeii — categoriei supuse.
    Dealtmintrelea, această ferventă îmbrăţişare a intereselor masculine de cătră femei are o mare utilitate socială. Prin aceasta, femeile dau bărbaţilor o compensaţie pentru avantajul ce-1 au, avantajul de a şti întotdeauna dacă copilul e... al lor sau nu. In adevăr, bărbatul, din cauza naturii lucrurilor, nu poate avea această siguranţă şi n-o poate căpăta decît prin constrîngere, prin „morală*. Şi dacă bărbatul n-a,r fi făcut din întregul sex femeiesc un auxiliar al intereselor sale, prin impunerea moralei izvo-rîtă din aceste interese, dacă n-ar veghea toate matroanele la siguranţa sa, această siguranţă ar fi mult mai des şi mai uşor periclitată.
    Cum le-au impus această concepţie a moralei sexelor, contrară intereselor lor, tot aşa bărbaţii le-au impus şi celelalte concepţii relative la inferioritatea lor psihică şi la legitimitatea stării de minorat în care sînt ţinute.
                                                                    Viaţa românească, nr. 6, 1910
                                 Căsătoria
    E vorba de căsătoria europeană monogamă.
    Este monogamia o stare naturală, ori numai o instituţie europeană ? Este omul un animal monogam, ori e con-strîns la monogamic ?
    Scriitori, al căror cuvint nu poate fi trecut cu vederea, au susţinut că bărbatul e poligam prin natura sa.
    Bărbatul poate să aibă un număr considerabil de copii, în vremea în care femeia nu poate să aibă decît unul. De aici „frivolitatea44 lui faţă de constanţa femeii, care se ataşează de bărbat şi mai mult în vremea cît poartă fructul iubirii lor, pentru că ea, de acum înainte mai ales, are nevoie de sprijinul lui ; pe cînd bărbatului, din contra, nu-i rămîne decît să-şi pună din nou, aiurea, ceea ce doctorul Urechia a numit „candidatura la paternitate44.
    Această idee cuprinde ceva adevărat, o jumătate, un sfert de adevăr. De multe ori, după ce poruncile „geniului speciei44 au fost ascultate, bărbatul nu mai simte pentru obiectul „flăcării44 sale decît plictiseală, pe cînd femeia, în urma îndeplinirii acelei porunci, simte întotdeauna o mai mare ataşare pentru bărbat.
    Totuşi, de multe ori şi bărbatul, după ce a „cucerit44 pe femeie, se ataşează, şi el, mai mult, de dînsa.
    Dar chiar dacă bărbatul ar fi, prin natura sa, neconstant, încă nu s-ar putea susţine că e poligam, căci adevărata poligamie însamnă mai multe femei în acelaşi timp, şi nu una după alta.
    Iar această adevărată poligamie nu e deloc naturală omului. Cînd Schopenhauer susţine că această adevărată poligamie e forma cea mai naturală a căsătoriei, el se contrazice cu propria-i teorie a iubirii. în adevăr, după vestita sa „metafizică a amorului44, bărbatul alege, din toate femeile, pe una, care îl complectează mai bine în vederea scopurilor „speciei44. Această individualizare a instinctelor masculine e absolut în dezacord cu poligamia.
200
    Dealtmintrelea, chiar în ţările poligame, poligamia nici nu poate exista, de fapt, decît ca un lux al celor avuţi, pentru că, mai întăi, pe lume există cam tot atîtea femei cît şi bărbaţi, şi deci unui bărbat nu-i poate reveni decît o femeie; şi al doilea, pentru că a avea un harem nu-şi poate îngădui decît un om foarte bogat — şi astfel de oameni sînt foarte rari.
    E curios cum Schopenhauer n-a ţinut socoteală de aceste fapte... Cînd se zice că orientalii au mai multe femei, aceasta însamnă că ei au numai voie să aibă şi că de această permisiune se folosesc cîţiva bogaţi.
    Totuşi, însă, trebuie să recunoaştem că mulţi europeni sînt poligami în adevăratul înţeles al cuvîntului, şi aceasta mai cu samă în clasele care nu au nici o ocupa-ţiune — acelea pe care le zugrăvesc cu predilecţie unii romancieri francezi. Dar numărul acestora e infim în omenire — şi desigur în poligamul Orient marea majoritate a oamenilor sînt absolut monogami.
    Cealaltă poligamie — părăsirea unei femei şi alergarea după alta —, această pseudopoligamie e mult mai frecventă.
    Aşadar, poligamia nu e nici naturală omului, nici posibilă din punct de vedere „statistic44 şi economic.
    Pe de altă parte, monogamia e în necontenit progres. O mulţime de fapte morale şi sociale contribuie la progresul monogamiei : interesele morale tot mai variate, oare, în căsătorie, pun pe al doilea plan realităţile „amorului44 ; munca de toate zilele, manuală şi intelectuală, care pune, şi ea, pe al doilea plan acest „amor44 (în romanele lui Paul Bourget, personagiile nu au nici o ocupaţie, şi monogamia e foarte periclitată !); legăturile sufleteşti, tot mai multe, în lumea civilizată, între bărbat şi femeie, care fac familia tot mai indisolubilă ; sentimentul datoriei tot.mai dezvoltat — ca efect al altui progres : al fortificării necontenite a ideilor abstracte inhibitorii; sentimentul tot mai mare al onoiarei familiale — ca efect al aceluiaşi progres al ideilor inhibitorii; sentimentul tot mai dezvoltat al intereselor morale şi materiale ale familiei, care ar fi periclitate de abaterile de la monogamie etc. — în sfîrşit, tot atîtea puteri morale sociale, care întăresc familia monogamă şi o apără de asalturile primejdioase ale naturii.
    Aşadar, căsătoria monogamă nu e în contradicţie cu cerinţele naturale şi sociale, ba chiar le îndeplineşte.
201
    Este ea un bine sau un rău pentru individ ? Trebuie să îndemnăm pe un tînăr să se căsătorească, ori să-i recomandăm celibatul ?
    Nu ştiu cine a spus că oamenii însuraţi se poartă cu cei neînsuraţi ca acele persoane oare, pîcîlite la o reprezentaţie, nu-şi fac datoria să previe pe cei care stau la uşă, gata să-şi cumpere bilete de intrare...
    Este căsătoria o pîcîleală ?
    Mai întăi de toate, este un act de curaj. Un act de mare curaj : acela de a te hotărî să duci o viaţă strîns legată, de toate zilele, cu altcineva. O aşa de strînsă coabitare ca în căsătorie nu e fără primejdii. Omul e o fiinţă atît de complicată, încît este imposibil să găsească un altul pe lume cu care să nu se ciocnească, oînd sînt siliţi să ducă o viaţă aşa de comună.
    De aici rezultă o ştirbire a libertăţii.
    Aceasta este şi marea problemă a căsătoriei : libertatea ! Libertatea mai întăi a femeii, dar şi libertatea bărbatului !
    „Jugul căsătoriei46 este o expresie curentă, dacă nu mă înşel, un termen sinonim cu ceea ce se numeşte, cam trandafiriu spălăcit, legăturile conjugale.
    Acest jug apasă mai greu asupra femeii. Libertatea ei mai cu samă e ştirbită, şi mai ales atunci cînd femeia atîrnă materialmente de bărbat, cînd n-are nici averea ei, nici vreo meserie — cînd singura ei carieră e aceea de „soţie şi mumă de familie44.
    In cazul acesta, ea trebuie să sufere şi să rabde, căci n-are altă libertate, detiît libertatea tuturor... proletarilor : aceea de a muri de foame, dacă n-are dibăcia de a combina lucrurile aşa încît să poată căpăta despărţenia eu acordare de „alimente66 (concepeţi ceva mai brutal şi mai înjositor deeît acest cuvînt ?).
    Ferice de femeia care are averea ei ori vreo meserie i Atunci ea e egală cu bărbatul... în ştirbirea libertăţii.
    ...Căci libertatea, în orice caz, este ştirbită în căsătorie — şi libertatea bărbatului şi aceea a femeii. Ca să „meargă lucrurile bine44, şi bărbatul, şi femeia trebuie să facă necontenite concesii, să renunţe necontenit la libertate, să-şi alieneze libertatea în detaliu. Şi bărbatul, şi femeia, amîndoi voiesc ca „lucrurile să meargă44 cum cred sau cum le convine lor, iar ei fiind doi oameni, adică două lucruri aşa de deosebite, de radical deosebite, este clar că
202
unul va vrea ca lucrurile să meargă spre apus şi celălalt spre răsărit. Şi de aici, nemulţumirea, lupta, războiul, suferinţa, ura şi celelalte. De unde urmează că e o bine-facere cerească cînd unul din cei jioi soţi ajunge „sub papucul* celuilalt. Fericirea familiei stă în acest „papuc*, indiferent cine stă sub el, domnul sau doamna... Desigur, cu cît oamenii sînt mai subţiri, cu atît acest binefăcător papuc apasă mai discret şi mai cuminte, dar, pentru ca lucrurile să nu meargă rău, el trebuie să apese tot atît de tare şi de sigur.
    De obicei acela oare stă suib papuc e bărbatul. Lui însă i se pare mai întotdeauna că domină pe femeie, pentru că el se mînie, porunceşte, îşi ia aere de mic dictator — pe cînd femeia, mai subtilă şi mai tenace, se face că se supune, măgulind orgoliul bărbatului ei, dar în realitate îşi urmează linia de purtare pe care o crede ea mai bună.
    Ceea ce, însă, ştirbeşte libertatea sînt mai cu samă sentimentele bune, altruiste, sentimentele de milă, de responsabilitate, de iubire. Şi acei oare stîmesc mai mult aceste sentimente, oare sînt deci cei mai mari duşmani ai libertăţii, sînt copiii.
    Sacrificiile pentru copii, grija de sănătatea lor, de viitorul lor, toate acestea fac din părinţi nişte instrumente. Copiii ajung scopul, părinţii mijloacele. Cu cît un om este mai bun, cu atîta el va renunţa mai mult la plăcerile s-ale, la îndeletnicirile sale, la individualitatea sa, sacrificîn-du-le familiei. Lupta pentru o cauză mare socială, renunţarea la foloasele materiale pentru a te izola ca să faci cercetări dezinteresate, hazardarea în explorări de regiuni necunoscute, toate acestea sînt o periclitare a intereselor casnice, şi nu şi le poate permite acela oare e plin de tandreţă pentru familia sa.
    Sublimul vieţii nu se-mpacă cu renunţarea la propria-ţj individualitate şi cine are o familie şi totuşi vrea să guste ceea ce dă viaţa pe înălţimile ei trebuie să-şi înăsprească inima, dacă nu o are deja aspră. Căsătoria o poartă mai uşor acela care are un suflet egoist — adică acela care n-are sufletul potrivit pentru căsătorie ! E una din multele ironii ale vieţii.
    Şi dacă ţinem samă că această robie este mult mai sensibilă pentru bărbat, pentru că femeia, chiar cînd e absolut liberă, nu obişnuieşte să facă ascensiuni pe vîrfurile înalte ale vieţii; şi dacă mai ţinem samă că femeia, şi cînd
203
e absolut liberă, nu are atîta libertate ca bărbatul şi că? prin urmare, prin căsătorie nu pierde cît pierde bărbatul — atunci putem spune că prin aceasta pierderile lor se compensează.
    Şi totuşi, acest rău care e familia e foarte necesar. Familia face parte din vasta rubrică a relelor necesare.
    Familia e un rău, pentru că ştirbeşte libertatea, şi e necesară, pentru că e singura formă posibilă şi acceptabilă spre satisfacerea acelui lucru pe care Shopenhauer l-a numit „glasul speciei44 şi spre satisfacerea instinctelor de sociabilitate ale omului. Femeia, copiii şi vestitul „cămin conjugal44 fac parte din acel imperios „strict necesar44 al omului.
    Familia de azi, în unele clase sociale, se deosebeşte mult de cea de ieri sau de alaltăieri în mai multe pri-vinţi. E interesant să aruncăm o privire asupra unei însemnate deosebiri.
    Intr-o familie domneşte ceea ce economiştii numesc diviziunea muncii. Cîmpul de activitate al bărbatului e mai ales în afară ; ocupaţiile, prin care el agoniseşte cele trebuitoare casei. Femeia are alt cîmp de activitate : gospodăria şi copiii. Bărbatul e ministrul departamentului din afară ; femeia — al celui din lăuntru.
    Limitare de atribuţii admirabilă! Corectiv fericit la ciocnirile coabitaţiei ! In adevăr, bărbatul şi femeia, care voiesc şi unul şi altul ca „lucrurile să meargă44 după capul lor, s-ar ciocni la fiecare moment dacă nu şi-ar fi împărţit atribuţiile.
    Dar această limitare începe, în unele cercuri sociale, să nu mai fie tranşantă ca. altădată.
    Altădată, femeia administra ceea ce aducea bărbatul, şi atîta tot. Bărbatul făcea cum îl tăia capul. Astăzi, în anumite cercuri sociale, femeia începe să impieteze asupra sferei de ocupaţii ale bărbatului. Un anumit soi de femeie modernă şi intelectuală se ocupă de aproape de felul cum bărbatul ei îşi îndeplineşte slujba şi funcţiunile sociale, îi ia socoteală, îl cenzurează, îi dă sfaturi, îi reproşează că n-a asoultat-o, se adresează şefilor ierarhici ai bărbatului său, cerîndu-le înaintări în slujbă, ptedînd cauza familiei etc.
    Uneori acest modernism ia forme şi mai curioase. Bărbatul dă ajutor femeii la gospodărie şi copii, femeia suplineşte pe bărbat în îndeletnicirile sale.
204
    Aceste fenomene nouă casnice sînt primejdioase. Ele dau naştere la androgini, ginandri şi la acel amestec de atribuţii care e întotdeauna un rău !
    Şi acum, ce fel de căsătorie e preferabilă : din amor, ori din calctil ?
    Căsătoriile din amor sînt cele mai rele — iartă-mă, tinere care ceteşti aceste rânduri-! Filozofia noastră cunoaşte această mizerie şi o proclamă. Spaniolii au un frumos proverb, pe oare-1 citează Schopenhauer în veşnic vestita sa Metafizică a amorului: Quien se casa por amoros, ha de vivir con dolores (Cine se însoară din dragoste, va trăi în durere).
    Pentru ce ?
    Pentru că acei care se căsătoresc din dragoste, zice Schopenhauer, nu lucrează în vederea fericirii lor, ci în vederea scopurilor speciei omeneşti. Ei se sacrifică pe ei pentru scopurile mai înalte ale speciei.
    Explicaţia e cam metafizică în formă, deşi adevărată în fond. Dar e prea generală.
    Să despicăm puţin lucrurile.
    Căsătoria din iubire ar trebui să fie o fericire, pentru că nimic pe lume nu samănă cu fericirea iubirii. Şi ar fi, dacă „luna de miere“ ar ţine mai mult decît o mică mizerabilă sumă de ani... cînd nu ţine curat „o lună“...
    Cuvîntul „întotdeauna^, rostit de bărbatul şi femeia care se iubesc, este un etern neadevăr, spus cu toată sinceritatea de mii de ani încoace.
    O iubire pană la moarte nu s-a văzut încă... decît intr-o nuvelă a lui Maupassant, în oare o fată de colonel, răpită de un sergent major, cu care se mărită, îşi iubeşte bărbatul până la moarte (dar nu şi sergentul pe ea !). Şi cînd în Sur l’eau* Maupassant a voit să zugrăvească iarăşi o iubire eternă, a luat acelaşi subiect, aceeaşi fată de colonel, neavînd parcă curajul să imagineze un alt personaj, pentru a zugrăvi o întîmplare aşa de extraordinară !
    Amorul ţine cel mult cîteva primăveri. Şi cînd s-a dus, rămîn în faţă două fiinţe omeneşti normale, şi de aci începe problema ! Cine sînt aceşti oameni ? Se po-
     * Relatiune de voiaj pe Mediterana pe bordul yahtului „Bel-Ami“ din 1888.
205
trivese ei ? Pot coabita fără primejdie pentru liniştea lor. pentru viaţa lor ?
    Dacă Schopenhauer are dreptate, dacă bărbatul şi femeia se atrag tocmiai pentru că se deosebesc, atunci, oînd s-a dus amorul, rămân faţă-n faţă doi oameni care au toate şansele să se ciocnească, să nu se înţeleagă, să-şi fie străini şi o povară unul altuia. Recunoştinţa pentru momentele trecute de iubire pasionată, de care vorbeşte un moralist ?... E cazul, aici, de a spune că... recunoştinţa nu e decît un nume !
    Dar teoria lui Schopenhauer poate că e falşă. Şi atunci e posibil ca, amorul dus, să rămînă faţă-n faţă doi oameni care se potrivesc, care se pot înţelege, se pot împrieteni.
    Se poate, din întâmplare. Dar se poate şi contrarul. Se poate să rămînă faţă-n faţă doi oameni deosebiţi, care n-au nimic comun, sau nimic ce i-ar putea împrieteni.
    Şi atunci... incipit tragoedia !
    Dar amorul este aşa de orb, este aşa de mult determinat de forţele inconştiente ale naturii, este o aşa invazie a „naturii44 în mijlocul „civilizaţiei44, încît poate aduce cele mai mari catastrofe.
    Aţi cetit In ajun (Un bulgar)* al lui Turgheniev ?
    Iubirea n-a avut vreme să treacă ori să se isprăvească în alt chip trist. Iubirea vine, deodată, ca un ciclon care pustieşte totul. O fată de nobil, singurul copil la părinţi, se îndrăgosteşte de un bulgar sărac şi bolnav de ftizie, căruia i se dă, spre ruşinea părinţilor ei, şi cu care se duce în Bulgaria, lăsînd în urmă-i ţara, casa, o mamă zdrobită. Bulgarul moare pe drum, ea se duce, săracă, singură, să se sacrifice, în Herzegovina, pentru idealurile iubitului ei, fără ca mama ei să-i mai dea de urmă vreodată etc. Trebuie cetit acest roman, spre a vedea la cîtă durere inutilă, revoltătoare, absurdă poate da naştere trezirea în sufletul unei fete a acelui „instinct atît de van44, de care vorbeşte Eminescu.
    Cetind acest roman, îţi vine parcă o nostalgie după acele vremuri cînd căsătoria era ticluită de părinţi, care cîntăreau toate avantajele şi dezavantajele, care cugetau la adevărata fericire a copiilor lor — când, vai!, nu se gîndeau la prosperitatea afacerilor lor personale, care s-ar putea îmbunătăţi prin căsătoria copiilor lor.
    * Nakanune (1859). Eroii sînt Insarov şi Elena Stahov.
206
    Dar nu ! Să fim serioşi: nu poate fi vorba de a impune pe mire unei fete sau pe mireasă unui flăcău. Părinţii nu pot avea decît un vot consultativ.
    Din toate cele spuse pană aici rezultă în mod logic că cele mai bune căsătorii sînt acele din „raţiune44. Unde se amestecă raţiunea, rezultatul trebuie să fie mai bun decit acolo unde lucrurile sînt determinate de întâmplare. Şi am văzut că potrivirea de caractere este o întâmplare în-tr-o căsătorie din amor.
    In căsătorie, omul este dator să vadă nu un roman, ci un lucru foarte serios, serios ca cea mai serioasă proză, cu atîta mai serios, cu cît, cu vremea, vor apare şi alte fiinţi, copiii, care n-au cerut, ei, să vină pe lume, şi pentru a căror fericire trebuie, deci, să se sacrifice părinţii. E un lucru aşa de înspăimântător a da naştere la fiinţi care au să trăiască — şi deci au să sufere şi au să moară, — incit acei care ştiu că, prin întovărăşirea lor, au să creeze oameni sînt datori să ia toate măsurile cu putinţă ca viaţa copiilor lor să fie cît mai puţin dureroasă.
    Sînt două feluri de căsătorii din calcul. Pentru avere şi pentru calităţile personale ale viitorului soţ sau soţii.
    Prima, pentru avere, are avantajul serios de a face cu putinţă o viaţă materială mai bună a viitoarei familii şi de a asigura soarta copiilor, în caz de moarte a părinţilor sau în cazul cînd copiii n-ar fi în stare să-şi agonisească ei înşişi toate mijloacele necesare traiului lor, cînd vor fi majori... Dar, de obicei, asemenea căsătorii nu se fac din acest calcul, la urma urmei respectabil, ci din goana după bani. Opinia publică îi dispreţuieşte pe aceştia, nu-mindu-i, cînd ei n-au tactul de a-şi masca pofta, „vânători de zestre44.
    Dar, în orice caz, căsătoriile încheiate în vederea numai a zestrei sînt reprobabile, sînt căsătorii rele, pentru că, ca şi cele din iubire, sînt făcute fără privire la calităţile personale ale viitorului tovarăş al vieţii. Şi, dacă au un avantaj, bunăstare materială a familiei, apoi au marele dezavantaj de a fi legat doi oameni care niciodată n-au ştiut ce este dulcea nebunie a amorului, oare n-au fost „amici44 nici „o oră44, cum zice poetul.
    Averea e o condiţie de bunăstare a familiei, cînd e un adaos la altceva.
    Şi acest altceva sînt calităţile fizice şi morale ale viitorilor soţi.
207
    Sănătatea, caracterul bun, inteligenţa, toate însuşirile care pot face din femeie o bună nevastă şi o bună mamă, acestea sînt calităţile pe care un tînăr ar trebui să le ceară tovarăşei sale. Acestea nu sînt trecătoare — şi pe acestea numai se poate întemeia o tovărăşie cît mai ferită de fatalele ciocniri conjugale...
    Dar... dar amorul este o putere aşa de naturală şi de mare, el vine aşa de nechemat, izbucneşte aşa de triumfător şi de nepăsător de calculele oamenilor, încît slabele sfaturi ale raţiunii vor fi întotdeauna înăbuşite de întăile porniri ale acestei pasiuni, în sufletele acelora care sînt în stare s-o simtă.
    Şi..., dealtmintrelea, acela care, între 20 şi 25 de ani, ar calcula, în loc să se arunce orb în vultoarea iubirii, ar fi un mizerabil care n-ar avea dreptul la nici o fericire 1
                 O oră să fi fost amici Să ne iubim cu dor,
                 S-ascult de glasul gurii mici O oră, şi să mor !
                                                                  Viaţa românească, nr. 8, 1910
                             Cronică socială
    Zilele acestea ziarele ne-au adus vestea că şi-n Spania s-a acordat femeilor dreptul de a se înscrie în universităţi.
    Ce mare reformă, anunţată în două rînduri prizărite ! Desigur, înaintaţii au aplaudat această umanitară şi civilizată măsură. Iar reacţionarii vor fi blăstămat această batjocură, acest atentat la bunele tradiţii şi la candoarea feciorelnică, această lovitură adusă familiei etc. !
    Eu mi-am adus aminte de o altă informaţie din ziare, publicată cu câteva zile mai înainte şi relativă la ţara noastră. Era vorba de un concurs, pentru care se cere candidatelor diploma de licenţă şi la care, pentru 4 locuri, au reuşit 20 de candidate din 100 cî-te dăduseră concurs, acestea din 150 cîte se înscriseseră, şi acestea din 200 cîte ar fi avut dreptul să se înscrie. Şi cineva care cunoaşte lucrurile îmi complectase informaţia, spunîndu-mi că, după ocuparea celor 4 locuri (ultimele !) de cătră cele 4 din cele 20, din cele 100, din cele 150, din cele 200 — vor apare necontenit tot alte diplomate, cel puţin 30 pe fiecare an, candidate, şi ele, la viitoarele concursuri, ce se vor ţinea, conform legii, cu toate că nu va mai exista un singur loc liber.
    Aşadar, cele 196 rămase pe dinafară, plus cele cîte 30 pe an, vor aştepta ca cineva din cele ajunse să treacă la pensie, ori să moară de bătrîneţă, de o boală acută, de o intoxicaţie alimentară, sau să se sinucidă din amor...
    De unde urmează că e mult mai uşor să cîştigi la o loterie cinstită cîştigul cel mare, decît să ajungi profesoară, chiar dacă ai reuşit la concurs.
    Şi fiindcă (orice statistică va confirma lucrul) sînt mult mai multe deraieri de trenuri şi accidente mortale decît catedre libere la şcolile secundare de fete, dacă o licenţiată trăieşte cu speranţa unei catedre, în loc de frica de accidente pe C.F.R., apoi aceasta nu dovedeşte decît că natura omului e optimistă.
209
    Cînd concurenţa ajunge aici : câteva sute de candidate pentru un loc, ori, încă, pentru... nici un loc, atunci nu mai e vorba de carieră, ci de loterie şi, decât să te înscrii la universitate, mai bine, cu atâta amar de bani (gazdă, taxe, cărţi etc.) cumperi bilete şi lozuri la loteria Regatului român, a oraşului Hamburg, a statului unguresc, sîrbesc, turcesc şi celelalte...
    „Carieră44 e atunci cînd te duci la şcoala de telegrafie, de mişcare, de militărie, de inginerie, de silvicultură, de agricultură, de negustorie, de drept, de medicină, de moşit, de meserii... De aici, dacă nu eşti leneş şi prost, adică dacă eşti om normal, ieşi cu un loc, care va să zică cu o leafă — ori advocat sau medic practicant, şi, dacă nu curge, măcar pică...
    Dar accesul fetelor la universitate (şi tragedia se începe cu liceul modern, real ori clasic) nu numai că nu le dă acea carieră bărbătească, pe oare o urmăresc, dar le îndepărtează şi de la cariera femeiască, de la măritiş, cu toate că — slab corectiv al „universităţii44 — colegialitatea între tineri şi tinere se transformă uneori în amior şi amorul în căsătorie... Această colegialitate e o loterie cu mai multe bilete câştigătoare decât concursul...
    în zdrobitoarea lor majoritate însă, universitarele îşi pierd, pe băncile şcolii şi în chinurile memorizării, strălucirea tinereţii, acea admirabilă şi ispititoare zestre căpătată de la natură.
    Dar nu s-a dus numai frescheţa anilor tineri. S-a mai dus ceva. Lucruri prozaice, dar care cumpănesc atît de mult în calculele acestei vieţii „care nu e un roman44. S-a dus — oricât de modestă — o sumă de arginţi, care ar fi putut constitui o mică zestre ; şi s-a dus şi vremea cînd o fată deprinde acele plicticoase, dar utile îndeletniciri care se numesc gospodărie, un fel de zestre şi aceasta...
    Aşa că se duce totul, tot ce ar fi putut „captiva44 pe un candidat la însurătoare, şi rămâne o diplomă, faţă ou care simţul practic al candidaţilor se comportă cu cel din urmă scepticism.
    — Dar ştiinţa, cultura, pe care o capătă o fată în universitate ?
    O, nu! Nimene nu apreciază această „dotă44, cînd ea nu e sprijinită de una mai concretă. Nimene nu se însoară
210
numai pentru caietele de chimie fizicală ori de istoria filozofiei scolastice !
    ...Dar e un lucru mult mai important şi, fără a forţa cuvintele, chiar tragic!
    E declasarea bietei universitare, care o face să ajungă una din fiinţele cele mai nenorocite pe care le-a produs civilizaţia modernă într-o ţară înapoiată ca a noastră.
    Imaginaţi-vă (şi sînt legiune) o fată de mic funcţionar, de mic negustor, de popă, de dascăl, de învăţător, în sfîr-şit, din clasele de jos —, licenţiată în filozofie. Opt ani de liceu, patru-cinci de universitate, mediu rafinat, profesori oare-i vorbesc de subtilităţile gîndirii filozofice şi de frumuseţile operelor literare, lectură de scriitori iluştri, viaţă, oricât de săracă, dar distinsă, aspiraţii mari etc., etc., etc. Vine acasă cu diploma. E „singură46. Nimene n-o înţelege. Cu nimene nu se înţelege. Face parte dintr-o clasă superioară clasei sale.
    A venit — de mult ! — vremea să se mărite : singu-ra-i carieră. Dar cei din clasa în care a intrat prin „universitate46 :d. judecător, d. căpitan, d. profesor etc., caută zestre, dacă nu şi „familie bună46, şi n-are nici una, nici alta, ba şi-a pierdut în parte şi tinereţa, şi frumuseţa !... Iar cei din clasa din care a ieşit prin „universitate44 : d. copist, d. sergent de jandarmi, d. psalt etc., caută o femeie de teapa lor, muncitoare, gospodină — un fel de slujnică, şi nu universitara noastră poate îndeplini această funcţiune. Ş-apoi nici prin gînd nu le-ar veni lor să năzuiască la ceva aşa de sus, de străin şi de inutil ! Şi nici ea, biata, n-ar putea să-şi lege viaţa de un psalt, de un sergent de jandarmi, de un copist. Este o imposibilitate morală. Ar fi să comită un act de stupid cinism faţă de ea însăşi, de trupul şi de sufletul ei.
    Aiurea, unde cultura este răspîndită în toate clasele sociale, universitara nu se simte atît de sus, de străină şi de departe de clasa din care a ieşit. Aiurea, unde între universitar şi ne-universitar e mai mult o deosebire de ştiinţă decît de cultură, unde sînt sergenţi de stradă bacalaureaţi şi chelneri cu o cultură generală ca a unui licenţiat de la noi, acolo căsătoria cu un tînăr din clasa ei şi oare nu s-a ridicat la o diplomă academică nu poate fi pentru universitară o mezalianţă. Cu atît mai mult, că aiurea a şti carte nu însamnă că trebuie să-ţi fie ruşine
211
a munci la cîrnp, la meşteşug, la bucătărie, la dădăcie. La noi, în Orient, munca e o înjosire, ba chiar un lucru infamant.
    —      Dar şi bărbaţii dau un contingent de declaiSaţi ! Atâţia licenţiaţi oare rămîn pe dinafară !
    E adevărat. Dar e altă vorbă. E un efect fatal al progresului social. Sînt funcţiuni sociale necesare, pentru care trebuiesc oameni cu învăţătură şi, cu eît sînt mai mulţi concurenţi, cu atîta selecţia e mai fericită. Trebuiesc mulţi chemaţi pentru ca să fie puţini aleşi.
    Şi apoi, un bărbat are atâtea resurse şi e şi mai rezistent. Afară de asta, dacă prin universitate se îndepărtează de la o altă carieră : meşteşug, plugărie etc..., el nu pierde, ca femeia, o carieră sigură, cum e măritişul. Şi nu e locul aici să mai adaog că măritişul e mai mult decît o carieră. Sînt multe lucruri oare nu se pot discuta în această revistă, oare nu e nici de fiziologie, nici de medicină.
    Dar, ceea ce este mai important e că, în deosebire de cel feminin, al cărui jertfă e inutilă, proletariatul intelectual masculin, inteligent, cult şi muritor de foame, este un admirabil ferment de progres social. în sinul acestei categorii sociale se dezvoltă mai ales spiritul de critică socială. El hrăneşte mişcările mari şi generoase.
    La noi, pănă acuma, intelectualii s-au pus în serviciul claselor bogate, mărind armata reacţionarilor şi a tuturor elementelor antiprogresiste, pentru că, puţini încă şi „în-căpînd44 toţi, n-au suferit. Cînd vor fi prea mulţi ca să mai „încapă44, cînd suferinţa îi va face să-şi întoarcă privirile la mecanismul societăţii în care sufăr şi să-l critice, abia atunci viaţa noastră politică va deveni mai puţin înăbuşitoare.
    Strigătul de alarmă împotriva „primejdiei44 prea multelor şcoli de cultură generală, gimnazii şi licee este un strigăt reacţionar.
    ...Dar proletariatul intelectual feminin ? Suferinţa lui e sterilă.
    —      Dar, prin universitate, se luminează un tot mai mare număr de femei !
    Aşa e. Şi, în adevăr, lumina înainte de toate. Orice reformă socială, orice creştere a bunului trai n-^ar avea
212
nici o însemnătate dacă n-ar fi o condiţie de mai multă lumină. Ce idealist s-ar jertfi pentru propăşirea socială dacă ar şti că totul s-ar isprăvi cu mai multă mîncare pentru toată lumea ?
    Dar putem decreta, fără nici o rezervă, maxima : Pereat mundus, fiat... lux ?
    Dar nu e păcat să se lumineze atîtea femei (şi se luminează oare ele cu adevărat, cetind acele caiete cu nomenclaturi barbare ?), fără nici un scop, fără nici o urmare ? Să se lumineze numai pentru a se distruge ? Să se aprindă, pentru a se istovi fără marturi, fără a încălzi pe nimene, spre nefericirea lor şi a celor ai lor ?
    Grea întrebare...
    Cetitorule, dacă ai şi tu o fată, speculaţiunea filozofică devine mai serioasă. Mintea ta cugetă mai adînc, cu toată adîncimea şi gravitatea ce o dă fiorul unui posibil ireparabil — ireparabilul soartei fiinţii la care ţii mai mult decît la tine şi la restul universului...
    ...Biata Spanie ! S-au dus frumoasele zile de la Aran-juez !
    Încântătoarele fiice ale Andaluziei se vor ofili de-aeuma-nainte pe băncile universităţilor, în loc s-asculte, visătoare, serenadele de sub ferestrele lor...
    Nu-ţi mai înstruna ghitara, tinere, în nopţile de vară, Dona Clara prepară examenul de morfologie...
                                                                   Viaţa românească, nr. 8, 1910
                           La nuntă, la un amic
    Am fost duminica trecută la nunta unui amic.
    Slujba religioasă a mers cum a mers, cam grăbită, cam cu 30% din silabe lipsă, în mijlocul conversaţiilor, vorbite cînd cu glas şoptit, cînd cu jumătate de glas, când cu glas de primadonă ori de mezzosoprano. Preotul, oarecum de-peizat, se cam jena de textul său, asupra căruia, la cuvintele prea proprii pentru fineţa, mai mult acustică, a musafirilor, aluneca cu un deficit silabie de 60<y0. Numai cei doi dascăli îşi plasau replicele lor cu o convingere extraordinară.
    Dar preotul ajunse în sfîrşit la vestita formulă : „Femeia să se teamă de bărbat*, pe care, probabil pentru că-şi pierdu cumpătul din cauza enormităţii înţelesului ei, o aruncă în sală ou toate silabele sale.
    La vorbele acestea, mireasa zâmbi ca de o tachinare binevoitoare, mirele se simţi oarecum ruşinat de gluma asta adresată miresei aşa hodronc-tronc, în mijlocul solemnităţii, nunul zîmbi cu înţeles, dar cu bunătate, la nună, iar musafirii din sală, la auzul acestui „bon mot“, încetară un moment micile conversaţii... Numai cîteva domnişoare priviră ascuţit şi sfidător pe tinerii cavaleri.
    Impresia aceasta, comică, barocă, scandaloasă — după sex şi temperament —, impresie pe care am mai obser-vat-o şi la alte nunţi, unde m-am prilejit să fiu de faţă, dovedeşte o mare revoluţiune în moravuri.
    Sînt sigur că bunică-mea, cînd a auzit porunca asta straşnică, n-n rîs deloc ; şi deloc nici acel mire de la-nce-putul veacului al XlX-lea care, din chiar acel moment, era ferm hotărît să-mi fie bunic...
    ...Şi, la nunta amicului meu de duminica trecută, am avut o viziune :
    Sufragetele române !
...căci chiar în ziua aceea cetisem intr-o gazetă că încă doi membri din cabinetul ministerial al Marei Britanii fuseseră contuzionaţi — unul cotonogit, altul cu anatomia
214
feţei deteriorată — de iritabilele dame anglo-saxone, numite, cu o aşa diminutivă drăgălăşie : sufrăgete.
    Isprăvind aceste sumare amintiri de la nunta amicului meu, ţin să declar că sînt lipsit de orice porniri „neo-iobăgiste“ şi că, la urma urmelor, mi-i indiferent dacă femeia se va teme de bărbat, cum pretindea preotul de la nuntă, sau dacă se va teme bărbatul de femeie, cum pretind damele anglo-saxone, care fac de pe-acuma educaţia bărbaţilor, începând, cum se şi cuvine, cu excelenţele lor miniştrii, pe care-i bagă în toţi spărieţii.
    Esenţial e ca cineva să se teamă, căci cu doi domni într-o ţară nu e bine — care va să zică e rău...
                                                                  Viaţa românească, nr. 11, 1910
                              Critica optimistă
    Găsesc într-un articol de critică literară indigenă această propoziţie formidabilă : „Am dovedit aiurea talentul acestui scriitor44.
    A dovedit, adică a stabilit irefutabil, pentru toată lumea, că scriitorul în chestie e un talent...
    Concepţia acestui critic este vrednică de rîs, dar, cu toate acestea, chiar dacă poetul stabilit ca talentat ar fi însuşi Carol Scrob, nimene nu ar putea „dovedi44 criticului că se înşală.
    Am rîde, dar nu am putea dovedi pentru ce rîdem, pentru că, în critica estetică, argumentarea este zadarnică şi dovada imposibilă.
    O discuţie nu duce niciodată la victoria unuia din combatanţi, dacă ei nu pleacă de la o idee asupra căreia convin amîndoi. Iar un punct de plecare comun în discuţia dintre A. şi B., care ar susţinea unul că Eminescu este o nulitate şi celalt că e un geniu — un asemenea punct comun obligatoriu pentru amîndoi nu există, nu are de unde să existe.
    Frumosul este o impresie subiectivă. Iată pentru ce A. şi B. nu au nici un punct comun de plecare obligatoriu.
    Ca să dovedeşti cuiva că „diamantul e combustibil44 trebuie să fii înţeles prealabil cu adversarul asupra faptului că „diamantul e cărbune44. Altfel, discuţia e zadarnică.
    Acum, care este premisa pe care e silit s-o admită A. sau B. şi din care să rezulte ou necesitate talentul sau nulitatea lui Eminescu ?
    De-a lungul vieţii sale, Anatole France are două păreri diametral opuse asupra lui Zola ; cînd l-a „distrus44 nu puteai să dovedeşti că nu are dreptate, după cum nu puteai să-i dovedeşti că nu are dreptate cînd l-a lăudat.
    Să dovedească cine poate că versurile lui Carol Scrob : „Aş voi din piept să-mi scot / Inima cu dor cu tot /, Şi
216
s-o pun în pieptul tău, / Ca să simţi ce simt şi eu", nu ar putea fi de Heine, adică nu sînt tot atît de bune ca ale poetului german.
    Este vreun scriitor mare care să nu-şi fi găsit criticul distructiv ?
    Şi cînd criticul, e deştept şi talentat, nu numai că nu se face de rîs, dar iese strălucitor din mijlocul „paradoxe-lor" sale. Şi nimene nu-i poate dovedi că nu are dreptate.
    Puţinele caractere obiective ale unei opere literare, adică acele asupra cărora sîntem înţeleşi cu toţii (dar fără putinţa de probare logică a valorei lor estetice) — caractere dealtmintrelea arhisecundare şi unele externe, dacă se poate zice, elementului „artă" dintr-o operă literară —, nici ele nu sînt concludente în mica măsură în care ar putea să fie. Contrazicerea, în aceeaşi bucată, ar însemna lipsă de viziune a scriitorului, lipsă de sinceritate etc. Dar poate fi învinuit Shakespeiare de asemenea defect, pentru că pune pe Harnlet să spună că nimene nu s-a întors de pe lumea cealaltă, după ce vorbise cu tatăl său mort ? Repetarea unui cuvînt, adică a unei noţiuni, ar însemna sărăcie de viziune, sau de imaginaţie, sau de discriminare în propriu-i suflet a scriitorului, sau de invenţie verbală, sau de mai ştiu eu ce; dar în Eminescu ouvîntul „dulce" e un epitet stereotip. Imagini contradictorii, imposibile, chiar ridicole (din care să reiasă... corăbii oprite pe vîrful munţilor) ? Dar un colector plin de răbdare a cules asemenea incongruenţe din cei mai mari scriitori.
    Dar cînd scriitorul e prudent şi precaut şi ştie din „poetică" toate defectele de care trebuie să se ferească ? E mai „mare" decît alţii. Dar cei mai netalentaţi se pot păzi mai uşor de astfel de defecte, decît marii creatori — mai inconştienţi. Cine nu cunoaşte perfecţia anostă a meşteşugarilor fără talent ?
    Aşadar, propoziţia : „Eminescu este lipsit cu totul de talent" nu poate fi răsturnată de nimene ca neadevărată.
    Va spune Maior eseu că Eminescu „a diat un farmec nou limbii române" ? îi voi răspunde că nu văd acel farmec, îi voi cita versuri şi strofe, chiar din cele care dovedesc mai mult acel farmec, ca exemplu de limbă inestetică şi voi încheia spunînd că acel care a dat farmec limbii române e Carol Scrob. Va rîde de mine toată lumea, dar
în judecata unui tribunal, nu aş putea fi condamnat, căci judecătorii trebuie să ţină seamă de dovezi, nu de impresiile lor personale. Îmi va spune Maior eseu, plin de admiraţie, că Eminescu a reuşit să încetăţenească în poezie în chip atît de fericit nume proprii — „Corregio44 — „înţelege-o44, „cercuri44 — „Sfintei Miercuri44 ? Ii voi rîde în nas şi voi răspunde că nu ştiu ce e mai stupid :         „înţe-
lege-o44 — „Corregio44, ori „cercuri44 — „Sfintei Miercuri44.
    Îmi va spune d. Ibrăileanu că Eminescu e mare, pentru că poezia lui nu e ocazională, ci exprimă sentimente general omeneşti? Ii voi răspunde că tocmai din cauza aceasta nu e mare, căci nu e concret, nu are viziune, nu dă generalul prin particular etc. Îmi va spune acelaşi d. Ibrăileanu, cu admiraţie, că Eminescu e mare pentru că poezia lui e ca şi muzica, redă inconştientul profund etc. ? Ii voi spune că nu văd pentru ce acest lucru e meritoriu, ori, mai uşor, voi nega existenţa acestui caracter în poezia lui Eminescu.
    Şi voi începe să ridic în malul Cerului pe Carol Scrob, în care voi releva sentiment cînd profund, cînd ascuţit, imaginaţie cînd grandioasă, cînd delicată, adecvate subiectului, formă încântătoare etc. Şi dacă aş avea talentul scânteietor al atîtor confraţi, ce marmeladă lamentabilă aş face din părerile critice ale lui Maiorescu şi celorlalţi admiratori ai lui Eminescu !
    Ştiu, mi se vor cita frumuseţi supreme ca :
    „Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne44. Eu voi răspunde cu Aron Densuşianu că aceasta este o „bîigu-ială44. Şi împrumutînd procedeul criticii lui, voi pune în parantez, după „aur44, un semn de exclamare ; după „visul negurii eterne44, un sic; şi la urmă, ca comentar general, o frază dispreţuitoare.
    Apoi, aş cita triumfător pe Carol Scrob :
                 Stelele, care de soare Ziua nu lucesc deloc,
                 Noaptea sînt strălucitoare,
                 Noaptea, noaptea sînt de foc.
    Şi iarăşi lumea ar rîde, criticii m-ar acoperi sub enormul lor dispreţ şi m-ar zdrobi în faţa publicului, pentru că s-ar adresa la sentimentul publicului (dar nu şi la sentimentul „simboliştilor44, care, în privinţa lui Eminescu, ar fi cu mine), dar în argumentări aş fi invincibil.
218
    Aşadar, orice propoziţie cu privire la o operă literară se poate dovedi, afară de cea mai importantă : aceea cu privire la frumuseţea ei, adică singura care vorbeşte despre arta din opera de artă.
                                                     Adevărul literar şi artistic, anul VI, nr. 239, 1925
                                 Idealism
    Intr-un roman franţuzesc apărut de curînd, un domn bătrîh, intelectual subţire, cucereşte, cu ajutorul autorului, o inimă distinsă şi tînără şi o face fericită usque ad finem. Intr-un roman mai vechi, d. Edmond Jaloux, cunoscutul scriitor, se încearcă să procure aceeaşi fericire unui septuagenar genial, care, însă, apucat de scrupule, nu abuzează de succes şi moare de durere.
    Această temă este astăzi uzuală în literatura franceză. Şi recenzenţii o tratează serios, ca orice alt caz de psihologie. Nu era însă aşa şi altădată. Cînd Zola a tipărit pe Docteur Pascal, căruia autorul naturalist îi dă uzufructul unei domnişoare, cu entuziastul ei asentiment — căci fata nu mai poate de admiraţie pentru ştiinţa acestui biolo-gist —, critica s-a simţit scandalizată. Faguet bombănea mereu în recenzia sa : 59 de ani, 24 de ani; 24 de ani, 59 de ani — vîrstele „eroik>r“.
    In literatura română, acest subiect l-a tratat — şi l-a tratat satisfăcător pentru intelectualii avansaţi în vîrstă — Duiliu Zamfirescu în nuvela O muză *. Dar eroul cu zbîrciluri la ochi face nazuri şi domnişoara sufere atroce. Culmea succesului acestui gen de eroi !
    Cetitorul apreciază desigur idealismul transcendental al acestor autori, care aranjează, ori îşi aranjează o mică lume ideală în mijlocul acestei lumi de mizerii.
    Aceşti autori, care concepi amoruri mai mult sau mai puţin eterice între eroii lor şi dame „,fine“, susţin că nu ştiu ce merite intelectuale şi morale fascinează pe aceste dame şi le fac să nu mai ceară actul de naştere, fericite de a consola cu graţiile lor gingaşe meritele literare ale unor domni mai mult siau mai puţin înaintaţi în timp.
    Aceste ipotetice ofensive, după încheierea armistiţiului, sînt date însă ca excepţii chiar de teoreticienii de mai
     * Cf. G. Ibrăileanu, „O muză“ şi „Viaţa la ţară“, în Opere, III, p. 104-110.
220
sus. Apoi ni se mai spune că damele astea caritabile nu sînt ca toată lumea, ci „fine44. Ar fi însă interesant de ştiut dacă deviaţia lor e „fineţă44, ori altceva, de care se ocupă anume ştiinţi derivate din psihologie. Şi mai rămîne de văzut încă dacă aceste femei „fine44 nu cultivă pe aceşti domni maturi pentru plăcerea şi gloria de a vedea la picioarele lor micuţe nişte căpăţîni atît de formidabile şi a asculta complimente întoarse de minţi care au „cuprins tot universul44.
    Dealtfel, pe cît putem înţelege, în aceste ostilităţi tardive nu se schimbă mai adesea decît focuri oarbe, căci aceşti domni nu sînt întotdeauna destul de belicoşi.
    Aceşti autori idealişti, trebuie să recunoaştem, nu susţin că bătrîneţea conferă merite excesive, la care femeile nu mai pot rezista. încă n-au ajuns pînă aici. Dar ei cred că inteligenţa fascinează atît de mult sexul „fin44, încît, odată cu ea, se strecoară în cetate şi pune stăpînire pe dînsa, şi bătrîneţa, ca golanii cari se folosesc de îmbulzeală şi intră la spectacole fără bilet.
    Dar „puţină prostie nu strică pe lîngă femei44 a zis maestrul. Probabil că maestrul exagerează, căci, în afacerile acestea, inteligenţa ori talentul nu strică, tot aşa cum nici nu ajută eu nimic. Ceea ce „strică44 în adevăr e intelectualismul, preocuparea excesivă şi exclusivă cu lucrurile spirituale — canalizarea nefirească a forţelor într-o direcţie oare nu făgăduieşte nimic bun femeii „fine44.
    Istoria ne spune că intelectuali de geniu au murit căşti, că cei mai mulţi n-au lăsat nici o progenitură şi biografia lor e mută cu privire la aventuri galante. In sfîrşit, sînt rari intelectualii de rasă, cari au contribuit mai apreciabil la îmbogăţirea rubricilor stării civile. Eminescu al nostru, pe lîngă un mare poet, a fost şi un intelectual tipic. Viaţa lui a fost săracă în succese pe lîngă femeile „fine44.
    Un om care-şi pompează în chip nefiresc toată energia la creier e deja un bătrîn. Un intelectual bătrîn e un bătrîn la pătrat. Femeia ştie toate acestea inconştient. De aceea, pe o femeie „fină44 mai degrabă o va „cuceri44 un domn tomnatic simplu decît unul tomnatic la puterea a doua.
    Pentru bărbat, intelectualismul femeii, adică, de obicei, bas-bleu-ismui, e ceva oribil, dar inteligenţa şi cultura ei este o calitate. Nu pentru ca să citească împreună
221
cu ea Critica Raţiunii pure, dar pentru că inteligenţa, sau, mai exact, fineţa intelectuală a femeii este un semn de delicateţă sufletească şi organică, lucru foarte plăcut bărbatului şi pentru că în momentele cînd „omne animal ete.“, e mai bine să poţi discuta cu femeia „fină“ despre valută, deoît să n-ai ce vorbi şi să nu poţi face faţă împrejurării.
    Cunoscutul Hyperion e destul de intelectual. Şi mai e încă şi tînăr (ori tinereţa a ajuns deja un defect pe lingă femei ?) şi, cu toată intelectualitatea lui, ba chiar din cauza ei este evacuat de Cătălin şi nevoit să se întoarcă în cer, adică în biblioteca lui, şi să compună mai departe elegii şi satire.
                  Cobori în jos, luceafăr blînd,
                  ...Şi viaţa-mi luminează,
adică scrie-mi madrigale şi dă-te-n spectacol, să vadă lumea că ai înnebunit pentru mine. Dar cînd acest luceafăr al cugetării, cum s-ar zice, ia lucrul în serios şi, nenun-ţînd la ocupaţiile lui literare, se-ntoarce spre ea cu tot dinadinsul, observă cu stupefacţie că i-a luat locul muşchetarul Cătălin — şi atunci ea, cu acea adorabilă inconştienţă a femeii fine oare iubeşte, îi propune să-i „lumineze norocul46, adică să cînte în versuri amorurile ei cu bravul cavaler.
    Dar în Luceafărul, Eminesou a fost destul de filozof ca să nu-şi deie mînia pe faţă şi să aibă aerul că scrie această istorie personală cu toată obiectivitatea ştiinţifică. In Scrisoarea IV însă, pierzînd orice urmă de stăpînire de sine şi uitînd cele mai elementare regule ale bunei-cuvi-inţe faţă cu sexul, se supără de tot pe biata fată că-şi îndeplineşte menirea ei pe pămînt şi o mitraliază cu tot felul de injurii, ca un adevărat mufle. Ba se leagă şi de corpul ofiţeresc în genere. Iar în Dalila, pierzîndu-şi cumpătul ou desăvîrşire — pe concurenţii fericiţi, care nu şi-au consumat substanţa nervoasă cu studiul budismului, îi face fanţi, crai de pică şi crai de mahala, iar pe ea o încondeiază cum e mai rău, o face proastă şi zice că vorbeşte cu craii stînd picior peste picior, şi cu palpitaţii de corsaj, şi-i reproşează cu o totală lipsă de mîndrie că, dintre toţi, numai cu dînsul vorbeşte călugăreşte, parcă putea, biata femeie, să vorbească altfel cu un benedictin ca dînsul...
222
    Apoi dacă chiar şi un tînăr e bătrîn, cînd e „intelectual44 sadea, atunci prin ce chimie, cînd cineva e şi intelectual şi bătrîn, poate deveni grenadier şi inspira pasiuni fatale doamnelor „fine46 din societatea bună ?
    Dacă aceşti intelectuali şi-ar reduce pretenţiile cu un procent de atîta la sută, le-ar mai rămînea o soluţie : capturarea unei dame de o vîrstă proporţională. Dar natura, intr-o excepţională oroare de cifrele mari, a rînduit lucrurile astfel, în-cît vîrsta celor doi protagonişti la un loc să nu treacă de şaptezeci şi cinci de ani. Iată pentru ce, fie zis în treacăt, o damă, ca să nu vie în conflict cu legile înguste ale naturii, aspiră a se complecta cu un efeb de cincisprezece şi un intelectual de şaizeci de ani, din cauza aceloraşi legi inexorabile, urmăreşte pe stradă absolvente de şcoală primară.
    Prin urmare, nici o speranţă în direcţia idealismului.
    Această mică prelegere are scopul altruist de a spulbera iluziile azurii care s-ar putea strecura în mintea unor anumiţi domni, impresionaţi de pledoariile poeţilor mai sus numiţi.
                                                                Adevărul literar şi artistic, anul VI, nr. 241, 1925
POSTUME
                    ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC dă următoarea notă cu privire la publicarea Amintirilor •
   „începem publicarea amintirilor de copilărie şi adolescenţă ale lui G. Ibrăileanu.
   Aceste amintiri datează din 1911. Ele sînt redactate subt formă de scrisori către un prieten, în casa căruia au şi fost scrise. Manuscrisul scrisorilor stătea pe biroul prietenului, de unde Ibrăileanu îl lua şi îl complecta.
   Cum scrisorile nu erau destinate apariţiei, ele se prezintă subt prima redactare — fără nici o corijare de formă.
   Le publicăm atît pentru frumuseţea paginilor în sine, cît şi ca document pentru înţelegerea unei epoci şi a unui om — ale cărui fine resorturi sufleteşti pot fi descoperite numai din lectura acestor pagini, care cuprind fapte necunoscute chiar de mulţi dintre prietenii lui Ibrăileanu."
                                                                                               Ad. Ut.
228
    Duminică 31 iulie 1911
    Încep să-ţi scriu cîteva lucruri de altădată, aşa cum mi-or veni sub condei, fără nici un plan şi fără nici o pretenţie.
    Cele mai vechi lucruri, de care mi-aduc aminte, sînt casa de la Roman, unde am stat pînă la vîrsta de 5 ani, şi familia cată stătea în acea casă. S-a întîmplat să mă nasc într-o familie de mică burghezie, cu tradiţii, cu „viaţă de familie44, compusă din sentimentul datoriei, din iubire şi din solidaritate. Ce voi fi avînd bun în caracterul meu vine de acolo.
    Dar această viaţă a ţinut puţină vreme, şi la o vîrstă aproape inconştientă. După aceea, am trăit fără familie, aşa că m-am dezvoltat anarhic, ca un produs al multor şi variate împrejurări ale societăţii. Cu alte cuvinte, am rămas aproape fără creştere — afară de exemplul lui tatăl meu (cînd am început să stau cu el), care era un om de treabă şi, el însuşi, un produs al vechii vieţi de familie. Neavînd „creştere44, a trebuit să o înlocuiesc, mai târziu, cu mintea : să judec ce trebuie şi ce nu trebuie să fac. Dar mintea e o călăuză nesigură şi nu întotdeauna la slujba ei. Creşterea îţi dă deprinderea, aşa că te porţi cum trebuie în chipul cel mai natural, fără sforţare, şi în fiecare moment. Mintea, însă, uneori te părăseşte : nu poţi fi atent la infinit. Apoi sforţarea conştientă te oboseşte.
    O comparaţie : un om care umblă drept prin natura lui nu face nici o sforţare ; unul care umblă plecat trebuie să se gîndească necontenit şă stea drept. îndată ce uită, umblă iar ghebos.
    Ca să nu răspund cuiva cu vorbe aspre, trebuie să fac o sforţare ; uneori uit să fac sforţarea. Dacă m-aş fi obişnuit de la 3 pînă la 18 ani, în viaţa de familie, să vorbesc cum se cade, acum acest lucru ar fi foarte uşor, mi-ar fi un lucru natural, fără nici o cheltuială de energie. Bine-
Z2S
înţeles că e vorba şi de temperament. Acesta ar străbate prin educaţie, tot s-ar cunoaşte firea înnăscută violentă.
    Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri hotărîte. Am fost un copil precoce. înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri grele de înţeles şi pentru o vîrstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copiii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7—8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşam cînd trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte — nimic !
    Sărăcia se ţinea de noi. Dar eu n-aveam cum s-o simt. Dar sărăcia aceasta contribuia la „viaţa de familieu, căci nu era locul pentru o viaţă de plimbări, soarele şi celelalte. Toţi munceau — duceau o viaţă onestă — aveau datorii mici, dar grave, de îndeplinit.
    Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vîrste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, cad multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăde, lucrînd zile şi săptămîni la o cuscutură, pentru care lua dţiva lei, căd bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai tîrziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, deeît foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sînt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăogată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care oi văd : o fată tînără. Ea a murit la vîrsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum cînd eu am 40 de ani, cînd sînt mai bătrîn decit ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tînără deeît mine.
    Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei marne oa toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dînsa au ceva deosebit şi din
cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.
    La toamnă sînt 35 de ani de cînd a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Cînd nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrînă, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii. Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sînt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut cînd să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.
    Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el — „elu eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Cînd trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vîn-turi — păstrîndu-i ei numai un colţ adine din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gîiudesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere — nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.
    La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărîmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o cînd eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la Tîrgu-Frumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meui nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întîiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5—6 seara. Acolo ploua. într-o grădină mare, după ploaie, cîntau zeci
231
de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrînă, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceia mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşină casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rîndul ei, avea două fete de vreo 18—18 ani. „Eleonora44, cu numele ei sonor pentru mine, cu aerele ei de contesă, cu viaţa ei, cînd la Paris, cînd la ţară, mi-a lăsat impresia de ceva neînchipuit de frumos şi nobil — şi misterios.
    Cînd a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ea metalul, nu ştiu pentru ce, cînd mă plimbam pe el, mai ales cînd umblam bocănind ou călcîile pe scînduri. Prin grădină trecea un pîrău lat de-o palmă. Pe lingă grădină, trecea un pîrău mai mare. Din dosul casei, peste pîrău, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. în stînga, un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. în dreapta, cî.mpia, cu o pădure în fundul zării. în faţă, satul.
    Aici, la Poiana lui Iuraşeu, am cunoscut întăi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o sară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină. Atunci am fost foarte lovit de faptul că luna merge şi ea pe cer spre casa noastră.
    (Eu m-aş fi aşteptat ca ea să rămîie deasupra morii de la iaz !)
    Cel mai frumos lucru de-aoolo pentru mine era poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios.
    în sat aveam cîţiva amici ţărani, unul Petrea Petriş-canu mai ales. Alăturea stătea un personaj foarte important, un ţăran, Tancă, care avea pe casă un. cuib de cocostârci, păsări pe care le vedeam întîia dată şi care produseseră asupra mea o măre impresie, şi anume de ceva măreţ şi (iarăşi) misterios. Ţin minte că în toate impresiile mele de-atunci intra în cea mai mare parte misterul. Fîhaţui, unul dintre cele mai frumoase ce am văzut, cu iarba mai mare decit mine şi cu nenumărate feluri de flori, era un ocean fără sfîrşit — ori ou sfîrşitul în necunoscut — care-rmi dădea fiori pe care îi simt şi; acuma,
232
dacă-i rechem în suflet. Cînd umblam pe cărarea care ducea, prin fînaţ, ia moară, numai pe unele locuri capul îmi ieşea peşte iarbă. Încolo mergeam ca un om printr-o pădure pe . o cărare între două ziduri de copaci. Cărarea era întortoehiată, şi la o cotitură a ei am întâlnit odată un personaj din altă lume, înalt ca şi mine, foarte grav şi păşind măsurat — un cocostârc. Âm stat un moment amîndoi faţă în faţă, apoi el s-a ridicat şi s-a dus pe deasupra fmaţului. Ce-am simţit atunci e greu de spus. Eram de 5 ani, şi cocostârcul îmi părea ca o persoană foarte în vîrstă, superioară mie şi, bineînţeles, ■ purtînd cu ea un mister infinit.
    Dar cea mai mare impresie am avut-o cu altă ocazie, cînd am simţit pentru întâia dată moartea, cînd am avut întîia oară senzaţia lucrurilor funebre : era intr-un loc, la poalele unui deal, un loc trist, o coastă a dealului ruptă, năruită, singuratică. Acolo am văzut un cal mort, din care mîncau doi corbi mari şi negri. Singurătatea locului, tris-teţa lui, animalul mort, cu o parte din oase goale şi cele două păsări sinistre care scobeau cu ciocurile lor mi-au produs Un sentiment de groază, dar şi de poezie.
    Dacă aş fi fost un copil fricos, ori dacă nu m-ar fi lăsat să umblu singur, n-aş fi avut toate aceste senzaţii. Nu-mi pot explica cum mă lăsa mama mea să umblu singur, ea care mă păzea iarna să nu stau aproape de geam. Probabil că ea nu ştia pe unde mă duc. Credea că-s prin grădină, ori pe drum. Cred că eu ascundeam plimbările mele. O singură dată am fost pedepsit, cînd am venit acasă plin de colb pe mini şi pe faţă, căci mă jucasem în colb cu băieţii de ţăran. Mama mea m-a ocărit atunci foarte tare. (Mai târziu, cînd eram de vreo 8 ani, la altă moşie, tot pentru petrecerea mea în colb ou băieţi de ţărani, tatăl meu m-a bătut — singura dată cînd am fost bătut.)
    Cîte impresii şi amintiri îmi vin acuma în minte î Unde pot să le spun pe toîate ! Ce lucru mare a fost pentru mine cînd am descoperit, în grîu, un cuib de prepeliţă, ca o fîn-tîniţă, mic, rotund, cit o farfurioară, înconjurat de un gărduleţ —şi cînd puii au dispărut parcă în pămînt! Era peste iaz, în cîmpie, aproape de o pădurice, care de-acasă de la noi se vedea ca o sprinceană la mărginea orizontului. Toate mi se păreau foarte departe — în toate direcţiile mi se părea că se sfîrşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor.
233
       Dar viaţa aceasta complect fericită n-a ţinut dedt o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferestrău mecanic. în acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dînsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, ou luminări la cap. în zilele cît a stat moartă acasă, Uneori / plîngeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plîngeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vîrstă ! întotdeauna mi-aduc aminte ou displăoere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea ! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sînt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care eu nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva — şi nimic, absolut nimic, pentru alţii !
       Sora mea a murit peste vreo doi ani. Sămăna ou mama mea şi o chema tot Maria. Am trăit fără mamă, fără fraţi şi surori — nu tîrziu tare — şi fără tată. Cine a trăit înconjurat de familie nu poate înţelege un suflet ca al meu, această stare sufletească specială — după cum nici nu mă pot pune în sentimentalitatea unui om care a avut familie. Dar aceste lucruri au dat sufletului meu un ton veşnic de nostalgie, de melancolie — o privire îndărăt — un sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală.
       Ce-a urmat după aceea, pînă la virata de 7 ani, nu ţin bine minte, e încâlcit în amintirea mea. Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berben-cenii, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui nouă.
       în această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele — eu mă simţeam străin în lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua — o fiinţă bună, supusă, roabă — nu i-am putut spune „marnă" şi din greutatea mea de a deveni familiar
234
şi a da numiri „artificial44 şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţă alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase.
    în aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel.
    Dar ceea ce mă impresiona necontenit, ceea ce, deci, se lega cu toate sentimentele mele, era natura. Am amintiri curioase, unele stranii, ca din altă planetă. Ţin minte o călătorie a mea cu tatăl meu într-o dimineaţă, pe un drum care mergea pe culmea unui deal — un peisagiu de vis, albastru, siniliu, cu o ceaţă subţire, cu un orizont nemărginit şi străin. Dar nu ştiu cînd a fost asta, unde mergeam, pe unde eram — nimic ! Ceva colorat, dar nereal!
    O impresie extraordinară mi-a făcut un zmeu, fabricat pentru mine de un moş al meu. Era mare, albastru, cu o cruce albă pe un postament tot alb. Mărimea lui, zbîrnîi-tul lui, înălţimea la oare s-a ridicat, crucea lui ca cele de pe morminte, faptul că s-a dus departe, peste o pădure neagră, mi-a lăsat o mare impresie de tristeţă funebră — şi, iarăşi, de ceva misterios. La asta s-a adăugat şi faptul că ţăranii din acel sat, care nu mai văzuseră zmeul, au venit toţi la curte, ca la o întîmplare extravagantă şi necurată.
    Multă poezie îmi aduoe aminte grădina noastră, în care era o corlată (un chioşc făcut din haragi de fasole) bătută cu flori delicate de tot felul de fasole, pîrăul din grădină, pe care făceam mori, şi balconul casei, care suna a metal cînd umblam pe el cu paşi apăsaţi. De la moşiile celelalte îmi aduc aminte puţin, căci am stat puţin.
    îmi aduc aminte de o călătorie la Roman, cînd am trecut peste Şiretul mare, ou un pod umblător, pe furtună. O ocupaţie mare a mea au fost hulubii, pe oare-i creşteam în pod, îi ştiam pe toţi, ştiam cînd au să iasă pui. Nu-mi mai aduc aminte ce s-a făcut cu ei. Dar totul era trist, sau, mai bine zis, simţeam că ceva lipseşte : era mama mea, care murise, frumoasa şi tînăra mea mamă.
    Pe a doua mea mamă, tatăl meu o luase din combinaţii gospodăreşti. El n-a iubit decît pe întîia lui nevastă, pe
235
care a luat-o dintr-un amor plin de scrisori de dragoste şi de toate încântătoarele nebunii ale tinereţii. în familia noastră toţi s-au luat din amor. Unii au suferit mult din cauza acestui sentiment, alţii au şi murit din cauza lui.
    Cînd am ajuns de 7 ani, m-au dat la şcoală la Bacău, unde stătea acuma tatăl meu. Am stat puţin acolo (nu ştiu pentru ce) şi apoi m-am dus la Roman. Din Bacău — puţine amintiri. Acolo a murit sora mea. Cele cîteva luni sau poate un an la Bacău îmi par un vis îndoielnic.
    Nu ştiu bine pentru ce, de la Bacău, tatăl meu m-a dus la Roman la şcoală, (în vremea asta tatăl meu probabil că pierdea cele din urmă parale.) La Roman m-a încredinţat unei rude a sa, deşi în acel oraş stătea mătuşa mea. Cauza — poate o răcire cu familia mamei mele, de care se cam îndepărtase, probabil prin însurătoarea lui a doua; dar mai degrabă pentru că ruda lui avea renumele de bună educatoare. Era o femeie uscată, urîtă teribil, cu un nas mare, aspră, rece probabil, nu proastă, care, la bătrâneţe, se gătea cu haine colorate şi pălării cu flori roşii şi albastre. N-am iubit-o niciodată şi din cauza asta n-a avut nici o influenţă asupra mea. Acolo, am început să simt ce însamnă sărăcia — căci erau oameni săraci şi, mai ales, sărăcia se simţea la mâncare, căci pedagoaga asta avea principiul, pe care-1 repeta adesea, că : „stomacul n-are fereastră46 — şi deci mânca cît de prost, pe cînd haina şi celelalte se văd, şi merită atenţie,
    O mare suferinţă am avut de încercat în prima zi de şcoală. Pe atunci se învăţa altfel decît azi. Se dădea lecţie, deodată acasă. Ni s-a dat, în lecţia întîi, o pagină, unde aveam de învăţat două litere (i şi u). Nu ni s-a spus numele acestor litere. Eu n-aveam de unde şti că acele două semne sânt i şi u. Trebuia să-mi spună cineva acasă. Era o fată a gazdei, care ar fi putut să mă ajute. Dar n-a voit, pentru că nu-i spuneam „ţaţă44 sau alt nume, căci eu, conform naturii mele, n-am putut să-i dau nume îndată ce m-am mutat acolo. Şi n-a voit să-mi spună decât cu preţul să-i spun cum voia ea. Şi nu i-am spus. Şi m-am. dus la şcoală plin de groază, căci nu ştiam pe i şi pe u şi aveam profesor unt popă mare, cârn, care zbiera grozav şi bătea. Nu ştiu cum a ieşit lecţia — dar ştiu că nu după mult popa acela m-a speriat aşa de tare răcnind la mine, că nu m-am mai dus la şcoală, cînd m-am. şi îmbolnăvit
grozav de friguri (în care vreme am stat la mătuşa mea), care m-au ţinut, mi se pare — căci e greu să-mi aduc aminte — luni întregi. Când mi-a trecut, nu puteam umbla de slăbiciune. Am început primul exerciţiu de umblat, ajutat de un baston. Pe lingă şcoala cu popa nu puteam trece de frică. (Dar acuma îmi vine o îndoială : nu cumva după aceasta am fost la şcoală la Bacău ? Căci dacă aş fi fost la Bacău întîi, aş fi ştiut pe i, u.)
    Atîtea schimbări, pe la atîtea moşii, prin Roman şi Bacău, pe la atîtea neamuri, cu atîtea feluri de sentimente, cu acea malarie teribilă — toate lucrurile acestea mi-au întunecat amintirile de-atund, acele relative la vîrsta de la 5 la 8—9 ani.
    Acum îmi pare că-mi amintesc mai bine : tatăl meu n-a rămas la Bacău; s-a dus la altă moşie, Băieşti, dar acum ca administrator de moşie. Şi de acolo, apoi, cînd aveam vreo 10 ani (ori 9), a venit şi el la Roman, căpă-tînd o mică slujbă. Iar cînd aveam vreo 11 ani, a venit şi nepoata lui şi am părăsit pe gazda mea pedagoagă.
    Din vremea cît am stat la acea gazdă, nu e nimic de amintit — nimic important. învăţam foarte bine. în şcoala primară şi în gimnaziu am fost întotdeauna cel mai bun din şcoală. Apoi, în cursul superior de liceu, am rămas bun, dar nu cel mai bun, căci nu învăţam nimic, dispre-ţuind „ştiinţa burgheză44.
    Gazda mea avea o grădină ca toate grădinile. Nu era mare, avea mulţi copad. Mie mi se părea, prin ea, parcă aş fi străbătut o livadă nemărginită. Fiecare copac era cineva, avea fizionomia lui specială, rostul lui, mai ales doi nuci mari, în care îmi făcusem nişte case suspendate. Dar ocupaţiile mele plăcute au fost mingea şi zmeul. Eram pasionat pentru oină, pentru care aveam şi talent. Iar zmeie făceam toată ziua şi de toate felurile, pe care le suiam afară de oraş, le ţineam ridicate şi noaptea (le legam de ceva). Unul mi s-a prins de crucea unei biserici. Am asistat o vară întreagă cum a putrezit cu încetul, au rămas apoi numai şindrilele etc. Multă melancolie mi-a produs acel zmeu, prins acolo sus, departe, şi nimidt cu încetul de către vînturile şi ploile reci ale nopţilor de la sfîrşitul verii şi începutul toamnei. Cîte n-aş putea spune despre zmeie ! Cred că e unul din cele mai splendide mijloace de educaţie fizică şi sufletească. Sînt luptele cu alţii care vor să-ţi prindă zmeul — şi unde dibăda, repeziciu-
237
nea şi curajul au un rol foarte mare. Ţin minte că în vacanţă venea un elev care învăţa la Iaşi şi care era un adevărat uliu al zmeielor. Cu acela aveam noi de luptat teribil. Cînd venea — se auzea pe toate ulitile : „A venit Cilibiu !“
    Spuneam mai sus că nu prea am ce spune despre această epocă. Dar văd că-mi vin în minte multe lucruri. Aşa, un lucru mare a fost pentru mine clădirea unei case mari în ograda şcolii — adică pregătirile clădirii: grămezi mari de scânduri, şanţuri, varniţe etc. Aveam „case“, locuri ascunse, locuri de siguranţă, în şoproanele pentru scîn-duri, în varniţe şi şanţuri. Tot în acea ogradă era şi biserică. Ce mai de nopţi frumoase la denii, cînd trăgeam clopotele, cînd stăm în biserică la denia cea mare, în genunchi pe jos — ce sentimente atunci de ceva şi straniu şi intim !
    Tot atunci eram un grozav explorator al Moldovei. Vara mă scăldam de 3—4 ori pe zi (uneori şi noaptea pe lună). Umblam kilometri întregi pe mal şi prin apă ; ştiam toate adâncurile, toate locurile. Iarna, cu un topor, tăiam gheaţa, şi pluteam pe o bucată de gheaţă, ca pe o plută. Odată eram să mă înec. Eram foarte curajos pe-atunci. La 8 ani, în vacanţă, la tată-meu la ţară, umblam călare singur, cîte 4—5 kilometri, trecînd şi printr-o mare pădure. Ştiu că tatăl meu, care era omul cel mai îndrăzneţ, se mîndrea cu curajul meu.
    In clasele primare am fost amorezat de două ori ! în-tîi, de o fată tot cam de vîrsta mea — cu care visam, vara cînd mă culcam, să fac tot felul de aventuri. De obicei, îmi închipuiam ce fericit aş fi dacă i s-ar întîmpla o primejdie, dacă ar fura-o, de pildă, cineva şi eu s-o scap. A doua oară am fost amorezat de o fată tot din şcoala primară — o chema Profira — care a murit, pe cînd o „iubeam4*. Am fost foarte trist şi mai ales melancolic. Ţin minte că atunci au căpătat pentru mine un înţeles adînc cuvintele unui cîntee care circula pe atunci:
                 Obosit de munca zilei Priveam luna şi plîngeam,
                 La trecut, la viaţa-mi de astăzi Şi la tine mă gîndeam.
238
    Bineînţeles că aceste fete n-au ştiut nimic de sentimentele mele. Prima mea iubire, acea de cînd eram mic de 4 ani, azi e o doamnă respectabilă. A doua (o chema Ţinea) nu mai ştiu ce e cu dînsa. A treia a murit acum vreo 32 ani !
    Dar am fost precoce şi în alt chip. Ţin minte că gazda mea avea servitoare o fată rotundă de la ţară, care odată mi-a spus că un văr al meu de vreo 20 de ani a prins-o în braţe, cînd se soobora din pod pe o scară, şi lucrul acesta, pe care l-am înţeles, deşi aveam vreo 8—9 ani, mi-a produs un sentiment de regret, un fel de gelozie.
    Această precocitate m-a făcut să pricep multe lucruri. La 12 ani o rudă a mea, care cocheta şi făcea un fel de amor cu un domn, n-a putut scăpa să nu observ lucrul. Ea n-a ştiut niciodată că eu, din vorbele şi privirile lor, am înţeles pentru ce s-au retras în altă odaie. Şi „perver-siunea“ mea a mers pînă acolo, îneît am simţit perfect că trebuie să fiu delicat şi discret şi să-i las în pace, fără a mă purta aşa ca ei să vadă că vreau să-i las în pace.
    După ce m-am mutat cu tatăl meu şi cu nevasta lui, s-a întîmplat o nenorocire. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o boală, care azi văd că a fost pneumonie. Eram în clasa a IV-a primară. Am fost foarte nenorocit. Dar am avut o satisfacţie. Eu eram gospodarul. Am fost foarte mîn-dru, cînd (aveam 11 ani) am cumpărat, la median, un car de lemne de la un ţăran. Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie : la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredinţeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam ceti. Profesorul m-a sfătuit, în zadar. Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Pînă şi în liceu. Ba chiar pînă şi azi, în anumite ocazii. Şi azi, cînd sînt mulţi într-o cameră, oameni mai străini, şi trebuie să spun un „bună ziua“ general, adesea nu pot, ori îl spun repezit, comic, exploziv, fiindcă îl spun printr-o mare sforţare făcută asupra mea. în fond este emoţia mare faţă cu o împrejurare mai deosebită — şi aceasta are ca bază timiditatea. De mic, am fost foarte religios. Cînd cineva vorbea nerespectuos de Dumnezeu, mă socoteam ofensat. Am cîntat şi la biserică şi am cetit şi evanghelii, îmbrăcat în cămeşi bisericeşti. Aceasta, pentru că eram obligaţi. împrejurul meu nu prea erau oameni religioşi. Religia mea era glasul temperamentului meu.
239
Uneori am postit complect, fără să măninc nimic toată ziua — şi asta de bună voia mea.
    Cînd am trecut la gimnaziu, s-au schimbat multe lucruri.
    In 1883 am intrat în gimnaziu. La început mi-a fost greu, pentru că profesorii nu ştiau de psihopatia de care sufeream în vorbă şi adesea n-am putut spune lecţia, ori o spuneam bîlbîit, cu opriri, care păreau efectul neştiinţei, dar mai apoi, mai ales din clasa a Il-a, am devenit o mică celebritate. Aici, în gimnaziu, am avut pe cel mai bun profesor al meu, profesorul de limba latină, pe care îl iubeam (cu admiraţie) aşa de mult, încît odată, cînd s-a zvonit că are să fie permutat, m-am rugat seara, lui Dumnezeu, săptămîni întregi — să nu-1 permute !
    Nu ştiu dacă am lipsit vreodată de la şcoală în cei patru ani de gimnaziu. Dar nu prea învăţam mult. Aveam memoria foarte bună, excepţional de bună şi, ajutat şi de înţelegere, n-aveam nevoie să cetesc mult. De obicei, îmi era de ajuns o dată, ori de două ori.
    Numele de băiat bun m-a făcut să am lecţii particulare foarte devreme. în clasa a Ii-a dădeam lecţii copilului unui franzelar, care, pe lingă 15 franci pe lună, îmi dădea adesea, cînd isprăveam lecţia, cîte două franzele. Cu cei 15 franci ajutam pe tatăl meu, care avea o leafă mică (vreo 100 de franci). îmi opream mie ceva pentru halviţă şi alte luxuri de acestea.
    Cînd am isprăvit clasa a IlI-a, în vacanţă, m-am dus la Tîrgu-Frumos, la o rudă a lui tată-meu. Atunci, într-o zi, am venit cu o căruţă la Iaşi, cînd am văzut întâi acest oraş, care mi s-a părut extraordinar. Str. Lăpuşneanu, cu casele nalte, mi se părea un drum tăiat într-un munte înalt, — ceea ce se cheamă „chei44 în munţii noştri. într-o zi însă am primit o telegramă de la tatăl meu, care mă chema la Roman. Am plecat îngrijit de telegramă. în gara din Roman (mi-aduc aminte că ploua) tatăl meu mi-a spus că trebuie să plec la ţară la un proprietar căruia directorul gimnaziului mă recomandase ca preparator pentru un băiat. M-am dus. Am suferit mult la început. Boieri, lume străină, obiceiuri necunoscute etc.
    Dar ce frumos era acolo! O casă ea un palat, înconjurată de grădini de florării — cu un iaz colosal în mijlocul grădinilor, cu un pod frumos peste iaz, cu bănci şi chioşcuri prin grădini. La masă ne chema un clopot. Uneori
240
la masă erau dte 40 de musafiri. Şi azi parcă-mi aduc aminte de lucruri de pe altă lume. De-atunci n-am mai văzut aşa viaţă bogată şi lipsită de griji, frumoasă şi plină. 'Mi-aduc aminte de femeia proprietarului, care avea ampiruri făcute numai din dantelă. Peste cîtva timp familia aceea s-a dus la băi la Odessa, iar eu am rămas cu copiii şi cu o doamnă (rudă a lor) care avea două fete cam de 14—16 ani. Acum era linişte. De fete nu m-am amorezat -— pentru că inima mi-era deja... dată ! Voi spune pe urmă cum şi cui. După ce au venit de la Odessa, la sfîrşituL lui august, mi-au dat 60 franci, un... caş mare şi m-au pus în trăsura lor boierească şi am intrat în Roman picior peste picior.
    Pînă la vîrsta de 15 ani cîştigasem cîteva sute de franci, cîteva sute de franzele şi un caş !
    Acolo, la ţară, mă amorezasem de fata unei rude a proprietarului — o fată brunetă, pe care o chema Eliza, şi al cărei tată stătea la altă moşie, aproape. Dar eu (care tocmai în această vacanţă citisem Monte Cristo al lui Dumas) am visat atîtea aventuri, încît am ajuns să mă mint pe mine însumi şi [să] încep să le cred. Aşa că (aici voi mărturisi ceva urît) la Roman, mai tîrziu, am mărturisit unui prieten succesele mele. Ţin minte că pusesem ziua de 3 august ca ziua cînd i-am făcut declaraţie Elizei — declaraţie bine primită de dînsa. Această minciună idealistă de-atunci mă face să pricep bine psihologia zugrăvită de Daudet în Tar tar in de Tarascon. Curios : 3 august devenise sincer pentru mine o zi plină de amintiri fericite !
    Dar acest „3 august44 nu m-a împiedicat să mă amo-rezez — primul „amor44 mai serios — de o altă fată din Roman, Estella. Era o fată cam de 17 ani, brunetă, cu nasul acvilin, şi caro umbla cu rochii de culoare cenuşie sau albastră, ori cel puţin fionguri din familia acestor culori. Desigur, nu i-am spus nimic nici ei — nici n-o cunoşteam —dar aceasta ştia. La grădina publică, la un rond din mijlocul oraşului (loc de muzică şi plimbare), eu eram veşnic prezent, melancolic, gînditor, cu ochii ţintă spre ea — uneori îmi luam curajul s-o privesc drept în ochi — veşnic unde era, veşnic pe o bancă în preajma ei. Apoi, cum mă sculam, treceam pe la ea. Avea o casă cu un cerdac lung spre drum. Treceam, mă uitam pe furiş
241
oarecum — dar tocmai de asta destul de... suspect. Treceam înapoi. Apoi după-amiază iar treceam spre casă. Toată vremea făceam analiză. Mă iubeşte ori nu ? Interpretam toate privirile ei, toate faptele, locul unde stă în grădină, ce face la geamul ei cînd trec etc.
    „Amorurile“ mele mi-au ascuţit mai mult decît orice simţul observaţiei.
    Dar amorul nu merge fără gelozie. în primăvară (aveam 16 ani) au apărut în Roman nişte telegraf işti cu redingote şi jobenuri. Erau cei mai galanţi cavaleri din Roman. Căutau să facă furori. Am început să mă tem de; ei : nişte tineri aşa de sclivisiţi mi se păreau irezistibili. Au început să ni se pară nişte zei — bieţii telegrafişti. Ce mic eram eu ! Eu isprăvisem gimnaziul, şi ei, pe lîngă 4 clase de gimnaziu, mai aveau şi un an de şcoală telegrafică — ba şi joben şi haine bune — şi mustăcioare. Dar nici ei nu se gîndeau la Estella, nici ea la ei. Eu mă temeam de viitor!           *
    Dar un lucru aproape extraordinar s-a întâmplat, nu din gelozie, ci dintr-un fel de invidie... Ba nu, aproape din nimic. Estella era prietenă cu o altă fată, frumoasă şi asta, poate mai frumoasă, dar nu aşa de picantă. Era pe-atunci în Roman un tînăr grec, care, uneori, se plimba cu ele prin grădina publică. Şi nu gelozia, dar fericirea lui de a putea fi cu ea mă cam indispunea. înţr-o sară eram cu un prieten, un băiat ţicnit, oare a murit demult, în glumă, i-am spus : Ai putea tu să-i tragi o palmă acelui cavaler ? Lucrul părea imposibil — imposibil adică şă nu fie prins, bătut, dus la poliţie, în urma unui aşa scandal nemaiauzit. Prietenul meu, care era sub influenţa romanelor de senzaţie şi cam apucat, se simţi sfidat de vorbele mele. Era în joc acuma curajul lui. Deodată se repezi printre lume, dădu o palmă sonoră calaverului, izbucni ca un fulger printre oameni şi fugi acasă. Fluierături de sergenţi, scandal... Dar lucrul nu s-a aflat niciodată. A doua zi gazeta locală spunea la informaţii întîmplarea. Noi, cu aerul de conspiratori, ne socoteam lucru mare, tipuri din romanele de senzaţie. Azi, cavalerul pălmuit e un domn cărunt în Iaşi, un arendaş — Estella, femeia unui doctor din Bucureşti. Amorul s-^a isprăvit cu plecarea mea la Bîrlad. Ţin minte că simţeam că-mi lipseşte ceva strălucit, ca să o fac să moară de iubire pentru
242
mine. Adesea mă gîndeam : să pot eu scrie la gazeta locală ! Să vadă ea că scriu tipărit! (Era o gazetă îngrozitor de proastă !) Dar era un vis numai, nici vorbă măcar să mă gîndesc serios. Nici o posibilitate. Aşa ceva, cum acuma m-aş gîndi : dacă aş fi general să cuceresc Rusia!
    Pe fata aceasta, cu rochiile ei veşnic reflectînd albastrul, parcă o văd şi acum. Avea ceva distins, ceva de simplicitate, ceva de şoltic — mult feminin.
    De-atunci a început şi plăcera mea pentru muzică. în Roman era o muzică militară admirabilă, oare cînta toate operele, pe care le-am auzit apoi la teatru. Toate aşteptările mele, toate serile de grădină publică — toate cele erau ţesute cu muzică. Cîntecele erau expresia sentimentelor mele şi erau dureroase. Ea, gesturile ei, mersul ei, melodiile muzicei, luna, stelele — toate se combinau în ceva, care nici nu poate fi priceput decît la 16 ani — cînd eşti precoce şi... romantic.
    Romantic — este cuvîntul în care se cuprind toate -— 16 ani, libertate, amor, muzică, natura ; temperament sensibil şi imaginativ — la un loc alcătuiesc cel mai romantic romantism.
    Dar toate acestea erau ajutate de cetirea romanelor. Cîteva romane cu subiecte veneţiene ne făcuseră pe trei (eu, prietenul de care vorbesc sus şi altul care, şi el, a niurit), ne făcuseră să ne constituim într-o societate : „consiliul de trei44, după norma „consiliului de trei44 din vremurile de glorie ale Veneţiei. Fiindcă acel consiliu veneţian urmărea viaţa privată a cetăţenilor veneţieni, apoi am început şi noi să căutăm a descoperi ce se petrece prin familii. începusem un adevărat „spionaj44. Şi, în avîntul nostru, aveam un curaj nebunesc. Intram prin străzi, prin antrete, pîndeam la geamuri ! Era un fel de nebunie — dar urmăream infamiile şi nedreptăţile, în numele justiţiei! O dată am făcut o adevărată descoperire. Am văzut, pe un geam, cum o doamnă, una din cele mai frumoase din Roman, a intrat plîngînd într-o odaie şi cum după ea a venit, ca s-o împace, un tînăr care a început s-o dezmierde. Am aflat atunci un secret din viaţa ei. Dar am tăcut şi nimenea h-a aflat vreodată. „Justiţia44 ar fi trebuit să ne facă să hotărîm ceva. Dar n-am făcut nimic. în realitate noi numai ne jucam de-a „consiliul de 344. Din fericire ne mulţumeam să ne punem în primejdie. Asta era plăcerea noastră. Poate nici aflarea lucru-
243
rilor nu ne interesa. Primejdia — asta era totul.
    Dar toate acestea presupun libertate. Şi o aveam. Cu toate acestea, tatăl meu nu se uita bine cînd veneam acasă noaptea tîrziu. Ba s-a şi supărat. A început să-mi încuie uşa. Dar l-am învins. Fără nopţi libere aş fi fost ca mort. Şi amorurile, şi „consiliul de 3“ — toate îmi cereau nopţi libere.
    în vremea aceasta, pe lingă romantismul amorului, al muzicii şi al naturii; pe lingă romantismul istoric („consiliul de 3“) — mai eram robit şi de o altă apucătură cam de aceeaşi natură : de spirit revoluţionar.
    Mai întăi, nu mai puteam crede în Dumnezeu. Prima lovitură mi-a dat-o un moş al meu, frate cu mama. Mi-a adus un argument care face impresie asupra oamenilor lipsiţi de filosof ie şi de teologie. Mi-a spus că dacă Dumnezeu e tată şi bun, pentru ce atîţia oameni de treabă şi cu frica lui Dumnezeu sînt nenorociţi ? Cu încetul am tot pierdut credinţa. Am trecut prin crize. Am ajuns să mă închin sara de mîntuială. Mă închinam tot mai fără convingere. De la o vreme, mă închinam cu gîndul că dacă poate totuşi există Dumnezeu, să-l... înşel. Adică nu să-l înşel. Să plasez rugăciunea — poate tot este ceva, dacă mă rog şi e Dumnezeu. în sfîrşit, e greu de exprimat ce simţeam.
    Prin clasa a IV-a eram revoluţionar. Revoluţionar prin temperament. La Roman nu era nici o carte — şi nici n-aveam idee despre revoluţionarii din lume. Nici nu auzisem de numele partidelor revoluţionare. Dar eram revoluţionar. Cînd am auzit de generalul Boulanger *, care voia războiul Franţei contra Germaniei spre a lua înapoi de la nemţi Alsacia şi Lorena, am devenit boulangist, republican, patriot francez. Simţeam clar că mi-aş fi dat cu fericire viaţa, atunci, la moment, dacă împuşcarea mea avea ca efect cîştigarea Alsaciei şi Lorenei de către Franţa !
    în ţară — eram cu „Opoziţia unită44, care făcea tărăboi teribil în contra lui Ion Brătianu. Dar în curînd am aflat că „Opoziţia unită44 era conservatoare ! Atunci m-am sfîrşit. Eu conservator ? ! Şi n-am miai fost cu „Opoziţia unită44. Şi am rămas revoluţionar înflăcărat, dar fără să ştiu
    * Georges Boulanger (1837—1891), ministru de Război în 1886. A încercat o lovitură de stat nereuşită. Refugiat la Bruxelles, s-a sinucis pe mormîntul metresei sale.
244
unde să-mi pun revoluţionarismul. (Cînd m-am dus la Bîrlad, în trei zile am devenit socialist, ateist fără milă, naturalist în artă, fonetist în ortografie !)
    In gimnaziu am fost legat cu mulţi băieţi — mai ales evrei. Dar n-am avut adevăraţi prieteni (afară de ceilalţi doi din „consiliul de 3“ — prieteni politici mai mult).
    Pe la sfîrşitul gimnaziului mă simţeam om matur ! în clasa a IV-a, ca şi în celelalte (afară de I) am fost premiant întîi. Dar mi-a fost ruşine să mă duc la premii. Premiile se dădeau la primărie. Coroana o punea pe cap episcopul în sunetul muzicii. Tot oraşul era acolo. Mie-mi era ruşine să fiu elev — mai ales că mă gîndeam că poate să fie şi Estella. Cum ? Să mă vadă ca şcolar, cu coroană pe cap, cu cărţi de premii subsuoară? Pe mine, cavalerul romantic, visător şi nocturn ?
    Dar sfîrşitul şederii mele la Roman a fost întristat. Tatăl meu era cam bolnav. Simţeam o milă şi o tristeţă —■. şi întâia oară am simţit lumea. Cu ce fericire, înainte de a pleca la Bîrlad, i-arn dat două sticle de cognac, cumpărate din leafa mea de la o lecţie — căci i se spusese că cognacul îi va face bine.
    Tatăl meu nu mai putea să-şi facă slujba. Situaţia era teribilă. Trebuiau! să mă duc la liceu. Eram aşa de bun elev, cunoscut în oraşul acela mic, încît au contribuit la o listă de subscripţie mulţi cetăţeni. Cavalerul medieval era umilit. Trist de boala grea a tatălui meu, umilit de lista aceea, îngrozit de lumea străină unde aveam să plec — acuma nu mai era vorba de amor — şi nici de vreunul din celelalte romantisme... Atunci am început viaţa.
    în toamna anului 1877 m-am dus la Bîrlad. Tatăl meu. era foarte bolnav. Nu stătea în pat, dar abia umbla. Nu mai avea cu ce trai. Ştiam toate, eram trist pană la moarte, dar vîrsta mă împiedica să văd toată gravitatea lucrului. îmi închipuiam că poate se va face bine. în orice gaz, optimismul, speranţa — mai bine zis inconştienţa Vîrstei — mă oprea să mă gîndesc clar că poate n-am să-l mai văd niciodată. Şi-ii adevăr, nu Dam mâi văzut decît o singură dată, peste trei săpţămîni, întins pe masă, indiferent pentru tot ceea ce fusese, pentru tot ce era.
    La Bîrlad m-a dus moşul meu, Teodor, într-o zi din cele din urmă ale lui august. Acolo, el a mai stat cîteva
245
zile şi apoi m-a părăsit. Avînd şi câţiva colegi evrei de la Roman, m-am aşezat la gazdă la un evreu, unde am mîncat în fiecare zi mîncări dulci — toate erau cu zahăr, imposibile pentru mine.
    La şcoală mă simţeam foarte străin, în oraş nou, cu profesori şi colegi noi, impresionat de măreţia acelui mare liceu —• şi cu gîndul la lumea mea din Roman, de care mi se părea că sînt departe cu mii de kilometri. întotdeauna, cînd m-am dus singur în locuri străine, am avut sentimentul...* acei pe care i-am avut de aproape şi că mă aflu într-un loc aşa de străin ca-ntr-o altă planetă. Grija de acasă, timiditatea, mediul ou totul nou,, toţi oamenii străini şi indiferenţi, sărăcia (nu se ştia bine, era o problemă cum şi de unde am să am cu ce plăti gazda pe luna a doua), toate acestea mă făceau să chem în ajutor cu putere resemnarea, această putere sufletească tristă şi rece, care numai atunci e de preferat durerii cînd durerea e prea mare. Cînd mă gîndeam la străzile mele, la felinarele mele de pe uliţele prietene din Roman, la figurile oamenilor din oraşul meu — md se părea că acuma sînt într-o ţară cu oameni de altă rasă şi cu o limbă necunoscută. Viaţa normală şi veselă din jurul meu, de pe uliţele Bîrladului, mi se părea o imposibilitate, ceva foarte curios, aşa eram de departe şi de străin. Aş fi fost fericit peste măsură să văd pe cineva din Roman, oricine, un negustor, un birjar, o figură, în sfîrşit, de-acolo.
    Dar într-o zi din septembrie am primit o telegramă că tatăl meu e foarte rău şi trebuie să vin îndată. Am înţeles totul. L-am lăsat destul de rău şi, cum am pleoat eu, el a intrat în spital, de unde mi-a scris cîteva scrisori, pe oare le păstrez. Ştiam bine că, în sărăcia noastră — care nu permitea sentimentalismul — nu m-ar fi chemat nimenea pentru gravitatea boalei. Ştiam c-a murit. Pe drum, în tren, căutam să mă apuc, să mă anin de vreun gînd de speranţă. Făceam ipoteze ridicole. Dar nu mă puteam înşela. Şi-mi aduc aminte că mă sileam să caut o justificare a acestei mari nedreptăţi — moartea tatei — şi un fel de consolare : Mă gîndeam : cîţi oameni mari (!) n-au fost pe lume, şi toţi au murit! „Toţi oamenii mor, oricît şi oricine ar fi ei !“ Căutam, cu alte cuvinte, să mă împac cu această mare nenorocire. La gara din
      * în revistă lipseşte probabil un rînd din text, sensul frazei rămînînd confuz.
246
Roman, mi-au ieşit înainte cîteva rude, între care şi mă tuşa mea, în doliu. Atunci am simţit ceva care nu se poate exprima. Pot spune ce mi s-a întîmplat în organism : Mi s-au răzvrătit, mi s-au cutremurat toate organele interne : plămînii, inima, stomacul. Parcă le-ar fi amestecat cineva cu o mînă, băgată în mine. M-am dus la casa noastră, unde-1 adusese mort de la spital. Era o mulţime de oameni — mai multe femei. Galben şi cu o expresie de durere şi tristeţă fără margini, stătea tatăl meu întins între luminări şi îmbrăcat în haine bune, cum nu mai purtase el de -multă vreme. Răceala morţii şi eleganţa neobicinuită a hainei aveau ceva îngrozitor de funebru. Am aflat că în ultimele momente întreba necontenit de mine : „De ce nu-i aici băietul ?“ Cuvîntul acesta, „băietul14, spus în asemenea împrejurări — cîtă durere, cită suferinţă ! El numai pe mine mă avea pe lume şi în cuvîntul acesta se vedea toată legătura între el şi mine.
    Tatăl meu m-a iubit foarte mult. Avea obiceiul să mă ia cu dînsul pe la treburile lui şi-mi aducea întotdeauna ceva cînd venea acasă. Rămaşi amândoi orfani oarecum, la moartea mamei mele, se făcuse între noi o legătură de prietenie, de camaraderie. Eu îl iubeam cu amor, cu o iubire fizică. îmi plăcea să-l sărut pe barbă... Parcă am şi acuma pe buze senzaţia bărbei lui.
    Tatăl meu a fost un om voinic, curajos, bun şi de o inteligenţă mijlocie. Avea un caracter admirabil, din care puţin am moştenit. Am moştenit jovialitatea, pe care mi-a împuţinat-o boala şi altă parte a caracterului meu. N-am moştenit egalitatea caracterului lui, răbdarea, optimismul. El, orice năcaz cît de mare (pierderea averii, lipsa banului pentru ziua de mîne ete.) ar fi avut, rămânea tot vesel, parcă i-ar fi venit o mare bucurie. El nu se irita niciodată, orice i-ar fi făcut cineva, aricit de nedrept ar fi fost cu el, orice i-ar fi spus. Cel mult, scotea un oftat — de mirare mai mult, de mirare că cineva poate spune asemenea lucruri.
    M-am întors la Bîrlad. Eram orfan şi de tată. Acum se adunau în mintea mea toate lucrurile din trecut: copilăria, amintirea mamei, anii de la Poiana lui Iuraşcu, anii de la Roman. Aveam, acuma, un trecut bogat — un trecut alcătuit din lucruri scumpe şi frumoase, duse pentru totdeauna — un cimitir, în care zăceau mama, tata, sora
247
mea şi eu cel fără grijă şi ocrotit de fiinţele mele cele de aproape. Acum rămăsesem singur. Şi... trebuiau banii pentru gazdă pe octombrie. Pe-o lună îmi plăti moşul meu, pe altă lună un văr al meu, pe a treia mătuşa mea.
    în eurînd căpătai o lecţie de 15 franci (de la 6—7 jum. dimineaţa : preparam înainte de începerea clasului, pe un fel.de gorilla de peste drum). Pe urmă îşi luă însărcinarea mătuşă-mea şi moşul meu Ţrancu. Fără ei, poate aş fi părăsit şcoala — şi azi aş fi cu totul altceva, în alt mediu — probabil un slujbaş la gară — poate sănătos, căci cursul vieţii fiind altul, alte lucruri mi s-ar fi întâmplat. Chiar înainte de a merge la Bîrlad, ş-a pus chestia căilor ferate. Dacă nu mergeam la Bîrlad, intram la căile ferate. Dar mătuşa mea m-a ajutat să merg mai departe.
    Mătuşă-mea, oare era foarte frumoasă, foarte delicată, foarte poetică şi, pentru noi „aristocrată44, căci numai ea trăia mai bine, mai „înalt44 — căci moşul meu era funcţionar la căile ferate —, mătuşă-mea era cineva foarte deosebit şi, cînd venea la Roman, era un eveniment. Eu o iubeam cu un fel de entuziasm, pentru căldura ei sufletească, pentru ochii ei frumoşi, pentru că mă iubea şi ea, pentru că-mi dădea lucruri bune. Cînd, după moartea mamei, a venit în vizită de la Brăila, la Poiana lui luraş-cu, eu o duceam prin fînaţ, pe la moară, îi recomandam florile de cîrnp care miroase etc.
    Cînd am trecut din clasa a IV-a primară în liceu, în vacanţa de vară, m-am dus întâia oară la ea, la Putna Sacă, 'lîngă Focşani. M-am dus cu trenul, singur, pănă la Mărăşeşti. în compartiment mai era o fată de vîrsta mea, 12 ani, ori poate mai mare, cu o cucoană în vîrstă. La Mărăşeşti, trenul a apucat spre Galaţi, lăsîndu-mă melancolic, căci... deja începusem să mă amorezez de fata cea de 12 ani, ori ceva mai mare ! (Rar om să fi fost mai dispus la amor decît mine ! Amor care idealizează, care face scumpă pe fiinţa iubită, care lasă o melancolie intensă la despărţire!... Şi aceasta din cea mai îndepărtată copilărie!)
    Dar la Mărăşeşti, în gară, mă aştepta mătuşă-mea, care avea o pălărie frumoasă, un pardesiu de voiaj, o geantă în mină şi oare mă luă cu ea pînă la Putna Sacă, într-un vagon de clasa I cu catifea roşie. Mi s-a părut că încep o viaţă de marchiz şi de milionar. La Putna Sacă am sfat
'218
vreo lună, veşnic pe vagoanele care stăteau în staţie, pe grămezile de saci de grîu aduşi pentru transport. Tot în vara aceea m-am dus şi la Focşani (era alăturea), în clasa I. La Putna Sacă, casă bună, mîncare „boierească44, servitori, contact cu „lumea bună44 — în sfîrşit, mi se părea o viaţă elegantă, din romane — cum mi s-ar părea acuma viaţa pe care aş duce-o dacă aş fi oaspetele vreunui milionar englez. Ce mult e de atunci!
     E din altă lume, din altă epocă istorică — ar putea fi de-atunci sute de ani ! Dar încă de la casa noastră din Roman, cînd aveam 4 ani, ştiam genul substantivelor, vedeam Ceahlăul pe geam şi simţeam primul amor, acela pentru Otilia, fata de 7 ani, care trecea pe la geamul nostru, de 4 ori pe zi, cînd se ducea la şcoală !
     Simt aşa de bine versul lui Baudelaire :
                      Am mai multe amintiri,
                      Decît dacă aş avea (vîrsta de)
                      O mie de ani...
     Dar să las digresia asta — şi să mă întorc la viaţa •din Bîrlad.
     La Bîrlad, după moartea tatălui meu, m-am mutat ia cucoana Zoiţa, al cărei nume a devenit ilustru în mica societate ce am înjghebat noi acolo. Aici stăteam cu un elev din clasa a Vl-a, N. Savin. Alăturea stătea un coleg de-al lui Savin, Moscu, iar a treia casă stătea Raicu Io-nescu. Aceştia, împreună cu un altul, un prieten al lui Mos-cu, şi împreună cu mine, am format o tovărăşie, bazată pe prietenie, pe tovărăşie de idei, pe comunitate de idealuri.
     Dar înainte de a vorbi de această tovărăşie — înainte de a se înjgheba societatea noastră — am avut să mai trec printr-o durere. în ianuarie, am primit o scrisoare de la un prieten din Roman că moşul meu Teodor, acela care mă dusese în Bîrlad, a murit. Murise de boală de inimă, boală datorită acelei întîmplări cînd şi-a rupt două degete şi agravată în vremea din urmă prin nişte neplăceri şi suferinţi cauzate de un sentiment puternic pentru o doamnă din Roman. Acest om a fost imul din cei mai inteligenţi oameni din cîţi am cunoscut, poate cel mai inteligent. Fără nici o învăţătură (patru clase primare, cum se făceau acum 50 de ani), fără nici un mediu, căci nu cunoştea un singur om de cultură, el a
249
reuşit să fie un om modem. în politică era absolut sceptic şi nu era cu nimeni. Dacă ar fi fost atunci un partid nou în Roman, un partid revoluţionar, poate ar fi fost cu dînsul, dacă nu i s-ar fi părut utopic, căci el era mai mult critic şi ironist — şi foarte puţin entuziast şi capabil să se iluzioneze. Pe de altă pante, era ateu. Nu avea prieteni, ci numai cunoştinţi de cafenea — la care nu se ducea acasă şi care nu veneau la el. Cu acea parte din familie (mai toată) care nu avea nimic distins nu era în legătură. Pricepea toate lucrurile şi l-am auzit explicînd fenomene naturale, din propria-i sforţare intelectuală, aşa cum mai tîrziu le-am văzut explicate în cartea de fizică. în orice se amesteca, era perfect. Ştia să croiască rochii femeieşti, fiindcă s-a pus odată să croiască. Dregea perfect ceasornice. Colora fotografiile etc., etc. Avea o logică ca fierul de tare şi o ironie îngrozitoare. Avea o faţă luminată de inteligenţă — una din cele mai distinse figuri din cîte am văzut. Era inteligent şi în viaţa practică şi înzestrat cu o mare voinţă: trăia din cîteva mii de franci, pe care le da cu dobîndă, ştiind să manevreze mica lui sumă aşa ca să producă cel mai mare venit posibil. Umbla foarte bine îmbrăcat, corect de tot — şi avea o mare grijă să nu fie atins de loc de nimene. Pe-atunci nu-1 puteam aprecia bine, căci nu aveam termen de comparaţie. De-atunci am văzut mulţi oameni, am înţeles ce lucru era acel om, lipsit de orice cultură, care putea discuta orice cu oricine şi care, prin propria lui inteligenţă, găsea răspunsuri şi explicaţii la toate problemele ce şi le punea ori i le puneau alţii. Era singur, distins, foarte inteligent, — o apariţie rară şi unică în felul său. Era foarte violent şi în acelaşi tâmp foarte bun. Cred că n-am văzut un om mai violent, pe care să-l exaspereze mai mult răspunsurile nelogice şi purtarea nepotrivită. Şi n-am văzut om care să sufere mai mult de suferinţa celor la oare ţinea el. Cred că a fost omul cel mai bine înzestrat din toată familia noastră. Se zice că eu îi samăn. Se poate. Dar eu sînt el amestecat cu o mulţime de lucruri de o valoare mai inferioară. Aurul lui s-a amestecat la mine cu multe metale inferioare. E ceva greoi, e o stîngăcie, e o lipsă de gust, e o slăbiciune de logică la mine, care nu erau la dînsul. Cînd era mic, a voit mult să înveţe mai departe. A plîns mult să-l trimită la Iaşi la şcoli mai înalte. Dar n-a avut cu ce. Şi sînt sigur că s-a pierdut un om de
250
mare valoare. Acum ar avea 62 de ani. Cine ştie ce nume glorios ar fi fost! (îmi dau foarte bine samă de ceea ce spun. Nu mă face să spun lucrurile acestea nici sentimentalismul, nici faptul că mi-a fost un om de aproape. Am sute de fapte şi idei de-ale lui, care-mi servesc ca mate rial pentru aprecierea mea.)
    Această mare inteligenţă o moştenise de la părinţii lui. Pe tatăl lui nu l-am cunoscut, dar am auzit că a fost un om foarte deştept. Pe mama lui (bunieă-mea) am cunoscut-o bine. A murit cînd aveam 25 ani. Avea 70 de ani, cînd simţea o mare plăcere să-i spun tot ce ştiam despre lume. Nu era lucru despre oare să nu-şi pună problemă. „Pentru ce“ era o întrebare care şi-o punea necontenit. Pentru ea lumea exista şi era veşnic nouă şi plină de mister. Stelele, cerul, viaţa plantelor, a animalelor, cauza tuturor lucrurilor — o interesau necontenit. Ea nu ştia nici să citească. Apoi avea sentimente rare pentru o femeie, mai ales pentru 0 femeie absolut incultă şi (cînd o ştiu eu) aşa de bătrînă : melancolia lucrurilor duse, lucrurilor de departe etc. Un tren care se ducea departe pe câmpie îi producea melancolie. Era curios să vezi o babă incultă, de 70 ani, oare simte poezia subtilă a unui tren (a unei adunături de oameni necunoscuţi) care a stat o clipă la staţie şi apoi s-a dus departe, tot mai departe — spre alte orizonturi! Sfîrşitul vieţii i-a fost greu de tot. îi murise fiinţa prea scumpă, şi câţiva ani nici n-a putut umbla — şi a murit departe de mătuşa mea, la Roman. Eu nu mi-am făcut datoria faţă de dînsa, nu i-am arătat atenţia pe care trebuia să i-o arăt. A fost şi fatal lucrul acesta : Eram prea tînăr, prea preocupat de mii de lucruri serioase şi neserioase, lucruri ale unui tînăr de 20 de ani — şi ea era prea din altă lume. Ra, pe-atunci, plin de ideea „lumii nouă“, pentru care... luptam, în bu-nică-mea nu puteam vedea decît ■urmele bine caracterizate ale lumii vechi. în rezumat, eu aveam lumea mea şi, din cauza egoismului natural omului şi, încă, din cauză că nu ne putem gîndi clar, mai ales la 20—25 de ani, că moartea va răpi pentru totdeauna pe cei bătrîni — din aceste cauze am neglijat-o •— n-am vorbit destul cu ea, n-am stat destul cu ea, m-am arătat grăbit să mă duo după ocupaţiile şi plăcerile mele — şi nu i-am explicat destul lucrurile pentru care avea acea mare curiozitate..
251
    La Bîrlad, în anul întăi (clasa a Il-a), m-am împrietenit foarte de aproape cu aceia pe care i-am numit mai sus. Dar cel mai aproape mi-a fost Raicu Ionescu. Şi e curios că prima impresie ce mi-a produs-o a fost antipatia : cînd m-am dus la liceu în primele zile ale lui septembrie, am văzut un grup de băieţi mari (pe-atunci erau băieţi mai în vîrstă, mulţi, decît acum — în liceu) şi, între ei, unul foarte tînăr, care stătea ou mînile în buzunar şi vorbea cu ei de la egal la egal, ba încă făcea şi spirit pe socoteala lor. Acest băiat, cam de clasa a Iii-a, care trata aşa de „obraznic44 pe băieţii din clasa a Vil-a, mi-a fost profund antipatic. Dar ce mirat am fost cînd am aflat, apoi, că toţi, şi cel „mic44, erau în aceeaşi clasă, a Vl-a ! In adevăr, Raicu Ionescu, pe lîngă că era mult mai tînăr decît colegii lui, dar avea şi o faţă mai tînără decît vîrsta lui. Avea 15 ani, dar părea de 12—13. Dar cunoştinţă cu el n-am făcut decât la coana Zeiţa, cînd m-am mutat în odaia în oare stătea deja Savin. Imediat ne-au legat ideile — toate ideile înaintate. Raicu Ionescu şi ou mine eram cei mai fanatici şi, dintre amîndoi, eu încă şi mai mult. Chiar' în anul I am alcătuit o societate literară, „Orientul44 (după numele s-tradei unde stăteam). Făceam conferinţe, între noi, „cei cinci membri44, conferinţele erau criticate, cele mai bune erau premiate. Iată cum : unul făcea o conferinţă, altul era însărcinat să-i facă critica, tot în serii. Cel criticat răspundea etc. Apoi făcea altul conferinţa, altul îl critica etc. Aşa că tuturor ne venea rîndul să fim şi conferenţiari şi critici. Şi nu făceam numai conferinţe, ci şi literatură. Scriam, adică, orice. Mi-aduc aminte că am scris odată o conferinţă despre influenţa romanelor, arătând ce rău pot face romanele rele. In genere, eram cam duşman al romanelor.
    Odată am scris o poezie în proză — era vorba de nişte săraci, care au îngheţat într-o iarnă, pe un drum. Savin mi-a făcut critica şi, la sfîrşit, ca să mă laude, spunea : „Un cuvînt mai mult sau mai puţin şi totul ar fi fost stricat44. Deci mă lăuda, dar solemnitatea frazei lui m-a făcut să-l iau în râs, şi scump a plătit el această laudă ! Odată, Moscu (oare era cam poet şi era şi amorezat) a făcut o poezie în care vorbea de un trandafir la un geam. Eu i-am făcut critica. L-am combătut teribil că e „romantic^4 (trandafirul). Romantic — însemna burghez, însemna trădător, căci socialiştii şi revista lor, Contemporanul, erau
252
realişti! Raicu a scris o conferinţă despre Eliade Rădu-lescu, în care s-a văzut deodată că are stil. Altădată a scris o poezie în versuri, din oare ţin minte aceste versuri (se tînguia un ţăran) :
                                      Sărac lihnit de foame,
                                      Muncind întreaga zi...
     I-am acordat premiul II... Cîte lucruri nu-mi aduc aminte de la acele şedinţe literare, pe care le ţineam la coana Zoiţa — dar uneori la o crîşmă, la Iordache Leu, unde era vin dulce toată iarna, 40 bani litrul — şi pe care adesea îl plătea tatăl dui Savin, cînd venea de la ţară, căci obişnuiam să rămînem datori, iar banii datoraţi Savin îi explica prin cine ştie ce nevoi serioase ale lui. Odată însă a fost admirabil. Eram în clasa a Vl-a. Se alesese un deputat socialist. Ne-am dus la Iordache Leu să facem banchet. Savin era îmbrăcat caraghios : împrumutase nişte ciobote oribile, căci îşi dăduse botinele la dres (era iama). Pe cînd toastam teribil pentru socialism, băiatul de dugheană vine şi-i spune lui Savin că tatăl său e alăturea, în altă odaie. Ce mutră a făcut Savin, care s-a dus la tatăl său — şi, ca concluzie, tatăl său a plătit banchetul nostru socialist. Am uitat să spun că Savin era cel mai învăţat dintre noi.
     Viaţa la Bîrlad, în clasa a V-a şi a Vl-a, a fost la fel, cu deosebire că, din clasa a Vl-a, a mai intrat unul în grupul nostru, Dinerman, care a murit de vreo 20 de ani. Aceşti ani au fost dintre cei mai frumoşi. Acuma nu mai eram copii, eram adolescenţi. Şi, din multe cauze, eram, se poate spune, oameni mari. Oameni mari, dar cu toată frăgezimea sufletească a adolescenţii. Eram oameni mari pentru că eram nu numai liberi, dar chiar lăsaţi de capul nostru. Eram oameni mari pentru că eram, unii, foarte săraci, alţii, dacă nu aşa săraci, cel puţin din clase inculte, unde nu există creşterea în bumbac (bumbac material şi bumbac moral). Eram oameni mari, pentru că mai toţi trecusem prin multe. Eu, de pildă, trecusem prin atîtea faze : atîtea locuri, şcoli, nenorociri etc. Eram oameni mari, pentru că pe-atunci nu eram îmbrăcaţi în uniformă şi numerotaţi. Eram oameni mari, pentru că trebuia să administrăm noi, după capul nostru şi cu multă dibăcie, micile sume, de-aoasă sau din lecţii, cu care trăiam, (Odată, cumpărîndu-mi o carte de 25 franci a lui Iiaeckel, des-
253
pre origina omului, a trebuit să mă mut la altă gazdă şi să mănînc la casap, un fel la dejun şi unul sara, aşa că trei luni am suferit necontenit de foame, mai ales sara, cînd mă uitam cu jind la vitrinele băcăniilor şi cofetăriilor.) Şi, mai ales, eram oameni mari, pentru că aveam idei, un ideal, pentru care trăiam. în adevăr, nu trăiam decît pentru acele idei, care erau singurul lucru important în viaţa noastră. La şcoală, învăţam bine, pentru că nu eram proşti. Dar şcoala era a cinoea roată la căruţă. O şi despreţuiam, ca o instituţie burgheză, unde se predau obiecte de acelea şi în aşa fel ca să întoarcă mintea tinerimii de la. „adevăratele* probleme ale vieţii şi societăţii. De amor nici vorbă nu mai era. în acest timp nu mai existau fete nici chiar pentru mine. Numai unul, Moscu, era amorezat de o vecină, Afrodita Haritachi,. al cărei nume azi îmi pare aşa de poetic, căci îmi aduce aminte mahalaua noastră, malul Bîrladului, serile de iarnă cenuşii, cînd ea venea de la şcoală etc.
    Noi, toată vremea discutam şi puneam omenirea la cale. Ceteam ca evanghelii cărţile — puţine ce aveam. Puţine, pentru că pe vremea aceea în provincie nu erau cărţi şi noi ni le . procuram cu cele mai mari sacrificii, săraci cum eram. Niciodată n-am mai dus o aşa viaţă de idei. Idei sărace poate, dar mare bogăţie de idei de acestea sărace ! Şi cît era de bine pe-atunei, cînd aveam răspuns şi dezlegare la toate problemele ! Petrecerile noastre erau tot intelectuale. Aceste petreceri nu erau deloc variate. Era întăi crîşma, care ne atrăgea prin faptul că lucrul acesta ne dădea impresia că sîntem oameni mari. Apoi prin faptul că făceam un lucru nepermis de şcoală. După aceea prin ceva „nou*, „străin* — şi, în sfîrşit, prin intimitatea şi ridicarea sufletului la un diapazon mai înalt, cînd ne găseam toţi, departe de lume, într-o odăiţă mobilată ca în vremea veche. Era o crîşmă cum nu mai sînt, ca hanurile de la drumul mare, ca acele hanuri pe care le-a idealizat Sadoveanu. Odată, cînd ne-am întors în Bîrlad după Crăciun, am adus, unii dintre noi, nişte păsări gata curăţite, le-am dat la fript la o chitărie şi am petrecut la crîşma lui Iordache Leu toată ziua. Spre seară, ne-am dus prin oraş, am cumpărat stafide etc., şi ne-am dus toţi la noi acasă, unde, lipsind coana Zoiţa, am turnat un foc enorm şi-am stat de vorbă şi de glume până după miezul nopţii. Ca fapt e un lucru banal, dar a fost unul din acele lucruri care nu se pot uita.
254
                                 O altă petrecere erau plimbările în jurul Bîrladului
—   şi iama şi vara. Fugeam de la şcoală fără nici o mustrare de conştiinţă. Mi s-a întîmplat să lipsesc şi două săptămîni. Primăvara, cînd se topea omătul, mergeam pe cîmp şi simţeam profunda melancolie a pîrîiaşelor şi a nourilor albi subţiri de pe cerul înalt. Dar mai ales nopţile de martie cînd încă era omăt, dar venea o suflare de primăvară — acelea nu se pot uita ! O altă fericire era grădina publică, mare ca o pădure, misterioasă, în care am auzit, într-o sară cu lună, după o zi de ploaie, un flaut, dintre nişte copaci. Iar în iunie, cînd preparam examenele, ne duceam să învăţăm la grădină pe la 4 dimineaţa.
                              Acasă la noi, la crîşmă, pe uliţi, în natură, discutam, ne entuziasmam, visam viitorul omenirii, făceam poezie
—   şi niciodată nu ne gîndeam la noi, la viitorul nostru, la cariera noastră.
    Totuşi o frică ne întuneca adesea fericirea : bacalaureatul. Era aşa de greu, auzeam, noi provincialii, atîtea legende, încît ne speria sfîrşitul liceului. Unii începuseră a se prepara — sau cel puţin a socoti cîte cărţi va trebui să ştim pe de rost. Le socoteam cu... metrul, adică puse una peste alta cărţile, se făcea o eoloană-naltă de un metru şi ceva... Asta ne da mult de gîndit!
    în grupul acesta, se stabilise grade de prietenie. Intre Raicu Ionescu, Sa vin şi mine se închegase legături mai strînse. Iar între mine şi Raicu Ionescu şi mai strînse. Noi eram mai intelectuali, mai idealişti şi mai dezinteresaţi. Raicu Ionescu era un băiat frumos — sărnăna a fată — foarte inteligent şi foarte spiritual. El avea cuvinte minunate pentru a caracteriza şi o veselie care nu se dezminţea niciodată. Cetea frumos, şi eu, oare ştiam pe Eminescu pe de rost, aşa de pe de rost, că ştiam unde anume, în ce versuri se găseşte cutare cuvînt — ca să am o plăcere nouă de Eminescu, îl puneam pe Raicu Ionescu să-mi reciteze la infinit versuri, şi uneori îl... plăteam cu o trataţie !... O mare plăcere a noastră, fizică, eră să mîn-căm fiecare cîte 5 prăjituri proaste, ori o cutie de sardele pe care o mîncam pe uliţă. Alteori eram fericiţi cu colaci de 5 bani unul.
                              Sărăcia noastră, mai ales a lui Raicu Ionescu şi a mea, era mare. El n-a avut niciodată foc iama, în odaia lui de
255
ia un dascăl. Noi se cheamă că aveam foc, dar in casă era aşa, incit ne îngheţau urechile. Dar ce ne păsa! Nu ne păsa nici cînd ne erau botinele rupte şi umblam cu omăt în ele. Raicu, în asemenea caz, punea o bucată de şindrilă unde talpa era spartă, şi numea „prezervative46 aceste bucăţi de şindrilă. Această sărăcie, sărăcie care începuse mai demult şi a continuat şi mai apoi, o socotea un fel de titlu de nobleţă. Cu ea mă mîndream faţă de cei ce n-au suferit de sărăcie, cum se mîndreşte un marchiz cu titlul lui faţă de un burghez.
    In clasa a Vil-a, am rămas aproape singur, căci prietenii mei erau cu o clasă mai sus (afară de unul, cu care eram mai puţin legat, căci nu era nici cetitor, nici intelectual adevărat) şi se duseseră din Bîrlad. In clasa aceasta, a VII~a, eram chiar „marew de tot. Mă duceam la şcoală cînd voiam — acuma eram şi publicist, scriam la ziarele socialiste, ba aveam şi o revistă la Roman fundată de trei tineri, între care şi eu şi de care voi vorbi mai pe urmă.
    La gazdă rămăsesem cu un elev din o clasă inferioară mie. Acesta era un fost soldat de la Roman, care, după trei ani de militărie, venise la liceu în clasa a V-a şi, fiindcă-1 cunoşteam (era socialist), a venit şi el la noi — aşa că eram trei într~o odaie : el în clasa a V-a, eu în a VI~a şi Şavin în a Vll-a. Acest elev a urmat două luni îmbrăcat soldăţeşte; de aceea îl numeam noi „jandarmul64. Era un tip inferior, şi adesea eram sfădiţi cu el. Atunci el ne făcea sînge rău, cumpărînd cutii de tutun, pe care-1 desfăcea umplînd casa de miros şi fumînd, — iar Savin şi eu, veşnic fără nici un ban, miroseam tutunul şi înghiţeam în sec. Dar ne răzbunam teribil. Savin, eu şi Raicu începeam să vorbim cu aluzii la acel Ştefă-nescu — şi „aluziile66 erau aşa de ale dracului — îneît, în realitate, îl ironizam ceasuri întregi, iar el tăcea — căci n-avea ce face !
    Rămas în clasa a Vll-a cu acest coleg de gazdă, eram ca şi singur. Dealtfel el s-a şi mutat aiurea. Acest an l-am dus foarte curios. Parcă nu mai eram elev, deşi învăţam tot bine.
    Dar înainte de asta, adică în vacanţa cea mare dintre clasa a Vl-a ş ia Vll-a, mi s-au întâmplat lucruri de o mare însemnătate. Am devenit publicist, am scos o revistă, am scris poezii şi m-am amorezat mai serios decît
256
oricînd pănă acuma. Atunci, în vara anului 1889, la vîrsta de 18 ani, am ieşit din adolescenţă şi am trecut în ceea ce se cheamă prima tinereţă.
    Mă dusesem la Roman de vacanţă (acum era acolo mătuşă-mea). In Roman m-am legat de unul Muşo-iu (fost funcţionar şi devenit propagandist socialist; azi e în Bucureşti, scoate o revistă anarhistă) şi cu un altul, Vaian (un tînăr nervos, isteric, nu lipsit de talent — care începuse a fi publicist de la 17 ani; a murit de mult : s-a sinucis).
    întâiul meu articol publicat a fost o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman de o domnişoară. Critica am publicat-o într-un ziar din Bucureşti. Era bine scrisă, plină de răutăţi, şi, oraşul fiind mic, domnişoara cunoscută, articolaşul a făcut zgomot. Defectul criticei era disproporţia între importanţa ce o dădeam eu lucrului şi între micimea acestui lucru. Aşadar, debutul meu literar a fost... critica literară agresivă !
    In aceeaşi vară, împreună cu amicii mei Muşoiu şi Vaian şi cu colaborarea altor tineri, am scos o revistă bilunară. Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă, — în^şfîrşit, revoluţionară în toate direcţiile. Am scris cugetări, poezii în versuri şi în proză şi traduceri din Zola şi filozoful popular materialist Biiehner, Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alţii, dar eu le spuneam de la mine, nu le cetisem încă aiurea — şi acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere şi logică. Pentru vîrsta de 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care însă nu s-a realizat cum trebuia. în scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decît am fost. Ceea ce era interesant în aceste cugetări tinereşti era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educaţie şi mediu şi, mai ales, dovada unui spirit inventiv, creator de idei. „Poeziile46, scrise atunci cu multă pasiune, erau influenţate de Emi-nescu şi, cetite acuma, îmi fac displăcere, căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am ştiut niciodată să-mi exprim sentimentele. Deşi vorbăreţ, dar am fost un om tăcut în privinţa sentimentelor. Şi
257
cînd am voit să le exprim, fie prin vorbă, fie în scris — am bîlbîit, am fost stîngaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din fund ale sufletului m-au paralizat. Numai o dată în viaţă, stăpânit de o nemăsurată pasiune, am putut s-o exprim în scris — atunci cînd toată fiinţa mea se ţâra în genunchi, sărutînd urma paşilor unei femei adorate. E de mult de-atunci! încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă şi tipărită, este o pată pe inteligenţa mea, mă ofensează este-ticeşte, este unul din acele lucruri oare aş dori să fie şterse din trecut.
    Dar, trecând peste aceasta, şi luînd în bloc activitatea de publicist din acea vară, ce semn de viaţă, de putere, de idealism a fost acea manifestare literară! Credeam cu tărie în bine, în adevăr, simţeam că fiinţa mea & un mijloc pentru realizarea fericirii omeneşti şi a triumfului adevărului. Cred că scepticismul ironic încă nu apăruse în mine. Eram mai naiv, dar mai puternic, mai bun şi, într-un fel, eram fericit.
    Dar în acea vară am trăit şi întâiul meu amor adevărat, sau aproape adevărat — „aproape^, fiindcă în mare parte era un produs romantic al imaginaţiei mele înflorite. Am iubit, cred, atunci, mai mult amorul decît pe fata de care eram înamorat. Mai tîrziu, altădată, poate am blestemat amorul, dar am iubit pănă la durere pe femeia iubită.
    Venisem de curînd din Bîrlad. Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie, caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau departe, cum par ele vara, erau pline de foc şi muzica cînta o arie banală, dar care place oamenilor fără cultură muzicală : „Alia Stella confidente(Mai tîrziu am cetit o schiţă satirică de Caragiale, în care e vorba de o domnişoară de mahala oare cînta logodnicului, din piano, această bucată * ! Şi schiţa asta mi-a rnînjit frumuseţea amintirii !) Deodată, îmi apare înainte, pe aleia grădinii, o fată necunoscută mie, subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben şi cu ochii negri. Avea în mînă un trandafir roş, pe care-1 ţinea la gură parcă l-ar fi muşcat. Imaginaţia mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară,
     * Romanţă italiană de Robaudi citată de Caragiale în schiţa G lacună.
258
muzica, surpriza de a vedea apariţia asta necunoscută mie şi atît de încântătoare, f rumuseţa ei, mai ales mersul sigur, dar delicat şi, încă, mai mult decât toate cred, gestul de a muşca din trandafir m-au făcut, într-un moment, să fiu, să mă simţ, al ei. în gestul ei de a muşca din trandafir, cred, am simţit, am văzut, inconştient, nervozitatea ei, impresionabilitatea ei, poate cruzimea ei, poate ceva de dominaţie, şi probabil simbolul sărutării pasionate. Ştiu însă că n-am putut să mi-o închipui, şi nici azi n-o văd altfel, decît muşcând nervos, promiţător, din acel trandafir roş din vara anului 1889.
    M-am pironit lîngă un copac, aşteptînd-o să treacă, la vale şi la deal şi, fireşte, am început să sufăr. Iubirea, chiar acea romantică de la 18 ani, este suferinţă. Aspiraţia după sufletul, după corpul, după întreaga fiinţă a femeii iubite este dureroasă şi nu poate fi satisfăcută niciodată complect. Dar atunci suferinţa era mai mare, căci nu ştiam ce poate ieşi din sentimentul meu. Simţindu-mă urît, sărac, stângaci, fără putinţă de a avea trecere la femei — căci inteligenţa n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei —, exagerând, căci aşa e iubirea, exagerînd măreţia fetei aceleia, socotind-o, ca-n orice amor, o fiinţă mai presus de lume — într-un cuvânt, ima-ginînd-o pe ea regină şi pe mine ultimul dintre oameni, durerea mea de la început a luat proporţii mari. Şi cât am suferit apoi, în vara şi toamna aceea, chiar cînd faptele ar fi trebuit să mă facă să fiu fericit! Ceva ascuţit îmi intrase în inimă şi o nerăbdare mare, un sentiment că nu încap în mine, că aş vrea să fug din mine însumi.
    Cine era această necunoscută ? Nu ştiam. Pe urmă am aflat că era din Botoşani, venită vara la o soră a ei măritată.
    In grădină, voiam să-i arăt că îmi place, că sufăr pentru ea ; dar totodată îmi era ruşine de dînsa ! întotdeauna am avut naivitatea să cred că unei femei îi displace s-o iubeşti, cînd ea nu te iubeşte.
    Cînd a cântat marşul şi s-a isprăvit „grădinaw, m-am luat după grupul ei şi am văzut unde şede : în rândul de sus al unei case mari de pe strada Principală... Cîte nopţi am stat apoi sub geamurile acelei case !
    De-aiei încolo, m-am transformat într-un gardian de noapte şi de zi al casei ei. (Un incident comic : o fată de peste drum, crezînd că ea este scopul plimbărilor
259
mele, îmi zîmbea şi cred că se înamorase de mine. Şi, fără să vrea, acea fată îmi devenise o piedică mare in afacerile amoroase, căci o găseam veşnic la geam, ca o spioană fără voie.)
    „Iubita44 mea a început să vadă că o urmăresc. Acum ştia. Făcusem deci un pas mare. Aveam o mare satisfacţie că... ştie ! Şi atunci începu psihologia. Mă iubeşte ? Nu mă iubeşte ? Eu nu credeam, bineînţeles, că regina aceasta mă poate iubi, dar, totuşi, „da’ dacă44 ? Casa ei era la un colţ, cu două faţade pe două drumuri. Odată am observat că, după ce m-a văzut de la un geam de pe strada A, cînd eu am cotit pe strada B, ea a apărut la un geam de pe strada aceasta. „Aşadar, a venit la acest geam să mă vadă încă o dată şi şă mă urmărească cu privirea44, mi-am închipuit eu. Şi cînd lucrul acesta s-a mai repetat, m-am convins că se mută din geam în geam pentru mine. „Dar este acesta un semn de iubire, ori de curiozitate44 ? mă întrebam eu, şi aici începea analiza şi răs-analiza psihologică. Am observat însă că se înroşeşte cînd apar eu pe stradă. „Roşaţa şi mutarea de la geam la geam — semn de răspuns la iubirea mea !44... Dar, dacă se înroşeşte de jenă ? Uneori zîmbea. „Zâmbetul cu bunătate, ori ironic ?44 Şi, bineînţeles, îmi răspundeam după dispoziţia momentului. Făceam multă psihologie, dar concluzia cred că era dictată de dispoziţia momentului.
    Odată, la grădina publică, m-am pus pe o bancă drept în faţa ei. S-a înroşit, mi-^a zîmbit, şi-a muşcat mănuşa, a rămas distrată, apoi m-a privit drept în ochi cu o seriozitate mare. Atunci am înţeles că nu-i displac eu, ori nu-i displace amorul meu. Dar aici era întrebarea mare : ce-i place ? Eu ? Ori f aptul că trăiam atârnat de existenţa ei ? (Întrebare grea în toate relaţiile de felul acesta între bărbaţi şi femei.) Şi iarăşi analiza psihologică !
    Aveam o putere de idealizare fără margini. Banca, pe care stătuse ea, îmi devenea nu numai scumpă, dar şi — cum să zic ? — îmi inspira respect. Mă duceam adesea ziua să văd banca pe care a stat ea şi nisipul de jos pe care pusese picioarele.
    Odată am văzut-o intrînd la o magazie de ghete. Magazia, negustorul au căpătat pentru mine un prestigiu extraordinar, şi mă uitam veşnic cu duioşie şi cu inima ridicată în magazia aceea.
260
    Intr-o dimineaţă, căci apăream de dimineaţă sub balconul ei, a venit în dreptul geamului, dar mai în fundul odăii, despletită şi mi-a zîmbit. Atunci am fost fericit fără margini, aşa de fericit, că am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Şi atunci, zburînd pe drumuri, în afară de oraş, am clădit la visuri — şi-mi era aşa de scumpă fiinţa aceea, aşa de neomeneşte de scumpă ! Simţeam că e a mea, şi mi se părea aşa de stranie senzaţia că e a mea ! Mi se părea imposibil şi mă întrebam foarte serios dacă e adevărat, dacă nu sînt prada unor halucinaţii. Peste cîteva zile, mi-a aruncat noaptea de la geamul ei un buchet de trandafiri roşii... Eu aveam 18 ani, ea 16 !... S-a aplecat puţin pe geam, a aruncat buchetul şi a fugit... Am umblat pănă în ziuă împrejurul oraşului, simţind că plutesc în aer şi căutînd mereu să mă conving că a fost adevărat. Era o noapte cu lună, care arginta frunzele copacilor. Argintul de pe frunze mi-a rămas strîns legat cu sentimentele din acea noapte. Şi, totuşi, simţeam, alăturea de fericire, ceva dureros, ca un fel de sentiment că fiinţa mea nu-mi este de ajuns pentru evenimentul acesta nemaiauzit, şi apoi o îndoială de posibilitatea fericirii, şi încă sentimentul că ceea ce se petrecea era prea mare, ca să poată fi aşa cum este.
    Trebuia, acuma, să^ păşesc mai departe.
    Trebuia să-i scriu. In fond, nu ştiam ce să-i cer. Nu-mi puneam problema : cum se va desfăşura lucrul. Un lucru simţeam clar : trebuia să-i spun cît o iubesc, s-o conving cît o iubesc, aveam nevoia să ştie ea, să măsure ea întinderea şi adîncimea iubirii mele. Nevoia acestei mărturisiri era scopul vieţii mele.
    Auzisem că ştie puţin româneşte (lucrul era fals) şi că ştie bine numai franţuzeşte. Aşadar, trebuia să-i scriu franţuzeşte ! Şi apoi, cum să-i trimit scrisoarea ? Să i-o zvîrl cu o petricică pe geam ? Dar dacă o surprinde cineva ? Apoi mijlocul mi se părea prea vulgar.
    Am recurs la un fost coleg al meu de şcoală, practicant într-o farmacie, care putea să intre în casa ei fără a fi suspect, deoarece farmacistul, stăpînul băiatului, era prieten cu doctorul, cumnatul ei, şi în relaţii zilnice.
    M-am destăinuit colegului meu şi el a primit să-mi facă serviciul acesta aşa de delicat. Era vorba să se ducă acolo şi, dacă va întîlni-o cumva, un moment, singură, în vreun antret, să-i dea scrisoarea fără vorbă. Din conţinu-
261
tul scrisorii, ea avea să vadă imediat cine e autorul scrisorii... Că trădam secretul faţă cu acest fost coleg al meu nu era mare lucru pentru mine. Lucrul nu era secret pentru mulţi. Mai întăi, pentru cei cîţiva buni prieteni ai mei din Roman, de care nu mă putusem ascunde, ba chiar simţisem o neînvinsă nevoie să le fac mărturisiri. Apoi făcusem cunoscut, prin scrisori aprinse, şi amicilor de la Bîrlad această istorie de amor, şi mai ales lui Raicu Ionescu. Amicii din Roman chiar protestau şi erau gata să mă dea în judecata partidului, mai bine zis să mă „pîrască“ că, din cauza amorului, dezertez de la lupta socialistă. Acest amor mai era cunoscut, desigur, şi de alţi oameni străini, fiindcă plimbările mele pe la geamul ei şi tot ce făceam prin grădina publică nu putea rămînea neobservat de nimeni. Dar mi-era aproape indiferent, pentru că numai eu făceam totul, era numai afacerea mea, nu şi a ei. Nu era un secret al amîndurora. Ş-apoi era o afacere mai mult de imaginaţie, de romantism. Altfel ar fi fost dacă aş fi cunoscut-o personal, dacă am fi avut, amîndoi, un secret al nostru. Atunci aş fi fost prudent şi mut la exces. Şi, mai ales, împărtăşindu-i ei aceea ce aveam de spus, strigîndu-i ei amorul meu, nu aş fi avut nevoia de a-1 striga altora. E o colosală deosebire între un amor spus fiinţei iubite şi unul nespus; între un amor pentru o femeie pe care n-o cunoşti şi unul pentru o femeie cu care eşti cunoscut; între un amor dinainte de 20 de ani şi unul de după 20 de ani; între un amor de imaginaţie şi romantic şi între un amor adevărat ; în sfîr-şit, între o simţire care e iubirea de amor şi între o simţire care e iubirea pentru o femeie pur şi simplu.
    Trebuia să fac scrisoarea. Lucru nou pentru mine. O mulţime de probleme. Cum s-o fac ? Ce să spun ? Şi apoi, iar o îndoială : dacă toate semnele de la ea, pe care le luasem drept dovezi că răspunde la sentimentele mele, dacă toate acele semne erau numai cochetărie ? Atunci nu voi fi ridicol cu scrisoarea mea ? Dar dacă se supără că i-am scris, dacă o ofensează faptul că-i scriu ? Dacă iese un scandal ? Dacă faptul că-i scriu, prin altul, o supără ? Şi chiar dacă n-o supără aceste lucruri, nu cumva faptul că, la semnele ei de simpatie, procedez prea repede, scriindu-i scrisoarea ? Nu e mai bine să nu mai amin ? Amînarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg — aceasta probabil din cauza lipsei de voinţă,
262
combinată cu lipsa de încredere în mine şi cu acel mod de a gîndi al meu, care se rezumă în : „da’ dacă ?“
    Ideea, falsă, că amorul ofensează pe o femeie, dacă ea nu te iubeşte tare, m-a împiedicat întotdeauna de la botă-rîri. Dar am hotărît, în sfîrşit, să-i scriu. Nu ţin minte bine ce i-am scris. Ii spuneam că eu sînt acel care trec etc., în sfîrşit îi spuneam tot ce trebuie ca să ştie de la cine e scrisoarea, căci iscălitura nu era deajuns, căci mă gîndeam că n-are de unde să ştie cum mă cheamă — ea neavînd cunoştinţi în Roman, eu nemaifiind de doi ani romaşean ş-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toţi. Apoi, cred că i-am scris aprins şi poetic cît o iubesc şi, pe urmă, o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin^atita : sub numele meu, puneam adresa, strada şi numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înţelege că aştept răspuns. Şi, ca să fiu şi mai puţin pretenţios, numele meu cu adresa erau tipărite în locul unde se unesc cele două file ale scrisorii — parcă aş fi avut, adică, hîrtii de scris cu adresa mea tipărită şi... parcă i-aş fi scris pe astfel de hîrtie din întâmplare ! Mi-am dat pe urmă samă că această hîrtie, cu aerul aşa de comercial, nu era tocmai potrivită pentru un scop aşa de romantic ! Dar eu o puneam pe ea atît de sus, că nu îndrăzneam să-i dau adresa mea anume pentru ea, ci din... întâmplare.
    Am scris în franţuzeşte, adunînd toate cunoştinţele mele de această limbă, cîte le aveam pe-atunci. Am scris-o greu, am tot schimbat-o, am tot cetit-o s-o aud — şi-mi era grozav de frică să nu fi făcut greşeli, pe care ea să le constate şi să mă compromit iremediabil. în sfîrşit, scrisoarea asta, prin diplomaţia ce-o cerea, prin sentimentele ce trebuie să cuprindă, prin stilul ce necesita, prin limba în care trebuia s-o scriu, prin felul cum trebuia s-o trimit, prin importanţa pasului ce făceam, prin toate, a fost una din marile afaceri ale vieţii mele care m-a chinuit prin multele ezitări, analize psihologice, treceri de la frică la speranţă etc.
    într-o seară, fostul meu coleg a luat-o din mîna mea şi a dus-o. Era pe la 9. Eu l-am aşteptat jos, pe stradă, dedesubtul balcoanelor şi a geamurilor ei, într-un neastâmpăr mare, ca bolnav, exasperat, speriat de ceea ce am făcut, simţind că am făcut bine, fie ce-o fi, dar în acelaşi timp, tot în acelaşi timp, căindu-mă de ceea ce am făcut,
263
avînd impresia că, în acel moment, cu acea scrisoare trimisă, timpul e tăiat în două : timpul de până atunci, care a fost cu totul altfel, şi timpul care începea de-atunci, altfel de timp. în scurt : istoria omenirii se împărţea în două epoci distincte : cea dinainte şi cea de după acel moment. Şi fata clorotică de peste drum îmi surîdea!... Cît era de banală sărmana în comparaţie cu cealaltă, cu unica l
    Nu departe, pe aşa-numitul „bulevard44, o orchestră cînta un cîntec lăutăresc enervant, cicălitor, cu totul disproporţionat cu sentimentele mele, dar oare, de-atunci încoace, a rămas pentru mine foarte mişcător, deşi, în fond, e ridicol. Are acuma doar atîta merit că a murit !
    Curierul nu venea ! Nu ştiu cît a stat, dar mie mi s-a părut că a stat foarte mult. Aveam senzaţii stranii, pierdusem parcă senzaţia corpului şi aveam impresia unei catastrofe — catastrofă fericită într-un sens, căci speranţa se lupta biruitoare cu frica că am stricat tot. Doream ceva nou, bun, dar mă gîndeam că poate, prin îndrăzneala mea, am stricat binele, puţin, dar sigur, de până atunci. Dar simt că e greu să-mi aduc aminte tot ce simţeam şi încă şi mai greu să exprim.
    Curierul în sfîrşit veni. Mă temeam grozav să aflu rezultatul. Aş fi dorit să nu-1 aflu. Devenisem laş. Mă temeam acuma nu atîta de un refuz categoric pur, ci de scandal. Curierul însă îmi spuse puţin lucru, dar, deocamdată, liniştitor : îi dăduse scrisoarea în antret, unde avusese norocul s-o întîlnească, după oe fusese la doctor şi-i spusese ceva (pregătit dinainte în cazul oînd n-o vede pe ea întîi); ea, mirată, cam fără să-şi dea sama ce face, luase scrisoarea, iar el, curierul, fugise repede. Dar imediat îmi veni ipoteza : dacă, revoltată, ruşinată, indignată, dă scrisoarea rudelor ei, ca s-o răzbune de „ofensă44 ?... Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am petrecutr-o sub geamurile ei, afară din oraş, pe toate străzile oraşului.
                                      Adevărul literar şi artistic, nr. 884, 885, 886, noiembrie 1937 ;
                                                        887, 888, 889, 890, dec. 1937 ; 891, ian. 1938.
                        Doamna X
    Iubite amice,
    Cunosc demult de aproape pe D[oam]na X, dar ceea ce ştiu mai puţin despre ea e tocmai ceea ce mai ales te interesează pe tine. Şi mult n-^am putut afla nici de la Dorian.
    Era prea discret şi avea prea mult religia amorului ca să poată vorbi de pasiunea lui pentru D[oam]na X. O singură dată numai, cînd l-am văzut pentru cea din urmă oară, în ceea ce aş putea numi discuţia noastră de adio, numai atunci mi-a vorbit de ea, cînd a ţinut să-şi strige cuiva suferinţa lui fără nume, ori cînd nu s-a mai putut ţinea să n-o strige.
    Voi încerca totuşi să-ţi dau cîteva „note46 pentru romanul ce vrei să scrii — romanul tragediei sărmanului nostru Dorian.
    Văzută în fotografie, D[oam]na X nu e nici urîtă, nici frumoasă, e însă extrem de distinsă, ori, mai bine, e incla-sificabilă. Văzută în natură : un car de suflet într-un pumn de ţărînă. E toată suflet. Ai impresia că întreaga ei fiinţă fizică nu-i decît forma sensibilă a sufletului ei, ori că sufletul ei nu-i decît exaltarea fiinţei ei întregi.
    Frumoasă sau urîtă ? După ce o cunoşti, întrebarea aceasta nu ţi-o mai pui niciodată. D[oam]na X e mai presus, e dincolo de frumos şi urît. Şi acum, cînd îmi pun această întrebare, simt bine că D[oam]nei X nici nu i-ar şedea bine să fie frumoasă.
    Dar nici nu s-ar putea să fie frumoasă.
    Nu con vii şi tu că frumuseţea plastică perfectă e semnul unui rece echilibru sufletesc, unei banale normalităţi?
    Şi, totuşi, cît e de frumoasă ! Cîtă caldă lumină aruncă pe faţa ei focul lăuntric ! Natura a făcut o greşală fermecătoare cînd i-a dat feminitatea a zece femei, pe care le-a lăsat reci şi plictisitoare.
265
    în noaptea lui de adio, Dorian îmi striga cu dezespe-rare : „E unică. Ea respiră numai viaţă, spontaneitatea vieţii, palpitarea vieţii... în ochii ei, pe buzele ei, în gesturile ei palpită numai viaţă... Nu pot trăi fără parfumul vieţii acestei femei.46
    Dar eu îţi dau mai mult impresii, şi tu ai nevoie de fapte.
    O frunte exagerat de mare, certificat al inteligenţii ei neobişnuite, umbrită de un păr cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului ei ardent. Ochii cenuşii, mobili, luminoşi, rîzători, în care vorbeşte interesul ei veşnic viu pentru tot şi pentru toate şi în care se aprinde necontenit sufletul ei neliniştit, sau, uneori, ficşi, reci, privind în gol, cînd gîndul e concentrat ori patima adîncă.
    O gură mare şi roşie, care anunţă sinceritatea şi bunătatea, care făgăduieşte pasiunea şi voluptatea. Cînd e excitată de o idee, de un sentiment, de o plăcere, de o glumă, faţa ei, păstrînd complexitatea vîrstei de treizeci de ani, capătă totuşi candoarea şi tinereţea expresiei unei fete de optsprezec ani. Atunci nu i se poate împotrivi nimene. Atunci o fată de optsprezece ani făgăduieşte nebuniile complicate ale femeii de treizeci de ani.
    Dar această seducătoare feminitate îşi capătă preţul ei rar de la bunătatea angelică zugrăvită pe faţa D[oam]nei X, de la interesul viu ce arată ea tuturora, de la camaraderia dulce şi sigură ce pune ea în purtarea cu oamenii.
    Dar să complectez puţin portretul fizic al D[oam]nei X, ca să ai toate „notele44 ce eventual ţi-ar fi necesare în romanul tău. E şatenă, bătînd spre un blond roşietic. Braţele albe, rotunde, leneşe, subţiri la încheietura mînii şi progresînd accentuat în amploare spre cot. Mersul drept, sigur, insistent, poruncitor, ca şi întreaga ei alură. Piciorul, ca o mânuţă de mic. Mîna slabă, nervoasă, amicală.
    Vasul, în care arde mireasma sufletului ei, e admirabil de fineţă şi de proporţii.
    De o sensibilitate fină şi rafinată. îi place comoditatea şi confortul pentru gîndire, pentru reverie, pentru a avea sufletul liber, graţie plăcerii fizice a senzaţiilor organice. Grădina ei e plină de bănci, de scaune, aşezate neprevăzut pe la colţurile favorabile. în casa ei sînt răs-pîndite fotolii, taburete, tot felul de lucruri de un lux util.
266
     E uşor friguroasă, se înveleşte în şaluri să-şi păstreze şi să-şi simtă căldura; are ceva din frigurozitatea fermecătoare şi din cocheta alintare a pisicii — femeia aceasta electrică.
     Ii plac stofele frumoase, agreabile ochiului şi pipăitului şi care se lipesc plăcut de corp. Ii place să se lipească, să se încălzească de corpul copiilor şi al pisicilor — în sfîrşit, îi place să trăiască într-o baie plăcută de senzaţii.
     Ţi-am dat, bineînţeles stîngaci de tot, — dar ce vreai mai mult de la un spirit prozaic ca mine ? —, ţi-am dat destule „note44, ca să poţi pricepe pentru ce Dorian a iubit atît de mult pe această femeie.
     Dar Dorian nu era numai un pasionat. El era şi un estet fin şi pretenţios. Şi dacă D[oam]na X ar fi fost numai femeia de foc, pe care ţi-am zugrăvit-o, sărmanul nostru prieten n-ar fi fost subjugat de ea fără putinţă de apărare. S-ar fi retranşat în estetică, unde el era inexpugnabil, i-ar fi descoperit, după obiceiul lui, defecte, în sfîrşit, ar fi găsit un punct de razim, o consolare în nefericirea lui. Dar natura D[oam]nei X este esteticeşte ireproşabilă. Complexiunea ei fizică şi morală este cu totul aristocratică. Piciorul mic, mîna mică, pielea fină, justa proporţie a membrelor şi delicateţea lor sînt semne neîndo-ioase de fineţă organică feminină. Dar D[oam]na X realizează tipul aristocratic mai ales în complexiunea ei morală. D[oam]na X este aristocrată prin lipsa ei totală de orice prejudecată socială, căci ea nu face deosebiri de clase, ea nu are simpatii şi antipatii de clasă. D[oam]na X este aristocrată prin oroarea de vulgar şi de trivial, prin paza ei de orice atingeri cu cei care gîndesc şi simt josnic, prin frica ei necontenită de a nu face însăşi un gest vulgar. D[oam]na X este aristocrată prin natura ei dominantă — nu dominare prin voce tare, ci prin atitudine, prin impresia de superioritate, de voinţă şi de mîndrie ce o produce ; şi nu dominare asupra celor mici, ci asupra egalilor ei (dealtmintrelea, ea nu poate suporta egalitatea şi nu tratează egal pe nimene, ci ca o protectoare, ca consolatoare, ca pedagogă, ca mamă, ca stăpînă. Cînd nu parvine să se aranjeze în acest raport cu cineva, atunci atitudinea ei e nesigură, stîngace). D[oam]na X este aristocrată prin calitatea plăcerilor ei, care sînt rare şi în condiţii distinse, prin simplicitatea şi eleganţa îmbrăcămintei : nimic strigător, nimic încărcat, nimic pentru alţii,
267
totul pentru propriul ei gust. D[oam]na X este aristocrată prin oroarea de poză şi de spectaculos. D[oam]na X este aristocrată prin concepţia complectei libertăţi a sentimentului, sentimentul avînd, pentru ea, drepturi împotriva legii şi a rutinii... libertatea aristocratului care domină. D[oam]na X este aristocrată prin nepăsarea ei de opiniile morale şi estetice ale altora, fără a sfida inutil şi neelegant morala ori prejudecata vulgului.
    D[oam]na X este aristocrată prin natura inteligenţei ei: viziunea repede, inteligenţă intuitivă, şi nu argumen-tativă (argumentarea, în comparaţie cu intuiţia, e greoaie, pozitivă, practică, utilitaristă, plebeiană). D[oam]na X este aristocrată prin plăcerea răgazului, ocupat cu gîndirea, cu lectura, cu îndeletniciri feminine de lux...
    Şi cum ştie — cum ştie să iubească această femeie ! Mi-a spus-o Dorian în noaptea cînd l-am văzut pentru cea din urmă oară, cînd n-a mai putut să nu se destăi-nuiască.
    „Această femeie iubeşte teribil, îmi striga Dorian. Cînd se dă cuiva, se dă cu entuziasm, cu frenezie, cu dorinţa neînfrînată de a se da toată, cu toate gîndurile ei, cu toată simţirea ei, cu toate ceasurile ei, dureros, adînc, jertfelnic, învăluitor, cu căldura ei exasperată, cu tot rîsul ei, cu tot plînsul ei.“ Această femeie, îmi explica el, cu instinctele ei puternice şi sănătoase, cu apetiturile ei intacte şi robuste şi cu inteligenţa ei lucidă, nu e deloc romantică în iubire.
    Ea iubeşte fără lună, fără literatură, ea iubeşte direct şi vrea să fie iubită tot aşa. întregul ei suflet e senzaţii şi sentimente. Lipsită de acest fel de romantism şi cu memoria absentă pentru trecut, ea pune totul în prezent. E de un actualism complect. Sufletul ei întreg e concentrat în prezent. Şi tu ştii acuma ce pune ea în acest prezent ! Cînd iubeşte pasionant e fără milă pentru ceea ce a fost mai demult. Alta dă, poate, un regret, un sentiment de compătimire pentru suferinţele părăsite. Ea le ignorează eu cruzime, o cruzime care e un omagiu fierbinte pentru acela pe care îl iubeşte. Cînd această femeie te părăseşte, desigur eşti părăsit matematioeşte complect.
    Şi apoi ce fermecătoare pudoare în tot ce priveşte persoana ei fizică şi sentimentele ei, pudoarea aceea care rezultă din conştiinţa feminităţii desăvîrşite !
268
    „Dar pe mine nu mă iubeşte aşa !“, sfîrşi Dorian obosit şi îndurerat. El ştia că D[oam]na X a iubit altădată aşa. Aceasta era mizeria cea mare a lui Dorian.
    Dorian avea impresia unui om care moare de frig şi nu poate scoate decît scîntei slabe acolo unde altul ar aprinde un incendiu colosal, unde alţii aprinsese un asemenea incendiu.
    Sînt sigur că dacă nu l-ar fi chinuit imaginea fericirii ce Djoamjna X a dat-o altora, Dorian ar fi suferit mai puţin. Iar dacă D[oam]na X i-ar fi dat şi lui o pasiune mare, fericirea lui de a o avea în sfîrşit toată ar fi întunecat or chiar ar fi omorît gelozia lui retrospectivă.
    Dar nici trecutul nu poate fi distrus, nici Dorian nu putea inspira o mare pasiune D[oam]nei X.
    Pentru ce D[oam]na X nu putea da lui Dorian o pasiune mare ?
    Mai întăi pentru că Dorian n-a fost, probabil, tocmai acela perfect, acela care convenea temperamentului D[oam]nei X. Probabil că se deosebeau ori se asemănau în acele însuşiri ori în unele din acele însuşiri, în care El şi Ea nu trebuie să se deosebească ori să se asemene. Dar obscurităţile fiziologice sînt inanalizabile.
    Cel mult dacă unele aspecte ale naturii morale pot arunca lumini asupra întunecimilor fiinţei noastre fizice.
    Dorian era impresionabil, sentimental, lipsit de voinţă. Dorian nu ştia să tacă, nu ştia să rabde, nu ştia să se resemneze, nu ştia să fie mîndru. Se supăra fără motiv suficient, se căia, cerea iertare chiar cînd nu el era cel vinovat. Se plîngea, se lamenta, voia să-i stoarcă D[oam]nei X mila. Lua hotărîri superbe, la care renunţa imediat cu laşitate. Se hotăra să fie tare, şi atunci era mai slab decît oricînd, mai necondiţionat supus. Admitea, după o revoltă neputincioasă, scurtă, orice jug. Ca o îmblînzi-toare, D[oam]na X îl conducea cu varga ameninţătoare a „ruperii^. Dar calităţile care lipseau lui Dorian, dacă bagi bine de seamă, sînt calităţile virile. Lipsa de energie virilă — aceasta era impresia obişnuită ce Dorian o făcea D[oam]nei X. Dorian nu se putea impune D[oam,]nei X. îi lipsea acel fluid magnetic al voinţei care fascinează şi domină pe o femeie. Şi, ceea ce e mai rău, D[oam]na X avea, ea, calităţile virile care îi lipseau lui Dorian, orgoliul, stăpînirea de sine, resemnarea. Aceste calităţi tari, într-o fiinţă aşa de feminină şi de arzătoare, sînt un far-
269
mec mai mult al D[oam]nei X. Dar rolurile erau răsturnat^.
    Dorian avea, desigur, calităţi intelectuale eminente. Dar calităţile pur intelectuale ale unui bărbat pot provoca admiraţia din partea unei femei, şi nu iubirea. Iubirea e provocată de calităţile de voinţă care lipseau lui Dorian. El avea şi remarcabile calităţi de sentiment. Dar nici acestea nu provoacă iubirea, ci simpatia. Vei vedea că Dorian avea toate mijloacele să provoace simpatie, prea puţine mijloace ca să provoace admiraţie şi — aceasta ai văzut-o mai sus — aproape nici un mijloc să provoace iubirea.
    D[oam]na X are multă stimă pentru demnitate, pentru indulgenţă, pentru simţul moral, pentru seriozitate, pentru lipsă de fudulie, pentru indiferenţa la părerile altora, însuşiri care s-a întîmplat să le aibă Dorian şi care l-au făcut simpatic D[oam]nei X.
    Calităţile intelectuale însă ale lui Dorian, care ar fi putut provoca cel puţin admiraţia D[oam]nei X, ea n-a putut să le aprecieze îndeajuns, şi iată pentru ce.
    D[oam]na X este extrem de inteligentă, dar de o inteligenţă feminină : fineţă, repeziciune, mobilitate de gîn-dire, dibace în a ghici ce se petrece în sufletul oamenilor, mai stângace cînd e vorba să sintetizeze observaţiile în caracterizări de tipuri iubitoare de probleme şi de discuţii psihologice aşa cum le pun şi le tratează romancierii, moraliştii şi criticii literari, puţin curioasă de „ştiinţă^ — ea nu putea aprecia îndeajuns puterea de gîndire a lui Dorian manifestată mai ales în studiile lui aride de sociologie. Ş-apoi Dorian, natură timidă, susceptibilă, predispusă la analiză de sine, veşnic în gardă să nu-i displacă D[oam]nei X şi veşnic paralizat în faţa ei de pasiunea lui teribilă, era, desigur, foarte puţin interesant cînd era cu ea. L-am văzut adesea la D[oam]na X. Verva lui, care era deliciul prietenilor lui, se stingea, vedeam bine că are necontenit impresia că spune prostii, că e banal şi ridicol şi, voind să dreagă efectul, îl strica şi mai tare. Sentimentul că e ridicol îl desfiinţa. Ieşea de la ea sombru, cu gîn-duri de sinucidere.
    Tu ştii cît era de spiritual Dorian. Ei bine, în faţa ei, bîiguia. Dacă încerca să spună vorbe de spirit, le spunea ezitînd, fără convingere, într-un stil şi cu o expresie a feţii care-ţi inspirau milă. Desigur, uneori reuşea să fie el chiar în faţa ei. Spiritul lui însă pentru ea nu exista. Spiri-
270
tul lui Dorian era alcătuit din neprevăzut, din ceva ascuţit, întotdeauna eu o nuanţă de scepticism ori de ironie. Turnura spiritului D[oam]nei X însă e de o cu totul altă natură. Spiritul D[oam]nei X constă în relevarea cu umor a unei situaţii comice, în taohinarea cordială şi în tot felul de espieglerii fermecătoare. Spiritul ei este şi el un aspect al acelei revărsări de viaţă intensă care e, aş zice, definiţia fiinţei ei.
    Dar ceea ce displăcea de-a dreptul D[oam]nei X era forma imaginaţiei lui Dorian, cu alte cuvinte, însuşirea lui cea mai remarcabilă. Imaginaţia lui Dorian era pentru D[oam]na X ceva burlesc, aproape o necuviinţă intelectuală, căci D[oam]na X are natura prea subtilă, prea delicată, simţul măsurii pentru idei şi mai ales pentru expresii prea dezvoltat, ca să fi putut suporta culoarea crudă şi violentă a imaginaţiei lui Dorian. Imaginaţia lui îi făcea, cred, impresia unor strigăte barbare, unor gesturi dezordonate sau, dacă vreai, impresia unei supreme indiscreţii. Dar poate cauza principală era că D[oam]na X nu are imaginaţia plastică (ea are în schimb în mod neobişnuit imaginaţia stărilor psihice). ŢLam spus dealtfel că nu e deloc romantică. Ea simte, simte, simte şi atîta, tot. Ea arde de simţire. Lumea, pentru ea, e numai senzaţiile ei, şi nu fantasmagoria mare a lui Dumnezeu. Lumea e numai un prilej pentru sensibilitatea ei. De aceea iubirea ei pentru natură e un fel de însufleţire a naturii cu propriile-i sentimente. De aceea pentru ea muzica e un fel de stimul, intern parcă, pentru vibranta ei sentimentalitate. De aceea o socot insensibilă la pictură şi sculptură.
    Să recapitulăm metodic, iubitul meu amic, ca să începi a înţelege şi mai bine tragedia lui Dorian. Calităţile virile, care să provoace iubirea, nu le avea Dorian — şi le avea ea. Calităţile, încă virile, dar în măsură nemăsurat de mică, calităţile intelectuale, care provoacă admiraţia şi pe care le avea Dorian în grad înalt nu le aprecia D[oam]na X îndeajuns — pentru că ea le avea altfel. Calităţile de sentiment, acele care nu sînt deloc virile, le poseda Dorian, şi D[oam]na X le aprecia, şi astfel simpatia ei era asigurată. Aşadar bilanţul a fost trist pentru prietenul nostru.
    Şi ca să vezi că iubirea D[oam]nei X avea la bază mai mult simpatia, compătimirea, bunătatea, prietenia şi recunoştinţa, îţi voi spune în două cuvinte cum a luat naştere „romanul4* lor.
271
    D[oam]na X era ori se simţea singură. Dorian era singur şi nefericit, chinuit de eternul lui sentiment de singurătate morală. El a început să i se destăinuiască. A găsit în ea un suflet cald, înţelegător, plin de interes, şi a început s-o iubească. Ochii lui frumoşi, mari, adinei, rugători au impresionat-o adine, căci unul din punctele cardinale ale sufletului D[oam]nei X este mila. Am impresia că D[oam]na X nu poate rezista suferinţei. Sensibilitatea asta la suferinţă face din D[oam]na X cea mai adorabilă consolatoare. Dibăcia ei fermecătoare de a pansa rănile sufleteşti nu este egalată decît de siguranţa cu care ştie să le producă la nevoie. Putîndu-se pune perfect în sufletul altora, ea ştie cum să consoleze, dar şi cum să rănească.
    Dar o femeie care iubeşte din această cauză nu se dă toată. O bună parte din gîndurile, din simţirile, din interesele, din dorurile ei se duc aiurea. Şi Dorian, care o iubea cu suferinţă, cu superstiţie, cu nebunie, suferea dureros de deficitul iubirii D[oam]nei X.
    Mizeria cea mare însă a unei astfel de iubiri este nesiguranţa, spaima de a nu pierde femeia iubită.
    Şi Dorian avea motive puternice pentru spaima lui, motive scoase din natura sufletească a D[oam]nei X.
    (In cele ce urmează partea mea de observaţie este mică; îţi transcriu, sistematizate puţin, observaţiile şi opiniile lui Dorian.)
    El nu avea motive concrete s-o creadă pe D[oam]na X inconstantă în amor. Avea numai temeri, pe care le scotea dintr-un fel de inducţii. D[oam]na X are temperamentul viu, foarte viu. E excesiv de impresionabilă la stările sufleteşti ale altora (foarte puţin impresionabilă la evenimente, la fapte), dar un temperament viu şi impresionabil în aşa grad are nevoie de schimbări, de motive nouă pentru impresii. D[oam]na X are nevoie de schimbarea decorului. îi place să facă schimbări în aşezarea mobilelor din casă, îi place să schimbe casa, să schimbe mobilele în casă, să schimbe locul vilegiaturii, simte nevoia să-şi mărească şi să-şi schimbe suita prietenilor ei. Dorian avea dar impresia că D[oam]na X nu e din acele naturi care se ataşează de lucruri puternic, liniştit, durabil, definitiv. Şi Dorian se întreba cu spaimă dacă senzaţiile ce i le da el nu au devenit deja banale pentru D[oam]na X, dacă ea nu simte nevoia de alte senzaţii.
272
    Avînd un interes viu pentru ceea ce se petrece în sufletele omeneşti, simţind o mare plăcere intelectuală de a analiza suflete, D[oam]na X e foarte curioasă de stări sufleteşti, ea vrea să facă necontenit descoperiri într-un suflet. Şi cînd a isprăvit de descoperit, cînd nu mai are ce descoperi, ea începe să-şi arunce privirea aiurea, la alte suflete necunoscute ei.
    Dar tu-1 cunoşti pe Dorian. Sincer, expansiv, el simţea un fel de voluptate de a-şi deschide D[oam]nei X sufletul, de a-1 întoarce pe dos ca un buzunar. Sufletul său nu mai avea aproape nici un secret pentru ea ; el nu mai provoca nici o curiozitate D[oam]nei X. Sufletul lui Dorian ajunsese ca o haină uzată, inutilizabilă. Şi iată încă un motiv de dureroasă spaimă pentru sărmanul nostru prieten.
    Iubirea ei stîmpărată, natura ei cam inconstantă, curiozitatea ei pentru stări sufleteşti nouă, lipsa lui de rezervă în deschiderea sufletului — iată atîtea împrejurări care făceau pe Dorian să fie „siguru că cea mai uşoară greşeală faţă cu ea, or, mai bine, cea mai mică nemulţumire a ei ar putea să-i fie fatală.
    Şi era aşa de uşor să greşească, aşa de uşor s-o nemulţumească !
    Însuşirea dominantă a D[oam]nei X, aceea care determină în ultima instanţă toată sensibilitatea ei, este amorul propriu. Un aşa de nemărginit amor propriu n-am văzut nici în operele de ficţiune. De aceea, ce e legat de aproape cu amorul propriu e excesiv la dînsa. De aceea, timiditatea, modestia, mîndria, asprimea faţă de ea însăşi, neputinţa aproape fizică de a minţi şi displăcereia violentă cînd a minţit sînt excesive la D[oam]na X.
    Amorul ei propriu o face extrem de sensibilă la purtarea şi la opiniile altora faţă de ea. O poţi cîştiga uşor şi o poţi pierde şi mai uşor.
    Şi cînd iui Dorian i se părea că are motive să creadă că Djoamjna X a fost jignită de el, îşi vedea fericirea periclitată. Şi dacă, în acelaşi timp, în preajma D[oam]nei X vedea pe cineva care-i arăta atenţii şi opinii bune şi dacă acel cineva era simpatic D[oam]nei X şi mai cu samă un om închis, adică interesant, atunci Dorian se ducea acasă, ca-ntotdeauna, cu gînduri de sinucidere.
    Şi-n preajma D[oam]nei X era întotdeauna cineva. D[oam]na X este sociabilă, în cerc mic. D[oam]na X este şi prietenoasă. Prietenia ei este rezervată, credincioasă,
273
protectoare, dominantă, în acţiune, simţită de ea ca plină de obligaţii reciproce. Dar cînd prietenia este mare — şi prietenia ei este aproape numai cu bărbaţii —, această prietenie capătă caracterul amoros, căci la D[oam]na X orice sentiment mare, chiar şi cel matern, ia aspectul amorului.
    Şi Dorian se întreba adesea în faţa acestui fel de prietenii : este prietenie sentimentul acesta al D[oam]nei X, este prietenie amoroasă, este amor prietenesc ?
    El se întreba dacă-1 mai iubeşte pe dînsul ori numai îi mai arată iubire din obişnuinţă, din milă, din sentimentul fidelităţii, ori poate pentru că nici ea nu ştie bine ce se petrece în ea, victimă a unei inconştiente ipocrizii faţă cu ea însăşi ?
    Cînd apărea un asemenea „concurent4*, se întîmplau cu Dorian două lucruri. Cel dintîi, desigur, e că suferea îngrozitor. Cel de al doilea era minuţioasa şi chinuitoarea analiză psihologică la care se deda, în care se afunda zile, săptămîni, luni întregi. „E prietenie, e prietenie amoroasă ?“ Era problema de fiecare ceas din zi şi din noapte. Şi Dorian punea metodă în analiza sa.
    El ştia că D[oam]na X are mintea logică. Dar ştia că sentimentele mari îi alterează gîndirea logică. Sentimentele n-o făceau, să scoată concluzii greşite din premisele date; concluziile ei erau întotdeauna juste, dar cînd era stăpânită de sentimente mari şi cînd era în discuţie fiinţa pentru care avea aceste sentimente, atunci sentimentele colorau fals premisele. Dacă „concurentul44, să-l numim, ca-n algebră, cu o literă : M, a făcut un lucru urît, ea nu neagă că fapta lui M a fost urîtă, dar ea descoperă, de pildă, că de fapta aceasta nu e vinovat deloc M, că sînt vinovate împrejurările, numai ele, că M e o victimă a împrejurărilor — bietul M — şi M câştigă din fapta lui urîtă, provoacă mai multă tandreţe D[oam]nei X. Cînd Dorian observa personal aceasta, simţea primejdia. Iată primul mijloc de analist al lui Dorian.
    D[oam]na X, cînd are sentimente mari pentru cineva, dă o importanţă colosală opiniilor acelui om. Am auzit eu însumi pe această femeie foarte inteligentă, într-o discuţie cu Dorian, răspunzîndu-i triumfător, sfidător : „Şi M zice tot aşa44, adică cum zicea ea. Iată al doilea mijloc de analiză al lui Dorian. Căci şi-n asemenea caz el simţea că iubirea lui e primejduită.
274
    D[oam]na X este tolerantă şi comprehensivă. Dacă iai-tă rar, înţelege însă totdeauna. Aşadar, D[oam]na X este tolerantă. Cînd însă vei vorbi de M, aşa cum nu vrea ea, ea devine netolerantă, devine chiar rea. Iată al treilea mijloc de analiză a lui Dorian. Netoleranţa ei era suspectă pentru Dorian.
    D[oam]na X este foarte delicată, mai mult delicată decât politicoasă. Dar este un nivel deasupra căruia delicateţea ei nu se mai ridică, e absentă. Dorian ştia că atunci cînd D[oam]na X este în creştere de temperatură pentru M, ea nu mai are cruţare pentru el şi e în stare să comită nedelicateţi faţă cu el. Nu, ca de pildă, răspunsul sfidător dat mai sus nedelicateţii voite, ci inconştiente. Acest al patrulea mijloc al analizei sale îl ţinea el ca cel mai sigur, căci posibilitatea nedelicateţii D[oam]nei X o punea el în legătură cu cruzimea ei pentru ce-a fost în trecut, cu abandonarea ei totală clipei prezente. In asemenea eclipse de delicateţă a D[oam]nei X, Dorian „se convingeaa că nu mai este iubit.
    D[oam]na X are natura geloasă. Gelozia este egoistă, are aspectul simţului de proprietate, dar e stăpânită, ascunsă, demnă, mandră. E greu să i-o surprinzi. Dorian i-o surprindea. Şi cînd observa la D[oam]na X o mişcare de gelozie cauzată de M, Dorian se întreba :      prietenie,
prietenie amoroasă, sau ce ? Căci D[oam]na X poate fi geloasă şi în simpla prietenie. Oricum, şi acesta era un mijloc de analiză al lui Dorian, un mijloc mai puţin sigur.
    Deşi analistă lucidă a sufletelor omeneşti, D[oam]na X, cînd avea sentimente de natura amorului, nu vedea defectele lui M, ori mai bine, nu le vedea pe toate, dar mai ales nu vorbea de ele, le tăcea — ea care, la alţi oameni, le vedea şi le exprima aşa de bine. Dar uneori ea tace defectele oamenilor şi din alte cauze, din nobleţă, din frica de mahalagism. Totuşi Dorian ştia să facă deosebirea. Şi iată al nu ştiu cîtelea mijloc de analiză al lui Dorian.
    Şi mă voi dispensa de celelalte. îţi ajung şi atîtea, ca să cunoşti puţin şi pe D[oam]na X şi cauza sinuciderii amicului nostru.
    Şi, bineînţeles, aceste mijloace îi erau necesare lui Dorian cînd „concurentul^ era absent. Cînd era de faţă, în societatea D[oam]nei X, atunci Dorian avea eternul mijloc : observa cum se comportă, unul cu altul, D[oam]na X cu M.
275
    Iubite amice, a iubi pe această femeie cum o iubea Dorian şi a fi iubit de ea mediocru, a o iubi, apoi, cu veşnica spaimă, întrucîtva justificată, de a nu fi părăsit de ea, trebuie să fie, pentru oricine, o mare tortură. Şi înţelegi ce-a trebui să fie pentru Dorian.
    în timpul din urmă, convenţionalul, ipoteticul M devenise o realitate. Eu sînt absolut convins că D[oam]na X nu iubea pe M. Şi nici Dorian nu era convins că-1 iubeşte. Dar D[oam]na X punea atît de mult aspectele amorului în prietenia ei cu M, îşi continua cu o rezistenţă aşa de sfidătoare romanul ei secret de prietenie amoroasă, în orice caz, în cazul cel mai bun, ea da atît de mult din sufletul ei ceea ce el credea că e al lui, încît Dorian, nemai-putîndu-se suporta pe sine însuşi în grozăvia şi nedemni-tatea suferinţii, îşi pune capăt zilelor.
    Acum, desigur, tu, care ai cunoscut bine pe Dorian, vei expune în romanul tău şi cealaltă justificare a sinuciderii, natura temperamentului lui, căci Dorian era, din naştere, un candidat la sinucidere. Tu ştii neegalitatea caracterului lui, predispoziţia lui la melancolie, violenta lui nemulţumire de sine, iritabilitatea lui excesivă, frica lui de ridicol, impresionabilitatea lui exagerată, imaginaţia lui dezordonată şi adesea funebră, duelul dureros dintre inteligenţă şi voinţă, dezorganizarea instinctelor prin analiza necontenită a sufletului şi a faptelor lui, capacitatea lui îngrozitoare de a suferi, sentimentul lui penibil de singurătate morală, preocuparea lui de moarte — şi conştiinţa lucidă ce o avea de toate aceste „nevroze44, căci Dorian cu inteligenţa lui remarcabilă, îşi dădea seama perfect de „cazul44 său...
    Scumpul meu amic, nu fi aspru cu D[oam]na X în cartea ta. Te ştiu puţin cam misoghin şi foarte răzbunător. Mă tem că vei vrea să răzbuni postum pe bietul Dorian scriind, în locul lui, ceva în genul Pledoariei unui nebun. Vei fi nedrept, dar mai ales vei da dovadă că nu-ţi pricepi interesul meseriei. Dacă ai scrie un roman misoghin, ai fi simplist şi banal.
    Bagă de samă — şi iartă-mă că te dăscălesc —, bagă de samă, cazul amicului nostru a fost rar şi complicat. N-a fost înşelat, n-a fost nici părăsit. El a murit, pentru că nu putea s-o aibă şi în trecut şi pentru că nu putea să aibă tot sufletul ei în prezent. Nu uita că nimene nu este vinovat de felul cum iubeşte, cum poate iubi, şi prin urmare
276
nici D[oam]na X. Nu uita că amicul nostru era greu de suportat în iubire. Nu uita că singurele clipe de fericire din trista-i viaţă le-a datorat D[oam]nei X. Şi nu uita, în sfîrşit, şi mai ales că D[oam]na X a fost şi este cea mai adorabilă femeie din lume.
                                                                                                       P. Ducă Manuscriptum, nr. 4, 1876
CORESPONDENŢĂ
                    Către Panait Muşoiu
                               1
                                                       Scumpe prietene,
Iveşti, 10 iulie [1890]
    De la 25 iunie pînă la 7 iulie am fost la Roman. Am voit să-ţi scriu şi de acolo, dar... ştiu eu de ce nu ţi-am scris ? Poate de lene. De ieri m-am pus să învăţ. Am atîta de cetit, incit trebuie să muncesc cel puţin 10 ceasuri pe zi. Nu simţesc nici o greutate, căci înţeleg bine că totul îşi are rostul bine hotărît. Dar este întrebarea : reuşi-voi sau nu ? Adecă voi pierde un an sau nu ?
    La Roman n-am văzut nemica de seamă, de care să-ţi pot spune ceva. Voicu e acelaşi om : oopil plin de preju-diţii. Sociabilitatea lui şi importanţa ce dă oricărui om şi lucru mic, plus lipsa lui de cultură, plus organismu-i bolnav îl face astfel că niciodată nu pot vorbi cu el ceva serios, nici nu-1 pot lua în serios. A-l dispreţui nu pot, pentru că sînt atîtea alte nulităţi mai mari decît el. A-l urî, nici atîta, pentru că nu se împacă ura cu fatalismul de care sînt convins pe deplin. Din Şcoala nouă ar putea ieşi ceva cînd la cîrma ei ar fi mai mulţi dintre noi. Am vrut de atîtea ori să scriu ceva pentru Munca, dar întotdeauna mi-a fost greu, poate că a înrîurit ideea că voi fi respins ca o cantitate neglijabilă. O vanitate pe care o au toţi tinerii — de a-şi vedea rîndurile şi numele publicat — îmi lipseşte cu desăvîrşire. Iată o pricină însemnată că nu scriu. Afară de aceasta, sînt un spirit astfeli, încît ideile vin singure la mine, cînd vin* nu umblu eu după dînsele, nu le chem. Acesta e semnul unui om de concepţie, nu mă sfiesc a spune. Dar îmi lipseşte cultura. De multe ori îmi vin în cap nişte idei foarte originale, dar mă tem a le scrie, căci nu ştiu ce-au mai spus şi alţii despre acel lucru. Cred că înţelegi!
    In cea din urmă cartă poştală a ta îmi spui că simţi lipsa unor prieteni mai de aproape, că depărtarea de lumea copilăriei te face melancolic... O ! Toată viaţa mea cea scurtă e plină de acest simţămînt. In mine este un fond melancolic atît de puternic, încît îmi striveşte liniş-
                                                                 281
tea. Orice oră, orice întâmplare din trecut, dealtfeli chiar mizerabile, au atîta farmec pentru mine, încît amintirea lor mă face nenorocit. Plec dintr-un loc unde mă omoară urîtul şi dezgustul, şi îndată îmi pare rău după el, îndată îmi vin în cap atîtea tablouri, atîtea fapte din locul părăsit. Dar mă silesc ca prin dreapta judecată şi răceala cuge-tărei să alung orice sentimentalism din mine. Ce n-aş da să fiu rece şi nepăsător ca un bolovan ? Eu cunosc de unde îmi vin toate prin moştenire. Trupul de la tatăl meu. Intelectul şi o parte din temperament de la un frate al mamei, iar melancolia, plăcerea de a filozofa asupra oricărui lucru, de la bunică-mea despre mamă. Dar destul am vorbit despre mine. Aş dori să ştiu ce faci, ce ceteşti, cu cine eşti prieten, cum stai materialiceşte, moraliceşte etc. Iată atîtea întrebări la care aştept răspuns. Aş mai vrea să ştiu în ce relaţii stai cu Nădejde, Milea ? Te rog scrie-mi ce fel de oameni sînt aceştia ? Trimite-mi Munca de la 8 sau 9 iulie. Trimite-o de acuma înainte pe adresa I. Trancu, p. Ibrăileanu, staţia Iveşti. Abonamentul nu-1 pot plăti acuma, dar asta nu cred să împiedece de a nu ceti ce scriu prietenii. Dar cînd voi avea, trimet. Iţi mai scriu Raicu, Dinerman ? La bacalaureat merg la Iaşi. Dac-oi reuşi, poate să ne întîlnim. Scrie-mi,
                                                         G. J. Ibrăileanu.
     B.C.S.
                                                          Iveşti, 15 ian. 1891
                                 Prietene,
     Nu ştiu din ce pricină n-am primit nr. 47 al Muncii. Poate n-a ieşit sau mi l-ai trimes la Iaşi ?
    Află că mai stau la Iveşti încă vreo 10 zile. Cînd voi pleca îţi voi scrie. Pentru Soc. utopic..., cum ţi-am mai scris, voi lucra la Iaşi. Trimite-mi Munca.
                                                        Salut, Ibrăileanu.
    D-lui P. Muşoiu, la redacţia Muncei, Hotel Nemţoaica; la str. Bibescu-vodă. Bucureşti.
     B.C.S.
282
                                 3
                                                         [Iveşti, 17 iulie 1891]
                              Iubite prietene,
    Sînt luni de cînd nu ţi-am scris, dară nici tu n-ai fost mai harnic. Eu sînt aicea de vreo 10 zile. Am stat şi la Roman vreo 12 zile, acolo am găsit pe Otilia *. De astă dată m-am purtat cum trebuie, adecă nepăsător. Am fost şi la Galaţi, am stat la Dămian, am făcut cunoştinţă cu Filotti. Dămian are de gînd să scoată un calendar socialist. Ar trebui să mai fie cineva la această afacere, ca să nu iasă un lucru prost. Am fost şi prin Tecuci; parşiv tîrg ! Eu am două articole gata (trebuie să le transcriu):         Darwinismul
 social ** (un fel de rezumat al unui studiu lung ce am avut de gînd să-l fac, dar care trece peste puterile mele) şi Malthus şi prostituţia ***. Acestea le voi trimite curînd. Mai am în cap două articole : în chestia jidanilor **** şi unul în chestia amorului lui Ferdinand (vreau să trag o concluzie). Trimite-mi Munca aicea. Te rog scrie-mi imediat. Scrie-mi,
                                                          G. T. Ibrăileanu.
    D-lui P. Muşoiu, la redacţia ziarului Munca, Sala Sotir
    (Piaţa Amzei). Bucureşti.
    B.C.S.
                                                                               [1892 ?]
                                Prietene,
    Ştii din ce cauză am fost pierdut până acuma. Nici acuma nu m-am însănătoşit, dar... în sfîrşit.
    Articolul ce ţi-1 trimet, de se poate, îl vei publica.
     * Otilia Şapira, pentru care vezi Amintiri din copilărie şi adolescenţă.
   ** Cf. Opere, voi. V, p. 463-479.
  *** A apărut în Munca, 4 iulie 1891.
 **** Chestia evreiască a d-lui Moşoiu a apărut în Munca, din 10 şi 17 mai 1892.
                                                                 283
Am mai început altul, dar acela nu mi se pare potrivit pentru Munca. Fără a fi ştiinţific, are o astfeli de turnură.
    Scrie-mi ce fac Dinerman, Moscu, Vaian etc. Scrie-mi unde pot să le scriu, adecă cari li-s adresele. Am auzit că a fost Morţun în Bucureşti şi că era să vorbească la o întrunire.
    Adresa mea : Strada Moţoe, nr. 8. Răspunde.
                                                    Salutare, Ibrăileanu.
    B.C.S.
    Scrisori publicate de N. hiu în Viaţa românească, 1961, nr. 6, şi Mircea Anghelescu, în Viaţa românească, 1964, nr. 11. Din fondul de la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti.
                       Către Fraţii Şaraga
                                   1
                                                 Iulie, în 3 zile 1897, Iaşi.
                          Dfomnijlor Şaraga,
    Subsemnatul vă propune pentru editura dvs. în colecţia a 1 leu un volum de Note şi impresii * cuprinzînd 200 pagini aproximativ şi conţinînd articolele pe care vi le înşir pe aci alăturata listă iscălită de mine. In schimbul editărei vă cer suma de 100 (una sută) franci pentru ediţia perpetuă (proprietate definitivă). Manuscriptele vi le voi preda pînă la 15 septembrie. Corectura definitivă o voi face însumi.
    In caz afirmativ, vă rog să-mi confirmaţi primirea acesteia.
                                                   G. Ibrăileanu-Vraja.
    D-lor Fraţii Şaraga. Librari. Iaşi.
                       Stimate domnule Şaraga,
           Vă rog trimiteţi-mi cei 100 lei **pe adresa Maica Elisa-veta Gavrilescu, pentru G. Ibrăileanu. Mănăstirea Văratic.
    * S. Podoleanu, Un proiect de volum al lui G. Ibrăileanu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 860, din 17 mai 1936. în volum urmau să intre : Traian Demetrescu, „Intim", „Iubita“ ; Vlahuţâ, „Dan" ; Eminescu judecat de d. Densuşianu; A. Bacalbaşa, „Ra-mollot şi Moş Teacă" ; Forma în poezie (Originalitatea formei, împrumutarea formei); Cercuri literare (De ce ne batem, Intre scriitori), Literatura pentru popor, articole din Evenimentul literar ; apoi Manuscript rătăcit, Eminescu şi Coşbuc. Artă şi pornografie, Raicu Ionescu, articole din Lumea nouă; şi un număr de inedite : Iubire, C. Dobrogeanu-Gherea, A. Steurmann, Nuvela română, Poezia iubirii, La Roman. Colecţia Şaraga desfiinţîndu-se în 1897, volumul nu a mai apărut.
    ** Banii i-au fost expediaţi la 2 august 1897.
                                                                 285
   Vă rog trimiteţi imediat, conform angajamentului, căci am nevoie.
                                                Vă salut, G. Ibrăileanu.
                           3
               Stimate domnule Şaraga,
[1927—1930] *
    Deşi nu vă cunosc, îmi permit să vă cer un serviciu. Am aflat de la familia dvs. din Iaşi că manuscrisele lui Eminescu sînt la d-voastră. între acele manuscrise, pe cît ştiu, există şi acela al poeziei Floare albastră.
    Lucrând acuma la o ediţie a poeziilor lui Eminescu şi avînd îndoieli asupra textului exact al poeziei Floare albastră, vă rog să transerieţi exact, pentru mine (sau, mai exact, pentru Eminescu şi literatura română), două strofe, şi anume :
    1)    Strofa a şasea, aceea care începe cu versul : „Aco-lo-n ochi de pădure44 şi se sfîrşeşte cu versul : „Vom şedea în foi de mure44. Mă interesează versurile din mijlocul strofei, acele pe care nu vi le-am transcris — acele unde e vorba de „trestie“ şi „bolta“ **. Nu vi le transcriu, anume ca să nu vă sugerez ceva care nu e în manuscris (presupunând că manuscrisul e greu de cetit).
    2)    Strofa ultimă, aceea care începe cu : „Şi te-ai dus, dulce minune44. Mă interesează ultimul vers al strofei. E „totuşi“ sau „totul" în acest ultim vers ? ***
    Mulţumindu-vă de pe acum pentru munca pe care v-o cer, vă rog să primiţi salutările mele,
                                                      G. Ibrăileanu.
   Redacţia revistei Viaţa românească, str. Alecsandri, Iaşi.
   Vă rog să-mi răspundeţi recomandat.
    * Din perioada cînd lucra la ediţia Eminescu (1927—1930).
    ** Bolta, greşeală de tipar pentru balta (vezi Tr. Costa în Limba română, 1962, nr. 5).
   *** E totuşi. Ed. Perpessicius : totuşi.
286
                  Către Titu Maiorescu
                                     1
                                                          Iaşi — 7 dec. 1902
                    Mult stimate domnule Maiorescu,
    Rezultatul cercetărilor mele confirmă părerea domni-ei-voastre. în cronicari, afară de Dimitrie Cantemir, nu este cuvînt pentru „orator44, neexistînd pe acea vreme nici noţiunea aceasta în mintea românească... Neculai Costin, în Predoslovia de la Cartea pentru descălecatul dinţi, vorbind de Cicero, şi fiind deci silit a exprima ideea de „orator44, zice „acela domnul voroavei Rîmleneşti, Ţiţero44, unde vo-roavă însemnează oratorie ori elocvenţă — înţeles pe care cuvîntul voroavă, pe cît ştiu, aiurea nu-1 are, căci voroavă e egal în alte părţi cu discuţie, convorbire.
    în dicţionarul româno-fr ancez al lui Dame găsesc cuvîntul tradus prin elocvent şi citat în fraza : „Mareş, fiind mai cuvîntăreţ, şi mai îndrăzneţ, au răspuns că nu sînt vinovaţi cu nimica44 — citaţia e din Chronica anonimă a Moldovei (Letopiseţe, III).
    Dar această expresie nu mai e întrebuinţată aiurea, pe cît ştiu, şi întrebuinţarea de mai sus cred că nu echivalează tocmai cu elocvent. Dealtmintrelea, acest cuvînt miroase a artificialitate, a formaţie personală.
    Ideea de orator apare ou influenţa culturii greceşti. Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică — Izvoditoriul cititorului) dă o listă de cuvinte, cum am zice, tehnice, şi cuvîntul ritor (pe care îl întrebuinţează el), după ce îl arată că e elinesc, îl traduce astfel : „Cela ce ştie meşteşugul a vorbi bine, bun de gură44, de unde se vede că în româneşte nu era cuvînt corespunzător, căci atunci Can-ţemir n-ar fi recurs la un cuvînt străin, în orice caz, ar fi tradus pe ritor prin cuvîntul românesc, căci, cum se vede în cuvintele citate, Cantemir se sforţează a traduce pe ritor cît mai bine, căci adaogă şi pe bun de gură.
                                                                287
   în alt scriitor de pe vremea asta, 1700, Antim Ivirea-nul, care a studiat limba română cu rîvnă şi cu interes, se vede tot cuvîntul ritor, cum, de pildă, în Didahia cînd s^a aşezat mitropolit, ori în Didahia I, unde întrebuinţează calificativul neritoricit.
   în Retorica lui Molnar din 1798 e numai cuvîntul ritor, deşi în Transilvania curentul grecesc a fost aproape nul.
   în privinţa dispreţului românului pentru multă vorbă, pentru vorbă în genere, desigur că mulţimea expresiilor de dispreţ e elocventă, căci, pe lîngă expresiile rele, pe care le înşiraţi d-voastră, abia există expresia meşter la vorbă, care în limba românească populară corespunde cu elocvent.
   Acum, vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris despre Dicţionar, cum îmi spuserăţi la Bucureşti. Pricina a fost că nu m-am priceput oe să vă scriu. îmi spuserăţi că dacă e bine, să tac, dacă nu, să scriu.
   Bine nici pănă acuma nu ştiu cum stă lucrul, căci fe-liul de muncă al nostru, de acuma, deşi grăbeşte mai mult sfîrşitul lucrării, tot nu e aşa ca în trei-patru ani să fie asigurat acest sfîrşit. în orice caz, d-1 Philippide e foarte doritor să facă aşa ca să se isprăvească mai degrabă. Deja munca lui e mai puţină şi noul mod de lucrare, care ne permite şi nouă a lucra de-a dreptul la redactare, înjumătăţeşte timpul necesar pentru isprăvire.
   Noi clasificăm citaţiile după înţeles (de pildă, clasificăm exemplele verbului dau în atîtea grupe cîte înţelesuri are acest verb). Apoi, d-1 Philippide ia aceste citaţii, mai corijă clasificarea unde nu-i mulţumit, face etimologia cuvîntului, îl traduce în franţuzeşte, explică înţelesurile deosebite ale cuvîntului, şi noi transcriem, din bileţele, citaţiile corespunzătoare fiecărui înţeles, în ordinea cronologică a autorilor. Cum vedeţi, de redactare, de scrisul brut (care cere atîta vreme), d-1 Philippide e scutit. Deja sîntem la mijlocul lui C., care e litera cea mai mare.
   Dar lucrul se mai grăbeşte şi prin faptul că toţi ne deprindem din ce în ce mai bine cu lucrul. Cum v-am
288
spus şi la Bucureşti, în cinci ani cred că va fi gata. Aceasta e şi credinţa d-lui Philippide.
    Primiţi, vă rog, domnule Maiorescu, cele mai respectuoase salutări din partea mea.
                                                       G. Ibrăileanu.*
     * Publicată întîia oară de Gr. Botez şi M. Bordeianu în Cronica, nr. 2, din. 19 februarie 1966. G. Ibrăileanu răspunde la scrisoarea lui T. Maiorescu din 23 noiembrie 1902 (vezi Scrisori către Ibrăileanu, III, Minerva, 1973, p. 131). La rîndul său, Maiorescu mulţumeşte pentru răspuns într-o scrisoare din 14/27 dec. 1902, publicată de Al. Piru în Jurnalul literar, 1947, nr. 1, 31-32.
                                                                289
                       Către I. Bianu
                                               1
                                                                     Iaşi, 1903, aprilie 22
                         Stimate domnule Bianu,
    Vă rog să mă iertaţi că v-am făcut să aşteptaţi răspunsul. Pricina e că nu vă puteam da un răspuns afirmativ şi mă simţeam cam încurcat; speram să mă pot îndupleca pe mine însumi. Aş ţinea cu plăcere lecţia de care vorbiţi, dacă aş fi competent. Eu însă n-am fost niciodată profesor de clasa I, şi de mult timp nici de o clasă inferioară, aşa că n-am absolut încredere că, bazat numai pe teorie, aş putea ţine o lecţie model. Sînt lucruri în care practica nu poate fi suplinită prin nimica.
                                   Vă salut, al d-voastră, G. Ibrăileanu.
    Bibi Acad. R.S.R. S HCCXVl
                                                                [Februarie 1928]
                     Mult stimate domnule Bianu,
    Vă rog să mă iertaţi că vă importunez. Dar sînt silit : am de dus la capăt un lucru destul de greu, o ediţie a poeziilor lui Eminescu, cu alcătuirea căreia m-a însărcinat ministrul Artelor.
    Am nevoie de manuscrisele lui Eminescu şi de unele publicaţii (cărţi, reviste, ziare) *. Vă rog daţi tînărului Lucian Predescu ** permisiunea de a face cercetări. El este ajutorul meu, un student foarte priceput şi harnic — un
    * Ibrăileanu lucra la ediţia Eminescu, Poezii, care apare în 1930.
    ** Lucian Predescu a înmînat scrisoarea lui Bianu, recomandat de AL Rosetti (vezi scrisoarea lui Al. Kosetti din 6 februarie 1928 către G. Ibrăileanu, în Scrisori către Ibrăileanu, III, Ed. Minerva, p. 214).
290
viitor filolog. Se ocupă de pe acum personal şi original — şi merită să vadă mai de aproape comoara Academiei.
    Primiţi, vă rog, expresiunea celei mai înalte stime şi consideraţii pentru organizarea singurului lucru serios de ia noi — Biblioteca Academiei, pe care o conduceţi.
                                                         G. Ibrăileanu.
    BibZ. Acad. R.S.R.
                      Către H. Sanielevici
                                       1
                                                                                      [1905]
                            Iubite prietene,
    Ţi-am scris alaltăieri la Casa Gheuca. Nu ştiu dacă ai primit scrisoarea, de aceea repet încă o dată (pentru Graur, a cărui adresă n-o ştiu) :
    1)    Titlul cărţii : Cercetări asupra culturii româneşti din veacul al XJX-lea de G. Ibrăileanu.
    2)    Maximum, vreo mie de exemplare. D-ta cîte ai scos din încercări ?* Dacă crezi că o mie e exagerat, hotărăşte în chestia asta d-ta.
    3) Hîrtie bună, adică albă şi lucie.
    Cam cît are să mă ţină coala ? Eram să trimit ieri articolul (urmare), dar m-am încurcat, trebuie să schimb ceva. ll trimit azi, cel tîrziu mîine. Dar nu înţeleg de ce graba asta ? Se vede că trebuie de adăogat vreo coadă la articolul I... Îmi pare bine că ai mai turnat apă în vin, dar tot nu-s „entuziasmat^, căci... mi-au mai rămas două nemulţumiri ;
    1) Trebuia, dacă e vorba de atacat în manifest pe cineva, să atunci (sic) pe Sandu-Aldea, un adevărat suflet de vătaf boieresc ; şi 2) Nu trebuia să faci mare caz de Sămănătorul şi lorga, care nu sînt cine ştie ce lucru, incit să merite ca manifestul unei reviste să se ocupe numai de ei : s-ar părea că Curentul nou** a apărut pentru Sămănătorul.
    Dar... în sfîrsit.
                 t
    Atanasiu, Diamandy... ? Cred că nu trebuie de făcut multă sociologie ! — Stere, veşnic în crize, a făgăduit că scrie pentru nr. 2. Dacă-1 vom antrena, cred că va scrie cu oarecare răsunet. Eu nu cred că este în ţara asta un om mai de valoare ca dînsul şi., se pierde aşa în zădar.
    * H. Sanielevici, încercări critice, Bucureşti, 1903.
    ** Nr. 1 a apărut la 15 noiembrie 1905 ; nr. 2, la 15 decembrie 1905.
292
                          Ibrăileanu
    N-am cetit maliţiile bietului Brănişteanu. în schimb, am cetit despre un delicios prînz la J. Th. Florescu, la care a luat parte şi vechiul meu amic Fagure...
    N-am vreme să mă gîndesc mai mult acuma la persoanele la care s-ar putea trimite revista. Deocamdată :
    C. Stere
    P. Bujor, str. Rallet
    Dr. I. Simioneseu, profesor universitar
    Dr. A. Steuerman, str. Golia
    I. Botez, profesor, str. Manolescu
    M. Carp, profesor, str. Păcurari
    C. Botez, profesor, str. Păcurari
    P. Bogdan, profesor, Biserica Bărboiu
    S. Lobel, Casa Zweifel, str. Lozonski I. Prasa, profesor, str. Buta Gh. Lascăr, primar Gh. Nădejde, profesor Chr. Malhasovici, avocat AL Ionescu, profesor, str. Păcurari Corjesou, preşedinte de tribunal
    D. Pătrăşcanu, profesor, Bacău L. Veniamin, profesor, Bacău Dr. Quinez, str. Doni, Roman Dr. Ţurcanovici, Roman
    Dr. Lupu, medic de judeţ, Huşi Gh. Beiu-Paladi, profesor, Piatra N.
    A. Spiridonescu, profesor, Fălticeni.
      Răspunsul lui H. Sanielevici, la 16 noiembrie 1905. Vezi scrisoarea nr. 11, in Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 239-240. Ibrăi-îeanu răspunde la scrisoarea lui H. Sanielevici din 12 noiembrie 1905 (v. Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 238).
                                                               293
                      Către C. Graur
                                                          Iaşi, 10 febr. [1905]
                         Stimate domnule Graur,
    Deşi ne cunoaştem abia ceva mai mult decît din vedere, cred că nu e nevoie de mult înconjur pentru a-ţi propune următoarele :
    Ne-am hotărît, Sanielevici, Bujor, Jean Bart, Stere, Popescu Spiridon etc., etc..., să scoatem o revistă, o „mare revistă44 literar-ştiinţifică, plus tot felul de cronici : de politică internă, externă, şcolară şi altele. Te-am pus printre aceia la care să mă adresez pentru colaborare. Iţi cer răspunsul. Cînd vom avea material pentru 2-3 numere, o vom scoate, fără nici o întîrziere. Se poate scrie orice afară de chestii speciale, care nu pot fi interesante şi nici înţelese de orice om cult, şi afară de politică militantă de partid. Tendinţa politică a revistei, care se va manifesta mai ales în „cronica internă44, va fi înălţarea claselor de jos în viaţa politică şi îmbunătăţirea stării materiale a acestor clase. Te rog răspunde-mi şi, dacă ai ceva, trimite ori începe să scrii. Ar fi de preferat schiţe sau nuvele umoristice, în care să se satirizeze tipuri vătămătoare societăţii şi ideilor noastre, căci toţi ceilalţi sîntem prea gravi... Dar iată-mă dînd reţete literare! !...
    Acum am să te rog să faci o mică., delaţiune. Mi-a spus Jean Bart că d-ta ştii ce are Gherea scris — dacă are. Te rog scrie-mi, are ceva sau nu ? Ca să ştiu întru cît putem conta pe el, căci, dacă n-are scris, are să fie cam greu de mişcat!
    Salutări cordiale lui Pastia, căruia îi urez succes în nobila lui misiune, şi d-tale salutări prieteneşti.
                                             G. Ibrăileanu, profesor, Iaşi.
       Răspunsul lui Const. Graur, la 23 februarie 1905. (Vezi Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 76.)
294
              Către C. Dobrogeanu-Gherea
                                       1
                                                       Iaşi, 14 februarie [1905]
                             Stimate prietene,
    Nu te-am văzut de mult şi nu mai ştiu ce faci, nici ce mai gîndeşti, nu-i vorbă, nu mai ştiu ce gîndeşte nimene şi n-aş putea spune sigur nici ce gîndesc eu asupra lucrurilor vieţii, în criza asta prin care trecem.
    De atîta sînt sigur că, intelectualiceşte, am murit cu toţii, căci nu mai însemnăm nimica în ţara aceasta, unde atîţia alţii, nechemaţi, sînt aleşi. Şi. cît despre mine, nu mă gîndesc la în adevăr obscurul meu nume, ci la ceea ce reprezentam altădată şi la ceea ce am mai putea, poate, fi încă o dată.
    Cîţiva de aici, însă, ne-am gîndit să mai facem o ultimă încercare de a trăi şi am hotărît să scoatem o revistă, mai propriu : revista pe care d-ta o doreşti de atîta vreme, dar pe care, cum mi s-a spus că te-ai exprimat, ai tot amînat-o din lipsa unui... Jac Negruţi. Dacă voieşti, ne însărcinăm noi, mai mulţi, să jucăm rolul lui Jac Negruţi şi ceea ce a făcut el, unul, poate vom fi în stare să facem mai mulţi. Dacă d-ta o scoţi în Bucureşti în martie ori april, n-am avea nimic de zis, ne supunem, dar d-ta s-o scoţi, sub direcţia d-tale... Dacă nu, atunci o scoatem noi şi te rugăm să te pui în fruntea ei, sau, cel puţin, să colaborezi, şi de la primul număr, pentru ca să ştie toată lumea, prin faptul colaborării d-tale, ce vrea să fie această revistă.
    Deşi, cum am spus mai sus, nu ştiu bine ce gîndeşte nimene şi probabil fiecare dintre noi, socialiştii, gîndeşte deosebit de ceilalţi (judecind după noi din Iaşi), dar sînt sigur că e ceva comun între toţi, substratul adine, modul de a gîndi, în sfîrşit, socialismul nostru teoretic. Dacă ne deosebim în privinţa a ceea ce credeam că trebuie de făcut în lucrurile politicei curente, deosebirea cred că vine de acolo că uniia credem că slujim idealul într-un chip, alţii în altul — dar idealul cred că e acelaşi la toţi, Aşa că avem destule lucruri comune care să ne apropie în de noi şi să ne separe de rest.
                                                                  295
    Cred că îţi va vorbi şi Stere, dar pot spune chiar acum că politică de partid nu se va face în revistă, că vom fi liberi şi faţă de liberali, pe care, dacă vom avea motiv, îi vom critica, şi că partea afirmativă a politicii, dacă se va face vreo politică, va fi arătarea falimentului politicii actuale şi nevoia ca clasele dezmoştenite să fie făcute stă-pîne pe ţară.
    Se poate să te hotărăşti să scoţi revista d-ta, atunci bine, numai s-o scoţi imediat, căci, dacă declari că... mai
     /               9         7-
pe urmă, nu credem şi o scoteam noi. Se poate să nu o scoţi, dar să nu vrai să fii cu noi, atunci vom regreta adine. Se mai poate să te hotărăşti să aştepţi ce avem să facem, cum are să fie revista, şi apoi să colaborezi. De asta mă tem, căci cu d-ta sau fără d-ta, la început, cînd se lansează, e mare deosebire. D-ta eşti un factor foarte important pentru reuşită şi, dacă te substragi, atunci reuşita va fi mai mică, şi însuţi d-ta nu vei fi satisfăcut şi... nu vei colabora. Te rog răspunde-mi ce crezi — şi tri-mite-ne un articol !
                                    Salutări prieteneşti, G. îbrăileanu,
                                                           profesor, Iaşi.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 8/CCXVI
    Al. Piru, îbrăileanu către Gherea, în Viaţa românească, 1956, nr. 11, p. 181-182. Vezi şi Ion Ardeleanu-Nicolae Sorin, C. Dobro-geanu-Gherea, Corespondenţă, Ed. Minerva, 1972, p. 239-240, răspunsul lui Gherea la 25 martie 1905, p. 24-25.
                Către I. Al. Brătescu-Voineşti
                                       1
                                        Iaşi, 19 ianuarie [1906] Stimate domnule Brătescu,
    Iertati-mă că mă adresez asa, fără nici o ceremonie si,
         r                      ) ^                       j 7
poate, vă importunez.
    O fac, încurajat oarecum, de tratativele urmate an prin domnul Sanielevici. Iată despre ce este vorba : scoatem aici o revistă mare, de peste 100 de pagini, sub direcţia lui Stere şi Bujor şi cu colaborarea domnilor Gane, Vla-huţă, dr. I. Cantacuzino şi alţii. Ne-am despărţit de Curentul nou, din cauza unor deosebiri de principii care s-au dat pe faţă şi la sfîrşitul articolului meu despre Sado-veanu, dacă l-aţi cetit. Vor fi toţi cu noi, şi Jeant Bart. Sanielevici, sper, se va contopi, cu revistă cu tot, cu noi, supunîndu-se programului nostru, care se rezumează în două vorbe : naţionalism şi democratism.
    Va fi o revistă cinstită, fără polemici personale, cu discuţii de idei — dealtmintrelea nume ca Gane, Vlahuţă, Stere. dr. Cantacuzino sînt o garanţie.
    Anul trecut, cînd eram să scoatem revista, mi-a scris Sanielevici că aţi fi fost dispus să daţi un roman, pe care să-l tragem aparte, în volum.
    Dacă aţi voi să daţi revistei acesteia, Viaţa românească, prestigiul talentului şi numelui dumneavoastră, tri-miţîndu-ne romanul, am fi fericiţi să-l publicăm şi să-l tragem aparte, fără să facem nici o pretenţiune de editori.
    Probabil că aţi fost impresionat rău de lipsa de tact şi de unele idei ale Curentului nou. Am fost şi eu : cînd am primit articolul-program, deja trimisesem materie şi n-am vrut să jignesc pe Sanielevici, retrăgîndu-mă. Acum lucrul stă altfel : vom avea o revistă serioasă, care, sperăm, va fi foarte răspîndită şi va face oarecare impresie şi va răspîndi ideile democratice ale unui liberalism sincer şi sănătos.
                                                                297
    încă o dată, stimate domnule Brătescu, vă rog şi în numele lui Stere, care m-a însărcinat să vă scriu... să ne daţi preţiosul dumneavoastră concurs.
                                  Primiţi salutările mele, G. îbrâileanu,
                                                             str. Română.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (1)/IÎ
    Răspunsul lui Brătescu-Voineşti, la 29 ianuarie 1906, în Scrisori către Ibrăileanu, III, 1973, p. 28 (Scrisoarea nr. 1).
                                                    Iaşi, 2 februarie [1906]
                      Stimate domnule Brătescu,
    Deşi ai^umentele dv. sînt dintre acelea fără replică, am să-mi iau totuşi îndrăzneala să vă mai plictisesc.
    Revista noastră are pretenţia să aibă succes şi să plătească, din veniturile ei, pe colaboratori, şi dintre colaboratori mai întăi pe cei din afară şi în primul rînd pe literaţi. Dar, ca să ajungem la acest ideal, trebuie să facem impresie în ţară şi impresia n-o putem face decît prin „prestigiul talentului şi numelui“ colaboratorilor revistei.
    Iată pentru ce ţinem aşa de mult la colaborarea dv.
    Dar, pănă aici, n-am spus nimic, căci dv. spuneţi că nu aveţi vreme si sînteti obosit si enervat.
        *        >       9        *
    Aceeaşi e şi situaţia mea. Pentru 400 franci pe lună, muncesc toată ziua, şi sînt un neurastenic, sufăr de insomnie etc.
    Ca să lucrez la revista aceasta, cei 14 proprietari (sînt 14 ! — dar nu fac, nu-i vorbă, cît unul adevărat) îmi plătesc suplinitor pe 20 zile — vreme cit voi monta maşinăria asta.
    Vă propun şi dv. să lăsaţi cîteva zile altă ocupaţie şi să ne trimiteţi o bucată, o schiţă, sau un fragment din roman şi, fiindcă veţi sacrifica un proces, două, să vă plătim bucata, cum mi se plăteşte mie suplinirea, cum am propus şi lui Sadoveanu să-i plătim.
    Cu alte cuvinte, scontînd cîştigul viitor al revistei, ne-am hotărît să plătim de pe acuma munca acelor colaboratori care, prin colaborarea lor, ar asigura acel viitor.
298
    Idealul nostru este ca toţi colaboratorii să fie plătiţi ca în străinătate.
    Revista apare Ia 1 martie, în 160 pagini, ou titlul Viaţa românească, cu un program democratic şi naţionalist, sub direcţia lui Stere şi Bujor, cu colaborarea lui Vlahuţă, Gane etc. dintre scriitorii cu nume.
    Vă rog să-mi răspundeţi un cuvînt numai în privinţa propunerii mele.
    Vă rog să primiţi salutările mele, G. Ibrăileanu,
                                                              str. Română.
    P. S. Vă rog, iertaţi-mi persistenţa : pricepeţi psihologia unui... secretar de redacţie !
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (2)fII
                                                       Iaşi, 4 aprilie [1906]
                       Stimate domnule Brătescu,
    Vă rog trimiteţi urmarea, dacă o aveţi gata, iar dacă nu o aveţi, răspundeţi-mi cam pe cind credeţi că o veţi trimite — dacă aceasta nu vă plictiseşte mult.
    Peste vreo două zile începem tipărirea numărului 3 şi am fi dorit să începem cu bucata dumneavoastră,
                                  Primiţi salutările mele, G. Ibrăileanu,
                                                                Română, 4.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (34)/II
    Răspunsul lui Brâtescu-Voineşti, la 17 aprilie 1906, în Scrisori către Ibrăileanu, II, p. 52 (Scrisoarea nr. 2).
                                                       Iaşi, 16 april [1906]
                        Iubite domnule Brătescu,
    Vă scriu această scrisoare cu gîndul să vă grăbesc. Aşteptăm manuscrisul şi, dacă aveţi răgaz şi chef, trimi-teţi-1 mai iute, căci i-a venit rîndul. Ştiţi că de pe la jumătatea revistei încep cronicile şi celelalte- rubrici constante.
                                                                 299
I
    Ţin să vă fac cunoscut o mare bucurie...
    Revista are un succes foarte mare. Gazetele din Transilvania o laudă mai mult decît merită.
    Avem un tiraj de 3000 exemplare. Am primit o scrisoare entuziasmată de la domnul Vlahuţă, ca să-l citez pe cel mai de samă.
    Chiar şi Jack Negruzzi ne-a felicitat călduros, spunînd că... nici nu ceteşte Convorbirile.
    Desigur că ne veţi da tot sprijinul dv. Am fi fericiţi să fiţi un colaborator constant, fie chiar cu intermitenţi mai mari. Bucata dv. * a fost o revelaţie aci în Iaşi, unde nu se ceteşte mai deloc şi unde deci eraţi aproape necunoscut. Noi am scos laşul din toropeală. Avem aici 300 de abonaţi şi vindem, cu numărul, peste 100 de exemplare.
    în... aşteptarea urmării, vă rog să primiţi toată stima şi dragostea mea,
                                                          G. Ibrăileanu.
    Bibi Acad. R.S.R., S 2 (47)111
                                                                   [Mai 1906]
                         Iubite domnule Brătescu,
    Sîntem fericiţi că „nuvela44 va fi un mic roman. ** Cred că e de prisos să mai vorbesc de impresia ce a făcut aici.
    Te rugăm un lucru : să trimiţi urmarea cît poţi mai degrabă, pentru că am voi să fie întotdeauna mai în capul revistei, chiar la început, dacă s-ar putea. O dată numai trebuie să te sforţezi, apoi, din lună în lună. Dacă acuma o trimiţi pînă la 5 ale lunii, atunci îţi rămîne o lună pănă la alt 5 (iunie).
    Trimitem încă 200 franci. „Administraţia44 (!) a hotă-rît să-ţi plătească cam 100 franci pe coală.
    în privinţa editării volumului, ne-am hotărît să-l luăm noi. Trimite materia şi noi îţi vom trimite cei 400 franci.
    * în lumea dreptăţii
    Răspunsul lui Brătescu-Voineşti, la 21 aprilie 1906, în Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 29 (Scrisoarea 2).
    ** în lumea dreptăţii.
    Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 17 aprilie 1906 (v. Scrisoarea 2, în op. cit., II, p. 52).

300
Tot ceea ce ar ieşi peste costul tiparului, plus aceşti 400, va fi al dumitale.
    Să ne dai şi titlul volumului şi orice indicaţie mai crezi necesară.
    Corectura cu „concetăţenii^ se va face.
    In curind, corectura nuvelei. Dar, dacă va fi imposibil (ne-am cam întîrziat cu tiparul), nu-i aşa că nu te vei supăra dacă vom face noi corectura, punînd toată grija?
                            Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (17)111
                                                                [Iunie 1906]
                        Iubite domnule Brătescu,
    Am găsit ieri pe Stere intr-o surescitare straşnică din cauza nuvelei d-tale. In adevăr, ai scris pagina cea mai frumoasă şi mai teribilă din literatura românească. Şi-n Făclia de Paşti, tot e compoziţie, la urma urmei, aici nu e deloc !
    Dintre toate ipotezele lui Stere, eu cred că cea mai conformă cu talentul dumitale şi cu intenţia oe trebuie s-o aibă nuvela e aceea că Rizescu se distruge, şi se distruge numai din pricina inadaptabilităţii sale. Intervenţia nenorocirii copilului e un fapt străin de desfăşurarea fatală a evenimentelor izvorîte din inadaptabilitatea sa. Această indaptabilitate, plus mustrarea de conştiinţă produsă de conştiinţa ce o are că i s-a dus şi curăţia morală odată cu afacerea cu baba, cred eu că trebuie să prezideze la desfăşurarea ulterioară şi să ducă la un deznodământ tragic. Distruge-1 pe Rizescu prin ultimele consecinţe ale caracterului şi împrejurărilor... şi vei scrie cea mai frumoasă nuvelă a dumitale şi cea mai frumoasă nuvelă românească.
                                            Cu dragoste, G. Ibrăileanu. *
    * Scrisoarea de faţă este încorporată într-o scrisoare a lui C. Stere către Brătescu-Voineşti, în care acesta îi cerea să schimbe finalul nuvelei în lumea dreptăţii. A fost publicată şi în Viaţa românească, nr. 3, 1966, p. 99.
    Brătescu-Voineşti răspunde la 31 mai 1906 (Scrisoarea 7, în op. cit., II, p. 54-56).
                                                                   301
                                         7
                                                                          [Iunie 1906]
                      Iubite d[omnu]le Brătescu,
    Iţi răspund tîrziu, pentru că am avut o mulţime de năcazuri şi ocupaţii. Dealtmintrelea, ţi-a răspuns Stere. Ai perfectă dreptate în chestia deznodămîntului nuvelei: nu avem dreptul să-ţi impunem mentalitatea noastră. Dealtfel, eu nu admiteam decît o ipoteză : distrugerea. Poate că în mine vorbea ceva cu totul personal : plăcerea, crudă, de a vedea distrugerea, toată, a unui om de treabă de cătră împrejurările sociale — vorbea, adecă, un pesimism exasperat şi dorinţa de a mă tortura singur, pană la capăt, căci bucata d-tale m-a torturat. Am cetit-o noaptea, singur în odaia mea, şi de multe ori mi-a sărit inima din loc. Repet, încă o dată, că e cea mai puternică bucată din româneşte, singura bucată în care zvîcneşte viaţa, fără preoeupaţie de „artăw. în genere, bucăţile din literatura noastră le ceteşti judecîndu-le necontenit, din punct de vedere al realizării artei ; bucata asta, cînd o ceteşti, n-ai cînd, n-ai cum s-o cugeţi ca o lucrare, ca o „redarew a vieţii, fiindcă e însăşi viaţa.
    Mi-a spus d-na Stere că Stere a întrerupt, din neputinţa de a suporta grozăvia, de mai multe ori cetirea bucăţii. Eu l-am găsit scriindu-ţi, într-o stare de surescitare grozavă. Nevastă-mea, cînd a cetit, a plîns ca un copil.
    Volumul se va pune la tipar ceva mai tîrziu, pentru că tipograful a comandat literă mică nouă şi ţinem s-o întrebuinţăm, pentru prima oară, la nuvela d-tale. S-a comandat hîrtie deja şi literele sînt şi ele comandate. Cred că întîrzierea nu te supără, pentru că sezonul viu începe în septembrie. Pănă atunci, volumul este gata.
    Revista avînd un tiraj de 3200 exemplare, cred că nu va rămînea colţ în care să nu se ştie de apariţia volumului, iar numele d-tale e destul de la ordinea zilei.
    Iubite domnule Brătescu, aşteptăm să ne mai trimiţi ceva, să fii un colaborator regulat al revistei, la succesul căreia d-ta eşti unul din factorii principali. Cel puţin Schiţe, zic „cel puţin“ gîndindu-mă la lungime, nu la valoare, căci, ca valoare, ele sînt neîntrecute — crede-mă că vorbesc sincer ; mi-ar fi scîrbă de mine să vorbesc în deşert — şi să mă jenez că te laud aşa de-a dreptul, fără
302
's
discreţiune, dar cred că înţelegi toată pornirea mea şi toată gravitatea cu care vorbesc.
    Să facem din această Viată românească o hrană si o
                                 * *
consolare pentru atîţia oameni mici care o încurajează şi atîţia necăjiţi, din provinciile subjugate... Gazeta partidului românesc din Bucovina (Gazeta Bucovinei) a scris un foileton despre V. r.y în care, pe lîngă alte laude mari, o recomandă ca învăţătoarea păturii culte a Bucovinei. Tot asa si toate ziarele din Transilvania, care vorbesc de
       )  9                                  ?
„cea mai bună revistă...“. Publicul care ne încurajează mai mult sînt românii din afară, studenţii, învăţătorii, preoţii de sat, elevii si intelectualii.
                          Cu adîncă dragoste şi prietenie, G. Ibrăileann.
    Bibi Acad. R.S.R., S 2 (38)/Il
                                                                   [Iunie 1906]
                                              b        •          '
                         Iubite domnule Brătescu,
                          i                    '
    Desigur că întăi te-ai uitat la fotografii * şi — puerilă ambiţie ! — ţin să-ţi declar de la început că nu sînt aşa de stupid cum apar în fotografii. Am fost nevoit să mă fotografiez ca profesor, pentru... expoziţie. Eram obosit, nepieptănat, afară de asta, la fotografiare, întotdeauna nu pozez, căci sînt foarte nervos. Iţi trimit două, pentru că nu ştiu pe care s-o aleg.
    Ciocîrlan e un învăţător din jud. Putna şi, în adevăr, are talent. I. G. Duca e director al Băncilor populare, profesor la şcoala de ştiinţe de stat, fiul fostului director al Căilor Ferate. E foarte tînăr şi un băiat foarte bun. El scrie în Universul „Politica externă4* sub iniţialele I.G.D.
    Ideea de a scoate o carte pentru copii e admirabilă. Sperăm că bucăţile le vei da întăi la noi. Acum vreo 3 săptămîni, nevasta mea a povestit fetei mele Puiul şi fata a început să plîngă şi să se roage să nu-i mai spună povestea asta ; şi ori de cîte ori vrea să i-o mai spună,
    * Brătescu-Voineşti vorbeşte de fotografii (în special de aceea a fetiţei lui Ibrăileanu), în scrisoarea sa din 6 iunie 1906 (Scrisori către Ibrăileanu, II, Scrisoarea 8, p. 56.)
                                                                   303
îşi pune buzele a plîns şi se roagă să nu i-o spună. Fata mea are 4 ani. Fiindcă ai băiat de 8 ani, îţi trimit — ca tată prevăzător — fotografia fiicei mele... !
    Pe la 2-4 iulie plec la Mănăstirea Neamţ. Iţi voi scrie cînd voi pleca. Acolo voi face şi corecturile.
    Stere pleacă mine... Dar să sperăm că peste două săp-tămîni vine şi apoi ne întîlnim la Tîrgovişte (cam peste vreo 3 săptămîni), unde e vorba să vină şi Goga, apoi Nour (nu Radu Nour, care e pseudonim) şi din Bucovina Tofan : unitatea culturală.
    Ne gîndim cu toţii aici că d-ta, liber acum de In lumea dreptăţii, vei începe altăceva. Te rog nu face să treacă multe numere fără colaborarea d-tale. Gîndeşte-te la al doilea volum. Eşti dator să dai literaturii româneşti tot ce poţi da, iubite d-le Brătescu — vorbesc şi ca secretar de redacţie, şi ca profesor de limba română, şi ca cetăţean al acestei ţări. Am făcut o anchetă între elevii mei cei mari : d-ta eşti cel mai gustat dintre toţi scriitorii. La Şcoala Militară — şi la Liceul Internat, te-am cetit tot în clasă. Aşa-i că ştiu să mă linguşesc bine ?!
                                     Cu adîncă dragoste, G. Ibrătteanu.
    Bibi. Acad. H.S.R. S 2 (35)111
                                                                         [Iunie 1906]
                       Iubite domnule Brătescu,
    In fiecare zi aştept să am plăcerea de a primi o scrisoare de la d-ta. Mă deprinsesem cu această conversaţie de la distanţă şi acuma, mai ales, aştept să văd părerea d-tale în privinţa volumului : să-l intitulăm In lumea dreptăţii, punînd în frunte această nuvelă ?
    Cred că nu te-a supărat faptul că am întîrziat cu tiparul; am făcut-o pentru a-1 tipări cu litera nouă „neîn-ceputău, ca apa din poveste.
    Apoi n-ai răspuns dacă ţii numaidecât să se tipărească acuma tot sfîrşitul nuvelei. Eu am fost de părere să se tipărească tot, Stere însă a crezut că ar fi disproporţie.
304
 Apoi a mai obiectat că în august, cînd va apare restul, lumea va fi, în parte, întoarsă acasă, şi ţine ca partea cea teribilă să fie cetită de toţi abonaţii.
    Nu ştiu unde stai în vacanţie, căci va trebui să vezi dte o corectură la volum (dacă ţii s-o faci. Eu însă mă oblig s-o fac singur, dacă te plictiseşte.)
    Trimite Un om,* dacă a fost în Voinţa, scrie-mi, ca să-l torturez şi eu pe Nădejde s-o caute.
    Iubite domnule Brătescu, am o îndoială : mă tem să nu te fi enervat că ţi-am bătut capul cu sfârşitul nuvelei. Cred că m-ai înţeles : era dorinţa, lacomă, de a fi şi mai grozavă impresia. Cugetînd mult şi mai vorbind cu alţii, în special cu Gh. din Moldova, unul din oamenii cei mai subţiri, m-am convins că ai avut perfectă dreptate. Amestecul nostru a fost intempestiv — dar are o justificare : entuziasmul provocat de nuvela d-tale.
    Nu-i aşa, domnule Brătescu, că vei scrie şi alte bucăţi ? Contăm mult pe colaborarea d-tale, mai mult decît pe a oricui — o spun, fără nici un compliment. Eu sînt din familia, dacă mă laşi să fiu îndrăzneţ, a cugetătorilor, şi nuvelele d-tale sînt pline de probleme. Am cetit de trei ori sfârşitul nuvelei In lumea dreptăţii şi ştiu pagini pe de rost
    Stere pregăteşte, pentru apariţia volumului, un straşnic „Şărcăleanutt, şi eu îmi rezerv dreptul să „mă răco-resctt odată cu prilejul acelui volum.
                                       Salutări prieteneşti, G. Ibrătteanu.
    Bibi Acad. R.S.R. S 2 (41)111
                                                                [Iulie 1906]
                        Iubite domnule Brătescu,
    Am rupt-o.
    Acel care-ţi scrie aceste rînduri s-a dus la liceul din Bîrlad cu bani strînşi prin subscripţie ; mai tîrziu a suferit literalmente de foame, a fost multă vreme ca şi vagabond. Acum e dator şi bolnav.
    * Brătescu-Voineşti alătură această schiţă la scrisoarea sa din 6 iunie 1906 (Scrisoarea 8, în op. cit, II, p. 56).
                                                                305
    Inadaptabilitatea, în împrejurările vieţii noastre, dacă e dureroasă pentru om, îi dă, în schimb, o aureolă de distincţie. Cel mai mare român, Eminescu, a fost şi cel mai inadaptabil. Clasifioaţia din punct de vedere al talentului coincide, îmi pare, cu clasificaţia din punct de vedere al indaptabilităţii. Psihologia unui om distins e în absolută discordanţă cu împrejurările de viaţă din ţara noastră : „Virtutea-i o nerozie, geniul o nefericire44.
    Toate acestea le spun pentru d-ta, nu pentru mine.
    In lumea dreptăţii se. va pune la sfîrşitul volumului. E o idee minunată. Va fi un volum admirabil. Nu uita Un om, pe care nu mi l-ai trimis. * Am cetit cu mare plăcere bucăţile trimise.(nu cunoşteam decît Puiul).
    Iubite domnule Brătescu, iartă-mă că poate te jignesc ; d-ta ai un talent extraordinar şi o „nobleţă14 de sentiment cum n-a avut şi n-are nimene în literatură românească. D-ta eşti dator să serii un roman, fiindcă ar fi primul roman românesc — şi nimene altul, pe cît mă. pricep, nu e în stare să scrie roman la noi, căci nimene n-are înţelegerea vieţii ca d-ta. Alţii scriu pentru ştii, pentru poezie, pentru a exprima un sentiment —■. n-au .plăcerea, de. a se identifica cu viaţa, n-o pot cunoaşte.
    Cu adîncă dragoste şi prietenie,
                                                          G. Ibrăileanu,
                                                     Mănăstirea Neamţului.
    Bibi Acad. R.S.R. S 2 (22)flt
                             11
                ■ iubite domnule Brătescu,
[Iulie 1906]
    Am primit aici scrisoarea. şi schiţa d-tale. Am avut un moment de mare emoţie cînd am văzut un „manuscris44, crezînd că e o bucată nouă pentru revistă (era bucata Un om, transcrisă de d-ta, de care am dat cu ochii în tăi)...
    Cred că Stere nu va părăsi ideea excursiei (i-am scris să te anunţe cu trei zile înainte). Poate voi avea fericirea să ne cunoaştem personal.
    Volumul d-tale, zice tipograful, se va pune la tipar în curînd : aşteaptă litera nouă, care întîrzie. în orice caz, în septembrie, în „sezon44, se pune în vînzare.
     * I l-a trimis la 6 iunie 1906.
306
    Acuma începe „secretarul de redacţiei Aştept cu o mare nerăbdare ceva pentru revistă. Poate că „schiţele14 nu te costă aşa de mare muncă; trimite măcar schiţe.
    Dar simt în mine mai mult decît un secretar de redacţie ; mă gîndesc că e păcat să treacă multă vreme fără să scrii d-ta, e păcat pentru literatura românească.
    Aştept şi fotografia.
    Cu adîncă dragoste prietenească,
                                                           G. Ibrăileanu,
                                                         Mănăstirea Neamţ.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (48)111
                              12
                          [Data poştei : Mănăstirea Neamţului, 7 august 1906]
                       Stimate domnule Brătescu,
    Desigur că e numai o formă de stil „scuza44 dumitale că-mi scrii prea mult şi că-mi răpeşti vremea. Mai întăi că eu, în adevăr, te-am plictisit şi te plictisesc grozav, mai ales prin desele mele apeluri pentru colaborare şi, al doilea, d-ta înţelegi bine ce nevoie am eu să schimb cîte-va idei cu cineva, căci aci, în mănăstire, cînd nu e Stere, nu vorbesc cu nimene. Mi-am făcut chiar aici un fel de... renume de mizantrop şi extravagant, şi n-au dreptate, sînt un om foarte sociabil, dar într-un cerc foarte res-trîns. Cu cine nu pot avea vreo legătură sufletească n-am ce vorbi niciodată şi mă simt încurcat şi jenat, şi am aerul unui idiot.
    Orice scrisoare de la d-ta, cînd o primesc, o deschid cu emoţie, te rog crede-mă.
    Stere mi-a vorbit aşa de d-ta, încât, dacă-mi dai voie să ţi-o spun, te socot din „ai noştri44, adică dintre aceia în sufletul cărora ideile şi sentimentele mele pot să aibă — cum să zic ? — un loc, ori, în termeni psihologiei, o masă de stări sufleteşti aperceptive... Iată-mă-s şi ridicol ! Să nu uiţi că sînt profesor !...
            Poate peste vreo săptămînă te vei trezi cu Stere la Tîrgovişte. Acum e la Iaşi, de aci la Sinaia, de unde, dacă
                                                                  307
nu e tîrziu, îţi va telegrafia d-tale şi mie să viu la Tîr-govişte. Sînt întro teribilă luptă sufletească : sănătatea nu-mi permite nu numai să fac excursii, dar nici să fac drumul lung la Tîrgovişte. Dar am o aşa dorinţă să viu, încît îmi vine să iau hotărîrea eroică de a pleca. Sufăr teribil de insomnie şi, ceea ce e mai stupid, neurastenia mea se manifestează mai ales printr-o îngreuiare penibilă a respiraţiei, cînd sînt prea obosit. Numai cine a simţit acest lucru mă poate înţelege, poate înţelege sentimentul de teroare ce-1 are un om căruia îi încetează aceasta funcţiune. E o frică vagă, dan teribilă, şi o aşteptare a morţii iminente. Sînt un om oare rezist la orice, afară de această stare. Şi, să revin la excursie : mă tem să nu mi se întâmple asemenea lucruri, să nu port cu mine o tragedie şi să vă stric tot cheful.
               L’homme ivre d'une ombre qui passe Porte toujours le châtiment D’avoir voulu changer de place...,
zice Baudelaire —şi adesea am suferit această pedeapsă de a fi voit să mă folosesc şi eu de plăcerile vieţii. Excursia aceasta ar fi pentru mine o mare plăcere şi... mă lupt să iau o hotărîre. D-ta poate nu vei înţelege ce simt, căci n-aş înţelege nici eu... Un fleac, o stare fiziologică de cîteva zeci de minute, dar e teribilă.
    în orice caz — ivre d'une ombre qui passe —, mă gîndesc că trebuie să viu, măcar în sept., căci poate încă să rezist, cu greutate, la o călătorie pană la Tîrgovişte.
    Iartă-mi aceste rânduri întristătoare şi, poate, prea intime. Prietenia pe care mi-o arăţi mă încurajează să-ţi vorbesc atît de mult de mine, ba încă de lucruri absolut personale.
    în privinţa prefeţei, eu cred (şi Stere) ca să no pui. Mai întăi sînt contra oricărei prefeţe (în teorie) a autorilor de romane, nuvele ori poezii, şi apoi pentru ce această ne justificată modestie ! Cum, cînd d-4a le faci, cetitorilor, onoarea de a li da un lucru atît de rar, să facă ipoteza că nu le-ar plăcea ? Dar, eşti stăpîn suveran şi poate noi greşim.
                                                  Salutări, G. Ibrăileanu.
    BibZ. Acad. R.S.R. S 2 (3)/II
308
                             13
                            Mănăstirea Neamţului [august 1906] Iubite domnule Brătescu,
    Odată cu schiţa d-tale* am primit şi o frumoasă poezie de la Goga. Am cetit, împreună cu Stere, care e aici, sara, amîndouă bucăţile, aşa că am făcut, în mănăstirea asta din fundul munţilor, o frumoasă... serată literară. A fost o zi de aur pentru redacţia revistei : n-^am primit niciodată, în aceeaşi zi, două bucăţi atît de preţioase. Şi cînd mă gîndesc că s-ar fi putut să nu scrii schiţa asta !
    O vom pune la numărul 7, pe septembrie.
    N-ai idee cu ce emoţie primesc manuscrisele d-<tale şi ale lui Goga. Mie-mi place mult şi Sadoveanu (nuvela din numărul 5 ** mi se pare un mic capd-operă), dar el scrie mult, în multe părţi, n-are preţul rariităţii, şi apoi el e mai mult un talent mare, desigur, decît o intelectualitate care să te intereseze în senzul acela ca să te arunci cu lăcomie asupra manuscrisului, pentru a vedea ce mai spune autorul.
    Nuvela pe care o gîndeşti o aşteptăm deja cu nerăbdare şi-i hoţărîm locul în numărul 8 ***.
    Excursia cred (tot nu pot spune sigur de tot! nu e aşa că deja lucrul a ajuns ridicol ?) că nu se mai face. Stere e ocupat cu zece feluri de chestii; scrie pentru revistă, scrie pentru aiurea; face memorii, aşteaptă în fiecare moment telegrame să fie chemat, nu ştiu nici eu unde şi nu-1 întreb : poate n-as fi delicat.
    S-a-ncurcat teribil, şi mai ales cele Patru zile în Ardeal, la care s-a angajat, îl încurcă de tot. Idealul lui e să isprăvească odată acele Patru zile.
    Apoi n-ai idee ce greutate e să conduci o revistoaie aşa de mare. Atîtea scrisori, atîtea fleacuri trimise spre publicare, pe care trebuie să le ceteşti (cînd sînt absolutamente proaste e uşor : după două pagini, le arunci ; e mai greu cînd sînt la marginea dintre publicabil şi nepublioabil) să
    * Conu Alecu, trimisă de Brătescu-Voineşti cu 5 zile înainte de 2 august 1906.
   ** Sfaturi vechi.
  *** „Eu scriu în gînd o nuvelă" anunţă Brătescu-Voineşti în scrisoarea din 27 iulie 1906 pe Ibrăileanu. (Cf. op. cit., II, scrisoarea 10, p. 57-58.)
                                                                309
 răspunzi ; cu unele feţe mai simandicoase, dacă le refuzi manuscrisul, să faci politeţe de stil ca să nu-i jigneşti etc. Sînt uniia care scriu la alte reviste şi pe care trebuie să-i refuzi dacă trimit ceva prost. Trebuie să faci delicateţe, mai ales că unii cred că-i refuzi pentru că scriu la alte reviste „adversarei Unul se scuză că scrie la Viaţa literară, dar să-i publicăm, căci nu e solidar cu acea revistă! ?
    în sfîrşit, e greu, dar de ordinar e plăcut pentru că e antrenant. Mai stupid e că trebuie să ceteşti cărţile trimise, ca să vezi dacă nu găseşti una care să merite recenzie. Revista revistelor e o greutate mare iarăşi, căci cele 16 pagini presupun cetirea a 30 de reviste. Adesea ceteşti revista degeaba ; adesea o recenzezi şi nu încape.
    Dar m-am întins la taifas. Te voi fi plictisit.
    Salutări prieteneşti,
                                                   Al d-tale, G. îbrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R., S 2 (15)lJI
    Răspuns la scrisoarea lui Brâtescu-Voineşti din 9 august, în
    op. cit., II, p. 59-60.
                                                 Mănăstirea Neamţ [1906]
                       Iubite domnule Brătescu,
    Mă împac perfect cu cele ce spui d-ta, dar te rog să nu-mi atribui presupunerea că te-ar împiedica să scrii „lenea“. Nu î Altceva mă pune în îndoială. Îmi pare, poate greşesc, ba din tonul scrisorii d-tale văd că chiar greşesc — aşadar, îmi părea că pe d-ta te opreşte să scrii un fel de lipsă de ambiţie, de lipsă de dorinţă de a triumfa şi a te impune, un fel de degajare sau de detaşare de lucrurile acestei lumi trecătoare.
    Eu, care mînjesc atîta hîrtie, sufăr totuşi de boala asta, care e în legătură, desigur, cu lipsa de voinţă. N-am scris nimic zece ani. A trebuit să fiu împins, să devin soldat al unei cauze, pentru ca să scriu. In zece ani, dacă scriam, îmi făceam şi eu un... nurne (!) în publicistică şi poate scriam mai bine, căci eram mai puţin obosit, căci acum sînt foarte obosit ! Dar „ambiţia^ n-am avut-o niciodată, nici n-am înţeles-o ! E o boală asta, ştiu sigur, dar aşa sînt. Chiar acuma, aş putea poate scrie mai bine dacă
 310
m-aş gîndi cu putere la impresia ce am s-o produc asupra publicului. Nepăsător, cinic aproape, cum sînt, scriu repede ce am de scris şi niciodată nu-mi dau tortura de a stiliza, de a da forma cea mai bună de care aş fi în stare. Chinul de a scrie, cînd nu eşti artist, e condiţionat şi de grija de impresia pe care ai s-o faci. Eu ies în public fără cravată, pentru că nu mă gîndesc la ce va spune publicul. E o stare curioasă, pe care mi-e greu să ţi-o desluşesc.
    Am văzut un facsimil al lui Taine. Se vedea un chin de a face fraza frumoasă, corecturi, ştersături care nu priveau ideea, ci forma — acest lucru se datora, desigur, şi iubirii (artistice) de jrumos, dar şi ambiţiei — desigur nobile — de a face o cît mai mare impresie.
    Cele 5-6 nuvele pe care le porţi în minte m-au liniştit.
    Stere e aici. Despre excursie tot nu poate spune sigur : s-a-ncurcat cu o mulţime de lucruri [...].
    Iubite domnule Brătescu, îmi eşti dator cu fotografia ■— nu uit. *
    Peste vreo cîteva zile, am să fiu, desigur, în poziţie să te înştiinţez dacă venim ori nu. In orice caz, cred că am să fac, eu singur, toate chipurile ca la toamnă să viu pentru o zi la Tîrgovişte.
                                     Cu frăţească dragoste, G. Ibrăileanu.
    Bibi Acad. R.S.R. S 2 (31)111
                                      [Septembrie-octombrie 1906] Iubite domnule Brătescu,
    Iartă-mă că nu ţi-am răspuns îndată. M-au oprit mai multe împrejurări.
    Stere s-a întors şi mi-a spus despre d-ta aşa lucruri, încît,; te rog să mă crezi, Tîrgoviştea mi-a redevenit scumpă, zic „redevenit*4, căci acolo, odată, a stat cel mai bun prieten pe care l-am avut : R. Ionescu, rămas acolo pentru totdeauna! Şi Stere mi-a spus că s-a simţit cu d-ta ca c-un vechi prieten, cum ar fi întîlnit, după o lungă despărţire, pe chiar R. Ionescu ! Şi nu-ţi poţi face
    * Brătescu-Voineşti răspunde la 2 august 1906 (Scrisoarea 11, în Scrisori către Ibrăileanu ÎI, p. 58-59).
                                                                   311
idee ce încurajare e pentru mine gîndul că cineva ca d-ta, acolo, departe, e cu noi, simte cu noi. Deja am făcut... multe planuri! Deja visăm să vii aici, cînd vor veni liberalii, membru la Curte ! Nu rîde. Ia sentimentul nostru şi treci peste naivitate ! Ba încă am discutat şi întrebarea dacă ai părăsi Tîrgoviştea, acele locuri de care eşti legat prin sentimente lăsate din „bătrîni“, din „părinţii din părinţi44... Şi, la vară, dacă faceţi excursia proiectată, la care s-a asociat şi Goga, viu, să ştiu că mor pe acolo — căci am o sănătate aşa de şubredă ! —, sînt, cu alte cuvinte, aşa de imbecil !
    Răspunde dacă ţii numaidecît ca volumul să fie „cu o idee mai mareu. Ediţia „Minervau e întocmai ca volumele franţuzeşti Charpentier, Lemere etc. Poate subţietatea lui îţi face impresia de format prea scurt. Acum, şi prin adăo-garea nuvelelor, şi prin hîrtie, va fi mai gros. Nouă ni e egal : dacă vrai mai mare formatul, îl facem.
    In privinţa prefeţei, nu ne putem hotărî nici noi : cum voieşti d-ta.
    Acum despre ortografie :
    Vrai sunt ori sînt ? Cred că e mai bine sînt; i lung sau scurt : î (tot aşa şi u — u) ? De pildă : oameni, întăiu, bou etc., ori oameni, întăiu, bou ? Litera mai mare e bine. Să punem cicero, cum e Cătră cetitori din numărul 1 al Vieţii româneşti ? O corectură o vei face d-ta. Poţi schimba la corectură din text, dacă vrai.
    Imediat ce răspunzi, dăm la tipar, şi într-o lună (mă asigură tipograful) volumul e gata.
    Revin la chestia prefeţei ; poate ar fi bine fără; mă gîndesc că prefeţile nu mai sînt la modă — şi presupun adesea nevoia de recomandare, ceea ce în cazul d-tale n-are nici o raţiune.
    Dar cum vei hotărî î
    Şi să dea Dumnezeu ca în lumea dreptăţii, dacă va putea forma un volum, să o scoatem oît de curînd în volum. Dacă nu, împreună cu alte bucăţi pe care... le vei scrie în V. r. Vezi, sînt sigur, iubite domnule Bră-tescu, că vei scrie şi mai departe. Ar fi păcat ca cel mai fin scriitor român (iartă-mă de nedelicateţă) să tacă.
    Primeşte cele mai cordiale şi prieteneşti salutări,
                                                           G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S (3$)lll
312
                            16
                                                          [Septembrie 1906]
                        Iubite domnule Brătescu,
     Mai întăi îmi arăt bucuria că nu mai eşti bolnav şi îmi pare bine că n-am aflat acest lucru decît când a trecut. * A doua bucurie este nuvela făgăduită. O aştept pentru mine mai ales, căci puţine lucruri vin care să mă intereseze şi pe mine. Am, vai, 40 de manuscrise „nerezolvate44 şi mă ucid autorii cu nerăbdarea lor de a sti de
           t                                              9
 „soarta44 operei lor. Teribilă belea e şi aceasta ! Oricine are dreptul să te tortureze cu producţiile lui în proză şi în versuri. Ba încă te ameninţă că mai are un „întreg caiet44, pe care e gata să ţi-1 pună la dispoziţie ! Dacă s-ar inventa o maşină care să aprecieze ea valoarea manuscriselor ! Cînd să cetesc eu 40 de manuscrise ? Şi e greu cu acele care dovedesc oarecare licărire de talent.
     Dar să venim la lucruri mai interesante.
     Cînd am primit scrisoarea d-tale am rămas consternat : mi se părea că acel „31 octombrie44 ** e chiar în ziua următoare, nu ştiu cum, am confundat pe septembrie cu octombrie. Abia după jumătate de ceas m-am dezmeticit. Volumul a întîrziat pentru că tipograful ne-a tot purtat cu vorba că aduce literă nouă. Dar el e un om foarte încurcat (un om bun, dar prea „delicat44 în afacerile lui şi deci dezarmat) şi tot n-a izbutit să aibă acea literă. Acum am pus volumul la tipar, prima coală e zeţuită.
     Răspunde imediat *** care e titlul — definitiv — al volumului, pentru că trebuie să figureze în prima coală. Era vorba să fie aşa :
                    loan Al. Brătescu-Voineşti Nuvele şi schiţe (cu litere roşii)
                          — Vechi şi nouă —
                                   Iaşi
                       Editura „Vieţii româneşti44
     * Din scrisoarea lui Brătescu-Voineşti de la 28 sept. 1906, în | Scrisori către Ibrăileanu, II, Scrisoarea 13, p. 60.
     ** Vezi şi Scrisoarea 15, în op. cit., II, p. 62.
   *** Brătescu-Voineşti răspunde la 4 oct. 1906 ; vezi Scrisoarea 14, în op. cit., II, p. 61.
                                                                   313
 Te-mpaci cu titlul acesta ? Vreai ca coperta să fie aşa : roş (ca şi revista) unde am scris eu cu roş ? Dealtmin-trelea, chestia culorii interesează la sfîrşit, la coperta externă.
    Se poate şi numai :
                          în lumea dreptăţii
 (fără „Nuvele şi schiţe46), căci se obişnuieşte, cum ştii, a intitula cu numele primei bucăţi. Şi nu e nevoie de spus că sînt şi „vechi şi nouă46 numaidecît, mai ales că celălalt volum s-a epuizat.
    Ortografia am hotărît să fie cea academică (voiu, fugi, a întâlni etc.), căci Academia nu premiază decît cu ortografia asta. E urîtă, mai ales accentele la urmă, dar ce să faci ?
    Hotărăşte şi-n privinţa asta.
    Răspunde imediat.
                                            Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
    Volumul va fi gata la 25. Garantez.
    Bibi Acad. R.S.R. S 2 (33)111
                                17
                                                          [Sept. — oct. 1906]
                        Iubite domnule Brătescu,
    12 coaie sînt deja tipărite. Vor fi vreo 20. Volumul îl ai sigur la vreme. Cîteva greşeli de tipar „fatal legate44 de orice publicaţie românească ni le vei ierta, căci nu sînt mari.
    Acuma : titlul ! Nuvele şi schiţe ar părea că e o altă ediţie, şi e păcat, căci volumul acesta e de două ori mai mare decît cel dintâi. In lumea dreptăţii ar face impresia, la imbecili, că e acelaşi lucru cu ceea ce a fost în V. r. — Caută un titlu (am lăsat să adăogăm la urmă pagina cu titlul). Trebuie un titlu mai special, nu Nuvele, şi pentru că, desigur, vei mai avea alt volum, pe care, atunci, ar trebui să-l intitulezi „volumul II44, ceea ce nu e frumos şi modern. Dacă ai găsi un cuvînt sau o perifrază pentru ideea de „inadaptabili44 (aşa-s toţi eroii d-tale), ar fi un titlu bun şi o sinteză — în titlu — a volumului.
 314
    în orice caz, hotărăşte repede titlul. Se poate şi numi „Nuvele44 — tot e alt titlu decît cel vechi.
    In lumea dreptăţii, numele primei bucăţi, cum se obişnuieşte, are inconvenientul că unii ar crede, văzînd volumul în vitrină, că e reproducerea numai a bucăţii din V. r. Dar putem trece peste asta, ce crezi ? în revistă vom anunţa pe larg conţinutul volumului.
    Scrie-mi imediat ultimul d-tale cuvînt *. încă o dată, un titlu sintetic ar fi mai preferabil.
    Cum mergi cu sănătatea ? Am văzut pe dr. Tatuşescu ; mi-a spus că eşti bine.
                                       Salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu.
    P. S. Scuzează stilul şi caligrafia ; sînt foarte grăbit. Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (40)111
                             18
                                              [Data poştei : 3 noiembrie 1908]
                       Stimate domnule Braţe seu,
    Pănă în acest moment n-am primit răspunsul d-tale relativ la titlul volumului. Acum altceva :      să-ti trimit
                                                     9
d-tale volumele pentru Academie, sau să le trimitem noi ? Si cui să le trimitem ? Lui Nerva Hodos ? D-ta, în
       >                                           y       y
orice caz, fă petiţia. Consultă pe Hodoş în toate privinţile. Cîte volume să trimit la Academie ? 12 sau 15 ? Răspunde imediat.
                                                     Salutări, Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (4)/ll
    Adaos (poate n-ai primit scrisoarea).
    „Nuvele şi schiţe44 ar strica vînzării, căci e acelaşi ca ediţia I. Dacă „Nuvele şi schiţe44, atunci de adăugat : — Vechi şi nouă — Ori un titlu sintetic : Învinşii sau cum crezi d-ta — în lumea dreptăţii n-ar fi rău. Hotărăşte d-ta. Răspunde telegrafic dacă n-ai răspuns încă.
                                                 Cu dragoste, Ibrăileanu.
    Bibi Acad. R.S.R. S 2 (5)/U
    * Brătescu-Voineşti răspunde la 21 oct. 1906. Vezi scrisoarea 15, din op. czt., II, p. 62.
                                                                  315
                           19
                                                            [Octombrie 1906]
                        Iubite domnule Brătescu,
    Odată cu aceasta primeşti şi 40 de volume *. Te rog să-mi scrii cîte îţi mai trebuiesc pentru d-ta (prieteni etc.). Să ne mai scrii la ce reviste şi ziare să trimitem (căci acestea nu mai e nevoie să mai umble pe la Tîrgo-vişte). Ori lasă să hotărîm noi. Nu ştiu cum te vei împăca cu aspectul volumului, dar, la ediţia a Il-a şi la volumul II, va fi altfel : vom avea literă nouă şi nu va mai fi graba de acum.
    Aştept cu mare nerăbdare nuvela făgăduită, care va fi prima din volumul II, căruia îi va da şi numele...
    Un prieten, căruia i-am spus despre telegramă **, mă asigură că fac o prostie. Ei bine, atunci te rog scrie-mi imediat dacă ai primit.
    Noroc bun să dea Dumnezeu ! Salutări prieteneşti,
                                                           G. Ibrăileanu.
    P. S. Încă o dată, aştept nuvela — mai mult pentru
    mine decît pentru revistă.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (42)111
                                                           [Decembrie 1906]
                         Iubite domnule Brătescu,
    îmi pare rău că nu eşti bine. Dă, te rog, întreaga lor valoare primitivă acestor banale cuvinte ***. Se vede că după 30 de ani s-a dus farmecul vieţii. Iată şi eu, veşnic intr-o stare păcătoasă : insomnii, stomah mizerabil, cap zdruncinat — îmi duc cu greu viaţa de azi pe mine, cu
    * Brătescu-Voineşti confirmă primirea la 28 oct. 1906 (scrisoarea 16, în op. cit., p. 62).
    ** Pe scrisoare, anulat de Ibrăileanu următorul text: Te rog telgrafiază urgent dacă ai primit cele 40 de volume, ca să fiu liniştit, dar imediat şi urgent.
   *** Ibrăileanu răspunde la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 26 noiembrie 1906. Vezi scrisoarea 17, în op. cit., II, p. 63.
 316
doctori, cu doctorii, buimac, fără putere de muncă, în imposibilitate zile întregi, şi-ntotdeauna sara, de a cugeta, de a ceti ori de a scrie. Iţi mulţumesc pentru cuvintele de încurajare şi pentru indulgenţa cu care mă judeci, căci, mai ales în articolul întăi, am comis o harababură grozavă : altul scrie încet, stăpîn pe vremea lui, corijă, aranjează — eu, dacă-mi mai vine o idee, tom o notă kilometrică unde mi se pare, în grabă, că se poate anina acea notă.
    E penibilă starea sufletească, cînd ai convingerea că ai putea să faci mai bine decât faci, că ieşi în public fără cravată, fără jiletcă ; cu un galoş şi cu un şoşon, luaţi în grabă, la goană !
    Recenzia volumului d-tale nu e făcută de M. C. *, ci de mine, n-ai băgat de samă la iscălitură **. N-am spus nimic în ea, pentru că mi-am păstrat... „ideile* pentru un articol, pe oare am să-l „dau gata* pentru numărul de pe ianuarie. Acum trăiesc veşnic în societatea d-tale, cetesc, adnotînd, volumul.
    Până acuma au fost cerute (căci am întrebat pe librari cît să trimitem) 859 de exemplare.
    Gazetele s-au purtat mizerabil. Un Radu Rosetti are o mult mai „bună presă* decît d-ta. Viaţa literară nici n-a anunţat volumul, ceea ce e aproape un furt, căci nu i l-am trimis doară degeaba. Să fie că nu scrii acolo ? Ori pentru că ne e „duşmană* (din senin) ? Ori pentru că şi Gorun vrea premiul ?
    In orice caz, noi, cu 3200 tiraj (ceea ce reprezintă un mult mai mare număr de cetitori) vom fi o „reclamă* îndestulătoare.
    Stere mi-a spus că la Bucureşti a găsit mulţi admiratori ai d-tale, dintre care uniia pănă acuma nu te cunoşteau. (Este o ştiinţă de a-ţi face reclamă, care d-tale îţi lipseşte complect! !) Aici, în Iaşi, cred că eşti autorul român cel mai gustat şi admirat. Să-ţi spun, la întîm-plare, cîteva fapte. Un profesor de chimie, căruia i-am semnalat volumul, îmi spune că mă binecuvântează după fiecare nuvelă. Un locotenent zice că i-am stricat liniştea familiei, căci nevastă-sa plînge la fiecare bucată. Un elev
    * Mihai Codreanu.
   ** E semnată G. I.
    Brătescu-Voineşti răspunde la 14 sept. 1906. Vezi scrisoarea 18, în op. cit., II, p. 63-64.
317
de la Şcoala de poduri — cel mai bun fost elev al meu, de cînd sînt profesor — a scris unei doamne să-mi spună curat că : „cel mai mare nuvelist e Brătescu-Voineşti“ şi că, cetind cu un coleg al său Neamul Udreştilor, se tot... oprea să se uite pe geam, fiindu-le ruşine unul de altul, că-şi dau slăbiciunea pe faţă... etc., etc., etc.
    Simt o mare satisfacţie — iartă-mi această slăbiciune — că noi, prin insistenţele noastre, te-am scos din tăcerea d-tale vinovată.
    Acum, sănătate să dea Dumnezeu, ca să scoatem volumul II şi ediţia a Il-a a acestuia, cu literă frumoasă şi fără greşeli de tipar.
    Stere e bine, Şărcăleanu a cam tînjit. Duminică e Ia Bucureşti. Spera să te vadă. Acum, în urma scrisorii d-tale, se-ndoieşte că vei veni. Poate va veni el la d-ta. E foarte ocupat : se apropie alegerile [...].
    Salutări frăţeşti şi sănătate grabnică,
                                                         G. Ibrăileami.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (51)111
                                                                  Ianuarie 1907
                       Iubite domnule Brătescu,
    Mulţumim pentru admirabilul Nicuşor *, care e o bucată din cele mai frumoase ale d-tale. Mai ales partea întăi, cu lumina ei, mi-a făcut o impresie de fericire, cre-de-mă ! Silueta lui Nicuşor, în partea întăi, e un fel de „MuriIlo“, dacă se poate traduce literatura prin pictură... Schiţa (Contravenţie **), care e aşa de realistă (şi găzarul meu e tot un aşa tip), s-a tipărit deja.
    Aşteptăm cu o mare nerăbdare nuvela — căci tot ce vine de la d-ta, pe lingă că e frumos desăvîrşit, e şi foarte interesant : pe lingă artist, eşti şi un „om“ !...
    Bine că n-am ştiut de congresul advocaţilor, căci aş fi fost foarte emoţionat şi apoi... decepţionat.
    * Viaţa românească, 1907, nr. 2. Trimisă de Brătescu-Voineşti la 30 dec, 1906. Vezi scrisoarea 19, în op. cit., II, p. 64.
    ** Viaţa românească, 1907, nr. 1.
318
    Tristul fapt — critica volumului d-tale — s-a consumat... Va apare acuma \ Bine că n-o să dau ochii cu d-ta ; m-aş teme să nu zîmbeşti. Soarta unui „critic44 e cam ingrată : dă un teribil examen faţă de autorul, care ştie el, poate mai bine, ce a făcut, decît individul care vine să-i descopere ce a făcut. Ce bine e cînd vorbeşti de fenomenele fizice : niciodată un gheţar n-o să protesteze în contra fizicianului ori geologului care ar broda „teorii44 pe socoteala lui !
    Dar îmi pare grozav de rău că n-ai venit. Noi toţi am fi fericiţi dacă ai veni aici.
    Cererile pentru volumul d-tale au trecut peste 1.000. După ce vom mai încasa noi costul pentru 1.300, restul ' va fi al d-tale.
    Noi simţim aici o mică mîndrie că, graţie teribilei noastre insistenţe, te-am făcut să ieşi din acea vinovată şi „splendidă izolare*4. Poate acesta e cel întăi şi mare cîştig ce l-a adus revista literaturii, în afară, bineînţeles, de rolul ei şociai mai general.
    Cu dragoste frăţească şi urări de sărbători, al d-tale admirator,
                                                                G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (21)jlî
                                                                     [1907 ?]
                        Iubite domnule Brătescu,
    îţi mulţumesc pentru frumoasa schiţă, care mi-a produs, desigur, o plăcere mai mare decît ţi-a produs d-tale articolul meu, căci — iartă-mă — bănuiesc că vorbele d-tale măgulitoare sînt o încurajare. Eu public întotdeauna fără să aştept să „se coacă44.
    Aş fi fericit ca gestaţia nuvelei scrisă la Braşov să ajungă mai răpede la termen ! D-ta îmi scriai că trebuie de purtat un roman 10 ani în minte şi scris în 10 zile. Dar de cînd cugeţi d-ta asupra vieţii nu sînt de două ori, cel
    * G. Ibrăileanu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, în Viaţa românească, nr. 1, 1907. Brătescu-Voineşti mulţumeşte anticipat, la 30 dec., 1906. Vezi scrisoarea 20 în op. cit., p. 65.
                                                                  319
puţin, 10 ani ? Şi în 10 ani un om cugetă numai un roman ? Cugetînd la întreaga viaţă, care conţine zeci şi sute de romane, nu cugetă artistul deodată la mai mult decît unul ? Daudet a scris numai 3-4 romane ? Balzac cîte a scris ! Şi, de la cele dintâi, le avea pe toate în gînd, ba chiar schiţate... Eşti prea pesimist, şi peste măsură de autocritic şi exigent faţă cu d-ta.
    Apoi, între condiţiile de muncă, favorabile şi nefavorabile, nu intră şi mizeriile şi plictiselile vieţii ? Desigur că dacă am fi în alte condiţii, am scrie mult mai bine. Dar plictiselile, munca de advocat etc. sînt piedici tot aşa de fatale ca şi lipsa unor însuşiri artistice. Aşadar, trebuie să primim toate condiţiile oe ni le impune temperamentul şi împrejurările — şi să dăm ceea ce putem da în aceste condiţii.
    Iată-mă făcînd teorii şi aproape morală ! ! !...
    Aş rupe acuma această scrisoare, dar ţi-o trimit, ca o efuziune amicală. Iartă-mă.
    In orice caz, măcar cealaltă schiţă! Voi face eu corecturile. Stere a fost la Cernăuţi, dar cu întârziere. Uitase ! Crezuse că e în... ianuarie !
                                         Salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.K. S 2 (28)111
                                                                          [Ian.-febr. 1907]
                        Iubite domnule Brătescu9
    Cred că ai primit cele două mandate telegrafice *. Nu ne socoti aşa de străini ori aşa de stricaţi încît să ai vreo jenă din pricina aceasta! Dacă revista merge aşa cum visăm, atunci şocat că advocatura d-tale ar trebui să rămînă pe al doilea plan... E un vis şi poate se va realiza. Nu rîde !
    Aşteptăm sfîrşitul lui Nicuşor ca să-l dăm la tipar.
    Mulţumim din toată inima pentru sprijinul ce-1 dai revistei noastre. M-a emoţionat expresia d-tale „revista noastră“.
    * Brătescu-Voineşti confirmă primirea la 23 ianuarie 1907. Vezi scrisoarea 22, în op. cit., II, p. 67.
320
    Scriu lingă sala tipografiei şi e un aşa vuiet şi sînt aşa de obosit (azi am avut 4 ceasuri de şcoală şi noaptea insomnie), incit trebuie să isprăvesc scrisoarea/
                                         Salutări frăţeşti, G. Ibrăileanu.
    P. S. Nici vorbă nu poate fi de cămătărizarea noastră prin cele trei nuvele *, pe care vrai să ni le dai drept recunoştinţă. Crede-mă, d~le Brătescu, că d-ta eşti plătit ridicol, faţă cu talentul d-tale. Apoi să te mai exploatăm şi aşa ?
                                                                      G. /.
    Bibi Acad. R.S.R. S 2 (52)111
                               24
                                            [Data poştei : 2 aprilie 1907, Iaşi]
                       Iubite domnule Brătescu,
    Ce mai faci ? Am văzut că şi pe la dvs. au fost grozăvii... Noi, aici, ne-am transformat într-un fel de subpre-fecţi. Stere e prefect, vei fi ştiind. Munceşte 20 de ceasuri pe zi, în şir... Unde-am ajuns, Dumnezeule î Acum pricepi complect „cronicile44 lui Stere ?
    Scrie-mi un cuvînt. Ce faci ?
                                                  Salutări, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. 2 (6)!ll
                                25
                                               [A doua jum. a lui aprilie 1907]
                        Iubite domnule Brătescu,
   Aveam o scrisoare către d-ta în buzunar, cînd am primit-o pe a d-tale**. Nu ţi-am răspuns imediat, căci sînt grozav de ocupat.
    * Ibrăileanu răspunde la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 16 ian. 1907. Vezi scrisoarea 21, în op. cit., II, p. 66.
   ** Scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 17 aprilie 1907. Vezi op. cit., II, p. 70-71.
                                                                    321
    Am prevăzut nepremiarea din cauza regulamentului idiot : era fatal ca în „plen“ celelalte două secţii să majoreze pe o a treia şi să nu se poată premia nimic. Dar e sigur că la anul vei fi premiat : vom adăoga la 200 de exemplare pe Nicuşor şi Contravenţie şi vom scoate „ediţia a Il-a, 1907, adăogată“. Regulamentul idiot se va schimba. Stere a scris lui Poni, a fost în zădar î
    Acum încă ceva : ce planuri ai, ce dorinţi ? Nu ţi-ar fi de vreun folos Stere ? Vezi, îţi propun o.... adaptare, dar nu ca Antonescu lui Rizescu. D-ta ar trebui să n-ai griji. Dar e greu, că nu poţi părăsi Tîrgoviştea. Va să zică eşti în... comisia interimară!
    Te rog scrie-mi şi spune-mi ceva şi despre „nuvelă44.
                                      Salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu.
    Mi-a scris Goga : îţi mulţumeşte şi e fericit că ţi-a făcut impresie poezia lui. Îmi pare şi mie bine de tonul scrisoarei penultime, de „ţărănismul14 d-tale.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (46)/lî
                           26
                                                               [August 1907]
                       Iubite domnule Brătescu,
    îmi pare foarte rău că n-ai putut veni *. De-acuma te aştept la Iaşi. Poate vei pica acolo într-o bună dimineaţă. Sper că troahna ţi-a trecut.
    Nu ştiu cînd trimiţi nuvela anunţată **... de aşa de multă vreme. Ar fi admirabil s-o trimiţi acuma, pănă în vreo 7 zile, căci voim să scoatem un număr bun în septembrie. Te rog, dacă eşti sănătos, pune-te şi o isprăveşte, căci un număr „bun“ nu poate fi fără d-ta.
    Ar trebui să faci toate chipurile să vii la Iaşi între 1-5 septembrie, ca să ne înţelegem asupra volumului d-tale, dacă vrai să-l scoţi tot în editura noastră.
    * în mai multe scrisori, Brătescu-Voineşti promite a vizita pe Ibrăileanu la Iaşi sau la mănăstire. Vezi scrisorile 28-31, în op. cit., II, p. 72-74 (ultima, din 15 august 1907).
    ** în scrisoarea din 29 mai 1907 (v. scrisoarea 27, în op. cit., p. 71).
322
     Am petrecut vacanţa cam prost, fără plăcere şi fără să lucrez mai nimic ; numai am cetit — atîta folos.
     Stere a scris un important studiu*, care va apare în 5 numere, despre socialism, poporanism, naţionalism, antisemitism etc. E desfăşurarea punctului nostru de vedere :  combaterea social-democratismului pentru ţara
 noastră, afirmarea poporanismului şi a naţionalismului [...] şi combaterea antisemitismului feroce, care face luptă de rase etc.
     încă o dată : te rog trimite nuvela la Iaşi, căci sîmbătă ori duminică plec la Iaşi.
                                  Cu dragoste frăţească. G. Ibrăileaim.
     Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (19)111
                             27
                                                            [Septembrie 1907]
                     Iubite domnule Brătescu,
     îţi răspund aşa de tîrziu, pentru că am avut foarte multe încurcături şi plictiseli, pe care nu mai e nevoie să ţi le povestesc.
     îmi cei părerea mea despre Inimă de tată **. E o bucată foarte interesantă prin zugrăvirea stării sufleteşti a studentului şi prin zugrăvirea „inimii* tatălui său. Poate că lipseşte ceva : justificarea stării sufleteşti a băiatului, căci, pentru a cădea, pănă la acel grad, sub influenţa lui Scho-penhauer, trebuia să aibă şi el ceva : temperamentul lui, ori vreo întîmplare oarecare, vreun amor nemărturisit ori nenorocit, ştiu eu ? Dar, în sfîrşit, subiectul fiind „inima de tată*, poate nici nu a fost nevoie de ceea ce cer eu. Stere se-mpacă complect cu chipul în care ai procedat d-ta... Mie, încă o dată, mi-ar fi trebuit o explicare a marei influenţe a pesimismului asupra băiatului.
     încolo, bucata e admirabilă.
     * C. Stere, Social-democratism sau poporanism, în Viaţa românească, nr. 8, 9, 10, 11, 1907, şi nr. 1, 1908.
    ** In Viaţa românească, nr. 9, 1907. Nuvela a fost trimisă cu scrisoarea din 3 sept. 1907. Vezi scrisoarea 32, în op. cit., II, p. 74-75.
                                                                   323
    începutul : bătrînul în aşteptare cu ţigările lui, sfîrşi-tul : spaima bătrînului, cuvintele lui adinei despre ce va să fie cartea, sînt din cele mai fericite inspiraţii ale d-tale.
    Nu ştiu dacă scrisoarea aceasta te găseşte acasă — poate eşti în manevră...
    Aşteptăm — necontenit — nuvela făgăduită... Ce frumos ar sta ea în numărul de pe octombrie ori noiembrie !
    Acum, o chestie penibilă pentru mine — financiară... Fiindcă trecem printr-o criză financiară, s-a aplicat, momentan, o curbă la onorariile colaboratorilor : aceasta este explicarea sumei din mandatul trimis. Cred că în curînd, cu începerea sezonului literar, ne vom... reconforta.
    Şi... pănă cînd o să te aşteptăm la Iaşi, iubite domnule Brătescu? E mare lucru să te sui în tren şi să stai aici măcar o zi ?
    In orice caz, tot o să te văd eu odată — la Cameră, în Bucureşti, unde am de gînd să mă duc pentru a consulta pe d-rul Marinescu.
    Din carnetul unui jurat *, care e admirabil, a fost reprodus în Gazeta Transilvaniei. în Şcoala română din Cernăuţi a fost tipărită o scurtă apreciare elogioasă a operei d-tale.
    Scrie-mi imediat, definitiv, să scoatem „ediţia a II-au pentru Academie ? Am păstrat 40 volume în acest scop — la care să adăogăm o schiţă nouă şi coperta.
    Volumul e epuizat : trebuie să-l tipărim din nou. Am cam întîrziat din cauza crizei financiare de care ţi-am vorbit.
                                   Cu dragoste, al d-tale, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (39)111
                            28
                                            Iubite domnule Brătescu,
[Octombrie 1907]
   Iartă-mă că-ţi mulţumesc aşa de tîrziu pentru marea plăcere ce mi-ai făcut trimiţîndu-mi fotografia d-tale **. Acum mai aştept nuvela !
    * Mai întîi în Viaţa românească, nr. 8, 1907.
    ** Cu scrisoarea din 3 oct. 1907. Vezi scrisoarea 33, în op. cit, II, p. 76.
324
    Relativ la editarea volumului d-tale, iată ce s-a hotă-rît (dacă voi putea să exprim bine aceste afaceri în care nu mă prea pricep) : scoatem ediţia a Il-a numai a volumului celuilalt, fără nici un adaos, ca să rămînă toate celelalte bucăţi pentru: un alt volum. Il vom scoate, probabil, în 3000 de exemplare, nu 2.000, pentru ca să nu se epuizeze degrabă. Cîştigul va fi al d-tale tot, afară de 10%, care va reprezenta procentul banilor ce împrumutăm pentru tipar şi hîrtie, căci noi lucrăm cu credit. Apoi, dacă volumul trecut (ediţia I) va lăsa vreun deficit, se va acoperi tot de aici. (Mai sînt de încasat vreo 600 de fr. de la primul volum; probabil 100-200 fr. nu-i vom încasa, unii librari fiind necinstiţi.) Aşadar : după ce vom scoate cheltuiala tipăririi, tot cîştigul (minus 10% şi minus 100-200 fr. probabil, deficitul primului) va fi al d-tale. Dacă prima ediţie de 2.000 exemplare ţi-a adus 1.400 fr. — această a doua ediţie probabil îţi va aduce mai mult, dacă o vom scoate în 3.000 exemplare (şi vom scoate 3.000 dacă ne vom convinge că trebuiesc). Insă cîştigul d-tale nu-1 vei încasa decît după ce revista îşi va scoate cheltuiala şi va plăti datoria.
    Toate acestea le-a hotărît „directorul^ şi sper că ţi le-am relatat exact şi clar. D-ta răspunde dacă-ţi convine şi mai scrie-mi ce reforme ai dori faţă cu prima ediţie. Noi vom căuta ca litera să fie mai frumoasă şi coperta mai estetică.
    Aştept cu nerăbdare nuvela — un mare plic de la d-ta. Odată, cînd mi-ai trimis un articol de Lacriţianu (îmi pare), ce decepţie am avut ! Căci plicul era respectabil şi eram sigur că el conţine o mare nuvelă !
    De venirea d-tale la Iaşi am pierdut orice nădejde. Probabil ne vom vedea la Bucureşti, unde am de gînd să mă duc să consult vreun doctor „marew.
                                       Cu multă dragoste, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (20)jU
                          29
              Iubite d[omnu]le Brătescu,
[1908]
    Te anunţ că, pentru a echilibra bugetul nostru, zdruncinat de unele prostii făcute anul trecut, am hotărît să reducem cu 20% onorariile.
                                                                 325
    Iţi scriu, ca să nu crezi în vreun gînd de depreciare din partea noastră.
    Vrai ortografia academică şi cu accente (făcu, basma etc.) ? îmi pare urîtă această mişunare de accente inutile.
                   Scrie-mi în privinţa asta, G. îbrăileanu. Bibi Acad. R.S.R. S 2 (îO)iîî
                           30
                                                                                       [1908]
                        Iubite domnule Brătescu,
    Iartă-mă, iartă-mă că nu ţi-arn răspuns. Sînt vinovat. Ai primit volumele. Şi conştiinţa mea, în asemenea cazuri destul de sensibilă, îmi spune că nu e deloc vreo „pehli-vănie“ în afacerea asta.
    Ce mai faci ? Am văzut că aţi pus alt candidat la colegiul II ! Pentru ce ?
    N-am văzut pe Botez decît foarte rar şi în împrejurări cînd nu puteam vorbi. Dar sînt sigur că cererea d-tale nu ţi-a fost îndeplinită *, căci ştiu că la administraţia noastră criza se simte teribil. Sîntem în primejdie (asta o spun numai pentru d-ta).
    N-ai mai scris nimic ?
                                         Salutări frăţeşti, G. îbrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (25)111
                             31
                               Mănăstirea Neamţ 26 iulie [1908] Iubite domnule Brătescu,
    Iartă-mă că nu ţi-am scris mai curînd. Acest lucru m-a chinuit mult, căci ştiu ce însemnătate au scrisorile în împrejurările în care eşti d-ta.
    * Din scrisoarea lui Brătescu-Voineşti de la 6 iulie .1908 rezultă că a primit banii prin Iancu Botez. Vezi scrisoarea 39, în op. cit II, p. 82-83.
326
     Dar am fost ocupat, obosit şi enervat în aşa grad, că n-am putut să-ţi scriu mai mult şi nu voiam să-ţi trimit numai cîteva rînduri pe o carte poştală.
     Am venit la mănăstire de cîteva zile numai. Am stat în Iaşi să fac nişte cursuri de vară, însărcinat de minister, împreună cu alţi profesori. Cursurile au fost organizate mai mult pentru bucovineni, dar au venit puţini. în schimb, au fost frecventate de ieşeni. Am avut vreo 60 de ascultători. Am vorbit 20 de ceasuri, în 11 zile, despre „poeţii de la 1840 încoace44. In loc să viu să mă odihnesc, a trebuit, pe o căldură colosală, într-o sală ca o baie, să vorbesc despre... poeţi! N-am putut refuza lui Haret acest serviciu, ca să nu-1 supăr, din mai multe cauze. Iorga, care face şi el cursuri la Văleni, ne-a înjurat, în ziarul său, toată luna : pe noi, pe bucovineni, pe Haret etc. ! Curioasă psihologie are omul acesta ! Şi nici nu ştie să-şi ascundă ciuda cînd manifestarea ei îl poate face ridicol.
     Voi trimite la Iaşi adresa d-tale ca să-ţi trimită numărul de iulie. Dacă nu vei mai fi pe acolo, nu face nimic. Am cetit şi recetit de mai multe ori bucata d-tale, care îmi place foarte mult. E una dintre cele mai frumoase. E artă pură. Te-a costat multă muncă ? Ţi-a luat multă vreme ? Dacă nu, atunci de ce scrii asa de rar ? Gîndeste-te
                                       7                f
 ce fericite momente vei produce peste cîteva zile la toţi cetitorii din ţară, care pricep o bucată ca aceasta. în privinţa lui Delavrancea *. ai perfectă dreptate. Eu am avut exact aceeaşi impresie ca şi d-ta. I-am găsit acelaşi defect.
     — Chipul cum d-ta exprimi impresia d-tale m-a făcut să mă gîndesc ce excelent „recenzent*4 ai fi d-ta!... Ce păcat că nu trăieşti în acelaşi oraş cu V. r. I Ce rol mare ai avea ! Ce ajutor ne-ai da ! Şi, pe de altă parte, cum te-am sili noi să scrii ! Ori ai produce un volum pe an, ori m-ai asasina — aşa m-aş ţinea de d-ta.
     Te rog scrie-mi despre sănătatea d-tale. Stupid lucru e boala, aceasta o ştiu eu bine prin mine însumi. Vrîsta la care am ajuns noi e legată cu aceste „mici mizerii14 foarte mari. Şi cum nu ştiam să preţuiesc vrîsta tînără şi să mă folosesc de ea !
     * Brătescu-Voineşti pomeneşte de Delavrancea (Stăpînea odată.,.) în scrisoarea din 6 iulie 1908, op. cit.
                                                                  327
    Mi-ai scris că durerile fizice sînt inutile. Eu, care am adesea teribile nevralgii, care mă fac să nu dorm nopţi de-a rîndul, găsesc că tot au un folos : te deprind să rabzi şi te fac să priveşti viaţa altfel şi, nu ştiu cum, să te detaşezi de ea şi să o pricepi dintr-un nou punct de vedere. Aşa incit, dacă nu-ţi pot servi ca material de artă, să-ţi servească la schimbarea punctului de vedere din care priveşti viaţa şi — poate — la adîncirea vieţii. Dar, poate, la un idealist ca d-fca, efectul durerilor fizice nu e acesta. Pe mine, ele mă fac să concep pe oameni ca pe nişte biete cantităţi de materie prin care trec legile naturii, fără nici o păsare de soarta acestor cîteva kg. de materie, în care a răsărit, din întîmplare, lumina conştiinţei.
    A apărut Caleidoscopul lui A. Mirea. Multă fineţă şi fantezie şi o ştiinţă perfectă a formei. E un artist desăvîr-şit acest Mirea. Păcat că n-are o convingere, o concepţie asupra vieţii. D-tale îţi place Anatole France, autorul pe care-1 gust eu mai mult ?
    Ştiu că un Tolstoi ori Maupassant redau mai bine viaţa. Dar punctul de vedere din care priveşte A. France mă face să-l prefer tuturora.
              Salutări frăţeşti şi multă, multă sănătate, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (29)111
                             32
                                          [Mănăstirea Neamţ, august 1910]
                       Iubite domnule Brătescu,
    Am primit scrisoarea d-tale, tocmai cînd mă căzneam să-ţi scriu. Acesta e cuvîntul adevărat, căci de vreo 2 săp-tămîni tot doream să-ţi scriu şi amînam... „Eu sînt bolnav^ vorba lui Ion din Năpasta, Nu sînt ca el, nebun, dar sînt epuizat nervoziceşte. Fără asta, e ! „Ce om aş fi fostw, cum zice Dragomir din aceeaşi Năpastă. (Nu ştiu ce m-a apucat azi să vorbesc în citaţii ! Şi de ce din Năpasta ? Ştiu eu ?)
            Te-a impresionat laşul * ! Noi ne-am deprins, ai dreptate. Pe noi ne miră curăţenia — ca o excepţie. Noţiunea
    * într-o scrisoare din 20 august 1910, Brătescu-Voineşti îl înştiinţează că a fost la Iaşi (scrisoarea 46, în op. cit., p. 88.
328
noastră de „oraş46 e colorată de imaginea laşului. Te întrebi care-i explicaţia murdăriei. Mi se pare simplă. Orient. Foastă capitală. Orientul e murdar şi tembel, e lipsa de conştiinţă — a autorităţilor şi imbecilitatea cetăţenilor. Evreii, după o mie de ani de ghetto murdar, şi fiind şi săraci... Iar, ca fostă capitală, laşul e un oraş mort — mare şi sărac, prea mare pentru bugetul lui, alimentat de contribuţii sărace. Viaţa s-a retras din el, ca un organism din care s-a scurs sîngele — şi, anemic în totul, e lipsit cu totul de sînge la periferii, se răceşte.
    I-ar trebui un buget de 5 ori mai mare, alungarea evreilor si înlocuirea lor cu români. — si consiliu comunal
          9                                t
şi primari aduşi din Germania. Şi încă ceva : cetăţeni luminaţi, nu urmaşi de raiale turceşti.
    Şi ce frumos, totuşi, e laşul ! Şi nu teatrul şi celelalte, ci casele boiereşti, zidurile vechi, unele străzi tăcute, împrejurimile, amintirile.
    Aici sînt zidurile din Satira î a lui Eminescu.
              între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare —
    Să le vezi, primăvara, pe lună ! Un fel de Bruges la Morte.
    Cînd vine nuvela ? Dar să nu crezi că cu o nuvelă, chiar ca Pand Trăsnea, ai un volum. Ce puţin scrii d-ta. Ce păcat! Cînd ai scrie jumătate — un sfert măcar ca Gîrleanu. Apropos : am auzit că-ţi place acest nuvelist. Mie nu-mi place. N-am nimic cu el, nu-1 cunosc. Dar din primul nostru număr ne-am spus părerea asupra lui. El zice că-1 „persecut46 eu (! ! ! ) Dar de mult nici nu-1 mai cetesc. Nu-mi place, ce să fac ! N-am găsit un rind care să-mi meargă la inimă. Un rînd, unul numai, ca : „Aveţi şi gheţărie ?“ al d-tale.
    Miercuri poate plec la Iaşi. Cînd vii ? Dacă vrai să vii la mănăstire, te-aş aştepta. In acest scop telegrafia-ză-mi. Dacă nu, la Iaşi. Tare doresc un manuscris de la d-ta, pot spune aproape sigur, eşti primul nostru scriitor.
                                    Salutări prieteneşti, G. Ib[răileanu].
    Bibi. Acad. R.S.R. 5 2 (16)111
    Scrisoare publicată întîi în Convorbiri literare, 1941, nr. 8-10,
    p. 1176-1177.
                                                                329
                            33
                                                       [Dec. 1909 — ian. 1910]
                         Iubite domnule Brătescu,
    Iartă-mă că nu ţi-am răspuns. Am fost foarte necăjit, foarte obosit, foarte ocupat — cu revista, cu... politica („Scrisorile44 *), cu afaceri profesionale etc.
    Ti-am făcut eu corectura. Cred că e fără cusur, deşi
    3                                                     '    î
mă îndoiesc, căci foarte rar am izbutit să corectez ceva perfect. Scrisorile ** sînt admirabile. Ceea ce caracterizează arta d-tale e mai cu samă faptul că nu se poate să te cetească cineva fără să te iubească. Dar păcat că sînt atît de puţine — scrisorile ! Puteai să scrii mult mai multe, căci „procedeul44 acesta îţi dă o. mare libertate în alegerea subiectelor şi varietatea lor. Pune-te pe lucru, iubite domnule Brătescu, ca să ai material pentru, al doilea volum, căci n-ai încă. Sub forma aceasta de scrisori, ai fi putut spune atîtea lucruri: amintiri, tipuri, schiţe, cugetări... Ştii că scrisorile d-tale m-au făcut într-un moment să mă gândesc: „De ce n-aş încerca şi eu ?44 Că am atîta viaţă în urmă ! Dar apoi m-am gîndit : Ne sutor... ***
    Cu alegerile ai văzut ce am păţit. Stăm prost, pentru că, între alte cauze, noi ne purtăm „englezeşte44, iar adversarii, vai ! nici nu-ţi poţi face idee : Bădărău cumpără, ameninţă cu pîrjolul cînd va veni la putere, făgăduieşte totul: legi favorabile pensionarilor, profesorilor — tuturor orăşenilor, e ceva grozav ! Iar junimiştii, „asanatorii44, au cheltuit zeci de mii de franci, au dat cîte 500 de fr. pe un vot. Un om al lui Marghiloman s-a adresat tatălui unui colaborator al revistei noastre, ca să-l cumpere cu bani, pentru a cîştiga votul colaboratorului nostru — un băiat tînăr, cu un suflet cristalin, unul din cei mai curaţi tineri ce-am văzut în viaţa mea. Inchipuieşte-ţi că tatăl
    * E vorba desigur de „scrisorile” lui G. Ibrăileanu către Ghe-rea, prima din 19 dec. 1909, a doua din 11 ian, 1910, a treia din 13 ian. 1910. Vezi în legătură cu acestea voi. IV din Opere, G. Ibrăileanu, p. 284-306 şi notele.
    ** Scrisorile lui Mişu Grecescu, Viaţa românească, nr. 12, 1909. 1909.
   *** Ne sutor ultra crepidam“ (Cismarule, nu peste sandală sau nu vorbi de lucruri pe care nu le pricepi).
330
ar fi intrat în combinaţie, că băiatul s-ar fi lovit de lucrul împlinit : că tatăl său a luat bani ! Ar fi urmat poate chiar o sinucidere ! Ce subiecte de tragedie poate crea Marghiloman cu milioanele lui î Cum ne despreţuiesc pe noi, cei săraci, aceşti indivizi ! Şi să-l fi auzit, în aceeaşi zi, la întrunire : „caracter44, „moralitate44, „asanarea moravurilor44, „idealul naţional44 ! E greţos peste măsură !
    Dar „naţionaliştii44 lui Iorga—Cuza ? ? Manicatide e prieten cu ei, e preşedintele ligei, Iorga l-a revendicat că e al lui... şi naţionaliştii au votat contra lui Manicatide!... Şi ce zici de acest oraş, care are o faimă atlt de „antisemită44 şi care, la vot, alege pe un takist ?
    Toţi foştii studenţi ai lui Cuza, actualmente licenţiaţi, toţi sînt takişti ! Ce zici ? Şi lucrul e uşor de explicat : Cuza nu le face nici o educaţie sufletească — şi indivizii dau de greul vieţii, se aruncă, în chip natural, acolo unde se promite marea cu sarea !
    Ce mai faci ? Cînd vii la Iaşi — ştii că vii de vreo trei- ani ? Ce mai gîndeşti despre atîtea lucruri care se petrec ?
                        Cu dragoste frăţească, al d-tale, G. Ibrăileanu.
     Bibi Acad. R.S.R. S 2 (40)111
                                34
                                      [Septembrie-octombrie 1910] Iubite domnule Brătescu,
    Mulţumesc mult pentru frumoasa schiţă. îmi cei părerea mea. O spun scurt : poartă marca „Brătescu-Voineşti44. E foarte frumoasă, iubite domnule Brătescu, şi vei stoarce lacrimi multora cu aceste numai 2 pagini de tipar. Va apare în numărul viitor (octombrie *), căci acest număr e zeţuit pănă la rubrici.
i,; Aştept cu... răbdare „documentele44 făgăduite. Dacă poţi trimite odată mai multe. Eu le voi pune cîte unul pe număr.
w •• -
    * în octombrie 1910 apare schiţa Privighetoarea.
                                                                 331
    Răspund la întrebarea d-tale *. T.P. sînt eu. Azim Abebulah e Sanielevici. Tot el e şi autorul Intelectualului în provincie şi al Gentlemanului funebru.
    Nu ai de gînd să vii pe aici ?
                       Cu dragoste frăţească, G. Ibrăileanu. Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (32)/II
                                   35
                                M-rea Neamţului, 20 iulie [1911] Iubite cl[omnu]le Brătescu,
    Am venit aici de 2 săptămâni şi-n fiecare zi mă scol cu gîndul să-ţi scriu — şi nu mă pot hotărî.
    Sînt foarte obosit (m-am retras pentru trei luni de la V. r.) şi apoi am un mare defect : genul epistolar e cel mai greu, pentru mine, din toate genurile la oare m-am dedat pănă acuma. Ca şi Renan (cu care nu samăn decît numai în această privinţă !), sînt foarte stîngaci în relaţiile personale, din care fac parte şi scrisorile. între oamenii sau cu oamenii pe care nu-i cunosc de mulţi ani şi cu care n-am avut „comerciu“ lung, mă simt imbecil, vorbesc lucruri de pe lumea cealaltă, conştient că spun prostii şi mă fac de rîs. Scrisorile, după ce le scriu, îmi fac impresia unor lucrări dizgraţioase şi le dau la cutie cu un penibil sentiment că am comis un lucru ireparabil. Noroc că nu sînt un personaj ale cărui scrisori să devină odată - publice. Nu-i vorba, că ele n-ar avea ce compromite, căci nu sînt cu mult mai prejos de lucrările pe care le public — un fel de scrisori deschise, unde, pe lîngă lipsa talentului, a răgazului de a gîndi şi compune, se amestecă aceeaşi jenă faţă cu publicul de care mă desparte o prăpastie, sentimentul datorit probabil amorului propriu, timidităţii, autoanalizei şi nesociabilităţii mele.
    Dar destul cu această psihologie puţin interesantă !
    Să vorbim de volumul d-tale. Mi-ai scris la Iaşi că voieşti să-mi trimiţi două bucăţi pentru volum, nepu-
    * Brătescu-Voineşti întreabă cine e T. P. în scrisoarea din 22 sept. 1910. Vezi scrisoarea 47, în op. cit, II, p. 89-90.
332
blicate în V. r. Dar era vorba ca volumul să se tipărească la Bucureşti, sub supravegherea d-tale. Atunci pentru ce să-mi trimiţi mie bucăţile ?
    Nu mi-ai scris ce^ai hotărît definitiv cu volumul. Spuneai că vrei să-l tipăreşti în vacanţă. Te-ai răzgîndit ? Te rog scrie-mi ce-ai hotărît. Dacă-1 dai la tipar, scrie-mi, ca să fac cunoscut administraţiei, care e la Mangalia, în persoana lui M. Carp (Botez e la Londra), căci va trebui de aranjat cu hîrtia şi cu tipografia.
    Acum, în privinţa lui Russo. Cînd isprăveşti de tradus Iaşii in 1840 ? Ai văzut că Sadoveanu a tradus altă bucată. Am crezut că e bine de asociat la numele lui Russo numele celor doi dintîi prozatori actuali. Ar trebui să scriu un articol, din care să se vadă importanţa acestor două bucăţi; date fiind împrejurările şi vremea cînd au fost scrise. Dar nu pot face nimic. Voi vedea, poate voi căpăta minimul de energie necesară pentru acest lucru.
    Traducerea trimite-mi-o mie aici, la mănăstire. * Dacă voi avea oarecare propuneri, cred că-mi vei permite să ţi le aduc la cunoştinţă. Aşa am făcut şi cu Sadoveanu, care în 3-4 locuri s-a folosit de observaţiile mele, sau, mai just : de îndoielile mele.
    Ce mai faci cu Faustul d-tale ? N-a mai dat vreo mlă-diţă pe care s-o trimiţi lui Stere, care a rămas la Iaşi să conducă revista ?
    Stai toată vara la Tîrgovişte ?
    Aici nu mai e deeît Pătrăşcanu. Te rog scrie-mi o scrisoare mai lungă, dacă ai vreme. Vei face o faptă bună, o binefacere, căci sînt cam trist şi, de ce să nu spun ? cam descurajat. Iluziile scad mereu şi creşte — în cazul cel mai bun — resemnarea. Probabil însă că văd lucrurile cu ochii obosiţi ai unui neurastenic. In sfîrşit.
    Aşadar, scrie-mi despre volumul d-tale, despre Iaşii în 1840 şi despre d-ta.
                         Cu dragoste frăţească, al d-tale, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (44)/II
     * în scrisoarea din 23 august 1913, Brătescu-Voineşti spune că nu se simte în stare să facă traducerea. Vezi scrisoarea 59, în op. cit., p. 100.
333
36
                                                         [Decembrie 1911]
    De mult n-ai mai dat nimic bătrînei V. r. — d-ta unul din vechea gardă ! Dacă ai puterea să ne trimiţi ceva pănă la 1-5 ianuarie, ne-ai face un serviciu imens. Primul număr al anului are întotdeauna mare însemnătate pentru... „abonaţi", căci la 1 se abonează şi se dezabo-nează oamenii. Cred că d-ta pricepi importanţa acestei reviste şi nu ţi-i indiferentă soarta ei. O ducem cu sacrificii enorme de muncă, de grijă, de preocupare (aceste două din urmă sînt mai obositoare decît totul). Izolaţi, loviţi din toate părţile, indiferenţi şi pentru amicii politici (adică ei indiferenţi pentru noi), situaţia noastră e foarte grea.. Dar ajunge cu lamentaţiile !
    Ce mai faci ? Unde ai ajuns cu romanul ? Cînd îl isprăveşti ? M-am gîndit mult la cele ce mi-ai spus, aici, în Iaşi. Va fi o operă capitală. Desigur că d-ta ştii mai bine meşteşugul decît mine, dar îmi permit să-ţi spun un lucru. Teoriile pe care le dezvolţi cer multă viaţă concretă (vreau să spun că trebuie incidente vii, zugrăvirea de tipuri, dialoguri vii etc.) ca romanul să nu fie prea teoretic, prea expunere de principii. Am cetit romane de scriitori însemnaţi, în care teoria înăbuşă viaţa. Dar mă gîndesc că d-ta la Iaşi, la Otelul Traian, te puseseşi aşa de bine în pielea eroului, şi eroul era aşa de viu, că, în-tr-un moment, cum eram şi foarte obosit, m-ai derutat. Vorbea el -— şi eu credeam că vorbeşti d-ta. La o întrebare a lui (foarte naturală) eu am crezut că d-ta mă întrebi pe mine — şi am răspuns nu ştiu ce prostie monosilabică.
    Piesa lui Petrovici n-a plăcut aci. Am văzut-o şi eu. îmi pare slabă. Să văd ce vei spune d-ta cînd vei vedea-o. O piesă se joacă şi se vede, nu se ceteşte. O piesă cetită devine nuvelă (povestirea unor lucruri întîmplate). Acţiunea dramatică e o acţiune prezentă şi văzută. Şi eu m-am înşelat uneori la cetire. Cînd eram în comitetul teatral, am făcut să se joace frumoasa comedie D-ale carnavalului. E imposibil pe scenă. Nu s-a mai reluat. Dar am devenit grozav de didactic...
334
    Dar piesa lui Petrovici îmi pare că are şi defecte de psihologie. Şi-i găsesc şi alte multe defecte. Poate mă înşel ? Dar n-a plăcut la nimene.
    Iţi urez sărbători fericite şi te rog să primeşti salutările mele cele mai afectuoase,
                                                               G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (50)/II
    Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 27 noiembrie 1911, în care se vorbeşte de romanul Mache Dumbrăveanu şi de piesa lui I. Petrovici O sărutare. Vezi scrisoarea nr. 60, în op. cit., II, p. 101.
                                      37
                             [Data poştei : Iaşi, 29 februarie 1912] Iubite domnule Brătescu,
    Am primit în acest moment scrisoarea d-tale.
    îţi răspund imediat, în acelaşi zgomot al redacţiei. Acum nu pot discuta cele ce spui. Dealtmintrelea, cred că trebuie să aştept scrisorile. Simt însă că n-am să fiu de acord cu d-ta în chestia asta (numai în asta). Şi nici n-am să-ţi pot arăta prin vorbe punctul de vedere din care mă pun eu (împreună cu aşa de mulţi).
    Eu cred în evoluţie în ştiinţă. Cred, ca şi d-ta, că scopul omenirii e ştiinţa, cred în bine — în toate; şi asta se-mpacă perfect cu concepţia mea a raportului dintre mine şi... non-mine. Cred în cunoştinţă ca şi d-ta. Deosebirea e că eu am altă teorie a cunoştinţei, d-ta alta. Am scris eu că sînt împotriva metafizicii ? Atunci am scris ceva de care nu-s convins. Dar cred că n-am vorbit de mine, ci de concluzia Raţiunii pure a lui Kant — care, şi el, are Raţiunea practică şi Judecata, porţi larg deschise spre metafizică.
                                                Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
    îmi iau concediu pe două luni de la revistă. Dar stau în Iaşi şi voi veni pe la redacţie. Scrie-mi ce vreai ca şi pănă acuma.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (8)lll
    Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 28 dec. 1911.
    Vezi scrisoarea 61, în op. cit., p. 101-102.
335
38
                                                              [Ianuarie, 1912]
                        Iubite d[omnu]le Brătescu,
    îţi răspund acuma repede, şi numai intr-o chestie. Volumul îl scoatem noi acum. Iartă-ne că am întîrziat. Peste cîteva zile îl punem sub tipar. Nu ştim ce-are să iasă, dar sperăm că. din vînzare, să-ţi mai putem da 600 fr. măcar.
    N-am fi avut nimic împotriva editării la Flacăra. Dar e păcat să scoţi d-ta un volum care e un număr dintr-o serie. îmi pare ceva cam de broşură. Apoi, e mai frumos să apari în aceeaşi editură — volumele, ambele, fiind la fel ca exterior. Aşa fac toţi scriitorii însemnaţi. Renan se mîndreşte undeva că a scris la o singură revistă, la un singur ziar şi a tipărit la un singur editor.
    Nu ştiu dacă primeşti argumentarea mea şi concluzia mea. Dacă nu, telegrafiază-mi. Eu cred că şi cîştigul (ce cuvînt !) va fi mai mare, căci noi punem preţul mai mare (2 fr., nu 1,25).
    Să-mi trimiţi imediat ce ai publicat aiurea.
    Cred că n-ar fi rău să tipărim cu ortografia academică — ca să poţi pune volumul la premiu. E bine să faci asta. Cred că te va premia. In orice caz, scrie-mi şi în privinţa asta.
    încă o dată : dacă vreai mai bine editura Flacăra, telegrafiază-mi.
    Am cetit cu o adevărată displăcere stupidităţile lui D.Z. Nu e nici odios, e murdar. „Statul" lui e partidul lui şi clasa lui. Acesta e cîntecul tuturor reacţionarilor. Şi e un reacţionar mai mult de poză. înţeleg pe Nicu Filipescu — dar Duiliu Zamfirescu ! Mi-a plăcut grozav ce i-ai răspuns. Dar am uitat un lucru : în una din bucăţile lui Sadoveanu e atacat D.Z. Şi astfel D.Z. devine şi ridicul. Dar iartă-mă că-ţi scriu aşa de brutal. în fond, je m’en archifiche de dînsul. Aşa sînt eu, condeiul mă ia înainte.
336
    Stere e încă în Ardeal. Am să-ţi scriu în curînd cîteva consideraţii în privinţa ultimei părţi din scrisoarea d-tale. Altădată m-am ocupat mult cu aceste chestii de filozofie. Dar e mult de atunci; vreo 12 ani. Abia îmi aduc aminte cîte ceva.
                                                  Cu dragoste, G. Ibrăileanu
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (37)111
    Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 23 ian. 1912. Vezi op. cit., p. 102-104.
                                   39
                                    [Data poştei : 17 febr. 1912] Iubite dfomnu]le Brătescu,
    Trimite ordinea în care trebuie să tipărim nuvelele în volum.
             Am văzut că ţii o conferinţă la Ateneul de acolo. Nu e publicabilă în V. r. ca articol, ori cronică, ori „margine44 ?
                                           Cu dragoste, G. Ibrăileanu. *
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (7)111
                                     40
                                [Data poştei : Iaşi, 9 martie 1912] Iubite dfomnujle Brătescu,
    Te rog ceteşte răspunsul Flacărei şi, trecînd peste logica în care răspunde la cele ce-am scris noi, admiră injuriile personale ce mi le aduce pe tema originei mele. Bagă de samă că domnii de acolo se dedau şi la scatografie.
    Iţi scriu aceasta, ca să-ţi atrag atenţia asupra moravurilor literare ale unor „scriitori44 de la noi.
                                       Salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (9)/lI
    * Vezi scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 9 febr. 1912. Vezi scrisoarea 65, în op. cit., p. 108.
337
                                     41
                                              [Data poştei: Iaşi, 9 martie 1912]
                        Iubite d[omnu]le Brătescu,
    Scrisoarea d-tale * mi-a făcut mare plăcere. Nu pentru că Flacăra m-a înjurat pe mine în mod stupid (sînt aşa de deprins cu lucrurile acestea !), ci pentru că am văzut încă o dată că d-ta eşti un om — şi mie mi-e aşa de sete de oameni î Şi sînt aşa de recunoscător celor ce sînt oameni 1 Avînd o predispoziţie naturală spre mizantropie (care e o stupiditate), cei care mă opresc să nu mă duc pănă-n fund, pe panta asta, sînt marii mei binefăcători.
                                                            Cu drag, G. I.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (ll)/Il
                                     42
                                                    [înainte de 18 aprilie 1912]
                        Iubite d[omnu]le Brătescu,
    Am să-ţi propun un lucru foarte curios. O propunere de a face o manifestaţie... spontanee. Iată despre ce e vorba. Aci se dă marţi sară la ora 7 un banchet monstru (iau parte toate partidele etc.) în onoarea lui Vaida, Goga şi Stere — pentru împăcarea de care ştii. Scopul manifestaţiei e acesta : să se arate ardelenilor că românii din Regat pun un mare preţ pe împăcarea ardelenilor, împăcare definitivă, pe toată linia. Te rog dar, marţi ziua, cum primeşti această scrisoare, trimite o telegramă pe adresa : C. Stere, Iaşi, ca să adaogi şi numele d-tale la manifestarea asta.
                                                Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
    Cred că înţelegi că nu e vorba să ne facem nouă
    reclamă.
    Bibi. Acad. RS.R. S 2 (30)jll
              * Scrisoare din 27 febr. 1912, scrisoarea 68, op. cit., p. 111. Vezi şi scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 7 sept. 1912, Ibidem, p. 119.
338
                                 43
                                                               Iunie [1912]
                       Iubite d[omnu]le Brătescu,
    Iată cum stai.
    Ai un volum (cu litera şi felul de tipar ca cel din In lumea dreptăţii) de 160 pagini *.
    Tipărit, ca volumele lui Sadoveanu la Minerva, ai 180 pagini de text. Mai punînd cîte 2 pagini albe între fiecare nuvelă (adică o filă, care are pe prima pagină titlul nuvelei şi verso alb, mai cîştigi 26 pagini. Mai pune vreo 10 pagini, ce-ar rezulta din bucăţile de pagini, albe, de la începutul şi, eventual, sfîrşitul nuvelelor, ai, în total 216 pagini, ca în volumele lui Sadoveanu. Mai pune încă cuperţile (4 pagini) = 220, deci un număr suficient.
    Hîrtia, acuma. Cu cît e mai bună, cu atîta e mai scumpă, deci cu atîta câştigul d-tale e mai mic.
    Volumul îl scoatem noi, în aceleaşi condiţii ca şi în lumea dreptăţii, adică : tot cîştigul al d-tale.
    Dar e vorba cînd ? !
    Sezonul bun e toamna.
    Toamna e şi Pătrăşcanu în Bucureşti, şi cred să-l scoatem la Bucureşti (literă frumoasă etc.), unde te va ajuta Pătrăşcanu, care s-a deprins de la tipărirea volumului lui.
    Vei alege d-ta hîrtia la Bucureşti (la depozitul de hîr-tie), vei hotărî şi noi o vom cumpăra şi trimite la Socec. La Socec vei alege litera (trebuie să fie cicero, adică mare, ca a lui Sadoveanu), şi vom plăti noi tiparul.
    Astea le vei face, condus de Pătrăşcanu (Aleea Blanc, A 58, Bucureşti).
    Dar, încă o dată ; astea la toamnă, cred, din cauza sezonului şi a prezenţei lui Pătrăşcanu (care, vara, e la mănăstirea Neamţului).
             Dacă ai nevoie de bani (iartă-mi atîta proză !), scrie-ne şi-ţi vom avansa, pe socoteala volumului, cît vom avea **.
    Te rog scrie-mi ce zici ?
    * Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 7 iunie 1912. Vezi scrisoarea 73, în op. cit., p. 113-114.
    ** Brătescu-Voineşti răspunde la 27 iunie 1912. Vezi scrisoarea 74, în op. cit., p. 114.
                                                                339
    La m-rea Neamţ, cu automobilul (planul nostru !), s-a dus. Nu vrea Stere.
                                 Multe salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu.
    Iartă-mi stilul şi caligrafia acestei scrisori. Sînt în redacţie, unde e zgomot şi unde-s întrerupt necontenit.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (23)/lI
                                                                [Febr. 1912]
                       Iubite d[omnu]le Brătescu,
    Iţi scriu (iarăşi!) pe fugă, în vacarmul redacţiei.
    Volumul va apare cu literă mai mare, pagina cu margine mai mare, hîrtia mai groasă — aşa cum voieşti d-ta. (Volumul cellalt avea hîrtie foarte bună, doar subţire.)
    Titlul cred c-ar fi mai nemerit: întuneric şi lumină. Scrie-mi repede, dacă şi d-ta vreai să te opreşti asupra lui *.
    De cîte ori am făcut şi eu socotelile ce ai făcut d-ta ! Sînt volume în franţuzeşte, de 7,50 fr., format ca revista noastră, gros cît trei numere de revistă de-a noastră — care nu conţin mai mult decît volumul d-tale. Ei au hîrtie. Noi nu avem. Avem ce vreau să fabrice Letea şi celelalte. Şi scumpă oribil. Şi niciodată bună. Străinii au hîrtie groasă, poroasă, uşoară, dulce la pipăit, frumos colorată etc., de care noi nu avem, să dăm 1.000 fr. pe coală. Şi nici nu putem comanda din străinătate, căci sistemul protecţionist o împiedică.
    Dar sperăm că volumul acesta, al doilea, va fi cît se poate de frumos în România.
    Litera e acum comandată.
                                              Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (26)jîl
    * Brătescu-Voineşti se declară de acord. Vezi scrisoarea din 9 febr. 1912, în op. cit., p. 108.
340
                           45
                                                              [Febr. 1912]
                       Iubite d[omnu]le Braţe seu,
    Scrisoarea d-tale este foarte frumoasă *. Mie îmi place mult genul acesta — şi cred că şi cetitorilor. Şi e şi o noutate în publicistica noastră.
    Acum, dacă e vorba de idei, nu mă prea împac cu d-ta. Mai întăi ridiculizezi (şi aşa de bine şi de viu!) un întreg sistem filozofic, sistemul filozofic al celor mai cu autoritate dintre gînditorii de azi. D-ta combaţi serios acest sistem, şi totuşi, pui în gura reprezentantului lui, a lui Zar-zara, lucruri pe care un filozof serios nu le-ar spune. Zarzara te învinuieşte că nu pricepi „terminologia filozofică44. El ar trebui să-ţi spună că n-ai suferit acea criză necesară, ca să te pui într-o anumită stare de imaginaţie intelectuală pentru a vedea că filozofia kantistă şi neo-kantistă nu e o nebunie. Eu cred că un artist ca d-ta, din cap pănă-n picioare artist, nici nu poţi trece prin acea criză, căci d-ta judeci aşa de admirabil cu imagini ! (Desigur, vei rîde : în loc de „terminologia44, vei pune „criza44 de care vorbesc eu !)
    Gîndeşte-te un lucru : un pumn zdravăn, dat în ochi, produce lumină (vezi... stele verzi). Asta nu dovedeşte oare că senzaţiile sînt un produs specific al unui simţ (nervul special, organul şi celula cerebrală) ? Oricum, prin orice agent exterior vei face să vibreze un nerv senzorial, vei căpăta acelaşi fel de senzaţii, specifice. Prin urmare, exemplul d-tale cu telefonul nu e valabil. James spune că, dacă nervul optic s-ar duce la ureche şi nervul acustic la ochi, am vedea tunetul şi am auzi fulgerul.
    Ce e în natură nu putem şti. Nu ştim faimosul numen. Ştim fenomenele, traducerea numenului. Rămîne că există ceva, o cauză a senzaţiilor noastre, materia. Dar şi acel ceva — un lucru rezistent, să zicem, greu, ceea ce ciocneşte simţurile noastre — oare avem noi dreptul să zicem că există ? Că există ceva ? Să vedem : senzaţiile noastre de văz, auz, miros etc. sînt produse de ceva material. Dar „ceva material44, extern nouă, ni e dat tot de o senzaţie ;
    * Publicată în Viaţa românească, nr. 2, 1912, sub titlul Scrisoare.
                                                                341
   senzaţia musculară. Şi oare avem noi dreptul să zicem că, pe cînd celorlalte senzaţii nu le corespunde în afară ceva identic cu senzaţia — numai senzaţiei musculare i-ar corespunde ceva identic ?
       Odată ştiam să discut bine aceste lucruri — acum le-am uitat. Nu-ţi pot argumenta bine.
       Dar urmează de aici vreun scepticism ? Deloc. Cunoaşterea lucrului în sine ? Dar cine o reclamă, cine o cere ? Tocmai : fiindcă acel lucru în sine (care poate nici nu există) nu-1 putem şti, de aceea : afară cu metafizica. Dar fenomenele le putem cunoaşte, putem fi de acord asupra lor (toţi cîţi cugetăm normal) şi ele sînt materialul ştiinţei. Ce-mi pasă mie dacă nu văd numenul, ci fenomenul ? Tratez cu fenomenul, cum utilizez biletele de bancă (cînd le am !), fără să văd aurul din beciurile Băncii, care-s numenul... Şi, chiar dacă n-ar exista numen, dacă totul ar fi o creaţie a mea — încă, ce-mi pasă ! In lumea practică (ştiinţă, morală etc.), totul se petrece ca şi cum lucrurile ar fi în realitate, fără de noi, aşa cum sînt... Dar aici trebuie „criza“, căci, în realitate, lumea e chiar aşa cum e. Căci adevărul, fiind un concept al minţii noastre, uri produs al facultăţii noastre de a cugeta — singurul adevăr omenesc, lumesc, e al nostru ! Ce-mi pasă de ce va fi fiind., sau nu va fi fiind, dincolo de mine... Dar mă-ncurc, n-am vreme să mă gîndesc bine, e zgomot în redacţie. Te rog ceteşte primele pagini din volumul meu Scriitori şi curente (articolul despre Caragiale). Am atins şi eu această chestie, în treacăt, din altă necesitate.
       Dar ce au a face astea ? Bucata d-tale e admirabilă. Amestecul de idei şi de viaţă, stilul, vioiciunea... La urma urmei, sînt două moduri de a gîndi, verificate, concretizate. Un singur defect : combaţi serios (ai toate ideile bunului-simţ) un tip caraghios. Dar merge şi asta. Tipul e un pretext — şi aşa merge. Tipul e ridiculizarea unei teorii, care te exasperează — şi, de asta, merge.
       Dar sînt 8 ceasuri şi mă aşteaptă acasă.
                                              Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
       P. S. îmi vine să-mi reiau cărţile de filozofie. Dar unele
       sînt în englezeşte — şi am făcut stupiditatea să nu
       cetesc de vreo 10 ani în limba asta — şi am uitat-o.
    342
    P. P. S. In fond, totul se reduce la o logică, la un sistem al senzaţiilor şi ideilor noastre. în acest sistem e ştiinţa şi morala noastră. Nici un loc pentru scepticism. Crearea palatului senzaţiilor şi ideilor noastre e ştiinţa... Ce-mi pasă dacă acestui palat, acestui sistem grandios îi corespunde sau nu ceva care nu mă interesează nici dintr-un punct de vedere.
        Dar simt că devin ridicul. D-ta ai cetit desigur pagini strălucite şi nu te-au convins. Eşti artist — şi n-ai suferit criza...
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (45)/II
    Răspunsul lui Brâtescu-Voineşti la 14 febr. 1912, în op. cit., ■p. 108-110, scrisoarea nr. 66.
                            46
                                                  {Martie 1912]
                Iubite d[omnu]le Brătescu,
    Am primit corectura „scrisorii*. Acum îţi trimit corectura primei coli. Corectura fiind pe hîrtie proastă şi trasă de pe şpalturi (nu din maşină), nu-ţi va face o impresie bună. D-ta uită-te însă numai la literă, la mărimea ei, la mărimea paginei etc. Va fi frumos volumul. îţi voi trimite prima coală să vezi cum se prezintă.
    Te-mpaci cu literele din titlul nuvelelor ? Nu ţi se par prea mări? Eu cred că-s bine alese. întăi fuseseră altfel.
    Apariţia revistei — ştiu, e o catastrofă *. De vină e tipografia noastră provincială (mică) şi colaboratorii aşa de răspîndiţi în toată lumea şi care cer şi corecturi. Pănă şi Botez de la Londra cere corecturi. Două numere o dată ar da impresia de slăbire, de Revistă idealistă, în sfîrşit, ceva care ar sămăna cu vechiul mod de a face revistă. Ne vom sforţa s-o aducem la curent. De-am putea s-o facem pănă în iunie — ş-apoi să mergem bine !
                                  Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (18)/U
    * Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 22 febr. 1912, scrisoarea 67, în op. cit., p. 110-111.
                                                                343
                              47
                                                  Mănăstirea Neamţ, 31 iulie
                                                          [data poştei : 1912]
                        Iubite domnule Brătescu,
       Sînt de trei săptămîni aici. Azi iau pentru prima oară condeiul în mină, ca să-ţi scriu d-tale. Am fost şi sînt încă într-o stare de prostraţie. Munca şi emoţiile din vremea cît rn-am zbătut pentru catedră m-au doborît. Un fel de victorie ă la Pyrrhus. Am jucat totul pe o carte. Am cheltuit cu teza, cu drumuri etc. o mulţime de bani împrumutaţi ; am muncit zi şi noapte, ,,dejunînd“ noaptea pe la 3 prin crîşme, singurele localuri deschise la acea vreme, scriind pană a doua zi la 10-11, dormind sau sjorţîndu-ma să dorm pănă la 6 sara — apoi reîncepînd orgia muncii. Am dat doctorat (examen în regulă), am scris un volum în 2 luni, l-am tipărit în 8 zile etc. ! Dar, în sfîrşit, am reuşit. Au fost o mie de lucruri care s-au întîmplat să se combine aşa ca să reuşesc. Unul dacă lipsea, cădea toată clădirea. E prima oară cînd îmi reuşeşte ceva în viaţă. Dacă aş fi sănătos, aş putea zice că sînt fericit. Lucrul cel mai grav e insomnia. Ca să pot dormi puţin, îmi trebuiesc condiţii extraterestre, ori măcar extrasociale: o linişte, o tăcere, care nu se pot găsi în societăţile omeneşti : să înceteze viaţa împrejurul meu pe o rază de un kilometru ! Nu numai zgomotele, dar ideea că poate să se producă un zgomot mă ţine treaz ceasuri întregi! Dar destul cu aceste simptome de degenerare !
       Ştii care e petrecerea mea aici ? Ziua cetesc Heine, iar sara cetim, cîţiva, Întuneric şi lumină. Cetim şi recetim. Vezi că, dacă nu ţi-am scris, în schimb am fost necontenit în societatea d-tale. Căpitanul din Predoslovie, cum vezi, e un tip frecvent. Ce mare lucru ai face dacă te-ai pune zilele astea şi ne-ai trimite o schiţă — nouă, tuturor acelora care ne desfătăm cu lacrimile şi rîsul d-tale şi care sîntem atît de mulţi în ţara asta î
       Scrisoarea d~tale e admirabilă. Dacă în partea finală vei întîlni oameni care să aibă alte păreri — în partea întâia vei fi admirat de orice intelectual care (altfel n-ar merita acest nume) şi-a pus problema existenţei.
    344
       Te rog să mă ierţi că nu-ţi trimit volumul despre Vla-huţă *. Nu e gata. Am tipărit 200 pagini (teza de doctorat) şi voiesc să mă ceteşti întreg : vreo 250-260 pagini. Acest rest trebuie să-l scriu de-acum înainte. Am broşat numai 30 exemplare. Goga m-a forţat şi i-am dat un exemplar. Te rog aşteaptă să-l tipăresc întreg. Ţin să am părerea d-tale cînd voi fi spus tot ce am de spus. Te previn că nu e faimos : 1) are o alură cam didactică, din cauza destinaţiei lui principale 2) e scris în grabă, nerevăzut, în tot felul de dispoziţii — uneori în momente de abrutizare ori de plictis, alteori în clipe de exasperare — şi veşnic cu gîndul că trece vremea şi pierd... trenul. Şi-n adevăr, nici nu 1-âm isprăvit. I-am pus pe copertă : „Partea I“.
       Cerîndu-ţi mii de scuze că-ţi răspund aşa de târziu, te rog nu mă pedepsi şi scrie-mi ce mai faci, ce mai scrii şi ce gînduri mai ai ? Aici e Stere, Pătrăşcanu, Carp, Iza-bela Sadoveanu. Uneori mai avem cîte-un musafir. A fost Codreanu, azi vine Galaction, cred că va veni în curînd Sadoveanu etc. Numai d-ta n-ai fost niciodată pe aici ! Ce fericire ne-ai face să te vedem odată dîndu-^te jos din trăsură în faţa arhondaricului î Şi, zău, am merita noi acest lucru !
                           Cu dragoste de frate, al d-tale, G. Ibrăileanu.
       Bibi Acad. R.S.R. S 2 (12)/II
                                                           [Ianuarie 1913]
                       Iubite d[onmu]le Brătescu,
       Nu mai amin răspunsul ca să-ţi scriu „mult“, căci mă tem că voi păţi ca-ntotdeauna.
       M-a întristat mult afacerea cu Murnu **. E bună traducerea, dar eu nu mă prăpădesc deloc după ea. Apoi, e o traducere. Murnu a scris şi fără sprijinul lui Homer, şi
        * în scrisoarea din 4 august 1912, Brătescu-Voineşti promite să-l citească (vezi scrisoarea 77, în op. cit, p. 117-118),
       ** Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 15 ian. 1913 (în ed. cit, II, p. 122-123).
                                                                   345
   a scris mediocru. Avea-vei d-ta soarta lui Caragiale şi a celorlalţi scriitori mari ? Coşbuc, nici el n-a fost premiat pentru genialele lui Balade şi idile, ci pentru slaba traducerea lui Virgiliu. Homer... Virgiliu ! Academia, care nu ştie nici greceşte, nici latineşte, care e alcătuită din tot felul de negustori, admiră grozav — de la distanţă — clasicismul ! Dar poate că se va întîmpla şi altfel. Nu fi veşnic învins, „inadaptabili cum am spus eu cu un termen barbar, Trebuie să te mişti, în marginile posibilităţilor morale şi estetice. Eu voi vorbi hotărît cu Philippide, Xenopol, Caragiani şi Gane (mai e aici Naum, dar e bolnav şi apoi nici nu-1 cunosc). Ceilalţi îmi sînt colegi ori bine cunoscuţi. Dar nu ştiu dacă toţi patru votează la acel premiu. Mai e aici Simionescu (geolog). E şi el votant? Dar Poni? Te rog scrie-mi numele tuturor votanţilor la acel premiu, data cînd se va pune chestia, numele raportorului etc. Sînt gata să fac scandal pe aici. Scandal discret : discuţie cu aceşti academicieni, pe care-i voi ataca, luînd ofensiva, indignîndu-mă la ideea că n-ar fi "cu d-ta. Apoi voi pune şi pe Stere în arenă. D-ta meriţi aşa de mult acest premiu, acest premiu e aşa de mult al d-tale, încît nu cred că nu ţi-1 vor da. Dar încă o dată ; mişcă-te şi d-ta.
       Acum altceva. îmi dai voie să tipăresc la■ „Miscellaneaw fragmentul din scrisoarea d-tale despre Haret * (numai acel fragment), cu următoarea introducere :
       „Ne permitem să dăm moi jos un fragment dintr-o scrisoare a d-lui Brătescu-Voineşti, în care colaboratorul nostru vorbeşte despre Spiru I. Haret“, sau aşa ceva (mai bine stilizat). Aş putea spune în notiţă că fac o „indiscreţie care, sperăm, nu va indispune pe d. Brătescu etc.w
       La Bucureşti, după ce se liniştesc lucrurile (război ori pace), am să vin sigur. Am să stau mai mult. Am treabă la Academie. Apoi, la sfîrşitul lui april, cred că am să mă duc iarăşi la Bucureşti. M-au numit într-o comisie. Dar nu ştiu dacă nu-mi voi da demisia.
                                           Salutări frătesti. G. Ibrăileanu.
                                             ♦ > /
       Bibi. Acad. R.S.H. S 2 (42)111
       * în Viaţa românească, nr. 1, 1913.
   346
                                    49
                                             [Data poştei : Iaşi, 20 iunie 1013]
                        Iubite domnule Brătescu,
       Am fost bolnav şi acum sînt obosit şi incapabil să-mi concentrez gîndirea asupra unui lucru. Iată cauza pentru care nu ţi-am scris de atîta vreme. Mă simt foarte vinovat şi te rog să mă înţelegi şi să mă ierţi.
       Fariseul * apare mîne. Scrisoarea n-am mai tipărit-o. O păstrez. Fariseul e foarte bine scris şi-mi place cu atîta mai mult, cu cît atingi o chestie mare. In literatura noastră lucrurile mari nu există. Scriitorii noştri sînt mărginiţi moralmente, tot atîta cît si intelectualiceste. Urîtă
      *             *               r                 9
   specie de oameni ! Fără suflet, fără cultură, fără lectură — în micul lor orizon se cred incomensurabili. O buruiană într-o ogradă sterilă ar putea să se creadă un palmier. Ferice de ei ! Eu, care cetesc veşnic scriitori mari — pentru că neavînd vreme şi cetind încet, trebuie să cetesc ce e mai bun —, mă simt aşa de mic, de infim de mic ! Marii scriitori mă umilesc, mă descurajează şi mă fac să iau hotărîrea să nu mai scriu nimic. Cind a scris Renan, pentru ce să mai scriu şi eu ?
       Bineînţeles că, judecind bine, sentimentul meu e neli-gitim. Căci trebuie să scriu, sînt dator să scriu, pentru că sînt soldatul unor idei.
       Nuvele ca Fariseul sînt de o mare însemnătate. Văd un om (autorul) care cugetă şi simte omeneşte şi care are ceva mai scump pentru el decît „ecritura44 lui „artistă44. Dar cînd ecritura asta e mînjitura unui agramat din cafenelele bucureştene î
       Ai cetit „portretul44 în „chestie personală44 (? î) pe care Anghel îl face Zahelei în Flacăra ?
       Ai văzut ce rînjituri de gorilă ?
       Iată unul care în dosul „ecriturii artiste44 ascunde un suflet de rîndaş ! în ce ţară trăim ! Şi Flacăra, care mărturiseşte inconştient că a publicat pe Radu Rosetti pentru cetitorii lui, deşi n-are talent, şi că publică murdăria lui Anghel, ca să nu-1 piardă dintre colaboratori, deşi nu înţelege asemenea polemică!... Ce demagogie literară!
       Credeai d-ta că o să fii premiat ? Eu n-am crezut. Afară de Coşbuc pentru Eneida (strămoşilor Academiei !), ce
       * în Viaţa românească, nr. 5, 1913.
                                                                     347
   scriitor din generaţia intelectualistă a fost premiat ? Academia te-a trecut în rîndul lui Eminescu, Caragiale, Vla-huţă etc. şi astfel te-a consacrat scriitor clasic.
       Poate că preferai, de la aceşti imbecili, ceea ce pot da ei nervus rerum gerendarum ? Desigur! Dar ce să faci ? Pe la noi este o vorbă : „Obrazul subţire se ţine cu cheltuială multăw. Talentul d-tale şi caracterul d-tale nu-ţi pot da satisfacţii materiale. La noi, asta e în ordinea lucrurilor.
       Dacă vrai un premiu mare, scrie vreo Filipesciadă, ori vreo epopee a regelui Carol, ori tradu Odiseia pe care n-o ceteşte nimene, dar o admiră toţi, căci admiraţia asta le face onoare : sînt versaţi în cultura clasică şi aşa mai departe.
       Acuma sînt în concediu de la revistă. Şi-ţi spun drept că mă simt mai bine. M-am săturat de literatura noastră românească. Asta nu mă împiedică să nu te gust pe d-ta şi să nu doresc să scrii cît mai des. Cîndva, voi reîncepe şi eu. Dar nu ştiu dacă mă va mai prinde cineva cu „criticiw asupra scriitorilor proşti.
                                           Cu multă dragoste, G. Ibrăileanu.
       Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (53)jll
       Răspuns la scrisoarea lui Brătescu-Voineşti din 28 mai 1913,
       în op. cit., p. 126, scrisoarea 85.
                       Iubite domnule Brătescu,
                                                                                         [1920]
      Odată cu rolul de secretar de redacţie, mi-am reluat şi pe acela de pisălog. Aşadar, încep şi te rog să-mi trimiţi o bucată, fără care nu înţeleg cum aş putea să alcătuiesc primul număr al Vieţii româneşti *. D-ta ştii ce cred eu despre literatura d-tale şi prin urmare înţelegi că, până nu voi vedea bucata d-tale aici, nu am chef de lucru. Ţi-o spun cu primejdia de a mă arăta grosolan. Dar lăsînd la o parte sentimentele mele, cred că eşti convins că e bine să existe o mare revistă, care să unească pe toţi intelec-
       * Brătescu-Voineşti trimite la 8 februarie 1920 schiţa Rătăcire. Vezi scrisoarea nr. 88, în Scrisori cdtre Ibrăileanu, II, p. 133.
   348
   tualii, care să ridice steagul liberei gîndiri, care să lupte pentru „mai multă conştiinţă4*, împotriva obscurantismului — şi că această revistă are nevoie de literatura d-tale care, prin fiecare rînd, contribuie la realizarea acestui program. Zic „program44, în locul altui cuvînt mai bun. Căci de program propriu-zis nu poate fi vorba.
       Nu vom etala programe. Programul va rezulta din nuvela d-tale, din articolul cutăruia, din dările de samă despre mişcarea ideilor din lume, din aspiraţiile, din poezia lui X etc. In In lumea dreptăţii şi-n Niculăiţă Minciuna d-ta ai lucrat pentru bine, pentru lumină, pentru civilizaţie, pentru mai multă conştiinţă, tot aşa oa şi în Scrisorile împotriva militarismului.
       In sfîrşit, nu-ţi mai bat capul şi isprăvesc rugîndu-te să-mi faci fericirea de a-mi trimite bucata dorită. Să o dai lui Pătrăşcanu ca să mi-o aducă, sau să mi-o trimiţi printr-o cale mai sigură decît poşta.
                                     Cu dragoste, al d-tale, G. Ibrăileanu.
       Bibi Acad. R.S.R. S 2 (42)111
                                  51
                                      [Data poştei : Iaşi, 14 noiembrie 1922]
                      Iubite d[omnu]le Brătescu,
      Pentru ce taci aşa de mult — şi de demult?
      Mi-a spus Stere că te-a văzut la Bucureşti — altă ştire nu mai am despre d-ta. Acum, mă şi tem să nu te impor-tunez cu prostiile mele.
      Nu ne mai dai nimic ? Ce face Faust ?
                                            Cu dragoste, G. Ibrăileanu.
      Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (14)/1I
                                                             [După 1920]
                      Iubite d[omnu]le Brătescu,
      Ce mai faci ? E mult de cînd vreau să-ţi scriu, dar nu mă pricepeam cum să-ţi adresez scrisoarea. Ştiam că stai la Cameră, dar mi se spunea că stai în Fundătura 11 iunie, şi nu înţelegeam ce are a face una cu alta.
                                                                  349
    Acum am aflat.
    Nu ştiu cum să mă exprim ca să mă înţelegi. Că doresc din suflet, ca secretar al V.r., o bucată de la d-ta, nici vorbă. De ce aş ascunde acest sentiment egosit ? Dar mai e ceva poate tot egoist. Pentru ce taci ? Pentru ce nu mai scrii ? Cum ? Generaţia noastră s-a isprăvit ? Eu sînt etern cvasibolnav (nu de ipohondria pe care o ştii, ci de stupida neurastenie). Dar d-ta ! Şi d-ta scrii mai puţin decît mine. Ultima bucată a d-tale din V.r. era tot atît de vie ca şi bucăţile d-tale de acum zece ani. * Aşadar, nu te-ai „ramolisit“. Atuhci de ce taci ? Ştiu, literatura nu e mai mult decît literatură. Dar gîndeşte-te la căpitanul din Predoslovia întunericului şi luminei. Şi apoi (şi aici poate e egoismul meu cel de-al doilea, nu cel de secretar de redacţie), şi apoi, generaţia noastră să-şi fi depus armele ? Nu e păcat ? Şi în faţa cui ? A nimănuia — căci o mai mare secetă, mai ales în proză, nu se poate închipui. Dacă nu m-aş sfii de aere şi fraze solemne, ţi-aş repeta apelul lui Turgheniev muribund adresat lui Tolstoi: „Cîntăreţ al pămîntului“ — românesc etc., etc... cînd Tolstoi declarase că nu mai scrie literatură.
                                                          Te salut cu dragoste, G. Ibrăileanu.
                                                                                       str. Carol, 4.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 2 (27)/II
    Scrisorile către Brătescu-Voineşti au fost publicate şi de AI.
    Teodorescu în voi. IU din Scrisori către Ibrăileanu, p. 433-470.
    * Ultimele schiţe publicate de Brătescu-Voineşti în Viaţa românească sînt Moarte grabnică (1928, nr. 3) şi Ghiorghiţă al Anghe-linei (1928, nr. 4).
                           Către Octav Botez
                                              1
                               [Ştampila poştei: 1 februarie 1906] Iubite domnule Botez,
    Te rog vino pe la mine. Scrie numaidecât fratelui d-ta-le * şi spune-i că ne-a trimis o nuvelă Vlahuţă, ne-a promis pentru nr. 1 Gane, ne va trimite dr. Cantacuzino etc. şi că, chiar dacă ar colabora la Curentul nou (care, cred, nu va putea apare; am scris lui Sanielevici să-l contopească cu Viaţa românească), să colaboreze şi la noi, căci revista noastră va avea un mare răsunet.
                                                                              G. Ibrăileanu.
    [adresa] D-lui Octav Botez (la d-1 colonel Botez), Fun-
dacul 40 de sfinţi — Loco.
    Muzeul de literatură al Moldovei, Iaşi, 6285/L.
                             2
                                   [Data poştei : 28 ianuarie 1913] Amice Octav,
    Iţi trimit volumul pentru o scurtă recenzie. Ce cărţi din 1912 mai ai acolo? Scrie-mi numele lor şi pe care le poţi recenza. Voiam să completăm — de-am putea — acuma ceea ce am neglijat în cursul anului trecut.
    In sfîrşit, dacă n-ai nimic de recenzat, ori nu poţi, sau nu-ţi place, te rog scrie ce-ţi trece prin cap, ajută-ne la colaborare.
                                        Salve !, G. Ibrăileanu. [adresa] D-lui Octav Botez, Goethestrasse, 66, III, Charlottenburg, Berlin.
    Muzeul de literatură al Moldovei, Iaşi, 6285/L.
       Eugen P. Botez, Jean Bart.
                                   3
                                                      1913 [martie-aprilie], Iaşi
                                Dragă Octav,
                 Dacă ai ceva, trimite urgent. Dacă nu poţi urgent, lasă
pe nr. viitor. Brand, perfect.
    Ce mai faci ? De-om trăi pănă la vară să ne vedem... wCe frumos era în crînguri“...
                                                        G. Ibrăileanu. Vă salut, Soroceanu.
    Muzeul de literatură al Moldovei, Iaşi, 62851L.
                 Către Horia Petra-Petrescu
                                    1
                 REDACŢIA REVISTEI -VIAŢA ROMANEASCA»
                               str. Română 4 Iaşi
                                                               Iunie [1906]
                   Stimate domnule Petra-Petrescu,
    Poezia nu mi se pare publicabilă fără schimbări mari, schimbări pe care acum n-are cine le face aici, căci acel domn care făcea asemenea lucruri nu mai e aici.
    De aceea ţi-o trimit înapoi. Schiţa mai are nevoie de o concentrare, mai ales în partea de la început. Mai scurtează consideraţiile generale. Ideea e foarte frumoasă şi o aşteptăm scoasă mai în relief, prin concentrarea propusă.
    De ce însă nu ne trimiţi nişte „Cronici44 din viaţa culturală, literară etc. germană, căci ştiu că dumneata te ocupi mult şi urmăreşti aceste lucruri ?
    Primeşte salutările mele prieteneşti,
                                                              G. Ibrăileanu.
    Răspuns la scrisoarea lui Horia Petra-Petrescu din 1 iunie 1906 (Scrisoarea nr. 1, în Scrisori către Ibrăileanu, III, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 182).
                                                                  Iaşi, 12 iunie 1906
                          Stimate domniile Petrescu,
                                                   /
    Fiindcă ne-aţi dat permisiunea să facem o „corectură binevoitoare"4 şi, mai ales, fiindcă bucata dvs. ni s-a părut prea mare faţă de subiectul, prezentînd cîteva stag-naţiuni, ne-am permis, pe lingă unele corecturi, să facem şi cîteva amputaţii. Un om de gust, care ne dă ajutor adesea în aceste operaţiuni, a selectat din poezia dvs alăturata bucată.
    Dacă vă convine, trimiteţi-o înapoi pentru nr. 5. Cred însă că menirea dvs. e proza, judecind după bucata din Junimea literară despre care a fost vorba în Viaţa românească.
                                                                   353
    Vă rog trimiteţi „Cronica4* vieneză. în adevăr, ar fi bine să avem cronici din marile centre europene.
    Să revenim la poezie. * Ştiu psihologia autorului — o ştiu şi prin mine. Şi mie îmi vine foarte greu, după ce am scris, să renunţ la părţi din ce am scris : parcă mă doare. Aşa vi se va întîmpla şi dvs.; dar credeţi-ne — reprezentăm media cetitorilor — că e mai bună bucata scoasă de noi decît bucata dvs. neschimbată.
                                                        G. Ibrăileanu.
    [H.P. Petrescu adaugă cu creion roşu : R. 29 VI 1906]
                                                               [Carte poştală]
                                  [Ştampila poştei] Mănăstirea Neamţului...906
                        Stimate domnule Petrescu,
    Poezia apare în nr. 5. Nuvela, în nr. 6. Veţi primi revista în Transilvania, la adresa pe care vă scriu acuma. Cronica vieneză n-am primit-o. Dacă aţi trimis-o, o voi primi aici, în mănăstirea Neamţ, căci am lăsat adresa la poşta din Iaşi. Vă socotim cu plăcere între colaboratorii revistei noastre. Pănă la vreo 20 august stil vechi, îmi puteţi scrie aici.
                                          Salutări cordiale, G. Ibrăileanu,
    Răspunsul lui Horia Petra-Petrescu la 18 iulie 1906 (Scrisoarea nr. 3, în Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 183-184).
                                                                [carte poştală] [Mănăstirea Neamţului, 27 iulie 906]
                        Stimate domnule Petrescu,
    Ţi-am scris o scrisoare, la Fofeld, pe o adresă ce mi-o dăduseşi mai înainte, puţin cam altfel decît aceea pe care
    * Poezia nu a apărut în Viaţa românească. Nuvela apare în nr. 7, 1906, cu titlul Badea Cărăbanâ. Răspunsul lui Petra-Petrescu, la 29 iunie 1906, în op. cit., III, p. 183.
354
mi-o dai prin scrisoarea în care e vorba de amînarea cronicii pe la toamnă (în contra cărui lucru n-am nimic de spus). Ai primit acea scrisoare ? Era vorba despre nuvela dumitale (în numărul 6) şi despre poezie (în numărul 5).
                                        Salutări cordiale, G. Ibrăileanu,
                                                         Mănăstirea Neamţ.
    Răspunsul lui Horia Petra-Petrescu la 28 iulie 1906 (Scrisoarea nr. 4, în Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 184).
                                   5
                                                    14 august 906, Neamţu
                   Stimate domnule Petra-Petrescu,
    Cred că ai primit nr. 5. M-ar (adică ne-ar) interesa mult să ştim părerile despre revistă ale diferitelor cercuri prin care te-ai învârtit ori te învîrteşti. Voim să aducem revistei toate îmbunătăţirile şi am dori să ştim de ce are şi de ce nu are nevoie publicul. Te rog, dar, să-mi spui sincer care sînt rubricile mai interesante ori mai puţin interesante ? Ce e prea mult şi ce lipseşte ? Despre talentul scriitorilor nu poate fi vorba : e cum l-a dat Dumnezeu, dar despre alcătuirea revistei te întreb. Părerea d-tale şi a altora. Nu e vorba nici de principii, pentru că principiile nu le-am sacrifica publicului : aceasta s-o facă acei care urmăresc tirajul.
    Nuvela dumitale nu s-a pus în numărul 6, ci se va pune în numărul 7 (o vei ceti în Bucureşti), căci n-a încăput : avem o mulţime de materiale care aşteaptă mai de mult şi apoi numerele pe vacanţă, deşi au fost mai mari decît aproximativ 150 pagini ( ! ), dar n-au fost aşa de mari ca celelalte. Cred însă că ţi-i indiferent în ce număr se publică.
    Dacă ai ceva, trimite ; cu cit e trimis mai degrabă, cu atîta îi vine rîndul mai degrabă. Bucăţile fac stagiul reglementar.
    Ai văzut că noi plătim bucăţile. Pentru nuvela dumitale scrie-mi pretenţia dumitale, altmintrelea vom preţă-lui-o noi din oficiu. Piesa de teatru e pentru noi ? Am
                                                                355
cetit fragmentul din Grigore (în Luceafărul), Această bucată, împreună cu schiţa din Junimea literară, pe care am lăudat-o, mă face să cred că talentul dumitale se poate dezvolta mai ales în genul umoristico-fantezist. (Scu-ză-mi... invenţia acestui gen literar.)
    E posibil să fiu în Bucureşti şi eu, dar mai posibil e să fie Stere. Eu sînt un om cu sănătatea foarte şubredă şi am mare oroare de drumuri, oteluri, zdruncinare, oameni mulţi etc.
    Mănăstirea Neamţului e în judeţul Neamţ, nu în judeţul Ilfov, cum mi-ai adresat dumneata scrisoarea, care, totuşi, cum vezi, mi-a ajuns aici.
                                          Salutări cordiale, G. Ibrăileanu,
                                                           Mănăstirea Neamţ.
    Răspunsul lui Hoţia Petra-Petrescu, nedatat, în Scrisori către
    Ibrăileanu, III, p. 185-187 (Scrisoarea nr. 6).
                                                               [Sept. 1906]
                       Stimate domnule Petrescu,
    Vreu să-ţi scriu demult dar tot aştept să am vreme ca să-ţi scriu mai mult, relativ la ultima d-tale scrisoare.
    Fiindcă mîne plec la Iaşi, m-am hotărît să-ţi scriu, căci acolo voi fi foarte ocupat. Iţi voi scrie scurt, căci... tot n-am vreme.
    In privinţa sfaturilor ce mi le dai pentru răspîndirea revistei, le voi pune în discuţie la Iaşi.
    Deocamdată îţi mulţumesc pentru interesul ce-1 porţi revistei noastre.
    In privinţa d-lui S. Puşcariu... sînt chestiuni privitoare la filologie şi e imposibil să nu fie ciocnire, cînd părerile sînt deosebite. Vorba este să nu cădem în injurii şi personalităţi, şi, pe cît mi-aduc aminte, n-am căzut. Dacă n-ar fi să spunem ce credem în toate chestiile, pentru ce am apare ?
    Cu d. Iorga... Observă dumneata modul cum ne tratează în ziarele sale şi spune drept, sîntem noi vinovaţi ? Noi discutăm principii, combatem o atitudine, apărînd-o pe a noastră, şi el ne tratează ca pe nişte... nici nu ştiu cum să zic ! D, Iorga e aşa că cine e cu dînsul e cu per-
 356
f ecţia în picioare (de pildă Ramuri ! J /), cine nu e cu dînsul i-i „duşman44, îl „înjură44 etc. Crezi şi dumneata că l-am „înjurat4* ? Dar unde a fost lăudat mai mult — independent ! decît la noi. Laudele ciracilor săi nu fac două parale, ale noastre, care nu-i sîntem ciraci, sînt foarte preţioase (dar nu pricepe asta !).
    Dacă vrei să scrii un foileton despre V.r., scrie-1.
    Aşteptăm manuscrisele — şi, de la Iaşi, ne vom face datoria faţă de d-ta. Nuvela d-tale s-a tipărit.
    Orice schimbare de adresă te rog să mi-o faci cunoscută. Nu cumva aveţi de gînd (excursioniştii la expoziţie) să veniţi pe la Iaşi ?
                                        Salutări cordiale, G, Ibrăileanu.
    P.S. Nu cred să mă duc la Bucureşti. Ar trebui să-mi iau concediu de la Şcoala Militară (acolo se începe la 10 sept.) şi apoi sînt foarte obosit. Stere poate să fie îa Bucureşti, dacă nu cumva tocmai atunci e nunta lui Goga, unde se va duce şi el. Cit pe ce era să vin pe la Sibii cu Stere şi Brătescu-Voineşti. Aş fi făcut o încercare de energie.
    [H.P.-Petrescu notează pe scrisoare : Trimit 12 X 906 Din primăvara vieţii].
    Răspuns la scrisoarea lui Horia Petra-Petrescu citată mai înainte din Scrisori către Ibrăileanu, III, (Scrisoarea nr. 6).
                   Către Octavian Goga
                                     1
                                                            [Febr.-martie 1907]
                          Stimate domnule Goga,
    Proprietarii întărîtîndu-se din pricina reformelor propuse de liberali, întărîtare hrănită şi de atitudinea d-lui P. P. Carp, care vorbeşte de interesele intangibile ale proprietarilor, Stere vă roagă să scrieţi in Luceafărul un articol în care să faceţi apel la patriotismul proprietarilor din Regat, pentru ca apoi noi să-l putem reproduce aici.
    Stere nu cred că să vă scrie prea curînd, căci munceşte, fără nici o exagerare, 20 de ceasuri în şir. Cu toată admirabila lui construcţie, e într-un hal teribil. Trebuie
                           t >
să lupte cu proprietarii, cu arendaşii lor, să facă pe ţărani să creadă (lucru foarte greu, după sute de ani de împilare nemiloasă) şi mai trebuie să lupte chiar cu... Clubul liberal, căci mulţi postulanţi de slujbe nu pricep să fi venit la „putere44 şi să nu se-nfrupte imediat din buget. Şi Stere nu vrea să-i satisfacă, căci ar înduşmăni partidul din opoziţie. E grozav aici. Mulţi dintre noi trebuie să meargă ca propagandişti la ţară sau ca ofiţeri în rezervă. Vom apare fără unele rubrici (dacă nu s-or întoarce cîţiva). „Cronică internă44 nu vom avea de la Stere. Nu ştiu de va putea scrie ceva pentru Luceafărul. Peste două zile trebuie să plece în juleţ. Ţăranii au alungat pe toţi proprietarii şi arendaşii. Acum e vorba să se ajungă la o înţelegere. De nu se va ajunge, grozăvia îşi va ajunge culmea cînd va veni vremea aratului. Noroc că încă ţine pe aici iarna...
                                    Primiţi salutările mele. G. Ibrăileanu.
                              7                 *
    P.S. Dacă scrieţi articolul cerut altundeva decît în
    Luceafărul, trimiteti-ne ziarul în care apare acel articol.
                                                                           7b.
358
    Bibi Acad. R.S.R., 4 (3)!CCXVl
    Octavian Goga răspunde la 3 mart. 1907. Vezi Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 69 (Scrisoarea nr. 2).
                             2
                                                                  [Ian. 1910]
                          Iubite domnule Goga,
    Am primit eu paginile, căci Stere e la Bucureşti. E foarte necăjit, nu e sănătos, e negru la faţă, enervat peste măsură şi, pe cit am înţeles (ţi-o spun numai d-tale), e încă afectat grozav de calomniile de astă-vară. E la el un fel de idee fixă. Sînt foarte îngrijit. Stă la infinit în odaia lui cu tot felul de tratate de geologii... dar n-am vreme să-ţi scriu mult, e zgomot aici şi pleacă poşta.
    întrebi pănă cînd se mai poate trimite ceva pentru nr. 1. Pănă la 1 februarie stil vechi.
    Acum te rog un lucru : pe cine să alegem corespondent din Ardeal ? Au făcut oferte Bolcaş şi Secula. * Dar cred că ar trebui altcineva. Nu avem nevoie de „ştiri politice44 pur şi simplu, căci cetitorii le cunosc mai înainte de apariţia noastră din gazete. Avem nevoie de judecăţi asupra politicii, mişcării culturale„ literare. D-ta ai fi cel indicat, dar ai procese, apoi te vei duce în străinătate (ori în închisoare). N-ar fi bun Ciura ? Dacă crezi că da, te rog scrie-i. 50 franci pe lună onorar.
    Multe salutări prieteneşti, sănătate şi mai puţine dis-plăceri.
                                                             G. Ibrăileanu.
    Nu uita de Ciura !
    Bibi. Acad. R.S.R., 4 (l)jCCXVl
    Răspunsul lui O. Goga din 3 februarie 1910 în Scrisori către
    Ibrăileanu, III, p. 70-71.
                                                         [Febr. 1910]
                       Iubite domnule Goga,
   îţi mulţumesc pentru osteneală şi te rog să ne ierţi că-ţi batem capul atîta. Corespondenţa e bună, dar e prea mare. Am dat-o la tipar, dar altădată s-o facă mai mică, pe jumătate dacă se poate. Cetitorul e foarte curios : se
    * Lucian Bolcaş şi Septimiu Sever Secula, gazetari şi scriitori transilvăneni, colaboratori ai Tribunei şi ai altor reviste.
                                                                               359
sparie de lungime şi mai ales cînd nu-i roman, nuvelă ori chestie „ palpitantă w.
    Aştept poeziile d-tale. Întîrzierea lor va face să ocupe un loc mai spre mijloc (dealtmintrelea noi de la început am hotărît să nu facem din „loc“ o chestie de preferinţă, dar totuşi dorim ca ce e mai bun să fie pe la-nceput — lucru ce reuşim foarte rar).
    Cu Stere vom vorbi cînd vei veni de la Bucureşti. Are
                                                       *
de gînd să plece în Elveţia. Atunci, cred că va veni si pe la Sibiu.
                                Multe salutări prieteneşti, G. Ibrăileanu.
    Bibi. Acad. R.S.R. 4 (2)/CCXVI
    Vezi şi scrisoarea lui O. Goga din 25 februarie 1910, în Scrisori către Ibrăileanu, UI, p. 72 (Scrisoarea nr. 6).
                  Către D. D. Patraşcanu
                                                      5 august 1907, Agapia
                                  Amice,
   Răspunde imediat dacă miercuri poţi veni la Agapia pentru excursie. I-am scris şi lui Hogaş. Răspunde imediat, ca să nu ne încurci.
                                                     Salve, G. Ibrăileanu.
   D-sale d-lui D. D. Patraşcanu, profesor din Bacău, deputat.
   Reprodusă după Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, Ed. Mi-
   nerva, 1974, p. 474.
                       Către C. Botez
REDACŢIA revistei «VIATA româneasca»
             Iaşi, str. Golia 52
                             Dragă Botez,
                                                                                       [1908]
    Rămîne aşa cu revistele. Dar văd că a venit aici Soz. Monat *. In sfîrşit, vom aranja. Te-am cam batjocurit, e drept. Dar mai puţin ca atunci cînd erai aici, cu un amestec de tandreţă. Acum pot să-ţi spun ce-am simţit cînd ai plecat : cu câteva zile înainte umblam melancolic şi emoţionat pănă la lacrimi (autentic!).
    Dar, prin firea mea curioasă de o bucată de vreme, nu numai că mă purtam, cînd te vedeam, indiferent, ci chiar rece, chiar cinic. La Stere, cînd ţi-am spus : „Cine ar să mai vie să fumeze, chirchilit etc.44, am tradus ironic un cu totul alt sentiment.
    Cu catedra universitară : numit fără consultare ; consultată apoi Facultatea : Răşcanu, Ph[ilippide], Caraiani — pentru, Teohari, Găvănescu — contra, Negulescu (junimist) se abţine, Bărbulescu n-are drept de vot, Xenopol, Paris, Naum, bolnav (făgăduit că e pentru). Acum, Găvănescu, prodecan în locul lui Xenopol, nu face actele, ca să trăgăneze. Volumul I apărut. în presă, un scandal enorm. într-o zi am fost lăudat şi înjurat în 6 ziare. Continuă. Studenţii, foştii mei elevi şi iorgalişti, scrisoare deschisă contra Iorga.
    Bogdan-Duică a apărat în Luceafărul cursurile de vară Iaşi. Ar trebui I. Botez să te tină în curent, trimitîndu-ti ziare etc. Eu sînt ocupat pănă la nebunie. Stere, Cameră, Kernbach — Jockey etc.
    Iartă-mi această stupidă scrisoare telegrafică. N-am vreme, în redacţie scandal şi harmalaie.
    Salutări doamnei şi copiilor, pe care am avut stupiditatea să nu-i văd, transmite-le salutări.
                                                       Salve, G. Ibrăileanu.
    Răspuns la scrisoarea lui C. Botez din 8 dec. 1908. C. Botez
    răspunde la 3 ianuarie 1909. Vezi Scrisori către Ibrăileanu, II,
    Minerva, 1971, p. 2-3.
    Reprodusă după I. Creţu, G. Ibrăileanu, Restituiri literare, Ed.
    Academiei, i968.
     * Sozialistische Monatshefte.
362
                    Către Elena Ibrăileanu
                                  I
                                              (Miercuri, 17 februarie 1909)
                            Dragă Lenţă,
    Tu numai Constanţei Moscu îi scrii mult, de frică. Mie îmi scrii prea puţin. Iată, azi, miercuri, mi-a trimis Pă-trăşcanu scrisoarea ce ai dat-o lui (cred că lui, că el încă n-a venit la mine şi mi se spune că a adus-o un băiat — probabil Ticu). Iţi scriu şi eu atunci o carte poştală. Tu ai putea să-mi scrii multe : de fată, de Iaşi, de acasă. Eu n-am ce, şi tot îţi scriu mult. Aseară am uitat ce-am mîncat. Azi la dejun : supă, conopidă, şniţel de viţel, compot. Aştept acuma pe Izabela şi pe Sadoveanu. Poate a venit şi Botez. Cetesc o carte de vînătoare în Africa. Caută Viitorul care a sosit în Iaşi marţi sau miercuri şi ai să vezi mutra mea. Sărutări ciopacului şi ţie. Sărutări de mină peste sală. Complimente] lui părintele Carp *. Ai luat banii ?
                                                                G. 7b.
                                       2
                                                      (Vineri, 19 februarie 1909)
                                Dragă Lenţă,
     Miţa asta se explică prin aceea că hîrtia mi-a dat-o d-na Cornelia **.
     Am fost ieri la Marinescu *** acasă, cu Lupu ****, pe care l-am găsit aici. I-am istorisit toate, m-a căutat. Rezultatul : eîteva semne de ataxie, dar combătute de alte multe semne contrare ataxiei, apoi : faptul că de 10 ani stau pe loc arată că nu e ataxie. E lipsă de nutriţie, surmenaj, neurastenie gravă etc. Aşadar, „calic şi dator organiceşte“.
   ■ * Socrul lui G. Ibrăileanu.
   ** Scrisoarea are în antet o şaretă cu trandafiri, trasă de un motan.
   *** Doctorul Gh. Marinescu, fondatorul şcolii române de neurologie (1863—1938), fost membru al Academiei Române.
- -*•** Dr. N. Lupu, colaborator al Vieţii româneşti (1876—1947), medic şi om politic.
                                                                  363
Vindecabil, zice d-rul. Acum ştiu eu cum stă lucrul ? Dar cred că aşa, după chipul cum se poartă cu mine amicii. I-am studiat şi văd că nu sînt alarmaţi. Lupu a vorbit în particular cu Marinescu. Lui Lupu i-a spus de cîteva semne de ataxie. Mie nu mi-a spus. Mă ştia Marinescu : de la Viaţa românească, că-s numit la Universitate etc. Am glumit necontenit cu dînsul şi l-am epatat cu ştiinţa mea asupra simptomelor boalelor nervoase şi a ataxiei. Mi-a spus să stau 10 zile în sanator, ca să încep îngrijirea, să cîştig vreun kilo etc. Şi ceva electricitate. Azi am fost la sanator. Mai mare e... Caty Varlam ! ! O odaie de clasa II, 16 fr. pe zi. Vizita lui Marinescu plătită deosebit. Intru mine dimineaţă, sîmbătă. Sînt foarte trist, înţelegi. Dar mai presus de toate e fata l Mi-e frică teribil de scarlatină. Te conjur, fii atentă. N-o duce nicăieri. Nu lăsa pe nimeni din cei ce vin de pe drum să se atingă de dînsa. La cea mai mică îndoială, pune termometrul, etc. Dacă nu faci aşa, şi nu-mi juri că faci, nu stau aici. Şi chiar dacă stau, stau degeaba l Pătrăşcanu şi m-me Pătrăşcanu stă-ruiese teribil să vii la ei cu fata. Pătrăşcanu cică vine să vă aducă. Ştiu eu ? Dacă nu e ger (deci dacă nu e primejdie în tren pentru fată), puteţi veni. Vă doresc tare. Sărutări ţie şi ciopacului şi sărutări de mină mătuşei şi moşului. Dacă veniţi voi, ce face mătuşă-mea cu frica ? Să-mi scrii zilnic ; şi fata să-mi scrie zilnic ! îi voi spune lui Botez * să-ţi dea bani. Ori ia de la Mihai ** leafa mea de la V. rom. pe februar.
                                                                            G. Ib.
                                 3
                                                    (Sîmbătă, 20 februarie 1909)
                                Dragă Lenţă,
    Iţi scriu sîmbătă, ora 2, din sanatoriu. La 4 ceasuri vine doctorul (unul mai mic), căruia Marinescu i-a spus ce să-mi facă. Vizitele lui Marinescu se plătesc aparte
    * Iancu Botez era şi contabilul Vieţii româneşti.
    ** Mihai Carp, cumnatul lui G, Ibrăileanu, era colaborator al revistei.
364
(10 franci). Plătesc pe zi aici 16 franci. O odaie mică : un pat, o dormeză, lavoir, garderobă, parchet pe jos, calorifer, electricitate. Mîncarea încă nu ştiu cum este. E un vînt teribil aici şi viscol şi frig. Ce faceţi oare acum ? Sînt atît de departe î şi probabil se vor înzăpezi şi trenurile ! Vai de biet î Scrie-mi pe adresa : G. Ibrăileanu, Sanatorul Sf. Elisabeta, Şoseaua Kiseleff, Bucureşti.
    Sărutări ţie şi ciopacului şi celor de peste antret. Părintele Carp doarme acolo ? Complimente lui.
                                                                  G. 7b.
                              4
                                         (Duminică seara, 21 februarie 1909)
                              Dragă Lenţă,
    Am primit scrisorile tale şi ale ciopacului. Ai primit cartea poştală cu adresa mea cea nouă ? Ţi-o scriu din nou : „G., Ibrăileanu, Sanatorul Sf. Elisabeta, Şoseaua Kiseleff, Bucureşti44.
    Azi (duminică) au fost la mine Stere, Botez, Pătrăş-oanu şi Izabela. Toţi pleacă diseară la Iaşi... şi eu rămîn aici ! Nu e curios ? Sînt abătut şi melancolic, dar mă ţin ! Iau nişte doctorii, am făcut baie, m-a injectat nu ştiu cu ce Marinescu lîngă capătul de jos al măduvei spinării. Abia o noapte a trecut şi mai am încă 9 ! Mai mult nu stau ! ! M-am culcat asară la 11 şi m-am sculat la 8 şi ceva. Am dormit teribil de prost, aproape zero. Dar cu asta mă voi deprinde să mă scol mai dimineaţă.
    Boala mea nu e aşa simplă. Pe lîngă neurastenie, am şi o leziune, mi-a spus Marinescu, deci ceva atins în măduva spinării, dar se va vindeca, zice el. Să dea Dumnezeu ! Cu voi n-am hotărît nimic. Am lăsat să hotărăşti tu, sfătuindu-te şi cu amicii care vin la Iaşi. Eu mă tem de frigul de pe drum şi, mai ales, de enervarea fetei cu cei trei copii ai lui Pătrăşcanu (Zizica e foarte neastîm-părată). Despre mâncare şi odaie îţi va spuse Pătrăşcanu. Dar să-ţi spun eu, Lapte dimineaţă, dejun (primul azi) : supă cu o bucată de pasăre în ea, ochiuri, cotlete de viţel, o bucată de pandişpan, lapte la 4, masă sara. (Asară prima masă mizerabilă.) Linişte nu tocmai. în culoare cam zgomot, uşi, glasuri — dar noaptea nu. Dimineaţa am fost
                                                                 365
la Pătrăşcanu. Sînt liber să ies. Dar deseară pleacă amicii ! ! Ce faceţi ? Ce face ciopacul tatei ? Ce departe e casa ! Mă simt foarte singur. Să-mi scrii în fiecare zi. Şi ciopacul să-mi scrie în fiecare zi. Am să~i aduc lucruri frumoase şi bune. Spune-i. La Iaşi am să urmez cura, probabil cu Manicatide. Am să mai întreb pe Marinescu de fată. Cum doarme ? Cum se trezeşte ? Ia bani de la Mihai ori de la Botez. Nu te jena deloc. Ia cit vrei. Ia şi 200 franci. Dacă vii, am vorbit cu Botez să ia şuba de la Stere, pentru drum, în caz de ger. Dar dacă e ger, nu plecaţi deloc. Eu aş crede să veniţi lunea viitoare. Complimente la toţi. Te sărut pe tine şi pe ciopac.
                                                                     G. /.
    Să-mi trimiteţi lenjuri printr-un amic şi peria de dinţi şi praful, prin Botez, căci el pleacă marţi ori miercuri.
    Scrisori publicate de M. Bordeianu, în Viaţa românească, 1971, nr. 5. în legătură cu şederea lui G. Ibrăileanu la sanatoriu, a se vedea şi Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în Amintiri despre G. Ibrăileanu, voi. îl, p. 222.
                                                         Breslau [1914 ?}
                             Dragă Lentă,
    Iţi scriu după ce am ajuns la 11 şi 1/4 şi am făcut o baie. Pe urmă voi mînca şi apoi vom vedea cînd găsim pe doctori. Am venit relativ bine. Intre 3-5 noaptea am aţipit puţin. Aici e înourat. Mi se pare aşa curios : la Breaslu, în acest otel! Voi sta cît mai puţin posibil. Aştept poste-restant. Cred că mai stau cel mult pană duminică sau luni aici. Luni să-mi scrii la Berlin, la C. Botez. Cînd voi pleca la Berlin, am să-ţi telegrafiez. Sînt cam melancolic şi cam pesimist.
    Vă sărut pe amîndouă şi dă Doamne să mai văd Moldova !
                                                         G. Ibrăileanu.
    B.C.U. Iaşi.
366
                      Către Al. Carp
                                            1
                                               [Data poştei : 1916, octombrie]
                             Dragă Alexandre, *
    Am urmărit, din scrisorile ce ai trimis aici, peripeţiile morale prin care ai trecut şi mi-a părut bine că te afli sănătos şi voios. Doresc ca starea aceasta să continue şi să te văd în Iaşi sănătos, să ne istoriseşti ce-ai făcut, să jucăm domino, 66, să trimitem pe Costache la Ita şi să-ţi reiai rolul de Mascotă.
                                            Te îmbrăţişez, G. Ibrăileanu.
    D-lui sublocotenent Alexandru Carp, Armata de operaţiuni nord, Poşta militară.
    Muzeul de literatură al Moldovei, laşi 4901/L.
    * Alexandru Carp, unul din fraţii soţiei lui G. Ibrăileanu.
                                                                 367
                     Către Paul Zarifopol
                                                       12 ianuarie 1920, Iaşi.
                       Stimate domnule Zarifopol,
    Îmi permit să-ţi fac o propunere, pe care nu ştiu cum vei primi-o. Ai aflat, cred, din ziare, despre reapariţia Vieţii româneşti. Revista va fi absolut independentă de orice politică de partid şi de orice şcoală literară. Singurul „program44 care va respira din ea va fi o atitudine împotriva obscurantismului pe partea politico-socială şi talentul pe partea literară.
    Am fi fericiţi dacă ai voi să te numeri şi d-ta printre colaboratorii revistei, căreia i-ai da tot ce voieşti, afară de articole de politică militantă — restricţie inutilă cînd e vorba de d-ta, care ai avut întotdeauna bunul-gust de a nu o face.
    Dacă primeşti propunerea, te rog fă-mi cunoscut. Numele colaboratorilor li vom înşira pe o listă pe care o vom numi „Asociaţia literară şi ştiinţifică Viaţa românească44. E un simplu nume în loc de „colaboratori44, şi atîta tot. „Asociaţia44 e pur platonică, nici întruniri, nici comitet, nici cotizaţie, nimic. Din ea fac parte tot felul de oameni, din toate provinciile, din toate partidele şi din nici un partid,
din toate şcolile literare si din nici o scoală. Coloratura
            > > >
„Asociaţiei44 e ca şi a „prospectului44 pe care probabil l-ai cetit prin ziare.
    Dacă primeşti această propunere, te rog trimite-mi şi o fotografie. Te rog nu te speria. Nu vom face exhibiţionism demagogic şi nici de prost-gust. Voim să facem un fel de prospect, un fel de anunţ literar, în vederea apariţiei revistei, pe care, spre a-1 face mai atractiv, voim să-l ilustrăm cu figurile viitorilor colaboratori.
    Dintre toate aceste propuneri — colaborare, asociaţie, fotografie —, primeşte cit vrei. Am dori mult să le primeşti pe toate, chiar şi fotografia, care, simt, poate să-ţi pară ceva neserios. Iţi fac cunoscut că avem până acum mai toate fotografiile — chiar şi a d-lui Philippide, cel mai refractar la asemenea lucruri.
36$
    Revista va apare „sub direcţia unui comitet". Onorariile vor fi fixate de comitet.
    Primeşte salutările mele amicale,
                                                                                                                G. Ibrăileanu, str. Carol 4
    Zarifopol răspunde la Zl ianuarie 1920. Vezi Scrisori către Ibrăileanu, I, E.P.L., 1966, p. 263, (Scrisoarea nr. 1).
                                          Iaşi, 26 ianuarie, 1920 Stimate domnule Zarifopol,
    îţi mulţumesc pentru făgăduinţa de colaborare şi vreau să mă apăr pentru restul de propuneri, pe care nu l-ai primit. în „asociaţie" au intrat o sumă de oameni, pănă acuma intr-adevăr necunoscuţi. D-ta nu eşti un necunoscut şi nu eşti necunoscut chiar ca scriitor. Articolele d-tale din Cronica * sînt încă în amintirea multora. Am ales cuvîntul „asociaţie", în loc de „colaboratori", între altele şi pentru motivul că colaboratorul e, parcă, ţinut să scrie mai des decît un asociat. Un asociat, la urma urmei, poate nici să nu scrie. Cazul multor membri din „Junimea". „Asociat" mi s-a părut ceva mai vag, ori mai atenuat decît un colaborator.
    D-ta îmi spui că abia cînd vei trimite ceva vom fi în stare să judecăm bine dacă „faci de colaborator". Dar dacă nu ştiam noi deja că faci de colaborator, îţi scriam ? Eu, care am dorit atît de mult să primeşti catedra de la Iaşi şi care am gustat atît de mult articolele d-tale din Cronica, nu mai am nevoie de dovezi.
    In privinţa propunerii a treia, iată apărarea mea : punem fotografia tuturora, vreo 80, iluştri şi necunoscuţi, bătrîni şi tineri etc. Aceasta, deja, micşorează oarecum răspunderea personală a fiecăruia. Apoi, prospectul ** avînd un caracter în mare parte comercial, se vede bine că lucrul pleacă de la autorii prospectului, şi nu de la
    * Revista condusă de T. Arghezi, la care P. Zarifopol a colaborat cu şase articole în 1915.
   ** Prospectul de reapariţie al Vieţii româneşti.
                                                                369
 cei fotografiaţi. In sfîrşit, este prezumţia că exhibarea a fost făcută din oficiu de administraţia revistei. Şi, de fapt, eu nici n-aş fi avut nevoie să cer fotografii, dacă le aveam. O publicaţie ilustrată poate da, ea, mutrele cui crede de cuviinţă. Bineînţeles, în cazul nostru, simt eu că mai e nevoie şi de aprobarea celui ilustrat.
     Dar esenţialul e colaborarea. Şi, încă o dată, îţi mulţumesc mult pentru făgăduinţă. Am convingerea că cola-borarea d-tale va fi preţioasă. Dacă te răzgîndeşti şi primeşti „asociaţia44, mai e timp. Scrie-mi. De fotografie nu-ţi mai vorbesc, pentru că văd că-ţi repugnă mult.
     Cu cele mai cordiale salutări,
                                                                                                                   G. Ibrăileanu, Str. Carol, 4.
     M.L.R., 12896.
     Răspuns la scrisoarea lui Paul Zarifopol din 21 ian. 1920. Scrisori către Ibrăileanu, I, 1966, p. 263, scrisoarea 1.
                                                             8 februarie [1920]
                        Stimate domnule Zarifopol,
    Scrisoarea d-tale mi-a produs o mare bucurie. Toate articolele d-tale, inedite şi cele tipărite deja în nemţeşte *, sînt minunate pentru V.r. Pe mine unul titlurile de articole din scrisoarea d-tale mă ispitesc grozav. Dacă ai gata pe Larochefoucauld, te rog trimite-mi-1 repede. Aş vrea să-l pun în nr. 1. Dacă cumva vine prea tîrziu pentru combinaţiile noastre redacţionale, tipografice etc., atunci îl dau la tipar pentru nr. 2. Dar ţin mult să fie în nr. 1.
    Fireşte că se admite şi pseudonimul. E de preferat, fireşte, numele adevărat atunci cînd pseodonimul nu e cerut de anume consideraţii. Dar asta e treaba d-tale. Eşti absolut liber să faci cum vrei. Eu însă ţin mult şi la numele d-tale. Cred că în nr. 1 mi-1 dai.
     * Flaubert şi Maupassant der Sentimentale, apărute în Suddeutsche Monatshefte (dec. 1908 şi ian. 1912).
 370
    îţi mulţumesc pentru permisiunea de a te pune în lungul nostru pomelnic numit „asociaţie44.
    Aştept pe Larochefoucauld (una din slăbiciunile mele). Cu cele mai cordiale salutări,
                                                             G. Ibrăileanu
            12918
     Răspunsul lui P. Zarifopol la 28 febr. 1920 (scrisoarea 2, în op. cit., I, p. 264).
REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMANEASCA»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                     [19203
                       Stimate domnule Zarifopol,
    Numărul 2 e aproape gata zeţuit. în curînd (peste vreo 5-6 zile) punem în lucru nr. 3. Te rog răspunde-mi dacă trimiţi pe Larochefoucauld.
    Am primit telegrama d-tale, în care îmi spuneai că
            trimiţi articolul peste trei sau patru săptămâni. De atunci
            probabil că sînt vreo trei săptămâni. Te rog iartă-mă că
            te tot plictisesc, dar ţin mult să fii şi d-ta în paginile Vieţii
româneşti.
        *
   Cu cele mai cordiale salutări,
                                                           G. Ibrăileanu.
    M.L.R., 12.919.
                               5
REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMÂNEASCA»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                  [Ian. 1920]
                       Stimate Domnule Zarifopol,
    Am primit articolul. * Şi de atunci fierb. L-am cetit fierbînd — şi fierb. D-ta ai făcut crima să nu vii la Iaşi şi, din cauza asta, să ne încurcăm aici cu un imbecil.
      * Trimis de Zarifopol cu scrisoarea din 23 iunie 1920 (scrisoarea nr. 3, în op. cit, l, p. 264-265).
                                                                   371
Articolul d-tale, dă-mi voie să ţi-o spun, e minunat. L-am cetit dintr-o dată, pănă noaptea tîrziu. Eu am cetit de multe ori pe Larochefoucauld, pe care îl admir din june-ţă. Articolul d-tale mi-a lămurit bine pe Laroch[efou-cauld]. Şi cu cit am gustat mai mult articolul, cu atît m-am simţit mai nenorocit. Nu ştiu, poate încă nu e totul pierdut. (Dealtmintrelea, nu ştiu dacă d-ta nu persişti mereu în rezerva, ca să nu zic refuzul d-tale.) îţi voi mai scrie în privinţa asta. Am fost la Philippide, la Guşti, faţă cu care mi-am vărsat focul împotriva d-tale — ba faţă şi cu alţii. Aceasta cu atît mai slab, cu cît zilele astea trebuie să luăm hotărîri în privinţa lichelei aciuate aici. (Te rog păstrează bine scrisoarea asta, ori rupe-o, căci n-aş voi să se creadă lucruri rele despre mine. înţelegi bine d-ta că eu nu-s condus de interesul pentru învăţă-mînt... sau, poate mai just, de stima pentru merit şi de greaţa pentru... etc.).
    Cea mai grea de îndeplinit dintre cererile d-tale e tipărirea într-un singur număr, dar voi face-o. în nr. 5 (nr. 4 e deja zeţuit). îţi voi trimite într-o zi, două, o mostră de literă mai mică (dar nouă şi frumoasă). Adică ce să-ţi mai trimit ? O găseşti în V.r. nr. 3, în cronica lui Corteanu. Scrie-mi dacă-ţi convine. Am face economie de spaţiu. (Pentru publicul nostru, minor, trebuie variaţie — deci multe bucăţi). Dacă nu-ţi convine, voi pune garmond.
    De corecturi, ţi-aş garanta. Aş face şi eu. Dar mă tem. Aşadar, îţi voi trimite cu condiţia să le faci repede.
    Citaţiile în franţuzeşte, fireşte, nu vor fi traduse. Cine nu ştie nici franţuzeşte, degeaba ar ceti articolul d-tale. Ba nici nu-1 va ceti.
    Aştept cu nerăbdare, pentru mine, pe France. îl cetesc necontenit de-o sumă de ani. Eu cred că vei da V.r. toate articolele din S.M., care, pentru noi, sînt asbolut inedite. După aceea va trebui să fie scoase într-un volum.
    Romanul Caragiale—Gherea...* Nu m-am gîndit la fetele care l-ar ceti. Nu am nimic în mine de Mr. Nico-deme. Dar mi se pare neestetic să tot fie vorba de „pan-taloniiM fetei fără nici o necesitate şi fără nici o ascuţime de intenţie ori de stil. Mai e în roman vorba de
    * Nevinovăţiile viclene de Luca I. Caragiale şi Ionel D. Gherea, în Viaţa românească, 1920, nr. 4, 5,* 6.
372
 menstrul fetei. Pentru ce ? Poate ca justificare a precocităţii ei amoroase ? Dar, la noi, ţară de sud, fenomenul e frecvent la vîrsta de 13 ani, dt are fata. Nu-i nevoie de această explicare (dacă explicarea e scopul). Menstrul
 evocă imagini displăcute. în La Rotisserie e senzualitate puternică, poetică şi — ce stil !
    Eu am cetit pasajul cu „pantalonii^ în redacţie, unde erau tot felul de oameni, de la ultramodernistul Al. A. Philippide, care dă cu barda-n Dumnezeu (şi are 20 de ani), pană la popularii Pătrăşcanu şi Sadoveanu (40-50 ani), şi toţi au fost de părere că nu e bine.
    Aştept răspunsul d-tale — şi France. Salutări prieteneşti,
                                                             G. Ibrăileanu.
            12 897
                                                   *
    P. Zarifopol răspunde la această scrisoare la 24 iunie 1920 (cf.
    op. cit., I, p. 266).
                                  6
                                               [Telegramă tranzitată — Iaşi, 25.06.1920 Paul Zarifopol — str. Suter sau Luter 13 — Sinaia
                                                              d.p. Sinaia — 26.061.
                  Primit amîndouă manuscrisele *
              12 930.
                                                         G. Ibrăileanu
                               7
 REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMANEASCA»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                               flulie ? 1920]
                        Stimate domnule Zarifopol,
           »
    Te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns la ultima d-tale scrisoare. Cauza a fost greva de la poştă — şi, după aceea, riteva încurcături şi neplăceri personale.
    * „Amîndouă“, adică France şi Maupassant.
                                                               373
   Am pus în nr. 5 (pe care-1 vei primi în cîteva zile) pe Maupassant. Am început cu el, pentru că e mai cetit în ţară decît France şi pentru că acest articol, prin concluziile lui, va face puţin „scandal44. Vreau să spun că e cel mai nimerit pentru a-ţi asigura deodată mulţi cetitori.
   Articolul e minunat. E formidabil. Simt acest lucru prin sentimentul produs mie : deşi maupassantist vechi, articolul d-tale m-a zdruncinat serios. Nu pot obiecta nimic la tot ce spui. Cel mult aş putea spune că sînt unele calităţi în Maupassant de care cLta n-ai vorbit — pe care poate le recunoşti şi care spuse ar da altă imagine, mai favorabilă, a acestui scriitor. * Nu s-a scris pănă acum un articol mai bun în româneşte, şi poate nici aşa de lung — mai lipsit de caracter gazetăresc, de cronică etc. E scris de un specialist, şi nu de un „publicista
   După Maup[assan-t], voi pune pe France, tot aşa de bun articol — şi apoi pe Larochefoucauld —, după ce vei fi cîştigat pe toţi cetitorii. Sînt curios să văd impresia în public. Dar ştiu un lucru : cetitorii sînt necompetenţi. Nu mai vorbesc de scribi. Primesc aici multe reviste. Am impresia că scriitorii lor nu sînt în stare să fie măcar cetitori competenţi ai V.r. şi mai ales ai unor articole ca ale d-tale.
   Mai ai cîteva articole publicate în S.M. ** E bine să le traduci şi să le dai V. rom. Mi-ai scris că te apuci şi de lucruri noi. Secretarul de redacţie din mine a tresărit de bucurie.
   îmi spuneai într-o scrisoare, de mult, că vrei să publici şi lucruri neiscălite, ori cu pseudonim. Le aştept. Dacă-s scurte, le pot pune la „Miscellanea44 cu pseudonimul lor, ori cu iniţiale, ori fără nimic (în cazul acesta, sînt de et comp., din P. Nicanor et Comp.).
   Acum te rog ceva. în romanul Caragiale—Gherea n-am şters „pantalonii44 fetei. Dar acum vine ceva : e vorba de menstrul fetei. E spus prin perifraze. E nevoie de men-stru ? Poate pentru a justifica amorul ei precoce ? Dar are 13 ani ! La noi, în sud, e lucru obişnuit. Menstrul
     * Vezi scrisoarea lui Zarifopol din 26 august 1920 (în op. cit., I, p. 268-269).
     ** Aşa îl anunţa Zarifopol în scrisoarea din 28 iunie 1920 (Scrisoarea 6, în op. cit,, I, p. 267-268).
374
acesta mi se pare inestetic în romanul lor. N-ar fi bine să fie suprimat ?
    Răspunde-mi d-ta ce să fac — ori spune-le lor să-mi răspundă. Le-aş scrie eu, dar nu ştiu bine unde-s ei.
    La Maupfassant] am făcut şi corecturi. Să-mi scrii dacă ai găsit greşeli. Uneori se ivesc greşeli dracul ştie cum ! De la maşină sau de aiurea.
                              Multe salutări, G. Ibrăileanu.
    P.S. Oare înţelegi ce-am scris ? E cald oribil, sînt obosit, plictisit de atîta „secretariat de redacţie44 etc.
    M.L.R., 12 898
                              8
REDACŢIA revistei «viata romaneasca»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                t ? 1920]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Nu mai încape vorbă că primim traducerea de care vorbeşti — fie pentru V. rom. (dacă vom hotărî să punem traduceri în revistă — pănă acum n-am pus), fie pentru un volum sau volumaş.
    Savul este un tînăr, doctor în filozofie, actualmente într-un fel de turneu prin Europa pentru a studia, cred, arta. A stat la Paris, în Florenţa, în Roma, acum e la Viena. E cam „ciudat44, în adevăr, poate întrucîtva voit ciudat. E un băiat foarte bun, studios, cinstit etc.
    Voi face să trimită n-rele din V.r. d-nei Gulianu Vom opri banii, nu din avariţie, dar fiindcă noi sîntem separaţi de „Societatea V. r.“Si eu plătesc abonament la V.r.
    Peste cîteva zile apare nr. cu France. Apoi, un număr, fac relâche cu d-ta. Aşadar, Larochefoucauld începe în [nr.] de octombrie, ll pun în două numere, tăiat unde ai spus d-ta, după rezumat. (Dacă s-ar putea într-un singur număr! Voi vedea.) Iţi voi trimite corecturi. Mă tem !
    Spuneai odată de altfel de colaborare : lucruri de altă natură, neiscălite cu numele d-tale. De ce nu trimiţi?
                                       Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
           12 920.
                                                              375
                              9
KEDACTIA REVISTEI «VIATA ROMANEASCĂ»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                                          [oct. ? 1920]
                     Stimate domnule Zarifopol,
    Nu ştiu dacă ai primit o scrisoare a mea în care-ţi spuneam că pe Larochefoucauld îl voi pune în alt număr decît cel următor. Acum cred că îl voi amîna cu un număr, din mai multe motive, dintre care unul te poate interesa : sper să-l pun tot intr-un număr.
    Tot în acea scrisoare îţi propuneam să scrii şi lucruri mai mici — ori mai de actualitate curentă, cum mi-ai promis odată d-ta.
    în sfîrşit, atunci am uitat să-ţi răspund la o întrebare : cu ce sumă plătesc articolele. Cred că ai primit pentru Maupfassant]. Mîine îţi trimit aceeaşi sumă pentru France. Larochef[oucauld] — 800 franci. Avem un buget votat de Soc. V.r. acum 7 luni. La anul cred că voi cere un buget mai mare — dacă revista va produce destul ca să mă pot... obrăznici cu Societatea. Greutatea e că lucrurile stau astfel încît bucăţile mari nu pot fi plătite cum trebuie faţă cu cele mici. De pildă, 20 pagini nu pot fi plătite de 4 ori decît cele de 5. Cei care scriu lucruri mici sînt avantajaţi. Deşi, din alt punct de vedere, nu sînt, căci, 5 sau 20, omul trebuie să aibă o idee, s-o formuleze etc.
    Cred că ai să scoţi bucăţile în volum tot la noi. Atunci răsplata pecuniară are să fie mai simţită. Autorul are 20% din cîştigul brut.
    Ai produs oarecare scandal cu Maup[assant]. Dar mai mult mîrîituri. Te-a atacat mai de-a dreptul o gazetă feministă : Acţiunea feministă de la Piatra. Dar fără nici un argument. Vreun sfert de coloană.
    Te rog spune-mi dacă vrei să-ţi trimit corectură la Larochfefoucauld]. Eu ţi-aş trimite, de frică. Dacă însă ai încredere în noi... în France ai găsit greşeli ? Eu am observat o literă lipsă — sărită cred în maşină.
                                   Cu salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
           12 899.
    Răspunsul lui Zarifopol la 1 noiembrie 1920 (Scrisoarea nr. 8, în Scrisori către Ibrăileanu, I, p. 269-270).
376
                              10
REDACŢIA REVISTEI "VIAŢA ROMANEASCA»-
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                         [Noiembrie ? 1920]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Fiindcă ceea ce a vorbit Pătrăşcanu cu bătrînul Ghe-rea, lucru de care aflu de la d-ta, sînt obligatorii pentru revistă, ţiu să te anunţ imediat că onorariile d-tale de acum vor fi dublate. Astfel pentru Larochefoucauld * vei primi 1600 franci. Nu ştiu dacă pentru d-ta e important acest lucru, dar eu mă simt dator să mă ţiu de făgăduielile tarasconezului Pătrăşcanu. Înţeleg şi decepţia d-tale, chiar dacă nu dai mare însemnătate chestiei băneşti. Am votat, de la începutul anului, o sumă pentru „cheltuieli neprevăzute44.
    Dacă-1 vezi pe Guşti la Bucureşti, el îţi va vorbi mai pe larg în privinţa unui lucru, care poate te interesează şi pe d-ta, dar pe mine mă interesează mult. E posibil să se întîmple unele lucruri care ar cere ca d-ta să ai cît mai multe „opere44. De aceea e bine să pregăteşti cît mai multe manuscrise, ** care să poată fi tipărite în V.r. şi apoi, cît mai la timp, în volum — sau volume. Te rog răspunde-mi dacă, în cazul acesta — cînd am putea reuşi să te aducem aici —, ai voi să te faci ieşean ?
    Eu mă gîndesc să-ţi propun să te muţi la Iaşi, chiar dacă n-ai vrea — sau nu s-ar putea — să intri în cariera didactică. Mă gîndeam că ar fi minunat pentru V.r. ca d-ta să intri în direcţia V.r. — cu venituri nu numai de colaborator.
    Dacă ai avea prea multe articole gata, aşa că n-ar mai fi timp să treacă toate în revistă, atunci, pentru scopul cel mare, am renunţa la tipărirea unora dintre ele în V.r. şi le-am pune de-a dreptul în volum — cu toate că în ipostazul de secretar de redacţie al revistei mi-ar părea grozav de rău.
    Gazeta cucoanelor n-o mai am. Dar nu e o mare pagubă. In rezumat ele spuneau : cum se poate ca d. Zarifopol să-şi ia aere aşa de grozave cu cel mai mare nuvelist. D-ta
    * Pentru explicarea lui Larochefoucauld, apărut în Viaţa românească, nr. 9 şi 10, din sept. şi oct. 1920.
    ** Răspunsul lui Zarifopol, în scrisoarea din 25 noiembrie 1920 (Scrisoarea 9, în op. cit., p. 270-271).
                                                                377
ai vrea să polemizezi cu cineva ? Crezi că este cineva în publicistica noastră care să merite ? Dacă vrei să corn-plectezi ce-ai scris despre Maup[assant] ori să răspunzi la nedumeririle din public, poţi răspunde — nu cuiva, ci rumorilor din ziare şi din public —, fără să-i faci cuiva onoarea de a discuta. Eu am „polemizat44 mult în viaţa mea. Acum mi se pare că, pe-atunci, cedam prea mult unei apucături vulgare din mine. Cred, sper că n-am să mai polemizez niciodată. Dar dacă d-ta ai polemiza, cum spuneam mai sus, cu „nedumeririle unor cetitori44, ar fi un cîştig pentru cei care te urmăresc -— ai mai scrie cîte-va pagini despre Maupassant. Articolul d-tale a plăcut foarte mult la oamenii mai subţiri. Ralea, care e un tînăr minunat, mi-a scris că l-a impresionat mult articolul d-tale, deşi crede că atinge numai o latură a lui Maup[as-sant]. El a înţeles că d-ta vorbeşti numai de ceea ce anunţi în titlu.
    Dar principalul e să confecţionezi repede „opere44. Unul din puţinele mele idealuri e ca d-ta să vii aici la Iaşi. Nu pot spune sigur că vom reuşi, dar pe cît simt lucrurile, cred că sînt şanse serioase. Vorba e dacă la această proiectată căsătorie consimţi şi d-ta.
    Larochef[oucauld] îl pun în două numere. E multă îmbulzeală de articole. Trebuie să pun şi mai proaste, pentru variaţie, pentru că unele tratează chestii de actualitate, şi pentru alte motive.
                                        Salutări cordiale, G. IbrâUeanu.
    MX.R, 12 900
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 1 noiembrie 1920 (loc.
    cit.).
                             11
REDACŢIA REVISTEI VIAŢA ROMÂNEASCA»
         Iaşi, str. Lăpuşneanu, £3
                                                        [Nov.—dec. 1920]
                     Stimate domnule Zarifopol,
    Iţi răspund cam tîrziu din o mie de cauze.
    Eu cred că şi Maupassant e „operă44. De aceea, cred că nu ne-am îndepărta de scopul pe care, pe cît văd, îl urmăresc mai mult eu decît d-ta ■— dacă ai traduce pe Fîau-
378
 bert. Impresia estetică eu cred că e, şi ea, „operă44. Iar da/că mai ai ceva ca Larochef[oucauld], pentru revistă e minunat. Că doar nu sînt dator să tipăresc numai lucruri pentru băieţii de la cafenelele „literare14 din Bucureşti, ori pentru învăţători şi duduci din pensioane. Dacă m-am căznit cu Laroch[efoucauld] (dar nici nu m-am căznit mult!) a fost din cauză că voiam să-l pun într-un singur număr. Şi nu văd pentru ce o „operă44 a d-tale viitoare de felul lui Laroch[efoucaidd] n-ar putea fi publicată cu „va ur-ma44-le. E drept că pentru „comerţul44 revistei e mai potrivit un Maupass[ant] sau France. Dar pentru unii cetitori, mai aleşi, un Laroch[efoucauld] e poate încă şi mai binevenit. Oricum, eu cred că se poate împăca perfect apelul meu ca să scrii pentru V.r. cu acela de a scrie „opere44. Numai invitarea mea de a scrie notiţe la rubrica, de pildă Misoellanea, te-ar împiedica de la „opere44. Chiar şi jilologul Philippide s-a mai îmblînzit. A început să preţuiască „ideile44 mai mult decît „faptele44, pe care uneori le tratează în stilul lui „izbucnitor44.
    Am pus în nr. 9 (pe care-1 vei vedea în curînd) 1/2 din Larochef[oucauld]. Tot —■ a fost imposibil. M-a încurcat teribil în ultimele luni Rodia de aur a junilor Maniu şi Teodoreanu, precum şi unele fleacuri, pe care trebuie să le pun pentru variaţie. (Ca să fie, de pildă, şi beletristică într-un număr, pun ce pot.) Am avut curajul să nu-ft trimit corectura. Am făcut clacă la corectura lui Laro-ch[ejoucauld] — de frică. Să vedem ce a ieşit... Eu nu văd nici o greşeală.
    Branişte e un tînăr ziarist, după mine un talentat ziarist politic, dar care se îndărătniceşte să facă orice, afară de articole politice.
    Mă întorc la „opere44. Eu cred că se poate face şi fără biblioteca de la Mîinchen. Şi anume de acele care sînt mai mult critică literară decît istorie literară propriu-zisă. Cît despre filologie veritabilă, cred şi eu că nu se poate la Sinaia. Dar, în vremurile astea, cine poate face ceea ce vrea şi ce trebuie ? Şi-apoi există altul, sau alţii, care să aibă altceva ? Faţă cu proasta şi necinstita gazetărie a altora, articolele bine gîndite, bine scrise şi întemeiate pe o suficientă informaţie sînt arhi-opere.
    Caietul lui Philippide (centigrafiat) va cuprinde Fiziologia sunetelor, Istoria sunetelor, Istoria Formelor, „Ori-
                                                                 379
ginilew le scoate în volum tipărit, de el. Manuscrisul e aproape gata. Caietul va costa vreo 100 franci. Il scot nişte studenţi. Să te abonez ?
                                         Salutări cordiale, G. îbrăileann.
    D-ta îl cunoşti pe Arghezi. S-a băgat polemist la o revistă a lui Vintilă Brătianu, care va apărea în curînd. Ce-a păţit oare ?
    M.L.R., 12.901.
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 25 noiembrie 1920 (Scrisoarea nr. 9, în Scrisori către Ibrăileanu, I, p. 270-271) şi la biletul din 28 noiembrie 1920, Ibid., p. 271.
                                                          [Ianuarie ? 1921]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Te rog iartă-mă că-ţi scriu cu creionul pe o asemenea hîrtie. Aşa este împrejurarea din acest moment — şi nu vreau să-l pierd, fiindcă-ţi sînt dator de mult cu o sumă de răspunsuri, pe care le-am întîrziat dintr-o mulţime de cauze, care de care mai nenorocite. Una este lupta pe care am dus-o cu oîţiva colegi, care au găsit de cuviinţă să recomande pe un d. Aslan, profesor în locul lui Guşti, fără concurs ! Trist e că şi Philippide a iscălit, în schimbul făgăduinţei că iniţiatorii numirii lui Aslan îi vor da (lui Ph.) voturile pentru elevul lui, Paseu. Ph. a făcut, deci, tranzacţii şi diplomaţie ! Şi iată ce se pregăteşte : acest Aslan (o nulitate) le trebuia unora de aici ca să-şi înjghebe o gaşcă. După Alsan (dacă e numit), vine rîndul unuia Şerban, la catedra de franceză ! Iată ce a făcut Ph. cu diplomaţia lui ! Acum să vedem dacă Aslan va fi sau nu confirmat de ministru. Atunci Aslan + cei care l-au susţinut (deşi nu vor avea pe Ph. -— dar nu mai au nevoie de el! In locul lui e votul lui Aslan !) vor aduce pe Şerban. Sînt cîteva neregularităţi de formă, au protestat profesorii universitari, au protestat studenţii. Să vedem...
    Acest Aslan a fost prins acum cîţiva ani copiind la teză la concursul de franceză (pentru liceu) şi eliminat din examen !
            Scrisoarea d^tale, în care îmi ceri să-ţi trimit corectura la Larochfefoucauld] a venit cînd se trăgea coala a 9-a din
380
nr. 10 — iar Laroch[efoucauld] e în coala 1 ! ! De-acum îţi voi trimite întotdeauna corecturi pentru celelalte articole. Dacă vei găsi ceva boacăn în Larochfefoucauld], consolea-ză-te cu ideea că în volum vei corija. La partea II din La-rochţefoticauld] am făcut şi eu corectură, dar nu la tot. N-am putut. A făcut şi Topîrceanu, minunat corector. Dar ştiu eu ? De vei găsi greşeli, mai consolează-te cu ideea că nici d-ta nu poţi fi sigur că nu-ţi scăpau greşeli, ori că nu ţi le introduceau, mai pe urmă, zeţarii, căci aceşti oameni au şi obiceiul acesta. Eu am impresia că există mai dinainte un număr de greşeli, care trebuie să fie, apoi, în orice număr de revistă. Greşeli preexistente, a priori, nu ştiu cum să mai zic!
   „Diformări“ — ştiu eu cum a ieşit ? Corectorii noştri
   IJ              9                I                f
nu prea scriu aşa. Eu nu scriu aşa. Eu păstrez pe e cît pot. Eu scriu contemporan, de pildă, deşi se obişnuieşte cu i.
   Formele inzist etc. cred şi eu c-ar fi de la ardeleni, dar trebuie să fie şi de la gazetarii evrei. Cred că z acesta trebuie pus în legătură cu 1. nemţească. Eu mă feresc de el. Dar — am admis recenzie etc. De ce scriu insist, dar scriu recenzie — nu ştiu. Adică ştiu : pentru că se zice insist, dar se scrie (cred) recenzie. De ce s-a făcut recenzie şi a rămas insist ? Recensie mai zice cineva ? Nu-mi dau bine seamă. Azistenţă e şi mai oribil. Dacă în recenzie e, poate, o „alunecare de sunet“ în firea limbii române (şi deci şi în inzist), apoi în „azistentă“ e o prostie şi ignoranţă, căci asi e tot atît de în firea limbii ca şi azi. Dar poate la toate (inzist şi azist) să fie o altă cauză. Cu schimbarea ortografiei, cînd s-a scris poezie, cauză (şi nu poesie, causă), gazetarii şi alţii au crezut că insist şi asistenţă e... ortografie academică ! Dacă-i vorba pe 2, atunci afară s — de pretutindeni. încît boanghenismul, jargonismul şi schimbarea ortografiei ar putea fi cauzele. Şi triumful necontenit al vulgarităţii. Căci z e nu ştiu cum, mai gros decît 5 — şi deci mai grosier !
   D-na Mosou e o cucoană din Buzău, măritată cu un advocat muntean. E moldoveancă. Are vreo 44-46 ani (iată-mă indiscret!). A învăţat la un pensionat ieşean de pe vremuri, ţinut de o franceză. E inteligentă, cam fantastă.
   Am luat măsuri să se trimită numerele d-nei N. P. Culianu.
                                                                  381
    Pun infinite speranţe în cele trei articole ale d-tale pe care mi le anunţi. Gind trimiţi unul din ele ? In privinţa operei de 200 pagini, o edităm noi. Dacă ar fi sigur că va fi utilizată ca „operă“, ar trebui să fie în franţuzeşte. Altfel, e mai nimerit în româneşte. Totul atxrnă de rezultatul afacerii de care vorbesc la început. Adică nu chiar totul, dar mult. Să vedem.
    Branişte nu mai ştiu cum scrie politică. Eu nu-1 cunosc: în ipostazul acesta decît din ce scria într-o gazetă din Iaşi în 1918 — într-o gazetă scoasă de mine. Scria atunci fără plată, din nevoia de a spune ce are pe inimă. Scria bine. Acum scrie ca meseriaş. Poate de aici deosebirea. Graur, în adevăr, e cel mai bun ziarist al nostru. Arghezi, talent minunat, ca stilist, dar nu ştie să argumenteze, nici nu se încearcă. Zugrăveşte. Dar ziarist fără gîndire şi argumente se poate ?
    Viaţa socialistă * e curăţică. Dar cam anemică. Am văzut un număr.
    La Ţarigrad, perfect, pentru „Miscellaneaw, iscălit cu numele sau cu un pseudonim. Aşadar : unul din articole şi La Ţarigrad. Cînd vin manuscrisele d-tale, rup plicul cu emoţie. Cînd ai şti cîte prostii vin aici ? Mai ales versuri.
                                        Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
    Am scris obosit, la o luminare proastă. Iartă această toaletă mitocănească.
    M.L.R, 12 902.
    Răspuns la scrisoarea lui P. Zariţopol din 1 ian. 1921 (Scrisoarea 11, în op. cit., p. 271-273).
                                     13
REDACŢIA REVISTEI *■VIAT a ROMANEASCA»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                     [ ? 1921]
                        Stimate domnule Zarifopol,
    Am fost bolnav mai mult de o lună, iată de ce nu ţi-am scris. în ultima d-tale scrisoare **, pe cît îmi aduc
    * Revistă apărută în 1920.
    ** Scrisoare din 13 iunie 1921 (Scrisoarea lo, în cp. cit., p. 275-276).
382
 aminte (n-o am acum la-ndemînă), vorbeai de calitatea inferioară a unora din bucăţile tipărite de V.r. Despre uhele nu poate fi nici o îndoială. Despre altele — aud atîtea păreri contrare, că nu mai ştiu ce să gîndesc. Nu rămîne decît să ascult de propriul meu gust, oricît m-aş îndoi de el — ori să trag bucăţile la sorţi. Dar şi cu gustul meu e un lucru anapoda. Eu am trei feluri de gusturi, trebuie să am. Unul, pentru mine, cel de-acasă. Cu acesta aleg bucăţi pentru propria mea delectare. Din V.r. puţin are de ales acest gust. Un alt „gustw e acela cu care aleg material pentru V.r. Acest gust are în vedere posibilităţile actuale ale literaturii române : cutare nuvelă, să zicem, deşi slabă, tot e mai bună decît cele ce se produc de obicei — şi, dacă trebuie nuvele în V.r., trebuie s-o pun. Bineînţeles că uneori mai intervin şi alte motive, de care nu se poate să nu ţii samă. In sfîrşit, un al treilea gust e acela cu care fac curs la universitate : pentru anul 1830, de exemplu, cu starea de incultură a ţării, fără limbă literară etc., cutare scriitor se cheamă că — în acele condiţii — are anume valoare etc.
    în V.r. eu cred că pun ce e mai bun din ceea ce se publică aiurea. Apoi... nevoia de variaţie.
    în privinţa mutării d-tale la Iaşi. M-a întristat faptul că împrejurările nu-ţi permit să devii ieşean. Eu mă gîn-deam că, chiar fără catedră, poate ai vrea să te muţi. Ţi-am scris de asta. Visam să iei d-ta împreună cu mine direcţia — şi, poate, s-o ai întreagă, dacă eu, cum bag de samă. mă tot imbecilizez. Dar poate te vei răzgîndi odată. Şi pentru asta, ar trebui să te gîndeşti la „opere“. Eu încă n-am dezesperat. încă nu ştiu cum au să iasă lucrurile, dar poate să iasă bine. Infamia cu cel care a ţinut conferinţa la Sinaia (la care ai asistat d-ta şi cu Cerna) se pare că nu reuşeşte. Şi atunci, poate, nici consecinţele ei.
    Să nu uit ceva. Intr-o zi aud pe un student rostind seziune. Il întreb pentru ce zice aşa. „S între două vocale nu se ceteşte z ?“, mi-a răspuns el. Acest răspuns îmi confirmă că inia din cauzele „seziuniiu e şi schimbarea ortografiei, cu care ocazie s-a decretat că nu se mai scrie „causău, ci „cauză“. De aici — de la cauză, poezie, s-a ajuns la „seziune“... Pe student l-am convins îndată spu-nîndu-i că sesiune e „session“ şi că uzul, cel puţin la
                                                                  383
lumea mai subţire, e : „sesiune46. Dar destul cu această chestiune! !...
    D-ta ce-ai mai făcut ? Bine ar fi să fi scris „opera66 în franţuzeşte. Noi ţi-o edităm cu plăcere. Dar ar fi mai bine pentru scop s-o ia în editură o librărie franceză. Eu cred c-ar lua-o.
    Pentru Văr. ai mai scris ceva ? Te rog răspunde-mi. Imediat ce articolele d-tale româneşti vor fi suficiente pentru un volum de 200 pagini, le scoatem în volum. Nu-i aşa ? — îmi făgăduiseşi, apoi, Ruşii la Constantino-poL Nici acum chestia nu e trecută de la ordinea zilei.
    Te rog să mai faci observaţii asupra revistei. Criticile d-tale îmi folosesc. Mult — nu pot remedia (ţi-am arătat mai sus cauzele), dar îmi servesc în orientarea mea. Dacă încă nu vezi rezultatul ■— să sperăm că-1 vei vedea.
    Îmi mai spuneai despre nişte traduceri din nemţeşte. Te mai gîndeşti la ele ?
    Pe la Iaşi nu mai ai nici o afacere ? Vreau să zic : n-ai
             9
de gînd să mai vii pe-aici cu vreun interes de familie sau altceva —■ şi, cu această ocazie, să vorbim de toate lucrurile, de care-ţi vorbesc în scrisoare — mai pe larg şi cu mai mult folos practic ? Acum e uşor de umblat cu trenul. *
                                         Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
M.L.R., 12 903
                              14
                       u
REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMÂNEASCA-
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                  [ ? 1921]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Iar am fost bolnav. Ţi-am scris acum vreo săptămînă o scrisoare — pe care n-am mai dat-o la poştă, căci mă încurcasem în nişte detalii fără interes.
    Iţi scriu puţin, cît îmi permit puterile :
    Dacă crezi că „cronicile46 d-tale pot apărea în V.r., iscălite ori cu pseudonim, la „Miscellanea66, ori într-o ru-
    * Zarifopol dezminte în scrisoarea din 8 aprilie 1921 (Scrisoarea 1, în op. cit., p. 429, voi. III).
384
brică aparte, o rubrică a d-tale, căreia îi vei găsi un titlu — atunci V.r. e gata să-ţi plătească, ca şi Adevărul.
    Trimite Cronica lui Arghezi să vedem dacă ai destule pagini pentru o foaie volantă.
    Aştept cu nerăbdare un articol al d-tale pentru revistă.
    La volum nu te gîndeşti ?
    In Iaşi nu ai de gînd să vii eîndva ■— la toamnă, la iarnă, pentru cîteva zile ? încă n-am renunţat la visurile mele cu catedra şi cu codirecţia V.r.
                                         Salutări cordiale, G. îbrăileann.
    M.L.R., 12 904.
Răspuns la rea nr. 14,
scrisoarea lui Zarifopol din 6 mai 1921 (Scrisoa în Scrisori către Ibrăileanu, I, p. 274-275).
                             15
REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMÂNEASCA^
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                                 [ ? 1921]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Iar am avut acces — lung — de stenahorie. Bătrîneţă şi neurastenie. Ţin să-ţi scriu cu orice preţ, cel puţin cîteva cuvinte. D-ta nu te îngriji de apariţia, sau de posibilitatea de tipărire a unui eventual volum al d-tale. Ghe-rea nu apare din cauza lui Alacalay-Benvenisti. Ei tipăresc volumele unor scribi, care alcătuiesc o veche coterie a firmei — în loc să tipărească ce trebuie de tipărit. Aici, la Iaşi, avem, cum ştii, tipografie, în care tipărim noi. Dacă Gherea era repartizat la Iaşi, acum era pe piaţă. A rămas să fie tipărit la Bucureşti, pentru ca familia să poată supraveghea, dacă ar voi, tipărirea şi pentru că mijloacele tehnice sînt mai bogate în Bucureşti. D-ta trimite material pentru volum, şi-ţi garantez tipărirea promptă ■—• bineînţeles promptitudine moldovenească. Iţi tipărim şi studiile despre clasicism şi articolele pe care ai început să le tipăreşti în V.r.
    In privinţa chestiei, e bine să facem ca şi cum s-ar putea realiza şi ca şi cum d-ta ai primi. Mai ştii ? Poate te răzgîndeşti; şi poate se poate realiza. In orice caz, studiile şi tipărirea lor nu strică.
    Mă întrebai dacă-mi trebuie un articol al d-tale. Ce fel de întrebare e asta ? Cum să nu-mi trebuiască ? !
                                                               385
    Îmi trebuie şi articolele acele, ca în Cronica, pe care vrei să le scrii — dacă vrei să le dai aici. Domnule Zari-fopol, V.r. e cum e şi poate să fie şi altfel, numai să fie bine. Dacă d-ta mai dai importanţă scrisului, literaturii, iată, ai o arenă în V.r. Eu ţi-am mai propus : dacă vrei intră, într-o formă oarecare, în direcţie. Dacă te-ai muta în Iaşi...
    Te rog scrie-mi dacă ţi-a plăcut sau nu Lucia Mantu. * Mie îmi place mult. Ştie să scrie. Nu ştiu cine e. îi ştiu numele adevărat (Lucia Mantu e un pseudonim), un nume absolut necunoscut.
    Mă întorc la articolele-cronici ale d-tale. Ar fi atît de binevenite. Eu, cum cred că ai constatat, m-am obosit, ca să nu zic ramolit. Articolele d-tale din Cronica — oare nu mai sînt de actualitate ? (Le-am cetit, dar nu le mai ţin bine minte — şi colecţia n-o am.) Dacă se potrivesc pentru astăzi, nu crezi că ar fi bine să le scoatem în „Foi volante“ ? Mi-aduc aminte bine de tonul şi de stilul lor — şi ar fi minunate pentru colecţia asta.
                             Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
            12 905.
                               16
REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMÂNEASCĂ-
          Iaşi, str. Lâpuşneanu, 33
                                                           [Iunie—iulie 1921]
                       Stimate domnule Zarifopol,
    Necazurile se ţin de mine lanţ. Mi-a fost fata bolnavă grav aproape două săptămîni. Prima diagnoză a fost : febră tifoidă. Mai apoi, analiza sîngelui a dat rezultat negativ şi simptomele au luat o formă şi o direcţie altele decît la febra tifoidă. N-a fost febră tifoidă. Neurasteni-zat pănă-n ultimul grad, a mai venit şi boala asta a fetii — cu chinul, oboseala şi teroarea mea — şi m-a istovit cu totul.
    Mă întrebai dacă sufăr şi eu de nervi. Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de „neurastenie gravă“, cum e scris în certificatele (de care uneori am avut nevoie) emanate
                * Părerea lui Zarifopol, în Scrisoarea din 13 iunie 1921, citată.
386
de la toţi doctorii de boli nervoase. Iată de ce n-a ieşit nimic din mine, căci cred că putea, altfel, să iasă ceva. N-am putut, toată viaţa, decît să fur cîte un moment, mai puţin rău decît altele, pentru ocupaţiile aşa-numite intelectuale. O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii — şi anxietăţi teribile. De patru luni, nu mai sînt nici măcar restul de mai înainte. îmi permit să mă lamentez aici, pentru că mi-ai scris că şi d-ta eşti neuras-tenizat şi pentru că m-ai întrebat dacă nu sufăr şi eu de nervi. In orice caz, iartă-mă de aceste confidenţe.
    Şi iată, deci, de ce nu ţi-am răspuns pănă acuma.
    Articolul d-tale cel mare l-am cetit într-o stare mai normală. E ascuţit şi, în teorie, just, după umila mea părere. Dar cred că prea laşi pe cetitor să tragă el concluziile. E lipsit de un didacticism mai direct. Apoi, vei stîrni iar protestări cu privire la Musset. Musset are accente care merg la inima celor interesaţi : „c’etait plus quun poete, c’etait un homme44, cum a zis Taine. Mi-aduc aminte de un sonet care-ncepe (cred) cam aşa : „J’ai perdu ma force et ma vie44 etc. E literatură simplă, dar, uite, eu. acuma simt teribil acest vers î Musset e adorat la noi, şi ar trebui să procedezi ca şi cu Maupassant, pe larg. înţeleg, d-ta nu eşti dator să consacri un articol unui exemplu. Dar Musset e un poet aproape „naţional44 românesc.
    Despre versul lui Vlahuţă, am scris şi eu, ca şi d-ta. Studiul meu despre Vlahuţă — o jumătate numai, restul nu l-am mai scris — mi-a servit ca... teză de doctorat. E scris cu gîndul la comisiune. Şi cu gîndul la VI., amicul şi colaboratorul revistei. Ded nu mă mulţumeşte. Afară de asta, în acel studiu am voit să definesc mai mult o epocă şi o pătură socială. Am luat ca pretext pe Vlahuţă. Puteam să iau orice „proletar intelectual44. Studiul e în V.r. (acum n-am la îndemână colecţia, am uitat ce an). E necomplect. Despre artist n-am vorbit. Nu-mi place. Unele lucruri le reneg.
    Feminismul lui A. Gherman * l-am cetit în momente rele. Scris minunat, ca tot ce scrii d-ta. Just în idei. Mi se pare însă prea grav. N-am putut să-l mai cetesc o dată, căci l-am dat la tipar. Apare peste 2-3 zile. Articolul cel mare apare peste o lună, în primele zile ale lui august. Onorariul — mi se pare că Adevărul îţi dădea 300 fr. cu iscălitura d-tale. Eu zic 300 fr. cu pseudonim. Dar scrie-mi
    * A. Gherman, pseudonim al lui P. Zarifopol.
                                                                 387
şi d-ta ce crezi. D-ta eşti cel mai strălucit colaborator de articole al V\r. Cred că ne vom împăca întotdeauna. Pentru articole mari, de fond, ca Literatura şi arta literară, * onorariul va fi de acum 1000 lei. Eu ştiu că, în vremurile astea, sumele acestea sînt o nimică, dar ce e de făcut ? Din cauza scumpirii necontenite a hîrtiei, zaţului etc., revista pierde. Acum cîteva luni nu pierdea. De-atunci, prin scumpirea materialului, pierde. Noroc că „societatea44 cîştigă aiurea. Revista e luxul ei.
    Nu găsesc în acest moment scrisoarea d-tale. Nu ştiu dacă uit vreo întrebare a d-tale. Apoi sînt şi extrem de obosit. Dacă am uitat ceva, te rog scrie-mi.
    N-ai vrea să te ocupi şi de literatura românească ? E un grajd al lui Augias, unde ar fi enorm de curăţit. Eu nu pot face nici cele ce aş putea în alte momente. Apar poeţi şi prozatori care se laudă între ei şi fac curente. V.r. ar trebui să-şi spună cuvîntul, dar cine să-l spună ? Ea are — încă ! — destul prestigiu ca să fie auzită şi crezută.
                                           Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
            12 906.
    Răspunsul lui P. Zarifopol, la 13 iulie 1921 (scrisoarea 16, în
    op. cit., I, p. 277-278).
                              17
REDACŢIA revistei «viata romaneasca»
          Iaşi, str. Lăpuşneanu, 33
                                                              Agapia [1921]
                       Stimate domnule Zarifopol,
    Iţi răspund cu o întîrziere neobişnuită nici chiar mie. Nu-ţi mai spun cauzele. Dacă „raţiunea44 încă probabil nu-i atinsă, din punct de vedere afectiv am fost în timpul din urmă, şi sînt încă, nebun. Poate să mă refac, întrucâtva, aci, — deşi casa în care stau e situată între atîtea poieţi şi coteţe, că abia pot fura cîte un moment de somn.
    Să caut să-ţi răspund la scrisoarea d-tale.
    * Artă literară şi simplă literatură, apărut în Viaţa românească, nr. 8, 1921.
388
    Cred că poţi publica toate articolele (pe care ai de gîrid să le pui în volum) în revistă. Nu strică vînzării, mai ales că au apărut intr-un timp lung de aproape doi ani, foarte distanţate unul de altul. Numai un roman, publicat în şir, poate fi dezavantajat din punct de vedere comercial, dnd iese în volum imediat. După un an, chiar ţi romanul tipărit tot, în şir, în revistă, nu mai sufere. Eu cred că volumul d-tale, ca să nu fie prea scump, trebuie să aibă vreo 250 pagini. O pagină de revistă este egală cu două pagini de volum. Acum poţi socoti cît material ai. Eu cred că ai destul, mai ales dacă pui şi pe Flau-bert. Flaubert trebuie. Dacă volumul iese mai mare de 250 pagini, nu face nimic. Un astfel de volum se cumpără chiar cu un preţ mai mare, pentru că îl cumpără cei interesaţi mai ales, şi puţini gură cască care aleg din întîm-plare din vitrine.
    Onorariul pentru volum e de 20% din venitul brut.
 Adică, dacă preţul e, să zicem, 10 franci, autorul ia 2
 franci de volum. Volumul d-tale cred că va fi 15 franci,
 deci 3 franci de volum. Se mai poate şi altfel: o sumă
 oarecare pentru volum, vîndut pentru totdeauna editurii.
 Dar nu-ţi recomand acest lucru. Si eu am făcut tot asa :
          * > »
 20%. Cînd dai volumul, poţi lua un avans de cîteva mii de lei. Apoi socoteală din 6 în 6 luni. Eu cred că afacerea va fi bună. Acum (dar abia acum) Societatea V. r. s-a pus pe răspîndit volumele editurii ei. Iar prestigiul editurii V. r. e o realitate. Volumul francez îl vom edita imediat ce-1 vei isprăvi. Il vom trimite, fireşte, şi-n Franţa, şi-n alte ţări, spre vînzare.
    Am cetit, pentru a treia oară, articolul d-tale ultim, tipărit. Acum, în claritatea aerului de aici, l-am înţeles şi l-am gustat mai bine. Am văzut că conţine şi concluzii. Cred însă că n-ai fost destul de categoric. N-ai spus mai de-a dreptul, mai didactic, ce e arta literară. Dar articolul e — cu un termen cam culinar, dacă-mi dai voie — delicios. Face onoare Vieţii româneşti. în privinţa lui Musset, pu mă pot împăca cu totul cu d-ta. Baudelaire e mai artist, dar Musset e mai „poet“ — fără să pot spune clar ce e un poet. D-ta vrei să scapi de naufragiu numai unele piese ale Jui Musset. Dar poezii nu găseşti ? De pildă — nu-i ştiu titlul acuma — aceea adresată fratelui lui despre Italia ? Sau Noaptea de decembrie ? Şi chiar — eu sînt un romantic naiv ? — Ballade ă la lune ? Dar îmi dau bine samă că
                                                               389
în lucrurile acestea are Un rol hotărîtor subiectivitatea fiecăruia. D-ta eşti tip artist, eu tip sentimental.
    D-ta scrii că articolele d-tale trec nebăgate în samă. Te înşeli. In cercurile în care mă învîrtesc eu — şi eu întâlnesc mulţi oameni —, articolele d-tale nu trec deloc nebăgate în samă. D-ta ai impresia contrară din cauza presei. Dar în presă s-au selectat cei mai proşti şi mai inculţi indivizi. N-ai idee ce oameni pricepuţi găseşti uneori în public, de o mie de ori mai sensibili şi mai competenţi decît recenzenţii din presă. Aceştia, pe lingă tâmpenia din natură şi lipsa de cultură, mai sînt încurcaţi, stingheriţi, de „teorii*, de „şcoala* lor literară şi, în sfîrşit, de spiritul de gaşcă. Dar gîndeşte-te că în public e şi o Lucia Mantu. Acum a început să scrie. Dar pînă acum a fost „public*. Şi cîte, şi cîţi n-or fi ca ea.
    A apărut articolul lui Barnovschi *. Eu îl preţuiesc, ca şi d-ta. Dacă articolele lui fac stagiu mai mare în saltarele redacţiei, să nu se supere. Unele au făcut stagiu un an. Te rog spune-i să continuie cu colaborarea. (Mă vei scuti de oboseala unei scrisori.) Şi mai spune-i că-i edităm, dacă vrea, un volum despre Cărvunari.
    Acum altceva. Ai cetit pe Hogaş ? Iţi place ? Făcînd abstracţie de „mitologia* lui, de consideraţiile filozofice şi sentimentale, de încercările lui spirituale şi de un anumit ton de mahala, cînd se pune el în scenă, în paginile unde zugrăveşte cucoane şi flirturi — ţinînd samă numai de zugrăvirea naturii, a oamenilor naturii, şi de stil, eu îl so-cot un mare, un foarte mare artist. Sau, mai bine, stofă de artist mare, căci viaţa lui, mediul în care a trăit (provincia de acum 50-20 de ani), incultura lui etc., toate au trebuit să-l facă un simplu belfer de Tecuci. Şi, totuşi, ce era născut în el a rezistat î
    Acum apare într-un volum o parte din scrierile lui. Am să mă silesc să scriu despre el... Dar eu am să scriu în felul meu. Nu vrei d-ta să scrii un articol despre el ? E atât de necunoscut! El e un „artist-literar* adevărat — indiferent de nota pe oare o merită, 9 sau 6 — în evaluarea didactică. E un om aproape necunoscut, e mort, face o figură cu totul deosebită în literatura noastră, — aşa că, scriind despre el, nu te vei îndepărta mult de „splendida* d-tale „izolare* în critica română. Vei scrie aproape
    * Cărvunarii (Democraţia de acum 100 de ani), apărut în Viaţa românească, nr. 6, 1920.
390
despre un străin. Dacă crezi că acest mort merită scos la iveală şi dacă poţi, bine ai face să-i consacrezi un articol. Şi mai ales dacă ai şi vreo slăbiciune pentru Moldova noastră, căci Hogaş e Moldova de altădată. (Aoleu ! Ce proporţii a luat scrisoarea asta !)
    Anton Gherman * văd că n-a mai trimis nimic pentru nr. viitor (pus sub tipar). Nu scrie în fiecare număr ?
    Corectura n-am mai putut să ţi-o fac eu. în Arta literară am observat lipsa, supărătoare, a unei virgule. Sînt şi alte greşeli ?
    Eu stau la Agapia pănă la 1 septembrie. Adresa mea e numele meu şi „Mănăstirea Agapiaw. Dacă cumva mi-ai scris la Iaşi în timpul acesta, scrisoarea îmi va veni aici.
                                       Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
    Tipăreşte repede în V. r. şi pe Flaubert — şi în vremea tipăririi lui Flaubert în V. r., începem tipărirea volumului d-tale.
    M.L.R., 12 907.
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 10 oct. 1921 (scrisoarea nr. 19f în op. cit., I, p. 280-281).
                            18
REDACŢIA REVISTEI «VIAŢA ROMANEASCĂ»-
          Iaşi, str. Lăpusneanu, 33
                                                                 [ ?1921]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Iartă-mă, din nou, că-ţi răspund tîrziu. Dracul ştie ce m-a apucat! Mă lupt să scap de starea asta. Se zice că trebuie „voinţăa. Voinţa pacientului. Dar un asemenea pacient e lipsit, prin definiţie, tocmai de voinţă.
    Te rog pregăteşte îndată materialul pentru volum. Volumul poate fi dat la tipar înainte de a avea toate articolele. Dăm la zaţ Larochefoucauld, Maupassant, Anatole France, Arta literară şi, în vreme cît se zeţuiesc astea, d-ta trimiţi celelalte articole. Pe Flaubert trebuie să-l dai
    * Sub acest nume, Paul Zarifopol a publicat în Viaţa româneasca, nr. 7, 1921, articolul Feminism, primul din seria Din registrul ideilor gingaşe.
                                                                  391
numaidecît la revistă, cu nota : „Din volumul (găseşte titlul) care va apărea etc.“. Trebuie să dai pe Flaubert, sau altceva interesant pentru români, în preajma apariţiei volumului, pentru ca să fii recent în mintea cetitorilor (cumpărătorilor) cînd va apărea volumul şi pentru oa, prin nota relativă la apariţia volumului, să anunţăm apariţia volumului, dînd şi o mostră interesantă din volum. Editorul spune să scoatem 4 000 exemplare (ca şi volumul meu Note şi impresii). Preţul volumului se va hotărî după numărul de coaie. In orice caz, un preţ mai mare decît al unui volum de nuvele. (Nuvelele le cumpără oricine ; un volum de critică — cei care îl cumpără cu orice preţ.) D-ta vei avea 20% din venitul brut. (Dacă volumul costă, să zicem, 16 franci, d-ta vei avea 3,20 franci de volum.) Partea d-tale ţi se va da din 6 în 6 luni. La început, se poate da un avans de 2000 franci. Dacă ai nevoie urgentă, poate voi smulge un mai mare avans (2000 e regula). Acum, unde vrei să tipăreşti ? La Iaşi sau la Bucureşti ? Scrie-mi imediat, căci azi-mîne vine aici Patraşcanu. Să mă înţeleg cu el. Dacă la Bucureşti — vei intra în corespondenţă cu cei de acolo. In oazul acesta, şi avansul îl vei lua de acolo (socotelile sînt deosebite), şi mi se pare că acolo sînt mai culanţi : acordă avansuri mai mari.
    Iţi spun să tipăreşti imediat volumul în vederea catedrei. D-ta dâ-ne numai atîta ajutor : tipăreşte.
    Şi trebuie să tipăreşti repede şi volumul franţuzesc, despre literatura clasică. Şi să-l tipăreşti la Paris. Face mai multă impresie. Caută un editor, ori tipăreşte-1 cu banii d-tale, ori dă-1 editorului gratis — mai ştiu eu ? După toate socotelile noastre, îţi trebuiesc aceste două volume — şi cel francez la Paris. Greutatea o văd numai în cazul cînd ar trebui să-l scoţi cu banii d-tale. Dar, şi în cazul acesta, nu poate fi un lucru aşa de grav. Eu cred că s-ar vinde şi ai scoate banii. Cunoşti pe cineva la Paris ? Dacă nu, îţi pot recomanda pe Halea. Ralea e un tînăr de vreo 25 de ani, din Huşi, fost elev în Iaşi, student la Bucureşti, care face la Paris sociologia şi dreptul, în curînd va fi doctor (un doctorat din două l-a dat, mi se pare). E un tînăr inteligent şi amic al revistei. A venit la noi din propriul lui îndemn. Lucia Mantu ne-a mai dat ceva. Sînt curios să văd părerea d-tale. Bucăţile ei recente imi par mai nutrite de observaţie, dar, prin genul lor, nu aşa de ascuţite ca cele dintâi.
392
    Pentru următoarele „Idei gingaşe“ * îţi trimit zilele acestea 1500 lei. E de ajuns ?
    Dacă mă ostenesc scrisorile d-tale ? îţi spun drept că simt o mare plăcere cînd văd că mi se aduce o scrisoare a dr-tale. Nu te uita că răspund cam greu. Ştii cauza. Sper că de acum mă voi corija. Pe lîngă neurastenie — am tot umblat : Agapia, Iaşi, Chişinău, Bîrlad...
                                     Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
     M.L.R., 12 908.
     Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 10 oct. 1921.
                                                                [Ian. ? 1922]
                       Stimate domnule Zarifopol,
    Nu ştiu dacă pot îndrăzni să te rog de iertare, pentru că nu ţi-am răspuns de atîta vreme.
    Afară de vreo zece zile, în care am scris fleacurile din nr. 12, .am fost etern intr-un hal de nervi de neînchipuit. Am ajuns să fiu conştient de toate primejdiile cîte înconjoară pe un om — ba şi, desigur, de primejdii imaginabile. Caut să mă scutur de atîtea prostii — şi nu pot. Nu mă ajută nici împrejurările. Plătesc multe lucruri întîm-plate în vreme de treizeci de ani. Şi constat ca voinţa nu însamnă nimic. Mi-ar trebui, probabil, un număr de globule roşii. Dar să lăsăm asta...
    Cred că ai primit 800 franci. Nu ştiu cum s-a făcut de s-a întîrziat. Pe-atunci am fost la Chişinău. Sevastos era dus şi el. In condică văd scris plătit. Ce am făcut noi aici, habar n-am. Am făcut şi alte încurcături. Pentru socotelile mele te rog să-mi scrii, dacă în cei 1500 franci (pentru Gherman) intră şi primul articol, ori acela a fost plătit aparte. Te mai anunţ că 300 franci e minimum. Unele „Gherman“ vor fi plătite şi mai mult, dacă bugetul şi alte combinaţii ale n-rului respectiv vor permite.
    * Vezi Din registrul ideilor gingaşe (Ideal şi energie), în Viaţa românească, nr. 1, 1922, şi Tipul politic, în Viaţa românească, nr. 4, 1922.
                                                               393
I
    Bugetul, dealtfel, stă prost, căci abonamentul e prea ieftin, chiar aşa mărit cum e de la 1 ianuarie 1922.
    Ideal şi energie e din cele mai bune lucruri ale d-tale.
    Ce faci cu volumul ? D-le Zarifopol, de ce nu ne dai nici cel mai mic ajutor în chestia de eare-ţi bat capul mereu ? Dar, chiar fără aceea, de ce nu scoţi volumul ?
    Pe Flaubert te rog dă-1 întîi Vieţii româneşti. Nu strică volumului. Articolele d-tale au apărut la intervale mari de timp. Apoi trebuie să te tot bagi în capul publicului, cumpărătorul volumului. în sfîrşit, o mie de franci (preţul lui Flaubert) compensează pentru d-ta eventuala scădere a exemplarelor vîndute din volum. Şi mai e ceva : în volum nu sîntem cetiţi de atîţia oameni ca în V. r., căci un volum de critică (poate nici de nuvele) nu se vinde ca V. r.
    Ţi-am scris de multe ori despre o colaborare mai mărunta, recenzii, miscellanea etc. — iscălite, neiscălite, cum vrai. Apoi, de ce nu scrii ceva despre literatura română ? Ar fi un eveniment ca autorul apreciat a lui Larochef[oucauldjy France etc. să scrie despre un român. De ce nu scrii despre Caragiale ? L-ai cunoscut bine şi, desigur, îl simţi, îl vezi mai bine pe autor, cînd cunoşti atît de aproape pe om. Crede-mă că mă doare cînd văd o forţă ca d-ta oarecum paralizată. Şi vorbesc nu numai ca redactor al V. r. (e, desigur, şi aceasta), dar ca cetitor, ca simplu om din ţara asta.
    Te rog scrie-mi ce mai faci — şi dacă nu eşti supărat de lipsa mea de obraz.
                                        Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
    M.L.R., 12 909.
    Zarifopol răspunde la 9 februarie 1922 (Scrisoarea nr, 22, în
    Scrisori către Ibrăileanu, /, p. 282-283).
                           20
«VIAŢA ROMÂNEASCA» REVISTA LUNARA REDACŢIA
               Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                               [Febr. ? 1922]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Nu am nici un Moliere. Al d-tale va fi atît de binevenit ! Dar Flaubert ? Dar volumul ? Cu Moliere şi Flau-
394
bert vei avea un volum formidabil. Dacă ar intra şi Cara-giale... Pun mare speranţă în Caragiale al d-tale. Să dea Dumnezeu să-l scrii ! Moliere — cînd îl trimiţi ?
    Ţi-am mai scris despre recenzii şi notiţe în „Miscella-nea“ (cu iscălitură, cu pseudonim, ori cuprins în & Co). N-ai răspuns.
    Anton Gherman a plăcut foarte mult aici, în cercul V. r.
    Cele două nuvele traduse — ee să fac cu ele ? In V". r. nu pot fi decît tîrziu, căci am început să tipărim romanul lui Korolenko, şi două traduceri nu merg într-un număr. Vor fi sau nu tipărite în V. r., dar eu îţi propun să mai traduci ca să ai pentru 200 pagini de tipar şi să le tipărim într-un volum, cu o mică introducere asupra nuvelei modeme sau germane-modeme (după conţinutul volumului).
    Ideal şi energie a fost cotat 400 lei. Aşadar, eşti dator cu 1900 (1500 pentru Gherman, 800 trimişi din greşeală, scoţînd 400 Ideal şi energie = 1900), adică cu Moliere şi
Flaubert, sau Moliere şi Caragiale (în care caz mai ai de
                                                *
luat 100). Iar Anton Gherman nu mai e dator. Sau, dacă vrai să rămîie el dator, atunci îţi voi face cunoscut cînd s-a achitat el.
    Eu — mă lupt cu marele meu duşman, adică cu mine însumi. în fiecare zi descopăr alte... primejdii. E teribilă această nebunie lucidă. Dar cum poţi combate această boală ? Frica d-tale (cînd ţi-a plecat băietul) de tramvai, tren, gripă, scarlatină e exagerată, dar e raţională. Aici e totul. Tramvaiul, trenul, gripa nu-s halucinaţii, sînt realităţi — la care alţii nu se gîndesc. Odată ce te gîndeşti, te-ai dus! Că rar deraiază un tren, ori cade din tren un
.•4-                                 /
om, că gripa nu-1 apucă pe oricine — ce are uf ace ? E posibil ? Odată ce e posibil... ! „Sănătatea44 e a nu gîndi la ceea ce-i posibil. Ei, sănătatea asta n-o mai am. Salutări.
                                                          G. Ibrăileanu.
    M.L.R., 12 910.
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 9 februarie 1922, citată.
                                                                395
                                                                        [Apr. 1922}
                             21
 «VIATA romaneasca» revista lunara REDACŢIA
              Str. Alecsandrî nr. 12-14
                       Stimate domnule Zarifopol,
    Nu cumva vina întîrzierii d-tale faţă de V. r. o pui în legătură cu faptul că eşti „dator44 revistei cu articole ? Aş fi nenorocit dacă aş şti că ai vreun ghimpe în inimă din cauza asta. Tocmai voiam să-ţi scriu zilele acestea şi mă gîndeam să-ţi spun că, dacă vrei, datoria poate rămîne mai departe, urmînd să ţi se plătească articolele trimise, deşi, iar mă gîndesc pentru d-ta ! — că e mai bine să scapi de ea. Eu te voi ajuta majorînd onorariile articolelor d-tale. De pildă, Tipul politic îl voi pune 500 franci, fiindcă e mai mare. Cînd vom calici (să admitem şi ipostaza asta), voi micşora onorariile — şi nu te vei supăra. Dar să ferească Dumnezeu să ajungem acolo ! Revista merge bine, ca vînzare, greutatea e că e prea ieftină şi e imposibil să-i mărim preţul. Speranţa e în anunciuri.
    De colaborare la Flacăra *, sau aiurea, nici o supărare. Doar nu te-am monopolizat. (Articolul din FI. nu l-am cetit. N-o cetesc. Cînd am aflat că ai scris acolo, era tîr-ziu. N-am mai găsit foaia.) Un lucru însă : să nu te depre-ciezi sădind oriunde. La noi încă nu există „magazine44, sau, mai bine, nu există în public concepţia magazinului. Şi cetitorul, deci, te socoate laolaltă cu colaboratorii juxtapuşi şi te judecă în bloc cu ei. Ceva pierzi d-ta, ceva cîştigă ceilalţi colaboratori. Mai magazin (chiar pentru public) e Adevărul literar. Bineînţeles că nici V. r. nu-ţi dă cine ştie ce vecinităţi, dar oricum... şi apoi are şi un prestigiu mai mare.
    Am văzut şi răspunsul d-tale lui Branişte în Revista vremii. Dă-mi voie să-ţi spun că-i faci prea mare onoare — şi nu că Branişte e un băiat rău, dar e prea insignifiant. Şi apoi ce poate aduce o polemică? Eu am polemizat „la nemurire46 în V. r. altădată — şi m-am convins că e inutil. Dar tot nu polemizam cu băieţi. Acum în V. r. apare o polemică a lui Ralea cu Ciomac. M-am ciorovăit mult cu Ralea. Mi-a cedat să nu polemizeze. Dar am sim-
     • Articolul lui Zarifopol Intelectualul, în Flacăra, 18 martie 1922.
 396
 ţit că o face cu regret şi i-am tipărit polemica. Şi o am greu pe stomac.
    Acum vrea să polemizeze Topîrceanu cu Iorga (oare l-a atacat pentru o traducere). Va reîncepe în V. r. polemica. Mă tem să nu mă co-ntagiez. Eu am avut tăria pană acum să tac, deşi am fost ispitit de atacuri neghioabe şi deci de triumfuri uşoare. Chiar acum văd că Iorga ne înjură pentru că sin tem o revistă care „insultă44 (şi noi nici nu mai vorbim măcar de cineva) şi care a apărut în vremea ocupaţiei cu ajutor nemţesc (V. r. a reapărut în 1920 !) Toţi mă torturează să răspund. încă n-am cedat.
    Dar asta nu însamnă că nu voi tipări eventualele d-tale polemici, mai ales că le scrii aşa de corosiv şi de frumos. Ţi-am mai scris : lucrurile mărunte ale d-tale le-aş pune la „Miscellanea.44
    Nu-mi scrii de Moliere. Dar în schimb aflu vestea bună că scrii despre Caragiale. Eu îl fac la curs tocmai anul acesta. Ceva am publicat acum despre el. (Vezi V. r. ?) Dar prost. Eram obosit. Am şi corijat pentru volum, cînd va fi să public tartina asta în volum. Voi urma în V. r. cu Conu Leonida şi Făclia de Paşti. Fiind obosit, vreau să mă folosesc de curs pentru V. r. Eu nu mai am Spiritul critic... (îl retipăresc acum). Ţi-1 trimite Sevastos pe al lui ca împrumut. Să i-1 trimiţi înapoi. Articolul despre Car[agiale] din Scriitori şi curente l-am pus în Note şi impresii (îţi trimit şi acest volum, în el am două bucăţi, una lungă şi una mică de tot). Scriitori şi curente e epuizat. Lovinescu a scris despre Car[agiale]. Cred că găseşti articolul în Criticele lui voi. I. Văd că are un Caragiale şi în voi. IV. Eu am cetit unul, probabil cel din voi. I. (N-am pe Lovinescu; am numai voi. VII, de unde îţi trimit aceste referinţe.) Lui Lov[inescru] i-am răspuns atunci. Dacă găsesc nr. din V. r. ţi-1 trimit. Odată a scris M. Dragomirescu un articol bunişor (singurul lui articol, după mine, pasabil) despre Gar[agiale]. Nu-mi aduc aminte unde şi cînd. Dar nu prea văd ce nevoie ai de articolele acestea, toate, despre Caragiale.
    Acum altceva. De ce nu scoţi volumul ? Cum să te conving să-l scoţi ? ! E nevoie pentru o mie de motive, între care şi catedra. Iar dacă ai scris şi studiul despre clasicism ! Gîndeşte-te bine că s-ar putea face lucrul, fără nici o altă sforţare din partea d-tale. Peste vreo lună voi şti
                                                                397
exact dacă avem toate şansele. Scoate deocamdată volumul. Asta trebuie s-o faci ca scriitor mare, indiferent de catedră. Sooate-1 la Bucureşti (mi-a spus Pătrăşcanu că-1 scoţi, dar nu văd nici un semn), că lucrul merge mai repede — şi mai frumos.
    în curînd apare volumul lui Al. A. Philippide (fiul). Nu vrei să-l recenzezi ? D-ta eşti cel mai indicat. Originile bătrînului Phfilippide] aşteaptă. Lipsesc tipografiei de aici anume semne necesare lui Phfilippide].
                            Cu cele mai cordiale salutări, G. îbraileanu.
    P. S. îmi scrii de ajutorul ce aş putea să-ţi dau pentru Caragiale. Dacă e vorba de cunoştinţele mele ca om care a stat necontenit în ţară, fireşte, sînt la dispoziţia d-tale. Altfel, cu ce aş putea să te ajut ? Izvoare ? Nu prea sînt. Dacă ai nevoie de ceva, scrie-mi. îţi trebuie biografia ? Greu de reconstituit. Anul naşterii e : 1852 sau 1853 ? D-ta ce ştii în privinţa asta ? Sînt argumente şi pentru o dată şi pentru alta. Dar cred că d-ta scrii altceva decît biografie şi alte lucruri de istorie pur literară.
    Am scris scrisoarea asară. Am rece ti t-o. Oare vei înţelege caligrafia asta ?
            12 911.
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 10 aprilie 1922 (scrisoarea 23, în op. cit., p. 284). Zarifopol răspunde la 23 aprilie 1922 (Ibid.).
                             22
^ VIAT A ROMANEASCA* REVISTA LUNARA REDACŢIA
              Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                       [Apr.—mai ? 1922]
                     Stimate domnule Zarifopol,
    îţi răspund cu întîrziere din cauza multor neajunsuri, din oare cel mai mare e starea nevestei mele, căreia i-a murit tatăl, după o lungă agonie.
    Dacă-ţi „dau voie“ să polemizezi cu mine în privinţa lui Caragiale ! Dar ce ! Sînt cenzor aici ? Polemica d-tale îmi va folosi, căci mă va ajuta să mă lămuresc asupra lui Caragiale. Dacă polemizezi în privinţa politicei lui Cara-
398
giale, îmi va prinde foarte bine, căci, de la război încoace, mă gîndesc mereu la atitudinea lui. Acum scot ediţia a Il-a a Spiritului critic. In prefaţă spun că în privinţa lui Car[agiale] aş avea de spus multe şi alte lucruri. N-am făcut-o acum, căci, pe de o parte, vreau să dau aceeaşi carte, iar pe de alta, acum n-am răgazul necesar să refac tot volumul — căci schimbarea punctului meu de vedere ar necesita acest lucru. Asta nu însamnă că retipăresc un volum pe care îl reprob. Constatările, istoricul etc. le socot încă valabile numai atitudinea mea subiectivă s-a oam schimbat. La Carfagiale], încă o dată, simt că aş avea de schimbat mai mult. Volumul apare peste vreo 10 zile.
    Că nu te înţelege Iorga nu e de mirare. Se vede că d-ta nu-1 cunoşti. Omul acesta nu poate înţelege nimic. E incapabil absolut să urmărească un şir de argumente. El e „d. Goeu ajuns la 50 de ani.
    Radu Rosetti a luat 2500 franci pentru traducerea unui roman cu subiect evreiesc al fraţilor Tharaud *. Asta e afacerea.
    Articolul lui Gherea — în nr. 5. E bine scris. De ce scrie aşa de rar ?
    Te rog să-mi faci un serviciu, dacă poţi. Interesează-te dacă a rămas vreun act de naştere al lui Caragiale. Pe vremea aceea actele de naştere erau emanate de la biserici.
                           Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibraileanu.
           12 921.
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 23 aprilie 1922.
                              23
•«VIAŢA ROMANEASCA» REVISTA LUNARA REDACŢIA
               Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                                [Iulie 1922]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Nu ţi-am scris de mult (iar mă plîng !) :        examene
            multe, multe; decanat (cea mai mare nenorocire a vieţii
    * Uombre de la croix (1917), în româneşte sub titlul Umbra crucii. Roman de moravuri evreieşti, tradus de Adolphe Clarnet, Buc., Cultura naţională, 1922. Vezi analiza traducerii, în G. Ibrăi-leanu, Opere, 5, p. 102-104.
                                                               399
mele — impus pentru a figura în senatul universitar, unde se hotărăsc lucruri grave şi unde în calitatea mea de „optimist umanitar44 cică sînt necesar); căldură ; oboseală; revista; răspuns d-tale ; alte fleacuri pe care trebuie să le scriu etc.
    Articolul d-tale e foarte frumos *. Dar m-ai nenorocit, căci, voind să mă odihnesc în vacanţă, a trebuit să-ţi răspund acum, în luna asta infamă **. Şi, în loc să dau oarecare amploare lucrurilor — căci între noi e o deosebire mare de tot —, am răspuns, numai ca să mă apăr, ceea ce pentru cetitorii la care ţii atît de mult e lipsit de interes.
    Ce faci cu Moîiere ? Cînd e gata ? Eu mă duc la Văratic peste cîteva zile. îţi voi da adresa mea de acolo. Dacă Moîiere e gata în vacanţă, anunţă-mă la Varatic, ca să-ţi scriu unde să-l trimiţi.
    M-am cam încurcat cu socotelile d-tale. Ai luat 1500 fr. pentru Idei gingaşe şi 800 franci trimişi din greşeală. Fac 2300—400 O „gingaşă44 şi 500 altă „gingaşă44, plus 1000 Caragiale — fac 1900. întrebarea e : prima „gingaşă44 a fost plătită deosebit (cu 300 fr), ori tot din cei 1500 luaţi pentru Idei gingaşe ? Adică : mai eşti dator cu 400 fr., ori numai cu 100 ? Nu-ţi aduci aminte ? încurcătura s-a produs din multe cauze, care nu se mai pot repeta. Scrie-mi dacă-ţi aduci aminte, măcar vag, de mandatele primite. Ţi-aduci aminte de vreun mandat de 300 numai ?
    în n-rele de iulie şi august pun cele două nuvele traduse de Gherman. Te anunţ că onorariul e faimos. Plătim 20 fr. pagina de tipar la traduceri. Fiindcă Gherman e Gherman, ne vom ridica la — ştiu cu cît ? — la 25 fr. ! ! In sfîrşit, vom vedea. Ai mai tradus ceva ? Am să pun, în septembrie, chestia onorariilor pentru traducere înaintea „Comitetului44.
    Daeă-mi răspunzi cu privire la Caragiale, îmi răspunzi tot în V. r. încai să ne dăm în spectacolul „publicului44 aici. Articolul d-tale e singura critică estetică a lui Caragiale. Dacă d-ta ai face zece articole la fel, sau mai puţin decît zece (în sfîrşit, cîţi scriitori avem care merită a fi
    * Publicul şi arta lui Caragiale, în Viaţa românească, nr. 6, 1922.
    ** în luna iulie, cînd a şi răspuns.
400
 studiaţi), ai face un lucru mare de tot. D-ta ai toate însuşirile şi condiţiile necesare pentru o asemenea operă. Noi aici sîntem incomplecţi, tulburi, prea „publicişti44, ca să facem lucruri de acestea. Prin „noi44 înţeleg toţi criticii români — care nu există. Putea fi ceva Sanielevici, dar l-a topit etnografia, sociologia, grandomania şi alte lucruri.
    Dar (iar mă amestec în afacerile d-tale) cînd scoţi volumul ? Sînt foarte necăjit că nu ai făcut ce trebuia, ca să te fi putut chema aici — chiar dacă ai fi refuzat invitaţia universităţii.
    Pascu m-a atacat în revista lui. E singurul atac, din ci te s-au produs împotriva mea, care m-a afectat, fiindcă minte cu cifre, din care iese că sînt milionar şi oricine poate să se întrebe de unde am eu acţiuni de un milion şi jumătate ? Am furat ? M-am vîndut cuiva ? In realitate, am acţiuni de 40000 franci, singura mea avere. Apoi inventează slujbe la V. r., pe care nu le am — şi ajunge la nebunii. Şi să nu crezi că e nebun. S-a pus să facă pe justiţiarul, să cureţe atmosfera morală etc. Ceea ce e mai frumos [e] că, după ce zeţulse articolul — pînă în ziua apariţiei Arhivei —, făcea faţă de mine pe amicul, tăcînd chitic asupra „polemicei44 ce-mi administrase deja.
    Nu-mi răspunde la scrisoarea asta, pînă ce nu-ţi scriu de la Varatic.
    M-am gîndit să-ţi trimit coala cu răspunsul meu, ca să ai mai multă vreme pentru răspuns — şi am uitat. Abia acum mi-am adus aminte. V. r. a apărut.
    N-am fost în stare nici să-ţi trimit Spiritul critic..., care a apărut de mult. Sînt extrem de obosit şi sufăr de o abulie îngrozitoare.
    Trebuie să-ţi mărturisesc că m-ai pus în teribila situaţie de a vorbi iar de „omenescul44 Miticilor. Acum sînt atît de mizantrop, că-mi vine să cred că „omenescul44 acesta nu se găseşte decît în cîţiva oameni anormali. Ştiu că mizantropia asta e o prostie, că la mine e defectul unei nervozităţi maladive şi al unor experienţe în viaţă nu tocmai obişnuite — dar — dar ce să mai lungesc vorba ?
                  Cu cele mai cordiale salutări, al d-tale, G. Ibrăileanu.
    M.L.R. 12922
    Răspuns la scrisoarea iui Zarifopol din 3 iunie 1922 (scrisoarea 25, în op. cit., p. 286),
                                                                401
ft
                                 24
   ■«VIATA romaneasca» revista lunara redacţia
                 Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                                 [iulie ? 19221
                       Stimate domnule Zarifopol,
      Slnt la Va naţie. Am ajuns atît de obosit, că am stat în pat două zile, cu nevralgii şi alte ticăloşii. Ţi-am scris de la Iaşi. Ai primit acea scrisoare ? Adresa mea aici : G. I.,
                                      Mănăstirea Varatic, Judeţul Neamţ.
      Nu fac şi n-am să fac nimic aici. Am să stau vreo lună.
      Cred că ţi-a trimis tînărul Philippide volumul lui. Cu toate juvenilităţile şi repetarea unor motive, volumul mi se pare impresionant, mai ales că e scris la vîrsta de 18-20 de ani. El ar fi fericit să-l recenzezi d-ta. Şi eu cred că d-ta ai fi cel mai chemat să scrii despre o astfel de literatură ca a lui, care, cred, e „artă literară4*. Binele şi răul ce l-ai spune i^ar folosi mult, căci el are mare încredere în d-ta. Ai putea face un articolaş — care ar fi pus cum
                                          vrei : articol, cronică, recenzie...
      Cum ţi-am mai scris — sînt convins că ai face un lucru
   minunat dacă ai scrie o sumă de articole despre scriitorii noştri. Critica estetică e un teren virgin la noi. Se poate
             zice că ai introduce un gen literar în literatura română.
                            Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
              12 922.
      Zarifopol răspunde la 22 iulie 1922 (Scrisoarea 28, în Scrisori către Ibrăileanu, X, p. 289-290).
                                  25
   «VIAŢA ROMANEASCA» REVISTA LUNARA REDACŢIA
                 Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                                 [Aug. ? 19221
                       Stimate domnule Zarifopol,
      Nici nu mai încerc să mă scuzez că-ţi răspund atît de tîrziu. Cred însă că banii (3000 lei) şi Spiritul critic.., ţi-au venit de mult din Bucureşti — 3000+400 (aceştia din urmă avansaţi mai de mult) fac 3400, din care scăzînd
   402
  800 (cele două traduceri; prima : 200, a doua : 600) — ai rămas dator cu 2600 *.
      Traducerile d-tale vor fi plătite ca nuvelele originale. Ai mai tradus ceva ?
      îmi pare rău că eşti hotărît să nu mai scrii despre lite^ ratura naţională. Părerile mele despre d-ta nu sînt încurajările unui „director44 de revistă, cum spui d-ta. Aş mai înţelege să mă învinuieşti de un astfel de „pedagogism44, dacă nu aş fi tipărit şi iscălit asemenea păreri. Cît despre eventualele ironii la adresa laudelor ce-ţi aduc, je m’en f... ! Dar nu-i nici o primejdie. Pănă acum văd că am fost ignoraţi amîndoi. Chiar în publicaţiile unde s-a vorbit despre acel nr. din V. r. nu am văzut nimic despre articolele noastre.
      Adresa d-nei Moscu e numele ei plus Buzău. Mie îmi place scrisul acestei doamne şi mai puţin decît d-tale. în privinţa lui Hogaş, mă deosebesc de d-ta. Recunosc incultura lui, nivelul scoborît din Floricica, belferismul lui care se arată în mitologism, clasicism, filozofism, glume ete., dar munţii, pădurile, ţăranii lui mă încântă.
      Cred că ai primit volumul lui Philippide **. Te rog mult scrie ceva despre dînsul. îţi trimit un foileton din Lupta, al unui individ pe care nu-1 cunosc deloc. Altceva nu ştiu dacă s-a mai scris despre acest volum.
      Onorariul lui I. Gherea l-ai primit ? Eu am scris la Iaşi să ţi—1 trimită. Acest tînăr e un colaborator valoros. Mai îndeamnă-1 să scrie.
      Lui Pascu n-am să-i răspund. Nu cred eă-1 încurajează Philippide, dar probabil că nici nu-1 descurajează. Pascu e un tătărăşan, care crede că „face44 pe Philippidele. D-ta spui că este un „muncitor folositor44. E un muncitor, în adevăr, dar munceşte mai mult fizic. Pe cît ştiu, n-a spus nimic, niciodată, despre vreun lucru.
      Eu mai stau aci vreo săptămână şi ceva. Dacă-mi scrii aici, scrie-mi te rog imediat, ca să mă găsească scrisoarea d-tale.
      Cînd îmi răspunzi la Caragiale ? Nr. de septembrie s-a pus sub tipar zilele acestea. Dacă ai răspunsul, trimite-1
       * La 22 august 1922, Zarifopol nu primise încă banii. Vezi seri soarea 29, în op. cit., I, p. 290.
     ** Al. A. Philippide, Aur sterp, 1922.
                                                                  403
  lui Sevastos la V. r. Dacă miai întârzii mult, atunci va rărnîne pentru nr. de octombrie.
      Dacă ai gata Moliere, trimite-1, cu indicaţia pănă unde să se pună în nr. acesta (căci mi-ai scris că articolul e pentru două numere), ori trimite numai partea I, cai „Va urma44 la urmă. Tot lui Sevastos trimite şi altceva, dacă ai: idee gingaşă, recenzia lui Philippide etc.
                           Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
      M.L.R. 12 913.
                                  26
  «VIAŢA ROMANEASCA»»- REVISTA LUNARA REDACŢIA
                 Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                        [Aug.—sept. ? 1922]
                      Stimate domnule Zarifopol,
      Patraşcanu, care a stat la Varatic, a scris în iulie librăriei din Bucureşti să-ţi trimită cele cerute de d-ta. Eram sigur că ai primit şi banii şi volumul. Acum văd, din ultima d-tale scrisoare, că cei din Bucureşti s-au purtat porceşte. Ieri am spus aici la administraţie să-ţi trimită banii, rugîndu-i să nu întârzie un moment. Azi îţi trimit volumul. Te rog scrie-mi imediat dacă ai primit mandatul şi exemplarul din Spiritul critic..., căci mă tem să nu se neglijeze şi aici expedierea. In afacerea asta a V, r. lucrurile merg foarte oriental.
      La Varatic am îndurat multe. Cei pe care i-am însărcinat să-mi închirieze casă mi-au ales una la uşa unei biserici. Nu ştiu dacă ştii cît se toacă la mănăstiri : aproape toată ziua şi toată noaptea, două feluri de toacă de lemn, o toacă de fier — apoi clopote, dnd unul cînd toate. Din casă auzeam şi slujba, alcătuită din behăitul maicelor-dascăli. Dar poate şi mai teribil a fost altceva, în mica piaţă din jurul bisericii e mormîntul Veronicăi Micle. Toţi vizitatorii şi trecătorii ţin să „facă44 mormîntul Veronicăi Micle — să-l viziteze, să se extazieze, să suspine şi să scrie cugetări pe marmora lui. Am asistat la toate aceste efuziuni, căci, ţinând să stau la aer, nu puteam să mă închid în casă cu geamurile închise. Să vezi cugetările scrise ! mai toate pe tema „femeii sublime44, şi
  494
„femeii model" — când singurul ei merit a fost că nu a fost o femeie model.
                            Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
                                                                M.L.R. 12923
    Zarifopol răspunde la 14 septembrie 1922 (Scrisoarea nr. 30, în Scrisori către Ibrăileanu, I, p. 290-291).
                                27
 [c.p.-antet]
 VIATA românească, s.a.
                                                                  [Sept. ? 1922]
                        Stimate domnule Zarifopol,
    Te rog scrie-mi imediat dacă faci sau nu recenzia lui Philippide. Nu e vorba s-o dai imediat, dar vreau să ştiu ce am de făcut: facem aici recenzie ori nu ? * Eu doresc puternic s-o faci d-ta.
                                                     Salutări, G. Ibrăileanu.
                                                                M.L.R., 12 922.
                              28
««VIAŢA romaneasca» revista lunara REDACŢIA
              Str. Alecsandri. nr. 12-14
                                                      [Febr.—martie ? 1923]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Iţi răspund tîrziu. Am intrat în nişte încurcături mari, care mă plictisesc oribil. Muncesc prea mult. Iartă-mă că am tăcut atîta. Moliere nu poate fi prea greu pentru cetitori — adică mai greu decît multe lucruri pe care le publicăm şi care măcar nu sînt destul de bune. D-ta, oricum vei scrie, vei fi interesant. Dacă nu vor înţelege învăţătorii, atîta pagubă. învăţătorii n-au înţeles nici pe Larochefoucauld. Parcă multă lume l-a putut înţelege ?)
    Litere greceşti avem. Dar face Balmuş (fost student aici ; altfel e „băiat bun") atâta munca ? Şi mai ales cînd el e numai unul, şi cred că din cei mai puţin răi din oribilii traducători ai d-lui Pârvan, care „îngrijeşte" de tra-
                * In scrisoarea nr. 30 citată, Zarifopol îşi declină competenţa.
                                                               405
 duceri. Despre aceste traduceri, în genere, cu două mostre, am scris în V. r. — are să apară în nr. viitor. Dar mie îmi pare bine dacă vei scrie, căci vom avea articol scris de d-ta, care va fi bun. Încă o dată : mă gîndesc dacă nu e disproporţie între comerţul lor şi importanţa pe care le-o dăm. Ai să vezi din exemplele date de mine (dacă n-ai cetit aceste traduceri) grozăvenii neverosimile.
    Îmi pare rău etern că nu scrii despre literatura românească. Despre Philippide n-am reuşit să scriu nici pănă azi. A rămas nerecenzat în V. r. De Blaga ai cetit ceva ? Eu nu cunosc literatura germană al cărei ucenic e el —■ şi nu pot spune nimic. N-ai vrea d-ta să scrii ? Ţi-aş trimite cărţile lui.
    Te rog să nu te gîndeşti la „datorie44. Nu achitarea ei are importanţă, ci colaborarea d^tale.
                             Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
                                                                M.L.R., 12 924.
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 12 februarie 1923 (Scrisoarea nr. 31, în Scrisori către Ibrăileanu, I, p. 291-292).
                              29
«VIAŢA ROMANEASCĂ» REVISTA LUNARA REDACŢIA
              Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                              [Iulie 1923]
                      Stimate domnule Zarifopol,
    Iartă-mă că-ţi răspuns aşa de tîrziu. Pe lîngă boala mea de voinţă, s-au adăugat în vremea din urmă o mulţime de ocupaţii nouă, griji, necazuri etc.
    Am primit articolul *. Am complectat şi pasajul acela. Articolul e straşnic. Pe cît mă pricep, ai dreptate în ceea ce atingi. Cu toate acestea, eu continui să gust pe Renan, pentru lucruri de care d-ta nu vorbeşti şi de care nu ştiu ce idee ai. Articolul va apărea în nr. de iulie, adică prin august. Nu e nevoie de litere mici pentru citaţii.
            Cred că ai un volum mare, cu articolele de care vorbeşti. Tipăreşte-1 repede. Caută editor, căci editura V. r.
    * Notă la comemorarea lui Renan, apărută în Viaţa românească, nr. 7, 1923.
  406
aproape nu mai există. Vorbind pe şleau, nu mai există. Te rog tipăreşte-1 repede, căci am un gînd. Nu ţi-1 mai spun.
    „Ideile gingaşe44, dacă le iscăleşti cu numele d-tale, vor fi remunerate ca şi cele literare. Dacă-ţi vine greu de tot să le iscăleşti cu numele d-tale, voi face ca să fie remunerate cum doreşti, dar pentru revistă e mai bine să le iscăleşti cu numele adevărat.
    Eu nu ţi-am mai scris nu numai pentru că scriu greu, dar şi pentru că nu aveam ce. Dealtfel, cea din urmă scrisoare dintre noi e una a mea. Poate n^ai primit-o.
    Plec la Văratic vineri. Adresa mea acolo e : numele meu şi : Mănăstirea Varatic, Judeţul Neamţ.
    Văd că am scris puţin despre articolul Renan. Sînt grăbit, obosit şi plictisit. Fără vorbe goale şi complimente ridicole, cred că e un articol formidabil, minunat, bănuiesc că absolut original, căci nu ştiu să mai fi susţinut cineva tema asta (ori da ?) şi la care nu pot obiecta nimic eu — admirator al lui Renan, sau poate mai exact : înamorat de Renan, pentru atitudinea lui faţă cu existenţa. Dar nu am exprimat tocmai exact ceea ce simt cînd îl cetesc. Nu-i vorbă, nu l-am cetit cam de mult (şi amicii mi-au „împrumutat44 multe cărţi ale lui).
                          Ou cele mai prieteneşti salutări, G. Ibrăileanu.
            12914
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din 29 iunie 1923 (scrisoarea 32 în op. cdt., I, p. 293), Zarifopol răspunde la 28 iulie 1923
    (loc, cit).
                               30
•«VIATA romaneasca» revista lunara redacţia
              Str. Alecsandri nr. 12-14
                                                             ISept.-oct. ? 1923}
                       Stimate domnule Zarifopol,
   Oricîte scuze justificate aş avea, nu sînt de ajuns. Aşadar, iartă-mă fără să mai lungesc vorba. Şi chiar acum trebuie să-ţi scriu grăbit.
                                                                 407
    Trimite Ghermani, şi vor fi remuneraţi ca şi cînd ar fi Zarifopoli. *
    Editură noi nu mai avem. Cred că te adresezi la Sooee. Fă repede. Vei vedea mai jos pentru ce.
    Socotelile le-am încurcat şi eu. Sforţează-te să le lămureşti d-ta. Voi face şi eu acelaşi lucru aici. Cu puteri unite poate vom ieşi la capăt.
    Te rog trimite ceva la revistă.
    De ce nu dai pe Flaubert ? **.
    S-a înfiinţat o catedră de literaturile romanice. Fără să te întreb, am pus iar problema „Zarifopoî*4 printre colegi, bineînţeles spunîndu-le că e de la mine şi că d-ta nu mi-ai cerut nimic. Dar am adăugat: cred că Z. primeşte. Mai mult. Zilele acestea voi spune că ştiu că primeşti, dacă te chemăm etc. Te rog nu refuza. Fii sigur că nu-ţi voi pune candidatura pănă ce nu voi fi sigur de majoritate.
    Dacă trebuie întăi să fie suplinită (pănă ce vine normal şi legal concursul), primeşti să-l suplineşti, dacă eşti chemat ?
    In orice caz, dacă eşti chemat titular cu 81, primeşti ?
    Scrie-mi imediat.
    E posibil ca mîne, luni, să se pună chestia suplinirii. In cazul ăsta sper că vom pune suplinitor pe un profesor dintre noi, pănă la concurs. E soluţia cea mai bună.
    Oare ţi-am răspuns la toate întrebările d-tale (căci n-am la îndemînă scrisorile).
                                      Cu salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
    Scrie-mi pe adresa redacţiei de-aici înainte : G. Ibrăileanu la redacţia revistei Viaţa rom. Iaşi.
            12 927
    Zarifopoî răspunde la 13 nov. 1924 (Scrisoarea 35, în op. cit.,
    p. 295).
    * în scrisoarea din 1 august 1923, Zarifopoî întrebase dacă articolele iscălite cu pseudonim i se vor plăti ca şi cele semnate cu numele său (Scrisoarea 33, în op. cit., p. 293). Va mai publica Despre stilul perfect şi Din registrul ideilor gingaşe (Lucruri sfinte),
              ultimul semnat Anton Gherman, în V. r., nr. 12, 1923, Din registrul
                                                               * %
ideilor gingaşe (Clasicii), în nr. 7, 1924, şi Din registrul ideilor gingaşe (Geniul organizator), Ibid., nr. 8.
    ** Obiecţii la Flaubert, în V. r,, 1924, nr. 11.
408

                            31
t
                                                             [Oct.—nov. 1926]
                       Stimate domnule Zarifopoî,
    Am uitat să-ţi scriu ieri ceva : ar fi ca d. Ioan Gherea să mai vîrsteze articolele filozofice cu articolele literare. Pentru interesul lui. Articolele lui filozofice sînt foarte bune, dar publicul (îl ştii cum e!) e cam refractar la gîn-dire pură. Prins însă (publicul) de articolele lui literare, le va ceti şi pe cele filozofice. Acestea de mai sus nu în-samnă că dacă n-ar scrie şi articole literare am face vreo opunere la cele filozofice. Vom publica orice articol al d-lui Gherea — dar, încă o dată, cred că ar fi bine să atragă publicul spre articolele lui filozofice cu ajutorul celor literare.
    Articolul d-lui Gherea, care încă n-a fost tipărit (trimis acum vreo lună), aşteaptă în saltar, pentru că acum se tipăreşte de vreo trei numere un articol tot filozofic al lui Dan Bidărău (lungit fără ştirea noastră, fusese vorba să fie pentru cel mult două numere). Şi nu puteam da atîta filozofie publicului — mai ales că Dan Bădărău e filozof pur !
    Te mai anunţ că articolul meu polemic în chestia Cara-giale nu l-am mai pus în volum. Nu mai avea rost, dacă d-ta nu-1 pui pe al d-tale în vreun volum *.
                                          Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
    M.L.R., 12 927
                           32
                                                                 [ ? 1927]
                      Stimate domnule Zarifopoî,
            Johann — e Johann **, dar versul lui Goethe e Bleibt stets. Coala a fost trasă. Ce e de făcut? Vrei să facem
    * Zarifopoî îi scrisese despre acest lucru la 6 octombrie 1926 (Scrisoarea nr. 43, în Scrisori către Ibrăileanu, I, p. 300).
   ** Johann Tauler, şi nu Iakob Tauler, cum scrisese Zarifopoî în articolul Valori umane. îndreptarea s-a făcut şi a apărut corect în nr. 5 din 1927 al revistei V. r. Vezi şi scrisoarea lui Zarifopoî din 8 iunie 1927, în op. cit., I, 305, scrisoarea 49.
                                                              409
erata la „Miscellanea ?“ Dacă da, scrie-mi imediat şi spu-ne-mi : erata să fie făcută ca din partea d-tale, ori pur şi simplu : „In articolul d-lui Z., în loc de Bleibt etc., trebuie : Ist nur ?“ *
    Am transmis administraţiei cererea d-tale pentru nr. din ianuarie 1926.
    Ţi-am cetit articolul. E unul din cele mai bune ale d-tale, dar mi se pare greu de înţeles, fiindcă e foarte concentrat. Insă nu pot fi un bun judecător, căci sînt într-una din cele mai stupide perioade din viaţa mea. Obosit, surmenat, plictisit, încurcat cu afaceri practice grave etc. Poate că şi faptul că l-am cetit în manuscris a contribuit ca articolul să mi se pară atît de concentrat. Am oroare de manuscrise. O bună parte din atenţie e cheltuită pentru descifrarea scrisului. Eu nu pricep bine decît tipărit. Tiparul dă obiectivitate, transparenţă — nu ştiu cum să zic. Rămîn eu şi ideea — şi nimic intermediar. Caligrafia cuiva e un fel de stil personal, care se interpune între mine şi idee.
    Cît mai stai la Bucureşti ? E posibil să viu acolo. D-ta n-ai bilet C.F.R. de scrib ? Dacă da — de ce n-ai veni o dată la Iaşi ?
             9
    Iţi mulţumesc pentru bunele cuvinte despre volumul meu. Dar eu nu sînt mulţumit deloc de el şi nu-s mulţumit de nimic. Poate e o iluzie, dar mi se pare că pot spune ca Pristanda: „Altele am eu în suflet44. Cauzele — sînt o mie.
                           Cu cele mai cordiale salutări, G. Ibrăileanu.
            12 928
    Răspuns la scrisoarea lui Zarifopol din iunie 1927 (scrisoarea 49 în op. cit., I, p. 305).
    Scrisori reproduse după Manuscriptum, nr. 1, 1970, publicate
     de Corin Grosu.
     * Ist nur die Personlichkeit (loc. cit.).
 410
                      Către Jean Bart
                                    [25 martie 1920, data poştei] Iubite prietene,
    Abia acum ţi-am aflat adresa. Ţin să-ţi fac cunoscut că ţi-am păstrat bucata, * care e minunată, pentru no. 2. Am un program grandios : în no. 2 să nu fie (afară decît la cronici) nici un nume din no. 1, dar acest no. 2 să fie tot aşa de bun ca şi no. 1.
     *             J           *
    — Am pus deci în no. 1 pe acei pe care diferite consideraţii mă silea să-i pun (unii, ca Radu Rosetti, scot bucata dată în volum pus în zaţ) şi te-am amînat pe d-ta şi pe Galaction, ca piese de rezistenţă ale no-rului 2.
    Numai cu poeziile stau cam slab în no. 2, din cauza programului meu de a nu se repeta numele. N-am pentru no. 2 nici un nume de poet de primă mărime.
    Te rog, dacă poţi, mai scrie ceva. Pe mulţi am reuşit eu să-i fac harnici — oare n-aş putea şi pe d-ta, dacă ţi-aş bate capul la infinit ? Idealul meu ar fi şi no. 3 să fie nou — dar nu cred să reuşesc. Pe urmă, numele se vor repeta fără nici o regulă. Aşadar, te rog scrie, şi la momentul dat îţi scoatem un volum nou.
    Nu ştiu dacă viata la Bucureşti îţi e propice pentru munca literară. Eu cred că da. E mai excitantă — afară de faptul dacă ai mult de lucru în specialitatea d-tale.
                        Cu cele mai prieteneşti salutări, G. Ibrăileanu.
    Publicată de Rodica Olteanu în Manuscriptum, 1971, nr- 1.
    * Cu ruşii în Deltă, Viaţa românească, nr. 2, 1920.
                                                                 411
                     Către Mihai Ralea
                                                              [Febr. 1922]
                         Iubite domnule Ralea,
    Mai întăi (ca să nu uit) n-am primit teza d-tale pe care scrii că mi-ai trimis-o. *
    Cu Ciomac... m-am încurcat rău. Văzînd că ţii să se publice, i-am schimbat titlul şi am dat „scrisoarea44 la tipar. ** (Iţi trimit o mostră.) Cînd să fie pusă în coală, la nr. 2, au tăbărît toţi pe mine că îţi fac rău d-tale. Că d-ta nu ştii împrejurările din ţară, că nu simţi că te-ai înjosi răspunzînd. Am cedat. Apoi văzînd că Demostene B. l-a cam lăudat într-o recenzie, ***, m-am gîndit că d-ta ai să zici că Ciomac tot are oarecare însemnătate şi am voit să pun „scrisoarea44 în nr. 3. Iar au sărit amicii, mai ales Sevastos şi Topîrceanu, care spun că d-ta eşti prea bine cotat în opinia publică ca să te pui cu Ciomac, că învinuirile lui Ciomac astăzi nu pot prinde în opinia publică, că revista în care te-a atacat nu e nici răspîndită, nici stimată, că polemizînd cu V.r. (care nu polemizează cu nimene, cu alţii mai însemnaţi) conferi o însemnătate lui Ciomac şi revistei lui, pe care nu o merită ; că cu cît articolul d-tale e mai bun, cu atît e mai nelalocul lui; o artilerie perfecţionată contra muştelor etc., etc. Şi refrenul : că voind (eu) să nu te jignesc, îţi fac un rău ; că, după ce vei veni, ai să vezi că ţi-am făcut bine. Am cedat. Gmdeşte-te că noi n-am răspuns la o broşură a lui Sanielevici în contra noastră**** (pe care au exploatat-o mulţi), că n-am răspuns la atîţia (la nimene) ! Apoi tocmai lui Ciomac? Gîndeşte-te că în curînd (doresc să fie foarte curînd) ai să fii asociat la redacţie. Trebuie deci să-ţi „ţii grantul44 (sic). Eu ştiu că e enervant să nu răs-
    * Teza de doctorat în drept despre Proudhon, din 1921.
    ** M. Ralea, Scrisori din Paris. în chestie personală, în V. r., nr. 3, 1922.
  *** în recenzia la volumul de versuri Mistica roză, Buc., 1921. Recenzia e semnată D. Razu, în V. r., nr. 2, 1922.
  **** Poporanismul reacţionar, Bucureşti, Socec, 1920.
412
punzi cînd ai dreptate şi ai „prins* pe adversar. Dar — cu firea mea de polemist — de cute ori am înghiţit şi eu. Uite, aveam impresia că-1 pot zdrobi pe Sanielevici, dar am răbdat. Acum văd că am făcut bine. Un lucru mă supără : că a apărut recenzia despre Ciomac. Trebuia să iasă odată cu „Scrisoarea* d-tale. Scoţînd „scrisoarea*, am uitat în ziua ceea chiar să spun să scoată şi recenzia. Cînd am spus, era tîrziu. Se trăsese coala. Era mai bine ca Cîo-mac să fie absent în toate chipurile din V.r.
    D-ta poţi răspunde tuturor, în general, fără nume. Poţi răspunde şi lui Ciomac (d. exemplu : „unul scrie că Rous-seau...“ etc.). Scopul ţi-1 ajungi. Dar crezi că atitudinea de care te învinuieşte Ciomac mai emoţionează aici pe cineva ? Deloc. Iartă displăcerea. Crede că dreptatea e cu cei din Iaşi, dacă toţi sînt la fel. Vox populi...
                                        Salutări cordiale, G. Ibrăileanu.
în nr. 3 apare Bojer. *
    Răspuns la scrisoarea lui M. Ralea din 19 febr. 1922 (v. seri soarea 18, în op. cit., ÎI, p. 299-300).
                                    2
«Viata romanească» revista lunară, redacţia
              Str. Alecsandri nr. 12-14
                    Iubite domnule Ralea,
                                                                                      [1922]
    Am primit scrisoarea d-tale. Aştept cu nerăbdare să vii, ca să punem în lucru programul d-tale. Asta nu în-samnă că vara vei sta în Iaşi.
    Cred că trebuia să te odihneşti în timpul vacanţei după atîţia ani de zbucium. Cînd vei fi d-ta aici, poate voi fi şi eu mai harnic. Acum, am atîtea pe oap, incit, de spaimă, adesea rămîn paralizat şi nu fac nimic. Ultimele numere am scris mult, dar acum mi-am luat vacanţă pe o lună. Partea grea sînt recenziile de cărţi româneşti. D-ta te vei înţelege mai bine cu Suchianu să ia o parte mai activă La rubrica asta. D-ta, apoi, vei putea pune în mişcare pe tinerii de aici.
                 * A apărut în V. r., nr. 4, 1922, cu titlul Johann Bojer.
                                                                413
    Pe Ionel Teodoreanu îl simt un bun recenzent. I-am tot propus, dar nu se dă. Lipsă de timp, neîncredere în el, ştiu eu ? Trebuie să ne spunem cuvîntul despre orice carte — asta e greutatea cea mare. Suchianu a cam părăsit literatura — şi se ocupă mai mult de economia politică şi ştiinţa socială. E specialitatea lui, ştiu, dar dacă l-am putea atrage puţin şi la recenzia nuvelelor şi poeziilor ar fi lucru admirabil. Pe alţii nu-i prea văd. Zarifopol nu se dă. Am impresia că nu vrea să se amestece în literatura română. S-au pus la dispoziţie unii băieţi din Bucureşti, dar nu sînt buni, trimiteau dări de seamă gazetăreşti. Ş-apoi în recenzii trebuie să vorbească revista, nu oricine. Dacă poţi cîştiga schimb cu cît mai multe reviste străine, vei face un lucru absolut mare. Sînt aşa de scumpe, că e imposibil să [...] * Am uitat să-ţi vorbesc de leafă. Ne vom înţelege aici, căci vrau să hotărăşti d-ta, dacă doreşti o sumă fixă, sau potrivit cu cît scrii — în orice caz, şi o sumă fixă. Un lucru e sigur : că vom face aşa să fii foarte mulţumit. Să nu ai grijă că ne vom tocmi. D-ta numai îmi vei spune ce modalitate preferi. Poţi să-mi scrii de pe-aeum în privinţa asta.
                                                                      G. I.
    Comunicată de D. 1. Suchianu.
    Răspuns probabil la scrisoarea lui M. Ralea din 8 dec. 1922. Vezi Scrisori către Ibrăileanu, II, p. 303-304, scrisoarea nr. 23. Vezi de asemene a scrisoarea lui M. Ralea, nr. 24, din 23 ianuarie 1923, Ibid., p. 304-305.
     * Text lipsă în scrisoare.
414
                 Către Liviu Rebreanu
                                     l
                                    [Ştampila poştei : Iaşi, 14 februarie, 1922]
                       Stimate domnule Rebreanu,
    Părerea lui Galaction e a lui, şi nu a revistei, aşa că nu poate fi vorba de o dezavuare a dv. din partea Vieţii româneşti. Revista nu vorbeşte decît în „Miscella-nea“ (şi numai în ceea ce e iscălit P. Nicanor & Co.) şi în rubricile neiscălite.
    Dar fiindcă nu voiesc să aveţi din partea noastră nici cea mai mică displăcere, nu voi mai tipări la „Cronica tea-tralătt decît cronica dvs. Numărul acesta însă, cu pagina lui Galaction, e tipărit şi dat la broşat, şi nu se mai poate face nimic.
    Acum altceva. De ce nu ne trimiteţi o nuvelă ? I-am spus adesea lui Patraşcanu, reprezentantul revistei la Bucureşti, să vă vorbească în această privinţă. Nu ştiu dacă a făcut-o.
    Primiţi, vă rog, încredinţarea stimei deosebite ce v-o păstrez.
    Bibi. Acad. R.S.R. S 7 (l)fCCXVI
    Publicata de N. Gheran în Cronica din 12 decembrie 1975. Răspuns la scrisoarea lui hiviu Rebreanu din 6 februarie 1922, vezi Scrisori către Ibrăileanu, III, p. 212. Rebreanu scrisese despre Mărgeluş de A. de Herz, în Viaţa românească, 1921, nr. 12. Gala Galaction publica şi el în Viaţa românească, 1922, nr. it o cronică despre aceeaşi piesă.
                                                               415
                    Către Traian Bratu
                                                                                 [1923 ?]
                           Iubite Bratule, *
    Iartă-mă. îmi este imposibil să vin. Am adormit azi la 10 cu luminai. Sînt asudat şi obosit extrem. Am o fată şi trebuie să mă păstrez dacă se mai poate. Trebuie să mă ţin de cursuri. Sînt dator asta — comercialmente, dacă vrai.
    Am muncit pentru bine, pentru „cmenire“, pentru adevăr, pănă la 50 de ani. Nu mai pot. Sînt profund întristat de halul în care am ajuns. Ce să fac ? Iartă-mă. Ţin aşa de mult la opinia d-tale (singurul om de omenie dintre toţi), încît ţiu mult să mă înţelegi. Ştii că n-am fost aşa, că am pus mult suflet în toate. Dar ce să fac ? Nu mai conta pe mine.
                                                        G. Ibrăileanu.
    Cred că nu viu nici mîne. Va prezida d. Găvănescul consiliul. Trebuie de ales un alt decan. Cu un organism în ruină nu pot face cursuri, decanat şi revistă (Şi cu revista o duc greu. O fac acasă. Şi trebuie s-o fac. Am creat-o şi acum s-o omor ? Şi o cam compromit şi pe ea. Fatalităţi !)
                                                                   G. I.
    Bibi. Acad. R.S.R., S 2jCCXVî
    * Profesor de germană la Facultatea de litere din Iaşi, apoi rector al Universităţii (1875—1940).
416
                   Către Ion Minulescu
                                       1
                                                            [August 1927]
                      Stimate domnule Minulescu,
    Abia acum, întors din vilegiatură, găsesc scrisoarea d-voastră şi mă grăbesc să vă răspund. Mai am nevoie încă de un timp oarecare spre a aduce la capăt lucrările pentru editarea poeziilor lui Emineseu. In cursul acestor lucrări, s-au ivit cîteva probleme nouă, pe care trebuie să le rezolv.
    Rezolvarea mai cere cîteva cercetări.
    Vreau să fac tot ce se poate ca ediţia aceasta să fie cît mai bună.
                                                 Al dvs., G. Ibrăileanu.
    Arhiva Ion Minulescu, Bucureşti. Răspuns la scrisoarea lui Ion
    Minulescu din 24 august 1927 (Vezi Scrisori către G. Ibrăileanu, îlh P. 142).
                                                                [Sept. 1927]
                      Stimate domnule Minulescu,
    Volumul va avea 70 de poezii; prefaţa — 2 sau 3 pagini; cîteva lămuriri pentru cetitor, indispensabile. Justificarea „ştiinţifică44 (cu privire la alegerea bucăţilor, la ordinea lor în volum, la restabilirea textului etc.) voi face-o aiurea, sau, mai exact, voi continua-o, cădi am început-o anul trecut.
    Cred că e mai bine ca o ediţie de poezii, şi încă de lux, * să fie împovărată cu... ştiinţă. Sper să vin în curînd la Bucureşti. Atunci mă voi prezenta la minister.
                                           Al dv. devotat, G. Ibrăileanu.
    Arhiva Ion Minulescu Bucureşti.
    Răspunsul lui I. Minulescu din 4 octombrie 1927 în Scrisori către G. Ibrăileanu, III, p. 142-143.
     * Respectiva ediţie n-a apărut. A apărut o ediţie Ibrăileanu din poeziile lui Emineseu la S. Ciornei în 1930, reeditată în 1933, şi alta la Ramuri, în 1941, cu ilustraţii de Al. i J3rătescu-Voineşti.
                                                                417
                    Către Cezar Petrescu
                       Iubite domnule Petrescu,
                                                                                       [1927]
    (Mi se pare foarte curios : Petrescu. Eu te ştiu ^Cezar-petrescuw). Iţi răspund tîrziu, fiindcă am venit tîrziu aici şi pentru că — deşi venit de trei zile — abia acum m-am dezmeticit.
    Manuscrisul trimite-1 lui „Stejar Ionescu, redacţia Vieţii româneşti, Iaşi“. I-am trimis răspuns să procedeze aşa cum cei d-ta. Dar de manuscrisul cellalt nu-ţi pot garanta. Halea nu mi-a spus nimic şi nu ştiu dacă mai există.
    Unde stai la mănăstirea Neamţului ? Nu cumva „m zid“ ?
    Este acolo Daniil Ciubotaru, venit în 1909, îmbrăcat soldăţeşte (a fost sergent major). De-atunci s-a mai cultivat puţin, cred. Cred că-1 cunoşti. E un om extrem de inteligent. Ce-ar fi ieşit din omul acesta dacă învăţa carte !
    Mă plictisesc enorm. Nu ştiu cum dracul s-a făcut, că n-am nici ce să cetesc. Am luat cărţi nepotrivite.
    Ai isprăvit, văd, de scris romanul. Am cetit atîtea fragmente din el, încît, acum, cînd caut să-mi fac o idee din el, parcă reconstituiesc o scrisoare ruptă, din care lipsesc bucăţi.
    Dacă cumva vii pe-aici, eu stau tot la biserica Schimbarea. Nu ştiu ce-a făcut Ralea cu onorariul d-tale. Ţi l-a trimes ? Eu cred că da, dar nu ştiu dacă mai erai în Bucureşti.
    La toamnă nu ai de gînd să reiai Scrisorile din Bucureşti ? Bineînţeles, dacă nu te duci în străinătate. Era o rubrică pe care d-ta o făceai foarte interesantă.
    Bag de samă că ţi-am pus o mulţime de probleme în scrisoarea asta. Să nu te crezi dator să răspunzi.
                                        Salutări cordiale, G. Ibrăileanu *
    Muzeul de literatură al Moldovei, Iaşi, nr. 3531/L.
    * G. Ibrăileanu se referă, probabil, la romanul întunecare, din care, începînd din august 1925, apoi în 1926> 1927, se publică fragmente în Viaţa românească. Scrisorile din Bucureşti se publică în oct. 1926. E probabil, deci, ca scrisoarea să fie din vara Lui 1927.
413
                  Către Lucian Predescu
                                       1
                                      [Data poştei : 5 ian. 1928] Scumpe domnule Predescu,
    Iţi mulţumesc mult, mult pentru misteriosul Album. * „Beţivului îi iese şi dracu înainte cu ocaua de rachiu“ şi istoricului literar cu... Albumul. Intîrnplarea asta e un semn mai mult că eşti critic literar.
    Iartă-mă că nu ţl-am răspuns la timp. Bolnav, ocupat, mahmur.
    Dacă ai copiat exact Nu mă înţelegi, nu mai am de cerut nimic. Un lucru însă : nu e vreun semn ceva că a a mai apărut un album al acestei societăţi studenţeşti şi altădată, în 1879 ? Ce-o fi acel „1879“ de sub poezie? Emineseu nu şi-a datat niciodată poeziile. Oare nu au mai scos aceşti studenţi album şi în 1879 şi acum, în 1886, scoţînd alt album, au reprodus poezia lui Emineseu, care, acum fiind bolnav, nu le mai putea da nimic ?
    Dar în cazul acesta ar fi trebuit ca şi acel Album (din 1879) să fi apărut tot la 15 martie ! Ce dracu ! Aveau o predilecţie atît de grozavă pentru 15 martie! ? Căci la Scurtu şi Duică e : Album literar, 15 martie 1879“ iar acesta, 15 martie 1886 !
    Ai găsit Familia? Orice an e bun, de la 1866-1870 sau şi mai tîrziu — cît ţine aceeaşi ortografie. Caută la Vulcan, ori la notele redacţionale, cum sînt scrise următoarele cuvinte : ziua, steaua etc. în ua; lacrimă, sin (sîn), rid (rîd), răspund, remin, resfrînge etc. (adică re şi res, ră şi ras de la începutul cuvintelor ; fug ar iu, altariu etc., ast-feliu, seu (=său), sting, string, zori (dori ? diori ? ; pasere, printre, prin (pintre? pin?), sălbatic, sălbatec? etc.; în tec ori tic (singuratic, molatic), întuneric, cer (ceriu?), suris, ămblu (= umblu), pană, blăstem (ori blestem? ori blăstăm ?), misteriu, moriu.
    * Lucian Predescu anunţă că a trimis o copie după Album la 30 dec. 1927 (v. op. cit, III, p. 195).
                                                                419
    Măcar cîte găseşti. Mai degrabă în poezii şi nuvele se pot găsi astfel de cuvinte.
                                  Salutare şi la revedere, G. Ibrăileanu.
    [Pe plic] D-lui Lucian Predescu, str. Romană 84, Galaţi.
    Bibi. Acad. R.S.R., 6 (l)ICCXVI
                                     [Data poştei : 8 ian. 1928] Scumpe domnule Predescu,
    Te rog copiază încă o dată Nu mă înţelegi, cu toată străşnicia. In special, vezi dacă al doilea „întunerec“ (altul decît cel din rimă) e chiar aşa, cu e : întunerec.
    Cuvîntul zîmbet (aşa transcris de d-ta) e cu î sau cu i ? Are semne în poezie pentru â ? Ori e ă sau e în loc de â ?
    Punctuaţia exactă !
    La sfîrşitul versului penultim, după „mele-ntregi“, ce punctuaţie este ? „Mi-aş risipitt e aşi sau aş ? La „resai nainte-mi“ nu este un apostrof între cuvinte „’nainte-miu ?
    Scrisoarea recomandată ai primit-o ?
                                                                    Ib.
    [Pe plic] Domnului Lucian Predescu, str. Romană 84, Galaţi.
    Bibi Acad. R.S.R., S 6 (2)/CCXVI
                                                          [10-20 febr. 1928]
                       Scumpe domnule Predescu,
    Am primit cartea d-tale poştală în care-mi scrii să-ţi adresez scrisorile la sora d-tale, dar îmi pare că mi-ai mai trimes ceva înainte (o scrisoare ?, o telegramă ?), care n-a ajuns pănă la mine.
    1. Dacă isprăveşti banii, telegrafiază-mi.
    2.    Trimite-mi recomandat recolta făcută. Dar însam-nă şi pe carte (Scurtu), iar din tipărituri într-un carnet
420
al d-tale, căci dacă se pierde scrisoarea să ai la d-ta rezultatele.
    3.    Te rog scrie la Galaţi cuiva să caute Albumul şi să vadă cîte versuri din Nu mă înţelegi sînt pe o pagină şi cîte pe alta. Poezia e pe paginile 9 şi 10 din Album. Răspunsul d-lui X din Galaţi (căruia îi scrii) să ml-1 adreseze mie. Dă-i adresa mea.
    . Cînd ceteşti manuscrisele, cuvintele care mă interesează pe mine (ai văzut ce cuvinte: prin, printre, ceriu etc.) înseamnă-le oriunde le-ai găsi di^ întîmplare. E vorba de un fel de statistică a limbii lui Emineseu.
    5.    Caută în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare, Iaşi, XIV, 1903, p. 153 : Ionescu Gion, Emineseu şi Riria. Ce spune ?
    6.    Caută (dacă ai timp) I. A. Rădulescu-Pogoneanu : Studii, 1910, p. 1, 23, 54.
    7.    Caută N. Petraşcu, Scriitori români contimporani, Buc., 1898, p. 153. Ce spune ? Despre nebunia lui Em., despre ce a scris cînd era nebun ?
    8.    Dacă ai timp (asta ia urmă) : Noua revistă română, 23 oct., 1911 : Rădulescu-Motru, Ce însemnează Emineseu pentru cultura românească. Rezumează. Fă sumarul ideilor.
    Telegrafiază-mi dacă ai nevoie de bani. E în interesul meu să isprăveşti acolo afacerea. îţi trimet banii prin Rosetti. E mai sigur. El te găseşte la Academie.
    9.    Caută în Familia, oricare din anii 1866, 1867, 1868 — în ceea ce scrie Iosif Vulcan (iscălit sau la partea redacţională), cum scrie cuvinte ca astfel, altar, fugar ? Aşa, sau astfeliu, altariu, fugariu etc. şi orice cuvinte în ar (arin), în poezii vei găsi mai uşor.
                                             Noroc bun, G. Ibrăileanu.
    [Pe plic] D-rei Constanţa Predescu (pt. d. Lucian Predescu), Calea Victoriei 190, corp. D, et. I Bucureşti.
    Bibi. Acad. R.S.R., 6 (3)lCCXVl
    Răspuns la scrisoarea lui Lucian Predescu din 8 februarie
    1928 (vezi scrisoarea nr. 2, în Scrisori către Ibrăileanu, III,
    p. 195).
                                                                 421
                   Către Artur Gorovei
                      Stimate domnule Gorovei,
   Vă rog mult să-mi daţi următoarea informaţie — dacă vă este posibil.
   A existat, de la 1879-1886, vreo Societate studenţească „Unirea ?“ Şi unde ? In Iaşi sau în Bucureşti (sau poate Cernăuţi) ?
   Cunoaşteţi un Album literar scos de această Societate ? E Albumul literar din 1879 sau 1886? Nu cumva aveţi dvs. acest Album ? (In acest Album s-a tipărit întâia oară poezia lui Eminescu Nu mă înţelegi). Acest Album nu este la nici o bibliotecă din ţară.
   In ipoteza că Societatea „Unirea* a fost la Cernăuţi, cunoaşteţi vreun bucovinean în vîrsta de la 60 de ani în sus care a fost student deci pe vremea aceea şi care ar putea şti ceva sau chiar să aibă Albumul ?
   Mi-aţi face un imens serviciu dîndu-mi ajutor în chestia asta, căci de la datarea apariţiei acestei poezii rezultă lucruri importante pentru studiul lui Eminescu din-tr-u-n anumit punct de vedere.
                                Primiţi salutările mele, G. Ibrăileanu,
la redacţia revistei Viaţa românească, Iaşi.
   Bibi. Acad. R.S.R., S/171037.
                                                                   [1928]
                    Mult stimate domnule Gorovei,
    Iertaţi-mă că vă plictisesc încă o dată. (Data trecută a fost cu acel Album pe care în sfîrşit l-am găsit.). Ştiu că în Şezătoarea a fost uneori vorba de Eminescu. Eu am cetit unele articole, dar nu am numerele din Şezătoarea. La Biblioteca Centrală nu se poate găsi nimic.
    Vă rog fiţi bun şi spuneţi-mi dacă a fost ceva în Şezătoarea despre boala lui Eminescu, şi anume:
422
    1} Despre capacitatea lui de a mai crea ceva ; 2) dacă e vreo amintire a cuiva despre vreo creaţie a lui din timpul bolii; 3 .în genere despre cum era el cînd era bolnav, adică în perioadele de luciditate, cînd nu era chiar nebun. Dacă ştiţi dvs. ceva.
    E vorba de a restabili adevărul despre Eminescu şi de a aprecia cum trebuie ceea ce s-ar putea numi activitatea lui Eminescu dintre 1883-1889.
    îndrăznesc să vă inoportunez pentru că e vorba de Eminescu, de un interes mai general. Dacă e aşa ceva în Şezătoarea, vă rog trimiteţi-mi acele numere. Vi le voi trimite înapoi recomandat, căci presupun că aveţi o colecţie sau mai multe colecţii pe care nu puteţi să le despărechiaţi.
    Vă rog dacă aveţi „amintiri* de un interes mai larg literar ori istoric trimiteţi-le la Viaţa românească.
    Vă rog să mă iertaţi şi vă trimit salutările mele,
                                                             G. Ibrăileanu,
la redacţia Vieţii româneşti, str. Alecsandri — Iaşi.
    Bibi. Acad. R.S.R., S/171038.
    Răspunsul lui Artur Gorovei la 6 aprilie 1928 (Vezi Scrisoarea
    nr. 2, în Scrisori către Ibrăileanu, 1/1, p. 74-75).
                            N .
                            t
                            M
                        Către I. Simionescu
                                         1
                                                                                        [1931]
                           Dragă Simionescu, *
   Te rog să-mi dai voie să-ţi bat puţin capul :
   1)    Dacă a apărut ediţia II din Studii literare ** te rog spune cui de drept să-mi trimită nişte exemplare (cîte îi va lăsa inima). Am nevoie şi pentru a da cîte un exemplar Vieţii rom[âneşti] şi Adev[ărului] literar, ca să anunţ apariţia.
   2)    Iţi dădusem un exemplar din Note şi impresii pentru o a doua ediţie. Dacă editura persistă în ideea de a scoate aceia a 2-a ediţie, atunci aş trimite ca „manuscris44 un alt exemplar decît acela pe care ţi l-am dat. Aş trimite un exemplar revăzut şi cu adaus de articole pentru ca ediţia să fie „adăugată44. Aceste Note şi impresii, apărute în 1920, s-au epuizat de mult, de vreo şase ani. Ba mi se pare chiar mai de mult.
   3)    Există un tînăr (profesor) G. Călinescu, care are un volum despre Eminescu. Viaţa şi personalitatea lui Eminescu. Şi, bineînţeles, şi opera lui. Acest tînăr e criticul cel mai bun din generaţia nouă. Ştiu că a epuizat toate izvoarele cu privire la Eminescu. Scrie frumos, original şi interesant. Cred că subiectul („Eminescu44) şi tratarea (literară şi originală) ar face ca volumul să aibă succes de librărie. (Ar avea şi reclamă mare.) Aşadar, „Cartea românească44, cred, ar ajuta şi la răspîndirea unei opere bune şi, sper, şi-ar scoate cheltuielile dacă ar lua în editură acest volum. Am spus lui Ralea să-ţi dea o vizită, ca să vadă rezultatul acestei propuneri a mele.
   Te rog iartă-mă că te plictisesc. Cum vezi, am început să abuzez de bunăvoinţa extremă pe care mi-ai ară-tat-o întotdeauna. ***
    * E vorba de Ioan Simionescu, prof. univ., geolog, atunci preşedintele Societăţii poligrafice Cartea românească.
    ** A apărut în 1931 la Cartea românească.
  *** Nici reeditarea volumului Note şi impresii, nici Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu nu au apărut la Cartea românească.
424
    Cu vechile (deja străvechile) sentimente de prietenie,
                                                        G. Ibrăileanu.
    Ai putea să cei manuscrisul lui Călinescu, să-l vezi. t
    P.S. Dacă „Cartea romjanească] îmi editează Note şi impresii, asigur-o că DE DATA ASTA corectura s-ar întoarce răpede. Am angajat un corector bun dintre amicii mei. Note şi impresii e volumul meu cel mai variat şi, ca material, cel mai interesant.
                                                                     [1931]
                           Dragă Simionescu,
    N-am primit din noiembrie (inclusiv) decît o singură leafă (ianuarie). Viaţa a devenit imposibilă, ca să mă exprim scurt. Nu poate să-mi dea „Cartea românească44 (fie pentru ediţia a Il-a care, aud, a apărut, * fie pentru alt volum pe care să-l dau în editură, de pildă, cel de care spuneai că a fost acceptat) 15.000 lei, sau, la rigoare, măcar 10.000 lei ? Şi aceasta imediat ? Sau aceşti bani să fie o parte pentru ediţia a Il-a, o parte pentru viitorul volum ?
    Acest volum (ţi-am mai spus) e epuizat de vreo 6-7 ani **; e foarte variat şi e adăugat.
    Ia-mă pe garanţie. Dacă mor imediat, rămîne la dispoziţia editurii volumul aici, acasă la mine (la nevastă-mea). Şi, în orice caz, rămîne la „Cartea românească44 ediţia a îl-a a primului volum.
    Această ediţie a Il-a nu ştiu de se va vinde mulţumitor. Dar volumul nou cred că se va vinde mai bine decît celălalt.
    Dacă rugămintea mea (ce rugăminte ? o adevărată cerşetorie !) este satisfăcută, atunci te rog să fie urgent şi banii să fie trimişi lui Ionel Teodoreanu.
     * în 1931 a apărut ediţia a Il-a din Studii literare. ** E vorba de Note şi impresii, apărut în 1920.
                                                                           425
    Iartă-mă că te supăr. Cu cele mai cordiale salutări,
                                                             G. Ibrăileanu.
    Te rog scrie-mi imediat.
    Te rog iartă hîrtia, caligrafia şi toată înfăţişarea acestei scrisori. Sînt bolnav, nu fumez de 6 săptămîni şi alte păcate.
    Reproduse după Luceafărul, nr. 11, 1976, publicate de I, Kalus-tian.
                      Către M. Sevastos
                                                      [Data poştei : 20.IX.1932]
    Amice Sevastos, ţi-am trimis prin I. Botez, senator, un articol despre d. Călinescu. * Ţi l-a dat ? Botez a plecat la Bucureşti marţi dimineaţă. Să-mi trimiţi o corectură. Dacă pui vreo fotografie, să nu fie a mea, ci a d-lui Călinescu. (Aşa se face.) Articolul să nu-1 pui „de fond“, pentru că are Anexe, care ar fi tot în pagina 1, şi ar fi urît. Pune-1 aşa ca Anexele să cadă în pagina 2. Ori pu-ne-1 în alte pagini decît pagina 1. Ori, dacă ţii să fie de fond, aranjează un subsol de poezii, aşa ca Anexele să fie în pagina 2. Ori... dacă vrei altfel, cu Anexe pe pagina 1 sau pe pagina 300-a — fă ce ştii. Je m’en f...! Dar corectură trimite. Acest articol aşteaptă de mai mult de o lună. Credeam că vii în fiecare zi, după ce au trecut cele „cîteva zile“ din telegramă. Fă-mi onoarea şi-mi scrie dacă rămîi în Bucureşti, ori pleci în concediu şi cînd. E vorba de aşa-numitul roman.** Dacă vii în Iaşi caută-mă de la 3 p.m. în sus pînă la 12 noaptea.
                                                                  Ibrăileanu.
    Publicată întîi în Viata românească, 1966, nr. 3, p. 103.
    * Articolul despre Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 619, din 16 octombrie 1932.
    *♦ Adela, apărut la „Adevărul" în 1933.
                                                                                427
                           NOTE
                               PRIVIND VIAŢA
                 Prima ediţie din Privind viaţa, cu un portret inedit de Şt. Dimitrescu, a apărut în Editura Cultura Naţională. Textul acestei singure ediţii apărute în timpul vieţii autorului a fost reeditat de Gh. Agavriloaie în 1959, împreună cu Adela şi Amintirile..., la E.P.L., în col. „B.P.T.“, cu o prefaţă de Const. Ciopraga.
                 Cea mai mare parte a acestor aforisme apăruseră încă în 1919, în însemnări literare, revista ieşeană ce înlocuise vremelnic Viaţa românească. Unele, cu mici modificări, G. Ibrăileanu le va republica în Viaţa românească din 1922 : un grupaj de 38 texte în nr. 1 (ianuarie) şi alte 33 în nr. 4 (aprilie).
                 Indicăm în continuare locul şi data primei apariţii a acestor aforisme, în ordinea numerotării noastre din text. Cele care nu poartă cifră de trimitere sînt tipărite pentru prima dată în volum.
                 1-28, însemnări literare, nr. 1, 1919 ; 29, 34-42, Ibidem, nr. 2, 1919 ; 45-65, Ibidem, nr. 3, 1919 ; 66-82, Ibidem, nr. 4, 1919 ; 83-105, Ibidem, nr. 6, 1919 ; 106-117, Ibidem, nr. 7, 1919 ; 118-129, Ibidem, nr. 8, 1919 ; 130-145, Ibidem, nr. 9, 1919 ; 146-156, Ibidem, nr. 11, 1919 ; 164-180, Ibidem, nr. 12 ; 187, Ibidem, nr. 12, 1919 ; 193, Ibidem, nr. 11, 1919 ; 194-199, ibidem, nr. 12, 1919 ; 200, Ibidem, nr. 11, 1919.
                 1, şi în Viaţa românească, nr. 4, 1922 ; 5, 9, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 10,11,13,17 şi îxilbidem, nr. 4,1922 ;18 şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 27, 34, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 28, 30, 37, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 41, 46, 61, 63, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 59, 62, 66, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 68, 76, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 77, 82, 87, 94, 95, 99, 101, 104, 105, 107, 117, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 121, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 123, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 125, şi în Ibidemf nr. 1, 1922 ; 131, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 135, 137, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 138, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 144, 147, 148, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 157, 161, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 158-160, şi în Ibidem, nr. 1, 1922 ; 162-169, şi în Ibidem, nr. 4, 1922 ; 181-192, în Viaţa românească, nr. 1, 1922.
429
                             Au rămas, de asemenea, neintroduse în volum cîteva texte din aforismele Privind viaţa, pe care le transcriem mai jos.
                             „Nu imagina vieţii pe care avem s-o trăim de acum înainte ne inspiră groaza de moarte, ci viaţa pe care am trăit-o pănă acuma. Cînd ne gîndim la moarte, nu ni se răzvrăteşte fiinţa din cauza planurilor pentru viitor, ci din cauza cîntecului duios al amintirilor. Toţi acei care au fost rînd pe rînd noi îi purtăm în fundul sufletului nostru ca într-un mormînt. Dispariţia acestui morrpînt viu, în care zac cei care au fost noi, ne inspiră groaza de moarte. De aceea oamenii lipsiţi de sentimentul trecutului sînt mari bravi în faţa morţii.“ (însemnări literare, nr. 1, 1919.)
                             „în viaţă, fiecare purtăm un steag pe care e scris cu litere mari : Eu“ (Ibidem.)
                             „Culmea discreţiei este să ştii să-ţi ascunzi discreţia." (Ibidem.)
                             „Animalele casnice devin pentru unii din noi persoane faţă cu care simţim că avem îndatoriri sociale şi morale." (Ibidem, nr. 3.)
                             „Sufletele de rînd dau altora tocmai contrariul de ceea ce cer de la alţii." (Ibidem, nr. 4.)
                             „Realist în observaţie şi idealist în aspiraţii — este fizionomia sufletelor bine organizate." (Ibidem, nr. 6.)
                             „Nu clădi pe nisip, nu clădi pe ipoteza sentimentelor altora pentru tine, bune sau rele." (Ibidem.)
                             „Nimeni nu va putea descoperi de ce anume lucru ne temem, cînd ne temem de moarte, cum nimene n-ar putea spune ce vrea, cînd ar putea fi întrebat, mai înainte de a se naşte, pentru ce doreşte viaţa." (Ibidem, nr. 7.)
                             „Cînd te-ai hotărît, în sfîrşit, să te faci bun, să-ţi înăbuşi pasiunile, nu crede că este în tine mai multă libertate morală decît cînd ai intrat la crîşmă ; acuma ţi-a venit să te hotărăşti să nu te mai duci." (Ibidem.)
                             „Nu ofensa nici pe cea mai castă femeie purtîndu-te cu dînsa ca şi cum nu ar prezenta nici o primejdie pentru liniştea ta." (Ibidem J
430
           „Prietenie amoroasă — amorul ipocrit cu sine însuşi/4. (Ibidem.)
           „Numai proştii sînt destul de inteligenţi ca să nu-i înşale iluziile.44 (Ibidem, nr, 8.)
           „Nu poţi fi mai interesant decît atunci cînd provoci curiozitatea. Un prost care tace cu tact nu va plictisi niciodată ca un .inteligent care-şi debitează întreaga gîndire. Faţă cu o femeie, un prost care tace cu ochii plini de profunditate va bate întotdeauna pe un inteligent care spune mereu ce gîndeşte. Tăcerea, pe lîngă că provoacă curiozitatea, care aţîţă iubirea, face şi impresia de forţă, deci de virilitate.44 (Ibidem.)
           „Tinerii căşti îşi iubesc mai mult mamele decît ceilalţi.44 (Ibidem, nr. 9.)
           „Bunătatea e un dar gratuit al naturii tot atît de rar ca şi inteligenţa ori frumuseţa. A ierta prostia ori urîţenia şi a condamna răutatea este explicabil, dar nu este filozofic.44 (Ibidem.)
           „Nu există decît o afecţiune curat omenească : prietenia. Toate celelalte îşi au începuturile la animal şi sînt fizice.44 (Ibidem, nr. ll.)
           în legătură cu tipărirea acestor aforisme a se vedea scrisorile lui Al. Rosetti către G. Ibrăileanu (voi. III, Scrisori către Ibrâi-leanu, 1973, p. 218), din care reiese că manuscrisul a fost adus la Bucureşti de către M. Ralea ; îndatoritor, directorul de atunci al Culturii Naţionale, Al. Rosetti, îi trimetea imediat autorului care era bolnav un aconto de 15.008 lei.
         întrucît nu am găsit manuscrisul acestei lucrări, reproducem textul după ediţia din 1930, confruntat cu cel publicat în periodice.
         S-a scris destul de puţin în epocă despre aforismele lui G. Ibrăileanu. Desprindem dintr-un articol al lui P. Zarifopol, imediat după apariţia cărţii : „în cartea aceasta ne reapare lumea gînditorilor şi a poeţilor din a doua jumătate a veacului trecut. O surprinzătoare abatere de la ideile pozitiviste ne întîmpină în aforismul care spune „«Timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conştiinţa, flacăra palidă şi rece,
431
dar care vestejeşte şi usucă»." P. Zarifopol, Adevărul literar şi artistic, nr. 486, iunie 1930.
     M. Ralea comenta amplu în Viata românească, nr. 4-5: 1930, Privind viaţa, în articolul G. Ibrăileanu moralist. Iată cîteva din gîndurile lui M. Ralea cu privire la această carte :
     „...Structura sufletească a lui G. Ibrăileanu, prea bogată şi prea vie ca să dea numai un om de ştiinţă, nu s-a mărginit ia acest «esprit de geometrie» al ştiinţei pure. Omul, cu ceea ce are el caracterologic diferenţiat, psihologia individuală, îl interesează în toate subtilităţile şi delicateţele sale. Colecţia de cugetări Privind viaţa poate fi privită ca primă operă a unui moralist român. Concepută în genul Larochefoucauld, Chamfort, pe lingă o analiză a tuturor pornirilor omeneşti, dar în special a sentimentelor de dragoste, de amor propriu şi a sentimentului morţii, această colecţie e remarcabilă şi unică prin stilul personal, aprig şi sarcastic. Se amestecă mereu amărăciunea cu aspiraţia ideală.
     Notările făcute pe viu, descoperirile profunde în clarobscurul sufletului omenesc amintesc direct de cele mai bune modele franceze. Aici nici o urmă de spirit de sistemă. Cel care le-a scris era cu totul alt om ca autorul Spiritului critic... Totul e numai nuanţă, fineţă caracteristică."
            M, Ralea, G. Ibrăileanu, reprodus după Scrieri, voi. II, Ed. Minerva, 1977, p. 645.
ADELA. FRAGMENTE DIN JURNALUL LUI EMIL CODRESCU.
     Romanul a apărut în 1933, la Editura Adevărul din Bucureşti, cu o prefaţă semnată de editor dar aparţinînd neîndoios autorului, prefaţă pe care am transcris-o la începutul textului Adelei. Celelalte două reeditări, din 1934, 1935, sînt de fapt continuarea tirajului iniţial, fără nici un fel de modificări. Abia în 1959, Gh. Agavriloaie editează un text revăzut de G. Ibrăileanu în intervalul 1933-1934, pe un exemplar tipărit al cărţii, în vederea unei reeditări. Nu am găsit acest exemplar cu corecturile autorului, dar, din confruntarea textului tipărit în 1933 şi supravegheat desigur de autor, cu cel tipărit de Gh. Agavriloaie în 1959, nu apar decît foarte puţine îndreptări stilistice, corecturi mărunte, pe care le vom transcrie în note.
     Textul din 1959 a fost reluat de-a lungul anilor în numeroase ediţii din care cităm pe cele apărute la E.P.L., colecţia „B.P.T.“, în 1961, 1963, 1966, 1969 ; în colecţia „Arcade", Editura Minerva,
432
1972, cu o postfaţă de Eugenia Tudor, în edleeţia „Romanul de dragoste", Editura Eminescu, 1974.
     Din mărturiile contemporanilor, a soţiei lui G. Ibrăileanu, prietenilor, se pare că au existat multe manuscrise ale romanului Adela. Singurele pe care le-am putut consulta se află la Biblioteca Universităţii din Iaşi (fapt pentru care mulţumim încă o dată directorului acestei instituţii, M. Bordeianu). Aici se găsesc trei manuscrise ale Adelei: ms. 266, o variantă complet ilizibilă, scrisă în creion de Ibrăileanu, ştearsă aproape rînd cu rînd şi transcrisă pe un al doilea manuscris, din care însă nu există decît pagini răzleţe, manuscrisul fiind incomplet (ms. nr. 267, din 1933). în fine, un manuscris complet, pe coperta căruia scrie „Adela, manuscrisul ediţiei prineeps" (ms. 277), nedatat, probabil din acelaşi an 1933, este transcris de o altă persoană, probabil de Elena Ibrăileanu, şi revăzut, cu multe ştersături şi adăugiri, de către G, Ibrăileanu. Confruntând textul acestui caiet cu cel tipărit în 1933, reiese că autorul Adelei a făcut încă numeroase, foarte numeroase corecturi în şpalturi, căci există diferenţe mari, capitale, între acest manuscris şi textul tipărit. Aceasta dacă nu cumva vor fi existat încă alte manuscrise, care s-au pierdut, lucru puţin probabil dacă ţinem cont că pe coperta ms. 277 este menţiunea : „manuscrisul ediţiei princeps".
     Diferenţele între cele două texte nu sînt numai de stil (fragmente, fraze modificate, imagini revăzute etc.) ; există capitole întregi plasate altfel decît în manuscris, intercalate în alte puncte ale „jurnalului’ lui Etnii Codreseu; întreaga povestire despre ceasornicarul Haim Duvid şi Sabina, soţia lui, răspîndită în cîteva fragmente pe parcursul povestirii, lipseşte din manuscris. Multe alte pasaje au fost scoase, altele adăugate.
     Dăm mai jos toate aceste modificări, notînd pagina, după textul nostru tipărit, unde ar fi urmat să apară sau să fie scos, modificat, textul tipărit faţă de cel manuscris.
     Prescurtăm textul manuscris 1933 cu TM şi textul tipărit 1933 cu TT :
     P. 49 r. 6 T. M. • Doamnele, desoeuvres, T. T. :      Doamnele,
ostentativ ; ibid., T. M. : umblă lejer, T. T. : umblă în rochii de casă ; ibid., r. 7 T. M. : Domnii, cu ghetre de piele şi şepci, T. T. : domnii cu jambiere şi şepci ; ibid., r. 9 T. M. : alpenstokuri ferecate la vîrf, T. T. : alpenstokuri, strînse energic în pumn ; ibid., r. 14 T. M. : aluri, T. T. : atitudini ; ibid., r. 28 T. M. : Cîteva... parcă da, parcă nu, T. T. : Cîteva... stai la îndoială ; p. $0, r. 6 T. M. : Sentiment dezagreabil, T. T. : Sentiment neplăcut ; p. 50, rîndurile 36, 37, 38 nu sînt în manuscris ; ibid., r. 36 T. M. : ipocrite, T. T. : amabil pesimiste ; p. 51, r. 25 T. M. : singurătăţi profunde, T. T. :
433
singurătăţi adînci; ibid., r. 27 T. M. : gloria infinitului finind de vis şi realitate, T. T. : gloria infinitului ; ibid., r. 35 T. M. : imagini disparate, T. T. : imagini răzleţe ; ibid., r. 37-38 T. M. : Un cerc cit fereastra unei catedrale, rupt în partea de jos de umbra picioarelor. Un cer de culoarea liliacului manoe, departe, deasupra Bucovinei... T.T.:'Un- cerc care abia îşi înscria statua proiectată în el, rupt în partea de jos de umbra picioarelor mele. Un nour de smoală, deasupra Călimanilor... ; p. 52, r. 18 T. M. : Treizeci şi şase de ani T.T.:'Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani...; ibid., r. 23 T. M. : Prea mic, cit a trăit, T. T. : Prea mic, cînd a murit ; ibid., r. 40 T. M. : amorul, T. T : dragostea ; p. 53, r. 6 T. M. : Era flancat de o femeie, T.T. : Avea lîngă el o femeie ; ibid., r. 8 T. M. : încărcat, T. T. : înghesuit ; ibid., r. 10 T. M. : figurii doamnei combinate discret cu a domnului, T. T. :          figurii
doamnei şi domnului, combinate indiscret ; ibid., r. 10-11 T. M. : Această cloşcă slabă mi s-a părut ştearsă, insipidă...; T. T. : Cloşca asta slabă şi măruntă stătea îmbufnată şi ostilă...; r. 17 T.M. • travaliul vieţii e la minimum în el, T. T. :      pulsaţia vieţii este
aproape inexistentă într-însul, ibid., r. 32 T. M. : transfigurează totul, ca şi iluzia. Este minciunoasă ca şi ea, T. T. : transfigurează totul ; ibid., r. 34, 35 T. M. : sub elanul lunei, T. T. : în bătaia lunii ; ibid., r. 37 T. M. : mi se părea produs (sau poate era şi el o iluzie,) de căderea luminii de lună pe copaci..., T. T. : părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci... : p. 54, r. 12 T. M. : fantasmagorii, T.T. : năluciri ; ibid., r. 14 T. M. : fantazorHor, T.T. : visătorilor ; ibid., r. 21 T. M. : întîlnit Adela M. azi... T.T. : Azi-dimi-neaţă am întîlnit pe Adela ! ; ibid., r. 22 T. M. : Coana Anica, mătuşa ei morganatică, T. T. : Coana Anica ; ibid., r. 37 T. M. * neg efectul. Lumea este reprezentarea mea, T. T. : Neg efectul... ; p. 55, r. 10 (după „acadele") în T. M. : ceea ce-i producea întotdeauna puţină îngrijorare ; ibid., r. 12 T. M. : viziunea teribilă, T. T. : viziunea îngrozitoare ; ibid., r. 22 T. M. : dizgraiiaţi, T. T. : oropsiţi ; ibid., r. 26 T. M. : (înainte de „Cînd îi venea") în T. M. - La această importantă îndeletnicire trebuia să iau parte numaidecît şi eu, cavalerul servant; ibid., r. 29 T. M. : s-o întreţin, T. T. : să-i ţin de urît ; ibid., r. 34 T.M.: soarelei, T.T.: sindrofiei; ibid., r. 35 T.M.: împrejurat, T.T. : îngrădit; ibid., r. 42 T.M. : candoarea, convinsă că am uitat o poveste, T. T. : candoarea ; ibid., r. 42 T. M. • intenţiona, T. T. : voia ; Pasajul din p. 56, rîndurile 5-9, a T. T., în T. M. e : în iarna cînd a fost bolnavă de scarlatină avea trei ani şi cînd am cerut cu tărie d-nei M. să-mi acorde dreptul de a b înlocui în unele nopţi, sprijinind cererea cu calitatea mea de student în medicină, am descoperit în mine talente neînchipuite de dădacă, de infirmieră şi de mamă. Suferinţa ei şi îngrijirile pe care le dădeam
434
corpului ei mic mi-o făceau şi mai scumpă. Cînd o întrebam: „Duduică mică, unde ai bubuţa ?“ şi-mi răspundea punîndu-şi mînuţa pe miniatura ei frunte, sau cînd, orişice ar fi făcut, oricum mi-aş fi desfăşurat talentele delectabile, nu-i puteam stoarce decît un zîmbet trist, îmi devenea insuportabil de scumpă. în convalescenţă, cînd viaţa năvălea în ea cu efecte vizibile, de la o zi la alta, o învăţasem un cîntec, care a avut o soartă însemnată în raporturile noastre ulterioare; ibid., r. 10 T. M. : epatare, T. T. : efect ; ibid., r. 22 T. M. : complecta, cu sublinierea că e pentru mine, primirea... T. T. : complecta primirea ; ibid., r. 43 T. M. : fericiri delicioase, T.T. : fericiri ; p. 57, r. 5 T.M. : fiica unui vecin, prieten al casei, T. T. : fiica unui vecin ; ibid., r. 10 T. M. : scriso-relele, T. T. : scrisorile ; ibid., r. 14 T. M. : heroglife cuneiforme, alfabet arab, ebraic... T. T. : heroglife ; ibid., r. 44 T. M. : conştiincios şi grav. După ce a trecut de patru ani, scenele de pasiune nu mai aveau loc. Animalul mic devenea om şi sentimentele ca şi raporturile dintre noi începeau să se schimbe, T. T. : conştiincios şi grav ; p. 58, r. 5 T. M. : Adela era un copil adorabil, T. T. : Adela era o jucărie vie ; ibid., r. 11 T. M. :Adeluţa, T. T. : Adela ; p. 58, 59 r. 42, 1 T.M. : Deliţa, Idila, Coca, Cocaua, Cucoana Mică, Micoanca, Puica, Duduia, Râţuşca, Scumpiţa, îngeraş, Anghilache, Copalaia... T. T. : Deluţa, Coca, Cucoana Mică, Puica, Răţuşca, Copalaia ; p. 59, r. 9 T. M. : Prietenia s-a restabilit, T. T. : Prietenia renăscută ; ibid., r. 31 T. M. : greu abordabile, T. T. : greu de ajuns ; ibid., r. 37 T. M. : refractari, T. T. : sceptici ; p. 60, r. 2 T. M. : n-am vînat nimic. încercările repetate au fost încoronate cu rezultatul cel mai nul, T. T. : n-am vînat nimic; ibid., r. 4 T. M. : era un spectacol care despăgubea imperial de rezultatul negativ al întreprinderii; T. T. : ...mi-a rămas în amintire ca o splendidă viziune de artă sau de vis ; p. 60 r. 12 T. M. : fermecător şi comic, T. T. : plin de graţie şi comic; ibid., r. 14 T. M. : Omul cu părul cărunt şi fetiţa cu coada de aur, T. T. :        Omul
aproape cărunt şi fetiţa cu păr de aur ; ibid., r. 18 (după „mesu-ţei“), în T. M. : Pricepea şi ea puţin jocul acesta plicticos pentru mine; ibid., r. 23 T. M. : Un tînâr care o înconjura cu asiduităţi, T. T. : Un tînăr care părea că o admiră mult ; ibid., r. 33 T. M. : iritată, T. T. : supărată ; ibid., r. 41 T. M. : ochii aspri, T. T. : ochii duri ; ibid., r. 43 (după „Ce importanţă ?“), în T. M. : Eşti singurul meu prieten şi singura mea prietenă; p. 61 r. 2 (După cuvîn-tul „complect"), în T.M. e un amplu pasaj pe care autorul l-a anulat în textul tipărit, păstrînd doar cîteva replici : Dar după aceea, deodată, fără nici o legătură cu ceea ce vorbeam : „Ştiu că nu mă iei în serios. Ai rămas din politeţă((. Cu o zi înainte de plecarea mea, a reluat, bătăioasă, ideea fixă : „Te-ai plictisit tare
435
cît ai stat aici ?" — „De ce eşti rea, duduie ? Ştii bine că nu m~am plictisit", — „Nu ştiu bine. Ştiu că mă crezi copil. Toată viaţa ai să mă crezi copil ?(e — <„Nu ştiu cum am să te cred toată viaţa, dar acum eşti copiV(. — „Acum sînt bătrînă. Crezi că dacă n-am avut noroc să mă nasc cu părul brumat...(C — „Nu m-am născut cu părul sur. întreabă pe d-na M." — „Poate că nu te~ai născut, dar n-ai dreptul să mă tratezi ca pe un copil, fiindcă ai părul brumat. Ce vrei sa fac ca să mă iei în serios, să-mi boiesc părul ?" — „Dar ce înseamnă să te iau în serios ? Vrei să mă port cu mata cum mă port cu d-na M ? Eşti minoră încă. Mai ai de crescut..." p. 61, r. 17 la replica eroului : „O femeie nici nu trebuie să fie îpaltă ca un bărbat", în T. M. mai figurează următorul pasaj : —. wDegeaba. O să mai creşti. Acum eşti mică. Eşti fata d-nei M. şi a d-lui M. şi puţin şi a mea, nu-i .aşa ?" — „Cum puţin ? Mult, mult, mult. Dar dacâ-s fata cuiva nu înseamnă că sînt copil„Te-am necăjit, nu eşti copil, dar eşti copilă — „Vezi ? Te-ai dat de gol. Nu-s copil, dar pentru mata sînt copil“ ; ibid., r. 27 (Replica „Prinţii nu cad fulgeraţi de copii", din T. T. înlocuieşte un lung pasaj din T. M.) : „Dacă m-ai lua în serios, n-ai vorbi de prinţi fulgeraţi. Pînâ cînd am să fiu copil ?" — /„Daca vrei să-ţi spun drept, pentru mine ai să fii copil şi cînd ai să ai 25 de ani, fiindcă te ştiu de tînd te-ai născut şi ţi-am hrănit păpuşile cu biberonul. Copil, în cazul ăsta nu înseamnă nevrîsnic, nu arată o stare, arată un raportie. „Nu vreau nici starea, nici raportul... parcă aşa ai spus... Şi mama ştie cînd te-ai născut mata şi nu te consideră copil", i— „D-na M. era copil şi ea cînd m-am născut. Te preţuiesc şi te admir dar nici mata nu poţi fi de 35 de ani nici eu de 16... De ce te-ai emoţionat ?" — „Nu ştiu, poate fiindcă eşti aşa de bun cu mine"... p. Şl r. 42 T. M. : „Dar viaţa m-a îndepărtat de unica mea prietenă", nu este în mss. p. 62, r. 6 T. M. : Frumuseţa ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale, tinzînd spre perfecţie ; T. T. : Frumuseţa ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale ; p. 63 r. 16 T. M. :      ajunsese la
culme, T. T. : ajunsese la perfecţia ei psihologică ; ibid., r. 18 T. M. : s-a măritat, T. T. : s-a căsătorit; ibid., r. 25 T. M. : a di-vorsat, T. T. : s-a despărţit; ibid., r. 27 T. M. : anormalitatea căsătoriei ei, T. T. : căsătoria ei neizbutită ; ibid., r. 35 T. M. : superfluul, T. T. : necesarul ; p. 64, r. 2 T. M. : afară de ochi, T. T. : numai ochii sînt alţii ; ibid., r. 12 T. M. : poartă de zîmbet, T. T. : licărire de zîmbet; ibid., r. 17 T. M. : Numai talia i s-a rotunzit admirabil, T. T. : Numai trupul i s-a împlinit; ibid., r. 23 T. M.; am pus chestia care simţeam că nu poate fi amînatâ. O amînasem destul şi penibil pentru mine şi poate şi pentru dînşii, ora cît am stat la ei, T. T. : am atacat problema care simţeam că nu poate
436
fi amînată ; ibid., r. 33 (după „epistolară" urmează un pasaj anulat în T. T.) : Şi dacă purtarea mea nu-i „principalul", ba a şi înţeles că nu conţine nimic ofensator şi a absolvit-o, atunci pentru ce suferinţa mea desigur plăcută ei ca un omagiu, nu o socotea ca o compensare suficientă ? „Măcar atîta“ contradictoriu cu „am înţeles" şi „nu-i principalul" se rapoartâ la altceva ? La un râu în legătură cu purtarea mea, ori derivat din ea ? Ori poate nu ne-a absolvit real ? M-a absolvit numai cu inteligenţa şi cu voinţa şi nu şi cu inima ? ibid., r. 37. Aici figurează în T. M. pasajul de la p. 67 r. 23 despre discuţiile cu Adela în cerdac ; p. 64 r. 38-41 nu sînt în T. M. ; p. 69, r. 6 ; ibid., r. 21 T. M. : reprimanda, T. T. : mustrare ; ibid., r. 32 T. M. : Mi-a făcut onoarea să înceapă cu aceea din bucăţile aduse aici, care ştie că-mi place mai cu deosebire. Adela pune în execuţie mai multă sensibilitate decît sentiment, T. T. : Adela mi-a cîntat azi o bucată care ştie că-mi place cu deosebire. Muzica corpului ei m-a impresionat însă mai mult decît muzica însăşi ; p. 71, r. 35 T. M. : mici porţiuni de materie organică, T. T. : cîteva kilograme de materie organică ; ibid., r. 37 T. M. : Estela, T.T. : Leonora ; p. 72, r. 13, 20 idem ; p. 73, r. 22 T. M. : îi strivea pieptul mort! Tristeţa soarelui pe morminte! Da, şi pentru totdeauna, T. T. : îi strivea pieptul mort ; ibid., r. 23 T. M. : fire de iarbă... însera. Paznicul mă înştiinţâ cu o extremă delicateţă în ton că trebuie să închidă, T.T. : fire de iarbă ; ibid., r. 30 : precizarea „la Viena“ lipseşte în T. M. ; ibid., rîndurile 31-33 lipsesc în T;M.- ; ibid., r. 42 T.M. * ezitantă, T.T. : şovăitoare ; p. 74 r. 2 (Un pasaj anulat în T.T.) : Avea casa plină de fotolii, dormeuse, chaise-longuri, taburete. îi plăcea să se învăleascâ în şaluri, ca să-şi păstreze şi să-şi simtă căldura. îi plăceau stofele frumoase, agreabile ochiului şi pipăitului şi care se lipesc mai pe corp, ibid.,: r. 19, în T. M. : Dacă aş fi liberă, ţi-aş da tot ce poate da o femeie unui bărbat. Du-ie acum, te rog. Du-te singur. Nu te mai conduc. Ne vedem mine. Lasă-mâ singură acuma... te rog...; ibid., rîndurile 25-32 în T. M. sînt substanţial deosebite : Şi mi-o învălui în amîndouă mîinile ei. „Ţi-e mina rece". Lăsîndu-şi mîna brusc şi ferindu-şi capul: „Nu, nu ! Astăzi, nu ! Du-te acuma !" Cîteva luni de luptă cu ea însăşi. Peste cîteva zile : „Am să-ţi dau totul şi pe urmă mă sinucid". într-o seară cînd, în genunchi, îi îmbrăţişa picioarele : „Nu !", apoi cu asprime : „Nu sînt o prostituată!" Altă dată: „Nu vreau să suferi. Nu-mi pasă de nimic şi de nimeni. E teribil! Tu eşti al meu, numai dl meu, nu-i aşa ? Ce femeie stricată sînt". într-o carte împrumutată, pe prima pagină, cîteva litere pe sărite, punctate de ea ; „Te-am chemat toată noaptea. Ai simţit ?" într-o seară avusesem fantazia de a stinge lampa pentru a crea mister; era şi o pară a ei venită pentru cîteva zile;
437
ne despărţea un colţ de masă; şi-a pus piciorul fără pantof (îl scosese discret fără zgomot, izbucnind într-un plîns nestăpînit, rămas ne justificat pentru vara ei. La despărţire, la uşa antretu-lui, exaltare: „Ce-ai făcut din mine ? îţi place ? Eşti mulţumit ?“ Te rog să nu mai vii cit stă Clara aici. A înţeles de cum a venit. Nu era greu. Pleacă vineri după amiază. Ştie şi el, sînt sigură. O să înţeleagă şi fetiţa mai tîrziu. Cînd şi-aduce aminte de toate cîte vede acum. Copiii ţin minte.
     Vineri seara, cînd mi-a deschis, m-a gîtuit şi m-a înăbuşit, apoi, la ureche : „în seara asta o să fiu a ta !“ Avea fusta şi bluza albe. Salonaşul era luminat de luna plină. Cînd ne-am despărţit : „Acuma îmi eşti bărbat". Avea ceva implacabil în atitudine, în voce, în privire : „Da, femeia ta“. Apoi, cu capul pe pieptul meu : „Vreau să am un copil de la tine. Un băiat!... Lasâ-mâ! Cad din picioare, n-am închis ochii toată noaptea. Lasă-mă! Mine la cinci... Nu întîrzia"... p. 75, r. 34 T. M. : ...dar, hotârît, nu mi-e indiferentă, T. T. : Dar existenţa ei a început să-mi neliniştească inima ; p. 76, r. 17 T. M. : E atît de magnifică şi de copilăresc suavă !, T. T. *• E atît de femeie şi de copilăresc suavă ! ; ibid., v. 19 (după trebuie), în T.M. : Mîna ei mică, bună şi curajoasă; p. 77, r. 5 T. M. : Diego, Lascâr Catargiu s-a ramolit, Dimitrie Sturza s-a idioţit, T. T. : Diego ; p. 77, r. 38 T. M. : că n-o iau în serios, T. T. : că nu-i copil ; p. 78, r. 1 T. M. : care „făcuse" un plop în plus, T. T. : care trecuse de plopul al treilea ; ibid., r. 8 T. M. : N-am secundat cum trebuie, T. T. • N-am ţinut pas ; ibid., r. 11 (înainte de „Am fost44) — în T.M. este inserat fragmentul dintre rîndurile 9-30, p. 80. P. 78, r. 34 înainte de alineat, în T.M. figurează următorul pasaj : Din alte motive decît ea, căci bărbaţii au o absurdă generozitate, care-i face să exagereze şi să falsifice realitatea goală, neavînd nici eu cultul teoretic al literaturii în versuri, nu-mi pot lua faţă de dînsa rolul de propagandist al artei poetice. Poezia mi se pare ceva hibrid. Ea este artă numai în măsura în care poate substitui artele adevărate, pictura şi muzica. Stephanne Mallarme, în ambiţia de a face din poezie artă desă-vîrşitâ, eliminînd din ea tot ce nu-i artă, a rămas cu foarte puţin în fundul retortei, cu substanţa cîtorva poezii. Şi, desigur, oricine va reduce poezia la artă pură nu va putea prezenta un capitol poetic mai voluminos decît el. Artele adevărate nu sufăr de această penurie. Rubens, Beethoven s-au lovit de limitele forţelor lor şi ale timpului acordat de hazard şi nu de ale obiectului artei lor. încercarea eroică şi legitimată a poetului simbolist francez, ca şi rezolvarea încercării, sînt proba experimentală a caracterului amestecat şi amfibiu al genului poetic.
438
     Romanul iese mai mult din sfera artei. El nu are a da senzaţia artei, ci pe aceea a vieţii. Femeile ştiu a ceti mai bine un roman, tocmai pentru ca ele nu caută în el arta, ci viaţa. Pentru Adela, Ana Karenin nu e „stil şi compoziţie", ci Kitty, Dolly, Ana, coliziunile dintre ei şi dezvoltarea logică şi psihologică a acţiunii; p. 79, r. 11 T. M. : N., T. T. : Otilia ; ibid., r. 27 T. M. : Mă pricep eu mai bine, T. T. : Se pricepe mai bine cusutoreasa mea ; p. 80, r. 30 înainte de „Doamna        în T.M. este introdus fragmentul
de la p. 86, de la „Faptele — stătu quo pînă la „şi mai sofistic" ; p. 87, rîndurile 24-31 nu sînt în T. M. ; p. 88, r. 3 în T. M. : al nostru, T. T. : al amîndurora ; p. 89, r. 7 T. M. : şatenă, T. T. : cu păr castaniu ; ibid., r. 34 T. M. : modestul nostru vehicol, T. T. : trăsura noastră ; ibid., r. 35 T. M. : mică concertare, T. T. : scurtă chibzuire; p. 90, r. 31 T. M. : să-şi refacă toaleta, T. T. : să se scuture de colb ; ibid., r. 32 T. M. : miţă gris perle, T. T. : mîţă albă ; ibid, r. 36 T. M. : gris perle, T. T. : verzi ; ibid., r. 37 T. M. : foarte simpatic în comicitatea lui, T. T. : nas mititel; p. 91, r. 5 T. M. : paria, T. T. : derbedei ; ibid., (după „lănci"), în T. M. : dospinâu-şi probabil rachiul; ibid., r. 11 T. M. : O complimentam, psihologic, pentru calităţile ei, T. T. : Cu aere de psiholog dezinteresat, îi detailam calităţile ; ibid., r. 19 T. M. : descripţia psihologică, T. T. : psihologia descriptivă ; ibid., r. 42 T. M. : eternul punct lucitor..., T. T. : eternul ascuţiş de lumină... ; p. 92 rîndurile 27-35 din T.T., în T.M. sînt mai dezvoltate, descrierea mai puţin concentrată : Distincţia cu care îndeplineşte Adela actul brutal de a ingurgita nu este iluzionare de bărbat care iubeşte. l-am cunos-cut-o încă din adolescenţa ei. La graţia cu care Adela se achita de actul în sine, brutal, contribuiau şi mîinile ei albe cu degetele lungi, subţiate spre vîrf, şi bustul ei înalt, elegant, uşor aplecat asupra mesei, cu braţele îndoite în unghi şi capul ei frumos, cu pala de pâr pe jumătatea stingă a frunţei şi ochii care râspîndeau o lumină viorie, şi potirul de dantelă al mînecilor scurte, care, sub lampa suspendată, punea o uşoară umbră ajurată pe albul rotund al antebraţelor. P. 93, r. 39 T. M. : Jovial, foarte degajat, T. T. : vesel; p. 93 r. 41 T. M. : încurcate printre ale mele, T. T. : amestecate printre ale mele ; p. 94 r. 6 T. M. : pe panta înclinată, T. T. : la vale ; ibid., r. 7 (după „în lături"), în T. M. : La vale, caii aceştia, mereu obosiţi, sînt împinşi, ei, de trăsură...; ibid., r. 10 T. M. : repetam, din inerţie, T. T. : exprimam din inerţie, ibid., r. 14 T. M. : constat anii, T. T. : îmi număr anii; ibid., r. 18 (după „toate acestea ?“), în T. M. : Eram în unul din acele momente cînd realitatea pare imposibilă ; ibid., r. 25 (după „Pe mîne...“), în T. M următorul pasaj : Prietenie amoroasă ? Experimentare ( ? !) prea pasionată ? Vorbe ! Dar poate e ziua aceasta de singură-
439
tate în doi, de soare arzător, de natură... Poate... Consolaţii ipocrite" ; p. 95, r. 8 T. M. : tinereţă, T. T. : copilărie ; ibid., r. 26, 27, nu sînt în T. M. ; ibid., r. 34 T. M. : s-a instalat într-un fel de chie-tudine tăcută, T. T. : s-a izolat oarecum de noi; p. 96, r. 12 T. M. : Adela e atît de pură, de distinsă, T. T. : Adela e atît de pură ; ibid., r. 24 T.M. : banal şi arzător, T.T. : banal şi veşnic nou; ibid., r. 27 T. M. : aranja, T. T. : netezea ; ibid., după r. 31, un pasaj în T. M. : Nu trebuia să-i cer nici o explicaţie. Am fost indiscret. M-am arătat obtuz. Partener incomod...; ibid., r. 34 înainte de alineatul „Adela rîde rar.,.“, în T. M. este transcris pasajul de la pag. 108, de la „A devenit unică" — pînă la „că e stăpînă“. Pasajul care începe cu „După-prînz“, p. 97, pînă la, „ivre d’une 6mbre“... este inserat în T. M. la pag. 123, după rîndul 24: „Şi doar gîndind bine..." ; p. 97, r. 11 T. M. : era şi inutil, căci era să se eschiveze, T. T : era şi inutil ; ibid., r. 27 T. M. : să se mărite, T. T. : să se căsătorească ; ibid., r. 35 T. M. : ca pe un suspinăior, T. T. : ca pe un bărbat; ibid., r. 38 T. M. : incongruentele crono-logice, T. T. : nepotrivirea anilor ; ibid., r. 41 T. M. : mărite, T. T. : căsătorească ; ibid., r. 43 T. M. : Poate e chiar promisă. Dar atunci ce înseamnă purtarea ei cu mine ?, T. T. : Poate chiar să-şi fi dat şi cuvîntul ; p. 97, 98. întreg pasajul cuprinzînd rîndurile 38-40, 1-10 este adăugat ulterior ; p. 98, r. 25 T. M. : că nu sînt submer-jat, T. T. : că valurile nu mi-au trecut peste cap. ; ibid., r. 37 înainte de „Azi, rugată", în T. M. este un fragment anulat în T. T. : Acum nu mă mai întreabă ce să cînte. Dar nu mi-i indifererit ce cîniă. Pe scaunul pianului, cu cununa ei de păr care paieteăzâ cu aur ţesătura de sunete a melodiei, mişcările corpului ei îmi umplu întreaga conştiinţă; ibid., r. 39 T. M. : tandră indulgenţă, 1?. T. : afectuoasă indulgenţă ; p. 99, r. 14 T. M. : acuzîndu-i toată supleţa, T. T. : reliefîndu-i umerii largi... ; ibid., r. 20 (după „pelerinei4*), în T. M. : Ce minune e o femeie frumoasă şi tîhărâ, şi câ-ţi place, orice-ar face l Şi-n adevăr, tot ce face mi-e scump, pentru că tot ce face e o necontenită realizare a fiinţei ei şi totuşi o altă descoperire emoţionantă. Fapta mea de bravură, „succesiunea", retragerea pe Muntele Sacru, „afacerea de la Mănăstirea Neamţului nu există. Adela ignoră episodul complect, total. M-a amnestiat. Plouă torenţial zi şi noapte. Cînâ încetează puţin reîncepe cu o şi mai mare furie, cu un fel de entuziasm prostesc. O ploaie torenţială care se înverşunează atît de inutil şi de contrar obişnuinţelor naturii, a treia zi după începerea ei, are ceva comic. [Acest pasaj apare la pag. 100, cu unele modificări]. P. 99, paragraful care începe cu „Am găsit-o plimbîndu-se“, pînă la „am revăzut-o“ (p;' 100), în ms. apare mult mai departe, după episodul în care Adela face dulceaţă de smeură (p. 111-112), ibid., r. 26 în T. M.:
„unei femei scumpe“, T. T. : „femeii iubite44 ; ibid., r. 32 T. M;: jena de a, T. T. : greutatea de a; p. 100, r. 17 T. M. : poante de ironie, T.T. : punctul de ironie ; ibid., r. 36 T. M. * foiîetez, T.T. : răsfoiesc ; ibid., r. 43 T. M.: cînd ceteşte sau coase, absorbită în apatia ei, T. T. : cînd ceteşte ; p. 101, r. 35 T.-M. : Are dreptate.... Pînă azi nu ştiam că sînt şi gelos. Nu avusesem cum să aflu, T, T, : Are dreptate... ; p 102, r. 22 T. M. : vernis, T. T. : poleială • ibid., Pasajul cuprins între rîndurile 29-37 nu este în T. M. ; p. 103, r. 41 T, M. : Mi-a făcut graţia privirilor ei, T. T. : Mi-a dăruit privirile ; p. 104, r. 28 nu este în T. M. ; p. 104, r. 39, înainte de alineatul care începe cu „La întoarcere44,.., în T. M. e intercalat pasajul de la pag. 135, de la „Cînd am ajuns în balcon44, pînă la „să ascultăm greierii şi cosaşii44 ! (p. 136) ; p. 106, înainte de pasajul care începe cu „îi vorbesc44, în T. M. apare un altul, cel de la p. 112 (începe cu „Rebeliune. Laşitate44 şi se încheie cu „e o manevră ridicolă44 (p. 122) ; p. 111, r. 9 T. M. : decolteul. în formă de inimă, alb ca şi braţele ei, T.T. : decolteul mic de un alb secret şi tulburător ; ibid., r. 12 T. M. : rotunzimea umerilor, T. T. : rotunzimile ; p. 112, r. 15 T. M. : Alura, T. T. : Mişcările ; p. 112, r. 26 T. M. : cîmpia ondulată, multicoloră, T. T. : cîmpia multicoloră ; ibid., r. 39 T. M. : pe bustul înalt, leneşă de căldura corpului ei, T. T. : pe bustul înalt; p. 113, r. 25 după „persoanei ei44, în T.M., un pasaj anulat în T.T. : şi toate împreună, abia, cu legile gravităţii universale, descoperite de îsac Newton, desigur cu ocazia altui mâr decît acela pe- care îl subînţelegea această Evă din Humuleşti în suspinele crude ale pieptului ei agitat. Pe crîşmâriţâ o chema Aniţa, probabil prin antifrază; parcelat, numele acesta diminutiv abia ar fi reuşit să acopere un sector; ibid., r. 30 T. M. : arbore, T. T. : copac ; ibid., r. 32 T. M. : borţoşi, T.T. : pîntecoşi ; p. 114, r. 12 T. M. : piaţă, T. T. : faţă ; ibid., r. 23 T. M. : aristocratismului, T. T. * eleganţei ; p. 114, r. 29, descrierea părintelui Palamon e însoţită în T. M. de o lungă divagare despre călugări : Părintele Palamon, tipul perfect al călugărului, căci există un tip monahal mai mult sau mai puţin reuşit în diversele exemplare din mănăstiri creat de-a lungul secolelor prin mimetism. Fiecare, generaţie imită inconştient expresia figurei generaţiei anterioare (acelaşi fenomen care face ca de la o vreme femeia şi bărbatul să semene unul cu altul). La asămânarea aceasta contribuie desigur ocupaţiile comune, ca şi portul la fel, ca şi barba, pletele şi toate celelalte. Dar tipul se datoreşte şi altui fenomen, tot de mimetism. Figurile iau ceva din expresia sfinţilor de pe icoanele de biserică şi din chilii, călugări şi ei, căci tipul convenţional al sfîntului din pictura bizantină e copia călugărului etern. Iar cînd zugravul a voit să pună ceva original, a copiat, fără să vrea, tot călugăr, aşa încît
441
„tipul" s-a păstrat mereu; p. 116, r. 22 („Amorurile") — 27 nu sînt în T. M. ; p. 117, r. 7 T. M. : pălăria pe care o luasem de pe masă, T. T. : pălăria din mînă ; p. 117, r. 34-37 nu sînt în manuscris; p. 118, r. 37 (după „complectei trezii"), în T. M. : imaginea ei îmi izbucneşte în conştiinţă dureros; p. 119, r. 20-26 nu sînt în T. M.; p. l20, r. 6 în T. M. • dorinţă, măcar inconştientă, T. T. : dorinţă ; ibid., r. 21 T. M. : al tradiţiei şi al tradiţionalismului, T. T. al tradiţiei ; p. 121, r. 21 T. M. : timp să răspund, metod obişnuit la ea, T. T. ; timp să răspund ; p. 122, r. 38 jenă, T. T. :   ruşine ; ibid.,
r. 39 T, M. : cărnii, T. T. : trupului ; p. 123, r. 18 T. M. : adorabil, T. T. *♦ ameţitor; ibid., r. 19 T. M. : reverberată, T. T. : răsfrîntă ; ibid., cele 4 rînduri 24-28 sînt plasate în T. M. mult mai departe, la p. 136, după rîndul ultim ; p. 126, r. 15 T. M. : cîmpiile rîzâtoare, T. T. : întinderile arse ; p. 128, r. 29 T. M. : superlativ, T. T. : fără măsură ; p. 128, r. 33 (înainte de „Mi-am pus"), în T. M. : Râmînînd ca doamnele să se culce şi apoi să-şi complec-teze vizitele prin mănăstire...; p. 129, r. 15 (după „brusc"), în T. M. : cu acelaşi cuvînt de fiecare dată: „En route, mon maître" ; ibid., r. 24 T. M. * ca un ropot de ploaie măruntă, T. T. : ca o bură de ploaie ; ibid., r. 29 T. M. : era atît de femeie, era dureros de femeie l, T. T. : era atît de femeie ! ; p. 130, r. 23 (după măreţia gravă"), în T. M.: Eram şi noi doi atît de mici şi de singuri, sub muntele indiferent şi etern şi în faţa priveliştii scînteietoare din vale ; ibid., r. 32 T. M. : confient, T. T. : prietenos ; ibid., r. 34 T. M. : singurătăţi infinite şi ostile, T. T. : singurătăţii infinite ; p. 131, r. 28 T. M. *♦ depeizat, T. T. : nelalocul lui; 132, r. 39 (după „surtucului"), în T. M. : Darurile ei erau acum regale. (Următoarele patru rînduri nu sînt în T. M.) ; p. 433, r. l T. M. : în mîna mea, cald de circuitul vieţii, T. T. : în mîna mea ; ibid., r. 34 T. M. : Ungă âînsa, deşi banca era lungă de doi stînjeni, T. T. : lîngă dînsa ; ibid., r. 39 T. M.: instinctiv, din dorinţa de a mă avea lîngă ea, T. T. : instinctiv ; p. 136, r. 13 T. M. : are ceva dureros, T. T. ; are ceva adînc emoţionant; p. 137, r. 19 T. M. : terifiante, T. T.: înfiorătoare; r. 19 (după „imaginii înfiorătoare a morţii"), în T. M. : De aceea, nemilosul egoism „â deux“ al celor ce se iubesc: întovărăşirea lor împotriva morţii. De aceea minciuna, coruperea servitorilor, efracţia, crima, care ar dezonora în orice altă împrejurare, cînd au de scop posesiunea unei femei iubite, nu numai că nu dezonorează, dar conferă chiar o aureolă, conştiinţa umană recunoscînd astfel că drepturile vieţii primează totul. Acest fragment a fost înlocuit în textul tipărit cu cel din rîndurile 15-23; p. 137, r. 27 (după „40 de ani ai bărbatului"), în T. M.: paroxismul' iubirii (maximum de sensibilitate la „eternul feminin") ; p. 137, r. 32 exprimată în fiecare zîmbet, în fiecare inflexi-
une a vocii, în fiecare gest al celor doi, nu este în T. M., unde fraza suna astfel : Voinţa de a nu muri, Arthur Schopenhauer a numit-o Geniul speciei iar ştiinţa a identificat-o etc. ; p. 138, r. 6 T. M. : dezesperat şi mut, T. T. : pasionat şi mut; ibid., r. 8 T. M. : demenţei, T. T. : nebuniei ; p. 139, r. 16 (după „legile universu-lui“), în T. M. : n-ar putea fi exprimată nici prin Simfonia IX; ibid., r. 34, textul cuprins între „Concret... viaţa ei pentru mine“ nu este în T. M. ; p. 140, r. 11 (după „poemul-poeziei“), în T. M. : f enomenul trivializează numenul; ibid., r. 26 T. M. : Adela este un ideal, T. T. • „Adela este o iluzie“ ; ibid., r. 28 T. M. : domnişoarei, anatomic doamna, T. T. : domnişoarei ; p. 141, r. 18 (după „civilizaţie“), în T. M. : ca tot atîtea înfrîngeri ale ei în lupta de apărare a fiinţei ei intime ; p. 143, r. 17, T. M. : fiinţa redutabilă, T. T. : adversarul temut ; p. 144, r. 6 T. M. : zenit, T. T. : infinit ; 145, r. 3 (după „fiinţa ei“), în T. M. : cu formele libere, în haina largă şi flotantă, cu faţa palidă şi ochii pare că mai mari, existenţa ei era şi mai ardentă; ibid., r. 6 T. M. * şifonată, T. T. : obosită ; p. 147, r. 20 T. M. : mă abordase, T. T. : începuse vorba ; p. 148, r. 16 în locul frazei „Dar n-am putut stăpîni..." etc., în T. M. : Am plecat lăsînd-o cam interzisă; p. 149, r. 12 (după „tot ro!ul“), în T. M. : pe cînd ea, din contra, de atunci se ataşează mai puternic de el, pentru că îl poartă în ea, pentru că are nevoie de el ca s-o proteguiască, pentru că etc., etc. ; p. 149, r. 15 T. M. : insomnia nopţii, T. T. : noapte fără somn ; p. 159, r. 1 T. M. : pasiune fatală, T. T. • pasiune mortală ; p. 151, r. 22 T. M. : poantă de ironie, T. T. : intenţie de ironie ; ibid., r. 38 T. M.; Sirius de Aldebaran, T. T. : Alfa din Centaur ; p. 152, r. 35 T. M. : programul de excursii, T. T. : programul meu carpatin ; p. 156, r. 39 T. M. : un amestec de prietenie şi de amor, T. T. : o nesfîrşită prietenie pasionată ; p. 157, r. 6 T. M. : Halucinaţie ori realitate, îi simţeam..., T.T. : îi simţeam... ; p. 159, r. 13 (după „neobişnuit de calde“), în T. M. : La urmă, cu înverşunare. Pleacă mai repede din viesparul ăsta. Uite-i şi acuma stau pe la poartă. îţi închipui ce-ar fi să fie la Iaşi cînd întorc ăştiau ? Dar mi-i absolut indiferent. Ea observase tot ce se petrecuse în jurul nostru. Eu, cu talentul meu incomparabil de a nu vedea nimiic şi cu sentimentul că un om sur nu poate compromite o femeie aproape copil, bănuisem, mai mult teoretic, fără să acord audienţă bănuielilor mele. Dar se vede că pentru ea nu eram destul de înaintat în timp ca să nu o pot compromite, iar nepăsarea ei nedisimulatâ, de-a lungul întregii veri, de opinia acelora care aveau să-şi „publice(i purtarea, probează că nu are nici o legătură la Iaşi şi nici o intenţie matrimonială.
443
                                                    *
     Iată acum şi puţinele modificări pe care le face Gh. Agavri-loaie în textul apărut în 1959, faţă de prima ediţie, modificări pe care le-am adoptat şi noi, deşi — cum spuneam — nu am găsit exemplarul pe care G. Ibrăileanu a lucrat în acest sens. *
p. 49, r.  7 text 1933 :    fără pălării       text 1959 : cu capul gol    
p- 51, r.  17        „      clopotul imens      33    33 bolta imensă      
p. 55, r.  6         „      fantezie             33   33 fantazie          
p. 55, r.  6                musteţile             „ „    mustăţile         
p. 56, r.  43      „        idem                 33   33 idem              
p. 75, r.  34      ” ”      mă incinte           33   33 să-mi neliniş¬    
                                                         tească inima      
p. 76, r.  23      » »      femenine             33   35 femeieşti         
p. 94, r.  16      »        primul felinar            33 prima casă        
p. 94, r.  17      ” jj     magherniţe,          53   33 magherniţe        
                            felinare                                       
p. 95, r.  25   „           alimentaţie         >3    33 alimentare        
p- 106, r. 37     r>        i-aş uri fericirea  33    33 i-aş urî ferici¬  
                            şi dacă aş şti-o             rea cu sălb㬠    
                            durabilă i-aş                ticie             
                            urî-o cu sălb㬠                               
                            ticie                                          
p. 113, r. 21     33 93     albaştri             33   33 albăstrui         
p. 114, r. 6    „    33     femela               33   33 femeia            
p. 115, r. 16    ■ „        opt                  33   33 douăzeci          
p. 119, r. 7     ,,, 33     jumătate            53    33 un sfert          
p. 122, r. 14   „    33 ‘   justificată          33   33 îndreptăţită      
p. 123, r. 18     33 33     răsfrîntă            33   33 ridicată          
p- 135, r. 22               mobilizam ulti¬           33 învins mereu      
                            mele rezerve                 de imaginea       
                                                         ei de pe scări,   
                                                         mpbilizînd ul¬    
                                                         timele rezerve    
p. 135, r. 31   ” .  33     atitudinea A-        33   33 atitudinea        
                            delei                        stânjenită a      
                                                         Adelei            
   Mai     sînt cîteva inevitabile corectări   ale unor  greşeli de tipar, 
pe care nu le mai semnalăm.
                                                 *
     După mărturiile mai multor contemporani, G. Ibrăileanu a ţinut în sertar manuscrisul Adelei 10 ani, redactarea sa suferind mereu modificări, A citit textul în faţa multor prieteni, altora î-a
444
comunicat pentru lectură acasă (Păstorel Teodoreanu, dr, Miro-nescu, dr. N. Lupu, M. Halea, D. I. Suchianu sînt cîţiva din aceştia). în Amintirile sale, M. Sevastos relatează că G. Ibrăileanu i-a citit Adela în 1925, an în care îi şi solicitase textul pentru editarea sa la Editura Adevărul (cf. Amintiri despre Ibrăileanu, Iaşi, 1974, Ed. Junimea, p. 219).
     Elena Ibrăileanu mărturiseşte în amintirile sale că soţul ei îi citise două mari nuvele, prin 1923, pe care apoi, mai tîrziu, le-a contopit în Adela. „Apoi, cu acest roman — declară ea — a umblat vreo cîteva veri pe la mănăstiri, l-a mai citit unor amici şi tot îl schimba şi refăcea, dar tot nu avea de gînd să-l publice” (cf. Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în Amintiri despre Ibrăileanu, voi. II, Iaşi, Ed. Junimea, 1976, p. 234).
     Elocventă este scrisoarea, din păcate nedatată, probabil 1932— 1933, a lui Al. O. Teodoreanu, care mărturiseşte a fi „recitit" romanul cu „migăloasă atenţie", fiind atent mai cu seamă la stil, şi în special la franţuzisme, a căror abundenţă i-o reproşează autorului, trimiţîndu-i şi o listă de asemenea abuzuri. „Ce mi-a plăcut mai mult ? Toate descrierile de natură, toate observaţiile şi cugetările (inteligenţa e un avocat, nu un consilier), amintirile despre mamă, de-o duioşie şi suavitate neîntîlnite încă, dar filtrate şi prin sagacitatea analistă şi lucidă, inerentă psihologiei autorului jurnalului..., imagini şi comparaţii (muntele amical şi ilar, sufocări graţioase de pasăre care bea ete., etc.), subtilitatea detaliilor psihologice, de-o autenticitate axiomatică (interpretarea acră a lui Diogene — autor preferat — provocată de aşteptarea Adelei, capitolul lapidar şi magistral : diSeară Adela e aici).
     Mi-a plăcut apoi ceea ce s-ar fi putut spune şi nu s-a spus, începînd cu mariajul Adelei, discuţie asupra căreia un scriitor prost ar fi stăruit desigur cu perseverenţă.
     Ceea ce mi-a plăcut mai puţin ? — Dialogurile. Ceea ce nu mi-a plăcut deloc ? — Franţuzismele" (Scrisori către Ibrăileanu, voi. II, Ed. Minerva, 1971, p. 390).
     După apariţie, la 24 VIII 1933, M. Sevastos îi scria autorului Adelei „...Mi-a plăcut al dracului. Aici mi-a vorbit, cu un rar entuziasm pentru un medic, dr. Tuduran despre Adela. I-a plăcut mai mult — nu numai decît toate romanele româneşti —, dar şi decît cele străine apărute în ultimul timp” (Scrisori către Ibrâi-leanu, voi. II, 1971, p. 438).
     într-adevăr, romanul este primit cu viu interes, o sumedenie de recenzii apărînd în presa timpului. întîia era aceea a lui G. Că-linescu din Adevărul literar şi artistic, nr. 652, 4 iunie 1933 :
     „De la cele dintîi pagini ale cărţii, aşa de modest numită «fragment de jurnal», sîntem înlănţuiţi de o ficţiune pe cît de
445
puternică, pe afcit de deosebită de obicinuita naraţiune cu creaţii de oameni. în această carte abstractă, în sensul dezintersării de personalitatea socială a indivizilor, trăiesc nu oamenii, ci problemele sufleteşti. Apa nu se iezeşte în întindere, ci se scurge în-tr-un puţ fără fund, care o întunecă şi o răceşte. Cartea d-lui Ibrăileanu este o carte de analiză în stilul lui Benjamin Constant şi este primul cu adevărat roman românesc de analiză, după cum este, neîndoios, cel dintîi roman al dragostei platonice.
     Cu totul izbitoare, în ciuda rotundităţii stilului şi a somptuozităţii cadrului uneori, este gravitatea documentării. Nu găseşti în acest roman nici un cuvînţ de prisos, nici o descripţiune pentru ea însăşi, nici o alunecare pe neaua purei străluciri, ca un matematician care se exprimă cu un minimum de semne, în aşa fel încît orice detaliu să fie esenţial şi cu neputinţă de înlăturat, sub pri^ mejdia prăbuşirii întregului calcul, d. Ibrăileanu aduce în fiece cuvint o viziune nouă de microscop* fără de care tabloul general ar ieşi diminuat. Nici nu se poate închipui, o mai mare atenţiune în scrutarea celor mai uşoare cercuri de pe apa sufletului, nici o mai prodigioasă memorie a sentimentelor/4
     Opinia lui Pompiliu Constantinescu •
     „Emil Codrescu este, indubitabil, un alter-ego al d-lui Ibrăileanu : lecturile preferate, analismul, întortocherile interioare şi de expresie, extazele romantice şi scepticismul rece, înclinaţia spre reflexie biologică, pe baza pesimismului schopenhauerian, comentariul sociologic, elaborarea introspectivă în maxime, cînd didactice, cînd pedante, cînd banale şi de abuz al parantezelor, alternarea tandreţii dusă pînă la sentimentalism cu misoghinismul ursuz, răutăcios, pendularea între materialism şi idealism, gustul pentru ştiinţele naturale şi credinţa în determinismul pozitivist../4.
     „Romanul Adela este un document sugestiv asupra psihologiei şi dispoziţiilor intelectuale ale d-lui Ibrăileanu, o ilustrare concretă a sensibilităţii unui intelectual din epoca eminescianismului şi o indicaţie precisă asupra repercusiunii lecturilor din veacul literar apus asupra criticului ieşean. în măsura în care am văzut că d. Ibrăileanu trece în ficţiune sentimentul iubirii platonice, rămasă ideală prin deficienţele temperamentale ale eroului, Adela este şi o onestă contribuţie romaneseă în lotul romanului nostru analist/4
                                                                                                        (G. Ibrăileanu, „Adela“, în Vremea, 25 VI 1933, nr. 293).
446
     Paul Zarifopol :
     „Un fin studiu moldovenesc, alcătuit din nuanţe savant şterse. [...] Jurnalul doctorului Emil Codrescu dă impresia delicată a unui capitol de arheologie sufletească [...]. Sfioasele umbre ce joacă în romanul acesta ne apar desigur familiare, nouă moldovenilor, ne apar însă ca amintiri de demult, tot aşa cum de demult ne sună numele eroinei — Adela ! Locale şi trecute, figurile acestea şi mişcările lor captivează prin un farmec amestecat din răsfrînge-rile unui vechi pitoresc psihologic, cu viaţa caldă încă ; caldă, cel puţin pentru cei care-şi mai aduc aminte [...].
     Meşteşugit se conturează filigrana psihologică a d-lui Ibrăileanu. Avem în faţă iscusinţa pe care numai maturitatea desăvîr-şită, nutrită în pasionată meditare a scrisului literar, o poate aduce.
     Jurnalul lui Emil Codrescu este un microscopism pînditor, implacabil, care surescită atenţia pînă la culmi bolnăvicioase. D-l Ibrăileanu este un teribil amănunţilor al vieţii interioare. în scrisul literar român, cu ce altă carte ar putea fi grupat romanul său ?“
                                                                                               Delicate lucruri vechi, Adevărul luerar şi artistic, nr. 666, 10 sept. 1933.)
     în a sa Istorie a literaturii române contemporane, 1900—1937, E. Lovineşcu, cel care nu recunoscuse pe Ibrăileanu în critică, îi dedică acum, ca prozator, rînduri amabile : „Criticul a cărui investigaţie s-a menţinut pînă la urmă în domeniul socialului şi a cărui analiză n-a depăşit domeniul didacticului, ne-a dat totuşi în Adela un model de literatură psihologică străbătută de o poezie reală. Romanul nu are, fireşte, pecetea prezentului, ci se zbate între poem şi analiză, într-o> compoziţie totuşi unitară şi armonioasă. Dragostea unui intelectual între două vîrste pentru o fată mult mai tînără decît dînsul, dragoste în care punerea unui mantou pe umerii iubitei devine un act de mare îndrăzneală erotică, e zugrăvită în notaţia pregnantă a unor elemente umile ce-şi găsesc farmecul în însăşi gingaşa lor fragilitate. Pe fondul vechi, prăfuit, perimat, frăgezimea sentimentului înfloreşte pură. Chiar lipsa de expresie binecunoscută a criticului dispare sub valul poeziei discrete, fine, cu timidităţi de începător şi cu lucidităţi sceptice de om matur — totul solubilizat în perfecta adaptare a ritmului sufletesc cu cel al elocuţiunii/' (în voi. VI, Scrieri, E. Lovineşcu, ed. de Eugen Simion, Ed. Minerva 1975, p. 275-276.)
     Tîrziu, în 1944, evocîndu-1 pe Ibrăileanu într-un articol din Viaţa românească (nr. 12), Tudor Vianu spunea despre Adela: „Marea surpriză a fost cînd Ibrăileanu a publicat Adela. Dar acest
447
roman, în care confesiunea subiectivă cedează atît de des locul reflectiunii generale a moralistului, a fost scris de Ibrăileanu Intr-un moment în care întocmirea sa ceda. Imaginea omului, un produs al culturii ştiinţifice şi sociale a veacului din urmă, ar fi rămas incompletă fără Adela şi fără acei puţini martori ai existenţei lui, atît de rezervate, care au închis în inima lor amintirea unui om foarte complex şi delicat/4 (în amintirea lui G. Ibrâi-leanu.)
     Din memoriile lui Demostene Botez :
     „Adela, roman autobiografic ? Desigur, dacă ne limităm numai la povestire. Dar e, în fond, un roman despre viaţă, dragoste şi moarte, despre sentimentul trecerii în care apar clar concepţiile lui Ibrăileanu asupra lor, cu sinceritatea specifică unui jurnal literar, prin jurnalul lui Emil Codrescu. Din nopţiile de discuţii cu Ibrăileanu, am impresia că îl cunoşteam foarte bine pe Codrescu înainte de a-şi fi scris jurnalul. Dacă analizăm lucrurile, vedem că între Privind viaţa şi Adela nu e decît o deosebire de dozaj, nici măcar de gen literar — aş spune, căci şi una şi alta, aceste două cărţi cuprind, într-o formă deghizată, două jurnale, ale unuia şi aceluiaşi om, şi amîndouă, o concentrare a bogăţiei de idei, adunată în nopţile de insomnie şi risipite timp de 30 de ani, zilnic, între 4 şi 8, în redacţia Vieţii româneşti.
     Despărţirea dintre Codrescu şi Adela, din acest roman, nu-i un eveniment trecător. Cititorul nu ia parte la ea ca un martor întîmplător, care, printr-o indiscreţie şi ascuns de noapte, ar fi asistat la despărţire. El participă la această despărţire, care nu este parcă numai despărţirea lui Codrescu de Adela, ci o despărţire „simbol", care este a tuturor oamenilor îndrăgostiţi cu adevărat de o femeie, în care este atît de mult omenesc, încît cuprinde tot ce a avut trist şi însemnat despărţirea de dragoste a oricărui om.
     Citind paginile lui Ibrăileanu, care descriu această despărţire, am simţit deodată, dureros, că ea este definitivă, că cei doi nu se yor mai revedea niciodată, orieît de lungă ar fi viaţa universului, pînă după stingerea tuturor sorilor.
     Această senzaţie de totalitate universală, ca un fenomen cosmic, nu ştiu prin ce anume mi-a fost sugerată : prin expresie, prin simplitatea şi firescul expunerii, prin sinceritatea desăvîrşită, prin puterea de simţire...
     Tot romanul Adela e plin de substanţă sufletească. Nu există descriere, amănunt fără un corespondent sufletesc. Şi natura e prezentă prin substanţa sufletească de care este încărcată prin amintiri. Ca şi în Adolphe, ca şi în Werther, evenimentul pur,
448
episodul material nu are importanţă decît prin rezonanţa lui sufletească.
     Pentru a putea realiza asta, ca şi pentru a scrie o poezie, autorul trebuie să fi vibrat la toate acele tragedii de care viaţa e plină, despre care vorbeşte Rilke, undeva, în Les cahiers de M. L. Brigge, căci poezia este ceea ce umple romanul Adela.
     Ceea ce este îngrozitor de tragic în acest roman este luciditatea mereu simţită a eroului.
     în acest conflict interior, într-un singur om, dintre poezie şi şi luciditate — care a sfîşiat şi viaţa lui Ibrăileanu — a născut o ironie crudă, ca o nevoie agresivă de autoflagelaţie, ca o şicanare, ca o răzbunare a raţiunii asupra subconştientului, ironie care străbate atît de persistent în paginile romanului, între ghilimele sau între paranteze, ca un antidot în nişte sticluţe cu etichetă, aşa cum străbatea mereu şi în toate conversaţiile lui. Cu toată luciditatea disecantă a eroului, cu toată fermitatea concepţiei sale materialiste, suflul poetic revine după asemenea supape amare, ale ironiilor, cu mai multă amploare, inundînd totul ca scurgerea unei vieţi, pe sus, pe deasupra realităţilor. Adela mi se pare a pune în evidenţă că, oricît de extraordinară ar fi luciditatea unui om, el nu se poate ţine în afara atmosferei poetice, de care sufletul (citeşte : „omul4*) rămas singur, izolat de raţiune, nu se poate lipsi, ca de aer, de lumină şi căldură.
     Oricît de aproape a fost ţinut eroul de către gardianul propriei sale inteligenţe, sufletul lui a putut scăpa de vigilenţă şi a putut să aibă adîneile, universalele şi totuşi nedefinitele ieşiri pe care le acordă fantezia poeziei, chiar dacă, la întoarcere, a avut să suporte privirile şi comentariile ironice ale gardianului.
     Ceea ce este frumos şi etern uman în viaţa lui Emil Codrescu este tot poezia din sufletul lui, acel nedefinit ca nebuloasa din care ne-am născut — bătălia ei cu luciditatea şi raţiunea.
     Şi din Adela, ca şi, dealtfel, din miile de ceasuri de conversaţie, apare clar că Ibrăileanu, în ciuda aparenţelor viguroase, a fost mai presus de toate un suflet însetat de poezie, care, «chinuit de realităţile materiale şi elementul trist al raţiunii, s-a refugiat în poezie, pentru a putea suporta realitatea. în el, puterea de viaţă, dragostea de viaţă nu vrea să se supună rigorilor raţiunii şi nu acceptă, căci nu poate suporta, fără ieşire, marea tragedie a vieţii. Dacă Ibrăileanu nu ar fi fost poet, tristeţea vieţii din romanul lui, ca şi cea din opiniile sale zilnice, izvorîtă din concepţia lui de viaţă, ar fi , numai o constatare ştiinţifică. Tristeţea lui mi se pare a avea ceva mai presus de ceea ce poate să suporte şi să conceapă fiinţa ca materie. De aceea, el trece pe alt plan decît cel al realităţilor, care, fatal, sînt limitate. Prin suflul său poe-
449
tic, Ibrăileanu a purtat toată viaţa opresiunea grea a unei tristeţi care vine din suflul creaţiei, nu din ceea ce a fost creat.
     De aceea, tristeţea „pregnantă44 din Adela face un singur tot cu natura, cu dragostea, cu moartea, cu toate aceste elemente de mari dimensiuni, care fac parte din univers, şi chiar din ceea ce este mai presus de el.4t
     Un manuscript rătăcit, Lumea nouă, nr. 146, 1895, semnat „Un sociabil44.
     Foileton, Ibidem, nr. 187, 1895, semnat „Un sociabil44.
     Artâ-şi-pornografie, Ibidem, nr. 193, 1895, semnat „Un sociabil44.
     Bărbaţii urîţi şi amorul, Viaţa românească, nr. 5, 1910, semnat T. P. („Din carnetul unui om de ieri44).
     Misoghinismul, Ibidem, nr. 6, semnat T. P. („Din carnetul unui om de ieri44).
     Căsătoria, Ibidem, nr. 7, semnat T. P. („Din carnetul unui om de ieri44).
     Cronica socială, Ibidem, nr. 8, semnat T. P., („Din carnetul unui om de ieri44).
     La nuntă la un amic, ibidem, nr. 11, semnat T. P. („Documente omeneşti44).
     Critica optimistă, Adevărul literar şi artistic, nr. 239, 1925, semnat „Realist44, rubrica „Fapte şi comentarii44.
     Idealism, Ibidem, nr. 241, 1925, semnat „Realist44, rubrica „Fapte şi comentarii44.
     Amintiri din copilărie şi adolescenţă. Au fost concepute sub formă de scrisori şi publicate postum, în Adevărul literar şi artistic, 1937 şi 1938, după cum urmează : nr. 884, noiembrie 1937, textul pînă la „în faţă, satul44 (p. 232 în textul nostru). în revistă, după aceste ultime cuvinte, autorul încheie „scrisoarea44 cu * „Voi urma în altă scrisoare44, formulă pe care nu o mai întîlnim însă în celelalte numere ; nr. 885, nov. 1937 ; textul pînă la „alţii au şi murit din cauza lui44 (p, 236 în textul nostru) ; nr. 886, nov. 1937 _ textul pînă la „se mîndrea cu curajul meu44 (p. 238 în
450
textul nostru) ; 887, dec. 1937 — textul pînă la „simţul observaţiei44 (p. 242 în textul nostru) ; nr. 888, dec. 1937 — textul pînă la „visător şi nocturn44 (p. 245 în textul nostru) ; 889, dec. 1937 — textul pînă la „avea acea mare curiozitate...44 (p. 251 în textul nostru) ; 890, dec. 1937 — textul pînă la „eram fericit44 (p. 258), restul paginilor — pînă la sfîrşit — (amintirile rămînînd însă neterminate), în nr. 891, din ian. 1938.
     Doamna X, publicat postum în Manuscriptum, nr. 4, 1976 ; în revistă, textul este însoţit de un dialog între Al. Bîrlădeanu şi Şer-ban Cioculescu, pe tema acestui manuscris, şi de un comentariu intitulat O nuvelă care preludează romanul „Adela" ? de Al. Oprea.
     După cum reiese din comentariile revistei şi din reproducerile plicului în care se afla ms., această schiţă fusese lăsată în 1917 Măriei. Stere, prima soţie a lui C. Stere, cu menţiunea : „Las aceste hîrtii doamnei Stere să facă cu ele ce va vrea după moartea mea, 1916, mai 5, G. Ibrăileanu44, menţiune reluată în 1918 : „Dau voie doamnei Stere să facă tot ce vrea cu aceste hîrtii, chiar fiind în viaţă, G. Ibrăileanu, 6 iunie 191844. La rîndul ei, Maria Stere lăsa acest manuscris fiului său Gheorghe (Jica) Stere : „în caz de moartea mea, rămîne pachetul lui Jica. Maria Stere, 1917, 26 mai.44 Manuscrisul a fost pus la dispoziţia revistei de către soţia lui Gheorghe Stere, Leoni Stere. După cum reiese din comentariile citate, prototipul Doamnei X ar fi însăşi Maria Stere, de care G. Ibrăileanu era legat puternic sufleteşte şi în familia căreia a petrecut multă vreme. Reproducem textul după revista Manuscriptum.
INDICE DE NUME
                                                  A
Agavriloaie, Gh. 429, 432, 444 Alexandru II (ţar) 193 Anghel, D. 11, 347 Angheleseu, Mircea 14, 284 Arghezi, Tudor 369, 380, 382, 385
Aslan 380 Antonescu, T. 362 Ardeleanu, I» 293, 296 Aristotel 169 Atanasiu, I. C. 292
                                                     B
Bacalbaşa, Anton 285 Ball, dr. 180 Bâltazar, Camil 13 Balzac, H. de 6, 32, 320 Bamovschi, C. 390 Bardeş, Silviu 13 Bart, Jean 14, 294, 297, 351, 411 (v. şi Botez, Eugeniu P.) Baudelaire, Ch. 8, 50, 249, 308 Bax, E, B. 189 Bădărău, Al. 330, 409 Băncescu Lidia 14 Bărbulescu, I. 362 Beethoven, L. van 438, 511 Beiu-Palladi, Gh. 293
Bianu, I. 15, 290 Bîrlădeanu, Al. 451 Blaga, Lucian 406 Bogdan, P. 293 Bogdan-Duică, Gh. 362 Bolocaş, L. 359
Bordeianu, M. 14, 15, 289, 366, 433
Botez, C. 14, 293, 333, 362, 366 Botez, Demoistene 13, 412 Botez, Eugen P. (Jean Bart)
   351
Botez, Grigore 141, 289 Botez, I. 293, 296, 362, 363, 364, 365, 366, 427 Botez, Octav 13, 351-352 Botrel, Th. 82 Boulanger, G. 244.
Bourget, Paul 6, 39, 79, 121,
   195, 201
Bratu, Trai an 416 Brătescu-Voineşti, I. Al. 5, 14, 15, 297-350, 357, 417 Brătianu, Vintilă 380 Buchner, Ludwig 5, 12, 257 Bujor, P. 293, 294, 297, 299 Byron 5, 173
                                                    C
Cantacuzino, I. 297, 351 Cantemir, D. 287
453
Caragiale, I. L. 258, 342, 348, 395, 397, 398, 399, 400, 403, 409
Caragiale, Luca î. 372, 374 Caragiani, I. 346, 348 Caraiani, I. 382 Car ol I 348 Carp, Alexandru 367 Carp, M. 293, 333, 345, 364, 386 Carp (părintele) 363, 385 Carp, P. P. 358 Cazimir, Otilia 15 Călinescu, G. 12, 13, 15, 424, 425, 445 Cerna, P. 383 Chamfort 6, 432 Charcot, J. M. 6, 10 Charpentier (editor) 312 Chopin, Fr. 9 Cicero 287
Cioculescu, Şerban 12, 13, 451 Ciomac, Em. 396, 412, 413 Ciopraga, Const. 15, 429 Ciornei, S. 4i7 Ciura, Al. 359 Clamet, A. 399 Clopoţel, Ion 13 Codreanu, Mihai 317, 345 Constant, Benjamin 11, 448 Constantinescu, Pompiliu 13, 446
Corregio 218 Corteanu 286 Costa, Traian 286 Costin, Nicolae 287 Coşbuc, G. 247, 285, 346, 348 Creangă, I. 10, 79 Creţu, Ion 14 Croicu, Marieta 15 Croicu, Petre 15 Culianu (d-na) 375, 381 Curie, Mărie 192 Cuza, A. C. 331
                                                 D
Dame, Fr. 287 Dan, Vasile 12 Daudet, Al. 9, 241, 320 Dinerman 282, 284 Darwin, Ch. 6, 8, 39 Dămian (Galaţi) 283 Delavrancea, B. 327 Demetrescu, Traian 285 Bensuşianu, Aron 218, 285 Biamandy, G. 292 Dimitrescu, Şt. 429 Diogene, Laertiu 8, 9, 49, 50, 75, 76
Dorval, Mărie 6, 198 Bostoievski, F. M. 166 Dragomirescu, M. 180, 397 Duca, I. G. 303 Dumas, Al. (pere) 241
                                         E
Ebing, K. 6
Eliade Rădulescu, I. 253
Emineseu,  M. 15, 166,  , 167, 168, 
169, 196,  206, 216,    217,   218, 
221, 222,  255, 257,    285,   288, 
290, 306,  329, 348,    417,   420, 
422, 423,  424, 427                 
Epicur 37 Euripide 37
                                               F
Faguet, Emile 15, 184, 185, 188, 188, 191, 220 Fagure, Em. D. 293 Ferdinand (rege) 283
454
                                H
Filipescu, N. 336 Filotti 283
Flaubert, G. 370, 378, 389, 391, 392, 394, 395, 408 Florescu, Th, J. 293 France, Anatole 186, 218, 328, 372, 374, 375, 376, 379, 391, 399
Fromentin, E. 11
                                                 G
Galaction, Gala 11, 345, 411, 415
Ga,ne, N. 297, 299, 305, 346, 351 Găvănescu, I. 362, 416 Georgescu, V. Vasile 13 Gerota, C. 13
Gheorghe din Moldova 305 Gheran, N. 15, 415 Gherea-Dobrogeanu, C. 14, 180, 285, 293, 294, 295-296, 377, 385, 399
Gherea, Ionel 372, 374, 403, 409 Gherman, A. (P. Zarifopol) 387, 391, 393, 395, 400, 408 Girleanu, E. 329 Goethe, W. 24, 175, 409 Goga, O. 15, 304, 309, 312, 322, 338, 345, 357, 358-360 Gorovei, Artur 14, 422-423 Gorun, I. 317 Gracian, Balthasar 7 Graur, C. 294, 382 Grosu, Corin 14, 410 Guşti, D. 372, 377, 380 Guttemberg 181 Guyau, J. M. 181
Haeckel, E. 253 Haret, Spiru 327, 346 Heine, H. 217, 344 Herz, A. D. 415 Ilodoş, Nerva 315 Hogaş, Calistrat 11, 361, 390, 391
Homer 345, 346
                                                    I
Ibrăileanu, Elena 363-366, 445 Ibrăileanu, G. 5-15, 47, 167, 220, 228, 285, 289, 290, 293, 294, 296, 303, 316, 321, 330, 353, 354, 355, 356, 357, 358, 359, 361, 362, 385, 399, 418, 423, 429, 431, 432, 433, 444, 445,. 446, 447, 448, 449, 450, 451 (v. şi Vraja, Cezar) Ionescu, Al. 293 Ionescu-Gion 420 Ionescu, Stejar 418 lorga, N. 292, 327, 331, 356, 362, 397, 399
Ivireanul, Antim 288
                                                     J
Jaloux, Edmond 6, 220 James 341
                                                     K
Kalustian, L. 15, 426 Kant, I. 24, 32, 335
455
Kernbach, Gh. 362 Korolenko 395 Kotzebue, W. 11
                                                   L
Larocheîoufcauld 6, 374, 375, 376, 377, 379, 380, 381, 391, 394, 405, 432 Lassalle, F. 184 Lascăr, Gh. 293 Lascăr, Sebastian 13 Lecomte de Lisle 8, 54 Le Maître, Jules 194 Liu, N. 14, 284 Lobel, S. 293
Lovinescu, E. 13, 297, 447 Lupu, N. 293, 363, 364, 445
                                                M
Maiorescu, T. 14, 15, 167, 189, 217, 218, 287, 289, 364 Mallarme, St. 438 Malhasovici, Chr. 293 Malthus 283 Mancaş, Mir cea 13 Mandes, C. 181 Manicatide 331, 364 Maniu, Adrian 379 Manouvrier 189 Mantu, Lucia 386, 39.2 Marghiloman, Al. 330, 331 Marinescu, I. 324, 363, 365, 366 Marx, K. 167 Mateescu, Traian 13 Maupassant, Guy de 5, 205, 328, 370, 373, 374, 376, 378, 379, 391
M. C. (Mihai Codreanu) 317 Micle, Veronica 404 Miile, Constantin 12, 282 Mincu, Ion 12 Minulescu, Ion 417 Mironescu, dr. 445 Moliere 394, 395, 397, 400, 404, 405
Molnar, I. 288 Montegut, Emile 171 Morţun, V. G. 284 Moscu, Constanţa 363 Moscu (poet) 252, 254, 284 Murillo 318 Murau, G. 345
Musset, Alfred de 167, 387, 389 Muşoiu, Panait 14,   15,  257, ,
   281-282, 283
              N
Napoleon, Bonaparte 9, 87, 152 Naum, A. 346, 362 Nădejde, Gh. 293 Nădejde, Iosif 282, 305 Nădejde, Sofia 189 Negruzzi, Iaeob 15, 295, 299 Negulescu, P. P. 180^ 382 Nietzsche, Fr. 7, 190 Noiman, Justin 13 Nord au, Max 5, 7
              O
Olteanu, Hodica 14, 411 Oprea, Al. 451 Ovidiu 172
456
p
R
Pascu, G. 12, 380, 403 Pastia 294
Pătrăşcanu, D. D. 14, 293, 333, 339, 345, 349, 364, 365, 366, 373, 377, 398, 415 Pătrăşcanu (d-na) 364 Pârvan, V. 405 Perovskaia, Sofia 193 Perpessicius 13, 286 Fetra-Petrescu, Horia 14, 353-357
Petraşcu, N. 12, 420 Petrescu, Camil 12 Pefrescu, Cezar 15, 418-419 Petrovici, I. 335 Philijppide, Al. 288, 289, 346, 362, 372, 373, 379, 380, 398 Philipipide, Al. A. 398, 402, 403, 404, 405, 406
Piru, Al. 15, 289, 293,' 296 * Podoieanu, S. 285 Poenaru, Daniela 15 Poni, P. 322, 346 Pop, Augustin Z. N. 14 Popescu, Spiridon 294 Prasa, I. 293
Pred eseu, Constanţa 421 Predescu, Lucian 14, 290, 419-421
Proudhon, J. P. 412 Puşcariu, Sextjl 356       , .
Pyrrhus 344
                                                     Q
Quinez, dr. 293
Raieu, Ionescu~Rion 249, 252, 253, 255, 256, 262, 282, 285, 311
Ralea, M. .12, 378, 392, 396, 412-414, 418, 424, 431, 432, 445 Ralian (editor) 5 Rădulescu-Motru, C. 420 Răduleseu-Pogoneanu, I. A. 420
Răşcanu, P. 362 Rebreanu, Liviu 15, 415 Renan, E. 15, 332, 336, 347, 406, 407
Rilke, Rainer Maria 449 Rivarol 6 Robaudi 258 Rosetti, Al. 290, 431 Rosetti, Radu 317,  347, 399,
   411, 421 Rubens 438 Russo, Alecu 333
                                                  S
Sadoveanu, Izabela 345, 346, 365
Sadoveanu, M. H, 254,     297,
   298, 309, 333, 336, 339, 363, 373
Sainte-Beuve 184, 191 Sanda, George 15 San iele viei, Ii. 14, 292, 293, 294, 297, 332, 351, 412 Sandu-Aldea, C. 292 Samitca, Ignat (editor) 13 Săteanu, C. 13
Schopenhauer, A. 6, 8, 9, 81, 178, 186, 198, 200, 201, 205, 206, 393
457
Schubert, Fr. 98 Scrob, Carol 9, 81, 82, 216, 217, 218
Sebastian, M. 13 Secula, Sever 359 Seneca 166
Sevastos, M. 393, 404, 412, 427, 445
Shakespeare, W. 24, 217 Simion, Eugen 14, 447 Simionescu, I. 15, 293, 346, 424-426
Sion, G. 82  -
Spiridonescu, A. 293 Sacec (editor) 339, 408 Sorin, N. 293, 296 Soroceanu 352 Spen-cer, H. 190
Stere, C. 292, 293, 294, 296, 297, 298, 299, 301, 302, 304, 305, 306, 308, 311, 317, 320, 321, 322, 323, 333, 337, 338, 340, 345, 346, 349, 356, 357, 358, 359, 362, 366, 451 (v. şi Şăr-căleanu)
Stere, Gh. 451 Stere, Leoni 451 Stere, Maria 14, 451 Steurman, A. 285, 293 Streinu, Vladimir 13 Suchianu, D. I. 413, 414, 445
                                                     Ş
Şapira, Otilia 283 Şaraga (fraţii) 285, 286 Şărcăleanu (C. Stere) 305, 318 Şuluţiu, Octav 13
                                                  T
Taine, H. 167, 171, 176, 311, 387
Tatuşescu, dr. 315 Tauler, J. 409 Tennyson, A. 167 Teodoreanu, Al. O. 445 Teodoreanu, I. 15,   379, 414,
   425
Teodorescu, Alex. 14, 350 Teodorescu-Branişte, Tudor 13, 379, 382, 396 Tofan, Gh. 304 Tolstoi, L. N. 6, 10, 328, 350 Tomagno, Fr. 38 Torouţiu, I. E. 14 Topîrceanu, G. 15, 381, 397, 412 TP (G. Ibrăileanu) 5, 332 Trancu, I. 282 Tudor, Eugenia 433 Tuduran, dr. 445 Turgheniev, I. S. 9, 12, 78, 79, 206, 350
Ţurcanovici, dr. 293
                                             U
Ungureanu, Maria Luiza 14 Urechia, Alceu 183
                                               V
Vaian, E. 257, 284 Vaida-Voevod, Al. 338 Vaier a, Juan 77 Vasiiiu, A. 14 Veniamin, L. 293 Vianu, T. 447
Vigny, Alfred de 6, 25, 35, 196
458
X
Virgiliu 346
Vlahuţă, Al. 12, 285, 297, 299,
   345, 348, 351, 387                  Xenopol, A. D. 346, 364
Vogue, E. M. de 188 Vraja, Cezar (G. Iforăileanu)
   5, 6                                              z
Vulcan, Iosif 419, 421
Zamfirescu, Duiliu 220, 336 Zarifopol, P. 12,   13, 14, 15,
                                         368-410, 431, 432, 447 Zola, E. 5, 6, 218, 220, 257
Wilde, Oscar 13
                             CUPRINS
Prefaţă.............5
Privind viaţa..................     ...      17
Adela.................................... .  45
                              DIN PERIODICE
Un manuscript rătăcit.................   .165
Foileton..................................  175
Artă şi pornografie.........................180
Bărbaţii urîţi şi amorul . . ............184
Misoghinismul............................189
Căsătoria ............                      200
Cronică socială ..........                  209
La nuntă, la un amic......................  214
Critica optimistă.........................  216
Idealism................................... 220
                                POSTUME
Amintiri din copilărie şi adolescenţă....227
Doamna X..................................  265
                               CORESPONDENŢĂ
Către Panait Muşoiu.................. .  .281
  „ Fraţii Şaraga ..........................285
  „ Titu Maiorescu .........................287
  „ I. Bianu................................290
  „ H. Sanielevici.........................,292
                                                                      461
  „ C. Graur           .    ..............................294
  „  C. D.-Gherea........................................295
  „  I. Al. Brătescu-Voineşti .......                        297
  „  Octav Botez.........................................351
  „  Horia Petra-Petrescu................................353
  „  O. Goga ................................................358
  „  D. D. Patraşcanu       .    -   .   .   .   •    • .361
  „  C. Botez                                             •  362
  „  Elena îbrăileanu .......................................383
  „  Al. Carp .................................... •         33 *
  „  Paul Zarifopol......................................368
  „  Jean Bart...........................................441
  „ M. Ralea.........................................„    .  412
  „ L. Rebreanu..................................... «    •  4i5
  „  Traian Bratu ...........................................4*3
  „  I. Minulescu .    .    .   . .  . .....                 417
                                                                                                41 ££
  „  Cezar Petreseu.......................................
  „ L. Predescu .      ................................. •   419
  „  A. Gorovei..........................................422
                                                                                                424
  „  I. Simionescu .......................................
                                                                                                497
  „  M. Sevastos..........................................
   ,                                                         429
Note......................................................
                                                                                                453
Indice de nume.......................................•    •  .
(
!
i
t