Coperta: Dan Matache Toate drepturile rezervate Editurii Minerva I ' "pţ? G. IBRĂILEANU OPERE 5 Ediţie critică de RODICA ROTARU şi Aî. PIRU EDITURA MINER V A BUCUREŞTI — 1977 l% BîELIÎîTSRfi *^§IE!£!BS «Falimentul»... poporanismului ? D-l H. Sanielevici face de cîteva luni procesul poporanismului (numind „poporanism “ tot ceea ce-i iese în cale, de obicei tot ceea ce am combătut noi) : „în Viaţa românească... tema aceasta, a purităţii de rasă, lua o înfăţişare atît de barocă şi de absurdă, încît ar fi răsplătit cu prisosinţă pana unui satiric genial“. (Curentul nou. nr. 4, pag. 49, coloana 1.) în adevăr. Viaţa românească a profesat exact ceea ce spune d. Sanielevici. Iată : „Pentru A. Comte, ca şi pentru ştiinţa modernă, n-au atîta însemnătate în aceste distincţiuni (dintre naţii) caracterele antropologice, ci maâ ales culturale... Naţiunile nu se deosebesc atît prin tipul lor antropologic, prin forma craniului, culoarea ochilor sau a părului etc., cît prin tipul cultural determinat..." „Acum nu mai avem a face cu rase, ci cu popoare." „Urmăriţi numai elementele care, din timpul romanilor, au contribuit la formarea actualului popor italian. Romani... Etrusci din nord... Iapigi din sud... Grecii antici din sud şi celţii din nord... Atîtea stratificări de sclavi din toate provinciile cucerite, din toate rasele lumii... Apoi, vin năvălirile barbarilor... Vandalii şi bur-gunzii ; vizigoţii şi ostrogoţii; longobarzii; arabii ; normanzii ; spaniolii : toate neamurile, nu numai din Europa, ci şi din Africa de nord şi din Asia... Şi din această amalgamă inextricabilă de rase, ce tip cultural a rezultat !... în aceste condiţiuni, e vădit absurd să vorbim despre deosebiri de rasă..." (Viaţa românească, 1907, nr. 11, pag. 174—175—176), —... de unde se vede clar că noi am susţinut „puritatea de rasă". Şi d. Sanielevici ne „satirizează" : „Caragiale nu-i bun scriitor fiindcă reprezintă nota specifică grecească". (Curentul nou, nr. 4, pag. 52, coloana I.) 7 In adevăr. Noi am spus că cine are sînge străin, şi mai ales grecesc, nu poate fi nici scriitor, nici român : „Un român poate face naţionalism aşa cum îl taie capul, şi d,. X nu încetează de a fi scriitor român prin faptul că are cîteva picături de sînge grecesc... în istoria culturii noastre avem oameni care reprezintă cu putere sufletul românesc, care au întrupat năzuinţele poporului român în genere şi ale unei epoce în specie şi care aveau în vine o cu totul altă doză de sînge străin !... «Părintele literaturii române», Eliade Rădulescu, era fiul unei grecoaice pur-sang... Celălalt «părinte al literaturii române», cel din Moldova, Asachi, era dintr-o familie galiţiană, probabil de origină armenească, zice d. Iorga... Vasile Alecsandri, «bardul naţional»..., evreu... probabil ungur..." etc. (Viaţa românească, 1910, nr. 6, pag. 40). Se vede, prin urmare, clar că, pentru noi, Caragiale nu-i bun scriitor, fiindcă — avînd sînge grecesc — reprezintă nota specifică grecească... Dar d. Sanielevici ne „satirizează" mereu : „Dacă ţii cu orice preţ («Ibrăilene!») ca în ţara românească toate clasele să fie ale aceluiaşi popor, atunci d»ta şi cu mine trebuie să ne dăm la o parte..." (Curentul nou, nr. 4, pag. 52, coloana I). Fără îndoială. Trebuie să se dea la o parte. Căci iată ce-a spus Viaţa românească : „Evreul încetează de a fi evreu cînd îşi însuşeşte mentalitatea modernă, cînd îşi asimilează cultura europeană, necompatibile cu însuşi fondul arhaic al mozaismului, cum ar fi fost necompatibile şi cu religiunea Eladei antice". „Prin orice creaţiune, artistică, ştiinţifică, filozofică, el (evreul), iese fatal din cadrul judaismului." „Acest popor atît de bine înzestrat de natură a dat omenirii (ne-a dat nouă !) pe Crist, cu apostolii lui, pe Spi-noza, pe Heine, pe Lassalle, pe Karl Marx etc., etc." (Viaţa românească, 1907, nr. 11, pag. 193.) Prin urmare, din ideile Vieţii româneşti rezultă iarăşi clar că autorul Cercetărilor critice şi filozofice trebuie „să se dea la o parte". ...Dar ce să mai distrăm pe cetitori cu relevarea dulcelui acord dintre afirmaţiile d-lui Sanielevici şi opiniile Vieţii româneşti?... Peste un singur lucru totuşi nu putem trece cu uşurinţă. D-l Sanielevici zice : „Astfel de elucubraţii fabrica 8 creierul inteligent al lui Ibrăileanu, cînd d. Stere îl băgase ideolog cu luna la d. Vintilă Brătianua. Dacă aceasta vrea să fie o vorbă de spirit, nu avem nimic de spus şi nici de remarcat. Dar dacă vrea să fie altceva, îi amintim d-lui Sanielevici că, atunci cînd am mai fost calomniaţi pe această temă, am spus că ţinem la dispoziţia oricui registrele Administraţiei Vieţii româneşti şi toate piesele şi mărturiile cu putinţă. P.S. în ultimul moment, al cincilea articol : „Poporanismul14 este... regimul industrial dinainte de război, politica economică' protecţionistă, crearea industriei naţionale pe socoteala statului ! „Am abătut evoluţia ţării pe poteca poporanistă, zice d. S., plină de rîpi şi prăpăstii." (Curentul nou, nr. 5, p. 65, col. I.) „De fapt însă caracteristica acestui regim era protec-ţionismul.“ ... „Protecţionismul însemna exploatarea statului." (Curentul nou, nr. 5, p, 67, col. I.) „Poporanismul", în adevăr, a. preconizat protecţionismul şi apoi l-a susţinut, exultînd de fericire la priveliştea industriei naţionale, susţinută din punga contribuabililor. Iată : „O politică economică greşită a ultimelor decenii, care urmărea fantasmagoria «marii industrii naţionale», nu numai a împiedecat dezvoltarea producţiunii noastre în această direcţie, dar a şi distrus începuturile adevăratei industrii naţionale din vechime" (Viaţa românească, 1908, nr. 4, p. 60). „Dar. proba cea mai hotărîtoare, pentru orice om neorbit de patimă sau interes, sînt rezultatele obţinute în treizeci de ani de politică protecţionistă şi de regim excepţional de «încurajări» de tot felul ale industriei de către stat." (Viaţa românească, r 1.907, nr. 10, p. 32.) „Această valoare nu e produsă de industrie, ci e sustrasă de la contribuabil prin monopol, «protecţiune» şi «avantaje»." (Viaţa românească, 1907, nr. 10, p. 33.) Aşadar, „protecţionismul", care însemna exploatarea statului", a fost copilul iubit al „poporanismului". Viaţa românească; nr. 1, 1920 Dionis, «Theano» Sub pseudonimul Dionis se ascunde numele unei scriitoare binecunoscută în intelectualitatea ţării care, fie sub proprie iscălitură, fie la adăpostul diverselor pseudonime, . a îmbogăţit literatura cu scrieri originale, sau traduceri (de pildă, poeziile lui Emineseu în franţuzeşte). Romanul Theano este în realitate o poemă în proză sau, mai bine, o serie de mici poeme care formează capitolele „romanului". In Theano personagiile nu sînt particularizate, autoarea le păstrează un caracter de generalitate, de simbol.' In loc de personalităţi vii, avem. sentimente. Theano este redarea unei pure sentimentalităţi. Şi atunci, cum e firesc, personagiul cel mai yaporos, mai general, mai lipsit de stare civilă este cel principal, este eroina — Theano. Şi apoi, gradat, personagiile capătă individualitate cu cit sînt mai secundare. Personagiul cel mai individualizat, mai „realist" este domnişoara Efimia. Caracterul general de sentimentalitate este susţinut şi prin lipsa de orice indicaţii în privinţa locului unde se petrece acţiunea, în privinţa naţionalităţii eroilor ete. Theano este o poemă de dragoste. Dragostea în această poemă este un amor platonic, dar pasionat ca cea mai înfrigurată pasiune fizică. Cînd amantul platonic al lui Theano este silit să plece de lingă dînsa, chinurile pe care ea le sufere nu sînt deloc mai prejos de ale Didonei. Iar peste toate paginile acestei cărţi pluteşte o atmosferă de morbidezza, bine redată prin turnura stilului. Calităţile acestei mici opere de psihologie specială sînt sensibilitatea distinsă şi delicateţea de sentiment şi de imaginaţie. Uneori întîlnim pagini de analiză subtilă, ca de pildă acele în care autoarea, prin gura personagiilor, face distincţia dintre iubirea bărbatului şi a femeii : bărbatul înainte de a iubi simte atracţii de ordin senzual. Cînd se naşte amorul, începe să fie implicat şi sufletul. 10 ' Femeia din contra. Fata tînără, înainte de a iubi concret pe cineva, are necesităţi sufleteşti, reverii. Cînd apare amorul, începe să fie implicat şi corpul. Ne vom permite să semnalăm şi unele neajunsuri. O bună parte din roman se ţine la nivelul de concepţie, de sentiment şi de formă a începutului. Şi cînd, înspre sfîrşit, tonul scade, deficitul ni se pare şi mai sensibil prin comparaţie. S-ar putea zice că sfîrşitul înşală făgăduielile de la început. Intr-un loc, ni se spune că Theano „se cocoloşea rar lingă dînsul". Avem viziunea unei fetişcane. Şi nu rimează cu tonalitatea cu care eram deprinşi. Găsim expresii prea familiare, care ne aruncă deodată în lumea unor contingenţi prozaice, ca „drăguţa mea“, „fetiţo", „urîto", „puişorule", „guriţa", „adoptat în unanimitate" (cuvinte prin care iubitul primeşte părerile iubitei intr-un tete-ă-tete). Un alt neajuns ni se pare prea multă ştiinţă şi prea multă literatură pusă în gura personagiilor. Prea multe nume ilustre citate. Eroii sînt prea învăţaţi — în disproporţie cu subiectul şi cu atmosfera de sentimente. Fac impresia de pretenţie, de pedanterie, de similicultură. Spun lucruri bune şi adevărate, dar care nu-s la locul lor. Raritatea senzaţiilor, distincţia sentimentelor, poezia din această poemă pasionată fac din Theano o operă care merită toată atenţia cetitorului sătul de realism cotidian şi simplist. Viaţa românească, nr. 2, 1920 Polemici... Dacă mişcarea literară este oarecum în stagnaţie, politica în schimb e mai vie decît oricînd. Aci luptele de condei au ajuns la maximum de intensitate. Nu-i vorbă, aceste lupte au fost duse la noi întotdeauna pe o notă foarte ascuţită. Astăzi însă, intensitatea lor e mai apreciabilă numai din cauză că „problemele14 dezbătute sînt peste măsură mai însemnate decît înainte de război. Dar dacă altădată ne puteam permite să ne spălăm în familie — în mica familie de atunci — rufele noastre nu tocmai curate, astăzi o elementară prudenţă ar trebui să ne silească să punem (oarecare) strajă gurii noastre.. Astăzi nu ne mai „porcăim" în cerc intim (ca să întrebuinţăm un cuvînt neelegant, dar atît de expresiv, al d-lui Iorga). Astăzi am chemat, imprudenţi, la sfat, adică la viaţa noastră politică, şi poporul. Astăzi, apoi, am asociat la aceeaşi viaţă şi cîteva milioane de străini. Se pune atunci întrebarea : mai putem noi să ne răcorim cu aceeaşi libertate năduhul „politic" ca altădată ? Un spirit laminat din Ardeal, d. inspector şcolar Matei, ne spunea deunăzi că singura cale pe care putem ajunge la supremaţia românilor asupra populaţiilor din statul nostru „numite minorităţi etnice" trebuie să fie superioritatea noastră culturală. Ce mai superioritate culturală, aceea care duhneşte — iertaţi-ne şi expresia asta — din „controversele" noastre politice !... ...Dar, la urma urmelor, orice polemică cu realitatea e lipsită de filozofie. Viaţa românească, nr. 3, 192G> 12 Seceta literară Am constatat-o şi noi adesea. Cînd ne uităm îndărăt, avem un sentiment care samănă într-o privinţă cu cel exprimat de Bminescu în Epigonii. Avem impresia că mişcarea literară a fost întotdeauna mai bogată decît astăzi. Şi întorcîndu-ne la prezent constatăm cu tristeţă că scriitorii vechi sînt obosiţi şi „se repetă“, iar alţii noi nu mai apar... Pe lîngă aceasta, se mai adaugă şi sentimentul deficitului enorm pricinuit de pierderea atîtor scriitori de samă, cu începere din 1912, cînd a murit Caragiale. Şi, totuşi... Istoria trecutului ne învaţă că criticii din toate epocile au constatat cu durere seceta din vremea lor, punîndu-şi toată speranţa în viitor. Omul e nemulţumit întotdeauna de prezent, de aceea e un animal progresiv. Scriitorii cu care ne-am deprins ne plictisesc. „Se repetă." Pe cei care apar încă nu-i putem aprecia, sînt ca şi cum n-ar exista. Secetă literară ! ...Şi atunci nu se poate să nu-ţi vină o îndoială : Oare de bună samă e secetă ? Ori e acelaşi cîntee vechi, pe care l-au cîntat cu convingere atîţia înaintea noastră, pe vremea cînd nouă ni: se pare că nu era „secetă" ? Viaţa românească, m\ 3, 1920 13 «Ridicarea noroadelor» Şi totuşi nu lipsesc motive de melancolie... Un exemplu. Oricine frecventează spectacolele a avut prilejul să observe o scădere îngrijitoare a gustului public. Acesta se cunoaşte în primul rînd după chipul în care spectatorii îşi plasează aplauzele. în piese, au succes mai ales actorii care fac pe servitorii sastisiţi şi năuci, cxnd — împiedecîndu-se de covoare — sînt pe punctul de a cădea. Atunci aplauzele curg delirante. La concerte încalţe, se aplaudă cu frenezie orice aduce cu marşurile militare şi cu săltăreţele sîrbe. Bineînţeles că pasagiile unde îşi dau concursul lor toate instrumentele prezidate de tobă au prioritate. Acestea sînt întotdeauna bisate şi bi-bisate. Explicaţia e simplă. Mai întăi e scăderea obştească a simţului estetic, datorită vulgarităţii vieţii în care trăim de cîţiva ani. A doua cauză, mai apropiată, e faptul că la teatru şi la concerte, unde locurile sînt acum foarte scumpe, vine numai cine are parale. Iar parale n-au decît îmbogăţiţi de răziboi, furnizorii, misiţii, tot soiul de casieri şi administratori, servantele ridicate în demi-monde, în sfîrşit, toată spuma îndoielnică scoasă la iveală de viaţa turbure din vremea din urmă. Aceştia s-au suit în lojă. Şi se delectează. Se dilată de plăcere estetică. E banul lor, e vremea lor... „Intelectualii4* fac filozofie la galerie, ori sprijiniţi de păreţi, cu bilete de „în picioare**. Dar mai presus de toate, furori face cinematograful, unde melomanii ascultă Tosca şi Cavaleria Rusticană de pe pînză. Viaţa românească, nr. 3, 1920 14 Militarismul Pentru „privirea scrutătoare ce nimica nu visează44 este limpede că lumea a ieşit din război mai militaristă decît a intrat. Ţările cărora le este îngăduit să se arhimi-litarizeze o fac cu frenezie. Celelalte, scrîşnesc de neputinţa de a o face şi rămîn militariste just în măsura în care pot eluda convenţiile stabilite. Se zicea înainte de război că înarmarea excesivă va opri războiul — de groaza măcelului şi a dezastrului economic pe care le-ar provoca. Dar războiul a venit. Se zicea în vremea războiului că suferinţele atroce, fără exemplu în istorie, provocate de el, vor tăia pentru eternitate pofta oamenilor de a face război. Se anunţa chiar dezarmarea lumii. Visuri, înarmările, militarismul, domnia săbiei sînt mai la ordinea zilei decît oricînd. Se pare că este nevoie de încă un război, mai crîn-cen, mai bestial, de un război din care să nu mai rămîie nimene care să nu sufere cum au suferit acum numai 90% dintre oameni. Atunci — va veni dezarmarea, vremurile de aur „ce miturile albastre ni le şoptesc ades44. Drumul progresului moral se face prin foc şi prin sînge. Omenirea viitoare, morală şi fericită, se va răsfăţa senină pe un piedestal de crime mai înalt decît Himalaia. Viaţa românească, nr. 3, 1920 -15 Luptele politice Am vorbit în numărul trecut de polemicele din ziare nu tocmai parlamentare şi am arătat răul ce ni-1 pot aduce. Ne gîndeam la masele profunde şi la cetăţenii de altă limbă încorporaţi în România întregită. De-atunci interesul polemicei de ziar a trecut pe al doilea plan. De-atunci s-a deschis Parlamentul. Cînd scriem aceste rînduri, abia sîntem la debuturile lui. S-au întâmplat scene regretabile, care fără îndoială vor fi mîh-nit profund multă lume. Desigur priveliştea nu e reconfortantă. Dar să judecăm filozoficeşte. Filozofia consolează. Scenele — vorbele şi faptele — care formează debutul sînt datorite votului universal. Altădată, parlamentul nu era, în alcătuirea lui, superior celui de azi. Dar altădată nu puteau avea loc lupte aprinse în parlament. Exista o majoritate disciplinată, numită de şef şi de organele lui. Exista o infimă opoziţie, disciplinată şi ea, numită de cele mai multe ori de şeful guvernului şi de organele lui, după o prealabilă combinaţie cu şeful opozant. Şi uneori unul, doi, trei deputaţi aleşi prin luptă dreaptă. Aşadar, lucrările parlamentului trebuiau să se desfăşoare într-o relativă şi monotonă' decenţă. Acum parlamentarii sînt aleşi prin luptă crîncenă, reprezintă curente acut antagonice şi aduc cu dînşii toată pasiunea din afară de parlament. E naturală efervescenţa cu toate urmările ei. In toată lumea unde există votul universal, parlamentele sînt agitate şi febrile. Dacă la noi se observă o scădere în ton, aceasta este forma corespunzătoare fondului —^ nivelului nostru cultural, încă nu destul de ridicat. Să nu dezes-perăm... Viaţa românească, nr. 4, 1920 16 Mizeria criticii literare Fără îndoială că un critic, un adevărat critic literar ştie să-şi justifice impresiile imai bine decît un simplu cetitor. Dar impresiile criticilor corespund mai rar cu realitatea decît ale cetitorilor culţi şi înzestraţi cu gust. Criticul ori este blazat şi nu-i mai place nimic ; ori judecă din punctul de vedere al vreunui cod estetic, sau prin prisma vreunei şcoli literare, sau din punctul de vedere al nivelului cultural al ţării — atîtea merite, dar şi atîtea lipsuri oare — toate —■ îi răpesc putinţa bunei, simplei, spontanei aprecieri. Simţul estetic al criticului e tocit, ori pervertit, ori prea complicat. (Aici e yorba, bineînţeles, de cei care l-au avut, nu de cei născuţi fără gust literar.) Criticul are blestemul de a nu se putea desfăta cu o operă în chip firesc, căci el, odată ce începe să cetească o carte, o ceteşte ca un judecător, cu conştiinţa că trebuie să o judece, să dea un verdict de condamnare sau de achitare. O ceteşte conştient de impresiile şi de cauza impresiilor sale, într-o nefirească stare de dedublare. Cetiţi mărturisirea lui Brunetiere că el nu preţuieşte ceea ce-i place, ci ceea ce trebuie să-i placă. Această nenorocire nu o are cetitorul cult şi om de gust. El juisează de operă. El savurează fructul, fără să-l chinuiască întrebarea din ce clasă face parte arborele care l-a produs, fără atitudinea abstractă de a-şi analiza impresia şi a o justifica, a o clasifica în cutare categorie psihică sau estetică etc. Cine a observat cit de puţin lumea ştie că publicul cult e un mai bun judecător al scriitorilor decît criticii, cu toate că nu poate să justifice aprecierea ca un critic. Cei mai mari critici au făcut greşeli pe care mulţi contemporani ai lor, simpli cetitori, nu le-au făcut. Sainte-Beuve, prinţul criticilor, n-a înţeles adevărata valoare a 17 celor doi mari contemporani ai săi, a lui Musset şi a lui Balzac. Un Jules Lemaître sau un Anatole France, ca să dea garanţie pentru critica lor, au făcut repetate declaraţii că ei nu judecă opera literară ca critici, ci ca simpli cetitori, care se desfătează cu o operă de artă. Aşadar, salvarea criticului stă în tăria lui de a deveni cetitor. Cînd criticul, blazat şi asediat de teorii, nu mai are puterea de a se transforma în simplu cetitor, nu-i mai râmîne decît să culeagă din atmosfera creată de cetitorii de gust impresii asupra operelor literare pe care, însu-şindu-şi-le, să le justifice. Există un gen literar pentru care femeile impresionabile şi cultivate formează publicul cel mai senzibil. E literatura de analiză sufletească. O femeie cu sensibilitatea ascuţită este cel mai sigur judecător al unui roman. Poate să aibă romanul tot felul de calităţi externe, dacă este lipsit de viaţă, nu va avea sufragiile publicului cetitor feminin. Concluzia care reiesă din aceste consideraţii ar fi ca orice critic care „descopere14 talente să-şi organizeze pe lîngă dînsul o comisiune de cetitori şi de cetitoare care să-i indice ce este frumos — şi apoi el să se pună pe justificări, pe clasificări şi celelalte maşini ale criticei literare. Recomandăm această reţetă, oare cel puţin într-o privinţă nu este displăcută. Viaţa românească, nr. 4, 1920 Perioade de tranziţie In istoria omenirii se vorbeşte adesea de perioade de tranziţie. Sînt acele răstimpuri cînd formele noi de viaţă încă n-au învins şi n-au înlocuit cu totul pe cele vechi. Dar aceste „perioade" de tranziţie sînt numai nişte crize ale tranziţiei. Sînt momentele culminante în lupta dintre nou şi vechi. In realitate, omenirea este într-o eternă tranziţie. Numai la animale, a căror viaţă este mereu identică cu ea însăşi, nu poate fi vorba de tranziţie decît doar atunci cînd o specie se transformă în alta, lucru pe care l-au imaginat oamenii de ştiinţă, dar care nu s-a întîmplat niciodată de cînd ţine minte omul. Dar să ne mărginim la perioadele de tranziţie pro-priu-zise. La ţările rămase în urmă, perioadele de tranziţie au un caracter mult mai acut. Ceea ce s-a făcut în Occident în chip normal şi în multe sute de ani, la noi s-a făcut forţat şi brusc într-unul sau în cîteva decenii. După 1800 a trebuit, şi de voie, şi de nevoie, să transplantăm în doză forţată, în societatea noastră feo-dală, tot ce se crease în Apus intr-un întreg ev. Şi a început perioada de tranziţie în formă de criză. Acea perioadă de tranziţie nu se isprăvise încă înaintea războiului (dealtmintrelea, tot sub forma ei acută nu se isprăvise nici în Occident cu excepţia, poate, a Angliei al cărei constituţionalism este vechi de cîteva secole). Introducerea formelor nouă în prima jumătate a secolului al XlX-lea a fost fatală. Perioada care a urmat a avut, ca orice perioadă de tranziţie acută, aspecte extrem de dezagreabile, cu atît mai mult cu cit formele nouă nu erau rezultate dintr-o evoluţie a condiţiilor ţării noastre. Această perioadă de tranziţie, cu toate mizeriile ei, a fost criticată acerb de şcoala junimistă, care reprezenta punctul de vedere reacţionar. 13 După război, şi din cauza războiului, am fost siliţi să introducem reforme care sînt nişte forme sociale şi politice ce reprezintă în evoluţia umană un alt stadiu, mai nou decît cel dinainte de război. Dacă formele dinainte de război erau, pentru criticii lor, prea „înaintate" pentru ţara noastră, atunci ce orgie de „înaintare" trebuie să fie pentru naturile timorate şi reacţionare formele introduse după război. Şi în adevăr, asistăm la apariţia, încă dezorientată, a unei nouă ediţii a junimismului. Nivelul cultural al ţării, şi ne gîndim mai ales la masele profunde, nu este, fără îndoială, apreciabil mai ridicat decît pe vremea criticii junimiste. Şi dacă pe-atunci colegiile restrînse erau o haină prea nepotrivită pentru noi, se înţelege de la sine cum poate fi privit votul universal egal şi direct, din punctul de vedere al unei astfel de critice. Evident, votul universal nu a răsărit la noi din evoluţia noastră. Nu este faţă cu organismul nostru social ca pielea unui trup, ci ca o haină de împrumut croită pe alt corp. Dar introducerea votului universal este o fatalitate istorică. Chiar dacă nu ne era impus de împrejurări auguste, încă ar fi trebuit să-l introducem de bună voie, pentru că, rămaşi în urma Occidentului, trebuie (nu se poate altfel) să introducem, în definitiv, toate formele sociale şi politice pe care le îmbracă Occidentul. Şi cum veşnic vom fi în urma Occidentului şi veşnic va trebui să introducem tot ceea ce se va fi produs în Occident, urmează că vom fi etern în perioade de tranziţie acută, pănă atunci cînd evoluţia socială va ajunge la termenul ei, pănă cînd nu se va mai produce nimica aiurea' pe care să avem apoi nevoie să-l transportăm la noi. Socialiştii marxişti pun acest termen în organizarea comunistă a omenirii, ultima fază, după dînşii, a organismului social. Dar cu aceasta intrăm oarecum în metafizică... Pănă la aşa ceva — transplantare, tranziţie, dezacord între fond şi formă, ediţii tot mai noi de „junimism" ete„ etc. Viaţa românească, nr. 4, 1920 Netoleranţa Netoleranţa este neputinţa de a suporta ca cineva să fie, să simtă sau să gîndească altfel de cum ne place nouă, de obicei, de cum sîntem, simţim şi gîndim noi. Netoleranţa este o stare de suflet, alcătuită din tot ce este mai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment şi inferioritate de gîndire. Netoleranţa este ură şi lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranţa este strîns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranţa este atitudinea gorilei feroce, care a parvenit să vorbească. Toleranţa este produsul cel mai înalt al culturii sufleteşti. Ea e semnul adevăratei civilizaţii. Orice aspect mai înalt al vieţii morale are la bază toleranţa. Progresul omenirii este progresul toleranţei. Libertatea de gîndire, accesul celor mici în viaţa de stat, îndreptăţirea femeilor, principiul naţionalităţilor — totul se întemeiază în fond pe progresul toleranţei, pe tot mai multă toleranţă. Omul tolerant ţine fruntea sus, are privirea senină. E echilibrat. Netoleranţa are înfăţişarea animalului rău, care vrea să împungă. Omul tolerant e obiectiv, are concepţia evolutivă şi istorică, simţul relativităţii. Netolerantul e eternul judecător mîniat şi mărginit. Sînt rase tolerante şi netolerante, probabil după maimuţa din care se trag. Şi cum orice popor e un amestec de rase, pe aceeaşi stradă, în aceeaşi familie, poţi vedea reprezentanţi mai mult sau mai puţin tipici ai diferitelor rase. Pe netolerant îl recunoşti după mutră. Are ceva ancestral ori degenerat, ceva excesiv. Şi totuşi sînt deosebiri între popoare. E limpede că spaniolii luaţi în general sînt netoleranţi şi românii toleranţi. 21 Toleranţa sau netoleranţa variază apoi după epoce. E sigur că astăzi lumea trece printr-o criză de neto-leranţă. Şi la noi, poate niciodată n-a fost atîta netoleranţă. Românul e cunoscut ca un popor tolerant de-a lungul veacurilor. In literatura populară străinul e cel mult luat în rîs, dar niciodată urît — şi tot aşa şi cel de .altă religie. La noi n-au fost războaie religioase şi nici persecuţii religioase. Ţara românească a fost un pămînt ospitalier pentru toţi refugiaţii, de orice neam. [...] Scrisul românesc n-ă fost niciodată cenzurat pănă azi, decît în vremea domniilor regulamentare, cînd cenzura era impusă de consulul rusesc. Astăzi sin tem într-o perioadă neagră. Şi, ceea ce e mai trist, mărgenirea intelectuală, chircirea morală a venit la timpul cel mai rău, acum cînd, spre a închega România Mare, e nevoie, mai mult decît oricînd de cît mai multă toleranţă, şi nu din umanitarism, ci din interes lucid. România trebuie să fie o patrie în care oricine, de orice limbă să se simtă acasă şi mai bine decît oriunde. In Elveţia, germanul, francezul şi italianul şi-ar jertfi mai bine viaţa de o sută de ori decît să vadă cantoanele lui alipindu-se la Germania, la Franţa, ori la Italia. Capitala lor e Berna, şi nu Paris, Berlin ori Roma. Şi e păcat ca la un popor atît de tolerant prin firea lui ca al nostru să crească buruiana monstruoasă a ne-toleranţei. Viaţa românească, nr. 4, 1920 Unde mergem ? La întoarcerea sa în ţară, Gherea — care avusese ocazia să se informeze în străinătate asupra împrejurărilor din Europa — le-a zugrăvit în termeni fericiţi. El a spus că condiţiile obiective ale revoluţiei sociale s-au micşorat din cauza războiului şi că, tot din această cauză, au crescut condiţiile, subiective. Societatea „socialistă14, după Karl Marx, trebuia să rezulte, în chip natural, din societatea capitalistă. Apogeul capitalismului ducea fatal la organizarea colectivă a societăţii. Aceste erau condiţiile obiective. Condiţiile subiective ale transformării sociale trebuiau să fie nemulţumirea celor exploataţi, priceperea direcţiei evoluţiei şi organizarea transformării. Astăzi condiţiile obiective lipsesc. Chiar înainte de război, condiţiile obiective imaginate de Marx nu existau toate : industria mică nu fusese distrusă ; proprietatea rurală mică nu numai că nu fusese înghiţită de cea mare, dar începuse să înflorească şi chiar s-o concureze ; crizele de supraproducţie erau înlăturate din cauza înmulţirii debuşeurilor în ţările înapoiate şi chiar sălbatice. Este drept că sporirea debuşeurilor, dacă ferea capitalismul de impasul crizelor de supraproducţie, îl punea în alt impas : pacea înarmată, înarmarea excesivă, care trebuia să ducă numaidecît la marele război. (Acest război, dacă nu s-ar fi întimplat acuma, s-ar fi întîmplat mai tîrziu. Numai noi dormeam pe roze : în Apus toată lumea îl prevedea şi-l aştepta. Sînt scriitori care l-au zugrăvit cu anticipaţie în chip surprinzător, aproape pănă în cele mai mici detalii.) Aşa incit, dacă debuşeurile au salvat capitalismul de falimentul crizei de supraproducţie, l-au dus la alt faliment, datorit războiului care a distrus producţia şi care a creat acele condiţii subiective, de care a fost vorba mai sus. 23 Nu este nevoie să mai insistăm asupra acestor condiţii subiective : trezirea celor mici, spiritul lor de revoltă, solidaritatea lor, asaltul pe care-1 dau ondinei sociale etc... Dar condiţiile subiective, fără cele obiective, sînt dorinţa, sînt planul arhitectonic — fără mijloacele de realizare. Condiţiile subiective pot aduce distrugerea fără posibilitate de reclădire. Burghezia însă nu a ieşit din război aşa de slabă cum cred unii; ea încă mai poate ţinea piept asaltului proletariatului, ba încă îşi mai poate permite prelungirea unor războaie capitaliste — în ciuda proletariatului. Cu toate acestea, puterea şi mai ales prestigiul ei sînt în declin. Condiţiile subiective pot să-i fie fatale. Cine se teme de răsturnarea ordinei sociale e dator, prin urmare, să lucreze pentru slăbirea acestor „condiţiuni subiective". E dator, deci, să satisfacă toate revendicările cu putinţă de satisfăcut ale lucrătorilor industriali; să rezolve în chipul cel mai larg problema ţărănească, ca nu cumva să se creeze şi în ţărănime aceste „condiţii subiective" ; e dator să intre în legalitate : să desfiinţeze starea de asediu şi toate atentatele la libertate, care sînt mijlocul cel mai minunat nu numai de a menţine condiţiile subiective, dar chiar de a le înmulţi şi fortifica. Viaţa românească, nr. 5, 1920 Intemperanţa Intr-un vechi articol Asupra criticei, Gherea se ridică împotriva obiceiului criticilor din vremea lui de a lăuda fără nici o rezervă, în termenii cei mai exageraţi cu putinţă. Gherea arată, printr-o singură frază, imposibilitatea ca o asemenea critică să fie justă măcar o singură dată. El spune că şi Shakespeare are greşeli, căci nimic nu poate fi perfect în lumea aceasta. Gherea dă apoi ca exemplu de critică obiectivă aprecierile lui Taine şi Fa-guet asupra lui Balzac. De cînd a scris Gherea acest articol (vreo 35 de ani), lucrurile s-au mai îmbunătăţit — dar numai sporadic. Cetim încă critici pe de-a întregul entuziaste. Efectul e straniu adesea. Criticul începe aşa încît ceea ce spune el nu s-ar putea aplica nici măcar unui Victor Hugo. S-ar potrivi, poate — acordînd entuziasmului dreptul său faţă de asemenea monştri colosali —, unui Dante sau unui Shakespeare, iar mai apoi, cînd criticul e silit să facă în sfîrşit citaţii din autorul său, efectul devine de-a dreptul amuzant. In asemenea critici — sufletul criticului ridicîndu-se pănă la cel mai înalt diapazon, până dincolo de extaz — el îşi debitează cele mai înalte din filozofiile lui. Bietul autor Criticat e silit să ţină în spate o clădire cu totul disproporţionată cu dimensiunile lui naturale. De obicei, acei care cultivă acest gen de critică nu mai vorbesc de scriitorul pe care-1 recenzează ca de un contemporan viu ; vorbesc ca de un mort. Nici nu-1 mai domnesc, îi spun curat pe nume. Li se pare aşa de mare, că-1 socot mort, cum ar zice Vogiie. Şi-l socot aşa de mort şi aşa de definitiv depus în Pantheonul naţional, încît ne servesc amintiri despre dînsul — pe cînd el, din fericire, e zdravăn, îşi face slujba la birou şi prînzeşte cu amicii la birt. 25 Cînd ceteşti asemenea critici, singurul lucru profitabil cu oare te alegi sînt citaţiile din care îţi rămîne să-ţi faci singur o părere despre scriitorul de care e vorba. Şi de la o vreme, din criticile acestea, nu mai ceteşti decît citaţiile. Un critic adevărat trebuie să fie ca publicul dintr-un teatru italian : aci să aplaude, aci să fluiere. Evident, sînt cazuri care cer pe de-a întregul şi articole entuziaste — adică lipsite de critică : la moartea, la aniversarea unor scriitori, aşadar atunci cînd proslăveşti ; în asemenea împrejurări, nu faci critică : spui numai ceea ce e meritoriu şi taci asupra defectelor. Iţi mai poţi permite unilateralitatea fie în bine, fie în rău, cînd — dintr-un scop bine definit şi declarat sau uşor de înţeles —■ alegi, ca să le pui în evidenţă, un aspect sau o latură a unei opere sau a unui scriitor. Dar, ca şi în literatura propriu-zisă, sîntem şi în critică încă în perioada lirică. Viaţa românească, nr. 6, 1920 Pacifism ! înainte de 1914,..pe cînd posibilitatea unui război mondial începea să fie tot mai mult întrezărită, Jaures a afirmat că marea catastrofă va aduce după sine transformarea socială, adică triumful proletariatului. Acum un an, Anatole France,, analizînd efectele războiului, spunea că prevederea lui Jaures s-a îndeplinit. Marele scriitor voia să spună, desigur, că frămîntările la care asistăm sînt începutul sfîrşitului. Sigur este că rezultatele războiului au pus, cu putere, cel puţin problema transformării sociale. Nu numai că „condiţiile subiective" ale transformării sociale au crescut nemăsurat în comparaţie cu epoca dinainte de 1914, dar războiul a fost o şcoală minunată, sau, mai bine-zis, o repetiţie generală a organizării pe care vrea să o înfăptuiască proletariatul. D. Ioanid îşi isprăvea minunatul său articol, din numărul trecut al Vieţii româneşti, cu consideraţia că războiul a practicat socializarea aşa cum o preconizează socialiştii. In timpul războiului, au fost socializate în interesul superior al colectivităţii proprietatea individuală — casă, fabrică, mărfuri etc. — şi chiar fiinţa umană : soldaţi, meseriaşi, lucrători, aproape toţi locuitorii ţării. Războiul, aşadar, se poate spune, a creat cele mai favorabile condiţii pentru realizarea aspiraţiilor socialiste. Este posibil însă ca războiul acesta care, în cea mai mare parte, s-a isprăvit, să nu fi împlinit măsura trebuitoare de condiţii subiective pentru dărîmarea ordinei actuale. Poate că mai este necesar un supliment : repeţirea catastrofei. Iată pentru ce noi credem că, dacă s-ar aprinde un nou incendiu, s-ar lucra în favoarea revoluţiei sociale. Acei care reprezintă ordinea actuală ar trebui să fie în acest moment cei mai intransigenţi pacifişti. Şi dacă 27 capitalismul are încă de trăit, el nu va reîncepe o conflagraţie europeană în stil mare. Căci dacă o va reîncepe, aceasta însamnă că şi-a pierdut instinctul conservării, că în orice caz şi-a pierdut instinctul de adaptare, ca orice clasă care şi-a încheiat evoluţia şi este menită să dispară. Cum însă condiţiile obiective ale transformării sociale lipsesc, pornirea războinică a capitalismului l-ar deservi nu numai pe el, ci şi Istoria. Viaţa românească, nr. 6, 1920 Burghezism cuminte Am tot vorbit aici despre procedeele pe care ar trebui să le întrebuinţeze conducătorii statului spre a nu primejdui forma actuală a organizării sociale. Fireşte, nu am avut ambiţia să dăm cuiva vreo îndrumare. Am făcut... filozofie.... Şi am formulat problema pusă de noi la întrebarea dacă clasele noastre dominante au instinctul de conservare întreg şi sănătos ori nu. Fapte nouă au venit de-atunci încoace să dea un răspuns îngrijitor acestei întrebări. Asistăm la desfăşurarea unor mijloace de apărare a ordinei sociale, menite, după părerea noastră, scoasă din experienţa istoriei, să dea un rezultat contrar celui voit. Provocarea nu poate produce decît îndîrjirea şi solidarizarea celor provocaţi. Iar eventualii martiri nu pot decît întări cauza celor loviţi. In Italia, lucrătorii au făcut dăunăzi actul cel mai revoluţionar cu putinţă. Din actul acela putea să iasă o catastrofă. Dar măsurile burghezului Giolitti au ferit această ţară de crize dureroase, care ar fi fost urmate de cine ştie ce efecte iremediabile. Instinctul puternic de viaţă al unui organism viguros dictează întotdeauna mişcări de adaptare, care prezer-vează viaţa. In Anglia, excesul de zel al forţei publice a fost înfierat de oficialitate şi s-au luat măsuri împotriva lui. S-au luat măsuri ca forţa publică să supravegheze şi la nevoie să reprime excesele poliţiei. Asemenea fapte nu sînt numai' semne de civilizaţie, ci mai cu samă de sănătate şi de vigoare a clasei dominante. In faţa proletariatului englez — capabil să înfăptuiască transformarea socială — stă o burghezie capabilă să apere forma actuală. Minunată ţară ! Ea merită să domine universul — dacă în cartea omenirii e scris ca lumea să fie dominată de un popor... Viaţa românească, nr. 7, V920 2') Exigenţi excesive Vorbeam dăunăzi de caracterul prea entuziast al unei părţi din critica română. Trebuie să adăugăm însâ: că această critică nu este atît de facil entuziastă decît numai într-o împrejurare, şi anume cînd e vorba de operele amicilor ei — lucru aşa de omenesc. încolo, ea este foarte dificilă. Punctul de vedere din care se pune cînd judecă literatura prezentă şi trecută e situat în sferele cele mai înalte ale esteticei. Niciodată poate critica română nu a fost mai pretenţioasă decît în zilele noastre. Critica aceasta este dăunătoare. Defectul ei stă în excesul calităţilor ei. Fiind atît de exigentă, ea produce descurajare. „Artiştii", cînd se apucă de „creat", sînt cuprinşi de un sentiment care-i paralizează — teama că nu vor corespunde exigenţelor excesive ale criticei contemporane. Idealul pus prea sus strecoară în suflete un sentiment de deznădejde, care uneori poate ajunge pănă. la renunţarea, din capul locului, la lupta de a te ridica pănă la el. Fără îndoială, o bună parte din literatura mediocră de astăzi se datoreşte idealului estetic prea înalt al criticii române actuale. Lucrul e paradoxal, dar, vorba ăluia,, adevărat... Viaţa românească, nr. 7, 1920» 30 Un drum Altădată (nu aşa demult) socialismul era o sperietoare şi o pecetie infamantă. Un tînăr cult, chiar cînd nu făcea politică militantă, dar avea opinii socialiste — cînd profesa, cu alte cuvinte, teoria că omenirea merge fatal spre o altă organizare —, nu avea drept la scutul legilor ţării sale. E cazul, de pildă, al lui Raicu Ionescu, de care vorbea mai dăunăzi un foiletonist şi care azi ar face onoare literaturii române. în timpul din urmă [...] şi faute de rrtieux, socialismul a ajuns să fie simpatizat, lăudat, dat ca exemplu de cuminţenie şi patriotism, şi anume socialismul intransigent şi militant, nu socialismul teoretic, platonic şi visător al lui Raicu Ionescu. Un alt drum, nu mai puţin lung, s-a făcut în privinţa „ţărănismului14. înainte de război, dar mai ales înainte de 1907, a cere nu votul universal, ci colegiul unic, nu totala expropriere, ci numai a unei părţi din proprietatea latifundiară, era lucrul cel mai subversiv din lume. Nu o dată bărbaţii care propuneau aceste reforme au fost ameninţaţi cu puşcăria ! Această onoare i s-a făcut chiar şi lui Haret... Astăzi — astăzi cine nu compătimeşte cu ţărănimea ? Astăzi asistăm la o supralicitaţie în regulă a ţăranului şi a nevoilor lui, supralicitaţie la care iau parte atîţia din cei care „arestau44 pe Haret! Cum, s-ar zice — din ironiile lucrurilor... Viaţa românească, nr. 7, 1920 Alte vremuri într-o revistă din Paris se făceau mai dăunăzi eîteva constatări triste, relativ la cultura franceză de astăzi, care se reduc toate la concluzia că în Franţa interesul pentru idei este scăzut. Scriitorul francez are dreptate. In adevăr, după perioada cea mare a pozitivismului filozofic din timpul Imperiului al doilea, continuat de pozitivismul psihologic — cînd şi literatura (naturalistă la prima fază, psihologică în a doua) are ca principiu sau ca armătură cugetarea —, urmează în toate domeniile impresionismul. Iar un filozof şi-a pus toată puterea şi dibăcia cugetării să dovedească inferioritatea şi sterilitatea cugetării, în comparaţie cu intuiţia. Cultura noastră fiind determinată de cultura franceză, vom observa la noi o evoluţie asemănătoare, dacă nu chiar identică. In acea epocă a culturii şi literaturii române, care începe la 1880, am avut cugetătorii noştri în ştiinţă, în filozofie, în politică, în critică etc. : Conta, Xenopol, Lam-brior, Panu, Gherea şi alţii, şi bineînţeles Maioreseu, care îşi continua o activitate începută mai dinainte. Am avut. mişcarea de idei a „Junimii11, a Contemporanului etc. Literatura acelei vremi, întreagă, poartă această pe-cetie. Opera lui Eminescu, a lui Caragiale, a lui Vlahuţă, a lui Delavrancea şi a tuturor contemporanilor este în mare parte o literatură de idei, de probleme. Ideea, în opera lor, are uneori tot atîta importanţă cît şi creaţia. A venit mai pe urmă, după 1900, o literatură în care ideea a fost oarecum înlocuită de sentiment, de impulsie, de viziunea nemijlocită. O literatură în care elementul creaţie predomina elementul intelectual. 32 . în vremea aceasta, gîndirea a început să fie atacată — -taxată cu termenul de raţionalism, în înţeles peiorativ. Filozofia din poeziile lui Eminescu a început să fie depreciată. -Mai mult, a început să fie • socotită ca o pată pe-creaţia lui'. Maiorescu a început să fie preţuit pentru conservatismul politic din opera sa, mai mult decît pentru concepţia, sa estetică. G. Panu a început să fie tratat ca un biet stilist neglijent atîta se mai pricepe din el. Conta a fost uitat, Gherea nesocotit. Ca ,aspect general- al' culturii noastre am văzut atunci — la cei serioşi — dispreţul ideii şi cultul faptelor. La ceilalţi — nimic. Documentul — faptul — a devenit idealul istoriei şi al prozei literare. Mai pe urmă, in ultimii ani dinainte de război, a început un curent protivnic faptelor — dar nu în favoarea ideii. In locul ideii de odinioară, în locul faptului din prezent, s-a preconizat primatul senzaţiei şi al impresiei. Nici idei, nici fapte. Senzaţii şi impresii. Scriitorul de la 1880 îşi înveşmînta concepţia în imagini. Scriitorul de la 1900 reda lumea, ca atare, prin imagini. Scriitorul care voia să reprezinte ultimul cuvînt în literatură înainte de război încerca să-şi redeie prin imagini impresia realităţii. Toate şcolile literare sînt legitime cînd sînt produse naturale, adică sincere. Toate au avantajele şi. scăderile lor. Dar, s-o spunem în treacăt, nu toate au aceeaşi valoare. Şi dacă este un semn de incomprehensiune a nega legitimitatea unei şcoli literare, apoi este cu atît mai de neînţeles atitudinea celor ce se ridică împotriva literaturii de probleme, căci parcă tot gîndirea este ceea ce constituie nobleţă speciei umane — instrumentul cu care urmaşul antropoidului a ajuns să domine natura şi să descopere misterele spaţiilor infinite. Dar depreciarea gîndirii în literatură este numai o consecinţă a deprecierii ei în cultura generală a unei ţări. Din acest punct de vedere, faptul este îngrijitor. Depreciarea ideii în literatură e răsplătită prin unele calităţi pe care nu le au alte şcoli literare. (O şcoală literară este excluzivă prin natura ei; numai Shakespeare şi Goethe sînt complecţi — şi încă !) Cînd este vorba 33 însă de genurile care au prin definiţie ca obiect şi ca forţă creatoare gîndirea, atunci rezultatul este lamentabil. Şi, din acest punct de vedere, astăzi sîntem mai jos ţiu numai de splendida epocă a intelectualismului din preajma lui 1880, ci, poate, de orice epocă a culturii noastre. Doleanţele scriitorului francez, de care vorbeam mai sus, ni le putem însuşi cu totul. Vîafa românească, nr. 9, 1920 Pedagogie socială Războiul aduce întotdeauna restrîngerea sau desfiinţarea libertăţilor publice. Este o fatalitate pe care trebuie să o suportăm. Dar dăinuirea prea lungă a unei asemenea stări poate să aibă urmări funeste asupra spiritului public, mai ales într-o ţară ca a noastră. Libertăţile publice sînt o achiziţie foarte tîrzie a rasei umane. Pe continent sînt lucruri aproape contemporane şi — dacă ne gîndim la toată plenitudinea şi garantarea lor — sînt contemporane chiar şi în Anglia. De aceea, ca orice achiziţie recentă, sînt în primejdie de a se pierde, dacă nu sînt mereu exercitate. Şi aceasta cu atît mai mult în ţările unde aceste libertăţi sînt şi mai nouă şi unde ele, nefiind cîştigate prin sacrificii, adesea de sînge, nu sînt aşa de scumpe, unde cetăţenii nu sînt deci aşa de geloşi de ele. în asemenea ţări, lumea, după cîţiva ani de suspendare a „garanţiilor constituţionale", se deprinde cu starea de fapt, i se pare că se poate trăi perfect şi fără libertăţi (şi în adevăr, viaţa vegetativă merge înainte !), cu alte cuvinte, o sensibilitate preţioasă este pierdută. Ajunsă aici, naţiunea a decăzut moralmente. Cîteva însuşiri eminente, conştiinţa intangibilităţii personale, mîndria de cetăţean, indignarea împotriva arbitrariului etc. s-au şters din sufletul oamenilor. Dar în ţările unde rezistenţa cetăţenească e mai mică, adică în ţările înapoiate din punct de vedere al vieţii cetăţeneşti, acolo deci unde suspendarea libertăţilor e mai dăunătoare — tocmai în acele ţări libertăţile se suprimă mai des şi mai îndelung. 35 Iată pentru ce un guvern în adevăr patriotic are datoria superioară de a respecta libertăţile publice, pentru a nu stînjeni educarea sufletească şi socială a poporului pe care îl guvernează. Şi încă o dată, aceasta mai ales în ţările unde aceste libertăţi sînt de dată mai recentă şi unde n-au fost cîştigate prin luptă, ci importate de aiurea. Viaţa românească, nv. 10, 1920 Marea decepţie Urmările războiului sînt de două feluri. Sînt cele consfinţite prin tratatul de pace, excelente pentru popoarele învingătoare şi dezastruoase pentru cele învinse. Urmările excelente uneori sînt o simplă afacere bună, ca de pildă cîştigul cu colonii; alteori sînt realizarea ideii de dreptate, ca redobîndirea unor provincii pierdute. Acest din urmă caz e şi al nostru. Noi n-am luat lucrul altuia, noi am luat ceea ce ne fusese rîpit, ori ceea ce pe nedrept nu era al nostru. Dar sînt şi alte urmări ale războiului, rele pentru toţi în diverse proporţii şi forme. Şovinismul (fudul la popoarele învingătoare, scrîş-nitor la cele învinse), dezorganizarea socială (mai ales la popoarele din Orientul Europei), inferioritatea literaturii şi a ştiinţei (la toate popoarele), despotismul (mai ales la popoarele din Orientul Europei), militarismul (pe faţă la învingători, înăbuşit la învinşi), imoralitatea (la toate popoarele), sărăcia (mai mult, fireşte, la învinşi), cîştigul fără muncă (şi la unii, şi la alţii), inestetica vieţii (la toate popoarele) etc., etc., etc. Înainte de război, era o întreagă literatură — cultivată în Germania, Statele Unite şi Anglia, mai ales de militari; în Franţa, mai ales de intelectuali (regalişţi, catolici), care dovedea că războiul este util şi bun în sine, că fără război omenirea ar cădea în bestialitate etc. Nu se poate tăgădui că războiul nu dezvoltă la unii combatanţi curajul şi spiritul de abnegaţie şi sacrificiu, că nu învaţă pe cîţiva marele adevăr moral că, pentru om, este, trebuie să fie ceva mai presus de viaţa lui. Dar pentru educaţia aceasta a cîtorva, cîte dezastre materiale, sociale şi mai ales morale ! Cele cîteva momente de sentimente supraumane ale cîtorva luptători de pe front sînt departe de a compensa bestializarea omenirţi .întregi. 37 Cînd războiul avea alte proporţii („marea“ armată a lui Napoleon număra 600 000 oameni), dezastrele nu aveau aspectul unor catastrofe ale speciei umane. O mare parte dintre oameni rămîneau în afară de raza războiului, în ultimul război însă toţi oamenii au luat parte la el, într-o formă sau alta. Toţi, de pe tot globul, iar în ţările beligerante, jaful şi omorul au devenit ani întregi fapte obişnuite. Dar poate cea mai primejdioasă urmare a acestui război este ceea ce s-ar putea numi marea decepţie. Simţind că oamenii nu se sacrifică numai pentru interese materiale, clasele războinice au inventat motive şi scopuri idealiste ale războiului. Lumea a crezut. Cei mai buni dintre oameni şi-au făurit idealuri de o umanitate mai bună, oare avea să iasă din război, ca dintr-o jertfă colosală de suferinţi şi 'de sînge. Dar nici un vis nu s-a împlinit. Din contra. Niciodată n-a fost pe lume atîta răutate şi egoism ca după războiul din urmă. Şi niciodată, egoismul şi răutatea n-au fost date pe faţă cu atîta cinică sinceritate. In locul frazelor frumoase din vremea războiului, a venit declaraţia brutală că totul se reduce la interes. De aici decepţia, marea decepţie... Decepţie care descurajează, care omoară încrederea în om şi în bine. Decepţie cu atît mai mare şi mai ucigătoare a forţelor vii din suflet, cu cît idealul strălucise mai puternic. Şi atunci, cei mai buni au trebuit să devină şi cei mai pesimişti, să piardă orice încredere în omenia omenirii. Un poet filozof căutînd justiţia în lume, după ce a căutat-o în zadar în natură şi în societate, nu a putut-o găsi decît, pitită, în sufletul individului. Aşa şi omenia. Ea nu există decît în unele conştiinţi izolate. Dar aceste conştiinţi au fost crud ofensate, cînd fariseii şi-au scos masca, după război, nemaiavînd pentru ce continua prefăcătoria. Viaţa românească, nr. 10, 1920 * * Anul 1920 al Vieţii româneşti a apărut numai în 10 numere. Morţii noştri De la apariţia ei şi pănă azi, Viaţa românească a pierdut pe mulţi din colaboratorii săi, căci cea mai sigură operă a timpului este moartea. A îmbătrîni este a vedea murind mereu în jurul tău pe ai tăi. Iar Viaţa românească nu mai este tînără. In lunile din urmă am avut durerea să pierdem pe Ana Conta-Kernbach şi pe Emest Triandafil. Ana Conta-Kernbach a fost o eminentă profesoară şi o talentată scriitoare, o femeie de o inteligenţă deosebită, forte şi disciplinată, ca a unui bărbat şi, în acelaşi timp, subtilă şi ascuţită ca orice inteligenţă adevărat feminină. ■In pronumele ei, ea purta un nume celebru şi un nume scump nouă. Ea era sora filozofului Vasile Conta, a cărui memorie o păstra şi o cultiva cu o duioasă pietate şi cu o îndreptăţită mîndrie — şi nevasta lui George Kernbach (Gheorghe din Moldova), căruia i-a inspirat, în strălucita lor tinereţă, unele din cele mai gingaşe versuri ale lui. Cu moartea ei, cultura română sufere o pierdere simţitoare. Ernest Triandafil !... „Toute la jeunesse s’appelle Ernest“, glumeam adesea cînd îl vedeam, schimbînd nişte vorbe cunoscute ale lui Francois Coppee. Şi-n adevăr, Ernest Triandafil era însăşi tinereţă, cu candoarea ei, cu visurile şi cu planurile ei, cu puterea ei de muncă. Şi Dumnezeu a voit parcă să nu-1 cunoaştem decît tînăr ! Emest Triandafil a fost podoaba generaţiei lui, dar împrejurările nu i-au îngăduit să dea marelui public decît foarte puţin din ceea ce era în stare să producă. Aceste împrejurări au fost diverse, şi unele din ele neobişnuite. Studiul dreptului la Facultatea din Iaşi, apoi la cea din Paris, unde a luat doctoratul cu elogii şi cu premii, în urmă ocupaţiile profesionale oa docent şi conferenţiar la Iaşi (în care calitate a scris un mare tratat 39 de drept roman, încredinţat unui editor şi care ar fi apărut de mult, daică boala nu l-ar fi împiedecat pe , Triandafil să se ocupe cu tipărirea lui), războiul, în care a luat parte pe front, în sfîrşit, un isir de nenorociri nemaipomenite în familie, îngrămădite ca într-o tragedie antică şi, la urmă, trei ani de boală teribilă, isprăvită cu moartea. ...Dar schimbarea asta de roluri, eînd bătrînii trebuie să facă necrologul tinerilor, are ceva sinistru ! Viaţa româneasca, nr. 1, 1922 Cenzura în timpul războiului, odată cu alte libertăţi, s-a suprimat şi libertatea de a exprima gîndirea. Măsura era „anticonstituţională" (termen deja caragialesc), dar în timp de război, constituţiile devin peteci de hîrtie. Această libertate, desfiinţată pe vremea războiului, a rămas nesigură pănă astăzi. De atunci încoace, nu mai există deplină libertate de gîndire şi nici garanţia că regimul presei de azi va mai fi cel de mîne (de la 1 decembrie şi pănă la 1 fe-vruarie am avut trei regimuri). Care este cauza acestei stări de lucruri ? Să vedem. Libertăţile de care ne bucuram înainte de război, cel puţin noi cei un milion de tîrgoveţi (la dreptul vorbind, nu toţi; periferiile oraşelor se confundau cu satele), nu erau rezultatul propriei noastre dezvoltări istorice, ca în Anglia sau Franţa. Această importare a. unor „forme" într-o ţară nepregătită a găsit mulţi critici. Necorespon-denţa formei cu fondul a fost tema de predilecţie a „Junimii". „Junimii" i s-a răspuns că această premenire cu haine croite pe alte trupuri, dacă s-a întîmplat, a fost fatală, şi lamentaţia e inutilă. I s-a mai răspuns că acele forme, odată ; introduse, vor crea şi fondul, provocîndu-1. în Viaţa românească, noi am dezvoltat pe larg aceste consideraţii. Dar pentru ca adaptarea fondului la formă să devină fapt, trebuiau,, mai multe condiţii, dintre care cea mai principală era timpul. Iar timpul începuse să-şi îndeplinească această misiune. AŞa, de pildă, înainte de război nu-i. venea nimănui prin gînd să atenteze la libera exprimare a gîndirii, oricît nu i-ar fi convenit această libertate, iar dacă atentatul 41 s-ar fi întîmplat, ar fi stîmit o altfel de stupoare sau reacţiune decît acum. Dar pentru ca nevoia libertăţii de gîndire să devină organică publicului, aşa incit suprimarea acestei libertăţi să fie o durere şi o ofensă, mai trebuia încă un timp. Şi prin public nu înţelegem pe cetăţenii comuni, ci pe intelectualii de toate felurile, adică pe acei oameni pentru care gîndirea este un lucru preţios. Războiul a desfiinţat libertatea de gîndire, şi nimănui nu i-a venit în cap să scoată un „L’homme enchaine". După război, libera exprimare a gîndirii n-a fost restabilită în trecuta ei majestate, şi lucrul s-a părut foarte natural, parcă aşa am fi trăit de cînd lumea. Deprinderea cu libertatea complectă de dinainte de război se pierduse. Forma nu provocase în destul fondul. Cînd în decembrie trecut s-a introdus, în plină pace, cenzura din ziua mobilizării noastre din 1916, n-au protestat decît corporaţiile de ziarişti profesional interesate, cîteva ziare şi un arhiinfim număr de scriitori. Un guvern care întîmpină o asemenea aprobare, poate el renunţa la nişte măsuri de care crede că are nevoie ? Cei care preţuiesc libertatea de a exprima gîndirea să fie mulţumiţi cu eît li se dă, căci, judecind fără pasiune, oferta întrece cererea. Să fim bine înţeleşi. Nu voim să spunem că intelectualii, care nu şi-.au manifestat opinia, au aprobat cu toţii reînvierea cenzurii de război, nici măcar că au primit-o indiferenţi. Acest lucru e imposibil pentru mulţi din ei. Dar starea lor sufletească n-a fost atît de puternică, încît să „ceară vestmintele vorbirii". Dar acest accident ni s-a întîmplat şi nouă. Nu ne exceptăm din cei definiţi mai sus. Afară de doi-trei, încolo nimene dintre noi n-a luat parte la vreo mişcare de protestare (nu-i vorbă, cele cîteva veleităţi de „agitaţie" s-au stins răpede). Şi, cum vedeţi, nu protestăm nici. acum. Facem teorii... Dar, la urma urmelor, împotriva cui ar trebui de protestat ? împotriva celor care adaptează forma la fond, sau a celor care nu-şi adaptează fondul la formă ? Viaţa românească, nr. 1, 1022; 42 Note (creştinism — votul universal — cultura franceză — modernism) I. Războiul a adus un val de bestialitate care încă ne bîntuie. în faţa acestei stări de lucruri, conştiinţele senzibile caută o izbăvire. Conştiinţa d-lui Galaction o găseşte numai în divinele învăţături ale lui Isus Christos. Noi publicăm cu plăcere scrisorile d-lui Galaction (d-sa ne anunţă că seria va fi lungă) şi pentru problema pusă, şi pentru atitudinea înalt omenească a autorului, şi pentru frumuseţa scrisului (să ne ierte d. Galaction că ne mai gîndim la asemenea lucruri frivole, cînd e vorba de probleme atît de grave), şi chiar pentru metafizica pe care o dezvoltă, deşi, copil al veacului, o privim cu un alt ochi decît d. Galaction. D. Galaction zice că nu poate aştepta miile de ani de care mai are nevoie omenirea spre a se dezbestializa prin evoluţie naturală. Pentru o mai grabnică dezbestia-lizare, d-sa îşi pune toată nădejdea în creştinism. Un lucru însă : pentru ce creştinismul n-a învins în cei 2000 de ani trecuţi ? Oare nu cumva pentru că omul încă, nu s-a dezbestializat prin evoluţie ? Oare nu cumva pentru că omul trebuie să se dezbestializeze prealabil pentru a putea fi creştin ? Oare nu cumva „creştinismul" este unul din diversele nume ale rezultatului dezbestia-lizării ? Din scrisorile d-lui Galaction poate va reieşi răspunsul la întrebarea noastră. II. Publicăm în acest număr un articol al d-lui D. I. Suehianu despre regretatul Ciurcu, care în vremea din urmă devenise colaborator al Vieţii româneşti. Pentru cetitorii noştri constanţi nu mai e nevoie să facem rezerve faţă cu articolul d-lui Suehianu. Ei ştiu că noi am luptat pentru votul universal şi înţeleg că, dacă dăm loc acuma unui articol împotriva acestei re- 4» forme deja realizate, o facem pentru că autorul articolului, un eminent publicist, e minat de o profundă grijă şi iubire pentru patria sa şi pentru că orice opinie sinceră, serioasă, susţinută cu ştiinţă şi cu talent va găsi întotdeauna loc în coloanele acestei reviste, rămînînd să facem rezerve, ori chiar să o combatem. Nu e locul şi timpul acum să dezvoltăm din nou tema noastră. Vom spune numai atît : Asupra rezultatelor de la început ale votului universal nu ne-am făcut iluzii. Noi le-am prevăzut în această revistă. Le-am prevăzut şi mai rele ; mai multă pasivitate a mulţimii şi mai multă demagogie. Şi încă pe-atunci nu puteam şti că primele rezultate, ale votului universal vor coincidă cu o epocă aşa de tulbure ca aceea de azi, datorită războiului. Despre „firea“ deosebită a popoarelor, nouă ni separe că de o vreme se face un caz exagerat. Omenirea e diversă, dar nu atît de diversă cum cred unii. Nici chiar în literatură, unde în adevăr vorbeşte şi trebuie să vorbească spiritul specific al unui popor. Literaturile populare (subliniem cuvîntul) nu sînt atît de deosebite. Din contra. Şi chiar s-au căutat pricinile marilor asemănări dintre-ele. Iar literaturile culte... O poezie de Verlaine samănă mai bine cu cutare poezie japoneză de la anul 1000 decît cu una a lui Victor Hugo. în privinţa formelor sociale, monotonia e exasperantă şi nu face onoare spiritului inventiv al omului. Anumite forme de familie şi de organizare a tribului etc. din vechea Eladă la fel cu cele de la irochezii din America de Nord, eu toate că vechiul şi noul continent erau despărţite prin Atlantic ca pă-mîntul de lună. (Dealtmintrelea, şi d. Suchianu, în propunerile sale practice {vezi şi articolul său Elegie rumâ-nească, dintr-un număr anterior al V. r.J, reclamă, pentru România, forme care au fost cîndva aiurea, şi chiar Ciurcu spunea să căutăm ceea ce ne trebuie in timp, nu în spaţiu.) Cu privire la nepotrivirea, votului universal pentru, noi, popor pe o treaptă inferioară ţărilor de unde l-am luat, vom observa că, odată ce am introdus industria, căile ferate, universitatea, toate formele şi toate instituţiile din Occident, nu putem să nu introducem şi formele politice corespunzătoare acestui stadiu de civilizaţie. Rusia. 44 a crezut că poate introduce una fără alta şi a ajuns unde o vedem. Japonia, cînd a introdus civilizaţia europeană,, a introdus şi formele politice, aşa de „nepotrivite* (s-ar părea) pentru acest popor galben din Extremul-Orient, care ţine la intangibilitatea sufletului lui, ca. nici un alt popor din lume. A doua observaţie a noastră e în privinţa trecutului. Noi credem că nu avem sorţi să tragem un profit apreciabil din studiul trecutului, pentru că noi nu ne-am dezvoltat în voie, după firea noastră, căci am fost subt turci (şi un timp şi subt ruşi). Tot ce-a fost, a fost mai mult sau mai puţin în funcţie de această tristă situaţie a noastră. Şi atunci, „învăţămintele* trecutului ar putea să: ne înşele : să ne facă să luăm ca ieşit din dezvoltarea noastră ceea ce în realitate a fost cu totul altfel. Această cam lungă discuţie a noastră dovedeşte importanţa articolului d-lui Suohianu. Tot ce scrie d-sa este rezultatul unor preocupări serioase. Şi d. Suohianu mai are şi avantajul unei culturi solide şi al unui talent literar excepţional şi — mai presus de toate — al unei splendide tinereţi. ■ Acest tînăr ardent va face de multe ori să se vorbească de el. Facem această proorocire, fără teamă că viitorul ne va dezminţi. P.S. Deşi Ciurcu nu mai este printre noi, ca să ne lămurească, totuşi vom discuta o afirmare a lui (şi nu şi:a d-lui Suohianu), conţinută în citaţia d-lui Suchianu. Cîurcu spune că, în regimul votului universal, elita a fost înlăturată ; că subt vechiul regim, elita era în capul trebilor. Atunci pentru ce a combătut el vechiul regim ? Poate pentru că în acel regim elita trebuia, cum spune el, să se dea la abuzuri, pentru a-şi asigura majorităţi, ca să poată guverna „spre binele ţării* ? în acest caz, concluzia ar fi domnia absolută a elitei, ca să nu mai fie' nevoită să facă abuzuri din iubire prea mare pentru ţară. E teoria buhului tiran. . .Dar astăzi, cînd avem un guvern exact ca qel din 1914, avem iarăşi dominaţia vechei elite. Iată că şi sub regimul votului universal, lucrurile. pot merge bine.. E drept, rămîn „abuzurile*,, necesitate pentru a putea „face binele*. Concluzia apare din nou : domnia absolută a elitei. 45 Pentru noi lucrul e simplu : o ţară trebuie să fie guvernată de o elită. Dar elita trebuie să fie dezignată şi controlată de popor. Altmintrelea, îşi face interesele ei de clasă. Apoi, trebuie să ştie ce vrea poporul, iar ea să aibă priceperea de a realiza acea voinţă. De aceea am luptat pentru votul universal. Că ar fi mai bine ca poporul să voteze pe categorii sociale, ori profesionale, decît pe regiuni geografice ? Se poate. Până ce însă evoluţia ne va duce acolo (dacă ne va duce; şi dacă d. Su-dhianu are dreptate, evoluţia ne va duce ; altă „dreptate" nu poate avea o teorie politică, decît realizarea ei izvo-rită din natura lucrurilor), aşadar, pănă ce evoluţia ne va duce acolo, forma politică superioară, adică cea mai bună, adică cea din urmă formă de adaptare a omenirii la tristele condiţii de pe acest pămînt este regimul sufragiului universal. Dealtmintrelea, dacă acest regim a venit, trebuia să vie. (In cazul nostru, ni l-a impus Istoria, reprezentată de revoluţia rusească şi de presiunea Apusului civilizat, cu care am venit în mai strînse legături cu prilejul războiului.) Dar indiferent de toate acestea, cînd vedem votul universal în atîtea ţări europene, americane şi chiar asiatice şi africane, cînd vedem că devine tot mai „universal", oînd (cine ar nega-o ?) e clar că în curînd îl vom vedea pe tot globul, ce putem face decît să constatăm că e o formă fatală prin care trebuie să treacă omenirea, toate „umanităţile", cum trece fiecare individ prin pubertate, maturitate şi bătrîneţă ? III. Din articolul d-lui Ralea * din acest număr — minunat foc de artilerie susţinut cu o atît de generoasă risipă de muniţii — aflăm, nu fără surprindere, că există persoane (d-sa nu le numeşte) care cred că V. r. e în contra culturii franceze !... Aceşti oameni nu cetesc revista noastră. Au auzit de ea din articolele vreunui Rică Venturiano. A. fi în contra vreunei culturi, oricare ar fi ea, este o prostie şi o impietate. Orice cultură este o sforţare a maimuţei inteligente de a se ridica mai sus, spre Dumnezeu. Noi n-am căzut în păcatul de a combate vreo cultură. ([...] chiar la începutul războiului mondial, am * Scrisori din Paris, V. r., nr. 3, 1922. 46 arătat entuziasm pentru literatura rusească şi admiraţie pentru sufletul rusesc.) Noi am apărut acum şasesprezece ani cu mai multe gânduri, dintre care pe primul plan a fost acela de a apăra cultura franceză împotriva atacurilor aduse acestei culturi de către cea mai însemnată parte a intelectualităţii române1. Naţionaliştii, junimiştii, puternici pe atunci în învăţămînt şi în publicistică, proslăveau cultura germană şi tratau cu dispreţ pe cea franceză. Germania era modelul ştiinţei, virtuţilor, patriotismului etc., etc. Franţa — decăzută, imorală, jidovită, socialistă, ateistă etc., etc. Noi nu am combătut cultura germană, prostia asta n-am făcut-o. Cel mult dacă am ricanat uneori, cînd ni se scotea ochii cu cultura germană, mai ales că simţeam că ceea ce-i încînta pe germanofilii noştri, deveniţi acum fervenţi germanofobi, era reacţionarismul german, militarismul german, poliţismul german. De cîte ori am fost noi luaţi în rîs pentru franţu-zismul nostru ! Eram trataţi cu mult dispreţ pentru că cităm în articolele noastre francezi. Cultura franceză era pentru ei neserioasă, superficială, bună pentru cucoanele stricate, nu pentru oamenii de studiu. Marna însă a dovedit că Franţa nu era „decadentă*, şi noi, în urma acelei lupte, am arătat în V.r. că „decadenţa* Franţei s-a dovedit o halucinaţie bolnăvicioasă a reacţionarilor noştri naţionalişti, junimişti, tradiţionalişti moralişti etc. IV. In recenzia sa din acest număr, d. Topîrceanu persiflează cu talentul său obişnuit poezia aşa-numită modernistă. Voim să facem cîteva distingeri. Cei care cîntă „picioarele verzi* ale iubitei lor nu merită nici o discuţie. Ei „se strîmbă*. N-au nici sentiment, nici viziune, nici imaginaţie. Cei care au toate acestea, dar scriu „versuri* numai din punct de vedere tipografic, ar fi mai serioşi şi mai corecţi faţă cu cetitorul, dacă nu şi-ar tăia rîndurile voind să imiteze versul. Proza lor ar face mai multă şi mai bună impresie. Cel care-şi îngăduie libertăţi cu măsura şi cu ritmul — cu voie sau fără voie — ar trebui să înţeleagă că versul nu e o invenţie conştient voită, ci o necesitate organică, dovadă 1 Pentru antifranţuzismul său am combătut până şi pe Eminescu. 47 existenţa lui . în .poezia .populară a tuturor-popoarelor, europene. Cei care au numai greşeli de măsură, de ritm ori de rimă ar trebui să-şi lucreze mai. . cu- osîrdie manuscrisul.. - \ Şi numai cei care au, în • adevăr, de . exprimat un ritm „anormal" sufletesc, care au de notat, minuţios • şi-oarecum chinuit, stări: cu . totul intime şi uneori morbide — numai astfel .de scriitori au dreptul (dacă- nu'-.pot; altfel) să se abată de la armonia clasică a versului. Dar şi. forma acestor poeţi trebuie să aibă legile ei. întemeiate pe anumite combinaţii de- sonorităţi din care să rezulte' în definitiv armonii, numai cit de o altă natură decît cele. cu care sîntem obişnuiţi. Şi atunci — forma cores-punzînd. fondului, cetitorul • va fi învins şi nu va mai avea ce obiecta. . In privinţa obscurităţii, lucrul nu e mai complicat. Cînd cineva e obscur din lipsă de talent, lucrul e simplu : n-are talent. Cine e obscur din cauza naturii fondului e dator să renunţe la fond, dacă nu poate fi făcut inteligibil, căci poezia e tipărită spre a fi înţeleasă. Iar fondul e obscur pentru cetitori, cînd senzaţiile scriitorului, nu numai că sînt excesiv de deosebite de ale celorlalţi oameni, dar nu au nici .măcar vreo analogie cu ale altora, ori cînd ceea ce e acelaşi lucru — imaginile sînt bazate pe similaritatea a două senzaţii ori percepţii, care n.u-i existentă decît pentru autor şi care deci nu poate.fi percepută de nici un cetitor, ori, cel mult, numai .de cîţiva, care sufăr exact de aceeaşi anormalitate ca şi poetul. încolo, dacă „obscuritatea" cere oarecare sforţare, de atenţie, ori o deprindere cu stilul unui poet, nu trebuie să-i aruncăm poetului piatra. .. .; . • Dar în privinţa celor ,cu forma „liberă" sau obscuri din lipsă de talent, ori (ea să exprimăm acelaşi lucru prin alţi termeni) din pricină că aşa e mai interesant, sîntem alăturea de d.. Topîrceanu. Dar asupra chestiilor tratate în aceste „note" grăbite, vom reveni probabil altădată. Viaţa românească, nr. 3, 1922 Versul tipografic Provocaţi de 6 recenzie a d-lui Topîrceanu, am vorbit puţin, în numărul trecut, despre cîteva procedee de versificaţie ale unor scriitori de azi. Spuneam atunci că vom reveni. Astăzi vom vorbi de versul tipografic. Sîntem nevoiţi să înşirăm aici cîteva adevăruri de cea mai plată 'banalitate, dar. cetitorul va vedea că nu e Vina noastră. Aşa, mai întâi, trebuie să spunem că. versul nu este proză. El este măsură, ritm şi rimă.. Elementul cel mai important este ritmul. Fără această alternare regulată de silabe accentuate şi neaccentuate nu există vers. Cine scrie cum scriu eu aici această notiţă, oricît de mari spaţii ar lăsa pe coală de hîrtie la dreapta şi la stînga —, începînd fiecare rînd cu literă, mare— nu face versuri, ci scrie în proză. Versul nu atîmă de zeţar. De aceea, versurile adevărate, oricît le-ai scrie unul după altul în şir, câ proza, nu vor putea fi mascate. De pildă : „De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi râul cîteodată prinde bine la oevâ“ (Creangă, Harap Alb). Această neputinţă' de a masca versul are ca pricină faptul (continuăm cu aceste teribile adevăruri fbarte nouă) că poezia este o artă ia auzului, ca şi muzica, şi nu a văzului1, ca pictura, sculptura şi arhitectura: • Să dăm şi... dovezi. Poezia' e mai ■ veche decît scrierea. Poezia noastră populară n-a fost scrisă (n-a putut fi percepută cu ochii) până la Alecsandri.. O, poezie recitată la teatru nu există pentru: ochi, decît numai pentru cel care o recitează — cînd n-o ştie pe de rost. Scrierea e. numai un mijloc de răspîndire a poeziei, .şi ,i-ar: putea ţinea locul* .gramofonul şi telefonul. Probabil că în America, unde ■ cetăţenii au acasă telefon fără fir,-.prin oare ascultă, opera. şi..opereta la care sînt abonaţi, poeţii îşi vor. „publica" poeziile şi. 4$ pe această cale. Pictura însă nu se va putea răspîndi prin telefon. Că unii poeţi îşi închipuie că ceea ce au de spus poetic e mai impresionant ori mai expresiv în proză, aceasta îi priveşte pe ei, deşi le-am putea obiecta că muzica versului face parte, prin definiţie, din poezie, ca rezultat al ridicării sensibilităţii la un diapazon înalt (în descripţia naturii, Hogaş ajunge adesea, fără să-şi dea samă, la cadenţa versului) şi că muzica aceasta dă poeziei un coeficient puternic prin puterea de sugestie a ritmului şi a rimei, care contribuie la contagiarea cetitorului de emoţia poetului. Dar să admitem şi legitimitatea pretenţiei de a desfiinţa versul, pretenţie care nu este o noutate nici la noi în ţară, unde acum vreo patruzeci de ani o sumă de oameni, duşmani ai tuturor „prejudecăţilor", priveau şi ei versul cu antipatie, ca o formă învechită şi artificială, care ar silui sensibilitatea spontană a poetului (în Contemporanul mişunau poeziile în proză). întrebarea însă e pentru ce unii poeţi în proză îşi zeţuiesc proza ca versurile. Aceşti oameni uită adevărul banal, enunţat mal sus, că poezia nu e pentru ochi (dacă ar fi pentru ochi, atunci în franţuzeşte şi în englezeşte ar fi foarte greu de obţinut rime, şi tombeau n-ar rima cu Lido în Musset) şi că deci nu pot reuşi să contrafacă versul. Pentru cine ascultă poezia lor,, faptul că ea e scrisă cu rîndurile tăiate este absolut indiferent. Şi trebuie să adăugăm că şi cel care o ceteşte în realitate o ascultă, ca şi cel care ceteşte o partitură de muzică, pentru că, încă şi încă o dată, poezia ca şi muzica este o artă ,a auzului. „ Că Eminescu şi Coşbuc îşi scriu versurile unul subt altul — este un uz, şi atîta tot. Puteau să le scrie unul după altul, începînd cu literă mare numai unde începe o frază — opera lor era aceeaşi, tot în versuri. Scopul celor care-şi zeţuiesc proză ca versurile este de a sugera, celui care ceteşte, ceva din muzicalitatea versului. Ce splendidă recunoaştere a legitimităţii versului — din partea acestor duşmani ai versului! Şi ce spectacol comic — de ;a recunoaşte legitimitatea şi superioritatea versului, dar a nu scrie în versuri şi a te preface că scrii în versuri. 50 Dar, din nenorocire, nici această sugerare nu este posibilă. Cînd văd rînduri sub rînduri scurte care încep cu literă mare, spiritul meu se pune, din deprindere, într-o anumită dispoziţie : aştept ceea ce-mi făgăduieşte felul zaţului, adică măsură, ritm şi rimă, şi înşelarea acestei aşteptări îmi provoacă o displăcere uşor de explicat pentru cine posedă noţiunile elementare ale esteticii. Aceste noţiuni pot dovedi şi mai mult : că impresia produsă ţine de comic. Nevoia de a sugera cetitorului muzicalitatea versului se explică, desigur, prin faptul că aceşti poeţi simt bine că nu orice lucru e propriu prozei, că sînt lucruri care nu sînt de domeniul prozei (doar de asta s-a născut versul). Ei simt că materialul lor psihic e de domeniul versului — şi de aceea îşi scriu proza ca în versuri. Dar chemarea în ajutor a zeţarului nu poate salva nimic, orice ar face el. Dacă zeţarul, nerespectînd voinţa poetului, tipăreşte bucata ca proză, fondul (fiind poetic) nu se potriveşte cu forma prozei, iar dacă o tipăreşte ca versurile, rămîne numai „ca", şi fondul rămîne tot fără forma lui corespunzătoare, adică fără versuri. Salvarea nu poate veni de la zeţar, ci numai de la autor : să facă versuri adevărate. Zeţarul nu poate salva decît pe cei care pun în versurile lor tipografice un fond de proză. Atunci zeţarul, nerespectînd manuscrisul şi punînd rînd după rînd şi nu rînd sub rînd, forma tipografică va corespunde cu fondul, şi în cetitor nu se va produce discordanţa de care vorbeam mai sus. Pentru cei care ascultă, însă, o bucată al cărei fond e din domeniul prozei, este indiferent cum aşază zeţarul rîndurile. Cu urechea nu se cunoaşte. Dar pe lîngă versul tipografic, mai este versul liber. Mai întăi, observăm că vers liber nu poate însemna proză. Proza se cheamă proză, nu vers liber. Versul liber trebuie să fie „vers", dar altfel decît versul pur şi simplu. Despre aceasta însă altă dată. Viaţa românească, nr. 5, 1922 Genova Exprimăm adesea aici, de doi ani încoace, îngrijorarea noastră de modeşti „burgheji luminaţi" faţă de stîngăcia şi neputinţa capitalismului de a readuce liniştea în Europa şi a consolida astfel forma actuală atît de zdruncinată. E clar că dacă cei care conduc astăzi lumea nu vor putea să pună ordine în treburi, dacă dezordinea ur-mează-dezordine, care se traduce prin îngreunarea cres-cîndă a vieţii marii mulţimi omeneşti, atunci ceilalţi, novatorii, revoluţionarii, vor căpăta tot mai mult credit în masele populare, reţelele lor vor (deveni tot mai fascinante. , Ne gîndim la urmările pe care le poate provoca decepţia produsă de atîtea congrese şi conferinţe în omer nirea suferindă europeană, care formează măcar 90 din populaţia continentului nostru. Nouă ni se pare că acum a venit vremea cînd burghezia dă supremul examen, cînd are de făcut dovada dacă mai e încă admirabila clasă care a produs minunile veacului al XlX-lea, ori a îmbătrînit şi nu mai poate ţinea în mînă cîrma. Dar problema mai are şi un alt aspect. E vorba de locul pe. care îl va avea Europa în „concertul mondial". Acest mic continent, care a condus globul, a început să devină secundar în acest concert. Sărac, dezbinat şi suferind, el are privirile aţintite rugător spre America, de la care cere ajutor — propriu vorbind : mîncare şi haine şi care, bogată, puternică şi superbă, se lasă implorată, pune condiţii, dă sfaturi, face morală şi amînă să vadă dacă ruda săracă se cuminţeşte. Dar nu e numai atît. Japonezii, ai cărei fii sînt trataţi ca fiinţe de rasă inferioară în Statele Unite, iau parte în Europa la hotărîrea soartei a sute de milioane 52 de albi, care au produs civilizaţia, Apoi trezirea galbenilor şi a negrilor (de care am vorbit aici altădată pe larg, cu fapte) va contribui şi ea să reducă Europa la un rol egal cu suprafaţa ei de mică peninsulă. Dar nu se putea altfel, cînd popoarele ei, care au creat în comun civilizaţia şi cultura rasei albe, s-au ucis cîţiva ani în şir în masă, şi-au distrus eu înverşunare bunurile create de secoli — şi continuă încă sfîşierea lor fratricidă. O specie care are încă diferende de un ordin atît de inferior ca cele economice şi pe care nu le poate tranşa decît prin ucidere este încă, cu toată civilizaţia ei, pe o treaptă inferioară de dezvoltare. Ea se resimte încă mult de origini. In adevăr, nu este multă vreme de cînd omul s-a desfăcut de animalitate, iar psihologia strămoşului animal o putem reconstitui după aceea a rudelor din pădurile Africei, lacome, şirete şi răutăcioase. La această ereditate simiescă trebuie să adăogăm o alta. Nu credem să existe, mai ales la popoarele de sud, oameni care să nu aibă în ascendenţa lor mai multe sau mai puţine generaţii de sclavi. Iar sclavia dezvoltă însuşiri care întăresc pe cele simieşti. Aşadar, şi zoologia şi istoria explică inferioritatea morală- a omului. Dar aceasta nu poate fi o cauză de pesimism. Omul are probabil milioane de ani înaintea lui, aşadar destulă vreme să ajungă la înălţimi pe care noi nici nu ni le putem imagina. (Consideraţie consolatoare în aceste momente de deprimare.) Dar pe drumul spre acest alt pămînt al făgăduinţii, Europa e condamnată oare să rămînă în urma altora ea, care a stat pănă astăzi în frunte ? Viaţa românească, nr. 5, 1922 Răspuns d-lui Zarifopol In remarcabilul său articol din acest număr al revistei *, d. Zarifopol polemizează cu publicul românesc şi, ca să dea o ţintă mai concretă atacurilor sale, alege patru persoane din public, pe Maiorescu, pe Gherea, pe mine şi pe d-ra Puloherie Chiriac. Pe lingă onoarea de a reprezenta, împreună cu aceste persoane, un public atît de distins, d. Zarifopol îmi mai face şi pe aceea de a lua drept critică literară unele consideraţii din studiul meu istoric Spiritul critic în cultura românească, pentru că altmintrelea nu înţeleg învinuirea pe care mi-o aduce că, inconştient, caut „pretexte pentru a scăpa de atitudinea specific estetică“ faţă cu opera lui Caragiale. Aceste consideraţii însă fac parte dintr-o analiză mai lungă a operei lui Caragiale, prin care caut să mă lămuresc asupra atitudinii lui faţă de realitatea politieo-socială de la sfîrşitul veacului trecut. Bineînţeles, această definire a obiectului cercetărilor mele nu înlătură, de la sine, obiecţiile d-lui Zarifopol. Ea are scopul modest să arate că felul cum privesc eu opera lui Caragiale este o exemplificare mult mai puţin fericită a atitudinii estetice a publicului faţă de această operă, decît felul cum o privesc Maiorescu, Gherea şi d-ra Chiriac. Este legitimă întrebuinţarea operei literare a lui Caragiale în vederea scopului urmărit de mine ? Am dreptul să caut în opera unui satiric social concepţia socială a autorului despre lucrurile satirizate ! Eu cred că da. Şi am căutat-o. * P. Zarifopol, Publicul si arta lui Caragiale, V.r., nr. 6, 1922. 51 In deosebire de Maiorescu, dar mai ales de Gherea (şi deci, cel puţin în acest punct, nu pot fi „discipolul" acestuia, cum mă califică d. Zarifopol), eu am spus că autorul Scrisorii pierdute nu e „indiferent în materie politică", cum zice Gherea, că el satirizează în comedii liberalismul şi în Momente, produsele liberalismului. D. Zarifopol tăgăduieşte prima mea constatare, iar pe a doua aproape o confirmă. Nu ştiu motivele pentru oare nu-mi dă dreptate d. Zarifopol în privinţa Nopţii furtunoase şi a lui Conu Leonida faţă cu reacţiunea, căci nu vorbeşte de aceste două comedii. Cu privire la O scrisoare pierdută, d-sa mă întreabă pentru ce „partidul Coanei Joiţichii" e numai-decît liberal, şi nu conservator, mai ales că Agamiţă Dan-danache se declară „imparţial ca rumânu". Desigur, „imparţial ca rumânu" nu însamnă nici liberal, nici conservator. Dacă mai ţinem sama şi de o altă hotă autobiografică, „eu, în toate Camerele, cu toate partidele", atunci este evident că Agamiţă e ceea ce se numea altădată „zestre guvernamentală". Dar chiar "şi specia asta trebuie să fie una din două, ori liberal, ori conservator. Şi-n adevăr, o altă notă autobiografică : „familia mea de la patuzsopt" îl arată pe Agamiţă liberal, căci „patuzsopt" e o dată glorioasă, pe care o reclamă şi de la care se reclamă numai liberalii şi, doamne fereşte, conservatorii. Mai departe. Mentalitatea şi frazeologia lui Farfu-ride, membru important în „partidul Coanei Joiţichii", sînt tipic liberale. Discursul lui memorabil din actul III a răsunat pe vremuri în mii de ediţii la întrunirile liberale, şi nu la cele conservatoare. Conservatorii „n-o luau de la 1821", cum o „ia" Farfuridi, şi cu atît mai puţin de la „48", cum îl roagă Trahanache „s-o ia" (căci Trahanadhe, eternul prezident liberal, ştie că aşa „se ia"), ori de la „64", altă dată glorioasă anticonservatoare, cum îi propune „s-o ia" Caţavencu, liberal şi el şi care, cu toată duşmănia şi nerăbdarea, ştie bine că Farfuridi trebuie să înceapă cu date memorabile liberale, înainte de a ajunge la „cestiune". Căci şi partidul lui Caţavencu e liberal. „Ultrapro-gresismul" lui Caţavencu, „descentralizarea" lui (adică a lui C. A. Rosetti), „industria română", „după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani", „ce eram 55 înainte de Crimeea“ ? etc;, toate 'sînt liberalism, ca şi ideâlul patriotic-latinist („România... care de la Traian“) a lui Ionescu şi Popescu, aghiotanţii lui Caţavencu. Tema discuţiilor contradictorii de la memorabila întrunire e „chestiunea Revizuirii Constituţiei şi Legii electorale". Iar guvernul care a făcut alegerile pe această „chestiune" este guvernul liberal şi deci partidul atunci la putere, adică „partidul Coanei Joiţiehii" e liberal. în volumul meu am spus că O scrisoare pierdută, scrisă în 1884, a fost, atunci, un pamflet, evenimentul zugrăvit fiind încă la ordinea zilei. ■ In O scrisoare pierdută Caragiale a zugrăvit de-a dreptul lupta dintre liberalii moderaţi şi cei înaintaţi (Caţavencu este mai revizionist, adică rosettist). Piesa se isprăveşte, ca şi această luptă, eu înfrângerea celor înaintaţi. ■ După toate acestea, cred că e aproape de prisos să mai citez vorbele cu care Caţavencu întrerupe pe Fâr-furide : „Dacă nu mă-nşel, îmi pare că sîntem în anul de graţie 1883“ — prin care acţiunea piesei e datată. Iar 1883 cade între 1876 şi 1888, timpul lungii guvernări liberale. Deşi în O noapte furtunoasă şi în Conu Leonida faţă cu reacţiunea liberalismul personagiilor e mai evident, totuşi comedia care îmi dă mai multă dreptate este O scrisoare pierdută, adică tocmai aceea cu care d. Zarifopol vrea să mă pună în încurcătură. In deosebire de restul operei lui Caragiale, O scrisoare pierdută are pănă la un punct un caracter tezist. In această comedie sînt prea exact dozate curentele politice liberale ale vremii; opiniile eroilor, acţiunea, deznodământul sînt prea copii ale realităţii politice din acel moment. încă o dată, piesa e prea pamflet ocazional, ca să nu văd în ea teza. O scrisoare pierdută este, într-un sens, Satira III a lui Caragiale, este atitudinea junimistă faţă de liberalism exprimată într-o operă de artă, atitudinea exprimată de el şi teoretic, şi mai bine poate decît de oricare alt critic, în articolul Politică şi cultură. O scrisoare pierdută e scrisă pe vremea cînd Caragiale .„adoptase cu exces", cum zice d. Zarifopol, mentalitatea junimistă. Am spus aiurea că aproape toate exagerările neverosimile din opera lui Caragiale, „episoadele parazitare", cum le numeşte d. Zarifopol, se datoresc înverşunării lui 58 aritiliberale, „Episoadele satirice parazitare" pe care lc‘ constată d. Zarifopol în Păcat (judecătorul mituit de popă, poliţaiul care fură punga popei) sînt datorite tot unei înverşunări {şi nu, desigur, obiectivităţii artistice) —■ înverşunare împotriva „societăţii orăşeneşti", societate care formează, după d. Zarifopol, obiectul satirei sociale a lui Caragiale, societate, adaog eu, care e produsul liberalismului. : ; ■ Dar cu aceasta, să trecem la o altă obiecţie a d-lui Zarifopol. După ce întreabă „de unde-i sigur că partidul Coanei Joiţichii nu-i conservator" ?, d. Zarifopol încheie : „Să lăsăm dar partidele : •«materialul e al naţiunii». «Naţiunea» nu-i poporul românesc, ci acea societate orăşenească..." Partidele nu le pot „lăsa", şi cu atît mai puţin partidul Coanei Joiţichii, fiindcă d. Zarifopol nu m-a convins că această damă nu este liberală. Cel mult pot admite că moşierul Tipătescu, probabil doctor în drept de la Pâris, egoist lucid, sceptic, era unul din acei tineri liberali „distinşi" din care cea mai mare parte a părăsit peste cîţiva ani pe Ion Brătianu şi a trecut la partidele conservatoare. (Nu cumva în Tipătescu, atît de deosebit de toate celelalte tipuri, Caragiale a zugrăvit specia aceasta de liberali ? Atunci harta partidului liberal din acel moment ar fi complectă.) în privinţa „societăţii orăşeneşti" ca obiect al satirei lui Caragiale, sînt de acord eu Zarifopol. Am spus acelaşi lucru în Spiritul critic... Am spus în acel studiu că primesc termenul de „mahala" pentru lumea zugrăvită de Caragiale, numai dacă prin acest cuvînt înţelegem mahalaua sufletească recrutată din toate categoriile sociale, afară de ţărani şi boieri veritabili. Am adăogat însă că această „societate orăşenească", produs al formelor nouă introduse de liberali, : formează obiectul satirei lui Caragiale, ca „societate orăşenească" pur şi simplu, numai în Momente, căci în comedii, deşi eroii sînt recrutaţi din aceeaşi „societate", obiectivul satirei e liberalismul. Şi am adăogat că, ridieulizînd produsul liberalismului, Caragiale a ridiculizat încă o dată liberalismul. Şi se mai poate adăoga că, cu O scrisoare pierdută, Caragiale isprăveşte critica 57 liberalismului, pentru că la 1884 apune şi ideologia liberală, odată cu înfrîngerea rosettismului, cînd liberalii încetează de a mai fi „partidul roş“, devenind o „colectivitate Aceasta e tema principală din prima parte a studiului meu. Încolo, sînt observaţii de detaliu. D. Zarifopol atacă unele din aceste observaţii. Să vedem. D. Zarifopol citează cuvintele prin care Maiorescu îşi rezumă o impresie asupra operei lui Caragiale : „lipsa aproape desăvîrşită a părţilor mai bune ale naturii omeneşti“, apoi o frază în care Gherea constată că în această operă „adîncile mişcări sufleteşti care caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sînt făcute cu mai puţină măiestrie decît caracterizarea tipului exterior“, şi adaogă : „Purtat, cum cred, de aceeaşi psihologie optimist umanitară, Ibrăileanu întrece pare pe Gherea cînd întreabă: «Oare Miticii, Georgeştii, Protopopeştii n-au nimic omenesc în ei Mai întâi, Gherea trebuie scos din cauză. Constatarea lui n-are nimic de-a face cu morala şi cu umanitarismul. Căci Gherea citează imediat după cuvintele reproduse de d. Zarifopol, exemple de „adîncire” din O noapte furtunoasă, şi anume scenele cu cearta amoroasă dintre Chiriac şi Veta, iar mai departe alte exemple de adîncire, şi tot de natura aceasta, din O scrisoare pierdută care, zice Gherea, „fac excepţie”, adică nu mai sînt lipsite de „adîncire”. (Ce poate cîştiga „optimismul umanitar” din analiza „adîncă” a adulterului Vetei şi al Zoei ?) Aşadar, „optimismul umanitar” trebuie să rămînă pe sama mea — şi a lui... Maiorescu ! Acest „optimism umanitar” ar rezulta, după d. Zarifopol, din constatarea lipsei părţii mai bune a naturii omeneşti din opera lui Caragiale. Vom vedea mai departe cum stăm cu această chestie : Deocamdată să răspund la următoarea întrebare a d-lui Zarifopol : „Pană unde şi cum vrea Ibrăileanu să fi fost întinse biografiile figurilor din care şi-a construit Caragiale tablourile“ ? Dar eu nu cer nicăieri acest lucru. Şi nici nu rezultă de undeva această cerere. Acum cîteva luni, polemizînd cu d. Octav Botez, care învinuia pe d. Mironescu că zugrăveşte prea negru pe eroii săi, că nu vede „partea mai omenească din ei”, 58 spuneam că într-o schiţă ori într-o nuvelă, scriitorul alege numai aspectul sau aspectele care-i trebuiesc. Şi adăogam că poate Toto e şi un fiu ibun, sau un om care se ţine de euvînt, dar d. Mironescu, în schiţa sa, nu era ţinut să „complecteze biografia" tipului său. Cam tot pe vremea cînd âm scris studiul despre Caragiale, am vorbit de romanul Doua neamuri (adică două naţii) al d-lui Sandu Aldea. Acolo am constatat că într-un „neam" autorul nu vede „partea omenească" şi în cellalt „neam" nu vede „partea dobitocească". Eram eu, în acelaşi timp, două lucruri contradictorii, un pesimist mizantrop şi un optimist umanitar ? Imediat însă ce nu mi se atribuie intenţii morale şi politice, lucrul devine simplu de tot. E o constatare curată, fără amestecul nici unui ideal, fie moral sau politic. Şi tot aşa cu privire la Caragiale : e constatarea că el nu vede partea mai bună din Mitici (adică din „naţiune" sau „societatea orăşenească"), constatare scoasă din faptul că, vreme de treizeci de ani, în patru piese, în o sută de schiţe, şi nu în una, ca d. Mironescu, Caragiale n-a relevat nimic -bun în ei. Ba da, a găsit o singură dată în ei ceva „omenesc", în Inspecţiune, ceea ce însamnă că în el există „grăuntele de aur". Dar în studiul meu am prevenit obiecţia pe care mi-o face acum d. Zarifopol. Am spus că tot ce a făcut Caragiale e inatacabil. Dar am adăogat că dacă în vreo piesă ar fi vreun personaj care să aibă acel „grăunte de aur" sau — şi mai puţin —dacă ar avea Caragiale mai multe bucăţi ca Inspecţiune, atunci — atunci nici Maiorescu nici eu nu am fi avut motiv să facem constatarea cu pricina. Aşadar, nu poate fi vorba de complectarea biografiei. Dar vine un moment cînd „discipolul" începe să-şi facă de cap : întrece pe învăţătorul său. Gherea constată că, în comedii, Caragiale nu simte revoltă împotriva ticăloşiilor zugrăvite, pentru că nu avea un ideal revoluţionar. D. Zarifopol, după ce relevă aceste constatări ale lui Gherea, urmează : „Şi aici discipolul ajunge mult mai departe decît învăţătorul: din toată producţia lui Caragiale, Ibrăileanu scoate cu hotărîre informaţia că scriitorul trebuie să fi 5i) » fost un om foarte rău, nesimţitor chiar la drăgălăşiile neastâmpărate ale celor mai inocenţi copii, şi că prigonea chiar căţeii cînd bănuia că nu ţin, prin educaţie şi din tot sufletul, la partidul conservator." Ultimele cuvinte sînt foarte spirituale şi vor rămînea probabil singurul cîştig pozitiv din ciorovăiala noastră. Dar pentru ce „discipolul întrece pe învăţător" ? Lipsa de ideal revoluţionar a lui Garagiale, pe care Gherea o constată în opera lui, mie mi-i „cumplit de indiferentă". Sau poate bunătatea care, după mine, lipseşte din atitudinea lui Garagiale faţă de Mitici (pentru că-i urăşte) ar fi cumva un alt termen pentru idealismul revoluţionar al lui Gherea ? Dar de cînd bunătatea e echivalentă cu acest idealism ? Mai multă bunătate deeît în sufletul babei lui David Creangă din Pipirig nu se poate închipui — şi biata femeie era întruparea însăşi a celui mai negru reacţionarism ■—, era cu hotărîre duşmană cărţii de cetire. Atunci poate întrec pe „învăţător" în metod ? Nu cred. Eu nu spun nicăiri că lipsa de bunătate aduce o scădere artistică operei lui Garagiale. ,Eu nu utilizez această lipsă ca instrument de evaluare estetică a operei, cum face Gherea cu „idealul". Eu n-am preţuit niciodată valoarea estetică a unui scriitor în măsura conformităţii dintre idealul lui şi al meu. Eu am lăudat pe Eminescu atît de superlativ, nu pentru că sînt şi eu un reacţionar pesimist şi pentru că am găsit în opera lui o „artă instructivă", care să propage idealurile mele. Am lăudat pe Maiorescu, nu pentru că sînt şi eu junimist şi pentru că am găsit în opera lui etc. Şi cînd am vorbit fără de nici un entuziasm de poezia umanitaristă şi poporanistă a lui Cerna (lăudînd numai pe cea erotică), n-am făcut acest lucru pentru că sînt pornit împotriva umanitarismului şi a poporanismului. Rămîne ura împotriva „societăţii orăşeneşti", pe care o justific pe larg în studiul meu şi pe care, zic eu acolo, „o duce pănă-n pînzele albe", pănă la d. Goe şi „mâmi-ţica" lui Bubico. Ura această societate ? Continuu să cred că da. într-o discuţie despre Momente Caragiale mi-a dat dreptate : — Ii urăsc, mă ! De mărturisirile verbale ale lui Caragiale se foloseşte şi d. Zarifopol în articolul său. Dar. eu nu am nevoie de această mărturisire a lui. (Opinia scriitorilor despre ei înşişi, foarte preţioasă, desigur, pentru istoricul literar, trebuie utilizată cu mare băgare de samă.) Nedezminţita terfelire a Popeştilor vreme de treizeci de ani, falsificarea lor prin „episoade parazitare" de cătră el, observatorul atît de sigur şi artistul atît de onest, cruzimea satirei care merge „pănă-n pînzele albe" îmi sînt de ajuns, mai ales cînd văd că el era sensibil la „partea mai bună a naturii omeneşti" — dovadă Păcat — şi la suferinţa omenească — dovadă Năpasta şi Făclia de Paşti. Iar relevarea acestor sentimente ostile ale lui Caragiale faţă de eroii lui din „societatea orăşenească" n-am făcut-o cu nici un scop moral, umanitar etc., ci spre a dovedi antiliberalismul lui Caragiale, căci, după mine, această ostilitate e un semn indiscutabil al sentimentelor lui antiliberale. Şi să nu se uite că tema însăşi a studiului meu e tocmai dovedirea acestui antiliberalism. Dacă am izbutit sau nu, e altă vorbă. întrebarea aceasta ar putea forma, cel mult, obiectul unei discuţii speciale. Aici aveam numai de înlăturat afirmarea d-lui Zarifopol că eu suspin în studiul meu după o artă moralizătoare, instructivă, umanitară etc. Trebuie să mă opresc aici, cu părere de rău că nu pot discuta cîteva probleme de un interes mai general în legătură cu „cearta" dintre mine şi d. Zarifopol. Dar intre obţinerea primei corecturi a articolului d-lui Zarifopol de la tipografie şi momentul de a mă conforma somaţiei şefului de atelier de a-i da manuscrisul acestui răspuns, n-am avut decît vremea strict necesară pentru pregătirea pledoariei pro-domo. Şi nu puteam s-o amîn, căci intram în vacanţă. Cu toate că d. Zarifopol mi-a dat prilejul să-mi lămuresc cîteva idei, îmi pare rău totuşi că, punîndu-mă în cauză, nu am putut să-i gust articolul în acea atitudine „impersonală", cu acea „uitare de sine" care, după Maiorescu, e condiţia perceperii unei opere de artă, căci articolul d-lui Zarifopol nu e un simplu studiu ; el are şi o valoare curat literară, iîn d. Zarifopol s-au întîlnit trei personagii, care de obicei se evită. Un erudit, un gînditor şi un artist. Eruditul stă în umbră şi pune cu discreţie o ştiinţă de primul ordin la îndămîna gîndito- 61 rului, căruia artistul îi împrumută „straiul de purpură şi de aur“. Iar acest artist este foarte sensibil la tot ce e, sau i se pare un atac la majestatea Artei. Procesul ce mi-1 face e unul de les-majestate. Asupra utilităţii şi chiar nevoii urgente a unei astfel de sensibilităţi în critica noastră literară, credem că nu mai e nevoie să stăruim. Viaţa românească, nr. 6, 1922 Libertatea presei Se vorbeşte de restrîngerea libertăţii presei, prin deferirea unor anumite „delicte" tribunalelor ordinare. Ar fi de prisos să mai discutăm şi noi toate neajunsurile acestei „îmbunătăţiri rele". Ele au fost arătate de mult de oameni mai competenţi decît noi. Dealtmintrelea, problema e dezbătută şi acum în presă, aşa încît ne socotim cu totul dispensaţi să mai aducem şi „luminile" noastre. Voim să stăruim puţin, în calitatea noastră de publicişti nepolitici, asupra primejdiei pe care ar aduce-o această reformă liberei dezvoltări a ştiinţei şi a literaturii. Excitarea la rebeliune împotriva ordinei stabilite poate fi provocată şi de Împărat şi proletar al lui Emi-nescu. Versurile sugestive în care proletarul predică distrugerea societăţii sînt cel mai puternic „j’accuse" românesc împotriva ordinei sociale şi o adevărată predică bolşevică. Noi vrem părrdnt! al lui Coşbuc e o instigaţie admirabilă pentru orice „1907". 1907 al lui Vlahuţă poate fi socotit un pamflet insidios împotriva monarhismului. Un magistrat, care ar lua act de astfel de producţii literare, nu ar fi un caraghioz, pentru că poeziile citate — tocmai fiindcă sînt poezii minunate — sînt mai sugestive, mai determinante pentru voinţa cetitorului decît nişte biete articole de ziar. Posibilitatea unei învinuiri de ofensă adusă ordinei sociale printr-o poezie o poate documenta foarte bine d. Halippa, care a avut destule încurcături cu autoritatea rusă, cînd subt ţarism a tipărit, la Chişinău, într-o publicaţie românească, La icoană a lui Vlahuţă — poezie care ar putea fi urmărită şi la noi, ca aducînd atingere religiunii dominante în stat, ceea ce e o adevărată „rebeliune" (Vlahuţă a fost atacat şi la noi pentru 1907). 63 Dar proza ! Ce elev nu ştie că Werther al lui Goethe a provocat o epidemie de sinucideri ? Şi dacă literatura poate determina sinuciderea, ea poate provoca, a fortiori, sentimente împotriva ordinei stabilite. Orice personaj „subversiv" dintr-un roman sau din-tr-o nuvelă — indiferent de opinia autorului — poate fi un model, mai întâi, un avocat al subversităţii, în al doilea rînd. Imaginaţi pe cel mai mare scriitor al lumii de azi, Anatole France, sub regimul unei prese aşa cum ni se făgăduieşte că vom avea. Gîndiţî-vă la atîtCâ tipuri ale lui prin care vorbeşte — chiar el — de toate instituţiile societăţii moderne şi mai gîndiţi-vă că „societatea", prin reprezentantul ei legal, ar avea motive să pecetluiască această divină gură. Acum cincisprezece ani, d. Spiridon Popescu a zugrăvit pe un ţăran naiv, care face reflexii asupra civilizaţiei noastre. Ţăranul spunea multe lucruri comice, dintre carte unele „subversive". Autorul a fost imediat învinuit că el Spune acele lucruri — şi a fost taxat ca instigator de' răscoale. Noroc că d. Sp. Popescu avea o decoraţie de' lâ Lascăr Catargiu, pentru că contribuise pe vremuri la potolirea unui început de răscoală în judeţul său, care era şi al lui Lascăr Gatargiu. Acelaşi lucru şi cînd e vorba de idei ! Şi nu ne gîndim la exprimarea unor consideraţii pur politice, ca de pildă acele ale marelui Haret, care se isprăveau cu vorbele că „vor sări pietrele de pe străzi" ca să lovească pe împilătorii ţărănimii, ci la studii oricît de teoretice. O carte profund ştiinţifică şi obiectivă, în care — ne punem în situaţia dinainte de război — un istoric savant ar fi arătat cum au fost deposedaţi ţăranii ori răzeşii în cursul veacurilor de pămîntul lor —, ce instigare mai puternică a claselor rurale, ori, mai ales, a fiilor cultivaţi ai acestor clase ! Dar o carte de istorie, în care s-ar preamări Revoluţia Franceză eu toate ale ei, „în bloc", după concepţia lui Clemenceau, oare spune că acea Revoluţie nu se p'oate înţelege decît -in totalitatea ei, ceea ce explică şi îndreptăţeşte totul? - - • ■ ..Şi am putea aduce tot felul de exemple, care să ilustreze ideea noastră. Căci este foarte adevărat că insti-gaţia se ascunde pretutindeni,. chiar unde te-âi, aştepta 61 mai puţin. Priveliştea vieţii este ea însăşi o instigaţie mai puternică decît oricare alta şi atît ştiinţa, cît şi literatura, tratînd viaţa, conţin, prin definiţie, elemente instigatoare. Dar în propaganda pe care o face viaţa nu poate interveni nici o autoritate... Nu poţi opri viaţa şi nu poţi opri pe nimene s-o vadă. In acest moment, se petrec în ţara noastră lucruri care sînt o instigaţie mult mai primejdioasă decît bietele idei pictate cu cerneală cenuşie pe hîrtie de calitate proastă. Dar „calomnia1* — ca să mai vorbim de unul din „delictele" date în competenţa tribunalelor ordinare ! Un ziar, oricît de cinstit şi precaut ar fi, poate fi dat în fiecare zi în judecată pentru acest delict, căci imediat ce „nu va fi adevărat" că sergentul din pont a bruscat pe un ţăran — calomnia s-a consumat. Imagi-naţi-vă cîtă putere de hotărîre, ce temperament napoleonian, ce alea jacta presupune, în asemenea condiţii, a da „bun de tipar" unei informaţii în care se vorbeşte de un abuz! Desigur, la noi se calomniază cu neruşinare, şi poate nici un delict nu e mai... criminal decît calomnia. Dar iarăşi, nimic nu e mai necesar decît denunţarea ticăloşiilor. Şi, dacă de frică de a nu „calomnia" fără voie, presa ar amuţi, unde ar fi cîştigul ? Noi nu sîntem ziarişti, aşadar nu vorbim în interesul nostru — şi, cu toată scîrba noastră pentru această cea mai laşă laşitate care e calomnia —, vom spune că muţeniei trebuie preferată calomnia aceea pe care nu o condamnă juraţii, căci nu se dă foc morii ca să ucizi şoarecii şi nu se dă cu parul în capul cuiva ca să-l scapi de o muscă. Dar şi publicistica literară e primejduită ! Iată, de pildă, problema plagiatului. Se ştie că între imitare şi plagiare nu întotdeauna e uşor de făcut diferenţă. Dacă un critic, cu toată buna-eredinţă, învinuieşte pe un poet că a plagiat şi tribunalul crede că a imitat numai, ori că e o coincidenţă, ori dacă nu vede asămănarea ? Căci lucrurile astea sînt cam subţiri... Dar dacă cumva apre-ciarea foarţe defavorabilă a unui poet, făcută într-un stil coroziv, trece drept calomnie ? Acum cîţiva ani, un versificator ne-a dat în judecată pentru că am susţinut că nu are talent. Se supărase că 65 i-am ales anume versuri slabe... Vedeţi, chestia juridică se complică deodată cu probleme de estetică literară. Dar pe-atunci chestia era „în civil" şi era o biată mică chestie. Cînd însă e vorba de „penal", cînd chestia poate fi mai mare şi cînd vremurile sînt tulburi şi „dictatoriale", lucrurile devin grave de tot! Dar se va spune : bine, dar se poate fără justiţie ? Se poate să nu existe sancţiuni pentru calomnie ? Calomnia nu se judecă, şi azi, la juraţi ? Vom răspunde că trebuie să existe sancţiuni pentru calomnie. Şi există. In adevăr, avem instituţia juraţilor. Dar juraţii achită ! E drept, abuzează de dreptul de a achita. Să se reformeze atunci instituţia juraţilor. Dar să nu se dea aceste procese la tribunal, pentru că... dar mai e nevoie de slabele noastre argumente ? Instituţia juraţilor a izvorît din experienţa omenirii civilizate, ea a fost justificată de o mie de ori mai. bine decît am face-o noi. Juratul vede înaintea lui un om ; judecătorul e pornit să vadă un vinovat. Juratul e numai cetăţean. Judecătorul e justiţiar. Dar am început să argumentăm, şi nu-i nevoie. Toată lumea (desigur că şi reformatorii) simte că „reforma" asta nouă însamnă o restrângere, a libertăţii de a exprima gîndirea — şi că este un regres în viaţa noastră socială. Prin noua reformă e vorba să se introducă şi pedeapsa cu moarte (şi de aici încolo; vorbim dezinteresat, căci credem că ne-a ferit Dumnezeu să scriem romane atît de instigatoare încît să ne pomenim pe eşafod). Nu vom spune, cum s-a zis, că viaţa e o aşa de mare minune în univers, încît nimeni nu are dreptul s-o ia afară de Dumnezeu. La urma urmei, un asasin ordinar, care ucide cu sînge rece chiar şi copii pentru o sută de franci, e o viaţă, dar nu e un om. Milă o asemenea brută nu poate inspira. El nu e dintre noi. El e un strigoi. El vine din caverne (asasinul „din amor" e şi mai mizerabil, pentru că-şi omoară „iubita"). Dar nu despre aceste filozofii e vorba. întrebarea e pentru ce să te înjoseşti şi să omori pe un asasin, adică să faci exact ca şi el ? Căci pedeapsa cu moarte. nu împuţinează crimele. Ea face numai ca eroarea judiciară să nu mai poată fi reparată. Şi decît un om nevinovat omo-rît, mai bine o sută de asasini vii, ori chiar nepedepsiţi. (Aici, da, se poate vorbi de sanctitatea vieţii, de viaţa 66 care e una, singură dată cuiva s-o trăiască la infinitul timpului, şi de crima oribilă comisă de societate, nu de o stîrpitură degenerată.) Rămîne, atunci, răzbunarea. Omorîtorul să fie omorît şi el. Dar e înjositor să te pui în locul lui, în mintea lui. Afară de asta, justiţia nu are de scop răzbunarea, „pedeapsa", ci ferirea societăţii de individul vătămător, exemplul pentru alţii şi ameliorarea vinovatului. Dar există pedeapsă cu moarte în. ţări mai civilizate decît a noastră ! Ei şi ? Se uită un lucru. în ţările acele civilizate, schimbările se fac evolutiv. De la caznele de la 1700 (care totuşi nu mai erau aşa de oribile ca cele de la 1300), s-a ajuns treptat la îndepărtarea tuturor torturilor, rămînînd să se suprime cîndva şi pedeapsa cu moarte — ultima rămăşiţă de barbarie, din acea barbarie care se poate închipui cînd vizitezi închisorile din veacurile trecute (azi ajunse ,,muzee“), ca de pildă celulele de la castelul episcopal din Salzburg. Dar la noi ? Noi am introdus la jumătatea veacului trecut nişte forme de civilizaţie, rupînd cu tot trecutul. Se poate spune, desigur, că unele lucruri părăsite erau bune şi rău s-a făcut că au fost părăsite, că altele erau rele şi bine s-a făcut că au fost părăsite. Şi dacă cumva pedeapsa cu moarte face parte din faptele de categoria a doua, atunci trebuie să ne felicităm că acea rupere cu trecutul -— pe lîngă efecte rele ■— a avut, între altele, şi pe acesta bun, că am abolit ceva care aiurea dăinuieşte încă, pentru că acolo nu s-au întîmplat salturi ca la noi. Ideea că trebuie să introducem pedeapsa cu moarte, pentru că ea există în Franţa şi Anglia, nu-i departe de aceea că, deoarece francezii scriu homme şi pronunţă om, trebuie să scriem şi noi hommu — cu toate că la francezi aceasta e o greutate ortografică, explicabilă prin faptul că pronunţarea a evoluat (cine putea s-o oprească ?), iar transcrierea a rămas staţionară prin forţa inerţiei. Dar dacă nu mai voim să scriem cum se va fi pronunţat la 1200, ori să scriem cu cirilice ca pănă la 1860 — putem relua firul în privinţa presei şi a pedepsei 67 capitale. Şi se vede că o să-l reluăm. Şi cu această consideraţie, să părăsim idealismul şi să facem puţină... ştiinţă. La noi, din cauze ştiute, în veacul trecut s-a înlocuit structura socială feudală cu una modernă. Aceasta se putea face şi fără a introduce numaidecît toate libertăţile „belgiene". Ca în Germania ori Austria, chiar ca în Rusia. Noi însă am devenit „Belgia Orientului". Liberalismul integral, adoptat cu entuziasm, a convenit perfect claselor noastre stăpînitoare. Singura rezervă au făcut-o junimiştii, pentru că, mai inteligenţi şi mai departe văzători, au înţeles că într-un viitor oarecare, de acest liberalism — de libertăţi — s-ar putea folosi şi poporul, sau, cum s-ar zice, clasele apăsate. Liberalismul era forma politică în care trăiau perfect tîrgoveţii de pănă aproape de periferia oraşelor. Aceşti oameni — şi bineînţeles mai ales cei bogaţi ori boierii din naştere — puteau face ce voiau. Să ne amintim pănă unde se putea ajunge cu insultele la adresa regelui. Să ne mai gîndim că nici un om din clasele de sus n-a fost băgat vreodată la ocnă pentru omucidere. Pentru ţărănime însă, liberalismul nu exista. Ţăranii n-aveau voie să cetească constituţia. Constituţia era legiferarea drepturilor noastre. Ei nici nu trebuiau să afle despre aceste drepturi. Ca măsură preventivă pentru orice posibilitate de schimbare a acestei stări, ţăranii erau aruncaţi într-un colegiu electoral „minciună", la început al 4-lea, mai pe urmă al 3-lea. In nici o societate istorică, credem, n-a existat mai multă „libertate" pentru cei de sus. Constituţia „belgiană", care le garanta libertatea aceasta, era o evanghelie pentru ei, — mai ales că aveau şi libertatea suplimentară de a o călca, cînd veneau lucruri neaşteptate, care nu se împăcau cu dînsa. In timpul din urmă, s-au schimbat lucrurile. Clasele inferioare s-au trezit ori au fost trezite, mai ales din cauza războiului. Apoi în statul nostru au intrat şi o mulţime de străini. In sfîrşit, s-a dat votul universal, menit să mai trezească încă pe cei deja treziţi.. Acum, de constituţie vor trebui, fatal, să se folosească şi aceştia. Şi atunci trebuie de băgat bine de samă ce este, ce spune această constituţie. Avînd a se mai folosi de dînsa şi cei foarte mulţi, ea nu mai poate, fh aşa de liberală, 68 Vom suferi poate şi noi protipendada de unele rigori ale ei ? Se poate. Dar ce e de făcut ? Mai bine oarecare restricţii şi pentru noi, decît dezlănţuirea subversităţilor primejdioase. Afară de asta, chiar cînd unii dintre noi, clasa ajunsă, n-o să mai fim „la putere", n-o să ne apucăm doar de nebunii, şi, oricum, noi făcînd parte din clasa dominantă, cu perspectiva de a fi mine la putere şi avînd şi simpatia organelor de represiune — „dracul nu va fi aşa de negru". Aşadar, nu vom mai fi atît de „belgieni". Ne vom întoarce mai înspre (nu chiar la — căci a trecut timp de atunci), înspre „forma", care ar fi trebuit să urmeze vechiul regim, într-o evoluţie normală. Şi cenuşa junimiştilor va putea tresări de bucurie, căci „forma" se va întoarce înapoi ca să corespundă cu „fondul" după un divorţ de vreo şasezeci de ani. în adevăr, la 1866 nu eram copţi pentru „belgianism". L-am introdus fiindcă, încă o dată, pentru noi cei aleşi era bun. Pentru toată ţara, evident, ar fi fost prematur. Posibilitatea acestei întoarceri (întoarcere încă şi mai evidentă în practica lucrurilor de azi, decît chiar în proiectul de constituţie) a fost mult uşurată de război, cînd vechea constituţie a căzut în desuetudine din cauza dreptului marţial. Ar fi fost mai greu de trecut deodată de la ceea ce era în 1914 la ceea ce a început la 1918. Dar cei cîţiva ani de încetare a „stării de drept" au pregătit de minune terenul pentru starea cea nouă — în realitate pentru realizarea stării care trebuia să urmeze vechiului nostru regim. La această sincronizare, dacă se poate spune astfel, a formei noastre la fond, a mai contribuit şi valul de despotism care bîntuie Europa. în toate ţările învingătoare puterea o deţin partidele cele • mai conservatoare, iar în Italia încaltea e dictatură albă [...], iar unele din celelalte, cum i se şede mai bine unei ţări bătute, au guverne mai democratice, dar spiritul naţiilor respective e şovinist şi revanşard. Pe de altă parte, se pare că şi clasele dirigente din Apus au băgat' de samă că libertatea, care le-a folosit mai ales lor, nu mai e atît de bună acum, cînd ar putea fi prea utilizată de sărăcime pentru scopurile ei. „Bel-gianismul" nici acolo nu mai e preţuit, căci şi acolo ar 69 putea fi primejdios celor care au beneficiat cu deosebire de el. Evident, e mai bine să ni se mai restrîngă din libertăţi, decît să ni se suie mulţimea în cap. Calcul care, dacă nu are nimic idealist (calculul şi idealismul se exclud prin definiţie), apoi este foarte sănătos şi nu are nimic neonorabil. Vom avea, aşadar, un regim mai aspru. Idealiştii vor lupta pentru libertăţi — cum s-a-ntîmplat în toată lumea. Libertăţile, cîştigate prin luptă, vor veni la vremea lor şi vor fi mai scumpe, mai sigure, mai trainice. Iar literatura, pe cit va pierde, pe atîta va şi cîştiga. Se va dezvolta talentul de a spune esenţialul printre rînduri, va progresa ştiinţa stilului, fineţa. Apoi iluzia, parabola etc., care cer cultură de la scriitor şi de la cetitor. Se va dezvolta, în sfîrşit, literatura de ideal, ca în Rusia. O începusem pesimist, pentru că făcusem sentimentalism, şi o isprăvim optimist, pentru că o isprăvim ştiinţific. Ştiinţa e întotdeauna optimistă (vezi Renan). V'iaţa românească, nr. 11, 1922 Politică... Pacea n-a fost cucerită încă. Ba nu s-a aşezat definitiv nici măcar teoreticeşte. Iată un tratat solemn, definitiv, etern, cel de la Sevres, desfiinţat în favoarea Turdei, care fusese dezmembrată pentru a satisface principiul naţionalităţilor şi care fusese pedepsită pentru că în vremea războiului a dezertat de la cauza civilizaţiei şi a făcut atîta rău Aliaţilor, mai ales izolînd Rusia şi pu-nînd-o astfel în neputinţă de a fi ajutată de tovarăşii ei. Cineva, care a început să nu mai fie atît de antipatic ca mai înainte, este Rusia bolşevică. [...] Rusia, refăcută cît de puţin, recunoscută de puterile mari, putînd să importe materii prime şi fabricate, această ţară — acest continent de o sută cincizeci de milioane — e un teribil punct de întrebare pentru noi. [...] Cui i se pare exagerată grija exprimată aici să-şi aducă aminte că punctul central al întregii politici franceze nu e, după mărturisirea tuturor oamenilor politici din Franţa, decît grija de o viitoare Germanie, care ar periclita achiziţiile păcii. Şi doar Franţa e ţară mare, puternică ; iar primejdia unei viitoare Germanii pentru ea nu se poate compara cu aceea a unei viitoare Rusii (plus ungarii şi bulgarii) pentru noi! Acum priviţi la ceea ce facem noi, în toate domeniile vieţii şi, mai ales (ceea ce e interesant în primul rînd din acest punct de vedere), în administraţie şi în politică. Parcă n-ar trebui să mai avem nici o grijă ! Organismul nostru social e, vădit, într-o stare care nu se poate numi înfloritoare. Dar numai un organism robust poate rezista în concurenţa vieţii. E un fapt elementar de biologie. Iar toată această stare se explică în bună parte prin lipsa unei vieţii cetăţeneşti. n Dacă am avea un regim în adevăr parlamentar, dacă libertatea individuală ar fi respectată, dacă am fi mai politici în provinciile foste subjugate, atunci energiile individuale şi colective ar creşte şi din însumarea lor, din conlucrarea liberă a cetăţenilor şi a partidelor, a provinciilor, a raselor din cuprinsul României ar ieşi, obiectiv, o nouă creştere a forţelor noastre şi, subiectiv, o încredere în aceste forţe, încredere care, la rîndul ei, ar înzeci energia naţională. Viaţa românească, nr. 11, 1922 Literatura nouă S-a vorbit în această revistă destul, poate chiar prea mult, despre literatura nouă. De obicei acest cuvînt l-am pus în ghilimele nu cu intenţii de ironie, ci pentru că era citat şi noi nu puteam să ne luăm răspunderea conţinutului lui. O literatură ca să se numească nouă trebuie să fie nouă. E greu, desigur, de stabilit cîtă vreme un lucru e nou şi cînd începe să fie vechi. O pălărie nu mai este nouă după vreo două luni. Iar dacă îţi cumperi o alta peste o lună, cealaltă, fără să se fi învechit, devine veche. O literatură e nouă, fără îndoială, mai multă vreme decît o pălărie, dar nu poate fi nouă şi după treizeci de ani de la apariţia ei. Literatura „patruzecioptistă", care începe cu mult înainte de 1848 şi ţine pănă la 1880, nu mai era nouă nici măcar pe la 1860, deşi nu apăruse o alta să-i ia locul. Literatura noastră „nouă" a apărut, după unii, îndată după Eminescu, după alţii, odată cu Macedonski şi şcoala lui, adică acum peste patruzeci de ani. Hotărît, obiectul e prea vechi ca să mai poată beneficia de eticheta tinereţii. Cu această literatură se întîm-plă ceea ce s-a întîmplat cu „Junimea". Pe vremea lui vodă-Cuza, eîţiva oameni, care aveau cam vreo douăzeci şi patru de ani, s-au grupat într-o societate căreia i-au dat nume potrivit cu vîrsta lor. Dar ei au rămas mereu „Junimea", şi cum Dumnezeu le-a dat la toţi o viaţă foarte lungă, această junime era alcătuită la urmă din octogenari. Şi mai curioasă ne apare denumirea de „nouă" a literaturii de care vorbim acum, cînd ne gîndim că, după ivirea ei, a apărut şi o altfel de literatură (Coşbuc, Goga, Sadoveanu şi toată şcoala lor), care a stăpînit cu putere 73 conştiinţa românească ■— şi totuşi nouă a rămas tot literatura aşa-numită „nouă“. Ori poate ne înşelăm ’cînd spunem că Coşbuc e posterior lui Macedonski, Goga lui Petică (dacă Petică e ,,nou“), Sadoveanu lui... — dar şcoala „nouă“ nu are prozatori. Ca să găsim predecesori „noi“ lui Sadoveanu, trebuie să ne adresăm doar lui Macedonski cu ale sale nuvele. Dar oricît de geniale ar fi aceste producţii, ele sînt mai vechi decît Neagra Şarului. Cronologiceşte (şi anume dacă o pălărie e mereu nouă pănă îţi cumperi alta,1 ceea ce însă e excesiv), literatura nouă e şcoala Sadoveanu, căci de la această şcoală încoace proza română nu a mai făcut o altă evoluţie. Şi nouă ar mai fi şi literatura lui Goga dacă acest poet ar mai scrie, căci el a apărut după simbolism. In realitate, nu avem o literatură nouă. Şi credem că vom fi de acord cu toţii asupra acestui punct, dacă vom consacra un mic moment de atenţie acestei mici probleme. Şcoala Sadoveanu nu mai e nouă, căci are vîrsta de douăzeci de ani trecuţi. Simbolismul nu mai e literatură nouă, căci, cum pretind înşişi crainicii săi, vîrsta lui e respectabilă : patruzeci de ani după unii, treizeci după alţii, douăzeci după cei mai modeşti. Scriitori noi avem, fireşte, adică tineri talentaţi care au început să scrie de curînd. Dar dacă ei se pot însuma la vreun curent literar mai vechi, sau dacă sînt izolaţi şi nu au creat un curent, evident că aceşti scriitori noi nu formează o literatură nouă. Bolintineau a venit cincisprezece ani după Cîrlova, a fost aşadar un poet original nou faţă de Cîrlova, dar cu el nu a început o literatură'nouă. Literatura sau şcoala „Cîrlova“ a ţinut pănă după moartea lui Bolintineanu. Iar Hogaş este un izolat, şi nu reprezentantul unui curent literar. Dar astăzi o literatură nouă nu poate fi o literatură care să aibă vreo asămănare cu cea dinainte de război Un eveniment atît de mare ca războiul lumii, o schimbare atît de totală a aşezămintelor omeneşti ca cea datorită acestui cataclism trebuie să aibă ca efect apariţia unei literaturi cu caracter fundamental deosebit de al întregii literaturi de mai înainte. După marea Revoluţie Franceză a venit romantismul, adică o răsturnare totală a esteticei care dominase literatura Franţei, într-o formă sau alta, peste două veacuri. Dar această literatură nouă 74 n-a apărut îndată după Revoluţie, ci după două decenii, adică atunci cînd au putut să-şi spună cuvîntul cei care crescuse în împrejurările cele nouă. Literatura noastră nouă — expresie şi oglindă a lumii celei nouă — va fi determinată de condiţiile în care cresc (se formează) acuma băieţii şi fetele din şcolile primare şi primii ani de liceu. Pănă atunci vor continua curentele şi formulele dinainte de război. Că literatura de azi nu se resimte deloc de război şi de noua stare de lucruri nu se poate spune. Poezia d-lui Demostene Botez şi a d-lui Philippide nu se poate înţelege complect dacă nu ţinem samă de tot ce s-a întîmplat de la 1915 încoace. Dar literatura lor foarte originală e veche, în înţelesul că se poate însuma la anume curente dinainte' de război. Şi — ca să vorbim tot de colaboratori de ai noştri, căci avem mai mult curaj să le negăm noutatea decît altora, care s-ar supăra prea tare pe noi —, dacă Lucia Mantu sau d. Ionel Teodoreanu nu datoresc, nici ei, nimic vreunui scriitor român anterior sau contemporan, totuşi literatura lor nu e provocată de împrejurările cele nouă sociale şi morale. Gustare Lanson (cel mai însemnat istoric literar de astăzi din Franţa ; şi problema noastră e de istorie literară) spune că literatura nouă, determinată de condiţiile cele nouă, nu a apărut încă nici în Franţa. Condiţiile de apariţie a unei literaturi corespunzătoare problemelor puse de lumea cea nouă, ieşită din război, le-am discutat şi acum patru ani. Consideraţiile unui gînditor ea Lanson, confirmînd cele spuse de noi atunci, nu pot decît să ne întărească în convingerea că literatura nouă va fi opera unei generaţii care încă n-a apărut pe scenă.1 Viaţa românească, nr. 12, 1922 1 După ce am scris această notiţă, am văzut aceeaşi părere exprimată de Benjamin Cremieux. Regimul presei Ordinea, întemeiată chiar pe tiranie, trebuie preferată anarhiei, iar ordinea e acea stare în care eşti prevenit ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, în care ştii mai dinainte binele sau răul care va urma, pentru tine, din faptele tale. Să vedem cum stăm cu presa, din acest punct de vedere. După regimul vechi, publicistul ştia că dacă se întrece cu atacurile împotriva regelui şi a capetelor încoronate străine putea fi dat în judecata tribunalelor şi condamnat. Dar mai ştia — cel puţin înainte de război — că aproape cu siguranţă nu i se putea întîmpla nici acest lucru, căci injuria la adresa regelui, aşa de intrată în obiceiul pămîntului, ca armă a opoziţiei impacientate, era un ritual ajuns atît de anost şi de banalizat, că nu mai făcea nici o impresie. La această impunitate contribuia şi faptul că regii sînt prea sus puşi — şi prea magnanimi prin poziţia lor •— ca să dea importanţă la asemenea injurii, care dovedesc un nivel intelectual şi moral inferior la cel care înjură. Intelectual •— pentru că faptele politice se judecă şi se analizează, nu se înjură ; şi pentru că chiar dacă concepi lucrurile politice sub categoria „vinei“, nu regele e vinovat, ci partidele politice ete. Moral — pentru că a insulta pe cineva care nu se poate pune la polemică cu d-ta e un fel de laşitate. Şi este regretabil că un om ca George Panu a făcut asemenea lucruri. E drept că temperamentul acestui om nu era la înălţimea talentului său. Pentru celelalte culpe rămîneau juraţii. Dar juraţi! condamnau foarte rar şi foarte blînd. Aşadar, sub regimul presei de pănă astăzi ştiai la ce te poţi aştepta : la impunitate, afară de accidente. Accidente se pot întîmpla însă în orice afacere a vieţii. Pe 76 cea mai bună stradă poţi să aluneci şi să cazi cu tî.mpla •de trotuar. Mai degrabă puteai să ai diferende cu particularii, cum ne arată suferinţele tînărului Edgar Bostandaki, care pentru acea oribilă greşeală de tipar cu privire la Madame Athenais Gregorachko şi pentru că n-a pomenit („măcar") în carnetul monden pe M-me Buzdrugovici a trebuit să fie victima unor varii şi nemeritate brutalităţi. Sau, ca de pildă, cînd se supăra vreo grupare, mai mare şi-ţi spărgea geamurile ori chiar capul, dacă autoritatea, ca şi jandarmii lui Offenbach, veneau la spartul iarmarocului. E drept, în cazuri rare, mai sus menţionata autoritate se întîmpla să asiste şi să se comporte contemplativ, cum s-ar zice — într-o atitudine estetică. Atunci afacerea lua aspectul unei pedepse aplicate de autoritate, prin procură. Dar lucrurile acestea erau rare, ca şi pati-narea despre care am filozofat mai sus. Am spus cu altă ocazie că în interesul societăţii este mai degrabă impunitatea decît botniţa. Şi am arătat pentru ce. De aceea nu mai revenim. Acum ni se anunţă crearea unor delicte de presă şi deferirea lor tribunalelor ordinare. într-o notiţă din trecutul nostru număr *, am arătat prin cîteva exemple, scoase din publicistica literară, că scriitorul nu va mai şti ce-i este şi ce nu-i este permis să scrie, căci cu oarecare bunăvoinţă se va putea descoperi în scrisul său şi instigaţia la rebeliune, şi calomnia, şi celelalte. Această nesiguranţă, această neprecizare (şi sîntem gata să declarăm că neprecizarea e în natura lucrurilor şi deci fatală), această neprecizare cu privire la ceea ce pot ori nu pot scrie, acest deficit de „ordine" — vezi definiţia de mai sus — aduce ceva din ceea ce se numeşte anarhie. Nimeni nu va şti dacă nu cumva a păcătuit şi în ce categorie poate cădea posibilul lui păcat. Apoi un publicist va putea fi acţionat şi condamnat pentru acelaşi lucru pentru care ieri a fost lăsat în pace şi pentru care altul chiar azi va fi lăsat în plata Domnului. Decif această cenzură represivă, e mai de preferat cenzura preventivă. * Libertatea presei, nr. 11. 7 7 E mult mai simplu şi mai comod pentru toată lumea — autoritate şi publicist — şi mult mai uman pentru acesta din urmă să se trimită articolele la cenzură şi să se respingă cele care nu convin autorităţii, decît să se lese publicarea lor liberă şi să urmeze procese, condamnări etc. Apoi trebuie de adăugat că condamnarea nu va împiedica articolul subversiv să fi circulat şi să fi făcut tot răul de care e capabilă o idee subversivă. Rău, datorit ideii însăşi, mai întăi — şi apoi propagandei deşănţate pe care procesul şi condamnarea o vor face acelei idei in lumea celor susceptibili la ideea în cestiune. „Libertatea44 aceasta de a tipări idei subversive pentru ca apoi s-o păţeşti din ■ pricina lor ni se pare un fel de cursă întinsă scribilor naivi (ca să nu zicem proşti), căci cei inteligenţi n-au să se apuce să se arunce singuri în laţ. Dar pentru ce să întindem curse bieţilor proşti ? Scriind aceste lucruri, simţim cum ne încălzim singuri de ideea noastră. Avem viziuni, idilice : nici o bătaie de cap, nici o emoţie : scrii articolul, îl trimiţi la cenzură (recrutată din categoriile sociale cele mai interesate la păstrarea ordinei), primeşti articolul cu aprobarea de a-1 tipări, dacă ai brodit-o, ori cu interdicţia, dacă ai nimerit-o ca Irimia — şi viaţa curge lin şi patriarhal. Dar pentru ca lucrurile să fie perfecte, mai este nevoie de o condiţie, şi anume : articolele date la cenzură ar trebui să nu se ştie de la cine vin — ca anumite opere trimise la academie spre premiare, ori ca lucrările scrise la concursuri —, căci altfel „autorul44 ar putea suferi vreun neajuns, pentru că şi-a permis să aibă ideile din articolul său. Articolele ar fi depuse toate in ir-o mare urnă, din care, după cenzurare, autorii şi-ar alege fiecare pe al său. Dacă cumva vreunul şi-ar însuşi opera altuia — şi cum cel frustrat n-ar putea să reclame, căci s-ar viola secretul —, lucrul nu ar fi atît de grav. Dar aceasta este o' pură ipoteză, căci fiecare autor crede că articolul său e cel mai bun din toate. Viaţa românească, nr. 12, 1922 Anul XV Cu acest număr Viaţa românească a intrat în al cincisprezecelea an, deşi vîrsta ei este mai înaintată, dacă socotim şi cei trei ani de război şi post-război, în care apariţia sa a fost întreruptă. N-am prăznuit niciodată aici incidentele biografice ale acestei reviste — cum nu prea prăznuim nici alte evenimente —cu o singură excepţie : la începutul anului al doilea, cînd bilanţul primului an era prea interesant ca să nu-1 facem. In adevăr, pe lîngă programul său — înfrăţirea, într-o sinteză armonioasă, a caracterului specific naţional cu indispensabila cultură străină —, Viaţa românească mai aducea încă ceva nou : înjghebarea unei publicaţii cu caracter european prin felul (determinat şi de programul revistei) de a alcătui „numărul11. Pănă atunci existaseră în România cîteva publicaţii mari foarte bune — Convorbirile literare, mai ales cită vreme au apărut la Iaşi, Contemporanul, în primii ani, şi, pănă la un punct, Revista nouă (Literatură şi ştiinţă a lui Gherea, din care n-au apărut decît două volume, nu era propriu-zis o „revistă11, ci un album periodic) —, dar, afară de Contemporanul, aceste reviste erau aproape numai literare, iar Contemporanul era foarte puţin literar. Caracterul lor era, cu destule deosebiri de la una la alta, un compromis între antologie şi între revistă de curent. Viaţa românească a înţeles să aibă şi acest caracter al înaintaşelor sale, lărgind pe cît cu putinţă sfera antologiei, dînd acces în coloanele ei tuturor „ştiinţelor11, dar să fie în acelaşi timp şi o revistă care să ţină în curent pe cetitor cu mişcarea literară din ţară şi din străinătate. De aici rubrici inexistente pănă atunci în publicistica noastră : Cronica cu privire la toate aspectele vieţii naţionale si externe,' Recenzia cărţilor româneşti şi străine. 79 Revista revistelor naţionale şi europene şi Mişcarea intelectuală în străinătate. Şi, fiindcă românii de peste munţi şi de peste Prut erau în alte ţări, am introdus şi Scrisorile din Ardeal, Bucovina şi Basarabia. Apoi Mis-cellanea, în care analizam mai pe scurt faptele caracteristice fie sociale, fie literare, fie de altă natură, şi în care făceam ceea ce se cheamă „polemică". In sfîrşit, pentru a ţinea pe cetitorii noştri în curent cu viaţa din Apus în diversele ei aspecte, am organizat un serviciu de informaţii prin Scrisorile din diferite capitale europene, rubrică întreţinută cînd mai bine, cînd mai slab, după împrejurări. Toate acestea au devenit astăzi lucruri obişnuite pentru cetitorul român. Unele sau altele din aceste rubrici le-au introdus şi celelalte reviste. O altă noutate „europeană", pentru care, lucru curios, am fost insultaţi mereu, a fost remunerarea colaboratorilor. Visul nostru a fost ca această remunerare să ajungă echivalentă cu munea scriitorului. Dacă nu venea „valuta" de după război, poate ne-am fi realizat acest vis. Şi această inovaţie a prins şi s-a generalizat. Viaţa românească a fost îmbrăţişată cu căldură de publicul cetitor şi de scriitori. Nu acelaşi lucru se poate spune despre recenzenţii de la ziare şi mai ales de la reviste. Aceştia au dispreţuit-o întotdeauna. Un viitor istoric literar, care, neposedînd colecţia Vieţii româneşti, ar scrie despre ea numai după recenzenţi ar spune că a fost publicaţia cea mai netrebnică din vremea ei. Un fapt de care am fost învinuiţi a fost — ce-i dreptul adevărat pănă la un punct, fără însă ca să fim vinovaţi —, anume, că lăudăm numai pe colaboratorii noştri şi nu recunoaştem talent şi altora. Pănă la un punct, pentru că mulţi din colaboratorii noştri, ale căror volume meritau elogii, n-au fost lăudaţi şi pentru că uneori s-au spus cuvinte bune şi despre unii scriitori străini de revista noastră. Să explicăm această impertinenţă. Nu a fost scriitor de adevărată valoare, după părerea noastră, afară de Cerna, dacă nu ne înşală memoria, care să nu fi publicat ceva în Viaţa românească — fie că ne-au făcut scriitorii onoarea să ne trimită colaborarea, 80 fie că am cerut-o noi.1 Pe cei care, după părerea noastră, nu aveau talent nu i-am solicitat, şi cînd ne-au trimis manuscrisul, i-am respins. Şi atunci, a fost natural ca, afară de o excepţie, două, numai pe colaboratorii noştri — adică numai pe acei scriitori pe care i-am considerat talentaţi — să-i declarăm talentaţi; iar pe cei socotiţi de noi lipsiţi de talent să-i declarăm netalentaţi. (Bineînţeles, în toată discuţia aceasta, prin „scriitori” înţelegem numai pe literaţi, şi nu pe cercetători şi teoreticiani.) Convingerea noastră este că, de la apariţia Vieţii româneşti şi pănă astăzi, n-am nedreptăţit, în criticile noastre, pe nici un scriitor merituos şi n-am lăudat pe nici unul care să nu aibă merite, că nu ne-am înşelat asupra scriitorilor şi n-am înşelat publicul, fie şi fără voia noastră. Ni s-a mai spus ■— în contrazicere cu învinuirea de admiraţie exclusivă pentru colaboratorii noştri — că n-am „lansat" scriitori. Ce însamnă a lansa ? Noi credem că am „lansat" destui. Am lansat pe Hogaş, pe d. Patraşcanu, pe d. Topîrceanu, pe d-na Pa-padat-Bengescu, pe d. I. I. Mironescu, pe d. Demostene Botez, pe Otilia Cazimir, pe d. Al. A. Philippide, pe dd. Al. şi Ionel Teodoreanu, pe Lucia Mantu, ca să vorbim numai de cîţiva şi bineînţeles tot numai de beletrişti. I-am „lansat", adică am înţeles că au talent, şi le-am răspîndit opera. Ce altă lansare mai trebuia ? A ! Să-i prezentăm însoţiţi de laude, să-i recomandăm publicului ? Nu, aceasta n-am făcut-o. Am aşteptat ca opera lor, ca şi a altor colaboratori, să apară în volum şi atunci ne-am îndeplinit datoria de recenzenţi. Dar, dintr-un exces de scrupul, nici acest lucru nu l-am făcut întotdeauna şi cum trebuia. D. Sadoveanu a fost lăudat la început. Cum însă a devenit prea „al nostru", îndată ce a început să facă oarecum parte din „redacţie", n-a mai fost recenzat. Primul volum al d-lui Brătescu-Voineşti, pe cînd nici nu văzusem pe acest om, a fost lăudat cum merita. Al doilea 1 Cerna a ţinut să declare că ar dori să colaboreze la această revistă, dar că nu va putea cit va trăi Maiorescu, care îi era-părinte sufletesc şi sprijinitor şi pentru care Viaţa românească era „detractoarea «Junimii»". 81 volum nici n-a fost măcar amintit. D. Patraşcanu a beneficiat numai de o recenzie, cu privire la un singur volum, primul, recenzie în care recenzentul, prea bun prietin cu autorul, s-a eschivat, vorbind de Iaşi, de Luiza Albertini şi de Mănăstirea Neamţului. A fost o greşeală, căci d. Patraşcanu era debutant, cum o greşeală a fost articolaşul prea sumar şi prea sobru consacrat lui C. Hogaş. Iar d. Topîrceanu, alt debutant, n-a avut parte de nici un cuvînt, cînd şi-a tipărit primul volum de versuri, acum opt ani etc., etc. Scrupulele şi delicateţa au fost excesive. Colaboratorii Vieţii româneşti nu trebuiau pedepsiţi, pentru că erau colaboratori, nu trebuiau lipsiţi de reclama unei reviste atît de răspîndite şi destul de apreciate, pentru că erau prietenii noştri. Şi cum cei ce au scris în această revistă au beneficiat şi ei întotdeauna de dispreţul recenzenţilor de la alte reviste pentru Viaţa românească, colaboratorii noştri au fost pedepsiţi de două ori (nici măcar unui Caragiale, cînd a scris aici, nu i s-a relevat bucata ! — ca să nu mai vorbim de Vlahuţă, de Delavrancea, Coşbuc, Gane, Anghel, Iosif etc. ; ori de Haret, d. A. Philippide, d. Duca, d. Vintilă Brătianu şi de alţii. Hogaş, care a scris aici în curs de zece ani o operă capitală a literaturii române, a trăit şi a murit fără ca critica noastră literară să bage măcar de samă. Dar acest lucru n-a adus nici o vătămare acestor scriitori.) După război ne-am hotărît să părăsim această atitudine, să iertăm colaboratorilor noştri vina de a scrie în V.r, şi să le recenzăm volumele cu toată libertatea... măcar din cînd în cînd. Dar asociaţiile de idei ne-au dus departe... Aşadar, intrăm în anul al XV-lea. Sîntem o revistă bătrînă. In urma noastră se întinde o viaţă lungă, egală cu cincizeci şi două de volume, sau cu o sută şasezeci de numere, sau cel puţin douăzeci şi cinci de mii de pagini. în aceste pagini am tipărit, desigur, lucruri de o valoare inegală. Dar oricum, Viaţa românească a oglindit întotdeauna viaţa literară românească, momentele ei bune şi rele. Viaţa românească a fost în ascendenţă ori în descendenţă paralel cu viaţa literară românească. Meritul ca şi demeritul a fost al scriitorilor, căci ei sînt literatura 82 unei ţări. Maşină de fabricat scriitori n-am avut. Rolul nostru a fost numai să facem selecţie între cei pe care i-am găsit, să descoperim pe alţii noi, să-i „îndrumăm44 cît ne-a tăiat capul şi, mai ales, să-i scoatem din toropeală. Sînt unii, şi dintre cei mai talentaţi, pe care i-am torturat ca să scrie. Acesta e poate meritul nostru cel mai mare. Cîteva volume din cele mai preţioase ale literaturii noastre din ultimii cincisprezece ani se datoresc teribilului „vîrcolac44 şi crampon care a fost secretarul de redacţie al acestei reviste. Faptul că Viaţa românească a fost oglinda vieţii literare româneşti explică, pe lingă alte cauze, succesul acestei reviste şi persistenţa actualităţii ei. Noi n-am reprezentat nici o şcoală literară. N-am fost nici clasici, nici romantici, nici realişti, nici simbolişti, nici ţărănişti, nici aristocraţi. Pentru noi o nuvelă ţărănistă bună şi o poezie simbolistă bună au fost exact la fel de binevenite. „Poporanismul44 nostru n-a fost o şcoală literară. A fost o atitudine morală faţă cu unele subiecte, pe care o putea avea sau nu un scriitor din orice şcoală literară — şi pe care am aplaudat-o, dar n-am impus-o nimănui. O revistă de şcoală literară nu mai are nici o raţiune de a exista şi de fapt moare cînd şcoala aceea literară apune. Astfel de reviste strălucesc — cînd sînt scrise cu talent — un timp şi apoi dispar. Actualitatea persistentă a Vieţii româneşti, încă o dată, se datoreşte faptului că nu s-a pus în slujba unei şcoli literare. Contactul scriitorilor de toate şcolile literare, în aceleaşi coloane ale Vieţii româneşti, a avut, sîntem siguri, un efect salutar asupra psihologiei scriitorilor noştri şi asupra moravurilor noastre literare. Ţărănistul şi simbolistul, întîlnindu-se în aceeaşi casă, nu s-au mai privit ca două specii duşmane, gata să se încaiere. Sentimentul de colaborare i-a făcut mai înţelegători unul pentru altul. Afară de asta, şi publicul cetitor a putut deveni mai comprehensiv. Cînd revista, în care avea încredere, dădea cetitorului dispus, să zicem, la ţărănism, poezii simboliste, cetitorul căuta, cu bunăvoinţă, să accepte şi pe simbolist. Şi invers, cu cetitorul dispus la simbolism, faţă cu ţărăniştii. 33 în vremea mai dincoace, acest eclectism s-a întins, fără să fie complect şi franc, şi la alte reviste. Dar cînd a apărut Viaţa românească, „oştile stăteau faţă-n faţă44. Şi, dacă nu s-au devorat ca rechinii, meritul, în mică parte, este poate şi al nostru. Dar, evident, ajunge... Vom continua munca noastră conduşi de aceleaşi norme ca şi pănă acum. Viaţa românească, nr. 1, 1923 Senatul Noul proiect de Constituţie prevede sistemul bicameral, o Cameră aleasă în unele condiţii şi un Senat — în altele. Deosebirea aceasta nu s-a făcut desigur în vederea principiului estetic al varietăţii în unitate, ci pentru ca Senatul să „tempereze44 ardorile juvenile ale Camerei. Cel care temperează însă poate veni în conflict cu minorul care vrea să-şi facă de cap. Dar dacă minorul nu cedează în ruptul capului ? Conflicte s-au produs şi aiurea, de pildă în Anglia, şi atunci Camera Lorzilor a fost redusă în puterile ei. In Franţa, lucrurile n-au ajuns pănă aici, probabil pentru că Camera este tot atît de „înaintată44 ca şi Senatul; ea fiindcă e tînără, el pentru că a păstrat, cum se ştie, tradiţiile liberalismului. Gîndind bine, sistemul bicameral e foarte curios. Dacă „naţiunea suverană44 e nevîrstnică, pentru ce i se mai dă drepturi atît de mari —• care apoi i se iau prin instituirea unei tutele ? Dar mai este ceva. Senatul viitor e plănuit să cuprindă o serie, adică mai multe serii de senatori numiţi pe viaţă. Nu este inovaţie pură — cel puţin ca formă. Am avut pănă acuma pe episcopi. Nu-i vorbă, demnitatea nu eră pe viaţă, căci era legată de slujba lor. Apoi episcopii reprezentau, activ, anumite interese, pe, cînd noii senatori de drept nu vor reprezenta decît capacitatea lor nepreţuită. E drept, senatori pe viaţă mai sînt şi aiurea, de pildă în Anglia, dar Camera Lorzilor e ieşită, istoriceşte,1 din „rărunchii naţiunii44, şi prin urmare nu e acelaşi lucru. Presa noastră s-a ocupat puţin, foarte puţin, cu această noutate ce se introduce în reprezentanţa noastră naţională. Şi a făcut-o mai mult ca să combată un anumit partid, care se zice că vrea să-şi creeze prin constituţia 85 cea nouă un Senat al său. Altfel — se pare — dacă n-ar fi vorba de un senat de partid, lucrurile tot s-ar mai înţelege, căci atunci senatorii numiţi ar fi luaţi din toate partidele, ori dintre oameni care nu fac parte din partidele (ipoteză absurdă) şi... Noi nu ştim din ce partid vor face parte viitorii senatori pe viaţă. Dar aceasta e aproape indiferent. Principalul e că, aşa mulţi de tot cum e vorba să fie acei senatori inamovibili, nealeşi de cetăţeni, ei vor fi determinanţi în tutelarea şi paralizarea Camerei. Mai scurt, vor putea să determine primirea ori respingerea unei legi, votată de cele şaseprezece milioane de români prin reprezentaţii lor din Cameră şi prin reprezentanţii lor — aleşi — din Senat. Atunci cine va face, în realitate, legile ţării acesteia ? Şi atunci pentru ce atîta zdruncin : vot obligator, cheltuială, sfezi, şampionate ! Pentru ce ? Pentru ce mai ales votul obligator, atlt de înspăimîntător pentru tipul lui Caragiale din Atmosferă încărcată ? Pe lîngă această tutelare a reprezentanţei naţionale de cătră nişte simpli particulari, regimul făgăduit presei este floare la ureche, în ierarhia îmbunătăţirilor rele ce se anunţă. Ni se pare că, cu această reformă a Senatului, mergem prea departe, adică ne întoarcem prea îndărăt. Pănă acuma se tot zicea că avem forme prea înaintate faţă cu fondul. Credem că nu vom fi taxaţi de optimism exagerat dacă vom spune că „forma“ care ni se pregăteşte a rămas de data asta — ea — înapoiată faţă cu fondul, căci poporul român nu mai este atît de minor, ca să nu se poată conduce măcar cît de puţin de capul lui. Viaţa românească, nr. 1, 1923 Şcoală Reforma învăţământului e pusă la ordinea zilei. Liceu unitar, bifurcaţie, trifureaţie, programe', clasicism, realism etc. — atîtea probleme pe care le discută specialiştii în preajma reformei. ■ Toate bune. Noi. însă credem că lucrul cel mai important este : să se înveţe carte. ■. De vreo douăzeci şi cinci de ani încoace s-au făcut destule reforme şi s-au introdus destule metode pedagogice. Rezultatul însă nu-1 vedem. Absolvenţii de liceu nu sînt deloc mai tari deeît cei de altădată, cînd şcoala era organizată mai primitiv şi mai fără pedagogie. Nu vom spune că pedagogia este inutilă şi cu atît mai puţin că este dăunătoare. Este aproape de mintea oricui că trebuie să existe norme mai bune şi mai rele de a preda şi că. trebuie şă se aleagă normele cele mai bune pentru uzul acelora oare se dedică carierei didactice. Dar, la urma urmei, cel mai important lucru rămîne tot inteligenţa şi talentul profesorului. Această condiţie însă nu poate comporta multă discuţie : inteligenţa şi talentul ori sînt, ori nu sînţ. în discuţie rămîne problema metodelor de predare. Desigur că orice „metod“ prin care munca intelectuală a elevului poate ajunge mai uşoară, şi mai plăcută este binevenit. Numai să nu uităm un moment adevărul că munca — şi mai ales cea intelectuală — este grea prin definiţie. Ni se pare că de o bună bucată de vreme sîntem victima iluziei că se poate învăţa carte uşor, numai de plăcere, fără sforţări penibile. Acest lucru nu este de pe acest pămînt. Ştiinţa se capătă greu. în şcolile primare, unde ai de-a face cu copii cruzi, unde trebuie să înveţe toată lumea — proşti şi inteli- 87 genţi —, unde elevii sînt încă mici animale, se poate lua ca razem numai plăcerea elevului. In heiderele evreieşti din Polonia, melamedul dă copiilor începători o prăjitură în formă de alef şi tot aşa pentru celelalte litere —■ şi odată cu acest alfabet de cozonac care intră în stomac intră şi cellalt în cap. In liceu însă, unde copiii sînt mari, unde nu-i nevoie să înveţe, şi nici nu trebuie să înveţe decît numai cei chemaţi, unde —- mai ales în cursul superior — se face şi trebuie să se facă ştiinţă serioasă —, nu se mai poate băga ştiinţa în capul elevilor cu bomboane şi cu dansuri. D. Philippide, care ştie ce însamnă a învăţa, fiindcă a învăţat mult, spune că : „Şcoala nu este un local de petrecere, ci de muncă, de năcaz. Tot lucrul bun se capătă cu greu. In şcoală nu trebuie să se gîndească învăţătorul cum să amuzeze pe elevi aşa ca să li se pară învăţătura o jucărie ; ci trebuie să se gîndească cum să-i deprindă mai bine cu munca grea a ştiinţei, care nu e o jucărie, atunci cînd e într-adevăr ştiinţă... Dacă nu deprinzi cu puţină greutate mintea copilului, apoi cum are să învingă vreodată greutăţile ştiinţei mintea bărbatului ? Nu că ştiinţa e uşoară trebuie să faci să creadă pe copil, ci, din contra, că e grea, după cum şi este. Cine nu poate dovedi apuce-se de altă treabă. Cine se tîmpeşte de multă carte, acela era tîmp de-acasă. Şcoala nu e spital să îndreptăm pe cei slabi de minte, ci un concurs de muncă intelectuală grea, unde se selectează cei vrednici, cu minte puternică, aptă de a face ştiinţă, adevărată ştiinţă." John Stuart Mill, psiholog, logician şi un om vestit pentru precocitatea şi puterea lui de asimilare, spune : „Fără îndoială, se fac sforţări lăudabile în învâţămîntul modern de a face învăţătura copiilor cît se poate mai uşoară şi mai interesantă. Dar dacă am voi să mergem pănă acolo încît să nu le mai cerem să înveţe decît numai ceea ce poate fi uşor şi interesant, am sacrifica unul din ţelurile principale ale educaţiei. Văd cu plăcere că au ieşit din uz brutalitatea şi tirania vechiului sistem de învăţămînt, care reuşeau totuşi să obişnuiască pe elevi cu sîrguinţa, dar sistemul nou contribuie, pe cît mi se pare, la formarea unei generaţii care va fi incapabilă să facă ceva ce i s-ar părea greu. Nu cred că putem renunţa la întrebuinţarea fricei ca instrument de educaţie ; înţeleg 88 însă destul de bine că nu trebuie să-i acordăm rolul principal şi că frica devine un rău atunci cînd ajunge să împiedice pe copil de a avea încredere în cei care vor trebui mai tîrziu să rămîie pentru dînşii sfătuitori siguri şi a-i iubi şi cînd distruge la copil înclinarea spontană care-1 îndeamnă să comunice impresiile sale.“ Aceste idei, oricum, nu pot fi date la o parte ca nişte simple prejudecăţi ale unor belferi ruginiţi. Viaţa românească, nr. 1, 1923 Furia ineditului Acum cîteva luni imploram editurile din ţară să nu mai retipărească aşa-numitul roman „inedit" al lui Emi-nescu, numit Geniu pustiu. Argumentele noastre, îndrăznim să credem, erau mai mult decît suficiente. Dar iată că acest „roman" a apărut din nou. D. Gh. Adamescu, care îl prefaţează, reproduce argumentele... pentru care n-ar fi trebuit să-l retipărească şi, după ce spune că d-sa „n-ar fi publicat în seria operelor complecte ale poetului" această operă de adolescenţă, d. Adamescu isprăveşte : „Dar fiindcă a apărut în atîtea ediţii, nu mai avem ce face şi o reproducem". Dacă ediţiile anterioare impun cu fatalitate această nouă ediţie, atunci ediţia d-lui Adamescu adaogă la puterea fatalităţii pentru editorii de mîne care vor fi şi mai... siliţi să reediteze acest „roman" — şi să contribuie fără odihnă la compromiterea prestigiului literar al lui Eminescu. Spuneam altădată că a fost de ajuns că acest brouillon şă fie tipărit ea operă clasică a lui Eminescu, pentru ca fizionomia poetului să fie desfigurată şi în definirea personalităţii lui să intre, cu drept de egalitate, conţinutul acestui brouillon. Şi iată, ca să dăm un exemplu, un inventar recent al gîndirii româneşti, în care filozofia lui Eminescu este definită mai ales după ideile din acest „roman", schiţat la vîrsta de 19 ani, mai înainte ca Eminescu să fi învăţat la universitate şi să fi meditat în cabinetul său de lucru acea filozofie pe care a pus-o în operele sale de tinereţă şi de bărbăţie, publicate de el. Intr-un număr din Adevărul literar se dau cîteva versuri „inedite" ale lui Gheorghe din Moldova şi se cere cu stăruinţă o ediţie „complectă" a acestui poet, 90 care trebuie să cuprindă tot ce a rămas în hîrtiile şi carnetele lui. Gheorghe din Moldova şi-a alcătuit volumul (apărut după moartea lui) împreună cu noi. Bucăţile pe care le citează Adevărul, precum şi altele, lui i s-au părut nevrednice de volum ;— unele pentru că le socotea slabe ori repeţiri ale altor poezii, altele pentru că erau prea „decoltate" şi nici nu fusese scrise cu gînd ca să fie vreodată publicate. Acestea din urmă erau glume, butade versificate pentru uzul amicilor. Aceste glume, de obicei, nici nu puteau fi cetite decît între intimi. Adevărul literar, tipărind una din ele, a fost nevoit să puie puncte în locul unui cuvînt. Noi facem rugămintea (dar ştim rezultatul!) să nu se tipărească acele bucăţi. Tipărirea lor în contra voinţei autorului este o supremă nedelicateţă faţă cu el, faţă cu urmaşii lui cei mai de aproape şi faţă cu publicul. Cine nu face glume de care ar roşi dacă ar şti că le-au auzit copiii ori părinţii lui ? A tipări aceste poezii — aceste glume pentru prieteni — este cum ai da la tipar glumele prea pipărate debitate la cafenea de un vecin de la masa de alături. Este un adevărat denunţ. De la mulţi scriitori au rămas gauloiseries. Ele sau nu se tipăresc, sau, dacă nu se opune cineva dintre urmaşii scriitorului, se tipăresc în ediţii speciale, cu un tiraj restrîns, cu un preţ foarte mare — destinate specialiştilor ori unor anumiţi amatori. Viaţa românească, nr. 1, 1923 «Caracterul specific» în literatură In discuţiile noastre literare se confundă încă noţiunea psiho-sociologică „naţiune44, cu cea psiho-fiziologică „rasă44. (Cetitorul este rugat să rabde aceste cuvinte barbare, dar foarte cuprinzătoare.) Că fiecare literatură are un caracter deosebit, o marcă specială, e un adevăr care nu poate fi tăgăduit. Cine-şi poate imagina pe Anatole France altceva decît francez ? Şi-l poate imagina pe Dostoievski altceva decît rus ? Şi tot aşa orice scriitor, şi mai ales mare ? Shake-speare francez ? Moliere german ? etc. Apoi, oricît s-ar deosebi scriitorii unui popor între dînşii, toţi au ceva comun, o notă specială, care-i deosebeşte de restul literaturii universale. Balzac şi Anatole France sînt antipozi, dar nici unul, nici altul nu poate fi decît francez. Acea notă comună (absentă în alte literaturi) este expresia cea mai generală a spiritului specific francez. Şi tot aşa, antipozi, sînt şi Dostoievski şi Tur-gheniev, dar nu pot fi amîndoi decît ruşi. Ceea ce le dă o marcă deosebită e nota specifică cea mai generală a sufletului rusesc. Acest caracter specific naţional al unei literaturi nu se datoreşte atîta subiectului operei de artă — forţa-mente naţional —, cît sufletului scriitorului, felului cum observă viaţa şi cum o redă etc. Acest caracter specific îl au mai ales literaturile .vechi, mari, puternice, pentru că sînt mai autonome şi pentru că în ele vorbeşte mai cu putere sufletul. Iar un suflet niciodată nu e curat individual, căci orice om este o celulă a organismului numit societate. Un filozof a spus că întăi a fost noi şi pe urmă eu. Cu toată dezvoltarea individualităţii de-a lungul vremii, acest raport rămîne. 92 Acest noi este un popor, şi nu o rasă. Psihologia generală la care participă psihologia individuală a scriitorului este psihologia unei societăţi, şi nu a unei rase. Alecsandri, fiul unei grecoaice pure (cu care probabil sămăna foarte bine la suflet) şi al unui tată de origine străină, este un poet prin excelenţă reprezentativ al spiritului specific naţional — şi tot aşa Eminescu, care avea printre ascendenţii săi, şi dinspre tată şi dinspre mamă, oameni de neam străin. Or fi existînd psihologii de rasă — cînd existau rase pure, dar azi nu există rase ca atare pe pămînt, şi mai ales în Europa. Toate popoarele sînt un amestec de rase, însuşirile acestor rase s-au combinat (dînd sume chimice, în parte interferîndu-se) într-un tot care ar fi psihologia unui popor, dar care nu e nici ea psihologia acelui popor, pentru că acest amestec de rase (—poporul) trăieşte zi cu zi, îşi face mereu mai departe psihologia lui specială. Desigur, deosebirile tranşante de temperamente, observate şi în sînul aceleiaşi familii, au cauze fiziologice, şi poate chiar de rasă ca supravieţuiri într-o măsură oarecare ale sufletului raselor care s-au contopit într-un popor. Dar peste aceste deosebiri, e ceva comun, care e caracterul specific — acel ceva comun pe care-1 au temperamente atît de deosebite ca Byron şi Shelley. Dacă s-ar substitui unui copil abia născut din părinţi români un copil adus din Danemarca şi care s-ar întâmpla să ajungă scriitor, fiţi siguri că opera lui ar avea caracterul specific, cu nuanţa moldovenească, dacă ar fi fost înfiat, la vîrsta de un an, de un ţăran de la Broşteni. Şoviniştii profesează teoria de rasă, ca să alunge din literatură pe scriitorii de origine străină. Iar scriitorul de origine străină neagă caracterul specific în literatură, pentru: că şi el crede în psihologia de rasă şi, neputînd-o nega pe aceasta, neagă existenţa caracterului specific în literatură. Caracterul specific naţional al operei de artă, românismul şi chiar moldovenismul lui Creangă ori Sado-veanu — nu cumva rîpeşte acestei opere caracterul ei de universalitate ? N-o face nepricepută ori neinteresantă pentru alte popoare ? Nu ! Arhienglezul Shakespeare şi arhirusul Dostoievski sînt admiraţi, gustaţi de toată lumea, iar Moş Nichifor 93 Coţcariul, cea mai moldovenească nuvelă cu putinţă, a făcut cea mai mare impresie în lumea anglo-saxonă şi tot aşa . bucăţile d-lui Sadoveanu. Cauza e simplă. Scriitorul mare place mai mult decît cel mic, iar scriitorul mare e întotdeauna mai naţional decît cel mic, pentru că, cum am văzut, e mai... mare. Apoi cetitorul străin e bucuros cînd opera de artă îi deschide o lume nouă, plină pentru el de frescheţă, tocmai pentru că e nouă. In sfîrşit, sentimentele şi problemele care agită pe un om sînt întotdeauna interesante pentru ceilalţi oameni de oriunde, mai întăi pentru că aceste sentimente şi probleme se deosebesc numai prin nuanţe şi în al doilea rînd pentru că, întrucît sînt deosebite, ele pun problema foarte interesantă a diversităţii lor, satisfac curiozitatea, lărgesc comprehensiunea, măresc puterea de simpatie a cetitorului. Iată cauza pentru care oricine, cînd traduce ceva din literatura română, alege din scriitorii noştri cei mai naţionali; iată cauza pentru care publicul străin preţuieşte în aceste traduceri ceea ce e mai naţional — bineînţeles cînd talentul nu-i absent. Fără talent nu există nimic şi deci nici caracter specific — spunea.d. de La Palisse... Viaţa românească, nr. 2, 1923 «La Garqonne» Toată lumea este indignată de romanul d-lui Victor Marguerite, dar toată lumea îl caută şi-l devorează. Noi l-am căpătat de la un prietin, care îl avea de la un unchi, care îl avea de la un amic, care îl avea de la o amică. „Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere." Este o dorinţă nemaiauzită de ■ a ceti pornografii, rău mascată prin atîtea accese de pudoare. In adevăr, rău mascată, pentru că omul moral nu face multă morală (să ştiţi că atunci. cînd cineva predică cu zel morala e ceva. suspect la mijloc) şi pentru că omul insensibil la pornografie nu-1 impresionează, pornografia'(iertaţi-tautologia), şi nu-i dă o prea mare. însemnătate. Dar e pornografic romanul d-lui Marguerite ? Da şi nu. Unde zugrăveşte de prisos amorurile sănătoase ale Monicăi, adică unde insistă asupra faptelor fără necesitate, cu alte cuvinte, în pasagiile care pot „excita" (ca de pildă cînd Peer Rys face pe satirul cu nimfa Monica în pădure) e în adevăr pornografie. Dar unde zugrăveşte lucruri respingătoare şi unde insistenţa e necesară, căci altfel nu putem şti cum şi pănă la ce grad de abjecţie fizică, morală şi estetică se pot scoborî unii semeni ai noştri (de pildă, viţiile contra naturii şi decorul de . care au 'nevoie oamenii aceştia ca să‘ le exercite, sau degradarea fiziologică şi estetică a d-rei Michelle în scena din fundul lojei), nu mai e pornografie, pentru motivul pentru care' relatarea stării de murdărie a canalelor unui oraş nu e şcatografie, şi pentru că lucrurile trebuiesc spuse clar, pentru că autorul nu aplaudă, pentru că el nu pune oameni simpatici să făp-tuiască acele acte, pentru că oamenii aceia sînt zugrăviţi ca perverşi şi antipatici nu numai prin aceste fapte, dar şi prin tot felul lor de a fi şi pentru că aceste picturi 95 dezgustă, nu aţîtă. Desigur că aceste pagini sînt scandaloase. Dar nu pot fi altfel. S-a mai spus că d. Marguerite falşifică realitatea, exagerînd. El însă pretinde într-o prefaţă că realitatea e mai rea cu un grad sau două. Anatole France afirmă acelaşi lucru. Am scris aici numele lui France. Şi ajunge. Dealtmintrelea, spune ceva nou d. Marguerite ? Nou la dînsul e numai că aceste viţii, care aveau ca să zicem aşa temple şi înainte, s-au întins mai mult, că cei care ie practică sînt mai cinici, mai inconştienţi de ticăloşia lor. Prin aceasta, problema viţiului devine mai socială din una mai mult medicală, cum era pănă acum. Şi să adăogăm cu această ocazie că ceea ce e mai oribil — dacă se poate — chiar decît viţiul este egoismul atroce al tipurilor din roman, uscăciunea de suflet, cruzimea, caracterul antisocial al vieţii lor, lucruri care reies din roman. S-a mai spus că d. Marguerite îşi ponegreşte poporul. Nu ştim de unde scot criticii această concluzie. La orgiile ruşinoase din acest roman nu iau parte nici oameni din burghezia serioasă industrială, nici din mica burghezie, nici din proletariat, nici din ţărănime, nici din profesiile liberale — medici, avocaţi, profesori —, adică din 39 de milioane şi jumătate din cele 40 cîte are Franţa. Un scriitor cînd vrea să arate că şi cutare categorii intră în sfera criticii sale sociale ia măcar un tip din acele categorii. Defectul cărţii este lipsa de talent, ceea ce face aproape inofensive chiar şi părţile unde autorul zugrăveşte decoltat şi insistent amorul sănătos, adică singurele părţi „pornografice*4. Dacă-i vorba de excitare, apoi Maupassant şi Anatole France sînt mai primejdioşi, din cauza talentului lor. Amintiţi-vă de Jahel, în podul unui han,- pe drumul spre Lyon. Dar la aceşti scriitori, talentul, care constituie primejdia, tot el salvează — în parte. Nu voim să facem subtilităţi, voim să spunem că dacă oamenii se strică prin cărţi, se strică puţin şi prin cărţile lipsite de talent, căci atunci nu-s impresionante, şi prin cele scrise cu talent, căci atunci emoţia estetică luptă cu oarecare şanse în contra senzaţiilor de ordin inferior. Noi am înţeles perfect indignarea acelora care, prin situaţia lor, au grijă de prestigiul clasei îmbogăţite care 96 petrece cum poate. Dar n-am înţeles destul de bine indignarea sfîntă a „proletarilor intelectuali". Neagă ei existenţa unei asemenea ,„spume şi gunoi" ? Ori socot ei că un scriitor nu are drept să se atingă de bogaţii în descompunere ? Balzac, Zola, Maupasant au insultat un veac întreg clasa întreagă ţărănească şi nu s-a mai răzvrătit de asta nimeni .afară de Anatole France şi Tolstoi din Rusia. De ce atunci atîta mînie pe un scriitor care nu atacă o clasă întreagă — şi încă una aşa de numeroasă şi de interesantă cum e ţărănimea franceză ? Mai curioasă e indignarea „intelectualilor" că d. Marguerite „generalizează", cînd în cartea lui sînt profesori, profesoare, artişti, zugrăviţi ca oameni normali, morali şi chiar idealizaţi. Ori aceşti intelectuali n-au nici o însemnătate ? Totul, întregul popor francez e „sedimentul subţire de pungaşi şi cocote", cum numea Eminescu o pătură de oameni care, biata, nu avea nici un păcat din cele zugrăvite de d. Marguerite ? Indignarea aceasta am văzut-o şi la noi. Acum, dacă ne mai aducem aminte (vorba unui văr al lui Farfuridi), critica noastră opunea un veto categoric la căutarea tendinţei în opera literară. Ce a voit să spună scriitorul, dacă în opera sa e om de treabă, dacă nu cumva calomniază o clasă de oameni, dacă are sau nu vreun ideal, dacă prin opera lui face rău ori bine etc. — toate erau socotite ca preocupări de bădăran invadat în literatură. Despre un scriitor nu aveai voie să te întrebi decît dacă are talent şi să-l condamni numai din acest punct de vedere. Cînd noi spuneam că cutare scriitor insultă clasa ţărănească — o clasă nu de juiâori, ci de muncitori nedreptăţiţi, suferindă etc. —, ni se striga că sîntem proşti şi nu pricepem ce este arta, adică Arta. Acum, iată-i că nu pricep nici ei ce e Arta, şi nu de dragul clasei ţărăneşti române, adică a poporului român, ci de dragul îmbogăţiţilor de război şi al clientelei lor. Mare, fascinantă pentru intelectual e puterea banului şi puterea politică... Cartea d-lui Marguerite e slabă. Ne-am înţeles. Ten-dinţile ei ? Dar o operă nu are tendinţi, nu-i aşa ? Şi dacă are, nu vă interesează, vă interesează numai întrebarea dacă e talentată sau nu. Atunci ? 9? în definiţii : 'La Gargonne e scrisă iară, sau cu prea puţin talent, e interesantă ca reportaj util pentru sociolog şi pentru omul care vrea să cunoască fizionomia unei anumite categorii sociale şi morale, are pasagii pornografice în pictura iubirii normale şi pasagii care fac odios viţiul. Problema feminismului — căci cartea pune şi problema asta, sau mai cu samă asta — e tratată naiv şi conform cu obişnuinţa literaturii franceze realiste de a nu putea trata nimic cu privire la femeie fără lucrul ştiut. Autorul e feminist. Emanciparea femeii' stă, după el, în egalizarea condiţiilor ei de viaţă cu ale bărbatului, emanciparea socială, în special economică, şi emanciparea morală, cu privire mai mult la viaţa sexuală. Monica, fată de bani gata şi crescută pentru cariera măritişului, ajunge să trăiască prin ea însăşi, deschizînd şi conducînd o industrie de lux. Foarte bine. Dar Monica trăieşte şi sexual ca un gargon. Ba cade un moment şi în viţii contra naturii. Autorul spune că o fată din mediul acesta nu putea să mi treacă prin acest purgator. Celelalte se duc în iad, dar Monica parvine la mi, se emancipează total chiar şi de gargonneria sexuală şi de viţiu. Fie. Dar concepţia aceasta, care e a lui Leon Blum, că fata poate duce înainte de căsătorie o viaţă de libertate sexuală ca şi un băiat, e întemeiată pe o totală greşeală de psihologie şi pe o totală neluare în samă a urmărilor unei astfel de vieţi pentru o femeie. Un bărbat poate intra în discuţii intime cu o femeie, fără să ştie măcar cum b cheamă; 'poate intra în' asemenea discuţii cu o servitoare, cu oricine — fără a înceta Să fie normal (că e grosolan, asta e altă vorbă). O femeie însă, oare s-ar purta la fel, nu poate fi normală. O femeie normală,'trebuie să aibă cel puţin afecţiune pentru.partener. - O, .doamnă care se înjoseşte pănă la lacheul din casă e bolnavă ; un domn care se înjoseşte pănă la fam-deşambră e vulgar. Monica d-lui Marguerite, dată de d-sa ca o fiinţă superioară, trăieşte ca Un băiat. Schimbă sau, mai bine zis, culege o bucată de vreme fără alegere — numai bărbat să fie. Dacă face acest lucru, atunci nu e o 1 femeie normală.: Atunci e moralmente tîmpă. Cauza acestei- deosebiri dintre bărbat şi femeie nu interesează aici. Ea nici nu se poate arăta clar decît într-o revistă de1 fiziologie. E de ajuns -dacă vom spune că e aproape 98 indiferent pe cine supui, dar nu e indiferent cui te supui; că femeia poartă copilul bărbatului, şi nu bărbatul pe al ei. De aceea şi din alte cauze, femeia e o fiinţă mult mai delicată decît bărbatul în realităţile iubirii. De aceea o femeie oare trăieşte ca un gargon e inferioară, degenerată ori rămasă în urmă pe scara evoluţiei organice. Un bărbat, ca să fie atît de jos, trebuie să facă lucruri urîte de tot. Emanciparea femeii nu poate însemna scoborîrea ei pe scara zoologică. Viaţa românească, nr. 2, 1923 Numerus clausus Trebuie să ne spunem şi noi părerea despre această chestie, nu-i aşa ? Dar ce putem spune, fără să cădem în banalităţi, repetînd ceea ce a spus toată lumea ? Nu am fi putut fi originali, decît dacă am fi vorbit noi cei dintâi. Dar întâietatea aceasta e greu să revie unei reviste care iese o dată pe lună. Aşadar : şoviniştii din toată lumea caută să aducă cu forţa pe străinii din ţară la şcolile naţionale, ca să-i deznaţionalizeze. Spiritele liberale au şi ele motive, de ordin naţional şi politic, să cheme pe străini la aceleaşi şcoli naţionale. Dar „numerus clausus“ vrea să cearnă şi pe tinerii dinafară, oare s-ar îmbulzi la universităţile noastre. în orice caz, cei care au pîinea şi cuţitul, voind să facă concesii, au făgăduit că „numerus“-ul va fi legiferat pentru străinii de peste graniţe. E curios, căci orice ţară se mîndreşte cu numărul studenţilor veniţi de aiurea. Această năvală dă dovada de strălucirea ştiinţei ţării respective şi oontribuie să răspîndească cultura acelei ţări la alte popoare. Dar probabil că acea făgăduinţă a fost căciula pe care o arunci lupului pentru „diversiune". „Numerus clausus" nu există, ni se zice, decît la Budapesta. De Budapesta nu are lumea nevoie. Dar dacă numărul ar fi închis la marile universităţi europene, ce s-ar alege din acel schimb, din acea împărtăşire de culturi, care duce omenirea mai departe ? Dar chiar dacă s-ar înfăptui „numerus clausus", ce ar urma de aici ? îndepărtarea străinilor de la profesiile liberale ? Adică împingerea lor exclusiv în comerţ, industrie şi finanţe ? E un cîştig ! S-a vorbit de o universitate evreiască la Chişinău. Dar şi fără asta, evreii pot învăţa în străinătate ajutaţi de consîngenii lor de aici 100 şi de aiurea. Şi atunci ? Atunci ar trebui sâ li se ia drepturile civile şi politice, pe care d. Brătianu le-a înscris în Constituţia sa şi pe care nici un partid nu le precupeţeşte. Fără ştergerea acestor drepturi, „numerus clau-sus“ nu va avea alt efect, decît să înstrăineze pe nişte cetăţeni ai ţării. Iar dacă, totuşi, singularizîndu-ne de toată lumea, am crede că e bine să le luăm drepturile, adică să mai înstrăinăm pe cei pe care nu-i putem desfiinţa ori alunga — atunci „numerus clausus“ nu ar mai fi necesar, căci evreii nu ar mai putea fi concurenţi la profesiile liberale şi credem că partizanii acestui „numerus“ nici nu l-ar mai cere, cum nu-1 cereau înainte de război, cînd evreii nu aveau drepturi. Aşadar, noi nu vedem cum şi cînd S-ar putea realiza această reformă. Şi atunci, nu e păcat să se piardă atîta vreme şi atîta energie degeaba, cînd energia şi vremea asta s-ar putea cheltui pentru alte lucruri utile şi realizabile — şi poate mai favorabile întăririi elementului autohton ? „Numerus clausus“, efectul urmărilor lăcomiei lui Mihalache Sturdza, nu poate fi realizat decît întărind în toate chipurile elementul autohton. Iar ceea ce se poate face mai răpede în acest scop, pentru că se poate face de stat, e punerea culturii la îndămîna clasei ţărăneşti. D. Mehedinţi crease un sistem de şcoli, care ar fi rezolvat această problemă. Pentru ce a fost desfiinţată organizarea şcolară a d-lui Mehedinţi ? Dar toate aceste lucruri sînt atît de simple, că e jenant să le mai spui, chiar atunci cînd nu le-au mai spus alţii. Viaţa românească, nr. 2, 1923 Fond şi formă In mizeria tehnicii noastre tipografice, am fost cu toţii impresionaţi de tiparul, cerneala şi hîrtia „Culturii naţionale", cum . am admirat primii galoşi apăruţi în vitrine după război. Pe unii însă i-a entuziasmat mai mult tartajele acestei edituri, formatul, culorile şi ecusoanele, mai potrivite, după părerea noastră, pentru nişte com-pendii de farmacologie decît pentru opere de sentiment ori de gîmdire abstractă. Luxul acesta, în parte veritabil, în parte îndoielnic, a dat cărţilor editate de „Cultura naţională" un prestigiu literar, căci mintea omenească e slabă. Renan spunea că talentul are preţ în lume, pentru că oamenii nu au inteligenţa destul de forte ca adevărul să nu mai aibă nevoie de frumuseţa stilului. Cu cîteva grade mai jos, ca să fie apreciat, fondul are nevoie şi de coperţi. Tartajele acestei edituri au produs un aşa de puternic efect, încît publicaţiile periodice au avut impresia că toate volumele primite la redacţie, cele mai multe retipăriri, au devenit opere capitale, şi s-au scuzat că nu pot face imediat dări de samă, dar că în numerile viitoare etc.... A fi editat de „Cultura naţională" echivala cu un fotoliu în Academia franceză sau, mai exact, în Academia Goncourt. Era o consacrare a talentului. „Cultura naţională", dacă ar fi ştiut să se. folosească cum trebuie de această naivitate, care confundă cromatica tartajului cu recomandarea unui Sainte-Beuve, ar fi putut face un însemnat serviciu literaturii, impunînd publicului numai opere de valoare şi îmbunătăţindu-i astfel gustul literar. în loc de aceasta, ce-a făcut şi mai ales ce are de gînd să facă „Cultura naţională" ? (Vezi catalogul ei cu cărţile „în preparaţie“.) 102 Dacă în alegerea operelor naţionale a avut mîna mai fericită pănă acum („pănă aeum“, căci -— vezi acel catalog), cu toate că dintre scriitorii In viaţă nu vedem pe unii dintre cei mai însemnaţi, apoi în privinţa traducerilor — a răspîndirii literaturii europene, a îmbogăţirii şi înmlădierii limbii române prin adaptarea ei la gîndirea complicată şi variată străină —, trebuie să mărturisim că nu mai pricepem nimic. La o astfel de masacrare a scriitorilor străini şi a limbii române nu ne-a fost dat să asistăm niciodată. „Micul sat... este satul Hunfalu". Şi „nu se deosebeşte de alte o sută de sate din Ungari a-de-Sus, decît prin inima care-1 locuieşte". „Iarba de eurînd cosită se usucă pe pari." „între două rînduri de geamuri, înfloresc muş-căţi şi garoafe". Astea de pe prima pagină a unui volum care poartă pe copertă (pe vreo trei coperţi) şapte nume : doi autori, doi domni cărora autorii le dedică opera, un traducător, unul căruia traducătorul îi face farsa să-i dedice traducerea şi un „îngrijitor", care prezidează impasibil la masacrul fraţilor Tfoaraud * şi al limbii române. Nu e nevoie să mai întoarcem şi alte pagini, deşi am găsi imediat nişte indivizi „cu picoarele înfipte în sol". Mai curioşi, adică mai curioase sînt nişte „scumpe perciune sacre" şi nişte „caftani plini de pete". Şi aşa mai departe. Despre această înveselitoare tălmăcire am cetit în-tr-un mare cotidian din Bucureşti că e „cea mai excelentă traducere" făcută în cursul anului 1922. Te pomeneşti că e aşa... Ba nu, e şi mai excelentă alta, care are coperta cenuşie-verde (a celeilalte e galbănă; variaţia asta se vede că are de. scop asortarea cu conţinutul — chestie de intuiţie, de corespondenţa sunetelor şi a culorilor, de ceva analog cu langajul florilor). Aici, de pildă, un baron e „mîniat cu totul contra femeii", pentru acea „afurisită pasiune de a ieşi afară înainte de răsăritul soarelui". Dar baroneasa, „plictisită, voia să se scape cu o vorbă mai aspră". Ceea ce nu i-ar fi displăcut poate baronului, căci, „drept vorbind, o sinceritate soldăţească a lui o avea baronul". Un lucru însă îl plictisea şi pe el: trebuia să „doarmă cu picioarele afară pe uşă". Dar nu numai baronul şi baroneasa „se mîniază". Se mai „mî- * Jerâme şi Jea© Tbareud, autorii romanului L’ombre de la croix (1917). 203 niază“ şi alţii : „Nu mă satisfaci ?, insistă mama sa“. „Şi trebuia să fi văzut-o cum plîngea44 ! Aceşti baroni obişnuiesc să umble în „căleşti44 concluse de „căruţaşi44, probabil pentru că drumurile sînt foarte complicate, ca şi gramatica, cum reiese din următorul pasaj : „Sînt veselă de a te vedea pe calea principală pe un drum pe care îl doresc onorabil44. Tot aşa ■de complicate se vede că sînt şi casele : „Baroneasa se •duse în balcon pe mare ca să vadă apusul44. Şi tot aşa de complicată şi situaţia femeii : „Nevasta biata este de o supuşenie teribilă44 (e sudită ?). Ziţa Ţircădău e şi ea bine reprezentată în acest roman italienesc : „Banca cea mare făcea vis-â-vis cu nişte şiruri de scaune44. „Interpretări foarte capabile să-mi ridice încrederea acelora44, (Cortis * plictisit de politică cugetă cu nostalgie la moşia sa :) „Se stătea mai bine în locul grădinilor mele44. („A se slăbi44 cu melancolia, domnule ■Cortis !) „Toate feţele se priveau reciproc.44 „Neştiind să .se orienteze în ce parte să meargă.44 E reprezentat binişor şi Şalom Alehem : „Oh, uite celălalt!“ „Ei, spune ! Ştii ştiri ?“ „Dacă vor place.44 „Cortis se simţea rău, se temea că ar trebui să vorbească cum ar fi vrut.44 (Avea bietul om groază de succes !) „Elena ieşi în grădină şi se duse de se trînti asupra unuia din scaunele de fier.44 „Soarele se slăbise deasupra livezii.44 „Ii făcu semn să lase să treacă pe ceilalţi.44 Iată, în sfîrşit, şi pe Mitică : „Niciodată nu era în vorba ministrului efecte oratorice44. „Datorii care nu se mai poate ţinea ascunse.44 Mai interesantă este politeţa italiană răsădită în limba română. Boierul cătră o servitoare : „Voi minţiţi44. (Ne-aducem aminte de-un capelmaistru ceh care muş-truluia pe muzicanţi : „Mata eşti un porc !“) „Povesteşte-mi tot. Nu puteţi ?“ „Dumneata, contesă, o ştiţi foarte bine unde s-a dus domnul Daniel. — O faceţi pe gîsca, dumneavoastră, doamnă contesă44 (slugile în Moldova spun : „Mata nu voiţi cafeaua ?“) „Nu pot să vă dau decît un sfat: să veniţi la Roma... Iartă-mi caligrafia... Vă sărut mîna.44 „Voi sînteţi piemontez ?“ „Dumneata nu te simţi bine ? Vă doare capul ?“ * Daniele Cortis (lBfto) roman de Antonio Fogazzaro. 104 Cetitorul a înţeles că tălmăcitorul nostru traduce pluralul majestatic italienesc voi (= francez vous) cu un plural majestatic românesc voi, inexistent în româneşte şi că, nefiind consecvent măcar eu invenţia sa, se încurcă penibil. Întreg volumul e tradus în chipul acesta. Citatele de mai sus sînt numai cîteva mostre. Dar toate acestea încă nu sînt nimica. Dacă în Umbra crucii nu înţelegi ce însamnă inima care locuieşte în sat, apoi pentru Daniel Cortis ai nevoie de tot flerul filologic ca să gîceşti ce construcţie italienească se ascunde subt cimilitura românească, pentru a descoperi înţelesul. Nu ne-am fi ocupat de asemenea mizerii, dacă tar-tajele n-ar fi pentru public şi pentru o parte din presă o garanţie de perfecţie şi dacă ideea că aceste traduceri sînt perfecte n-ar face pe oameni să creadă că prostia care a rezultat din masacrarea frumosului roman al lui Fogazzaro este o operă model şi limba în care e servită publicului formidabila prostie e o limbă tot model. Cel puţin această traducere nu mai e dedicată nimănui. Dar de „îngrijită44, e tot „îngrijită44. Acum ni se anunţă şi Crema reginei Pedauque...! Aşadar, Leonard Menetrier e crîşmar. Barbe Menetrier e crîşmăriţă. Psihologia lor e de crîşmari. Atmosfera casei lor e de crîşmă. Tournebroohe (cum au să-l traducă ?) creşte într-un mediu de crîşmă. Leonard Menetrier e stegarul crîşmarilor. El se înfurie pe negustorul ambulant de păsări, pentru că negoţul acestuia îi primejduieşte crîşmă. Regina Pedauque (= cu picioarele de gîscâ) e o emblemă pentru crîşme. Gîştele simbolizează vinul şi rachiul (simbolizate la crîşmă de alături, crîşmă mahalalei, prin „Petit Bacchus44). Şi ce evocă unui român aceasţă Pedauque ? Cam ceea ce ar evoca unui francez : „La Rotisserie de Papură-Vodă44. Adică nimic, cînd nu ştie ce e regina Pedauque. Iar cînd ştie, e mai rău, pentru că e lovit de non-sens, căci numai pentru o rdtisserie (cuvînt intraductibil — o „fripturărie44 specială de fripturi de pasăre) se potriveşte Reine Pedauque, cum numai pentru o dugheană de mături (şi numai pentru un român) s-ar potrivi „Magazinul la Papură-Vodă“ şi cum numai pentru o dogărie s-ar potrivi „Atelierul la Ciubăr-Vodă44 — dar nu atît de bine ca Reine Pedauque pentru o rotisserie, căci Papură-Vodă nu are în imaginaţia noastră 105 atributele plantei acvatice respective — e numai o poreclă — şi pentru că Ciubăr-Vodă nu are nici el atributele cunoscutului vas de lemn. (Probabil că e vorba de un om gros ca un ciubăr.) Dar nu văd domnii aceştia că La RQtisserie nu se poate traduce — începînd chiar de la titlu ? Am voi să vedem cum traduc măcar pe „Tournebroche, mon fils“ şi „Mon bon maîtreu, care revin mereu. O dată, vorbind cu Caragiale despre traduceri, i-am pus în mînâ această carte. A cetit ici, a cetit colo şi a spus : — Mă, nu se poate traduce. Asta trebuie localizată. Trebuie imaginat un tip românesc, care ar fi pentru noi ceea ce e Jerome Coignard pentru Franţa. Noi credem că nici acest lucru nu e posibil. Din ce epocă, din ce clasă socială, din ce categorie culturală ar fi tipul în care să poţi transpune — fără s-o nimiceşti — mentalitatea (căci nu găsim alt cuvânt) lui Jerome Coignard ? Şi apoi, o traducere a unei astfel de opere, dacă nu are de scop îmbogăţirea, înfrumuseţarea şi înmlădierea limbii române, ce scop altul poate să aibă ? Să pună opera la îndămîna celor care nu ştiu franţuzeşte ? Admirabilă socoteală ! Dar cine nu are atâta cultură ca să ştie franţuzeşte ; mai mult: cine nu e familiarizat cu cultura şi spiritul francez — poate înţelege La RQtisserie de la Reine Pedauque ? Dacă-1 traduceţi pe Anatole France, se vede că-1 admiraţi. Dar dacă-1 admiraţi, de ce vă apucaţi, să-l masacraţi ? Păcat că intenţiile aşa de lăudabile ale d-lui Aristide Blank sînt servite şi realizate în chipul acesta. Viaţa românească, ar. 2, 1*923! O provocare • Cugetul românesc ne ia în rîs eă sîntem laşi şi ne temem de autorităţi. In adevăr, ne temem căci avem tipografie şi stăm în Iaşi. Dar zădăreala asta e cam suspectă. Nu cumva „autorităţile" voiesc să ne pună la ambiţie ? Atunci nu ne cunosc bine. Discipoli ai lui Epicur, Pyrron, Montaigne, Schopenhauer, Eminescu („zică toţi ce vor să zică") şi ai tuturor filozofilor cuminţi din lume, ăfeigurăm Cugetul românesc că nu vom cădea în cursă, oricît ar rîde el de laşitatea noastră. Ce dracu, nu sîntem chiar aşa de proşti! Prudenţa noastră, ca să nu-i mai zicem laşitate, este atât de excesivă, incit (n-aţi băgat de samă) ne-am ho-tărît să închinăm o admiraţie necondiţionată, dar mută, ca toate sentimentele mari, tuturor romanelor, tragediilor şi acrostihurilor compuse în ore libere de „autorităţi", precum şi de rudele lor ascendente, descendente şi colaterale, pănă la spiţa a opta. Trebuie să fie cineva un triplu gogoman ca să-şi puie pielea în primejdie pentru critica literară... Viaţa românească, nr. 2, 1923 107 1 Biografia Biografia unui scriitor dă un ajutor apreciabil la explicarea cauzală a operei lui. Leopardi a fost pesimist din multe cauze ; una este şi aceea că a fost bolnav, ghebos şi deci bătut faţă cu sexul slab de domnii cu torsul drept şi bine antrenaţi. Dar — şi mă gîndesc mai mult la poezia lirică —, pentru plăcerea estetică a cetitorului, biografia mai întotdeauna este dăunătoare. Chiar şi poezia lui Leopardi pierde, dacă mă gîndesc că una din cauzele ei este dizgraţia lui fizică. E mai puţin impresionantă. „Durerea lumii“ atunci atîrnă şi de frigiditatea (faţă numai de el) a sexului frumos din tîrgul lui. Acea durere a lumii din versurile sale nu mai are atunci grandoarea ei. Ba afacerea poate deveni chiar puţin cam comică, prin disproporţia dintre cauză şi efect. E drept că uneori banalul cauzei poate să mă facă să admir prin reflecţiune, ca de pildă măreţia Luceafărului, dacă - este adevărat că Emineseu şi-a idealizat o aventură, în care el a fost Hyperion, o cucoană din Bucureşti — Cătălina şi un fecior în casă fercheş — Cătălin. „Ce putere de idealizare !“■ „Ce spirit înalt!“ „Cum transformă totul în aur !“ „O fi fost M-me Ionescu din Five-o’clock a lui Caragiale, şi ce-a scos Emineseu !“ etc. Şi totuşi, dacă admiraţia acesitei puteri de transfigurare (chestie de reflecţie — şi deci nu impresie directă în artă) mă ajută într-un fel să gust poezia, persistenţa în minte a ideii de M-me Ionescu din Five-’clock şi a unui fecior în casă se amestecă inoportun între mine şi Luceafărul. Trebuie să uit... Şi e drept, Emineseu are puterea de a te face să uiţi. Dar nu întodeauna poeţii transfigurează aşa ca să ne pună pe alt plan şi să facem abstracţie de „biografie“, ori să admirăm din cauza ei. 108 Lanson spune că Lamartine, adnotîndu-şi Meditaţiile în ediţiile ulterioare, le-a răpit farmecul. Aşadar Lacul â fost scoborît la întîmplarea amoroasă, circumstanţiată, a unui tînăr fără ocupaţie cu o doamnă mai în vîrstă decît el, soţia unui profesor de fizică (Elvira). N-a mai fost „femeia44, pe care ne-o închipuim liberi cît mai romantic după amploarea imaginaţiei noastre şi în marginile totale ale aspiraţiilor noastre ; a rămas, concret şi precis, o femeie banală, nevasta unui profesor. Şi nici n-am mai fost atît de liberi, ca înainte, să ne însuşim poezia, nouă, afacerilor noastre de sentiment ori previziunilor, aşteptărilor noastre sentimentale. Acum era tui incident cunoscut, concret, delimitat : un tînăr în disponibilitate de ocupaţii şi o doamnă mai în vîrstă, morală, ma-ternelă şi cam bigotă : femeia unui burghez, d-na Charles, care a făcut dragoste pe malul Lacului Bourget, la băi, şi apoi a fost cam respinsă de tînărul care se rugase timpului să-şi suspende „son voi44. S-a dus farmecul... Şi nici măcar transfigurarea mare, „metafizică44, ca în Luceafărul. Şi chiar în Luceafărul, ideea aceasta auxiliară, a transfigurării, este o reflecţie de critic. •‘Dar aici vorbim de cetitori, nu de critici. Criticii sînt nişte nenorociţi, care cetesc greşit, cu o conştiinţă în plus, cu gîndul cum a scris poetul. De aceea un mare critic a recomandat criticului să se silească a ceti o primă dată ca cetitor simplu, naiv, nu cu teorii în cap, şi apoi a doua oară ca critic. Şi e mai bine ca cetitorul să nu ştie cine era d-na Elvira. Şi cine este femeia „cu părul lung bălai44 din Emi-nescu ? E Veronica Micle, care-i scria, cînd era supărată pe el : „Domnule44, „d-ta“, cu acea ironie acră şi intelec-tualiceşte scurtă a femeilor de o anumită categorie. Ş-a-tuncisingura salvare e să uităm toate astea, ori să credem pe Maiorescu că nici o femeie reală nu există în Emineseu, că el iubea un ideal de femeie, ca să zicem aşa, chiar cu ocazia Veronicăi — adică să ascundem biografia în fundul saltarului, de unde s-o scoatem cînd facem critică ştiinţifică, adică a cauzelor. Poezia lirică pierde prin biografie în orice caz, chiar cînd, ca să vorbim tot de poezia erotică, eroina ar fi o fiinţă angelică. Valoarea unei poezii lirice e generalitatea ei, posibilitatea ce o dă cît mai mult şi cît mai multor oameni să-şi trăiască sufletul lor cu ajutorul ei. Orice KM explicaţie biografică este o limitare, un atentat la generalitatea ei. Dealtfel, oricare ar fi genul literar, biografia nu poate da nici: un ajutor — nu poate avea nici un rol în critica estetică. E frumoasă sau nu o operă de artă ? Răspunsul total e în ea. Şi nici în critica psihologică. Cum e sufletul artistului ? Răspunsul e în opera lui şi numai în ea. Psihologia omului, care a mai fost artistul, e altă problemă. Cînd ajung la om, încep critica ştiiinţifică, a cauzelor, etiologia operei de artă, cum s-ar prinde. Şi mai ales poate da un material interesant ştiinţei sufletului. Deosebirea, uneori contradicţia, dintre artist şi omul dindărătul lui, poate forma o problemă de psihologie generală — şi nu ae critică literară. Iar psihologia omului uneori ne poate înşela asupra psihologiei artistului. Putem crede că unele facultăţi ale lui sînt operante şi în opera lui de artă şi — să le şi găsim acolo, fără să fie. . In istoria literară însă, biografia este un capitol foarte necesar. Dar cu aceasta am intra în altă ordine de idei. Viaţa românească, nr. 11, 1924 «Luceafărul» D. D. Caracostea dă în Adevărul literar izvorul Luceafărului, o poveste care i-a servit lui Eminescu pentru subiect şi chiar pentru concepţie. In notiţa noastră de mai sus, vorbim de un incident din viaţa lui Eminescu, oare ar fi. originea, acestei poezii şi care ne-a fost relatat de Vlahuţă. Vlahuţă spunea că-1 cunoaşte de la însuşi Eminescu, A inventat Eminescu, ori Vlahuţă întâmplarea cu cucoana şi cu lacheul ? Greu de crezut. Singura soluţie ar putea fi aceasta: faptul relatat de. Vlahuţă s-a întîmplat, şi poetul, dînd peste acea poveste, a găsit în ea întâmplarea sa idealizată şi a utilizat-o. Că trebuia să-i convină personal povestea e sigur, în orice caz. In poveste e simbolul omului de geniu, izolat şi nefericit, din cauza gemului său. Povestea, aşadar, nu putea fi pentru el un simplu şubiect frumos, ci o expresie a propriei sale soarte. ■ Dacă a găsit'în ea şi.piai mult, ceva mai apropiat, mai particularizat, aceasta e întrebarea ! Noi credem că răspunsul la întrebare poate fi afirmativ. In cazul acesta, Vlahuţă n-a inventat ori visat l Viaţa românească, nr. 11, 1924 lll lll ‘Tot Eminescu în alt număr din Adevărul literar, un tînăr care arată mult entuziasm pentru Eminescu, citind poezia De cîte ori, iubito, găseşte un termen nepotrivit în versul : Oceanul cel de gheaţă năzare înainte. E drept că termenul e urît. Dar Eminescu nu are nici o vină. In Convorbiri literare şi în toate ediţiile, afară de a lui Scurtu, e „mi-apare înainte14. Scurtu a schimbat, zice el, pentru că, găsind pe .„năzare" într-un manuscris al lui Eminescu, i s-a părut mai plastic ! Scurtu, de obicei, schimbă cînd crede că el a găsit ultimul manuscris. Aici însă a schimbat pentru că i s-a părut mai frumos ! Şi n-a băgat de samă că nici nu e corect româneşte. Aceasta e nefericirea lui Eminescu : amestecul în opera lui, îmbogăţirea ei cu „postume44 (care-s ciorne, nu postume) şi corectarea ei. Şi greşelile de tipar. Am auzit cîndva pe un poet de mare talent şi fervent admirator al lui Eminescu recitind : O, tu erai cu barba-n noduri... Şi cum putea recita altfel, cînd nu cunoştea decît ediţia Şaraga, unde în loc de „crai" e greşeala de tipar ; „erai" ? „Ultimul" manuscris este o utopie, pentru că e greu de ştiut care e ultimul din cele de la Academie ; pentru că chiar dacă ştii, acesta e penultimul, căci ultimul a fost cel de la tipografie, şi pentru că „ultimul" manuscris în realitate nu e nici acesta, ci e ultima corectură tipografică. Ce scriitor nu-şi corijă bucăţile şi în zaţ ? Coşbuc a schimbat la corectura poeziei Na Duna, tipărită aici, cniar ordinea strofelor şi a mai adăugat trei strofe (cele 112 mai frumoase). Balzac, France îşi îmbunătăţeau opera în zaţ. France corecta de opt ori, ducînd textul de la unul oarecare pănă la perfecţia totală, uneori refăcîndu-1 în întregime. Dintre toate nesiguranţele asupra textului lui Eminescu, cea mai mică rămîne atunci cînd respectăm pe cel din Convorbiri literare. Bineînţeles, corijînd văditele greşeli de tipar. Viaţa românească, nr. 11, 1924 «Prăbuşirea» poporanismului Cetitorii noştri ştiu că nu prea cultivăm genul polemicii agresive. Unii din ei chiar ne reproşează lipsa acestui sport din paginile Vieţii româneşti. Cetitorii noştri ne vor acorda, apoi, că nu prea obişnuim să ne apărăm de atacurile încercate asupra noastră. Şi dacă luăm acum condeiul oa să restabilim, unele lucruri, o facem mai mult pentru că întîmplarea ce voim să povestim e plină de haz. Iese din domeniul rece al ideilor şi intră de-a dreptul în literatură. Cuvîntul liber a descoperit într-o carte a d-lui Lovi-nescu cîteva idei mari, care l-au încântat şi pe care simte nevoia să le cînte. Pănă aici nimic de obiectat. Cuvîntul liber, pe de altă parte, are un dispreţ suveran pentru poporanismul Vieţii româneşti. Aici, iarăşi, nimic de obiectat. Ba poate ar fi ceva : că domnii de la Cuvîntul liber, cum se va vedea imediat, duc dispreţul pentru poporanism pănă la ignorarea lui. Şi, oricum, e cam curios să dispreţuieşti enorm ceea ce nu cunoşti... Cuvîntul liber se extaziază în faţa legii descoperită de d. Lovinescu numită „necesitatea interdependenţei materiale şi morale a veacului", după care ţările înapoiate, şi deci a noastră, trebuiau să intre, fatal, în orbita ţărilor civilizate. Intr-o postură şi mai admirativă rămîne Cuvîntul liber în faţa corolarului legii de mai sus, care sună astfel : „Creşterea de la formă la fond e normală^. „Consecinţele unui asemenea fel de a privi cazul revoluţiei burgheze sînt mari“, zice Cuvîntul liber. „In primul rînd — urmează Cuvîntul liber — se prăbuşesc toate şcolile întemeiate, în cultură şi politică, pe obscurantism : sămănătorismul, poporanismul, tradiţionalismul". 114 Aşadar este vorba de prăbuşirea poporanismului din cauza legii descoperită de d. Lovinescu. Vom observa deocamdată că se aduce o ofensă d-lui Sanielevici, care pretinde că a „prăbuşit" d-sa de mult poporanismul. Ori, poate, poporanismul omorît de d. Sa-nielevici (nu mai punem la socoteală alte asasinate mai mărunte) a fost. înviat acum de Cuvîntul liber, numai pentru ca acelaşi Cuvînt liber să-l asasineze, „prăbuşin-du-l“ cu ajutorul legii descoperită de d. Lovinescu ? Şi cînd ne gîndim că acum şase ani în cea dintâi revistă apărută după război (însemnări literare) popora-niştii au spus că, oidată cu schimbările sociale şi politice, care au şters iobăgia sau neoiobăgia, cum o numea Ghe-rea, din poporanism nu mai poate rămînea de actualitate decît una din preocupările lui de altădată : accentuarea importanţei caracterului specific în literatură (atît de scump modernistului Andre Gide, admiratorul germanului Goethe, rusului Dostoievski şi polonului englez Conrad), — cînd ne gîndeam la toate acestea, asasinatele consecutive comise împotriva poporanismului-reacţie la iobăgie apar ca tot atîtea acte de macabru sadism. Dar să vedem ce e cu „prăbuşirea" poporanismului prin filozofia d-lui Lovinescu. Declarăm din capul locului că dacă legea „descoperită" de d. Lovinescu ar fi ucis poporanismul, faptul tragic nu ar fi fost un asasinat, ci o sinucidere — sinuciderea poporanismului —■, căci, cu legea „descoperită" de d. Lovinescu, menită după Cuvîntul liber să „prăbuşească" poporanismul, noi am plictisit lumea în Viaţa românească vreme de cincisprezece ani.1 1 Cîteva ziare s-au extaziat foarte tare în faţa unei alte descoperiri a d-lui Lovinescu: că ortodoxismul a împiedecat poporul român de la îndeplinirea menirii lui în aceste părţi ale Europei. Extazul în faţa acestei „descoperiri" dă pe faţă o îngrijitoare scădere a culturii în vremurile acestea postbelice. Descoperirea aceasta a d-lui Lovinescu e un loc comun în cultura noastră. Descoperirea aceasta au făcut-o atîţia scriitori de vreo patruzeci de ani . încoace ! Chiar şi unul din cei „prăbuşiţi" de Cuvîntul liber, ba încă un şef al unei categorii „prăbuşite", şeful „sămănătorismului", d. N. Iorga.. Laţco, zice d. Iorga, „cheamă în reşedinţa sa un episcop catolic, pe vremea cînd ortodoxia, de care se ţineau cei mai mulţi dintre supuşii săi, n-avea decît bisericuţa din Rădăuţi, unde se tagropară rămăşiţele, lui Bogdan... Dacă biruinţa aşteptată 115 Cel mai important aspect, poate, al activităţii Vieţii ■româneşti a fost lupta ei împotriva duşmanilor formelor nouă, împotriva sămănătorismului, a tradiţionalismului, a „Junimii44, a d-lui Iorga, a lui Alecsandri ca tradiţionalist junimistizant, a lui Eminescu şi Caragiale sociologi (pentru lupta împotriva reacţionarismului lui Caragiale ne-am certat acum doi ani cu d. Zarifopol), a lui Aurel Popovici (împotriva căruia am apărat Revoluţia Franceză, democraţia elveţiană, liberalismul român), a d-lui Mehedinţi, a d-lui Motru (ca cel din urmă exponent al junimismului) şi chiar împotriva reacţionarismului socialist din Revista socială. Acum doi ani scriam în Viaţa românească : „Această importare a unor forme îiitr-o ţară nepregătită a găsit mulţi critici. Necorespondenţâ formei cu iondul a fost tema de predilecţie a -«Junimii». «Junimii» i s-a răspuns că această premenire cu haine croite pe alte trupuri, dacă s-a întîmplat, a fost fatală, •şi lamentaţia e inutilă. I s-a mai răspuns că acele forme, odată introduse, vor crea şi fondul, provocîndu-l. în «Viaţa românească» noi am dezvoltat pe larg aceste consideraţii Acum patru ani scriam în Viaţa românească : „După 1800 a trebuit şi de voie şi de nevoie să transplantăm în doză forţată în societatea noastră feudală tot ce se crease în Apus într-un întreg ev... Introducerea formelor nouă în prima jumătate a sec. XIX -a fost fatală... Dacă formele dinainte de război erau pentru criticii lor prea înaintate, atunci ce orgie de «înaintare» trebuie să fie pentru naturile timorate şi reacţionare formele introduse după război. Şi în adevăr, asistăm la apariţia încă dezorientată a unei nouă ediţii a junimismului. Nivelul cultural al ţării, şi ne gîndim mai ales la masele profunde, nu este, fără îndoială, apreciabil mai (a legii catolice) s-ar fi săvîrşiţ, minţile moldovenilor ar fi fost mai repede • şi mai deplin luminate ; între Apusul, de unde a pornit aşezarea noastră în aceste părţi ale barbarilor slavi şi turei, şi noi, ramură răzleaţă, s-ar fi statornicit' nouă şi trainice legături-. Aşa' ager cum este poporul nostru, am sta astăzi în rîndurile dintâi ale popoarelor de cultură." Aceasta o spune d. Iorga în 1904, în toiul „sămănătorismului11 ! (Facem graţie cetitorului de citaţii d’in alţi autori.) Ain spUs-o şi noi. Am spus -că, dacă am fi fost catolici în veacurile trecute, poate am fi produs şi un... Copernie ! 116 ridicat decît pe vremea criticii junimiste. Şi dacă pe atunci colegiile restrînse erau o haină prea nepotrivită, pentru noi, se înţelege de la sine cum poate fi privit, votul universal egal şi direct din punctul de vedere al unei astfel de critice. Evident, votul universal nu a răsărit la noi din evoluţia noastră. Nu este faţă cu organismul nostru social ca pielea unui trup, ci ca o haină de împrumut, croită pe alt corp. Dar Introducerea votului universal este o fatalitate istorică. Chiar dacă nu ne era. impus de împrejurări auguste, încă ar fi trebuit să-l introducem de bună voie, pentru că, rămaşi în urma Occidentului, trebuie (nu se poate altfel) să introducem în definitiv toate formele sociale şi politice pe care le îmbracă Occidentul. Şi cum veşnic vom fi în urma Occidentului şi veşnic va trebui să introducem tot ceea ce se va fi produs în Occident, urmează că vom fi etern în perioada de tranziţie acută pănă atunci cînd evoluţia socială, va ajunge la termenul ei — pănă cînd nu se va mai produce nimica aiurea, pe care să avem apoi nevoie să-l transportăm la noi.“ Am ales cîteva citaţii din numerele de după război, ale Vieţii româneşti, pentru că aceste numere puteau fi cetite şi de tinerii de la Cuvîntul liber, mai ales că unii din ei au colaborat în acest timp la Viaţa românească şi credem că ei nu cetesc într-o revistă numai propriul lor scris. Articolele din care am făcut citaţiile de mai sus ar fi fost de ajuns ca aceşti domni să cunoască atitudinea noastră faţă cu problema. Iar rîndurile dintr-un număr al V. r. din 1922, citate mai sus — „In Viaţa românească. noi am dezvoltat pe larg aceste consideraţii" —, puteau să le dea indicaţii asupra trecutului acestei reviste. Domnii de la Cuvîntul liber erau datori să cunoască toată Viaţa românească. Cînd vrei să defineşti im obiect,, trebuie să-ţi înăbuşi dezgustul pe care-1 ai pentru el şi să-l cercetezi. Dacă totuşi nu-ţi poţi înăbuşi dezgustul,, atunci taci, nu mai filozofezi asupra Iui. Dacă ar fi căutat întăi să cunoască ceea ce defineşte, Cuvîntul liber ar fi aflat că noi am vorbit pe larg de : „fatala presiune a Apusului asupra ţărilor române, care,. cum s-a zis, sînt ca nişte provincii ale Europei în imposibilitate de a rămîne în afară de mişcările sociale ale continentului". 117 & Aceasta este faimoasa lege — de unde urmează, cum vedeţi, că ne-am „prăbuşit" înşine acum aproape douăzeci de ani. Am subliniat mai sus cuvintele „cum s-a zis", fiindcă această lege, „descoperită" în acest, sezon, a fost descoperită de Gherea acum patruzeci de ani şi a fost utilizată de el mereu în toate scrierile şi polemicile sale (cuvîntul „orbita", care face atîtea furori azi, l-a scris Gherea de cinci sute de ori). Ar mai fi aflat Cuvîntul liber că noi am învinuit „Junimea", pe Maiorescu, pe Eminescu, pe Caragiale, că : „n-au înţeles fatalitatea lucrurilor, n-au înţeles că Bomânia trebuia să îmbrace acele forme nouă" şi. insis-tînd că „e o copilărie aerul ţifnos cu care conservatorii doctrinari privesc aşa-numitele «forme nouă» şi «pervertirea» mentalităţii româneşti de cătră cugetarea străină" ; că, luînd taurul de coarne, am susţinut, în special contra „Junimii", că : „binele va veni tocmai prin ducerea mai departe a constituţionalismului liberal" ; iar cu pri-•vire la satirizarea junimistă a instituţiilor fără substrat real, am susţinut că : „trebuie să se creeze întăi teatre şi apoi piese de teatru, actori ; întăi universităţi şi apoi ştiinţa naţională etc.“. Am dovedit, pragmaticeşte, că „Junimea" n-a avut dreptate în lupta ei contra formelor nouă, prin consideraţia că aceste forme au dat rezultate bune pe lîngă fatalele dureri şi ridicole ale unei perioade de tranziţie. Această transplantare a formelor nouă am preamărit-o, recunoscînd meritul Munteniei de a o fi înfăptuit („munteanul I. Brătianu" al d-lui Lovineseu — altă „descoperire" a sa) : „Muntenia face o operă mai necesară (decît Moldova) ; ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinei sociale, caută să transplanteze din Apus formele sociale... Muntenia şi-a plătit tributul cătră românism prin marea ei luptă pentru crearea României moderne." Cuvîntul liber găseşte şi el o formulă pentru legea •cea nouă : „De sus în jos". Ar fi şi acest „de sus în jos" menit să „prăbuşească" poporanismul! Dar, ca de obicei, poporanismul, dintr-un zel suprem de autoasasinare, s-a „prăbuşit" complect, căci, nemulţumit cu simpla idee că formele provoacă fondul „de sus în jos", el a tras concluzii extreme pentru „de sus în jos". In adevăr, din teoria formei „provocătoare" de fond, 118 el a tras concluzia că liberalii au guvernat atît de mult ■—? şi chiar din opoziţie —, pentru că reprezentau formele nouă care trebuiau mereu introduse şi în■ chip fatal (Legea!); a mai tras concluzia că la noi guvernele au menirea de a face educaţia europeană a publicului; că guvernele sînt mai bune decît publicul,, pentru că ele sînt formele nouă, iar publicul e tradiţia. Ce orgie de „sus în jos" ! Dar Cuvîntul liber a mai descoperit ceva impresionant împotriva noastră şi tot, desigur, în d. Lovinescu : că românii au trebuit să creeze totul din nou în contra tradiţiei, că tot ce avem bun e importaţie occidentală etc., „descoperiri"' menite, fireşte, să prăbuşească poporanismul. B, iarăşi, autoasasinare. Noi am spus foarte ■ de mult că,'din împrejurări istoric» nenorocite, poporul român, atît de bine înzestrat, „oare n-a creat aproape nimic, a introdus aproape tot",, că „noi nu ne-am dezvoltat în voie după firea noastră* căci am fost subt turci (şi un timp şi subt ruşi). Tot ce-a fost, a fost mai mult sau mai puţin în funcţie de această tristă situaţie a noastră." Că : „cei care se ridică împotriva celor de la 184$ se fac, fără să vrea, apărătorii fanariotismului şi ai rusismului, căci înainte de influenţa europeană de la începutul veacului XIX, ţara era fanariotizată Că : „era nu numai fatal, dar chiar necesar ca ţările române să lepede haina fanarioto-turcă şi să se organizeze europeneşte". Că : „influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale sînt două fenomene concomitentea. Că (băgaţi de samă până unde am mers noi în cîn-tarea ditirambică a formelor nouă) : „bogăţia limbii populare şi a spiritului popular au rămas un subsol neexploatat cită vreme cultura apuseană nu şi-a îndeplinit, rolul ei salutar". Că chiar naţionalismul (în înţelesul bun al cuvîn-tului) se datoreşte influenţelor străine (ideologiei Revoluţiei Franceze). Aceste lucruri le-am spus mai ales în contra d-lui Bădulescu-Motru, căruia vedem că acuma i se servesc din nou, mai debil — ca o noutate ! Această luptă a Vieţii româneşti pentru apărarea formelor nouă şi în contra obscurantismului social, po- litie şi cultural (luptă purtată în tot timpul apariţiei Vieţii româneşti, prin articole şi polemici, care ar alcătui mai multe volume) am început-o într-o vreme cînd toată cultura noastră era reacţionară ; cînd reviste ca Sămă-nătorul, Convorbiri literare, Luceafărul şi oameni ca Ma-iorescu, id. Iorga, Aurel Popovici reprezentau cu tărie şi cu prestigiu reacţionarismul ; cînd partide întregi aveau o ideologie contradictorie ideologiei Revoluţiei Franceze ; cînd universităţile şi Academia erau dominate de acest spirit, hrănit de concepţiile reacţionare ale Germaniei. Şi cînd, în această atmosferă, Viaţa românească a luptat cu tărie şi fără preget împotriva tuturora, este onorabil a o muta în cîmpul adversarilor ei, din nevoia de a o asasina ? Cuvîntul liber e adoratorul formelor nouă şi al culturii apusene. De ce nu introduce aceste forme nouă şi această cultură în procedeele lui publicistice ? S-ar putea imagina în vreo ţară din Apus o astfel de mistificare a publicului cetitor ? Pentru desfătarea cetitorilor noştri trebuie să mai adăogăm că, pe vremea cînd noi luptam împotriva duşmanilor formelor nouă, cînd această luptă avea cu totul alt rost şi altă greutate deeît astăzi, cînd încă era, cum s-ar zice, stare de război şi nu venise vremea „voinicilor care se arată după război14 — d. Lovinescu, colaborator al Convorbirilor literare, făcea pe tradiţionalistul sub direcţia d-lui Mehedinţi, aplauda lupta junimistului Cos-tache Negruzzi împotriva răspîndirii culturii ! la sate („armă primejdioasă44), se declara împotriva „exodului satelor la oraşe44, împotriva primejdiei „proletariatului intelectual44, deplângea dezrădăcinarea, citind pe Barres, cu alte cuvinte, aplauda lupta lui Gostache Negruzzi împotriva burghezirii ţării (atît de scumpă Cuvîntului liber) ; se asocia la teoria lui Negruzzi că nu „boierescului44 (adică iobăgiei) şi „subprefecţilor44 (adică regimului de-a-tunci) se datorea starea rea a ţărănimii, ci „lenei44 şi „beţiei44 ţăranului. Şi glumea pe socoteala apărătorilor formelor nouă de la mijlocul veacului trecut, care protestau împotriva ideilor lui Negruzzi, numindu-i „poporanist!44 ai vremii aceleia ! Cuvîntul liber, după ce ne prăbuşeşte cu legea „descoperită44 de d. Lovinescu, ţine să ne mai prăbuşească 120 încă o dată cu descoperirea sa proprie că atitudinea noastră faţă cu „spiritul critic în cultura românească" e reacţionară. Cuvîntul liber insinuează că noi am aderat la „critica" făcută formelor nouă de-a lungul veacului trecut. Dar noi am spus că aproape toţi reprezentanţii „spiritului critic" au fost împotriva formelor nouă şi i-am combătut din cauza aceasta ! Nu ştie acest lucru Cuvîntul liber ? Dacă nu ştie, de ce scrie ? întrebăm şi noi aşa degeaba... Am combătut pe Alecsandri (în care noi, cei dintâi, am descoperit un junimistizant). Am combătut pe Cos-tache Negruzzi (pe care l-am numit „primul junimist"). Am combătut pe Maiorescu, pe Eminescu, pe Caragiale (pe care, în contra lui Gherea, câre-1 trata drept spirit indiferent în politică, l-am taxat reacţionar). Am combătut pănă şi pe vechii socialişti, pentru antiliberalismul lor. Şi a*m regretat că atîtea capete eminente n-au aderat la formele nouă, ajutînd pe întroducătorii lor să le adapteze mai bine. Şi cînd noi am căutat cu luminarea să descoperim spirite reacţionare şi reacţionarism în spiritele care treceau drept liberale — spre a le combate —, este cinstit să fim taxaţi de reacţionari tocmai din cauza, şi cu ocazia, acestei atitudini a noastre ? Dintre „spiritele critice" de care ne-am ocupat, am aprobat numai pe Kogălniceanu, A. Russo şi Odobescu, pentru că ei au fost partizanii formelor nouă. Ori poate nevoia, pur şi simplu, a spiritului critic, adică a spiritului de discernămînt, pe care l-am recunoscut noi ca necesar la introducerea şi adaptarea formelor nouă — acesta este reacţionarism ? Dar se poate face ceva în lumea aceasta — afară de actele habituale şi cele reflexe — se poate măcar mobila o casă fără alegere ? „Spiritul critic" e implicit în orice act de voinţă conştientă. De fapt, s-a introdus ceva la noi fără alegere ? S-au tras la sorţi formele europene ? (Căci nu erau numai de un fel !) Nu s-a ales constituţia (cea belgiană) ? Nu s-a ales codul (cel napoleonian) ? Nu s-a ales tipul de universitate (cel francez şi pe urmă ceva din cel german) ? Nu s-a ales tipul de armată (cel prusac) ? Şi dacă nu se alegea, era bine? Şi dacă s-a ales rău, a fost... bine ? 121 Şi dacă s-o ales bine, a fost... rău? Şi întrueît nu s-a ales, ci s-a luat la întîmplare, a fost bine ? Şi In constituţia belgiană, în codul Napoleon etc., nu s-au făcut alegeri? Şi, dacă nu s-au făcut, a fost bine ? Şi întrueît nu s-au făcut de-ajuns, a fost bine ? Şi numai dacă ni se va dovedi că toate formele introduse au fost exact cele care trebuiau să fie adaptate ; şi că felul cum au fost adaptate a fost .exact felul cum trebuia să fie adaptate; numai atunci regretul nostru că atîtea capete eminente au stat deoparte, sterpe, în atitudine negativă şi duşmănoasă, faţă cu formele nouă, în loc să le îmbrăţişeze, numai atunci acest regret al nostru va fi zăldamic. A fost nevoie-.de atîta spirit de diseernămînt şi cunoaştere: clară a realităţilor noastre, incit chiar în vremea cînd spiritele conştient critice nu stăteau de o parte — în vremea lui Kogălniceanu — tot ce poate spune că s-a făcut tot ceea ce era posibil de făcut. Cine nu ştie că formele nouă se puteau introduce mai bine, mai eficace ? Fără să mai vorbim de constituţie, cod, organizare administrativă etc., să ne oprim la o formă nouă, asupra căreia discuţia e mai uşoară şi cu sorţi de a fi înţeleasă de toată lumea. Take lonescu spunea că la crearea universităţilor ar fi trebuit să aducem profesori străini (cum au făcut japonezii cînd s-au europenizat). Cine nu vede că Take lonescu avea dreptate şi că, dacă entuziasmul creator ar fi fost temperat de timiditatea spiritului critic şi am fi avut o generaţie, două de profesori străini, s-ar fi creat încă de mult o pepinieră de români europeneşte-învăţaţi şi că azi cultura noastră ar îi mai serioasă ? Iată deci o formă nouă, care putea să fie mai bună. Cit priveşte problema limbii literare române şi a literaturii naţionale, nimene nu va susţine, sperăm, că ar fi trebuit să se latinizeze, italienizeze, „pumnizeze" ori francizeze limba română, nici că literatura naţională ar fi trebuit să fie o pastişare a lui Lamartine şi Hugo. Aici „spiritele critice" au avut, toate, dreptate. Aici, novatorii extremi n-au avut (dreptate — cum dovedeşte dezvoltarea ulterioară a limbii literare şi a literaturii naţionale. 122 Literaturile şi chiar limbile se influenţează unele pe altele, dar nici un popor nu împrumută limba şi literatura de la alte popoare, cum împrumută formele politice şi sociale. Dar ajunge !... Bineînţeles că tot ce-am spus aici nu va însemna nimic pentru Cuvîntul liber. Amorul şi ura sînt impermeabile la argumente. înainte de a isprăvi, nu putem uita pe oamenii serioşi, pe cei care cugetă ştiinţific, adică sociologic. Pentru aceştia vom aminti că, dacă am susţinut legitimitatea introducerii formelor nouă şi teoria că formele provoacă fondul, aceasta nu însemnează că le-am socotit venite aşa din senin, aduse aici de nişte tineri idealişti. ; Noi am arătat că, pe lîngă alte cauze, în Principate eiista o clasă căreia îi convenea ideologia Revoluţiei Franceze : boierinaşi în luptă cu protipendada şi cu „suzeranii şi mai ales „protectorii Principatelor; că în Muntenia la boierinaşi s-a aliat şi burghezia — de unde a‘urmat că „revoluţia*4 a fost mai serioasă în Muntenia; că burghezia mare s-a creat mai ales în Muntenia ; şi că' cultura a fost reprezentată în perioada aceea în Muntenia mai mult de burghezi, pe cînid în Moldova mai mult de boierinaşi. Aşadar, n-am făcut raţionalism şi idealism ieftin. Viaţa românească, nr. 12, 1924 % î Altă... polemică Ce să facem ? Sîntem atacaţi din toate părţile. Cetitorii noştri ne vor ierta că-i întreţinem cu acest gen literar, în loc să le dăm lucruri mai profitabile. Iată despre ce e vorba acum. La atacurile violente şi din senin ale d-lui Sanielevici, îndreptate împotriva noastră, în articolul d-sale despre Panait Istrati (unde d. Sanielevici se ocupă şi de toaleta noastră) a răspuns, cum şi-or mai fi aducînd aminte cetitorii noştri, unul dintre noi, d. Ralea. Articolul d-luî Ralea era provocat, anhiprovoeat, aşadar cu totul defensiv. Acestui răspuns îi răspunde în Adevărul literar, după două luni, un domn care iscăleşte Alexandru Claudian, de care pănă acuma n-am avut onoarea să auzim şi pe. care, dar, nu am avut onoarea să-l atacăm nici măcar în gînd. Evident, într-o discuţie publică se poate amesteca oricine. Dar tonul acestui domn, intrat ex abrupto în discuţie, e atît de enervat şi de mînios, încît pănă şi redacţia Adevărului literar a simţit nevoia să facă rezerve şi să dezaprobe. Şi dacă /d. Claudian nu e un frate ori un fiu al d-lui Sanielevici, starea de suflet de care dă dovadă rămîne un mister. Iar faptul că şi-o dă pe faţă — o curiozitate rară, căci chiar un fiu trebuie să se comporte într-o discuţie publică ca un scriitor, şi nu în calitate de rudă. Adevărul literar îşi justifică publicarea insultelor la adresa noastră şi a altora prin consideraţia că d. Sanielevici „şi-a cîştigat de mult dreptul de a spune ce crede în orice publicaţie44. Dar acest drept şi l-a cîştigat şi d. Claudian ? Ori poate d. Claudian participă prin ereditate la dreptul d-lui Sanielevici ? A delegat d. Sanielevici pe d. Claudian să răspundă ? Şi odată cu delegaţia i-a 124 dat prin procură şi „dreptul" de care vorbeşte Adevărul literar ? Adevărul literar zice că „se înţelege de la sine că nu-şi însuşeşte aprecierile" d-lui Sanielevici şi ale procu-ristului său. Desigur, o publicaţie poate, la urma urmei-, desolidarizîndu-se de aprecieri, să le publice (de ce le-o fi publicînd, totuşi, dacă nu le crede adevărate ?), dar poate o redacţie să publice insulte pe care nu le crede meritate ? De lipsa de simţ moral al unuia dintre noi, de arivismul şi diploma bună pentru Orient a altuia, de sălbăticia unui al treilea şi de alte gingăşii ale d-lor Sanielevici şi Claudian direcţia Adevărului literar nu se simte răspunzătoare ? Atunci ce rol are direcţia unei publicaţii ? Şi nici măcar de ridiculizarea laşului făcută în numele Bucureştilor ? Căci ofensiva Sanieleviei-Claudian împotriva noastră s-a transformat în una împotriva Moldovei şi a laşului. Să vedem cum apără d. Claudian pe d. Sanielevici. Ca să salveze pe d. Sanielevici de ruşinea că altădată aderase la „poporanism" (aderare pe care d. Sanielevici a mărturisit-o' înainte de a o fi relevat şi noi), d. Claudian zice că d. Sanielevici a scris numai un singur articol poporanist... Unul sau o sută, nu e acelaşi lucru ? Unul se scrie fără adeziune, fără convingere ? Cîte articole trebuie să scrii ca să arăţi că eşti convins de ceva ? Dar d. Claudian spune singur, imediat mai departe, cît de zelos „poporanist" a fost d. Sanielevici : „D. Sanielevici, zice d. Claudian, îşi exprima (în acel articol) speranţa că după scriitorii poporanişti fără talent vor veni poate alţii cu talent". Dacă-şi exprima această speranţă însamnă că ţinea mult la poporanism şi voia să-l vadă strălucit ! Altfel; şi-ar fi exprimat teama că poporaniştii vor avea cîndva talent şi astfel vor răspîndi cu brio tendinţile lor „reacţionare". Să nutreşti speranţa că răufăcătorii au să procedeze cu talent! (Dealtfel, d. Sanielevici nu a spus că scriitorii poporanişti n-au talent. E aproape de mintea oricui — şi a celui mai prost om — că nu putea spune acest lucru în Viaţa românească.) Tot aşa de inteligent îl apără d. Claudian pe d. Sanielevici şi mai departe. Ca sâ-1 glorifice, d. Claudian face lin mic istoric al meritelor ştiinţifice ale d-lui Sanielevici (lucruri toate 125 în afară de chestie, dealtfel) şi începe cu „magistrala" explicare ce a dat d. Sanielevici „takismului", ca uri produs al „nemulţumirii funcţionărimii şi midi burghezii urbane pe vremea economiilor de după 1900“. Dar această explicare „magistrală", exact aşa a fost dată de popora-nişti cu zece ani mai înainte. Relevarea unei idei a d-lui Sanielevici identică şi posterioară aceleiaşi idei emisă: de poporaniştii „mici burghezi" fără frizură, proşti şi inculţi, şi ieşeni pe deasupra, este un serviciu adus d-lui Sa-nielevid ? Apoi d. Claudian rezumă broşura d-lui Sanielevici Poporanismul reacţionar. La acea broşură n-am răspuns. Mai întăi, pentru că am crezut că atacurile acele nu puteau fi luate în serios de oamenii imparţiali (pentru ceilalţi, orice discuţie e inutilă), şi al doilea, dintr-un sentiment de pietate pentru e veche prietenie, cimentată odinioară şi printr-o luptă comună în favoarea „poporanismului reacţionar". Am ţinut numai-să facem, atunci, două rectificări, pentru că era vorba de fapte, şi cum acum erau cetitori tineri, care nu cunoşteau trecutul revistei noastre — ne-am temut să nu se creadă că am fi cultivat nişte idei stupide, pe care ni le atribuia d. Sanielevici. D. Sanielevici scrisese că noi am profesa psihologia de rasă, conform căreia am explica ideile şi sentimentele scriitorilor români prin urmele de sînge grecesc sau chinezesc pe care le-ar avea în vinele lor. Trebuia să protestăm şi să dovedim că e un neadevăr. Al doilea neadevăr era cu privire la protecţionismul poporaniştilor. Cum pentru noi protecţionismul îri România mică a însemnat crearea unei industrii rele şi scumpe eu banii statului, luaţi din munca noastră — şi fără nici măcar speranţa, necum existenţa unei industrii adevărate naţionale —, afirmarea că am fost protecţionişti (cînd noi combătusem protecţionismul) ni s-a părut o învinuire gravă şi am ţinut să protestăm. Şi trebuie să adăugăm ceva. Pentru ce d. Sanielevici şi apărătorul său, care se pun în slujba creării burgheziei naţionale, se -ridică împotriva protecţionismului liberal ? Există un alt mijloc de a crea o burghezie naţională ? Dar în sfîrşit, asta e treaba dumnealor. şi a d-lui Vintilă Brătianu ! D. Claudian, ca să ■ .arate şi ialte descoperiri „magistrale44 ale d-lui Sanielevici, dezgroapă descoperirea maestrului său că poporaniştii sînt vinovaţi de răscoalele din 1907, în complicitate cu liberalii. Nu-i face un serviciu d-lui Sanielevici această exhumare. Dacă noi sîntem vinovaţi de acele răscoale, dacă am avut sufletul aşa de mişel să înnebunim pe ţărani, atunci pentru ce d. Sanielevici a venit la noi, după răscoale, a colaborat, s-a făiout poporanist, a intrat în redacţia revistei şi a fost mereu prietenul şi colaboratorul nostru ? D. Sanielevici e un om, ierte-ne expresia, hărţăgos — şi cînd a scris Poporanismul reacţionar era în toane rele. E singura d-sale scuză onorabilă pentru afirmarea că poporaniştii sînt vinovaţi de răscoale. Ce Dumnezeu, ne ştie bine cine sîntem ! D. Claudian mai reeditează învinuirea (?) d-lui Sanielevici că poporaniştii au susţinut exproprierea şi votul universal, ca să înece pe takişti şi să distrugă pe conservatori, deci au fost reacţionari. Dar d. Sanielevici a fost în contra votului universal şi a exproprierii? N-a fost şi d-sa pentru ele, adică... reacţionar ? In sfârşit, atitudinea d-lui Stere în politica externă — alăturea de Germania —, d. Sanielevici a explicat-o (şi d. Claudian admiră din răsputeri) prin dorinţa sa ca Germania să învingă şi să fie, deci, în stare a ne împiedeca să facem o industrie naţională (atunci de ce d-lui Sanielevici îi trebuie — şi deci inventează că d. Stere era protecţîonist al industriei române naţionale ?). D. Sanielevici găseşte un argument în faptul că ş[ boierul Carp era cu Germania. Boier = duşman al burgheziei, deci al industriei. Quod demonstrandum erat... Boierii au fost cu Germania ? Dar boier era şi Nicu Filipescu şi d. Mişu Gantacuzino ! Ei de ce au fost contra Germaniei? Şi cîţi alţi boieri! Marea majoritate a boierilor. Şi apoi, atâţia „reacţionari44, „mici burghezi44, „ţărănişti*, d. Iorga şi tot partidul său, cu d. Cuza cu tot! Admirabil ! D-nii Stere, Patraşcanu, Arghezi, Ga-laetion, aceşti reacţionari înapoiaţi, duşmani ai occiden-tâlismului, se temeau să nu se' burghezifice ţara, iar Filipescu şi mai toată boierimea;' şî d-nii Iorga, Cuza şi partidul şi curentul lor etc!, doreau burghezi rea ţării, ca şi d. Sanielevici, şi probabil cu gîndul, ca şi d. Sanie- 127 levici, ca prin burghezie să-şi vadă realizat şi visul lor socialist!:[...] Pentru d-voastră interes naţional nu există ? Există numai interes de clasă ? Şi apoi ce interes de clasă împiedeca pe d. Stere să se teamă de industria adevărată ? Al clasei sale ? Iar interesele ţărănimii (sau ale micii burghezii rurale, cum spuneţi d-voastră), îmbrăţişate de d. Stere, aveau să fie periclitate de industria adevărată ? Şi poate mai mult de industrie decît de latifundiu ? De latifundiul care ar fi găsit un sprijin în Germania iun-kerilor victorioasă ? (Germanii, în vremea ocupaţiei, au interzis d-lui Stere orice cuvînt în publicitate în favoarea exproprierii şi a votului universal.) Dar mai putea fi vorba de interese de clasă, cînd existenţa ţării şi chiar a neamului era în primejdie ? Mai putea fi vorba de aşezat gospodăria, când trebuia de apărat cu orice preţ casa ? Dealtmintrelea, dacă e iertat la urma urmei unor băieţi literari să tot vorbească de antioccidentalismul nostru, acest lucru nu-i este iertat unui bărbat literar ca d. Sanielevici. D. Sanielevici ştie că toată ideologia Vieţii româneşti purcede din ideologia Revoluţiei Franceze, d-sa ştie că noi am apărat, de cînd scriem, această ideologie, d-sa ştie că, în cultura românească, de la 1900 încoace, noi am fost singurii reprezentanţi ai acestei ideologii (prin noi, îl înţelegem şi pe d-sa), cu toate concluziile ei practice. Cît despre eternul refren al „micii burghezii", în slujba căreia s-ar fi pus poporanismul Vieţii româneşti — cum să ne explicăm perseverarea „diabolică" a d-lui Sanielevici ? Pentru cine am luptat noi ? Oare despre interesele „micii burghezii" a vorbit d. Stere în toate cronicile sale interne din V.r. ? Iar, în critica literară, cînd am vorbit cu aversiune despre mica burghezie rurală (de pildă, eu privire la proza d-lui Sandu-Aldea), făceam noi servicii „micii burghezii" ? D. Sanielevici nu poate ataca pe ţărani (e la noi încă o psihologie ţăranofilă, rămăşiţă a ţăranofilismului de altădată a tuturor intelectualilor români, pe care e neoportun s-o jigneşti) şi atunci îi transformă în mici burghezi" pentru... uşurinţa discuţiei. 128 Dealtfel, mica burghezie, politiceşte, trebuie să fie revoluţionară şi -deci utilă ca aliată în luptă. Oare socialiştii occidentali nu s-au adresat şi ei întotdeauna şi la mica burghezie, în lupta lor cu burghezia ? Reforma cea mai importantă a fost votul universal, şi mica burghezie trebuia să-l susţie, din interes de clasă’. Din acest punct de vedere, greşeam, făceam pe esteţii în V.r. cînd atacam în critica literară mica burghezie. Dar aşa făceau şi socialiştii din toată lumea ; huleau mica burghezie, dar îi cereau voturile. Să răspundem la toate contorsiunile d-lui Claudian ? Şi la insultele sale ? Fie ! Pe scurt. D. Claudian susţine, şi dumnealui, că socialiştii de la noi trebuie să lucreze pentru crearea burgheziei, pentru ca apoi s-o darme... Nenorocirea este că nici un lucrător nu vrea să se dedea la acest sport caraghios. Lucrătorul în fiecare moment e în luptă cu burghezia şi nu are timp cînd s-o ajute ! A zidi o casă zi cu zi şi a o dărma în acelaşi timp zi cu zi nu se poate. Un fel de Meşter Manole care ar clădi ziua şi, singur, ar dărma noaptea. Ca filozof poţi să constaţi că trebuie întâi o burghezie, pentru ca să poată exista apoi un socialism. Ca socialist nu ai de făcut altceva decît a lupta împotriva burgheziei, multă, puţină, cît există. Şi d. Ralea a vorbit de „Socialismul sui-generis“ al d-lui Sanielevici, nu de „marxismul sui-generis44, cum, falşificînd, citează d. Claudian. Marxismul era în altă ordine de idei. Şi dacă d-nii Sanielevici şi Claudian sînt socialişti, trebuie să se înscrie imediat în clubul socialist şi să lupte la dărîmarea burgheziei; existente. D. Istrati. D. Claudian vrea să probeze cu argumente sentimentale că d. Istrati e scriitor român : „Omul care a trăit 40 de ani în România41. „Care ne face cinste.44 Sînt în zădar toate aceste „argumente44. O operă face parte din literatura ţării în limba căreia e scrisă. Acum Chira Chi-ralina a fost tradusă în româneşte. A auzit cineva vreodată de un scriitor englez tradus din franţuzeşte ? Istrati, zice d. Claudian, e reprezentantul proletariatului calificat, pentru că în viaţa sa a avut discuţii cu 129 proletari calificaţi şi pentru că scrie pentru proletarii calificaţi din Apus. Noi am fi crezut că o operă literară e aşa sau altfel după conţinutul ei. Şi pănă nu ni se va dovedi că conţinutul operei d-lui Istrati arată, el, psihologie de proletar, adică viaţă văzută şi tratată ide un proletar — şi poate încă chiar viaţa socială contemporană din societăţile capitaliste văzută de un proletar, pănă atunci ne vom îndărătnici a nu vedea nici o legătură între proletariatul calificat şi opera d-lui Istrati. Sîntem siguri că, dacă d. Sanielevici nu ştia de cine e scrisă Chira Chiralina, nici prin gînd nu-i venea noţiunea de proletar calificat. Oricine însă, dacă ar ceti un exemplar din Une idylle tragique fără cupertă, ar vedea că are de-a face cu un francez parizian şi snob. Şi dacă d. Claudian zice că d. Istrati a scris pentru o clasă, atunci pentru ce i se pare că atribuim o absurditate d-lui Sanielevici cînd afirmăm că d-sa a spus că d. Sadoveanu a scris pentru „mica burghezie41 rurală ? Da, aşa a spus şi spune d. Sanielevici de douăzeci de ani. Şi teoria asta curioasă că scriitorul scrie anume pentru o clasă e, cum se vede, teoria comună a şcolii Sanielevici, teorie după care Vlahuţă şi Eminescu, Bră-tescu-Voineşti şi Alecsandri nu ar avea în opera lor caractere de clasă, pentru că fac parte din anumite clase, ci pentru că au scris pentru acele clase, care nu erau ale lor şi pentru că au discutat cu oameni din acele clase străine lor. D. Claudian zice că „d. Ibrăileanu44 ştie ce influenţă are clasa asupra scriitorilor. Sperăm că ştie. Dar ştie altfel decît d. Claudian. A spus-o pe larg de multe ori. D. Claudian (conform reţetei maestrului său) laudă pe d. Istrati, înjosind în dreapta şi-n stînga tot felul de literaturi. Acum i-a venit rîndul şi realismului rusesc, care e „mai puţin artistic ca al lui Istrati". Cine-o fi acel realism rusesc ? Şi apoi, iarăşi şi iarăşi, d. Sadoveanu... Fiindcă Unchiul Anghel e crîşmar şi fiindcă d. Sanielevici şi-a adus aminte, de titlul unei nuvele a d-lui Sadoveanu de acum douăzeci de ani, care are în el cuvîntul crîşmă, apoi şcoala Sanielevici se dedă de jumătate de an la comparaţii, ca să distrugă pe d. Sadoveanu. A cetit d. Claudian Crîşma lui Moş Precu ? S-o cetească şi va vedea ce aversiune îi va inspira d. Sado- 130 veanu pentru popii beţivi şi răi şi pentru eroul nuvelei, care-şi torturează femeia ; va vedea ce compătimire îi va inspira d. Sadoveanu pentru victime. Va vedea că Crîşma lui Moş Precu e cu mult mai morală decît literatura d-lui Istrati — ceea ce nu scade talentul d-lui Istrati. Va mai vedea în Crîşma lui Moş Precu şi o satiră virulentă a lipitorilor satelor. Dar d. Sanielevici zice că în Crîşma lui Moş Precu fostul haiduc (sublinierea cuvîntului „fostul44 ar fi din partea noastră un răspuns suficient!) Moş Precu e luminat simpatic şi că cineva care a fost haiduc în Bucovina... n-a fost haiduc, ci hoţ, căci în Bucovina, ţară cu administraţie europeană, nu era teren pentru haiducie, ci pentru hoţie !... Vă place ? In loc să spună că d. Sadoveanu nu ştie istorie, sociologie, mai ştim. ce, că greşeşte cînd imaginează un haiduc bucovinean — îl învinuieşte de imoralitate ! Ori d. Sanielevici crede că Moş Precu a existat ? Că l-a văzut d. Sadoveanu în Bucovina pe la 1840 ? Şi a luat pe acest hoţdrept haiduc, fiindcă d. Sadoveanu, imoral cum e, confundă pe hoţi cu haiducii ? Sînt lucruri' care trebuie lăsate baltă, cînd aperi inteligent pe cineva. Dar d. Claudian nu ştie să apere: Aşa, de pildă, la mirarea noastră că d. Sanielevici, făcînd istoricul ţărănismului reacţionar şi al descoperitorilor de genii naţionale, n-a citat pe d. Iorga, şeful acestui ţărănism şi cel mai fecund descoperitor de genii — d. Claudian, deşi nu poate răspunde nimic, în loc să tacă, se dedă la exclamaţii, care nu conţin nici o substanţă. Rămîne şi mai în picioare faptul că d. Sanielevici, vorbind de epoca napoleoniană, a tratat pe larg despre Murat şi Ney, dar n-a spus un cuvînt despre Napoleon... Cu privire la însumarea d-lor Lovineseu, Dragomi-rescu etc., etc., la „poporanism44, d. Claudian zice că d. Sanielevici nu a spus că acei domni sînt poporanişti, ci că au creat genii „odată cu apariţia poporanismului. Ce mai apărare ! Dacă acei creatori de genii nu sînt poporanişti, atunci ce răspundere are poporanismul de prolificitatea lor în genii ? „Odată cu poporanismul44 a apărut şi takis-mul, şi sanielevicismul. E vina ori meritul poporanismului ? „Odată cu poporanismul44 s-a năruit Messina de cutremur, s-a scufundat Titanicul în ocean şi împără- 131 teasa Germaniei a născut o fată. E vinovat poporanismul de cele două sinistre şi merită hiritisiri pentru fericitul eveniment ? Adică d. Sanielevici nu ponegrea poporanismul şi prin d-nii Dragomirescu şi Lovinescu ? Ş-apoi pentru ce, din aversiunea pentru poporanism, Blasco Ibanez, mai ales cel de-acum, care confecţionează literatură, trebuie să fie un mai mare scriitor decît Proust şi Valery ? Şi pentru ce a admira pe aceşti doi scriitori este a fi ieşean înapoiat de pe malurile Bahluiului ? Şi cum se împacă valerysmul, de care sîntem acuzaţi, cu mic-burghezismul erîşmăresc, de care sîntem acuzaţi în acelaşi timp ? Nişte snobi ca noi ar trebui să ne prefacem că nu putem suferi Crîşma lui Moş Precu !! Şi cum, apoi, se împacă afirmarea că d. Ralea (ca şi noi toţi) reprezintă le dernier cri al snobismului parizian — cu afirmarea faptului (infamant, după socoteala d-lui Claudian !) că acelaşi d. Ralea a stat degeaba la Paris, dacă s-a întors tot ieşan, tot moldovan, tot plin de spiritul ţării şi al poporului său ? Urmează insultele adresate d-lui Ralea. Din delicateţă faţă cu el, nu răspundem. Afară decît la una. Ne folosim de faptul că d. Ralea lipseşte de multă vreme din Iaşi şi că va .mai lipsi, pentru a-i face puţină... biografie. Procuristul d-lui Sanielevici afirmă (cu ce scop ?) că d. Ralea posedă o „diplomă bună pentru Orient“. Aceasta se cheamă „polemică** occidentală. (Şcoala Sanielevici este foarte occidentală, cum se ştie.) D. Ralea este doctor în drept şi doctor în filozofie. E doctor de stat. Foarte puţini români posedă astfel de diplomă. A luat doctoratul cu cea .mai mare „notă** posibilă. Teza sa de doctorat in filozofie a fost premiată. E prefaţiată de d. Bougle, oare îl tratează acolo ca pe un „învăţat**. Cînd a fost în România, în interviul pe care i l-a luat Adevărul, d. Bougle a ţinut să vorbească cu elogii de învăţatul român Ralea. Atunci cum stăm cu „diploma bună pentru Orient** ? Aşa se „polemizează** ? Viaţa românească, nr. 12, 1924 Curiozităţi Am cetit undeva că punîndu-se Oameni din lună pe masa clinicii unde d. Mihail Dragomirescu îşi învaţă ucenicii cum să disece literatura, s-a ajuns la concluzia că d. Sadoveanu a voit să iasă din genul său şi n-a reuşit. Cu atît mai puţin ar fi reuşit, adăogăm noi, dacă cu Oameni din lună d. Sadoveanu şi-ar fi pus în gînd să scrie o bucată dadaistă sau o odă lui Ştefan cel Mare. Metoda aceasta e foarte comodă, împrumuţi un gînd cuiva şi apoi îl combaţi că nu l-a realizat. In realitate, lucrurile s-au petrecut mult mai simplu şi mai umil. A fost vorba de o mică farsă, mai ales pentru prietenii din redacţie. In complicitate cu direcţia acestei reviste — şi în bună parte după instigaţia ei —, d. Sadoveanu şi-a pus în gînd să iscălească o bucată cu pseudonim, ca să se creadă că e vorba de apariţia unui nou scriitor român. E atît de simplu ! Rezultatul însă a întrecut... aşteptările. Nefiind iscălită de „tradiţionalistul14 Sadoveanu, bucata a plăcut unor domni, care altfel strîmbă urît din nasul lor fin, cînd e vorba de acest scriitor. Şi s-a dovedit, astfel, că o anumită atitudine „critică14 este un moft. Şi cum şi alţii decît d. Dragomirescu au văzut în Oameni din luna „literatură nouă44 sau au aplaudat — s-? mai dovedit că moderniştii nu prea sînt bine defini^ asupra „literaturii nouă44. Iar dacă cumva ei au avut dreptate, şi Oameni din lună corespunde definiţiei lor a „literaturii nouă44, atunci urmează că e de ajuns ca d. Sadoveanu („înapoiatul44), să vrea numai, şi poate scrie un roman „modernist44, aşa, jucîndu-se. De unde mai urmează că degeaba sperie domnii aceştia lumea cu literatura lor „nouă44... 133 Dar nu, încă o dată, d. Sadoveanu a scris încă o bucată de-ale sale, şi atîta tot. Recenzentul Mişcării literare, se pare ucenic al d-lui Dragomireseu, descopere conform cu acelaşi metod critic al maestrului că Cucoana Olimpia e o imitaţie, şi încă nereuşită, a Floarei ofilite a d-lui Sadoveanu. Recenzentul, om de treabă, vorbeşte cum trebuie de „ţigănia“ (cuvîntul e al lui) concurenţilor la premiul Dimineţii, care „critică" romanul Luciei Mantu, fiindcă n-au luat ei premiul (dar nu bagă de samă că un coleg al său comite intr-un număr anterior al Mişcării literare această... „ţigănie"). Recenzentul, apoi, dă dovadă chiar de bunăvoinţă pentru autoarea premiată, cînd zice că lectura romanului, în bucăţi, din foiletonul Dimineţii, a dăunat operei. Dar... Recenzentul decretează că Cucoana Olimpia nu e romanul Cucoanei Olimpia, ci al Margaretei, nepoata cucoanei. Şi, fireşte, dacă e al Margaretei, romanul nu e reuşit. Luînd ca erou un tip episodic dintr-un roman şi judecind din acest punct de vedere romanul — fireşte că nici un roman din lume nu poate fi reuşit... Margareta este o elevă, nepoata cucoanei Olimpia, pe care o vedem la' mătuşa ei într-o vacanţă şi, apoi, într-o zi de toamnă, la pensionul din oraş. Atîta tot. Dacă a isprăvit sau nu şcoala, dacă s-a făcut dactilografă ori poetesă simbolistă sau ţărănistă, dacă s-a măritat ori a devenit şanteză la Bucureşti; dacă a trăit pănă la 35 de ani sau pănă la 70, dacă etc., nu ştim nimic. Şi dacă e vorba să fim deştepţi cu orice preţ, pentru ce n-a ales recenzentul ca eroină pe sora primarului, despre care autoarea ne spune mai mult decît despre Margareta ? Recenzentul a voit să fie foarte original. Şi a fost ! Dar ce e cu imitarea Florii ofilite a d-lui Sadoveanu ?... Iată ce : Ţinea din Floare ofilită se mărită cu un tînăr stricat, putrezeşte în viaţa fără bucurii şi evenimente a Paşcanilor, bărbatul o înşeală, ea sufere, se topeşte, se „ofileşte" şi moare. Margareta stă în vacanţă la ţară, e alintată, dar se plictiseşte fără colegele ei şi fără cinematograf, atîta tot. Cum păţesc atîţia copii în va- 134 canţă. Recenzentul nu a păţit niciodată aşa ? Şi dacă da, se simte el o floare ofilită ? Ţinînd cu tot dinadinsul ca romanul acesta să fie romanul Margaretei şi părindu-i-se că Margareta a murit de „ofilire", pentru că s-a plictisit puţin în iulie şi august din anul 1912 — recenzentul descopere că Lucia Mantu a imitat pe d. Sadoveanu şi că, fireşte, n-a reuşit. Că era şi greu să reuşească, să ne inspire un sentiment tragic pentru plictiseala unei fete în vacanţă că n-are cinematograf şi să ne convingă că a murit de ofilire — când o vedem sănătoasă, vioaie şi plină de speranţe juvenile la ţară şi, peste două luni, veselă la pension în oraş !... Dar, în sfîrşit, asta e critică literară. Ce să zicem însă de concurenţii la premiu care, fără să cunoască nici un manuscris (decît fiecare concurent pe al său ! — hic jacet...), au umplut lumea cu strigătele lor că comisia concursului a premiat pe Cucoana Olimpia fără să merite ? In fiecare din accesele lor de indignare ţipa ideea că cel mai bun roman pus la premiu a fost al lor. Ce subiect de nuvelă umoristică în genul lui Anatole France ! Viaţa românească, nr. 12, .1924 Pentru «Mişcarea literară» Martor ne e cerul că am fi voit să stăm în termenii cei mai buni cu d. Rebreanu. Dar nu vrea el ! Chiar din capul locului, adică din primu-i număr, Mişcarea literară a ţinut numaidecât să fim ţărănişti, să scriem pentru ţărani — noi toţi, împreună eu Lucia. Mantu. Cu toate că nu era nevoie să mai răspundem (ce Dumnezeu ! Viaţa românească nu e o publicaţie clandestină !), totuşi i-am atras atenţia că confundă poporanismul cu ţărănismul şi am spus că nu sîntem ţărănişti. Ei bine, Mişcarea literară spune cetitorilor ei că noi am răspuns că nu sîntem „ţărănişti, poporanişti“. Aşadar, ea strecoară cuvîntul „poporanist14 între ghilimelele ei, alături de cuvîntul „ţărănist44 — şi prinde pe d. Ralea că nu ştie trecutul revistei, că e ingrat cu noi etc... Pentru ce anume d. Ralea ? Era iscălit d. Ralea sub răspunsul nostru ? Răspunsul nostru era neiscălit. Ori e pus d. Ralea pe frontispiciul revistei ca director ? Atunci ?... Răspunsul era al V.r., şi nu al d-lui Ralea. Mişcarea literară intră apoi în „polemică44 ; constată că, după 15 ani de neînţelegere a poeziei moderne franceze, în sfîrşit avem cuvinte omagiale pentru Valery. Dar ce să facem dacă Valery n-a scris pe vremea celor 15 ani ? Şi chiar dacă scria, e am numaidecît datori să-l lăudăm ? Am fi putut să nu-1 lăudăm nici acum, dacă nu ne plăcea, ori dacă ne era lene... Am avut însă cuvinte omagiale pentru zeci de scriitori francezi de toate şcolile, care nu sînt ţărănişti români. Apoi Mişcarea literară ne pune şi în contradicţie : că lăudăm pe Valery, dar nu şi pe d. Minulescu. De unde datoria de a lăuda pe d. Minulescu ? De unde datoria de a lăuda pe d. Minulescu, fiindcă lăudăm pe Vale-y, că doar nu sînt nici tot atît de talentaţi, nici nu aparţin aceleiaşi şcoli literare. Valery este culmea intelectualismului, pe cînd 136 d. Minulescu, vorba maiorului Buzdrugovici, nu pretinde... Ş-apoi ce are a face declaraţia noastră că nu sîntem ţărănişti cu faptul că n-am lăudat pe d. Minulescu ? Ce, noi am spus că sîntem simbolişti ? Noi am spus că nu sîntem ţărănişti. D-nealor trebuie să ne probeze că sîntem ţărănişti şi nu că nu sîntem simbolişti. Dacă am lăudat pe Valery, Proust, France, facem mea culpa faţă cu simbolismul ? Sînt aceşti scriitori simbolişti ? Nu-i vorbă, îi lăudam şi dacă erau simbolişti, căci sînt scriitori mari. Dar noi am spus că i-am lăudat, ca să dovedim că lăudăm scriitori care nu-s ţărănişti. De fapt, însă, nu numai că am spus vorbe bune despre d. Minulescu în aceşti „15 ani“, dar i-am şi tipărit o mulţime de poezii. Şi ce sînt fasoanele astea, că d. Ralea cînd respinge „ţărănismul", e ingrat faţă cu d. Ibrăileanu ; că d. Ralea trebuie să cetească colecţia Vieţii româneşti, ca să nu contrazică programul şi pe d. Ibrăileanu; că d. Ralea trebuie să probeze că Anatole France e poporanist etc. ? Las’ că toate astea n-au nici un rost, oricui ar fi adresate, dar răspunsul nostru a fost scris de cineva care cunoaşte mai bine decît oricine trecutul şi programul revistei şi care a lăudat pe Anatole France nu pentru că e poporanist, ci pentru că are talent. Dar agresivi şi ironici, cum sînteţi, vroiţi „poporanism" la France ! Poporanism, nu ceea ce credeţi, halucinatoriu, că e poporanismul, vă putem servi şi la France ! Dar asta e altă vorbă. E ceva mai serios şi deci nu poate fi în chestie acum şi aici. Şi ce idee curioasă că noi sîntem ţărănişti, dar ascundem ! Dacă am tipări literatură ţărănească pentru ţărani, am putea ascunde ? Am putea ascunde că propagăm această literatură, dacă am propaga-o ? Şi cu ce scop am ascunde ? E ţărănismul în literatură pedepsit de Curţile marţiale ? Ori, dacă pentru noi, ţărănismul e un lucru ruşinos, atunci de ce am mai fi ţărănişti ? Ne plăteşte cineva să fim ţărănişti ? Şi, dacă ne plăteşte, dar nu-1 facem din cauză că ne e ruşine, mai putem primi simbria ? Şi, dacă n-o mai putem primi, de ce am fi mai departe pe gratis ţărănişti, adică ceva socotit ruşinos de către noi înşine ? Căci cum poate fi cineva altfel ţărănist în literatură decît scriind opere 137 ţărăniste şi propagînd ţărănismul ? Veniţi-vă în fire, domnilor ! Şi dacă ne trimiteţi la colecţia Vieţii româneşti, se pare că o cunoaşteţi. Atunci n-aţi cetit chiar în primul număr din 1906 declaraţia noastră că nu sîntem ţărănişti ? Spuneam acolo că un scriitor poate să-şi ia subiectul nu numai din viaţa oricărei categorii sociale naţionale,- dar şi din viaţa unui popor străin, şi scriitorul va rămînea român şi reprezentant al spiritului specific naţional, dacă în scrisul său se va vedea chipul de a gîndi şi simţi specific naţional. Asta e ţărănism ? In Hamlet (viaţa daneză), nu vedem psihologia englezului Shakespeare ? în Salammbâ (viaţă cartagineză), nu vedem psihologia francezului Flaubert ? Cit despre neadevărul că d. Ralea s-a înscris într-un partid... Chiar dacă ar fi fost aşa, polemică literară e asta ? Ori balcanism sadea — într-o revistă atît de occidentală şi de „franţuzească14... Căci toţi sînt acuma occidentali de la Paris ! Viaţa românească, nr. 12, 1924 Pentru cetitorii noştri Cînd am dat la tipar prima bucată din această rubrică, nu ştiam că... o să mai urmeze. Dar de-atunci au venit şi alte „atacuri". Văzînd că nu prea obişnuim să polemizăm, adversarii noştri r.e-au luat, cum s-ar zice, la sigur. Cu prilejul acestui sfîrşit de an — al bilanţurilor ■—, ni s-a părut că n-ar fi rău să punem la punct cîteva idei foarte răstălmăcite de aceşti adversari. Şi-am cam lungit-o... Dar polemica, la care sîntem condamnaţi, nu e acea ciocnire de idei din care iese lumina şi care este întotdeauna profitabilă cetitorului, şi aceasta din cauză că adversarii noştri nu combat ideile noastre, ci ne atribuie idei.pe care nu le avem. Sportul acesta e născocit de călugării medievali, care împrumutau diavolului păreri din oficiu, ca să le răstoarne apoi cît mai uşor spre cea mai mare glorie a lui Dumnezeu. „Diavolul" a ţinut de data asta să protesteze. Fără a făgădui că va reintra cu totul în rezerva lui obişnuită, speră, .totuşi, că va avea din nou tăria să ignoreze cît mai mult atacurile călugărilor medievali. Viaţa românească, nr. 12, 1924 139 Ce este poporanismul ? Atitudinea poporanistă — căci poporanismul, cum am spus de atîtea ori,, nu e nici un partid politic, nici o şcoală literară — a fost lămurită pentru întâia oară acum treizeci de ani. Această atitudine era legată de c concepţie mai generală asupra vieţii. în practică, însă, dacă se poate spune astfel, adică faţă de problemele concrete laie politicii, culturii şi literaturii noastre, ea se reducea la următoarele idei : I în mijlocul Europei transformată prin Revoluţia Franceză, care eliberase toate clasele sociale şi le dăduse posibilitatea să lupte pentru revendicările lor, rămăsese în stare medievală — pe lîngă Rusia şi Turcia — şi România, unde aproape întreg poporul, adică ţărănimea, era încă în iobăgie, fără drepturi politice, exploatat econo-miceşte pănă la sînge, lăsat şi silit să rămîie în incultură, departe de toate bunurile civilizaţiei. Din munca ţărănimii se înjghebase un fel de civilizaţie, apanaj al unei clase foarte restrînse. Din munca acestei clase se înjghebase şi un început de cultură adevărată. Iohagii, cu munca lor, făceau posibilă crearea de şcoli, de universităţi, de atenee, de reviste, de şcoli literare. Dar iobagii nu primeau în schimb nimic. Starea lor materială era tot mai rea ; iar sufletul şi mintea lor, lăsate mereu în părăsire. Erau două ţări : românii sus şi rumânii jos, în sărăcie şi întuneric. Cîţiva oameni, care nu erau dintre dînşii, şi fiindcă nu erau dintre dînşii s-au simţit debitori faţă de această clasă, care le dădea putinţa să se adape la cultura europeană ; şi vinovaţi faţă de clasa aceasta — vina omului 140 care se foloseşte de munca altuia şi nu-i dă nimic în schimb. Aceşti oameni au adus ideea că intelectualii trebuie să-şi plătească datoria faţă de iobagi, faţă de această clasă fără analogie în Europa civilizată, să-şi răscumpere vina, luptînd pentru emanciparea şi pentru luminarea ei. Poporanismul n-a fost vocea interesului de clasă. Promotorii poporanismului n-au fost ţărani (sau „mici burghezi rurali41, cum le place hiperurbanilor să boteze pe ţărani). Poporanismul n-a fost un sentiment de clasă, ci un sentiment generos pentru altă clasă. (Ceea ce s-ar putea numi statul major al poporanismului, întotdeauna foarte restrîns cia număr, a fost alcătuit în tot timpul din burghezi, urbani sau proprietari de moşii, şi dintr-o minoritate de intelectuali ieşiţi din clasele de jos, dar oare acum erau burghezi. O statistică a tinerilor care au venit la noi de douăzeci de ani încoace ar arăta că aproape toţi fac parte din vechi familii urbane. Aceasta n-o spunem pentru că ar fi o înjosire să fii ţăran, ci pentru a defini atitudinea poporanistă. Părerea noastră este că singură clasă aristocratică la noi e ţărănimea nemahalagizată încă, aceea, de pildă, din Creangă.) Era o noutate absolută această atitudine ? Nu. Tot ce este favorabil ţărănimii în ideologia bonjuriştilor pa-truzecioptişti formează tradiţia poporanismului. Sentimentele lui C. A. Rosetti faţă de ţărani în politică, ale lui A. Russo în domeniul cultural şi literar, ale lui Cezar Bolliac în poezie sînt tot atîtea stări sufleteşti precursoare poporanismului. Şi, lucru vrednic de luat în samă, acel oare, într-un moment de conştiinţă a vinei şi a datoriei, a formulat acest sentiment aproape, ca şi mai tîrziu popo-raniştii, a fost Titu Maiorescu. „Singura clasă reală la noi — zice el, într-un articol din tinereţă — este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-1 numim cultura română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin 141 nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.“ * Dacă critica şi soluţiile poporaniste diferă, sentimentul poporanist e acelaşi — ca şi sentimentul din aceste rînduri ale lui Maiorescu. Dar Maiorescu, mai tîrziu, în activitatea lui publică, nu s-a condus de acest sentiment. Acest respect al poporanismului, acest sentiment, acum, după război, nu mai are raţiune de a exista, căci nu mai are obiect. Odată ce ţăranul a fost împroprietărit şi i s-a dat drept de vot, odată ce nu mai este iobag, nu mai poate fi vorba nici de vină, nici de datorie faţă de el. Vina a fost răscumpărată : datoria i s-a plătit. Sau, dacă a mai rămas vreo datorie, e datoria de a-1 ajuta să iasă din incultură. Dar mijloacele de a se ridica le are acuma toate : bunăstare şi drepturi politice. Cum s-a reflectat acest sentiment în atitudinea po-poraniştilor faţă de literatura naţională ? Prin nimic alta decît prin dreptul ce şi l-a luat critica poporanistă de a se întreba, cînd se întîmpla să aibă în faţă un roman sau o nuvelă cu subiect din viaţa ţărănească, ce atitudine are scriitorul faţă cu subiectul; cum zugrăveşte pe iobagi; e un om subţire, un exemplar de lux uman, ori e un tip grosolan, rămas în urmă pe scara evoluţiei morale. Cînd această clasă de iobagi nefericiţi şi nedreptăţiţi era zugrăvită ca o specie de gorile răufăcătoare, fără nici o înţelegere a cauzelor inferiorităţii lor, cauze de care nu ei erau vinovaţi, ci istoria — atunci recunoşteam meritele literare ale scriitorului, dacă le avea, dar spuneam că e un tip uman inferior (sufleteşte) şi un scriitor lipsit de obiectivitate şi de pătrundere (esteticeşte). ...Lipsit de obiectivitate şi de pătrundere, pentru că realitatea e mai complexă decît o vedea el : gorila nu era gorilă, ci un om ca toţi oamenii, dar victimă (în senz moral), produs (în senz filozofic) a împrejurărilor sociale, acumulate de-a lungul vremii şi devenite istorice. Aşadar, deşi plecam de la un sentiment, noi nu formulam o altă concepţie decît aceea a observaţiei complecte, a redării complecte a faptului zugrăvit, aşa cum * în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868. 142 fac marii creatori — de pildă romancierii ruşi —, cum a zugrăvit Tolstoi pe Ana Karenin, pictură complectă din care se vede şi decăderea, dar şi cauzele decăderii acestei femei. Nu ceream transfigurarea şi idealizarea ţăranului, ci zugrăvirea lui cit măi adevărată — şi atunci cu atît mai absolvitoare pentru el. Şi cu atîta conţinînd un imperativ mai categoric pentru ajutorarea lui, ca să iasă din starea mizerabilă. Poate că această cerinţă de realism şi acest sentiment de justiţie morală şi estetică era o atitudine antiestetică ? Ce-ar zice antagoniştii noştri civilizaţi (avem o droaie !), dacă un scriitor antisemit feroce ar scrie nişte romane în care evreii ar fi zugrăviţi aşa... cum îi văd, îi concep şi îi explică antisemiţii ? Noi credem că i-ar nega şi talentul, dacă scriitorul ar avea talent. Sîntem siguri (băgaţi de samă cum este atacat d. Sadovaanu pentru atitudinile sale... mic-burgheze). Dar să admitem că criticul civilizat ar fi o natură estetică desăvîrşită şi ar recunoaşte talentul romancierului antisemit. Ne întrebăm : n-ar aduce el totuşi întîmpinarea că romancierul generalizează pe nedrept, că romancierul are sufletul inferior — de „huligan", cum se zice ? Sau în loc de romancier antisemit, imaginaţi unul misoghin şi în loc de evrei — femei. Ori în loc de romancier misoghin, imaginaţi un romancier partizan al castelor ca Bourget şi, în loc de femei, „dezrădăcinaţi" etc., etc., etc. Dealtfel, cînd eşti critic obiectiv, nu e nevoie să fii poporanist, ori „civilizat", ori filoghin, ori democrat, pentru a remarca atitudinea nedreaptă, neobiectivă a scriitorului ţăranofob, evreofob, misoghin, „aristocrat" (toată critica e plină de asemenea observaţii. Vezi, de pildă, criticii francezi, faţă de Les Deracines ai lui Barres) *. Pentru aceste ultime consideraţii, să dăm un exemplu din propria noastră activitate. Cînd un scriitor al nostru de talent a pictat urîţenia unui tîrguşor moldovenesc şi prin murdăria evreilor (murdăria aceasta e un fapt real, care sare în ochii oricui), noi am spus că aiurea, în altă ţară, acest element al picturii mediului ar fi binevenit, dar că la noi acest element de pictură poate stîrni în * Giide : „II n’y a pas eu de plus nefaste ed/ucateur et tout ce quâ reste marque par son influance est deja moribond, deja mort“. 143 cetitori mai mult decît o imagine pitorească, poate stîrni un .anumit cortegiu de stări sufleteşti neliterare — că acea pictură, la noi, spune mai mult decît vrea şi nu e binevenită. Şi doar nu sîntem filosemiţi. Altă dată, fără să fim iubitori şi admiratori ai lipitorilor satelor recrutate dintre grecii veniţi din Ştambul, eînd d. Sandu-Aldea, în romanul Două neamuri *, generalizînd, a zugrăvit ca odioasă întreaga seminţie grecească imigrată la noi şi ca angelică întreaga populaţie românească din satul unde-şi plasa romanul, am remarcat acest lucru şi l-am învinuit de lipsă de obiectivitate şi deci de slăbiciune estetică, O polemică lungă, provocată de cerinţa noastră oa' scriitorul să fie complect obiectiv (în sensul arătat mai sus), am dus-o în jurul lui Maupassant, pe care îl luasem la început, şi din întîmplare, ca să ilustrăm teoria atitudinii scriitorului faţă de subiectul său. Insistam mai ales asupra scenelor de seducere din opera sa, zugrăvite, adesea, cu o totală lipsă de obiectivitate : acele scene în care redă fapte crude ca nişte simple hagateluri, istorisindu-le cu haz, proiectînd o lumină simpatică asupra seducătorilor şi ridiculizînd pe victime, pentru că sînt victime şi fac parte din categoria socială „bourgeois“ ! Aşadar, poporanismul-atitudine era numai un aspect, o aplicare specială a unei concepţii mai generale. Şi, de fapt — făcînd bilanţul criticii noastre —, n-am reclamat mai multă obiectivitate pentru ţărani decît pentru alte categorii umane. Fireşte, astăzi, cînd ţăranul nu mai este un iobag nefericit, atitudinea noastră nu mai are motive să aibă accentul de atunci — căci totul e relativ pe lumea aceasta şi atîrnă de împrejurări de fapt. Acum atitudinea aceasta a poporanismului nu mai poate fi atît de vigilentă ca înainte de război. Şi totuşi... Chiar dacă ar fi ? In Franţa, ţărănimea a fost scoasă din iobăgie, a fost transformată în clasă socială normală încă de la Revoluţia cea Mare. Aşadar, datorie, vină, sentiment generos etc. („poporanism") pentru ţărănime nu mai au ce căuta în * Vezi articolul lui Ibrăileanu în ediţia noastră, Opere, I, p. 29®—310. 144 Franţa. Totuşi, cine nu cunoaşte virulentul atac (mai virulent decît orice atac poporanist al nostru) al calmului şi scepticului Anatole France * împotriva lui Zola, pentru că acesta terfeleşte în romanele sale pe ţărani? Pentru că-i zugrăveşte antipatici ? Vă amintiţi de pasiunea pusă în această chestie, de informaţiile culese de el — aproape o adevărată anchetă —, spre a dovedi că ţăranul francez e om, e cuviincios, are sentimentul frumosului etc. ? Acesta a fost în literatură poporanismul-atitudine. încolo, subiect din cutare sau cutare categorie socială, clasicism, romantism, simbolism, dadaism, tragedie eroică, Homer, Shâkespeare, Baudelaire, Dostoievski, M. Proust, P. Valery, Anatole France, Knut Hamsun... Emil Isac, Baltazar etc., etc., etc., ne-au plăcut sau nu, eu totul din alte motive decît poporanismul. Că am fost şi sîntem împotriva maimuţărelii moderniste, cum A. Russo a fost împotriva maimuţărelii lamartiniene şi byroniene ? Asta nu mai e poporanism. Anatole France a fost tot atît de refractar ca şi noi, şi nu maimuţărelii, dar chiar simbolismului adevărat. Iar Jules Lemaître — şi mai refractar. Şi nu, fireşte, din cauza... „poporanismului"... Cînd îţi place Shakespeare şi Goethe, Balzac şi Dostoievski, France şi Proust, Leeonte de Lisle şi Verlaine, Eminescu şi Coşbuc, Sadoveanu şi Alice Călugăru, Arghezi şi Topîrceanu, dar nu-ţi plac poeziile d-lui Baltazar şi a emulilor săi, nu eşti, prin aceasta, nici poporanist, nici antipoporanist. Tot aşa cum, fiindcă , nu ne plac nuvelele d-lor Lungeanu, Dragoslav şi a mai tuturor ţărăniştilor, ca şi poeziile crîşmăriştilor de tristă memorie (pe care le-am combătut tot aşa de tare ca şi d. Sanielevici şi împreună cu el, cum singur mărturiseşte), nu înseamnă că sîntem simbolişti. Şi, fiindcă a venit vorba, regretăm că la .un popor de ţărani s-,a produs atît de puţină literatură adevărată cu subiect din viaţa ţărănească. Maiorescu avea ideea că romanul şi nuvela modernă trebuie să zugrăvească mai ales viaţa claselor populare. Noi nu împărtăşim ideea lui Maiorescu. Oricum însă, literatura română a produs prea puţină literatură bună cu subiect din viaţa ţărănească. * Vezi Anatole France, Opinions sociales (1902). 145 II Dar poporanismul a mai fost ceva (şi este încă), ceva în oare nu-i decît continuarea concepţiei literare a boierilor bonjurişti A. Ruso, Alecsandri şi Kogălniceanu, a micului burghez romantic şi sohopenhauerian Eminescu1, a mandarinului aristocratic Maiorescu etc. E accentuarea ideii banale (dar care mereu trebuie amintită) că literatura română, ca oricare alta, nu poate să fie decît naţională, şi nu importaţie străină ; că scriitorul român are să întrupeze în opera sa spiritul specific al poporului său, şi că acest spirit specific, din cauze binecunoscute istorice, există mai ales la poporul de la ţară, întrupat şi concentrat în poezia populară. Noi, în deosebire. de aristocraţii citaţi mai sus, Russo etc., am adăugat că acest spirit se găseşte şi la alte clase, dintre care ne-am oprit mai ales asupra acelei clase boiereşti care a rămas mai departe de turcism şi fanariotism. Amintim, pentru cei care n-au învăţat bine în liceu, următoarele : toată activitatea lui A. Russo se reduce la argumentarea ideii că literatura populară trebuie să fie izvorul şi îndreptarul literaturii culte. Alecsandri a pus în practică teoria. Poezia lui personală a crescut din literatura populară. El a început să scrie poezii numai după ce a călătorit în munţi şi a cules poezie populară. Primele sale poezii originale abia sînt o culturalizare a poeziei populare. Un necunoscător ar putea să le ia drept o colecţie de poezii populare. Kogălniceanu îşi începe activitatea sa de îndrumător cultural prin recomandarea literaturii populare ca izvor de inspiraţie pentru literatura cultă. Eminescu a făcut pe larg teoria, antipatică, a spiritului specific în literatură, a cules literatură populară, a colindat în toate ţinuturile româneşti şi — vezi în Maiorescu ce legătură este între poeziile lui Eminescu şi literatura populară. , Să arătăm părerile lui Maiorescu despre această legătură : 1 Să mu se incinte d. Sanielevici cu ideea că Eimnescu e boier, şi nu mic-burghez. Eminovicii sînt ţărani din Bucovina, şi umiul din ei, tatăl lui Emiimescu, a ajuns vechil (e grozav, dar e aşa !) şi apoi, cu banii din veehilie, a cumpărat o moşioară. 146 „Poeziile lui [Eminescu] încep în această privinţă ali-pindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt.“ „Acestea însă [poeziile cele mai bune ale lui Eminescu] reclamă toată luarea-iaminte a criticii literare în privinţa formei lor şi cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întîi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas pănă la exprimarea celor mai înalte concepţiuni." * Aşadar, după Maiorescu, elegiile, satirele şi Luceafărul lui Eminescu n-ar fi existat fără curentul poporan, început de Russo şi Alecsandri. Dar Maiorescu nu se opreşte la Eminescu. El vede bine legătura ce există între literatura populară, depozitară a caracterului specific naţional şi a atitudinei estetice a poporului român faţă de lumea — şi între întreaga noastră literatură bună : „Oare nu este aici [în teatrul lui Caragiale] un adevărat început de literatură dramatică naţională, independentă, trăind din propriile sale puteri, în înţelesul aceleiaşi mişcări intelectuale sănătoase în oare sînt Nuvelele lui Slavici, şi Amintirile lui Creangă, şi Copiile de pe natură ale lui Negruzzi, şi Poeziile lui Eminescu — mişcare deşteptată în literatura noastră prin acea culegere de poezii populare prin oare Alecsandri a îndreptat spiritul tinerimii de astăzi spre izvorul veşnic al tuturor inspiraţiilor adevărate : simţirile reale ale poporului în oare trăim şi care simţiri numai întru cît sînt oglindite prin artă, în această realitate a lor, devin o parte integrantă a omenirii exprimată în forma literară ?“ ** Iată, spre oroarea criticii civilizate, toată literatura cultă, cu Caragiale cu tot, socotită ca un efect fericit al curentului început de Russo şi Alecsandri. Acum, că o natură atît de estetică, un aşa ireductibil partizan al artei pure, un aşa de fin cunoscător al literaturii universale constată şi spune acest lucru — e treaba „moderniştilor" să-şi despice capul şi să înţeleagă posibilitatea catastrofei... * Eminescu şi poeziile lui, 1889. ** Comediile d-lui I. L. Caragiale, 1885. 147 Ideea aceasta — caracterul specific naţional al operei de artă — este o idee patriotică, adică politică ? N>u este o idee patriotică, este una pur estetică (Maiorescu, teoreticianul spiritului specific, expulza sentimentul patriotic din poezie !). E vorba de originalitatea unei literaturi: Toţi marii scriitori sînt foarte naţionali. Pot fi Rabelais, Moliere şi Anatole France altceva decît scriitori francezi ? Pot fi Shakespeare, Dickens şi Thomias Hardy altceva decît scriitori englezi ? Pot fi Tolstoi şi Dostoievski altceva decît scriitori ruşi ? Poate fi La Bruyere german ? (întrebarea ultimă e a lui Gide). Toţi scriitorii mari sînt specific naţionali — aceasta e axiomă. La noi (am spus-o, dar în zădar), toţi scriitorii socotiţi mari sînt tocmai cei socotiţi şi mai naţionali — sînt reprezentanţi ai spiritului specific naţional, sînt chiar de-a dreptul în legătură cu literatura populară, cum spune Maiorescu. Bolintineanu a avut mai multă poezie în suflet decît Alecsandri, dar Alecsandri s-a pus în legătură cu spiritul poporului său prin poezia populară, şi acest însemnat coeficient l-a făcut să realizeze o poezie superioară celei a lui Bolintineanu. Pentru critica noastră civilizată, tot ce e ţărănesc, popular, specific naţional e ceva ruşinos, aşa sînt ei de fini şi de suprafini, în comparaţie cu grosolanii Eminescu şi Maiorescu. Şi — ca să-l mai cităm o dată — cu grosierul Anatole France, care a spus că ori de cîte ori se vlăguieşte forma literară se decolorează şi se anemiază — literatura trebuie să se aplece spre izvorul limbii populare, ca să capete viaţă nouă. Aşadar, poporanismul român are în favoarea lui, pe de o parte, ideile literare ale lui Russo, Alecsandri, Ko-gălniceanu, Eminescu, Maiorescu — şi pe de altă parte, faptele literare, adică întreaga dezvoltare a literaturii culte române, dezvoltare datorită contactului ou spiritul naţional întrupat mai frumos în literatura populară. A nega caracterul specific al literaturii unui popor însamnă a nega că fiecare popor are psihologia lui. Odată ce un popor are psihologia lui deosebită, şi literatura acelui popor trebuie să aibă caractere deosebite. Şi nu există critic sau istoric literar care să nu implice în toate dezvoltările lui existenţa caracterului specific al literaturii de care se ocupă. Altfel literatura n-ar purta mărturie — cea mai autentică mărturie — pentru sufletul unui 148 popor. Toate astea f.ac parte din abecedarul istoriei literare ! Ce altceva a făcut de pildă Taine în Istoria literaturii engleze, decît să arate caracterul specific al literaturii engleze şi cauzele acestui oaracter ? Şi doar aceasta e partea din opera sa care a rămas ■— atacurile împotriva lui concentrîndu-se asupra faptului că s-a ocupat numai de ceea ce e comun tuturor scriitorilor englezi şi a neglijat ceea ce are fiecare particular. Şi ce altceva e în atitudinea lui Lemaître faţă de literaturile străine decît opoziţia naturii lui, prea refractară la alte caractere specifice naţionale, deosebite ori contrarii celui francez ? III S-a înţeles, sperăm, că poporanismul, în ambele lui ipostaze, nu e o şcoală literară ; că, şi din punctul de vedere al atitudinii sentimentale (tratată în partea întâia a acestui articol), şi din punctul de vedere al concepţiei originalităţii literaturii unui popor (tratată în partea a doua), poporaniştii trebuiau să accepte orice operă, de orice şcoală literară, care nu exprima un suflet de vătaf şi îndeplinea condiţia pusă de Maiorescu. Această atitudine a noastră am probat-o prin literatura publicată în V.r. şi prin părerile noastre despre diferiţii scriitori români şi străini. Desigur că, nefiind balanţe impersonale, ci oameni, am putut avea preferinţele noastre — pentru clasicism sau pentru realism ; pentru literatura franceză ori engleză, pentru... Dar poporanismul n-a fost numai o atitudine literară. El a fost multe alte lucruri, şi poate mai cu samă aceste alte lucruri, iln cuvîntul nostru Cătră cetitori * din primul nr. al V.r., din 1906, nici nu este vorba de poporanismul în literatură. Şi ia putut să nu fie, pentru că nu veneam cu o şcoală literară. Viaţa românească, nr. 1, 1925 V. V. volumul IV, p. 3. Un «răspuns» La articolul nostru defensiv din numărul trecut *, Cuvîntul liber ne răspunde printr-un articol directorial la cronică şi prin alt articol în corpul revistei. (Acesta anunţă că „va urma“.) Articolul directorial vrea să ne convingă că am greşit cînd ne-am adresat Cuvîntului liber, şi nu redactorului său. Cuvîntul liber însă ne aminteşte singur că are un program. Şi cum are nu numai un program, ci şi un director, şi cum articolul în care eram atacaţi nu era însoţit de nici o rezervă, de nici o desolidarizare — credem că nu am greşit dacă am luat acel articol ca o expresie a vederilor Cuvîntului liber. De ce am ales ca adresant al întîmplării noastre •Cuvîntul liber, şi nu pe redactorul său, aceasta ne priveşte pe noi, odiată ce avem dreptul s-o facem. Dealtfel, pentru publicul mare, pentru cetitorul de la Doro-hoi şi de la Tîrgovişte, acela care ne-a „prăbuşit“ cu ajutorul filozofiei d-lui Lovinescu este Cuvîntul liber. Să fie sigur directorul Cuvîntului liber că afară de cîţiva scribi, toţi cetitorii săi, au exclamat : „Ai văzut cum a asasinat Cuvîntul liber pe poporanişti cu ajutorul filozofiei lui Lovinescu ?“ Prin urmare, chiar pentru uşurinţa discuţiei, chiar din motive de tehnică publicistică, trebuia să utilizăm, cum s-ar zice, ca subiect logic termenul de Cuvîntul liber, pentru că, încă o dată, Cuvîntul liber e mai cunoscut decît colaboratorul d-lui Filotti. Fireşte, dacă atacul împotriva noastră ar fi fost iscălit cu numele lui Mihail Kogălniceanu, atunci am fi utilizat numele colaboratorului, pentru că acel nume ar fi fost mai cunoscut, mai prezent în conştiinţa publicului decît numele revistei Cuvîntul liber... Pentru că atunci, fără îndoială, lectorul de la Buhuşi ar fi exclamat: „Ai văzut cum a * „Prăbuşirea“ poporanismului, voi. de faţă, p. 114. 150 asasinat Mihail Kogălniceanu pe poporanişti cu ajutorul filozofiei lui Lovinescu ?“ Aşadar, în rezumat, cînd o revistă de idei, de curent, cu program şi ou director publică un atac fără a-1 însoţi de nici o rezervă, cel atacat, cînd răspunde, are. dreptul să-şi aleagă ca adresant ori pe redactor, ori pe director, ori revista însăşi. Noi am ales ce ne-a convenit din motive tehnice, pe oare le-am arătat mai sus. Şi dacă d. Filotti vrea să-i dăm şi o indicaţie — vagă — asupra motivelor noastre subiective, îi facem cunoscut că 'colaboratorul d-sale ne-a atacat de multe ori aiurea, fără să-i răspundem. Acum am răspuns tocmai fiindcă ne-a atacat în Cuvîntul liber. Atacul nu valora pentru noi prin conţinutul lui, ci prin publicaţia în oare era tipărit. Simte d. Filotti umilul omagiu ce aducem revistei d-sale ? Acum, părăsind răspunsul directorial, să cercetăm răspunsul din corpul revistei, neînsoţit, nici de data aceasta, de o desolidarizare cu privire la conţinut — aşadar, răspunsul Cuvîntului liber. Cetitorul îşi aduce aminte desigur că întîmplarea noastră avea un obiect precis : Este sau nu d. Lovinescu „descoperitorula legii că în ţările înapoiate formele nouă se introduc fatal şi că, odată introduse, ele creează fondul — „descoperire“ care trebuia să provoace moartea noastră ? Noi am spus că d. Lovinescu nu este descoperitorul acelei legi; că noi nu sîntem apărătorii formelor vechi şi că legea am dezbătut-o noi douăzeci de ani. Şi singurul răspuns triumfător al Cuvîntului liber era să ne probeze că d. Lovinescu este descoperitorul legii cu pricina şi că noi am apărat formele vechi. Ce ne răspunde Cuvîntul liber ? „Ga o domnişoară niţeluş în vîrstă, (d. Ibrăileanu] dispreţuise multă vreme să se amestece în jocurile tineretului — pănă cînd iată a pornit la danţ şi învîrtindu-se nici nu vrea să mai ţie samă de pingele şi tocurile pantofilor săi Louis XV“. Nu este în chestie vîrsta şi tocurile pantofilor d-lui Ibrăileanu. In chestie este dacă d. Lovinescu a „descoperii sau nu legea mortală pentru noi. 151 „Ceea ce caracterizează pe d. Ibrăileanu e lipsa de personalitate la asemenea perfecţiune, că ar fi putut face gelos pe filozoful Kayserling... pentru un judecător de artă e o condiţie nu esenţială, ci indispensabilă.11 Lipsa de personalitate a d-lui Ibrăileanu şi Kayserling nu rezolvă întrebarea dacă d. Lovinescu „a descoperit14 sau nu legea mortală pentru noi. „Socialismul şi poporanismul — care e un socialism al mediocrităţii economice şi sufleteşti — au năpădit peste d. Ibrăileanu. Dar de cîte ori d. Ibrăileanu, scutu-rîndu-se de praful grajdului redacţional, a fugit nebun pe cîmpuri şi a revenit apoi cu un pai de libertate anarhică şi estetică..." Mediocritatea sufletească a poporanismului şi grajdul Vieţii româneşti nu rezolvă întrebarea dacă d. Lovinescu a „descoperit44 sau nu legea mortală pentru noi. „Toată lumea ştie că poporanismul politic se situase între conservatori şi social-democraţi şi, în acest spaţiu, deşi lupta pentru împroprietărirea ţăranilor şi votul universal, poporanismul era o şcoală politică reacţionară prin idealul ei mărturisit : crearea unei democraţii rurale.44 Poate să ştie toată lumea ce-i place. Aceasta nu rezolvă întrebarea dacă d. Lovinescu a „descoperit44 sau nu legea mortală pentru noi. „Toată lumea ştie că pentru a combate influenţa reală a poporanismului Vieţii româneşti, C. Dobrogeanu-Gherea scrie monumentala lui Neoiobăgie.“ Poate să ştie toată lumea şi acest lucru. Aceasta nu rezolvă întrebarea dacă d. Lovinescu a „descoperit14 sau nu legea mortală pentru noi. „Vine Rodioa de la fîntînă cu cofiţele pline cu apă, vin flăcăi şi fete cîntînd de la muncă, s-aude buciumul sunând de departe, vin fugind şi mugind vacile de la păscut; seîrţîie cumpăna de la fîntînă, latră câinii, oile behăiesc, sar mieii, cîntă cocoşii, o adevărată societate Chanteclair : asta în intenţia şi imaginaţia poporanismului de doctrină.44 Rodica, flăcăi, buciumul, vacile, cumpăna de la fîntînă, cîinii, oile, mieii, chanteclair nu rezolvă întrebarea dacă d. Lovinescu a „descoperit44 sau nu legea mortală pentru noi. „O carte întreagă scrie apoi d. H. Sanielevici, Poporanismul reacţionar, în care duce mai departe analiza 152 ştiinţifică a lui Gherea, indicînd caracterul retrograd rural al mentalităţii fruntaşilor poporanişti, precum şi falimentul estetic al literaturii tendenţioase poporaniste culminată în d. I. Ciocîrlan. Un studiu de o neobişnuită adîncime scrie d. Şt. Zeletin, Revoluţia burgheză în România, în oare arată că democraţiile apusene agrare, evocate de poporanismul român în care arată.. Nu sînt în chestie d-nii Sanielevici, Ciocîrlan şi Zeletin, nici mentalitatea retrogradă şi rurală a popora-niştilor. în chestie este dacă d. Lovinescu a „descoperit" sau nu legea mortală pentru noi. „Tocmai ne cad sub ochi rîndurile d-lui Ibrăileanu citate de d. H. Sanielevici din V.r. : literatura românească nu poate fi decît românească..." Ar putea să fie adevărată propoziţia contrară că : „literatura românească nu poate fi decît franţuzească" — aceasta n-ar rezolva întrebarea dacă d. Lovinescu a „descoperit" sau nu legea mortală pentru noi. „Şi iată oe scrie d. Ibrăileanu în numărul cel mai nou al Vieţii româneşti ă notre intention: -«Şi ce idee curioasă că noi sîntem ţărănişti, dar ne-ascundem. Dacă am tipări literatură ţărănească pentru ţărani, am putea ascunde ? Am putea ascunde că propagăm această literatură dacă am propaga-o ?»“ Ţărănismul literar al d-lui Ibrăileanu nu rezolvă întrebarea dacă d. Lovinescu a „descoperit" legea mortală pentru noi. Aşadar d. Filotti nu vrea să răspundă. Colaboratorul său nu vrea să răspundă. N-o spunem aceasta cu nici o amărăciune, că doar nu noi sîntem acei care rămînem cu paguba. Că revista Cuvîntul liber l-a aruncat peste bord pe d. Lovinescu, după ce l-a băgat în afacere — e treaba ei. La, atacurile citate mai sus, al căror ton necuviincios n-a fost determinat de tonul nostru şi care n-au de-a face cu întrebarea dacă d. Lovinescu este original sau nu în filozofia lui — la acest atac, care, în loc să fie un răspuns la o întrebare precisă, e un proces al ideilor noastre —, la acest atac nou, chiar dacă am voi să răspundem, discuţia ar fi imposibilă, deoarece, cu privire la această nouă problemă, nu ni se aduce nici o argumentare. Se aduc simple afirmaţii („Toată lumea ştie"), întărite prin simple declaraţii că aşa au spus şi cîteva... somităţi intelectuale. Ar trebui să deschidem operele ace- 153 lor somităţi, să luăm act de argumentele lor şi să le răspundem — lor, şi nu Cuvîntului liber. Dar aceasta e cu totul altă afacere, o afacere din care n-ar rezulta deloc, oricare ar fi rezultatul discuţiei, că d. Lovinescu a descoperit sau nu legea cu pricina. Ori poate răspunsul e în afirmaţia goală că democraţia rurală este reacţionară ? Chiar dacă democraţia rurală ar fi reacţionarism — întrebarea e dacă este ea o formă veche. Şi n-am auzit să fi existat democraţie rurală pe vremea lui Ştefan .cel Mare, pe vremea fanarioţilor, pe vremea lui Mihalache Sturdza, a lui Cuza şi chiar a regelui Carol I. Democraţia rurală e ultima formă nouă importată la noi. Iar în Apus e tot ultima formă nouă, căci democraţia rurală e mai nouă decît burghezia industrială şi. democraţia urbană. Dar chiar dacă democraţia rurală ar fi o formă de pe vremea lui Ţepeş ? Ar urma de aici că d. Lovinescu a „descoperit" legea cu pricina ? Viaţa românească, nr. 1, 1925 O revistă şi cetitorii săi Dar să vedem ce serveşte Cuvîntul liber cetitorilor săi. „Poporanismul era o şcoală politică reacţionară prin idealul ei mărturisit : crearea unei democraţii rurale. Faptul ar fi fost unic pe suprafaţa pămîntului (toate democraţiile au fost urbane).“ Cuvîntul liber arată o caldă simpatie pentru partidul ţărănesc al d-lui Mihalache. De cîte ori e atacat acest partid, Cuvîntul liber îl apără eu căldură. Bănuim chiar că printre colaboratorii lui, eopărtaşi la program, sînt şi ţărănişti. Dar „democraţia rurală”, batjocorită în citatul de mai sus, e însuşi partidul ţărănesc... „O carte întreagă scrie apoi d. H. Sanielevici, Poporanismul reacţionar, în care duce mai departe analiza ştiinţifică...” „Un studiu de o neobişnuită adîncime scrie d. Şt. Zeletin în care arată că democraţiile apusene agrare... evocate de poporanismul român, Danemarca, Olanda, nu sînt o eflorescenţă socială, ci o degenerescenţă a unei burghezii mercantile.” 1 Cartea d-lui Sanielevici e terfelirea partidului ţărănesc. Cartea d-lui Sanielevici denunţă împroprietărirea şi votul universal oa primejdioase democraţiei urbane, • „hi-per urbane” burgheziei, civilizaţiei, culturii şi antropologiei. Nimic din ceea ce spune azi Viitorul şi Universul despre partidul ţărănesc nu lipseşte din cartea d-lui Sanielevici : nici .demagogia ţărăniştilor, nici bolşevismul lor, nici şărlătănia lor. Cartea d-lui Sanielevici este expu- 1 Aşadar, studiul d-lui Zeletin, oare susţine „pe de jos îh sus“ (şi pe care-1 „prăbuşeşte11 d. Lovinescu) conţine adevărul. Atunci cum poate Cuvîntul iiber să se extazieze de „sus în josul“ d-lui Lovinescu ? Cuvîntul liber e prea lacom. 153 nerea „ştiinţifică44 a atitudinii Viitorului şi d-lui Stelian Popesou. Cum poate Cuvîntul liber să înjure pe d. Stelian Popescu şi în acelaşi timp să aplaude şi să recomande cetitorilor pe d. Sanielevici ? Cartea d-lui Zeletin, aprig adversar al partidului ţărănesc, e glorificarea partidului liberal în ipostasul lui de acaparator al economiei naţionale, cum spune Cuvîntul liber. Şi cum poate Cuvîntul liber condamna eu atîta durere acapararea asta şi recomanda în acelaşi timp tratatul care justifică iştiinţifdceşte această „acaparare44 ? Ce sistem ecosez administrează Cuvîntul liber cetitorilor săi ? Şi într-o revistă cinstită (Cuvîntul liber e o revistă foarte cinstită, foarte simpatică şi foarte bine intenţionată), e oare permis să se mistifice cetitorii ca în următoarea mică afacere ? Iat-o. Cuvîntul liber citează dintr-un articol al d-lui Ibrăi-leanu de acum douăzeci de ani următoarele : „Literatura românească nu poate fi dedt românească. Şi spiritul românesc, considerarea lumii şi reacţia faţă cu lumea, fiind mai nepervertit, mai curat la poporul românesc de la ţară, numai acei scriitori vor reprezenta spiritul românesc care, sau fac parte din ţărănime şi n-au rupt legăturile morale eu ea ca luînd pe cei mai tineri, de pildă Oetavian Goga şi Ciocîrlan1, sau care, dacă nu fac parte din ţărănime, şi-au plecat urechea la popor, s-au botezat în izvorul curat şi românesc al sufletului popular, ca de pildă Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar oare, din cauze istorice, trăind ou poporul, departe de influenţele nefaste străine, care au trecut peste aceste ţări...“ * Influenţele nefaste străine, care iau trecut peste aceste ţări, sînt : slavismul, turcismul, fanariotismul, rusismul. 1 D. Ciocîrlan nu e pus aici pentru valoarea sa, ci pentru a ilustra geografia literară de atunci. Dealtfel, d. Ciocîrlan a avut mai mult talent decît Pop-Retegami'l şi ceilalţi scriitori populari din Ardeal, lăudaţi de d. Sanielevici, maestrul Cuvin-tului liber. De d. Ciocîrlan noi n-am publicat decît două schiţe la început, căci, cine şţie din ce cauze, d. Ciocîrlan nu s-a menţinut la nivelul debutului său. * Scriitori şi curente, l&Od, nr. 1 al V.r. 156 Cetitorul treaz va înţelege că niciodată n-am fost mai apărători ai formelor nouă, ai „europenismului“, ai „oc-cidentalismului14, ai bonjurismului, ai aanielevicismului, ai zeletinismului şi ai Cuvîntului liber, decît în aceste fraze, în care ne-am ridicat împotriva orientalismului, care a înjosit ţara şi poporul şi în oare am combătut pe cei ce bîrfeau formele nouă, influenţa occidentală, franceză etc. Cetitorul treaz va înţelege... Dar cetitorul mai distrat sau mai puţin ascuţit la minte, ori mai puţin familiarizat cu şurubăriile — cetitorul acesta trebuie, oare mistificat din nevoi polemice ? Mai departe. Din lunga citaţie de mai sus, oare începe cu fraza că : „Literatura românească nu poate fi decît românească“, Cuvîntul liber conchide că sîntam ţărănişti. Dar „româ-nesc“ este egal cu „ţărănesc14 ? Spus-am oare noi că „literatura românească trebuie să fie ţărănească* ? Şi cînd spuneam noi că spiritul românesc e mai curat la clasele neinfluenţate ‘de turcism şi fanariotism, adică la ţărani şi la clasele superioare, oare au stat miai departe de fanariotism — făceam ţărănism ? Din citaţia de mai sus, puteaţi trage tot cu atîta drept concluzia că sîntem boie-rişti ! Dar mult mai interesant e să arătăm pănă unde poate ajunge polemica modernistă. Cuvîntul liber spune că a găsit citaţia despre care e vorba acum la d. Sanielevici. Dar fiindcă sfîrşitul frazei citată de d. Sanielevici (citată de d. Sanielevici ca să combată spiritul specific) dovedea prea mult că-i vorba de caracterul specific naţional, şi nu de ţărănism, Cuvîntul liber suprimă acel sfîrşit. Iată acel sfîrşit : „...departe de influenţe nefaste străine, care au trecut peste aceste ţări facum urmează partea escamotată de colaboratorul d-lui Filotti] : şi-au păstrat sufletul românesc, ca de pildă clasa boierinaşilor din care face parte Brătescu-Voineşti, în ale cărui scrieri se vede ce însamnă spiritul românesc în stare brută la popor, cînd din cauza unui trai bun şi a oarecărei culturi — oa în clasa boierinaşilor — ajunge să se rafineze.“ Aşadar, noi spuneam că literatura română, oa să fie română, trebuie să se inspire din sufletul românesc nepervertit. Acest suflet e imai ales la poporul de la ţară 157 şi la boierinaşi. Şi vorbeam şi de rafinarea prin cultură a sufletului brut popular. Aceasta e ţărănism ? A trunohia texte, a măslui cit n-ai trunchiat e oc-cidentalism, e „formă44 nouă ? Şi ceea ce e mai frumos e că revista Cuvîntul liber, după ce comite trebuşoarâ asta, se ridică indignată şi ne întreabă pe noi dacă credem pe cetitori idioţi cînd le spuneam că nu sîntem ţărănişti. Şi mai interesant e să amintim că articolul din care face citaţia d. Sanielevici (pe oare o trundhiază Cuvîntul liber), tipărit în primul nr. al V.r., aşadar un fel de articol program, se isprăvea cu această declaraţie, făcută anume ca să nu fim confundaţi cu ţărăniştii literari : „Desigur că un suflet românesc va face o operă românească orice subiect şi-ar alege, chiar din viaţa străină, căci va privi viaţa străină prin o prismă românească44.1 Ce mai ţărănism literar ? Viaţa românească, nr. 1, 1925 1 In n-rul trecut citam pe Hamlet (viaţă daneză), operă caracteristică pentru sufletul englez, şi pe Salammbâ (viaţă car-tagimeză), operă caracteristică pentru sufletul francez. Mărunţişuri Intr-un interviu în care concentrează toată „mişcarea literară44 în propria-i persoană, d. Minulescu face un fel de istoric al relaţiilor d-sale cu Viaţa românească. D. Minulescu povesteşte cum s-a entuziasmat d. C. Stere de poeziile pe care poetul le-a recitat în salonul d-lui 1.1. C. Brătianu şi oum d. Stere i-a cerut eu insistenţă să-i dea acele poezii pentru Viaţa românească. Apoi dacă e aşa, ce atîta vorbărie despre exclusivismul Vieţii româneşti ? Dacă d. Stere, întemeietorul poporanismului, dacă d. Stere, directorul Vieţii româneşti, s-a entuziasmat atît de tare de „poezia nouă44 a d-lui Minulescu, ce mai vreau moderniştii ? Noi nu avem nici un motiv, şi mai ales nici un interes să punem la îndoială buna-credinţă a d-lui Minulescu. D-sa este un om loial şi un cavaler. Dar credem că îl trădează memoria — cu privire la unele detalii. Despre altele sîntem siguri că-1 trădează. D. Minulescu spune că poeziile pe oare le-a recitat la acea masă şi pe care i le-a luat d. Stere şi le-a publicat „în cel mai apropiat număr44 al Vieţii româneşti sînt: Soarele, Morile şi Vagabonzii. Dar adevărul e că d-sa a debutat în Viaţa românească nu cu aceste poezii, ci cu Nocturna, în 1908 ; Vagabonzii au apărut peste patru luni; iar Soarele, tocmai peste doi ani, în 1910. Iar Morile nu le găsim în sumarul general al poeziei din Viaţa românească, făcut în 1910 (poate s-a publicat după 1910 ?) Aşadar, d. Minulescu nu are memoria fidelă. D. Minulescu spune că pănă atunci fusese respins de Viaţa românească. Nu ţinem minte. Cînd debuta, numele d-lui Minulescu era ca oricare alt nume necunoscut. Dar dacă o afirmă, îl credem. Insă din faptul că debutantul Minulescu a fost respins de Viaţa românească se pot trage 159 concluzii în privinţa atitudinii noastre faţă de vreo şcoală literară ? Cîţi începători au fost respinşi de Viaţa românească, începători care apoi au ajuns colaboratori şi „stîlpi44 ai revistei ? D-sa mai zice că volumul d-sale, în care erau versurile publicate la noi, a fost „obiectul unei critici teribile44 în Viaţa românească. Recenzia primului d^sale volum a fost făcută de un tînăr recenzent şi nu i se nega, în ea, orice merit d-lui Minulescu. Dar iată părerile chiar ale direcţiei revistei despre d. Minulescu, dintr-o recenzie neiscălită, deci directorială, şi iată părerile d-lui Ibrăiieanu : „D. Minulescu are o limbă frumoasă, un, vers de o rară muzicalitate şi unele imagini (poate toate, pentru cine le înţelege) de o noutate şi ide o frescheţă care îl pun în rîndul scriitorilor noştri de talent. D. Minulescu e un simbolist — şi un simbolist nu-i nevoie să fie înţeles. Simboliştii nu-ţi spun, îţi sugerează. Şi d. Minulescu îţi sugerează întotdeauna ceva de departe, de aiurea, din ceea ce a fost, din ceea pe are să fie, d. Minulescu îţi cheamă stări sufleteşti pe care le aduce pănă aproape de pragul conştiinţei.44 (1910) „Ei (dd. Sadoveanu şi Goga), oa toţi scriitorii absolut originali, au făcut şcoală, o sumedenie de scriitori cu şi mai ales fără talent. îşi imaginează cineva pe Cerna fă-cînd şcoală ? Voi aminti aici, tot în privinţa asta, pe d. Minu-lescu, care e un poet sonor, un «instrumentist»-. Acesta n-are multe lucruri de spus. El vrea numai să cînte şi să sugereze. Dar în cîntec este original. Şi deci a făcut şcoală.44 (1915) Aşadar, d. Minulescu era taxat poet de talent şi superior lui Cenna (cel mai poporanist poet ca fond), care pe vremea aceea era socotit ca un scriitor de primul rang din întreaga literatură română, egal cu Emineseu, iar pentru d. M. Dragomirescu, superior lui Emineseu, pentru că avea asupra acestuia avantajul de a fi... „optimist44. Părerile noastre de azi asupra „romanţelor44 nu sînt aceleaşi oa în 1910. De atunci aceste romanţe s-au învechit tare. Le-a învechit vremea şi imitatorii. Şi avem impresia că le-a învechit şi însuşi d. Minulescu prin înverşunata sa persistenţă de a se pastişa singur — soarta 160 oricării poezii sprijinită prea mult pe manieră şi pe procedeu. Dar în ultimul timp d. Minulescu s-a reînnoit. Astă vară ne-a spus două poezii, Iarnă şi Primăvara, foarte frumoase. Şi cum îşi spune d. Minulescu versurile ! în acelaşi interviu, d. Minulescu povesteşte cum s-a entuziasmat d. Ibrăiieanu de romanul d-sale Roş, galben şi albastru şi cum nici n-a mai simţit nevoie să asculte mai departe de capitolul II pentru a-1 accepta. Observaţi cum... se entuziasmează toţi poporaniştii de d. Minulescu, poet şi prozator, şi totuşi aceşti popora-nişti sînt foarte... ţărănişti şi exclusivişti! Dar despre romanul d-lui Minulescu vom vorbi altădată şi vom da unele explicaţii asupra acestui din urmă entuziasm. Viaţa românească, nr. 1, 1925 Ultima oară Făcusem corectura bucăţilor de m.ai sus, cînd ne-au sosit 'Ultimele reviste săptămînale din Bucureşti. Ce mai de atacuri împotriva noastră ! Să vedem, pe scurt, ce e cu ele. Mai înainte de atacuri, să relevăm un cuvînt bun al d-iui Filotti. D-ea regretă mult că într-un număr anterior al revistei d-sale s^a vorbit de „spiritul fericit în propria sa inconştienţă“ al d-lui Ibrăileanu. Dar pe noi nu ne-a supărat deloc! D. Filotti zice că e o greşeală de tipar, în loc de „spiritul fericit în propria sa inconsistenţăCredem. Dar tot zeţarul a avut dreptate cînd a greşit, căci fericit de propria inconsistenţă nu e deloc psihologic. De inconsistenţă nu-i nimene fericit, pe cînd fericirea inconştienţei e un adevăr — şi zeţarul ştie bine ce-a făcut! Dealtfel, zeţarul era dator cu o greşeală hună, ca o compensare pentru eternele „greşeli44 de limbă românească (de spirit specific !), pe oare zeţarii le fac colaboratorului Cuvîntului liber. Şi acum, ca să nu mai aşteptăm vreo erată a Cuvîntului liber, corectăm noi şi alte greşeli făcute de zeţar în articolul ultim al Cuvîntului liber, articol pe care d. Filotti se vede că nu l-a cetit. Aşadar, în loc de „masca de catifea a unei arte slugarnice" (arta Vieţii româneşti), să se cetească „a unei arte sinoptice“ (începe tot cu s) ; în loc de „grosolana confuzie44, să se cetească „generala concepţie" (începe tot cu g şi c). Etc. în corpul revistei, Cuvîntul liber continuă... răspunsul la articolul nostru. Cu o convingere nestrămutată în prostia cetitorilor săi, polemistul „răspunde44 eu „etnicul44, cu „esteticul44, cu „poezia nouă44 şi cu alte .asemenea argumente menite să probeze că d. Lovineseu a „descoperit44 faimoasa lege, 162 argumente pe eare d.-Filotti persistă să le numească „răspuns Vieţii româneşti“. ■ Gluma devine prea groasă. Să vedem cum glumeşte Cuvîntul liber.. Fiindcă, pentru a ilustra o poziţie faţă cu sufletul naţional •— şi nu pentru a emite judecăţi de valoare estetică —, am pus alăturea numele d-lor Goga şi Ciocîrlan, acum douăzeci de ani, el ne învaţă — el pe noi, oare am umplut lumea cu numele d-lui Goga ! — că Goga e un scriitor mare şi Ciocîrlan un scriitor mort literariceşte. Ei şi ? Ce cîştigă d. Lovineseu ? Sau poate pierdem noi ceva ? Dar maestrul Cuvîntului liber, d. Sanielevici, cînd scrie mereu : Hugo, Sadov-eanu (pe care-1 detestă), ca să ilustreze un gen de literatură, îl socoteşte pe d. Sado-veanu egal cu Hugo ? Şi dacă e atît de sensibil Cuvîntul liber la lipsa de discernământ literar, de ce nu moare de ruşine cînd celălalt maestru ia.1 său, d. Lovineseu, compară (compară din punct de vedere estetic !) pe d. Efti-miu — cu cine ? cu Goga ? Nu. Cu Goethe, cu Byron, cu Leoonte de Lisle. Şi ce ar cîştiga d. Lovineseu dacă Cuvîntul liber ar izbuti să înource lucrurile, cînd amestecă antisemitismul, naţionalismul şi patriotismul în discuţia caracterului specific naţional ? (Atragem atenţia cetitorilor Cuvîntului liber să nu se lase înşelaţi de acest amestec. Nu poate exista o operă mai antinaţionalistă şi în acelaşi timp mai naţională, adică mai franceză, decît L’Ile des Pingouins a lui Amatole France.) Şi totuşi, fiindcă este prea evident că psihologia unui scriitor e specific naţională, Cuvîntul liber nu se simte liniştit şi aduce în sjîrşit un... argument (o probă în sfîrşit că d. Lovineseu a descoperit legea ?). Argumentul constă în ipoteza nostimă că... concordanţa dintre spiritul englez al operei lui Shakespeare şi spiritul specific englez al englezilor poate să fie datorită faptului că „poporul englez, de atîtea veacuri frământat de acel geniu, a devenit şi el niţeluş (glumă la adresa poporului englez) shakespearian1*. Desigur că Shakespeare a creat spiritul englez şi trebuie de adăogat că l-a creat aşa de straşnic, îneît l-a creat cu putere retroactivă, căci acest spirit englez din Shakespeare istoricii literari îl găsesc chiar şi în literatura engleză din epoca saxonă, din veacul al şaptelea ! (Că Shakespeare n-a prea „frămîntat“ publicul englez multe 163 veacuri, căci a fost selectat tîrziu de „publicul englez", n-are a face ! Ar. fi .o întîmplare meschină...) La lumina acestei teorii fecunde, trebuie să înţelegem odată că individualismul şi orgoliul englez La creat Byron ; misticismul slav l-au creat Tolstoi şi Dostoievski; spiritul galic l-au creat Rabelais şi A. France ; spiritul „şoltic" al lui Zelig Şor l-a creat Şalom Alehem. Un alt argument că d. Lovinescu a descoperit „interdependenţa economică europeană" şi teoria că „forma creează fondul" este o movilă — cum să zicem ? — o movilă de... descoperiri cu privire la palpitanta chestie a raportului dintre poezia modernistă şi coşul Vieţii româneşti. în colecţia aceasta de neadevăruri, străluceşte mai ales unul : că am pus la coş pe d. Lucian Blaga, pe care noi, de la început, l-am descoperit şi lăudat (pe-atunei d. Blaga scria în versuri). Păcat de Cuvîniul liber ! în ultimul număr din Mişcarea literară, scrie şi d. Lovinescu despre noi. D-sa recunoaşte că n-a inventat maşina care trebuia să ne „prăbuşească". Dar se întreabă de ce i-am reproşat că nu e original, căci, zice d-sa : „Teoriile circulă". Dar nu i-am reproşat nimic. A scos cartea, şi am tăcut. Am vorbit numai cînd ni s-au dat în cap cu aceste teorii, în Cuvîntul liber. D. Lovinescu vine şi cu o idee împotriva noastră, luată, cum mărturiseşte, de la d. Sanielevici şi d. Zeletin (pe care, dealtfel, l-a „distrus", în cartea sa). Ştiţi oe idee ? Iat-o : „democraţia rurală reacţionară"... în acelaşi număr din Mişcarea literară, d. Davidescu se arată foarte supărat pe noi. Oare ce-o fi la mijloc ? Ne poartă sîmbetele, pentru că i-am recenzat defavorabil romanul ? Ori ne-am mai ţărănistizat în timpul din urmă ? Căci mai anii trecuţi stătea foarte bine cu noi. E drept, acum vreo trei lustri, l-am cam luat aşa pe d. Da-videscu. Dar d-sa a venit la noi cu un articol împotriva lui Macedonski, pe oare l-am tipărit, fiindcă articolul conţinea cîteva fapte de istorie literară. E interesant acel articol, priveliştea „moderniştilor" mîncînidu-se între ei ca rechinii şi făeînd pe cuminţii şi pe tradiţionaliştii, cînd se sfâşie între ei. 164 Iată fizionomia articolului : „Macedonski nu s-a putut însă niciodată sustrage influenţelor şi niciodată nu s-a putut ridica în născocirea unei formule personale". „Pricina acestor incursiuni prin toate formele de succes ale timpului şi prin toate influenţele accesibile unei culturi restrânse se găseşte în goana cu orice preţ după vîlvă, precum şi într-o nemăsurată ambiţie." „«Junimea» este o forţă vie ; sufletul acestor mişcări de regenerare literară era Maiorescu. Macedonski a simţit lucrul acesta şi în fruntea volumului său de Poezii a pus următoarea dedicaţie : «Cu înaltă stimă, autorul închină domnului T. L. Maiorescu», care, însă, a rămas rece la această apostrofă şi a urmat să nesocotească astfel veleităţile de notorietate literară ale tînă-rului autor. Rezultatul se ştie. Macedonski a luat aproape brusc poziţie potrivnică şi, exact în măsura în care celălalt susţinea cultura germană, s-a improvizat în campion al culturii franceze." „Succesul acesta ţal lui Eminescu], şi mai ales al Scrisorilor a determinat pe Macedonski să scrie şi el, la fel, Nopţile„Dealtfel, în Nopţi intîlnim tot materialul rulant din Scrisori." „Pornind pe un drum de aventură literară mai mult, şi-a rotit privirile pretutindeni unde credea că va putea găsi o formulă menită să-i justifice existenţa. Simbolismul tocmai începea să se înfiripeze în Franţa. Macedonski s-a silit să facă atunci simbolism." [Via să zică .aceasta este cauza naşterii şcolii simboliste în România ? Nota red.] „Amestecul acela de zadarnică poezie macabră şi de anatomie ieftină (a lui Rollinat), de morgă .şi de ospiciu, îşi face repede cuib în Macedonski." „încercări hibride de a imita simbolismul." „în Garagiale .a găsit un plagiator, în Eminescu un nimic, Maiorescu .a fost privit drept o nefericire a ţării, iar Coşbuc o negare a talentului." „Citirea, mai ales în bloc, a scriselor lui lasă o impresie penibilă de sărăcie mozaicală şi nedumereşte asupra drepturilor pe care şi-a rezemat pretenţiile." „Lucrurile însă au fost ca să fie învins şi ca victoria să rămînă definitiv de partea celor chemaţi.“ Viaţa românească, nr. 1, 1925 Curiozităţi Ziarul Aurora (prin pana d-lui Tudor Teodorescu-Branişte) ne zugrăveşte ca maloneşti, fireşte pe înconjur. Vorbind de faimoasa „lege44 a „interdependenţei41, spune că noi ne-iam însuşit pe nedrept paternitatea ei, căci a fost „introdusă44 (adică împrumutată) din Occident de socialişti, cu mult înainte de apariţia Vieţii româneşti, şi a fost apoi formulată de Gherea în Cuvinte uitate. Trimitem pe Aurora la n-rul Vieţii româneşti din decembre 1924 — adică la articolul nostru, din care ea scoate pretenţia noastră de paternitate a legii — şi 0 rugăm să cetească din nou următoarele cuvinte, scrise româneşte şi fără nici o greşeală de tipar : „Această lege, ^descoperită» în acest sezon, a fost descoperită de Gherea acum patruzeci de ani şi a fost utilizată de el mereu în toate scrierile şi polemicile sale44. * Ni se pare că ne-am exprimat destul de clar. In orice caz, talentul nostru stilistic nu ne îngăduie o claritate mai mare. Acum, să cităm cuvintele de admonestare ale Aurorei : „Şi -— lucru curios încă ! — o revistă de importanţa Vieţii româneşti s-a grăbit să afirme cu toată seriozitatea că această lege îi aparţine.44 Da, în adevăr, foarte curios... Zelul pentru d. Lovinescu îl putea cheltui mai bine Aurora sooţînd pe acest sociolog din încurcătură, ţaţă cu d. I. C. Filitti, care în n-rul de ianuar al Convorbirilor literare îşi reclamă paternitatea unei părţi din volumul I al d-lui Lovinescu. Şi un rest de zel (că are de unde) * „Prăbuşirea" poporanismului, voi. de faţă, p. 114 166 îl mai putea cheltui Aurora şi cu d. Barnoschi, care-şi formulează în n-rul trecut al Vieţii româneşti drepturile sale asupra unei părţi din ceea ce-a rămas nereclamat de d. Filitti. Aşadar, necetind cu atenţie articolul nostru (adică cetindu-1 cu o totală lipsă de atenţie), Aurora crede că polemica noastră a avut de scop probarea vreunei paternităţi. De fapt, acel articol vroia să arate că e nu ştiu cum, voim să zioem ridicol, să fim ameninţaţi că vom fi distruşi, fiindcă au apărut într-o carte nişte idei a căror existenţă însamnă moartea noastră — cînd ideile acestea le dezbătusem noi o viaţă întreagă. Aurora apăra, fireşte, „democraţia rurală“ împotriva filozofiei d-lui Lovinescu. Se putea dispens-a. Stendhal spunea că, dacă vrei să faci platitudini, fă-le încai primului ministru. Aurora să discute mai bine cu primul ministru, cu Gherea sau cu d. Zeletin, care au formulat, mai înainte şi mai bine, ideile d-lui Lovinescu despre democraţia rurală. Dar nu-i nevoie de multă discuţie nici cu maeştrii. Intr-o ţară ţărănească, fără industrie mare, ce altfel de democraţie se poate face ? Că doară nu e vorba de alegere, ci de un fapt dat, fatal. ...Dar pănă la una, alta, pentru cetitorii Aurorei, Viaţa românească a rămas o publicaţie oare îşi însuşeşte ideea unui autor mort şi, culme a neruşinării, învinuieşte pe un nevinovat că i-a furat această idee. Şi serviciul acesta îl face Vieţii româneşti tocmai Aurora, „care de !... să ne .aşteptăm de la dumneaei ia o protecţie !...“1 Dar, bine, Aurora n-a băgat de samă că nu cultivăm căutarea paternităţii ? Dacă ea însăşi nu e în măsură să ştie ce-am putea reclama oa al nostru din opera d-lui Lovinescu, n-a văzut cel puţin că publicaţii şi oameni care nu ne sînt prieteni, oa Ideea europeană, ori d. Ni- 1 Recunoştem însă că acest lucru e greu, căci d. Lovinescu are arta rară de a produce în cetitor amnezia necesară. 167 eolae Petreseu (în Mişcarea literară) vorbesc mereu de ceea ce »a luat d. Lovinescu de la noi, fără să mărturisească ? Şi în loc să aprecieze rezerva noastră (unii prietini numesc această rezervă : imbecilitate), Aurora face pe cetitorii ei să creadă că noi am furat moştenirea defunctului Gherea. Viaţa românească, nr. 3, 1925 Câtrâ d. Rebreanu D. Rebreanu declară că e „mîhnit“ de atitudinea Vieţii româneşti faţă de revista d-sale. E vina noastră ? Mişcarea literară ne-a atacat în primul ei număr. Cum am răspuns noi ? Creştineşte : am primit apariţia Mişcării literare cu vorbe bune şi am felicitat-o că are director pe d. Rebreanu. Apoi am restabilit liniştit faptele, pentru care eram batjoooriţi. Răspunsul Mişcării literare a fost ofensator. Ce-am făcut noi atunci ? Am insultat-o ? Nu. Am răspuns regretând că d. Rebreanu nu vrea să rămână în termeni buni cu noi, am deplîns lipsa de „oc-cidentalism“ a polemicii şi am dovedit cu argumente că Mişcarea literară nu are dreptate în cele ce spune despre noi. Şi atîta tot. Să spunem drept, avem prea multă dreptate. Ne plictiseşte atîta dreptate. Am voi să nu avem uneori, să putem gusta voluptatea de a ne recunoaşte vinile şi greşelile. Ar fi şi o privelişte educativă pentru public şi pentru confraţi. Aşa, de pildă, se putea foarte bine ca să ne supărăm că Mişcarea literară ne atacă în primu-i număr şi s-o înjurăm şi mai ales să-l înjurăm pe d. Rebreanu, răspunzător, căci e director (injuria a doua a Mişcării literare era neiscălită, deci venită chiar din partea directorului). Dar am fost calmi, prea calmi poate. Ne-am zis : d. Rebreanu e romancier : directorii romancieri nu-şi prea conduc ei revistele (şi deci „joacă şoarecii pe masă“); d. Rebreanu e înconjurat de modernişti, şi ăştia sînt o specie de vieţuitoare care se infiltrează cît pot mai tare şi foarte tenace : necreînd o literatură mare, cu care să 16!» învingă, ei discută, discută, propagă şi iar propagă, şi cam insultă. Tot aşa ea d. Tudor Teodorescu-Branişte, mai sus analizat. Ne-ar fi fost uşor să (recunoaştem vina, dacă am fi greşit. Şi am fi putut greşi; am fi putut uita cine e proprietarul „legii4*. Trăim din adolescenţă ou ea şi putea să ni se pară că e a noastră. De fapt, nici nu ştim cine o fi adus-o, d-rul Russel, Zubcu Codreanu, Gherea, ori o fi importat-o vechii socialişti autohtoni. Trebuie să fie adusă din Rusia (nu din Occident, cum crede d. Branişte ; Occidentul nu poate fi preocupat mult de o astfel de lege). In orice caz, paternitatea nu o poate avea cineva de la Viaţa românească, căci pe vremea cînd a fost ea utilizată întâia oară cei de la Viaţa românească erau elevi în liceu. Dar, încă o dată, indiferent de cine a formulat-o la noi întăi, ea a fost crezul nostru al tuturora, şi puteam întrebuinţa un noi inconştient abuziv — şi atunci cu plăcere am fi recunoscut greşeala. (Şi ca să revenim un moment asupra unui litigiu — înţelegeţi ce comic ni s-a părut să fim anunţaţi ameninţător că, (dacă pănâ acuma ne-a mers cum ne-a mers, apoi de-acum înainte ni s-a încheiat, căci ş-a descoperit o lege nouă, asasină pentru noi. Ni s-a părut aşa de: comic, îneît poate am făcut prea măre caz şi haz de pretenţia asta nostimă.) In definitiv, ne pare rău că nu am putut recunoaşte că am prădat pe Gherea ! ' Viaţa românească, nr. 3, 1923 Ce-a făcut «Viaţa românească» pentru literatură ? In timpul din urmă s-a pus cu tărie această întrebare. S-o discutăm. Răspunsul adversarilor variază, fiindcă ei nu sînt bine lămuriţi ce e imai uimilitor pentru noi : să nu fi făcut nimic, ori să fi făcut foarte mult, dar numai rău. : Fireşte, noi nu putem împărtăşi nici una din aceste opinii. Nu avem de gînd să ne lăudăm aici. (Dealtfel, dacă am face-o — şi cu cît am face-o mai mult —, cu atît am fi mai în nota vremii. Un modernist, ca să dăm un singur exemplu de... modestie, spunea mai dăunăzi că raportul dintre noi şi ei e ca acela dintre „Pieile roşii“ şi constructorii edificiilor cu patruzeci de rînduri. Aţi înţeles că Pieile roşii sîntem noi şi marii arhitecţi sînt ei...) Dar trebuie să vorbim, pentru că există o generaţie tînără, care nu cunoaşte trecutul acestei reviste şi sîntem obligaţi s-o lămurim. Obligaţi pentru că, prin vechimea ei şi prin numărul, felul şi varietatea colaboratorilor ei de-a; lungul vremii, V.r. e un fragment din evoluţia literară a acestei ţări. Prin tot ce este şi prin tot ce-a fost, V.r. este mai mult decit suma redactorilor şi colaboratorilor ei. Este un fapt din istoria culturii şi literaturii noastre, aşa de obiectivat deja, devenit autonom chiar de noi, încît avem impresia că putem vorbi de ea ca de ceva oarecum în afară de noi. An ou an, în atîta vreme, şi cu colaborarea atîtor scriitori (mulţi dispăruţi), s-a tot acumulat ceva, s-a ■ tot închegat ceva, care nu este numai noi — s-a format ceva, faţă de care avem o răspundere; ceva care trebuie păstrat, apărat şi transmis altora. Ce-a făcut Viaţa românească pentru literatură ? 'Marele nostru merit a fost poziţia noastră faţă cu ideeâ de „şcoală literară44. în privinţa aceasta sînt, iarăşi, două' opinii — în legătură cu cele două, de care vorbeam mai sus, despre rolul nostru. Cei oare opinează că n-am făcut nimic pentru literatură spun că nu reprezentăm nici un curent, cei care sînt de părere că am făcut tot răul posibil literaturii spun că sîntem ţărănişti. De data aceasta, nu mai respingem ambele opinii, ca mai sus. Dreptatea e cu cei dintâi : n-am venit cu nici o şcoală. Mulţămită acestei sărăcii şi modestii, am putut întruni în aceeaşi casă scriitori din diferite şcoli şi i-iam făcut să nu se uite aşa de duşmănos unii la alţii. Am forţat apoi pe mulţi scriitori de talent, chiar pe unii din -cei „mari4*, să iasă -din nepăsare şi să scrie. Am introdus plata scriitorilor (oa în Occident), lucru pentru care am fost foarte înjuraţi... Dar prin -aceasta am stimulat pe scriitori şi le-am dat o -conştiinţă mai bună despre -meseria şi rolul lor în lume. Viaţa românească a fost prima revistă mare şi răspîn-dită mult. Adică prima revistă care a dat la foarte mulţi cetitori o materie literară -bogată. Această materie literară a fost de toate felurile, de toate şcolile. Aşadar, a pus înaintea cetitorului toate culorile curcubeului nostru literar, l-a făcut să guste literatură diversă, ori să aleagă mai în cunoştinţă de cauză. Această literatură a fost bună, pe cit au permis condiţiile de fapt ale literaturii din ultimii douăzeci de ani. Am făcut aşadar o revistă bună. (Trebuie s-o spunem, nu oa să ne lăudăm, ci oa să putem dezvolta ideile ; ş-apoi meritul e mai mult -al colaboratorilor noştri.) Bună, prin colaboratorii ei, dintre oare unii iluştri, şi prin compoziţia ei tehnică europeană şi complicată. Revista avînd, din -această cauză, prestigiu, am putut impune publicului pe scriitorii începători pe oare-i tipăream şi am putut contribui la scoaterea din -conştiinţa publicului mare a acelora pe care-i respingeam. V.r. a contribuit la curăţirea terenului de şcolile exclusiviste, pe oare ie-a găsit în luptă la apariţia ei, criticînd pe scriitorii acelor şcoli, nepublicîndu-i, distru-gîndu-le publioaţiile prin concurenţă şi prin atragerea, elementelor de valoare rătăcite la -ele. Desigur că şcolile ori curentele literare rele, greşite, ca şi scriitorii slabi, mor de la sine. Dar pe cit are un rol şi publicistica în dărm-area lor, noi am avut acest rol. Acest lucru ni l-au recunoscut şi adversarii, fireşte subt altă formă. Ei au spus că prin maşinaţiuni, prin 172 bani, prin demagogie literară etc. am atras scriitori, am descompletat redacţii, am contribuit la desfiinţarea de reviste şi de curente literare. Da, e adevărat, dar avem pretenţia că am servit în chipul acesta literatura naţională. Şi am avut asupra mişcării literare şi o altfel de influenţare, mai directă, singura influenţă directă bună, pe care poate şi trebuie s-o aibă o publicaţie asupra scriitorilor — o influenţă culturală. Acest lucru ni s-a recunoscut tot de adversari şi, fireşte, tot subt altă formă. Am fost învinuiţi, deci, că am „stricat14 pe scriitorii pe care i-am atras la noi, că le-am distrus idealismul tradiţionalist, că iiam făcut cosmopoliţi — ori, invers, că am sălbăticit pe cei civilizaţi. D. Saniielevici, ca să-şi complecteze atacurile de acum douăzeci de ani împotriva d-lui Sadoveanu, spune că acest scriitor s-a mai civilizat graţie nouă. Ce merit mare am avea dacă noi am fi şlefuit acest diamant rar ! Dar n-avem acest merit. Dacă s-a schimbat ceva în d. Sadoveanu, aceasta se datoreşte faptului că atunci eînd l-am cunoscut avea douăzeci şi şase de ani, şi azi (vai !),. patruzeci şi cinci. E drept că, fiind la un loc cu noi, a lucrat şi el sufleteşte asupra noastră, şi noi asupra lui, şi a rezultat ce s-a putut, dar aceasta e altă vorbă. Desigur că am avut o influenţă asupra scriitorilor, dar cea mai mică a fost asupra d-lui Sadoveanu, pentru că d-sa, artist mare, e o personalitate prea puternică şi deci mai refractară la influenţe. Făcînd parte dintr-o generaţie şi dintr-un curent de gîndire oare a vînturat multe din ideile „splendidului veac al XIX“ — pozitivism, evoluţionism, marxism, criticism, naturalism ; Auguste Comte, Darwin, Taine etc. —, am putut avea în mijlocul mişcării literare, în-tr-o măsură oarecare, rolul pe care ni-1 atribuie d. Sanie-levici faţă de d. Sadoveanu (şi meritul e mai mult al acelui ,,veac“). Dar acest rol nu e acela al unei şcoli literare, ci al unui curent cultural, de idei, singurul care se poante exercita cu folos asupra scriitorilor. . în definitiv, meritul nostru a fost că am putut crea o revistă cu prestigiu, care să impună pe scriitorii buni şi să pună în umbră pe ceilalţi ; şi că n-am publicat decît ceea ce ni s-a părut frumos — ori din ce şcoală literară era scrierea. 173 Faptului că nu am venit cu nici o şcoală literară. se datoreşte contribuţia Vieţii româneşti la liţeratura . naţională. Dar s-a zis că am pus condiţii extraliterare scriitorului. Caracterul specific naţional, însă, şi înălţimea, .sufletească a scriitorului nu sînt idei care vin în conflict cu estetica. Din contra. Sînt condiţii de frumuseţă a operei literare. Frumosul nu e un cuvînt gol. Ca să fie ceya frumos, trebuie să îndeplinească nişte condiţii. Şi caracterul naţional este o condiţie de frumos ; înălţimea,, de suflet este şi ea o condiţie. Imitînd servil, nu vei crea o operă frumoasă ; cu un suflet de vătav nu vei crea,, de asemenea, o operă frumoasă. A spune că un scriitor bun nu imită şi nu-i un troglodit este a releva două din multele „note" ale conţinutului noţiunii de „frumos".. Nefiind conduşi de criterii de „şcoală literară", ne-refuzînd coloanele noastre la nimic din ce era frumos, nepunînd coloanele noastre la îndămîna nici unui scriitor numai pentru că ar fi avut ideile noastre, dacă nu ni se părea că are şi talent — am putut fi în situaţia să tipărim aici mare parte din ce s-a produs bun în ţară şi numai ce s-a produs bun, sau cel puţin onorabil. Că om fi greşit vreodată, oameni sîntem ! , Şi din aceeaşi cauză, am putut lăuda tot ce a fost bun şi n-am fost tîrîţi să lăudăm şi ceea ce nu a. fost bun (din motive de „şcoală literară", ori amiciţie politică şi personală). Noi nu am făcut pe esteţii niciodată. (Am fost chiar învinuiţi că punem arta în slujba politicii şi a moralei.) Dar am dori să ni se arate cînd s-a înşelat direcţia aceŞtei reviste. Lăsând la o parte pe scriitorii de azi, mărginin-du-ne la cei dinainte de război, pe oare vremea şi opinia publică i-au clasat deja, aşa incit nu mai poate fi discuţie, am dori să ni se spuie cînd ne-am înşelat asupra valorii scriitorilor. Şi nu am căzut în acest păcat, nu pentru că sîntem cine ştie ce mare lucru, dar pentru că nu am judecat după criterii nici de şcoală literară, nici de gaşcă. Esteţii cei cu frumosul, care ne acuzau de politică şi morală.. în literatură, ei s-au înşelat amar asupra scriitorilor. Ei,, şi nu noi, au spus că Cerna e cit Eminescu, d. Dragoslav cit 174 r Creangă, d. Comeliu -Moldov-an -un mare poet epic, d. Efti- miu un Goethe etc., etc., etc. Aceste greşeli or fi în legătură şi cu gustul lor estetic, dar credem că principala -cauză e spiritul de gaşcă. Noi am văzut esteţi de aceştia înjosind pe un scriitor azi şi lăudîndu-1 mine, fiindcă între timp se întîlniseră în aceeaşi gaşcă. Am văzut esteţi înjosind pe un scriitor şi apoi, cînd nu şi-a putut alcătui o gaşcă decît din scriitori din şcoala celui înjosit, lăudîndu-1 superlativ; am văzut esteţi lău-dînd scriitori eu gîndul să-i eîştige pentru gaşca lor şi apoi insultîndu-i, -cînd au văzut -că nu reuşesc ; am văzut esteţi lăudînd scriitori un -an, înjurîndu-i anul următor, pentru că se despărţise de ei, şi lăudîndu-i din nou, pentru că se împăoaseră iar. Cauza pentru care n-am făcut nimic pentru literatură este, după unii (cei mai binevoitori pentru noi), faptul că n-am venit cu o şcoală literară ca să producem şi noi -douăzeci de scriitori la fel. Da, din acest punct de vedere, n-am, făcut nimic,, -o recunoaştem. Am fost mai prejos de-cît toate publicaţiile. Cea, mai mică publicaţie ţărănistă efemeră avea douăzeci de colaboratori oare sori-au la fel, deci a imprimat o... pecete proprie literaturii. Tot aşa, cea măi mică revistă decadentă, care apărea două numere. Acum apare o revistă constructivă. Sînt douăzeci de scriitori care scriu la fel (îi şi -cam cheamă la fel). Iată’ o publicaţie oare imprimă etc. Noi, e adevărat, n-am produs nici doi scriitori lâ fel în douăzeci de ani. Şi doar puteam crea fără mare bătaie de cap o şcoală, ba chiar şi mai multe. D. G-oga avea mulţi imitatori (şcoala Goga), dar; i-am pus pe toţi la coş. D. Sadov-eanu avea mai mulţi (şcoala Sadoveanu), dar i-am respins pe toţi. Ge mai de | şcoli -am fi putut avea ! După 1907, ne-a venit prin poştă o şcoală democrată şi .revoluţionară, chipurile ca să ni se facă plăcere nouă, dar-a trecut direct 1-a coş. . Dar nu numai după 1907, ci întotdeauna ne-au venit la redacţie, nenumărate nuvele şi poezii democratice (autorii lor credeau spusele adversarilor noştri că voim literatură cu democraţie — să-i .aibă pe suflet pe atîţia bieţi oameni), şi ce mai şcoală bogată am fi putut avea ! Şi imitatorii d-lui Minuloscu ne-au asediat.. Puteam avea şi o şcoală minulesci-ană. Şi aşa ornai departe. I l i i 175 Cred adversarii noştri eă e greu să ai şcoli ? Una, două, câte vrei ? Nu e greu deloc. Putem inventa cîte voiţi, şi să aibă aerul a ceva. Şi dacă nu ne ajută imaginaţia, importăm. Şi atît pentru cele inventate de noi, cît şi pentru cele importate, găsim noi scriitori care să le „realizeze". Atâta aşteaptă băieţii. Hîrtie şi tipar să ai, şcoala vine îndată. E mai greu să găseşti talente — şi talentele nu se bagă în nici o şcoală. Cine ar fi putut face din Goga un Arghezi şi din Arghezi un Goga ? Fiindcă există istorici literari oare clasifică pe scriitori în şcoli, cum clasifică zoologii paserile în clase — apoi s-a crezut că aceste şcoli pot fi formate cu voinţă, de către scriitori ori „îndrumători" prin adeziune şi ho-tărîrea de a fi într-un fel sau altul —, cuta s-ar hotărî stigleţul, vrabia şi scatiul să cînte la fel şi să aibă pene de aceeaşi culoare. Şcolile mari, adevărate, sînt constatări ale istoriei literare, nu partide literare cu program. Ei, dar să lăsăm asta. Ce-am mai făcut pentru literatură ? Am ţinut publicul în curent cu mişcarea literară şi de idei din străinătate şi am dat astfel scriitorilor un public mai cunoscător, mai competent. Am răspîndit revista în Ardeal, Bucovina şi Basarabia (vorbim mereu în acest articol despre vremea dinainte de război) şi am lărgit, şi prin aceasta, publicul pentru scriitori. Am simţit talentul, l-am îmbrăţişat, l-am sfătuit după slabele noastre puteri, l-am „lansat". Am făcut o cenzură atentă operei colaboratorilor, începători şi chiar neîncepători. Şi într-o ordine deosebită de idei — şi ne gîndim acum şi mai mult la vremea din urmă —, am lucrat pentru prestigiul literaturii române faţă de minoritari : Viaţa românească e una din puţinele publicaţii periodice care pot ţinea piept în chip onorabil revistelor ruseşti şi nemţeşti, cu care sînt deprinşi ruşii din Basarabia şi nemţii din Ardeal. Aşadar, în rezumat, n-om fi făcut mult, dar tot am făcut ceva. 176 Să adăogăm, spre complectare, că Viaţa românească fiind şi o revistă ştiinţifică şi, mai ales, o tribună a ideilor democratice — reprezentînd aşadar preocupările cele mai vii ale vremii —, a interesat cercuri mult mai largi decît o simplă revistă literară şi astfel a putut răspîndi scrierile colaboratorilor ei beletrişti în masa cea mare a cetitorilor. Viaţa românească, nr. 3, 1925 Religia In discuţia care s-a încins asupra religiei prin revistele şi ziarele noastre, ne-am amestecat şi noi un moment. Fiindcă discuţia a luat direcţii în care nu ne-am pronunţat şi în oare nu avem gîndul să ne lăsăm tîrîţi, deşi unii combatanţi ne implică mereu — ţinem să ne arătăm punctul nostru de vedere, o dată pentru totdeauna. Discuţia, în care am intervenit şi noi, era privitoare la politică, şi nu la religie. Era vorba de cerinţa unei democraţii creştine, singură — ni se zicea — în stare să remedieze starea actuală a Europei. Noi am adus atunci obiecţiuni împotriva posibilităţii şi eficacităţii unei astfel de democraţii. Cu privire la religie, la creştinism, la ortodoxism, la sentimentele unora sau ale altora, nu avem de spus altceva decît că aceasta, fiind o chestie de conştiinţă, e afacerea fiecăruia să creadă cum simte. Şi dacă ar fi să facem o statistică a articolelor noastre din punct de vedere al poziţiei faţă cu creştinismul, apoi, o spunem aproape fără glumă, dintre toate revistele, Viaţa românească vine imediat după Biserica ortodoxă şi celelalte publicaţii bisericeşti. Un domn care oombătea mai dăunăzi anticreştinismul (!) Vieţii româneşti, uitîndu-şi argumentarea şi lacom să-şi pună în contradicţie adversarul, cita nişte poeme creştine, publicate în Viaţa românească (atunci ce mai vrea ?). D. Galaction a scris la Viaţa românească o sumă de articole creştine, dintre oare unele de pură propagandă ! D-nii Sadoveanu şi Pătrăşcanu şi-au tipărit aici o mulţime de capitole din Vieţile sfinţilor etc. în schimb, articolele ateiste nu s-au publicat în această revistă. Noi socotim că oricine e liber să creadă în ce vrea şi cum vrea, şi cînd d. Galaction a celebrat în V.r. învierea 178 lui Isus Hristos, învierea morţilor şi concepţia imaculată, rin i-am opus nici o rezistenţă. Din contra,,.am publicat cu plăcere paginile salş sincere şi frumoase. . Religia, a spus Renan, -este „romanul. infinitului14, aşa c-um şi-l închipuieşte fiecare. Acest roman, cînd e sincer, e venerabil, oricare .ar fi el. Şi cu.-atît mai mult creştinismul, religia părinţilor noştri. ' Ne-am ridicat însă împotriva amestecului religiei în politică. ............. Acest amestec, ni şe pare dăunător şi politicei şi religiei. în Occident, amestecul acesta es-te o rămăşiţă, o sur-vivence, cum se zice în sociologie. Iar din acest amestec nu are de câştigat nimic religia. Iată, de pildă, Franţa. Lupta împotriva partidelor politice catolice merge, fatal, mai departe, ori alăturea de obiectivul ei, adică chiar împotriva credinţei catolice. La noi, .acest amestec ar fi şi împotriva tradiţiei — şi tocmai tradiţionaliştii susţin acest amestec ! —, pentru că la noi religia a ■ stat întotdeauna în afară de luptele de partid, de cînd ţine minte istoria şi pană azi. A. imita pe Franţa, unde acest amestec e o supravieţuire, a ne da -această greutate — ar fi (să ni se permită această comparaţie cu lucruri mici) ca şi cum ne-am da greutatea unei ortografii etimologice, ca să imităm pe francezi, unde această ortografie e o supravieţuire fatală. Cînd ai avut noroc ca istoria să te. scutească de o greutate, ce haz are să ţi-o inventezi singur ? Acest amestec între politică şi religie nu poate avea la noi nici măcar vreo tradiţie culturală. Cultura noastră nu s-a creat pe teren religios. Kogălniceanu şi Maiorescu, în cultura propriu-zisă ; Alecsandri şi Emiriescu, în literatură, nu au nimic religios în activitatea şi opera lor. Şi doar erau cu toţii tradiţionalişti, oameni de ordine, „conservatori". Dar sînt ţări unde religia face parte din tradiţia culturală şi literară, ca Anglia, dar, totuşi, nu e amestecată în politică. Poporul englez, c-el mai religios — cu adevărat religios — din lume, ştie să deosebească perfect religia de politică. Insistăm asupra faptului că cel mai religios popor şi cel mai bine organizat, cu cea mai sănătoasă politică, nu are partide politic-religioase. Şi religia se simte mai bine aşa decât în Franţa, ca şi politica. 179 Noi credem că în. această discuţie un adevărat creştin trebuie să fie de partea noastră, să ceară alăturea de noi să nu se scoboare, să nu se înjosească religia, ameste-cînd-o în înverşunatele lupte dintre partide. Religia trebuie să unească pe oameni ; nu să-i dezbine. Un partid ortodox sau catolic va pune ortodoxismul ori catolicismul în rîndul lucrurilor combătute. Un partid ortodox sau catolic va alunga de la el pe catolici ori pe ortodocşi. în loc să grupeze pe oameni după interese, după idei politice, îi va grupa după credinţă — îndepărtînd pe cei de altă credinţă. Partidele politice se alcătuiesc din oameni cu aceleaşi interese, din oameni oare văd remediul nevoilor sociale în aceleaşi reforme sociale. Altă definiţie a partidului nu poate exista. Partidele noastre trebuie să cuprindă în ele tot felul de oameni, români, saşi, unguri etc. (acesta e idealul unificării noastre), care au tot felul de religii. Pe toţi aceştia îi pot uni ideile relative la problemele sociale şi politice, şi nu religia, care i-ar dezbina. Amestecul nostru în discuţie a fost provocat de un articol, în care erau atacate democraţiile din Europa, pentru că nu-s creştine. Declarăm că niciodată nu vom putea fi siliţi să ne aliăm la o... luptă împotriva lui Herriot, Macdonald şi Vanderveide, să-i taxăm ca imbecili, în-curcă-lume, ori (da ! aceasta este ideea filozofului nostru creştin) ca primejdioşi. Aceşti oameni nu pot face democraţie religioasă, chiar dacă iar vrea. în Franţa poporul e catolic, protestant şi liber cugetător. în Anglia sînt o sută de feluri de creştini. în Belgia, jumătate catolici şi jumătate protestanţi. Şi un partid creştin în genere, care să-i grupeze pe toţi, nu se poate. Nu există un astfel de creştinism. Creştinismul e ori ortodox, ori catolic, ori protestant etc. Partidele creştine din Occident sînt catolice. Şi-apoi creştinii sînt şi conservatori, şi liberali, şi socialişti... Creştinismul nu poate diferenţia partidele. Altceva le diferenţiază. Partidele creştine din Occident, care şi unde sînt, sufăr de slăbiciunea de a ţine departe oameni care, altfel, ar trebui să facă parte din ele, ori dau naştere ipocriziei de a adera la ele fără credinţă. E drept că au şi avan- 180 tajul de a atrage oameni numai în cauza religiei lor. Dar ce fel de politică e aceasta ? Apoi religia — dacă e curată, creştinească — nu e compatibilă cu politica. Politica e luptă, şi creştinismul e resemnare şi iertare. Politica e orînduirea lucrurilor lumeşti, celor mai lumeşti. în ultima analiză, e o luptă pentru repartizarea 'bunurilor pămînteşti. Religia e tocmai consolarea de lipsa acelor bunuri. Democraţia trebuie să aştepte totul de la ceea ce poate da această lume. Altfel, lupta ei pentru revendicări nu are nici un rost. Religia însă făgăduieşte îndreptăţirea, îndestularea, repararea — pe lumea cealaltă. Religia, dacă e adevărată — fie ea creştină ori budistă —, amorţeşte nevoia, indignarea, adică pîrghiile luptei. Ea consolează (şi aceasta e marea ei menire), nu îndeamnă la rezistenţă şi luptă. în politică, dacă întorci obrazul celălalt la palme, ai trădat cauza pe care o susţii. D. Leon Daudet e creştin, dar nu face politică creştinească. Şi trebuie să adăogăm că atitudinea atît de agresivă a creştinilor noştri politici nu e conduită creştinească. Isus Hristos ar repudia-o. D. Galaction nu este agresiv. încă o dată, şi politica are de suferit din amestecul religiei cu ea, şi religia. Şi poate mai grav religia, căci se înjoseşte din cauza amestecului ei cu politica. Religia e înjosită însă şi mai mult, dacă se poate, de creştinii atei, care vreau s-o utilizeze în politică. Aceştia voiesc să adoarmă pe cei care sufăr de nedreptăţile sociale, să-i devieze de la adevărata cale a mîntuirii, care e lupta pur politică împotriva beneficienţilor. Noi credem că dacă Mitropolitul Dosoftei s-ar scula din morţi şi ar fi acelaşi „smerit Dosoftei“, tot aşa de zelos pentru sfinţenia credinţii sale cum era cînd trăia, ar fi de aceeaşi părere cu noi : că religia nu trebuie înjosită prin amestecul ei în politică şi că în afacerile utilitare oamenii trebuie lăsaţi să lupte politiceşte. Viaţa românească, nr. 4, 1925 Poporanism, socialism, internaţionalism Poporanismul a fost combătut de unii ca o doctrină reacţionară şi şovinistă.; de, alţii, ca o doctrină socialistă şi intemaţionalistă. Posibilitatea. acestor atacuri atît de contradictorii se explică, trebuie s-o recunoaştem, nu numai prin reaua-credinţă a adversarilor, ci şi prin faptul că am căutat să ne adaptăm situaţiei noastre speciale, că am repudiat atitudinile obişnuite, copiate de aiurea, atitudinile extremiste, care poate sînt legitime în Occident, unde societatea e bine diferenţiată. La noi, ţară în eternă „epocă de tranziţie44, unde „Occidentul44 se combină mereu în diferite proporţii cu „Orientul44, unde ni se pun probleme foarte originale, altfel sau în alt sens decît în Apus — nimic din Apus nu poate fi importat ca atare, ci trebuie adaptat la condiţiile noastre. De aici o atitudine care, privită din punct de vedere al doctrinelor importate, nu putea intra uşor în nici una, de aici opiniile contradictorii asupra atitudinii noastre. La învinuirea de reacţionarism („democraţie rurală reacţionară44, „şovinism44) am răspuns în numerele trecute. Să vedem acuma ce e cu „socialismul44 şi „internaţionalismul44 nostru. Socialismul nu e un lucru ruşinos. Şi nici internaţionalismul. A visa o lume în care tot omul să. muncească, cu braţele sau cu capul, dacă nu-i bolnav, nebun ori decrepit, şi să fie răsplătit cu exact preţul muncii sale, nu e o ruşine. Şi a visa o lume în care popoarele să nu se sfîşie, ci să conlucreze frăţeşte, iarăşi nu e o ruşine. Aşadar, spunînd că nu sîntem socialişti şi internaţionalişti, nu ne apărăm de o ruşine ori de o crimă, ci respingem o etichetare greşită. E drept, adversarii n-au făcut numai o constatare greşită, ci au voit să ne şi „compromită44, căci nu credem 182 să fi fost aşa de entuziast convinşi că sîntem socialişti şi internaţionalişti. Obiceiul de a „compromite" pe adversari cu sperietoarea aceasta este etern. La 1864, Ion Brătianu denunţa burgheziei naţionale (în ziarul Românul) pe Mihail Kogălniceanu cu aceste cuvinte: „D. Kogălniceanu, care nu voieşte să fie tratat de socialişti ca reacţionar, cum a fost Proudhon, merge mai departe decît dînsul... Cine ar fi bănuit una ca aceasta ? Cine ar fi crezut că şi noi avem un om ca Burghezul de la Gând, un socialist, un ultrasocialist care ad sub epole-tele de polcovnic, aci sub mantaua de curtizan, aci sub masca de boier, lucra la realizarea credinţii sale socialiste." Pentru nişte biete reforme timide, Kogălniceanu era nici mai mult, nici mai puţin decît un ultra-subversiv, care întrecea şi pe Proudhon, „Leninul" acelei epoci ! Şi, dacă ar fi existat pe atunci bolşevism, desigur că Kogălniceanu ar fi. fost taxat ca ultrabolşevic, „mai tare" ca Lenin... Cum vedeţi, istoria aceasta veche se repetă la infinit, şi nici noi nu putem fi decît socialişti. (Un publicist, pe care voim să-l cruţăm, şi deci nu-i mai dăm numele, spunea acum cinci ani să sîntem bolşevici!) S-a întîmplat să putem răspunde fără posibilitate de replică (de replică cinstită, bineînţeles). Căci s-a întîmplat ca Viaţa românească, prin pana d-lui Stere, să fi adus cele mai tari argumente în contra posibilităţii socialismului la noi. D. Stere a dovedit irefutabil că nu putem avea industrie mare, deci nici proletariat numeros, deci nici. partid socialist., D-şa a mai adăogat că o revoluţie socială la noi, chiar dacă ar fi cu putinţă, ar ii primejdioasă fiinţei statului, pentru că ţările burgheze ne-ar invada ca s-o înăbuşe. Aceasta teoretic. în practică, prin acea „democraţie rurală", susţinută de Viaţa românească şi teoretizată de d. Stere copios, noi am urmărit împroprietărirea individuală a poporului român, adică am cerut acea organizare socială care e cea mai mare — singura — piedică pusă în calea socialismului. 18ă Suspinătorii după burghezism, doritorii de burghezi-rea tării, teoreticianii burghezi ai burgheziei noastre, ei sint acei care doresc, cu voie sau fără voie, socialismul român, căci trecerea României la adevărata formă capitalistă preconizată şi dorită de ei va aduce socialismul şi comunismul, cu perspectiva revoluţiei sociale. Dealtfel, socialiştii au şi făcut procesul „reacţionaris-mului“ nostru, reacţionarism în care ei văd o piedică în calea socialismului. Internaţionalismul ! Dacă nu sîntem socialişti, atunci nu sîntem nici internaţionalişti. Dar să lăsăm logica şi să trecem la fapte. Poporanismul este legat de numele d-lui Stere. Care a fost poziţia d-lui Stere faţă de internaţionalism ? Cînd a venit din Basarabia acum treizeci şi trei de ani, a găsit aici un partid, mai bine-zis, un curent cultural puternic, socialist şi internaţionalist, care domina o bună parte, şi cea mai vie, din intelectualitatea ţării. D. Stere s-a adresat acestor oameni prin viu grai şi prin scris (primele sale articole au fost nişte foiletoane într-un ziar local — o polemică cu un socialist ieşan), spunînd că intelectualii unui popor tăiat în bucăţi: o parte relativ liberă în Regat şi altele subjugate de străini i[...] nu-şi pot permite internaţionalismul. Câ această situaţie excepţională impune oricărui român, orice idei politice ar avea el, să fie naţionalist — în sensul că trebuie să pună pe primul plan al idealului revendicările naţionale. Şi d. Stere reuşind să convingă, cu încetul, de acest adevăr pe socialişti, a schimbat mentalitatea socialiştilor (afară de a cîtorva, care nu l-au iertat niciodată că a pervertit... idealismul!), şi pătura aceasta cultă română a renunţat la internaţionalism. D. Stere a detenminat-o să părăsească această ideologie. Şi cum această pătură intelectuală avea în ţară un ascendent mare atunci, rolul d-lui Stere nu va putea să nu fie preţuit de istoricul oare se va ocupa cu epoca aceea. {...] Şi acelaşi naţionalism (şi nu internaţionalism) poporanist l-a făcut pe acelaşi iniţiator al poporanismului, 184 pe d. Stere, să se ducă în Ardeal mai tîrziu, ca să împace cele două fracţiuni învrăjbite ale conducătorilor de peste munţi. Unde e internaţionalismul poporanist ? Nici reacţionarism, nici socialism. Nici şovinism, nici internaţionalism. Ci-realism. Viaţa românească, nr. 4, 1925 P Iar interdependenţa! Credeam că s-a isprăvit, dar nu ! De data aceasta cel care ne caută pricină este însuşi istoricul „civilizaţiei ■ române41. D-lui publică un articol de fond în Mişcarea literară,■ intitulat : Poporanism sau interdependenţă ? Acest „sau“ este suspect : Adică : ori eşti poporanist, ori admiţi interdependenţa. S-o admiţi şi să fii şi poporanist este imposibil. Şi, în adevăr, titlul nu trădează gîndirea d-lui Lo-vinescu. Pentru d-sa „interdependenţa41 este egal cu... societate capitalistă industrială. Dacă admiţi că o ţară a intrat în sfera sau orbita ţărilor occidentale, apoi te-ai prins ; trebuie să admiţi că această ţară trebuie să devină o ţară de tip industrial. Şi cum toate ţările de pe glob sînt intrate în orbita capitalismului, toate trebuie să fie ţări capitaliste industriale. Mai întâi o să-i observăm autorului că nu e de acord cu ucenicul său de la Cuvîntul liber *. Nu voim să vorbim de paternitatea „legii44 interdependenţii, pe oare ucenicul i-o acorda şi de oare d. Lo-vinescu se leapădă. Şi nici de paternitatea celeilalte „legi44, a formei producătoare de fond, pe oare acelaşi ucenic i-o acorda generos şi de care d. Lovinescu nu prea vorbeşte. Voim să vorbim de alt dezacord. Ucenicul spunea că burghezia olandeză a fost distrusă de englezi şi că olandezii, ca şi danezii, au fost reduşi la rolul de a mulge vacile pentru englezi. Iată, dar, o burghezie ucisă din cauza „interdependenţei44. Iată o „democraţie rurală41 creată din cauza aceleiaşi faimoase „interdependenţe44. * F. Aderca. 186 Fără „interdependenţa14 aceasta, olandezii şi danezii nu ar „mulge vacile44, ei ar fabrica cuţite şi'ar fi democraţie burgheză ! Această „interdependenţă44 uneori are efecte şi mai tragice decît acela de a face pe cetăţeni să mulgă vacile. Creează sclavia şi negoţul de sclavi — ca în unele regiuni africane, intrate în „orbita44 capitalismului. La noi, „interdependenţa44 a avut de efect „neoio-băgia44 — şi apoi, prin împroprietărire, condiţiile „democraţiei rurale44, şi nu ale burgheziei industriale. Ceea .ce ne împiedică şi pe noi să fim o ţară capitalistă industrială e tocmai „interdependenţa44, fiindcă nu putem concura pe piaţa mondială industria mare occidentală şi americană ; fiindcă există această „interdependenţă44 mondială, de aceea nu sîntem şi nu putem ajunge o ţară capitalistă industrială. Din cauza acestei „interdependenţe44 ni se impune fatal o „democraţie rurală44. Dealtfel (şi „occidentaliştii44 subţiri pot avea măcar această mulţumire) această „democraţie rurală44 este tot un fapt de „interdependenţă44, pentru că, fără Revoluţia Franceză, fără introducerea constituţionalismului, a ideilor europene ete., această „democraţie rurală44 era imposibilă, nu numai ca fapt, dar şi ca concept. „Interdependenţa44 însamnă numai atîta : că o ţară de pe glob nu poate evolua liberă de presiunea globului întreg, presiune exercitată în primul rînd de marile popoare civilizate şi industriale. Efectul acestei presiuni poate fi pozitiv sau negativ. Ce rezultă de aici pentru fiecare ţară atîrnă de împrejurările particulare ale ţării respective. Poate rezulta industrie mare, oa şi mulgerea vacilor, ca şi negoţul de robi, ca şi împodobirea hotentoa-telor cu cercei de sticlă. Rezumînd — „interdependenţa44 duoe la rezultatul că unele popoare mulg şi altele sînt mulse. Şi toată „filozofia44 e să nu fii muls. O ţară ca România — care nu poate avea o industrie prin care să mulgă —, ca să nu fie însăşi mulsă fără compensare, trebuie să-şi organizeze agricultura, să facă „democraţie rurală44... Să mulgă şi ea, cum poate — pe calea aceasta —, pe ceilalţi care o mulg prin capitalul şi industria lor. Imposibilitatea de a fi ţară industrială şi imperativul democraţiei rurale sînt efectele interdependenţei. 187 „Interdependenţa" aceasta este o lege, dar o lege nu produce aceleaşi fenomene în orice mediu unde se exercită. Legea gravitaţiei ne spune că toate corpurile sînt atrase de pămînt şi cad în jos. Dar iată că fumul nu cade în jos, ci se ridică în sus. Dar se ridică tot din cauza gravitaţiei, şi nu în contra ei. Legea operează şi aici, dar efectul nu e cel obişnuit. Aplicînd legea bu-chereşte, fumul ar trebui să cadă la pămînt. D. Lovinescu, cînd tipărise volumul I, trimetea pentru lămurire la voi. II. Acum, deşi a scos voi. II, trimite la voi. III, care va apărea. Dar dacă în voi. III nu are de gînd să răstoarne argumentarea d-lui Stere cu privire la imposibilitatea unei industrii mondiale româneşti, degeaba mai scoate acel volum. Înştiinţarea noastră e pur altruistă. N-am răspuns decît la atacuri. Dacă nu eram atacaţi (cîteva luni în şir), poate nici n-am fi vorbit de filozofia d-lui Lovinescu. In orice caz, am fi aşteptat să-şi tipărească toate volumele. Imediat' în legătură cu „interdependenţa" aceasta, avem de discutat cu d. Murnu, alt ucenic, cum se va vedea, al d-lui Lovinescu. Intr-un interviu, acordat, fireşte, Mişcării literare, unde vorbeşte despre limbă, d. Murnu ne amestecă şi pe noi. Nu-i place limba poporaniştilor. Dar l-am ruga să ne spună care e limba poporaniştilor. Vreun sistem lingvistic noi n-am construit. N-am recomandat niciodată nici un fel de limbă. D-sa citează un exemplu de limbă urîtă : cuvîntul „tăgăduiesc". Este acela un cuvînt recomandat de poponanişti ? Ori utilizat cu predilecţie de poporanişti ? D-sa citează un cuvînt frumos, inventat şi utilizat de d-sa : „nevînt". .Sînt poporaniştii vinovaţi că nu întrebuinţează acest admirabil cuvînt ? Dar, mă rog, ce înţelege d. Murnu prin limba poporaniştilor ? Limba d-lui Sadoveanu ? A d-lui Jean Bart ? A d-lui Godreanu ? A d-lui Ralea? A Luciei Mantu ? A d-lui Topîrceanu ? A d-lui Ionel Teodoreanu ? A d-lui Demostene Botez ? A d-lui Philippide ? A recenzenţilor noştri ? A cui ? Există o limbă a Vieţii româneşti ? Nu-i aşa că parcă visează d. Murnu ? E ! dar nu visează deloc ! D-sa e membru al ceaiului literar al d-lui Lovinescu şi vine cu un mod de a gîndi contractat acolo. 188 t • Exemplul d-lui Murnu : „a tăgădui" îl găsim în cartea de filozofie a d-lui Lovinescu, într-un capitol unde face procesul limbii curentelor literare de „cincizeci de ani încoace", printre care prenumără şi poporanismul. Printre exemplele sale — cuvinte de origine ungurească şi slavă —, este şi acest urît „tăgăduiesc". D. Murnu i-a dus ideile la Mişcarea literară. Şi atunci să-l lăsăm pe d. Murnu şi să vorbim de maestrul d-sale, care este mai complect, ca teorie şi ca exemple. D-lui Lovinescu nu-i plac cuvinte ca mîntuire, biruinţă, neam et-c... Cei oare întrebuinţează aceste cuvinte, zice d-sa, „îşi închipuie că scriu o limbă mai autentic românească". D-sa recomandă în locul acestor cuvinte pe : salvare, victorie, popor. Ia să luăm un prost de aceştia oare „îşi închipuie că scriu o limbă mai autentic românească" şi să vedem ce-ar ieşi dacă s-ar face înlocuirile propuse de d. Lovinescu. Să-l luăm de pildă pe Eminescu şi să vedem cum îi stă mai bine, aşa cum „îşi închipuie el că scrie româneşte". 'e, ori cum vrea d. Lovinescu. Să vedem apoi şi dacă acele cuvinte „ungureşti" au înţelesul cuvintelor cu care le înlocuieşte d. Lovinescu, cu versiunea gingaşă, adică aşa cum rezultă din înlocuirea propusă de d. Lovinescu. Versiunea barbară : „Fluturi, mulţi de multe neamuri vin în urma lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi". Versiunea gingaşă : „Fluturi mulţi de multe popoare vin în urma lui un lanţ..." Versiunea barbară : „împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale." Versiunea gingaşă : „împărat slăvit e codrul, Popoare mii îi cresc sub poale." Versiunea barbară : „Imprejuru-i are dame Şi curteni din neamul cerb." Versiunea gingaşă : „Imprejuru-i are dame Şi curteni din poporul cerb." i Versiunea barbară : „Ale păsărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri". Versiunea gingaşă : „Ale păsărilor popoare Ciripesc pitite-n ramuri". 189 Versiunea barbară : „Iară flamura cea verde se înalţă an cu an Neam cu neam urmîndu-i zborul şi sultan după sultan.44 Versiunea gingaşă: „Popor cu popor urmîndu-i zborul şi sultan după sultan.44 Versiunea barbară : „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul Versiunea gingaşă: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi poporul.“ (Caragiale şi d. Topîrceanu au înnobilat şi mai tare pe Bolintineanu, în sensul lui, traducînd neamul prin „naţiune44.) „Prea făcurăţi neamul nostru de Versiunea barbară: ruşine şi ocară.44 Versiunea gingaşă : „Prea făcurăţi poporul nostru de ruşine şi ocară.44 Versiunea arhigingaşă: (Bolintineanu înnobilat): „Prea Versiunea barbară : făcurăţi naţiunea de ruşine şi ocară.44 „Nu vedeţi că rîsul vostru e în fiii voştri plîns, Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stîns ?“ Versiunea gingaşă : „Că-i de vină cum că poporul Cain încă nu s-a stîns ?“ Versiunea barbară: „Cine-au îndrăgit străinii, mînca-i-ar inima cînii, Mînca-i-ar casa pustia şi neamul nemernicia.44 Versiunea gingaşă : „Mînca-i-ar casa pustia şi poporul nemernicia.44 Versiunea barbară. : „Vulturii porniţi la ceruri păn’la ramuri nu ajung, Dar un vînt de biruinţă se porneşte îndelung...44 „Dar un vînt de victorie se porneşte Versiunea gingaşă: îndelung...44 Versiunea barbară: „Pentru-a crucii biruinţă se mişcară rîuri-rîuri,44 Versiunea gingaşă : „Pentru-a crucii victorie se mişcară rîuri-rîuri,44 Versiunea barbară: „Pe cînd oastea se aşează, iată soarele apune, 190 Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă...“ Versiunea gingaşă: „Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de victorie.“ Versiunea barbară: „îmbrăcîndu-te-n veştmîntu-i, lepădînd viaţa lumii, Vei spăla greşala mumii şi de-o crimă tu mă mîntui.“ Versiunea gingaşă : „Şi de-o crimă tu mă salvezi.“ Versiunea barbară : „El zeilor dă suflet şi lumii fericire El este-al omenirii izvor de mântuire. “ Versiunea gingaşă: „El este-al omenirii izvor de salvare.“ Versiunea barbară : „Din valul ce ne bîntuie, Inalţă-ne, ne mîntuie“... Versiunea gingaşă : „Inalţă-ne, ne salvează.“ Versiunea barbară : „Şi pe spate-şi lasă capul : Mă uimeşti dacă nu mîntui, Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta euvîntu-i.“ Versiunea gingaşă : „Şi pe spate-şi lasă capul: Mă uimeşti dacă nu salvezi, Ah, ce dureros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i.“ Sau, ca să nu şicanăm pe d. Lovinescu, să punem : „mă salvezi" (dar atunci fata spune vorbe prea... îndrăzneţe), ori să traducem ungureasca lui Eminescu prin cuvîntul propriu : „dacă nu termini". N-am făcut această statistică cu scopul ide a stîrni rîsul cetitorului. Am făcut-o ea să arătăm cit e de lipsit de gust Eminescu (ori lipsit de ureche, cum zice d. Murnu). Efectul comic, din variantele de mai sus, rezultă şi din lipsa de ritm (şi aceasta nu e vina d-lui Lovinescu), şi din cauza improprietăţii cuvintelor, căci, afară de unul, aceste cuvinte „ungureşti" nu au decît rar înţelesul cuvintelor cu care le înlocuieşte d. Lovinescu şi din repug-nanţa poeziei în versuri şi proză pentru neologisme. Dar aceste cuvinte, substituite celor -ale lui Eminescu, mai au un defect : dau impresia de suburbianism. 191 Naţiunea, cuvînt perfect în proza de idei, este mahalagism în versurile lui Bolintineanu. Tot aşa, în versurile lui Eminescu, salvarea şi victoria (perfecte în proza de idei) sînt vorbire „pe radioal“, sînt pretenţie de aristocratism, sînt limbajul tipurilor lui Caragiale, sînt „inter-dependenţa“ aşa cum o înţelege d. Lovinescu, sînt importare ou toptanul (pardon ! en gros), a lucrurilor „civilizate14 — se potrivesc ori nu, trebuiesc ori nu. Eminescu, aşa cum a scris, e poet urban şi occidental, fiindcă întrebuinţează cuvinte neaoşe. Eminescu tradus în limba aceasta subţire, bolinte-nizat, este poet suburbian, pentru că întrebuinţează cuvinte „occidentale41. Şi propun cetitorului următoarele probleme : să traducă în limba aceasta distinsă următoarele expresii : „căderea neamurilor şi ridicarea noroadelor44 ; „ce neam de om o mai fi şi ăsta ?“ ; „treabă de mîntuială44 ; „să mă mlntui odată de el“. Să fie oare : „căderea popoarelor şi ridicarea noroadelor44 ? (Atunci nu cade nimeni şi nu se ridică nimeni.) Să fie oare : „Ce popor de om o mai fi ăsta ?“ (Nu se poate. Trebuie s-o dăm mai pe radical : ce rasă, ce naţiune de om o mai fi şi ăsta ?“) Să fie oare : „treabă de salvare ?“ (Atunci ne transportăm în domeniul serviciului sanitar.) Să fie oare : „Să mă salvez odată de el ?“ (Asta merge la slugile care spun peie, libean în loc de cheie, lighean, ca să vorbească elegant, nu ca prostimea care zice chicior şi ghine.) Şi să mai spuie cetitorul : ce facem cu poezia populară şi cu Creangă. Poporul şi Creangă „îşi închipuie că ştiu româneşte44, ori chiar ştiu ? Dar, lăsînd toate acestea, rămîne că Eminescu, ne-avînd ureche şi gust, întrebuinţează cuvinte „ungureşti44 şi „îşi închipuie că scrie o limbă mai autentic românească44. Viaţa românească, nr. 4, 1925 J? Lucruri reconfortante A apărut nu de mult în Franţa o carte a d-lui Charles Maurras, intitulată Anatole France politique et poete *. Anatole France a fost dreyfussard, socialist, comunist. D. Charles Maurras este conservator şi regalist, fanatic şi militant. După deprinderile noastre, ar fi natural ca Anatole France să fie pentru d. iMaurras un poet fără talent şi un trădător de patrie. Dar nu ! In Franţa se poate şi altfel: Şi pentru d. Maurras Anatole France e un poet „divin". Şi cum Anatole France nu trece drept unul din marii poeţi ai Franţei, nu se poate spune că d. Maurras se supune opiniei publice. Din contra, el o contrazice, ba chiar o bravează. Se va zice însă că d. Maurras laudă pe acest poet, pentru că, clasic el însuşi, îi convine clasicismului lui France. Fireşte, d. Maurras e sincer cînd îl laudă ; dacă nu-i convenea poezia lui France, nu o lăuda. Atîta ar mai trebui : să laude pe un bolşevic, fără măcar să fie convins de (meritele lui ! Se va mai zice : d. Maurras a fost cândva, în tinereţâ, secretarul lui France. Dar de cînd faptul că ai fost în legătură cu cineva odată scade meritul că-1 preţuieşti, cu toate că eşti acum într-un alt cîmp decît el — şi în ce cîmp deosebit şi vrăjmaş ! Cu privire la politică, fireşte că d. Maurras nu putea să-l laude pe France pentru că e comunist. Comunismul este oribil pentru d. Maurras. Dar el găseşte motive ca să nu lovească în scriitor. Mai întăi, ceea ce-1 opreşte e marele talent al lui France. * Paris, 1924. 19.1 Unui astfel de om nu-i mai pui la socoteală crime de această natură. în sprijinul acestui sentiment, el citează pe Barres, oare a spus despre „cazul“ France : „Tout ce que l’on voudra ! mais d’abord il a maintenu la langue fr,ancaise“. Dar. d. Maurras are un argument mai puternic, şi anume că France, in fond, a fost un conservator. Conştient, în manifestările lui publice, în politica practică, France ar fi un revoluţionar. Jin fond, însă, natura sa ar fi conservatoare. Acest conservatorism îl ilustrează d. Maurras prin critica republicii pusă de France în gura abatelui Lantaigne, din L’Orme du Mail, şi prin apărarea moale a- republicii de cătră d. Bergeret.. ■ D. Maurras. nu are dreptate, Antirepublican, deci conservator, este o concluzie abuzivă. Critica republicii burgheze poate fitot atît de violentă din ■ partea unui socialist^ ca şi din partea unui regalist. în critica societăţii burgheze se întîlnesc întotdeauna reacţionarii şi socialiştii — şi se deosebesc în privinţa remediilor, a idealului. Vezi, la noi, critica formelor burgheze, făcută de socialişti şi de junimişti. Iar răspunsul d-lui Bergeret e ceea ce mai poate acorda meritoriu un socialist republicii burgheze. Argumentul d-lui Maurras e sofistic. Dar admiraţia acestui regalist pentru artistul care a fost comunistul France e aşa de mare, incit d. Maurras nu se dă înapoi de la nici un argument, de la nici o tranzacţie cu el însuşi, pentru ca să-şi poată păstra şi justifica această admiraţie estetică. în această atitudine a d-lui Maurras este şi nevoia de a reclama pentru ideologia sa un om atît de mare ca France ? Se poate. Dar şi aceasta dovedeşte admiraţia regalistului pentru comunist — libertatea de spirit şi predominarea atitudinii estetice. Iată ce însamnă o societate civilizată, unde talentul impune pe deasupra oricării consideraţii, unde omul s-a îndepărtat destul de gorilă, oa să poată avea admiraţii dezinteresate şi chiar în contra' interesului, • • • •• Viaţa românească, nr, ^>—8, 1925 Soarta vitregă Discuţiile asupra traducerilor din literatura noastră în alte limbi şi asupra aportului nostru la literatura universală ; congresul internaţional al scriitorilor ţinut mai dâunăzi la Paris — aceste probleme şi aceste fapte ne-au sugerat cîteva reflecţii cu privire la soarta vitregă a literaturii noastre. Ne-am gîndit ee-am fi putut avea, dacă... Un „dacă“ întotdeauna naiv şi nefilozofic, dar în sfârşit... In urma Renaşterii — cînd la popoarele din Occident a început să înflorească literatura —, condiţiile istorice au fost de aşa natură la noi încît n-am putut avea decît o slabă literatură religioasă şi istorică (a cronicarilor). Cîte naturi artistice or fi fost in acest popor, care, în alte împrejurări, ar fi ieşit la iveală, dar au murit fără să spună nimic ! Aceasta, considerind lucrurile în timp. Considerin-du-le în spaţiu (dacă se poate face o astfel de clasificare !), constatăm că şi după redeşteptarea noastră, odată cu secolul al XlX-lea, soarta nu ne-a fost favorabilă. Ardealul, din cauze ştiute, n-a dat tot ce ar fi putut da. Cîte naturi creatoare or fi fost şi acolo care au rămas necunoscute ! [...] O altă împrejurare protivnică a fost şi incultura totală a celei mai mari părţi a românilor din Regat. Dacă mama lui Creangă nu ar fi fost atît de ambiţioasă pentru fiul ei şi nu ar fi avut acea admirabilă tenacitate, acesta n-ar fi venit la Iaşi şi n-ar fi învăţat carte — şi nu am fi avut pe acest mare prozator. Şi cîţi Creangă trebuie să fi pierdut literatura, rămaşi necunoscuţi în întunericul satelor ! Dar chiar şi în clasa cultivată au fost atîtea împrejurări nefavorabile creaţiei literare... 195 Mai întăi, una de ordin general social : nevoia de adaptare la civilizaţia apuseană, aşadar pomparea energiilor de cătrâ politică. Şi aceasta mai ales în Muntenia, unde procesul acesta a fost mai puternic. Şi nu e vorba numai de cei care, din cauza aceasta, n-au făcut literatură, ci chiar de unii care au dat dovadă de ce ar fi putut fi sau deveni. Un C. A. Rosetti, poet remarcabil, a încetat să scrie din cauza politicii. Un Ion Ghica a scris abia la bătrîneţe nişte amintiri dovedind un mare talent de prozator, talent pe care, în tinereţă, „l-a îngropat*1, ocupat toată vremea cu politica. (Kogălnioeanu şi C. Negruzzi au deplîns paguba adusă de politică literaturii muntene la mijlocul veacului trecut.) Şi nu mai vorbim de influenţa diminuantă a politicii asupra altor scriitori din Muntenia. Dealtfel, politica pe care au făcut-o au trebuit s-o facă, pentru că în vremea aceea era de făcut totul, şi oamenii capabili erau foarte puţini. Tot aici trebuie de adăogat lipsa, unui public cetitor numeros (urmare a inculturii ţării), aşadar lipsa de încurajare morală şi materială a scriitorilor. Astăzi, din cauza greutăţilor vieţii postbelice, acest neajuns, pe partea lui materială, este mai simţit decît oricînd, deşi cetitorii s-au înmulţit. Şi, în sfîrşit, ceva care samănă cu o fatalitate duşmănoasă : moartea de timpuriu a atâtor scriitori de mare valoare. Să cităm numai pe Cîrlova şi pe Eminescu. (Cîrlova, unul din cei mai mari poeţi români, a scris numai cinci poezii, şi a murit în vîrstă de douăzeci şi doi de ani, iar acele cinci poezii le-a scris în cele mai rele condiţii culturale cu putinţă.) Şi n-am arătat, desigur, toate împrejurările care alcătuiesc soarta vitregă a literaturii române şi ne pun în inferioritate faţă de popoarele occidentale, ce se fălesc cu literatura lor şi faţă de care noi ne simţim atît de mici. Viaţa românească, nr. 5—6, 1925 196 Eminescu în străinătate Am cetit intr-un ziar că pricina pentru care Eminescu nu e preţuit în străinătate, deşi a fost tradus în franzuţeşte şi nemţeşte, este lipsa lui de generalitate, adică specificul său naţional. Pe Eminescu l-au tradus oameni foarte bine intenţionaţi, dar oare nu sînt poeţi. Prin urmare, traducerile nu sînt bune, nu redau pe Eminescu. Dar puteau să aibă traducătorii şi talent poetic, şi tot degeaba. Poezia nu se poate traduce. Cine nu poate ceti pe un poet în limba lui nu-1 poate gusta şi aprecia cum trebuie. Din literatura rusă, Europa admiră pe Tolstoi, pe Turgheniev, pe Dostoievski etc., dar nu şi pe Puşkin, „cel mai mare scriitor rus“ după părerea ruşilor. Ştim că Puşkin e „mare“, dar nu-1 admirăm, pentru că nu ştim ruseşte. Vorbind la dreptul, chiar dacă însuşi poetul mare s-ar traduce pe sine însuşi într-o limbă străină, pe care ar cunoaş-tea-o perfect, poezia sa nu ar mai fi aceeaşi. (Acestea sînt lucruri banale în ştiinţa literară.) Dar încă atunci cînd poezia e transpusă în alte limbi de traducători ca cei ai lui Eminescu ? ! Viaţa românească, nr. 5, 6, 1925 197 Ultimul cuvînt în numărul trecut *, la această rubrică, am spus d-lui Lovinescu că „interdependenţa" mondială nu în-samnă transformarea tuturor ţărilor de pe glob în ţări capitaliste industriale. Şi i-am dat o mulţime de exemple, D. Lovinescu răspunde că „interdependenţa" însamnă transformarea tuturor ţărilor de pe glob în ţări capitaliste industriale. Ga argument în susţinerea acestei idei, d-sa aduce ideea că... interdependenţa însamnă transformarea tuturor ţărilor de pe glob în ţări capitaliste industriale. Aşadar, discuţia s-a încheiat... în aceeaşi notiţă, a noastră din numărul trecut citam mai întăi părerea d-lui Lovinescu cum că cei care întrebuinţează cuvinte ca neam, mîntuire, biruinţă etc, „îşi închipuie că scriu o limbă mai autentic românească“, pe urmă citam nenumărate versuri din Emineseu, pline de neam, mîntuire şi biruinţă şi trăgeam concluzia legitimă că, după d. Lovinescu, Emineseu, scriind cum a scris, „îşi închipuie numai că scrie o limbă mai autentic românească*. ....... -; ■. ;■ .. Acum d. Lovinescu dă înapoi. Dar nu retractează simplu, curajos şi generos, ci... iată cum: zice că n-a cerut ostracizarea acestor cuvinte, şi „mai ales a cuvântului neam“. Acest naiv „mai ales", arată, că d-sa a cerut eliminarea celorlalte... Rămine atunci cuvântul neam. Şi adevărul e că d. Lovinescu a cerut eliminarea tuturor acestor cuvinte, fără nici cea mai mică deosebire pentru cuvîntul neam (vezi pagina 221 din oartea d-sale, volumul II **) şi şi-a arătat tot dispreţul pentru scriitorii care le întrebuinţează. Şi, * Articolul Iar interdependenţa!, voi. de faţă p. 186. ** Istoria civilizaţiei române moderne, voi. I, 1924, voi. II, 1925. din nenorocire pentru d-sa, s-a întîmplat să fie şi Emi-nescu printre aceştia. înţelegem bine încurcătura în care s-a găsit d. Lovinescu, cînd a văzut că din filozofia d-sale rezulta că Emineseu „îşi închipuie" numai „că scrie o limbă mai autentic românească", dar de aici nu urma numaidecît că d-sa să nege că a scris ceea ce a scris în cartea d-sale. Strategia aceasta era primejdioasă pentru d-sa, căci cartea d-sale se vinde în librării, o poate consulta oricine şi încercarea d-sale de a... informa greşit pe cetitorii Mişcării literare nu putea reuşi. Viaţa românească, nr. 5, 6, 1625 Ruina învăţămîntului şi a culturii In momentul cînd scriem aceste rînduri, încă nu s-au isprăvit examenele de bacalaureat. Rezultatul lor adevărat nu poate fi deosebit de cel din iunie, pentru că ştiinţa şcolarilor — acea care le lipsea! — n-au putut s-o capete într-o vaoanţă. Cultură nu se poate face în două luni. Cel mult, poate că unele comisii să fie mai „indulgente44 şi „să treacă4' mai mulţi candidaţi decît merită. Dar indulgenţa ar fi deplasată şi dăunătoare. Cine nu ştie carte nu trebuie să capete hîrtie la mînă că ştie carte ; nu trebuie să intre la universitate, oricare ar fi cauza neştiinţei — chiar şi dacă de această neştiinţă n-ar fi vinovaţi elevii. Şi-n adevăr, nu sînt vinovaţi. Din acest punct de vedere, ei sînt nişte victime. Dar aceasta nu are a face, căci oameni nepregătiţi n-au ce căuta la universitate. Cauza pentru oare elevii nu ştiu nimic la examenul de bacalaureat se datoreşte faptului că de-o bucată de vreme — de la război încoace — nu se poate învăţa mai nimic în liceu (vorbim de generalitate, nu de excepţii : de unele licee bune ori de unii profesori buni de la licee). Toată lumea ştie că şcolile noastre merg rău, rău de tot, din cauză că nu există profesori adevăraţi, în lipsa cărora statul a năimit tot felul de oameni, desigur foarte onorabili, dar care nu sînt specialişti în meserie. Apoi toată lumea ştie că profesorii, volintiri ori specialişti, sînt remuneraţi atît de slab, încît cei specialişti (de ceilalţi nu poate fi vorba : ei au atîtea alte ocupaţii) nu au cu ce trăi, cu ce-şi cumpăra cărţi, măcar cărţile strict necesare meseriei lor, trebuie să muncească pe delături, istovitor, deseurajant, ca să-şi agonisească traiul zilnic — situaţie care le răpeşte energia şi le taie cheful, necesare unui bun dascăl. 200 S-a spus că elevii fac politică şi de asta nu învaţă. Fără îndoială e şi aceasta o cauză. O cauză care are mai multe cauze. în ordinea şcolară — şi aceasta ne preocupă aici —, cauza este tot lipsa de seriozitate de la şcoală. Dacă elevii ar avea profesori buni, care să-i intereseze, să le facă munca plăcută şi fructuoasă, să le inspire dragostea şi respectul de munca intelectuală, atunci ei nu ar face politică, ori nu ar face atîta politică afară de cei meniţi de Dumnezeu numai politicii. Destrăbălarea intelectuală din şcoală, urmată fatal de destrăbălare morală, e ceea ce face ori îi ajută să se dedea politicii, în loc să înveţe carte. Că există o destrăbălare mai generală, socială, postbelică şi care condiţionează totul, desigur. Dar noi vorbim acum numai de un caz particular. Şi se pot lua măsuri şi în particular. Aşadar, faceţi din aotualele „şcoli“, şcoli adevărate. Plătiţi bine pe profesori. Daţi-le, prin aceasta, răgaz şi mijloace de trai şi de cultură. Faceţi-i, prin aceasta, oameni ai datoriei. încurajaţi, prin aceasta, pe oameni să se consacre carierei didactice. Atrageţi, prin aceasta, pe studenţi să se înscrie la facultăţile care pregătesc profesori (unde azi se înscriu numai fete). Apoi, nu mai înfiinţaţi alte licee pe lîngă cele existente. Desfiinţaţi, dacă se poate, pe cele de la Pocreaca şi de la Popeştii-de-sus, ca să aveţi eu ce plăti mai omeneşte pe profesorii adevăraţi. Şi cînd aceste măsuri îşi vor da efectele bune — peste cîteva decenii, căci astfel de stări se lecuiese greu — veţi avea şcoli, şi absolvenţii nu vor mai cădea ruşinos la bacalaureat. Altfel, va fi din ce în ce mai rău, şi însuşi statul va fi periclitat, căci cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare. P.S. Am cetit cu stupefacţie că este vorba să se înfiinţeze o universitate într-un oraş dintr-o provincie eliberată. De unde profesori adevăraţi, cînd nici pentru com-plectarea locurilor la cele patru universităţi nu se găsesc adesea candidaţi serioşi, şi uneori candidaţi pur şi simplu ? Această nouă universitate ar fi în învăţămîntul superior ceea ce este în cel secundar liceul de la Popeştii-de-sus. \ 201 Ş-apoi, în loc de o universitate nouă, nu e mai bine să se întrebuinţeze banii (dacă stat! dar ni se spune mereu că nu stai .) pentru universităţile existente, care au nevoie de laborator!!, de clinici, de căminuri şi ai căror profesori n-au cu ce-şi cumpăra cărţi — ca să nu mai vorbim de lipsuri, şi mai strigătoare, şi mai umilitoare încă — dacă se poate ! Viaţa românească, nr. 9, 1925 Dispariţia revistelor Toamna e regimul prin excelenţă fatal ftizicilor şi revistelor. Fără nici o glumă, ne gîndim că există un aspru darwinism care comandă imperios viaţa efemeră şi delicată a periodicelor. Ceea ce le omoară la noi în special e climatul intelectual. Revistele trăiesc cît larvele de insecte, omorîte de răceala unui public indiferent. Ceea ce ne-a emoţionat cu deosebire e dispariţia revistei Gîndirea. Nu e vorba de una din acele reviste de provincie, care, cu economiile unor liceeni abstinenţi şi cu materialul literar oferit tot de tinerele lor disponibilităţi, moare glorios după două, trei numere, ci de cea mai însemnată revistă apărută de la război încoace. Gîndirea a apărut la Cluj în momente deosebit de grele, cu gînduri nobile şi eu eminenţi colaboratori. îndată şi-a format o personalitate şi a pătruns într-un public însemnat. în ea s-au oglindit sforţările naţionale şi cele mai rezonabile noutăţi de peste hotare ; în ea au debutat scriitori de talent, iar cei mai buni dintre cei în viaţă şi-au dat colaborarea. Notele critice au fost totdeauna pătrunzătoare, ponderate, pline de tact şi bun-simţ. Şi, lucru rar la noi, ani de-a rîndul s-a menţinut prin grele sacrificii băneşti într-o impecabilă formă tehnică. Toate acestea au fost posibile, fiindcă această revistă a fost servită tot timpul de un animator cu suflet de ascet şi cu entuziasm de generos adolescent, care şi-a consacrat acestei misiuni, prin enorme dificultăţi materiale şi cu însemnate renunţări morale, ani din viaţă. Ştim bine că tot timpul d. Cezar Petrescu a fost acela căruia i-a incumbat penibila sarcină de a aduna de la zi la zi banul necesar revistei şi tot el ducea sarcina de hamal a corecturilor, a secretariatului de redacţie, a com-plectării numărului cu tot felul de note mici, ingrate, 203 epuizante pentru unul singur. Şi cu toată această sforţare remarcabilă, Gîndirea a trebuit să dispară. Cum nimic nu se pierde în aces-t univers, ne consolăm cu gîndul că serviciile aduse au fost folositoare şi că undeva au creat urme fecunde de viaţă. Intr-o zi, poate, îşi va găsi firul întrerupt şi va reapărea cu noi forţe. Mişcarea literară a dispărut şi ea, Era o apariţie cu intenţii foarte occidentale la început. Voia p«ur şi simplu informaţie. Dar informaţie la noi însammă ori ceartă, ori mahalagism. Mişcarea literară a trebuit să se adapteze. Viaţa noastră culturală e prea săracă, ca să poată umplea numai subt formă de informaţie «(Ioanele săptămînale ale unui ziar. A mai păcătuit defuncta publicaţie şi printr-o totală lipsă de unitate în conducere. Direcţia, pur şi simplu formală, permitea, subt indulgenta ei oblăduire, celor mai contradictorii tendinţe şi persoane să se ciocnească de-a lungul coloanelor. Un publicist subiectiv, nervos, agresiv stătea alături de un critic placid şi binevoitor, oare admira veşnic, din principiu, tot ce se publica în ţara aceasta... Şi eîte altele... Dar desigur nu din cauza acestor defecte a încetat Mişcarea literară, dezgustând un public oare se delectează cu atîtea alte publicaţii mai slabe. Moartea Mişcării literare, pe care ca confrate o deplîngem, fiindcă ori de cîte ori încetează o revistă se stinge şi o candelă de slabă lumină, e datorită acestor timpuri odioase de obscurantism şi indiferenţă spirituală. Viafa românească, nr. 10, 1925 Economie, politică şi cultură Revoluţia .monetară, inflaţia şi urcarea preţurilor în toate ţările lumii, oare a urmat oa o consecinţă necesară războiului, pare că confirmă, printro altă lăture, vechile afirmaţii ale materialismului istoric; după care fenomenele sufleteşti sînt subordonate celor materiale. într-un recent articol din Revue d’economie politique, celebrul economist Charles Gide studiază : „Les consequences de la faausse des prix au point de vue moral et intellectuel“. El ne arată cum scumipetea vieţii, ridicarea enormă a preţurilor, neînsoţită de salarii echivalente, a dezorganizat viaţa intelectuală, lovind în. clasa meseriaşilor scrisului. O anchetă deschisă de Revue Mondiale asupra stării actuale a scriitorilor confirmă acest lucru. In Franţa, remunerarea muncii intelectuale e departe de a fi mers „pari-passu“ cu remunerarea celei manuale. înainte de război, un articol de jurnal, ne spune Gide, era plătit în mod curent 100 franci. Astăzi e plătit 200 franci, iar cîteva mari reviste pariziene nu plătesc decât 120^150 fr., deşi viaţa s-a scumpit acolo de cinci ori. Proprietarii de jurnale se scuză că nu pot plăti mai scump, deoarece ei înşişi nu pot mări de cinci ori abonamentele, cetitorii fiind recrutaţi din clasele mijlocii şi printre intelectuali ori funcţionari. Aceeaşi constatare relativ la drepturile de autor. O carte care se vindea înainte de război 3,50 se vinde azi 7 franci, în loc de 14. O ultimă decizie a editorilor a hotărît să ridice preţul pînă la 6 fr., adică încă cu 20 la sută. Dar tot ei au hotărît că drepturile de autor nu vor participa la această nouă urcare de preţ. Un premiu academic de 1500 fr., care acum zece ani însemna ceva, astăzi reprezintă o sumă cu totul neînsemnată. Se ştie că în Germania, există profesori uni- 205 versitari liberi, „privat-docenţi“, pe care statul nu-i plăteşte şi care trăiesc din sumele pe care le plătesc auditorii la intrare. Înainte de război, dacă un privat-docent avea 50 de elevi, putea să strîngă 4000—5000 mărci aur anual. Iarna trecută unul care avea 50 elevi n-a strîns decît 100 de mărci, adică 60 pfenigi aur, mai puţin de 5 fr. francezi! După cum observă Gide, sumă insuficientă pentru a pune pingele la o păreche de ghete. In momentele de mizerie, articolele cele mai lovite, dacă nu complect suprimate, sînt cele de lux. E trist însă că cultura e numărată încă printre obiectele superflue şi că nu constituie o categorie indispensabilă în viaţa popoarelor modeme. Viaţa românească, nr. 10, 1925 ‘Tratatul de la Locarno Toţi acei oare visează la ideea pacificării Europei au avut serioase motive de bucurie, luna trecută, cu ocazia conferinţei de la Locarno. In adevăr, după şase ani de armistiţiu formal, e primul pas cătrâ o pace adevărată. Documentele semnate la 16 octombrie 1925 au diferite semnificaţii şi regulează variate cauze de conflict. S-au încheiat acolo nu mai puţin decât Următoarele convenţii : a) pactul renan (tratatul dintre Germania şi Anglia, Franţa, Belgia şi Italia); b) convenţiunea de arbitraj dintre Germania, Belgia şi Franţa; c) tratatul de arbitraj dintre Germania şi Polonia; d) dintre Germania şi Cehoslovacia ; e) acordul dintre Franţa şi Polonia ; f) acordul dintre Franţa şi Cehoslovacia. Punctul cel mai însemnat al acestor acorduri e conţinut în ideea de arbitraj : orice conflict se va rezolvi pacific. Anglia şi Italia se oferă' fiecare ca garant al condiţiilor încheiate între Germania, pe de o parte, Belgia şi Franţa, pe de alta. In caz contrar ele oferă acelei puteri care va fi victima unei agresiuni tot concursul forţelor lor de mare şi uscat. Acordurile stabilite sînt pe baza drepturilor cîştigate, adică pe baza situaţiei actuale consacrată prin tratatul din Versailles. De fapt, acest tratat implică din .partea Germaniei o .capitulare, adică o recunoaştere a tuturor concesiilor teritoriale pe care le-a cedat Franţei, Poloniei, Cehoslovaciei, de asemeni o recunoaştere a aranjamentelor financiare intervenite în ultimul timp pentru regularea chestiunii reparaţiilor. Orice derogare de la acest pact va fi judecată de Societatea Naţiunilor. Tocmai aceasta însă ne lasă oarecare îndoială asupra viabilităţii acestui tratat. Un acord internaţional trăieşte atît cit se menţine acelaşi echilibru între forţele contractante. 207 Cel de azi are la bază o Germanie slăbită şi învinsă, dar nu o Germanie mulţumită, ci una care se crede nedreptăţită. Veleităţile de restaurare a vechii ordine de lucruri vor fi veşnic secret întreţinute în politica externă a Reichului. Un aranjament solid nu trebuie să fie însă pur formal, ci e acela care se bazează, în fond, pe un consimţământ mai mult ori mai puţin liber. Nu trebuie însă să cerem tratatelor viaţă eternă. Dacă pacea Europei e asigurată de aici înainte 20—30 de ani, e tot ce putem pretinde acestor timpuri tulburi şi dezechilibrate. In aceşti douăzeci de ani, care par garantaţi prin înţelegerea de la Locamo, se pot face alte progrese pacifice care în curînd vor putea trage greu şi ele în balanţă. O altă atmosferă începe în Europa. Acesta e meritul ultimelor guverne radicale din Franţa. Cabinetele Herriot şi Pain-levă, secondate de concursul socialiştilor, au adus o remarcabilă destindere a situaţiei. E interesant că la aceste sforţări umanitare pornite de la partide franceze înaintate, care n-au mirat pe nimeni, s-a raliat loial şi cordial ajutorul guvernului conservator din Anglia. Efectele acestui lung armistiţiu nu vor întârzia să se exercite indirect şi asupra noastră. Poate măcar acum se va putea intra într-o epocă de creaţiune pozitivă, de încredere reciprocă între popoare, de colaborare şi cooperaţie fecundă, ca să se permită cicatrizarea cel puţin a unora din rănile războiului. Viaţa românească, nr. 10", 1925 Liberalism şi democraţie rurală Toată lumea ştie că apariţia doctrinei liberale, chiar subt forma ei clasică, manchesteriană, e legată de triumful desăvîrşit, în secolul trecut, al industrialismului pe continent, dar mai ales în Anglia. Socialismul nu e decît cealaltă faţă a monedei : reacţiunea muncii la pretenţiile capitalului. Legat de industrie, liberalismul, ca şi socialismul priveau cu încredere viitorul, punînd, după o metodă sau alta, toate speranţele în maşinizarea complectă, a luimii. Şi faţă de unul, şi faţă de celălalt se ridică democraţia rurală. Atenţia pentru industrie a fost aşa de mare în secolul trecut, încît nu s-a observat formaţia lentă, dar viguroasă, în majoritatea ţărilor, a unei noi forţe, a eincea în stat, care era ţărănimea. Cînd Sismondi a schiţat un program de democraţie agrară, K. Marx l-a. acuzat de reacţionarism şi, pană cătră sfîrşitul vieţii, Marx n-a întrezărit cu claritate importanţa în viitor a acestei noi clase. Urmaşii săi, printre care Kautsky, cu exces de logică şi cu foarte puţin simţ de observaţie directă a faptelor, a repetat concluziile maestrului. Totuşi ţărănimea s-a ridicat în tăcere, între presiunea liberalismului, şi aceea a socialismului. Ea s-a dovedit o forţă egală cu: a proletariatului în ţările nordice, Franţa, Italia şi Spania,, şi oarecum superioară acestuia în Rusia. împrejurările războiului au schimbat condiţiile economice. Industrialismul e numai transformare. Într-O' lume secătuită de distrugere, trebuie însă şi creaţie de noi forţe, trebuie producţie. De la 1914—1918, chiar şi ţări înapoiate din punct de vedere industrial, ca Spania,. Portugalia etc., şi-au creat însemnate industrii. Maşi-nismul şi puterea lui de transformare au ajuns culmea. Materiile prime lipsesc însă. De aici, o „întoarcere la pă- 20» mînt“, aşa cum voiau fiziocraţii în sec, XVIII. Dealtfel, condiţiile economice de atunci sînt foarte asemănătoare cu cele de azi. Dintr-un articol al d-lui D. Mitrany din Ideea europeana, aflăm că reacţiunea contra industrialismului şi revenirea la agrarianismul revoluţionar e la ordinea zilei în Anglia şi, ceea ce e cu mult mai interesant, ea formează azi programul partidului liberal. Acest program a fost formulat într-un discurs în parlament de 'către Lloyd George. Un comitet a fost delegat să facă anchete în toată Anglia. El a luat mărturii de la micii proprietari, fermieri etc, şi a ţinut la ţară peste 400 de şedinţe. Constatările la care s-a ajuns sînt •că, dacă agricultura ar fi ajutată,- s-ar soluţiona problema •şomajului. Dacă s-ar întrebuinţa proporţional pentru agricultură acelaşi număr de oameni ca In Danemarca, ar găsi de lucru 750.000 lucrători în plus, iar dacă s-ar întrebuinţa acelaşi număr ca în Belgia ori Olanda, 2 milioane ar găsi de lucru. Afară de aceasta, dacă în 1840, insulele engleze produceau hrană pentru 24 000 000 •oameni, azi ele nu mai pot nutri decît 15 000 000. Concluzia ? O încurajare a politicei agrare prîn regimuri de favoare şi exproprieri. Llyod George ajunge chiar la principii revoluţionare. El declară că proprietar absolut- al pămîntului englez nu. e decît suveranul, ceilalţi sînt numai uzufructuari. Acesta poate expropria tot aşa de bine pentru utilitate socială, ca şi pentru salubritate ori nevoi ■de înmormîntare. „Dacă este drept — spune Llyod George — ca statul să-şi reia dreptul asupra pămîntului pentru a îngropa pe morţi, desigur că este just să-şi reia acest drept cînd va. fi nevoie, de a hrăni pe cei în viaţă45. Aceste cuvinte sînt ale şefului partidului liberal .din Anglia, •expresia fidelă a libertăţii.-industriale. Numai că în Anglia nu -există principii- rigide. in faţa .. realităţii faptelor şi mai ales nu' există logica exclusivă de partid în faţa interesului naţional. Un liberal poate deveni un etatist agrarian dacă nevoia o cere. Şi aici, în această veşnică adaptare la fapte, stă toată puterea invincibilă a acestui popor. „Sînt absolut convins — spune Llyod George —, şi vorbesc fără nici .210 o prejudecată socială ori politică, că pentru oamenii de stat englezi, nici o chestie nu primează pe aceea de a readuce o proporţie cit mai mare a populaţiei să trăiască viaţa mai liniştită şi mai puţin vitregă de la ţară“. Cu alte cuvinte, ţărănizarea Angliei e ajutată de şeful partidului liberal. Viaţa românească, nr. 10, 1925 «Civilizaţia modernă» D. Eugen Lovinescu polemizează cu noi în „Anexele11 volumului său nou-născut *. „Anexa44 consacrată nouă este intitulată : Reaua-credinţă sau critica „Vieţii româneştil“. Această „rea-credinţă44 a noastră, zice d-sa, e „un semn caracteristic al civilizaţiei românea. Rugăm pe cetitor să-şi fixeze bine în minte aceste ultime cuvinte, pe oare le-am subliniat, pentru a veni în ajutorul memoriei lui. Noi am fost spus ucenicilor fervenţi şi imprudenţi ai d-lui Lovinescu (şi fără nici o intenţie de polemică ou maestrul lor, ci numai pentru haizul situaţiei), că, pe eînd noi („reacţionarii44), luptam pentru... „civilizaţie11, d. Lovinescu se declara partizanul junimistului C. Negruzzi. D. Lovinescu, în „Anexa44 d-sale, declară că la 1911 a expus pur şi simplu ideile lui C. Negruzzi, fără să ia nici o atitudine ; şi că noi, cu rea-credinţă, îi punem în spinare d-sale acele idei ale lui C. Negruzzi. Dar, lacom de succes, d-sa uită că a expus, numai, ideile lui C. Negruzzi, şi ne citează din acel articol din 1911 nişte cuvinte ale d-sale oare (zice d-sa) „implică şi aprobarea lui Negruzzi". Această mărturisire contrazicătoare o face din lăcomie, pentru că această „aprobare44, citată acum de d. Lovinescu, este, pretinde d-sa, „aprobarea44 unei concesii liberale a lui C. Negruzzi, şi d. Lovinescu vrea să arate că la 1911 era partizan al „civilizaţiei44. în realitate, d-sa oare, cum vom vedea, aprobă mereu pe Negruzzi, tocmai aici nu aprobă, ci expune. * „Apendice", la Istoria civilizaţiei române moderne, voi. II, t9l35 212 Iată „aprobarea" d-lui Lovinescu din 1911 : „Scriitorul care, în 1855, lupta pentru inviolabilitatea proprietăţii este acum, în 1859, subt năvala evenimentelor, pentru răscumpărarea moşiilor de la boieri spre a. fi date ţăranilor, ceea ce înseamnă un mare drum străbătut în direcţia ideilor liberale" Vede cetitorul aici vreo aprobare ? Constatarea. aceasta este o aprobare ? Constatarea aceasta putea s-o facă şi Barbu Catargiu. Căci ce interes ar fi avut Barbu. Catargiu să mintă şi să spună că Negruzzi nu a făcut, această evoluţie ? (Dealtfel, chiar „aprobarea" acestei evoluţii a lui C. Negruzzi, dacă ar fi fost aprobare, ar fi: dovedit ea un occidentalism extrem ca acel profesat acum de d. Lovinescu ? Oare faptul că C. Negruzzi a făcut: această evoluţie însamnă că la 1859 Negruzzi a încetat, de a fi un junimist ?) Acum să arătăm cum d. Lovinescu a aprobat, în adevăr, ideile junimiste ale lui C. Negruzzi, aprobare explicită, nu „implicită". Că s-a declarat partizan al lui C. Negruzzi, d. Lovinescu o ştie bine — ce Dumnezeu —, doar şi-a recetit textul din 1911, căci citează din el; o ştie atît de bine,, îmcît „Anexa" d-sale, pe lîngă îndrăzneţe denegări, conţine o aranjare a propriului său text din 1911. In acel text d-sa spunea : „Ş-acum se mai ridică întrebarea dacă pătrunderea: culturii în masele populare, ce ne-o pot mistui şi nu pot face din ea decît o armă primejdioasă, dacă răspândirea la sate a unor cunoştinţe fără folos practic nu are neajunsuri, asupra cărora trebuie să pregetăm ?“ Această întrebare, eminamente reacţionară, şi-o punea junimistul d. Lovinescu la 1911. Şi d. Lovinescu urma aşa: „întrebarea şi-a pus-o şi Negruzzi". Acum însă, în 1925, în „Anexa" d-sale (unde e vorba' de „reaua-credinţă" a... noastră), d. Lovinescu scrie aşa : „întrebarea pe care şi-a pus-o Negruzzi : dacă pătrunderea în masele populare etc.". Nu ! In 1911, întrebarea şi-a pus-o d. Lovinescu. Şî d. Lovinescu a adăogat atunci că şi-a pus-o şi Negruzzi. E adevărat, însă, că nu d. Lovinescu „aproba" atunci pe> Negruzzi, ci Negruzzi „aproba" pe d. Lovinescu... 213. întrebarea îngrijorată pe oare şi-a pus-o în 1911 d. Lovinescu ar fi de ajuns ca să convingă pe cetitor de curajul „Anexei44 d-lui Lovinescu (cea cu „reaua-credinţă44 a... noastră). Dar... cum să renunţăm la următoarele frumuseţi ? „O critică mai temeinică a şcoalelor noastre şi chiar a culturii noastre nici nu se putea44, zice d. Lovinescu în studiul său din 1911 despre critica lui Negruzzi. Această declaraţie de aderare a d-lui Lovinescu este concluzia unor pagini în care d-sa expune aceste idei critice ale lui C. Negruzzi: că şcolile superioare nu răspund unei realităţi (idee pur junimistă); că „cultura înaltă nu e menită a fi bunul oricui şi că poporul de rînd are a se îndrepta mai ales spre îndeletniciri practice44 („idee prin excelenţă conservatoare44, zice însuşi d. Lovinescu, cind expune această „critică temeinică44 a lui C. Negruzzi); că „dregătoriile publice n-ar putea fi încredinţate decît la oameni cu oarecare stare44 (idee scumpă mai tîrziu şi lui P. P. Carp) etc. Şi, cum am văzut, după ce înşiră aceste idei, d. Lovinescu declară : „O critică mai temeinică nu se putea !...“ După ce d. Lovinescu se extazia în faţa acestei „critici temeinice", adăoga imediat: „Dar (această «critică temeinică») răspundea, din nefericire, şi dorinţelor ascunse ale reacţionarilor, ce voiau să împiedice, să zugrume renaşterea culturală a neamului nostru44. Acum, în 1925, în „Anexă44, d. Lovinescu îşi trun-chiază pasajul, îşi ascunde rîndurile cu adeziunea sa la „critica temeinică“ şi citează numai pasagiu! acesta din urmă, oare începe cu „daru, ca să-şi convingă cetitorii că n-a aderat la critica lui Negruzzi, ci a arătat numai primejdia de a fi exploatată „din nefericire44 de boierii ruginiţi (cetitorul să-şi reamintească chestia cu „reaua-credinţă44 a noastră). Aşadar, d. Lovinescu a „aprobat44 critica junimistă, pe oare azi o combate — şi încercările din „Anexa44 sa nu sînt. numai debile, ci şi altfel — ceva care iese din categoria logică şi intră de-a dreptul în cea etică. Dar la urma urmei, toate aceste dovezi aie noastre sînt un lux. Ar fi fost deajuns să cităm începutul capitolului d-lui Lovinescu, unde vorbeşte de ideile lui C. Negruzzi. Iată-1 : „Să cercetăm în acest capitol ideile lui Negruzzi asupra felului cum trebuia înţeleasă cultura pentru a fi folositoare, pentru a nu ajunge primejdioasă. Punînd chestia aşa, înseamnă aproape a o dezlega,a ■ E clar. Şi-apoi „o dezleagă44, în adevăr, d. Lovinescu şi C. Negruzzi : „In Costache Negruzzi întîlnim pe unul dintre cei dintâi ee se ridică împotriva răspîndirii civilizaţiei apusene, numai în arătările ei zadarnice ; în el găsim un premergător al unei întregi şcoli critice ce s-a luptat apoi cu atîta tărie împotriva semiculturii, a introducerii multor înnoiri pripite, ce nu răspund unor nevoi.. ader-vârâte.44 E clar. Apoi, d. Lovinescu înşiră tot felul de idei junimiste-— pe urmă îşi pune cu îngrijorare întrebarea, pe care „şi-a pus-o şi Negruzzi44, apoi se extaziază în faţa „criticii temeinice“ a lui Negruzzi. Dacă d. Lovinescu sau ucenicii săi mai vreau citaţii,, sînfem la dispoziţie. Una — pentru sfîrşit: „Lenea şi beţia sînt cei doi duşmani cu care Negruzzi s-a războit întotdeauna44. Apoi d. Lovinescu citează un pasagiu din Negruzzi,. în care acesta zice că nu subprefectul şi posesorul (arendaşul) sînt de vină de suferinţele ţăranului, ci lenea şî beţia. Pe urmă d. Lovinescu urmează : „Nici nu se putea un tablou mai puternic de viţiile, din pricina cărora tînjesc ţăranii noştri44. Şi fiindcă erau şi pe atunci oameni care să poată răspunde lui Negruzzi că lenea şi beţia nu sînt cauze, ci efecte, ele însele, şi anume ale relei stări sociale — d. Lovinescu persiflează pe aceşti adversari ai lui Negruzzi, numindu-i, cu un termen peiorativ pentru d-sa şî pentru Convorbirile literare, unde scria, cu termenul de poporanişti — ai vremii aceleia ! D. Lovinescu în „Anexa44 sa spune : „în el (în studiul său) expun ideile lui Negruzzi, fără a lua vreo atitudine44. Fireşte, nu iei nici o atitudine cînd comentezi cu declaraţii ca : „O critică mai temeinică nu Se putea“. Şi cit e de savuros atunci titlul polemicii sale cu noi r „Reaua-credinţă sau critica Vieţii româneştii ! Şi cetite- rul îşi aminteşte eă, prin polemica sa, d. Lovinescu îşi propunea să denunţe „un semn caracteristic al civilizaţiei române" adică „reaua" noastra „credinţa"... Dar d. Lovinescu nu are deplină încredere că a anesteziat pe cetitorii săi, şi atunci recurge la alt argument: că după cîţiva ani, vorbind de Maiorescu, a făcut teoria formei care provoacă fondul. Se poate, dar aceasta nu e în chestie. Chestia e simplă : în studiul despre Negruzzi din 1911, din Convorbiri literare şi retipărit apoi în volum, aprobă sau nu junimismul lui C. Negruzzi ? Dar lăcomia îi face un rău serviciu încă o dată d-lui Lovinescu. Voind — curat din senin — să-şi reclame originalitatea, d. Lovinescu zice într-o notă că atunci cînd a scris despre Maiorescu şi a făcut -teoria interdependenţei nu cetise Cuvintele uitate -ale lui Gherea. Apoi de ce nu le cetise ? Şi nu cetise nici Viaţa românească, unde a fost mereu discutată această „lege" ? Şi unde d. Stere a scris un articol întins chiar despre Cuvintele uitate ale lui Gherea, în vremea acelei polemici vii, care a făcut destul zgomot în mica noastră mişcare culturală ? în volumul II al operei sale, d. Lovinescu scria aceste cuvinte : „Jumătate de veac de ideologie reacţionară a înfipt adînc în conştiinţa scriitorilor prejudecata unei limbi formate nu după necesităţi naţionale şi estetice ale momentului, ci după nevoile morale şi materiale ale strămoşilor noştri. întrebuinţînd cuvinte ungureşti ca : rmntuire, tăgăduire, biruinţă, făgăduire, neam, tămăduire, îngăduire etc., în locul romanicelor : salvare, negaţie, victorie, promisiune, popor, vindicare, permisiune etc., sînt scriitori ee-şi închipuie că scriu o limbă mai autentic românească." Din aceste cuvinte noi am tras concluzia că Eminescu, care a „întrebuinţat" cuvinte de aceste „ungureşti", „în loc de victorie, salvare etc.“, şi-a „închipuit că scrie o limbă mai autentic românească". Concluzia noastră, ea orice concluzie justă (vezi ca să zicem aşa J. Stuart Mill!), nu era o noutate, er-a o tautologie, pentru că era cuprinsă deja în fraza d-lui Lovinescu, care face oficiu de premisă majoră. Aşadar, schematic şi pedagogic, ca să poată întră odată în cap oricui 216 Premisa I: „Scriitorii oare întrebuinţează neam ete. în loc de popor etc. îşi închipuie că scriu o limbă mai autentic românească". Premisa II : Eminescu întrebuinţează neam etc. în loc de popor etc. Concluzia : deci Eminescu îşi închipuie că scrie o limbă mai autentic românească. D. Lovinescu zice că noi am fost de „rea-credinţă" cînd am tras această concluzie. Nu-i aşa că îi este greu cetitorului să-şi imagineze cam cum a întors-o d. Lovinescu ca să poată găsi „rea-credinţă" în concluzia noastră ? Iată cum : D-sa spune acum că în pasajul mai sus citat... nu s-a ridicat împotriva acestor cuvinte „ungureşti", că n-a reproşat scriitorilor că întrebuinţează aceste cuvinte „în locul“ cuvintelor neologistice, ci s-a ridicat numai împo^ triva întrebuinţării lor... ostentative ! Cetitorul vede bine că d. Lovinescu retractează de frica lui Eminescu, dar că nu retractează cavalereşte, adică „civilizat"... Forma retractării sale (cu „ostentativul") este o nefericire. Ei bine, să-i facem plăcere d-lui Lovinescu, să uităm că a alungat acele cuvinte „ungureşti", şi să luăm în serios versiunea sa actuală. Atunci cum vine lucrul ? D. Lovinescu, după această nouă versiune, îţi dă voie să întrebuinţezi cuvîntul neam, cu condiţie să nu-1 întrebuinţezi „ostentativ". Dacă însă vrei ou tot dinadinsul să întrebuinţezi „ostentativ" acest cuvînt unguresc, d-sa îţi permite acest exces, dar îţi cere să... nu-1 întrebuinţezi aşa, ci subt forma popor — căci neam în chip ostentativ se; cheamă popor. Dar d. Lovinescu nu se mulţumeşte să-şi exprime această idee direct; d-sa o exprimă şi figurat. D-sa spune: „Cînd zic: «întrebuinţînd cuvinte ungureşti ca neam, mîntuwe etc., sînt scriitori ce-şi închipuie că scriu o limbă mai autentic românească» — nu înseamnă că exclud din limba noastră aceste cuvinte, tot aşa după cum, cînd zic : -«purtând iţari sînt oameni ce se cred mai neaoşi români», nu înseamnă că voi să împiedec pe cei zece milioane de ţărani români de a umbla eu iţari." 217 Sofismul e repudiat de morală-;- e repudiat de logica ştiinţelor. Dar nu e repudiat de retorică, cel puţin atunci cînd oratorul e advocat. Şi cum d. Lovinescu îşi pledează cauza şi nu face ştiinţă, putea recurge la un sofism, dar sofismul trebuia să fie mai subţire. Cei „zece milioane de ţărania din pasajul citat mai sus îl dau de gol. Sofismul era mai voalat dacă nu vorbea de cei „zece milioane". Apoi cine spune că d. Lovinescu a voit să alunge pe neam din limba poporului ? D-sa a voit să-l alunge din limba scriitorilor, întocmai cum iţarii îi alungă de la oraş, dar îi permite la ţară. Te pomeneşti însă că, conciliant cum e în fond, .d. Lovinescu dă voie şi târgoveţilor să umble eu iţari, cu condiţia însă să nu-i poarte „ostentativ", iar dacă vreau să poarte iţari ostentativ, atunci să-şi pună pantaloni — forma ostentativă a iţarilor fiind pantalonii, după cum forma ostentativă a lui neam e popor. D. Lovinescu, în rînd cu „ungurismele" de mai sus, cerea şi alungarea „turcismelor scatologice ca, bocluc etc.“. Ce face acum cu scatologicul bocluc ? îl iartă, şi. pe el, dacă nu-i „ostentativ" ? Viaţa românească, nr. 11—12, 1925 Cuminţenie Intelectualul, în genere, e un om nemulţumit ■ de realitate, aşadar şi de realitatea socială şi mai ales de ea, şi veşnic deci cîrtind împotriva ei. Această nemulţumire socială, în practică, ia forma opoziţiei faţă de regimul politic al ţărilor respective. Gherea a vorbit de „artiştii cetăţeni14, susţinînd că geniile şi talentele mari îmbrăţişează întotdeauna idealuri înaintate. .Aşa rezolvată chestia, Gherea nu avea dreptate. Adevărul e la jumătate de drum, şi anume : mai toţi marii ginditori şi scriitori au avut idealuri sociale şi politice, pe care le-au manifestat şi de-a dreptul şi în opera lor. Dar aceste idealuri n-au fost „înaintate44, ci opoziţioniste — uneori reacţionare, alteori „înaintate44. Marii scriitori şi ginditori au fost în genere împotriva regimurilor subt care au trăit: efect al acelei nemulţumiri de realitate, de care a fost vorba mai sus. La noi se cunoaşte mai bine istoria Franţei. Şi ştie toată lumea că acolo intelectualitatea a fost întotdeauna „în opoziţie44. Subt regimurile liberale a fost reacţionară; subt regimurile reacţionare a fost liberală. Subt imperiul al doilea, elita a fost „înaintată44 ; subt republică, elita a fost şi este „în opoziţie44, adică reacţionară, cînd nu e „subversivă44. Intelectualul, încă o dată, nu poate suporta., realitatea şi visează altceva. Aceasta întră chiar în definiţia intelectualului. A fost aşa şi la noi — dar nu mai este. Subt regimul nostru vechi, în prima jumătate a veacului trecut, şi chiar după aceea, intelectualitatea a fost „înaintată44. 219 Subt regimul nostru nou, burghez, de la sfîrşitul veacului trecut, intelectualitatea a fost iarăşi „în opoziţie" — reacţionară o bună parte, progresistă cealaltă. Acum, intelectualitatea noastră s-a schimbat. Dar progresul e copilul nemulţumirii, şi literatura bună e copila nemulţumirii de realitate. Opera oricărui scriitor mare — Flaubert, Tolstoi, Ibsen, Eminescu etc. — e o protestare împotriva realităţii de toate felurile. Aceasta se cheamă şi idealism (-veritabil). Georges Ohnet stătea în genunchi înaintea realităţii — mai ales cînd realitatea avea parale multe, putere socială şi era de familie bună. Dar lumea n-a fost dusă înainte de astfel de vieţuitoare. Omul cel mai nemulţumit de realitatea pe care a găsit-o în lume a fost Isus Christos, care a adus cea mai mare schimbare în lume, de cînd e lumea. Aceste sînt simple constatări. Nu îndemnăm pe ni-mene să fie nemulţumit de realitatea fizică, socială, politică, morală, literară, artistică şi cum o mai cheamă. Nu; căci nemulţumirea are efecte fiziologice rele : împuţinează globulele roşii, sclerozează, topeşte grăsimea,, dă icter, usucă toate glandele etc. Viaţa românească, nr. -11—12, 19-2S, în jurul limbii literare Cine a cetit şi volumele franţuzeşti şi cele româneşti ale autorului Chj,rei Chiralina nu se poate să nu fi observat că scriitorul francez Istrati este superior scriitorului român Istrati. Cauza este limba. Aoest lucru ar fi evident, chiar dacă n-am avea In ambele limbi aceeaşi operă a d-lui Istrati. Şi aceasta — nu pentru că limba română este mai urâtă decît cea franceză, -ci din altă cauză. In Franţa există o limbă literară definitiv formată (mulţi francezi se plâng că prea definitiv...), şi astfel scriitorul francez nu mai are nevoie decît să aibă talent ■— şi să întrebuinţeze, oricât de personal, instrumentul acesta perfect, găsit gata. Nu este acelaşi cazul scriitorului român. Fireşte, nu mai sîntem acuma ca la 1840, cînd vechea limbă literară, cea bisericească, nu mai putea exprima gândirea nouă şi genurile literare nouă, şi cînd trebuia clădită pe de-a-n-fregul o nouă limbă. Dar totuşi nu avem încă o limbă literară fixată definitiv, de la care orice abatere să fie o greşeală şi un semn de incultură. Şi astăzi încă, scriitorul român este liber (şi este liber, fiindcă nu are ce face alta) să-şi aleagă (conform cu gustul şi cultura sa) materialul lexic din limba vorbită de toată lumea, de toate clasele sociale, din toate provinciile, spre a-şi alcătui limba sa literară. Iar d. Panait Istrati încă n-a avut vreme să-şi formeze limba literară română şi scrie în limba sa vorbită. Şi s-a mai întâmplat oa, din cauze, dacă se poate zice aşa, biografice, limba sa vorbită să fie mai departe de limba literară (cît este formată) decît a altor persoane. Cazul d-lui Istrati ne arată experimental cu ce greutăţi în plus (decât scriitorul străin) are a se lupta scriitorul român, cîtă energie trebuie să cheltuiască acesta din 221 1 urmă cu făurirea instrumentului, găsit gata de scriitorul străin. De unde urmează, fie zis în treacăt, că un scriitor român, cînd reuşeşte să dea o operă bună, are mai mult merit decît unul străin. Şi ce mare ne apare atunci un Sadoveanu, care şi-a creat o limbă atît de frumoasă din haosul acesta limbistic, şi mai ales Eminescu, oare nu a găsit, cînd a început să scrie, nici cit a găsit d. Sadoveanu. Din limba veche, din limba tuturor claselor sociale, din limba tuturor ţinuturilor . româneşti şi-a alcătuit Eminescu limba sa — dar cu. ce muncă grea pe socoteala energiei creatoare ! Este drept însă (orice rău are binele lui i) că un scriitor român, tocmai din această cauză, poate avea o limbă mai umedă de viaţă, mai aderentă sensibilităţii, mai fragedă, mai colorată decît scriitorul din ţările cu limba literară înţepenită. (In Franţa, revoluţiile literare s-au făcut oarecum şi împotriva fixităţii limbii, spărgînd tipicul şi ehemînd elementele neliterare, din' nevoia de noutate, de sinceritate şi de culoare.) Dar de acest avantaj nu pot beneficia decît marii creatori, naturile foarte originale, care pot tăia drumuri nouă, care .au puterea de a polariza estetic elementele lexice răspîndite pretutindeni. Cei mai mici nu au decît de pierdut, căci li se cere, inutil, un plus de energie, ceea ce încă îi şi dezorientează, cînd nu-i dezarmează cu totul. Lucrul'se poate pr©ba : traduceţi în franţuzeşte pe d. Sadoveanu : pierde. Traduceţi în franţuzeşte pe X : cîştigă. Devine mai estetic, sau măcar mai decent. Presupumnd că toate acestea sînt adevărate, atunci Eminescu — dacă ar fi găsit o limbă literară definitiv formată — ar fi ajuns mai mare scriitor dintr-un punct de vedere, dar mai mic din alt punct de vedere. Ar fi scris mai mult, ar fi exprimat mai multe idei, ar fi avut forma perfectă chiar de la început, dar n-ar fi fost atît de unic de original în literatura ţării sale — sau pur şi simplu în literatură —, atît de fraged, şi atît de în comuniune cu natura şi cu profundul rasei... Şi tot aşa d. Sadoveanu. Să se observe că însuşirile acestea se gă-seăc, la diferite popoare cu atît mai puţin, cu cît un popor are o limbă literară mai fixată. (Bineînţeles că aceasta corespunde şi cu vechimea literaturii, cu vechimea deci a culturii, căci toate merg împreună şi sînt feţe ale aceluiaşi lucru.) Fireşte că această regulă are şi excepţii. 222 Excepţiile se explică prin rasa respectivă a poporului, ]prin istoria lui etc. In problema pusă, acestea sînt, cum s-ar zice, variabilele j veohimea e constanta. '" Problema"limbii noastre literare este strîns legată :de aceea a (asimilării culturii străine, este chiar un alt aspect al acesteia. Primejdia cea măre, care stă în faţa scriitorului, este mahalagismul. Mahalagismul lingvistic clasic este limba tipurilor lui Caragiale, a suburbianilor, care vorbesc „pe radical", cum se zice la Bucureşti. Dar de acest mahalagism ţine — căci este în familia lui; are ca pricină aceeaşi dorinţă de „eleganţă" şi tendinţa de a întrebuinţa cu orice1 preţ neologismul în locul cuvîntulul băştinaş pentru' efecte de fineţă. Bar problema se complică prin faptul că întrebuinţarea aceluiaşi neologism poate fi în unele cazuri literară şi în altele mahalagism. Un neologism care merge perfect — şi este chiar cerut — într-un articol de idei devine mahalagism într-o poezie lirică. Am: dat; cu alt prilej, ea exemplu cuvîntul „naţiune", care în poezie e mahalagism. O soartă la fel are şi cuvîntul neaoş popular. Acelaşi cuvînt poate fi un juvaer în Creangă şi o expresie vulgară într-un articol de idei. „A interi" (a alunga) şi „a-şl lua tălpăşiţa" (a fugi) au locul lor în Creangă, slut (vulgare în Gherea (fără vina lui, căci i le-au pus în text cei oare-i romanizau limba). Ar fi interesantă şi mai ales profitabilă o clasificare a cuvintelor neaoşe din punctul de vedere al posibilităţii accesului lor' în' diferite regiuni ale scrisului cult.- S-ar vedea că unele nu trebuie să se ridice mai sus de litera* •tura cu caracter popular, că altele pot pătrunde eu efect estetic în poezie şi în proza de creaţie, iar altele chiar în proza de idei. Mai nepotrivite în limba ideilor — dar nu toate sînt idiotismele populare, atît de savuroase în Creangă. Această repugnantă, progresivă cu genurile, a limbii literare pentru majoritatea expresiilor neaoşe şi, mai ales, a idiotismelor vine, desigur, din . faptul că aceste expresii 223 sînt formate pe un plan de experienţă inferior şi sînt formule ale unei psihologii mai primitive. Dar ceea ce e interesant este că aceste expresii, întrebuinţate în limiba ideilor, capătă, prin aceasta, un caracter mahalagesc, altfel însă decît cel caragialesc (căci la noi sînt două feluri de mahala: mahala modernă, cea din Caragiale, şi mahala patriarhală, cea din nuvelele d-lui Sadoveanu). Probabil că expresiile neaoşe şi idiotismele întrebuinţate în stilul ideilor fac această impresie de mahalagism, pentru că sînt întrebuinţate şi în mahala — şi amestecul lor cu limba orăşenească, adică cu orăşenismul (amestec care e însăşi definiţia mahalagismului), ne evocă, fără voia noastră, această mahala. Dealtfel, mahalaua patriarhală ştie oricine că nu este altceva, geograficeşte, decît un sat aşezat lâ marginea tîrgului, un sat orăşenizat. Şi e firesc ca locuitorul acestei regiuni să amestece în limba lui, orăşenească deja, expresii neaoşe şi idiotisme. Şi atunci „Madama estetica şi-a luat tălpăşiţa" din Gherea este stil de mahalagioaică din mahalaua patriarhală din Moldova. Cu toate acestea, credem că stilul de idei e prea aristocractic la noi, prea lipsit de seva populară. Prea multe expresii au fost ostracizate ca vulgare. Aceasta se datoreşte mai ales lui Maiarescu, creatorul stilului de idei, ori creatorul principal. Dacă nu chiar exact limba lui, cel puţin tonul lui, atitudinea lui lingvistică au rămas până azi dominante în stilul de idei. ,Dar acest „aristocratism" al lui Maiorescu este temperat. El n-a ajuns niciodată ia anemie, ca îa unii publicişti de azi în goană după fineţă. Un scriitor care, în limba publicisticei, a ieşit din cercul tras de Maiorescu şi se mişcă cu succes estetic pe registrul cel mai întins al graiului românesc ni se pare a fi d. Arghezi, un adevărat revoluţionar în limba noastră literară. Stilul cellalt, al artei literare, a avut norocul să fie creat de oameni cu un mai mic patos al distanţei faţă de popor. Aşadar, acest stil, care trebuia să conţină mai mult element popular prin definiţie, căci avea de îmbrăcat lucruri mai concrete, a mai beneficiat şi de faptul că creatorii lui au fost mai influenţabili de popor, au fost chiar reprezentanţi ai curentului poporan : Alecsandri, Eminescu, Sadoveanu etc. 224 Din toate acestea, se vede ce însemnată problemă, şi grea, este încă aceea a limbii noastre literare. Cită ştiinţă a limbii — a graiurilor româneşti — şi cit gust trebuie să aibă un scriitor român, ca să--şi făurească o limbă bogată şi frumoasă. Şi cită vreme trebuie să mai treacă până ce vom avea o limbă literară fixată definitiv, de la care orice abatere să îie un stigmat de ignoranţă şi incultură. Viaţa românească, nr. X> 1926 «Făt-frumos din lacrima>> D. A. de Herz ne spune într-un foileton din Adevărul că Făt-frumos din lacrimă a fost scris de Slavici şi (pentru că la 1870 acesta încă ,nu ştia să scrie bine româneşte) corectat de Eminescu ; oa apoi, cei care au scos în volum proza lui Eminescu, neştiind cum stă lucrul, au pus în acel volum şi povestea aceasta ; şi că, din delicateţă, Slavici nu şi-a revendicat niciodată paternitatea. Toate aceste lucruri d. de Herz le deţine , de la însuşi Slavici şi d-sa acum se simte dator să comită „indiscreţia*. D. de Herz cere şi mărturia d-lui Iacob Negruzzi şi speră că scrisorile lui Slavici ar putea lămuri şi mai bine problema. Nu putem contesta buna-credinţă a d-lui de Herz şi nici pe a lui Slavici. Cu toate acestea, Făt-frumos dm lacrimă nu poate fi decît opera lui Eminescu. Cine ştie ce proces sufletesc s-o fi petrecut în capul lui Slavici. Poate i-o fi dat lui Eminescu o poveste scrisă, pe care apoi Eminescu a refăcut-o, făcînd-o a lui proprie, ori Slavici nu s-o fi exprimat destul de clar în convorbirile cu d. de Herz. D. de ,Herz spune că povestea purtînd „caracteristica lui Eminescu", editorii au crezut ca e de el, mai ales că la Convorbiri e iscălită numai cu un X. Ce înţelege d. de Herz prin „caracteristica lui Eminescu" ? „Caracteristica" aceasta poate fi limba, mai poate fi stilul, mai poate fi însăşi creaţia pe tema subiectului popular. Dacă ar fi limba, încă jar fi destul — cînd e vorba de o poveste populară — ca paternitatea să revină în cea mai mare parte redactorului povestei. Dacă ar fi stilul, atunci cu atît mai mult paternitatea revine redactorului. 226 Dar Făt-frumos din lacrimă este o creaţie foarte personală — pănă la transfigurarea, ca să nu zicem falşi-ficarea genului —, iar această creaţie poartă „caracteristica" celui mai perfect eminescianism. Şi este cu totul deosebită de „caracteristica" lui Slavici, chiar contrară, marcînd toată deosebirea dintre aceşti doi scriitori. In Făt-frumos din lacrimă găsim însuşirile lui Eminescu din proza şi versurile sale, acelaşi amestec de naturalism antic şi romantism ornat, aceeaşi pictură rafae-lescă de un senzualism pur estetic a plasticei feminine, aceeaşi agresivitate naivă a femeii, aceeaşi transfigurare a naturii dusă uneori pănă la fantastic — „caractere" absolut contrare genului Slavici, scriitor grav, moral, realist şi cam cenuşiu. Dar pentru cetitorii care nu mai au prezentă în minte povestea aceasta, să transcriem cîteva pasagii din ea, atît de caracteristice lui Eminescu, atît de imposibile la Slavici : „In vremea veche, pe cînd oamenii, cum sînt ei azi, nu erau decît în germenii viitorului", „Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sinii ei albi şi rotunzi." „Palatul de nori al lunei." „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cîntecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adîncul, ca să-şi azvîrle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă." „Florile erau în straturi verzi şi luminau alhastre, roşie-închise şi albe, iar pintre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină, şi un cîntec nesfîrşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa." „Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adine ca un proroc al perzărei." „Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate." „Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mînile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fîn, ochii mari închişi." 22T „Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi' cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cea palidă ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din cînd în cînd cîte-o streanţă uriaşă atîrnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vîrful vreunui munte — o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai petre şi ziduri sparte." „Mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine strălucite,... care treieră aria mării încet şi melodios." „Un cap de fată oacheş şi visător ca o noapte de vară.“ „Ei fugeau cum fug razele lunii peste adîncile valuri ale mărei." „Şi din lună se scobora la pămînt un drum împărătesc acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze." „Pe frunţile lor purtau coroane făcute ‘din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi... şi încălecaţi pe schelete de cai mergeau încet-încet... în lungi şiruri... dungi mişcătoare de umbre argintii..." „Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrimioarele sure ca mărgăritarul, mironosiţele viorele şi florile toate s-adunară vorbind fiecare în mirosul ei şi ţinură sfat lung cum să fie luminile hainei de mireasă, apoi încredinţară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur." D. Herz spune că Făt-frumos din lacrimă este iscălit în Convorbiri cu un X. Aoest lucru nu este adevărat. Povestea poartă iscălitura lui Eminescu. Şi Eminescu nu putea să iscălească o bucată care nu ar fi fost a sa ! Argumentul cu „X" (argumentul cel mare) este un neadevăr. Făt-frumos din lacrimă, cu care începe proza lui Eminescu şi scrisul artist românesc, este de Mihai Eminescu. Viaţa românească, nr. I, 1926 Parlamentarism şi anti Unul din scriitorii noştri însemnaţi,' contagiat şi el de curentul antiparlamentarist transplantat, ca atîtea lucruri, de pe malurile Senei, constata mai dăunăzi că toată lumea din Occident e în contra parlamentarismului. Faptul nu este exact. Englezii nu sînt antiparlamen-tarişti. Dacă ar fi antiparlamentarişti, ar desfiinţa parlamentarismul, căci englezii nu sînt oameni care să suporte un regim care nu le convine. O altă ţară, tot atît de „Occident", este Franţa. Acolo parlamentarismul naţiunii s-a probat în trecutele alegeri, cînd antiparlamen-tariştii au căzut în toată Franţa, ceea ce nu s-a întîmplat nici comuniştilor — aşa că cu mai mult cuvînt s-ar putea' susţine că Franţa e... comunistă de convingeri. Dacă în Anglia şi în Franţa (ca şi în atîtea ţări occidentale parlamentare) s-ar fura urnele, s-ar „contamina" din senin Satele de scarlatină, s-ar scoate jandarmii în contra populaţiei etc., atunci s-ar putea susţine că în ţările respective numai guvernele sînt parlamentariste şi că poporul e împiedecat să-şi. exprime, la alegeri, anti-parlaimentarismul său. Dar Raldwin, Lloyd George, Mac-donald, Poincare, Herriot etc. nu „ies" la alegeri prin jandarmi, prin -urne furate şi prin scarlatină. li alege ţara, în contra lui Leon Daudet et comp. Dar scriitorul de oare vorbeam este un om de bună-credinţă şi el crede sincer că în Occident lumea e în contra parlamentarismului. Cum se explică .această credinţă, absolut nejustificată de realitatea faptelor ? Artiştii sînt impresionabili şi sugestionabili. Cetind în fiecare zi L’Action Frangaise, scrisă de oameni talentaţi, dintre care unii pamfletari străluciţi, impresionat de argumentarea lor şi mai ales de stilul lor, aderînd la ideile ori atitudinea lor, socotind atitudinea cealaltă ca 229 o infirmitate, evidenţa, pentru el, a adevărului eelor dintâi şi zgomotul pe eare-1 fac ei li dau probabil scriitorului nostru impresia că aceştia au numărul cu ei, iar ceilalţi sînt numai o minoritate. Că parlamentarismul are neajunsurile lui... Cine o poate nega ? Dar există ceva perfect pe lume ? Că foarte mulţi oameni critică relele parlamentarismului şi vrea reforma lui ? Dar aceasta este o altă chestie. De la începuturile lui şi pănă astăzi, el doar a fost într-o necontenită prefacere, ca toate lucrurile omeneşti. Viaţa românească, nr. 9, 1926 Inferioritatea democraţiei Istoriceşte, democraţia este ultima formă de organizare politică a omenirii. Pentru cineva care nu e pesimist cu exces şi care nu crede că omenirea este o specie de nebuni, aceasta ar fi poate o garanţie de superioritatea democraţiei asupra formelor sociale mai vechi. Dar se poate răspunde că, pe spirala evoluţiei umane, democraţia e pe o linie de scoborîre. Există însă astăzi, în lume, mai multe forme alăturea, şi vechi şi nouă. Se poate face comparaţia. Şi se pot trage concluzii. Omenirea se mîndreşte cu ştiinţa, cu industria, cu arta, cu cultura şi civilizaţia ei. (Ori ne ridicăm şi în contra acestora ?) Extremele (de la democraţie la nedemocraţie ; de la parlamentarism la neparlamentarism) le formau înainte de război Anglia şi Franţa, pe de o parte, Rusia şi Turcia, pe de alta, Franţa şi Anglia producătoarele în primul rînd a bunurilor amintite mai sus ; Rusia şi Turcia, neproducătoare de nimic (afară doar de romanul rusesc, căci despre... samovar, Turgheniev se îndoieşte dacă e rusesc sau nu). Se va zice însă : Anglia, Franţa, popoare vechi, de veche cultură era firesc să producă cultura şi civilizaţia modernă. Dar atunci cum se face că popoarele de veche cultură au întronat la ele mizeria democraţiei, şi nu cele barbare ? Atunci nu cumva democraţia e forma pe care o adoptă popoarele superioare, şi numai popoarele superioare ? Nu cumva democraţia e forma care rezultă din felul de viaţă al popoarelor superioare, din structura sufletească, din mentalitatea unor astfel de popoare ? Şi nu cumva aversiunea unora dintre noi pentru democraţie este o pornire în contra superiorităţii, a culturii, a civilizaţiei ? Dar dacă democraţia arată, ca un termometru, superioritatea unui popor (fapte incidentale, ca pseudo-demo-craţia la un popor înapoiat, sau dictatura trecătoare la unul relativ înaintat, dar nu de primul rang în cultură şi civilizaţie, nu infirmă regula) — aşadar, dacă democraţie şi superioritate socială sînt noţiuni care aproape se acopăr în vremea de azi, nu cumva totuşi democraţia slăbeşte vigoarea unui popor în concurenţa dintre popoare, cum se zice în cercurile „aristocratice" ? Ar fi trist pentru viitorul speciei noastre dacă aceasta ar fi adevărat, dacă în concurenţa dintre inferioritate şi superioritate, inferioritatea ar avea avantaje asupra superiorităţii şi ar distruge-o. Din fericire, nu este aşa. In războiul ruso-japonez, au învins „parlamentariştii" japonezi. In războiul ispano-american, au învins „parlamentariştii" americani; în războiul turco-balcanic, au învins parlamentariştii balcanici. Iar în ultimul război, cel măi mare examen de întrecere pe care l-a dat şi democraţia şi nedemocraţia, şi parlamentarismul şi neparlâ-mentarismul, victoria a fost de partea celei mai înaintate democraţii şi a celui mai înaintat parlamentarism. Iar o ţară nedemocrată şi neparlamentară, Rusia, deşi a fost în alianţa învingătorilor, a fost totuşi învinsă. Această nedezminţită concomitenţă parc-ar fi o lege, arată slăbiciunea ţărilor neparlamentare şi nedemocratice chiar în acea concurenţă dintre popoare unde învinge forţa. Căci astăzi forţa, ca să învingă, are nevoie de tot ceea ce însamnă democraţie, ca politică, diplomaţie, organizare socială, industrie, ştiinţă etc. Şi dacă Germania ar fi fost cu un pas mai departe în democraţie, adică dacă Kaiserul ar fi fost un monarh strict constituţional şi oamenii ei politici, mai ales diplomaţii, n-ar fi fost selectaţi de Kaiser în loc să fie selectaţi de opinia publică ;— cine ştie dacă Germania n-ar fi făcut să şe oprească războiul, ori n-ar fi încheiat pace mai devreme, ori dacă n-ar fi reuşit să fie mai puţin învinsă ? Această idee despre rolul nefast al minusului de democraţie şi parlamentarism în dezastrul Germaniei nu este a noastră. Este ideea curentă. Şi tot o idee curentă este că dezastrul Franţei de la 1870 se datoreşte imperiului dictatorial — dezastru reparat de „democratica" Republică. Se zice că în democraţie guvernanţii n-au timp destul pentru planuri mari cu rezultate îndepărtate. Şi că acest 232 defect ar fi simţit mai ales în diplomaţie. Dar cele două mari democraţii europene, Anglia şi Franţa, au dus o politică consecventă, au avut diplomaţi mai buni, recrutaţi prin selecţie, ajunşi prin merit, în deosebire de stingerii birocraţi pe care i-au avut ţările învinse, ajunşi la Conducerea politicii externe a ţărilor lor prin camarile, prin fuste, ori, în cazul cel mai bun, prin singura alegere a monarhului. Războiul din urmă a arătat că diplomaţia din aceste din urmă ţări cu „stabilitate" a fost inferioară celei din ţările democrate. Dar superioritatea democraţiei se poate proba şi de-a lungul istoriei. Democraţia a păstrat de-a lungul vremii independenţa şi intangibilitatea micului popor elveţian. Democraţia, mai timpurie la ea, a făcut mărirea Angliei. Lucrurile acestea sînt foarte ştiute. Dar în orice caz, indiferent de care-i cauza şi care efectul, cum de nu văd antagoniştii parlamentarismului că patria parlamentarismului, cel mai vechi popor parlamentar este totodată şi poporul cel mai puternic şi mai fericit de pe glob — afară poate de... englezii, tot englezii, din America duşi acolo cu tradiţia parlamentarismului metropolei şi con-tinuîndu-1 în cea mai caracterizată democraţie, ceea ce, fie zis în treacăt, le-a priit bine. Noi, care sîntem democraţi şi parlamentarişti, nu ne prea emoţionăm de moda dictaturii şi a antiparlamenta-rismului de care sînt bîntuiţi cîţiva publicişti de la noi. Democraţia şi parlamentarismul sînt prea strîns legate de toată evoluţia societăţilor moderne celor mai înaintate şi de structura lor, oa să poată fi în primejdie de a dispărea din lume. Aici nu e vorba de ce e mai bine sau mai rău (aşa că argumentarea noastră de mai sus e în definitiv un lux). Aici e vorba de un fapt natural. Şi mai e ceva : de la acado-sumerieni şi pănă astăzi, cu eclipse uneori lungi, cu întoarceri în urmă, omenirea merge totuşi mereu tot spre democraţie, adică spre trezirea interesului cit mai multora pentru lucrul public, spre priceperea cît mai multora a lucrului public şi spre participarea cît mai multora la conducerea lucrului public, de-a dreptul sau prin delegaţie. Mai scurt, spre controlul lucrului public de cătră tot mai mulţi. Şi este imposibil ca, cu dezvoltarea vertiginoasă a culturii din timpul prezent, cu răspîndirea ei în straturi tot mai adînci, cu progresul conştiinţei personale şi a individua- 233 lismului, este imposibil să concepem că oamenii vor renunţa de acum înainte la dreptul lor de a se conduce, ori de a controla, dîndu-şi chica pe mina unui dictator sau a unei oligarhii. Noi sîntem convinşi că acest amestec în conducerea lucrului public va fi din ce în ce mai mare, că democraţia va progresa în proporţie geometrică, cum se zice, căci nici într-un domeniu progresul nu se mai face acum, în tempo de altădată. Cî.t a făcut de pildă ştiinţa omenească: (ştiinţa experimentală, aceea care descopere secretele na-turii ca s-o supună omului) de la egipteni pănă la La-voisier este nimic pe lîngă ce s-a făcut de la Lavoişier încoace. Gîndiţi-vă la fizica, chimia actuală, la invenţiile miraculoase (utopiile de acum 30 de ani ale lui Bellamy din romanul său La anul 2000 s-au realizat deja în plus)-Iar proporţia în care s-a răspîndit de o sută de ani încoace cultura, adică în care s-au înmulţit oamenii cu carte, este un lucru absolut nou pe planetă. Peste o sută de ani, ştiinţa, cultura omenească şi răspîndirea acestei culturi vor ajunge la un grad pe care nici nu ni-1 putem închipui, căci, încă o dată, progresul se face din ce în ce-mai repede. Dar pentru a fi mai clari, să ne transportăm cu gîndul nu peste o sută, ci peste o mie de ani. Încă o* mie de ani după descoperirea radiofoniei şi a tot ce presupune ea, ca să ne mărginim la un exemplu mai familiar. Cine nu simte că atunci radiofonul va părea mai. puţin minunat decît ni se pare nouă astăzi chibritul — dacă va mai fi nevoie de el, ca să auzim totul. Cine nu simte că, odată pornit pe calea descoperirii secretelor naturii şi a subjugării forţelor ei, totul e posibil omului, cu timpul ? Peste o mie de ani Anatole France va părea, un sălbatic, abia ieşit din animalitate, şi cel din urmă european de atunci (afară de idioţii din născare) va fi o fiinţă pe lîngă care noi scribii de acum vom fi nişte troglodiţi. Şi se vor lăsa acei oameni conduşi ca nişte-turme ? Ar fi o prostie să credem că forma socială de atunci va fi democraţia de azi. Cine ştie,- cine poate şti ce va fi atunci ? Dar nu este o cuminţenie nici a crede că forma viitorului va fi aceea care şi acum e veche, a omenirii inculte, încă zoologică. Dar pănă ce va fi ceea ce va fi peste o mie de ani, omenirea se. îndreaptă într-acolo în fiecare zi. Şi a visa. 234 pentru această omenire în marş forme şi acum vechi, a le visa ca un ideal de organizare superioară, adică pentru viitor, ni se pare o gîndire nici serioasă, nici ştiinţifică şi nici înaltă. Ilegaliştii francezi sînt un partid care vrea reîntoarcerea regalităţii. E natural ca politica lor curentă să cheme în capul lor o justificare teoretică şi deci cu caracter general. Dar să ne însuşim noi ideologia lor, justificare a intereselor lor de partid, sa luăm acest advocatus al unor interese particulare de politică curentă de aiurea drept constatarea ştiinţifică a legilor evoluţiei omenirii? Dar se citează şi un autor autohton, Eminescu, citat dealtfel de vreo treizeci de ani de toţi reacţionarii noştri. Se reînvie junimismul su/bt forma lui acută. E serios acest lucru ? Exprimarea teoretico-politică a romantismului ultra, care e „politica* lui Eminescu ? încă o dată, e serios ? Eminescu — cum se exprima curioasa lui idee ? —, Eminescu era în contra faptului numit societate actuală europeană. Ce însamnă a fi în chip teoretic în contra realităţii umane dintr-un moment dat ? Că rtii-ţi place — se poate. Dar mai departe ? Şi-n adevăr; el mergea mai departe : voia voievozi, pîrcălabi, bresle etc. Să zicem c-ar fi frumos şi romantic. Dar nu se poate. E drept că pe urmă Eminescu a început să fie oonstitu-ţionalist şi să spună că introducerea constituţiei (parlamentarismului !) este un mare merit al partidului său, al partidului conservator. Antiparlamentariştii noştri se reclamă de la Eminescu voivodal, şi nu de la Eminescu parlamentarist, adică de la (cronologiceşte) ultimul Eminescu. Foarte romantică atitudine, dar e serioasă ? Adevărul e că antiparlamentărismul nostru nu e o noutate. E reînvierea junimismului care trebuia să apară şt acum — un junimism de nuanţă postbelică. Junimismul ă venit după Introducerea formelor nouă şi a parlamentarismului, cînd aceste noutăţi s-au ivit -întâi la noii Acum, cînd au apărut noutăţi mai mari, mai nouă, votul universal etc., trebuia să vină din nou 'junimismul''-şi a Venit. Ţara românească va merge mereu înainte, căci altfel nu se poate (e legea vieţii), dar va merge mereu în con’tră 235 unui curent care va voi s-o ţină pe loc. E firesc. Aşa se întîmplă întotdeauna'şi pretutindeni. Junimiştii însă erau prudenţi. (Eminescu, poet, nu putea fi prudent.) Ei criticau mereu, dar nu propuneau nimic. Antiparlamentariştii noştri propun soluţii. Şi încă prea multe şi chiar contradictorii, căci monarhismul lor (parcă am fi în republică !) nu rimează deloc cu dictatura. Şi mai complică ei chestia şi cu un fel de regim sovietic. Pe de altă parte, vechii junimişti se ridicau împotriva imitaţiei organizărilor străine. Antiparlamentariştii noştri, , deşi minaţi de instincte junimiste, vor să importe din toate părţile. Ei au şi şefi — bărbaţi din alte ţări» care nici n-au văzut-o pe a noastră. Apoi dacă e vorba să imităm, atunci de ce să nu imităm, cum s-ar zice pe boieri ? Căci boierii popoarelor sînt, din toate punctele de vedere, francezii, englezii, americanii de nord, germanii. De ce să imităm pe italieni, pe spanioli, pe greci, pe ruşi şi mai încolo pe afgani, kurzi şi alţi antiparlamentarişti ? Mai ales cînd Italia (celelalte, nu-i aşa ? nu contează !) pune o problemă foarte specială : căzută în anarhie din toate cauzele postbelice, ea a ajuns, prin reacţie, dictatorială, reacţia fiind întotdeauna proporţionată cu lucrul la care se reacţionează, ca în oscilările pendulei, ca..., în sfîrşit, cetitorul poate ilustra şi singur cu exemple această lege fizică. Dictatura — la noi — la ce ar reacţiona ? La dictatura existentă,? Antiparlamentarismul nostru la ce ar reacţiona ? La ner parlamentarismul existent de fapt ? .. La noi nu s-a pomenit guvern pe care să-l încurce parlamentul, nici a milionimea parte cît în Franţa, căci tribulaţiile parlamentare din Franţa, sînt marele argument. (Ar avea şi haz ca un parlament numit de guvern să discute legile guvernului 1 Ba încă să le şi respingă !) Şi cu atît mai puţin s-a văzut la noi guvern trîntit de parlament. (Ar fi ca o revoltă de pretorieni ori de stre-liţi!) La noi un guvern se schimbă exact ca pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, atît de scump d-lui Maurras. Atunci, pentru ce lucrurile merg rău la noi ? Din cauza parlamentarismului sau a neparlamentarismului ? Din cauză că guvernele sînt indicate de voinţa poporului (a „plebei ignare14), ori din cauză că sînt aduse la putere ca şi Colbert în secolul ddui .Maurras ? : ■ 336 Dar, în sfîrşit, parlamentarism şi neparlamentarism, în societatea modernă s-a probat eficacitatea lor. Parlamentarismul pur : Anglia; neparlamentarismul pur : Rusia. Parlamentarismul: putere, bogăţie, cultură. Neparlamentarismul : imbecilitate, mizerie, incultură. Dacă Rusia era parlamentară, ea n-ar fi suferit cea mai mare tragedie pomenită de istorie. Acesta este un adevăr experimental. Salvarea noastră e în transformarea pseudodemocra-ţiei noastre, a pseudoparlamentarismului nostru într-o adevărată democraţie şi un adevărat parlamentarism. Aceasta este reacţiunea naturală ia noi, oscilaţia naturală a pendulei, aceea oare vine acuma — şi al cărei rînd e să vină şi în Italia. Este atît de clar... Şi apoi, nici nu putem face altfel, căci democraţia şi parlamentarismul sînt regimul politic normal şi fatal al societăţilor moderne. Orice altă formă, în timpurile moderne şi în Europa, e o boală, şi a început să fie boală şi în alte continente, acolo unde societatea s-a europenizat, Şi să ferească Dumnezeu ca boala asta să ţină mult într-o ţară [...]. Viaţa românească, nr. 9, 1®26 Iarăşi democraţia Scriitorul antidemocrat, de care vorbeam data trecută,, mai aducea în contra parlamentarismului şi un alt argument decît constatarea că „în Occident lumea a devenit antiparlamentaristă" (argument pe care l-am discutat in numărul trecut). Scriitorul nostru aducea şi un argument de ordin naţional : parodia noastră parlamentară, numirea deputaţilor de guvern şi apoi „alegerea" lor de cătră administraţie. Foarte curios argument ! Fiindcă cineva nu te lasă să faci un lucru, urmează oare că acel lucru e rău ? Sau fiindcă cineva falsifică un lucru însamnă că acel lucru e rău şi cînd e autentic ? Un lucru nu poate fi definit prin ceea ce devine el cînd e falşificat, adică tocmai prin contrarul lui. — Dar şi democraţia adevărată, cu parlamentarismul adevărat, are relele ei. Fireşte. Nimic nu e perfect pe lume. Mai mult, toate lucrurile din lume sînt foarte imperfecte. Dată fiind această mizerie a existenţei şi dată fiind şi natura unor oameni de a fi mereu nemulţumiţi de orice şi a visa la ceea ce nu este, ca la ceva mai bun, nemulţumirea unora faţă de regimul democratic se explică. Acestora însă le atragem atenţia că „toată lumea are mai mult spirit decît d. de Voltaire" şi că tot mai mult bine o să rezulte pentru lucrul public din frămîntarea tuturor minţilor decît numai din geniul unui dictator, sau al unei oligarhii. Şi le mai atragem atenţia că numai într-o tiranie e cu putinţă un Rasputin şi rasputinismul — ceea ce se probează prin metodul logic al variaţiilor concomitente, căci cu cit o ţară e mai puţin democrată, cu atîta, şi anume cu exact atîta, îşi are rasputinii şi rasputinismul ei. In demi-democraţie, se ivesc şi înfloresc demi-rasputini şi demi-rasputinism etc. 238 Dictatura consimţită este din partea unui popor un brevet de incapacitate morală şi intelectuală, pe care şi-l dă singur. Este din partea lui declaraţia, umilă şi cinică iii acelaşi timp, că e o turmă necuvîntătoare, care are nevoie de stăpln şi de bici. Popoarele superioare nu recurg la dictatură. Germania, ţara cea mai zdrobită în război {sărăcită, îndatorată, ciopîrţită, umilită, dezarmată), aceea unde era mai firesc decît în orice ţară să apară dictatura (căci mediul favorabil dictaturii sînt ţările înnebunite de mizerii mari) n-a căzut subt dictatură, pentru că este o ţară muncitoare, cultă şi civilizată. Dar se va zice că noi sîntem o ţară înapoiată, şi deci nu putem să ne punem în rînd cu Franţa, Anglia* Germania etc. Că din argumentarea noastră rezultă că dictatura— criză a popoarelor inferioare — ni se potriveşte. Că dictatura de fapt de la noi este tocmai o dovadă că sîntem un popor bun pentru dictatură şi că, în loc de dictatura deghizată, să introducem mai bine dictatura pe faţă — cu avantajele tuturor lucrurilor sincere. : Fie, s-o introducem. (Poate se va şi introduce.) Dar aşa-numitul „avantaj al lucrurilor sincere44 nu-1 primim. Există ipocrizii care sînt, în adevăr, omagii aduse virtuţii. Pseudo-democraţia noastră, sau pseudo-dictatura noastră este, prin acel pseudo, un omagiu adus democraţiei. Şi apoi pseudo-democraţia noastră este un teren de dezvoltare normală a democraţiei. Dictatura pură însă nu mai poate deveni democraţie în chip normal, fără zguduiri teribile. Dar un lucru. O fi ţara noastră destul de inferioară spre a fi gata pentru dictatură, dar recunoaşteţi cel puţin că dictatura e ceva fatal, dar nu un ideal. Nu transformaţi un fapt într-un ideal. Cînd, din cauza războiului, mîncam pîne neagră, acesta era un fapt fatal, era o adaptare la realităţile de atunci, dar nu era un ideal pe care să-l doreşti, să-l cauţi, şi să insulţi pe cei care spun că pînea albă e mai bună. Noi sîntem democraţi şi vom apăra democraţia. Nici nu ne-ar şedea bine altfel : noi sîntem oameni din popor. Pe noi; Revoluţia Franceză, cu „drepturile omului44, ne-a scos din bîrlog. Noi nu sîntem conţi, marchizi şi baroni deposedaţi de titluri şi avere, ca să insultăm democraţia. Fără Revoluţia Franceză, am fi bătuţi încă la scară de boieri, şi boierii umiliţi de turci şi de ruşi. 239 Şi încă ceva : dacă am fi în contra democraţiei şi a Revoluţiei Franceze, ne-ar veni greu să insultăm democraţia, adică să ne folosim copios de libertatea cuvîntului cîştigată cu cel mai generos sînge ale acestei democraţii. Orgoliul ne-iar împiedeca să beneficiem de achiziţiile ei-, să întrebuinţăm în contra ei arma pe care cu generozitate ne-a pus-o ea în mină. ...Dar trebuie să fie cineva orb şi surd — şi lipsit chiar şi de cea mai obscură sensibilitate — ca să nu simtă cum se apropie valul voinţei celor mulţi, care muncesc cu braţele şi cu capul, şi vreau să trăiască ©a oameni liberi. Căci marele, supremul bun este libertatea. In afară de moartej omenirea n-a găsit altceva mai rău ca pedeapsă pentru cei vinovaţi decît răpirea libertăţii. Şi unii pretind că privarea de libertate este o pedeapsă mai grea chiar decît moartea. Libertatea este supremul bine pentru orice vieţuitoare. O pasăre eliberată din colivie are un ţipet unic, imnul ei pentru libertatea recîştigată. Iar libertatea cea mai scumpă este aceea a conştiinţei, a gîndirii şi este suprema nobleţă a omului care e om. Puteţi îngrămădi munţi de mîncare şi mări de băutură — fără libertatea de gîndire, omenirea nu va fi decît o turmă ghiftuită, foarte puţin interesantă. Putea să ridice d. Mussolini lira italiană nu cu cîteva centime, ci la valoarea aurului şi chiar a diamantului, nimic nu compensa nici pe departe ofensa intelectuală a Italiei, unde s-ia zămislit cîndva Renaşterea. Dictatura este starea normală în război, cînd civilizaţia încetează şi-i ia locul barbaria primitivă. Fiind regimul firesc al timpului cit civilizaţia a încetat, dictatura prin chiar aceasta e condamnată fără apel ca regim pentru timpul de pace, cînd civilizaţia s-a reîntors printre oameni. • Viaţa românească, nr. 10, 1026 Franţa republicana ! Aşa-i că Franţa republicană a început să devină iar decadentă şi anarhică, în conştiinţa „tradiţionaliştilor11 •noştri ? A fost iertată numai cită vreme a dus greul războiului şi încă puţin după aceea, cîtă vreme, în adaptarea spre normal, părea că a abdicat de la idealismul ei liberal şi democratic. Era admirabilă pentru reacţionari această Republică, cîtă vreme ea îşi vărsa sîngele generos, şi atît de mult sînge !, pentru rezultatul final, din care nu ea avea să tragă cele mai mari foloase. Acum însă, ca şi înainte de război, republica franceză este din nou ţara ruşinii şi a scandalului. Fără această odioasă „republică14, care a dus tot greul luptei, dînd dovadă de toate calităţile necesare în marea concurenţă dintre popoare, nu s-ar fi îndeplinit nimic din idealurile atîtor popoare europene. Şi totuşi, acum, aceeaşi „republică14 este obiectul de dezgust al tradiţionaliştilor de la noi şi de aiurea. Libertatea, „drepturile omului11 — căci aceasta e mai înainte de toate Franţa ! —, adică ceea ce diferenţiază radical pe omul om de omul animal — aceasta este pata cea mare a Franţei. „Democraţiile occidentale11, cum se zicea admirativ şi ditirambic pe atunci — şi în special democraţia franceză —, atît de cîntate la noi acum zece ani în momente grele, astăzi sînt hulite şi insultate de tradiţionalişti. Şi doar aceste democraţii nu şi-au călcat cuvîntul nici într-o privinţă. Au învins şi au realizat tot ce au făgăduit, şi, încă o dată, greul l-a dus Franţa. Şi este elegant oare să insulţi, cînd nu mai ai nevoie de el, pe acela la care te uitai ca la Dumnezeu în momentele grele şi care te-a ajutat ? 2it Franţa Revoluţiei celei Mari este ţara tuturor oamenilor rare se uită în sus şi departe. Franţa Marii Revoluţii a dus în toată lumea libertatea şi lumina. Ea a dat tuturor oamenilor pană şi expresia năzuinţii la libertate. Cîntul de dezrobire în toată omenirea e Marseilleieza ei. Şi ce om cu suflet mai înalt n-a tresărit la accentele marelui cîntec al libertăţii ? La Boje ţaria hrăni omul pleacă fruntea în jos, de robie sau de pietate pentru idol. La Marseilleiese omul înalţă capul în sus şi-i scînteie ochii. Viafa românească, nr.,,1©, 1926 Şcoala . Problema învăţământului nostru se pune mai cu putere toamna, cînd se deschid şcolile. Că nu se mai învaţă aproape nimic, e un adevăr de care nu se mai îndoieşte nimene şi pe care nu-1 mai neagă nimene. Cauzele sînt multe şi profunde. Le-am discutat altădată şi nu sînt un secret pentru nimene. Dintre problemele ce se discută mereu, voim să atingem acum numai două, cele care sînt mai la ordinea zilei, din cauza sezonului în care ne aflăm. Bacalaureatul. „Ce sînt vinovaţi elevii dacă nu învaţă nimic în liceu, dacă sînt lăsaţi să treacă din clasă în clasă fără să ştie nimic ? Nu trebuie bacalaureat, ci atenţie la promovarea elevilor din clasă. în clasă.“ Aşa este, dar pănâ.ce.'nu se reformează liceul, există un alt mijloc de a apăra universitatea de năvala celor nepregătiţi pentru universitate ? . Crud sau. necrud, bacalaureatul este singurul mijloc de ta feri universitatea de totala înjosire, care echivalează cu desfiinţarea ei. Şi oricît „ar trînti“ comisiile de bacalaureat, ştim sigur că ele sînt încă prea, prea indulgente. Cruzimea cit mai excesivă a comisiilor de bacalaureat ar deschide ochii părinţilor, adică a cetăţenilor, şi aceştia poate ar deschide ochii guvernelor. Şi cu aceasta, se pune imediat problema învăţământului în liceu. Liceele fictive. (Ori parodiile dezgustătoare de liceu.) Nu este o invenţie glumeaţă existenţa unor şcoli secundare, unde predau ceferişti, notari şi moaşe. Nu despre-ţuim aceste categorii de oameni. Dar oamenii aceştia nu pot fi profesori de liceu, cum n-ar putea fi nici profesorii de liceu moaşe şi amploiaţi de mişcare. 24S Aceste „licee44 trebuiesc stîrpite. Produsele lor sînt o drojdie ridicolă şi primejdioasă. Bănuim că oficialitatea noastră nu-şi imaginează cu exactitate unde putem ajunge cu atîţia „intelectuali44 agramaţi, care-şi închipuiesc sincer că ştiu carte. Iluzia ştiinţei-amuzament. Subt pretext de „pedagogie44, subt pretext că liceul nu trebuie să înveţe carte pe elevi, ci numai să-i deprindă „să cugete44, şi subt alte pretexte moderne, nu se mai învaţă aproape nimic în liceu. Profesorul care învaţă pe elevi serios trece drept pedant, prost, înapoiat, rămas în urmă cu „pedagogia44. Dar cartea nu este amuzament. E lucru greu. E lucru nefiresc pentru mintea omenească, aplecată la asociaţii libere de idei, la imaginaţie, la haos şi la lene. Elevul trebuie deprins în liceu (căci unde aiurea ?) cu ideea că ştiinţa nu e amuzament, ci lucru serios şi deci greu. „Deprinderea de a gîndi44 se face învăţînd carte din greu. „Ideile generale44 se obţin şi se pricep din învăţătura de carte serioasă. „Deprinderea de a gîndi44 şi „idei generale44 fără ştiinţă de carte serioasă e „gîndire44 şi „idei generale44 de cafenea şi de five o’clock tea. Este drept că şi atmosfera publică contrihuie la această concepţie şcolară. Misticism, intuiţionism, simbolism, tradiţionalism, instinctivism, practicism, pragmatism, falimentul ştiinţei, falimentul raţionalismului ş.a.m.d. Foarte bine ! Dar ce facem cu gramatica, cu ortografia şi cu punctuaţia — aceşti copii oribili ai raţionalismului ? La ceea ce se cheamă în liceu „limba română44, se „învaţă44 mai mult (şi nu din vina profesorilor atîta, cit a programelor), se învaţă vorbă lungă „pe marginea44 poeziilor cu sentimente bine intenţionate. De aceea probabil avem astăzi atît de mulţi intuiţionişti, tradiţionalişti şi „pragmatişti44. Viata românească, nr. 10, 1926 Genul poetic (consideraţii la începutul anului literar) Numai cine cunoaşte toate publicaţiile româneşti, şi mai face parte şi dintr-o redacţie unde vin zilnic plicuri pline de poezii, îşi poate de samă cît se versifică în ţara aceasta. Şi cel puţin, înainte vreme, aceste poezii aveau ca subiect „iubita44, „luna44, „pîrăul44, „Mihai Viteazul44, în sfîrşit, sentimente probabile. Sinceritatea morală, dacă nu şi cea artistică, nu putea fi pusă la îndoială, căci cui nu-i plac fetele, luna, izvorul şi cine nu-i patriot ? Dar astăzi poeţii atacă, cu toţii, problema universului, sau cel puţin problemele afluente la această îngrozitoare problemă. Aceste poezii sînt culese cu migăleală, literă cu literă, de lucrători tipografi, oameni serioşi, necăjiţi şi gravi. Cerem cetitorului un moment de gîndire imaginativă asupra comicului subtil al acestei situaţii. Dar comicul îl simte şi zeţarul. (Printre zeţari sînt oameni foarte inteligenţi.) El ştie, ca şi oricare dintre noi, că o poezie nu are un scop utilitar, ca un articol, că o poezie este o activitate de lux, că nimene nu-i obligat să scrie poezii dacă nu are talent şi că o poezie fără talent e un lucru comic. Dacă ne gîndim bine, îţi trebuie mai mult optimism, ori curaj, ori inconştienţă, ori toate la un loc, ca să dai cu inima uşoară o poezie în mîna unui zeţar, deeît în mîna lui Maiorescu. Dar este drept că aceşti poeţi nu au nici o vină. Ei sînt sincer convinşi că sînt poeţi adevăraţi. Cel puţin cît credea şi Eminescu despre sine. Ba nu, probabil că Emi-nescu avea mai multe îndoieli despre el. Chestie de temperament. Nu glumim deloc. Afară de farsori, orice versificator vede în poezia lui ceea ce a simţit cînd a scris-o. El nu ştie, n-are de unde şti că nu a reuşit să pună în 245 poezia lui ceea ce e necesar pentru ca şi alţii să vadă în ea ce avea el în suflet cînd a scris-o. Un cuvînt pentru cei care ne trimet poezii : nu toate poeziile, pe care le respingem, sînt lipsite de orice merit. Unele sînt aproape publicabile. Dacă nu intrăm în corespondenţă cu autorii acestor poezii, cauza este că nu avem timp. Viaţa românească, nr. 10, 1926 Filozofia modei Un articol dintr-un număr trecut al V.r., unde era. vorba în treacăt despre îmbrăcămintea femeilor de azi,, a provocat o afluenţă de scrisori din partea mai multor cetitoare şi cetitori ai revistei. Faptul este obişnuit. Cetitorii ne scriu adesea, aprobîndu-ne sau dezaprobîndu-ne sau cerîndu-ne lămuriri. Unele din aceste scrisori sînt foarte interesante. Mai interesante decît multe din comentariile ce binevoiesc a ne administra confraţii noştri, căci publicul cetitor e, în genere, mult mai literat, mai inteligent şi mai cult decît majoritatea celor consacraţi, Dumnezeu ştie pentru ce, „literelor". Ne-am gîndit să răspundem aici la unele din scrisorile primite la redacţie. Aşadar, mai mulţi cetitori şi mai ales cetitoare ne atrag atenţia că facem exces de morală şi de puritanism cînd arătăm aversiunea noastră pentru rochia minimă sau acel minimum de rochie care e moda contemporanelor noastre. Mărturisim că intenţia noastră nu a fost să atacăm moda actuală. Am. adus vorba despre ea în treacăt, cu ocazia unui şir de argumente oare aveau de obiect o cu totul altă problemă. Şi dacă în scrisul nostru am pus un ton mai puţin dogmatic, e o simplă chestie de stil. Declarăm aici solemn că n-am atacat morala actuală eu ocazia filozofiei noastre asupra modei şi că nici n-o-putem face, deoarece convingerea noastră este că moda actuală e şi morală şi moralizatoare. Cum să începem argumentarea ? Să procedăm inductiv. ' Şi fiindcă „literatura este expresia şi oglinda societăţii", să cerem ajutor literaturii. Intr-un roman al lui Maupassant, un tînăr face curte unei văduve, cu intenţii matrimoniale (văduva e dintre l; UT 1 cele cu gropiţe în obraz etc.). Dar tînărul e cam şovăielnic, din timiditate, din frigiditate şi puţin şi din prostie. O dată însă, într-o excursie „prin văi şi lunci“, văduva e silită să sară un pîrău şi, cu ocazia aceasta, ridicîndu-i-se puţin rochia, tînărul îi vede o clipă gleznele. Şi fiindcă-i vede acest nimica toată, se hotărăşte în sfîrşit să-i ceară mîna. Sîntesm convinşi că generaţia actuală de ambele sexe nu va înţelege nimic din toată afacerea asta. Aşadar, fără a mai construi polisilogismul, putem enunţa concluzia că pe vremea aceea gleznele erau imorale (şi te puteai mărita cu ajutorul lor), fiindcă erau ascunse. Cetitorul inteligent a simţit concluzia finală, ca în romanele fără compoziţie şireată. Alt exemplu. într-un foarte cunoscut roman al lui Anatole France, după ce eroul dovedeşte eroinei că o iubeşte cum trebuie, ea (femeie foarte sceptică) mai vrea încă un supliment de dovadă pentru ceea ce i se dovedise destul de bine, şi ca să-l aducă pe erou mai sigur la ideea oare-i place, îşi aranjează jartiera. Căci dacă (pe vremea aceea, bineînţeles) ceea ce arătase involuntar eroina lui Maupassant era imoral (în termeni grosieri s-ar zice : preţios), cu atît mai imoral era ceea ce voluntar arătase eroina lui Anatole France. Ceea ce impresiona atît de tare pe eroii mai sus analizaţi, astăzi este, ca să zicem aşa, de domeniu public, şi nu mai impresionează pe nimene. Cetitorul inteligent simte din nou, şi încă şi mai bine, concluzia la oare tindem. Şi aici se pune parantetic o mică problemă : ce-ar imagina astăzi Anatole France pentru eroina lui ? Cum ar pune-o el astăzi să-şi agrementeze dorinţa de o ultimă dovadă din partea eroului ? Trecînd de la topografia sudică la cea nordică a eroinelor, constatăm şi aici o întinsă moralizare, căci şi aici puţin numai a mai rămas încă acoperit. Aşadar, moralizarea se face progresiv spre ecuator şi în dublă direcţie. De unde urmează că numai foarte puţin din topografia feminină a mai rămas încă imoral. Acelaşi Anatole France a arătat că Pinguina Orberose nu merita aoest epitet geometric, înainte de a o fi ascuns călugărul diavol în veşminte şi că imediat după aceea Pinguinii au început să înnebunească după ea. 248 Şi atunci se poate zice aforistic că moda actuală este reacţiimea salutară a moralei civilizate împotriva imoralităţii timpurilor, primitive. Şi numai cînd moda de azi se va desăvîrşi (tendinţa spre desăvîrşire se observă în fiecare zi), se va putea zice că timpurile barbare vor fi dispărut definitiv. Aşadar, cu fiecare centimetru al decolteului de jos în sus şi de sus în jos, morala cîştigă şi ea teren cu tot atîţia centimetri (introducerea sistemului metric în morală însamnă — facem aluzie la o idee scumpă lui Kant — ridicarea eticei la rangul de ştiinţă adevărată). , Dar nu e numai atîta. Dacă moda actuală scoate zi cu zi din domeniul imoralului regiuni tot mai întinse din geografia feminină, ea are şi un alt avantaj, poate, încă şi mai mare. In articolul din V.r., care a prilejuit. scrisorile corespondenţilor noştri, se spunea că moda barbară şi imorală, păstrînd misterul plasticei feminine, ajută şi exasperează amorul. Dar cine nu ştie, din experienţă, ori măcar din observaţie, că amorul este o nebunie pură, şi poate cea mai mare ? Unii învăţaţi considerîndu-1 ca o maladie infecţioasă, i-au căutat microbul — ca să facă culturi şi să-i găsească serul curativ. în orice caz, omul înamorat este un maniac primejdios. Nu mănîncă, nu doarme, umblă în puterea nopţii pe uliţi, vorbeşte singur, sărută scrisori şi basmale, discută cu luna, gesticulează pe stradă, pîndeşte ca un tîlhar pe sub garduri şi pe sub geamuri, îşi sperie rudele, e dat afară din slujbă, face poezii, îşi asasinează „iubita* şi pe rival, se spînzură de copacii de la Gopou etc., etc., etc. Şi dacă moda actuală are efecte terapeutice asupra acestei maladii primejdioase, ea este cea mai mare binefacere de la descoperirea vaccinului turbei şi pănă azi. Aşadar, sintetizînd — şi în rezumat —, dacă moda actuală reduce regiunea imorală de la un metru şaizeci la şaizeci de centimetri — cu tendinţă la reducerea totală — reducînd astfel în proporţie obiectul „instinctului atît de van“ (vezi Eminescu, Scrisoarea IV), şi dacă, pe de altă parte, desfiinţează „mizerabilul amor“, cum îi zice Jules Lemaître, atunci ea este faptul cel mai moral din 249 vremurile noastre şi poate remediul principal al crizei care bîntuie societatea actuală. Şi cum ni se afirmă că la noi moda aceasta salutară e mai radicală decît în Occident (ca şi literatura cu rochie scurtă), e cazul să constatăm cu bucurie şi cu mîndrie că, în sfîrşit, ne-am învrednicit şi noi să aducem o contribuţie mai apreciabilă la civilizaţia omenirii- încă o dată, „filozofia" modei din articolul nostru incriminat nu conţinea nici o cruciadă în contra modei. Conţinea, din contra, în germene, un imn restului de rochie, ale cărei dimensiuni abia întrec pe ale acelei eşarfe care încunjură nudurile sfinţilor martiri (încă un argument pentru moralitatea şi, s-ar putea zice fără exagerare, pentru sanctitatea modei de azi). Ştim bine că astăzi domină la noi snobismul imoralismului, şi că interesul nostru pentru morală trădează o învechită concepţie poporanistă. Dar n-o să ne ascundem noi ideile de frica spiritelor „emancipate". Viaţa românească, nr. 10, 1926 Mişcarea literară , Sîntem şi o revistă literară. Nu e o simplă pretenţie. E un fapt. Şi, aşadar, pe lingă rodiii, dictatură şi liceul de la Pocreaca, ne simţim datori să stăm de vorbă cu cetitorii noştri şi despre mişcarea literară ? Dar n-o prea vedem. Ştim că există o puternică activitate estetică prin diferite cercuri literare din Bucureşti, dar neavînd reporteri de nici un fel, nu putem spune nimic despre această activitate. : , Revistele încă nu s-au trezit toate din hibernarea lor estivală. Le aşteptăm să-şi continuie, cu forţe refăcute, şi spre binele literaturii române, munca lor. întreruptă în preajma verii. Cele cîteva care au reapărut îşi lichidează problemele atacate încă din primăvară — şi nu prezintă nimic nou, care să poată forma obiectul titlului notiţei noastre de faţă. Dealtfel, incompetenţa noastră în Frumos, Estetică şi Artă este de notorietate publică. Incompetenţă cu atît mai jenantă pentru noi, eu cît trăim în ţara cea mai iubitoare de Estetică din lume. Cetitorul mai familiarizat cu publicistica străină a băgat de samă, credem, că în toate revistele occidentale la un loc nu se face atîta Estetică într-un an întreg cită se face la noi într-o singură lună, şi adesea numai într-o singură revistă. Con-ferenţa aceasta care precede producţia însăşi, ca un prolog o piesă de teatru, poate părea unor impacienţi cam prea lungă, par aceasta e o altă chestie. (Prin „producţia în-săşi“, am înţeles critica estetică, pentru că una e suspinul după Estetică şi alta e aplicarea acelei Estetici la cercetarea operei, căci opiniile şi decretele „estetice“ nu sînt critică estetică. Noi nu cunoaştem în România altă critică estetică decît aceea a d-lui Zarifopol. Dar 251 analiza sa estetică — culminantă în studiul despre Proust — nu are ca obiect literatura română.) Cînd va începe campania literară, sîntem siguri de reluarea ofensivei Estetice. Şi cum campionii Esteticei se întorc odihniţi şi mult mai estetici în urma contemplării Frumosului din natură şi din muzeele pe care le-au cercetat în lunga lor vacanţă, şi cum noi, lipsiţi de vacanţă, ne-am istovit şi slabele noastre forţe, ba am continuat să ne bălăcim în „poporanism", pe cînd dumnealor se estetizau prin străinătăţi — judecaţi cît s-a agravat, prin comparaţie, cunoscuta noastră incompetenţă în Estetică. Dar, în sfîrşit, campania Estetică încă n-a început şi nu avem ce înregistra. Ar mai fi subiect de „mişcare1 literară" fenomenul Estetic Mihail Dragomirescu. Dar d-sa a fugit cu fru-moasâ-i Estetică la Paris şi abia mai tîrziu vor ajunge şi la noi ecourile aventurii d-sale, pe care le vom înregistra la locul lor, în rubrica „Mişcarea intelectuală' în străinătate". Aşadar, să ne scuzeze cetitorii dacă deocamdată hu le putem spune nimic despre „mişcarea literară". ' Viaţa românească, nr. 10, 1926 Anestetul Gide zice : „Nous ne reconnaissons de valeur qu’aux oeuvres Ies plus profondement revelatrices du sol et de la race qui Ies portaient". „Qui de plus espagnol que Cervantes, de plus anglais que Shakespeare, de plus italien que Dante, de plus fran-cais que Voltaire ou Montaigne, que Descartes ou que Pascal, quoi de plus russe que Dostoiewski ?“ (Incidences) — „Aşadar e frumos, fiindcă e spaniolesc. E frumos, fiindcă e franţuzesc. E frumos, fiindcă e rusesc" — răspunde Estetica subţire. Confunzi esteticul cu etnicul, pentru că n-ai frecventat cenaclurile literare din Bucureşti. (Toţi compozitorii au ureche bună, zice cineva. — Aşadar, Lae Chioru e compozitor. Toate femeile seducătoare au temperament. — Aşadar, focoasa Ani ţa Guşata e seducătoare. Toate staţiile climaterice au apă bună de băut. — Aşadar Mizilul este o staţie climaterică.) Un artist genial — rezumăm pe Gide —, făcînd parte dintr-un popor, participă la psihologia poporului său. Avînd geniu, exprimă mai bine totul, deci şi acea psihologie. Opera lui e mai naţională decît a celor mai mici, care exprimă mai palid aceeaşi psihologie, şi cu atît mai mult decît a celor lipsiţi cu totul de talent, care nu pot exprima nimic. Opera lui Shakespeare nu este frumoasă pentru că este englezească, cum mă traduci d-ta, ci este englezească pentru că este frumoasă. — Hăhăhă, hăhăhă, aşadar, după d-ta, opera lui Shakespeare este frumoasă fiindcă este englezească — repetă la infinit Estetica subţire, tot mai fericită şi mai 253 spirituală, şi ucenicii îngălbenesc, roşesc şi iar îngălbenesc de admiraţie1. Viaţa românească, nr. 11, 1926 1 Informaţii pentru cetitorul neiniţiat. — Este acest Gide un naţionalist, un şovinist, un duşman al literaturilor străine şi al influenţelor literare străine ? Ori utilizează el noţiunea etnic ca un instrument de analiză în criticile lui literare ? Nimic din toate acestea. Această însuşire a esteticului, fiind un fapt general, un factor comun al oricării opere de artă adevărată, nu mai este nevoie să fie amintită în critica literară — cum n-ai nevoie să mai aminteşti în critica muzicală că compozitorul are ureche. Şi cu atât mai mult nu e nevoie de amintit, cu cît, o dată ce prin critica estetică ai arătat că un scriitor e valoros, prin chiar aceasta ai afirmat şi caracterul naţional al operei şale. De aceea Gide poate analiza pe Shakespeare, fără să aibă nevoie şă mai vorbească de caracterul englez al operei lui. Problemă nu capătă un interes special decît numai în cazuri excepţionale, anormale — care se ivesc mai ales la popoarele înapoiate —, cînd un scriitor, să zicem român, a fost educat acasă greceşte şi franţuzeşte, a învăţat apoi la Paris din adolescenţă, n-a găsit în ţara sa o tradiţie literară, adică o literatură anterioară, s-a dezvoltat suibt influenţa numai â unei literaturi străine — şi astfel sufletul său, sau, cum s-ar zice, „mentalitatea" sa nu mai e românească, dar nici n-a devenit franţuzească. Această depersonalizare este dăunătoare creaţiei artistice, ca orice depersonalizare. O operă de artă adevărată, zice acelaşi anestet Gide, are mai întăi un profund caracter individual şi în al doilea rînd un profund caracter naţional. Scriitorul imaginat de noi va fi în. situaţia să opteze pentru sufletul franţuzesc ori pentru cel românesc. Dacă optează pentru acesta din urmă, el trebuie să se repersonalizeze naţional — prin contactul cu poporul său, cu literatura cultă a acestui popor, clnd există, eu literatura populară, cînd nu există o literatură cultă, cu trecutul acestui popor din istoria ţării, din cronici etc. Prin aceasta nu capătă „estetică", ci devine om normal (căci orice om normal e sau francez, sau român, sau chinez), şi, devenind normal, intră în categoria oamenilor cu adevărat proprii pentru creaţia estetică, dacă are talent de lş tatăl său ..şi de la mama sa. (Aceste lucruri atît de simple Estetica subţire nu; le înţelege, pentru că ea concepe esteticul -ca o substanţă. Ea nu ştie că esteticul nu este, ci rezultă. Dar concepţia gingaşă are o mulţime de avantaje. E mult mai comodă : te dispensează -de orice bătaie de cap. Şi e foarte mondenă : esteticieni de-aceşti’-a ,(puri" plac grozav la cucoane şi la duduci. „Vai, ma .chere, ce estetic ! Ce drăguţ !“ Şînt daţne 254 care se dezarticulează în faţa unor aşa de emuvante atitudini estetice. O altă năzăreală a Esteticii subţiri este aceea că concepţia artei ca o expresie şi a sufletului naţional este în contradicţie cu caracterul gratuit al operei de artă. Dar ce are a face gratuitatea sau negratuitatea artei cu întrebarea în ce constă esteticul ? Ce este esteticul este o chestie, iar dacă esteticul (ce-o fi fiind el, din ce-o fi fiind el constituit) poate fi pus sau nu în serviciul unor intenţii externe artei, este o cu totul altă chestie. Acelaşi Gide, care constată specificitatea naţională a operei de artă, este, în acelaşi timp, un neînduplecat apărător al gratuităţii artei. Democraţia şi arta Spiritele distinse plîng pe ruinile artei din vremurile democratice. Şi se întâmplă adesea ca aceşti plîngoci să fie „modernişti" de cea mai pură specie, adică partizani ai unei arte care a înflorit; în democraţie. Lamentaţia s-ar înţelege din partea celor care cred că tot ce e vechi e bun, ori mai bun — şi că literatura şi arta modernă sînt inferioare. Dar să susţii că literatura şi arta modernă sînt superioare literaturii şi artei din trecut şi să plîngi, în acelaşi timp, pe ruinile esteticii ofensate de democraţie este o culme rar atinsă chiar în regiunile cele mai înalte ale contrazicerii. Democraţia dă posibilitate de întinsă selecţie a talentelor — dă un cîmp întins de unde să se recruteze artişti şi de unde să se recruteze un public cetitor cît mai mare, care să selecţioneze pe artişti, încurajîndu-i moral şi material. Chiar dacă s-ar dovedi că elita socială are gustul mai bun decît mulţimea, încă n-ar fi nimic. Are drept şi poporul să-şi aibă scriitorii săi. Ar rămînea ca elita să selecţioneze pe cei buni. Dar elita socială, adică bogaţii, n-au gustul' mai bun. Scriitorii artişti n-au fost selecţionaţi de elită. Pe Flaubert elita socială nu l-a adoptat ca pe Marcel Prevost. Elita care' selecţionează pe artişti sînt intelectualii, recrutaţi din toate clasele sociale, şi mai ales din cele de jos. Pe Eminescu l-am selectat noi, golanii, ieşiţi din popor, şi nu boierii, ori burghezii noştri. Chiar în distinsa societate „Junimea", acela care l-a priceput pe Eminescu a fost Maiorescu, urmaşul ţăranului Trifu, şi nu boierii de acolo. Trebuie să fii misoneist, îndărătnic laudator tem-poris acti, admirator exclusiv al literaturilor moarte, re- 256 fractar la literatura modernă, ca să susţii că demoncraţia, forma socială şi politică a timpurilor moderne, este nefavorabilă ori chiar dăunătoare artelor. Fireşte, dacă aduni la un loc toată literatura trecutului, obţii o sumă superioară literaturii moderne. Şi iarăşi, fireşte, dacă te gîndeşti la Dante, Shakespeare şi Goethe, nu le găseşti păreche astăzi. Dar aceste genii sînt accidente. De la Dante (1300) pănă la Shakespeare (1600) şi de la Shakespeare pănă la Goethe (1800), constatăm depresiuni mari pe terenul genialităţii. Dar veacurile intermediare, lipsite de astfel de genii, nu erau democratice. Iar veacul al XlX-lea, al democraţiei, a produs în unele genuri opere superioare celor din trecut, în poezia lirică şi în roman. Oricum, tocmai „moderniştii", care neagă toată literatura vremurilor aristocratice, tocmai ei să acuze democraţia ca un regim neprielnic literaturii şi artei —; acea democraţie în vremea căreia a înflorit „modernismul" ? Viaţa românească, nr. 11. 1926 Monarhie şi republică Autorul acestor rînduri a făcut parte din vechiul partid socialist pănă la fărîmiţarea şi dispariţia acelui partid. Şi a scris pe vremea aceea cîteva articole pentru monarhie şi în contra republicii. Bineînţeles că această atitudine avea în vedere situaţia noastră, şi nu orice situaţie. Iar monarhia susţinută în contra republicii era monarhia constituţională, adică, cum s-ar zice, republica încoronată. între o republică şi o monarhie constituţională ca cea din Anglia nu e altă deosebire decît aceea că în republică cheia de boltă a statului e o persoană aleasă de popor şi care se schimbă, pe cînd în monarhia constituţională, acelaşi oficiu îl face o persoană toată viaţa şi ajunsă prin ereditate. La un popor înaintat — atît în republică, cît şi în monarhie —, lucrul public este lucrul poporului, reprezentat prin delegaţii săi, parlament şi miniştri. Dacă acela care primeşte demisia unui minister cheamă la putere pe cei indicaţi de popor, întăreşte cele hotărîte de parlament şi este simbolul naţiunii, dacă persoana aceea este aleasă ori ereditară, domneşte şapte ani ori toată viaţa, lucrul este aproape indiferent. Ce deosebire reală este între Franţa şi Anglia ? Dar nu tot aşa e şi în ţările înapoiate, unde nu poporul este suveran de fapt. In aceste ţări, şeful statului are puteri mult mai mari. în astfel de ţări, oricât ar fi ele de „constituţionale", monarhia are un caracter mai mult sau mai puţin absolutist. Şi atunci nu mai e atît de indiferent cine e acel şef al statului, cum ajunge el şef, de unde se recrutează el. Să facem istorie, ca să pricepem mai bine. Dacă de la 1866 pînă la 1914, în loc de monarhie am fi avut republică, atunci în loc de un şef permanent, 258 regele Carol, om fără legături de clasă şi de familie în ţară, fără legături de partid, sigur pe locul său, în afară de orice nevoie de compromisuri pentru a se alege şi apoi a-şi păstra locul etc., aşadar, în loc de acest om, de această neschimbată cheie de boltă a edificiului nostru politic, am fi avut preşedinţi de republică, aleşi dintre oamenii noştri, oameni de partid, membri ai unor clase sociale şi ai unor familii autohtone, luptînd ca să fie aleşi preşedinţi ai republicii, aşa cum se luptă la noi în politică, luptînd să se menţină, aşa cum se luptă la noi, nesiguri pe situaţia lor, răsturnaţi prin intrigi etc., etc. Ce-ar fi fost de noi în cazul acesta ? Ce-am fi ajuns ? S-ar .mai fi putut vorbi de „progresele realizate în ultimii patruzeci de ani“ ? Ce s-ar fi ales de sîmburele viitoarei Românii Mari ? Republica este bună (mai puţin bună sau tot atît de bună sau mai bună decît o monarhie strict constituţională) la popoarele coapte, care se guvernează în fond singure şi care au pevoie de un pivot — ales la şapte ani o dată, ori pus pe viaţă. Dar la popoarele înapoiate, ea este izvor de lupte sterpe, de anarhie, de primejdii mari, poate chiar mortale. Bătrînii noştri, unii din ei republicani în teorie şi chiar socialişti în zvăpăiala tinereţii lor, au înţeles perfect acest lucru, cînd au realizat o monarhie constituţională cu o dinastie străină. Şi acest lucru l-au înţeles şi alte popoare înapoiate din orientul Europei. Mai este o soluţie, nu-i aşa ? Dictatura, adică monarhia de drept divin fără drept divin a unui plebeu oarecare, alături de un rege de carton, sau fără nici un rege. Mulţumim... Viaţa românească, nr. 11, 1926 Sezonul estetic Prevedeam în numărul trecut deschiderea campaniei Estetice şi făgăduiam cetitorilor noştri că-i vom ţinea în curent cu peripeţiile acestei campanii. Deocamdată Estetica s-a împărţit în două tabere, dînd spectacolul unei sfîşietoare lupte intestine. Două sînt problemele care agită în primul rînd Estetica noastră în acest sezon, * 1 — Cine ne-a omorît pe noi ? Estetica gingaşă (nr. 1) declară că decesul nostru i se datoreşte ei. Estetica integrală (nr. 2) se ridică furioasă şi pretinde că acest asasinat e opera sa. Noi nu putem să ne spunem cuvîntul în acest proces, căci nu s-a pomenit de cînd e lumea ca mortul să depună mărturie ori să dea informaţii în dezbaterile asasinatului său. 2 — A doua problemă care dezbină Estetica noastră e întrebarea : cui se adresează Eminescu în poezia Somnoroase păsărele : unei domnişoare sau păsărelelor ? Estetica nr. 1 susţine că poetul se adresează domnişoarei. Cealaltă estetică susţine că poetul se adresează păsărelelor. în timpul din urmă revine puţin şi zice că adresantul e universul. Nici în chestia aceasta nu putem să ne amestecăm (să ne ierte cetitorul). Ca să articulăm ceva, ar trebui să ştim Estetică gingaşă şi integrală — iar incompetenţa noastră în Estetica de ambe-sexe este cunoscută pănă la scandal. Dealtfel, problema somnoroaselor păsărele e veche, dar din cauza acestei infirmităţi Mm putut-o dezlega niciodată. Acum treizeci de ani, un coleg de liceu, Po-povici Vasile, cînd cînta „somnoroase păsărele", ca să-l audă fata popei de alături, îşi punea toată arta la „dormi în pace" pe care i-1 trimitea peste gard cu ochii şi cu 260 mîinile întinse spre ea. Aşadar, interpretarea lui Popovici era aceea a Esteticii nr. 1. Dar tenorul popular Ghiţă Trifan, la cofetăria Boroda, interpreta ca Estetica nr. 2. El îşi lungea gîtul şi, cu ochii în sus (la nevăzute ori văzute numai de el păsărele), scotea un categoric : „dormiţi în paee“. Ghiţă Trifan punea verbul la plural, căci era moldovan şi spirit logic. Interpretarea Esteticii nr. 2 însă lasă verbul la singular, probabil pentru că la Bucureşti se zice : florile doarme, ceea ce impune imperativul dormi, florilor ! Care din aceste interpretări o fi adevărată noi nu putem şti, din deficit de Estetică, şi subţire, şi integrală. P.S. Numai una din multele consideraţii estetice se scofooară pănă la nivelul înţelegerii noastre. E observaţia Esteticii nr. 2 că Eminescu nu putea fi aşa de grobian încît să spună dormi în pace şi somnul dulce ! unei domnişoare, mai ales dacă poate nici nu cunoştea pe domnişoara decît din vedere. Asta nu se face ! —■ opinie pe care o exprima şi Coana Zoiţa, gazda lui Popovici Vasile, cînd îl întrerupea în mijlocul serenadei cu observaţia estetică integrală : „Da’ ce te-o apucat, omule, lasă fata-n pace !“ Şi, ca să epuizăm relatarea acestui important fapt din trecutul îndepărtat, trebuie să adăogăm că Popovici Vasile s-a însurat mai tîrziu cu fata popei, ceea ce dovedeşte că din punct de vedere pragmatist interpretarea dată de el somnoroaselor păsărele a fost cea adevărată, căci fata avea zestre bună. (Vezi William James.) Pragmatismul, aşadar, chemat să dezlege lucrurile raţional nedezlegabile, dă dreptate Esteticei nr. 2. Dar noi ne abţinem de la vot: cetitorul n-a uitat că sîntem morţi. Şi morţii votează numai la alegeri. Ş-apoi, în momentele acestea (4 ianuar etc.), putem spune că nici nu ne prea arde nouă de păsărele. Viaţa românească, nr. 11, 1026 Prepararea esteticului Cel mai însemnat eveniment naţional din ultimul timp este prepararea esteticului pur. Graţie unor fine procedee de analiză, Esteticul a fost izolat de etnic, de etic, de sociologic, de zoologic, de botanic şi de alte elemente care-1 ţineau prizonier. Izolarea s-a făcut simultan în mai multe laboratorii estetice din Capitala Regatului, căci adesea descoperirile mari apar în mai multe minţi deodată. Există o condensare în atmosfera ideilor, care, în momentul saturaţiei, le precipită subt formă de teorii în capetele eminente ale speciei. Dar şi acum, ca întotdeauna, aceste capete se ceartă la capitolul paternităţii sau al priorităţii, căci geniul intelectual nu exclude, vai, măruntele meschinării de caracter. Vom trece cu discreţie peste aceste mici „mizerii, fatal legate de o mînă de pămînt*, şi vom constata faptul îmbucurător că, în sfîrşit, Esteticul, o dată izolat, va putea fi preparat de aici încolo în cantităţi suficiente, spre deplina satisfacere a necesităţilor noastre estetice naţionale, din ce în ce tot mai imperioase. Căci suferinţele literaturii noastre, datorite lipsei de Estetic pur, nu mai erau un secret pentru nimeni. Estetica noastră, atît cea integrală, cît şi cea gingaşă, a atras mereu atenţia asupra acestei suferinţi a literelor române. Esteticul nostru naţional, fiind amestecat pănă acum cu tot felul de substanţe străine — un fel de benzină dreasă cu apă etică şi cu ţiţei etnic —, literatura noastră înainta penibil, cu explozii la motor, cu pane şi cu tendinţa constantă de a da în gropi. Estetica de la Bucureşti ne anunţă că a luat cele mai serioase măsuri ca producţia de Estetic pur să fie de cea mai bună calitate şi să nu sufere nici o contrafacere. Ea 262 y ne asigură eă de-acum înainte exploziile, panele şi gropile $înt excluse. Pentru ca atît cantitatea necesară, eît şi calitatea Esteticului pur să fie garantate, s-a introdus diviziunea muncii. Unul din laboratorii şi-a luat pe samă mai ales confecţionarea Esteticului. Un alt laborator s-a specializat în verificarea, clasificarea şi etichetarea Esteticului confecţionat. Laboratorul este prevăzut cu asistenţi şi paraasistenţi — ca nu cumva vreo cantitate de Estetic să rămîie neclasificată, căci un Estetic neclasificat este ca şi unul inexistent. Cînd preparatul estetic iese din acest al doilea labo-■ rator, calitatea lui e garantată. Esteticul iese numerotat şi ştampilat. Şi cum laboratorul e declarat instituţie de stat, consumatorul are toată siguranţa că preparatul este autentic şi că în caz de contrafacere (pură ipoteză), statul îl va despăgubi. Dar pentru ca Esteticul preparat să nu sufere nici o concurenţă, laboratorul de confecţiuni estetice a intrat în tratative cu institutele similare de peste graniţă şi a ţ reuşit să cointereseze cîteva firme străine. [ Xdeea este fericită, orice ar zice d. Vintilă Brătianu. Ea a dat rezultate admirabile şi în alte branşe de producţie. Avem piperment Bresson naţional, şvaiţer elveţian naţional, pudră Coty naţională. Rachiul, jintiţa şi făina sînt autohtone ; metodul şi firma sînt occidentale. Aşa şi cu prepararea Esteticului. După ce-1 izolezi de impurităţi, îl tratezi cu metodele Baudelaire şi Proust şi obţii un produs ieftin şi de prima calitate — dar mai ales ieftin. Buna calitate a acestor preparate le asigură cel mai frumos succes. în timpul din urmă, la ceaiurile estetice dansante din capitală nu se mai serveşte decît Bresson şi Proust de fabricaţie indigenă. Viaţa românească, nr. 12, 1926 «Postume» de Eminescu Cu ocazia tragicomediei Somnoroaselor păsărele, s-a vorbit încă o dată de izvorul german al acestei poezii. Un ziar a ridicat chiar problema „originalităţii14 operei lui Eminescu. Este drept că în volumele lui Eminescu există poezii inspirate de scriitori străini. Dar aceste poezii sînt postume. Au fost tipărite cînd Eminescu era nebun, aşadar intelectualiceşte mort. Nimene nu poate afirma că Eminescu, sănătos, le-ar fi dat publicităţii, ori că, dacă le-ar fi dat, n-ar fi spus că sînt traduse ori inspirate. Noi sîntem siguri că el n-ar fi ascuns izvorul inspiraţiilor sale, pentru că nici unei poezii publicate de el mai înainte nu i s-a găsit model în vreo poezie străină. Vom reveni asupra acestei chestii. Viaţa românască, nr. 12, 1926 Dar versul «liber» ? Am dovedit aici altădată că versul „liber“ este vers numai din punct de vedere tipografic. Cu alte cuvinte, că nu e vers. Am arătat că versul vechi poate „mula44 foarte bine orice stare de suflet, dacă poetul este un adevărat creator. Era vorba de cîteva versuri din Vara lui Coşbuc, în care acest poet a reuşit să complecteze pictura unor aspecte ale naturii cu ajutorul unor speciale sonorităţi şi unor speciale fineţe de ritm, dictate de instinctul creator în chip firesc. Pe vremea aceea — acum patru ani —, o mulţime de tineri scriau în versuri tipografice. Aşa cereau timpurile nouă — şi lipsa de ureche şi de sîrguinţă a poeţilor. Şi erau foarte fudui tinerii aceia : versul adevărat era lipsă de cultură modernă, de sensibilitate, de „interiorizare44, de „intelectualizare“, era, în sfîrşit, „perimat44 — şi alte cuvinte moderne cu dichis, dar puţin cam speriate. Astăzi versul „liber44 trage de moarte, dacă n-a şi murit. Poeţii cei cu interiorizarea şi cu perimarea s-au întors pe tăcute la versul cel vechi — cam cu şchiopă-..tări, cam cu accese de astmă, dar în sfîrşit... D-apoi bine, versul cel liber era o dogmă. Era strîns legat cu întreaga concepţie a tuturor intelectualizărilor şi perimărilor. Reieşea fatal din interiorizare (şi din teoria interiorizării). Era forma interiorizării. Adică o altă faţă a ei. Interiorizare, intelectualizare în vers vechi — ni se spunea că nu se poate. Aceste noutăţi pariziene şi berlineze cereau numaidecît perimarea versului adevărat. Acum de ce se poate interioriza în vers vechi ? S-au schimbat 285 legile universului în ultimii patru ani ? Căci numai cu altă evoluţie a nebuloasei, cu alt cosmos, ar fi posibil ca interiorizarea să se poată exprima în forma contrariului ei, adică a exteriorizării. Legile universului nu s-au schimbat. S-a întîmplat altceva. Poeţii cei cu perimarea auziseră de Paul Valery. Erau informaţi că el e ultimul poet mare francez. Fiind ultimul, ei au devenit valery şti, căci ei sînt întotdeauna cu progresul. Şi atunci Valery în sus, Valery în jos. Şi vale-ryştii noştri erau foarte excluzivişti, Valery era al lor. Nici nu-ţi mai permiteau să-l pomeneşti, dacă nu erai pentru interiorizare cu perimarea ei respectivă. Dar iată că, într-o bună zi, au văzut In sfîrşit versurile lui Valery. Şi atunci au constatat cu stupefacţie că aceste versuri atît de zelos admirate de ei până atunci erau versuri vechi, „perimate*. Ce să facă poeţii oei noi în faţa acestei surprize ? Să mai strige : Sus Valery ! şi să se strice de rîs în acelaşi timp de versul vechi, cum făceau pănă acum — nu se mai putea. Situaţia era grea. Dacă nu s-ar fi declarat atît de admiratori şi de ucenici ai lui Valery înainte de a-1 ceti, aceşti poeţi ar fi putut să-l declare tradiţionalist, cu atît mai mult că, spre surpriza lor, acest poet nou e abstract, raţionalist, cartezian, clasic şi mai ales nu vorbeşte în versurile lui cel puţin de coapsele fiică-sa. Dar acum era prea târziu. Şi atunci aceşti valeryşti fără voie s-au întors la versul cel perimat. Dacă s-au schimbat lucrurile la Paris, ce poţi să faci ? Unul a şi spus-o sincer. Acest estet anunţa întoarcerea la versul perimat, spunînd că acuma s-au întîmplat nişte evenimente... că, pe eît se pare..., nu mai este la modă versul liber. Mai în urmă a venit şi articolul acestui poet francez, în care versul perimat era tratat ca un semn de virilitate estetică... Ce mai puteau face poeţii noştri originali ? Dar poeţii aceştia spuneau că versul liber le era organic. Cugetarea lor cerea vers liber. Căci ei nu puteau 266 doar să ţăcâne tara-tara-tara-tara, ca un simplu Eminovici privatist. Şi cu toate că versul tipografic le era organic, iată, fără să-şi schimbe organele, îşi exteriorizează interiorizarea şi intelectualizarea cu ajutorul versului perimat. Pesemne că nu le era chiar aşa de organic... Viaţa românească, nr. 12, 1926 V' £ | | «'Făt-frumos din tei» în articolul din numărul trecut despre Ediţiile poeziilor lui Eminescu, am amintit de legenda că Eminescu, la vîrsta de paisprezece ani, ar fi scris cu cridă pe poarta castelului din Dumbrăveni strofa finală din Făt-jrumos din tei — inspirat de o întîmpl'are povestită de tatăl său. Şi am adăogat că d. Corneliu Botez crede în această istorie, pe care o inserează în Omagiu lui Eminescu. D. Corneliu Botez îmi scrie că nici d-sa nu crede adevărată această istorie, aşa cum i-a comunicat-o căpitanul Eminescu, şi că a publicat-o ca simplu material pentru uzul viitorilor biografi ai lui Eminescu — cum a făcut şi cu alte ştiri căpătate de la persoane care au trăit în preajma poetului. Eu însă, dintr-o lungă deprindere cu tratarea izvoarelor, am crezut că d. Corneliu Botez a consemnat în Omagiu numai faptele care i se păreau şi d-sale cel puţin posibile, acele care în adevăr pot servi ea material pentru viitorii biografi... Aş imai putea adăoga că publicul mare, căruia dealtfel îi era destinat Omagiul, a luat desigur drept adevăr legenda aceasta — de unde urmează că metodul d-lui Corneliu Botez nu a fost cel mai fericit. D. Corneliu Botez mai adaogă că convingerea d-sale este următoarea: Eminescu, cînd era în puterea talentului, şi-a adus aminte de întîmplarea povestită lui în copilărie de tatăl său — şi a compus poezia Făt-jrumos din tei. Aceasta, se poate. Ba încă se poate şi mai bine — altfel. Poate că nu în 1864 a auzit Eminescu de întîmplarea nemţoaicei fugită 268 cu un ţăran, ci în 1874, cu un an înainte ide compunerea poeziei. Dar aceasta rămîne o pură ipoteză. * Cît despre strofa scrisă cu cridă de poarta castelului, lucrul e imposibil chiar şi în această ultimă ipoteză. Strofa e concluzia — logică şi afectivă — a strofelor anterioare. Şi apoi nu cred că Eminescu, eînd făcea excursii, obişnuia să umble cu crida în buzunar, ca să scrie poezii pe garduri... Viaţa românească, nr. X, 1927 * S-a emis şi ipoteza unei _ traduceri din limba germană întrucît prima versiune a poeziei, din 1872, de la Viena, e în versuri albe. Legea presei Se vorbeşte de pregătirea unei legi a presei, care să suprime toate garanţiile de libertate de care ne bucurăm astăzi, pentru a ne întoarce, în mod deghizat, la rigorile cenzurei permanente. Se vor cere gazetarilor titluri academice, se vor cere mari garanţii pentru a scoate o gazetă, se vor pedepsi aspru o cantitate de infracţiuni, la o serie de restricţii care se introduc acum întâia oară. Libertatea presei, împreună cu aceea a întrunirilor şi aceea a conştiinţei şi proprietăţii, constituie drepturile omului consfinţite de marea Revoluţie Franceză. Aproape toate popoarele lumii, cu un deceniu înainte de război, reuşise să le cîştige, inclusiv Rusia şi Turcia. Dar astăzi democraţia nu mai e la modă şi dictaturile suprimă încetul cu încetul toate drepturile cîştigate. După libertatea de asociaţie, care e de fapt complect desfiinţată de la război, iată că acum ni se ia şi libertatea presei. Nu sîntem o revistă politică şi probabil că nu vom intra niciodată în conflict cu cenzura. N-avem deci de apărat nici un interes personal, ci pur şi simplu principiul. Şi îndrăznim să formulăm o serie de nedumeriri. Putem admite la urma urmei restrîngerea dreptului de asociaţie. Nevoia de tiranie e mai uşor enervată de aceste protestări directe. Dar presa ? Rolul acesteia e să informeze marele public, poporul, cum se zice, despre actele guvernului. Dacă guvernul îşi simte politica legitimă şi dreaptă, de ce îi e frică de o divulgare a obiectivelor sale ? Dar, se poate spune, presa mai are şi alt rol : acela de a protesta, de a pregăti opoziţiile şi, poate cîteodată, revoluţiile. Or, timpurile sînt nesigure şi e bine să avem linişte şi calm. Dacă aceasta e teama guvernelor, ele pot 270 'r* fi liniştite. Pot lăsa cea mai deplină libertate tuturor ziarelor, nimeni nu se va deranja să protesteze sau să spuie măcar un singur cuvînt de opoziţie efectivă în ţara noastră, de o blindeţe aşa de binecuvîntată, unde totul se „aranjează", printr-o acomodare, ori la nevoie chiar prin simplă resemnare. Viaţa românească, nr. 1, 1927 Modă şi originalitate In domeniul vieţii materiale, ţara noastră se ţine, pe cit e posibil, de toate progresele realizate în Occident. Se schimbă acolo sistemul de frînare a vagoanelor — îl schimbăm şi noi, dacă avem parale. Se inventează un automobil mai bun — îl adoptăm şi noi, fără şovăire. Adaptarea nu constă în modificarea obiectului, ci în chipul de a-I întrebuinţa : frînele funcţionează mai rău; automobilele se strică mai repede pe drumurile noastre construite pentru altfel de vehicule. Imediat ce intră în joc şi sufletul, adaptarea începe să capete caractere de originalitate. Rochia scurtă occidentală devine la noi şi mai sumară, din cauze psihologice. Iar parlamentarismul ia o formă cu totul specifică societăţii noastre. Cele de mai sus sînt o introducere, care vrea să arate în chip oarecum popular că imitarea Occidentului nu se produce în acelaşi grad în toate domeniile vieţii şi că, în măsura în care un fenomen este legat cu sufletul, copia se tot îndepărtează de model pănă la un punct, cînd încetează de a mai fi copie, pentru că nu mai poate fi copie. Literatura — ni se va concede — este dintre acele fenomene care atîrnă mai mult de psihologia unui popor decît sistemul de frînare a vagoanelor, decît chiar dimensiunile rochiei, decît chiar formele politice. Acestea din urmă desigur atîrnă mult de felul de viaţă a unui popor — de aceea două forme identice politice la două popoare nu există pe lume —, dar popoarele se deosebesc mai puţin în structura lor socială decît în structura lor sufletească. Toate popoarele au trecut —■ chiar fără să fi venit vreodată în contact — cam prin aceleaşi stadii : trib, ginte etc., şi Pieile Roşii 272 din America şi vechii eleni. Dar ce deosebire sufletească între atenieni şi irochezi ! Sufletul unui popor, încă o dată, e mai deosebit de al altuia decît structura sa socială şi, deci, forma sa politică. Şi cum literatura este expresia cea mai directă a sufletului unui popor, ea nu poate fi împrumutată ca frînele de la vagoane şi ca forma rochiilor şi nici măcar imitată ca formele politice. Adică poate fi, dar atunci nu e o realitate, nu aduce nici un folos, nu poate suporta nici o comparaţie cu eficacitatea frînei Westinghouse şi a rochiei scurte şi nici chiar cu aceea a constituţiei belgiene... Cu toate acestea, imitarea şi imitaţia literară există. Să vedem cum stă acest fenomen faţă cu principiul de mai sus — mai propriu : faţă eu constatarea de mai sus. Copilul imită ; adultul lipsit de personalitate imită. Adultul bine conformat sufleteşte creează original. Subt rubrica acestor banale „aforisme41, cărora le vom determina mai de aproape înţelesul în urmă, ne vom încerca să deosebim ceea ce a fost şi este imitaţie ori modă europeană în literatura noastră şi ceea ce a fost şi este fenomen original. Copilul dacă n-ar imita, toată experienţa şi achiziţiile speciei ar fi pierdute pentru el şi ar trebui s-o ia da capo. Literatura noastră în copilăria ei a imitat. Ea ar fi început în chip original numai dacă n-ar fi avut ce imita — dar atunci ar fi început rudimentar şi i-ar fi trebuit vreme neînchipuit de lungă să ajungă la maturitate prin ea însăşi. Copilăria literaturii noastre ţine de la 1800 pănâ la Eminescu. Dacă nici un scriitor din acea vreme nu e artist adevărat, cauza riu este lipsa de aptitudini înnăscute la scriitorii de-atunci, căci în orice timp se nasc, în orice ţară, astfel de oameni. Cauza este că nu putea exista artă literară atunci, pentru că literatura, încă în copilărie, era condamnată la imitare. In prima fază a copilăriei, poeţii-boieri, ca Conachi, Văcăreştii etc. imită literatura franceză post- sau pseudo-clasică, atunci în lichidare, şi literatura grecească a veacului al XVIII-lea. Nu-i vorba, nici imitarea aceasta nu era pur sintetică, pentru că în opera lor străbate şi 273 un element personal, adică naţional. Şi o dovadă că nu e pură imitare nici atunci, e deosebirea literaturii moldoveneşti de cea muntenească. Căci nici copiii nu imită fără nici o personalitate. In faza a doua a literaturii copilăriei, în faza Alec-siandri—Bolintineanu, literatura română este o imitare a literaturii franceze a vremii, Şi, iarăşi, trebuie să adăogăm că nici această imitare nu era pur pasivă, pentru că în literatura pe care o imitau, ei găseau o substanţă necesară nevoilor lor sufleteşti, din cauze pe care nu e locul aici să le dezvoltăm. Dar acum, imitarea începe să fie mai selectivă, căci copilul a mai crescut. Iar cei mai talentaţi, mai serioşi şi mai aproape de popor imită mai original •—■ vreau să spun că în preparatul imitat apare o doză mai vizibilă şi de spirit naţional şi de fenomen obiectiv naţional. E cazul lui Alecsandri. i Şi, iarăşi* o dovadă că nu e o pură imitare o ■ constituie faptul că literatura din cele două provincii se deosebeşte mult, mai mult .decât în epoca precedentă. Din momentul cînri literatura română ajunge în sfîrşit artă literară, adică de-4atunci de cînd copilăria s-a isprăvit, ea nu mai este imitarea literaturii europene a vremii respective. Epoca imediat următoare epocii Alecsandri, s-o numim epoca Eminescu, nu este parnasiană în poezie, nici realistă în proză. Iar epooa următoare celei eminesciene, epoca „sămănătoristă1*, tradiţionalistă, ţărănistă, oricum s-ar mai numi, nu este o imitare a literaturii occidentale a vremii, nu-i nici simbolistă în poezie, nici psihologistă în proză. (Ne raportăm mereu la şcolile literare din Franţa, pentru că literatura noastră este sau nu este o imitare a literaturii franceze. De vreo altă literatură nici vorbă nu. poate fi, decît întîmplător la' vreun scriitor izolat. Dealtfel, oei care cred că literatura română, este o anexă a literaturii occidentale au în vedere mereu Franţa.) Aşadar, copilul de altădată imita. Adultul acum este personal. După ce a învăţat — ca tot copilul —, începe să gîndească pe cont propriu, să creeze personal pe temeiul celor învăţate de la alţii. Cu toate acestea, şi după trecerea vârstei copilăriei, a existat mereu, într-o formă sau alta, o şcoală care a voit să fie la modă şi a imitat literatura curentă oceiden- telă. Aceasta s-a întîmplat, şi nu putea să nu se întîmple, pentru că, cum am spus, nu numai copilul imită, ci şi adultul lipsit de personalitate. Dar ceea ce la copil este normal, este necesar, este baza creaţiei originale viitoare, la adultul care nu se poate stăpîni să nu imite, este semn de slăbire a personalităţii, de deficit vital, de ceea ce oamenii de ştiinţă numesc mizerie psihologică —un exerciţiu inutil, improductiv şi ca atare dăunător. Căci dacă copilul trebuie să imite, adică să repete, adică să înveţe ce s-a făcut pănă la el, ca să aibă cu ce deveni apoi original — cum a făcut literatura noastră în copilărie —, adultul trebuie să creeze personal. Altfel e un copil bă-trîn, un copil fără viitor, un copil pe degeaba copil —- un degenerat. Independenţa literaturii mature, dovedită prin considerarea epocilor noastre literare, se probează, fireşte, e doar acelaşi lucru prezentat subt altă formă — şi prin fizionomia singuraticelor individualităţi artistice naţionale de' primul rang. Ca să vorbim numai de cei morţi; ori de cei care şi-au dat toată măsura, incit surprize nu mai pot încăpea — în'ce literatură contemporană lor se pot însuma Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbue, Sadoveanu. ori Brăteşcu-Voineşti ? Scriitorii mari, citaţi mai sus, ne dau, credem, dreptul de a formula o propoziţie generală, ca să nu-i zicem lege : Nici un scriitor mare român nu se poate însuma în vreo şcoală, în vreun curent literar străin contemporan lui. De unde un corolar : cînd ai îndoieli asupra mărimii unui scriitor român, întreabă-te dacă e sau nu reprezentant al unei şcoli literare contemporane străine. Dacă nu, nu urmează nimic, nici în bine, nici în rău. Dacă da, mai degrabă poate urma ceva defavorabil pentru evaluarea acelui scriitor. Probabil că e un imitator, aşadar un scriitor secundar. „Probabil" e o concesie •— pentru că condiţiile ţării noastre sînt prea deosebite de ale Occidentului contemporan, ca să poată fi vorba de o coincidenţă şi nu de o imitare. Dacă omul este pasiv numai pănă la maturitate, dacă se mărgineşte a învăţa ■ ce-au spus alţii numai pănă la doctorat, dacă după aceea trebuie să creeze singur, aceasta nu însamnă că nu trebuie „să se cultive" toată viaţa, că nu trebuie să fie mereu în curent cu tot ce se 275 descopere în domeniul său. Vai de omul care nu se cultivă mereu ! Dar această cultivare nu mai e pasivă, nu mai e „imitare*4. E un ajutor pentru propria-i gîndire, pentru propriul lui adaos la patrimoniul de gîndire al omenirii. Tot aşa şi cu literatura unui popor. Ea trebuie să stea mereu în contact cu literaturile celelalte, să se „cultive44 cu ajutorul lor, dar fără să fie o imitaţie a lor. Şi tot aşa şi scriitorul izolat. El trebuie să cetească mereu literatura lumii, s-o mediteze, să scoată profit pentru el (vai de scriitorul care nu ceteşte marile literaturi !), dar, iarăşi, să nu o imite infantil. Aceste consideraţii ţintesc o concluzie mai practică : rolul criticii. Critica trebuie să încurajeze originalitatea şi să combată imitarea, recomandînd însă literaturile străine ca izvor de meditare şi ca modele pentru perfecţionare. Critica trebuie să ajute virilitatea şi să lovească în infantilismul anacronic, care e copiarea literaturilor străine. Şi nu din motive naţionaliste, care nu au ce căuta aici, ci din datoria de a fi de partea maturităţii creatoare. Dacă imitarea ar produce lucruri autentice, viabile, opere frumoase (ipoteza e absurdă, căci e bazată pe o contradicţie între termeni, între imitare şi autentic), încă critica ar trebui s-o combată şi să susţină originalitatea specifică, pentru că or fi admirabili Anatole France şi Proust (şi sîntem oei dintâi să-i admirăm superlativ şi să-i declarăm incomparabili), dar e mai util pentru economia universală estetică să avem pe lîngă un France sau un Proust, nu încă un France şi un Proust, ci un Creangă şi un Sadoveanu, şi chiar scriitori mai mici, numai să fie o notă originală în literatura lumii. Hanul Ancuţei nu ni-1 poate da altcineva de aiurea, şi ar fi păcat să nu existe. Luceferii „plini de voie şi de har“ ai d-lui Arghezi ne dau splendoarea cerului atît de româneşte, văzută şi simţită în veacuri de pe vreun „picior de plai44 de păstorii evlavioşi, care au lăsat în urmaşul lor „saricele pline de oseminte44. Şi ar fi păcat să nu existe şi acest cer în literatura universală. Ideea de uniformitate literară mondială dintr-o epocă dată se datoreşte faptului că în ţările mari occidentale, care sînt cam pe aceeaşi treaptă de dezvoltare socială, politică, ştiinţifică etc., literatura este mai asămănătoare, dar numai din punctul de vedere al evoluţiei genurilor şi al şcolilor literare, şi nu al conţinutului (sensibilitate, concepţie, ideal), în care diferă, uneori radical. Acolo, literaturile se întîlnesc din cauza stadiului apropiat în evoluţia istorică, nu pentru că se imită una pe alta. De aici nu urmează că nu există nici un fel de influenţă reciprocă — de imitare. Şi — vorbim de imitarea productivă — mai ales între ţările cu literaturi asămă-nătoare. Dar imitarea este factor secundar. Este ceea ce am numit mai sus cultivarea adultului, împrumutul unor elemente care fortifică, pun în valoare propria cultură, gîndită şi creată din propria substanţă. Că există „şcoli“ literare, care sînt imitarea pasivă a ultimei mode pariziene, nu face nimic. Acele şcoli nu sînt reprezentate prin artişti adevăraţi — şi despre aceştia a fost vorba în rîndurile de.mai sus. Viaţa românească, nr. 1, 1928 Greutăţile criticii estetice Voim să spunem cîteva cuvinte despre micul diferend dintre d-nii Zarifopol şi Ralea, pe care d. Zarifopol l-a rezumat prin formula : „O crimă şi o glumă44. * Cuvîntul „glumă“, al d-lui Zarifopol, este just. Cu-vîntul „crimă41, al d-lui Ralea, este... o glumă. Dar orice glumă conţine o constatare. Iar constatarea care se ascundea în gluma d-lui Ralea presupunea o serioasă admiraţie din partea d-sale pentru d-1 Zarifopol. Cînd consideri pe cineva cauza, în cazul acesta auxiliară, a unui fenomen mai general, fie politic, fie social, fie literar, însamnă că-i recunoşti în grad înalt şi talent, şi autoritate. Iar cînd adaogi, cum a făcut d. Ralea, că „crima44 este involuntară, îi laşi numai recunoaşterea calităţilor şi-l scuteşti de orice responsabilitate directă. Situaţia, credem, e de invidiat. Dar, cu ocazia acestui diferend, s-a pus o problemă care nu trebuie părăsită, fără ca această revistă să spună cîteva cuvinte mai liniştite. D. Zarifopol a ridicat cu mîndrie şi cu talent steagul esteticii împotriva criticii psihologice, sociologice, a criticii cauzelor etc. Lăsînd deocamdată cu totul la o parte „gluma44, noi i-am opune mai întâi d-lui Zarifopol o obiecţie de principiu. Cine vrea d-sa să facă psihologia artistului ? Cine să explice cauzal opera ? Cine să arate influenţa societăţii asupra operei şi a operei asupra societăţii ? Etc. Cine, dacă nu critica literară ? Ori aceste preocupări sînt inutile, sau, poate, chiar dăunătoare ? * Vezi P. Zfarifopol]., O crimă şi o glumă, în Adevărul literar şi artistic, din 2? noiembrie 1927. 278 Credem că nu. Căci ele răspund la întrebări foarte legitime, pe care le pune minţii opera de artă a unui scriitor, a unui grup, a unei epoci. Nu credem că este dăunător şi nici măcar inutil ca un critic literar să releve atitudinea lui Creangă faţă de ierarhia socială, de religie şi de reprezentanţii ei, faţă de femeie, faţă de natură ; să arate apoi că ireverenţio-zitatea lui faţă de mărimile lumeşti şi de lucrurile auguste, idealul lui realist şi prozaic despre femeie, absenţa naturii din opera lui şi felul cum o priveşte cînd o bagă în samă — sînt atitudini specific ţărăneşti şi moldoveneşti în genere, dintr-un anumit moment şi dintr-o anumită regiune în specie. Nu credem, apoi, că este vătămătoare şi nici chiar inutilă reducerea tuturor caracterelor lui la o anumită psihologie şi sociologie. Nouă ni se pare că fenomenul Creangă apare atunci mai complect şi că aspectul pur estetic al fenomenului apare mai clar. A lega stilul lui homeric de primitivitatea unei mentalităţi neatinsă încă de cultura orăşenească nu este nici inutil, nici primejdios. Şi tot aşa nu credem că marele critic englez Chesterton ia făcut o faptă rea cînd a definit ideologia lui Dickens şi a explicat-o ca un reflex al ideologiei Revoluţiei Franceze; nici cînd Stephan Zweig, el însuşi poet, beletrist şi artist, intr-un admirabil studiu, a dezvoltat ideea că acelaşi romancier este exponentul sufletului micii burghezii engleze. Critică psihologică sau sociologică (alături de cea estetică) au făcut oameni ca Sainte-Beuve şi Taine, întemeietorii criticii moderne, ori ca urmaşii lor iluştri : Brunetiere, Lemaître, Faguet — critici recunoscuţi ca atare. Aşadar, aceasta este critica. Critica literară, aşa cum s-a constituit de o sută de ani încoace, este un tot. Critica estetică, critica psihologică, critica ştiinţifică etc. sînt părţile acestui tot. Critica literară, cînd priveşte operă din toate punctele de vedere, este complectă. Vom trece peste pretenţia (justificată, credem noi) a unei întregi şcoli estetice occidentale, care nu poate concepe nici estetica fără sociologie. Vom admite că estetica nu are a face deloc cu sociologia şi, dacă voiţi, nici cu psihologia (concesie şi mai absurdă). Dar neclintiţi pe terenul nostru că, fenomen al vieţii, legat cu, şi condiţionat de întreaga viaţă, opera de artă, chiar dacă ar putea 27a fi perfect înţeleasă subt aspectul ei tehnic fără ajutorul nici unei alte discipline decît estetica pură, nu poate fi înţeleasă complect fără psihologie, sociologie, istorie etc. — vom reclama drepturile criticii complecte. Este posibil ca undeva să se dea o importanţă exagerată unei părţi a criticii pe socoteala alteia — criticii psihologice, pe socoteala celei estetice, celei sociologice, pe socoteala celei psihologice etc. (şi cea mai condamnabilă parţialitate este, fără îndoială, aceea contra esteticii). Atunci, fireşte, trebuie reclamate drepturile criticii lăsată pe dinafară. Nouă ni se pare că d. Zarifopol, deprins mai mult cu mişcarea literară din Occident, a luat o atitudine mai potrivită pentru acolo, decît pentru noi. Nu există — o spunem fără nici o ironie, dacă e vreo ironie, ea e în fapte, nu în intenţia noastră —, nu există ţară în lume unde estetica să fie mai adorată şi mai cîntată decît la noi. Sau poate d. Zarifopol e plin încă de amintirile trecutului îndepărtat din vremea lui Gherea, în opera căruia există, dar cu deficit, critica estetică. Cum d-sa a lipsit mult din ţară, n-a putut băga de samă la reîntoarcere că lucrurile s-au schimbat. Căci astăzi unde mai vede d-sa, reclamată, critica psihologică, sociologică, decît doar într-o revistă de provincie, de aici din Iaşi ? încolo — estetică şi estetică. Desigur, dorinţă pănă astăzi — con-cedem —, nu înfăptuire, dar dorinţă arzătoare, care nu mai are nevoie de nici un îndemn. Atunci, de unde necesitatea unei propagande atît de acerbe în favoarea esteticei ? (Căci în „gluma“ d-lui Ra-lea nu era vorba de studiile de critică estetică ale d-lui Zarifopol, pe care le admirăm, ci de lupta sa împotriva amestecului psihologiei şi al sociologiei în critica literară.) Această propagandă ar fi mai de actualitate şi de un interes mai urgent aiurea, de pildă, în Franţa, unde critica sufere de mult de păcatul psihologismului şi al sociologismului. Creatorul criticii modeme, numitul Sainte-Beuve, a fost în bună parte un critic psiholog ; ba, mai rău decît atîta — şi d. Zarifopol a relevat-o —, un critic moralist predicînd sentimente gingaşe artiştilor, de pildă lui Flaubert, căruia i-a reproşat că n-a pus şi oameni de treabă în cutare roman al lui — păcat, dacă 280 e un păcat, în care a căzut şi Maiorescu.1 Taine, cei de-al doilea fondator al criticii moderne, cu rasa (biologie), cu climatul (geografie şi meteorologie), cu momentul (sociologie), a întrecut cele mai pesimiste aşteptări. Brune-tiere, cu Darwin şi Haeckel (arhibiologie), cu morala (arhiprostie). Jules Lemaître, cu psihologia scriitorului, cu psihologia personagiilor din romane şi piesele de teatru -(arhipsihologie). Anatole France cu... taclagismul lui universal. Dar astăzi evadarea din estetică a ajuns în Franţa curat îngrijitoare. Fără să mai vorbim de Henri Massis, critic cu mare trecere acolo, care judecă pe scriitori din punctul de vedere al religiei, al politicii, al moralei, sau de Maurras : din acel al lui Philippe de Orleans, iată pe independentul, pe „clerc-ul“ (cum ar zice Benda), pe criticul Thibaudet, scriind chiar în ultimul timp un interminabil studiu despre Gide, unde-i face psihologia (prima idioţie), întemeiat pe ereditatea lui (a doua), şi totul într-un sos etnografic (a treia), aşa că ne-a cam indispus şi pe noi (contagiaţi, probabil, de estetismul compatrioţilor noştri — atît de puternic este efectul mediului, dacă ni se iartă această critică sociologică administrată nouă înşine). Şi iată-1 chiar pe artistul estetician Gide în repetate flagrante de atentat la estetică : explicînd netemeinicia simbolismului prin lipsa unei etice ; dedîndu-se la o interminabilă interpretare psihologică şi etică a lui Dostoievski; criticînd (vai) pe Barres, ba se poate spune căutîndu-i pricină chiar, că e rasist, tradiţionalist, corn-bătîndu-i tema romanelor cu horticultura, fiica botanicei (această disciplină minoră şi cam ridicolă a... biologiei). Dar spectacolul cel mai penibil şi cel mai ruşinos l-a dat critica franceză cu ocazia morţii lui Anatole France, pe care l-a judecat şi spînzurat, din cauză că opera lui nu conţine un principiu de luptă pentru fericirea socială — aşa cum o înţeleg criticii. Această obtuzitate a criticii franceze s-o fi explicînd şi prin caracterul inferior al rasei galice, şi prin lipsa de 1 Noi, personal, nu ne aducem aminte să fi constatat acest defect în opera vreunui scriitor, dar credem că şi problema aceasta intră în estetică : scriitorul care nu vede şi „părţile bune ale naturii omeneşti11 — expresia lui Maiorescu, citată de d. Zarifopol — nu vede realitatea în toată complexitatea ei. Şi, pe lingă aceasta, opera sa este mai săracă în varietate. 281 cultură artistică a societăţii franceze, şi prin tot ce voiţi. Dar cum nu se poate susţine, totuşi, că francezii sînt absolut incurabili, poate tot ar fi ceva de făcut şi acolo. Şi iată de ce o expediţie în, contra psihologismului, a sociologismului şi în favoarea estetismului ar fi foarte potrivită în Franţa. Dealtfel, d. M. Dragomirescu, care anunţă mereu că a distrus pe Sainte-Beuve şi întreaga critică europeană, a înţeles această necesitate şi, caritabil, şi-a transportat Ştiinţa literaturii la Paris. Dar la noi ! Cine cultivă la noi critica psihologică, sociologică şi cine se înjoseşte ca să aibă idei ? Afară, încă o dată, de o revistă provincială, care se dedă uneori la critică psihologică, sociologică şi de idei ? (Această din urmă afirmare poate părea unor întîrziaţi ca un simptom de grandomanie. Dar în condiţiile de azi nu este decît un act de umilinţă. Căci, dacă dintr-o modestie din alte vremuri, am mărturisi că nu avem idei, critica estetică ar spune că ne fudulim.) Dar vom fi întrebaţi; pentru ce accentuarea continuă a necesităţii unei critici pur estetice şi persiflarea criticii psihologice şi sociologice este o „crimă“ ? Este o „crimă“, pentru că la noi estetica a ajuns o pasiune tiranică. Şi nici o pornire, cînd ajunge pasiune, tiranică, nu e bună, ba e ridicolă chiar, deci... neestetică, cu atît mai mult atunci cînd pasiunea e sterilă, fără nici o satisfacţie, fără nici o înfăptuire. Iar d. Zarifopol a încurajat, fără să vrea, o pasiune tiranică şi nesatisfăcută şi ca atare cu atît mai neestetică, şi nu prin admirabilele sale studii estetice care n-au... încurajat pe nimene, et pour cause, ci prin propaganda sa. Iar propaganda a făcut-o, fiindcă nu băgase de samă că la noi este mai mult decît inutilă, e primejdios superfluă. Dacă nu era d. Zarifopol, patima estetică poate nu ajungea la o temperatură atît de înaltă. Dar să părăsim orice urmă de „glumă“. Critica dinainte de secolul al XlX-lea a fost o critică estetică. Dogmatică, didactică, dar estetică: bine-rău, frumos-urît, aplauze cînd opera se conforma eu regulele, cu genurile, cu „şcolile“, cu coteriile; fluierături cînd nu se conforma, aşa cum face critica estetică de la noi, cum face eritiea-tăvălug a d-lui M. Dragomirescu, cum face critica-titirez a d-lui E. Lovinescu. Critica lui Sainte- 282 Beuve şi Taine, fără să rupă eu totul cu cea veche, a reînnoit critica europeană, a făcut-o respectabilă, a pus-o în rînd cu lumea — pentru că a făcut din critică o nebănuită pîrghie a culturii moderne. Şi a ajutat enorm la creşterea şi răspîndirea interesului pentru literatură şi la gloria scriitorilor — contemporani şi din trecut. Iar aceasta a făcut-o prin sociologism şi mai ales prin istorism şi psihologism. Fără îndoială .că opera literară fiind o operă de artă, consideraţia estetică primează şi subordonează. Fără îndoială că în definiţia unei opere literare importantă este diferenţa specifică, adică arta. Şi desigur că, dacă nu ajută la adîncirea analizei şi nu deschide orizonturi gustului, sociologismul, istorismul şi psihologismul — şi ideile — nu şi-au îndeplinit rolul. Am scris mai sus cuvintele : „critica, o pîrghie a culturii", care vor ofensa pe esteticianii noştri, dar sînt sigur că nu şi pe d. Zarifopol. Căci, dacă, fără să urmărească anume scopuri culturale, critica are şi acest rezultat, este un rău ? Doar şi arta-joc, produs pur gratuit, are acest rol. Şi îl are şi critica pur estetică. Dar critica complectă îl are într-o măsură şi mai mare, şi, pe lingă aceasta, prezintă fenomenul literar mai complect. Critica nu trebuie să fie — intenţionat — şi psihologică ori sociologică, spre a avea un rol cultural mai mare. Acest rol ea îl are cînd e şi psihologică ori sociologică. Reducerea întregii critici literare la singura critică tehnică nu ar fi numai sărăcirea criticii — cu atît mai mult, cu cit critica tehnică este scurtă şi estetica este în faşă —, ci ar fi şi un act de obscurantism, pentru că este de-a dreptul un act împotriva culturii unui popor. E semnificativ că pasiunea excluzivistă de la noi pentru această critică merge alăturea cu ura împotriva ideilor. Şi e semnificativ că la noi acest amor şi această ură au început să înflorească în perioada postbelică de întuneric, de lene intelectuală, de dispreţ pentru intelectuali, de şcoli fără profesori etc. Şi e mai semnificativ că critica ştiinţifică, psihologică, sociologică s-a născut în Europa secolului trecut, în anii splendizi cînd s-au creat toate ştiinţele, în vremea cultului pentru inteligenţă şi pentru adei/ăr. 253 Credem că s-a înţeles din cele de mai sus că psihologia şi sociologia, şi multe altele (dealtfel, ca şi estetica) sînt numai instrumente de analiză. Sînt mijloace, şi nu scop. Altfel, n-ar mai fi vorba de critică literară, ci de psihologie şi sociologie pe baza literaturii. (Şi tot aşa şi ou estetica. Cînd ea este un scop, avem de-a face cu discdplina numită Estetică întemeiată pe opere de . artă literară, şi nu cu critica literară.) Cînd în această revistă ara utilizat — în prima parte a unui studiu despre d. Bră-tescu-Voineşti — psihologia şi sociologia, am făcut critică literară (bună, rea — e altă întrebare). Cu atî-t mai mult cu cit, din observările sociologice rezulta şi lămurirea unor pure probleme de tehnică : de pildă, pictura mai pe larg în unele «nuvele decît în altele a mediului, .pentru că în unele mediul era .mai determinant în desfăşurarea evenimentelor şi producerea deznodămîntului decît în altele :— observaţie din care reieşea meritul de artist al d-lui Brăteseu-Voineşti. Cînd însă, tot în această revistă, am utilizat opera dramatică a lui Alecsandri spre a defini atitudinea boierimii mici din Moldova de la jumătatea veacului trecut, studiul nu mai era de critică literară, ci de istorie a culturii. Cînd cineva s-ar folosi de criminologie ca să explice şi mai bine pe Macbeth ar face critică literară ; cînd s-ar folosi de Macbeth ca să elucideze o problemă de criminologie, ar face criminologie. Trebuie să mai adăogăm că nu toate operele comportă egal diferitele metode critice. Mai puţină sociologie cere critica complectă a operei d-lui Arghezi decît a operei lui Eminescu şi mai puţină a lui Eminescu decît a lui Ca-ragiale etc. D. Zarifopol are părerea că cei care fac, fie şi cit de puţin, critică psihologică (întrebuinţăm mereu această expresie improprie : în realitate e vorba de critica literară, cu ajutorul sociologiei şi psihologiei) — aşadar d. Za-rifopoi crede că cei care cer în critica literară ajutorul psihologiei şi sociologiei sînt oameni care se simt incomodaţi de atitudinea estetică şi fac toate chipurile să evadeze din ea. E posibil. Şi nu trebuie să fie atît de crud d. Zarifopol cu ei, căci, în adevăr, critica estetică e lucru foarte greu. (Dealtfel, ca orice critică, atunci cînd nu-i vorbă goală.) Iată, de pildă, ce condiţii i se cer unui critic în definiţia pe care o dă criticii estetice d. Lovx- 284 nescu, un calificat adept naţional al acestei critice : „în-ohipuiţi-vă un fermecător colţ de natură acoperit de umbrele nopţii. Deodată bezna întunericului se frînge. La început băuuieşti numai o sforţare, apoi palele se dau la o parte străpunse ca de o suliţă ascuţită de argint, care, după ce a scormonit încetul cu încetul, cu o muncă stîrnitoare, îşi arată vîrful luminos. Pare înmărmurită o clipă, apoi se prăbuşeşte în văzduh ca un fulger argintiu. Se luminează înălţimile, se tivesc nourii cu un fir de sidef şi raza se pogoară tot mai grăbită. Iat-o acum pe pămînt, alergînd în jurul lacului liniştit, limpezindu-i adîncul, poposind în potirul de zăpadă al unui nufăr, lunecînd de-a lungul gîtului încovoiat al unei lebede adormite. Făcînd ocolul lacului, sare pe mal, se anină în firele de iarbă, se încurcă printre dînsele, dar scapă biruitoare pentru a se căţăra de grumazul unui mândru stînjenei, gîdilîndu-1 pe sub musteaţă... Stînjenelul aţipit se trezeşte ; petalele înflăcărate se strîng într-o sărutare, dar raza a scăpat. Acum e departe. A zărit o lacrimă de rouă, în jurul căreia se învîrteşte. Focurile ascunse în adâncime se trezesc deodată pîlpîind. E serbare mare ; ard făclii nenumărate. Dintr-o picătură de rouă raza a făcut un diamant scînteietor, cu ape de lumină, cu candele ce se sting şi se aprind. Apoi aleargă mai departe, înflăcărînd ierburile de scânteieri înmiite, aleargă sămănînd viaţă pe copaci şi zâmbetul pe flori, aleargă, aleargă de-a lungul caselor. Dibace, ea se strecoară prin îndoitura unei perdele, într-o clipă a pătruns în camera întunecată. Se cuibăreşte puţin în fotoliul străvechi, apoi îşi începe goana neîn-frînată, aprinzînd focuri nenumărate în oglinzile de cristal, amestecîndu-se prin pulberea părului încreţit al femeilor din vechile portrete, trecîndu-le un fior sub fîşîi-tul mătasei grele şi un surîs pe buzele subţiri, aurind cadrele, înflorind glastrele, şerpuind printre horbote şi luminînd slovele aruncate pe hîrtiile împrăştiate. Critica poate fi multe lucruri, dar mai presus de toate e această rază ce sfredeleşte întunericul, purtând bucuria luminei pretutindeni, oprindu-se cu dragoste acolo unde trebuieşte, arătând înfăţişările felurite ale lucrurilor ca ale cristalelor, aprinzînd focuri ce împrăştie un nimb de poezie. Critica e raza de inteligenţă ce străbate opera unui poet etc.“ 285 Această definiţie a dat-o d. Lovinescu în 1912. A dezgropat-o după şapte ani şi a reprodus-o exact în 1919. Aşadar e o definiţie definitivă. Deci o putem considera ca un credo critico-estetic.1 Văzînd ce se cere prin definiţie unui critic estetic, va conveni şi d. Zarifopol că critica estetică este d meserie tare grea. Presupune o mare agilitate şi multă antrenare. E prea obositoare, cu toată promisiunea ce i se acordă criticului de a se „cuibări puţin în fotoliul străvechi*4, mai înainte de incidentul estetic cu fiorul cald de sub faldurile mătasei grele. Va admite deci d. Zarifopol că nu sînt atît de vinovaţi cei care se simt incomodaţi în atitudinea estetică şi evadează, grăbiţi, în psihologie şi sociologie. Dar critica estetică mai este anevoioasă şi din altă cauză. Estetica, mai ales de o bucată de vreme şi mai ales la noi, se schimbă des de tot. Niciodată nu poţi fi sigur ca estetica de ieri este şi cea de azi. Stai veşnic cu inima sărită că poate s-a „perimat11. Şi trebuie să te revizuieşti mereu. Aşa, ca să luăm o pildă — şi vom lua-o tot din critica estetică a d-lui Lovinescu, ca să nu se spuie că luăm de la alţii mai puţin calificaţi spre a ne ilustra mai comod argumentarea —, iată soarta d-lui Minulescu în critica estetică. înainte de război, modernismul încă nu era la modă lă gurile Dunării, şi d. Lovinescu nu putea fi, deci, entuziasmat de d. Minulescu. Il numea — cu multă eleganţă, dar îl numea — fumiste. După război, estetica schimbîndu-se, d. Lovinescu, trebuind să accepte pe „fumiste**, şi-a luat articolul antebelic consacrat poetului simbolist, a păstrat anecdotele spirituale, dar le-a dat o altă concluzie estetică. Din prudenţă 1 Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că a revizuit-o puţin, în privinţa stilului. Aşa, de pildă: „înehipuiţi-vă un fermecător colţ de natură**, din 1912, în ediţia din 1919 devine„Intr-un colţ de natură“. „Se caţără pe grumazul unui mîndru stînjenel, gîdilîndu-1 pe sub musteaţă", din 1912, în 1919 devine: „Se caţără pe grumazul unui stînjenel, gîdilîndu-l“. „Se cuibăreşte puţin în fotoliul străvechi, apoi îşi începe goana neînfrînată“: din 1912, în 1919 devine : „Se cuibăreşte puţin îp fotoliul străvechii Apoi îşi continuă goana.“ „Trecîndu-le [femeilor] un fior sub fîşîitul mătasei grele", din 1013, în 1919 devine : „Trecîndu-le un fior cald sub fîşîitul mătasei grele" etc. Dar această revizuire nu este dintre acele radicale, pe care le obişnuieşte acest critic. Este numai o ameliorare poetică a pastelului. 286 însă, d. Lovinescu a pus — sub articolul întors pe dos după război — data de 1908, cînd scrisese articolul primitiv. Lucru, oricum, destul de penibil pentru critica estetică, cu atît mai penibil, cu cit articolul fals datat „1908“ conţine constatarea că vremea a dat dreptate d-lui Minulescu : că Romanţele sale au fost gustate „mai tîrziu“. D. Lovinescu n-a băgat de samă că în 1908, la apariţia Romanţelor pentru mai tîrziu, d-sa nu putea lua act de verdictul viitorimii, ceea ce a putut face abia acum, după război. Voind să corije trecutul imuabil, ceea ce nu poate face nici Dumnezeu, d-sa n-a băgat de samă că în 1908 spune că Romanţele au triumfat în 1926. Cînd un tînăr discipol al sau i-a făcut observaţia timidă că în articolul despre Angliei, „retipărit14 în anul 1926 şi datat 1908, spune contrariul de ceea ce spusese în 1908 — (în articolul din 1908 spunea că este imposibil de deosebit partea fiecăruia în colaborarea Anghel-Iosif, iar acum, în articolul chipurile retipărit şi deci datat tot 1908, spune că Iosif n-a contribuit, mai cu nimic) — d. Lovinescu a răspuns că de-atunci şi-a schimbat opinia din cauza unor fapte date la iveală mai încoace. Aşadar, opinia de-acum, din 1926, întemeiată pe fapte aflate acum, di Lovinescu o datează 1908, pentru ca cetitorul să rămîie uimit de sagacitatea d-sale. (Bineînţeles că discipolul a băgat de samă mimai „revizuirea44 articolului, dar nu şi jongleria cu datele, poate că din cauză că aceste jonglerii sînt normale în critica estetică.) Iată greutăţile de neînvins ale criticii estetice. Criticul citat mai sus, dacă n-ar fi fost estetic, poate că nu şi-ar fi datat „1908“ opiniile din 1926. Cazul d-lui Minulescu şi al lui Anghel-Iosif sînt însă numai nişte exemple din seria interminabilă a revizuirilor şi revizuirilor de revizuiri, ale criticii estetice, unele datate retrospectiv, toate perindîndu-se dintr-o operă critică în alta, din Paşi pe nisip în Critice, din Critice în Istoria sămănătorismului, din Istoria sămănătorismului în Istoria literaturii române moderne, din Istoria literaturii române moderne în Evoluţia literaturii române, probabil, şi aşa mai departe, dînd o operă colosală, tot aşa cum într-o piesă cu soldaţi, zece figuranţi, înitorcîndu-se mereu de după culise, dau impresia unei armate, dar revizuiţi în dosul culiselor cînd în infanterişti, cînd în cavalerişti, cînd în artilerişti. în aceste revizuiri, un singur scriitor se 287 bucură de favorurile nedezminţite ale criticii estetice, dar şi acesta cu oarecare acomodări. E d. Victor Eftimiu. Altădată, pe eînd d. Lovineseu distrugea pe Caragiale, cutare operă a d-lui Eftimiu era „un mic Faust româ-nesc“, ba încă situarea d-lui Eftimiu în literatura universală fiind de un interes capital, d. Lovineseu ţinea să precizeze : „cu destule deosebiri44. Cutare act din această piesă era „de o frumuseţe neîntrecută în literatura noastră44, iar cutare sfîrşit de act din acest Faust era „de o frumuseţe adevărat shakespeariană44 (Flacăra, 2 şi 9 martie, 1913). Astăzi, în urma „mutaţiei valorilor44, Goethe şi Shakespeare au căzut în lotul altor poeţi, mai „sincronici41. Acestea sînt riscurile criticii estetice, şi nu e de mirare tendinţa instinctivă a unora de a evada în psihologie şi sociologie. Dar, în sfîrşit, care e contribuţia acestei critici la ceea ce s-ar putea numi patrimoniul culturii noastre estetice ? Se compensează oare greutăţile cu rezultatele ? Ca să nu se spună că sîntem meschini, vom lua ca exemplu expresia cea mai înaltă a esteticii naţionale, aşadar iarăşi critica d-lui Lovineseu, aplicată la un scriitor care, prin calităţile lui, putea să pună în toată valoarea ei această estetică. E vorba de întîlnirea solemnă — cu atît mai solemnă, cu cit prea tardivă — a criticii estetice cu cel mai talentat poet contemporan, d. Arghezi. Spectacol rar şi emoţionant. Să povestim întîmplarea. Critica estetică, în mai mult de jumătate din articolul consacrat poetului, îl supune la o prealabilă cercetare psihologică. Dar obser-vînd greşeala, se sperie (şi doar critica aceea psihologică nu fusese decît complectarea unor rubrici gata deschise, de sumar recensămînt psihologic, şi nu vreo violare a sufletului d-lui Arghezi) — însă nu şterge ce-a scris —, şi se hotărăşte să atace critica estetică. Mărturisind că operaţia aceasta e grea (ce spuneam noi d-lui Zarifopol ?), intră totuşi în estetică şi în sfîrşit ne spune pentru ce d. Arghezi este un poet mare : pentru că. asociază un termen abstract cu unul concret, oa şi d-nii Maniu, Bal-tazar, Voronca, Brăescu ; pentru că exprimă abstractul prin materie ; pentru că transformă expresia vulgară în expresie poetică ; pentru că rupe fraza prin introducerea unei incidente ! Dar mai caracteristic dintre toate, aşadar ceea ce constituie mai cu samă arta d-lui Arghezi, este 288 — zice criticul — asocierea termenului abstract cu cel concret, ca în opera d-lui Voronca. Domnule Zarifopol, critica estetică nu rentează. Dar să fim drepţi şi să recunoaştem că această critică ar fi fost mai... complexă, dacă criticului i-ar fi plăcut, fără să fie siluit de „sincronism16, poetul criticat. (Dar cum îţi poate plăcea Arghezi, cînd găseşti „frumuseţi adevărat shakespeariene66 în d. Victor Eftimiu ?) Şi cu aceasta, un ultim inconvenient al criticii estetice. Critica estetică naţională nu are gust estetic. Un „psiholog66 şi un „sociolog66 poate ar găsi explicaţia acestei nostime şi tragice contradicţii. Dar noi ne vom mărgini să consemnăm faptul. Hogaş a trecut pe acest pămînt fără ca critica estetică să bage de samă. D-na Papadat-Bengescu, cită vreme a stat departe de -coteriile estetice, adică exact în vremea cînd a scris opera care convenea temperamentului d-sale artistic, a fost complect ignorată de critica estetică. D. Ga-laction a creat o proză strălucitoare, dar critica estetică l-a insultat ori ignorat. D. Arghezi a creat poezia vremii noastre, dar critica estetică s-a entuziasmat de d-nii Victor Eftimiu şi Talaz. Alice Călugării a trecut ca un splendid meteor, dar critica estetică n-a văzut-o. Şi doar critica acesta îşi exprima pe-atunci opiniile aproape zilnic. în rândurile de mai sus am numit mai pe toţi scriitorii de talent apăruţi înainte de război şi, deci din cauza perspectivei, cu situaţia mai limpede. în acelaşi timp critica estetică a „lansat66 toate nulităţile şi a căutat să scoboare pe Coşbuc, pe Caragiale, pe Sadoveanu, pe Brătescu-Voineşii etc. Iar când, silită de modă, a acceptat vreun talent, a fost şi mai rău : înghesuit în categoriile stilistice şi gramaticale ale criticii „estetice66, scriitorul îşi dă duhul. în schimb, ce entuziasm a stîrnit Gherea pentru Coşbuc cu critica lui... psihologică şi sociologică ! Cu ce căldură l-a impus atenţiei şi admiraţiei publicului, cam refractar atunci poeziei eoşbuciene, căci psihologia eminesciană era încă dominantă. Dar Gherea avea toată senzualitatea în faţa operei de artă. O strîngea în braţe propriu-zis. Nu se învîrtea în jurul ei necăjit şi plouat. Dealtfel, celebrele „lansări66 de scriitori de-o sută de ani încoace, din toată Europa, s-au făcut prin critica complectă, şi mai ales cu un pronunţat caracter psihologic. (Bineînţeles, critica psihologică nu e complectarea 289 i unor formulare la rubricile: pesimist-optimist, mistic-raţionalist, amor săn&tos-amor pervers etc., cum crede, şi cum o aplică critica estetică naţională.) Şi chiar scriitorii s-au „lansat* pe ei -înşişi tot mai cu samă prin. caracterul operei lor. Fără talent, Byron n-ar fi fost poet. Dar fără... byronism n-ar fi cucerit Europa. Căci oamenii sînt mai vii, mai complicaţi şi mai profunzi decît şi-i închipuie critica estetică naţională. Ei sufăr, se bucură, au idealuri. Nu-s morţi, să le iei masca. (Măcar dac-ai putea-o lua ?) Dar vom reveni pe larg asupra greutăţilor îndurate în ţara noastră de Estetică. Şi, ca să mai ilustrăm procedeele ei, vom analiza diversele critici, cîrîieli şi „revizuiri* în textele altora — mai mult revizuiri şi cîrîieli decît -critici —, la care s-a dedat .această critică în ultimul timp pe socoteala tuturor, şi a noastră. Cu toate aceste dezavantaje, fatal legate de această critică, sîntem noi împotriva ei ? D. Zarifopol pare a o crede, deşi ştie că ne-am dedat şi noi uneori la umile încercări în această ramură de activitate. Că nu am reuşit deloc nu are a face. Bunăvoinţa nu ne-a lipsit, D. Zarifopol spune la sfîrşitul unui recent -articol din Adevărul literar *: „Dar graba devine astăzi o valoare independentă, izvor de voluptăţi absolute. Şi românii, de exemplu, sînt foarte grăbiţi acum să ironizeze estetica. Abia afirmată ca interpretare a tehnicei artistice, această disciplină apare unor compatrioţi ai noştri, chiar de pe acum, învechită printr-un prea lung abuz. Fără îndoială, asemenea fenomen local nu are mult a face cu soarta esteticei actuale şi viitoare; soarta aceasta se decide în alte părţi ale pămîntului. Ca detaliu latin dunărean, ea poate forma un mic paragraf plin de savoare caracteristică în istoria literaturii române.* Ştiu că a lua asupră-ţi o aluzie şi a mărturisi că cel vizat eşti tu e un semn de simplicitate de spirit — nu în înţelesul cel bun al ouvîntului. Şi totuşi, o facem.- Dealtfel, nici nu ne-am putea ascunde, căci din toată publicistica naţională noi sîntem singurii care nu stăm toată ziua în genunchi la picioarele Esteticei. Cum ne-am putea * Paul Zarifopol, Shaw, Wagner şi dificultăţile criticii," ki Adevărul literar şi artistic, nr. 367, din 1® decembrie Kfâ7, 290 piti, cînd cuvintele citate mai sus se raportează tot atît de special la noi ca şi, de pildă, mai anii trecuţi, „regele bălţilor" — la Terente ? D. Zarifopol ne face un exces de onoare. Din citatul de mai sus ar rezulta că noi sîntem toată critica română. Şi că soarta esteticei e primejduită la gurile Dunării. Realitatea e alta. Noi sîntem o mică peninsulă pierdută la un colţ de continent — iar pe continent, amorul pentru estetică e mai fervent decît oricînd. De vreo „crimă" din partea noastră — aceea de a răspîndi psihologismul, sociologismul şi ideile —, nici vorbă nu poate fi. S-ar fi crezut că unii tradiţionalişti să se poată contagia de viţiile noastre. Dar şi ei ne-au înjurat că ofensăm estetica. Nici nu se bănuieşte cu ce jind şi cu ce invidie se uită ei la estetica subţire a moderniştilor — ca la un ideal inaccesibil. Apoi, d. Zarifopol, ca compensaţie la onoarea de mai sus, ne face un exces de nedreptate cînd zice că ironizăm, estetica. (Ce Dumnezeu ! Nu sîntem atît de neghiobi, chiar dacă am avea ceva împotriva ei. Atîta lucru ştim şi noi că estetica e lucru subţire şi cultul ei te onorează şi te distinge — şi n-o să ne dăm noi pe faţă obtuzitatea, nesiliţi de nimene !) Noi „ironizăm", ea să întrebuinţăm expresia d-lui Zarifopol, „Estetica", nu estetica. Grimasa, strîmibătura estetică. Iar dacă am fi cavalerii Esteticei, am „ironiza" şi mai mult strîmbătura, căci ne-ar supăra tare de tot bagatelizarea Idolului. Dacă (parafrazăm şi acomodăm o pagină din Toletoi), dacă ai vedea pe un bărbat stringînd în braţe o păpuşă de porţelan, ai ride. Dacă însă l-ai vedea dedîndu-se la acest sport nehigienic, pe cînd tu strîngi în, braţe o păpuşă de came,,, n-ai. mai ride. Nici nu l-ai. „ironiza". L-ai plesni. Mai degrabă ar trebui să fie ofensat de strîmbătura estetică naţională d. Zarifopol, decît noi. Şi totuşi, această „gingăşie" n-a încondeiat-o în Registrul ideilor gingaşe. lipsa aceasta oomplectează, în definitiv, „crima" d-lui Zairifopol. N-a băgat de samă d-sa culm îl parodiază băieţii cei cu păpuşile de porţelan pe genunchi ? . Şi n-a bănuit d. Zarifopol că în „ironizările" noastre se ascunde poate şi puţină dragoste pentru păpuşa cea vie? Dacă — ipoteză absurdă în societatea noastră hi- 291 perestetică —, dacă băieţii ar începe să-i dea cu psihologismul şi cu sociologismul, nu sîntem siguri că am avea destulă seriozitate şi tărie de suflet să rămînem sociolo-gişti şi psihologişti, şi nu ne-am transforma în cavaleri ai Esteticei, cu sabia de foc la uşa ei. Dar în citatul din Adevărul literar, d. Zarifopol nu ne face numai o nedreptate. Una şi mai mare o face esteticii naţionale, cînd spune eă soarta Esteticii se va hotărî aiurea. Dar aiurea, simţul estetic, cum am arătat mai sus, nu e atât de .ascuţit şi vigilent şi attît de generalizat ca la noi. Acum, cînd d. Dragomirescu, înspăimântat de ravagiile pe oare le face în Occident psihologismul şi sociologismul, s-a hotărît să ia toiagul pribegiei şi să predice Estetica la infideli, tocmai acum, d. Zarifopol anunţă că soarta esteticei „se va decide în alte părţi ale pământului" ? Apoi n-are dreptate d. Dragomirescu să-l denunţe în fiecare săptămînă ca agent al germanismului la gurile Dunării ? Publicul, nu întreg, ci numai cel „stricat", amator de spectacole glatdiatorice şi în special de sfezi în casa vecinului, se va bucura de această „polemică" dintre noi şi mult preţuitul de noi d. Zarifopol. Prevenim publicul stricat eă bucuria i s-a isprăvit. Am pus punct acum şi aici acestei „polemici", care in realitate nu este, oel puţin pentru noi, decît un fel de „reproches d’amoura. D. Zarifopol este şi rămîne pentru noi — în orice împrejurări — omul despre care spuneam cîndva în Viaţa românească aceste cuvinte * : „in d. Zarifopol s-au întîlnit trei personagii dare de obicei se evită. Un erudit, un gînditor şi un artist. Eruditul stă în umbră şi pune cu discreţie o ştiinţă de primul ordin la îndămîna gînditorului, căruia artistul îi împrumută «straiul de purpură şi de aur»". Şi de cînd am scris aceste cuvinte, nu numai că n-am fost dezminţit de d. Zarifopol, dar am fost mereu întăriţi în convingerea noastră. Viaţa românească, nr. 1, 1.923 * în articolul Răspuns d-lui Zarifopol, în Viaţa românească, 1922, nr. 6 ; ediţia de faţă, p. 6'1—62. Consumare şi producere.;— 'Muzica viitorului In cronica din numărul trecut spuneam că un popor nu poate produce în literatură deeît ceea ce-i permite, s-ar putea spune ceea ce-i pune la îndămînă sufletul său, condiţionat de stadiul social, politic, cultural, literar la care a ajuns — şi bineînţeles de psihologia specifică a acelui popor, care stăruie ca factor comun sub toate transformările sociale şi culturale. Cineva mă întreabă : dacă literatura exprimă sufletul unui popor dintr-un anumit stadiu al evoluţiei sale, atunci cum se face că un român poate gusta scriitorii francezi, englezi, scandinavi, ruşi etc. ? Dacă literaturile acelor popoare exprimă alt suflet şi altă evoluţie a speciei, şi dacă totuşi le guşti în toată puterea cuvîntului — faptul acesta nu contrazice opinia d-tale ? Nu pledează în favoarea unei uniformităţi sufleteşti, în orice caz, nu pledează împotriva imposibilităţii, pentru noi, de a crea (dacă avem talente) o literatură în genul Proust, Anatole France, Baudelaire etc. ? La aceasta voi răspunde că sînt foarte mulţi oameni cărora le place Iliada, dar e sigur că în genul acesta nu poate scrie nimene, căci „epopeea este un gen al trecutului", „modernii nu mai pot crea epopee", „epopeea este un gen mort", cum spune orice manual de poetică. Şi tot aşa, Racine sau Corneille plac la foarte mulţi oameni de cultură, dar tragedia clasică este un gen mort, cu neputinţă de realizat astăzi. Celor mai mulţi români culţi le place Creangă, dar este clar că nici un scriitor român nu poate scrie ca Creangă. Şi, tot aşa, la foarte mulţi români culţi le place literatura populară, dar nimene nu poate scrie balade ca Mioriţa, ori doine. Ba am putea udăoga că şi un străin, care ar şti româneşte, .ar putea gusta pe Creangă şi Mioriţa, dar... 293 Mergînd şi mai departe, este sigur că d. Sadoveanu admiră pe d. Brătescu-Voineşti, şi d. Brătescu-Voineşti pe d. Sadoveanu, dar nici unul nu poate scrie în vecii vecilor ca cellalt. Aşadar, capacitatea de consumare literară a unui individ, a unei epoci, a unui popor este mai mare decît capacitatea lui de producere. Bineînţeles, capacitatea de consumare nu o are rii-mene pentru literaturi care exprimă alt suflet, tot atît de întreagă şi complectă ca pentru literatura care-i exprimă sufletul său. Imitaţioniştii noştri confundă plăcerea lor de a consuma (cei oare o au ; la alţii e numai moda) operele străine, cu posibilitatea de a produce astfel de opere. Dacă cumva consimt să convină că nu ar putea crea epopee adevărată şi tragedie clasică adevărată, apoi li se pare uşor de creat proză proustiană şi poezie baudelairiană, pentru că astea sînt contemporane. Parcă deosebirea se datoreşte numai diferenţei de epocă, nu şi diferenţei de cultură. Diferenţa de epocă e o diferenţă de cultură. Iar diferenţa de cultură e, în realitate, o diferenţă de epocă. Altcineva mi-a adus obiecţia că interdependenţa economică, culturală, trenurile, aeroplanele, radiofonia, solidarizarea Europei în contra America, Asiei etc., tind să unifice viaţa europeană şi poate chiar să impună Europei o limbă unică — într-un viitor oarecare. Ce se face atunci cu spiritul specific naţional în literatură. Foarte simplu : se împuţinează. De dispărut nu. poate dispărea, pentru că o uniformitate totală nu se poate concepe, pentru că psihologia de grup va persista. Persistenţa, bineînţeles, va tot slăbi, pentru că psihologia de grup nu e un element biologic (acela eu s-ar schimba), ci un element rezultat din istoria unui popor şi variabil cu istoria. Dar dacă uniformizarea Europei, ar aduce după sine şi amestecul tot mai mare al popoarelor prin încrucişări, până la total amestec, atunci, fireşte, ar rezulta un singur popor european, ou un singur spirit specific, foarte complicat însă, fiindcă ar fi rezultatul atîtor încrucişări şi atîtor medii naturale şi chiar, oricum, sociale, medii deosebite mai mult încă decît este astăzi’ multicolorata geografie socială şi culturală a Franţei. 294 Atunci s-ar produce şi uniformitatea literară, cu bogate variaţii, aşa cum şi azi, la un popor mare şi cult ca Franţa, pe deasupra spiritului specific se desemnează atîtea nuanţe franţuzeşti. Ar fi un bine şi pentru literatură ? Greu de răspuns ! Căci ea ar cîştiga Intr-un sens şi ar pierde în altul. Dispărînd specificul naţional, literatura Europei ar pierde din varietatea ei. Orchestra ar rămînea compusă numai din viori. Dar, pe de altă parte, marele popor european ar avea în sînul său mai multă varietate decît orice popor de azi. E drept oă n-ar mai fi decît violonişti, dar violonişti infinit de mulţi şi de deosebiţi între ei, cum nici o orchestră de violonişti n-a mai avut vreodată. Şi-atunci se pune întrebarea : e mai bine o orchestră incomparabilă, compusă numai din violonişti care. prin contribuţia lor, să epuizeze toate posibilităţile vioarei, ori e mai bine o orchestră compusă din oîteva viori, cîteva violoncele, cîteva saxofoane, cîteva..., care să dea, fiecare, ceva din posibilităţile lor ? Să răspundă muzicanţii. Dealtfel, nu voinţa oamenilor va hotărî de viitorul Europei, ci mersul fatal al istoriei. ...Dar „spiritul specific" şi toate problemele puse de el ar apărea din nou: spiritul specific al poporului european faţă de spiritul specific al poporului asiat, sau — dacă Asia n-o fi ajuns şi ea la... unificare —' al popoarelor asiatice ! Şi vor apărea imitatorii spiritului asiatic, teoreticianii imitaţiei, teoreticianii spiritului specific european etc. ! Şi tind, peste zece mii de - ani, se va unifica toată planeta în viaţă, limbă, cultură ■ şi literatură — şi cum alamei vom fi în legătură zilnică cu vecinul nostru Mante —, moderniştii vor imita pe marţieni, şi teoreticianii lor vor susţinea că fără această imitare literatura Pămîntu-lui e „reacţionară" şi „terre-â-terre“. Prima- parte a acestei cronici este serioasă (cel puţin în intenţie), căci tratează o problemă de istorie literară. A doua... Viaţa românească, nr. 2, 1S08 1789 D. Vaida-Voevod, vorbind de luptele ardelenilor pentru unitatea naţională, a spus : „Păcătoasă e mina oare scrie contra principiilor Revoluţiei Franceze, căci noi doar pe aceste principii ne-am dezvoltat. Ne trebuie şi pe viitor aceste idei." în adevăr, „noi pe aceste principii ne-am dezvoltat". Unirea Moldovei ou Muntenia, Independenţa, desfiinţarea sclaviei ţărăneşti — România Mare — n-ar fi fost cu putinţă fără Revoluţia Franceză şi ideile ei. Şi d. Vaida-Voevod o ştie mai bine decît oricine, dintr-o teribilă şi lungă experienţă. Dar acum scuipăm în acea Revoluţie şi în acele idei, pentru că nişte romancieri de mina a doua de la Paris sînt regalişti şi deci împotriva Revoluţiei de la 1789, fără de care atîţia fii ai claselor de jos n-ar fi avut posibilitatea de a se ridica în mentori ai publicului şi a-şi arăta dispreţul pentru vulgul „inconştient", bun de păstorit, adică de dus la păscut. Aversiunea unora dintre noi pentru Revoluţia Franceză, înainte de război, era de origine prusacă şi teoretizată tot de fii ai claselor modeste... Acum aversiunea aceasta e de origine franceză. Dar Julien Benda, în La trăhison des clercs, arată cu texte, pe fiecare pagină, identitatea dintre reacţionarismul francez şi cel prusac. Viaţa românească, nr. 2, 1028 296 „Democraţie* „Democraţia" noastră ia uneori forme curioase. Mai dăunăzi, oameni care nu sînt nici ţarişti, nici maurrasişti, au lansat ideea că într-o ţară nu trebuie să guverneze cei care au de partea lor poporul, ci acei care nu-1 au, fiindcă numai cei de-al doilea se pricep să guverneze. In -această faimoasă teorie este o mică greşeală de istorie. Niciodată un popor nu a fost guvernat împotriva voinţii lui. Cei care l-au guvernat ori aveau asentimentul poporului lor, ori nu aveau în -contra lor sentimentul şi voinţa acelui popor. [...] Ţarul avea poporul -eu el, în cazul cel mai rău : nu avea poporul în contra lui. Regii Egiptului şi ai Asiriei nu aveau poporul în contra lor; poporul era, în cazul cel mai rău, inert, inconştient. Despoţiile dăinuiesc mai ales din cauza nepăsării ori inconştienţii poporului, adică a marii majorităţi a grupului. Numai cuceritorii guvernează cu sila poporul subjugat. Dar e -atît de adevărat că popoarele nu pot fi guvernate împotriva voinţii lor, încît şi cuceritorul caută să dea satisfacţii celor cuceriţi, ca să şi-i apropie, pentru că altfel dominaţia nu poate dăinui multă vreme. Viaţa românească, nr. 2, 1928 297 Charlestonul la ţară Intr-un judeţ oarecare — poate în toată ţara ? — s-a interzis danţul numit charleston. Îndată ce ţăranii vor începe să charlestoneze, jandarmul va dresa proces-verfoal de contravenţie. (Aceasta în teorie. In practică, jandarmul „va dizolvaw charlestonul cu mijloace concrete, însoţite de cîteva cuvinte imorale.) Dacă charlestonul este un atentat la bunele moravuri, înţelegem interzicerea lui. Dar atunci pentru ce nu este oprit şi la oraşe ? Ne întrebăm ce Va gîndi ţăranul de această pudoare a târgoveţilor pe socoteala lui, cînd el vede la oraş pe femeile şi fetele acestor tîrgoveţi umblînd pe uliţi ou acel rest de rodhie oare pentru el nu este rochie. (Astă-vară, într-o staţie climaterică, am văzut o ţărancă bătrână care, întâlxiind pe fiică-sa, servitoare la un vilegiaturist şi deci îmbrăcată modem, a luat-o de departe cu aceste cuvinte : „Da ghini, niruşinato, ai înnebunit di înibli tu goală ? Ci, tu eşti cucoanî ?“) Dar notiţa noastră nu are de scop să apere moralitatea, să ceară alungarea charlestonului, reintroducerea. rochiei. Din contra. Am prefera desigur ca danţurile să nu fie atît de special imitative şi ca rudele noastre feminine să poarte rochii mai vizibile. Dar odată ce moda este a charlestonului şi a simulacrului de rochie, nu înţelegem «pentru ce ţăranii ar fi. opriţi să fie şi ei la înălţimea secolului : ţăranii sînt cetăţeni, votează (adică sînt înscrişi în listele electorale),, plătesc bir, fac «armată. Atunci de unde dreptul de a-i opri să facă ce vreau, când legea nu se opune — mai ales cînd fac ceea ce fac târgoveţii, clasa «cultă, clasa condu- 298 cătoare ■—, cînd actul lor arată supunere şi contribuie la unificarea societăţii ? • Noi credem că dorinţa de a opri pe ţărani să imite viaţa conducătorilor lor nu este moralism deplasat şi intempestiv — şi în cazul acesta un blam pe care şi-l dă indirect clasa conducătoare sieşi —, ci curat reacţionarism. (La dreptul vorbind, autorul acestor rînduri nici nu ştie ce e aceea „charleston". Poate nici nu e un joc imoral. Poate, a fost oprit pentru că face concurenţă jocurilor naţionale. Cum s-ar zice : apărarea „specificului naţional" cu baionetele.) O fi poetic ţăranul cu iţari, o fi poetică ţăranca înfăşurată în eatrinţă, o fi poetică hora, dar ţăranul nu poate să rămînă, şi nu e bine să rămînă, veşnicul ţăran „pitoresc", în afară de civilizaţia lumii, care e burgheză. El trebuie să devină în adevăr cetăţean, om al lumii modeme, cu surtuc, cu cravată, cu bec electric, cu fată care ceteşte romane, cu charleston (cînd e la modă charlestonul), cu nevastă cu rochie sau fără, după cum e moda. Deocamdată lucrurile au să fie încă şi mai comice deeîit în oraşe. Dar ce-i de făcut ? (Perioadă de tranziţie !) Intăi purgatoriul şi apoi raiul. iîn ţările de cultură din fruntea omenirii, ţăranul nu mai e „pitoresc" (o fost şi acolo), e un cetăţean ca toţi ceilalţi, un burghez care stă la ţară, şi doară acele ţări au mai puternic decît altele sentimentul naţional şi sentimentul tradiţiei.1 A dori — şi a lucra — ca ţăranul să rămîie staţionar, în afară de civilizaţie, pentru ca să fie pitoresc, să ne amuze cînd facem excursii — şi să-l manipulăm cum ne place economioeşte şi politiceşte nu e bine, adică e rău. Cei care opresc charlestonul la ţară, dar îl joacă la oraş, :au nevoie, conştient sau instinctiv, de ţărani care pot fi exploataţi în toate felurile — chiar şi poetic, vara cînd aceşti ţărani complectează sălbătăcia romantică a naturii, văzută din automobil. Pi3. Fiindcă subiectul ne-a dus şi la discuţia modei feminine, vom aborda o problemă de „interdependenţă". D-ra Qtilia Gazimir spunea intr-un număr din Bilete de 1 Arta naţională nu se pierde prin aceasta. Arta nu se poartă pe haine. Ba se realizează pe covoare, pe lemn, pe piatră, pe oale... 299 papagal că femeile de la noi, din cauza „sincronismului", poartă pălării de paie în februarie, oîrnd termometrul arată 15 grade subt zero, fiindcă la Paris, unde se dispri-măvărează de timpuriu, pălăriile femeieşti de paie încep să apară în această lună. îngrijorată de soarta compatrioatelor sale, d-ra Otilia Gazimir îşi exprimă teama să nu le îngheţe creierul. Să n-aibă nici o grijă. Le apără teoria „snicronismului" care are efecte şi mai neaşteptate : dacă acum cincisprezece ani o femeie ar fi umblat pe uliţă, cînd crăpau pietrele de ger, fără nimic mai pozitiv pe o însemnată porţiune a persoanei ei deeît un ciorap ă jour, ar fi murit de pneumonie. (Doar nu în ziadar purtau ele atîtea feluri de pînze şi stofe una peste alta,, înlocuite toate astăzi de himericul ciorap.) Şi totuşi, din cauza „mutaţiei valorilor", acum nu capătă nici guturai. Gel mult, dacă unele din ele, prevalîndu-se de „principiul diferenţierii",.. îşi pun subt ciorapii declaraţi nişte-ciorapi tradiţionalişti clandestini. Viaţa românească, nr. 2, 1928 Rectificări Cetim intr-un articol din Gînăirea : „Luceafărul şi Viaţa românească sînt ecourile provinciale ale Sămănătoruluia. 'Realitatea este alta: Sămănătorul a apărut în 1901, iar „sămănătorismul" şi mai târziu, pe când ideologia Vieţii româneşti — poporanismul — a fost formulată, explicată, dezvoltată în Evenimentul literar din 1893—1894, revistă scrisă de viitori redactori ai Vieţii româneşti. Nu vom pretinde, desigur, că sămănătorismul de mai târziu este un ecou al poporanismului. Aceste două ideologii nu au nimic comun decît banala idee că literatura adevărată exprimă spiritul naţional, idee pe care a avut-o toată lumea la noi, de o sută de ani încoace, afară de „modernişti*. în acelaşi articol mai cetim : „Deci, dar, ce am putea noi vedea în lipsa de receptivitate din partea d-lui G. Ibrăileanu faţă de poezia d-lor Niohifor Crainic şi Lucian Blaga sau în lipsa de comprehensiune a d-lui G. Rogdan-Duică faţă de poezia d-lui Tudor Arghezi, dacă nu divorţul între generaţii ?“ Dar d. Ibrăileanu n-a scris nimic despre d-nii Crainic şi Blaga ! (d-sa a scris despre foarte puţini scriitori) şi deci n-a avut cum să se pronunţe asupra talentului lor. Iar cînd, ca reprezentant al Vieţii româneşti, a primit manuscrise de la aceşti doi poeţi, le-a publicat. Atunci de unde „lipsa de receptivitate* ? Dealtfel, d. Ibrăileanu a apreciat favorabil pe unii scriitori şi mai tineri decît d-nii Crainic şi Blaga, aşa încît nu poate fi vorba de „divorţ între generaţii*. Viaţa românească, nr. 3, 1928 După 27 de ani Cînd a apărut Viaţa românească, cultura românească era dominată de tradiţionalism : concepţia reacţionară în politică, ţărănismul în literatură. Se criticau formele nouă introduse în veacul trecut, se regreta vechiul regim — şi ®e admira’ ţăranul patriarhal ca o rămăşiţă a vremurilor lui Minai şi Sieîan. Şi se idealiza acest ţăran tocmai pentru că era atît de rămas în urmă, cu totul în afară de viaţa civilizată europeana. Viaţa românească vedea în ţăran altceva. Ţăranul social, ţăranul sărac, ţăranul care are. nevoie de reforme, de ridicare, de (transformare. Iar această transformare presupunea totala occidentalizare a ţării, distrugerea pe de-a-ntregul a formelor vechi. Aşadar, împotriva conservatorilor şi a ţărăniştilor literari — împotriva Convorbirilor şi a Sămănătorului—, trebuia să apere formele nouă, să ceară împroprietărirea şi introducerea votului universal (ţărănismul literar, cu ■tot „ţărănismul14 lui, era împotriva votului' universal). Viaţa românească cerea transformarea plăieşilor lui Ştefan cel Mare în cetăţeni. - Idealul Vieţii româneşti n-a fost ţăranul pitoresc cu plete, cu chimir, care nu ştie să cetească şi stă în poeticul bordei, cîntînd din trişcă. Idealul Vieţii româneşti a fost ţăranul îmbrăcat europeneşte, care are casă de cărămidă, a cărui fiică ceteşte romane şi poezii ; ţăranul alegător, membru într-un club, ţăranul trăind intr-un sat luminat cu electricitate, lucrînd ogorul cu maşini perfecţionate, ori lucrînd în fabricile create în preajma satului, în legătură cu agricultura. Tradiţionaliştii (conservatorii şi ţărăniştii literari) au strigat: Blasfemie ! Impietate ! Socialism ! Nihilism ! Anarhism! (Pe atunci nu exista cuvîntul „bolşevism44.) Iar socialiştii strigau : Mici burghezi ! Rodica ! (Şi lucru 302 cu totul vrednic de luat în samă : cercurile conservatoare aplaudau polemica socialiştilor în contra Vieţii româneşti — pentru că de .„socialism" nu se temeau ele, dar se temeau de democraţia' integrală.) Strigătele acestea erau fireşti. întotdeauna acei care şi-au simţit privilegiile atinse de o .reformă au strigat: anarhism ! în anii care au precedat împroprietărirea din 1864, Kogălniceanu a fost taxat de comunist şi proudho-nist. Iar cuvîntul „mic-burghez" este ocara adusă de toţi socialiştii acelora care nu sînt exact de părerile lor. (Vezi Kautsky contra Bemstein, Kautsky contra Trotzki, Trotzki contra Stalin etc., etc.) în ce constă mic-burghezism ul Vieţii româneşti ? în faptul că această revistă — nu că era în contra industriei mari, veritabile, dar dovedea (şi nimeni n-a răsturnat încă argumentarea) că la noi în ţară, ca în orice ţară mică şi rămasă în urma evoluţiei mondiale, nu se poate crea o industrie mare pentru că concurenţa ţărilor de veche industrie nu permite crearea industriei mari în ţările mici —, chiar dna -aceste ţări, rămase în urmă din punct de vedere industrial, sînt, în .alte privinţi, ţări înaintate şi „occidentale". Ştiam desigur că o civilizaţie industrială e superioară unei civilizaţii agricole. O ştiam şi o simţeam atît de bine, încît noi, „mici-burghezi", am fost cu inima de partea Angliei în războiul cu burii, de partea Americii în războiul în contra Spaniei — de partea civilizaţiei burgheze industriale împotriva micii burghezii, -a tradiţiei etc. Şi astăzi, cînd reacţionarii din toată Europa, filozofi, sociologi 'şi literatori, .condamnă 'marele esor industrial al Americii, menit să uşureze, într-o bună organizare socială, viaţa celor mulţi şi să facă posibilă cultura speciei întregi — aşadar, cînd persoanele romantice condamnă „mecanizarea" vieţii, noi ne declarăm pentru această mecanizare. Dar nu tot ce e superior se poate realiza oricînd şi oriunde, ci numai ceea ce e realizabil. Şi Viaţa românească a arătat că dacă e imposibilă la noi industria mare şi dacă se cheltuiesc degeaba paralele contribuabililor (în zdrobitoarea lor majoritate ţărani) cu „industria naţională" protejată, că dacă România nu poate fi scoasă din balcanism prin industrie mare, ea se poate ridica din mizerie, din incultură, din minciuna 303 politică, prin agricultura industrializată şi prin industriile în legătură cu agricultura, plus marea industrie etatizată a petrolului şi a altor produse naturale — singura adaptare posibilă a noastră la viaţa europeană. Atitudinea aceasta a fost critică, realistă, posibilistă. O altă problemă care s-a pus Vieţii româneşti a fost aceea a culturii străine. iln 1906, cînd a apărut revista, situaţia era aceasta : Sus o elită socială care nu cetea decît franţuzeşte. Jos un popor care nu cetea nimic. Apoi un neînsemnat curent literar care transplanta în româneşte literatura franceză (spire uzul nimănui) şi un puternic curent ţărănist 'literar care ajunsese să ceară oprirea cărţilor străine de a întră în ţară ca să nu se strice mintea românească şi să nu fie lovită de concurenţă literatura ţărănistă. Viaţa românească a venit cu o idee foarte simplă : cultura unei ţări înapoiate nu se poate dezvolta fără sprijinul puternic al culturii întregi umane; această cultură umană trebuie asimilată ca să devie naţională ; aşadar, cît mai multă cultură străină, dar, în acelaşi timp, cît mai multă asimilare a ei. (Un exemplu strălucit de bogată cultură străină, asimilată perfect de un robust organism naţional, este poezia lui Eminescu.) In sfârşit, în vremurile de azi, o cultură nu se poate dezvolta într-o ţară de analfabeţi, — de unde urma că, pentru ca să putem avea o adevărată cultură, era necesar ca poporul să fie ridicat prin bunăstare, egalizare socială şi politică şi şcoală. Aici era punctul de contact între problema social-politică şi problema culturii. Atunci Viaţa românească şi-a atras iarăşi fulgerile din două părţi, ca şi în privinţa atitudinii politice. Eran-comanii au strigat: Troglodiţi şi ţărănişti ; ţărăniştii au strigat: Cosmopoliţi, lipsiţi de orice pic de sentiment patriotic ! în sfîrşit, alţii au declarat că această revistă nu ştie ce vrea. Aceasta cu atît mlai mult, cu cît, privitor la chestia naţională, Viaţa românească susţinea că pe cită vreme românii vor fi rupţi în bucăţi, unii liberi (relativ), alţii sub ruşi şi alţii sub austro-unguri — o viaţă adevărată nu e cu putinţă, nici politică, nici culturală, nici literară —, aşadar Viaţa românească era „naţionalistă" şi şovi- 304 nistă — iar pe de altă parte, fiindcă Viaţa românească era împotriva şovinismului, a urei de rasă, admiratoare a Franţei revoluţionare (toate socotite ca lucruri antinaţionale), revista era „lantinaţionalistă" ! Un factor important al culturii unui popor, şi ultima ei eflorescentă, este literatura lui. Aşadar, punctul de vedere al Vieţii româneşti, raporturile dintre literatura naţională şi cea străină nu puteau fi decît un corolar al concepţiei generale asupra raportului dintre cultura naţională şi cea străină. Literatura noastră modernă, adică de la 1800 încoace, s-a creat pe baza literaturii occidentale. A început cu imitaţii, imitînd însă ceea ce se potrivea ou nevoile noastre spirituale, ou preocupările noastre, cu idealurile noastre şi cu nivelul nostru cultural — şi apoi, fără a înceta vreodată să aibă ca model sau îndreptare literaturile occidentale, devenind'mereu tot mai autonomă şi mai originală. Aşadar, doua principii: 1) sînt forme care nu ni se potrivesc din cauza structurii sufleteşti, de pildă misticismul rusesc, moralismul intransigent ibsenian etc. (Domnul Zarifopol a arătat că ibsenismul ne este atît de străin, incit «actorii nici nu pot intra în miezul personagiilor) şi 2) sînt forme oare nu ni se potrivesc din cauza stadiului nostru istoric, de pildă baudelaireanismul. transpoziţie literară a unui urbanism vechi. (Romanticii noştri' cte la 1840 au imitat pe Lamartine şi Hugo, care se potriveau cu studiul nostru cultural de atunci, şi nu pe Vigny şi Musset, prea complicaţi pe vremea aceea pentru noi; iar mai epicul şi mai paseistul Hugo a inspirat mai mult pe moldoveni, «pe cînd pe munteni i-a inspirat mai cu samă liricul Lamartine.) Viaţa românească a fost de părere că a căuta să transplantezi forme literare imposibile la noi este risipă zadarnică de forţe, mai mult decît zadarnică, primejdioasă, pentru că inutilizează energii care ar putea să fie cheltuite aiurea, spre folosul culturii naţionale. Aşadar, Viaţa românească a avut şi în această privinţă o atitudine critică, realistă, posibilistă. Cit despre un program literar şcoală, curent etc., Viaţa românească n-a avut nimic din toate acestea. în cuvîntul Către cetitori din primul număr al revistei nici n-a fost vorba despre un program literar. Ni s-a părut de prisos să mai vorbim de aşa ceva. Era de la sine înţeles 305 că vom publica tot ce ni se va părea bun. Viaţa românească n-a îmbrăţişat clasicismul sau romantismul, sau realismul, sau altă şcoală literară, luînd poziţie în contra celorlalte. în paginile sale, a publicat scriitori de toate şcolile şi a lăudat sau a blamat scriitori de toate şcolile, naţionali şi străini. Din acest program, scurt şi incomplect, unele puncte au fost realizate, altele sînt încă de actualitate. Transformarea iobagilor în cetăţeni s-a realizat — sau, mai exact, condiţiile transformării. Ţăranii, adică marea majoritate a poporului român, au pămînt şi drept de vot. A mai rămas să li se dea cultura necesară spre a deveni europeni. Acesta trebuie să fie de acum înainte programul acelora care voiesc ridicarea ţării româneşti la nivelul ţărilor occidentale. Problema introducerii şi adaptării culturii occidentale rămîne şi va rămîne mereu, şi nu numai la noi, ci în orice ţară de pe glob înapoiată. Problema posibilităţilor literaturii unui popor va ră-mînea şi ea mereu la ordinea zilei atita vreme cit vor existe, popoare cu psihologia lor deosebită (tot aşa cum va exista mereu problema originalităţii individuale cîtâ vreme vor exista oameni) şi mai ales cită vreme vor exista popoare rămase în urmă pe scara evoluţiei culturale. Viaţa românească trece de azi înainte sub conducerea unei generaţii mai tinere. Tinerii sînt mai în stare să-şi dea seama ce este şi ce nu este posibil. Viaţa românească, nr. 1, 1933 EDIŢIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 1 I Ediţiile poeziilor lui Eminescu Eminescu n-a avut noroc nici după moarte. Am vorbit adesea în această revistă de aşa-numitele „postume" (un volum de versuri şi un roman) cu care a fost, îmbogăţită opera lui şi care, pentru cine le ia în serios,, fac din Eminescu un scriitor mult mai mic şi — ierte-ni-se acest cuvînt alăturat de acest om — un inconştient, oare se repetă, care utilizează exact aceleaşi idei, aceleaşi imagini, aceleaşi fraze şi chiar pasagii întregi în două, trei, patra şi chiar mai multe bucăţi ! Dar această fizionomie ar căpătaro orice scriitor din lume cînd i s-ar lua ciornele şi i s-ar tipări ca „opere" ! ' Dar nici autorul poeziilor publicate în viaţă nu a avut o soartă eu mult mai bună. Eminescu n-a. apucat să-şi tipărească singur poeziile în volum. De aici o mulţime de neajunsuri foarte grave. Mai întâi unul, pentru care avem ca şi mărturisirea lui. în prefaţa primei ediţii Socec, Maiorescu spune că Eminescu avea de gînd să-şi „revadă" poeziile şi să facă „îndreptări cel puţin" la Venere şi Madonă, Mortua est l, Egipetul, Noaptea, înger de pază, împărat şi proletar, Rugăciunea unui dac, înger şi demon. Şi cum Rugăciunea unui dac e tocmai din 1879 *, urmează că Eminescu avea de gînd să-şi corecteze nu numai poeziile începătoare, ci chiar şi pe cele din perioada lui de maturitate literară. Mărturisirea transmisă de Maiorescu ne arată siguranţa, autocriticii lui Eminescu : el îşi dă samă de faptul, pe care-1 constatăm cu toţii, că nu ajunge stăpîn cu totul pe formă decît de la 1880, dată de la care începe o altă-perioadă în poezia sa. Dar dacă Eminescu a vorbit numai de poeziile citate mai sus, în care avea de făcut corectări mai însemnate, * începută în 1876. 309 aceasta nu însamnă că el nu avea de corectat nimic şi în celelalte bucăţi din aceeaşi vreme — şi poate chiar şi în cele de mai tîrziu. Chiar şi Maiorescu spune că avea de gînd să corecteze „cel puţin“ poeziile înşirate mai sus. Corectările, de care vorbea Eminescu, trebuiau să fie multe şi mari. De aceasta îşi poate de samă oricine ceteşte atent poezii ca Egipetul *, înger şi demon etc. Trebuie să mai adăogăm că Eminescu avea de corectat nu numai propriile sale greşeli, ci şi schimbările pe oare i le făcea în text redacţia Convorbirilor, schimbări împotriva cărora protestează într-o scrisoare aflată în ciornă printre manuscrisele sale. Aşadar, poeziile publicate de Eminescu însuşi erau să fie altfel. Dar nu este numai atî-t. Astăzi volumul lui Eminescu conţine şi poeziile din adolescenţă, scrise între şaisprezece şi nouăsprezece ani. Acestea lipsesc din volumul editat de Maiorescu. Faptul că Maiorescu nici nu aminteşte de aceste poezii atunci cînd editează opera lui Eminescu credem că ar putea fi o dovadă că nici Eminescu nu i-a vorbit de ele, cînd discuta despre volumul său viitor. Credem că, dacă ar fi intenţionat să le pună în volum, mai ales la corectarea acestora s-ar fi gîndit. Dar (atribuind lui Maiorescu o samavolnicie) să zicem că, trecînd peste voinţa lui Eminescu şi nevoind să le pună în volum, n-a mai atins chestia, a subtilizat-o... Cu toate acestea, trebuie să amintim că, în 1888, Maiorescu întrebînd pe Eminescu dacă nu mai are poezii de adăogat la o ediţie nouă, pe care voia s-o scoată atunci, Eminescu i-a răspuns că nu mai are. Dacă el ar fi gîndit vreodată să pună în volum şi poeziile de adolescenţă (care lipseau din ediţiile lui Maiorescu de pănă atunci), credem că i-ar fi recomandat aceste poezii. Dar pe vorbele lui Eminescu din perioadele de luciditate, care au vrîstat nebunia lui, nu putem pune mult temei — cum vom vedea mai departe, deşi atîta lucru — dacă a avut sau nu de gînd să-şi pună în volum şi poeziile de adolescenţă — putea să ţină minte Eminescu chiar în starea de decădere intelectuală în care era. Dar, în * Egipetul e extras din postuma Memento mori. 310 sfîrşit, din exoes de prudenţă, renunţăm şi la acest argument favorabil tezei noastre cum că Eminescu n-ar fj pus în volum opera sa de adolescenţă. Să considerăm Insă lucrurile din alt punct de vedere. Butea Eminescu să pună în volumul său poezii scrise la şaisprezece ani ? De la aceste poezii până la Venere şi Madonă este o săritură cum n-a făcut-o nici un alt scriitor. In aceste poezii de adolescenţă Eminescu încă nu este el. Aceste poezii nu numai că sînt mult mai slabe dacît cele de la Venere şi Madonă încoace, dar nici nu sînt „eminescianew, nici ca fond, nici ca formă. Nici un critic, favorabil sau nefavorabil, nu s-a întemeiat vreodată pe aceste poezii, ca să caracterizeze opera lui Eminescu.. Aşadar, nici un critic nu le-a considerat eminesciane. Lipsa lor de eminescianism este confirmată prin acest consens al criticii. In aceste poezii, Eminescu imită scriitori anteriori, şi mai cu samă pe Bolintineanu. E un „gimnazist“ care face versuri. (Bineînţeles, surprinzător pentru un gimna-zist şi pentru vremea aceea, căci gimmazistul era Eminescu !) Şi cînd toată lumea renunţa la literatura făcută pe băncile gimnaziului, 'tocmai Eminescu era să-şi pună în volum literatura de şcolar ? Dar aceste poezii nu numai că nu sînt eminesciane,. nu numai că, s-ar putea zice, nu sînt ale lui, dar sînt şi din altă epocă literară, din epoca Alecsandri-Bolinti-neanu — epoca pe care o desfiinţează, o înlocuieşte tocmai Eminescu cel de după poeziile adolescenţei, adică Eminescu cel care începe cu Venere şi Madonă. Dar să imaginăm că Eminescu ar fi gîndit să pună în volum aceste poezii. Desigur că, în cazul acesta, le-ar fi corectat — dacă voia să corecteze * — până şi Rugăciunea unui dac. Dar, ca să le corecteze, ce trebuia să facă ? Ori să le corecteze’ în sensul lor, să le lese cu eliadismul şi bolintineanismul lor; od să le corecteze în sensul său, cel de-acum, adică să le eminescianizeze. In prima ipoteză — e posibil oare să ne închipuim că el nu ar fi muncit să le perfecţioneze în contra felului său ? Pentru ce şi-ar fi dat această muncă ? In cazul al doilea, munca lui ar fi constat în a le face altfel, ceea ce echivala cu a le înlocui cu altă. * Ms. atestă corecturi ale lui Eminescu în aceste poezii.. 31Î poezie. In ambele cazuri, trebuie să presupunem lucruri absurde, imposibile. Nu poate fi dar nici o îndoială că Eminescu ar fi renunţat la aceste poezii. Coşbue a renunţat la poezii din prima tinereţă şi la poezii coşbuciene. Vlahuţă a renunţat la poezii scrise nu în adolescenţă, ci la douăzeci şi patru de ani. Am văzut aici, la Iaşi, pe d-nii Topîrceanu şi Demostene Botez renunţând la poezii asămănătoare cu cele puse în volum, dar mai juvenile. Şi tocmai Eminescu nu era să renunţe la poezii influenţate de predecesori, scrise de un gimnazist — şi de alt Eminescu ? Aceste poezii Maiorescu nu le-a pus niciodată în •ediţia sa (Socec). Maiorescu ştia mai bine toate ale lui Eminescu, şi faptul că el nu le-a pus niciodată în ediţia sa ar fi şi el un argument ca aceste poezii nu trebuiesc puse în volumul lui Eminescu. Şi adaog că Maiorescu spune în prefaţă că a pus şi poezii începătoare ale lui Eminescu. Aşadar, pentru Maiorescu, poezii începătoare însamnă Venere şi Madonă etc. Pe cele de adolescenţă le consideră — cum şi trebuie — oa exerciţii de şcolar. Şi Garagiale a simţit tot aşa. După ce povesteşte ce impresie puternică i-a făcut adolescentul Eminescu, spune că mai tîrziu a cetit, în Convorbiri, Venere şi Madonă şi adaogă : „Eminescu se ţinuse 'de făgăduială". Aşadar, deşi* Eminescu îi recitase poezii (din adolescenţă), Caragiale ■consideră Venere şi Madonă ca debutul poetului. Dar, în sfîrşit, fiindcă Eminescu a avut nenorocirea •să înnebunească înainte de a~şi scoate volumul şi fiindcă întîmplarea a făcut ca minorul şi gimnazistul să tipărească într-o revistă astfel de poezii — ele pot fi puse în volumul său de versuri, dar aşa încât cetitorul să ştie •cum stă lucrul. Să se facă o secţiune specială pentru aceste poezii, să fie puse, de pildă, ea Adaos la sfîrşitul volumului, cu indicaţia : „poezii de adolescenţă" şi cu o notă : că Eminescu, desigur (ori : probabil), ar fi renunţat la ele. Aşa, cum se obişnuieşte să fie tipărite, aceste poezii sînt tratate la fel cu Scrisorile şi cu Luceafărul. în ediţia •d-lud G. Adamescu („Cartea românească11), Venere şi Madonă nici măcar nu începe în susul paginii, ci dedesubtul unei bucăţi nevoiaşe, La moartea lui Barbu Ştirbey, pe care Scurtu a descoperit-o într-o foaie volantă ! 312 Ne gîndim ce impresie poate face unui cetitor neiniţiat în istoria operei lui Eminescu — unui minoritar, de exemplu — acest amestec de Junii corupţi şi de Luceafărul! Şi ceea ce e şi mai rău încă este că prima impresie a volumului este făcută de poeziile acestea ale gimnazistuluî, cu către volumul începe. Dar chiar şi poeziile pe care Maiorescu spune că Eminescu era să le corecteze era să între oare, toate, în volum ? Noi credem că Eminescu ar fi. renunţat măcar la trei. (Discuţia ce urmează nu are ca scop să cerem eliminarea acestor poezii din ediţiile lui Eminescu, ci să ilustreze neajunsurile rezultate pentru gloria lui din faptul că nu şi-^a tipărit singur volumul.) Că informaţia lui Maiorescu contrazice opinia noastră că Eminescu ar fi renunţat la aceste trei poezii nu ne stînjeneşte. Cînd Eminescu spunea ce poezii are de gînd să corecteze, vorbea desigur în principiu, îşi exprima ideea că acele poezii sînt defectuoase. Nu dăduse chitanţa despre ce-o să facă, exact, când va veni momentul hotă-rîtor al tipăririi volumului. Mortua est! e scoasă din manuscrisul care conţinea Geniu pustiu * şi este concepută încă şi mai înainte. Există o variantă din 1866.* 1 * Apare mai tatii în sutoimiamserisul 2289, 1—2v, suib titlul Elena şi e datată octamihrie 1066. Nu. Mortua est l e scoasă din manuscrisul ce conţine romanul Geniu pustiu, ci Venere şi Madonă. Poezia n-are însă nici o legătură cu romanul. 1 Fapt pentru care d. Adamescu o datează 1066 şi o aşază printre poeziile de adolescenţă !... D. Adamescu a uitat că Emi-nesou a schimbat, îmbunătăţind varianta de la 1866; a uitat că poezia e tipărită în Convorbiri la 1871 altfel redactată decît la 1866 ! A uitat că poezia e... din 187:1 şi că cea din 1866 e altă poezie ! Şi nici faptul că această poezie face o figură curioasă printre poeziile gknnazistului nu l-a frapat ? A putut crede d-sa că la 186© Eminescu era ta stare să dea o astfel de poezie ? Ne aducem aminte, cu această ocazie, că în Omagiu lui Eminescu, d. Comeliu Botez crede adevărată legenda că strofa din FăP frumos din tei, atît de caracteristică perioadei „eminesciane" a lui Eminescu : La castel ta poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpînă A rămas piendută-n lume, — e scrisă la paisprezece ani! — adică cu doi ani înainte de La moartea lui Aron Pumnul... 313 • Mortua est l (Convorbiri, 1871) este ultimul ecou al influenţei lui Bolintineanu asupra lui Emineseu. Este bolintineanism persistent pană în epoca eminesciană a poetului nostru. Bolintineanism combinat, ca şi în alte poezii de dinainte de 1870, cu influenţa romantică germană asupra adolescentului Emineseu. Mortua est! e inspirată de O fată tînără pe patul morţii, şi ca fond, şi ca formă. Are chiar măsura şi ritmul lui Bolintineanu. Făclie de v£ghe pe umezi morminte (Emineseu) Ca r6bui ce cîntă amar în robie (Bolintineanu) Chiar numai pentru că e inspirată şi în fond, şi în formă, şi fără a mai discuta valoarea ei, noi credem că Emineseu ar fi renunţat la Mortua est! Nu putem imagina că omul de treizeci şi cinci de ani, autorul genial al Scrisorilor şi ăl Luceafărului, ar fi pus în volum un ecou al lui Bolintineanu, aşa de evident prin subiect şi prin formă. Dar chiar indiferent de această vasalitate, bucata este absolut inferioară poeziei eminesciane. E retorică, are prea multe cuvinte în comparaţie cu ideile, are imagini inconsistente, prea „poetice" şi uneori contradictorii. Are o exaltare rece, factice, care samănă cu maniera altor poezii din adolescenţă (unele poezii din adolescenţă au mai multă sinceritate şi naturaleţă) şi cu romantismul exagerat şi despletit din unele pasagii din Geniu pustiu, în care Emineseu o şi introdusese la început. Această poezie este singura pe care anonimul detractor de la Blaj al lui Emineseu a putut-o comenta duşmăneşte cu succes. Şi cum ediţia Maiorescu nu era cronologică, publicul neştiind că Mortua est! e o poezie începătoare, succesul anonimului era mai asigurat. Mortua est!, tipărită în 1871, e ca un promontoriu al bolintineanismului în eminescianism.1 1 Faptul oă cea mai 'puternică influenţă naţională asupra lui Emineseu a fost a lui Bolintineanu (deşi în Epigonii Emineseu iauidă superlativ pe Alecisandri, „acel rege al poeziei", căruia îi consacră trei strofe) se explică prin înrudirea sentimentală dintre el şi poetul muntean. Bolintineanu e poetul cel mai romantic dinainte de Emineseu; Bolintineanu, ca şi Emineseu, are 6 nostal- 314 "Y~ . Venere şi Madonă, prima poezie tipărită în Convorbiri, dar desigur concepută după Mortua est! *, e, într-un sens, mai eminesciană. Dar e retorică .şi ea (mai retorică poate decât Mortua est! — tipărită peste un an, deci redactată definitiv .mai tîrziu decît Venere şi Madonă), invenţia constă mai ales într-o frazeologie poetică, fireşte impresionantă, căci acum apare „Emineseu". Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, sînt cuvinte mari, sonore, elocvente, dar nu e poezie eminesciană — nu e substanţă, n-are nimic hipnotic ca restul poeziilor sale. Tot aşa : Astfel eu pierdut în noaptea unei vieţi de poezie •sau : O feeioar’ a cărei suflet era sfînt ca rugăciune ori : ^ Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet (Ce fel de braţ ?) sau : O, te-aud, te văd, te cuget, tânără şi dulce veste- — enumeraţie rece, vorbe multe. I Apoi, „dintr-un chiot simfonie", „apostat’ inima mea" -&înt recuzite romantice de a treia mină. | „înger blând ca ziua de magie", „ţi-nm dat palidele raze ee-nconjoară cu magie fruntea îngerului geniu, îngerului ideal" e iarăşi frazeologic — şi abuz de „magia" vorbelor. Noi credem că autorul Luceafărului ar fi renunţat -şi la poezia aceasta. .gie sinceră pentru trecut, crede în închipuirile lui despre trecut ; Bolintineanu, oa şi Emineseu în Strigoii, are fantasticul romantic (în Mihnea şi baba, O oră la morminte etc.); pe Bolintineanu, ca şi pe Emineseu, dar fără succes, căci era incult, îl atrag problemele filozofice (Sorin etc.); Bolintineanu, ca şi Emineseu, are muzică în versuri, muzică simplă, e drept, vals, şi nu simfonie, ca Emineseu, dar muzică — şi e singurul poet muzical dinainte «de Emineseu. * In 1869. | ( 315 î- ...Şi poate şi la înger de pază (1871), care ţine încă de inspiraţia şi factura poeziilor de adolescenţă : * CSnid suîletu-mi noaptea veghea în esbaze Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază... Bl, veghea mea sfântă, amicul fidel... Cu privire la Mortua est l şi la Venere şi Madonă, cetitorul va protesta, probabil. Aceste poezii, mai ales, au încîntat adolescenţa noastră. De aceea ne sînt scumpe. Dar tocmai faptul că aceste poezii încântă mai ales adolescenţa este o dovadă de inferioritatea lor estetică. O altă dovadă, analoagă, e aceea că imediat după ce Emi-nescu a început să fie primit în antologii (acum vreo treizeci şi cinci de ani), poeziile care nu lipseau din antologii — ba de cele mai multe ori singurele oare aveau acces în acele cărţi oficiale — erau -acestea două, fiindcă erau mai simple, mai aproape de mentalitatea epocii precedente — adică inferioare celorlalte poezii ale lui Emineseu. Pe lingă ele, era primită în -antologii şi Epigonii, pentru partea primă — imnul închinat scriitorilor anteriori, patruzecioptişti. Patruzecioptismul şi patriotismul din această parte din Epigonii ţineau în stimă această poezie, care nu mai are simplicitatea celorlalte două. Şi-n adevăr, prima poezie bună a lui Emineseu este Epigonii (1870). Avînd de expus o realitate, supunerea la obiect dă substanţă fanteziei sale şi i-o disciplinează. Acum are tradus fapte în imagini. Iar în partea a doua a poeziei, de exprimat o idee, o atitudine asupra unei realităţi definite. Dar Venere şi Madonă, Mortua est!, înger de pază sînt tipărite în Convorbiri, sînt poezii de tinereţă, şi nu de adolescenţă, avem, oricum, mărturisirea lui Maiorescu că Emineseu voia să le corecteze, deci să le pună în volum, — aşa că nici v-arbă nu poate fi de lipsa lor din vreo ediţie. Numai cit, să nu uite nici un editor să tipărească la începutul volumului prefaţa din 1883 a lui Maiorescu, sau cel puţin pasagiul în care se spune că Emi-nescu avea de gând să corecteze aceste poezii. Şi, dacă * Prima formă inserată în Geniu pustiu (eoa. 1868—1869). 316 se poate, să atragă atenţia asupra ideii dezvoltată mai sus : că Emineseu, dacă-şi tipărea singur volumul, poate renunţa la aceste poezii. Problema mai grea e a postumelor. Nu a ciornelor, tipărite subt numele de „Postume*4, ci a adevăratelor postume, ca de pildă sonetul Veneţia, Dalila etc. Despre ciorne nu vom vorbi aici. în cele ce urmează, euvîntul postume trebuie luat, întotdeauna, în înţelesul dat de noi mai sus. Ediţia Socec, care pune cîteva .postume, nu le însamnă ca postume. Tot aşa ediţia Scurtu, care pune şi mai multe. Ediţia d-lui Adamescu vrea să nu pună nici o postumă. (Vom vedea dacă reuşeşte sau nu.) Ediţia d-lui Bogdan-Duică declară că pune şi postume. (Vom vedea dacă a reuşit să distingă postumele de ne-postume.) în ediţia primă a poeziilor lui Emineseu (la Socec), datată 1884, Maiorescu, editorul, spune în prefaţa datată decemvrie 1883 că a adiunat „toate poeziile lui Emineseu publicate în Convorbiri literare de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate pană acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare„Publicarea, adaogă Maiorescu, se face în lipsa poetului din ţară**. (Emineseu era nebun, într-un sanatoriu din Viema.) Aşadar, ediţia I Socec (Maiorescu) din 1884 conţine : 1. Toate poeziile din Convorbiri literare publicate de însuşi Emineseu înainte de apariţia volumului — adică poeziile de la Venere şi Madonă (1870) până la Doina (1883, iulie). 2. Şi poezii „aflate numai în manuscript pe la unele Somnoroase păsărele Şi dacă... * Din valurile vremii... Cînd amintirile... * S-a dus amorul... * Pe lingă plopii fără soţ * Adio * * Poezii încredinţate de Emineseu însuşi lui Iosif Vulcan pentru Familia. persoane particulare**, adică : Glossa Odă (în metru antic) Sonetul Veneţia. Se bate miezul nopţii... Peste vîrfuri De-or trece anii... Lasă-ţi lumea... 317 Te duci.,. Ce e amorul?* . Mai am un singur dor La mijloc de codru... Trei variante ale Ce te legeni... precedentei Sonetul Iubind în taină Cu mine zilele-ţi adaogi Sonetul Trecut-au anii... Aşadar, aceste 25 de poezii au apărut întâia pară în. ediţia I Maior eseu. ** Această constatare vine în contradicţie cu opinia d-lor Bogdan-Duieă şi Adameseu, care afirmă că aceste poezii (minus patru) au apărut pentru întâia" oară în Convorbiri literare din. ianuarie şi februarie 1884. Aceşti istorici literari se înşală. Volumul apăruse înainte de numărul de ianuarie al Convorbirilor, deci poeziile de mai sus au apărut întâi în volum şi apoi în Convorbiri. E de mirare că d-nii Adameseu şi Bogdan-Duieă nu aU dat cuvenita atenţie acelui „decemvrie 1883“ de, siibt prefaţa lui Maiorescu. Nici faptului că Maiorescu spune că a pus în volum două .grupe de poezii („poeziile publicate în Convoribiri..., precum şi cele aflate până acum în manuscript etc.“), de unde urmează că cele din urmă nu puteau fi numai patru poezii, căci numai pentru patru Maiorescu nu spunea „precum şi cele“, d : „precum şi cîteva“ etc.. etc. Dar .aceşti istorici literari puteau să afle cel puţin din revistele şi ziarele vremii că volumul a apărut înainte de Convorbiri. Apariţia volumului este anunţată chiar în Convorbiri, în nr. de la 1 ianuarie 1884 (Poezii de Mihail Eminescu cu portretul autorului şi o prefaţă de T. Maiorescu, un voi. în 8°, 307 pag., Editura Sooec et. Comp., Bucureşti, 1884). Apariţia volumului e anunţată şi în nr. de ianuarie 1884 al Familiei, la rubrica „Literatură şi artâ“ („Poeziile lui Eminescu au apărut în Bucureşti într-un volum de 300 pagini, frumos tipărit.'.. Prefaţa scrisă de d. Titu Maiorescu sună astfel : [urmează citaţia]"). Contemporanul anunţă şi el în ianuarie apariţia volumului. Mai mult! Se poate preciza şi ziua cînd a apărut volumul. Apariţia volumului este anunţată în ziarul * Vezi nota de la p. anterioară. De adăugat poezia Crticilor mei (ultima din ed. Miaiorescu). ** Şase întîi în Familia. 318 Românulu de joi, 22 decembrie 1882, la rubrica „sciţi „ d-ale 1 ianuarie 1884. Dar cum puteau să apară „întâia oară" în acest număr din Convorbiri nişte poezii tipărite Intr-un volum anunţat ca apărut în chiar acest număr din Convorbiri 1 Şi cu atît mai puţin puteau să apară întâia oară în Convorbirile din februar 1884 aproape tot restul de poezii (18 la număr) — când volumul, acum, apăruse de două luni şi era anunţat chiar în Convorbiri încă din luna trecută ! Şi se găsea în bibliotecile «cumpărătorilor ! Dar «chiar şi poezia Iar cînd voi fi pămînt, reprodusă de Familia din volum, în n-ral ei de la 18 mart 1884, d-nii Adameseu şi Bogdan-Duieă o declară publicată „întâia oarâa în Convorbiri! — deşi Familia spune clar, în informaţiile ei literare din acelaşi număr, că reproduce această poezie din volum — din volumul deja de trei luni apărut şi probabil aproape epuizat, căci în curînd apare o «altă ediţie. D-nii Adameseu şi Bogdan-Duieă, necetind cu atenţie prefaţa lui Maiorescu, nedînd importanţa cuvenită datării acelei prefeţe, nacereetînd cronica şi bibliografia ziarelor şi a revistelor (nici chiar a «acelora care conţin, reproduse, poezii de Eminescu şi pe care deci le-au avut în mină), nepunîndu-şi întrebarea pentru ce Eminescu a publicat 319 (adică ar fi publicat) deodată 18 poezii la un loc în Convorbirile din februar, neimpunîndu-şi nici 1103 din aceste obligaţii şi nepunîndu-şi nici una din aceste probleme, fireşti, d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică socot toate acele poezii ca tipărite „întâia oară" în Convorbiri (şi una în Familia). Ba, ceva mai mult, indiferent de locul publicării, d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică nemaiţinînd samă că Eminescu era nebun la Viena, consideră aceste poezii ne-postume, „date" adică de însuşi Eminescu, „cu voinţa luia, cum se exprimă d. Adamescu, subliniind însuşi ultimele cuvinte. Şi fiindcă 4 din „poeziile rămase în manuscript pe la .persoane particulare11 nu au fost reproduse de Convorbiri din volum (Iubind în taină, Trecut-au anii.... Mai am un singur dor, Nu voi mormînt bogat), pe aceste patra poezii d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică le consideră postume, socotindu-le ca singurele poezii „rămase în manuscript pe la persoane particulare" şi deci publicate fără voinţa lui Eminescu. Şi fiindcă d. Adamescu nu vrea să pună în ediţia sa postume, apoi aceste patru poezii admirabile lipsesc din ediţia sa. Iar d. Bogdan-Duică, care pune în ediţia sa şi postume (ba încă prea multe), zice că cu aceste patru poezii se „încep postumele" din ediţia sa ■— după ce transcrisese deja 21 de poezii tot atît ide „postume" ca şi aceste patru... Aşadar, rezultă faptul extraordinar că aceste patru poezii, care au aceeaşi provenienţă ca şi celelalte (de la „persoane particulare"), care au apărut „întâia oară" în acelaşi loc şi în acelaşi timp (ediţia I Maiorescu), oare au aceeaşi soartă şi aceeaşi istorie, sînt totuşi, numai ele, postume, fiindcă d. Iacob Negruzzi sau Iosif Vulcan n-au avut bunăvoinţa să le reproducă din volum într-un număr oarecare din Convorbiri ori din Familia. Dacă d. Iacob Negruzzi sau Vulcan le reproduceau şi pe acestea, atunci ele nu mai erau postume pentru d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică. Iar dacă d. Iacob Negruzzi sau Vulcan nu reproduceau Glossa, ori Cînd amintirile..., ori Te duci..., etc., atunci şi acestea erau postume pentru d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică ! Această... transfigurare a istoriei literare este o moştenire de la .ediţia Şaraga. Ediţia Şaraga, cea dintâi care a însemnat subt fiecare poezie locul şi data primei 320 ei apariţii, a notat subt fiecare din aceste 25 de poezii : „Convorbiri literare, no. cutare". După ediţia Şaraga s-a luat Scurtu, după Scurtu d. Adamescu, şi după d. Adamescu, d. Bogdan-Duică... Realitatea, încă o dată, este că toate aceste 25 de poezii au fost „aflate în manuscript pe la unele persoane particulare" şi deci toate stau în acelaşi raport cu „voinţa" lui Eminescu. Şi dacă patru din ele sînt postume, atunci toate sînt postume. Dealtfel, tipărite pentru „întâia oară" în volum ori în Convorbiri —• lucrul este indiferent din punctul de vedere al postumităţii lor, fiindcă chiar dacă ar fi apărut „întâia oară" în Convorbiri, cînd Eminescu era nebun de-atîta vreme, şi mai era şi absent din ţară —, aceste poezii tot fără „voinţa" şi ştirea lui ar fi fost tipărite şi tot după „manuscripte de pe la persoane particulare" — consideraţie care, cu toată ignorarea istoriei acestor poezii, ar fi putut opri pe d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică să facă nefireasca vivisecţiune şi să considere postume numai patru din ele. Cu privire la problema locului şi timpului primei apariţii a acestor poezii ale lui Eminescu, vom adăoga că Pe Ungă plopii fără soţ (redactată exact aşa cum o ştim cu toţii) n-a apărut întâia oară nici în volum, nici în Convorbiri, ci în Familia de la 28 august 1883 (cînd Eminescu era nebun. Deci tipărită după uh „manuscript" de la vreo „persoană particulară"), aşa încît cei ce însamnă locul şi data apariţiei poeziilor lui Eminescu trebuie să pună subt această poezie : „Familia, 28 august 1883". Scurtu ştia acest lucru, dar în ediţia sa, în care subt fiecare poezie însamnă locul şi data primei apariţii (cu aceleaşi greşeli ca şi la d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică), subt această poezie cetim : „Convorbiri, 1 februarie 1884“ f Pe de altă parte, Diana, care e în Convorbiri de la 1 februar 1884, lipseşte din ediţia Maiorescu. A fost probabil găsită „pe la persoane particulare" mai tîrziu decît apariţia volumului., Diana e apărută, în adevăr, „întâia oară" în Convorbiri. Numai ea ! Ediţia I Maiorescu n-a cunoscut-o Scurtu. Dar a analizat-o amănunţit. El zice că din ediţia aceasta lipsesc poeziile tipărite în Convorbiri după 1883 — adică deocamdată poeziile luate de Convorbiri tocmai din ediţia în oare Scurtu spune că ele lipsesc. Mai zice că din ediţia 321 aceasta lipsesc Floare albastră şi înger de pază — ceea ce nu este adevărat. Mai adaogă că numai în ediţia II apare portretul lui Emineseu, ceea ce iarăşi nu este adevărat, căci portretul este şi în ediţia I. Să discutăm acum problema dacă aceste 25 de poezii, rămase „în manuscript pe la persoane particulare" şi tipărite de Maiorescu, pe cînd Emineseu era nebun la Viena, sînt, în adevăr, postume. întrebarea dacă pot fi postume nişte poezii apărute în publicitate, pe cînd autorul lor trăieşte, ar putea surprinde pe oricine, dar nu şi pe d-nii Bogdan-Duică şi Adamescu, pentru care, cum am văzut, poeziile „aflate în manuscript pe la unele persoane particulare" sînt postume. Dacă toate cele 25 de poezii sînt de „pe la persoane particulare", atunci, după criteriul domniilor lor, toate sînt postume. Şi într-o altă ediţie a poeziilor lui Emineseu, d-lor trebuie să le treacă printre postume,' corectînd locul şi data apariţiei acestor poezii, arătînd că au apărut „întâia oară" în ediţia I Maiorescu. Criteriul că poeziile de „pe la persoane particulare" sînt postume e just. Emineseu fiind nebun, fiind la Viena, poeziile fiind tipărite fără „voinţa" şi ştirea lui — lucrurile s-au petrecut exact ca şi cum el ar fi fost mort. Ca şi cum s^ar tipări acum într-un volum de Vlahuţă nişte poezii „aflate până acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare". Dar cineva ar putea obiecta că Emineseu a avut momente de remisiune, cînd era lucid, cînd şi-a văzut volumul. Şi că, din faptul că a lăsat lucrurile aşa cum le-a găsit orînduite pe vremea cînd era nebun la Viena, ar rezulta că avem voinţa lui exprimată. Şi că, deşi postume cînd au apărut, aceste poezii au încetat să mai fie postume din momentul cînd Emineseu, devenind lucid pentru un timp, a aprobat publicarea lor. Acest lucru însă îl poate spune oricine, afară de d-nii Bogdan-Duică şi Adamescu. Căci domniile-lor, cum am văzut, consideră poeziile cite le cred „rămase numai în manuscript etc." drept postume, cu toate că, ipotetic, Emineseu ar fi aprobat mai pe urmă publicarea lor. Obiecţiunea întrevăzută nu poate avea un fundament serios. 322 Ştim că Emineseu avea de gînd să-şi corecteze o mulţime de poezii. Ştim că avea de gînd să le dea un titlu: probabil Lumină de lună. Trebuia să le dea o ordine în volum. Ori cronologică (adică altfel decît în ediţia I), ori conform unui plan oarecare al său (deci altfel iarăşi decît în ediţia I, în care ordinea e dată de Maiorescu). Dacă Emineseu era în stare să mai exercite o „voinţă", atunci ediţiile II şi III, apărute înainte de moartea sa, ar fi fost modificate cu siguranţă — poeziile ar fi fost corectate ; orînduite cronologic, ori conform planului său; volumul intitulat. Aceasta cu siguranţă, şi cel puţin (căci putea să mai adaoge poezii, pe care le avea) etc. Dar ediţiile II şi III au fost reproducerea primei ediţii şi mereu însoţite de aceeaşi prefaţă a lui Maiorescu, în care se spunea că poeziile apar fără corecturile pe care avea de gînd să le facă poetul etc. — întocmai ca şi cum Emineseu ar fi fost mort, sau, dacă voiţi, întocmai ca şi cum Emineseu ar fi fost mereu nebun la Viena. Dar discuţia de mai sus e im lux. Căci Emineseu, în perioadele .de „însănătoşare", nu mai era omul de altădată, cum ne spun toţi. Maiorescu zice că după „în-sănătoşare" Emineseu era „degenerat în forma lui intelectuală şi eticăa. Aşadar, marele poet murise. Rămăsese altcineva, cineva inferior — inferior creatorului poeziilor, inferior volumului. Realitatea este că în perioadele de „însănătoşare", toată lumea a făcut ce-a „voit" cu opera lui Emineseu şi chiar cu numele lui — afară de el. Cînd Morţun pregătea ediţia prozei sale, însoţită de poeziile de adolescenţă şi de cîteva poezii postume culese din reviste ori ziare — Emineseu credea că. Morţun pregăteşte a treia ediţie a poeziilor, deşi Morţun îi scrisese despre ce e vorba. Dar cînd spunea că Morţun îi pregăteşte ediţia a IlI-a a poeziilor, Emineseu nu mai avea scrisoarea lui Morţun la el — şi uitase despre ce-i scrisese Morţun ! Dealtfel, la autopsie i s-a găsit creierul ramolit. Dar ajunge să-i privim fotografia din timpul „însănă- 323 toşării" — acel bătrîn pierdut care nu mai samănă deloc cu autorul Scrisorilor şi al Luceafărului — ca să înţelegem că diagnoza lui Maiorescu e justă şi că autorul Scrisorilor murise ! Aşadar, poeziile aflate „pe la persoane particulare" sînt postume — şi, în ediţiile lui Emineseu, aceste poezii trebuiesc trecute în rubrica respectivă. Numai cît, cum am văzut, aceste poezii nu sînt patru, cum cred d-nii Adamescu şi Bogdan-Duică, ci 25, floarea poeziei lirice a lui Emineseu. Dar înainte de a păşi mai departe, trebuie să mai lămurim o problemă. Cinci din aceste poezii au fost publicate în Familia mai înainte de a apărea în volum, şi anume : S-a dus amorul... (24 april, 1883), Cînd amintirea (sic) (15 maiu, 1883), Adio... (subt titlul : De-acuma) (5 iunie, 1883), CV e amorul ? (17 iulie, 1883), Pe Ungă plopii fără soţ (28 august, 1883). * Aceste poezii, afară de Pe Ungă plopii fără soţ, sînt variante inferioare ale poeziilor tipărite apoi în volum. ** Cea mai inferioară, în comparaţie cu poezia definitivă, e prima din ele, cea din 24 april 1883, S-a dus amorul... Cu privire la cele două din urmă (printre care e şi Pe Ungă plopii fără soţ, cu forma definitivă), nu e nevoie de nici o discuţie. Publicate în vremea nebuniei lui Emi-nescu, sînt şi ele, fără îndoială, tipărite după manuscrise rămase la vreo altă „persoană particulară".*** Dar celelalte, tipărite înainte de îmbolnăvirea lui Emineseu ? Dacă aceste poezii le-am socoti date de însuşi Emi-nescu Familiei, atunci ele ar fi variantele pe care ar trebui să le punem în ediţiile poeziilor lui Emineseu — şi nu variantele din ediţia I Maiorescu, variante „pos- * De adăugat două poezii: Şi dacă... (Familia, 46, 13/35 noiembrie 188®) şi Din noaptea... (Familia din 12/24 februarie 1884), ultima apărută în Familia după ediţia Maiorescu, unde nu figurează. ** Se supralicitează intervenţiile lui Maiorescu. *** Persoana particulară e aci Iosif Vulcan, care primise poeziile de la Emineseu. tume44, luate de la „persoane particulare41. Ar urma, deci, faptul extraordinar ca să considerăm definitive şi bune variantele inferioare. Este însă imposibil de închipuit că însuşi Emineseu a dat Familiei variante inferioare, poezii neisprăvite. Prima, cea din 24 april 1883, S-a dus amorul..., are expresii inestetice, e cu mult inferioară în unele strofe poeziilor de tinereţă, pe oare voia să le corecteze. Putem admite că Emineseu a dat-o Familiei, în forma ei informă, şi apoi a dus-o la perfecţie ? E imposibil. Pentru ce-ar fi dat-o ? Afară de asta, în april (cu două luni înainte de a înnebuni), Emineseu trebuie să fi avut gata toate sau cel puţin aproape toate cele 25 de poezii rămase de la el cînd a înnebunit. (Aceste 25 de poezii sînt doar un sfert din opera lui întreagă !) Atunci pentru ce, avînd poezii definitive, ar fi dat el Familiei o poezie neisprăvită şi atît de imperfectă ? Nu rămîne alt răspuns decît (acela că nu Emineseu, ci altcineva, un prietin al lui ardelean („o persoană particulară44), avînd poezii de ale lui neisprăvite, le-a dat Familiei. Cum de-a dat, fără voia lui Emineseu, pe cele tipărite înainte de nebunia lui, nu ştiu. Cum de n-a protestat Emineseu la apariţia primei, celei mai urîte, aşa îneît să nu mai fie posibilă' publicarea celorlalte, nu ştiu. In iunie, cînd apare în Familia poezia De-acuma (= Adio), Emineseu trebuie s-o fi avut gata în altă formă, în forma ei definitivă (căci el în curînd înnebuneşte) ; şi totuşi, în Familia apare o variantă inferioară. în sfirşit, după ce înnebuneşte, cînd, acum, existau in ultima variantă toate aceste 25 de poezii, încă tot mai apare în Familia una din aceste poezii — în variantă inferioară !~ După criteriul d-lor Adamesou şi Bogdan-Duică, pentru care tot ce e publicat în reviste e sfînt şi dat de Emineseu, chiar dacă Emineseu era nebun şi absent din ţară, aceste variante rele şi mai ales cele publicate cînd Emineseu era sănătos ar trebui să aibă prioritate, .asupra variantelor bune apărute „întâia oară41 în volum.. . După noi, toate sînt „date44 fără „voinţa44 lui Emineseu, şi prin urmare sîntem liberi să alegem varianta oea bună. ...... Insistăm : S-a dus amorul.,., variantă rea şi inestetică, a fost publicată cînd Emineseu era sănătos în Bucu- 325 reşti. S-a dus amorul..., varianta cea bună, a fost publicată cînd Eminescu era nebun la Viena. Dacă n-ar fi ambele publicate fără voinţa lui Eminescu--------ci numai a doua, lucrul s-tar complica rău de tot, cum am văzut mai sus. Dacă cele 25 de poezii sînt postume, atunci din acest fapt rezultă o mulţime de concluzii interesante, dintre care unele condiţionează însăşi fizionomia literară a lui Eminescu. Aceste 25 de poezii, dacă sînt postume, pun, ca orice postume — ba mai mult decît postumele altor scriitori —, o mulţime de întrebări. Să ni le punem şi noi. Sînt aceste postume poezii definitive, cum am spus mai sus, ori nu ? Perfecţia lor teste o dovadă că ele sînt gata, adică adevărate poezii postume. Dar în afară de frumuseţea şi perfecţiunea lor, constatată de noi subiectiv, avem şi o cvasi-probă obiectivă că aceste 25 de poezii sînt definitive. Am văzut că ele au fost adunate de Maioresou de pe la persoane particulare. Dacă (acest „dacă" face ca proba să fie numai o cvasi-probă) aceste poezii au fost date de însuşi Eminescu acelor persoane particulare, atunci ele trebuiau să fie definitive, căci altfel nu le-ar fi dat. Dar am văzut că în Familia au apărut variante inferioare, poezii neisprăvite, aflate, totuşi, la vreo „persoană particulară". Acele poezii însă trebuie să fi fost date Familiei de o singură „persoană particulară", foarte aproape de Eminescu, cineva amestecat de aproape în afacerile sale — şi în ciornele sale. Gu privire însă la cele 25 de poezii, e vorba de mai multe persoane particulare. Şi nu numai că avem dreptul să presupunem că le-a dat însuşi Eminescu şi că el le socotea bune, dar avem chiar dlatoria să facem această presupunere. Şi probabil că acele persoane, sau unele din ele, vor fi fost femei, şi încă de acele faţă cu care Eminescu o fi avut cel mai mare interes să apară perfect! Impresia noastră subiectivă că poeziile sînt gata întăreşte această presupunere — iar presupunerea ar confirma impresia 326 subiectivă... Dar, în strictă logică, problema rămîne deschisă. 1 Acum ne punem o altă întrebare. Ar fi tipărit Eminescu toate aceste 25 de poezii ? Sînt poeţi care scriu bucăţi mai uşoare, cu un caracter mai ocazional, consemnînd impresii, dacă se poate zice aşa, minore, pe care le dau la cunoscuţi (sau la cunoscute...), dar nu le publică, ori nu le publică decît în operele complecte. Nu cumva printre aceste 25 de poezii există unele de felul acesta ? Aşa, de pildă, ca să dau numai un singur exemplu, ar fi publicat Eminescu De-or trece anii..., poezia aoeea cu „nu ştiu ce“ şi „nu ştiu cum“, perfectă ca formă, dar care nu e tocmai faimoasă ca gen ? Sau ar fi publicat Eminescu '(ca să luăm un exemplu din poeziile inspirate după alţii) Somnoroase păsărele ? Şi, dacă ar fi publica t-o, ar fi mărturisit izvorul? Şi, cu aceasta, am ajuns la una din cele mai importante utilităţi ale acestei discuţii şi a necesităţii de a despărţi poeziile ne-postume ale lui Eminescu de cele postume. Dacă sonetul Veneţia şi alte poezii traduse ori inspirate după alţii n-ar fi postume, Eminescu, fără să fie un plagiator, n-ar fi totuşi omul pe care-1 ştim, de o supremă delicateţă sufletească şi stăpînit de supreme scrupule morale, tot atît de înalte ca şi poezia lui, cu privire la arta lui. E posibil ca printre cele 25 de poezii să se mai descopere traduceri ori inspiraţii. (Mi se pare că am cetit undeva că şi poezia Şi dacă... ar avea un model străin * *). Caracterul de postume al poeziilor inspirate după alţii (şi al celor oare eventual s-^ar mai descoperi că sînt inspirate) apără pe Eminescu de orice bănuială de incorectitudine literară. Bineînţeles că incorectitudinea aceasta, chiar de-ar fi existat, aproape nici nu ar fi fost o incorectitudine... căci „traduceri14 ca aceea a sonetului Veneţia sînt opere originale. Şi s-ar putea zice fără pa- 1 Ca să fim exacţi, vom observa că în două, trei din aceste poezii mai era poate ceva de .perfecţionat, şi dacă Eminescu nu a dus lucrul la capăt, nu putem spune că în aceste poezii sînt. greşeli, ci numai că ele nu au forma definitivă. Aş3» de exemplu, rimele : mizerii *-nătărăii din Glossa, ori motivarea tautologică : „Iubind în taină, am păstrat tăcere"... * Nu are. ♦ Lecţiune greşită pentru mişeii. m r&dox că meritul artistic pur se vădeşte mai bine în astfel de traduceri decît chiar în poeziile originale, căci e mai uşor de găsit forma perfectă şi admirabilă pentru propriile tale idei decît pentru ale altora. După mine, proba cea mai puternică a artei infinite a lui Eminescu sînt „traducerile" lui. Şi faptul că s-a aplicat cu atîta răbdare şi înverşunare să scoată o perlă din sonetul Veneţia (dovadă mulţimea variantelor) — dintr-o poezie care nu era a lui * — ne arată pe artistul de rasă din el. Cele 25 de poezii, publicate întâia oară de cînd Eminescu era nebun şi absent din ţară, mai pun şi o altă problemă : aceste poezii, aproape toate de o frumuseţă incomparabilă şi (afară de Scrisori şi de Luceafărul) partea cea mai frumoasă a operei sale — pentru ce nu le-a publicat Eminescu ? Căci el trebuie să le fi isprăvit de mult, Şi, cum am văzut, alcătuiesc un sfert din opera sa totală, iar ca număr, sînt mai mult de un sfert. Eminescu n-a mai publicat nimic din septembrie 1881 pănă în aprilie 1883. Şi totuşi, avea atîtea poezii definitive înainte de nebunie, toate definitive. Să se bage de samă că, afară de Scrisoarea IV din 1881 (poezie de idei, filozofia iubirii, poezie de semnificaţie generală), Eminescu n-a mai publicat poezii de dragoste de la 1879 (Despărţire) ori de la 1880 (dacă O, mamă..., poate fi socotită poezie de dragoste). Şi nici altfel de poezie uşoară, lin ultimii săi patru ani (din puţinii ani de viaţă literară — şi chiar de viaţă), el n-a publicat decît poezie mare, poezie de concepţie, Scrisorile şi Luceafărul şi Doina, tot poezie „mare" şi de concepţie. Nu cumva, acum, la maturitate, şi cînd avea un stagiu ca om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale — nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice elegii amoroase ori invitaţii la dragoste şi alte poezii tot „uşoare" — şi unele traduse ? Nu cumva credea că de-acum înainte nu mai e de demnitatea lui decît poezia mare, ca Scrisorile şi Luceafărul ? Putea oare teoreticianul, devenit faimos, al păturilor suprapuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui * E a lui G. Cerri. 328 partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei să publice : Mi te dă cu totul mie Nu zi ba de te-oi cuprinde Cu săruturi aprinse suflarea să ţi-o-nec S-ascult de glasul gurii mici O oară şi să mor Dar nu mai pot... Nu vezi că gura-mi arsă e de sete ? Jalnic and de viu chinuit ca Nessus, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări. Ori chiar, şi acestea nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci : De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură... Tu rămîi la toate rece. Mai am un singur dor, în liniştea sării Să mă lăsaţi să mor etc. Ori ideea de sinucidere din Se bate miezul nopţii. * Că Scria şi poezii în genul acesta, nu numai poezie de concepţie ca Scrisorile şi Luceafărul, e altă vorbă. El nu scria ca să publice, cum mărturiseşte Maiorescu. („Unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mină şi să-l dea la Convorbiri“.) Scria din plăcerea de a crea. Publicitatea la Eminescu era eu totul altă etapă, şi se producea numai dacă „unul sau altul îi lua poezia din mxnă“. Iar acum, în ipoteza noastră, chiar dacă cetea astfel de poezii la „Junimea", nu mai lăsa „din mină" pentru tipar poezii în care se lamenta de „durerile iubirii". * Poezie detaşată din poemul dramatic Andrei Mureşanu (a treia variantă, 1876). 329 Şi poate, la această cauză, a mai contribuit şi o alta, de ordine mai intimă. Eminescu lucra unele poezii ani întregi, pentru că lucra deodată la o serie de poezii. Vorbind în genere, am putea zice că el îşi lucra deodată toate poeziile concepute. De aici urmează că, chiar dacă poeziile de dragoste conţineau, la origine, sentimente pentru anumite femei, mai apoi, când le isprăvea, erau anacronice faţă de romanul de dragoste care le provocase şi aveau de obiect, în sensibilitatea sa, amorul şi femeia în genere. în cele 25 de poezii de care e vorba, Eminescu are şi declaraţii ori chemări de iubire, şi constatări că nu mai iubeşte, şi lamentaţii din cauza iubirii duse ori înşelate, şi nostalgii după iubirea de altădată etc. Dar femeile mu pot pricepe „impersonalitatea“ aceasta a poeziei. Imaginaţi pe Veronica Micle, care dădea în vremea aceasta asalturi dezesperate şi inutile lui Emi-nescu, acum rece cu ea, cetind Lasa-ţi lumea..., deci evident adresată altei femei. Ori imaginaţi pe d-na Poenaru sau pe Mite Kremmitz, cele, cel puţin, două amoruri mai lungi ale lui Eminescu cit a stat la Bucureşti, cetind : „A noastre inimi îşi jurau credinţă pe toţi vecii, / Cînd pe cărări se scuturau de floare liliecii etc.“ şi alte lamentaţii după iubirea şi iubita de altădată. Publicistul ar fi făcut încurcături mari omului — şi cum nu era deloc publicist de poezii (ne raportăm din nou la mărturia lui Maiorescu), îi era foarte uşor şi firesc să nu-şi încurce viaţa cu literaturismul. O fi una din aceste împrejurări, or fi mai multe din ele, or fi toate, sau n-o fi nici una din ele cauza pentru care Eminescu nu a publicat aceste poezii — fapt este că Eminescu însuşi nu a dat publicităţii cele mai frumoase poezii de dragoste. De aici urmează cîteva concluzii cu privire la fizionomia literară a lui Eminescu din vremea sa. Aceste 25 de poezii nu fac numai mai bogată opera lui Eminescu, ci îi schimbă întrucîtva şi caracterul. Mai întăi, ca manieră sau ca „şcoală“ literară. Fără ele, Eminescu e un poet mai romantic, şi în fond, şi în formă, şi dă impresia că e influenţat de literatura germană de la un capăt la altul al operei sale. Cu aceste 25 de poezii se accentuează realismul îh fond şi simpli^ 330 eitatea clasică în formă, adică a doua manieră a lui Eminescu, care începuse de pe la 1879. Dar să trecem la alt punct de vedere. Pentru urmaşi, Eminescu e un mare poet al amorului, un poet oare a cîntat parcă mai mult amorul, şi un amor trist, „pesimist14. Impresia aceasta însă n-au avut-o cei care au fost contemporani cu activitatea sa poetică, atunci cînd cele 25 de poezii, în cea mai mare parte de amor, erau încă necunoscute. Dar prin cele 25 de poezii Eminescu nu numai că şi-a schimbat (ori complectat) fizionomia, ci a devenit şi un poet mai mare, căci aceste poezii sînt cea mai frumoasă poezie lirică a lui Eminescu. Dar dacă Eminescu ar fi trăit, ar fi publicat el oare aceste poezii ? Fireşte că da. Nici una din ipotezele de mai sus, cu privire la cauzele pentru care el le-a păstrat în saltar, nu presupune eterna lor nepublicare. Nici chiar ipoteza că acum era sociolog şi luptător social grav: Publicate în volum, nici unul din inconvenientele analizate mai sus n-ar mai fi subsistat. In volum, poeziile acestea prea personale ar fi devenit părţi constitutive ale operei sale întregi. Caracterul actual de mesagii adresate publicului, pe care-1 au poeziile în reviste, şi mai ales caracterul special de mesagii de amor adresate unor femei ar fi dispărut. Dovada celor de miai sus o formează... volumul poeziilor lui Eminescu, aşa cum îl cunoaştem astăzi. Eminescu a fost fără îndoială un om tot atît de excepţional din punct de vedere moral ca şi intelectual. Cu toate acestea, psihologia lui, presupusă în discuţia de mai sus, nu ane nevoie nuimaidecît de ipoteza excepţionalei sale rezerve şi delicateţi sufleteşti. Şi nici de vreo situaţie personală excepţională en titre al unei grave ideologii şi campion al unui puternic curent social şi moral. Intimităţi sufleteşti ca acele din poeziile lui ţinute în saltar, „mesagii44 de acestea le dă eu greu în reviste orice scriitor miatur şi mai cu vază. Eu cunosc poeţi care se comportă ca şi Eminescu, fără să fie personagii cu roluri atît de grave. Cunosc un poet de talent a cărui rezervă i-a condiţionat chiar genul literar. * * G. Topîreeanu, autor de parodii. 331 Trebuie sâ adăogăm însă că, în vremurile romantice, scriitorii erau mai puţin rezervaţi. Romantismul este doar subiectivism şi spovedanie indiscretă. Convorbirile, pe vremea cînd publica Emineseu, sînt pline de poezii — iscălite cu nume cunoscute, mai adesea necunoscute azi, uneori cu tot felul de iniţiale —în care autorii, adesea simpli „particulari14, îşi dezmiardă şi-şi sărută iubitele pe coloanele venerabilei reviste, ba chiar se fidanţează cu ele. în mijlocul acestor anunţuri de fericiri şi nefericiri amoroase, poeziile lui Emineseu publicate de el însuşi fac aproape impresia de... impersonalitate şi transcendentalism. Emineseu, cu toată sinceritatea lui lirică, excesivă poăte pentru sentimentul literar de azi, avea o rezervă şi o discreţie neobişnuită vremii şi manierii romantice de-atunci. Dar vom continua. Viaţa românească, nr. 1, 1927 Pentru Emineseu Articolul meu din Viaţa românească no. 1 despre Ediţiile poeziilor lui Emineseu, şi anume partea în care discut poeziile Mortua est!, Venere şi Madonă şi înger de pază, a stîrnit (cum am şi prevăzut în acel articol) protestări — orale, epistolare şi publice (un articol de ziar cu titlul semnificativ : Pentru „Venere şi Madonăa). în fond, sînt tratat ca un om puţin respectuos faţă de Emineseu. îmi pare foarte bine că Emineseu are admiratori (fervenţi) : credeam că nu mai e „la modă“. Auzeam că ediţiile lui nu se prea desfac. Dar lipsa mea de respect pentru Emineseu ? Ce Dumnezeu ! Se poate închipui un „eminescian" mai credincios decât mine ? Doar şi în articolul din V.r. îmi exprim admiraţia pentru el. Fiindcă nu vreau să planeze prea mult timp asupra mea bănuiala că „atac“ pe scriitorul din lume cel mai 332 r" iubit de mine, mă folosesc de ospitalitatea Adevărului literar ca să-mi lămuresc poziţia luată faţă de poeziile lui începătoare. Ceea ce pare un „atac" în comentariile mele despre cele trei poezii,.arată tocmai „eminescianismul“ meu. II văd atît de mare pe Emineseu, îneît acele poezii, cu toată frumuseţea care nu le lipseşte (fiindcă sînt scrise de el), mi se par absolut inferioare operei lui. Şi cum tema articolului meu nu era analiza operei, ci clasificarea ei din-tr-un punct de vedere cu totul special, nu am analizat aceste poezii, ci am arătat numai defectele lor. Şi poate că, din nevoia argumentării, tonul a fost viu („neres-pectuos"). Trecînd la fondul discuţiei, nu mă pot apăra altfel decît consolidând argumentarea din Viaţa românească, înmulţind probele obiective. Mite Kremnitz — prietena lui Emineseu, muza lui inspiratoare-o bucată de vreme (se zice că poezia Atît de jragedă... e scrisă pentru ea), traducătoarea multor poezii ale lui în nemţeşte — spune (Un Lenau român) că lui i Emineseu nu-i plăcea Venere şi Madonă şi că „o con- damna". Aşadar, posed o dovadă sigură cel' puţin pentru această poezie — dintre cele trei, cea mai scumpă cetitorilor mei nemulţumiţi şi ziarului care reclamă respect „pentru Emineseu". Dealtfel, o strofă din Venere şi Madonă era să fie în Geniu pustiu, ceea ce arată că concepţia acestei poezii, coordonată cu a acestui „roman", e juvenil-romantică. înger de pază e soos din Geniu pustiu şi, cu strofa a doua schimbată, publicat mai tîrziu în Convorbiri. In articol am spus din greşeală că poezia scoasă din Geniu pustiii e Mortua est!). Cu privire la Mortua est!, cred că probele obiective aduse în articol (concepută la 1866, la şaisprezece ani ; inspirată în fond şi formă de Bolintineanu) sînt suficiente. Informaţiile de mai sus despre Venere şi Madonă şi înger de pază îmi închipui că dau un sprijin consideraţiilor estetice din articol, fatal subiective, deci discutabile. Fără a voi... să atac pe Emineseu — din contra, pentru că m-am făcut de mult servantul lui — continuu a crede că aceste poezii de începător sînt inferioare operei lui şi că el ar fi renunţat la ele cînd şi-ar fi adunat 333 poeziile în volum. în această credinţă — cel puţin despre Venere şi Madonă, cea mai eminesciană dintre aceste trei poezii şi cea mai gustată de cetitorii mei şi de ziarul care mă combate —, am în favoarea mea şi opinia lui Emi-nesou, transmisă de Mite Kremnitz. Şi de la opinia despre Venere şi Madonă, aş avea poate dreptul să fac oarecare inducţii despre opinia lui Eminescu relativ la celelalte două poezii. Adevărul literar şi artistic, anul VIII, no. 326, Buc., 6' mart, 1927, p. 8. Ediţiile poeziilor lui Eminescu In numărul din ianuarie 1927 * al acestei reviste am publicat un articol, în care discutam problema poeziilor postume ale lui Eminescu şi în special a celor adunate de Maiorescu de pe la diferite persoane particulare şi publicate de el în ediţia I, din decembrie 1883, după îmbolnăvirea poetului. în articolul de faţă, ne vom ocupa cu poeziile publicate în timpul cît Eminescu a mai vegetat înainte de a muri, rămînînd ca în continuare să discutăm şi alte probleme impuse acelora care îşi iau sarcina de a edita poeziile lui Eminescu. Obiectul articolului de faţă, ca şi acela al articolului trecut, se reduce la cercetarea raportului dintre scriitor şi operă — dar un raport special, mai mult de domeniul biografiei. O operă scrisă şi publicată de un autor în plenitudinea însuşirilor sale — o alta scrisă în acelaşi timp, dar nepublicată de el, fiindcă nu i s-a părut bună, ori pentru că nu era redactată definitiv, ori din alte cauze —, o alta, scrisă într-o vreme cînd autorul era degenerat, şi publicată de el —, o alta, scrisă tot în această vreme, dar publicată de alţii... iată atîtea raporturi dintre operă şi autor, pe oare dacă nu le cunoaştem exact nu vom putea judeca cum trebuie valoarea şi chiar genul talen- * Ediţiile poeziilor lui Eminescu, V. r,, 1, 1927, voi. de faţă, p. 309. > 334 tului unui scriitor, şi verdictul nostru va fi dat în/necu-noştinţă de cauză. Fireşte că nu orice operă merită această cercetare amănunţită — decît doar din consideraţia că orice realitate trebuie să fie redată exact. Cu privire la Eminescu însă, nu e vorba de un simplu adevăr pentru adevăr. Nu adevărul merită toată strădania, ci Eminescu. * * Dar să ne întoarcem la cercetările noastre. Ne vom ocupa acum cu poeziile publicate de la ieşirea lui Eminescu din sanatoriul din Viena şi pănă la moartea lui, mai exact, de la 1 iulie 1885 pănă la 1 iulie 1887, căci numai în acest interval de timp s-a mai publicat ceva din opera lui. Toţi editorii lui ne spun că poeziile „publicate de Eminescu14 în acest timp sînt : Sara pe deal (Convorbiri, 1 iulie 1885), La steaua (Convorbiri, 1 decembrie 1886) **, De ce nu-mi vii..., (Convorbiri, 1 februarie 1887), Kamadeva (Convorbiri, 1 iulie 1887). Dar în anii aceştia Eminescu nu a „publicat44 numai atîta ! O jumătate de an după publicarea poeziei Sara pe deal, el a publicat Dalila (nu întreagă) ***, la 1 ianuarie 1886, în Epoca ilustrată. Din ediţia d-lui Adamescu („Cartea românească44) lipseşte poezia Dalila. Cetitorul nu are această a V-a Scrisoare a lui Eminescu. Această amputare a operei lui Eminescu se datoreşte faptului că d. Adamescu s-a hotărât să nu pună nici o poezie postumă în ediţia d-sale. Şi cum Dalila cea cunoscută a fost tipărită de Miaiorescu în Convorbiri, în 1890, după moartea lui Eminescu, d. Adamescu a sacrificat-o, probabil cu regret — dar nu avea ce face, odată ce s-a hotărît să nu pună în ediţia sa decît poezii date publicităţii cu ştiinţa şi „voinţa44 lui Eminescu. * Urmează textul reprodus de noi în voi. III al ediţiei, p. 36$—366. ** A apărut întâi în România liberă din 25 octombrie 1866. *** Numai 54 de versuri de la început. 335 Foarte bine ! Dar de ce n-a pus în ediţia sa Daîila cea publicată de Eminescu în 1886 ? D-sa a pus La steaua, publicată de Eminescu în Convorbiri în acelaşi an. A pus Sara pe deal, publicată de Eminescu în Convorbiri în 1885. A pus De ce nu-mi vii şi Kamadeva, publicate de Eminescu în Convorbiri în 1887. Dacă d. Adamescu so-coate poeziile publicate în aceşti ani (1885, 1886, 1887) ca publicate cu ştiinţa şi „voinţa44 lui Eminescu — şi deci le pune în ediţia sa —, atunci de ce n-a pus şi Dalila cea publicată de Eminescu în 1886 ? N-a pus-o, pentru că nu a cunoscut-o. Şi nu a cunoscut-o, pentru că Scurtu, pe care îl are ca model (şi uneori model nefericit), nu ştia nici el de această Dalilă. în notiţa consacrată de Scurtu Dalilei (Scurtu a publicat Dalila ceia complectă rămasă în manuscris), el vorbeşte de o Dalilă ineomplectă, tipărită imediat după moartea lui Eminescu în Fîntîna Blanduziei, dar nu ştie, şi deci nu spune, că Dalila din Fîntîna Blanduziei era acea Dalilă publicată de mult de Eminescu, în 1886 — adică adevărata „Dalilă41, Dalila aşa cum a voit-o Eminescu. Căci, dacă Eminescu a dat în 1886 cu ştiinţă şi „voinţă44 o Dalilă mai scurtă (cînd o avea şi pe cea întreagă), în-samnă că ceea ce a suprimat nu-i plăcea. însamnă că „Dalila44 lui, voită de el, e cea din 1886. Şi toţi acei oare cred că poeziile citate mai sus sînt publicate de Eminescu trebuie să pună în ediţiile lor această Dalilă, şi nu cea din manuscrise, pe care n-a voit-o Eminescu — deoarece a voit-o pe aceasta mai scurtă. Numai cine ar socoti aceste poezii dintre 1885— 1887 ca postume, numai acela ar avea dreptul să prefere Dalila cea întreagă, ar avea dreptul ca, din două Dalile postume, să prefere pe acea care-i place. Greşeala aceasta, de a alunga poezia, aşa cum a voit-o Eminescu, şi de a pune poezia rămasă în manuscrise, pe care n-a voit-o Eminescu — o face şi d. Bog-dan-Duică. în ediţia sa, d. Bogdan-Duică tipăreşte Dalila din manuscrise, în loc să tipărească Dalila cea publicată de Eminescu în Epoca ilustrată din 1886, aşa cum a voit-o Eminescu. D-sa, oare învinuieşte pe alţii că corectează pe Eminescu după manuscrise, a căzut în acest păcat cu Dalila. A impus lui Eminescu o variantă — varianta din manuscris — pe care Eminescu nu a voit-o. 336 Ori n-a cunoscut nici d-sa Dalila din Epoca ilustrată — fiindcă n-a cunoscut-o nici Scurtu ? N-a ştiut că Eminescu a publicat Dalila ? Dar pe lingă Sara pe deal, La steaua, De ce nu-mi vii, Kamadeva şi Dalila, Eminescu a mai publicat tot în timpul acesta încă o poezie : Nu mă înţelegi, în Album literar al Societăţii studenţilor universitari Unirea, de la 15 martie, 1886. în datarea (1886) a acestui Album, mă găsesc în contradicţie cu Scutru şi cu d-nii Bogdan-Duică şi Adamescu. Subt poezia Nu mă înţelegi, Scurtu scrie : „1879, martie 15, în Albumul literar al Societăţii studenţeşti Unirea44. D. Adamescu scrie acelaşi lucru subt această poezie, dar declară că a luat ştirea de la Scurtu. D. Bog-dan-Duică scrie sub această poezie : „întâia oară în Albumul literar al Societăţii studentesti Unirea, 15 martie 187944. Dar în ediţia Morţun, în care s-a reprodus pentru prima oară în volum poezia Nu mă înţelegi, din Albumul literar, Albumul e datat 15 martie 1886, nu 1879. Fireşte că, văzînd doi editori, pe Scurtu şi pe d. Bogdan-Duică (căci d. Adamescu declară că a luat ştirea din Scurtu), văzându-i că datează Albumul „1879“, am început să mă îndoiesc, să mă întreb dacă nu cumva a greşit Morţun. Şi atunci am căutat Albumul. L-am căutat la toate bibliotecile publice din ţară, la tot felul de particulari, timp de doi ani, dar în zădar, în sfîrşit, după a treia încercare la biblioteca „V. A. Ure-chia44 din Galaţi, s-a găsit, cu destulă strategie, misteriosul Album. E din 15 martie 1886. Conţine, pe prima pagină, o cugetare a reginei Elisabeta, apoi pagini de Hasdeu, Maioreseu, Delavrancea etc. Poezia Nu mă înţelegi e între un fragment (din Poeţi şi critici inedit atunci), al lui Maioreseu, şi între un fragment (din MemoriileTrubadurului, tot inedit atunci) al lui Delavrancea. Atunci de unde acel „1879“ al lui Scurtu şi al d-lui Bogdan-Duică ? O confuzie cu vreun Album literar din 1879 ? Am consultat diferite bibliografii, speciale, şi din publicaţiile periodice ale timpului, şi am găsit în una Albumul literar trecut la anul 1886, dar nici un Album literar subt anul 1879. 337 Fără îndoială că Scurtu a aflat de Album din ediţia Morţun şi fiindcă în notiţa lui Morţun, în urma titlului poeziei, e pus în parantez „1879“ (data compunerii poeziei, căci în adevăr, subt poezia din Album, e pus „1879“ şi, din manuscrisele lui Eminescu, se vede bine că această poezie a fost scrisă prin 1879 *) — Scurtu a făcut confu-zi'Une şi în loc de „i5 mantie 1886“, data Albumului, deci data publicării poeziei, a pus „15 martie 1879“ (anul compunerii poeziei şi... luna apariţiei Albumului...). Iar d. Bogdan-Duică a reprodus ştirea lui Scurtu, ca şi d. Adamescu. Dealtfel, în ediţia d-lui Bogdan-Duică, care reproduce fidel textele lui Eminescu de prin reviste, Nu mă înţelegi se cunoaşte că e reprodus din Scurtu, şi nu din Albumul literar. în Albumul literar, poezia are două părţi separate printr-un rînd de puncte. Aşa e şi într-o ediţie Scurtu (ediţia Alcalay), cînd Scurtu s-a ţinut de Morţun. Dar la d. Bogdan-Duică, poezia nu are două părţi, ci trei strofe, şi rîndul de puncte nu există, pentru că Scurtu, în ediţia „Minerva“, după care s-a luat d. Bogdan-Duică, n-a mai respectat redacţia din Morţun (adică, indirect, din Album), ci a „eorectat“ după manuscrisul din biblioteca Academiei. Şi cum în manuscris nu există rîndul de puncte (dealtfel foarte necesar), nu a pus rîndul de puncte, şi nu l-a pus, deci, nici d. Bogdan-Duică. Dar s-a mai întâmplat ceva. Partea primă a poeziei (şi în „Album*, şi în manuscris) are opt versuri şi partea a doua şaisprezece versuri. ** Necesităţile tipografice au făcut oa, la Scurtu, primele opt versuri, din cele şaisprezece ale părţii a doua, să se isprăvească, din întâmplare, în josul paginii, iar celelalte opt să treacă în pagina următoare. Fiind în Scurtu, din cauze tipografice, partea .a doua tăiată în opt plus opt — adică încă de două ori opt, după cele opt versuri care formează prima parte a poeziei —, se pare că poezia ar avea trei strofe de eîte opt versuri, şi nu două părţi neegale (una de opt versuri şi cealaltă de şaisprezece versuri). Şi d. Bogdan-Duică a şi crezut că are de a face cu trei strofe — şi Nu mă înţelegi din ediţia sa a ieşit cu trei strofe, aşa incit : „Ca farmecul de care tu eşti împresurată44 (cu care Eminescu îşi com- * începută în 1876. Ultimele variante din 1878—1880. ** Intre care trebuie pus rîndul de puncte. 338 pară iubirea pentru ea) e intr-o strofă, iar : „Ca setea cea eternă ce-o au după olaltă lumina de-ntunerec etc.44 (cu care îşi compară în continuare iubirea) e în altă strofă. Desigur că cetitorul se întreabă : Ce atîta muncă pentru a şti dacă o poezie a fost publicată în 1879 sau în 1886 ? „Nu-i tot de Eminescu ?“ Chiar dacă nu ar fi vorba decît de stabilirea unui adevăr, de nevoia de a şti sigur, cînd scrii subt poezie „1879“ sau „1886“, că e 1879 sau 1886, şi încă munca nu ar fi cu totul inutilă. Dar e ceva mult mai important. Ba chiar, după noi, cu totul important. Mai întăi, această poezie nu e faimoasă. Desigur n-ar fi putut-o scrie nimene altul decît Eminescu, dar faţă cu celelalte poezii ale sale e pe un plan inferior. E monotonă şi cam ternă. (Un critic estetic mă strîngea de gît anul trecut să-i spun dacă Nu mă înţelegi e mai frumoasă decît Venere şi Madonă, căci criticului estetic îi năzărise că eu cer suprimarea Venerei şi Madonei din ediţiile lui Eminescu ! Nu i-am răspuns, căci... eram ocupat cu descoperirea Albumului.) Şi e important să ştim dacă Eminescu a dat publicităţii această poezie monotonă în culmea carierei sale de poet, în 1879, sau cînd era degenerat, în 1886. Dacă a dat-o în 1879, nu avea, nedezminţit, gustul sigur. Dacă a dat-o în 1886, fiind degenerat, problema gustului lui nici nu se pune. în al doilea rînd : Eminescu devine recunoscut, ba chiar cunoscut, mai ales după 1883, cînd se îmbolnăveşte şi începe zgomotul în jurul numelui lui; cînd apar poeziile lui în volum, unde Maiorescu adună poeziile îngropate în Convorbiri şi mai adaugă douăzeci şi cinci de poezii, cele mai frumoase poezii lirice ale lui Eminescu ; cînd venise vremea lui Eminescu etc. Tinerimea devine eminesciană după această dată. La 1879, studenţimea (caricaturizată de Rică Venturiano) era paşoptistă încă, iar Eminescu la 1879 era ziaristul „reacţionar44 de la Timpul. Dacă însă studenţii i-au cerut o poezie pentru Albumul lor în 1879 (şi un Album are puţine pagini ; acesta are treizeci şi două) însamnă că trebuie să ne schimbăm ideea asupra timpului cînd Eminescu a început să fie selectat, însamnă că tinerimea era foarte eminesciană încă înainte de 1879, căci studenţii cer colaborarea la publicaţiile lor de la profesori şi de la scriitorii iubiţi de ei. 33» Aşadar, acest „1879 sau 1886 ?“ este în legătura cu problema gustului estetic al lui Eminescu, şi a simţului său de autocritică, şi cu problema momentului cînd a început el să fie selectat de tinerime, adică de primul său public. Prin urmare, stabilirea datei cînd s-a publicat această poezie, şi ţinînd samă şi de locul unde s-a publicat, nu e fără interes, căci e în legătură cu o problemă de estetică şi cu una de istorie literară. Cunoaşte cineva un Album — tot de la 15 martie ! — din 1879 ? Să ni-1 facă cunoscut... Pănă aici am scris mereu că poeziile publicate în acest timp au fost „publicate de Eminescu". Am admis, aşadar, opinia d-lor Adamescu şi Bogdan-Duică. Opinie din care urinează că d. Adamescu poate îndeplini cu conştiinţa împăcată dorinţa cetitorilor săi de a li se da Dalila — bineînţeles incamplectă—, căci a fost publicată de Eminescu cu ştiinţa şi „voinţa" lui, ca şi Sara pe deal etc., pe oare d. Adamescu le crede publicate cu această ştiinţă şi „voinţă" a poetului. Opinie din care urmează că d. Bogdan-Duică trebuie să renunţe, în ediţia sa la Dalila cea întreagă, pentru că e postumă, rămasă în manuscrisele lui Eminescu, şi să o înlocuiască cu această Dalila incompleetă, dar publicată de Eminescu, dacă Eminescu a publicat însuşi poeziile din acest timp, cum crede d. Bogdan-Duică. Iar cu privire la Nu mă înţelegi, şi d. Adamescu şi d. Bogdan-Duică, oare pun poeziile în ordinea cronologică a publicării lor, trebuie s-o mute, în ediţiile d-lor, la anul 1886, cînd a fost publicată. Dar acum ne punem noi întrebarea : au fost publicate de Eminescu aceste poezii, şi anume, cu ştiinţa şi „voinţa" lui ? Nu cumva au - fost publicate fără voinţa şi ştiinţa lui — unele din ele sau toate ? Nu cumva, în contra opiniei d-lor Adamescu şi Bogdan-Duică, sînt postume şi aceste poezii, cum, tot în contra opiniei d-lor, am văzut că sînt postume douăzeci şi una de poezii publicate pentru întâia oară de Maiorescu în ediţia I din decembrie 1883 ? Poezii postume, publicate în timpul vieţii unui scriitor ? Oricine poate face obiecţia, afară de d. Bogdan- 340 Duică, care, cum am văzut în articolul trecut, consideră postume poeziile publicate fără ştiinţa şi voinţa lui Eminescu, aşadar poeziile aflate de Maiorescu pe la persoane, particulare — numai cit d-sa crezînd că aceste poezii de pe la persoane particulare fiind patru, şi nu douăzeci şi cinci, le-a socotit postume numai pe acele patru (două sonete şi două variante ale poeziei Mai am un singur dor), Sînt postume poeziile de care ne ocupăm în articolul de faţă ? ■ Să vedem. Să cercetăm cazul fiecăreia. Kamadeva. D. A. C. Cuza (Kamadeva, Amintiri, în Neamul românesc literar, I, 7) spune că în iunie 1887 Henrietta Eminescu cheamă telegrafic pe Miron Pompiliu la Botoşani : „Mihai e în ultimele momente". Miron Pompiliu pleacă la Botoşani împreună cu d. Cuza şi găsesc I» Eminescu „într-o stare de prostraţie desăvîrşită" : „S-a uitat la noi fără a ne cunoaşte". înainte de plecare, spune d. Cuza, Henrietta i-a dat nişte manuscrise ale poetului. „Pe bucăţi de hîrtie proastă, mototolite, erau versuri scrise cu creionul, care de abia se mai puteau ceti şi, printre acelea, Kamadeva. Transcriind imediat această poezie, pe care mai apoi am trimes-o d-lui Iacob Negruzzi pentru Convorbiri, m-am dus în odaia de alături, în care şedea poetul, pe pat, şi i-am cetit-o, uitîndu-mă la dînsul. într-un moment, privirea lui rătăcitoare s-a concentrat: părea că-şi aduce aminte de ceva, de demult. A fost numai o clipă, suficientă pentru a ne face să sperăm, dar fără ca să fi parvenit a-1 însufleţi din starea automatică în oare l-am găsit." Se poate ceva mai fără ştiinţa şi „voinţa" lui Eminescu decît publicarea poeziei Kamadeva ? Nu era Eminescu ca şi mort ? Se poate ceva mai postum decît Kamadeva ? închipuiţi-vă că această poezie ar fi fost tradusă. Ar fi fost oare Eminescu vinovat că poezia a apărut fără numele autorului din care a tradus-o ? înehipuiţi-vă că poezia aceasta ar fi fost scrisă de altcineva şi, găsindu-se printre hîrtiile lui Eminescu, Convorbirile ar fi publicat-o cu iscălitura lui. Ar fi fost Eminescu un fur ? D. Cuza spune că a mai .găsit în aceleaşi hîrtii mototolite nişte versuri traduse dintr-o poezie nemţească. închipuiţi-vă că aceste versuri ar fi fost mai bune, că d. Cuza n-ar fi văzut că sînt traduse — şi le-ar fi trimes 341 -a la Convorbiri. Ar fi fost Eminescu un plagiator ? Dacă în locul d-lui Cuza era altcineva, cineva care n-ar fi văzut că aceste versuri sînt traduse şi oare, lacom de inedite, le-ar fi publicat, oa poezie originală de Eminescu, ar fi „publicat" Eminescu încă o... poezie ? Şi cum poezia e inferioară (căci e o simplă încercare), ar fi însemnat că Eminescu, sănătos, a publicat versuri sarbede ? Şi cînd cineva ar fi descoperit că e vorba de o traducere, ar fi urmat că Eminescu e.un plagiator, şi un plagiator stîn-gaci ? încă o dată, se poate imagina o poezie publicată mai fără ştiinţa şi „voinţa" lui Eminescu, adică mai postumă, decît Kamadeva ? D. Cuza a mai găsit în aceleaşi hîrtii mototolite şi această poezie (dau în parantez îndreptările făcute de Eminescu) : Eu te iubesc, a mea Irenă (dulce Elenă), în a mea inimă te cresc, Tu suflet gingaş de sirenă, Cu al tău zîmbet îngeresc. îmi place-a feţei tale jele (Plăcute-s zilele acele) Cînd te întîmpin’ ochii mei, O, tu femeie între stele, O mîndră stea între femei! Ades în noaptea de tăcere Mi-apare chipul tău bălai (capul de copil), Frumos şi plin de mîngîiere Şi înflorit ca luna mai (Cu flori ca luna lui april). O vino iar, fermecătoare, Al vieţii mele scump odor, Ca s-aud gura ta de floare Şi la genunchii tăi să mor. * * Versuri publicate întîi de F. Taniac în Almanah literar pe anul 1905, Cernăuţi, 1©D5. Reproduse de Leca Morariu, Din moştenirea lui Eminescu, în Buletinul Mihai Eminescu, IX, 4, 1931. Vezi Perpessicius, M. Eminescu, Opere, V, Addenda et. corri-genda, p. 684. 342 D. Cuza a aflat atunci că poezia aceasta ar fi fost inspirată lui Eminescu de .o femeie de acolo, din Botoşani, de care el s-ar fi înamorat. Această penibilă versificare1 este probabil singura invenţie poetică cunoscută a lui Eminescu din aceşti şase ani, căci celelalte versuri, deci cele şase poezii pe care le discutăm în acest articol sînt toate dinainte de nebunie. (Dar această problemă o vom discuta mai târziu.) Să ne închipuim că d. Cuza ar fi trimis şi această poezie la Convorbiri şi Convorbirile ar fi publicat-o. (Sigur e că cei care de vreo douăzeci de ani publică tot felul de ciorne ale lui Eminescu ar fi publicat-o.) Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, d. Bogdan-Duică, conform metodei d-sale, ar fi tipărit această poezie în ediţia d-sale ca poezie publicată cu ştiinţa şi voinţa lui Eminescu, în şir cu celelalte, dar tipărind această Irenă ca poezie dată de Eminescu, deci nepostumă, iar ca postume, Ia coadă, admirabilele sonete, ar. fi sugerat cetitorului că Eminescu a. ezitat să dea la tipar poeziile admirabile, dar a publicat pe Irena ! Şi dacă d. Bogdan-Duică socoate postume sonetele Iubind în taină... şi Trecut-au anii..., precum şi alte două poezii, pentru că aceste patru poezii au fost publicate nu de Eminescu, ci de Maiorescu, care le-a găsit la unele persoane particulare — atunci pentru ce nu consideră d-sa ca postumă şi poezia Kamadeva ? Kamadeva, şi ea, a fost tipărită fără ştiinţa şi „voinţa44 lui Eminescu, tot după un manuscris „de la o persoană particulară44, ba încă de la o persoană particulară, d. Cuza, care luase poezia de la o altă persoană particulară, Hen-rietta Eminescu, pe cînd' Eminescu era nebun Ia Botoşani. Deci, deocamdată, poezia Kamadeva e, cel puţin, tot atît de postumă ca şi Trecuţ-au anii..., ca şi Iubind în taină..., provenite de lă „persoane particulare44 ete., postume şi : '1 Eminescu venise nu de mult de la casa de nebuni din Mănăstirea Neamţului şi după puţin timp înnebuni din nou, iar în intervalul de „însănătoşire", cînd s-a înamorat şi a scris poezia, era într-o stare de „degenerare intelectuală şi etică" — cum numeşte Maiorescu epocile de luciditate ale lui Eminescu. Să se observe că singurele versuri mai răsărite din această Irenă — „O, tu femeie între stele, o mîndră stea între femei" — sînt... plagiate din prbpriă-i poezie Din valurile vremii... şi Interiorizate ! 343 pentru d. Bogdan-Duică. Prin urmare, d. Bogdan-Duică trebuia să treacă poezia Kamadeva printre postume, la urma volumului. Dar poeziile Trecut-au anii..., Iubind în taină... etc. erau cel puţin date de însuşi Eminescu la „persoane particulare", Kamadeva însă, cum am văzut, n-a fost dată de Eminescu nimănui. I-a fost luată fără ştirea lui de Henrietta Eminescu şi de d. Cuza. Prin urmare, Kamadeva e şi mai postumă decît cele patru, care sînt postume şi pentru d. Bogdan-Duică. Kamadeva e postumă la patrat. Ba încă, dacă ne gîndim că poeziile aflate de Maiorescu „pe la unele persoane particulare14 (şi deci socotite de Bogdan-Duică ca postume), fiind date acelor persoane de însuşi autorul, însamnă că Eminescu le socotea bune, pe cînd, pe Kamadeva nu se ştie dacă o considera vrednică de dat la persoane particulare, adică dacă o socotea redactată definitiv — atunci Kamadeva devine postumă la cub. Şi ou toate acestea, d. Bogdan-Duică n-o trece printre postumele publicate (fără ştiinţa şi voinţa poetului), după manuscrise de la persoane particulare ! Ce mai trebuia oare să se întîmple cu Eminescu pentru ca poezia aceasta să nu fie publicată de el, fără ştiinţa şi voinţa lui ? Să fie congelat într-o pivniţă, la cinci grade sub zero, ca acele animale cu care se experimentează acum într-un laborator din Haga ? Ori d. Bogdan-Duică nu cunoaşte sau a uitat articolul d-lui Cuza ?1 * La steaua. Stabilirea postumităţii sau nepostumiţăţii acestei poezii are o şi mai mare importanţă decît a celorlalte poezii publicate după îmbolnăvirea lui Eminescu, afară de sonetul Veneţia şi Somnoroase păsărele, care, ca şi La steaua, sînt inspirate din poeţi străini, fără ca acest lucru să fie declarat cînd au fost publicate. Despre sonetul Veneţia şi Somno&roase păsărele am vorbit în articolul trecut, cînd am arătat că, fiind publicate (de Maiorescu) fără „ştiinţa şi voinţa41 poetului, 1 Pentru starea lui Eminescu din acest timp, vezi şi Scrisorile Henriettei Eminescu, din iunie 1887. * Urmează anexa despre Kamadeva la articolul Eminescu, Note asupra versului, din volumul Studii literare, în ediţia noastră, voi. III, p. 351—355. 344 Eminescu nu a avut cum spune că aceste poezii sînt imitate. Vom arăta că şi La steaua, imitată (orice-ar zice Ghiţă Pop, vezi Convorbiri literare, 1896, p. 46) după Gottfried Keller, este tot postumă. Dar după cum Emi-nesou ar fi arătat izvorul, dacă ar fi publicat el sonetul Veneţia, căci în manuscrisele sale a scris : „imitaţie după Cerri", tot aşa ar fi arătat şi izvorul poeziei La steaua, căci- el, cit a fost teafăr, n-a iscălit nimic ca al său care să nu fie original (subt Foaie veştedă a scris : „după N. Lenau“). La steaua a fost publicată în Convorbiri literare în numărul de 1 decembrie 1886. * Dar încă de la 9 noiembrie 1886 Eminescu este la Casa de nebuni de la Mănăstirea Neamţului. Actul medical, în care doi doctori din Iaşi, în urma cercetării bolnavului la „arestul preventiv", opinează pentru internare, „starea lui fiind periculoasă atît pentru societate, cît.şi pentru el“, e din 6 noiembrie 1886. De cînd înnebunise din nou Eminescu ? Adică de cînd trecuse din starea de luciditate (din starea numai de „degenerare intelectuală şi etică", cum am văzut că numeşte Maiorescu perioadele lui de „însănătoşare") în starea de nebunie ? Intr-o scrisoare din mai 1886, cu şapte luni înainte de internarea poetului în Casa de nebuni şi opt luni înainte de publicarea acestei poezii, Miron Pompiliu arată lui Maiorescu starea gravă la oare ajunsese din nou Eminescu : spărgea cu băţul „oalele de pe ziduri", era dus de rîndaşi şi sergenţi de stradă la poliţie, era spaima femeilor (le apuca pe stradă de turnură), îşi însuşea banii biblioţecei unde erau pus funcţionar ca să aibă cu ce trăi — de la o vreme nici nu mai dădea pe la bibliotecă —, cerea parale de la persoane pe care le-a văzut numai o dată sau de două ori.* 1 Poezia La steaua, apărută în nr. de decembrie al Convorbirilor literare, a trebuit să fie trimisă la redacţie în noiembrie, cel mai devreme la sfîrşitul lui octombrie. * Vezi nota ** de la p. 335. 1 Unul din coriferii „Junimii41 mi-a mărturisit cîndva că, întâtaiindu-l după o lungă despărţire, cel întăi cuvînt al lui Eimiineiseu, atât de mândru altădată, a fost, încă de la câţiva paşi. cu mâinile întinse : „dă-mi bani, dă-mi bani !“ 345 Dar în noiembrie Eminescu era nebun la Mînăstirea Neamţului, iar în octombrie şi mai înainte de octombrie era în starea descrisă mai sus, care, la urmă, l-a dus la arest şi la Casa de nebuni. Să admitem că poezia a trimis-o la Bucureşti, la Convorbiri literare, însuşi Eminesou — acest Eminescu. Se poate spune, chiar în acest caz, că La steaua a fost publicată „cu ştiinţa şi voinţa" lui Eminescu ? Cu ştiinţa şi voinţa omului pe care ne-am deprins noi să-l numim „Eminescu" ? Acesta de acum nu mai era Eminescu, ci altcineva. Mai ţinea el minte că La steaua (scrisă înainte de nebunie) e inspirată de Gottfried Keller ? Şi chiar dacă ar fi ţinut minte, „degeneratul etic", care fura banii de la bibliotecă, ar fi avut scrupulul s-o spună ? Cînd „a scos" la Bucureşti Fîntîna Blanduziei, în 1888, adică atunci cînd o sumă de scribi mărunţi 1-âu amestecat într-o publicaţie a lor, improvizîndu-1 în director al revistei (căci numele lui era glorios), Eminescu „a scris" articolul prim al numărului 1, traducînd pagini din introducerea Minciunilor convenţionale ale lui Max Nordau şi dîndu-le drept ale sale. Şi doar atunci Eminescu era în una din cele mai bune epoci de „însănăto-şare", aşa incit junimiştii sperau că poetul e salvat. Dar cu toată „însănătoşarea", el era tot „degenerat intelectual şi etic". Actul plagierii, la acest om de o corectitudine şi de o mindrie intelectuală fără asămănare altădată, presupune o cumplită „degenerare etică". Actul de a plagia pe un scriitor atît de opus gîndirii sale de altădată presupune o cumplită „degenerare intelectuală". Actul de a plagia dintr-o carte răspîndită şi cetită atunci la noi ca astăzi operele d-lor Sadoveanu, Rebreanu ori Ionel Teodoreanu — imprudenţa aceasta — presupune o cumplită „degenerare intelectuală". (Chiar întovărăşirea lui cu x şi y la o revistă, cînd Convorbirile existau, ce dovedeşte ?)1 Dar este cineva care să simtă că Eminescu a fost atunci un plagiator ? Scade, din cauza acestui „plagiat", stima şi admiraţia cuiva pentru Eminescu ? Fireşte că nu, căci toată lumea înţelege că cel care a plagiat n-a 1 Eter oare şi-a dat el sama că plagiază cînd „a plagiat1' ? Vreau să spun că acum,- cînd era degenerat, îşi dădea samă bine de calificarea actului cînd comitea delictul ? 346 „plagiat", căci plagiatul presupune conştienţă, responsabilitate etc. că cel care a plagiat nu era Eminescu, ci altcineva, care mai purta încă acest nume. Dacă ar fi o lege împotriva plagiatului, s-ar fi găsit judecători pe lume să-l condamne ? „Plagiatul" acesta, departe de a avea vreo semnificaţie pentru definirea a ceea ce noi numim Eminescu, este.numai un simpton al bolii lui, aşadar, încă o dovadă că atunci cînd era „însănătoşat", el era, cum zice Maio-rescu, „degenerat în forma lui etică şi intelectuală". Apoi dacă nu e un. plagiat publicarea paginilor luate atunci din Max Nordau, luate cînd era într-o epocă de „însănătoşare", să fie oare un plagiat publicarea, cînd era nebun, a unei poezii inspirată cu ani în urmă de Gottfried Keller ? Pănă aici am admis că însuşi Eminescu a publicat La steaua. Dar oare în timpul acela de nebunie să fi trimes el singur la Convorbiri literare poezia pe care o avea de mult redactată definitiv ? în vara acelui an — 1886 —, Eminescu a fost dus la băile de la Repedea, lîngă Iaşi. Acolo — ştiu din informaţii particulare — Eminescu era mai liniştit, dar în schimb într-o stare de mare prostraţie. Medicul curant, ca să-şi dea samă mai bine de starea lui, i-a spus într-o sară să facă o poezie. Eminescu a adus a doua zi La Steaua. Nu ştiu ce concluzii a tras medicul. Nu ştiu dacă nu cumva şi-a închipuit că Eminescu a scris poezia atunci. Şi nu l-o fi încurcat cu totul faptul acesta ? Ceea ce este sigur e că toţi din staţia aceea balneară au cunoscut poezia. Tot atunci Eminescu a scris această poezie în albuimul d-nei Riria, pe atunci tînără fată. Fireşte că, apoi, La steaua a ajuns cunoscută de tot laşul, plin pe-atunci de junimişti. Şi dacă d. Cuza, găsind Kamadeva la sora lui Eminescu, a trimis-o la Convorbiri literare, apoi un junimist sau altul nu era să trimită La steaua la Convorbiri literare ? Aceasta este o ipoteză — de oare, dealtfel, n-am nevoie —, căci oricine ar fi dat publicităţii La steaua, Eminescu sau altcineva, Eminescu era nebun de multă vreme cînd s-a publicat La steaua şi nu poate fi vorba de publicarea ei „cu ştiinţa şi voinţa" aceluia care e pentru noi Eminescu. 347 Iar faptul pe care l-am explicat prin boală, că poezia nu e însoţită de declaraţia că e inspirată de Gottfried Keller, îl aduc acum, întorcînd argumentul (acum am dreptul s-o fac !), ca o dovadă mai mult că La steaua e postumă. Dacă Bminescu n-ar fi publicat Luceafărul înainte de boală, dacă l-ar fi păstrat în lada sau în buzunarul său şi s-ar fi publicat acum, Luceafărul ar fi postum. Dar nefiind inspirat de nimeni, postumitatea lui ar fi rămas să fie probată numai prin argumentul medical. Postumitatea poeziei La steaua mai beneficiază de un argument : de însăşi „plagiarea“ ei. Cei care în ediţiile lor deosebesc poeziile lui Eminescu în postume şi nepostume trebuie să treacă La steaua printre postume. „Plagiatul" poeziei La steaua, dar mai ales acela al Minciunilor convenţionale ale lui Max Nordau, cînd. nu era nebun, ci numai „degenerat intelectual şi etic", pune la îndoială, a priori, existenţa ştiinţei şi voinţei lui Eminescu la publicarea celorlalte poezii apărute în acest timp în diferite publicaţii1. Cu celalalte poezii mă voi ocupa în alt număr. G. Ibrăileanu Post scriptura. După ce am scris acest articol, am luat cunoştinţă de o nouă ediţie („Cartea românească") a d-lui Adiamescu. Nu ştiu cînd a apărut această ediţie, căd nu este datată. Cred că de curînd. 1 întrebuinţez cuvintul „plagiat" pentru uşurinţa discuţiei.-Dar indiferent de starea lui Eminescu, este La steaua un plagiat ? Traducerea — dacă cuvintul nu e impropriu, căci este o refacere, se poate zice o transfigurare — e atît de minunată, atît de „creaţie", incit ar fi de ajuns numai această La steaua pentru a face neuitat pe „traducătorul" ei. Asemenea „traduceri" arată şi mai bine geniul artistic al unui poet, căci e mai greu să găseşti forma ideală pentru ideea altuia decât pentru a ta. (La steaua este redactată perfect.) Adaog că poezia e a lui Gottfried Keller numai prin ultima strofă, şi aceea transformată chiar ca idee, căci în celelalte e vorba de o banală cunoştinţă de astronomie, utilizată de toată lumea. Ca să film mai exacţi, e a lui Gottfried Keller prin raportul primelor strofe cu ultima. Şi mai adaog — este impresia tuturora ; d. Ortiz a îndrăznit s-o spună-italienilor, dîndu-le ambele texte — că poezia lui Eminescu este mult superioară poeziei imitate, ca toate „traducerile" lui Eminescu. D. Adamescu zice în prefaţă : „Va să zică în 1888, la întrebarea lui Maiorescu dacă voieşte a mai adăoga vreo poezie în ediţia a IlI-a, (Eminescu) răspunde că nu are. Va să zică el este mulţumit cu cât publicase Maiorescu în ediţia I-a şi Il-a şi — trebuie să adăogăm — cu cele ce a publicat şi V. G. Morţun în culegerea de versuri şi proză. Tocmai acestea formează materialul co-leoţiunii de £aţă“ (adică a ediţiei celei nouă a d-lui Adamescu). Dacă „tocmai aceste poezii", de care Eminescu era mulţumit, adică poeziile din ediţia Maiorescu şi ediţia Morţun, „formează materialul" ediţiei d-lui Adamescu, atunci pentru ce d-sa nu a pus în ediţia d-sale Dalila cea necomplectă, care se află în ediţia lui Morţun ? Ori d-sa n-a văzut că în ediţia Morţun e şi Dalila ? Şi mai departe. Dacă ediţia d-sale conţine şi „materialul" din ediţia Morţun, de care, cum zice d-sa, Eminescu era „mulţumit", atunci pentru ce d-sa nu a pus în ediţia d-sale poeziile Viaţa şi Stelele-n cer din ediţia Morţun ? Pentru ce a privat pe cetitori mai ales de admirabila Stelele-n cer ? Şi dacă Eminescu era „mulţumit cu cît a pus“ Maiorescu şi Morţun şi nu voia mai mult (concluzia e a d-lui Adamescu), atunci pentru ce d-sa a pus în ediţia sa adolescentele La moartea lui Aron Pumnul şi La moartea principelui Ştirbey, care nu sînt nici în ediţia Maiorescu, nici în ediţia Morţun ? Prin urmare, d. Adamescu declară că respectă voinţa exprimată de scrisoarea lui Eminescu, dar nu se ţine de cuvînt. Să apărăm noi pe d. Adamescu de d. Adamescu şi Să-l justificăm că nu a pus Dalila, Viaţa şi Stelele-n cer. De ediţia lui Morţun, Eminescu nu putea fi nici „mulţumit", nici „nemulţumit", pentru că Eminescu, „degenerat", nici nu ştia ce avea să conţină acea ediţie. N-a văzut d. Adamescu, chiar în scrisoarea lui Eminescu pe care o citează, că el credea că Morţun îi pregăteşte o altă ediţie a poeziilor ? (Pe cînd Morţun îi pregătea o ediţie ă prozei, plus cîteva poezii neexistente în ediţia poeziilor !) Apoi, dacă d. Adamescu a cetit scrisorile Hen-riettei cătră Cornelia Emilian, n-a văzut şi mai clar că Eminescu uitase ee-i scrise,se Morţun că are de gînd să pună în ediţie ? (Un autor care uită în cîteva zile ce volum al său e pe cale de a fi editat, cînd nu putea fi 349 vorba decît numai de două, unul de versuri, deja editat, altul de proză, pănă atunci neapărut pe lume, a degenerat, şi vorbele lui nu pot constitui vreun argument.) Il apăr pe d. Adamescu, căci, altfel, d. Adamescu nu şi-a făcut datoria conform principiului său şi declaraţiei sale de mai sus — de a da cetitorilor săi conţinutul ediţiei Morţun, deci şi Dalila, Viaţa şi Stelele-n cer. Dar să mergem mai departe cu apărarea d-lui Adamescu de d. Adamescu. Ediţia Morţun a apărut după moartea lui Eminescu, conţinând poezii publicate în Fîntîna Blanduziei după moartea lui Eminescu, şi anume : Viaţa şi Stelele-n cer. Cum putea fi Eminescu „mulţumit" în 1888 că Morţun a pus în ediţia din 1890 aceste poezii, publicate abia în 1889, după ce el murise ? In 1888 Morţun nici nu cunoştea aceste două poezii, căci ele zăceau într-un Notes al lui Eminescu, găsit după moartea lui. Eminescu nu le dăduse lui Morţun, căci Morţun spune unde „le-a găsit" : în Fîntîna Blanduziei. Trecând la altă ordine de idei, constatăm că în noua ediţie, d. Adamescu repetă toate greşelile din cea trecută, afară de una, pe care, cum vom vedea, o repară, dar greşind altfel. D. Adamescu pune din nou Mortua est! printre poeziile de la 1866, fiindcă (crede d-sa) e „scrisă" atunci. Mortua est!, pe care o pune d. Adamescu în ediţia sa, nu e scrisă la 1866 ! La 1866 e scrisă alta, din care, aşa cum e scrisă atunci, n-a rămas decît o strofă. * Spunînd că Mortua est! din ediţia sa e scrisă la 1866, publicul e indus în eroare asupra posibilităţilor talentului lui Eminescu cel de şaisprezece ani. Un critic literar, luîndu-se după d. Adamescu, ar face enorme greşeli asupra evoluţiei talentului şi limbii lui Eminescu, asupra precocităţii lui etc. Criticul ar constata un curios regres al lui Eminescu de la 1866 pănă la 1869 — şi chiar pănă la 1871, căci adevărata Mortua est!, falş datată de d. Adamescu „1866", e „scrisă" mai corect chiar decît Egipetul. Afară de asta, dacă d-sa ţine să arate data compunerii (nu numai a publicării) poeziilor, de ce se mărgineşte la două-trei poezii (greşind datarea) şi nu cercetează data compunerii tuturor poeziilor ? Căci ar fi putut afla lucruri * A rămas ms. Elena. 350 cu adevărat interesante, de pildă că Sara pe deal nu t din 1885, cînd s-a publicat, ci din 1871 ! Dar d. Adamescu reproduce numai datările întâmplătoare ale lui Seurtu. Cu privire însă la Mortua est!, Seurtu nu are nici o vină, căci el nu spune că această Mortua est! e „scrisă44 la 1866, ci nişte variante inferioare, încercări de Morţua est !. Acest lucru nu l-a băgat de saimă d. Adamescu. Ce vină are Eminescu să fie tratat ou aşa neglijenţă, dăunătoare operei lui ? Pe urmă, d. Adamescu declară iarăşi că douăzeci şi una de poezii (publicate întăi în 1883 în ediţia I Maio-rescu) sînt „publicate întăii( în Convorbiri din 1884, de Eminescu. De aici rezultă şi „plagiatul* lui Eminescu, pentru că, numai dacă spui că aceste poezii, printre care sonetul Veneţia şi Somnoroase păsărele, au fost publicate întâi în ediţia I, şi adaogi că au fost publicate fără „ştiinţa şi voinţa44 lui Eminescu, numai atunci Eminescu nu mai e „plagiator“. De aici mai rezultă şi o postură ridicolă a lui Eminescu cu privire la Mai am un singur dor. E destul de delicată situaţia unui om matur cînd publică o poezie în oare spune cum vrea să fie îngropat. Dar încă atunci cînd, cum reiese din ediţia d-lui Adamescu (ca şi din a d-lui Bogdan-Duică), poetul a trimes Convorbirilor în februarie o poezie, în care cere cum să fie îngropat, apoi, în martie, a trimes la Familia aceeaşi poezie... remaniată şi a mai dat şi unor persoane particulare aceeaşi poezie, remaniată din nou în două feluri ! Se poate ceva mai ridicol ? De fapt, Eminescu n-a publicat nici una din aceste poezii de moarte. Le-a găsit Maio-rescu, le-a publicat, fără „ştiinţa44 lui Eminescu, pe toate, în ediţia Soeec, din care au reprodus şi Convorbirile, şi Familia. D-nii Adamescu şi Bogdan-Duică, crezînd că le-a trimes Eminescu ba la Convorbiri, ba la Familia, ba la amici, le împrăştie prin tot volumul domniilor-lor, cu date deosebite şi loc de publicare deosebit, şi Eminescu iese un personagiu ridicol, care dădea repetate manifeste cătră ţară că vrea să fie îngropat la marginea mării cu un tei la cap ! O problemă complicată o prezintă, în ediţiile d-lui Adamescu, sonetele Iubind în taină..., Trecut-au anii... şi două variante ale poeziei Mai am un singur dor. în ediţia primă, nu le punea, pentru că le socotea postume. 351 In articolul de-acum un an, credeam că le socoate postume, pentru că, ca şi d. Bogdan-Duică, crede că numai ele au fost adunate de Maiorescu de pe la „persoane particulare44 şi deci nepublicate de Eminescu. Dar acum constat că d. Adamescu n-a văzut ediţia I Maiorescu niciodată. Şi de aceea sînt convins că le crede postume, pentru că, luîndu-le din Scurtu, în care ele n-au dedesubt însemnarea locului unde au fost publicate, ci numai anul ipotetic al compunerii lor, d. Adamescu a crezut că Scurtu le-a reprodus din manuscrise, şi deci sînt postume. Acum d. Adamescu le pune în ediţia sa, dar zice că au fost publicate în 1885, în ediţia a Il-a Maiorescu. Dar aceste patru poezii au fost publicate în ediţia I. Şi apoi, fireşte, în toate ediţiile, până în ziua de azi. Dar, în sfîrşit, pentru ce le pune d. Adamescu în ediţia. cea nouă ? Pentru ce aceste poezii nu mai sînt acum postume ? D. Adamescu nu spune de-a dreptul pentru ce. Spune cam pe înconjur : pentru că, atunci când au fost publicate, „trăia poetul44. Dar că „trăia poetul44 pe atunci nu ştia d. Adamescu şi cînd a alcătuit ediţia sa primă ? Pentru ce le considera pe vremea aceea postume ? Dar cînd s-a publicat Dalila nu „trăia poetul44 ? Pentru ce n-o pune în ediţia d-sale ? E clar că d. Adamescu nu ştia, la prima sa ediţie, că aceste patru poezii au fost tipărite, căci nu văzuse încă nici ediţia a Il-a Maiorescu. Credea că le-a publicat Scurtu după manuscrise. Dar, în sfîrşit, să analizăm noua teorie a d-lui Adamescu. Şi dacă Eminescu „trăia44 cînd au fost publicate aiceste poezii ? Urmează că le-a publicat Eminescu ? Căci doar le-a publicat Maiorescu. Ba încă urmează poate că le-a publicat Eminescu „cu voinţa“ sa, condiţie pe care o cere chiar d. Adamescu ? In publicarea acestor poezii voinţa lui Eminescu s-a amestecat tot atît cit şi voinţa d-lui Adamescu sau a mea. Eminescu „trăia44 şi cînd s-a publicat Kamadeva. însamnă că el a voit publicarea poeziei acesteia ? Atunci unde găseşte d. Adamescu exprimarea „vo-inţii“ lui Eminescu pentru publicarea celor patru poezii ? In acel „trăia44 ? Vrea d. Adamescu să spună că Eminescu, asistînd la publicarea ediţiilor Maiorescu şi... Mor- 352 ţun, fără să protesteze, fără să le împiedece, a aprobat acele ediţii, s-a .arătat mulţumit de ele, că poeziile sînt publicate cu voinţa lui.-, retroactivă ? Ştie d. Adamescu ce-ar urma de aici ? (Pentru scurtarea textului, voi numi „Eminescu“ pe omul sănătos, întreg la minte, conştient, responsabil, adică pe creatorul poeziilor — şi „eminescu“ pe omul degenerat, iresponsabil, „plagiatorul" lui Nord.au, adică pe cellalt om.) Ar urma că eminescu era mulţumit şi de unele poezii din ediţia Maiorescu care lui Eminescu nu-i plăceau şi pie care Eminescu voia să le „suprime" cînd era să-şi scoată poeziile în volum. (Vezi : Maiorescu, Critice, articolul despre Eminescu.) Ar urma că eminescu nu mai avea nimic de îndreptat în foarte multele poezii, pe care Eminescu, „cel mai aspru critic al operei sale", voia să le îndrepte. (Vezi acelaşi articol al lui Maiorescu. Vezi şi prefaţa de la ediţia I Maiorescu, reprodusă în toate ediţiile ulterioare.) Ar urma că eminescu era mulţumit de greşelile tinereşti ale lui Eminescu ca, de pildă, „Ş-ale trestiilor foşnet", „Ş-ale preoţilor cintec“ etc., etc., de care Eminescu desigur nu era mulţumit. Ar urma (ca să dau un singur exemplu), că eminescu era mulţumit că versul lui Eminescu : „Poporul loc îi face tăcut şi umilit", zeţuit greşit în Convorbiri : „Poporul lor îi face tăcut şi umilit", a ajuns corectat de Maiorescu1 : „Poporul lui îl face tăcut şi umilit" ! Ar urma, cu alte cuvinte, că eminescu, perfid, e mulţumit că se atribuie lui Eminescu un vers care spune nu numai contrariul decît ceea ce a voit Eminescu, dar chiar o inepţie. 2 Ar urma că eminescu era mulţumit că sonetul Veneţia şi Somnoroase păsărele, din ediţia Maiorescu, şi La steaua, din ediţia Morţun, n-au indicaţia că sînt imitate după scriitori străini, mulţumit, probabil, pentru că eminescu spera că cineva va descoperi izvoarele şi-l va taxa de plagiator pe Eminescu. Ar urma că eminescu era mulţumit că Morţun a dezgropat poeziile de adolescenţă ale lui Eminescu, pe care acesta din urmă nu le-ar fi dezgropat, deoarece nu-i plă- 1 Şi, luîndu-se după Maiorescu, de toţi editorii. 3 Eminescu spune că poporul e umilit cînd trece Cezarul. Versul rezultat din greşeli de tipar şi din corectări de greşeli spune că Cezarul glorios e umilit de prezenţa poporului — şi eminescu nu mai poate de mulţumire ! 353 ceau şi voia să suprime chiar poezii de mai târziu, „eminesciene", nu imitate după Alecsandri, Bolintineanu — ca un băiat între şaisprezece şi nouăsprezece ani ce era ciad a compus acele poezii. (Ş-apoi, ce poet îşi publică în volum versuri de la şaisprezece ani ?) „Mulţumirea" aceasta e una din cele mai elocvente dovezi de degenerarea lui Eminescu, de absenţa „voinţei“ lui la publicarea ediţiilor din acest timp, dovada cea mai elocventă de postumitatea poeziilor publicate în vremea aceasta de cătră editori ori alte persoane. De „mulţumirea" aceasta doar m-am folosit şi eu în articolul de acum un an, ca încă de o dovadă a degenerării lui Eminescu şi, deci, a .postumităţii poeziilor publicate după 1883. Numai cit, cuvântul mulţumire e impropriu. Cuvântul adevărat e absenţa, inexistenţa lui Eminescu ca autor al poeziilor lui. Cum îşi explică oare d. Adiamescu faptul că prefaţa lui Maiorescu de la ediţia I, în care el vorbeşte de „îndreptările oe (Eminescu) avea de gînd să le facă" în multe poezii şi în care Maiorescu adaogă : „totuşi am publicat şi aceste poezii" — cum îşi explică d. Adamesou că această prefaţă, în care se vorbeşte ca de un mort, a fost reprodusă exact, trăind încă Eminescu, în alte două ediţii ? Cum îşi explică d-sa (şi toţi editorii) că de la ediţia I şi pănă la ediţia a IlI-a nu există nici o schimbare, nici un semn de voinţa, de prezenţa, de existenţa“ lui Emî-nesicu ? Cum îşi explică d-sa faptul că în tot acest timp Eminescu n-a rugat .pe ‘Maiorescu să schimbe macar o singură greşeală de text, de limbă, cel puţin dintre acele care-i strică înţelesul poeziilor ? (şi sînt multe de tot aceste greşeli) — el, care avusese de gînd să-şi refacă o mulţime de poezii şi pe unele să le suprime ? ' Nu vede d. Adameseu că Eminescu „trăia", dar nu mai exista ? Îndărătnicia aceasta de a nu recunoaşte postumitatea poeziilor publicate după 1883 este un act duşmănos împotriva lui Eminescu. Dacă aceste poezii nu sînt ■ postume, dacă publicarea lor este făcută cu voinţa lui Eminescu, ba încă a adevăratului Eminescu, atunci Eminescu este un poet oare la maturitate publică versuri cu „ş-ale preoţilor cântec" ; un '.poet care are mania autoflagelaţiei şi-şi strică versurile vechi, transformîndu-le în inepţii; 354 un poet câre imită fără să spună, adică un plagiator; etc., etc. Dar Eminescu nu trebuie să iasă plagiator, inept şi, la maturitate, cu limba şi forma pline de greşelile unui începător ce se luptă cu forma şi cu limba — nu trebuie să iasă un imbecil, numai fiindcă noi nu cunoaştem textele, nu ştim să le interpretăm pe cele pe care din întîm-plare le cunoaştem, ori pentru că nu ne lasă „ambiţia44 să recunoaştem că am greşit. Eminescu merită mai multă muncă, mai multă atenţie şi mai puţină tenacitate în „ambiţia44 de a arăta că nu am greşit. „Ambiţie44 în dauna gloriei lui Eminescu şi mai ales a numelui lui de om cinstit ?! ...N-am nimic cu editorii lui Eminescu. D. Adaimescu îndeosebi este un om foarte simpatic şi nu fără merite în publicistica noastră. Dar aceste articole nu pot să nu aibă' un caracter polemic. Mă simt dator să răstorn toate înjghebările falşe, dăunătoare gloriei şi amintirii lui Eminescu. Şi dacă greşesc undeva. în privinţa faptelor sau a deducţiilor, voi fi fericit eînd mă va corecta cineva, căci lucrul principal este restabilirea, măcar aproximativă, a adevărului despre Eminescu, şi nu persoanele noastre. Viaţa românească, nr. 2, 1928 Ediţiile poeziilor lui Eminescu (continuare) Am discutat în nr. trecut cazul poeziilor Kamadeva şi la La steaua şi am văzut că sînt postume. Acuma ne vom ocupa cu celelalte poezii, publicate în timpul bolii lui Eminescu. Dalila. Discuţia postumităţii sau nepostumităţii acestei poezii are şi un interes practic. Dacă Dalila cea publicată în timpul vieţii lui Eminescu este publicată cu „ştiinţa şi voinţa44 adevăratului Eminescu, atunci aceasta 355 trebuie pusă în ediţiile poeziilor iui, şi nu cea întreagă din manuscrisele de la Academie. Discuţia are un interes şi mai practic încă pentru cei care nu pun această poezie în ediţiile lor. Dacă se poate dovedi, în contra opiniei lor, postumitatea poeziilor publicate în acest timp, şi în special a Dalilei, atunci — şi numai atunci — ei au dreptul să aleagă din cele două Dalile pe cea întreagă din manuscris — aşa cum au procedat. In cazul acesta, clasificarea lor — a postumelor şi nepostumelor — cade. Dar e mai avantajos pentru ei să renunţe la o clasificare, decît să fi pus în ediţiile lor poezii care nu trebuiesc puse, ori invers. Dalila a fost publicată în Epoca ilustrată la 1 ianuarie 1886 1, cu patru luni înainte de diata sicrisorii lui Miron Pompiliu cătră Maioreseu (rezumată în articolul nostru trecut), din care se vede că în primăvara acelui an Emi-nesou era în cea mai rea stare cu putinţă — alienat mental, dar încă liber —, stare care trebuie să fi dăinuit de mult, căci scrisoarea lui Pompiliu constată fapte care se repetă, oare l-au exasperat pe Pompiliu şi care reclamă în sfârşit măsuri. Dalila este un fragment (pană la, inclusiv, versul: „Că o vrea spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi"). Pentru ce Eminescu a dat numai partea primă, când o avea şi pe a doua, cum se constată din manuscrisele de la Academie ? Cum de a rupt el în două un organism unitar ? N-o fi avut Epoca destul spaţiu ? Dar poezia nu e prea lungă — şi Eminescu era doar glorios în 1886. Nu socotea Eminesou partea a 'doua redactată bine ? Atunci pentru ce nu a redactat şi partea a doua ? (De fapt, partea a doua e tot atît de bine sau de rău redactată.) Dar, indiferent de toate acestea, pentru ce a dat o poezie care era încă în lucru ? Căci e clar că Dalila era încă spre definitivare, nu numai din punctul de vedere 1 Trebuie să observăm că fragmentul Dalila, bucată de mâna a doua în opera lui Eminescu, a fost publicat cu două luni înainte de Nu mă înţelegi, tot fragment şi toit bucată de mina a doua ; că a fost tipărit ca şi Nu mă înţelegi, tot într-o publicaţie ocazională, cu colaborări externe cerute şi cam cu aceleaşi colaborări : Maioreseu, Basdeu, Delavrancea, Iacob Negruzzi etc. — şi că au fost publicate amândouă în aceeaşi perioadă de agravare a degenerării. 356 al formei, dar şi din acela al fondului. In Dalila sînt, încă, crudităţi. Sînt injurii. Sînt lucruri „de-a dreptul", netransformate în material de artă. Dalila e în faza de devenire, în care, în manuscrisele de la Academie, se găsesc atâtea poezii ale lui Eminesou. Chiar din felul în care sînt scrise, ca grafie, variantele-manuscrise ale Dalilei, se vede că poezia aceasta era încă în lucru. Dar mai e ceva. Cele cincizeci şi cinci * de versuri publicate in Epoca ilustrată din 1886 sînt pe alocarea inferioare aceloraşi versuri din manuscrise. Dalila din manuscrise e dusă mai departe decît cm publicată în 1886, cum vom vedea mai încolo. Acuma să cugete cetitorul dacă, întreg la minte, Eminesou iar fi făcut cu Dalila (sau cu orice poezie a sa) ceea ce am văzut mai sus că a făcut cu ea. A dat el însuşi această Dalilă Epocei ilustrate ? A dât-o altcineva ? Oricum, cred că nu poate fi vorba de întreaga lui „ştiinţă" şi de conştienta lui „voinţă“. la publicarea ei. Eminesou acela care a publicat Scrisorile I, Ui HI şi IV nu s-ar fi comportat aşa cu Scrisoarea V (Dalila). Cînd s-au publicat La Steaua şi Kamadeva, Eminescu era nebun. Dat1 cazul Dalilei ne arată că şi atunci când era numai „degenerat în forma lui etică şi intelectuală" (Maioreseu) — dar ce e drept, intr-o formă agravată acum —, publicarea poeziilor lui era făcută fără ştiinţa şi voinţa adevăratului Eminescu, al aceluia care e pentru noi Eminescu. Dacă argumentarea mea este insuficientă, atunci Dalila aceasta, cea scurtă, nu e postumă, atunci ea este Dalila pe care ne-a dat-o însuşi Eminescu, atunci această Dalilă trebuie să intre în ediţiile lui Eminescu, atunci cei care nu: au pus-o în ediţiile lor trebuie să pună această Dalilă şi s-o elimine pe cea pe care au pus-o, pe cea întreagă, care e postumă în orice caz. Ei au tot interesul ca eu să am dreptate în contra lor, în contra opiniei lor că poeziile din acest timp nu sînt postume — poezii .printre care ei nu ştiau că se află şi această Dalilă. 357 * 34. Nu mă înţelegi. Dacă Dalila e postumă, atunci Nu mă înţelegi (publicată la 15 martie 1886), după postuma Dalila (publicată la 1 ianuarie 1886) şi înainte de postuma La steaua (publicată la 1 decembrie 1886) — publicată mai tîrziu deci decît Dalila, mai aproape de data scrisorii lui Pompiliu (mai, 1886) — este şi ea postumă. Faptul că e un fragment, că nu e faimoasă etc. se datoreşte postumităţii ei. Sara pe deal. Dacă este în opera lui Eminescu vreo poezie oare, pentru un neiniţiat, să semene mai bine cu starea lui de acum, apoi, afară de poezia De ce nu-mi vii, nu se poate cita o alta mai potrivită decît Sara pe deal. Tonul de deprimare al acestei poezii de fericire, lan-goareia, dezarmarea din aceste versuri te pot înşela, te pot face să crezi că poezia aceasta e scrisă acum. Şi totuşi, Sara pe deal e din 1871, redactată atunci aşa cum o cunoaştem cu toţii. Ea face parte dintr-un poem. Versurile acestea sînt puse în gura unui „tînăr“ care le cîntă iubitei cu mandolina. Ceea ce are neobişnuit această poezie, ceea ce-i dă o fizionomie aparte în opera lui Eminescu se explică prin vechimea ei şi, mai ales, prin oficiul ce trebuia să-l îndeplinească în economia poemului din care face parte. In manuscrisele Academiei, bucata aceasta are două strofe în plus faţă de poezia aşa cum a fost publicată în 1885. Una e ştearsă chiar în manuscris, de cătră Eminescu. Cine a suprimat cealaltă strofă ? El sau redacţia Convorbirilor ? Versul, tipărit în Convorbiri : Turmele-1 urc, stelele scapără-n cale. în manuscris e : Turmelele-1 urc, stele li scapără-n cale. Schimbarea interiorizează versul — şi trebuie să fi fost făcută de redacţia Convorbirilor. Corectări : „Arde d-iubire“, „valea şi satu-amuţeşte", „spune-ţi-oi cum îmi eşti, dragă" din manuscris, în Convorbiri au devenit: „Arde-n iubire", „satul în vale-amu-ţeşte", „spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă". Aceste puţine corectări sînt ale lui Eminescu sau ale Convorbirilor ? Schimbarea — inferiorizantă — a imaginii „stele li scapără-n oale" în „stelele scapără-n cale", da- 358 r tordtă desigur Convorbirilor, ar pleda in favoarea ipotezei că aceste corectări sînt făcute de Convorbiri, care uneori făceau schimbări mult mai mari în textul lui Eminescu, chiar în vremea cînd el era sănătos şi în culmea talentului. Eu nu m-am improvizat aici advocatul postumităţii a cit mai multor poezii ale lui Eminescu. Dealtfel, advocatura eminescofilă n-ar avea rost decît doar pentru poeziile inspirate de alţii, oa să apăr pe „clientul" meu de învinuirea de plagiat. Dar Sara pe deal e originală. întrebarea dacă e postumă sau nu trebuie pusă numai pentru purul adevăr. Eminescu a lăsat .această poezie în saltarul lui paisprezece ani. Şi nu numai că nu a publicat-o, dar nici nu s-a mai ocupat de ea. Şi trebuie să ne întrebăm : diacă nu se îmbolnăvea, ar fi publicat-o în Convorbiri în. 1885 ? Ar fi publicat el, la maturitate, ca poezie subiectivă (prin detaşarea din poem a devenit subiectivă), dntecul unui erou romantic dintr-un poem romantic ? Şi ne mai întrebăm : pentru ce n-a publicat-o el în aceşti paisprezece ani ? Pentru -ce n-a extras-o din poemul juvenil şi ca atare condamnat de el ? ■Mai departe. Adevăratul Eminescu ar fi publicat în 1885, fără să schimbe nimic, o poezie din 1871 ?* Dar nu este exemplu, în cariera lui Eminescu, ca el să fi publicat ceva pe care să nu-l fi schimbat şi perfecţionat mereu, pană în momentul publicării — şi uneori şi după ! Chiar dacă noi, cetitorii, nu am găsi nimic nesa-tis-îăcător în Sara pe deal, încă nu ar însemna că şi Eminescu — mai sensibil şi mai artist decît noi — nu ar fi avut de schimbat. Dar ni se pare că şi noi putem găsi defecte în această poezie. Chiar în versul al patrulea, Eminescu poate n-ar fi lăsat: „Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine". T-u este pleonasmul unui începător, dar, e drept, poate fi şi o accentuare sentimentală : bucuria că ea îl aşteaptă ori, poate, bucuria că are dreptul să-i spună „tu". 1 Neînsemnatele corectări relevate mai sus (admiţînd că sînt făcute de el) nu sînt schimbări, sînt corectări gramaticale, nu aiting nici fondul, nici stalul. Numai „stelele1 11 e o schimbare — făcută poarte de... zeţar ! 35» Dar există şi incoerenţe. „Turmele-1 urc (dealul), stele le scapără-n eale.“ Turma care urcă dealul noaptea, la ocol ? Că e njoiapte e sigur, nu numai pentru că stelele scapără, dar şi, mai ales, pentru că „luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară44. (E drept că imediat spune : „stelele nasc umezi pe bolta senină44 — dar aceasta e în contradicţie cu luna care „trece44 .pe cer — şi tocmai contradicţiile voim să le relevăm.) Mai departe, Eminescu spune că „toaca răsună mai tare44 şi „clopotul vechi împle cu glasul lui sara“... Dar noaptea — fie şi sara — nu toacă şi nu trag clopotele. Această admirabilă poezie (părăsită de la 1871 * de Eminescu) e încă, puţin, în stare de nebuloasă. E pe la sfinţitul închegării definitive a unei nebuloase. Eminescu nu orînduise definitiv totul. Această nesiguranţă există şi în Venere şi Madonă şi în Mortua est! (poezii tot de pe-atunei). Anonimul-detraotar de la Blaj le-a descoperit în Mortua est l Chiar şi Madorescu a găsit în primele poezii din Convorbiri „contururi tremurînde fără destulă precizie intuitivă44, „comparări confuze44 etc. (Direcţia nouă, 1871). Dacă Eminescu ar fi publicat această poezie între 1880 şi 1883, înainte de boală, sînt convins că incoerenţele semnalate mai sus nu ar exista în Sara pe deal. El ar fi lucrat din nou la această poezie, ar fi făcut, cu alte cuvinte, ceea ce făcea cu orice poezie, cînd o relua, pentru publicare. Sau — eterna mea întrebare-probă : putem noi utiliza incoerenţele arătate mai sus la estimarea talentului lui Eminescu matur? Cui ar face aceasta, eu i-aş opune categoricul: nu ai dreptul să pui la activul lui Eminescu matur aceste greşeli, pentru că atunci cînd a publicat (sau s-a publicat) această poezie, Eminescu era „degenerat în forma lui etică şi intelectuală44 — nu mai era Eminescu. El acuma nu mai putea corecta, adică, dacă na gîndim bine, re-crea, crea din nou. Altfel, şi-ar fi corectat ediţiile pline, de tot felul de greşeli1. . * Adevărul e că o variantă e din 1872. 1 Imperfecţiunile din poeziile neoorectate ale lui Eminescu — ca şi din oeie începătoare, publicate de el între ÎOTO—4876 — nu strică poeziei din e-le, pentru că poezia adevărată e o vibraţie unică internă, o muzică a sufletului, un fenomen cu caracter 360 Dar această poezie fiind publicată intr-o perioadă de „însănătoşare“ a lui Eminescu, să vedem mai de aproape cum era el, cînd era „însănătoşat". Desigur că starea lui cea mai bună a fost la început, în 1884. Cei ce nu-1 cunoşteau înainte de boală, aveau impresia că e un om normal. Dar ceilalţi, cu toţii, vedeau perfect că Eminescu acum e altcineva. „întâia criză trecuse ; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală, întreagă, şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om“ (Caragiale, Ironie). „Mintea întreagă normală" însamnă aici : om comun. E o concepţie romantică, de artist, pentru care omul „normal" e omul inferior. Maiorescu, cel mai bun martur, pentru că e Maio-rescu, pentru că se interesa mult de Eminescu, pentru că era în corespondenţă cu doctorii din Viena şi cu cei din ţară etc., spune, cum am văzut de atîtea ori, că după prima nebunie, Eminescu a rămas un „degenerat în forma lui etică şi intelectuală" (Critice, Eminescu). Mite Kremnitz, prietina lui Eminescu de-aproape1, spune : „Nu mai era viaţă aceea. Era o liniştită vegetare, deşi veneau câteodată ceasuri în care sclipirile minţii sale luminau si aprindeau." (Un Lenau român, Convorbiri, 1910.) J „Cînd l-am văzut atunci^după prima nebunie], nu mai recunoscui pe poetul de odinioară. El era micşurat, scăzut sufleteşte... capul îi părea părăsit de gînduri... Ca dorinţi, nişte lucruri comune, mici, de simplu trai, lucruri ce nu mai puteau avea ca odinioară nici natura, nici puterea de a se înălţa în iluzii de poet. Zi cu zi însă, părea: a degenera mai mult... Cînd îi aduceam aminte de tablouri din versurile lui... primea vorbele acestea ca nişte greutăţi ce-i apăsau sufletul... După o pauză de tăcere... vedeai o singură clătinare din cap, rece, exte- fluvinl — şi acest fenomen nu sufere din cauza unor mici accidente îtntSmplate în cursul lui. La alţii, la versificatorii a căror poezie nu este dacît o' juxtapunere, o compoziţie logică şi stilistică, imperfecţiunile, accidentele ruinează compoziţia. Inoperanta acestor imperfecţiuni în poezia lui Eminescu este o dovadă experimentală de autenticitatea poeziei lui. 1 Vezi mai departe argumentele pentru temeinicia tuturor mărturiilor ei. 361 "1 rioară ■■ şi generală, întovărăşită de o mişcare de mînă, înceată, oare însemna : «să le lăsăm uitate pe toate»...* (N. Pătraşcu, Mihail Eminescu.) Aiceastă mărturie (mai lungă şi mai eiarcuinstanţiată decât am redat-o eu), publicată în Convorbiri, într-un studiu dedicat lui Maiorescu, am dreptul s-o consider ca aprobată, ca ratificată de „Junimea*. Şi totuşi, cred că niiei cei care-1 cunoscuseră de aproape, înainte de boală, nu-şi dădeau samă bine de gravitatea stării lui: în 1888, cînd a cetit în faţa „Junimii* din Bucureşti Lais, dînd piesa drept a sa, cînd în curînd avea să „plagieze* pe Max Nordau, cînd aşadar era într-o stare de complectă degenerare — junimiştilor li se părea că Eminescu e aşa de bine, încît sperau în salvarea lui. Se vede că în epocile de luciditate, de „însănătoşare*, dezastrul personalităţi lui interne nu apărea destul de manifest în viaţa obişnuielnică. Este ştiut că în paralizia generală întăi se distruge ceea ce e nobil. (Vezi mai sus cuvintele lui Caragiale.) De aceea şi scrisorile sale din acest timp — produs al vieţii obişnuite — simt de om normal. Dar să dăm cîteva ştiri mai concrete despre starea lui Eminescu de la începutul acestei vremi, din prima, fază a bolii sale, cînd degenerarea era mai puţin înaintată. în mai 1884, d. Petru Missir scrie lui Maiorescu : „Este de dorit un lucru mai greu, şi anume ca să-şi revină într-o stare normală sufletească*... „Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas nici un stimulent care să-i activeze fie gîndirea, fie simţirea lui“... „Dacă ar fi complect restabilit, ar putea să aibă lecţîuni particulare.* (Convorbiri, 1906, I.) In iunie 1884, Vlahuţă scrie lui Maiorescut „Doarme puţin, vorbeşte puţin şi sîat zile în care uită să mănînee*... „Toată existenţa i se încheie într-o dinamică foarte restrânsă şi înceată, cît îi trebuie cuiva ca. să nu fie mort. Citeşte tare puţin, căci îl oboseşte. Nu scrie nimica. S-a încercat — mi-a spus —, dar. i-a fost. cu neputinţă.* (Convorbiri, 1906, 1.) State Dragomir povesteşte cum Eminescu, prin 1884, a avut un scandal la otelul Vanghele, cu intervenţia poliţiei, din cauza unor femei uşoare. Apoi cum rupea cărţi prin librării. (Revista Mihail Eminescu, 1903, Iaşi.) Acestei informaţii însă trebuie să-i dăm o însemnătate reia- 362 tivă, căci State Dragomir, elev în cursul inferior de liceu în 1884, putea fi ecoul unor ştiri exagerate1. Dar chiar faptul că puteau circula atunci astfel de ştiri e semnificativ. O rudă prin alianţă a lui Eminescu, von Dollitzsturm, spune că l-a văzut „după 1883‘‘ la Cernăuţi, abrutizat, deprimat şi că nu vorbea de poeziile lui (Sextil Puşcariu, Mihai Eminescu, Junimea literară, 1909). De-acum înainte, starea de degenerare evoluează, vrîstată de recăderi în demenţă, şi în 1889 Eminescu moare. Boala lui, paralizia generală, a fost diagnosticată de medicii din Viena. Această diagnoză, d-rul Popazu, eare-1 vizita pe Eminescu des la sanatoriu,'a comunicat-o d-lui 1. Minea (Revista idealistă, 1911), a fost pusă şi la Sanatoriul Suţu, unde a murit Eminescu. (Dr. P. Zosin : Substratul patologic în pesimismul contemporan, p. 152, şi Spitalul, revistă medicală, 15 iunie 1903.) Psihiatrii pe care i-am consultat eu, dîndu-le documente după oare să judece, pun aceeaşi diagnoză 1 2. După Krăpelin şi alţii (Dumas, Psychologie, II), bolnavul de paralizie generală are reprezentări confuze, neclare, copilăreşti; simţul moral scăzut; preocupări de interese materiale ; lipsă de scopuri ideale. Tot ce ştim pănă aici despre Eminescu — din mărturiile citate — confirmă generalizările de mai sus. în Irena, reprezentările sînt copilăreşti. însuşirea banilor bibliotecii şi „plagiatul" din Nordau arată simţ moral scăzut; zgârcenia lui Eminescu din această vreme (vezi scrisoarea d-Iui Petru Mssir, citată mai sus — dar într-un pasagiu nereprodus de noi), atacarea tuturor cunoscuţilor ca să-i dea bani sînt dovezi de preocupări materiale — la acest om altădată prea dezinteresat de lucru- 1 Nu am acum la îndămînă acest număr de revistă. Am rezumat din amintire — ca şi articolul de mai sus din revista Mihail Eminescu. în Iaşi nnam putut , găsi numerele din revistele respective. 2 Dr. Şumda Varianta-rnanuscris * : Prin codru jalnic trece vînt, Se pleacă ramuri la pămînt, Se scutur frunzele din vii, De ce nu vii, de ce nu vii ? Şi multe flori au fost în tei Şi-i plină lumea de femei, De sama ta, pe cit văzui, Nici una nu-i, nici una nu-i. Văzut-am lucii ochi de foc Prevestitori de mult noroc, , Dar ca ai tăi de crezămînt Ai lor nu sunt, ai lor nu sunt. Văzut-am mini subţiri şi reci Ce promiteau amor pe veci, Dar nu sunt dulci, nu sunt aşs Oa mîna ia, ca mina ta. De Ce nu vii să străluceşti Cu ochii mari şi îngereşti ? Au nu ne e atît de dor Amtoduror, aimînduror ? Poezia publicată: Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-aşează bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii f O, vino iar în al meu braţ. Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu, De sânul tău, de staul tău ! Ţi-aduei amante cum pe-afcunici Cînd ne plimbam prin văi şi lunci Te ridicam de subsuori, De-atîtea ori, de-atSîtea ori? In lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc setatei... Dar, oricît ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tina nu-s ! Căci tu înseninezi mereu Viaţa sufletului meu, Mai mândră decât orice stea, Iubite mea, iubita mea ! Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sunt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi' vii ? Noi credem că drumul făcut de poezia din manuscris, transcrisă mai sus, pănă la poezia publicată este un act de creaţie (în realitate, poezia publicată este aproape o altă poezie), care presupune integritatea talentului artistic, ded. a minţii autorului, şi un moment delicat al actului de creaţie. De ce nu-mi vii e o poezie admirabilă numai în redacţia ultimă, cea publicată. * Se transcrie varianta din ms., notat de Perpessicius : c2 2061, 28®—20® combinat oui ms. cl 2260, 250. 370 Clnd a fost dusă această poezie la forma definitivă ? M;ai propriu : când a fost transformată în poezie adevărată ? In timpul bolii ? Dar omul oare n-a putut scrie nici o poezie nouă, bună, In acest timp, care nu şi-a putut corecta nimic în .ediţiile poeziilor lui, putea oare transforma versurile acestea manuscrise în poezia admirabilă ? Şi încă ceva. Em.ine.scu, care a muncit atît de mult la această poezie (în manuscrise are patru variante), dacă nu ar fi reuşit s-o ducă la forma definitivă înainte de nebunie, apoi ar fi reuşit să facă acest lucru greu tocmai acuma, în cîteva zile de relativă luciditate, la Casa de nebuni, după aproape patru ani de progres al degenerării ? Noi nu credem că a făcut transformarea poeziei nici măcar la începutul degenerării. Dar admiţînd că a transformat-o atunci, aceasta nu i-ar răpi postumitatea, căci întrebarea e cum era Eminescu eînd a publicat-o ? Dar să vedem şi mărturiile competente, contemporane poetului, asupra capacităţii sau incapacităţii lui de a crea poezie în timpul „degenerării".' B. N. Pătraşcu, în Mihail Eminescu, studiu critic, 1892, tipărit întâi în Convorbiri, în 1890 şi 1891, un an diupă moartea poetului, vorbind de şedinţa „Junimii" ţinută la Miaiorescu, eînd Eminescu a cetit traducerea Laîs, spune că Eminescu, „eonfruntîndu-se cu el însuşi din trecut, se simţi că este altul şi că nu mai are puterea de a gîndi original în versuri'". D. Pătraşcu — tînăr eminescian, critic literar, analist al lui Eminescu şi membru al „Junimii" — era în situaţia de a şti dacă Eminescu mai putea sau nu .„gîndi original în versuri". Afară de asta, studiul publicat în Convorbiri şi scos apoi în volum e dedicat lui Miaiorescu. Deci putem trage concluzia că şi Maioresou ştia că Eminescu nu mai putea gîndi original în versuri în vremea aceasta. Altfel, ia lectura studiului d-lui Pătraşcu, i-ar fi atras autorului atenţia că a greşit eînd a afirmat că Eminescu nu a mai scris, că nu a mai „gândit original în versuri" în acest timp. Şi nu numai Maiorescu, dar şi alţi junimişti puteau să-i atragă atenţia. Se vede însă că aceasta era, în genere, convingerea, ştiinţa junimiştilor cu privire la Eminescu. 371 D-na Mite Kremnitz (Un Lenau român, Convorbiri, 1910) spune că Eminescu n-a mai produs nimic în acest timp, afară de La steaua. D-na Mite Kremnitz, eleva lui Eminescu la limba română, prietina, muza, traducătoarea poeziilor lui, colaboratoarea lui la un dicţionar, e o mar-tură preţioasă. Ea făcea parte din cercul „Junimii" din Bucureşti. Uneori şedinţele se ţineau la ea. Unele poezii, Eminescu le-a cetit în aceste şedinţi. O poezie, Atît de fragedă..., a fost scrisă pentru ea * (Convorbiri,. „Nota redacţiei" la articolul Un Lenau român). Mărturia ei are mai multă greutate deeît a d-lui Pătraşcu. Poate chiar decât a lui Maiorescu : o femeie cultă, iubită cîndva de un poet şi oare i-a inspirat poezii, trebuia să ştie mai bine deeît alţii ce se petrece cu poetul.1 Dar mi se va obiecta- greşeala d-nei Mite Kremnitz cu privire la poezia La steaua, pe oare ea o socoate scrisă acum — şi am văzut că e scrisă înainte de boală. Greşeala ei se explică prin faptul că în 1902, când a apărut Arhiva, cu facsimilul poeziei La steaua (scrisă în 1886 pe un album), d-n'a Mite Kremnitz a avut — a trebuit să aibă — impresia că a descoperit cevia nou, ceea ce nu ştia : că Eminescu o scris, totuşi, o poezie în vremea bolii — pe albumul unei domnişoare. A „scrie pe un album", pentru d-na Mite Kremnitz, a devenit în dhip firesc a scrie o poezie. * 1 2 Mărturii contrare. * E inspirată tot de Veronioa Micle şi numai înmânată Mitei. 1 „Chiar după iboailă, poetul a revenit des la şezătorile d-nei Mite Kremnitz, aşa înot articolul d-sale este întemeiat pe o cunoştinţă de aproape a poetului." („Nota redacţiei" Convorbirilor la articolul Mitei Kremnitz.) Găsesc ocazia aici să adaog că d-na Mite Kremnitz, oare a părăsit România cu puţini ani înainte de 1910 (data articolului ei), cunoştea bine mişcarea literară română (în afară de Eminescu, a mai tradus în nemţeşte din Odobescu, I, Negruzzi, Gane, 'Slavici, Caragiale ete.). în primăvara anului J.91'21 Caragiale, care stătea la Berlin, mi-a spus să-i trimit din volumul lui Hogaş trei exemplare : unui pentru el, unul pentru d. Zarifopol şi unul pentru d-na Mite Kremnitz. (Dar Caragiale a murit în curînd. Dealtfel, nici volumul lui Hogaş n-a putut să fie dat publicului, căci, plin de greşeli de tipar, a fost păstrat în podul redacţiei !) 2 Am văzut în articolul trecut istoricul -acestei poezii. Am spus că şi doctorul, care i-a cerut să facă o poezie, poate a crezut că poezia e făcută atunci. 372 D. Iacob Negruzzi (Convorbiri, 15 ianuarie, 1899) spune că, în timpul bolii —■ şi e vorba de timpul cînd era la casa de nebuni de la Mînăstirea Neamţului —, „Eminescu avea săptămâni întregi de deplină luciditate. Aşa se explică cum a putut serie cîteva poezii în această epocă." Dar ştim că nna scris nici o poezie adevărată, nouă, nu numai aoum, dar în toţi oei şase ani. D. Negruzzi deci se înşeală. Aceste cuvinte ale d-lui Negruzzi sînt din 1899, cu treisprezece ani mai târziu. D. Negruzzi începea să uite. In 1889, imediat după moartea poetului, d. Negruzzi e mult mai zgîrcit cu puterea de creaţie a lui Eminescu, în Convorbirile de la 1 iulie 1889, d-sa zice : „In mai m-ulte rînduri (Eminescu) se simţi mai bine, aşa încît a putut chiar scrie — sau poate complecta după vechi manuscripte ale sale — cîteva poezii, pe care Convorbirile le-a publicat". Deci acum (adică imediat după moartea poetului), d. Negruzzi nu mai e sigur dacă Eminescu a scris, sau numai a complectat (^definitivat). Prima informaţie, cea din 1899, nu corespunde realităţii.' A doua, cea din 1889, e lipsită de siguranţă chiar din partea d-lui Negruzzi. Din această ultimă informaţie, „scrisul" trebuie exclus. Rămîne ..„complectarea vechilor manuscripte". Dar informaţia d-lui. Negruzzi conţine ideea că Eminescu n-a avut şi poezii gata, dinainte de nebunie —- pe cînd noi ştim sigur că a avut cel puţin cîteva. Deci d. Negruzzi n-a fost bine informat în privinţa posibilităţilor de creaţie ale lui Eminescu din acest timp. Oricum, informaţia d-lui. Negruzzi e informaţia unui om pe care întrebarea nu l-a preocupat în chip deosebit. Dealtfel, boierul clasic Negruzzi n-a fost un „eminescian". Sigură din partea d-lui Negruzzi — şi fără putinţă, de contestare din partea noastră — este informaţia d-sale (Convorbiri, 1 martie 1892) că în timpul bolii Eminescu. a tradus serenada lui Victor Hugo1. 1 în adevăr, în manuscrisele de la Academie (zice Scurtu,, care le-a cercetat mai mulţi ani) nu există urme de această poezie, ceea ce e un indiciu că e tradusă în vremea bolii. Dacă ar fi fost tradusă înainte, ar fi probabil o încercare părăsită din vremea adolescenţei, cînd ştim că admira pe Hugo şi cînd „resuscita" şi „prepuitură" sînt mai fireşti deeît în timpul maturităţii. 37® Iată această traducere ; Cînd tu dormi lină, pură Sub ochiul meu umbros, Suflarea ta murmură Cuvînt armonios, Pe corp neacoperită, Lipsindu-ţi vălul tău ; O, dormi, o dormi, iubită, O, dormi, o dormi mereu ! Cînd rîzi, pe a ta gură Amorul a descins, Orice prepuitură Deodată s-a şi stins ; Zîmbirea ta-i ferită De orice cuget rău ; O, rîzi, o rîzi, iubită, O, rîzi, o rîzi mereu ! Cînd tu cînţi, alintată, Pe braţele-mi, la sîn, Auzi cum cîteodată Gîndu-mi răspunde lin ; Cîntul tău resuscită O zi din traiul meu ; O, cînt,-a mea iubită, O, cântă dar mereu ! Acesta era acum suflul liric al lui Emineseu — şi arta lui în exprimarea lirismului. Să se compare celelalte „traduceri" ale lui Emineseu, făcute cînd era sănătos, cu aceasta — acele minuni, acele creaţii care, cum am spus aiurea, probează şi mai bine /geniul lui Emineseu. D. Pursch (Ramuri, 1909, p. 511) spune că în „iarna anului 1887“, a văzut la Botoşani pe Emineseu („cu mustăţile rase“), lucrând la piesa Trei flori albe. Ar fi vorba de începutul iernii 1887—1888, căci în Ianuarie, februarie, martie 1887, Emineseu era la Mînăs-tirea Neamţului. Bar „piesa“ la care lucra Emineseu era — dacă era — traducerea lui Lats. Dealtfel, d. O. Pursch era copil atunci... 374 Cornelia Emilian (prefaţă la Scrisorile Henriettei Emineseu, Iaşi, 1893) vorbeşte de nişte poezii scrise de Emineseu la Botoşani, care au apărut apoi în ediţia Morţun. Dar ediţia Morţun nu cuprinde decît poezii vechi — şi nici una dată de Emineseu. Henrietta Emineseu, în diverse scrisori, vorbeşte mereu de o poezie, Recunoştinţă, scrisă de Emineseu atunci, pentru Cornelia Emilian-fiica, drept mulţumire că-i strînge bani cu liste de subscripţii. Nu a apărut nicăieri această poezie. Dar ne putem închipui ce era. E semnificativ că fostul autor al Luceafărului scrie o-poezie de recunoştinţă pentru bani. Vorba Veronicăi Micle : „O facere de bine până la tine, Mihai, n-a fost poetizată" (H. Emineseu, Scrisori). Dar „pănă la tine" a greşit; Emineseu nu mai exista acum. Cel mult, exista un Mihai... în 1887, octombrie, Henrietta Emineseu serie Corneliei Emilian : „Veţi vedea publicat chiar ce a scris Emineseu la o societate ’în Bucureşti". De la această dată nu se mai publică nici o poezie de Emineseu. Tot în octombrie 1887 (peste două săptămîni), Henrietta scrie : „Mihai s-a apucat de lucru mai serios decît oricând, în curînd veţi vedea publicat în Convorbiri". N-a apărut nimic. în ianuarie 1888 : „Mihai nu voieşte să-şi dea poeziile la tipar pănă nu va vedea de va putea căpăta pensia şi din cauza asta nu le scrie pe curat, şi eu, cu puţina carte ce o ştiu, nu sînt în stare să le descifrez". Aceste poezii n-au apărut nicăieri niciodată. Peste şase luni, într-o scrisoare din iunie 1888, cînd; Emineseu plecase la Bucureşti, Henrietta spune că Aglaia Dragii (o altă soră a lui Emineseu) a luat cu ea, acasă la. Cernăuţi, nişte poezii ale lui Emineseu, ca să le „descifreze". Nu le-a mai „descifrat", ori... nu luase nimic cu ea. Ştirile Henriettei date Corneliei Emilian cu privire la literatura lui Emineseu trebuie utilizate cu multă băgare de samă. Nefericita Henrietta trebuia să încălzească zelul celor care strângeau bani, înştiinţîndu-i mereu 37S că munca şi obolul lor nu sînt zadarnice, căci Eminescu scrie ! îşi face datoria !1 Tot Henrietta mai «arie Corneliei Emilian că Eminescu a cerut lui Maiorescu nişte manuscrise „ea să le mîntuie". Dar Eminescu după aceea nu a mai dat nimic publicităţii. Maiorescu a dat Convorbirilor (1906, nr. 1 şi 2) scrisori de-iale lui Eminescu relative la boala lui, la editarea poeziilor ete. O scrisoare a lui Eminescu în care el să ceară manuscrise „ea să le mîntuie“ nu există. Dar chiar dacă manuscrisele ar fi fost la Maiorescu de pe-atunci1 2, cum ar fi putut el căuta cutare manuscris ? Ca să găseşti un anumit manuscris în hîrtiile lui Eminescu (scrise fără nici o ordine, de cele mai multe ori neciteţ), îţi trebuie mult timp, adică trebuie să le fi cetit întăi pe toate, să le fi catalogat şi apoi să poţi găsi cînd vrei ceva. Lui Maiorescu i-au trebuit ani oa să găsească şi să publice poeziile alese printre manuscrisele lui Eminescu. Prima — DaMla (cea întreagă), bucată mare, uşor de observat printre manuscrise, Maiorescu a dat-o publicităţii aproape ■după un an de la moartea lui Eminescu. Alte patru poezii (între paseri etc.), după trei ani de la moartea lui Eminescu, şi. ultima (Apari să dai lumină), după şase ani. Se poate trage concluzia că Maiorescu a cercetat manuscrisele lui Eminescu, după moartea acestuia, în timp de şase ani şi poate chiar mai mult, căci el le-a donat Academiei în 1902, poate atunci cînd nu i-au mai trebuit. Discuţia de mai sus nu o fac ca să arăt că Eminescu n-a putut „mântui" poezii acum, în timpul cînd spune Henrietta că Eminescu a cerut lui Maiorescu manuscrise. .Discuţia ar fi inutilă, căci de-acum înainte nu s-a mai publicat nimic de Eminescu, în timpul cit a mai trăit. Discuţia are de scop să arate că nici poeziile publicate mai înainte (Sara pe deal etc.) nu au putut fi trimise de Maiorescu — cu atît mai mult, cu cit Maiorescu ar fi avut şi mai puţin timp, pe la începutul bolii lui Eminescu, să fi cercetat manuscrisele poetului —, manuscrise 1 Căci cum să ne explicăm faptul că poeziile pe care le-a tot anunţat Henrietta nu au ieşit la iveală. Că Eminescu a stat La masa lui cu creionul în mină e sigur. Doar „a scris11 Recunoştinţa. A tradus poate serenada lui Hugo şi Lais. 2 In 1®84, Eminescu scrie lui Chibici Rîvneamu (vezi Convorbiri, Î9©6, nr. 1) să ţie deocamdată la el lada cu lucrurile sale' 376 oare, măcar la început, probabil că nici nu erau la el. Trebuie să se mai ştie că variantele aceleiaşi poezii nu sînt la un loc în caietele lui Eminescu, ci în caiete deosebite, ori, uneori, în acelaşi caiet, dar la distanţe mari una de alta. Eminescu, dacă ar fi cerut lui Maiorescu „manuscrise de mîntuit“, ar fi cerut ori varianta cea mai bună, ori toate variantele. Deci Maiorescu ar fi trebuit să ştie unde să caute toate variantele — ca să le trimită pe toate, ori să aleagă, după propria-i judecată, pe cea mai bună. Lucru imposibil, dacă nu ai mai dinainte catalogul manuscriselor, care presupune lectura şi clasificarea lor. Dar ipoteza cererii şi trimiterii numai a unei singure variante este exclusă. Un autor are nevoie de toate variantele. Deci Maiorescu i le-ar fi trimis pe toate. Dar în manuscrisele Academiei există variantele poeziilor publicate în vremea bolii lui Eminescu. (De pildă patru variante ale poeziei De ce nu-mi vii.) Urmează că Maiorescu n-a trimis manuscrisele lui Eminescu. Căci, încă o dată, nu e de crezut că Maiorescu a cetit întreg dulapul de manuscrise ale lui Eminescu, că a comparat toate variantele poeziei De ce nu-mi vii, că nu i le-a trimes pe toate, că a ales, după judecata lui, varianta cea mai bună — rămînînd în manuscrisele de azi la Academie numai unele variante —, acele de care Eminescu* n-ar fi avut nevoie ! Trebuie să mai adăogăm că, în manuscrise, poeziile lui Eminescu de obicei n-au titlu — ceea oe îngreuiază şi mai mult căutarea lor, mai ales că o variantă începe într-un fel şi altă variantă a aceleiaşi poezii începe altfel, şi uneori greu de cetit, din cauza caligrafiei, a ştersăturilor ete. Dar toate acestea ar mai presupune un lucru : interesul mare al lui Eminescu pentru opera lui, ţinerea de minte exactă a propriilor manuscrise, cu variante cu tot, indicarea exactă, pentru Maiorescu, a chipului cum să caute şi să găsească etc. Dar am văzut ce interes avea el pentru opera lui din interesul ce-1 purta ediţiilor poeziilor sale, la care asista impasibil! . în sfîrşit, ar mai fi scrisoarea prin care Maiorescu îl întreabă pe Eminescu, în 1888, dacă nu mai are poezii de adăogat la ediţia a IlI-a. (Scrisoarea nu se cunoaşte, 377 dar existenţa ei este probată prin răspunsul lui Eminescu, publicat în Convorbiri, 1906, 2.) întrebarea lui Maiorescu nu este numaidecît egală cu întrebarea dacă Eminescu a mai scris poezii. Maiorescu, ştiind că Eminescu a dfat pană atunci şase poezii,, era fireşte, îndreptăţit să creadă că el mai poate avea şi altele, încă nepublicate. Şi de fapt Eminescu mai avea poezii. Avea la el1 mai puţin faimoasa Viaţa şi admirabila Stelele-n cer, iar în ladă sonetul Oricîte stele... şi alte poezii bune. Concluzia oare s-ar impune din tot ce precede este că Eminescu, cînd s-a îmbolnăvit, avea redactate, aşa cum le cunoaştem, nu numai Sara pe deal, Dalila şi Nu mă înţelegi, dar şi celelalte trei poezii : La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva. Că avea foarte multe poezii bune gata şi nepublicate, cînd s-a îmbolnăvit — ştim. Sînt cele douăzeci şi cinci de poezii, pe care le-a găsit Maiorescu pe la persoane particulare. Sînt apoi Sara pe deal, Dalila şi Nu mă înţelegi. Aşadar, ipoteza noastră că şi alte trei — La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva — erau redactate în forma ultimă înainte de boală, ca şi celelalte douăzeci şi opt, nu e deloc îndrăzneaţă. Cu alte cuvinte, din poeziile gata dinainte de nebunie, pe cele mai multe le dăduse la persoane particulare înainte de a se îmbolnăvi. Cîteva — nu le dăduse (probabil pentru că mai avea de făcut îndreptări în ele) : sînt cele şase, pe care le-a dat (ori i s-aiu. luat) acuma, în anii de boală. Apoi încă două : Viaţa şi Stelele-n cer pe care nu le-a dat la nimene. (Şi, în sfîrşit, cele care nu erau la el, Oricîte stele... etc .— rămase în lada de la Bucureşti.) . Dar — va obiecta cetitorul — dacă Eminescu avea mai de mult redactate, aşa cum le cunoaştem, La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva, şi i se păreau că pot fi publicate, pentru ce le-a publicat atât de tîrziu, după. îmbolnăvire ? Pentru ce nu le-a publicat nici în 1884, nid în 1885, nici în 1886 ? (La steaua e publicată la sfîr-şitul anului, în decembrie 1886.) 1 Cele .găsite Sntr-un Notes de buzunar la moartea lui şi. publicate în Fîntîna Blanduziei, primele poezii postume ale luî„ publicate după moarte. T "Voi răspunde că, din aceste trei poezii, Eminescu n-a publicat niciodată Kamadeva. I-a publicat-o d. Cuza, fără ştirea lui. Voi adăoga că e aproape sigur că Eminescu n-a publicat nici La steaua, căci am văzut că o dăduse la „persoane particulare" şi că, atunci cînd s-a publicat, era nebun de mult şi de o lună la casa de nebuni. întrebarea se mărgineşte numai la De ce nu-mi vii: de ce n-a publicat-o îndată după prima „însănă-toşare", dacă o avea gata ? La această întrebare voi răspunde mai întăi că n-a publicat-o tot. aşa cum n-a publicat nici Kamadeva şi La steaua, deşi le avea gata mai de mult; în al doilea rînd, că Sara pe deal, de pildă, pe care o avea sigur gata încă din 1871, a ţinut-o în buzunar fără s-o publice (dacă a publicat-o el) pănă în iulie 1885 — adică aproape un an şi jumătate, după ce s-a „însănătoşat". Că Dalila, gata sigur înainte de nebunie, a ţinut-o în buzunar (dacă ă publicat-o el) pănă la 1 ianuarie 1886, adică aproape doi ani după ce s-a „însănătoşat" etc. Aşadar, întîrzierea publicării nu presupune numaidecît din partea lui Eminescu nevoia de timp ca să definitiveze. Pentru ce nu le-a dat de la început ? Dar se ştie că Eminescu nici cînd era sănătos nu era un „publicist". Maiorescu spune că „unul sau altul" dintre junimişti trebuia să-i ia- din mînă poezia, ca s-o dea la tipar. Acelaşi lucru îl spune şi d-na Kremnitz. Am văzut că după moarte i s-au găsit în buzunar Viaţa şi Stelele-n. cer — pe oare, deci, le avea, dar nu le-a publicat, deşi atunci avea revista „sa“ : Fîntîna Blanduziei. Dacă lui Eminescu trebuia să-i ia „unul sau altul" poeziile chiar cînd era sănătos, pentru ce ar trebui să credem că nu i se luau şi acuma ? Şi că le dădea singur ? Pentru ce să credem că numai Kamadeva i s-a luat de alţii, şi nu şi altele ? Cu toate acestea, trebuie să observăm că poeziile (trei) a căror formă ultimă se găseşte şi în manuscrisele Academiei, sînt cele care au fost publicate mai întăi; pe cînd cele (trei) publicate posterior sînt acele care în manuscrisele Academiei au forma inferioară. 379 Aceasta este o întîmplare, ori însamnă că lui Emi-«esen i-a trebuit timp ca să le definitiveze acum pe cele trei ? Răspund din nou : din aceste poezii, La steaua şi Kamadeva le avea gata mai de mult şi nu le-a dat. Kămîne mereu în discuţie numai De ce nu-mi vii. Dar dacă celelalte două nu le-a dat deodată, de ce ne-am mira că pe De ce nu-mi vii n-a dat-o deodată ? în sfîrşit, la ipoteza că a definitivat această poezie ia casa de nebuni se opune neputinţa de a crea a lui Eminescu, oare rezultă din tot ce-am spus pănă aici : boala, mărturiile contemporanilor, Irena, neamestecul lui în ediţiile poeziilor sale etc. Şi imposibilitatea de a admite că el a definitivat (momentul culminant al creaţiei) Ia casa de nebuni poezia De ce nu-mi vii, pe care, repet, nu parvenise s-o definitiveze, fiind sănătos, în patru încercări şi care, în forma definitivă, e, din toate aceste şase poezii, cea mai îndepărtată de varianta anterioară, cea m.ai greu de definitivat — o adevărată creaţie faţă cu aceea variantă.1 Oricum, m-am simţit dator să relev paralelismul de mai sus. Dar să pun înaintea cetitorului un alt paralelism sau, mai exact, o statistică foarte elocventă : în 1884 (fiind „însănătoşat“ — şi abia la începutul perioadei de degenerare) nu publică ori nu i se publică nici o poezie. în 1885 (fiind „sănătos14) se publică o poezie, dar gata sigur înainte de nebunie (Sara pe deal). în 1887 (din iunie, de cînd se „însănătoşează11 din nou) nu se publică nici o poezie. în 1888 (cînd e „sănătos11) nu se publică nici o poezie, deşi avea poezii. 1 2 Dar în 1886 şi începutul lui 1887 (cînd degenerarea deocamdată se agravează galopant şi apoi se transformă în nebunie), se publică cinci poezii (adică toate, minus una) : Dalila, Nu mă înţelegi, La steaua, De ce nu-mi Mi şi Kamadeva. 1 Printre simptomele paraliziei generale este şi imposibilitatea asociaţiilor nouă de idei (Dumas, Psychologie) — deci şi a actului creaţiei poetice. 2 De 1889 nu se poate vorbi. Atunci era la Suţu, pe sSrşite- Perioada publicistică a lui Eminescu coincide, aşadar, cu agravarea degenerării, chiar cu nebunia. Cele două poezii, a căror istorie o ştim mai bine (cel puţin a căror istorie o ştiu eu mai bine, alţii poate mai ştiu şi istoria altor poezii), La steaua şi Kamadeva, am văzut că sînt publicate cînd Eminescu era nebun -— am putea spune fiindcă era nebun. Oare nu cumva, când era mai bine, el nu „publica", ori alţii nu-i puteau lua poezii ca să le publice, fiindcă ţinea minte că aceste poezii mai aveau nevoie de îndreptări ? Cu atît mai mult, cu cît în perioadele de luciditate avea o chinuitoare grijă să nu fie considerat nebun, să nu se cunoască că nu e teafăr. De aceea scrisorile le caligrafia cu mare îngrijire — cum au observat şi alţii. Cînd însă degenerarea era mai agravată, aşadar cînd uita că poeziile mai au nevoie de îndreptări, cînd prudenţa era mai mică, cînd necesitatea de a dovedi că e sănătos mai imperioasă — atunci, poate că mai degrabă dădea poezii şi, fireşte mai degrabă îi luau alţii poezii şi le publicau — e cazul poeziilor La steaua şi Kamadeva„ Am văzut că La steaua a adus-o imediat ce i-a cerut doctorul o poezie ca să-şi dea seama de starea lui. Am văzut că (lucru rar şi cînd era sănătos) De ce nu-mi vii o trimete singur d-lui Negruzzi, într-o zi de luciditate, de la Casa de nebuni din Mînăstirea Neamţului, cu acea scrisoare în care spune că e... „bine sănătos", adăogînd : „şi-ţi doresc asemenea" ! Probabil că a trimis-o cu asigurări că-i foarte sănătos, ca să arate că e sănătos. Ruşinea de a fi bolnav, nevoiş de a da asigurări că nu eşti bolnav o au foarte mulţi: oameni, chiar unii ipohondriei — şi chiar atunci cînd e vorba de o boală deloc ruşinoasă, cum ar fi diabetul, : oftica etc. Dar încă un bolnav le vestita Casă de nebuni de la Mînăstirea Neamţului, într-o zi de luciditate ! i Fără această ipoteză, bazată şi pe statistica de mai sus, ar trebui să admitem nu numai că Eminescu putea crea poezie în această vreme, dar că timpul cînd putea crea era tocmai acela cînd starea de degenerare ajungea 381 la forma cea mai gravă — la cea descrisă de Miron Pom-piliu şi la cea din Casa de nebuni.1 1 Ou privire la De ce nu-mi vii, care pune problema cea mai grea (căci e singura .din cele şase poezii care să fie şi dată sigur d.e însuşi Eininescu şi aproape perfect redactată şi fără copie exactă în manuscrisele .dinainte de nebunie) — întrebarea s-ar dezlega documentar în favoarea tezei mele, dacă s-ar putea lua în serios volumul Veronica Micle: Dragoste şi poezie de Ocfcav Minax. E vorba de un album al Veronicăi Micle, cu poezii de ea şi de Bminescu şi eu adnotări ale ei. In acest album, la: pagina 136, sufot o poezie a ei, Veronica Micle scrie : „Ca răspuns la aceste versuri. Eminesou mi-a trimes poezia De ce nu-mi viL Mi-a plăcut mai mult ultima strofă : «Căci tu înseninezi mereu / Viaţa sufletului meu»". (Veronica Micle confundă: aceasta e penultima strofă.) Dacă ar fi aşa — şi cum episodul romanului de dragoste din album e foarte vechi —, ar urma că De ce nu-mi vii e redactată definitiv înainte .de nebunie. Acest, album zice editorul că l-a găsit la maica Fevronia Sîrboaiioa de la Văratic. Editorul mai zice că albumul a fost adnotat de Veronica Micle la Văratic in vara anului 1889 şi că Veronica Micle n-a apucat să-l adnoteze întreg, căci a murit în. vara aceea, în august. Şi cum Bminescu a murit la 15 iunie 1889, urmează că Veronica Micle a adnotat albumul după moartea poetului. Iată cîteva adnotări (să nu se uite că sînt făcute după moartea lui Eminesou) : Subt o poezie a ei : „Noi ne-am iubit şi veşnic ne vom iubi". Subt o poezie a lui : „Să nu te-audă prietinii de la «Junimea», că sînt în stare să te oprească11. Subt o poezie a ei: „Niciodată nu te-am văzut mai tulburat, mai plictisit, mai obosit r De ce ? Oare amicii de la «Junimea» te-au .certat iară ? Aştept răspuns.“ Subt o poezie a ei: „Gîndeşte-te că faci o greşeală când te potriveşti d-lui Maiorescu“. Subt o poezie a lui ; „Vino, te aştept cu aceeaşi dorinţă11. Suibt o poezie a lui : „Aseară ţi-am cîntat un preludiu de Chopin". Subt o poezie a ei : „Văd cum duşmanii încet, încet pun stăpânire pe tine“. Subt o poezie a lui (variantă anterioară a „Dorlnţii“, deci lucrurile se petrec înainte de 1876) : „Aşa te vreau, Eminesoule, înseninat, vesel, cum te-am cunoscut la Viena. Fugi de duhurile rele." Sufat o poezie a ei r „'Aseară mâ-ai cetit Ce e amorul ?“. Subt o poezie a ei : „Ce păcat că iubirea noastră este tot la început!“. Subt o poezie a ei „Ieri te-am zărit cu Neigruzzi. Ce-ţi spunea despre mine ?“ Subt o poezie a lui : „Treci pe la mine". .(Una din poeziile din album dedicate Venonioăi de „Eminesou" este o variantă inferioară a traducerii din 1879 a Foii veştede a lui Lenau... îi dedica şi poezii ale altora aseunzînd numele autorului...) Dar aceste adnotări la zi, cu : „Aştept răspunsul" ; „Prietinii de la «Junimea» sînt în stare să te oprească“ ; „Vino, te aştept" ; ..Aseară ţi-am cîntat" ; „Aşa te vreau, Eminescule", 382 Dacă De ce nu-mi vii nu e definitivată la Casa de nebuni, adică atunci cînd a trimes-o, aceasta însamnă că ne lipseşte dovada că Eminescu era complect remis din paralizie (lucru imposibil, dealtfel !), însamnă că ne lipseşte dovada că atunci cînd a trimes-o era un om întreg. Noi însă credem că n-a definitivat-o nici în altă epocă a bolii. Dar aceasta e indiferent pentru postumitatea ei. Postumitatea atîrnă de starea scriitorului cînd se publică opera. Postumitatea e o problemă legată de publicarea, şi nu de crearea unei opere. Posibilitatea sau imposibilitatea de a crea are importanţă pentru diagnosticarea bolii. Iar aceasta din urmă are importanţă pentru dezlegarea problemei postumităţii. Aşadar, problema postumităţii este numai indirect legată eu problema posibilităţii de a crea. In sfîrşit, voi aduce, şi de data aceasta, ca probă, refrenul meu : dacă De ce nu-mi vii ar fi imitată — şi cum nu e însoţită de declaraţia de rigoare —, ar fi Eminescu un „plagiator11 ? Ar îndrăzni cineva să-i aducă cea mai mică învinuire, ştiind că a trimes poezia de la Casa de nebuni, într-un moment de luciditate (=„degenerare etică şi intelectuală4', ba încă agravată) ? Fireşte că nu. E „imitată44 această poezie ? Vom vedea în numărul viitor. * Viaţa românească, nr. 3, 1928 „Aseară mi-ai cetit Ce e amorul ?“ ; „Ieri te-am zărit cu Negruzzi. Ce-ţi spunea despre mine „Treci pe la mine" — aceste adnotări scrise de Veronica în vara anului 1889, după moartea iui Eminescu, sînt uluitoare ! Nu le-a ticluit bine... maica Fevronia Sîrboaica. Acelaşi editor ne anunţă ca operă -— nepublicată încă — a lui Eminescu, traducerea Nopţilor lui Musset din „colecţia lui Ştetfanelli". Dar Ştefanelli (în Amintiri, 1914, pag. 101) zice : „Eminescu a tradus foarte puţin... în posesiunea mea se află o traducere a poeziei lui N. Lenau Die Bitte şi alta fără titlu tradusă din Hieronymius Dorm... Le dau aici pe amîndouă." Era mai potrivit ca şi traducerea Nopţilor lui Musset să fie tot din colecţia Maicii Fevronia Sîrboaica... * Vezi anexa III la Eminescu — note asupra versului, în ediţia de faţă, voi. III, p. 350. Ediţiile poeziilor lui Eminescu — Ediţia d-luî E. Lovinescu — * Programul d-lui Lovinescu, formulat în prefaţa ediţiei d-sale, este „reproducerea cît mai exactă şi mai ordonată a poeziitor lui Eminescu* şi „amestecul principiului esteticului cu principiul integralităţii şi al cronologicului*, aşa incit să nu sufere nici unul din aceste trei „principii41. Despre poeziile din adolescenţă d. Lovinescu zice în prefaţă : „Apărute cu deosebire în Familia, aceste poezii nu sînt numai lipsite de maturitate, cum e şi de înţeles, fără să îndreptăţească eliminarea lor, dar, scrise subt vădita influenţă a poeziei epocei şi mai ales a lui Bolin-tineanu, nu au nici unul din caracterele a ceea ce ne-am obişnuit să înţelegem prin «eminescian ism» aşa că pentru cunoaşterea poeziei «eminesciene» nu sînt de un folos real“. Aşa este. Acest lucru l-am spus de mult si eu şi l-am spus şi acum doi ani, într-un articol din această revistă. Citez : „Aceste poezii — ziceam eu — nu numai tă sînt mai slabe decît cele de la Venere şi Madonă încoace, dar nici nu sînt «eminesciene», nici ca fond, nici ca formă. în aceste poezii, Eminescu imită scriitori anteriori şi mai cu samă pe Bolintineanu etc.“ Zice mai departe d. Lovinescu : „Publicarea lor [a poeziilor din adolescenţă] în fruntea operei poetului aşa cum au făcut-o ediţia Şaraga (1895), ediţia Scurtu (1908) şi acum în urmă ediţiile strict cronologice ale d-lor G. Bogdan-Duică şi Gh. Adamescu, prezintă marele inconvenient de a pune în contact de la început pe cetitorul neiniţiat cu opera poetică nu numai inferioară subt raportul estetic, dar chiar contrară imaginii pe care trebuie să şi-o facă despre Eminescu44. Aşa este. Acest lucru l-am spus acum doi ani. * M. Eminescu, Poezii ; M. Eminescu, Povestiri, .Biblioteca clasicilor români11, Ed. Ancora, M28, 19)2®. 384 „Ne gîndim — ziceam eu —■ ce impresie poate face unui cetitor neiniţiat în istoria operei lui Eminescu — unui minoritar, de exemplu — acest amestec de Junii corupţi şi de Luceafărul. Şi ceea ce e şi mai rău încă este, că prima impresie e făcută de poeziile acestea ale gimnazistului, cu care începe volumul.*4 (Deosebirea mai esenţială dintre mine şi d. Lovinescu este că d-sa zice : „neiniţiat cu“, iar eu zic : „neiniţiat în“.) Foarte îngrijorat de împăcarea „principiului esteti-cului“ cu „principiul integralităţii*4, d-1 Lovinescu găseşte soluţia care să-i permită să pună în ediţia d-sale poeziile „neeminesciene**, fără ca totuşi „principiul este-ticului** să sufere. Iată soluţia : „Am luat — zice d. Lovinescu — calea mijlocie a combinării celor două principii exclusive, prin publicarea poeziilor de adolescenţă într-o simplă anexă**. Iată ce am spus în articolul de acum doi ani : „Dar, în sfîrşit, fiindcă Eminescu a avut nenorocirea să înnebunească înainte de a-şi scoate volumul şi fiindcă întîmplarea a făcut ca minorul şi gimnazistul să tipărească într-o revistă astfel de poezii — ele pot fi puse în volumul său de versuri, dar aşa, încît cetitorul să ştie cum stă lucrul. Să se facă o secţiune specială pentru aceste poezii, să fie puse, de pildă, ca «Adaos» la sfîrşi-tul volumului cu indicaţia «poezii de adolescenţă».“ Am ţinut să fac cunoscut cetitorilor că am recomandat acum doi ani „calea mijlocie a combinării celor două principii exclusive**, pentru că am de gînd să scot şi eu o ediţie (nu cea de lux), în care să-mi execut programul de acum doi ani — şi cu aceeaşi expunere de motive —, să pun poeziile din adolescenţă la sfîrşitul volumului cu explicaţiile reproduse mai sus din articolul meu şi... din prefaţa d-lui Lovinescu şi să le întitulez Poezii din adolescenţă — adică să fac exact ceea ce face d. Lovinescu în ediţia d-sale. Şi nu vreau cu nici un preţ să se creadă că copiez pe d. Lovinescu în plan („Am luat calea mijlocie**, zice d. Lovinescu), în expunerea de motive, pănă şi în punctuaţie : ghilimetele în care, fără multă necesitate, am închis mereu cuvîntul eminescian, cînd am spus că poeziile scrise de Eminescu înainte de Venere şi Madonă nu sînt „eminesciene*4. Şi toate astea, 385 fără să-l... citez pe d. Lovinescu. Că de citat ca izvor de inspiraţie nu-1 pot cita, fiindcă toate acestea le-am spus eu cu doi ani mai înainte. Cel mult, ca să previn învinuirea că-1 copiez pe d. Lovinescu, ar trebui să dau... lămuririle de mai sus în prefaţa acelei ediţii şi ar sta urît să fac acest lucru în prefaţa unei ediţii a poeziilor lui Eminescu şi chiar în orice prefaţă. Mi-a venit destul de greu să dau şi aici, într-o cronică, aceste lămuriri. Dacă articolul meu de acum doi ani ar fi tipărit într-un volum, aş fi tăcut, cum am făcut de atîtea ori, căci un volum rămîne. Dar articolele de revistă se uită, numerele de revistă se pierd, în orice caz, stau îngrămădite în colecţii mai mult sau mai puţin complecte, în biblioteci ori în poduri. Decît să văd că amicii d-lui Lovinescu, recenzenţi pe la ziarele din Bucureşti, mă insultă c-am plagiat pe d. Lovinescu (situaţie cu atît mai penibilă, cu cit eu nu-1 apreciez excesiv pe d. Lovinescu), am ţinut să previn incidentul şi am scris rîndurile de mai sus. (Dacă volumul meu va întîrzia să apară, voi repeta din nou, în Viaţa românească şi în preajma apariţiei lui că nu sînt un plagiator.) Şi tot pentru acest motiv voi mai scrie cîteva rînduri înainte de a intra în . însuşi miezul ediţiei, cum s-ar zice, a d-lui Lovinescu. ■Acum doi ani, am discutat pe larg, am polemizat cu editorii poeziilor lui Eminescu, am produs citaţii din reviste şi ziare de acum cincizeci de ani, ca să probez că douăzeci şi patru de poezii (cele de la Glossă încoace) au fost tipărite fără ştirea lui Eminescu, n-au fost, poate, destinate, toate, tiparului, că au fost găsite de Maiorescu pe la persoane particulare şi publicate de el în ediţia I, Socec, 1884. Problemă importantă, pentru că, dacă am dreptate, poeziile acestea sînt postume, şi de aici rezultă o mulţime de concluzii foarte interesante — unele în favoarea lui Eminescu. Istorici literari care s-au ocupat mult cu viaţa şi opera lui Eminescu, ca Scurtu şi d. Bogdan-Duică, oameni care au asistat la apariţia ediţiei I Maiorescu şi au editat apoi pe Eminescu, ca Mor-ţun şi Xenopol — toţi spuneau că aceste poezii au fost publicate în Convorbiri literare. De unde urma că cele „găsite pe la persoane particulare" erau numai patru (cele care nu se găsesc în Convorbiri literare). 386 Prefaţa lui Maiorescu, datată decembre 1883, putea fi un indiciu că ediţia din 1884 a apărut înainte de ianuar 1884, şi că, deci, cele 20 de poezii din Convorbiri au fost publicate întăi în acea ediţie. Dar aceasta era o ipoteză care putea să nu fie adevărată. Căci o ediţie cu prefaţa din decembre 1883 putea foarte bine să apară în ianuar 1884, în februar 1884, în mart 1884 şi chiar mai tîrziu. Şi atunci, poeziile lui Eminescu apărute în Convorbiri literare din ianuar 1884 şi chiar cele din februar 1884 puteau să fi apărut, în adevăr, întâia oară în Convorbiri literare, şi Morţun, Xenopol, Scurtu, d-nii Ada-meseu şi Bogdan-Duică să aibă dreptate. Atunci am căutat bibliografii, reviste, ziare din 1883 şi 1884, şi, după migăloase cercetări, am descoperit că ediţia Maiorescu a fost dată publicului la 22 sau 23 decembrie 1883. Toate acestea le-am expus în articolul de acum doi ani. , Acum văd în ediţia d-lui Lovinescu că poeziile acestea sînt însoţite, fiecare, de notiţa : „Ed. T. Maiorescu— decembrie 1883“. Aşadar, cînd va apărea volumul meu cu articolele despre Ediţiile poeziilor lui Eminescu, paginile mele de polemică cu editorii, argumentarea mea, citaţiile mele vor părea ridicole : sfărmare de uşi deschise. — D-apoi bine, după ce d. Lovinescu a arătat că aceste poezii au apărut întăi în ediţia Maiorescu, vii d-ta şi te zbaţi cu argumente şi documente ca să dovedeşti ceea ce ştie toată lumea de la d. Lovinescu ? Ca să nu fiu întîmpinat (şi cu drept cuvxnt) cu acest alai, am ţinut să pun la punct şi acest lucru. Şi acum, trebuie să cer scuze d-lui Lovinescu pentru cîteva erori, în care l-am indus eu. D. Lovinescu citează mereu : „Ediţia T. Maiorescu— decembre 1883“. Este drept că în argumentarea mea vorbeam mereu de ediţia pusă în vînzare la Bucureşti în decembre 1883. Dar anul ediţiei este 1884 („23 decembre 1883“ este o informaţie particulară a mea), aşa încît citaţia d-lui Lovinescu este inexactă. Se ştie că orice carte apărută la sfîrşitul unui an poartă data anului următor. Dar a cita după informaţii particulare este ca şi cum, aflînd, de pildă, că Pădurea 387 spînzuraţilor (datată 1923) a fost pusă în vînzare la „Cartea românească41 în decembre 1922, aş cita : „Pădurea spînzuraţilor, 1922“. Obsedat de leit-motivul articolului meu : „decembre 1883“, d. Lovinescu n-a putut renunţa nici ia acest „decembre11. Şi, aşadar, după ce citează anul greşit, iată-1 citind o carte cu luna apariţiei ei, parcă ar fi o revistă. (Cum as cita : „Pădurea spînzuraţilor, decembre, 1922, p. 250“.)’ Dar pentru citaţia greşită, 1883, şi pentru adaosul naiv „decembre11 nu sînt vinovat eu, deşi cauza sînt eu. Vinovat cu adevărat de a-1 fi indus eu în eroare pe domnul Lovinescu sînt atunci cînd, din cauza mea, d-sa spune — ca de la d-sa — că 20 de poezii din cele 24 „au fost reproduse apoi în Convorbiri literare“. Descoperind că 20 de poezii au fost tipărite întăi în ediţia I Maiorescu şi văzînd că sînt tipărite pe urmă şi în Convorbiri, eu am spus că Convorbirile le-au reprodus... Şi d. Lovinescu mi-a făcut onoarea să mă creadă pe cuvînt şi în privinţa aceasta. Dar am greşit. Convorbirile au tipărit după manuscris. N-au reprodus din ediţia Maiorescu. Probabil după o copie trimisă de Maiorescu. Dar o copie făcută nu de el (nu era să transcrie el singur), căci altfel nu s-ar putea explica cele cîteva deosebiri dintre textul din ediţia lui şi acela din Convorbiri, deosebiri datorite schimbărilor făcute de Maiorescu în manuscrisele rămase la el. D. Lovinescu, care îmi acordă un cred ilimitat, să mă creadă şi să şteargă la altă ediţie informaţia că cele 20 de poezii au fost reproduse de Convorbiri. Dacă, totuşi, vrea o dovadă concretă, i-o fac. Iată chiar primul vers, din prima strofă, din prima poezie „reprodusă11 de Convorbiri. Vreme trece, vreme vine, care în ediţia Maiorescu e Vremea trece, vremea vine şi care presupune numaidecât un manuscris, căci niciodată nu i-ar fi venit cuiva în minte să schimbe pe firescul vremea trece în curiosul vreme trece, oare exprimă o nuanţă subtilă şi care e a lui Eminescu (pentru că se găseşte în variantele din manuscrisele Academiei). 388 Afară de asta, ediţia Maiorescu a fost pusă în librării la 23 decembre 1883, iar Convorbirile au apărut la 1 ianuar 1884, după 8 zile, din care 3 zile de Crăciun, şi poate şi o duminică, tipografia Convorbirilor n-a lucrat — de unde urmează că, pentru numărul din ianuar, nu era nici timpul suficient pentru „reproducere". Rămîne că cele 20 de poezii au apărut întăi în ediţia I Maiorescu, nu în Convorbiri, cum au afirmat toţi — dar atîta ! Dacă d. Lovinescu nu era lacom, dacă n-ar fi crezut că în ediţia d-sale trebuie să pună, pe tăcute, tot ce a cetit în articolele mele, n-ar fi reprodus această greşeală a mea. Şi nu s-ar fi pus şi în postura oam... defavorabilă de a înregistra numai acele reproduceri de care am vorbit eu, şi nu şi altele — odată ce a crezut că trebuie să spună cetitorilor săi ce publicaţii periodice au făcut reproduceri din ediţia Maiorescu. D-sa mai înregistrează şi reproducerea poeziei Iar cînd voi fi pămînt în revista Familia de la 18 mart 1884 — şi atîta tot. Atîta tot — pentru că nici eu n-am vorbit de alte reproduceri, căci celelalte nu mă interesau în argumentarea mea. (Eu nu făceam doar, ca d-lui, răbojul reproducerii poeziilor lui Eminescu.) Chiar în Familia — ca să dau eîteva exemple —, şi nu tocmai la 18 martie 1884, ci chiar de la început, la 17/29 ianuarie 1884, a fost reprodus sonetul Veneţia. De ce subt această poezie nu scrie d. Lovinescu că a fost reprodusă în Familia — cum scrie subt Iar cînd voi fi pămînt, dacă crede că trebuie să înregistreze reproducerile ? Nu scrie, pentru că n-am spus-o eu, neavînd nevoie s-o spun în argumentarea mea. Şi de ce nu spune că Contemporanul a reprodus în ianuar două poezii din ediţia. I Maiorescu, din cele „găsite pe la persoane particulare" — Ce te legeni şi Criticilor mei ? Şi doar această informaţie era mai interesantă decît aceea că Familia a reprodus o poezie oarecare, pentru că am fi aflat că „revoluţionarii" de la Contemporanul s-au grăbit să facă reclamă reacţionarului Eminescu. Şi nu mai înşir alte reproduceri. E nostim de tot cînd d. Lovinescu scrie subt fiecare din cele patru poezii neapărute şi în Convorbiri: „Această poezie nu a fost reprodusă în ConvorbiriEi şi ? Şi dacă nu a fost „reprodusă" ? D. Lovinescu însă trebuia 38» s-o spună, fiindcă am spus-o cu pentru nevoia argumentării. Dar d. Lovinescu reproduce atît de conştiincios tot ce spun eu, incit situaţia devine mişcătoare — puţin cam plictisitoare —, dar totuşi amuzantă, atunci cînd greşeşte iarăşi din cauza mea. Căci seria nu s-a isprăvit. D. Lovinescu ţine să adaoge că cinci din cele 24 de poezii au fost publicate mai întăi în Familia, în variante inferioare, şi le adnotează pe fiecare copios cu această informaţie, care i s-a părut excesiv de interesantă. Dar greşeşte. Nu cinci, ci şase sînt poeziile publicate în Familia. Şi greşeşte, fiindcă am greşit şi eu. Şi ce poezie omite d. Lovinescu ! Omite poezia Şi dacă..., adică aceea pe care am uitat-o eu * ! Ajungînd la poezia Nu mă înţelegi, d. Lovinescu spune cetitorilor — ca un fapt constatat de d-sa — că în ediţia Morţun, unde a fost reprodusă din Album literar, poezia are, subt titlu, data de 1879. D. Lovinescu n-a înţeles... ce-am spus eu, deşi am fost clar. în ediţia Morţun „1879“ nu e nici subtitlul poeziei, nici măcar la sfîrşitul poeziei. Dacă era subt titlu — deci ca un subtitlu — nu se înşela Scurtu şi, după el, d-nii Bogdan-Duică şi Ada-mescu, şi informaţia acestor editori (cercetători în istoria literară) nu m-ar fi făcut să stau la îndoială cu privire la data Albumului — şi nu aş fi avut nevoie să caut doi ani Albumul. (L-am căutat doi ani, pentru că data Albumului şi deci data publicării acestei poezii mă ajuta să mă lămuresc asupra [a] două probleme importante : siguranţa autocriticii lui Eminescu şi timpul cînd tinerimea devine eminesciană.) Articolele mele despre ediţiile poeziilor lui Eminescu s-au oprit tocmai cînd trebuia să abordez problema poeziilor rămase de la el numai în manuscris, din care au ales editorii pentru a-i îmbogăţi opera. Şi cum acuma ajungem la conţinutul ediţiei d-lui Lovinescu („principiul integralităţii11), de aici încolo nu mai poate fi vorba să-mi revendic ceva din ediţia d-sale. Să-l vedem aşadar umblînd singur... Dar singur nu umblă niciodată d. Lo-vmescu. De-aouma înainte îl ţin de mînă vechii editori, şi mai ales Scurtu, acel Scurtu pe care d. Lovinescu îl * A mai uitat şi Din noaptea. 390 dispreţuieşte atlt de tare — în vorbe, dar nu şi în fapte —, încît, ca să insulte pe un critic adversar al d-sale, n-a găsit comparaţie mai ofensatoare decît aceea că, în articolele despre Eminescu ale adversarului, acesta nu e decît un simplu Scurtu... Dar, bineînţeles, d. Lovinescu se dă mereu drept original. Pedeapsa însă vine inexorabil, căci se dă de gol că plagiază, cînd reproduce senin şi greşelile — cum s-a văzut mai sus şi cum se va vedea mereu mai jos. Nenorocirea plagiatorilor sînt greşelile pe care le plagiază, căci greşelile constituie proba... experimentală a plagiatului. După concepţia lui Scurtu, poeziile rămase în manuscrisele lui Eminescu şi publicate de unii' şi de alţii în primii ani după moartea poetului sînt obligatorii pentru orice editor. El nu se simte dator să justifice decît tipărirea altor poezii (patru), pe oare nu le-a publicat nimene în primii ani de după moartea lui Eminescu. Aceeaşi datorie de a publica poeziile tipărite de unii şi de alţii, îndată după moartea lui Eminescu, o simte — după Scurtu — şi d. Lovinescu. Şi d-sa chiar emite un „principiu”, care se numeşte „postumitate imediată” (? !) Pentru ce Scurtu (şi, după el, d. Lovinescu) crede că o poezie rămasă în manuscris şi tipărită de cineva după trei ani de la moartea poetului are mai mult drept să fie pusă într-o ediţie a poeziilor lui Eminescu decît una publicată după zece ani sau nepublicată deloc nu înţeleg ! Credea Scurtu — şi, după el, d. Lovinescu — că peste trei ani mai colinda duhul lui Eminescu şi se amesteca în tipărirea manuscriselor lui, inspirînd pe cei care alegeau poezii din acele manuscrise ? Plecînd de la acest principiu al „postumităţii... imediate”, d. Lovinescu pune în ediţia d-sale şi Serenada, tradusă de Eminescu din Victor Hugo *, pe cînd Eminescu era paralitic general şi care este lamentabilă („Orice prepuitură” ; „Cîntul tău resuscită” etc.). D. Lovinescu, cel care se zbate de moarte să salveze „principiul esteticului” ameninţat de „principiul integralităţii” — adică să găsească mijlocul de a tipări poeziile * Din drama Maria Tudor tradusă şi de C. Negruzzi. 391 publicate de însuşi Eminescu, fără să sufere „estetica" —, mânjeşte opera lui Eminescu cu „prepuituri" şi „suscită", cu această Serenadă nepublicată de - Eminescu, aşadar cu o „poezie" pe care „principiul integralităţii" nu-1 obliga să o pună în ediţia d-sale, cu o „poezie" care n-ar avea dreptul să intre într.-o ediţie decît numai dacă este frumoasă. Dar dacă în ediţia lui Scurtu Serenada intră de drept, cum nu era s-o pună şi d. Lovinescu în ediţia d-sale ? Şi astfel, poezii ca In fereasta despre mare, Dintre sute de catarge, Cu gîndiri şi cu imagini, sonetul Stau în cerdacul tău... etc., etc. (de o sută de ori mai frumoase decît această Serenadă, care e un simptom dureros al degenerării lui Eminescu), lipsesc din ediţia d-lui Lovinescu, pentru că s-a întîmplat să fie publicate nu după trei ani de la moartea lui Eminescu, ci după treisprezece ani ! Dacă Luceafărul rămînea în manuscris şi se publica nu după trei ani de la moartea lui Eminescu, ei după zece ani, d. Lovinescu nu l-ar fi pus în ediţia d-sale, căci Luceafărul nu ar fi beneficiat de „postumitatea imediată" — dar ar fi pus Serenada. Să faci atâta caz de „principiul esteticului", să-l salvezi cu ajutorul unui „poporanist", ded duşman al Esteticii, şi apoi să-ţi îneci „principiul", pentru că te-ai băgat iobag la Scurtu ; pentru că, cu toată Estetica de care faci paradă, nu vezi ce mizerie e acea Serenadă şi pentru că nu te-ai gîndit că e „operă" de paralitic general — se poate o postură mai... dezavantajoasă ? Dar d. Lovinescu nici nu ştie cum se face o ediţie. In loc să aleagă d-sa din poeziile rămase în manuscris, d. Lovinescu tipăreşte ceea ce au ales şi publicat alţii. In loc să ia poeziile de-a dreptul din manuscrisele lui Eminescu, d-sa le ia din ediţiile altora. în loc să citeze dedesubt manuscrisul, d-sa citează revista unde l-au publicat alţii. Şi astfel se dă de gol că nici nu bănuieşte măcar cum se face o ediţie. Pentru orice editor —■ cînd e vorba de postume —, nu există decît manuscrisele. (Bineînţeles, dacă ele mai există.) Dacă le-a mai publicat cineva sau nu, nu are nici o importanţă, decît doară dacă editorul are vreo nedumerire — cînd textul manuscris e greu de descifrat etc. — şi vrea să vadă ce-au făcut alţii. 392 Şi să vedeţi — să vadă şi d. Lovinescu — ce dis-plăceri poate să aibă un editor cînd nu ştie cum să procedeze şi copiază servil pe alţi editori. D. Lovinescu tipăreşte postuma Stelele-n cer. D-sa o ia din Scurtu. Şi fiindcă Scurtu scrie subt această poezie : „Publicată în 1889, august, Fîntîna Blanăuzieî" — scrie şi d. Lovinescu acelaşi lucru subt această poezie — şi crede că a tipărit poezia din Fîntîna Blanăuzieî. De fapt, tipăreşte altceva, căci Scurtu, după obiceiul lui, colaborează cu Eminescu. In Fîntîna Blanăuzieî poezia are cinci strofe, în Scurtu (şi deci în d. Lovinescu) are nouă strofe. Scurtu a luat celelalte strofe din manuscris. Dar din nenorocire pentru d. Lovinescu, Scurtu a făcut schimbări şi în poezia manuscrisă. A schimbat şi ordinea strofelor. Aşadar, d. Lovinescu, în loc să se ducă la manuscris, ia din Scurtu, tipăreşte o poezie de Eminescu în colaborare cu Scurtu — dar habar nu are ce-a făcut; d-sa crede că a tipărit poezia din Fîntîna Blanăuzieî! In prefaţa ediţiei, cum am văzut, se laudă că „reproduce textul cît mai exact". Admirabilă exactitate. Şi se laudă că se îngrijeşte excesiv de „principiul esteticului". Mai „estetic" decît Eminescu silit să colaboreze cu Scurtu nici nu se poate... Acelaşi lucru şi cu postuma Viaţa. D. Lovinescu o publică cu schimbările lui Scurtu, crezînd că o „reproduce exact" din Fîntîna Blanăuzieî...1 Cu postuma Dalila, acelaşi procedeu. Numai cît aici efectele procedeului sînt mai nenorocite. în loc s-o ia din manuscris, d. Lovinescu o ia dintr-o ediţie, care a luat-o din Convorbiri. Dar Convorbirile (cum vom vedea mai jos) au avut un manuscris inferior, iar în acel manuscris inferior ele au făcut schimbări. Se va vedea imediat cum sufăr de tare toate „principiile" d-lui Lovinescu, şi acela al „reproducerii exacte", şi cel al „esteticului". In; Dalila din ediţia d-lui Lovinescu există şi un vers stingher, cu rima rămasă în vînt : Ou zîmibiri de curtezană şi eu ochi biseriooşi, 1 Stelele-n cer şi Viaţa pun şi o altă problemă, pe care n-o mai discutăm aici. 393 care nu rimează cu nimic, dar care în manuscris rimează cu versul : Ar umplea-a ta adîncime cu luceferi luminoşi,* . In Dalila d-lui Lovinescu e versul : E ** cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj, care în manuscris e : Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj, aşadar, antiteza : ea — tu. în Dalila d-lui Lovinescu e : Dac-ai inimă şi minte, te gîndeşte la Dalila, ** Vers slab (banalitatea : „inimă şi minte“), cacofonic („dac-ai “)— pe cînd în ultimul*** manuscris al lui Emi-nescu, e : Dac-un demon ai în suflet, te gîndeşte la Dalila, în care „dac-un44 e mai puţin cacofonic; în care „demon44 e romantic-eminescian şi în concordanţă cu întreaga economie a poeziei (vezi mai departe, în textul poeziei: „E un demon ce-nsetează după duleile-i lumine44; „S-ar pricepe pe el însuşi acel demon...44 etc.). In Dalila din ediţia d-lui Lovinescu sînt versurile : Că se zbate [acel demon] ca un sculptor fără braţe care ** geme, Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme (aşadar, sculptorul şi se zbate şi geme), pe cînd din manuscris d. Lovinescu ar fi 'aflat că : Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme. In Dalila d-lui Lovinescu e versul : Şi pătruns de-o bucurie şi fermecătoare jale, * Vers lipsă şi în ediţia Maiorescu, completat întîia oară de I. Scurtu. ** Ca în ediţia Maiorescu. *** în a doua variantă păstrată, versul sună: „Dacă ai puteri înalte te gîndeşte la Dalila11. în ms. 5186 : „Dacă ai putere-n suflet, te gîndeşte la Dalila11. 394 vers flasc, în care substantivul „bucurie44 are funcţia sintactică de adjectiv pe lîngă jale — şi care vers în manuscris e : Şi înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale, Vers corect şi admirabil... Şi nu mai dau alte exemple. Iată cum „reproduce exact44 pe Eminescu şi iată cum respectă „principiul esteticului44 d. Lovinesuu. Subt poezie d. Lovinescu dă informaţii detaliate asupra ei. Zice, cu tonul omului care a cercetat singur, că „o formă imperfectă a acestei poezii s-a publicat în timpul vieţii poetului în Epoca ilustrată, 1 ian. 1886, şi a fost reprodusă în ediţia Morţun44. Greşeşte d. Lovinescu. Forma variantei din Epoca ilustrată e imperfectă faţă cu poezia din manuscris, dar nu faţă cu poezia publicată de d. Lovinescu, în ediţia sa, cum crede d-lui. Aşa... am spus eu în articolul meu., D. Lovinescu n-a înţeles şi mă reproduce greşit. Afară de asta, eu am mai spus că Dalila din Epoca ilustrată e incomplectă. D. Lovinescu a încurcat totul. Citează d-lui Epoca ilustrată şi ediţia Morţun ca lucruri cunoscute, dar n-a văzut nici una, nici alta, căci atunci ar fi găsit în acel fragment o parte din versurile bune relevate de mine mai sus (aşa cum sînt şi în manuscris). D. Lovinescu se face c-a cetit aceste publicaţii — ca şi Album literar, ca şi Fintîna Blanduziei, ca şi... celelalte. Dar să trecem la fondul ediţiei d-lui Lovinescu : limba şi textul. D. Lovinescu scrie în prefaţa ediţiei d-sale ; „Am actualizat ortografia, întrucît nu putem privi (cum a făcut, de pildă, ediţia Bogdan-Duică) poeziile lui Eminescu ca un text de importanţă filologică44. Ce mîndru ton ia d. Lovinescu... Dar d. Lovinescu nu ştie ce e ortografia, căci d. Bogdan-Duică n-a păstrat ortografia lui Eminescu, nici a lui Eminescu însuşi, nici a revistelor unde şi-a publicat Eminescu poeziile (în nici o ediţie nu e păstrată ortografia poetului). D. Bogdan-Duică a păstrat fonetismele lui Eminescu, adică limba lui Eminescu. Ediţia d-lui Bogdan-Duică are exact aceeaşi ortografie ca şi ediţia d-lui Lovinescu — ortografia oficială de azi, aceea impusă de Academie. Deosebirea dintre d. Lovinescu şi d. Bogdan- 395 J Duică constă în faptul că d. Lovinescu a schimbat limba poetului (crezînd că-i „actualizează44 ortografia), pe cinci d. Bogdan-Duică a ţinut să păstreze limha. (Dacă Bog-dan-Duică a reuşit sau nu, e altă chestie.) Dovezi : în timpul cît a colaborat la Familia, Eminescu or-tografiâ astfel : A nopţilor rege cu fagia de maur... Elu fuge — când dori le pdrta de aur riderade deschid etc. Familia ortografia astfel : A nopţii gigantica uftribra uisioara purtata de ventu... Ros-alfb’a aurora... reverse de lacrimi tesauru etc. Unde a văzut d. Lovinescu în ediţia d-lui Bogdan-Duică astfel de ortografii — aceea a lui Eminescu însuşi sau aceea cu care îi publica Familia versurile ? Dar să vedem exemple mai metodic, pentru poeziile de la Venere şi Madonă încoace A— de la poezia ou care îşi începe d. Lovinescu ediţia : VENERE ŞI MADONA Manuscrisul lui Eminescu (In vremea aceasta Eminescu avea altă ortografie decît Convorbirile.) Şoerge’ţi ochii! nu mai plânge ! A fost crudă’nvinuirea A fost crudă şi nedreaptă fără radim, fără fondu. Suflete ! De-ai fi chiar demon tu esci sântă prin iubire Şi adoru pe acest demon cu odhi mari, cu perul blond. Convorbiri literare : Ştenge-ţi ochii, nu mai plânge !... A fostu crudă’nv'muirea A fostu crudă şi nedreaptă, fără rasemu, fără fondu, Suflete ! de-ai fi chiar demonu tu eşti sântă prin iubire Şi adoru pe acestu demonu cu ochi mari, cu perul blondu. Ediţia Bogdan-Duică: Şterge-ţi ochii, nu mai plînge !... A fost crudă’nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond, Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sîntă prin iuibire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. 396 Ediţia Lovinescu: Şterge-ţi ochii, nu mai plînge !... A fost crudă’nvinuirea A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond, Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu eşti sfîntă prin iubire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. Unde vede d. Lovinescu în ediţia Bogdan-Duică ortografia lui Eminescu — a lui Eminescu din manuscris, ori a lui Eminescu din Convorbiri ? Ortografia d-lui Bogdan-Duică este exact aceea a d-lui Lovinescu. Strofa reprodusă mai sus din d. Bogdan-Duică parcă e fotografiată după strofa respectivă din d. Lovinescu. Afară de o deosebire : la d. Bogdan-Duică e : „tu eşti sîntă prin i-uibine", iar la d. Lovinescu e : „tu eşti sfintă prin iubire". Dar aceasta e o deosebire de limbă, nu de ortografie. Sint este cuvînt format de latinişti din sanctus şi prin analogie cu Sîntilie, Sîntămăria etc., iar sfînt, cuvântul vechi, de origine slavă. D. Bogdan-Duică a păstrat limba, d. Lovinescu a „actualizat" limba, crezînd că „actualizează" ortografia. Ortografia a „actualizat-oa şi d. Bogdan-Duică, şi chiar la cuvîntul sîntă. în manuscrisul lui Eminescu şi în Convorbiri cuvîntul e ortografiat altfel: săntă (nu sîntă), căci Convorbirile şi Eminescu nu aveau semn special pentru î. îl însemnau uneori cu ă, sau e, alteori cu i. fât-frumqs din tei (Cînd Eminescu a adaptat aproape ortografia Convorbirilor.) Manuscrisul lui Eminescu : Nu voiu perul să mi’l taie Ce-mi ajunge la căLcăe Să orbesc cetind pe carte In fum venet de tămăe. Convorbiri: Nu voiu părul să mi-1 taie Ce-mi ajunge la călcăe, Să orbesc cetind pe carte In fum venit de tămăe. 397 Ediţia Bogdan-Duică: Nu voiu părul să mi-1 taie Ce-mi ajunge la căleîe Să orbesc cetind pe carte în fum vînăt de tămîe. Ediţia Lovinescu: Nu voiu părul să mi-1 taie Ce-mi ajunge la călcîe, Să orbesc cetind pe carte în fum vănăt de tămîe. SINGURĂTATE Manuscrisul lui Eminescu : Ah ! De cate ori voit-am Ca să spânzur lira’n cuiu Şi un capet poesiei Şi pustiului să puiu. Convorbiri: Ah ! De câte ori voit-am Ca să spânzur lira’n cuiu Şi un capet poesiei Şi pustiului să puiu. Ediţia Bogdan-Duică: Ah ! de cîte ori voit-am Ca să spînzur lira’n cuiu Şi un capăt poeziei Şi pustiului să puiu. Ediţia Lovinescu : Ah ! de câte ori voit-am Ca să spînzur lira’n cuiu Şi un capăt poeziei Şi pustiului să puiu. Unde vede d. Lovinescu în ediţia d-lui Bogdan-Dmca rtografia veche a lui Eminescu ? ^ Dealtfel d. Bogdan-Duică spune m prefaţa ce pas-treaS in’deosebire de alţi editori. D-sa înşira toate 398 r~' „formele" pe care le ve păstra în textul poeziilor lui Eminescu. Iată-le : paseri, zimbire, ceriu, lacrimi, sin, pin, pintre, zoia, rid, ris, suris, ţerm, sprinceană, semeţ, amărit, făr-mecător, îmblu, a (articolul — în loc de al, ai, ale), dis-meţit, pîn’a, pîn’în, ş’o, ş’ale, literă mare în loc de mică la nume comune. Acestea nu sînt ortografie. Ortografia e chipul de a însemna un sunet. Două ortografii sînt două chipuri de a însemna acelaşi sunet, şi şaptesprezece ortografii sînt şaptesprezece chipuri de a însemna acelaşi sunet. Printre, pr’intre,... pryntre —- sînt deosebiri de ortografie. Printre, pintre — sînt deosebiri de limbă. D. Bogdan-Duică spune clar în prefaţă că păstrează „fonetismele** •—■ iar fonetismul e fenomen de limbă, nu ortografie. Este drept că d. Bogdan-Duică vorbeşte în prefaţă şi de „urme de ortografie*4, dar d-sa n-a păstrat astfel de urme. Căci toate „formele** înşirate în prefaţa d-sale şi reproduse de noi mai sus sînt fonetisme. „Urmă de ortografie** nu poate fi decît litera mare în loc de mică. S-ar părea că rid (surid şi sin să fie urme de ortografie. Dar pentru d. Bogdan-Duică ele sînt tot fonetisme, căci la ris d. Bogdan-Duică ţine să probeze că e fenomen fonetic, citând două versuri unde rizi rimează cu deschizi. Schimbînd limba, dar crezînd că schimbă ortografia, d. Lovinescu spune cu candoare cetitorilor săi, în prefaţă, că n-a schimbat decît ortografia. Cetitorul este înşelat: el crede că 'are textul lui Eminescu, „reprodus cit mai exact**. Dacă d. Lovinescu ar fi ştiut ce-a făcut, o spunea în prefaţă, şi cetitorii erau preveniţi. D. Lovinescu schimbă toate fonetismele citate mai sus. Şi dacă, schimbînd de exemplu pe pintre prin printre, nu iese din sfera limbii lui Eminescu, pentru că şi Eminescu are adesea pe printre — cînd schimbă pe paseri în păsări introduce forme inexistente în limba lui Eminescu. Dar d. Lovinescu introduce cu duiumul forme care nu există în Eminescu (culeg cîteva) : ghicesc (în loc de gîcesc), învelit (învălit), veşnic (în loc de vecinie), speriat (în loc de spăriet), galben (în loc de galbăn), către (în loc de cătră), păinjiniş (în loc de painjiniş), straşină (în loc de streşină), sade (în loc de şede), cocoş, (în loc 399 de cucoş), cocoană (în loc de cucoană), seară (în loc de sară), pereche (în loc de păreche), haos (în loc de caos ori chaos), sprlncene (în loc de sprâncene) etc. Ba „actualizează" chiar şi titlul venerabilei cărţi din veacul al XVII-lea, îndereptarea legii, „ortografiind-o" îndreptarea legii. De unde îşi ia d. Lovinescu dreptul de a schimba limba lui Eminescu ? Nu-i place limba lui Eminescu ? Se poate. Nu-i place să editeze pe un poet care are o astfel de limbă ? Să nu-1 editeze. A pune în Eminescu seara în loc de sara este tot atît de inteligent cum ar pune cineva sara în loc de seara în Arghezi. Şi nu e vorba aici numai de respectul — dacă se poate spune : teoretic — al textului unui scriitor, ci şi de... Estetica atît de cîntată de d. Lovinescu : Celebrul vers : Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumânare devine altul în versul: Cînd cu gene ostenite seara suflu-n lumânare. din ediţia d-lui Lovinescu. - Căci un vers, pe lîngă o adiţionare de noţiuni, are şi o valoare acustică determinată. In conştiinţa lui Eminescu — în mintea şi-n urechea lui — a fost „sara suflu-n luminare". Şi tot aşa e şi în conştiinţa românească de cincizeci de ani încoace. Am auzit pe Cara-giale spunînd versuri de Eminescu (spunînd într-o odaie, nu editînd pe poet!) şi el nu pronunţa „seara". Ştia că „seara" nu face parte din muzica acestui vers. „Sara" şi „seara" sînt tot atît de româneşti, tot atît de frumoase, dar sînt două nuanţe acustice, şi nu pot fi înlocuite, într-un vers, una prin alta. Poate fi cineva sigur că în subconştientul lui Eminescu — în actul creaţiei — „seara" n-ar fi fost repudiat de către sonoritatea celorlalte cuvinte din context, chiar dacă Eminescu ar fi fost muntean ? Cetitorul care îşi dă seamă de jocul inconştient al creaţiei, unde infinitezimalul este o realitate determinantă, va înţelege, sper, ce vreau să spun, va înţelege 400 că economia acustică a unui vers poate repudia un sunet chiar numai puţin deosebit de acela care-i convine.1 Eminescu, deşi moldovan, cînd are nevoie, pentru sonoritate, întrebuinţează forme munteneşti. El zice, de pildă : Ş-o să-mi răsai ca o icoană, pentru că moldoveneşte : Ş-ai să-mi răsai ca o icoană e mai urît. în Se bate miezul nopţii... el zice (în manuscrisul definitiv) : S-aseamăn laolaltă viaţă şi cu moarte, * * pentru că moldoveneşte : S-asamăn... cum e în Convorbiri, e mai urît : sasa. Să dau un exemplu unde forma moldovenească e măi potrivită : Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară. (D. Lovinescu falşifică : Cînd prin crengi s-o fi ivit etc.) In versul al doilea, Eminescu lucrează cu cit mai mulţi a. Ultimul a (din, ,,vară“), din punct de vedere prosodic, e foarte lung (cetitorul să experimenteze recitind versurile). Aceşti a lărgesc orizonul nopţii deschis de lună. Un „acord44 începe încă din versul prim : „S-a fi ivit“. Dar d. Lovinescu îl „actualizează4* : „s-o fi ivit", în orice caz, cu ce drept se amestecă în limba, adică în creaţia lui Eminescu ? Eminescu vorbea limba din nordul Daciei. Dar nu era excluzivist. El şi-a făurit limba din toate dialectele, 1 E destul de rău că nu putem şti cu siguranţă unde a întrebuinţat Eminescu o formă sau alta, pintre sau printre etc. (vom vedea altădată pentru ce nu putem şti) şi nu mai e nevoie să-i schi/mbăm şi noi limba. * In ultimul manuscris e : Ş-asamăn. 401 întrebuinţînd formele cerute de sonoritatea versului, indiferent : munteneşti ori moldoveneşti.1 Dar fireşte că mai ales moldoveneşti, fiind moldovan. Dacă ar fi fost muntean, cu siguranţă că limba, într-o măsură cît de mică, i-ar fi condiţionat însăşi invenţia. Versurile lui ar fi fost, în acea măsură, altfel din punct de vedere chiar al conţinutului. (Două limbi deosebite, de exemplu engleza şi franceza, condiţionează cu totul deosebit „invenţia".) Dar, în sfîrşit, pentru ce d. Lovinescu nu e măcar consecvent în falşificare şi pune unele peste altele formele lui Eminescu alături de ale d-sale ? In Scrisoarea II, la distanţă de cîteva versuri, e şi „cucoane“ şi „cocoane*. Aiurea, tot la distanţă de cîţeva versuri, veşnic şi vecinie etc., etc. D. Lovinescu, lăudîn-du-se în prefaţă că a reprodus exact, cetitorul va fi încredinţat că neconsecvenţele de limbă, de la un vers la altul, sînt ale lui Eminescu. (Nici nu mai vorbesc de neconsecvenţele de la o poezie la alta.) Această ediţie (de „clasici români") va fi utilizată mai ales în şcoli. Profesorul, convins că reproducerea este „exactă", va face observaţii asupra limbii lui Eminescu întemeiat pe limba pe care i-o împrumută poetului d. Lovinescu. Dar d. Lovinescu nu cruţă în nici un chip pe Eminescu. îl prigoneşte oriunde îi stă în putinţă. Aşa, de pildă, d-sa alungă urmele de moldovenism exagerat din textul lui Eminescu, dar le lasă la rimă. De aici rezultă pentru cetitor că Eminescu pune în rimă moldovenisme, nu pentru că lui îi sînt naturale, ci pentru că e la strîm-toare. Şi astfel Eminescu este înjosit. Dar nici aici măcar nu e consecvent d. Lovinescu, căci unele rime moldoveneşti le păstrează, pe altele le „actualizează". Un exemplu din multele : în. Luceafărul Eminescu rimează ceri (verbul) cu ceriîi (substantivul cer) şi faţă cu braţă (=braţe). D. Lovinescu păstrează pe braţă, dar înlocuieşte pe ceriu prin cer. Pentru ce ? 1 Din faptul că limba literară nu era formată, el a scos cel puţin acest avantaj. 402 lin sfîrşit, d. Lovinescu crezînd că schimbă ortografia, schimbă nu numai limba, ci chiar ideile lui Eminescu, iar alteori li strictă ritmul! De exemplu, în versurile : Cînd ura cea mai crudă mi s-a părea amor... Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor. d. Lovinescu schimbă pe „mi s-a părea" (indicativ viitor) în „mi s-ar părea" (condiţional prezent), crezînd că „actualizează" ortografia. Tot aşa, cînd schimbă pe „Mi-a părea cum că natura toată mintea ei şi-a pus", în: „Mi-ar părea cum că natura etc." Cînd corectează pe „Ş-ale preoţilor cîntec", din Egipetul, în „Ş-al preoţilor cîntec", împuţinează versul cu o silabă, îi strictă ritmul, îl face şchiop (şi doar, dacă voia să corecteze, putea pune „Şi al preoţilor cîntec", şi atunci nu strica ritmul). Din contra, cînd vrea să repare ritmul, strică limba; în loc de „care * trebuie-mpinse" din împărat şi proletar, d. Lovinescu punînd : cari trebuie împinse", inventează pluralul cari de o silabă, inexistent în limba română. („Corectarea" asta a luat-o din Scurtu.) In împărat şi proletar, luîndu-se după Scurtu, schimbă pe „cel vorbăreţ" în „acel vorbăreţ" şi, înmulţind numărul silabelor pe degeaba (căci „cel vorbăreţ" e corect, nu „acel vorbăreţ), strică ritmul versului, iar în altă parte, ştergînd pe primul „şi" din versul : „De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere", strică ritmul şi face ca versul să fie şchiop. Sau cînd, în Egipetul, schimbînd forma arhaică „priivea" în „privea", împuţinează numărul silabelor şi desfiinţează măsura şi ritmul versului. în Melancolie, „actualizînd" pe „Cine-i acel ce-mi spune..." în „Cine e acel ce-mi spune", introduce o silabă în plus şi strică ritmul. în Atît de fragedă..., „actualizînd" pe „asameni" din versul întâi, în „asemeni" (schimbînd esenţialul rimei, adică vocala accentuată), îl face să nu mai rimeze exact cu „oameni" din versul al treilea (asemeni şi oameni nu e rimă, e, asonanţă). ■* în ms. cară (plural de la car), nu e vorba de pronumele relativ. 403 In Scrisoarea I, schimbînd pe ,„sfarămi“, în „sfarmi“, împuţinează versul cu o silabă şi-l face şchiop. Şi aş putea înmulţi exemplele. Dar să trecem la problema cea mai importantă : falsificarea conţinutului poeziilor lui Eminescu. D. Lovinescu scrie în prefaţă : „în publicarea poeziilor am controlat textul celorlalte ediţii şi, mai ales, textul din Convorbiri literare L-aş întreba : dacă textul din celelalte ediţii şi din Convorbiri l-a „controlat41 numai, atunci de la ce text a pornit ? Căci textul poeziilor lui Eminescu nici Dumnezeu nu-1 poate găsi aiurea decît în Convorbiri şi în celelalte ediţii. D. Lovinescu a voit să mascheze ceva, dar n-a ştiut cum să ticluiască. Din fraza aceasta, care nu poate exprima nici o realitate, se vede totuşi că d. Lovinescu nici idee nu are de ceea ce trebuia să facă. Căci textul poeziilor publicate de Eminescu nu poate fi luat decît de acolo unde l-a publicat el — din — Convorbiri. Convorbirile sînt depozitul, şi nu o piesă de control. Şi numai cînd ai impresia că e o greşeală de tipar în Convorbiri, numai atunci recurgi la altceva. Iar acel altceva sînt manuscrisele rămase de la poet. Şi cînd nici ele nu-ţi pot spune nimic sigur1, te duci şi la alţi editori, să vezi cum au rezolvat ei greutatea — nu ca să te iei după dînşii, ci ca să capeţi sugestii. Eu nu ştiu de la ce text a pornit d. Lovinescu. Fapt este însă că se ţine de Scurtu — de acel Scurtu pe care-1 dispreţuieşte grozav... Am văzut aceasta şi pănă aici, dar de-îacum o vom vedea şi mai bine. Dar să nu uităm declaraţia d-lui Lovinescu că a „controlat mai ales Convorbirii. Iată, de pildă, în Călin, după ediţia d-lui Lovinescu : Treinuirîtlid ea licăreşte şi se pare a se rumpe 1 Expresia .din .manuscrisul de la Academie are prioritate asupra aceleia din poeziile (publicate de Eminescu în Convorbiri numai atunci cînd e clar că în Convorbiri e o greşeală de lectură sau de tipar. 404 Şi în alt vers, din altă parte, a aceleiaşi poezii din această ediţie : Vezi izvoare... peste pietre licurind Aşadar, ba verbul a licări, ba versul a licuri. Dacă „a controlat mai ales Convorbirile^, a văzut că în ambele locuri e verbul a licuri (acesta e verbul lui Eminescu). D-lui Lovinescu nu i-a plăcut licăresc şi 1-a înlocuit cu licăresc. Dar a uitat să-l înlocuiască şi în celălalt vers. Pentru ce nu i-a plăcut şi pentru ce a uitat ? Pentru că nici lui Scurtu nu i-a plăcut licuresc şi l-a schimbat în versul întăi, dar a uitat să-l schimbe în versul celălalt! Aşadar, d. Lovinescu „controlează mai ales Convorbirile11, dar copiază pe Scurtu, cu greşeli cu tot. D. Lovinescu, cînd te copiază, te copiază cu credinţă, nu se-ncurcă. Cetitorul însă a înţeles că d. Lovinescu n-a „controlat" nimic, ci a copiat pe Scurtu... Iar Scurtu, care „corectează" mereu pe Eminescu după capul lui, a mai colectat tot felul de alterări de text din alte ediţii — unele „ameliorări", altele simple greşeli de tipar. D. Lovinescu copiază ediţia Scurtu, îi împrumută falsificările de text, dar mai culege şi singur greşeli din alte ediţii, şi — ca să fie complect — introduce şi falşificări proprii. Să vedem cum copiază d. Lovinescu ediţia Scurtu. Tot din Calin: In Convorbiri e : Şi-n oglindă a ei buze vede vinete şi supte. La d. Lovinescu e : Şi-n oglind-ale ei buze se văd vinete şi supte, ceea ce 'este altceva *. Căci Eminescu mu a voit să spună că buzele fetei se văd vinete şi supte în oglindă ; el a voit să spună că fata îşi vede buzele vinete şi supte. In cele două variante manuscrise e tot vede. în Eminescu e ** : Ea zîmhkiidiu-şi trist se uită, şopoteşte cu căldură. *** * Aşa e în ed. Maiorescu. ** C. L.: Ea zîmlbirndiu-şi trist se uită, şapoteşte blîmd din gură; ed. Maiorescu: Ea zîmbindu-şi trist se uită şi şopteşte blînd din gură. *** Cu căldură neconfirroat de ms. 405 La d. Lovinescu : Ea zimbindu-şi trist se uită şi şopteşte cu căldură, Dar a şopoti e mai soliloc decît a şopti, şi fata vorbea singură. Eminescu imaginează pe fată spunînd (şi-n Convorbiri, şi-n manuscris) : Singurică-n cămăruţă, braţe albe eu întinz. Dar d. Lovinescu, pudic, ca şi Scurtu, pune „că-măşuţă“ * — îmbracă pe fata goală ! Eminescu zice : Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de * rîu, Nu-i oa noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu, Lui d. Lovinescu nu-i place, pentru că nu-i place nici lui Scurtu, şi optează pentru colaborarea Eminescu-Scurtu : Noaptea stelelor a lunei, a oglinzilor din rîu, Dar Eminescu zice de şi-n Convorbiri, şi în manuscris. Oglindă de rîu, adică oglindă de apă — ca şi oglindă de sticlă, de argint etc. Oglindă de rîu, rîu-oglindă. Nu... oglinzi din rîu ! Dar, indiferent de toate astea, cu ce drept corectează d. Lovinescu... prostiile lui Eminescu ? „Oglinzi din rîu“ este „reproducere cit mai exactă ?“ Este, apoi, „principiul esteticului ?“ Eminescu zice : De cînd codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată... D. Lovinescu : Pe cînd * codrul, dragul codru etc., schimbînd înţelesul unui întreg pasagiu, prin acest „pe cînd“ — inexistent în Convorbiri şi în manuscrisele lui Eminescu. Eminescu zice : .Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind * După ediţia Maiorescu. 406 Iar d. Lovinescu : Vezi isvoare zdruncinate... Unde a... văzut d. Lovinescu izvoare zdruncinate ? Ce însamnă izvoare zdruncinate ? Aici nu mai copiază ediţia Scurtu. E, probabil, original. (Zic probabil, căci parcă mi-aduc aminte de o ediţie — care ? — unde e... aşa cum vede d. Lovinescu izvoarele.) La început am crezut că e o greşeală de tipar. (Nu credeam că d. Lovinescu poate ajunge pănă la izvoare zdruncinate.) Dar nu. Căci în împărat şt proletar sînt, la d. Lovinescu (nu la Eminescu !), „maluri zdruncinate", în loc de „maluri zdrumicate". S-a văzut mereu, pănă aici, ce ucenic supus al lui Scurtu e d. Lovinescu. Doar uneori se revoltă. O ia razna. Un exemplu a fost izvorul cel zdruncinat. Alte exemple, tot din Călin : Eminescu zice : Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot. Nu-i place lui d. Lovinescu — şi „reproduce cît mai exact" : Ş-ale rîurilor ape, ce clipesc * fugind în ropot. Dar nu e original, cum, poate, e original la zdruncinarea izvoarelor. Pe „clipesc" l-a luat din ediţia Şaraga, căci d. Lovinescu cînd nu mai găseşte în ediţia Scurtu cu ce să falsifice pe Eminescu, recurge unde poate. Una originală a d-lui Lovinescu tot din Călin: Şi [sburătorul] inelul scump îl * scoate de pe degetul cel mic. A cui e inelul ? A sburătorului ! îl poartă pe degetul cel mic... Dar Eminescu zice : Şi inelul scump i-I scoate etc. Aşadar, inelul e al fetei. Dar cîte „reproduceri exacte" şi conformări la „principiul esteticului" nu sînt în Călin ? Mai aleg numai cîteva : „Ea-şi acoperă cu mina faţa" — ca-n gazetele proaste. „Şi nu ştiu d-unde să-nceapă“. (Cînd ar şti * Ca în ed. Maiorescu. 407 n d. Lovinescu că există în manuscrisele lui Eminescu o însemnare în care el se ridică anume împotriva unor astfel de eliziuni !) „Mă* copile !“ („Mă", la Eminescu !) „De treci codri** de aramă." Nu e o greşeală de tipar, căci aiurea, în Scrisoarea IV, găsim.: „Codri se înfiorează"... iar în Strigoii: „... a mea viaţă la zeii tăi se-n-chină" etc. E un provincialism răspîndit mai ales în Oltenia. (Am văzut acum 20 de ani la Craiova : Strada Uniri... Astăzi s-or fi schimbat tăbliţele.) Bietul Eminescu! D. Lovinescu „corectează" pe Eminescu pretutindeni, afară de acolo unde ar trebui să-l corecteze, adică la greşelile de tipar. D. Lovinescu. copiază cu seninătate din împărat şi proletar: Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, Prin creţa-i — cărei stele lin tremurînd transpar... Ce e acest creţa ? Un editor nou e dator să contribuie cu ceva la restabilirea textului. Altfel, de ce mal editează pe Eminescu ? Sînt doar pe piaţă destule ediţii! S-o fi necăjit, sper, d. Lovinescu, dar n-a putut dezlega enigma, fiindcă n-a înţeles textul. Ce să fie creţa ? Criţă, cruţă... creiţar... nu poate fi. Trebuie să fie creţ. Deci : „Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri / Prin creţi *** ai cărei stele lin tremurînd transpar". Aşadar : „Stelele transpar lin prin creţii umbrei din nouri". Sintaxa e curioasă că, de, scria şi Eminescu „modernist" uneori, mai ales la început, cînd încă lupta cu forma. E drept că nici un editor n-a dezlegat... enigma. Dar era rolul d-lui Lovinescu să dezlege ghicitoarea modernistă — nu al meu. In schimb, d. Lovinescu îndreaptă greşeli de tipar care nu există în Eminescu : , Din Strigoii: * Corect : Măi. ** Ca în ediţia Maior eseu. *** Lecţiuinea aceasta şi-o însuşeşte Perpessicius. Ed. Mură-raşu : Prin creţii cărei... 408 Eminescu zice : Fug caii duşi de spaimă şi viratului s-aştern Ei [strigoii] zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad, Naintea lor se-nalţă puternic vechii munţi, Ei trec în răpejune de nuri fără punţi. D. Lovinescu pune prin în locul lui de : Ei trec în repejune prin * râuri fără punţi. Dar Eminescu a spus o dată cu două versuri mai sus („Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad") că strigoii călări trec apele fără vad — şi fără pod. Ce haz avea s-o spuie din nou imediat ? Apoi, cum erau să treacă pe punte doi cai alături ? (Chiar dacă rîurile ar fi avut punţi ?) Puntea e o scîn-dură sau o bîrnă, cel mult două, pentru pietoni. N-a înţeles d. Lovinescu că : Ei trec în repejune de rîuri fără punţi, cum spune Eminescu, însamnă... repejune de rîuri fără punţi ? De rîuri care n-au şi nu pot să aibă punţi ? De torente ? N-a înţeles că „de rîuri fără punţi“ e un calificativ al repejunii ? Pentru ce a corectat această... greşeală de tipar ? Pentru că au corectat-o şi alţii ? Dar rolul d-sale e să imite şi să copieze la infinit pe alţii ? încă o dată, dacă copiază pe alţii, pentru ce mai scoate şi d-sa o ediţie a lui Eminescu ? Pentru comerţ ? Numai pentru comerţ ? Comerţ cu Eminescu ? Dar să revenim la ediţia Scurtu şi să mai dăm cîteva exemple de... „controlare a Convorbirilor". Iată, de pildă, în Epigonii. Scurtu corectează versul : Adevăr scăldat în mite... în : Adevăr scăldat în minte **, * Ca în ed. Maioresou. ** Aşa e în ediţia IV Maiareseu din 1889, evident, greşeală de tipar. 409 Şi d. Lovinescu l-a corectat şi d-lui : Adevăr scăldat în minte... Frumoasă privelişte : un adevăr care se scaldă în... minte ! Ce şi-a zis d. Lovinescu ? Adevăr, minte ; adevărul e în minte, nu în coapse... L-o fi încurcat pluralul mite (în loc de mituri). Dar d. Lovinescu n-a văzut în Împărat şi proletar : „mitele albastre" ? Din Venere şi Madonă. Dacă d. Lovinescu a „controlat mai ales Convorbirilepentru ce nu i-a plăcut : Din demon făcui o sîntă, dkitr-un chicot, simfonie şi a pus chiot în loc de chicot al lui Eminescu (din Convorbiri şi din manuscris) ? Dar fata nu chiuia (că nu era „bacantă" ; i se „părea" numai amantului ei că e bacantă), ci rîdea — şi rîsul ei îi făcea amantului nenorocit şi furios impresia că e zgomotos şi vulgar — adică chicot. Mai departe, în aceeaşi poezie Eminescu zice (în Convorbiri şi în manuscris) : La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri — adinei ca marea, Şi sărut a tale mine, şi-i întreb de poţi ierta. D. Lovinescu pune : „şi te-ntreb de poţi ierta". Dar Eminescu n-o întreabă pe ea, ca să-i răspundă. Ea nici nu vorbeşte nimic. Eminescu îi întreabă privirile. Vrea să vadă în ochii ei dacă îl poate ierta. In împărat şi proletar, d. Lovinescu nu ştie că ultimele cinci strofe cuprind cugetările împăratului — şi deci nu le pune în ghilimete —, aşa îneît ele apar ca ale lui Eminescu. Or fi ale lui Eminescu, dar el le atribuie împăratului. I se deschide-n minte [împăratului] tot sensul din tablouri (şi nu „de tablouri, cum falş „editează" d. Lovinescu). A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar : (după amar două puncte — şi nu punct, ca la d. Lovinescu). Şi tot ce urmează — cugetările împăratului — e în ghilimete. Iar primul vers din aceste cinci strofe e : In orice om o lume îşi face încercarea şi nu propoziţia fără subiect : In orice om pe lume îşi face încercarea, cum „editează" d. Lovinescu. (A fost nevoie să vorbesc de altceva — de ghilimete —, şi am şi dat peste două falsificări de text !) In Făt frumos din tei, Eminescu zice (în Convorbiri şi în manuscris) : Ea trecea prin frunza-n freamăt, şi nu „prin frunze-n freamăt", cum „editează" d. Lovinescu după Scurtu, falşificînd nu numai pe Eminescu, dar chiar limba românească. Apoi Blanca n-are „obrajii roşii", cum vrea Scurtu, şi după el. d. Lovinescu, ci „obrazul roş". în Singurătate, lui Scurtu nu i-a plăcut greşeala de sintaxă * din versurile : Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod, aşa cum e în Convorbiri şi în manuscris, şi a pus : Şi ascult cum învălişul Cărţilor încet mi-1 rod, iar d. Lovinescu a transcris pe Scurtu. ** D. Lovinescu are o slăbiciune pentru colaborarea Eminescu-Scurtu. Dar cu ce drept colaborezi cu Eminescu, chiar dacă l-ai putea ameliora ? Cu ce drept (citez pe Caragiale) iai penelul să îndrepţi o greşeală a lui Rafael ? Dar Scurtu & Lovinescu nici n-au reuşit să-l amelioreze pe Eminescu, căci e de preferat o greşeală de sintaxă (un acord nelegitim) decît un vers imbecil. Căci „încet" este o umplutură, un cuvînt de prisos (doar şoarecii rod încet, nu-s jaguari). Eminescu are greşeli de limbă, dar n-are umpluturi, n-are vorbe goale, n-are vorbe de mîntuială — n-are prostii. Dar, încă o dată — indiferent de toate astea —, ce e această colaborare continuă cu Eminescu ? * E ceea ce se cheamă o silepsă (acord logic, nu gramatical). ** Care, la rîndul său, transcrie ediţia Maiorescu. 411 Subt poezia aceasta d. Lovinescu scrie că în ediţia Scurtu mai sînt două strofe, dar „inferioare, noi nu le reproducem1', (Ce aere de independenţă faţă de Scurtu !) D. Lovinescu se dă încă o dată de gol că nu ştie să facă o ediţie. Căci, dacă cele două strofe n-ar fi inferioare, le-ar reproduce. Va să zică, deşi Eminescu nu le-a publicat, d-sa le-ar reproduce, în contra voinţei lui Eminescu. în sonetul Sunt ani la mijloc, d. Lovinescu „editează" : Privirea ta asupra mea să * plece... în ioc de: „se plece" adică : „plece-se". D. Lovinescu a crezut că privirea pleacă... în Despărţire, Eminescu spune — în Convorbiri şi-n manuscris : . Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ? dar d. Lovinescu ia... bidineaua din mina lui Scurtu şi îndreaptă pe Rafael : Să-ţi cer un semn iubito, spre-a nu te mai uita ? „Reproducere cit mai exactă" ? „Estetică" ? Biata estetică ! Eminescu spune delicat: „Să cer un semn ?“ Scurtu+Lovinescu bagă degetele-n suflet: „Să-ţi cer... ?“ Afară de asta, „să-ţi cer" e şi cacofonic; ţce. Ultimul vers al Despărţirii Eminescu l-a voit (şi în Convorbiri şi-n manuscris) : Şi mu. mai ştii de mine, eă nu m-oi şti nici eu. D. Lovinescu l-a falşificat : Să nu mai ştii de mine, cum nu m-oi şti nici eu. ** In Scrisoarea I, Eminescu zice : Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, adică : a timpului cărare lungă. , D. Lovinescu „controlează Convorbirile1*, dar editează ca în Scurtu : Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare. 412 * Ca în ediţia Maiorescu. ** Asa e în ed. Maiorescu. Şi tot aşa mai jos cînd schimbă versul : Lună, tu stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci în : Lună, tu, stăpîna mării etc. D. Lovinescu (dacă... „a controlat Convorbirile“) n-a văzut nuanţa, n-a înţeles că nu degeaba Eminescu înconjură pe lunga şi pe stăpîna. * Mai jos, Eminescu scrie : Cîte ţăpmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec, ţie singură-ţi arăţi ! Lui d. Lovinescu nu i-a plăcut, şi a înlocuit pe şi prin ce : Cîte ţărmuri înflorite, ce palate, ce cetăţi... transformînd, prin eliminarea lui şi, stilul poetic în stil retoric — şi creînd cacofonia : „ce cetăţi'4. (Ba încă precedată de un alt ce de la „ce palate44...) „Reproducerea cît mai -exactă44 şi — mai ales — „principiul esteticului44... (Schimbări la fel, şi cu acelaşi efect retoric, a făcut d. Lovinescu şi aiurea, de pildă în Departe sunt de tine...: „avere-mi de-amor, de frumuseţi44, în loc de : „averea-mi de-amor şi frumuseţi44). Mai jos, Eminescu spune : Iară altu-mparte lumea de pe soîndura tărăfoii Socotind cît aur marea .poartă-m negrele-i corăbii. D. Lovinescu corectează : Socotind cît aur marea poartă-n negrele corăbii. Probabil că d-lui Lovinescu i s-a părut acel i de prisos şi a „ameliorat44 după Scurtu. Mai jos, Eminescu spune : în acea nemărgeniine ne-nvîrtim uitind cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată D. Lovinescu corectează : * Aşa sînt în ediţia Maiorescu. 413 în acea nemărgenire ne-nvelim, uitînd cu totul etc. (nici măcar învălim, cum ar fi zis Eminescu). în loc de : regi, oşteni şi învăţaţi d. Lovinescu editează : regi, oşteni şi împăraţi Această stupidă umplutură — „împăraţi" urmînd după „regi" —, această... clasificare a ocupaţiilor omeneşti e luată din. ediţia Şaraga, căci d. Lovinescu e un adevărat vacuum-cleaner, care adună gunoiul din toate ediţiile. în această Scrisoare I mai sînt multe alte falşificări, unele indicate atunci cînd am discutat falşifiearea limbii, altele pe care nu le mai relevăm. Şi, ca să fie complect, d. Lovinescu nu respectă nici măcar împărţirea în capitole a versurilor făcută de Eminescu. Ce are d. Lovinescu cu această Scrisoare I? De ce o ciopîrţeşte şi o poceşte ? Ce scandal e acesta ? Ce-ar spune cel mai mic poet viu cînd un editor şi-ar bate joc de el cu atîta persistenţă ? Îşi poate imagina cineva violenţa „scîrbei" cu care Eminescu ar privi pe d. Lovinescu „corectîndu-i“ versurile şi întroducînd în ele inepţii ? , Scrisoarea II e falsificată în fondul ei. Falşifiearea durează de mult. Această Scrisoare până astăzi nu a fost pusă la îndămîna cetitorilor aşa cum a voit-o Eminescu. De unde urmează că d. Lovinescu cel real nu putea faoe mai bine decît ceilalţi editori. Dar d. Lovinescu se crede (şi ucenicii săi îl cred) un critic adevărat şi un estetician extra. Acestui imaginar domn Lovinescu i s-ar fi putut cere să descopere adevărata Scrisoare II. Căci întreb, la ce-am începe să-n cercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţe-leaptă ? Acea tainică simţire, care doarime-n a ta arfă, în cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă Cînd cu sete caut forma ce să poată să le-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă ? La d. Lovinescu : Căci întreb la ce-aş începe să încerc în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă ? 414 Acea tainică simţire, care doarme-n a mea harfă, In cupletele de teatru s-o desfac ca pe o marfă ? Cînd cu sete caut forma ce să poată să le-n capă ? Să le scriu, cxim cere lumea, vro istorie pe apă ? Este evident că-n Convorbiri sînt greşeli de tipar : ori caut şi desfac sînt greşite (în loc de cauţi şi desfaci *), ori a ta şi scrii sînt greşite (în loc de a mea şi scriu). Editorii, şi după ei d. Lovinescu, au corectat pe a ta şi pe scrii, adică au pus totul la persoana întâia. Şi au mai făcut ceva (şi i-a urmat, fireşte, şi d. Lovinescu). Au pus la singular versul prim schimbîndu-i în : Căci întreb la ce-aş începe să încerc etc. Marele estetician d. Lovinescu (în plus istoric literar, critic şi editor de „clasici romăni“) avea în faţă — dacă a „controlat mai ales Convorbirile“ — două versuri la persoana întâia şi două versuri la persoana a doua. Deci jumătate şi jumătate. Dar în favoarea persoanei a doua (cu funcţiune generală, impersonală) era versul prim (pluralul : „la ce-ar.i începe să-ncercăm în luptă dreaptă“ cu aceeaşi funcţiune) *. Toate acestea nu i-au dat de gîndit d-lui Lovinescu că Eminescu porneşte de la general pentru a trage concluzii individuale, şi că deci corectarea greşelilor de tipar trebuia făcută în favoarea persoanei a doua ? Eminescu se exprimă elegant şi discret. Ar fi fost indiscret şi lăudăros să zică : „Acea tainică simţire care doarme-n a mea arfă“ etc. — să vorbească de-a dreptul de simţirea lui tainică. Şi atunci întrebuinţează forma impersonală şi generală, pentru a trage, apoi, concluziile personale : „Nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu“ şi altele. Dar textul de mai departe din Convorbiri şi chiar din ediţia d-sale putea ajuta pe d. Lovinescu — pe d. Lovinescu cel imaginar. Încorda-voi a mea liră să cînt dragostea ? Un lanţ Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi ? * D. Murănaşu găseşte în ms. 2282 versiunea ultimă a lui Eminescu : „Cînd cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă Să le scrii cum cere lumea vro istorie pe apă ?“ 415 Ce ? să-ngîni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos La oel cor ce-n operetă e condus de Meneiaos ? Aşadar, „încorda-voi a mea liră să cânt dragostea" e la persoana întâia, dar imediat schimbă persoana, întrebuinţează persoana a doua cu funcţiune impersonală : „Ce ?, să-ngîni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos / La cel cor ce-n operetă e condus de Meneiaos ?" — adică că ai intrat de voie în rîndul bărbaţilor înşelaţi de femeie ? Era inteligent şi indiscret să spună, despre el, la persoana întâia : Ce ? să-ngîn pe coardă dulce că de voie m-am adaos la tagma bărbaţilor înşelaţi de femei ? Mai departe, acelaşi lucru. Cînd şi-aduce aminte de anii de şcoală, Eminescu zugrăveşte mereu grupul — colegii de clasă, clasa întreagă —, pentru a trage apoi concluzii individuale. Ameţiţi de limbe moarte etc., (ameţiţi, cum e în Convorbiri, nu ameţit*, cum e la d. Lovineseu, şi care „ameţit" face să se creadă că „confundam", „ascultam", „visam", „ştiam" etc. sînt la singular, când în realitate sînt la plural — dovadă „noi", „ne", „vedem" de mai departe — de unde urmează că şi „îmi plutea" este greşeală de tipar în Convorbiri **). Dar şi d. Lovineseu cel real — muritorul de rînd, ca şi noi toţi — putea face ceva. Putea să se ducă la manuscris, şi ar fi văzut că Eminescu lucrează în adevăr ou persoana a doua şi cu pluralul — cum am arătat mai sus. A te duce la manuscris nu însamnă ediţie critică, ci datoria de a da cetitorilor textul exact — chiar cînd n-ai fi făgăduit solemn şi fudul în prefaţă că-1 dai exact şi respeetînd „principiul esteticului" şi chiar cînd nu ţi-ai intitula ediţiile : „Biblioteca clasicilor români". O ediţie care nu dă textul exact nu are nici o scuză. Trec peste alte falsificări din această Scrisoare 11 — dar nu mă pot opri să nu relev „scîrţîirea din condeie" (copiată din Scurtu), în loc de „scîrţîirea de con- * Aşa e în ediţia Maior-ascu. ** Ipoteză neîntemeiată 416 deie“ a lui Eminescu. „Scîrţîirea din condeie44 e ca şi scîrţîirea din uşă, ca şi scîrţîirea din car, în loc de scîrţîirea de uşă şi scîrţîirea de car, căci condei, uşa, car sînt subiecte ; ele scîrţîie... Trec peste multe greşeli şi din Scrisoarea III şi mă opresc asupra următoarelor, caracteristice pentru talentul cu care d. Lovineseu culege de oriunde tot ce poate falsifica textul lui Eminescu. La d-sa Baiazid spune lui Mircea : — Ai venit să mi te-nchini Să nu schimb a ta coroană pe o ramură de spini. A existat odată în ediţia Socec acest „Ai venita, dar imediat la altă ediţie şi la toate cele următoare a fost corectat prin „Am venit44 — cum e în Eminescu. (Cum de a absorbit d. Lovineseu şi această greşeală ?) Doar Mircea răspunde : — Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit — ultimele cuvinte raportîndu-se la „Am venit44 al lui Baiazid. In altă parte, editează d. Lovineseu : Toţi se scutură aicea şi formează patrioţii, în loc de „se scurseră44, copiind o greşeală de tipar din ediţii foarte vechi. în Scrisoarea IV, d. Lovineseu copiază cu entuziasm ediţia Scurtu. La d. Lovineseu e : ...după geamuri se văd * numa Lungi perdele încreţite, care seînteie ca bruma acolo unde Eminescu spune frumos („estetic44) : ...după geamuri tremur numa Lungi perdele etc. Eminescu spune „Cupide, un paj şăgalnic44, nu „Cupidon44 *, ca la d. Lovineseu (după Scurtu). Aiurea (Pajul Cupidon) Eminescu a pus „Cupidon44. Dacă aici a pus „Cupido44, a avut motivele lui — poate conştiente, poate subeonştiente. * Aşa e în ediţia Maioreseu. 417 Eminescu spune : „Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi“ — nu la urechi14, ca în d. Lovinescu. Sună la * urechi ? ! Ce „estetică44 e asta ? Eminescu spune : „Vechiul cîntee mai străbate cum în nopţi isvorul sare44 — şi nu „mai pătrunde44 *, ca în d. Lovinescu, şi care nu are nici un înţeles. Eminescu spune : „Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună44 — nu „Astfel şuieră şi strigă ete.“, cum spune d. Lovinescu stricând totul, căci prin acel altfel, Eminescu exprimă opoziţia dintre două stări radical deosebite. (Aici cred că e original; „ameliorarea44 e a d-sale, n-o văd în Scurtu, şi nici aiurea.) In Pe lîngă plopii fără soţ, d. Lovinescu scrie : Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ ! Un chip de-a pururi adorat, Cum numai au păreehi Acele zîne oe străbat Din timpurile vechi. Semnul de exclamaţie după „măreţ44 şi „numai44 (în loc de „nu mai“) arată că d. Lovinescu n-a înţeles ce vrea să spună Eminescu aici. Am vorbit aiurea de înţelesul acestor strofe. Nu mai revin. Atrag atenţia (ceea ce n-am făcut atunci) asupra altor locuri din Eminescu, unde el întrebuinţează verbul a înmărmuri sau mărmuri ca verb transitiv într-un înţeles special, aproape de înţelesul primitiv. în Înger şi demon: „o cruce mărmurită44. (Aici înţelesul e pur material, de aceea e „mărmurit44.) în Geniu pustiu: „După ce îmi propusesem să înmărmuresc figura sa cea frumoasă în vreo nuvelă a mea44 (aici verbul e luat în accepţia din Pe lîngă plopii fără soţ — unde înţelesul este a eterniza, cum se eternizează în marmură, a ridica o statuie — păreche zînelor vechi). Cu Luceafărul, d. Lovinescu a făcut o operaţie nouă — dar nu ştie ce-a făcut —, fiindcă operaţia a făcut-o Scurtu. * In ediţia a doua Maiorescu. 418 Există două variante ale acestei poezii. Una din Almanahul „României junea din 1883, alta în ediţia I Maiorescu, 1884. Iată deosebirile : în loc de versul : „Ia dut’ de-ţi vezi de treabă1* din Almanah, la Maiorescu e : „Ia las’, cată-ţi de treabă14. In loc de : „Pe negre viţele-i de păr11 din Almanah, la Maiorescu e : „Pe viţele-i negre de păr“. Strofa „Ei numai doar durează-n vînt...“ din Album la Maiorescu lipseşte. Strofa : Iar tu, Hyperion, rămîi Ori uinide ai apune... Cere-mi cuvîntul meu de-ntîi Să-ţi dau înţelepciune ? din Almanah, la Maiorescu e astfel : Iar tu, Hyperion, rămîi Ori unide ai apune, Tu eşti din forma cea dinţii, Eşti vecinică minune. In sfîrşit, trei strofe care urmează, în Almanah, după cea de mai sus (strofele : „Vrei să dau glas“; „Vrei poate-n faptă41 ; „Iţi dau catarg lîngă catarg44) lipsesc la Maiorescu. Varianta din ediţia Maiorescu e superioară variantei din Almanah, căci „Ia dut’ de-ţi vezi de treabă44 nu e bine ; strofa „Ei numai doar durează-n vînt...“ nu e de primul rang în Luceafărul; lipsind ea, strofa următoare („Ei doar au stele cu noroc44) capătă mai multă forţă, concentrând în ea contrastul dintre eternitatea Părintelui ceresc' şi a lui Hyperion şi dintre vremelnicia oamenilor. Dintre cele trei strofe de după strofa : „Iar tu, Hyperion, rămîi44, numai lipsa uneia („Vrei să dau glas acelei guri44) este o pierdere reală din punct de vedere al frumuseţei. Eliminarea acestor strofe are mai multe avantaje estetice : dispar cele două strofe slabe ; se scurtează vorbirea Părintelui ceresc, care altfel e prea lungă. Şi, în sfîrşit, suprimă tranzacţia propusă de Părintele ceresc Luceafărului — şi astfel, refuzul lui de a face muritor pe Luceafăr rămîne pur imperativ, categoric. 419 Dar tranzacţia începe mai dinainte de aceste strofe, începe în strofa imediat anterioară din Almanah, în strofa : Iar tu, Hyperion, rămâi Ori unde ai apune... Cere-mi cuvîntul meu dinţii Să-ţi dau înţelepciune ? La început — vezi manuscrisul —, versurile din urmă au fost : „Vrei din cuvîntul meu dintâi — Să-ţi dau înţelepciune ?“ * Aşadar, de aci începeau întrebările — propunerile Părintelui ceresc —, dar Eminescu a schimbat, în manuscris, a şters pe „vrei“ şi l-a înlocuit cu „cere-mi“, dar a uitat să şteargă semnul întrebării de la sfîrşitul strofei, când a trimis poezia la Viena pentru Almanah. In sfîrşit, versurile : Tu eşti din forma cea dintâi Eşti veciniică minune, cu care sînt înlocuite cele două versuri discutate mai sus, sînt mult mai frumoase decît cele înlocuite şi înlocuiesc începutul tranzacţiei prin o nouă, scurtă şi admirabilă caracterizare a Luceafărului. în versiunea din Almanah, tranzacţia (care în manuscris începe tot cu o propunere interogativă, ca şi în strofele următoare), începe cu o propunere afirmativă — Cere-mi — urmând imediat strofele interogative —, ceea ce e un defect, defect explicabil, cînd ştim că Eminescu a dibuit, a corectat (a şi uitat să şteargă semnul întrebării etc.). Cui se datoreşte varianta din ediţia Maiorescu ? Strofele absente putea să le suprime Maiorescu. Versul cu „Ia dut’“, putea să-l schimbe Maiorescu. „Viţe negrele-i de părt£, de asemenea. Dar cine a făcut versurile : Tu eşti din forma cea dintâi, Eşti veeinică minune ? * Nu există această variantă în ms. 420 Maiorescu ? E greu de admis că versurile le-a făurit el. Sînt versuri de mare poet. Nici un alt poet român, de oricând, n-ar fi putut să le scrie. Probabil că sînt de Eminescu. Probabil că Eminescu a reluat Luceafărul, după publicarea în Almanah, şi l-a corectat. (Şi această a doua versiune corectată a avut-o Maiorescu cum a avut şi cele 24 de poezii.) Poate l-a corectat chiar în urma observaţiilor lui Maiorescu — căci Almanahul a apărut în april 1883 (vezi bibliografia pe mai a Convorbirilor), iar Eminescu a înnebunit la sfîrşitul lui iunie. * Am spus acum doi ani că nu este exemplu ca Eminescu să fi corectat poezii după ce au fost publicate. Pe acest fapt mă întemeiam ca să susţin că poeziile — în formă inferioară .— publicate în Familia, în 1883, n-au fost date Familiei de Eminescu, ci, fără voia lui, de amici ai lui. Pe-atunci nu cunoşteam o scrisoare a lui Maiorescu către d. Iacob Negruzzi, pusă la îndămîna publicului în timpul din urmă. Iată acea scrisoare, din februarie 1884 (dau fragmentul care interesează) : „Ai văzut în ultima Familie poezia cu totul inedită a lui Eminescu ? Poate ar trebui reprodusă în Convorbiri pentru totalitate. Este din cele 5 ce i le dase Eminescu lui Vulcan în primăvara trecută.“ E vorba, aşadar, de poezia Din noaptea..., publicată în Familia în februar 1884. Tonul scrisorii ne-ar îndreptăţi să credem că Maiorescu ştie sigur că Eminescu (însuşi) a dat poezii lui Iosif Vulcan. Şi cum acele poezii au forma inferioară (faţă ou aceleaşi poezii definitive), urmează că Eminescu le-a reluat şi le-a corectat după ce le-a publicat în Familia. Prin urmare, a putut să facă acelaşi lucru şi cu Luceafărul. Dar aceasta e o abatere de la tot trecutul său, căci, încă o dată, Eminescu până acum n-a mai corectat poeziile deja tipărite. La această întîmpinare s-ar putea răspunde că Eminescu acum se schimbase. Slavici ne spune că înainte de izbucnirea nebuniei Eminescu nu mai era omul dinainte. Poate că acum nu mai avea * însă poezia e reprodusă din Almanah în Convorbiri literare dan august 11880 fără nici o schimbare. Modificările apar întâia oară în ediţia Maiorescu. 421 voinţa de altădată. Pe de altă parte. Vulcan (care i-a publicat primele poezii) o fi insistat puternic să obţină versuri de la Eminescu, iar cit pentru Luceafărul, Almanahul nefiind o revistă în care o bucată poate apărea într-un număr ori altul, studenţii din Viena or fi insistat să capete colaborare pănă la un termen hotărît, ca nu cumva Almanahul să apară fără ea — şi astfel Eminescu (fost membru şi aproape unul din fundatorii „României june44) să fi dat Luceafărul prea degrabă şi să nu fi putut avea tot răgazul să-l cizeleze mereu, să stea destul în saltarul lui pentru această operaţie. Toate acestea, dacă Maiorescu nu se înşală. Dacă chiar Eminescu în persoană a dat lui Vulcan poeziile. Dar Maiorescu spune : „5 poezii44. Ştim însă că Din noaptea... e a şaptea poezie a lui Eminescu publicată de Vulcan în timpul acesta — aşa încît informaţia lui Maiorescu fiind greşită în acest punct, nu putem pune tot temeiul pe ea. Prin urmare, întrebarea dacă Eminescu sau altcineva a făcut corecturile rămîne. Un lucru e sigur : corecturile sînt făcute sau de Eminescu, sau de altcineva. Tertium non datur. Dacă sînt făcute de Eminescu, orice editor trebuie să tipărească varianta din Maiorescu fără „dut44, fără cele 4 strofe, cu cele 2 versuri nouă etc. Dacă corecturile nu sînt făcute de Eminescu, atunci varianta din Almanah are prioritate, şi nici un editor n-are dreptul să Introducă în varianta din Almanah versuri din varianta Maiorescu, pentru că, în cazul acesta, acele versuri nu sînt de Eminescu. Cînd d. Lovinescu, copiind pe Scurtu, introduce în varianta din Almanah versurile : Tu eşti din forma cea dintâi, Eşti veci/nică minune, din varianta Maiorescu, d-sa nu pune în ediţia d-sale nici una, nici alta din cele două variante, ci peteceşte Luceafărul, ia o variantă, îi coasă un petec luat din cealaltă variantă — şi dă cetitorului un Luceafăr care cu siguranţă, nu e acel voit de Eminescu — dă varianta Scurtu a Luceafărului — şi crede că „reproduce exact** şi „estetic44. 422 Mă opresc aici cu cercetarea falsificărilor, căci n-am voit să fac inventariul lor, ci numai să exemplific procedeul d-lui Lovinescu. Cred că din cele ce preced rezultă clar că ediţia d-lui Lovinescu, în care d-sa a adunat greşeli din toate, şi a mai adăogat şi din propria-i inspiraţie, este inferioară tuturor celorlalte ediţii. Dar această ediţie a fost menită să nu ocolească nimic din ceea ce poate fi o batjocură a operei şi memoriei lui Eminescu. Impietatea începe chiar de la coperta cărţii. D. Lovinescu a ţinut să reproducă figura poetului, şi a reprodus figura lui Eminescu de pe cînd era paralitic general. Figura aceasta e a omului care — cum spun contemporanii — avea faţa bugetă şi ochii stinşi de boală, şi care devenise deodată gras — efect temporar al paraliziei generale —, grăsime de care el suferea şi se plîngea. Figura acestui degenerat a pus-o d. Lovinescu în fruntea volumului. Sper că nu comitea această impietate «iacă cunoştea biografia lui Eminescu. (ISTu-i cunoaşte nici textul, nici limba, nici viaţa — nimic !) Dar ignoranţa nu este o scuză. Cine nu cunoaşte un lucru nu se amestecă în el. Şi astfel, deşi există o admirabilă fotografie a lui Eminescu de prin 1880, cînd el avea 30 de ani, cînd era în culmea vieţii şi a geniului, cînd compunea Scrisorile, Luceafărul, nemuritoarele elegii şi vestitele articole din Timpul — din vremea cînd Eminescu a fost la maximum el —, o fotografie cu care (lucru rar în natură) figura omului corespunde aşa de bine cu ideea pe care ne-o facem de autorul operei — d. Lovinescu reproduce totuşi în fruntea poeziilor figura cu totul alterată a omului care nu mai era poet, a omului cu creierul pierdut!1 D. Lovinescu are natura fericită, d-sa crede că totul îi este posibil. Nu de mult a crezut că-i este posibil să scrie Istoria civilizaţiei române. Acum îl văd că publică 1 Dealtfel, aceasta este figura care apare mereu în gazete (de-acolo o fi luat-o şi d. Lovinescu). Eminescu în sus, Eminescu în jos, marele Eminescu, statui, propuneri diverse de comemorări şi glorificări („lustruindu-se pe ei“) — toţi aceşti „eminesciana11 nu cunosc nici figura adevărată a lui Eminescu. E şi acesta un semn caracteristic al inculturii noastre. 423 ediţiile tuturor scriitorilor şi scrie despre toţi scriitorii. Aflu că a editat şi pe Alecsandri (ediţiile nu le-am văzut). Intr-un ziar am cetit că a tipărit de curînd un volum cu studii despre Alecsandri şi... Eminescu. Aşadar îl studiază pe Eminescu... Cu Alecsandri cazul e poate şi mai interesant. D. Lovinescu nu ştie măcar ce a scris Alecsandri, dar îl editează şi-l studiază. Că nu ştie ce a scris nu e o figură de stil. D. Caracostea a arătat că d. Lovinescu nu cunoaşte cuprinsul celebrului volum al lui Alecsandri Poezia populară a românilor, dar îi discută conţinutul. D. Lovinescu însă a ţinut să mai producă dovezi că nu ştie ce a scris Alecsandri. D-sa a găsit în ziarul lui Asachî Albina românească o bucată în proză, Monte ăi fo (Muntele de foc) — neiscălită — şi n-a ştiut a cui e. Ba, mai mult, a crezut că ar fi putut fi scrisă de Asaeihi! Dar Muntele de foc e o cunoscută bucată de Alecsandri, face parte din volumul lui de Proză. D. Lovinescu a dovedit aşadar nu numai că nu ştie ce a scris Alecsandri (pe care-1 editează şi-l studiază), dar că poate confunda scrisul unor oameni atît de deosebiţi prin vîrstă, epocă, şcoală literară, cultură, talent, ideal, limbă etc., etc., ca Asaohi şi Alecsandri. (E mai grav decît dacă, cetind o bucată de d. Ga-laction neiscălită —- să zicem : De la noi, la Cladova —, într-o revistă a d-lui Rebreanu, i-ai atribui-o acestuia din urmă.) încă o dată, d. Lovinescu este optimist. O dovadă strălucită de optimismul d-lui Lovinescu a dat-o şi d. G. Zâne — ca să mai cităm un exemplu —, cînd a dovedit că d. Lovinescu comenta o broşură, ca să caracterizeze revoluţia de la 1848 din Moldova, neştiind (o comenta, dar n-o... cetise) că broşura e muntenească, relativă la mişcarea din Muntenia. Aceste lucruri încadrează — şi explică mai bine prin încadrare, căci se vede că e vorba de un sistem —ediţia poeziilor lui Eminescu aşa cum a confecţionat-o d. Lovinescu. D. Lovinescu zice în prefaţă că ediţia d-sale nu e critică, dealtfel, adaogă d-sa, ca toate ediţiile scriitorilor pe care le pulblică. Nu ştiu cum sînt ediţiile celorlalţi scriitori. Dar aceasta, a lui Eminescu, e critică. E critică, pentru că d. Lovinescu a adunat în ea, cu multă sîrguinţă, greşelile din celelalte ediţii ale lui Eminescu, complectând şi d-sa, cînd nu a găsit destule greşeli la alţii. Această „controlare" (cum se exprimă singur) a tuturor ediţiilor, ca să culeagă greşeli, face din ediţia d-lui Lovinescu o adevărată ediţie critică. N-ar fi fost critică, ediţia d-lui Lovinescu, dacă ar fi luat textul din Convorbiri. In acest caz, nu ar fi falşificat pe Eminescu — dar ediţia ar fi fost o biată ediţie ordinară, obişnuită, de duzină —, şi nu critică, cum este. Acest articol nu l-am scris în contra d-lui Lovinescu — în contra d-lui Lovinescu nu scrie nimene atît de lung —, ci pentru Eminescu. Este ceva cumplit de respingător în îndrăzneala aceasta de a falsifica mereu opera nefericitului poet. „Editorii, zice Caragiale, sînt liberi să tragă cîte exemplare vor, să le vînză cum şi cît le place, să profite de munca şi de pe urma sărmanului pierdut cît pot, sînt liberi; să rămînă negustorul cinstit şi câştig bun să-i dea Dumnezeu ; dar să stea la taraba lui şi să nu se amestece a poci opera artistului...“ Şi s-o lase mai încet eu „principiul esteticului14. Post-scriptum. — După ce am dat la tipar articolul de mai sus, mi-au căzut în mină Povestirile lui Eminescu, editate de d. Lovinescu. N-am cetit povestirile — le-am foiletat numai. Nu ştiu dacă d. Lovinescu a falşificat textul acestor povestiri cu acelaşi entuziasm ca şi pe acela al poeziilor. Dar limba a falşificat-o. Am cetit însă prefaţa d-lui Lovinescu. Nu e mare, dar e cuprinzătoare. Şi, mai întăi, o observaţie. Ştiţi că Eminescu avea aripi ? In fotografia de pe cupertă (tot aceea a paraliticului general) nu e prevăzut cu aripi. Dar avea. în prefaţa Poeziilor, d. Lovinescu spunea că Venere şi Madonă e cea dintâi „bătaie de aripă44 a lui Eminescu. Am crezut, fireşte, că e una din acele figuri de stil, cu care d. Lovinescu îşi agrementează proza de vreo treizeci de ani încoace. Dar şi în prefaţa Povestirilor d. Lovinescu vorbeşte de aripile lui Eminescu. Povestirile, zise d-sa, sînt „foşnetul unor aripi care...44. Atunci nu mai e figură de stil, căci un scriitor aşa de mare ca d. Lovinescu nu poate fi atît de sărac în invenţie şi atît de lipsit de simţul ridicolului, încît să repete aceeaşi figură de stil în două prefeţe ale operei aceluiaşi poet. Mai ales cînd nici figura de stil nu e cine ştie ce lucru. Dealtfel, eu am şi găsit izvorul de unde d. Lovinescu a 425 aflat amănuntul biografic -— şi anatomic — că Eminescu avea aripi. E prefaţa (tot prefaţa !) lui Scurtu (...tot Scurtu) de la poeziile lui Eminescu (tot poeziile lui Eminescu). Scurtu zice : „între anii 1870—1878 este vremea în care geniul său îşi întinde aripile-i puternice". Pentru ce d. Lovinescu nu citează izvorul de unde a luat informaţia despre aripile lui Eminescu ? Şi încă ceva. Invinuiam mai sus pe d. Lovinescu că a pus pe cu-per.ta Poeziilor lui Eminescu figura omului degenerat. Dar acum văd că d. Lovinescu nici nu ştie cum era Eminescu. Vorbind de nuvela Cezara, în care eroul este călugărul Ieronim, d. Lovinescu zice : „Tînărul călugăr Ieronim e proiecţia idealizată a lui Eminescu însuşi, aşa cum apare în Geniu pustiu, în Sărmanul Dionis şi, în genere, în întreaga sa operă poetică. «Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie»." Aşadar, d. Lovinescu crede că Eminescu avea părul blond şi ochii albaştri ! ! Dacă d. Lovinescu ar fi înţeles textul din Cezara, ar fi văzut că figura pe care Eminescu o descrie cu „plete blonde" şi „ochi albaştri" nu este a lui Ieronim (= „proiecţia idealizată a lui Eminescu"), ci... a arhanghelului Mihail de pe pînza pictorului Fran-cesco ! Pentru că cetitorul se va lăsa greu convins că d. Lovinescu e în stare să nu înţeleagă un text atît de simplu, voi cita pasagiul din Cezara : „Ea (Cezara) s-apropie de tabloul acoperit c-o pînză, o ridică şi se uită întru cît înaintase lucrarea Căderei îngerilor. Cu faţa de o senină seriozitate întindea arhanghelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului sau alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întinde spre haos... aripele lungi şi albe etc." Acest tablou avea să fie complectat cu figura demonului, urmărit de arhanghel. Pentru demon, pictorul alesese ca model pe Ieronim, care avea să pozeze de acum înainte. D. Lovinescu însă n-a înţeles nimic. Şi arhanghelul Mihail, cu care d. Lovinescu confundă pe Ieronim, şi deci pe Eminescu, avînd aripi — iată încă 426 o confirmare pentru d. Lovinescu că Eminescu avea aripi.1 Dar dacă d. Lovinescu nu înţelege textul, aceasta nu-1 împiedecă să judece şi să comenteze nuvelele lui Eminescu, şi să nu-i placă : Rele-or zice că sunt toate cîte inu vor înţelege. Dealtfel, d. Lovinescu este dintre acei intelectuali care nu-şi pierd cumpătul nici în faţa poeziilor lui Eminescu. Cetiţi articolele d-lui Lovinescu despre poeţii de la ceaiurile d-sale literare şi prefeţele de la aceste ediţii (şi tot ce-a scris despre Eminescu) şi veţi vedea pe cine preţuieşte mai mult. Numai o singură dată d. Lovinescu a recunoscut din plin geniul lui Eminescu : atunci cînd a comparat o poezie a d-lui Camil Baltazar cu Mai am un singur dor a lui Eminescu şi cu Mioriţa. Toţi admiratorii lui Eminescu îi vor fi recunoscători d-lui Lovinescu pentru marea onoare ce a făcut-o poetului Luceafărului. D-lui Lovinescu nu-i place proza lui Eminescu, pentru că nu o înţelege şi nu o simte. Dar d-sa, neştiind de ce nu-i place, dă fireşte, alt motiv. Motivul e că Eminescu nu e sincronist, nu satisface pe „cetitorul modern deprins cu altfel de literatură“ sau — altă variantă — „pe cetitorul deprins a cere prozei alte moduri de expresie". D. Lovinescu (adică „cetitorul** de mai sus) reproşează lui Eminescu că „nu ştie crea pe dinlăuntru un om cu o psihologie determinată şi nu-1 poate, mai ales, planta în mijlocul unei ambianţe sociale cu raporturi multiple de existenţă4*. Cu alte cuvinte, d. Lovinescu îi reproşează romanticului subiectiv Eminescu că nu e realist obiectiv într-o nuvelă fantastică. Ba încă, reproşînriu-i că nu-şi plantează eroii „în mijlocul unei ambianţe sociale cu raporturi multiple de existenţă**, îi reproşează că nu-i ro- 1 Toţi eroii lui Eminescu sînt bruni, şi demonul din înger şi demon, şi Călin, şi Aratd, şi Sărmanul Dionis, şi „cavalerul11 din Scrisoarea IV, şi Luceafărul. Acest erou brun — şi eroina blondă —, concepţie datorită probabil şi experienţii proprii —, realizează o concepţie asupra amorului, în care bărbatul — brun — este pasiunea („Căci te iubeam eu ochi păgîni“), iar femeia — blondă —, sentimentalitatea ideală. Bărbatul — „demon11 Femeia — „înger“. Amor romantic — şi contrast sohopenh.au*» rian. Toate acestea nu există pentru d. Lovinescu, 427 roancier, sau mai clar, d. Lovineseu reproşează unei nuvele fantastice că nu-i roman realist. Şi concluzia : Sărmanul Dionis este „neizbutit14 (Ma-iorescu spunea că Sărmanul Dionis e o „capodoperă44. Habar n-avea, bietul, ce prostie spune.) D. Lovineseu aşadar n-a înţeles că Eminescu nu trebuia să „determine44, „să planteze14, să etc. Că, dacă făcea aşa într-o nuvelă fantastică, greşea. D. Lovineseu condamnă un gen, pentru că n-are însuşirile altui gen. Sărmanul Dionis este o lume fantastică, şi tratată ca atare. Şi trebuie judecat din acest punct de vedere, nu din punct de vedere realist. Din punctul de vedere al Anei Karenin, Shakespeare este un palavragiu în delir, iar Eminescu cel din Sărmanul Dionis, un nebun sadea. Dar d. Lovineseu n-a înţeles cit adevăr — transfigurat—, cit „realism44 este, totuşi, în Sărmanul Dionis, ca-n price adevărată operă de artă. D. Lovineseu n-a înţeles că Sărmanul Dionis, deşi poem filozofic în proză, este autobiografia morală a lui Eminescu, iar prin caracterul de generalitate pe care-1 are orice operă de artă, este în acelaşi timp şi portretul, idealizat, al intelectualului romantic în genere : sensibilitate, imaginaţie, reflexivitate exagerată, deficit în voinţă, nemulţumire de realitate, solitarism, refugiare în amor, în natură, în trecut şi în fantazie. Şi n-a înţeles că lipsa de „determinare44, de „ambianţă cu raporturi multiple41 de care-1 acuză (?) pe Eminescu, este aceeaşi lipsă de ^determinare11 din poezia în versuri a lui Eminescu, este aceeaşi abstractizare şi generalizare care face oa poezia lui Eminescu să fie concentrată, universală şi durabilă. D. Lovineseu, apoi, n-a înţeles că Sărmanul Dionis este capul de coloană al unei întregi literaturi : Trubadurul liricului Delavrancea (cu puţină „determinare14), Dan al realistului Vlahuţă (cu „determinare44) etc., etc. Pentru d. Lovineseu, Sărmanul Dionis nu interesează decît „prin materialul psihologic al poetului şi pentru studiul formaţiei lui artistice. în al doilea rînd. interesează prin valoarea expresiei. Stilul e dealtfel pe alocuri nesigur şi neîngrijit...44 Aşadar, d. Lovineseu n-a înţeles că Sărmanul Dionis este prima operă românească de proză în stil „artist44. N-a înţeles că e prima operă de proză românească şi una 428 din puţinele şi pănă azi în care fiecare fragment e realizat oa valoare proprie de artă, fără pasagii ori măcar tranziţii de reportaj. N-a înţeles că e prima — şi ultima — operă de artă în care limba românească a. fost supusă celui mai greu examen : acela de a exprima în forme sensibile o concepţie filozofică. D. Lovineseu n-a înţeles — şi n-a spus cetitorilor săi — ce minune .— cea mai mare minune din istoria literaturii române —- e acest Sărman Dionis scris la 1870 de un tînăr de douăzeci de ani, fără liceu. Că Sărmanul Dionis are şi defecte e sigur. Ce operă nu are defecte ? Dar d. Lovineseu n-a înţeles nici tema din Sărmanul Dionis. D. Lovineseu crede că visul lui Dionis e un vis ea toate visele — ca toate visele cu vis în vis. „Totul nu fusese decît un vis* *4, încheie d. Lovineseu. . Dar n-a băgat de samă d. Lovineseu că la întrebarea lui Pogor dacă Dionis visează, Eminescu răspunde „cu convingere ; Da şi nu“ ?1 * Dar nu s-a întrebat d. Lovineseu pentru ce Eminescu, la sfîrşitul nuvelei, cînd .pune el însuşi întrebarea dacă a fost un vis sau nu, citează din Theophile Gautier cuvintele : „Nu totdeauna sîntem din ţara,ce ne-a văzut născînd etc.“ ? Dar dacă e un vis ca toate visele, atunci ce nevoie are d. Lovineseu de filozofia lui „Kant“ ? Crede d-sa că Eminescu, oa un „realist44 oarecare, a voit să arate că Dionis, gîndind sara la filozofia lui „Kant“, a visat noaptea un vis provocat de acele gînduri ? Cum un geolog s-ar fi visat în perioada glaciară dacă ar fi gîndit sara geologie ? D. Lovineseu a cetit undeva că nuvela aceasta ilustrează o filozofie. A văzut acolo şi numele lui Kant. Şi a copiat... Şi nici acest „Kant44, adăogat la cuvintele lui Gautier citate de Eminescu şi la declaraţia, „cu convin-gere“, a lui Eminescu că ceea ce se petrece cu Dionis e vis şi nu e vis — nimic nu l-a pus în îndoială ? Şi, în sfîrşit, pentru ce „Kant44 ? 1 G. Panu, Amintiri de la „Junimea", în paragraful... citat de d. Lovineseu. [Capitolul Sărmanul Dionis.] * Relaţiunea lui G. Panu e imaginară. 3ST-a luat parte la şedinţa în care Eminescu a citit nuvela. Pentru că d. Lovinescu nu cunoaşte filozofia lui Kant. „Natura meditaţiilor metafizice ale lui Dionis, zice d. Lovinescu, era de pură esenţă kantiană ; simple categorii ale minţii omeneşti, timpul şi spaţiul n-au o existenţă obiectivă ; tot ce se întîmplă, se întîmplă în noi, iar lumea e o creaţiune individuală ; tot ce a fost, sau va fi, poate, după voinţă, exista oricînd, aşa că, prin anumite mijloace, oricine reuşeşte să se proiecteze şi să trăiască în trecut sau în viitor. “ Deodată o începe rău d. Lovinescu. D-sa nu ştie ce sînt categoriile. Spaţiul şi timpul nu sînt „categorii". (Cum ar putea fi categorii ?) Problema categoriilor e o problemă de „Logică transcendentală". Spaţiul şi timpul sînt o problemă de „Estetică transcendentală". Ele sînt formele pure ale sensibilităţii, şi nu categorii. „Tot ce se întîmplă se întîmplă în noi, iar lumea e o creaţie individuală", nu este metafizică de esenţă pur kantiană, cum crede d. Lovinescu. Kant a combătut vehement ea o aberaţie această „metafizică". Vezi argumentarea lui împotriva lui Berkeley. Combinaţia de mai sus a d-lui Lovinescu nu este metafizica nimănui. De ce nu-1 lasă d. Lovinescu în pace pe Kant1 ? Dar d-lui Lovinescu nu-i place nici Cezara. In realitate, nu ştiu ce nu-i place, căci Cezara nu o înţelege. Nu-i place o închipuire a d-sale, pe care o botează Cezara. Am văzut că figura, pictată, a arhanghelului Mihail a luat-o drept figura lui Ieronim, şi deci a lui Eminescu. Acum ceva, dacă se poate, şi mai de necrezut. D. Lovinescu zice că Ieronim, ediţie anticipată a Luceafărului devenit „nemuritor şi rece", e un om „nepăsător faţă de iubire". Şi aduce dovezi : fragmente din scrisoarea lui Ieronim cătră Cezara, în care el răspunde declaraţiei ei de iubire : „Amorul este o nenorocire, şi fericirea ce mi-o oferă, venin. Lasă-mă în mîndria şi răceala mea." Dacă nuvela s-ar isprăvi aici (adică la începutul nuvelei), Ieronim ar fi „nemuritor şi rece" — deşi pentru 1 D. Lovinescu a citat adesea fudul numele lui Kant în sprijinul „teoriilor" d-sale. Voi dovedi altădată că d. Lovinescu nici nu ştie măcar despre ce vorbeşte Kant în Critica judecăţii. 430 un om „rece* amorul n-ar putea fi „venin*. Deja acest „venin* îi răpeşte „răceala*. Dar scrisoarea aceasta i-o scrie Ieronim Cezarei când nici n-o cunoştea. Primise o declaraţie de amor iscălită Cezara — şi atîta tot. Peste o zi vede pe Cezara — aşadar descopere pe autoarea scrisorii — şi în convorbirea lor el îi spune : „Ai milă de mine... căci dacă vreodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor*. „Tu gîndeşti că eu nu te-aş pute iubi ? Te înşeli... Lasămii numai timp.* „Şi gândesc cum că tot aş pute nebuni, iubindu-te.“ (Mai „nemuritor şi rece* şi mai „nesimţitor faţă de iubire* nici nu se poate !) Ieronim scrie după aceea bătrînului pustnic Eutha-nasius că pictează mereu un cap de copilă şi adaogă : „Simt că din ce în ce schiţele se familiarizează cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte.* „O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii* — îi răspunde Euthanasius, căci pustnicul bătrîn înţelege din câteva cuvinte ceea ce tînărul modernist d. Lovinescu nu înţelege din cinci pagini. Cezara asediază pe Ieronim. „îmi atinge genele [eu genele ei] şi mă-nfioară pîn-în tălpi*, cugetă Ieronim. „Atunci nu mai văd ee frumoasă e... o negură îmi întunecă ochii... atunci aş omorî-o.“ Şi d. Lovinescu crede că Ieronim e „nemuritor şi rece* şi „nepăsător faţă de iubire*. Pustnicul ar înţelege mai bine de ce „nesimţitorul* Ieronim',„ar omorî-o atunci“ pe Cezara. Cezara, într-o grădină, noaptea pe lună, se apropie de. Ieronim şi-l atinge cu corpul : „Ah, te iubesc !... ţipă el apăsat... te iubesc !“ („Nemuritor şi rece*, „nepăsător faţă de iubire !“) „El o strînse cu atîta putere, incit se-neleştase amîndoi intr-o îmbrăţişare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată.* Culmea „răcelei* şi a „nesimţirii faţă de iubire*. D. Lovinescu o fi crezînd că Ieronim o iubeşte pe Cezara întru Hristos şi cade în nesimţire de iubire creştinească. Ieronim ucide pe Castelmare şi e nevoit să fugă din oraş. Trăieşte într-o insulă paradiziacă. Umblă gol. Cezara nu mai ştie nimic de Ieronim. Se retrage la o mînăstire. 431 Adesea se scaldă în mare. O dată ajunge la insula lui Ieronim, fireşte goală. Se întâlnesc din întâmplare. „Cezara ! strigă el, cuprinzînd-o în braţele lui“. „Tu eşti ? chiar tu ? etc.“ — şi autorul pune un rînd de puncte — şi isprăveşte nuvela. Eu nu credeam că, mai ales în vremurile astea postbelice, poate exista o domnişoară atît de inocentă încît văzând că doi tineri goi se prind în braţe — şi autorul pune un rînd de puncte — să-şi închipuie că acest rînd de puncte însamnă că cei doi tineri goi s-au încleştat în braţe ca să cetească împreună „Biblioteca clasicilor romani “. Pe unmă urmează „critica estetică" : d-lui Lovinescu nu-i place, fireşte, Cezara. Printre Povestirile acestea ale lui Eminescu, editate de d. Lovinescu, pe lîngă Făt frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis şi Cezara, pe care d. Lovinescu le analizează în Introducere — mai există şi schiţa La aniversară ! Pentru ce d. Lovinescu nu-i consacră nici un rînd de „analiză", când celorlalte trei le-a consacrat cîte un capitol separat fiecăreia ? (Pe Fat-frumos din lacrima nici nu era nevoie să-l mai analizeze, ca să ne probeze că nu e scris în stilul basmelor : o vede oricine !) De ce nu spune nimic de povestirea La aniversară ? Probabil pentru că e mică, numai cîteva pagini. O dată, într-o societate unde era şi Caragiale, venind vorba de un poet puţin productiv, dar veritabil — nebăgat în samă de critici, Caragiale izbucni : „Mă, pune un Rem-brandt mic într-o vitrină şi nimene n-o să se oprească. Pune un tablou de-un metru de... (aci numele unui foarte cunoscut pictor român, lipsit de talent), şi toată lumea o să admire !“ La aniversară este o schiţă admirabilă : observaţie, psihologie, umor, delicateţă, compoziţie, stil, limbă. Cronologic, e prima schiţă psihologică din literatura română. Din punct de vedere estetic, nu există alta superioară ei. Căci în orice gen a scris Eminescu — poezie, nuvelă, sociologie, politică, polemică, critică —, a dat operă de primul rang. Unde punea el mîna, punea şi Dumnezeu mila. Dar d. Lovinescu nu s-a oprit la vitrină din cauza dimensiunii reduse a tabloului ! 432 Un lucru însă am admirat la d. Lovinescu : uşurinţa cu care se mişcă în literatura universală, cînd înşiră izvoarele străine ale Sărmanului Dionis. Anunţă de la început chiar : „Proza lui Eminescu... este... după cum vom vedea, supusă tuturor influenţelor romantismului german al epoeei, azi anacronic" 1. Şi-n adevăr, d. Lovinescu vede influenţele şi împreună cu d-sa le vedem şi noi. „Dionis, acest fiu spiritual al romantismului german, al lui Novalis şi al lui Hoffmann mai ales..." „Ca un alt Faust...“ „Ca un alt Mefisto, Ruben îl învaţă..." „Ca un alt Peter Schlemihl..." „Novalis prin Heinrich von Ofter-dingen...“ „Goethe i-a sugerat creaţia meşterului Ruben..." „Chamisso prin Peter Schlemihl i-a sugerat desfacerea umbrei de erou." „Ca un alt" — „Cu un alt" ■*—, cu ce uşurinţă şi cu ce elegantă dezinvoltură se mişcă d. Lovinescu în literatura comparată. Am avut impresia că, afară de studiile d-lui Drouhet despre izvoarele franceze ale lui Âlecsandri, nu există în literatura română un studiu mai excelent de literatură comparată. Dar... dar admiraţia noastră n-a ţinut mult. Sunîn-du-ne mereu prin cap frazele elegante : „Ca un alt", „Cu un alt" —- ne-am adus aminte deodată de... un alt critic — de articolul d-lui Sanielevici întitulat Sărmanul Dionis. L-am căutat şi l-am cetit, şi-am... văzut că văzusem de mult ceea ce d. Lovinescu ne anunţa că „vom vedea" în introducerea sa. Să orînduim în ordine alfabetică izvoarele lui Sărmanul Dionis, după d. Lovinescu şi după d. Sanielevici, punînd la un loc autori, opere şi personagii. După d. Lovinescu : Chamisso, Faust, Goethe, Hoffmann, Mefisto, Novalis, Heinrich von Ofterdingen, Peter Schlemihl. După d. Sanielevici : Chamisso, Elixirul diavolului, Faust, Goethe, Hoffmann, Mefisto, Novalis, Heinrich von Ofterdingen, Peter Schlemihl. 1 Ne permitem o observaţie : d. Lovinescu, fiind „sincronist*, crede că şi Eminescu era tot sincronist şi că romantismul german pe eare-1 imita era al „epocei“, ceea ce nu este exact. Era „anacronic11 şi pe-atunei. 433 Deosebirea stă în Elixirul diavolului, care e în plus (nu în minus !) la d. Sanielevici. Dar acesta e numele unei opere a lui Hoffmann. în acest detaliu n-^a mai intrat d. Lovinescu. S-a mulţumit cu „Hoffmann". Aşadar, tocmai pe tocmai. Dar pentru psihologia d-lui Lovinescu — şi pentru psihologia „imitaţiunii sincroniste", în genere —, e interesantă următoarea filiaţiune sau, cum s-^ar zice, geneză : D. Sanielevici zice : „Novalis, cel mai exaltat şi mai subiectiv dintre romantici, al cărui bizar roman, Heinrich von Ofterdingen, pare a se pretrece în altă planetă..." D. Lovinescu, oare utilizase deja pe Novalis al d-lui Sanielevici cînd a fost vorba de influenţa generală a romantismului german —, nu lasă nici fraza de mai sus a d-lui Sanielevici neexploatată : „Novalis, prin Heinrich von Ofterdingen, zice d. Lovinescu, i-a sugerat poetului idee© unei vieţi posibile în altă planetă Aşadar, o impresie a d-lui Sanielevici i-a sugerat d-lui Lovinescu că Novalis i-a sugerat lui Eminescu... E un adevărat cadril de „sugestii" ! Rezultatul : Eminescu îşi aduce eroul în altă planetă, pentru că d. Sanielevici a avut impresia că romanul lui Novalis pare a se petrece în altă planetă... D. Sanielevici e o inepuizabilă mină, pe care o exploatează — prin expropriere forţată şi fără despăgubiri — d. Lovinescu. Tot capitalul din oare trăieşte d. Lovinescu de două-' zeci de ani încoace — „ideile" d-sale despre ţărănism, despre sămănătorism, despre .„reacţionarismul rural", despre poporanism etc. — este avutul d-lui Sanielevici, expropriat de d. Lovinescu. Interpretează d-lui „distructiv" pe d. Sanielevici la ceaiurile d-sale literare, dar aceasta nu-1 împiedică să tragă cu coada ochiului la musafiri şi, cînd aceştia sînt mai ocupaţi cu ceaiul şi fursecurile, Să prindă între degetul cel mare şi inelar cîte o teorie „antiţărănistă" a d-lui Sanielevici şi s-o arunce în mîneca surtucului pentru viitoarele d-sale studii de istorie, filozofie, sociologie, estetică ş.c.l. Căci d. Lovinescu nu poate să nu copieze. Natura sa îl condamnă la copiat, natura sa pasivă, feminină, dar de-o curioasă feminitate, căci ceea ce reproduce d-sa este 434 egal cu ceea ce a primit. Această .apucătură naturală ci-sa o erijează în concepţie asupra vieţii. (S-a zis de mult că „filozofia este expresia temperamentului*'.) Pentru d-sa totul e imitaţie pură, copie, plagiat : organizările politice, ca şi literaturile. D-sa numeşte „sincronism*4 această curioasă reproducere feminină fără participare personală. Şi „sincronizează** mereu, pe Scurtu, pe d. Sanielevici, pe cine găseşte — şi cu cit îl „sincronizează** mai fidel, cu-atîta, din tactică, îi insultă mai tare. ...Aflu în ultimul moment că prefaţa minunată, pe care am analizat-o, a fost tipărită de d. Lovinescu în fruntea ultimului său volum de Critice... Viaţa românească, nr. 5, 6, 1929 D. E. Lovinescu este vesel D. E. Lovinescu a răspuns în Rampa şi într-o revistă numită Tiparniţa literară * articolului meu, în oare am probat — pe lingă multe altele — că textul lui Eminescu din ediţia d-sale este în aşa mod şi în aşa grad falsificat, încît această ediţie este o adevărată profanare a operei lui Eminescu. D. Lovinescu nu neagă nici una din cele vreo sută de falsificări relevate de mine şi care constituie numai o parte din colaborarea d-sale cu Eminescu ! Răspunsul meu ar putea să se isprăvească aici... Dar voi continua, căci d. Lovinescu îşi face un merit că a falşificat pe Eminescu şi e foarte vesel. E vesel, pentru că falsificările — zice d-sa — nu le-a luat din ediţia Scurtu, cum am spus eu, ci de la „Maiorescu**. (Se va vedea pentru ce pun numele lui Maiorescu în ghilimete.) Aşadar, d. Lovinescu, eare în prefaţa ediţiei d-sale asigura pe cetitori că a „controlat mai ales Convorbirile“ şi că dă textul „în cadrele reproducerii cît mai exacte**, acum se arată foarte fericit spunînd acelor cetitori că * Tiparniţa literară, II, 1, XI, 1929 (Răspuns d-lui Jbrăileanu). 435 le-a dat textul falsificat cu ajutorul lui „Maiorescu44, în loc de textul adevărat al lui Eminescu din Convorbiri. -- Dar ce cîştigă Eminescu că a fost falsificat şi înjosit cu ajutorul lui X, şi nu al lui Y, şi ce cîştigă cetitorul dacă i se dă un text falsificat cu ajutorul lui X, şi nu al lui Y pentru ca d. Lovinescu să fie atît de vesel ? Şi ce cîştigă „tineretul şcolar44 (pentru care zice d. Lovinescu acum, în răspunsul d-sale — agravîndu-şi vina —, că a editat mai ales pe Eminescu), dacă acest „tineret44 va purta în minte toată viaţa un Eminescu falsificat cu ajutorul lui X, şi nu al lui Y ? Pentru ce atîta veselie ? Cînd cineva falşifică textul unui scriitor, şi încă al celui mai mare scriitor naţional, şi este nevoit a recunoaşte că a falsificat şi că şi-a înşelat cetitorii atunci cînd le-a spus că le dă textul „eît mai exact44 — cel care face o faptă atît de urîtă ar trebui să fie mai puţin vesel, mai ales cînd aceste falşifieări şi mistificări le face cu ocazia unei afaceri pur comerciale. Şi dacă nu cîştigă nici Eminescu, nici cetitorul, nici „tineretul şcolar44, ce pierd eu, odată cu afirmarea mea că ediţia d-lui Lovinescu este cea imai rea, rămîne în picioare ? . Ce pierd, mai ales că, în articolul meu, am spus din capul locului că falsificările din ediţia Scurtu, copiată de d. Lovinescu, sînt unele ale lui Scurtu, altele copiate de Scurtu din „alte ediţii11 ? Dacă falsificările din ediţia d-lui Lovinescu s-ar mărgini la acele care sînt şi în „Maiorescu44 şi în Scurtu, d. Lovinescu le-ar fi putut lua din „Maiorescu44. Dar în ediţia d-sale, pe lingă aceste falşifieări, sînt altele care există numai în Scurtu. Şi atunci întreb pe orice cetitor : ce ediţie a avut ca model d. Lovinescu ? Ediţia „Maiorescu44 sau ediţia Scurtu ? - Şi-acum să vedem ce e cu „Maiorescu44. Cu, alte cuvinte, cine e autorul inepţiilor din ediţia Socec. Dacă autorul ar fi Maiorescu, nici Scurtu, nici d. Lovinescu n-ar cîştigă nimic, căci falsificările neghioabe ar, rămîne tot falşifieări neghioabe, iar Scurtu şi d. Lovinescu tot falsificatori. Dar în cazul acesta ar ieşi rău de tot Maiorescu. Aşadar, cele ce urmează sînt o apărare a lui Maiorescu. D. Lovinescu spune în „răspunsul44 d-sale că falsificările le-a luat din ediţia Maiorescu „apărută în timpul 430 vieţii ■poetului“. Şi e atît de fericit că falşificările le-a. luat din această ediţie, încât de la o vreme începe să vorbească latineşte : „Oglinzile din rîu, strigă d-sa, sînt ale lui Maiorescu ipsissimus“. Să-mi arate d. Lovinescu unde a .găsit inepţia aceasta şi altele (ca „.aldevăr scăldat în minte“, „regi, oşteni şi împăraţi„In orice om pe lume îşi face încer-carea“ etc., etc.;. ori cacofonii, (ca „ce palate, ce cetăţi", sau „să-ţi cer un semn" etc.) în ediţia Maiorescu apărută în timpul vieţii poetului ? Cînd pune astfel de nerozii pe socoteala „ediţiei Maiorescu, apărută în timpul vieţii poetului", d. Lovinescu calomniază pe Maiorescu şi-şi înşală cetitorii. Maiorescu a făcut cîteva schimbări în textul ediţiei preparată de el. Cu dreptul pe care şi-l luase la Convorbiri — de a corecta ; cu dreptul maestrului faţă de tînărul scriitor ; cu grija de a corecta greşelile de tipar din Convorbiri, Maiorescu a făcut ce-a putut, cum l-a tăiat capul — căci pe vremea aceea nu avea manuscrisele poetului. Caragiale l-a insultat pentru aceste corectări *. Cara-giale a avut dreptate şă-1 atace, dar a fost prea aspru, căci, în orice caz, Maiorescu are circumstanţe atenuante şi apoi, ceea ce a făcut, a făcut din dorinţa de a prezenta pe Eminescu cît mai bine. Apoi, încă o dată, schimbările lui Maiorescu sînt puţine, şi el, Maiorescu, n-a introdus în text inepţii. Falşificările neroade încep să apară în ediţii de după moartea „poetului". Aşa, die pildă, „adevăr scăldat în minte" apare în ediţia IV. „Oglinzile din rîu", „In orice om pe lume îşi face încercarea", „regi, oşteni şi împăraţi" etc., etc. nu le văd nici în această ediţie, şi nu ştiu în ce ediţie posterioară au apărut, şi nici nu mă interesează. Dacă neroziile acestea au apărut într-o ediţie Socec posterioară ediţiei Şaraga, atunci „îngrijitorul" ediţiei de la casa Socec, „băiat cult", le-a luat din ediţia Şaraga. * în articolul Două note din volumul Note şi schiţe, 1802 („...pe cînd artistul era ciu mintea bolnavă, s-a făcut în opera toi publicată în volum îndreptări, puirgări şi omisiuni ou desăvîrşire arbitrare"). 437 Unele — ca „adevăr scăldat în minte" — trebuie să fie greşeli de tipar1. Şi cînd d. Lovinescu exclamă vesel că ele sînt... „variantele lui Maiorescu ipsissimus*, d-sa realizează una din cele mai comice situaţii cu putinţă. Ştie orice cărturar din ţara aceasta, afară de d. Lovinescu, că ediţia Socec a devenit, cu fiecare retipărire, tot mai rea şi a ajuns, la un moment, cea mai rea ediţie a lui Eminescu. Maiorescu nu era funcţionar la Casa Socec, ca să facă mereu corectura ediţiilor lui Eminescu, care se retipăreau. El a mai adăogat poezii în primele ediţii, şi atîta tot. Înţelege oricine că nici nu mai cetea ediţiile nouă, deşi se retipăreau — se retipăresc şi azi — cu aceleaşi prefeţe ale sale. Desigur că nici schimbările făcute de Maiorescu n-au ce căuta intr-o ediţie actuală a lui Eminescu, cu atît mai mult intr-o ediţie în care editorul spune că a dat textul „cit mai exact", „controlat mai ales după Convorbiri“ (şi nu după ediţia lui X sau Y). A pune însă în sarcina lui Maiorescu duiumul de falsificări grosolane din ediţia Socec este nu numai o dovadă de ignoranţă şi de nepricepere, dar şi o nouă impietate — o impietate faţă de Maiorescu —, după aceea de a falşifica cu grosolănii opera lui Eminescu. Mă mir că nu s-a găsit printre ucenicii lui Maiorescu nici unul care să protesteze împotriva înjosirii maestrului, pe care-1 cădelniţau cit a trăit. Şi mă mir că în publicistica noastră tradiţionalistă, naţionalistă, eminesciană, nu s-a găsit nimene să protesteze împotriva falsificării, erijată în principiu, a textului lui Eminescu. Eminescianismul e o vorbă goală... Eminescu — un nume bun de exploatat pentru interese de gaşcă. Ori dispreţuiesc aceşti domni pe d. Lovinescu ? Dar aici nu e vorba de opiniile estetice, filozofice, sociologice şi celelalte ale d-lui Lovinescu. E vorba de Eminescu. Eu am făcut destul. Am denunţat falsificarea textului eminescian. Am ales ediţia d-lui Lovinescu, pentru că conţine cele mai multe falşificări, şi în toate genurile. Analizînd ediţia d-sale, am adăogat un capitol — pe care 1 Intr-o ediţie a lui Eminescu în care sînt amestecat, mi s-a dat o corectură perfectă, dar mite era zeţuit minte. Tipografia schimbând apoi litera, tipărind din nou coaiele, găsesc iarăşi minte ! Zeţarii cred că mite e o greşeală în manuscris. 438 trebuia să-l scriu In orice caz ■— la studiul despre ediţiile lui Eminescu —. capitolul relativ la falsificările de text. Dacă n-ar fi apărut ediţia d-lui Lovinescu, mai rea decît toate, aş fi ales ediţia Scurtu pentru discuţia falsificărilor de text — şi în nici un caz ediţia Socec, pentru că nu puteam discuta cu zeţarii şi cu -corectorii casei Socec şi pentru că ediţia Scurtu are, în plus, falsificările lui Scurtu. Alegînd ediţia d-lui Lovinescu, am ales compendiul cel mai bogat de falsificări : Maiorescu + Socec + Şaraga + Scurtu + Lovinescu — şi cred că am făcut un serviciu publicului. Era de datoria unui tradiţionalist eminescian să in-tarvie — să intervie măcar după „răspunsul" d-lui Lovinescu. Nu în favoarea mea — eu încă n-am murit —, ci în favoarea lui Eminescu. Veselia d-lui Lovinescu că a falşif-icat pe Eminescu, şi încă pentru uzul „tineretului şcolar" — căci falşificarea nu o neagă — nu i-a mişcat pe eminescianii tradiţionalişti ? fn n-rul aoesta n-am avut timp să răspund cum voiam. O voi face în alt număr — căci „răspunsul" d-lui Lovinescu este o lungă şi complicată încercare de a-şi înşela cetitorii. Acum, numai cîteva exemple, de probă : D. Lovinescu zice caracterizând articolul meu : „Lipsa un-ei virgule1 devine o impostură, căderea inoportună a unui şi, o crimă 1 2 un din substituit unui de3, negrele în loc de ne-grele-i, stăpîna mării, în loc de stăpîn’a mării, să nu mai ştii de mine, în loc de şi nu mai ştii de mine etc., intr-un cuvînt, toate micile Citez tot pe d. Lovinescu : „Din rîu este versiunea lui Maiorescu ipsissimus." „Negrele e în ediţia Maiorescu." „Lunga şi stăpîna nu sînt din Scurtu, ci din Maiorescu." 1 D, Lovinescu îşi înşalâ cetitorii, căci nu l-am învinuit de lipsa vreunei virgule, deşi puteam-dovedi, cu ajutorul punctuaţiei d-sale impusă lui Eminescu, că nu înţelege textul. 2 Acea -cădere „inoportună", care face ca versul să fie şchiop, nu e o „cădere", căci e în Scurtu ! 3 „Oglinzile din rîu“ ■! ! 439 fatalităţi în care uşoara „Să nu mai ştii de mine inadvertenţă a copistului e din Maîorescu.“ colaborează cu fantezia tenace a zeţarului etc.“ Aşadar, din rîu, negrele, stăpîna, să nu mai ştii, care cu un moment mai înainte erau greşeli de tipar, acum sînt versiunile lui Maiorescu (ba încă : ipsissimus). Aşadar, cînd scria cu atîta. veselie fraza despre „fantezia tenace a zeţarului14, d. Lovineseu ştia că-şi înşală cetitorii. O. altă încercare de a-şi înşela cetitorii o face d. Lo~ vinescu atunci cînd le spune că motivul pentru care am scris articolul din Viaţa românească este „ura44 mea împotriva d-sale, ură cane na-a făcut să-l „pîndesc" cîţiva ani — şi acuma să-l atac. (Aşa ? Apoi când „pîndeşti44 pe cineva ani întregi şi te repezi la el însamnă că, în sfîrşit, ţi-a dat ocazia să-l „prinzi44. Nu ?) D-l Lovineseu îşi înşală conştient cetitorii, căci d. Lovineseu ştie bine că, dacă l-aş fi „pîndit44, aş fi cetit tot ce scrie, aş fi cetit aşadar Povestirile lui Eminescu, editate de d-sa de mult (le-am cetit abia acum, după ce am văzut ce rîs şi batjocură şi-a făcut de poeziile lui Eminescu), aş fi descoperit de mult că nu înţelege Cezara, că nu cunoaşte nimic din filozofia lui Kant, că plagiază pe d-l Sanielevici, şi aş fi sărit din locul meu de „pîndâ44, căci nu eram năzdrăvan să ştiu că o să falşifice mai tîrziu poeziile lui Eminescu, şi să aştept. D-l Lovineseu ştie toate acestea. Ştie bine că articolul meu despre ediţia d-sale este al patrulea dintr-o serie. (Articolul despre ediţia d-sale avea ca titlu : Ediţiile poeziilor lui Eminescu, şi ea subtitlu : Ediţia d-lui Lovineseu.) Aşadar ştie bine că nu e vorba de „pîndă44. Ştie bine că trebuia să scriu despre ediţia d-sale, odată ce am scris despre toate ediţiile. Şi ştie atît de bine, incit... o spune singur : „Premergătoare, zice d-sa, ne sosesc însă de cîţiva ani, lungi, interminabile articole, în care erorile de tipar sau micile variante de lectură a tuturor ediţiilor existente sînt bombardate cu artilerie grea. în chip firesc i-a venit deci rîndul şi ediţiei mele.“ 440 Apoi dacă am atacat „toate“ ediţiile, şi dacă „în chip firesc i-a venit deci rîndul şi ediţiei d-sale“, pentru ce înşală cetitorii dînd ca motiv al articolului meu „pînda" şi „ura" împotriva d-sale ? Şi nu mă pot opri să nu constat că, şi de data aceasta, cînd îşi înşală cetitorii, îi înşală nu numai en gros, ci şi în detaliu : d. Lovineseu zice cetitorilor d-sale că articolele mele despre Eminescu (anterioare articolului despre ediţia d~sale) publicate în ultimii ani se ocupă cu „erorile de tipar" sau „cu micile variante de lectură" ale ediţiilor lui Eminescu. Adevărul e că în acele articole, pe care le cunoaşte bine, căci le-a stors de tot ce i-a trebuit, nu m-am ocupat cu „erorile de tipar" şi cu „micile variante de lectură", ci cu alte probleme, cu probleme foarte importante (pe care, dacă, le-am rezolvat bine sau rău —-e altă vorbă). Adevărul fiind acesta, ceea ce spune d. Lo-vinescu cetitorilor săi, oa să-mi deprecieze articolele („erori de tipar", „mici variante de lectură !“), este un neadevăr, care în limba nemeşteşugită românească se numeşte „minciună". (Definiţia minciunii : un neadevăr, spus cu conştiinţă că a neadevăr şi cu scopul de a înşela, pentru a trage un folos.) Cît despre „ura" mea — ca s-o înţeleagă —, d. Lo-vinescu să-şi imagineze că d. Camil Baltazar ar fi murit (ferească Dumnezeu) şi că cineva, ca să cîştige parale, i-ar edita poeziile, falşificîndu-i textul pas cu pas. Ce-ar simţi şi cum ar reacţiona d. Lovineseu ? Ei bine, ceea ce e d. Camil Baltazar pentru d. Lovineseu este Eminescu pentru mine. Şi tot ca să înţeleagă „ura" mea, îi amintesc d-lui Lovineseu cu ce ferocitate a urmărit d-sa pe un tînăr care a confundat o schiţă a unui scriitor cu una a altuia. Pentru d. Lovineseu acel tînăr a devenit nici mai mult, nici mai puţin decît „simbolul necinstei profesionale". Iar sancţiunea dictată de d. Lovineseu era izgonirea acelui tînăr din „publicistică". Apoi dacă a confunda o schiţă a unui scriitor cu una a altuia este o crimă atît de abominabilă (crimă pe care o comite şi d. Lovineseu, cînd nu ştie că Muntele de foc e de Alecsandri şi-şi închipuie că poate fi de Asachi ; cînd vorbeşte de conţinutul broşurii revoluţionare mun- 441 teneşti Cine sînt meseriaşii *, pe oare o cunoaşte aşa de bine, incit zice că e... moldovenească etc., etc.), cum se poate califica desfigurarea oribilă a operei lui Eminescu ? Şi totuşi, cu toată „ura“ mea, eu n-am spus că d. Lovinescu este „simbolul necinstei profesionale14 şi că trebuie alungat din „publicistică". Acum, băgaţi de samă : Omul care falşifică mereu şi-şi înşală mereu cetitorii are curajul de a vorbi de „necinste profesională" şi de izgonirea din „publicistică" a altora ! O altă încercare de a-şi înşela cetitorii o face d. Lo-vinescu atunci cînd, spre a bagateliza articolele mele anterioare despre ediţiile lui Eminescu, pe care le-a stors de tot ce i-a trebuit (cu alte cuvinte, spre a deprecia ceea ce şi-a însuşit, pentru ca ceea ce şi-a însuşit să apară cit mai neînsemnat), spune cetitorilor d-«ale că în acele articole eu dau o importanţă exagerată unor „mărunţişuri" descoperite de mine, şi anume : că ediţia lui Maiorescu a apărut înainte de ianuar 1884 şi că poezia Nu ma înţelegi a fost publicată în 1886, şi nu în 1879, cum se credea pănă acum.* 1 Aceste descoperiri, zice, spiritual, d. Lovinescu : „Au exact importanţa descoperirii a 101 chibrituri într-o cutie în dauna alteia care conţine numai 99". Dar cele „99 de chibrituri" însamnă pentru mine — şi d. Lovinescu o ştie bine — că poeziile din ediţia Maiorescu, adunate .„de pe la persoane particulare", nu sînt patru, cum se credea pănă acum, ci douăzeci şi patru ; că poeziile, despre care nu putem şti dacă au fost destinate, toate, tiparului, nu sînt patru, ci douăzeci şi patru ; în orice caz, cele „99 dhibrituri" pun întrebarea dacă Eminescu mai avea sau nu de schimbat ceva în acele poezii (douăzeci şi patru, şi nu patru), cînd le-ar fi dat la tipar ; că, dacă erau gata, trebuie să fie o cauză pentru care nu le dădea publicităţii. (Eu m-am încercat să dau o explicare, în articolele mele.) Şi, mai cu samă, importanţa celor „99 de chibrituri" stă în faptul că aceste poezii fiind găsite de Maiorescu pe la persoane particulare, nefiind destinate tiparului, Eminescu nu poate fi * De Ion Ghiea. 1 Cu un moment mai înainte, spunea cetitorilor că în aceste articole m-am ocupat cu „erorile de tipar“ şi cu „micile variante de lectură" ! 442 învinuit de plagiat, dacă unele din ele, care sînt inspirate de scriitori străini, nu poartă, sub titlu, menţiunea care să indice autorul imitat. (Dacă d. Lovinescu ar stima pe Eminescu şi dacă pentru d-sa plagiatul ar fi un viţiu urît — două ipoteze absurde —, cum ar apăra d-sa pe Eminescu de plagiat, fără ajutorul celor „99 de chibri-turi“ ?) D. Lovinescu ştie bine — căci a cetit articolele mele şi le-a stors bine de toate informaţiile care i-au trebuit pentru ediţia d-sale —, ştie bine că descoperirea mea însemna toate acestea şi că am dat-o ca atare — şi cînd se face că nu ştie îşi înşală cetitorii. Şi îşi înşală cetitorii şi atunci cînd reduce tot la „99 de chibrituri" descoperirea că poezia Nu mă înţelegi a fost publicată în 1886, şi nu în 1879, cum se credea — căci d. Lovinescu ştie bine din aceleaşi articole ale mele, pe care le-a utilizat pe tăcute, că, dacă Nu mă înţelegi e publicată la 1879, aceasta însamnă pentru mine că Eminescu cel sănătos şi în culmea talentului putea publica o poezie fragmentară, monotonă, slabă, aşadar nu avea, nedezminţit, simţul de autocritică; pe cînd, dacă poezia e publicată la 1886, cînd era nebun, atunci a publicat-o un nebun — ori, probabil, altcineva, „o persoană particulară" — şi autocritica lui Eminescu cel întreg rămîne nedezminţită. în al doilea rînd — şi d. Lovinescu ştie bine şi aceasta —, eu am spus că dacă Albumul studenţilor, unde a apărut poezia, ar fi din 1879, cum se credea, aceasta ar dovedi că tinerimea era eminesciană încă dinainte de 1880 (căci studenţii, pentru publicaţiile lor de felul acesta, se adresează numai la cei pe care-i preţuiesc mult), ceea ce ar contrazice tot ceea ce se ştie pănă acum cu privire la timpul cînd tinerimea devine eminesciană (adică după 1883, după ce Eminescu înnebuneşte şi Maiorescu îi publică poeziile). D. Lovinescu ştie bine că toate acestea sînt în articolele mele, şi cînd se încearcă să convingă pe cetitori că eu am; dat aceste descoperiri oa nişte simple restabiliri — seci — de date şi că, dîndu-le ca atare, m-am şi... mîndrit, d-sa îşi înşală conştient cetitorii. Şi d-sa are o atît de mare încredere în prostia şi ignoranţa cetitorilor, incit îndrăzneşte să le servească următoarea... argumentare spirituală : 443 „Faptul, de pildă, de a fi tipărit o poezie într-un Album studenţesc însamnă [pentru G. Ibrăileanu] intrarea lui Eminescu în conştiinţa «studenţimii», după cum, de ar fi publicat-o astăzi în foiletonul ziarului Dreptatea ar însemna, probabil, intrarea lui în conştiinţa ţărănimii române. Important şi mai ales logic !“ Il vedeţi ? Face şi spirit. Ba are nenorocirea să vorbească de „logică" ! Dar Albumul nu era o revistă la care trimite cineva colaborare. Pentru Album cereau studenţii colaborare. Şi cereau de la cei pe care îi preţuiau mult. Dacă studenţii ar fi cerut lui Eminescu colaborare în 1879, ar fi însemnat că el era intrat deja în conştiinţa tinerimii. Dacă cei de la Dreptatea ar cere astăzi d-lui Lovinescu colaborare pentru un Album numai de 16 pagini, ar însemna că cei de la „Dreptatea“ sînt lovinesciani (nu ţăranii !), că cei de la Dreptatea preţuiesc mult pe d. Lovinescu. Pentru ce-şi bate joc d. Lovinescu de cetitorii săi ? Dar întregul „răspuns" al d-lui Lovinescu este o îndrăzneaţă încercare de a înşela pe cetitori, o încercare ofensatoare pentru ei. A spera că vei prosti pe cetitor pănă la aşa grad încât să-l faci să se convingă că Eminescu nu are nici un drept asupra textului său şi că, dacă l-ai falşifioat cu ajutorul lui „Maiorescu", aceasta însamnă că ai redat „exact“ textul lui Eminescu, este un act de curaj, care presupune un dispreţ total pentru cetitor. Este drept că d. Lovinescu ia oarecare măsuri, ca să fie mai sigur că-şi va înşela bine cetitorii. Aceste măsuri, arătînd îndoiala d-sale asupra totalei prostii a cetitorului, sînt singurul omagiu pe care-1 aduce acelor cetitori. Iată omagiul : D. Lovinescu, citind vorbele mele în ghilimete (aşadar luîndu-şi obligaţia să citeze exact), se dedă la operaţii de natura aceasta. Eu zic, de pildă : „Eminescu imaginează pe fată spunînd (şi~n «Convorbirişi-n manuscris): Singurică-n cămăruţă braţe ailibe eu înti-nz. Dar d. Lovinescu, pudic, ca şi Scurtu, pune «cămă-şuţă» — îmbracă pe fata goală." D. Lovinescu citează vorbele mele şi le pune în ghilimete aşa : 444 . „Eminescu imaginează pe fată spunând : Singuri'că-n cămăruţă braţe albe eu întinz. Dar d. Lovinescu, pudic, ca şi Scurtu, pune «camă-şuţă».“ Şi, după ce citează aşa vorbele mele, d. Lovinescu izbucneşte vesel : „în realitate, cămăşuţa nu e a lui Scurtu, ci a lui T. Maiorescu". Cum se vede, d. Lovinescu citează în ghilimete, dar şterge cuvintele mele : „în «Convorbiri» şi în manuscris Şi nicăieri, în „răspunsul" d-sale, nu se vede că eu am adus mereu oa mărturie Convorbirile şi manuscrisele. A simţit şi d. Lovinescu că, dacă cetitorul d-sale. ar vedea că Eminescu spune în Convorbiri altfel deeît „Maiorescu", acest cetitor s-ar trezi din hipnoză şi şi-ar spune : „Bine, bine, o fi spunînd aşa «Maiorescu», dar poeziile nu sînt ale lui Maiorescu, ci ale lui Eminescu, şi situaţia lui Lovinescu, care spunea că a controlat Convorbirile, e cam tristă". D. Lovinescu vorbeşte în răspunsul d-sale de nişte chestii „pendinte". Vrea să le videz ? îi voi face plăcerea. Dar voi căuta să nu miai rămîie nimic „pendinte" ! ■ D. Lovinescu ştie că pănă acum nu l-am luat în. serios niciodată. Nu era pentru ce. Soobora pe ceilalţi scriitori, ca să'-i înalţe pe „modernişti", mai toţi musafiri ai ceaiurilor d-sale. Ei şi ? Nu rezulta, de aici, nimic pozitiv, pentru nimene. Dar acum s-au schimbat lucrurile. Acum s-a apucat să facă ridicoli pe scriitorii mari, desfigurîndu-le opera. (Aud că ceea ce a făcut ou opera lui Creangă — căci l-a „editat" şi pe el —• întrece chiar ceea ce a păţit Eminescu.) Acum, dă, a apucat calea cea adevărată ca să distrugă pe scriitorii „reacţionari". Cu critioa estetică nu făcuse nimic. Pocind u-le opera, succesul îi este asigurat. De-aeum înainte îl voi lua în serios şi îi voi face şi plăcerea să dezgrop chestiile „pendinte". Dar n-ar fi rău să răspundă şi d-sa articolului meu din V.r., căci pănă acum n-a răspuns nimic, nici la ceea ce crede că a răspuns — pentru că a răspunde : „N-am falsificat cu ajutorul lui X, ci al lui Y“, nu este un răspuns, chiar dacă ar fi adevărat că falsificările sînt ale lui Y. Şi nici cellalt răspuns — că ideile lui Kant nu sînt cele 445 ale lui Kant, ci acele ale lui Renouvier şi ale neokantianului Eugen Lovinescu — nu este un răspuns. Ca să nu mai fie nici o vorbă, iată la ce trebuie să răspundă d. Lovinescu deocamdată : Este sau nu adevărat că tot ceea ce în ediţia d-sale este nou — şi bun — în comparaţie cu ediţiile anterioare este luat din articolele mele din anii trecuţi despre ediţiile lui Eminescu ? Este sau nu adevărat că a falsificat textul lui Eminescu : idei, limbă, măsura şi ritmul versului şi chiar economia unor poezii întregi ? Este sau nu adevărat că d-sa nu ştie ce este ortografia, cînd afirmă că d. Bogdan-Duică a păstrat ortografia- veche a lui Eminescu (n-a păstrat ortografia ! a păstrat fonetismele) şi cînd d-sa, schifflbînd limba lui Eminescu, a crezut şi a anunţat pe oetitori că, în deosebire de d. Bogdan-Duică, îi „actualizează1* ortografia ? Este sau nu adevărat că a pus în ediţia d-sale un Luceafăr combinat de Scurtu ? * Este sau nu adevărat că a pus în ediţia d-sale poezia Stelele-n cer cu strofele pitrocite de Scurtu ** ? Este sau nu adevărat că n-a înţeles nimic din nuvela Cezura, cînd a afirmat că într-un pasagiu — în care e vorba de o pictură — ar fi vorba de eroul nuvelei şi deci de Eminescu ? Este sau nu adevărat că, analizând nuvela Sărmanul Dionis, a spus că spaţiul şi timpul sînt pentru Kant categorii ? Este sau nu adevărat că a afirmat cum că inexistenţa obiectivă a realităţii este concepţie de esenţă pur kantiană ? Este sau nu adevărat că, în stabilirea izvoarelor străine ale nuvelei Sărmanul Dionis, a plagiat de la un capăt la altul pe d. Sanielevici ? Şi n-am răbdare să-i mai înşir acum tot ce are de probat. Dar d-sa să ia articolul meu şi să probeze punct cu punct că are dreptate, pentru că fiecare din faptele amintite mai sus (ca şi oricare din cele pe care nu le-am * Scurtu are ca text de bază textul din Almanah. ** Poezia e în ms. pe trei coloane, începînd de la dreapta spre stînga, ultima fiind cea din mijloc.- Scurtu a socotit coloana din mijloc drept a doua, de unde greşita orînduire a strofelor. 446 mai amintit) este infamant pentru d-sa. Dacă n-ar fi făcut decît numai să falşifice textul, lui Eminescu, ori numai să plagieze pe d. Sanielevici, ori numai... şi încă n-ar trebui să fie atît. de vesel. Aşadar, să probeze pe toată linia, să nu îngaime ceva despre două-trei puncte şi apoi să încheie că a răspuns, cum a făcut în Tiparniţa, ori cum a procedat de pildă atunci cînd d. I. C. Filitti i-a făcut în Convorbiri un pomelnic de cîteva pagini cu ideile .şi descoperirile pe care d. Lovinescu i le-a plagiat în Istoria civilizaţiei române moderne. Şi nici să facă cumva giumbuşlucuri şi să falşifice textele, cum i-i obiceiul. Omul oare a falsificat pe Eminescu şi se falşifică mereu chiar şi pe sine însuşi (de pildă, cînd îşi publică, în 1926, diatîndu-le 1908, articole din 1908 întoarse pe dos — cu laude unde batjocurea, cu batjocuri unde lăuda), omul care-şi înşală cetitorii la fiecare pas, omul acesta nu are ce mai pierde dacă va falsifica din nou pe Eminescu, dacă se va falşifica din nou pe sine însuşi —- şi cu atît mai mult textul meu. Altuia i-aş cere — deşi „adversar44 — să-i fie milă de Eminescu. Să nu se dedea la operaţiile care-i sînt dragi cu ocazia lui Eminescu şi pe socoteala lui. Dar d-lui Lovinescu nu-i pot cere acest lucru. îl anunţ însă că nu-1 voi lăsa să falşifice în pace. în schimb, e liber să facă incursiuni în viaţa mea privată, să vorbească de „fobii44 şi de „boli44, dînd dovadă de o supremă eleganţă sufletească, eleganţă pe care şi-o afişează mereu şi prin oroarea de expresii „vulgare44 şi care ajunge uneori hilariantă. Iată un exemplu. Am spus în articolul meu despre ediţia d-lui Lovinescu că lui Eminescu i-ar fi fost scîrbă de această ediţie. Cuvîntul acesta i se pare foarte „neliterar“ şi foarte „vulgar44 d-lui Lovinescu. Dar cuvîntul este al lui Eminescu, şi cînd l-am întrebuinţat l-am şi pus în ghilimete, fiind sigur că orice om de cultură îşi va aduce aminte de pagina în oare Caragiale * povesteşte ce s-a petrecut în adunarea unde Eminescu a cetit Scrisoarea II, cînd publicul de-acolo a votat schimbarea cuvintelor fameni ** şi scîrbi *** (de * Vezi articolul lui I. L. Caragiale, Două note. ** Fameni a rămas neschimbat în Scrisoarea III. *** Scîrbi a fost schimbat în mîhni în Scrisoarea II. 447 la sfîrşitul Scrisorii) în oameni şi mîhni. Pentru modificarea anodină, zice Caragiale, a votat şi o „damă" la care poetul ţinea mult în acea vreme. Dar — adaogă Caragiale — Eminescu, care nu eria „androgin44 şi avea oroare de „apa de trandafir44, „nu din toată inima a făcut această concesiune44. Cum se vede, Eminescu era foarte „vulgar44, nu, era „androgin44 şi cu atît mai puţin „damă44. Dealtfel şi Caragiale era „vulgar44. A dovedit-o d. Lovineseu într-un articol în care şi-a exprimat, ca de obicei, toată gingăşia estetică. Dacă ar fi frecventat ceaiurile d-lui Lovineseu, poate că aceşti oameni se mai poleiau. Şi acum, lăsînd la o parte orice glumă, ce însamnă pretenţiile astea estetice la un om pentru care Cocoşul negru al d-lui Eftimiu este „un mic Faust românesc44, pentru care cutare act din acest Cocoş e .„de o frumuseţe neîntrecută în literatura noastră44 şi pentru care cutare sfîrşit de act din acelaşi Cocoş e „de o frumuseţe adevărat shakespeariană44 ? G. Ibrăileanu P.S. — XJn prietin care a cetit acest articol în corectură îmi observă că era de ajuns — în locul oricărui alt răspuns — să-l întreb pe d. Lovineseu ce va face ,1a ediţia a Il-a a poeziilor lui Eminescu : le va tipări din nou cu „variantele44 lui „ipsissimus“ — ori îşi va corecta ediţia conform indicaţiilor mele ? In cazul întăi, îşi va bate joc cu un cinism ostentativ de Eminescu, de public, de „tineretul şcolar44, de editorul d-sale. In cazul al doilea, se va umili şi autoflagela pe fiecare pagină a ediţiei. Viaţa românească, nr. 11, 12, 1920 Din «Prefaţă» (la M. Eminescu, Poezii, 1(900) Pentru restabilirea textului original al poeziilor lui Eminescu, alterat uneori în Convorbiri literare din cauza greşelilor de zaţ şi de lectură, am fost nevoiţi să ne 448 adresăm necontenit la manuscrisele poetului, păstrate la Academie. In privinţa limbii, ni s-a pus o problemă foarte complicată. Pe vremea cînd scria Eminescu, limba literară nu era încă formată. în lupta lui cu materialul lingvistic, Eminescu întrebuinţa pentru acelaşi cuvînt forme diferite, cînd forma populară, cînd cea literalizată în diferite feluri (de exemplu : jaratic, jeratic, jeratec etc.) Pe de altă parte, cum şi Convorbirile literare — indiferent de .manuscrisele autorilor — întrebuinţau la întîmplare forme variate pentru acelaşi cuvînt, este imposibil de ştiut cu preciziune unde a întrebuinţat Eminescu însuşi o formă sau alta. Căci dacă ne-am fi condus după manuscrisele lui, rezultatul ar fi fost acelaşi, deoarece Eminescu varia forma aceluiaşi cuvînt de la o redactare la alta, iar ultimul manuscris, cel dat la tipografie, nu mai există. Fiindcă oricum am proceda n-am putea să redăm exact limba lui Eminescu, ne-am hotărît să alegem calea cea mai puţin defavorabilă operei : să-i unificăm limba, în direcţia formei literare, la care fără îndoială tindea Eminescu, fiind convinşi că dacă şi-ar fi tipărit chiar el poeziile în volum, în 1883, ar fi făcut el însuşi această unificare. (Pe urma acestei unificări a limbii a rezultat poate un mic neajuns, asupra căruia ţinem să atragem în treacăt atenţia cetitorului : Eminescu întrebuinţînd în rimă unele cuvinte pe care el le rostea dialectal, o astfel de rimă, care pentru el era perfectă, cetitorului poate să-i pară o simplă aso-nanţă.) Ediţia de faţă cuprinde poeziile publicate de însuşi Eminescu, cele publicate în timpul boalei lui, precum şi cîteva din cele rămase în manuscris, care ni s-au părut destul de frumoase, ca să nu lipsească dintr-o ediţie a poeziilor lui. (Acest din urmă motiv ne-a făcut să introducem şi poezia Dalila, care, deşi, fără îndoială, nu a fost redactată definitiv, conţine versuri de o frumuseţe deosebită şi complectează seria Scrisorilor.) Ordinea, pentru cele publicate de Eminescu, este cronologică, cu o singură excepţie : am pus Epigonii înainte de Venere şi Madonă pentru că în Epigonii Eminescu îşi expune oarecum o profesie de credinţă şi, făcînd bilanţul literaturii care l-a precedat, îşi ia parcă un suprem 449 adio de la scriitorii dinaintea lui. Dealtfel, avînd în vedere modul cum proceda Eminescu,, nu poate fi îndoială că poezia Epigonii a fost concepută şi scrisă aproape în forma ei definitivă înainte ca Venere şi Madonă să fi apărut. Poeziile publicate de alţii în vremea boalei poetului, precum şi cele rămase în manuscris, definitivate în ultimii ani, le-am pus în urma celorlalte, într-o ordine care ni s-a părut potrivită. Am făcut o singură excepţie cu Sara pe deal, redactată, cum o cunoaştem, în 1871, pe care am întrodus-o între poeziile începătoare?. Intr-un Adaos am pus şi poeziile din adolescenţă pentru cetitorii care ar dori să le cunoască, deşi sin tem siguri că Eminescu nu le-ar fi tipărit în volumul scos de el însuşi. Am mai adăogat, pentru aceleaşi motive, o variantă anterioară şi inferioară a Povestii teiului fiindcă fusese publicată de Eminescu, precum şi Mănuşa, tradusă din Sehiller, traducere imperfectă, probabil ocazională. Am mai adăogat şi postumele Apari să dai lumină şi Dintre sute de catarge, pentru frumuseţea lor aproape egală cu a poeziilor publicate în timpul vieţii. Şi, în sfîr-şit, patru strofe din Luceafărul, care lipsesc din varianta Maiorescu, adoptată de noi în această ediţie. Fragment din Prefaţa la ediţia Mihai Eminescu, Poezii, Ed. „Na-ţionala“ S. Ciornei, Buc., 1900. Ediţia poeziilor lui Eminescu întrwun număr din. aprilie al Adevărului, d. Şerban Cioculescu, foiletonist literar al acestui ziar, relevă o sumă de greşeli în poeziile lui Eminescu editate de mine. Mai întăi, cîteva greşeli de tipar. D-sa adaugă că vor mai fi „poate şi altele". în adevăr, pe lingă ne-ndureraţii, în loc de ne-nduraţii, din Criticilor mei; aşi simiţi-o, în loc de aşi simţi-o, din Scrisoarea a IV-a; sfletu-mi, în loc de sufletu-mi, din Lasă-ţi lumea...; nu mai cunoscut, în loc.de nu m-ai cunoscut, din Pe Ungă plopii fără soţ ; 450 gigantce sicriuri, în loc de gigantice sicriuri, din Egipetul; iubita-i, în loc de iubit-am, din Strigoii găsite de d. Cio-culescu — dintre care una ne-ndureraţii e gravă — eu am mai găsit : norii negri, în loc de norii cei negri, în Mortua est ! ; magul privea, în loc de magul priivea, în Egipetul —- greşeli grave, căci strică măsura versului ; pe pietre, în loc de de pietre, în Călin şi, adaug şi eu, „poate vor mai fi şi altele". Dacă aş fi avut „ultima revizie", cum am dorit eu, poate că unele din aceste greşeli — dacă nu toate — ar fi dispărut : mai ales acele oare n-au existat în corecturile trimise de mine. „Blanca, ştiu că din iubire", considerată de d. Ciocu-lescu ca greşeală de tipar, nu e greşeală de tipar. în Convorbiri e „ştiu“. In manuscrisul de la Academie, variantă anterioară şi inferioară, scrisă neglijent, cuvîntul nu-i clar, dar pare că ar fi ştii *. întrebarea este cum a fost în manuscrisul trimis la redacţie, cu alte cuvinte, dacă forma din Convorbiri este sau nu greşeală de tipar, căci, în privinţa textului, eu n-am dreptul să prefer manuscrisul de la Academie, c’hiar cînd ar fi redactat perfect, decît numai atunci cînd sînt sigur că în Convorbiri e greşeală. de tipar sau de lectură. -Am admis pe ştiu ** din Convorbiri, pentru că Blanca nu putea şti că-i născută „din iubire făr’ de lege". Copiii nu ştiu asemenea lucruri. în varianta anterioară a acestei poezii (Făt-frumos din tei), tipărită în Convorbiri cu patru ani mai înainte, tatăl îi spune fetei : „Blanca, află că din leagăn / Domnul este al tău mire, / Căci născută eşti, copilă, / Din nevrednică iubire" — de unde îmi pare că rezultă că Blanca nu ştia acest lucru, pe care acum tatăl ei era silit să i-1 spuie ca să motiveze pentru ce trebuia s-o înmormînteze de vie. Cu privire la literatwrizarea limbii lui Eminescu (pe care d. Cioculescu — nu ştiu pentru ce — o numeşte... „simplificarea ortografiei"), eu am spus în prefaţă că unific în direcţia literară atunci cînd Eminescu are pentru acelaşi cuvînt mai multe forme, dar se vede că tindea la forma literară. Cînd însă Eminescu întrebuinţează pretutindeni forma dialectală, atunci fireşte că am respectat-o. * Ms. 2306 : ştii. în ms. trimis de Eminescu la tipar : ştii. ** Perpessicius, Murăraşu : ştii. 431 Cîteva exemple : Eminescu şovăia între formele făr-măcat, jărmecat, fermecat. Punînd în ediţia poeziilor lui fermecat, n-am introdus în opeiră o formă neexistentă în limba lui Eminescu. O formă însă ea grier, fiind întrebuinţată de el pretutindeni, am lăsat-o neschimbată. Dacă aş fi pus greer, n-oorectări“ n-am făcut. Nu erau în atribuţia mea. D-sa, aşadar, îmi reproşează că am schimbat forma masculină puternici, întrebuinţînd pentru femininul puternice, dar în schimb nu corectez pe un tineri în tinere etc. E clar că d. Cioculescu confundă fonetica, singura pe care am unificat-o, cu morfologia şi sintaxa, unde n-aveam să mă amestec, căci nu mi-am luat obligaţia să fac textul lui Eminescu mai corect şi mai perfect decît este. N-am schimbat nici un puternici în puternice. Aşa e în Eminescu (şi în Convorbiri, şi în manuscris) : „flotele puternice" (şi nu puternici). D. Cioculescu îmi reproşează unificarea şi deci literarizarea formelor ca braţă în braţe la rimă, învinuin-du-mă că fac să dispară rima perfectă şi distrug „savoarea particulară" a rimelor lui Eminescu. Dar Eminescu nu este deloc consecvent în întrebuinţarea formelor dialectale în rimă — pentru exactitatea rimei. Braţă — braţe ; izvoară — izvoare sînt întrebuinţate la întâmplare. („Armatele făloase", de pildă, pe care mi-1 reproşează d. Cio-' culescu, crezînd că în Eminescu e făloasă, nu e corectarea mea. Aşa e în Convorbiri şi în manuscris.) Aşadar, formele dialectale în rimă sînt întâmplătoare, fără nici o regulă. Unificîndu-1 la rimă, n-am desfiinţat un procedeu la care Eminescu ţinea conştient. Am * Ibrăileanu citea deci pe Ion Barbu. 456 făcut ceea ce făcea el însuşi de atîtea ori cînd punea forma 'literară, deşi forma dialectală ar fi dat rima perfectă. Afară de asta, dacă aş fi lăsat numai în rimă formele dialectale ale unor cuvinte, ar fi rezultat pentru cetitori că Eminescu întrebuinţa astfel de forme nu în chip firesc, ci de nevoie, pentru rimă, ceea ce ar fi fost o scădere artistică, o dovadă de lipsă de invenţie verbală. Dar d. Cioculescu îmi reproşează şi literarizări la rimă, care nu sînt făcute de mine, ca patimi rimînd cu singurătate-mi şi cu străbate-mi. D-sa crede că eu am schimbat pe paterni în patimi. Dar patimi este în Eminescu, şi pentru el patimi rimează perfect cu străbate-mi, pentru că el scria străbate-mi, dar auzea moldoveneşte străbati-mi. Că patimi — străbate-mi e cu siguranţă a lui Eminescu dovedeşte acelaşi Luceafăr, zeţuit exact în Almanahul „României June“. D. Cioculescu mai reproşează zeţarului cîteva greşeli, ca lira, în loc de liră, gura, în loc de gură, ploaia, în loc de ploaie etc., etfc. Dar aceste forme sînt în Eminescu şi nu ştiu de ce nu-i plac d-lui Şerban Cioculescu. Unele, ca „să-ţi astup cu dînsul gură“, ar fi imposibil. D. Cioculescu, în concluzie, aduce ediţiei o învinuire gravă. D-sa zice : „Aplicarea şovăitoare a criteriului unificării limbii alterează în parte textul, altminteri îngrijit, al ediţiei G. Ibrăileanu“. Dar textul nu este alterat deeît ■de două greşeli de tipar : ne-ndureraţii, din Criticilor mei, şi norii negri, în loc de norii cei negri, din Mortua est !, iar măsura şi ritmul nu sînt stricate deeît tot la aceste două greşeli de tipar şi de magul privea, în loc de magul priivea, din Egipetul. Aşadar, ce-am făcut în definitiv ? Am pus forma literară, unde există în Eminescu, alternînd cu cea dialectală. Am pus forma dialectală, unde el o întrebuinţa, consecvent. Am unificat acolo unde el are pe lingă forma dialectală şi pe cea literară — şi unde, •cred, ar fi unificat singur. Am lăsat arhaismele, pe care le-a utilizat pănă în 1883 şi deci le-ar fi păstrat şi în volumul pe care l-ar fi tipărit atunci. Aşa cum am procedat eu, fizionomia limbii a rămas neatinsă : limbă literară, plus unele forme dialectale şi .arhaice. 457 Fireşte că într-o ediţie critică aş fi procedat altfel : Aş fi transcris exact Convorbirile (afară de greşelile de tipar) şi aş fi discutat mereu în note formele dialectale. D. Cioculescu doreşte ca statul să publice o ediţie fotografică a manuscriselor lui Eminescu, pentru a pune la îndemâna publicului „adevăratul text al poeziei eminesciene mai mult sau mai puţin alterată de unanimitatea editorilor14. (Deci şi de subsemnatul !) D. Cioculescu îşi face iluzii. în manuscrisele' de la Academie multe poezii sînt incomplecte ; multe sînt variante inferioare a poeziilor respective. Cum vor reda aceste manuscrise „adevăratul text al poeziei eminesciene" ? Dar chiar şi manuscrisele care conţin poeziile întregi şi îngrijit redactate nu sînt ultimele manuscrise. Ultimele sînt cele.trimise Convorbirilor şi predate. Iar acele manuscrise de la Academie pe care le putem socoti definitive le socotim definitive pentru că conţin poeziile exact- aşa cum sînt în Convorbiri. Deci ultimă instanţă sînt tot Convorbirile ! Aşadar, „adevăratul text al poeziei eminesciene" nu e în manuscrisele Academiei, ci în Convorbiri. Desigur că Convorbirile au făcut unele modificări în textul lui Eminescu, dar acele schimbări nu le-am putea descoperi decît dacă am poseda ultimul manuscris ah lui Eminescu, cel pierdut. Ba încă, dacă am cunoaşte ultima corectură în. zaţ, căci Eminescu poate şi-a făcut singur corectura poeziilor, măcar cîtă vreme a stat la Iaşi. (Şi e posibil să fi admis şi unele corectări făcute de Convorbiri (Maior eseu).) Şi nici neconsecvenţele de limbă măcar nu le putem restabili după manuscrise, căci, cum am văzut mai sus, el şovăia asupra formelor aceluiaşi cuvînt de la o redactare la alta a aceleiaşi poezii şi uneori de la o corectare marginală la alta a aceluiaşi vers. Un singur lucru putem afla din manuscrise : formele pe care Eminescu le întrebuinţa nedezminţit. Cînd la Convorbiri — ca să reiau exemplul, de mai sus — găsim cînd grier, cînd greier,. iar în manuscris mereu grier, desigur că şi în ultimele manuscrise trimise la redacţie era grier şi deci putem pune cu conştiinţa împăcată grier. 458 Eu mulţumesc d-lui Şerban Cioculescu că mi-a dat ocazia să lămuresc (pentru cetitorii ediţiei) ceea ce în ■prefaţă am spus prea scurt şi necomplect, li mai mulţumesc şi pentru că mi-a dat ocazia (şi chiar ajutorul) să fac o mică erată — mă tem că incomplectă '— la ediţia poeziilor. Adevărul, Buc., anul 43, nr. 14235, 24 mai 193®, p. 1<—2 ADDENDA r Darwinismul social Pentru mai multă lămurire, şi anume pentru a se vedea de la început scopul acestei conferinţe, cred potrivit de a începe cu definiţia individualismului şi a socialismului. Individualismul, ca mod de a gîndi în chestiile sociale, este expresia teoretică a intereselor şi relaţiunilor economico-burgheze. Modul de a gîndi individualist se caracterizează prin aceea că el vede în toată dezvoltarea omenirei, şi ca pricină a acestei dezvoltări, lupta pentru trăi de la individ la individ ; dacă azi domneşte, cu mai multă libertate şi pe deplin, această luptă pentru trai, întocmai, fără nici o deosebire de celelalte animale, el vede în această luptă ceva veşnic. Individualismul pretinde că societatea, adică (în ordinea de care vorbim) îngrădirea libertăţii individuale fără margini, este un ce negativ. Şi este vorba numai de a face cit mai neţărmurită această libertate, de a îndepărta orice ar putea să zădărnicească ■ lupta pentru trai între individ şi individ. în morală, în economia politică, în orice ştiinţă care se ocupă cu omul din punct de vedere social, burghezul este individualist. Mai mult. Se ştie că interesul economic este acela după care se conduce în cea mai mare parte un individ. Un individ însă, ca făcînd parte dintr-o anumită clasă, are un fel de interes deosebit de felul interesului ee-1 poate avea un individ din altă clasă — ceea ce se va dovedi şi în această conferinţă. Dar tot ceea ce-mi slujeşte mie şi interesului clasei mele se numeşte bun. Şi fiindcă, după cum am spus, interesul economic are o putere covîrşitoare1, de aceea judecata mea — despre 1 Se poate ca eu, personal, să fiu dezinteresat; dar, inconştient, în mine va vorbi interesul clasei mele, moştenit şi căpătat din mediu prin experienţa inconştientă. (Vezi Idealismul şi materialismul economic, în 3 şi 4y din Critica socială.) 463 4 bine şi raţional ■— se va forma după acest interes, va lua forma unui calapod hotărît şi tot ce nu va intra în calapod se va declara de fals. Şi fiindcă interesul burgheziei stă în individualism, calapodul judecăţii va fi individualist. De .aceea, în orice ordine de .gîndire, chiar şi în afară de om, burghezul va fi individualist. Pildă este faptul că în individualista Anglie s-a născut individualista teorie a lui Darwin. Tot în virtutea acestui fapt se explică şi de ce burghezul, cînd aude de socialism, şi-l închipuie „împărţirea egală a averilor41. El fiind individualist, nu poate ieşi din noţiunea proprietăţii individuale şi auzind că socialiştii voiesc egalitate socoate : (împărţire egală) şi-i vine foarte greu a înţelege comunismul. Ca o dovadă de ce înseamnă a avea un calapod hotărît este şi aceea ce se numeşte comunismul la femei. Burghezia ne învinuieşte că vroim comunismul la femei. Marx explica asta astfel : femeia fiind un obiect, un instrument, pentru burghezi, şi auzind ei că socialiştii vreau comunitatea averilor, instrumentelor, îşi închipuiesc că vreau şi comunitatea femeilor. Âm văzut că individualismul vede în toată dezvoltarea omenirei lupta pentru trai de la individ la individ. Dimpotrivă, socialismul vede în toată mişcarea istoriei, ca lucru la care se reducă totul, nu lupta individuală pentru trai, ci lupta de clase. Socialismul vede că din această luptă între clase va rezulta o formă socială, în care nu va mai fi luptă economică : forma colectivă. Aşadar vedem că, pe cînd individualiştii reduc istoria omenească la interesele individuale şi la lupta dintre ele, socialismul vede în dezvoltarea omenirei, ea şi în societatea actuală, o luptă între interesele deosebitelor clase, in cari interesele individuale identice se confundă. Doctrina aceasta individuală burgheză a fost expusă mai întîi în economia politică burgheză — Malthus i-a sugerat în parte lui Darwin ideea selecţiunii, cum mărturiseşte acesta din urmă. Şi era natural să apară întîi în economia politică, căci aceasta este ştiinţa care, mai cu seamă, se ocupă de mecanismul social. Şi interesele burgheziei fiind individualiste, ştiinţa sa a fost tot aşa. 464 Cînd apăru în 1859 Originea speciilor * de Darwin, învăţaţii burghezi îşi închipuiră că teoriile acestui naturalist sînt proba cea mai tare împotriva comunismului. Ei nu-şi dădură seama că aceste teorii i se sugeraseră lui Darwin de mediul social înconjurătoriu, ca şi lor, şi că deci se învîrteau intr-un cerc vicios, cînd invocau ideile lui Darwin. Ei începură a vorbi de omenire ca de orice altă specie animală. Dar această aplicare a darwinismului brut la societate este vulgară. Şi, fiindcă această greşeală o face şi un Spencer, un Haeckel, ni se lămureşte cum interesul de clasă perverteşte judecata oamenilor celor mai de seamă. Să vedem dacă metoda ştiinţifică, de care fac paradă învăţaţii, un Spencer ori un Haeckel, de pildă, a fost respectată cînd s-a aplicat fără nici o rezervă darwinismul la societatea omenească. Noi ştim că o teorie, pentru a avea pretenţia gene-ralizărei, trebuie să ţină seama de totalitatea caracterelor tuturor faptelor pe care voieşte să le explice. Altfel ea nu este decît numai o întrebare la care se aşteaptă răspuns. Să luăm o pildă. Noi nu putem şti dacă o teorie ce s-a format prin cercetarea faptelor a şi b are să explice şi pe c, pănă nu vom studia şi pe c. în acest caz, am face o greşeală de fond şi de logică. Putem numai să presupunem generalizând-o şi atunci presupunerea este un impuls pentru cercetare. Şi trebuie să caut, să cercetez cu toată nepărtinirea, nu să caut numai dovezi pentru presupunere, înehizînd ochii asupra celor ce-mi stau dimpotrivă. Să luăm o pildă concretă. Se ştie că luminei şi căldurii îi trebuie o cîtime de timp pentru a se propaga. Se presupune că şi electricităţii o să-i trebuiască. Această presupunere dă loc la cercetări, şi numai după ce se experimentează faptul se declară că şi electricităţii îi trebuie timp ca să se propage. Acuma să vedem ce-au făcut învăţaţii burghezi în chestiă darwinismului social. Ei au luat teoria aşa cum au găsit-o şi au introdus-o în ştiinţa socială, fără să ţină * On the Origin of Species by means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life. 465 socoteală că teoria a fost făcută pentru explicarea originii şi variabilităţii speciilor, la animale şi plante, şi că s-a făcut numai prin studierea'-acestora. Dar Darwin a fost un naturalist mare, şi nicidecum sociolog, şi natura este „acţiunea combinată şi rezultatul complex al legilor naturale", cari, cum se va arăta mai departe, se deosebesc de cele sociale. Să vedem cum s-a născut teoria lui Darwin. Dacă Darwin, în conceperea teoriei sale, a fost inconştient de mediul social, apoi el nici n-a studiat acest mediu, şi cu atît mai puţin istoria dezvoltării omeneşti — şi dacă ar fi studiat-o chiar, s-ar fi putut să ajungă tot la încheieri burgheze, dacă fondul burghez din el ar fi fost prea puternic — dar n-a studiat-o. Studiul, experienţa conştientă care a făcut-o el a fost asupra naturii. Iată faptele pozitive cari l-au influenţat conştient şi cari i-au sugerat teoria. în călătoria sa în America de sud, trei clase de fenomene făcură asupră-i o vie impresie : întîi : chipul cum speciile foarte de aproape vecine se sucoedează şi se înlocuiesc cu cît mergem de la nord la sud ; al doilea, înrudirea strînsă între speciile ce locuiesc în insule şi pe litoralul vecin ; .al treilea, raporturile strînse ce leagă pe mamiferele edentate şi rozătoarele contemporane cu speciile stinse ale aceloraşi familii. Apoi Darwin spune că, reflectînd asupra acestor fapte, a ajuns să zărească deosebite legi ale teoriei sale. (Dintr-o scrisoare a lui către Haeckel în 1864.) Deci studiul evoluţiei omeneşti n-are nici o parte în formarea teoriei sale. El a făcut o teorie pur naturalistă, ca să zic aşa. Să vedem acuma care-i teoria lui Darwin şi dacă fenomenele sociale cad în această teorie. Darwin admite că din cîteva prototipuri celulare au ieşit toate speciile animale existente. Aceasta s-a întîmplat prin variabildtate şi prin lupta pentru trai. Lupta pentru trai : 1) împotriva climatului; 2) Pentru hrană ; 3) Pentru femei. Din pricina acestei lupte, ahimalele eu organele mai apte izbutesc şi supravieţuiesc .(selecţiunea naturală) celor mai. puţin apte. Pentru ca să trăiască, animalul trebuie 466 să varieze, să se adapteze lâ mediu ; dacă nu, atunci animalul este condamnat să moară. Animalele transmit urmaşilor variaţiile şi aşa mai departe. Dar aceste variaţii tot cresc cu vremea pănă ce la urmă avem specii deosebite. Speciile intermediare se sting, pentru că aceste specii fiind vecine cu cele ce au variat, au nevoie de aceleaşi condiţii şi, luptîndu-se de la ele, ca unele ce sînt mai puţin apte, sînt învinse. După cum organele trebuitoare cresc, tot aşa şi cele netrabuineioase degenerează. Creşterea şi descreşterea unui organ are influenţă asupra organismului întreg : aşa-mumita lege a corelaţiei de creştere şi legea cumpă-nit ei organelor. Încă vreo cîteva observări ale lui Darwin : speciile mai fecunde au mai multă probabilitate de trai. Pe o întindere dată, pot trăi mai mulţi indivizi, cînd fac parte din specii deosebite, decât cînd sînt din aceeaşi specie. Intre animale sînt raporturi mutuale. Aşa, de pildă, unde-s mâţe multe, şoarecii de cîmp împuţinîndu-se, cerealele pot creşte. Din această pricină se întreţine umezeala, care foloseşte plantelor. Vedem de aici că plantele îşi fac oarecum mediul. După cele ce vom dezvolta la vale, vom vedea cum oamenii şi-l fac pe al lor pe de-a-n-tregul. Aceasta ar fi pe scurt o idee a teoriei lui Darwin. Insă prin introducerea teoriei migrtaţiilor, teoria s-a întors iarăşi. în spre Lamarck, adică de a se da o mai mare importanţă mediului. Dar burghezia din toate a ales ceea ce-i venea mai bine la socoteală că, adică, cei mai tari izbutesc în lupta pentru trai. Numai prin acest simplu fapt voiesc ei să explice fenomenele sociale. In consecinţă, învăţaţii burgheziei declară că neegali-tăţile şi mizeriile sociale sînt produsul acestei legi fatale, care guvernează tot ceea ce-i fiinţă vieţuitoare. Va să zică, ei pretind că teoria selecţiei naturale, la formarea căreia nu s-a studiat nici societatea de azi, nici evoluţia omenirei, ar explica această evoluţie. Am văzut că animalele au de luptat împotriva climatului şi pe urmă între ele, de la hrană şi de la femei. Şi că cele mai apte înving. Deci animalele, după cum vedem, sînt supuse pur şi simplu împrejurărilor naturale numai. 467 Aşa şi oamenii în stare de natură, fiind sub influenţa mediului natural numai, erau supuşi luptei pentru trai individuală. Cînd însă ieşiră din starea pur naturală, cînd îşi formară arme de vînat, de pescuit, oamenii trăiră în comunism. . în acest timp, această lege fatală a luptei pentru trai, căreia zic burghezii că sînt şi au fost supuşi întotdeauna oamenii, nu se exercită între oameni. Şi numai acestui fapt i se datoreşte începutul civilizaţiei oamenilor, căci fără comunism cum s-ar fi dezvoltat agricultura, de pildă ?1 Apoi, foarte tîrziu, se dezvoltară clasele şi, odată cu ele, şi lupta pentru trai; însă această luptă se înăspreşte mai ales în perioada burgheză, pentru că concurenţa comercială este nervul acestei epoci. Aceasta este, în linii mari, evoluţiunea omenirii, pe care darwinienii sociologiei burgheze n-o cunosc. Ei au aruncat o privire superficială asupra societăţii de azi, au văzut lupta individuală, fără să cerceteze mai adînc cauzele — şi atunci ar fi dat peste antagonismul de clase — şi au crezut că societatea veşnic a fost supusă acestei legi uniforme care poate cîteodată a fost înăduşită, dar care acuma e în toată splendoarea ei binefăcătoare. Plecînd de la această închipuire, şi fără să mai facă cercetări istorice, au început să facă idile în ştiinţă, să arate că proprietatea, de pildă, de cînd lumea a fost individuală, eu dovezi ca aceasta : „Omul primitiv a dat peste un loc, i-a plăcut, l-a îngrădit şi a zis : acesta este al meu ; a semănat, a sădit pomi etc., etc.“ Dar ştiinţa a dovedit că proprietatea la început a fost comunistă. Pricina transformării sociologiei în capitol de zoologie stă, după cum s-a înţeles din cele mai de sus, în aceea că nu s-a ţinut socoteală de mediul social. Şi nu s-a ţinut socoteală de mediul social, pentru că acest mediu e întru- 1 Teoria luii Darwi.n nu implică iideea de progres. Organismele, ea să se adapteze, n-au nevoie să crească, să devie complexe. Dovadă microbii, eari-s aşa de infimi şi totuşi sînt cei mai apţi în luptă. Mai mult. Unele animale, ca să poată trăi, s-au tot micşorat şi au pierdut din organe, precum sînt rotiferele, polizoarele, citate de Ray Lankester. Dup,ta pentru trai, ea la animale, aceeaşi şi neschimbată, nu înţeleg cum ar fi dat naştere, în omenire, la deosebite sisteme filozofice şi cum ar explica evoluţia filozofică. 468 parea burghezismului, şi burghezismul nu se poate defini, nu se poate înţelege pe sine însuşi, căci, după adînea observare a lui Hegel, un lucru supus evoluţiei, odată definit, nu are raţiunea de a exista. Şi, intr-adevăr, un burghez, care ar ajunge să cunoască evoluţia societăţii, să vadă că societatea burgheză cu principiile ei eterne nu-i decît o verigă din lanţul evoluţiei, dacă ar ajunge să vadă germenii altei societăţi nouă ce se dezvoltă în aceasta burgheză, acest burghez ar mai fi burghez ? Nu. Ar fi socialist. Aşadară, mintea noastră nu poate concepe cum un burghez, ca burghez, ar putea defini societatea burgheză. întocmai cum un creştin nu e capabil să facă evoluţia religiilor şi să hotărască locul ce-1 ocupă creştinismul în evoluţia religiilor. Acela căruia i-a trecut prin cap să aplice teoria lui Darwin la societatea omenească ar fi trebuit să procedeze astfel : să se întrebe dacă teoria lui Darwin nu cumva se aplică şi societăţii şi, pentru a-şi da un răspuns, să studieze evoluţia omenirii şi societatea de azi şi să gîn-dească factorii care explică astă evoluţie. Numai aşa se pot căpăta principii drepte în chestia darwinissmului social. Alminterea, dacă mi se spune că socialismul nu-i bun, pentru că nu se împacă cu darwinismul pur, eu pot răspunde, dacă m-aş pune pe acelaşi teren falş, că darwinismul nu-i adevărat, pentru că nu se împacă cu socialismul. Căci cel ce mi-ar face -întâmpinarea ar zice, cu alte cuvinte, acestea : „Teoria, care explică evoluţia ome-nirei — socialismul —, fiind contrară teoriei care explică evoluţia speciilor animale, nu este adevărată11. Eu i-aş putea răspunde. „Teoria care explică evoluţia speciilor animale şi vegetale, fiind contrară aceleia care explică evoluţia omenirei, nu-i dreaptă11. Şi întru ce aş greşi mai mult decît potrivnicul meu ? Dar fiecare este adevărată în sfera ei şi, după cum se va vedea din concluziile conferinţei, aceste două teorii sînt aproape unul şi acelaşi lucru ; şi deosebirea vine numai din pricina factorilor deosebiţi ce influenţează pe om şi pe celelalte animale. Dar din ceea ce susţin individualiştii, noi înţelegem că ei judecă inductiv, dar cu o inducţie greşită, în această chestie. Ei zic: toate speciile animale sînt supuse legei luptei pentru trai, aceasta este o lege generală şi veşnică ; 469 deci şi omenirea este şi va fi veşnic supusă tot acestei legi. Dar aceşti sociologi — de meserie ori de întîmplare — trebuie să cerceteze mai întîi dacă factori deosebiţi nu pervertesc această luptă, dacă n-o schimbă. Căci factorii cari înrîuresc asupra indivizilor fiind deosebiţi, şi efectele înrîurilor lor vor fi deosebite. Ce ar zice cineva despre un om care întemeiat pe legea că toate corpurile, fiind atrase de pămînt, cad spre centrul lui, ar susţine că fumul cade la pămînt ? L-ar numi smintit. Dar care-i pricina că fumul nu cade ! Este aerul, mediul ce-1 înconjoară. Insă chiar ridicarea fumului este produsă tot de gravitaţie. Vedem deci că o forţă —■ gravitaţia — din pricina unui mediu — aerul —■ dă un alt fenomen decît cel ordinar (căderea în jos). Iată că mediul, tot în virtutea legii generale, dă un fenomen particular. Dacă n-ar fi mediul — aerul —, atunci fumul ar cădea la pămînt ca orice corp. Este de mirat pănă la cît instinctul de clasă orbeşte pe om. în adevăr, o observare oricît de scurtă ne arată că în societate nu întotdeauna eel mai tare reuşeşte, ci şi tari, adică apţi, şi neapţi ; şi că de multe ori calităţile cele mai bune rămîn fără recompensă şi învinse. Şi că dacă este o calitate sigură de a învinge, apoi aceasta-i înohircirea morală. In lupta vieţii, nu toţi pleacă de la acelaşi punct şi nu li-i dat tuturora de a avea aceleaşi mijloace de luptă. De pildă : Să ne închipuim că orice şcoală ar fi accesibilă oricui şi că ar fi şcoli şi pe la sate (nu numai cu numele). Este evident că cel bogat îşi va putea ţine copiii la şcoală, oricît de idioţi ar fi, pe cînd săracul va fi nevoit să-şi trimită copilul la plug ori la fabrică, chiar cînd acesta ar avea îatr-însul un Newton. Şi e silit : întîi pentru că n-are cu ce-1 ţine la şcoală şi al doilea pentru că are nevoie de ceea ce poate cîştiga copilul. Aşa că, la urmă, toate locurile grase vor fi ocupate nu de cei mai capabili, adică nu de aceia care prin ei înşişi s-au ridicat, ci de aceia pe care împrejurările sociale i-au adus acolo unde sînt. Dar aceasta-i selecţiune naturală ? Am admis că ar fi şcoli peste tot locul. Dar burghezia, ca clasă stăpînitoare ce este. îşi face numai ei şcoli com- 470 plete, pe cînd în ţară, unde ea n-are copii, şcolile sau nu-s, sau, dacă sînt, apoi sînt în halul cel mai rău şi învăţătura care se dă e aşa ca să vie cit mai în folosul stăpînitorilor : să-şi facă din proletari nişte animale muncitoare şi ascultătoare. Acuma înţelegem ce fel de selec-ţiune se face ! Să trecem la altă ordine de fapte. Cărturarul burghez pretinde că capitaliştii sînt cei mai bine înzestraţi în lupta pentru trai, adică, după dînşii, cei mai inteligenţi şi mai sîrguitori. Rezultă de aici că muncitorii îs muncitori, şi nu capitalişti, pentru că-s neapţi şi bicisnici. Dar să fie adevărat aceasta ? Oare eu, dacă moştenesc un milion, ori îl cîştig la bursă, lucru pentru care nu-mi trebuie braţe şi creier, însemnează că-s mai energic şi mai capabil decît un muncitor voinic şi de geniu, poate, dar care nici n-a moştenit nimica, nici n-are cu ce juca la bursă ? Şi pe cînd capitalistul nostru va trăi prin Elveţia şi va lăsa moştenitori, proletarul va munci 16 ceasuri pe zi, va tremura de groaza crizelor industriale şi la urmă va muri de ftizie într-un spital — în cazul cel mai bun. . Dar în timpul crizelor, de ce mor muncitorii de foame ? Pentru că-s leneşi ? Pentru că n-au produs ? Dimpotrivă, pentru că au produs prea mult. Dar unde stă meritul meu, cînd cîştigul naţiei mele se măreşte prin faptul că se face o linie ferată pe lîngă dîmsa ? Dar războaiele — un efect imediat al alcătuirii sociale — nu produc o selecţie negativă, trimeţîndu-se la moarte tocmai pe acei mai sănătoşi şi mai cu vlagă oameni ? Şi aşa am putea aduce oricîte pilde. Şi cînd burghezia zice că azi domneşte cel mai apt — prin el însuşi —, e lipsită de modestie, e obraznică. Azi cineva nu valorează nimica prin armele intrinsece, şi numai prin cele extrinsece şi acestea sînt mijloacele de producţie. Cînd burghezia zice că-i drept să domnească ea pentru că-i mai cultă decît muncitorii face un sofism grosolan ; căci cultura ei se datoreşte faptului că a avut prilejul să se cultive, avînd acaparate în mîinile el mijloacele de producţie. 471 Din cele de mai înainte se vede că nu cei mai apţi izbutesc, ci aceia pe cari întâmplarea i-a pus în împrejurări economice bune. Ei bine, totuşi interpreţii vulgari ai lui Darwin susţin că în societate se îndeplineşte — spre cel mai mare bine al omenirei — adevărata selecţiune naturală prin adevărata luptă pentru trai ! Astfel Haeckel declară că în viaţa omenirei, ca şi în viaţa plantelor şi animalelor, numai o mică minoritate ajunge să crească şi să se dezvolte. Tot aşa şi liberalul Spenoer. Că o mică minoritate, şi încă din ce în ce mai mică, ajunge să trăiască omeneşte, vedem şi noi; dară că asta se întîmplă şi la animale, iată ce nu credem. Şi iată ce spune Darwin însuşi în Descendenţa omului *. „Ar trebni ca concurenţa să fie deschisă tuturor oamenilor şi să dispară toate legile şi toate obiceiurile care împiedică pe cei mai capabili să izbutească şi să crească mai mulţi copii.“ De aceea vedem că Darwin a înţeles că lupta ce se petrece nu-i adevărata luptă ; că pentru a fi adevărată luptă, ar trebui desfiinţate legile cari o împiedică. Deei legile civile, penale etc. Dar aceste legi simt consfinţirea unor raporturi economice ; deci ar trebui desfiinţate aceste baze economice. In acest caz, s-ar cere sau desfiinţarea producţiei, şi am ajunge atunci în stare de natură, acolo unde poate fi o adevărată luptă pentru trai ; sau să se desfiinţeze alcătuirea societăţii — ajunge numai aceasta —, şi atunci să fie comunism, în care n-ar mai fi lupta pentru trai în ordinea economică. In Originea speciilor, Darwin spune că omul, grămădind avere şi lăsîmd-o urmaşilor, urmează că nu toţi copiii pleacă în lupta vieţii de la acelaşi punct şi că n-au aceleaşi condiţii de străbătut. Dar, adaogă Darwin, este o compensare prin faptul că moştenitorii de averi mari se dau artelor, ştiinţelor, care duc omenirea mai departe. Acesta-i motivul adus de Darwin pentru îndreptăţirea neegalităţilor — pe cari le vede că sînt. Dar noi vedem că lucrul nu se întîmplă aşa. Că cei ce moştenesc averi * The Descent of Man and Selection in relation to Sex <1871). 472 mari mai întotdeauna se gîndesc la altăceva decît la arte şi ştiinţe. Se gîndesc a-şi mări averile. Dar, în sfîrşit; iată ce spunea Darwin în ultimele conversaţii, cînd nu mai avea atîtea motive să respecte „opinia publică44. Următoarele sînt arătate de Alfred Rus-sel Wallace * un mare naturalist, care a descoperit selec-ţiunea naturală în acelaşi timp ca şi Darwin. Darwin arăta marea teamă în privinţa viitorului omenirii. „Din pricină că în civilizaţia noastră modernă selecţia naturală nu se poate exercita şi pentru că nu cel mai capabil izbuteşte. Acei ce izbutesc în sforţările lor pentru a cîş-tiga avuţii nu-s cei mai buni ori cei mai inteligenţi.44 Darwin spune „în civilizaţia noastră modernă44. Dar cu atîta mai mult se potriveşte pentru civilizaţia dinainte, cînd clasele erau deosebite în mod legal şi pe faţă. Aşadară am ajuns în încheiere că în societate nu domneşte adevărata luptă pentru trai şi că prin urmare şi efectele ei nu-s bune. Dar în teoria transformismului, pe lîngă lupta pentru trai între indivizi, mai este şi lupta pentru trai între grupe. Dacă vom considera evoluţia societăţii, vom vedea că toată istoria omenirii e numai istoria luptei de clase. Prin clasă socială înţelegem totalitatea indivizilor cari au acelaşi rol în producţie şi cari prin urmare au interese identice. Prin luptă de clase înţelegem lupta între deosebitele interese economice, interese potrivnice. Aceasta de perfect acord cu teoria transformismului. Căci grupele animale se luptă între ele pentru hrană. Tot aşa şi clasele sociale se luptă de la producţie, pentru că fiecare vrea să puie mîna pe o cantitate cît mai mare din producţia totală. După cum în lumea animală grupele mai tari înving pe cele mai slabe, aşa şi în omenire, clasele cele mai tari înving pe cele mai slabe. Dar aicea nu joacă un rol aşa de însemnat forţa numărului, ci mai cu seamă rolul ce-1 are o clasă în producere. După cum în lumea animală speciile stinse nu mai apar, aşa şi în omenire, clasele * Cf. Alfred Russel Wallace, Darwinism, 1898. 473 stinse dispar pentru totdeauna. Şi după cum speciile intermediare tind şi ajung la zero, aşa şi clasele sociale intermediare ajung la urmă să dispară. Şi după cum speciile cele mai apropiate îs cele mai duşmane şi cea mai slabă din două trebuie să piară, aşa şi cu clasele sociale. Aceste două din urmă forţe fiind foarte importante, atragem atenţiunea asupra lor. Dar noi vedem nu numai luptă de clase, ci şi între indivizi. Oare această luptă să fie o rămăşiţă a luptei pentru trai din epoca sălbăticiei ? Credem că nu, căci, dacă ar fi aşa, ar trebui ca afundîndu-ne în trecut să vedem această luptă tot mai tare. Istoria însă ne arată contrariul. Se ştie, după starea de natură, a fost faza comunistă fără luptă pentru trai în societate. Apoi se născură clasele cu lupta dintre ele şi cu lupta de la individ la individ ; astă luptă tot crescu, pănă ce ajunse să se desfăşoare cu cea mai mare furie în perioada burgheză. Înţelegem deodată deci că lupta între individ şi individ este un efect al antagonismului dintre clase. Să dăm o pildă. Să luăm perioada actuală şi, pentru simplificare, să considerăm numai burghezia mare şi proletariatul, cari-s clase potrivnice. Un burghez, ca să nu dea faliment, este nevoit să facă concurenţă, să se lupte: cu alţi burghezi, pe de o parte, şi cu proletarii, pe de alta. Un proletar, ca să aibă cu ce trăi, este nevoit să concureze pe alţi proletari, pentru a găsi cu orice preţ un loc să muncească. Dacă n-ar fi clase, dacă toţi ar fi producători şi ar consuma numai produsul muncii lor, este evident că n-ar mai fiinţa această luptă. între animale, lupta pentru trai e foarte firească şi nici nu ne-am putea închipui altfel, pentru că ele nu produc, ci numai consumă ; de unde urmează că orice cantitate de materie luată de un animal este răpită altuia — şi aceasta nu şi-o poate produce după voie. Dar între oameni această luptă n-are nici o raţiune — nu vorbim de raţiunea istorică — de a exista, căci omul produce ceea ce consumă şi nu răpeşte altuia ; căci şi acesta din urmă are putinţa de a produce. O societate în care se produce nu se poate închipui decît sau împărţită în clase, sau comunistă. Fără clase şi 474- cu lupta de la individ la individ e un non-sens, căci intr-o atare societate n-ar putea funcţiona nici o "fabrică, de pildă. Şi fiindcă, după cele ce vedem, clasa burgheză va fi învinsă de proletariat, care nu mai are nici o clasă subalternă, concludem că vom ajunge la o stare în care lupta pentru trai în ordinea economică nu va mai fiinţa, pentru că nu vor mai fi clase, cătră o stare în ca~e va domni mintea, cătră comunism. Această teorie pentru care istoria omenirei este istoria luptelor între clase şi care vede că neapărat vom ajunge la o formă unde nu vor mai fi clase, această teorie este socialismul. Să vedem dacă socialismul nu poate fi un capitol al marni teorii a evoluţiei, să vedem dacă nu intră în definiţia ei cea mai generalizată. Ce este evoluţia? Evoluţia este mersul de-la stare incoerentă, omogenă, indefinită, la o stare mai coerentă, mai heterogenă,. mai definită (după Spencer). Intr-adevăr, în orice ordine de' fapte, se constată această tendinţă; fie că vom considera nebuloasa primară, împrăştiată şi omogenă, care din ce în ce se condensează şi se diferenţiază, fie că vom considera istoria limbilor, a căror evoluţie se caracterizează prin alipirea mai multor particule pentru- a forma cuvinte mai lungi ; fie că vom considera sistemul nervos, care, la animale inferioare, este împrăştiat şi care, cu cît suim scara evoluţiei animale, vedem că se centralizează (Deville *, L’Anarchisme) şi se diferenţiază. Tot aşa şi omenirea tinde de la incoerenţă, de la individualism, la coerenţă, la comunism. Comunismul va fi centralizatorul şi descentraliza-torul. Întocmai ca şi sistemul nervos la om, care e centralizat, dar care se întinde pretutindeni. Cu atît omenirea înaintează, cu atîta diviziunea muncii se măreşte, întocmai ca şi sistemul nervos care cu cît e mai superior, cu atît tinde să aibă pentru orice excitaţie o fibră deosebită. * G. Deville, autorul volumului al cincilea din Histoire socialiste intiitu-lat Thermidor et le Directoire (despre mişcarea babuvistă). 475 Şi în împărţirea geografică a localităţilor de producere, societatea viitoare va fi mai descentralizată. Aceasta se pregăteşte chiar de acum. Aşa în Germania, proprietarii de pămînt, pentru a cîştiga mai mult, cultivă pe pămînturile lor materii prime făcîndu-şi totodată şi fabrici. Aşadară, vedem că evoluţia omenirii corespunde, în trăsături generale, cu evoluţia lumii. Şi aşa o declarăm după ce am văzut mersul omenirii, nu fiindcă în alte domenii lucrul se petrece aşa şi deci că trebuie să se petreacă tot aşa şi în istoria omenirii. S-ar fi putut foarte bine ca evoluţia omenească să aibă alt caracter decît evoluţia cosmică etc. Şi nimenea n-ar fi putut spune nimic, căci altfel ar însemna că nu recunoşti un fapt petrecut, adică, că, deşi petrecut, nu vrei să-l admiţi. Evoluţia, am zis, ne duce la comunism. Am arătat că în societate nu domneşte lupta pentru trai individuală, ca un lucru la care s-ar reduce totul, şi că acest lucru, baza oricărei manifestări sociale, este lupta de clase. Individualiştii însă pretind că azi domneşte lupta pentru trai individual, că aduce rezultate bune, că, cu cît statul se va amesteca mai puţin, adică cu cît această luptă va fi mai liberă, cu atîta va fi şi mai dreaptă, că atunci vor izbuti cei mai tari, că omenirea va înainta şi se va tot perfecţiona. Ei văd în viitor domnia individualismului. Aceştia sînt închinătorii, ba pontificii zeiţei moderne „Libertatea14 sau „Concurenţa44. Vom vedea ce este această libertate şi de ce o iubesc atîta burghejii şi cum, lăsată în voie, îşi produce negaţia ; vom vedea apoi cum, lăsată în voie, ea primejduieşte pe burghezia ca clasă, şi vom vedea că din această pricină statul burghez e nevoit să intervină. înainte de 1789, burghezia ajunsese foarte bogată. Ea era clasa cea mai tare de fapt, pentru că avea în mînă toate bogăţiile şi pentru că avea rolul cel mai de seamă în producere. Insă statul nu era al ei, ci al feudalităţii. Statul feudal, lucrînd conform intereselor feudale, lucra deci împotriva intereselor burgheziei. Dezvoltarea industriei cerea numaidecît libertatea industrială şi comercială, pentru că numai prin aceasta industria lor putea să pro- 476 greseze ; căci, sfărîmîndu-se breslele şi multele vămi, se lăsă în voie libertatea industriei; şi, pe de altă parte, libertatea muncii folosea burgheziei, căci, desfiinţîndu-se iobăgia, şi deci oferta de braţe de muncă pentru fabrică devenind foarte mare, burghezia putea să întrebuinţeze în fabrici oricîţi muncitori îi trebuia şi cu un salariu cu atît mai plic, cu cît oferta de braţe ajungea mai mare. Pentru a realiza acestea, trebuia să aibă în mînă statul; dar aceasta nu se putea, pentru că era pusă sub tutela feudalităţii, aceasta avînd de drept mai mulţi reprezentanţi în adunare şi avînd pe rege, cea mai mare putere de stat, tot al ei. Burghezia vedea că trebuie să se elibereze odată de sub această tutelă. Aceste deosebite împrejurări arătate mai sus ne arată îndestul care este originea mult-eîntatei libertăţi. Este interesul, şi nu raţiunea superioară, cum a fost ispitit să creadă mai mult decît un filozof. Vedem dară că libertatea este o armă, un instrument oare slujeşte burgheziei să se îmbogăţească. Pentru muncitori această libertate nu numai că nu există dar chiar e vătămătoare. Nu există, căci muncitorul, neavînd instrumente de muncă, este numaidecît nevoie să-şi vîndă puterea de a munci, să-şi închirieze braţele, pentru a nu muri de foame. Este vătămătoare pentru că muncitorii, fiind liberi, nefiind o corporaţie, munca fiind liberă, nereglementată, capitalistul — care-i cu adevărat liber — poate face orice, şi anume scoboară salariul, înmulţeşte numărul orelor de muncă şi împovărează după voie pe muncitori, căci ştie că în locul unuia care, nemaiputînd suferi, ar ieşi din fabrică, va găsi alţi zece oari vor primi orice decît să stea fără lucru. Libertatea însă, pentru burghezie, numai atîta vreme este bună, este o zeitate la care se închină, cît le aduce lor folos. Se întâmplă însă ca, din oarecari împrejurări, să aducă un folos muncitorilor, şi înţelegem că în acest caz face numaidecât un neajuns burgheziei ! Ei bine, atunci burghezul va blestema această zeitate a lui; întocmai ca la acei sălbateci care-şi cinstesc idolii cînd au izbutit să zugrume un trib vecin ; iar cînd sînt învinşi îi batjocoresc şi sfarmă pe aceiaşi idoli. Vom aduce numai două pilde, dar foarte elocvente. 477 Iată ce scrie Molinari *, economist burghez ortodox, liberschimbist, preot al desăvîrşitei concurenţe : „In colonii, unde robia a fost desfiinţată fără ca să fie înlocuită cu muncă liberă, s-a întîmplat contrariul faptului care se vede în toate zilele sub ochii nOiŞtri“. Şi apoi urmează ou indignare acest economist: „S-a văzut simpli lucrători exploatând pe antreprenorii de industrii, cerînd de la dînşii salarii. în afară de orice proporţie cu partea legitimă care li se cuvine în producere14. Dar împotriva cui se indignează Molinari ? împotriva concurenţei, a legii oererei şi ofertei, a nervului, a principiului societăţii actuale ! Desigur că oleacă de poliţie a putut să le arate muncitorilor din colonii că concurenţa e o divinitate de clasă, a burgheziei, şi că nu poate sluji oricărui umilit proletar. Altă pildă tot aşa de caracteristică. Maurice Block **, tot economist ortodox şi preot al concurenţei şi libertăţii, doreşte o libertate absolută, desăvîrşită. Dar el găseşte că capitaliştii, sărmanii, sînt obijduiţi de muncitori prin grevele ce le fac aceştia, adică grevele aduc jignire libertăţii muncii? Dar eu, muncitor, sînt liber de a munci ori nu ? Şi Maurice Block ar dori oprirea grevelor în numele libertăţii! Vedem dară că, afară de foarte rare cazuri, precum grevele sau ceea ce se întîmpla în colonii la început, libertatea este o armă împotriva muncitorilor, ca şi tunurile, ca şi puştile perfecţionate cu care junimiştii au împuşcat pe ţărani la 1888. Cum că libertatea este a lor rezultă din ştiinţa burgheziei. Orice cărturar, de la marele Spencer şi pănă la redactorii Timpului, îţi va declara că „proprietatea este condiţia libertăţii ; nu se poate libertate fără proprietate41. Foarte bine, dar atunci miile de muncitori cari n-au nimica pot fi liberi ? Libertatea fiind atît de folositoare burghezului, el are o frică superstiţioasă de orice intervenţie. De aceea reprezentanţii marei burghezii nu voiesc nici o intervenţie a statului. * G. de Molinari, Etudes Economiques, Paris, 1846, p. 51—52. Vezi şi K. Marx, Capitalul, ed. rom., 1947, p. 679, nota 268. ** Maurice Block, Les Theoriciens du socialisme en Ale-magne, Paris, 1872. 478 Să vorbim puţin de Spencer, care, fiind un cap enciclopedic, ştie să pună chestia din mai multe puncte de vedere. Spencer e dintre aceia care pretind că în societate domneşte şi trebuie să domnească selecţia naturală prin lupta pentru trai. Am văzut la începutul acestei conferinţe că aceasta-i fals, pentru că oamenii, spre deosebire de animale, care-s supuse numai împrejurărilor naturale, sînt supuşi mai cu seamă mediului social, adică împrejurărilor sociale, izvorîte din modul de producere şi de apropiere a bogăţiilor. Spencer pretinde că statul nu trebuie să aibă o altă menire, alt rol, deeît justiţia. Adică să nu facă alta decît să păzească libertatea *. Şi iată de ce Spencer spune aceasta. Am văzut că burgheziei îi trebuie numaidecât concurenţa, libertatea muncii, pentru a putea aduna cit mai multe bogăţii. Apoi statul actual e delegaţia, însărcinatul de afaceri al burgheziei, şi burghezul Spencer cere acestui însărcinat de afaceri să se conformeze intereselor clasei sale, adică să respecte cit se poate libertatea muncii. Şi, suibjugînd ştiinţa interesului de clasă, Spencer, declară că orice intervenţie a statului este o călcare a legii superioare, care guvernează tot ceea ce-i vieţuitor, adică a selecţiunii naturale ; cu alte cuvinte, orice intervenţie în favoarea muncitorilor este o jignire a intereselor burgheziei. Dar ia să vedem cum această concurenţă nu-i ceva nestrămutat şi că, atunci cînd se pot încasa parale şi fără dînsa, burghezul o uită. Mai mult! Ia să vedem cum această concurenţă îşi poate produce negaţia chiar în cercul societăţii actuale. . Să ne închipuim că fabricanţii de oţel, de pildă, din pricina concurenţei, ajung foarte puţini într-o ţară. Din această pricină. — precum s-ar putea şi din altele —, ei vor vedea că nu mai au nevoie a se concura şi se vor asocia cu toţii. Iată că nu vor mai avea nevoie de concurenţă, se vor emancipa de această zeitate. Aceasta a şi început în Statele-Unite, în Germania ete., unde s-au format aşa-numitele cartele, adică asociaţii de capitalişti. Observăm în treacăt că aceste asociaţii sînt foarte vătă- * H. Spencer, The Man versus îhe State (1884). 478 mătoare pentru muncitori. Un muncitor dat afară acuma-i sigur că nu va mai fi primit nicăieri. Acum, să ne închipuim că într-o ţară sînt mai multe companii de drum-de-fier. O companie mare însă, făcînd concurenţă altora, le va învinge şi va rămîne singură — iată concurenţa cum îşi produce negaţia. In Anglia, acum vreo treizeci de ani, o companie de drum-de-fier, în virtutea concurenţei, tindea să înghită pe toate celelalte şi, deci, ajungînd singură, să nimicească, să facă să nu mai existe concurenţa. Spencer a cerut atunci ca statul să stăvilească pe această companie. Cu alte cuvinte, Spencer, pentru a păstra concurenţa, a cerut să se împiedice dezvoltarea naturală a concurenţei şi efectele ei şi încă ceva : a cerut intervenţia statului. Iată dar cum „libertatea" lui Spencer a fost atacată de însuşi Spencer — dovadă că axiomele scoase din idealizarea interesului de clasă nu se pot împăca cu realitatea. Ultra-neintervenţionismul lui Spencer arată că el nu înţelege nevoile noi ale burgheziei, care o fac să mai jignească cîte puţin „libertatea". El socoteşte că burghezia de acuma e aceea de acum 30—40 ani. Cînd statul englez făcu oarecari legi pentru protejarea muncii, el se ridică spunînd că oamenii politici, conduşi de sentimentalism, jignesc veşnica lege a selecţiei naturale. Dar Spencer, care-i convins că societatea e un produs natural, ar fi trebuit să se gîndească că nici în această chestie nu-i vorba de vreo umbră de liber arbitru. Statul englez, adică burghezia engleză, s-a făcut in-tervenţionistă pentru ca să mai astupe gura nemulţă-miţilor, pentru ca să-şi mai pună sieşi proptele. A făcut-o de nevoie. Şi a făcut-o cînd cuţitul ajunsese la os. Spencer însă, idealizînd interesul pur şi cel mai înalt al burgheziei, n-a înţeles că statul a cedat din pricina noilor împrejurări, a fost reacţionar. Laveleye *, alt burghez, a înţeles bine că, dacă nu se fac îmbunătăţiri, burghezia e în primejdie, şi de aceea sfătuieşte pe conservatori să facă concesii cu un ceas mai înainte. Numai atît că La- * Emile de Laveleye, Le socialisme contemporain (1893). Combătut de Qherea în Karl Marx jt economiştii noştri (Revista socială, aipr.-sept., 1&84). Vezi şi articolul lui Laveleye, Uitat et Vindivida ou darwinisme social et christianisme, In Revue internaţionale, Florence, 1885. 480 veleye face socoteală rea. Prin îmbunătăţiri se împiedecă turburările de stradă. Dar mişcarea socialistă va tot creşte, cu atâta mai mult, pentru că pofta de mîncare vine mîncînd ; şi aceste îmbunătăţiri dau voie muncitorului să studieze, să ajungă conştient de nevoile lui, de rolul lui istoric ; aceste îmbunătăţiri formează o fază mai departe spre socialism, ca şi orice lucru smuls de proletari de. la burghezie. Spencer este împotriva regulamentărei zilei de muncă. Insă, pe de altă parte, arată că cea dintâi datorie a statului este garantarea integrităţii fizice a omului. Dar re-gulamentarea zilei de muncă ce-i ? Căci o muncă excesivă consumă mai multă forţă decît se poate cîştiga prin hrană, chiar cînd aceasta ar fi îndestulătoare şi de bună calitate. Am atins aceasta ca să arătăm contrazicerea lui Spencer : însă noi nu credem că statul englez a regula-mentat munca femeilor şi a copiilor pentru ca muncitorimea să nu degenereze, ci pentru că, muncitorii dege-nerînd, împuţinîndu-se, pe o parte nu mai pot de atîta muncă într-o zi ca mai înainte, iar pe de alta, împuţinîndu-se braţele, oferta scade şi salariile se măresc, lucru ce nu place burgheziei. Afară de aceasta, şi ceea ce am spus mai sus, adică frica de ridicări în masă şi altele. încheind cu această chestie, mai amintim încă o dată că interesul de clasă face pe oamenii cei mai cuminţi — în alte ramuri — să greşească cumplit în chestiile sociale. Spencer e caracteristic. Când individualistul vede că azi e rău îşi pune toată încrederea în perfecţionareaa individului. Schimbarea societăţii n-o poate primi ca leac, pentru că burghezul nu crede că se poate schimba societatea, căci aceasta pentru el e veşnică. Tolstoi este tipul potrivit al acestora. Ei nu pricep însă că, pe cită vreme nu se va schimba, nu se va face bun mediul, nici individul nu se va putea perfecţiona. Am văzut că speciile mijlocii pier. Acest fapt se întâmplă: şi în omenire cu clasele mijlocii. Cînd o specie oarecare se bifurcă în altele, avem : 1) speciile nouă, opuse şi 2) rămăşiţa speciei de bază. Aceasta-i specia mijlocie. Acum, dacă ne uităm în societatea omenească, vedem că, din mica industrie şi mica proprietate feudală, s-au despărţit două clase foarte deosebite una de alta : marea 481 burghezie şi proletariatul. Insă au rămas şi rămăşiţe din clasa mamă, adică rămăşiţe de mică proprietate şi mică industrie. Aceste rămăşiţe au fost hrănite de formaţiuni mai noi ca împroprietăriţii ţărani mai noi, care nu-i vorbă, în mare parte erau o transformare, după forma burgheză, a micei proprietăţi mai vechi, şi de declasaţii marei burghezii cari, înainte de a cădea în proletariat, fac o staţie în mica burghezie. Aceste rămăşiţe, această clasă intermediară tinde să piară şi piere, întocmai ca şi speciile mijlocii. Şi după cum două specii apropiate, una cea veche şi alta cea nou formată, luptîndu-se, cea veche, mijlocie, este învinsă — şi lupta este cu atît mai mare, cu cit sînt ele mai apropiate, pentru că cu atâta mai mult au nevoie de aceleaşi condiţii de viaţă — tot aşa şi în omenire, marea şi mica burghezie sînt în luptă pentru trai. Şi în această luptă, marea burghezie învinge, i'ar mica burghezie tinde la zero. De ce cade însă mica burghezie ? Tocmai pentru aceeaşi pricină pentru care se sting şi speciile mijlocii : pentru că nu mai au ce mînca, pentru că marea burghezie o face să nu mai poată face nici „o afacere bună". Şi iată de ce. Marele capitalist avînd maşini perfecţionate, folosin-du-se de diviziunea muncii şi vînzînd aşa de mult încît, chiar dacă vinde mai ieftin, tot trage un cîştig mare, poate vinde foarte ieftin şi lucru bun şi frumos. Micul burghez, muncind cu unelte vechi, neperfecţionate, care cer timp mult, vînzînd puţin şi prin urmare trebuind să vîndă scump, ca să poată cîştiga ceva, cere pe marfă mult mai scump decît un capitalist. Cumpărătorul, însă, cumpără de la marele negustor, pentru că găseşte lucru gata, ieftin, bun şi frumos ; iar micul burghez trebuie să dea faliment şi să intre ca muncitor în fabrică sau să se facă bătăuş şi spion poliţienesc. Aceasta din urmă are două foloase pentru burghezi, este o supapă cu dublu efect, şi iată de ce : întîi, spionii poliţieneşti le folosesc pentru motivele văzute şi ştiute de toată lumea ; al doilea, pentru că dacă toţi s-ar face muncitori, armata de rezervă s-ar mări aşa de tare, că ar fi prea ameninţătoare pentru starea actuală. Folos bănesc din mărirea armatei de rezervă nu poate trage burghezia, pentru că şi acuma armata de rezervă e destul de mare, încît fabricantul să poată găsi în locul unui 482 muncitor alţi zece, care să-i ocupe locul, pentru că concurenţa între muncitori e destul de mare. Pieirea burgheziei mici însă, pentru acela care nu înţelege că acest fenomen este un pas departe în drumul către societatea cea mai fericită din cîte se poate închipui — către societatea socialistă —, pentru aceştia zic, pieirea micei burghezii este un fapt dureros, fără compensare. Şi dacă privim faptul în sine, nu din punct de vedere al evoluţiei, nici nu poate fi altfel. De aceea, agonia micei burghezii a inspirat la mari poeţi din Apus, din întîia jumătate a veacului, accentele cele mai dureroase. înainte şi în vremea revoluţiei celei mari, nu era loc pentru pesimism, căci, pe de o parte, mica burghezie încă nu era aşa de decăzută, dar mai cu seamă, pe de altă parte, ea îşi aştepta fericirea de la revoluţie. Revoluţia însă nu făcu nimic pentru mica burghezie. Dimpotrivă, forma ce se realiză permise şi mai bine marelui capital s-o zdrobească. Şi ruina ei produse pesimismul. Chiar pesimismul maestrului, al lui Schopenhauer, e produs, cum arată KauMcy, de ruinarea micei burghezii germane. La noi, revoluţiunea burgheză se întâmplă tocmai la 1848. Pănă atunci, din pricină că revoluţionarii, în loc de program economic, aveau fraze frumoase, dar vagi, toate clasele se aşteptau să ajungă fericite. De aceea, arta de atunci a fost optimistă. Şi, în adevăr, un poet, mic-burghez prin naştere sau inspirat de mica burghezie, era optimist, pentru că, pe de o parte, mica burghezie nu era în decadenţă, şi, pe de altă parte, revoluţia îi apărea ca purtătoare de libertate şi bunăstare. Un poet boier sau inspirat de feudalitatea boierească nu putea fi decît optimist pentru că clasa sa era tare, puternică şi bogată, iar ideile, forma ce trebuia numaidecît să o introducă, ca clasă puternică economiceşte ce era, putea să o introducă spre folosul ei — ceea ce a şi făcut (vezi Rolul păturei culte... a lui I. Vasiliu, din nr. 5 al Criticei sociale). Dar după 1848, după ce se introduse cea mai înaintată formă existentă — forma burgheză apusană —, mica industrie, din pricina noilor legi şi împrejurări, începu să se ruineze. Ce mai putea nădăjdui ea ? Tot ce se 483 putuse face se făcuse, şi ea se ruină ! Atunci veniră blestemele şi disperarea. Din această ruină ieşiră două lucruri : 1) Disperarea activă, ca să zic aşa, izvorul antisemitismului social, în parte a reacţionarismului şi altor manifestări — şi poate acum şi a anarhismului, dacă revoltaţii liceelor şi alţi domni integrali, dar nu şi întregi la minte, nu se vor astîmpăra. 2) Disperarea pasivă, la oamenii de artă, la literaţi, în sfîrşit, la aceia cari văd întrucîtva că astă cădere e de neînlăturat, dar cari nu pricep viitorul — pesimismul în literatură. în adevăr, un om simţitor, fie mie-burghez, fie şi din altă clasă, nu poate rămîne nesimţitor la ruina micei burghezii, cel mai dureros (luînd faptul în sine) fenomen social în ţara noastră. Şi neştiind că această cădere este rezultatul realizării unei faze mai departe cătră o societate fericită, poetul nostru va cădea subt greutatea acestui fatalism, va fi pesimist. Cîţi dintre socialiştii convinşi nu-şi simţesc adesea sufletul otrăvit de un fel de mîhnire vagă, de un fel de pesimism nedefinit ? Şi care-i pricina ? Aceeaşi. Oriunde te întorci, vezi ruină, ruina micei burghezii, acea ruină atît de bine descrisă de Delavrancea în Odinioară *, Deşi îţi dai bine samă, deşi vezi că aceas-ta-i o evoluţie, totuşi — fiind om simţitor şi poate şi mie-burghez din naştere — nu vei rămîne cu totul nepăsător la nenorocirea unei clase numeroase de concetăţeni de ai tăi... şi1 mai cu samă cînd ai trăit multă- vreme între dînşii. Ca dovadă că astă cădere a micei burghezii este pricina pesimismului avem scrierile literaţilor noştri. In multe din bucăţile lor, unde găsesc prilej, îi vezi cum suspină după vremurile de mai înainte, cum idealizează viaţa micului burghez şi cum urăsc pe negustorii mari, pe comercianţii mari, pe burghezia mare rurală. Aşa Delavrancea, în Ziua **, vorbeşte cu toată greaţa de marea burghezie din Bucureşti şi cu tot respectul de „viţa generoasă a vechilor boieri44. (Vom vedea aci şi de ce influenţa micii burghezii face pe cineva să admire feudali- * Apărută prima oară în Revista literară, il885, apoi în volumul Sultănica, Bucureşti, 1885. ** Primul capitol din nuvela Trubadurul, apărut în Epoca, 1886, şi In volumul Trubadurul, Bucureşti, 1887. 484 tatea.) în Odinioară idealizează mica burghezie de acuma 25 de ani, pe căruţaşii ruinaţi de drumul-de-fier. Eminescu, în articolele din Timpul din 1880 şi 1881, arată o ură grozavă împotriva acestei clase nouă „străine14 — marea burghezie —, pe care chiar o numeşte xeno-craţie, domnia străinilor. în frumoasa sa Doină el zice : Şi cum vin cu drum de fier, Toate einteoeie pier, Zboară paserile toate De neagra străinătate. în proză : burghezia mare introdusă din Apus alungă modul de viaţă cel vechi, care i se părea aşa de frumos lui Eminescu. Ca potrivnici xenocraţiei, cu alte vorbe, burgheziei celei nouă, sînt, după Eminescu, locuitorii băştinaşi, adică, după cele ce ştim, mica burghezie şi feudalitatea. Acestea au dreptul să domnească ! Am spus că Eminescu şi Delavrancea sînt produşi de mica burghezie. Atunci de ce admiră ei aşa de mult boierimea feudală ? (Vezi Ziua de d. Delavrancea şi articolele politice ale lui Eminescu.) Foarte simplu. Mica burghezie şi boierimea feudală au coexistat în timp. în copilăria şi bătrâneţea lor au trăit împreună. Acum însă, amîndouă aceste clase sînt ameninţate, ruinate de marea burghezie. Deci ele, avînd acelaşi duşman, au priviri binevoitoare una pentru alta, se asociază în lupta pentru trai. De cîte ori nu auzim vreun mic-burghez lăudând pe boierii vechi; „He he ! Ce bine era pe-atunei ! Ce buni erau boierii, cînd veneau de la ţară cu patru cai44 şi altele. Chiar rămăşiţele din vechea boierie se uită la vechii mici burghezi cu blândeţe, ca la nişte oameni supuşi, ascultători, nu ca acei „parveniţi44 (marii capitalişti). De aceea, literaţii noştri, reprezentanţi ai micei burghezii, suspină după pieirea boierilor vechi, înlocuiţi de cei noi, pentru că aceia au fost în floare în acelaşi timp ca şi clasa ce o reprezintă; după cum şi un individ îşi aduce aminte cu o dulce melancolie de oamenii cu care stătea în legătură în tinereţea sa. Şi înainte de a sfîrşi cu această chestie, trebuie să mai avem în vedere şi faptul următor : pesimismul, product al burghezismului mic (amestecat ou feudalismul), al literaţilor noştri, se explică cu atîta mai bine cu cit ne aducem aminte de faptul că aceşti literaţi, în mare 485 parte odrasle ale micei burghezii, au o experienţă puternică inconştientă de mici burghezi — şi la poeţi ştim că moştenirea şi inconştientul au o influenţă covârşitoare în viaţa sufletească. Dacă cele spuse mai sus sînt adevărate, atunci influenţa lui Eminescu este foarte uşor de înţeles. Pesimismul lui s-a lăţit, a copleşit literatura românească, pentru că a găsit un mediu favorabil în sufletul scriitorilor noi. Şi anume : aceeaşi tristeţe, venită din ruina micei burghezii. Eminescu, pentru dînşii, n-a fost decît formula desăvîrşită, expresia genială a sentimentelor lor. Să mai adăogăm că poeţii noi sînt mici burghezi prin naştere, ei înşişi în mare parte nişte tineri cari au avut „aspiraţii de a se înălţa“, dar n-au izbutit : nişte declasaţi. Aşadar, pesimismul din literatura noastră este izvorî! din ruinarea micei burghezii. Dar clasa, întreaga mică burghezie, nu sufere pasiv loviturile ce le primeşte de la burghezie. Ea se ruinează şi nu face nici filozofie budistă, nici fatalism darwiniân ; ea nu vrea să ştie, nici cît poeţii ei, că astă cădere a ei e fatală. Ea se revoltează, strigă, blestemă şi voieşte să lovească şi adeseori nu prea nimereşte bine să lovească ceea ce-i de vină. Aşa : ea voieşte să sfarme maşinile, cum s-a întîmplat în multe părţi, cînd s-au introdus întîi acestea; sau vrea să lovească în capitalişti individual. Ea nu vede că nu-s de vină nici maşinile, nici capitaliştii, ca oameni, ci e de vină procesul economic. Nu văd că pricina stă în organizarea socială, care face ca maşinile şi productele să fie ale unora numai. Din aceste zbuciu-mări s-a născut aşa-zisa democraţie, anarhismul şi antisemitismul. Âtît democraţia, cît şi anarhismul n-au idee de lupta de clase, şi nici nu s-ar putea, căci teoria luptei de clasă este socialismul curat, şi democraţia, ca şi anarhismul sînt manifestări burgheze. Am văzut însă cum şi de ce burghezia nu se poate defini, adică nu poate înţelege socialismul. Aşa-numita democraţie reprezintă aproape conştient —vom vedea că anarhiştii, inconştient — interesele micei burghezii. Mica burghezie rurală, fiind ameninţată în existenţa ei, democraţia aceasta cere restabilirea şi ga- 486 rantarea micei proprietăţi. De asemenea, ea cere ajutoare micei industrii şi micului comerţ. Acestea sînt dorinţele, tendinţele democraţiei, chiar cînd n-o spune lămurit. Această democraţie este reacţionară, în înţeles ştiinţific. Radicalii noştri, deşi mult mai înaintaţi, fac parte din această democraţie. Interesele cari le slujesc de temelie şi pătura pe care se pot rezema este mica burghezie. Mulţi se întreabă : „Care-i deosebirea între noi şi radicali ?“, şi unii ar dori chiar să ne facem radicali, spunînd că aceasta ajunge pentru ţara noastră rămasă în urmă. Aceştia ar voi şă începem, noi socialiştii, să apărăm, să ferim de ruină mica burghezie şi să ne luptăm împotriva burgheziei ţării noastre, care-i faza imediat precedentă socialismului. Adică să luptăm împotriva noastră ! Democraţii sînt burghezi. Din punct de vedere ştiinţific, ei sînt idealişti, ca orice burghezi; ei nu cunosc evoluţia societăţii, nu cunosc teoria luptei de clase. Ca dovadă voi spune că unul dintre cei mai însemnaţi democraţi de la noi, d.. Panu, în Senat, a spus că soluţiile economice n-au partid ; adică că conservatorii ar putea rezolva o chestie economică în acelaşi mod ca şi un socialist, numai dacă ar fi oameni de treabă şi serioşi. Pe cînd noi ştim că ei ar putea primi o cerere socialistă, dar numai cînd ar fi siliţi de o mare mişcare muncitoare. Şi ce împarte pe oameni în partide decît tocmai interesele economice ? Altă dată, în articolele sale despre votul universal, d. Panu * spunea că, dacă ştiinţa sociologică ar fi exactă, atunci s-ar putea admite domnia unei pături asupra celorlalte, căci această pătură s-ar conduce după datele acelei ştiinţe exacte. Dar dacă d. Panu ar fi ştiut că statul este reprezentantul, însărcinat de afaceri, al unei clase, ar fi putut spune aceasta ? Desigur că nu, căci, pe de o parte, orice pătură superpusă are' interesele economice contrare cu interesele păturilor dominante şi caută să le exploateze şi, pe de altă parte, dacă ne închipuim că sociologia, fiind ştiinţă exactă, adevărurile ei ar fi primite de toţi absolut. (Dacă ne închipuim că, orieît de exactă ar fi sociologia, chiar ca matematicile, adevărurile ei nu vor fi primite, nici înţelese chiar de o clasă, dacă' aceste adevăruri puse în practică i-ar răpi puterea din mînă. * G. Panu, Studii asupra sufragiului universal, 169<0. 487 D. Panu cred că-i convins că unele, cel puţin, din teoriile sale sînt foarte adevărate. Şi atunci de ce nu le primeşte partidul liberal şi conservator ?) Atunci ar însemna că soluţiile propuse corespund cu nevoile tuturora, i-ar face pe toţi fericiţi. Dar mai este atuncea nevoie de un stat ? Căci statul este o unealtă de presiune a unei clase dominante împotriva celorlalte şi o unealtă de presiune în senz economic. Democraţii fiind burghezi, ca orice burghez, nu se pot defini pe ei înşişi şi fac idealism. Unii vor spune poate că acestea sînt chestii teoretice, dar că ce au a face cu practica ? Dar au a face foarte mult. Faptul că democraţii nu se pun pe tărîmul luptei de clase se traduce în practică prin următorul fapt. In agitaţiile politice, aceşti democraţi se adresează la clasele dominante pentru a face reforme. Dar cum să le facă acestea cînd reformele cerute sînt împotriva lor ? Cînd se adresează la muncitori le spune în fond cam acestea : daţi-ne nouă puterea că vă fom face tot binele. Dar, pe de o parte, tot aceasta le spune orice partid, şi pe de altă parte, chiar dacă democraţia aceasta ar căpăta putere, noi nu avem nici o încredere într-însa, căci ea ar lucra conform cu interesele sale de clasă, conform cu interesele micei burghezii. Noi însă ce facem ? Convinşi de antagonismul între clase, spunem muncitorilor : faceţi partid deosebit, luptaţi-vă ca clasă, nu aşteptaţi nimica de la stăpînitori. Şi numai făcînd aşa, muncitorii vor putea smulge încetul cu încetul reforme de la clasele stăpîni-toare, până, în sfîrşit, vor cuceri statul. Vedem dar că este o mare deosebire, o prăpastie. Facă şi aceşti democraţi aşa şi atunci nu ne vom mai deosebi, dar atunci nici ei nu vor mai fi democraţi, ci vor fi social-democraţi ! De acest burghezism democratic sînt stăpîniţi cîte-odată unii socialişti, ca de un ultim răsunet al burghezis-mului înăduşit într-înşii. Auzi cîteodată vreun socialist zicînd : „să împrospătăm viaţa politică cu elemente sănătoase, din păturile de jos“ (cînd cer votul universal). Dar ce sînt muncitorii ? Injecţia lui Brown Sequard, cu care să se întinerească această societate îmbătrânită ? Din fraza citată mai sus ar rezulta că clasele stăpînitoare fac rău pentru că-s îmbătrânite, bicisnice. Dar nu este aşa. Ele se poartă cum se poartă pentru că aşa le este interesul. Dacă noi cerem votul universal, îl cerem pentru ca mun- citorii să-şi facă legi. folositoare şi apoi să puie mina să răstoarne burghezia, dar nu s-o îmbărbăteze. Anarhiştii sînt expresia teoretică inconştientă a micei burghezii în ruină, a zbuciumurilor ei. De aceea, anarhismul se naşte şi se prinde în ţările şi localităţile cu rămăşiţe mai numeroase de mică industrie. Bakunin *, şeful şi teoreticianul lor cel mai cunoscut, nu-i o întîm-plare că s-a născut în Rusia — după cum nu-i o întîm-plare că Marx, teoreticianul de geniu al socialismului, s-a născut în provinciile de la Rin, unde industria mare era cea mai dezvoltată. Anarhismul lui Bakunin se poate explica prin înrîurirea asupra lui a micei burghezii ameninţată de marele capital. Bakunin studiase pe Hegel şi era şcolarul lui credincios, era idealist; pe Max Stirner **, şi era individualist. Hegel şi Max Stirner îi dădură formula aspiraţiilor lui, a căror pricină era zbuciumul micei burghezii. Anarhiştii sînt idealişti. Ei văd că alcătuirea socială nu-i bună şi voi esc s-o schimbe cu forţa, violent. Anarhismul e al doile grad al utopiei idealiste, întâiul grad utopist caută să schimbe societatea prin idei, voieşte să convingă toate clasele de bunătatea societăţii viitoare; cînd nu izbuteşte prin aceasta, ajunge fatal la violenţe, indignîndu-se de răutatea, de stupiditatea oamenilor, care nu recunosc un lucru aşa de bun, de frumos, întocmai ca şi acei pedagogi de modă veche care, neavînd ideile de dezvoltarea gradată a copilului, de faptul că trebuie să iei în samă această dezvoltare, dau copilului lucruri pe care nu Ie poate înţelege şi apoi, înfuriaţi, caută să le bage în cap învăţătura cu bătaia. Şi cum ar putea să facă alta anarhiştii ? Neavînd idee de evoluţie, cînd nu pot convinge cu ideea, în ce voiţi să se reazeme decît în violenţă ? Ei nu ştiu că societatea se schimbă din pricina factorilor economici şi că noi trebuie numai s-o ajutăm ; ei pretind că oricînd, chiar şi acum două sute de ani, s-ar fi putut realiza o societate comunistă, dacă s-ar fi găsit un cap de geniu şi ceva dinamită. Va se zică, anarhiştii nu înţeleg că între societatea actuală şi cea viitoare * Mihail Aleksandrovici Bakunin (1814—1876). Primit în 1864 în Internaţionala I şi exclus din ea în 1872, ** Max Stirner (180'6—1838), hegelian de stînga, autorul operei Der Einzige und sein Eigentum, 1845. 489 este legătură cauzală, nu înţeleg că societatea viitoare este produsul acesteia, nu înţeleg că societatea actuală se transformează în cea viitoare. Ei cred că aceasta de azi trebuie nimicită cu totul şi creată apoi alta din cap. Iată ce rezultă din ideile şi mai cu samă din modul lor de acţiune. Pentru dînşii evoluţia este o carte cu şapte peceţi. Anarhiştii, reprezentînd interesele micei burghezii, sînt individualişti la extrem. Ei sînt exagerarea burghe-zismului. Am văzut că individualismul este însuşi bur-ghezismul. Cine zice individualist zice burghez, pentru că burghezului, şi nu muncitorului, îi foloseşte libertatea muncii, concurenţa între capitalişti şi aceea între muncitori. Individualismul este chiar modul, singurul mod de viaţă al burgheziei, pentru că ea, neproducînd, ci numai consumînd, se luptă veşnic între dînsa, după principiul expus mai sus: că între indivizi care nu produc, ci numai consumă, domneşte o grozavă luptă pentru trai. Muncitorul nu numai că-i istovit de această concurenţă şi nu poate avea nici o iubire pentru dînsa, dar încă, pentru că smulge îmbunătăţiri, are nevoie de solidaritate,, va fi contrară individualismului. Iată de ce expresia teoretică a nevoilor muncitorilor e antiindividualistă, e socialismul. Dar anarhiştii sînt individualişti, sînt burghezi, şi fiind individualişti cu exagerare (vezi Anarhia cugetărei * din Critica socială, nr. 4) sînt exagerarea burghezîsmului. ■ Ca să înţelegem mai bine aceasta, să vedem ce spun cei mai înfocaţi partizani burghezi ai desăvîrşitei concurenţe şi apoi să vedem ce spun şi anarhiştii. Liberalii cei cu „laissez faire, laissez passer“ spun că mizeriile, cit mai sînt în societate, vin din pricină că concurenţa încă nu-i perfect liberă. Anarhiştii vor să lecuiască societatea tot prin acest exces de individualism. Ei pretind, ca şi burghezii amintiţi mai sus, că atunci cînd individul va fi perfect scos de sub orice înrîurire a societăţii, cînd va putea lucra în toată voia, fără să-i pese de alţii (vezi Anarhia cugetărei, Critica socială nr. 4), atunci va fi fericirea absolută. Acum, care-i deosebirea dintre extremii burghezi individualişti şi anarhişti ? Este atîta că anarhiştii merg mai departe puţin decît fraţii lor armonişti. Iată dar că * De C. Dobrogeânu-Gherea. 490 avem dreptate cînd spunem că anarhiştii sînt exagerarea burgheziei. M. Stirner nu voieşte să recunoască nimica, nici pe #om“. El nu ştie decît de „leu“. Tot aşa şi Bakunin : „propria voastră fericire să fie singura voastră lege'-1. Aceasta este fraza anarhistă clasică. Omenirea, pentru ei {vezi Stirner), e un ce metafizic, care nu există. Acest individualism iată de unde vine : pe de o parte, micul burghez, în lupta ce o duce, e singur, nu ca muncitorii din fabrici, care-s cu sutele la un loc ; pe de altă parte, el vede că cutare negustor mare îl ruinează. Atunci el îşi zice : „dacă n-ar fi acesta, eu aş cîştiga“. Iată dar că trebuie să urască pe indivizi. Apoi, el se gîndeşte că bine ar fi dacă ar dispărea cutare negustor mare, cît ar cîştiga el. Iată în germene originea propagandei prin fapt. Şi cum ar putea altfel gîndi el, cînd ştie bine că, prin concurenţa comercială, nu poate doborî pe marele negustor ? Deşi în alte condiţii, totuşi, se poate ca şi proletarul să aibă apucături individualiste, anarhiste. Dar îndată ce îi vei deschide ochii, îi vei arăta că-i de vină organizarea socială, îi vei arăta care-i adevăratul chip de luptă, proletarul va deveni socialist. Cu micul burghez nu se poate aceasta, căci el, fiind burghez, nu poate înţelege socialismul. Şi dacă îi faci propagandă socialistă, trebuie să-i arăţi că e fatală căderea, că are să devie proletar. Dar tocmai de aceasta se teme el ! Şi eu cît micul burghez e mai ruinat, cu atîta se zbuciumă mai tare, căci cu atîta e mai aproape prăpastia. După ce micul burghez e declasat, după ce, dacă nu se face spion poliţienesc, devine proletar, condiţiile cele noi în care este pus, solidaritatea de interese cu sute de muncitori, faptul că nu mai are ce apăra nu mai e burghez ca poziţie socială, ca acuma, are numai de' cîştigat, toate acestea sînt puţin priitoa~e veleităţilor individualiste. -Şi cînd, prin propaganda socialistă, ajunge conştient de interesele sale, de chipul de a le realiza, atunci declasatul poate deveni bun socialist, deşi, desigur, tot va mai păstra urme vechi de individualism. Ca să încheiem cu anarhismul, trebuie să spunem că el este cel mai mare duşman al socialismului. 491 Burghezia cînd face ilegalităţi ne face şi un bine, căci face pe muncitori să vadă cit e de rea. Ca rol economic, ea grăbeşte centralizarea. In sfîrşit, relele ei au oarecare compensare pentru noi. Dar anarhiştii ? Aceştia, chiar cînd nu sînt spioni sau amestecaţi cu spioni guvernamentali, nu ne pot face decît rău şi fără nici o compensare. Din pricina frazelor lor incendiare, a dinamitei şi a altor chipuri de propagandă prin fapt, burghezia găseşte prilej să facă sau legi împotriva socialiştilor cu care îi place să-i amestece, sau cel puţin să se poarte cu socialiştii ea cu nişte răzvrătitori. Apoi mai este altceva. Anarhismul atrage pe muncitori la dînsul, îi încurcă în lucrări zadarnice şi-i face să se îndepărteze de adevărata cale, adică de organizarea în partid puternic de luptă legală pentru cucerirea statului. Dar vreo umbră de birie aduc ? Nici una. înainte de a sfîrşi, să mai atingem un fapt. Cînd un socialist face într-o chestie idealism ori metafizică simplistă, adică cînd ia un punct din socialism şi se ţine de el orbeşte, oricari ar fi împrejurările ; cînd ia un deziderat, o prevedere a socialismului şi-l schimbă în lozincă de purtare, atunci acel socialist arată manifestări anarhiste pe cari Gherea le caracterizează prin aceste două vorbe : simplism metafizic. Să luăm un exemplu : socialiştii văd că războiul e o barbarie, că în societatea socialistă n-are să mai fie. Plecînd de la acest fapt, un socialist francez, P. Argyriades, a acuzat pe Bebel * de burghez, pentru că acesta din urmă a spus că într-un război contra Rusiei, aliată cu Francia, socialiştii germani nu vor lupta alăturea de burghezia germană, Argyriades s-a indignat : cum, socialiştii să se lupte alăturea cu burghezia ! şovinişti ! etc. Dar Bebel a fost nu se poate mai socialist în această chestiune. Căci dacă Germania ar fi învinsă de Rusia, socialismul european, nu numai cel german, pierde foarte mult. Şi socialiştii luptînd în război se vor lupta. contra reacţiunii şi pentru socialism. Vedem deci că Argyriades a luat lucrul foarte metafizic, fără nici o privire la realitate. Antisemitismul este o manifestare tot a micei burghezii. Unde nu-s evrei, se produce anarhism. Antisemi- * August Bebel (1840—1913), unul din întemeietorii şi conducătorii Partidului social-democrat german. 492 Tismu'l, precum este la noi, are două pricini. întăi, este lupta între micii burghezi jidani şi creştini. Al doilea, ura micilor burghezi împotriva marilor negustori, care îi ruinează şi care, în mare majoritate, sînt evrei. Aşadar, cînd marii burghezi sînt de aceeaşi naţie, nu le poţi găsi nici un cîrciob în această privinţă şi devii anarhist; cînd sînt evrei, devii antisemit. Vedem care-i pricina antisemitismului. Acum înţelegem cit de mult greşesc unii anarhişti cînd cred că cu înlăturarea lipsei de drepturi politice, de care sufăr evreii, se va nimici antisemitismul. Parcă lipsa de drepturi ar fi pricina ! Pe cit timp vor rămîne pricinele adevărate, va rămîne şi antisemitismul în picioare. Dovadă Austria, unde evreii au drepturi. Şi-apoi ce nevoie avem noi ? Proletarii, îndată ce le deschizi ochii, nu mai sînt antisemiţi, fiindcă n-au interes să fie. Ce însemnează dară această plîngere de antisemitism la anarhişti ? Poate pentru că mica burghezie creştină nu se uneşte cu cea jidovească pentru a lupta contra celei mari ? Dar în materie de interes mic-burghez, să-i lăsăm pe anarhişti, căci acest interes este materia lor (vezi mai sus unde arăt că anarhismul este produs de mica burghezie). Am văzut cum lucrul se tot limpezeşte : pe de o parte, marea burghezie, pe de alta, proletariatul. Dar este nevoie să se proletarizeze toată mica burghezie ? Nu. Atunci cînd proletariatul va fi destul de tare, va putea pune mina pe stat, chiar dacă ar mai exista o clasă mijlocie, căci vedem că aceasta n-are nimic a face. Cit e vorba de noi, apoi socialismul trebuind să se introducă îndată după ce va învinge în Europa (vezi Rolul păturei culte..., din nr. 5, al Criticei sociale), înţelegem că burghezia noastră mică nu va mai trece toată prin faza proletară. Lupta se dă între marea burghezie şi proletariat. Mica burghezie e împărţită, dar cu cit ne vom apropia de domnia; proletariatului, cu atîta mica burghezie va înclina mai mult spre socialism. Lupta proletariatului este legală, dar cu atît mai mult sigură şi înfricoşetoare : cînd evoluţia istorică e cu dînsul, n-are nevoie de violenţă. Burghezia nu se teme de violenţă, e în elementul ei şi pe acest tărîm se pricepe de minune. Scandalurile îi plac aşa de mult, că cheltuieşte chiar bani ca să le provoace. 493 Liniştea şi legalitatea socialiştilor însă o înspăimîntă. Unt economist german însemnat,- Rudolf Mayer, dă pe faţă acest sentiment cînd spune că „atitudinea liniştită şî sumbră a muncitorilor are ceva înspăimîntător“. In lupta ce se dă între burghezie şi proletariat, cine nu vede că acesta va ieşi biruitor în curînd ? Burghezia va pieri pentru că este nu numai nefolositoare, dar chiar dăunătoare producerii. Este nefolositoare pentru că n-are nici un rol în producere, aceasta îndeplinindu-se absolut numai de salariaţi. Este dăunătoare, deoarece caută, pe cît poate, să nu se facă invenţii,, să nu se introducă maşini nouă căci atunci trebuie să piardă o parte din capital în maşinile ce le are şi pentru că simte instinctiv că orice invenţie, grăbind centralizarea bogăţiilor, pe de o parte, şi mărind proletariatul şi armata de rezervă, pe de alta, este un pas spre pieirea sa.. M'ai mult, întrebuinţarea fluxului şi a refluxului mării,, a cursurilor de apă ca forţă motrice este cu neputinţă într-o societate cu proprietate individuală. Această situaţie înspăimîntătoare, în care se află burghezia, adică perspectiva de a pieri din pricina prea marei centralizări (adică pentru că-i prea bogată), care merge foarte repede din pricina invenţiilor, pe care le-ar' da dracului, dar pe care fatal le introduce, aceasta e pentru dînsa o situaţie haotică, înspăimîntătoare. Această Situaţie a marei burghezii de a pieri din pricina prea marei bogăţii, a centralizării, pe care ar vrea. nu se poate s-o oprească; această situaţie, zic este una din pricinile cele mai însemnate ale pesimismului contemporan enervat şi mistic. Prea marea centralizare, dezvoltarea producţiei sfarmă cercurile alcătuirii sociale de azi. Faptul că această clasă moare de bogăţie este simţit de artiştii ce o reprezintă, dar ei nu şi-l pot explica ; le-sfarmă echilibrul mintal, îi face nevrozaţi. De aceea pesimismul lor e caracterizat printr-o simţibilitate bolnăvi-' cioasă, printr-o mizantropie sălbatecă, printr-o bătaie de joc cinică de toate. Pesimiştii din Apus plîng agonia. — moartea ciudată a unei clase — din pricina bogăţiei!: Am văzut în această conferinţă cum legile evoluţiei, sociale ne duc la socialism. Dar chiar şi pe tărîmul biologic, socialismul nu numai că se împacă cu ştiinţa, dar 484 este singura şi adevărata teorie care înţelege şi explică evoluţia omenirii şi ţelul acestei evoluţii. Aceasta a fost dovedit de socialişti ; dar acuma mai în urmă chiar un şcolar a lui Darwin, şi din cei mai iluştri, Grant Allen, prieten şi partizan a lui Speneer, a trebuit să recunoască. El a ţinut la Londra, la o întrunire a societăţii „Fabian Society", o conferinţă (tradusă în Contemporanul din Die Neue Zeit) asupra ternei : „Stă oare socialismul în contrazicere cu ştiinţa, deoarece atacă legea selecţiunei naturale ?“ Grant Allen spune că aceia care se luptă împotriva socialismului în numele selecţiunei naturale nu înţeleg nici socialismul, nici selecţia naturală. Privit, socialismul, din punct de vedere biologic şi după analogii biologice, el capătă îndată loc. în istoria fenomenelor lumii vieţuitoare, ca rezultatul cel din urmă şi trebuitor al lucrării legilor dezvoltării evoluţionare asupra formei societăţii omeneşti. Socialismul este cel din urmă inel în marele lanţ al acelor procese biologice, prin care s-a făcut, de la începutul vieţii organice, fiecare progres în viaţa lumii plantelor şi animalelor. Mai înainte de a intra în partea pur biologică a conferinţei sale, Grant Allen arată cum astăzi selecţia naturală e împiedecată, schimonosită, din pricină că instrumentele de muncă sînt monopolizate de o mînă de oameni. Arată că şi selecţiunea sexuală este împiedecată, pentru că un bărbat bogat, oricum ar fi el, nu poate lua o femeie zdravănă şi tînără şi s-o facă mama copiilor săi închirciţi; de asemenea, o femeie bogată şi păcătoasă poate monopoliza un bărbat înzestrat cu cele mai bune calităţi şi a fura astfel societatea de moştenirea acestor calităţi. Selecţiunea naturală, neînfrînată, nu produce nici un progres. Selecţiune neînfrînată are loc numai la cele mai de jos plante şi animale. O ştiucă face milioane de ouă ; dar la maturitate ajung numai o pereche de ştiuci. Toţi ceilalţi sînt nimiciţi în lupta pentru trai. La organismele superioare selecţiunea naturală începe a fi mărginită prin plănuiri ale părinţilor pentru apărarea urmaşilor. Ştiuca cea tînără este lăsată singură în apă, cu puterile sale, nimeni n-o hrăneşte şi ea nu se poate folosi de descoperirile părinţilor. La păsări, dimpotrivă, lupta pentru trai între pui este mărginită. Părinţii clădesc un cuib moale, 495 unde puiul este apărat împotriva duşmanilor şi unde este încălzit şi hrănit de mă-sa. Puii de raţă, de pildă, se pot folosi de experienţa părinţilor, care-i învaţă să înoate, vrăbiile învaţă pe puii lor să zboare etc. Toate acestea, zice Grant Allen, sînt atacuri împotriva selecţiunii naturale, Dar sînt oare în contrazicere cu dînsa ? Nicidecum, Selecţia naturală are loc aicea într-o formă mai umană, între grupe şi grupe, iar nu între indivizi şi indivizi. Dacă trecem la mamifere, vedem un progres şi mai mare. Aicea, nu numai că oul e ţinut şi dezvoltat în trupul mamei, dar, şi după naştere,- puiul este încălzit şi hrănit cu o secreţie preţioasă — laptele —, care se produce pe contul organismului mamei. La mamifere, numărul ouălor e foarte scăzut, dar numărul puilor care mor e foarte scăzut de asemenea. Mamiferele, în loc de un milion de pui, fac cîţiva numai, din care rămîn doi. Vedem că în astă privinţă selecţiunea naturală este aproape desfiinţată. Apoi Grant Allen ajunge la om, la originea neamului şi a societăţii omeneşti. Selecţia naturală aicea e foarte înfrântă. Copilul este ţinut de părinţi cu foarte multe îngrijiri. Puţini copii se nasc şi cei mai mulţi trăiesc. Lupta pentru existenţă la copii este foarte mărginită. Selecţiunea naturală favorizează tocmai pe acele grupe unde copiii sînt mai bine hrăniţi, educaţi etc. La om îmbrăcămintea împiedecă lucrarea acelei selecţiuni, care şe face prin răceală, umezeală... Dar cele mai bine îmbrăcate dintre rase şi nu cele mai rău au izbutit în lupta pentru trai. Iar sălbatecii nu-s mai frumoşi şi mai puternici decît civilizaţii. „Cu un cuvînt, urmează Grant Allen, obiecţia adusă împotriva socialismului s-ar putea, cu acelaşi drept, aduce împotriva civilizaţiei de la începutul ei“. Acuma e prea tîrziu pentru a protesta ! Porunca „să nu ucizi“ mărgineşte aşa de mult legea selecţiei ! Greşeala acestora (a celor ce combat socialismul), zice Grant Allen, vine de acolo că nu înţeleg selecţiunea în înţelesul larg, biologic. O înţeleg ca o luptă între individ şi individ ; dar biologul experimentat e deprins a considera rasa ca o unitate în lupta pentru trai. Aceasta se vede foarte bine la insectele sociale. Din aceste analogii putem încheia că, cu cît societatea desfiinţează favorizările şi desfavorizările artificiale, cu 436 cît se îngrijeşte de sănătatea şi creşterea tinerimei, cu cît se îngrijeşte ca nimeni să nu sufere lipsă, ca nimeni să nu monopolizeze instrumentele de muncă; cu atîta se lasă mai în pace şi mai nepervertită selecţiunea naturală. Şi în societatea socialistă va fi selecţiune, dar adevărată. Atunci vor fi înlăturaţi numai bolnavii, bicisnicii etc. „In orice caz, zice Grant Allen, socialismul nu va pune, ea sistemul actual, un premiu pentru păstrarea şi reproducerea de generaţii decăzute şi necapabile“. Critica socială, nr. 6—7, 8, anul I, 1892, p. 258—297. Burghezism inconştient Pelagra este o boală care se manifestează prin ameţeli, prin diaree, jupuirea minelor şi a picioarelor etc. Un doctor care pentru a vindeca pe un pelagros i-ar da doctorii pentru ameţeală sau pentru diaree sau pentru a împiedica jupuirea, un atare doctor sau e prost, sau voieşte anume să nu lecuiască pe bolnav. Pentru ca .pelagra. — cu manifestările ei de ameţeală, diaree etc. — să fie lecuită, doctorul trebuie să fie destul de dibaci, pentru a găsi pricina manifestărilor şi a le înlătura. A umbla să nimiceşti manifestările faci o muncă nefolositoare în cazul cel mai bun şi, în cazul cel mai rău, faci o muncă vătămătoare. Societatea omenească, care e şi dînsa un organism superior —• un supra-organism —, sufere de o boală. Această boală este antagonismul între clase, traiul unora din munca altora, proprietatea individuală a mijloacelor de producere. Această boală are o mulţime de manifestări, ca regalitatea, ura dintre naţii şi dintre rase, prejudiţiile religioase, statul, prostituţia etc. Un om politic însă care ar vrea să tămăduiască boala societăţii prin nimicirea regalităţii ori a religiei etc. ar face ca şi doctorul care vrea să vindece pelagra prin leacuri aplicate manifestărilor ei, ameţelii şi jupuirii membrelor. Şi după cum, căutînd să înlături manifestările pelagrei. n-o vindeci pe aceasta nicidecum, iar bolnavul e înşelat şi adormit asupra boalei sale, tot aşa, umblînd să desfiinţezi regalitatea, religia etc., societatea nu se vindecă, dar întorci privirile celor ce sufăr — ale proletarilor — de la boală şi-i faci să se intereseze numai de manifestările acesteia ■— şi nici aceste manifestări nu se pot înlătura, pe cît timp pricina lor rămîne —• şi să nu se atingă de boală, adică faci pe muncitori să umble după 498 desfiinţarea regalităţii, după iredenta * română, după darea de drepturi la evrei, după răsturnarea ideii de Dumnezeu şi, făcîndu-i să creadă că în acestea stă pricina răului, le întorci privirile de la adevăratul rău, care este alcătuirea societăţii burgheze. Şi fiindcă a lucra astfel e a lucra în dauna muncitorilor şi prin urmare în folosul burgheziei,' de aceea acest mod de a lucra este burghezism. Cînd eşti conştient; cînd însă te numeşti socialist şi cînd nu-ţi dai samă că prin acest mod de a lucra faci rău muncitorilor, atunci faci burghezism inconştient, care prin faptul că e inconştient nu-i mai puţin primejdios decît cel conştient; dacă nu-i chiar mai primejdios, căci muncitorul văzîndu-te că faci parte din partidul muncitorilor, îţi va da crezămînt mai uşor decît burghezului declarat. Pentru a dovedi că cei ce umblă cu oblojele, adică cei ce aduc leacuri pentru unele manifestări ale răului de care sufere societatea, pentru a dovedi, zic, că aceştia fac burghezism inconştient — poate îl fac conştient, mai ştii ? —, adică sînt burghezi fără să-şi dea samă, să vedem care-i rolul socialismului şi deci al socialiştilor. Dacă prin chipul cum lucrează ei nu tind către ţelul socialismului, mai mult, dacă îndepărtează pe muncitori de la acest ţel, atunci evident că fac burghezism. Rolul socialismului este de a cerceta unde merge societatea în evoluţia ei ; şi fiindcă merge spre comunism, spre transformarea proprietăţii din individuală în socială, a ajuta acest mers, iar pentru a-1 ajuta, a grupa pe muncitori în partid deosebit pe terenul luptei de clase şi a regula mişcările acestui partid în vederea desfiinţării organizării actuale a societăţii. Prin urmare, în scurt, scopul socialismului este dezrobirea muncitorilor, prin transformarea organizării sociale, transformare făcută de muncitori. Tot ceea ce nu ajută atingerea acestui scop şi mai ales ceea ce împiedică sau întîrzie, ori vrea să întîrzie ajungerea la acest scop, este burghezism. Să arătăm în scurt cum lupta împotriva regalităţii, religiei etc. este nefolositoare muncitorilor. Şi dacă vom * Iredentism, mişcare de eliberare naţională de caracter uneori şovin. Vezi articolul lui ibrăileanu Lupta de clase şi chestia românismului în Transilvania şi Chestia românismului şi: starea actuală a Europei, în Munca din 1882, nr. 28—26. 499 dovedi că este nefolositoare, atunci urmează de la sine că cei ce atrag pe muncitori în lupta nefolositoare le fac rău şi, prin urmare, priesc burgheziei. Republicanismul. Cei ce se pretind socialişti şi fac republicanism ar trebui să ştie că : republica nu-i altceva decît modul unei clase de a stăpîni asupra alteia sau asupra altora; că pe cit timp o clasă este tare, poate stăpîni pe o alta tot aşa de bine subt republică, ca şi sub monarhie ; că o burghezie tare poate stoarce mai bine munca proletarilor sub o republică decît sub o burghezie slabă sau monarhie ; deci, ar trebui să ştie că, în ţara noastră, unde conservatorii sînt clasa cea mai puternică, dacă ar fi republică, d. Lascăr Catargiu * ar fi preşedintele ei, conservatorii ar fi tari şi boierii ar stoarce tot aşa de bine munca ţăranilor ca şi acuma ; că chiar dacă ar fi mai bine subt republică, acesta nu-i un cuvînt să facem noi agitaţii republicane, după cum nu-i treaba noastră să facem agitări liberale, sau să ne facem liberali pentru că e mai bine subt liberali decît subt conservatori ; ar trebui să ştie că îmbunătăţirea economică a muncitorilor nu atîrnă de forma de guvernămînt, căci în Anglia, de pildă, sînt mai multe legi protectoare decît în republicana Francie, şi că atîrnă de alte condiţii; că organizarea muncitorilor nu atîrnă de forma de guvernămînt, dovadă organizarea din Germania monarhică, care-i atît de superioară celei din Franţa republicană ; ar trebui să se gîndească, dacă voiesc să judece mai ştiinţific, că republica nu-i numaidecît o formă ce reprezen-tează o fază a evoluţiei omeneşti mai înaintată decît altele, ci o formă pe care a îmbrăcat-o societăţile în deosebitele lor faze de dezvoltare şi a căruia mod particular de a fi atîrnă de clasa şi de nevoile clasei ce domneşte ; ar trebui să ştie că republica, ca şi monarhia, sînt două producte ale domniei unei clase, sînt două feluri deosebite de a domni asupra altor clase şi că o ţară e republicană sau regalistă după cum cer interesele clasei domnitoare. Că a face republicanism, adică a căuta să te bagi la stăpîn la Stan în loc de Bran este a înşela pe * Lascăr Catargiu (1S23<—1890). Şeful partidului conservator. Intre 1891—1895, prim-ministru. Mai fusese premier în mai-iulie 1886, 1871—76, marfie-noiembrie 1888. 500 muncitori, este a-i împiedica de a scutura jugul lui Stan, ca şi pe al lui Bran. Ar trebui să mai ştii că, desfiinţînd alcătuirea actuală a societăţii, ar cădea şi regalitatea, şi republica, şi alte multe rele — toate — şi că. deci, acestea trebuie să fie ţelul nostru. „Dar“, va răspunde d. Dio-ghenide *, republicanul şi naţionalistul pănă la saţietate, „noi cerem republica democratică44. Mai întăi că „republica democratică44 este cam vag. Dar să ne închipuim că însemnează o stare în care muncitorii precumpănesc în stat şi în oare ei duc un trai foarte bun. Dar pentru ca să fi ajuns să smulgă toate acestea de la burghezie, însemnează că au pus mîna pe stat, şi dacă au pus mina pe stat, atunci, d-le Dioghenide, de ce să nu desfiinţeze societatea burgheză şi să se mulţumească cu o republică-democratică ? Poate pentru satisfacerea gusturilor dom-niei-tale estetice ? Am presupus o republică democratică şi am văzut că pentru aceasta trebuie ajungerea proletariatului precumpănitor în stat. Dar... pentru a ajunge aicea avem nevoie de organizarea lui în acest scop, şi nu vedem cum prin propagandă republicană putem face pe muncitori să precumpănească în stat. Dacă prin propagandă pentru republică putem aduce domnia proletariatului, atunci socialiştii din toată Europa sînt nişte imbecili ; ei se căznesc în toate chipurile şi nu ştiu că în „extremul orient44, la noi, un cetăţean a aflat tactica cea mai uşoară. Numai ce-va ne mai încurcă în cazul acesta : socialiştii francezi vor trebui să facă propagandă pentru întemeierea republice!, în Franţa ! Dar chiar — ceea ce-i imposibil, poate s-o mărturisească şi d. Dioghenide — dacă propaganda republicană ar aduce domnia proletariatului, aceasta atunci nu va face o; republică democratică, ci revoluţia socială. Aşa că prin propaganda d-lui Dioghenide ori nu putem ajunge la domnia proletariatului — şi aşa este, şi deci nici la republica democratică, ori dacă ajungem — o presupunere nebunească — se face revoluţia socială şi iar n-ajungem la acea republică democratică. Dacă republica democratică însemnează o republică burgheză, atunci, dacă argumen- * Eduard Dioghenide, militant socialist confuz. A fost înlăturat din mişcarea socialistă în 1888. Autor al broşurii Un maniac monstru, 1888, contra lui I. Nădejde. Ziarist pînă în 1898 la Adevărul. 501 tarea d-lui Dioghenide convine intereselor burgheziei, această republică se poate întemeia, dar atunci... candidule domn Dioghenide !... . In acest articol este vorba de burghezism inconştient. Dacă d. Dioghenide ar fi numai republican, l-am fi crezut, burghez inconştient; dar peste d. Dioghenide a mai dat un păcat — păcatele cînd încep se ţin lanţ de om — a devenit naţionalist. Vom vedea în no. viitor că d-sa e ■ un burghez foarte conştient.1 Munca, III, 26, din 16 'august 1892, p. 2. Chestiunea naţională şi de rasă. Orice socialist ştie — şi dacă nu ştie ar trebui să ştie — că istoria omenirii este istoria luptelor dintre clase şi orice mişcări ale ma-selo" şînt pricinuite de interese economice. După ce ştim aceasta, trebuie să mai ştim ceva : cum să aplicăm această teorie generală la cazurile concrete şi particulare. Fiindcă-i vorba de naţionalism, să ştim, de pildă, că ura seculară dintre Franţa şi Anglia, dintre Franţa şi Germania etc. este ura dintre burgheziile acestor ţări, pricinuită de antagonismul intereselor lor economice. Sau ura dintre unguri şi români, or dintre români şi evrei este pricinuită de antagonismul tot al intereselor economice. Vedem că proletarii, care sînt pretutindeni apăsaţi, n-au a se plînge unii împotriva altora, de pildă proletarul francez n-are a se plînge de cel englez,, pe cînd fabricantul francez se plînge, cu drept cuvînt, de concurenţa celui englez. Lupta dintre naţiuni şi rase fiind în fond o luptă între clase, ea nu va înceta decît cu desfiinţarea antagonismului între clase. Muncitorii de orice naţionalitate, ne-avînd interese contrare, n-au de ce să se înduşmănească. Datoria unui socialist este de a explica muncitorilor ce însemnează această ură între rase, cu atîta mai mult, cu cit burghezia, temîndu-se de solidaritatea tuturor muncitorilor, cată să-i înduşmănească. Apoi chiar cînd ar exista ură între muncitori de diferite naţii, datoria unui 1 Pentru mai multe lămuriri în privinţa republicanismului,' a se ceti articolele lui I. Vasiliu din Munca, numerele IO, 11, 12, 13, în care combate victorios interminabilele eremiade ale d-lui Dioghenide din Adevărul (toţi anii şi toate numerele !) 502 socialist e de a căuta să-i vindece de această boală, care serveşte numai burgheziei. Prin urmare, o mişcare naţionalistă împinge pe muncitori nu numai în afară de drumul lor, transformarea societăţii, dar chiar împiedică foarte mult lucrarea lor, o nimiceşte, înduşmănindu-i cu alţi muncitori, făcînd pe placul burgheziei. D. Dioghenide ştie foarte bine că între ungurii şi românii muncitori, chiar dacă ar fi ură, ar fi de datoria unui socialist să caute s-o potolească. Dar d-sa caută să aprindă o asemenea ură, lucrînd pentru un partid naţional şi alte comicării de natura deceimviratului, de aceea d-sa face burghezism conştient. Burghezism inconştient (anarhism) face d. Muşoiu *, care voieşte să atragă luarea-aminte a muncitorilor asupra sterpei chestii evreieşti. Religia şi prejudecăţile. Religia are ea origine neputinţa omului de a-şi explica lumea ştiinţificeşte. Formele deosebite însă ce a îmbrăţişat religia şi morala religioasă — ca orice morală în genere — atîrnă de alcătuirea socială a popoarelor. Aşa, de pildă, în veacurile de mijloc creştinismul avea forma unei ierarhii feudale. Cînd Italia sărăci în urma pierderii comerţului prin descoperirea drumului la Indii, luarea Constantinopolului de turci şi descoperirea Americii, bigotismul cel mai întunecos cuprinse această ţară. Azi, cînd burghezia îşi simte pieirea şi cînd ştiinţa nu mai permite naivele credinţi ale creştinismului, burghezia ajunge mistică, budistă etc. Religia, deci, născută pentru a-şi explica omul lumea, devine mai pe urmă un product social ; tot asemenea şi prejudiţiile sînt un product al intereselor de clasă. Ele variază împreună cu organizarea socială şi sînt identice la popoare ori la clase identice. A spune că religia e pricina organizării sociale, pe cînd, dimpotrivă, organizarea socială este pricina ei, este a nu şti ce spui; este a întoarce luarea-aminte a muncitorilor de la pricină la efect; spunîndu-i că religia este pricina relelor, îl faci să nu mai lupte împotriva burgheziei, ci a religiei, să lupte deci zadarnic şi să lase în pace * Panait Muşoiu (1864—1944), militant socialist coredactor cu G. Ibrăiieaniu la revista Şcoala nouă. Vezi şi articolul lui Ibrăileanu Chestia evreească a d-lui Muşoiu, în Munca, din 10 mai 189:2. 503 pe adevăratul duşman. Odată cu nimicirea claselor, se va nimici şi religia care îşi are sprijinul în această împărţire în clase. Anarhiştii de toate felurile, de la cei comunişti â la Kropotkin *, pănă la cei individualişti declaraţi (căci toţi sînt individualişti) â la Mackay ** au religia cal de bătaie, ba Mackay spune chiar că creştinismul sub diversele lui forme este vinovat de cele două mii de ani de suferinţă (dar de cele dinainte ?) Dar la anarhişti se înţelege lucrul; ei sînt burghezi şi burghezul caută orice pricină a răului, numai alcătuirea priitoare lui n-o vede. înţelegem dar că a face din religie un cal de bătaie este de a atrage luarea-aminte a muncitorilor de la adevărata pricină a răului, este a face burghezism inconştient. Evident că religia aduce la rîndul ei oareşicare rău, adecă ea, efect, ajunge la rîndul său pricină, dar, pentru a nemici această înlănţuire de rele trebuie să înlăturăm cauza primară, alcătuirea socială. Altădată voi vorbi despre stat, chestia fiind mai complicată. Munca, III, 27, din 25 august 1®92, p. 1. I CE ESTE STATUL ? Intr-un articol de mai înainte, întitulat ca şi acesta, am arătat cîteva tendinţi burgheze ale unor pretinşi socialişti sau, mai bine zis, ale unor apărători ai cauzei muncitorilor, tendinţi ce le-am numit inconştiente, adecă fără ca cei ce le manifestează să-şi de seamă de urmările propagării unor asemenea tendinţi. Spuneam la sfîrşitul acelui articol că, în privinţa statului, chestia este mai complicată, căci pe cînd religia, naţionalismul etc. sînt producte ale antagonismului între clase, statul, pe lîngă că-i tot un product, dar este în acelaşi timp unealtă, * Piotr Kropotkin (1842—10121), teoretician al anarhismului în lucrarea Statul şi rolul său în istorie. ** Thomas Mackay a publicat o culegere de studii cu titlul Plea for Liberty, avînd ca introducere articolul lui H. Speneer From Freedom to Bondage. John-Henry Mackay a scris în 1897 o monografie despre Max Stirner (Sein Leben und sein Werk). 504 instrumentul care menţine acest antagonism, este arma cu care o clasă ţine în stăpînire pe alta. Mai înainte de a intra în subiectul anunţat prin titlul acestui articol, să vedem ce-i statul şi cum îl privesc burghezii — şi aceasta o vom face pentru a se înţelege mai bine ceea ce ne-am propus să dovedim. O clasă care stăpîneşte pe alta are nevoie ca să organizeze raporturile economice şi — cele ce izvorăsc din acestea — cele politice, priincioase acestei clase stăpînitoare, şi a le face cu neputinţă de călcat, adică are nevoie de a consfinţi aceste raporturi subt forma unor legi inviolabile. Agentul însărcinat cu facerea şi cu aplicarea acestei legi, priincioase clasei stăpînitoare, este statul. Deci, statul nu-i, în realitate, reprezentantul întregei naţiuni, ci a clasei stăpînitoare. Vedem deci că statul este un product al antagonismului între clase, îşi are izvorul şi raţiunea de a fi în împărţirea societăţii în clase cu interese protivnice. Prin urmare, dacă voim să desfiinţăm statul trebuie să desfiinţăm pricina lui, adică antagonismul între clase, cu alte cuvinte, clasele. A căuta să desfiinţezi statul întăi, pentru ca prin aceasta să desfiinţezi antagonismul, este a lua. lucrurile pe dos, a crede că statul e pricina antagonismului, pe cînd ştim că, dimpotrivă, antagonismul e pricina şi statul numai efectul. Aceasta o fac anarhiştii, care cred că cel mai mare, ba singurul duşman e statul şi care cred că răsturnînd statul antagonismul va dispărea de la sine. Dar cum am putea desfiinţa antagonismul ? Mai înainte de a răspunde la întrebare trebuie să avem în vedere cine are nevoie de a desfiinţa antagonismul. Au nevoie de a desfiinţa antagonismul aceia cari nu mai au nimic de aşteptat de la această societate, adică aceia care nu mai au nici o proprietate, decît braţele lor. Deci, muncitorii mai cu samă. Şi fiindcă, pe cit timp există clase, arma unei clase împotriva alteia este statul (aceasta nu că o voim noi, dar este aşa, şi, fiindcă-i aşa, noi trebuie să ne purtăm după împrejurări ; adică după cum este, să ne folosim de mijloacele ce le putem avea), de aceea muncitorii trebuie să puie mina pe stat, adică s-o întoarcă împotriva ei. Avînd această armă, statul, muncitorii vor proceda la complecta îmbunătăţire a soartei lor. Şi fiindcă complecta îmbunătăţire este introducerea comunismului, asta însemnează că antagonismul între clase, adică clasele 505 vor fi desfiinţate şi prin urmare nici statul nu va mai avea raţiunea de a exista — raţiunea existenţei sale fiind antagonismul. Deci, statul proletar, desfiinţând antagonismul, se înfiinţează pe el însuşi; aşa că .moartea statului va fi ca a oricărui organism, adică va veni din însăşi dezvoltarea sa — din ajungerea la capătul dezvoltării sale, adică a evoluţiei sale. Mai înainte de a ne ocupa de modul de a lucra al burghezilor inconştienţi — a căror spumă în chestia aceasta, ca şi a religiei, sînt anarhiştii —, să vedem cum se explică duşmănia burghezilor declaraţi împotriva statului, duşmănia acestora care voiese să mărginească (pe cit convine interesului clasei lor) rolul statului. Orice act, orice manifestare a unei clase, sau a reprezentanţilor unei clase pentru a fi înţelese, trebuie să căutăm legătura între act ori manifestare şi între interesele economice ale acelei clase. Tot aşa trebuie să procedăm şi în căutarea pricinei duşmăniei unor burghezi împotriva lărgirii rolului acestuia. Să luăm un burghez, un fabricant, şi să-l numim d. Burtă-verde. Ce interese are el ca fabricant ? D. Burtă-verde are interes ca munca să fie liberă, adică ca muncitorul să aibă voie de a-şi închiria braţele oricui şi să stea la tocmeală pentru salariu ; d. Burtă-verde ştie că, mulţumită acestei libertăţi, va găsi întotdeauna muncitori care să-i vînză d-sale puterea lor de a munci, căci dacă n-ar vinde-o, n-ar avea cu ce trăi, şi tot mulţumită libertăţii, libertăţii contractului, adică de a se tocmi pentru salariu, d. Burtă-verde închiriază braţele pe un preţ de nimica, căci muncitorul, pentru a avea ce mînca, e nevoit să primească un salariu cit de mic, cu atîta mai mult, cu cît pentru un loc sînt zece muncitori care vreau să-l ocupe. Dacă femeia şi copilul muncitorului vin să se bage la fabrică, cu atîta mai bine pentru d. Burtă-verde, căci nu numai că are de unde să-şi aleagă braţele, mai bine, fiind mai multe acum, dar încă găseşte prilejul de a avea muncitori cu salarii mult mai mici, căci femeia şi copilul sînt plătiţi mult mai puţin. Dar încă ceva. Cînd munceşte bărbatul numai, salariul lui e aşa ca să poMă întreţinea şi familia, căci burghezul are nevoie ca braţele să se reproducă, ca muncitorul să nu moară fără urmaşi, căci atuncea ce ar face ei, domnii Burtă-verde ? Va să 506 ▼ zică, cît timp munceşte numai bărbatul, acesta primeşte un salariu egal cu ceea ce-i trebuie pentru familie. Cinci însă vine la fabrică şi femeia şi copilul, burghezul scade salariul şi al bărbatului, căci acuma familia trimiţînd mai mulţi afară la muncă, toate micile salarii împreună o vor întreţinea, pe cînd mai înainte o întreţinea numai salariul bărbatului. Ce urmează de aicea ? Urmează că d. Burtă-verde, care înainte, pentru 3 franci, cît era salariul unui muncitor pe zi, avea numai un om, acuma, cînd vine şi femeia şi copilul, micşorînd salariile, are pentru 4 franci, de pildă, 3 oameni care să-i muncească. Deci, munca femeilor şi a copiilor în fabrici îi foloseşte. Ce nevoi mai are d. Burtă-verde ? Mai are nevoie ca proprietatea să-i fie asigurată, pentru ca nu cumva cei ce n-au să i-o atace. Apoi mai are nevoie ca contractele ce le face să-i fie asigurate, ca să nu piardă cumva un ban. Deci d. Burtă-verde va însărcina pe stat, delegatul său, să-i codifice aceste nevoi ; statul le va codifica în formă de legi, iar teoretieianii, plătiţi de d-nii Burtă-verde, vor striga : „Statul are ca menire asigurarea libertăţii şi a justiţiei44 cu alte cuvinte, a proprietăţii şi a putinţei de a o mări pe spinarea altora. Dacă vei cere însă ca statul să reguleze un minimum de salarii, să ocrotească pe copii în fabrici etc., atunci acelaşi teoretician, fie el un Spencer sau un scrib de la Timpul, îţi va răspunde că „minimum de salarii însemnează sfărîmarea libertăţii contractului, şi statul, care are ca menire libertatea, nu poate face aceasta44. Şi cum ar face statul rău stăpînului său, d-lui Burtă-verde ? D. Burtă-verde este un fabricant; dar lucrul nu se schimbă şi pentru un moşier cum e Lascăr Catargiu, cel de la Golăşei, care are aceleaşi interese faţă cu muncitorii, şi exemplul de mai sus poate fi recapitulat, punînd în loc de cuvîntul fabrică, moşie. In numărul viitor, Vom vorbi despre intervenţionism, vom arăta pricinile pentru care, deşi în interesul burgheziei este neintervenţionismul „laissez faire, laissez passer44. totuşi mare parte din burghezie, tot din interes, este in-tervenţionistă. Munca, III, 28, din 30 august 1892, p. 2 507 II INTERVENŢIA STATULUI Am văzut în numărul trecut ce este Statul şi cum statul actual n-are alt rol decît de a ajuta pe burghez ca să-şi păstreze şi să-şi mărească averea pe spinarea muncitorilor. Să vedem acuma cum se explică intervenţio-nismul burghez, adică cum se explică facerea legilor protectoare de către burgheji, deşi aceste legi protectoare pentru muncitori nu sînt în interesul burgheziei. Starea muncitorului e foarte grea. Cînd are de lucru, salariul ce-1 primeşte e de rîs şi apoi nici de acest mic salariu nu este sigur, căci poate rămînea fără lucru oricînd din pricina sau a concurenţei muncitorilor fără lucru, care formează armata de rezervă şi care voiesc să fie întrebuinţaţi cu orice preţ numai să nu moară de foame, sau din pricina crizelor, care au ajuns aproape permanente şi în care vreme muncitorii, nemaiavînd unde să muncească, umblă pieritori de foame. Acest rău creşte foarte repede, şi anume, cu cît se centralizează bogăţiile şi se inventează maşini, adică cu cît tot mai mulţi devin proletari şi mai neîntrebuinţaţi. Şi răul se mai măreşte încă şi prin venirea femeilor şi a copiilor la fabrici, ceea ce face să crească anmata de rezervă şi să se micşoreze salariile (am văzut de ce se micşorează salariile în numărul trecut). înainte de a arăta pricinile intervenţionismului burghez, să luăm aminte că intervenţionismul vine tocmai mai tîrziu, cînd industria se dezvoltă, şi că o ţară, cu cît e mai înaintată industrialiceşte, cu atîta e mai interven-ţionistă, dovadă Anglia. Arătarea prieinei intervenţionismului explică de minune acest fapt. Care sînt pricinile intervenţionismului, de ce bur-ghejii fac legi care să protejeze pe muncitori ? Inchipuiţi-vă că, din pricina stării atît de rele, muncitorii ajung să nu mai fie vrednici de muncă şi să se împuţineze, să nu se mai reproducă. Dar dacă muncitorii nu mai sînt buni de muncă, dacă se împuţinează, atunci burghezul nu mai poate cîştiga atîta, căci, pe de o parte, nişte oameni bicisnici nu pot munci aşa de bine ca nişte viguroşi, iar pe de altă parte, muncitorii împuţinîndu-se, armata de rezervă se micşorează şi fabricantul nu mai are de unde să aleagă după plac braţele, fiindcă concu- 508 renţa între muncitori se micşorează din pricina acestei scăderi a armatei de rezervă. Un burghez mai deştept, care cunoaşte interesele clasei sale, va deveni atunci in-tervenţionist, va face legi protectoare pentru muncitori, pentru ca aceştia să-şi poată perpetua specia şi pentru ca, mai îmbunătăţindu-şi starea, să devină nişte animale de muncă mai vînjoase — un gospodar bun nu dă mai mult orz calului pentru a face cu el cît mai multă treabă ? Din pricina stării cele grozave a muncitorilor din Anglia, Parlamentul’acestei ţări a făcut legi protectoare, de frică ca să nu degenereze muncitorimea, căci atunci, adio, cîştiguri colosale ! Prin urmare, legile protectoare pentru muncitori sînt făcute de burgheji în vederea interesului lor. Insă unii burghezi nu-şi cunosc interesul, sînt ca acei gospodari proşti, care nu se pricep că dacă vor da mai mult orz calului vor avea un animal mai muncitor, sînt burghezii neintervenţionişti care învinuiesc pe interven-ţionişti că calcă „libertatea? — şi noi am văzut ce este această libertate : putinţa de a stoarce munca altora în voie. închipuiţi-vă că din pricina relei stări, muncitorii încep să murmure. Burghezul e nevoit să le astupe gura şi face legi protectoare. Se vor găsi iarăşi burgheji care vor învinui pe cei intervenţionişti că calcă „libertatea44, adică că fac rău clasei lor, dar intervenţioniştii vor răspunde neintervenţioniştilor : „Nu vedeţi voi că noi nu voim decît să aruncăm şperlă în ochii canaliei suverane ca s-o facem să tacă ?“ Intr-o ţară mai înapoiată, care se dezvoltă în urma altora, un politic burghez poate trage folos din experienţa altor ţări şi poate, prin urmare, să încerce a împiedica naşterea unor lucruri supărătoare. In acest scop poate face nişte legi protectoare, poate interveni. Astfel, d; Carp * a văzut ce primejdie este proletariatul pentru ordinea actuală şi de aceea a intervenit în favoarea ţăranilor pentru a crea între dînşii o mică burghezie, care să aibă interes să păstreze ordinea actuală şi prin crearea căreia să se împiedice creşterea proletariatului. Nu-i vorbă, d. Carp a făcut o socoteală greşită, căci întoarcerea so- * Petre P. Canp (1837—d.018), om politic, oonservator-junimist. între 1801—1895, ministru al Domeniilor Publice. Autor al legii vînzării bunurilor între săteni. 509 cietăţii înapoi şi oprirea societăţii în evoluţia ei nu se poat-e, şi mai ales cînd trăim în Europa, în legături aşa de strînse cu Apusul. Cînd proletariatul se organizează în partid deosebit şi cînd îşi arată sus şi tare gîndurile de care e cuprins, atunci burghezia, de frică de a nu-şi vedea pieirea în faţă, caută să facă îmbunătăţiri, să atragă pe muncitori de la adevărata lor menire, care este transformarea societăţii. Cam aşa ceva s-a încercat să facă epilepticul de pe tronul Germaniei *, împreună cu alţi cîţiva slabi de minte, ca iezuitul Jules Simon **, sărmanul Burdeau şi încă cîţiva burghezi ipocriţi, cînd cu întrunirea comisiunei de la Berlin, organizată de epileptic. Dar a fost zadarnic ! Acestea sînt pricinile mai însemnate ale intervenţio-nismului. Vedem că toate au ca motiv interesul burgheziei de a se ţinea cu orice preţ în fruntea omenirii. Dar burghezia nu-şi dă samă că prin ceea ce. face nu lucrează nicidecum în folosul ei, şi dacă îşi dă samă, n-are ce face, căci aşa-i rău, aşa-i rău, şi tot mai bine i se pare ei să mai cedeze. Cum că intervenţionismul ajută pe muncitori în dezvoltarea forţelor lor spre transformarea societăţii ne dovedeşte istoria contemporană şi mai cu samă cea mai contemporană. Care trebuie să fie purtarea muncitorilor în chestia aceasta a intervenţiei statului ? Pentru a ne răspunde, să ne aducem aminte de nevoile imediate ale muncitorilor, de rolul lor istoric şi de mijloacele de care au nevoie pentru îndeplinirea acestui rol. Rolul muncitorilor este transformarea societăţii, şi aceasta nu se poate ajunge deeît printr-o serie de transformări, de îmbunătăţiri, care stau în a smulge din ce în ce tot mai mult concesiuni de ia burghezie, ceea ce va întări pe muncitori şi-i va face în stare să pună mina pe stat. Este învederat că muncitorii ducînd un trai mai bun pot să se lumineze mai bine asupra rolului lor, să se organizeze şi să fie mai siguri de izbîndă. Pentru aceasta ei trebuie să se folosească de intervenţia statului, dar să * Wilhelm II, împărat al Germaniei între 1888—1918. în timpul său, cancelarul Otto Bismarck a Încercat să înăbuşe mişcarea socialistă, printr-o „lege excepţională" (1®7'8—1890). ** Jules Simon (1814—1896), sef al guvernului francez în 1876. 510 nu lase a li se da ce vor burghejii (cum, de pildă, voiau în Belgia, să facă case pentru muncitori lîngă fabrici, care lucru aduce pe muncitori în stare de a fi legaţi de fabrică ori de a nu se putea strămuta — un fel de iobăgie modernă), ci să ceară ei tot ceea ce le poate alina suferinţele şi ceea ce poate ajuta la ajungerea proletariatului în capul societăţii1 şi chiar transformarea societăţii însăşi în sensul socialismului1 2. Prin urmare, proletariatul trebuie să se organizeze în partid deosebit, să-şi formuleze cererile şi să lupte pentru îndeplinirea lor. Burghezia va fi nevoită să primească, iar proletariatul, îmibunătăţindu-şi starea, se va lumina, se va organiza şi deci cu atîta se va apropia de ţelul lui. Pentru ca proletariatul să transformeze societatea, trebuie oa statul să fie al său ; căci pe cită vreme sînt clase, arma unei clase este statul. Statul nu-i un rău pentru muncitori, pentru că-i stat, ci pentru că nu-i al muncitorilor, ci este al burgheziei. Aşadară, prin intervenţia statului muncitorii îşi îmbunătăţesc starea şi deci devin capabili a pune mina pe stat, plus că îndeplinirea cererilor lor mai însemnează şi începutul însuşi al transformării sociale, şi apoi statul este arma chiar cu care proletariatul va face transformarea definitivă a societăţii. A fi împotriva intervenţiei este a fi pentru degenerarea şi îndobitocirea muncitorilor, pentru starea neclintită a ordinei actuale, deci pentru prelungirea robiei, şi a fi pentru desfiinţarea statului acuma (ceea ce, cum am arătat în numărul trecut, n-ar desfiinţa alcătuirea în clase) este a fi pentru menţinerea antagonismului, pentru menţinerea robiei, împotriva intereselor proletariatului, 1 Mulţi nu înţeleg ce însemnează „ajungerea proletariatului în capul societăţii". El îşi închipuie punerea proletarilor în locul burghezilor, adică traiul a 100.000 muncitori din munca a 100 burgheji. Domnia proletariatului înseamnă statul în mina lui, Avînd statul, proletarii vor desfiinţa clasele şi atunci nimenea nu va mai domni. 2 De pildă, impozitul ,pe venit, care, pe lîngă alte foloase, mai însemnează şi începerea trecerii averei individuale la societate. Sau munca limitată, de pildă, munca de 8 ore, care căpătată, muncitorii pot cere munca de <6, de 5 etc., şi astfel muncitorul din ce în ce să primească tot mai mult din rodul muncii sale, deci să se tot apropie de sfîrşitul exploatării omului de om. 511 deci pentru interesele în favoarea burgheziei. Prin urmare, oricine se declară că e cu muncitorii, dar este împotriva intervenţiei statului şi pentru desfiinţarea lu; acuma, face burghezism inconştient, căci prin aceasta, pe de o parte, opreşte pe muncitori de a nu mai cere îmbunătăţiri, şi deci face pe placul burgheziei, iar muncitorii mor de mizerii, iar pe de altă parte, împiedecă pe muncitori de a putea şi de a căuta să ajungă stăpîni pe stat — singurul mijloc de a se dezrobi. Anarhiştii, fiind expresia desăvârşită a acestora, vom vorbi despre dînşii în numărul viitor. Munca, III, 20, din 6 septembrie 1692, p. 1—2 III STATUL ŞI ANARHIŞTII In acest articol nu vom vorbi de originea anarhismului şi de doctrina sa în sine decît numai cît va fi de trebuinţă pentru a lămuri tactica anarhistă, despre care vom vorbi, mai cu samă, pentru a dovedi ceea ce ne-am propus : burghezismul inconştient al anarhiştilor. Mai întăi, este „anarhismul individualist", care începe cu Stirner, Proudhon * şi se sfîrşeşte cu Mackay ; l-am numit „anarhismul individualist", după numele ce-i dă Mackay pentru a-1 deosebi de cel „comunist". Noi l-am fi numit mai degrabă „anarhismul individualist-conştient", căci şi anarhismul aşa-numit „comunist", în fond, eşte tot individualist, dar nedeclarat şi neconştient de individualismul său. „Anarhismul individualist" este pur şi simplu burghez declarat, prin faptul că nu voieşte proprietatea colectivă, ci voieşte menţinerea proprietăţii individuale. Acest anarhism este împotriva statului (singura idee, împreună cu duşmănia împotriva religiei, care leagă pe toţi anarhiştii), a parlamentarismului, împotriva violenţei ; doreşte o societate de mici burgheji şi pentru ajungerea la acea societate se bazează pe schimbarea minţii, pusă în slujba egoismului, se bazează pe căutarea * P. J. Proudhon (ISOSi—T865), combătut de K. Marx în Misere de la Philosophie. Riponse ă la Philosophie de la Misere par M. Proudhon, Paris et Bruxelles, 1847. 512 mulţumirii individuale. Evident că acest anarhism şi mai mult deeît cel „comunist" nu admite lupta de clase şi o sipune chiar ritos, că chestia socială e chestia oricărui individ care caută mulţumirea „eului“ şi libertatea, neatârnarea acestui „eu" de nimenea şi de nimica, şi prin urmare chestia socială nu-i o chestie a muncitorilor. Despre acest anarhism nu vom vorbi, nu numai că bur-ghezismul lui sare în ochi oricui, .dar şi pentru motivul că în ţara noastră, nefiind un grup declarat care să profeseze asemenea idei, o cercetare asupra acestui anarhism n-ar avea un folos practic — singurul pe care-1 căutăm în aceste articole. ) Anarhismul „comunist", în fond tot individualist1, e reprezentat la noi în ţară, şi prin urmare, o expunere a tacticei lui, pentru â dovedi că face burghezism, se impune cu un folos practic. Pentru a dovedi că a face anarhism e a face burghezism, am putea proceda pe calea următoare : am putea dovedi că anarhismul este o manifestare a pieirii micii burghezii, că anarhismul reprezentează interesele micii burghezii, şi am încheia pe urmă că muncitorul, ăvînd alte nevoi deeît micul burghez, nu trebuie să facă anarhism,'căci atunci nu lucrează. în interesul său. Dar preferăm să punem chestia altmintrelea : să arătăm tactica anarhistă şi să dovedim eă-i' protivnică proletariatului şi, prin urmare, folositoare burgheziei. ' ' Tactica anarhistă pentru a schimba societatea este violenţa. Să vedem cum se explică aceasta. Mica burghezie, în lupta economică cu capitalismul, merge spre ruină, anarhismul ce o reprezentează nu-i mulţumit cu starea actuală de lucruri. El însă nu-şi explică că această stare , rea vine din pricina organizării sociale, organizarea care e un product firesc al altei organizări rpai vechi şi mai rele- Şi nici nu poate înţelege aceasta, deoarece anarhismul, reprezentează interesele unei clase care trăia mai bine sub vechea organizare. Anarhismul, neînţelegînd că organizarea e uri product necesar în evoluţia societăţii, dă vina pe oamenii care trag folos din această organizare, 1 Anarhiştii de nuanţa Mackay şi cei „comunişti11 nu se deosebesc deeît,prin aceea că unii ştiu ce vor şi sînt consecvenţi cu interesele clasei ce o reprezentează — mica burghezie —, pe cînri ceilalţi nu. 513 îi face răspunzători, ca şi eînd burghejii ar fi autorii organizării, pe cînd, dimpotrivă, sînt şi ei numai produşi de această organizare. Inchipuindu-şi că burghejii sunt de vină, că omenirea e bună, dar o strică burghejii, urmează, natural, că dacă nu pot să corijeze pe burgheji, apoi să-i nimicească ca persoane, şi astfel ajung la propagarea violenţei, la stîrpirea burghejilor, şi nu a bur-ghezismului. Ca dovadă pentru cele de mai sus, cităm vorbele unui anarhist de frunte, P. Kropotkin : „Cit despre omenire în general, ea respectează pretutindenea dreptul fiecăruia asupra produsului său, fără ca să fie nevoie pentru aceasta de legi speciale“. Va să zică oamenii sînt aşa făcuţi că pretutindenea nu voiesc să se folosească de munca altora. Dar capitaliştii ? A ! capitaliştii sînt o specie deosebită, aceştia turbură totul, dacă ar lipsi ei, rămîne bine, frumos, fără să fie nevoie de organizare, de nimica. Muncitorii şi micii burgheji se vor înţelege şi vor forma o societate fericită, idilică etc. Aşa cred anrahiştii. Dar această credinţă a lor atrage după dînsa ca o consecinţă de fier întrebuinţarea violenţei. Prin urmare, anarhiştii, dînd vina pe oameni, caută arme potrivite ca ceea în ce voiesc să lovească şi ajung necesar la violenţă. Dar dacă, studiind evoluţia societăţii şi starea actuală, te încredinţezi că nu oamenii sînt de vină, că e de vină forma, şi că însăşi această formă e un product necesar al unei lungi evoluţii ? Dacă te încredinţezi că forma viitoare n-o fabricăm noi, ci se dezvoltă singură din aceasta şi noi trebuie numai s-o ajutămi, atunci vom căuta mijloace potrivite spre a ajuta trecerea societăţii din forma aceasta în cealaltă, şi nu mijloace de a stîrpi oamenii, pe care întâmplarea i-a făcut ca în această formă actuală să fie în clasa stăpînitoare. Dacă nu noi schimbăm societatea, dacă nu indivizii sînt de vină, atunci ce tactică trebuie să avem ? Trebuie să facem totul care să ajute transformarea societăţii şi prin urmare lupta între muncitori şi burgheji să fie pe însuşi terenul schimbărilor sociale, deci, pe terenul politic şi economic, să fie lupta proletariatului cu burghezia, şi nu a proletarilor ca persoane cu burghejii ca persoane. Şi am dovedit că proletariatul nu poate să transfonmeze societatea decît punînd mâna pe stat; că, pe cît timp proletariatul nu va avea statul său, burghezismul va trăi! Oricine caută să împiedice ajungerea proletariatului în 514 capul societăţii prin luptă politică face bine burgheziei, şi deci face burghezism, şi cînd nu-şi dă seamă că face burghezism, precum sînt anarhiştii sinceri, atunci îl face inconştient. Să vedem pe ce motive anarhiştii sînt împotriva parlamentarismului, deci împotrivă cererii muncitorilor ca statul să intervie în favoarea lor şi" împotriva tendinţei muncitorilor de a pune mina pe stat. Anarhiştii sînt împotriva statului, cred că el este singurul duşman, pentru că nu ştiu ceea ce este statul. Anarhiştii cred că oricum ar fi, statul nu poate aduce decît rău tuturor oamenilor. Ei cred că statul e rău numai pentru că e stat, după cum holera e rea pentru că-i holeră ; pe cînd statul, după cum am văzut, e numai un cuţit, care e bun pentru cel ce-1 are. De unde această concepţie a statului? De acolo că statul, fiind al capitaliştilor, face rău micii burghezii, pe care o reprezentează anarhismul şi de acolo că de cînd e omenirea statul, fiindcă a fost al claselor stăpînitoare, a făcut rău claselor apăsate. Nedîndu^şi samă că acest rău a venit de acolo că statul a fost rău pentru că a fost al celor de sus şi nu al celor de jos, anarhiştii cred că stat folositor celor de jos nu poate fi. Dar după concepţia adevărat ştiinţifică, statul e reprezentantul unei clase, deci foarte folositor acestei clase ; şi cînd statul va fi al muncitorilor, aceştia vor face ce vor voi, deci şi transformarea societăţii. Plecînd de acolo că statul e rău, anarhiştii au groază de orice legi, de orice intervenţie a statului. Ei declară că înmulţirea legilor aduce nenorocire muncitorilor şi sînt de acord cu burghejii neintervenţionişti, adică fac în interesul burgheziei propagandă împotriva intervenţiei. Dar oare înmulţirea legilor aduce numaidecît rău muncitorilor ? Desigur că nu. Dovadă Anglia, unde legile protectoare pentru femei şi copii au adus bine. Şi fiindcă lărgirea activităţii statului nu aduce creşterea mizeriei muncitorilor, poate să înţeleagă oricine că nu legislaţia şi intervenţia statului e pricina relelor sociale. Anarhiştii mai atacă pe social-democraţi în privinţa parlamentarismului şi pentru argumentare descriu relele parlamentarismului şi viţiile politicianilor. Dar viţiile politicianilor sînt modul de a sluji pe burghezi al poli- 515 ticianiloF burghezi, iar cit despre defectele parlamentarismului, apoi ele sînt, dar noi trebuie să ne adaptăm împrejurărilor şi să căutăm ca dintr-o situaţie dată să scoatem cel mai mare bine posibil. Am văzut că trebuie să avem statul, şi pentru aceasta trebuie să ne folosim de mijloacele oe le putem arvea, fără să căutăm dacă sînt sau nu înfrumuseţate cu trandafiri. Apoi cînd anarhiştii .vorbesc de relele parlamentarismului, înţeleg prin aceste rele lipsa de folos ce iese din faptele parlamentului pentru cel de jos. Dar cum o să iasă bine, pe cît timp cei de jos n-au parlamentul al lor ! Iar argumentul că : deputaţii muncitorilor, odată în parlament, se boieresc, ar fi un argument stupid, dacă n-ar fi copilăresc. Anarhiştii mai spun că un guvern al proletariatului, o dictatură revoluţionară a proletariatului nu va face nimica, căci se va boieri, dovadă guvernele tuturor revoluţiilor, care au lucrat în folosul stăpînitorilor; şi adaogă anarhiştii (vezi scrierile lui Kropotkin) că dacă acele revoluţii nu şi-ar fi dat un guvern s-ar fi întemeiat comunismul. Argumentul e pur şi simplu copilăresc. în revoluţiile dinainte „poporul" sau a fost numai un auxiliar al burgheziei ca la 1789 şi nici nu s-a gîndit la comunism, sau s-a întîmplat ca la 1848 în Franţa, unde proletariatul a fost amestecat cu tot poporul (burghezi, mici burghezi, bonapartişti) opozant şi cînd proletariatul a fost neorganizat şi fără ţel conştient comunist. Evident că burghezia, aVînd forţa de fapt şi fiind organizată, ea a izbutit, dovadă că pentru izbîndă trebuie ca proletariatul să se organizeze. Vom urma în numărul viitor. Munca, III, 30, din ÎS sept. 18912, p. 1—2 IV DICTATURA PROLETARIATULUI ORI REVOLUŢIA ANARHISTA A „POPORULUI" ? Am văzut în numărul trecut cît este de dăunătoare tactica anarhistă şi cu atît mai mult cu cît anarhiştii, prin tactica lor, nu numai că împiedică pe muncitori de a-şi îmbunătăţi starea, dar încă dau burgheziei cîrmui-toare prilejul de a face legi excepţionale şi de a împuşca pe muncitori, fie aceştia socialişti sau anarhişti. 516 Dar vor zice unii .poate : „Bine, dar anarhiştii se. poate să ajungă să răstoarne statul, această cetăţuie a burgheziei, să nimicească pe burghezi şi, prin urmare, să rămîie ale naţiunii toate bogăţiile44. întâi că aceasta e cu neputinţă (chiar dacă anarhiştii ar fi foarte numeroşi), căci dacă te pui pe terenul violenţei, cum fac anarhiştii, trebuie să te aştepţi că la violenţă ţi se va opune tot violenţă. Dar ce pot face acum nişte răsculaţi, chiar organizaţi fiind (anarhiştii se tern de organizare), împotriva milioanelor de armată cu tunuri şi puşti cu repetiţie, ba şi mai ceva. Cînd puştile erau cu cremene, ba chiar şi cu petiţă, atunci trebuia vreme pănă să fie încărcate, atunci nu erau milioane de armată,. atunci puterea braţului tot însemna ceva, prin urmare, revoluţiile de stradă mai mergeau, dar acuma... . Dar să ne închipuim — căci a ne închipui putem orice —, să ne închipuim că anarhiştii au izbutit să alunge pe guvernanţi şi pe proprietari. Ce va urma de aicea? Un Kropotkin ne va răspunde că .atunci „poporul“ va proceda La alcătuirea societăţii comuniste. Şi dacă îl vei întreba prin ce minune se va întîmpia aceasta, el îţi va răspunde că „poporul14 numaidecît va face aceasta, căci „poporul" a arătat în. toate revoluţiile o mare dezinteresare şi spirit de dreptate (ca şi cînd dezinteresare şi spirit de dreptate ar fi tot una ,cu comunismul) şi că dacă toate revoluţiile au căzut, pricina este că şi-au dat un guvern. Am subliniat cuvîntul căzut, căci Kropotkin dovedeşte o neînţelegere complectă a istoriei. Pentru dînsul, revoluţia de la 1789 a căzut, căci n-a ajuns „poporul" la putere. Dar se putea altfel ? Revoluţia de la 1789 a fost făcută de. burghezie, şi burghezia a izbutit, deci revoluţia n-a căzut. * ... Va să zică, după anarhişti, „poporul" după ■..revoluţie va face întocmirea comunistă a societăţii. Să vedem, aşa stă lucrul? Pe lîngă'că anarhiştii nu voiesc nici o organizare, dar apoi — lucru căruia trebuie să-i dăm .mare luare-aminte pentru a înţelege chestia — -, ei nu-s pătrunşi de ideea luptei de clase, şi nu se pun pe acest teren ; ei * Vezi şi P. Kropotkiin, La Grande Revolution, Paris, 1009. 51T împart societatea, în chip foarte vulgar, în „popor44 şi în „bogaţi14. Dar ce este acest „popor44 ? „Poporul44 este compus din muncitori, din mici burghezi orăşeneşti şi de ţară (clasă reacţionară), din nobili scăpătaţi etc. Cînd „poporul44 va face revoluţia şi va izbuti, va căuta să schimbe societatea după interesele sale. Dar care sînt interesele acestui „popor44 ? Aceste interese nu-s la fel, căci alte interese, are muncitorul şi alte micul burghez ; şi apoi chiar muncitorii, dacă nu-s organizaţi în vederea aceluiaşi scop, nu pot dori acelaşi lucru, căci, deşi dezrobirea muncitorilor-stă în transformarea societăţii burgheze în societate socialistă, totuşi se poate ca muncitorul să n-o realizeze, pentru că, ca să dorească societatea comunistă, trebuie să ştie că aceasta îi este dezrobirea. Dacă muncitorii nu-s organizaţi, nu-s conştienţi de rolul lor, pot să dorească altceva decît comunismul. Prin urmare, „după revoluţie44 fiecare clasă din „popor44 va căuta să deă societăţii forma ce-i convine ei. Şi fiindcă formele dorite vor fi deosebite, aceste clase se vor apuca la ceartă şi lupta între clase va începe şi — lucru şi mai zdrobitor pentru anarhişti — va apărea şi... statul., înce-pîndu-se lupta între clase, sîntem iarăşi de unde am plecat, dacă nu şi mai rău, şi deci iarăşi domnia burgheziei. Iată unde ne duce anarhismul, chiar cînd ar izbîndi. Şi fiindcă, prin ceea ce voieşte el, nu se poate face decît rău muncitorilor, nu se poate face decît să se întîrzie triumful cauzei lor, anarhismul e burghezism inconştient şi cel mai primejdios burghezism cu putinţă. Dar putem prevedea cu atîta mai sigur ceea ce s-ar întâmpla în o revoluţie anarhistă, cu cit avem deja exemple în istorie de aşa ceva. De pildă, revoluţia din Franţa de la 1848. In opoziţie erau burghezi, capitalişti, mici burghezi, muncitori etc. După răsturnarea guvernului lui Ludovic Filip, cînd să se întocmească noua stare de lucruri, burghezia mare, împreună cu mica burghezie, înlăturară pe muncitori; apoi aceeaşi soartă avu şi mica burghezie şi astfel marea burgiezie rămase stăpînă pe situaţie. De ce n-au izbutit muncitorii ? Kropotkin ne va 518 spune pentru că revoluţia şi-a dat un guvern. Dar fost-a guvernul al muncitorilor ? Nu. Şi dacă ar fi fost, ar fi fost el conştient de rolul său ? Prin urmare, revoluţia a căzut (adică muncitorii n-au izibutit) nu pentru că muncitorii şi-au dat un guvern — burghezia şi-a dat guvern şi a reuşit —, ci pentru că n-ău fost organizaţi în partid aparte, n-au fost conştienţi în rolul lor, n-au fost tari, pentru că s-au amestecat cu toate clasele opozante şi în jurul unor cereri vagi. Prin urmare, trebuie să tragem învăţătură că fără organizare şi ţel conştient (cînd condiţiile istorice sînt priincioase, bineînţeles) nu se poate face nimica. Aşadar, revoluţia anarhistă nu poate face transformarea socială. Care va fi forma prin care se va face transformarea definitivă ? Aceasta este : dictatura proletariatului, lucru prevăzut de cel mai mare uriaş al cugetării, de cea mai adin-că genialitate, de Karl Marx. Ce însemnează dictatura revoluţionară a proletariatului ? însemnează momentul în care proletariatul organizat şi conştient de rolul ce are de îndeplinit are statul în mină, stăpîneşte politiceşte. Atunci proletariatul procedează el la transformarea societăţii în folosul său binecunoscut, deci dă societăţii forma comunistă, adică desfiinţează clasele, şi astfel dezrobirea proletariatului coin-cidează cu dezrobirea întregii omeniri. Fireşte că pe lingă proletariat vor mai fi şi alte pături nemulţumite cu starea actuală, care să dorească schimbarea societăţii şi care să ajute pe proletariat. Dar aceste pături vor fi numai auxiliare, vor fi grupate în jurul proletariatului. Aceste pături auxiliare vor fi faţă de proletariat ceea ce au fost muncitorii, nobleţea de la ţară etc. faţă de burghezie la 1789. Pentru a încheia cu burghezismul inconştient, ar trebui să mai vorbim poate şi de anarhismul inconştient âl unor socialişti, care iau lucrurile numai într-o parte şi care iau drept realitate actuală, ceea ce socialismul numai prevede, cum este de pildă în chestia fortificaţiilor, împotriva cărora au fost unii socialişti, pentru că armata e ceva barbar ; ca şi cînd, pe cit timp există lupte între popoare mai înaintate, cum e Apusul, şi între po- 519 poare despotice, ca Rusia, ar trebui să stăm să ne înghită aceştia din urmă pentru că... războiul e ceva barbar1. Dar despre aceştia nu mai lungim vorba. A organiza proletariatul în partid deosebit pe terenul luptei de clase şi a conduce acest partid spre dezrobirea proletariatului, adică spre transformarea societăţii, acesta este rolul socialismului. Tot ce nu intră în acest cadru fiind vătămător proletariatului, slujind stăpînitorilor, este burghezism şi ca atare trebuie lăsat pe saima lor, oricine ar fi : conservatori, liberali, democraţi, anarhişti etc. Prin urmare, să lăsăm pe Muşoi şi Dioghenizi să se lupte cu şoviniştii, cu popii, eu regele, cu ungurii, cu morile de vînt, iar noi să ne căutăm de treabă. Mvnca, III, 32, din 27 sept. 1892, p. 2i—"î 1 Sînt unii „democraţi14 împotriva fortificaţiilor, nu pentru că fac anarhism inconştient, căci sînt burghezi conştienţi, dar pentru că... nu ştiu ce vorbesc. In nesăbuitele articole ale d-lui Dioghenide împotriva lui Miile, acest democrat-repuiblican sau rep'ublican-democrat se arată împotriva fortificaţiilor, pentru că-i sub d. Beldiman germanofobul; mai anul trecut, într-o convorbire cu Nădejde, la care eram faţă, era pentru fortificaţii. Multe feţe mai are acest voinic, dar plicticos rapublican-democrat ! Psihologie de clasă Psihologie de clasă ! Iată un lucru cu care cetitorul nu-i tocmai deprins. S-ar părea, desigur, că deosebirea de clase nu poate să înrâurească psihologia : că deosebirea -de clase poate, cel mult, să împartă pe oameni în taberi politice, dar să le condiţioneze viaţa sufletească întreagă, în toate manifestările ei, iată ce va părea cam hazardat. Şi totuşi, adevărul este că fenomenele psihice, viaţa sufletească a oamenilor e condiţionată, se deosebeşte după ■clasa din care fac parte. Şi acest lucru, pe cît este de adevărat, pe atîta e şi de simplu şi de uşor de arătat. In adevăr, dacă aruncăm ochii în orice carte de psihologie cu pretenţii ştiinţifice, vom vedea că viaţa sufletească tiu este altăceva decît efectul înrîurirei fenomenelor externe asupra creierului, cu alte cuvinte, raportul dintre mişcările interne şi cele externe. Dar cari sînt mişcările externe ? Sînt cele fizice şi sociale. Cu alte cuvinte, omul e înrîurit de mediul fizic şi de cel social. Prin urmare, în producerea fenomenelor psihice, vom căuta legătura între mişcarea internă şi cele două externe, fizică şi socială. Vedem numai prin aceasta că mediul social are rol asupra formării vieţii sufleteşti. Dar mediul social are un rol colosal, mult mai mare decît cel fizic. Căci omul, cu cît evoluţia înaintează, cu atîta se emancipează de mediul fizic şi se înglobează mediului social. Aşadară, elementul extern al fenomenelor psihice e dat mai cu samă de mediul social, omul nefiind decît un atom al acestui organism supraorganic — societatea — şi ca atare fiind supus schimbărilor ce încearcă acest organism, ale cărui mişcări, evident, trebuie să se oglindească în fiecare atom al său, în fiecare individ. Concluzia este că viaţa sufletească nu-i decît oglindirea realităţii în creier şi că această realitate e întrupată mai ales în mediul social. 521 Dar mediul social, adică mişcările societăţii, nu lucrează uniform. Dacă societatea ar fi un tot armonic, atunci influenţa mediului ar fi aceeaşi, dar azi societatea e împărţită în clase, cu interese contrare, antagonice, prin urmare, în clase cari au nevoi şi cari trăiesc în condiţii şi împrejurări cu totul deosebite ; aşadară, şi mediul social, influenţa vieţii sociale va fi deosebită. Căci influenţa mediului social nu-i decît influenţa fenomenelor sociale ; şi este evident că clasele, avînd interese contrare, fenomenele sociale vor influenţa deosebit două clase cari au interese, moduri de a trăi contrare. Ce rezultă de aicea ? Rezultă că un individ dintr-o clasă, Bran, avînd nevoia cutare, trăind în cutare împrejurări, determinate de clasa din care face parte, înrîuri-rea mediului se va personifica în aceste nevoi şi împrejurări, ba mai mult : orice alt fenomen va fi privit prin prisma acestor fenomene, după cum voi avea ocazie să dovedesc mai departe. Rezultă că alt individ, Stan, din altă clasă, avînd alte nevoi, fiind în alte împrejurări, înrîurirea mediului se va personifica în aceste alte nevoi şi împrejurări. Prin urmare, oglindindu-se în creierul său alte împrejurări, oglindindu-se în creierul său altfel mişcările sociale, viaţa sa sufletească va fi alta decît aceea a lui Bran. Şi cum toţi indivizii din clasa lui Bran sînt înrîuriţî identic de mediul social; iar indivizi din clasa lui Stan de asemenea identic cu Stan, rezultă că psihologia acestor clase e deosebită. La acest rezultat am ajuns, plecînd de la fapte generale la mai particulare, adică pe cale deductivă. Putem dovedi însă aceasta şi pe cale inductivă, plecînd de la fapte concrete, de la fapte observate, la teorie. Adică observînd indivizi din deosebite clase, facîndu-le psihologia, căutînd ce au de comun şi prin ce se deosebesc — făcînd aceste cercetări şi în producţiile beletristice —r găsim că indivizi din aceeaşi clasă au aceeaşi psihologie,, deosebită de psihologia altei clase. Această metodă inductivă vom încerca-o mai departe,, atît pentru a dovedi sigur teza pusă, cît şi pentru a arătă chiar psihologia însăşi a deosebitelor clase — în trăsături generale bineînţeles. Evenimentul literar, nr. 2, 27 dec. 1893, p. 2. înrîurirea artei Că arta are înrîurire, asta nici nu şe poate discuta. Că arta poate avea şi o înrîurire rea, ca şi una bună, astă iarăşi nu mai are nevoie de dovadă. Este însă chestia : care-i înrîurirea artei ? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere ce este un artist. Un artist este un om care, din pricina organizaţiei sale nervoase, simte mai mult decît noi şi are şi puterea de a întrupa în forme alese şi sugestive simţirea sa. Artistul, prin urmare, ne sugerează simţirea sa. Este întrebarea : artistul poate sugera, poate captiva pe oricine ? Poate avea înrîurire asupra oricui ? Desigur că nu, căci pentru ca să-ţi sugereze simţirile sale trebuie ca tu însuţi să fii sugestibil de aceste simţiri, adică să ai o stare sufletească asemănătoare cu a artistului. De aicea nu urmează că trebuie să ai o stare sufletească identică, căci atunci un artist n-ar avea înrîurire asupra nimănui, căci nu sînt doi oameni cu o identică stare sufletească, precum nu sînt doi oameni cu o figură identică. A avea aceeaşi stare sufletească însemnează a avea acelaşi fel general de a simţi, gîndi şi voi. însă cine poate fi sugestibil de simţirile unui artist, cine, cu alte cuvinte, are o viaţă asemănătoare sufletească cu a lui ? Desigur aceia care au trăit şi s-au dezvoltat în şi prin aceleaşi împrejurări sociale ea şi dînsul. Prin urmare, va înrîuri asupra celor din clasa sa, căci numai aceştia vor fi sugestibili de simţirea sa. Se înţelege că aicea nu-i vorba de aparţinereâ, de fapt numai, la o clasă oarecare, dar e destul ca artistul să reprezinte interesele unei clase şi să le întrupeze *. 1 1 Desigur, nimenea nu poate contesta că un geniu sau un artist mare, dînidu-ne descrieri din viaţa reală, poate să ne dea 523 Am văzut asupra cui poate înrîuri un artist şi am ajuns la concluzia că el înrîureşte asupra celor cu aceeaşi simţire ca şi dînsul. Să luăm cîteva exemple. Eminescu place păturei culte. Chipul cum priveşte el amorul, femeia, de pildă, este chipul cum o priveşte această pătură. El, ca şi pătura cultă, doreşte o femeie molatecă, frumoasă, eterică, cu care să steie „pe prispa cea de brazde", cu care să se consoleze de decepţiile vieţii. Inchipuiţi-vă acuma un ţăran, destul de cult ca sâ înţeleagă arta, care munceşte pămîntul 16 ceasuri pe zl şi care nu poate ţine slugi acasă. El va admira pe acel ' artist care va avea ca ideal o femeie voinică, harnică, muncitoare, gospodină. Alt exemplu : Zola, ale cărui romane, în mare parte, sînt cantaridă * tipărită, va plăcea, va fermeca pe burghezi, cari din pricina trîndăviei şi a bogăţiei, făcînd abuzuri sexuale, sînt storşi, dar cari totuşi voiesc cu orice preţ să mai jertfească Venerei — căci trebuie să petreacă; .şi nu va fermeca, nu va avea o influenţă sugestivă asupra unui muncitor care nu-i nici scurs, nici enervat, căci n-a făcut nici abuzuri şi nici nu duce o viaţă trîndavă şi pentru care relaţiile sexuale nu-s singura ocupaţie, dar ceva secundar. Dar arta e o armă admirabilă în lupta de clase, şi ca atare înrîurirea ei este foarte însemnată, de aceea voi mai aduce cîteva pilde. nişte tablouri &tît de adevărate, nişte imagini atît de vii şi puternice, ca dînsele să poată avea o înrîurire enormă chiar asupra claselor vrăjmaşe celei din care a ieşit autorul şi aceasta chiar fără voinţa lui şi contra explicărilor şi teoriilor, pe care el le construieşte asupra acestor scrieri şi tablouri. Cînd, de pildă, Caragiale ne dă în Scrisoarea pierdută tablouri atît de adevărate de corupţie şi descompunere din viaţa politică a „tinerei, dar putredei noastre burghezii11, aceste tablouri vor găsi răsunet în inima păturii muncitoare, ce se deşteaptă la o viaţă conştientă, eu toate grimasele reacţionare ale lui Caragiale. Fireşte acestea, se referă la acele lucrări mari, în care se reflectează viaţa reală aşa cum este, iar simţirile şi tendinţele autorului nu formează fondul lucrării, ci nişte accesorii sau apendice pe care noi uşor le putem deosebi sau despărţi. în asemenea cazuri,- forţa de pătrundere şi impresionabilitatea artistică îl stăpînesc pe autor1 fără voia lui, şi fac ca tablourile şi imaginile date de el să crească peste marginile năzuinţelor lui personale. Aceasta însă nu rontraz'ke cele;., zise mai sus şi nu însamnă că arte poate împăca clasele. Dar despre aceasta, altă dată. * Afrodisiac. 524 Aşa, aceste romane ale lui Zola sînt, chiar fără s-o vrea el, o anmă teribilă împotriva burgheziei, căci, contribuind la putrezirea şi degradarea ei morală şi chiar fiziologică, îi grăbeşte pieirea : burghezii însăşi contribuie la căderea lor, lucru dealtmintrelea simplu şi întocmai ca în domeniul economic, unde tot ei îşi apropie pieirea prin concentrarea bogăţiilor şi perfecţionarea maşinis-mului. Alt exemplu : un artist socialist, un proletar, dînd o formă sugestivă simţirilor şi dorinţelor proletare, va îmbărbăta pe tovarăşii săi şi va contribui la apropierea ţelului. Prin urmare, arta e o armă de clasă şi anume : Arta unei clase care piere e o armă contra sa însăşi, căci îi grăbeşte descompunerea morală. Arta unei clase care se ridică măreşte forţa şi încrederea acestei clase, pe de o parte, iar pe de alta, vîră groază în inima clasei care piere. Căci nu degeaba toate căile duc la Roma1. Evenimentul literar, nr. 9, 1894, p. 1 1 însă asta nu înseninează că arta nu poate fi dăunătoare clasei care se ridică, cum de pildă arta care — enervîndu-le şi depravîndu-le — împiedică elementele mai tinere şi mai oneste din păturile burgheze să intre în interesele muncitorilor; sau arta oare aţîţă în clasele muncitoare instinctele rele, făcînd apologia crimelor, hoţiei etc. Originalitatea formei Cînd vorbim despre formă nu trebuie să ne închipuim că avem a face cu ceva existent de sine, că ar fi o deosebire obiectivă între formă şi fond, căci atunci am face o mare greşeală, aim cădea în metafizică. Deosebirea între formă şi fond e mai mult o deosebire logică, menită. a ne uşura analiza în chestiile de estetică. Din punctul de vedere obiectiv, ea nu există, căci o bucată literară, o poezie, de pildă, nu-i altăceva deeît exprimarea unei stări sufleteşti,, iar o stare sufletească exprimată e un fenomen pe care îl putem descompune numai din punctul de vedere logic, dar. nu-1 putem, în mod obiectiv, tăia în două, în formă şi fond, căci una fără alta nu pot exista şi nimeni n-a văzut nici formă, nici fond separate. Ceea ce noi numim formă e chipul de a exprima cutare sau cutare stare sufletească, cu alte cuvinte, chipul în care se manifestează în afară o stare sufletească oarecare... Dacă este aşa, atunci e evident că între ceea ce numim formă şi între fond există o legătură, un paralelism perfect, că orice stare sufletească îşi are şi forma sa corespunzătoare. Aceasta e aşa de adevărat încît, dacă analizezi o poezie, vezi imediat că măsura, ritmul se schimbă necontenit, după cum se schimbă şi starea sufletească. Luaţi Satira a IV-a a lui Eminescu şi veţi vedea că la început, unde ni se descrie o sară admirabilă, liniştită, ritmul e şi el lin ; mai apoi, cînd ni se descriu convorbirile amoroase şi pătimaşe, ritmul e şi el repede, neînfrînat. .. . Este sigur că Eminescu nu ş-a gîndit să întrebuinţeze anume aceste variaţii de ritm, ci ele au ieşit inconştient, pefttru că aşa cereau stările sufleteşti corespunzătoare. Şi dacă în aceeaşi poezie forma variază paralel cu fondul, adică, dacă în aceeaşi poezie nuanţele de Stări 526 sufleteşti se manifestează fiecare aşa cum este, apoi e învederat că un temperament, un poet al căruia suflet e o combinaţie de stări sufleteşti deosebite de ale altor poeţi va trebui numaidecît să-şi aibă forma sa deosebită, corespunzătoare cu felul stărilor sale sufleteşti. Vorbesc, bineînţeles, de un poet sincer, adică de un poet care toarnă în versuri simţirea sa fără. nici o meşteşugire, fără nici un calcul. Un asemenea poet nu va putea împrumuta forma, căci sentimentele şi ideile fiind izvorîte din propria-i personalitate, nefiind calculate, cîntărite, căutate, se vor manifesta conform cu ele înseşi, deci într-o formă proprie. i Aceasta nu este o concluzie căpătată numai prin deducţii, ea concordează perfect cu realitatea. Dacă luăm poezia noastră cea mai de dincoace, vom observa că cele spuse mai sus se ilustrează perfect. Eminescu a fost un mare poet, el a avut un temperament puternic, a fost de o sinceritate fără samăn, n-a meşteşugit, n-a calculat — şi Eminescu a venit cu o formă nouă, forma corespunzătoare temperamentului său. După Eminescu, în timp şi în valoare, cităm pe Beldieeanu şi Coşbuc, care au venit de asemenea cu o formă proprie. 'Intre Eminescu şi aceştia, din punctul de vedere cronologic, mai avem şi alţi poeţi de talent, cari n-au adus o formă proprie. Aceasta însă nu răstoarnă întru nimica cele spuse de noi mai sus, dimpotrivă, atunci cînd vom arăta gradul talentului lor, în ce constă el, şi cauzele lipsei de formă originală la ei, atunci, zic, se va vedea că, departe de a restaura, această lipsă de formă originală întăreşte şi întregeşte cele spuse de noi mai sus. Dar despre această chestie, în alt număr. Evenimentul literar nr. 39, 1694, p. 1 împrumutarea formei In originalitatea formei din numărul trecut am spus că împrumutarea formei nu e un fenomen ce ar răsturna explicaţia noastră în privinţa legăturii dintre formă şi fond, dar că, dimpotrivă, această împrumutare întăreşte încă această explicaţie. Pentru a vedea aceasta, vom analiza eminescianismul şi, arătînd pricinile lui, vom înţelege de ce împrumutarea formei nu răstoarnă cele spuse de noi în articolul trecut. Eminescianii sînt de două feluri : cei fără talent şi cei cu talent. Acei cari nu-s poeţi, adică simplii muritori, nu zic că nu vor fi simţind nimica, căci toţi oamenii simt mai mult ori mai puţin şi toţi au simţinuntul frumosului, dar simţirea lor n-atinge gradul acela, de la care ■ mai în sus începe a fi poet cineva. Toţi simţim, dar nu toţi simţim aşa de tare ca să putem fi poeţi. Aceşti poeţi eminesciani, fără darul poeziei, cetind pe Eminescu şi găsind într-însul expresia tendinţelor şl simţămintelor lor, devin admiratorii marelui poet, fireşte. Pană aicea ajungem toţi. Insă unora dintre noi, muritori de rînd, ne vine şi nouă gustul să facem poezii, şi cum Eminescu a întrupat aşa de frumos tot ceea ce am putea spune noi, începem să parafrazăm bucăţi de ale lui, şi iată-ne poeţi! Aşa că nu numai cuvîntul e de vină — cum cred unii —, adică nu numai muzica eminesciană e aceea care robeşte pe aceşti tineri, ci şi fondul. Căci dacă ar fi vorba numai de cuvînt, atunci n-am putea explica eminescianismul, pentru că cuvinte au mai avut şi alţi poeţi, nu numai Eminescu... Se pare că-i la mijloc domnia cuvîntului numai, pentru că aceşti eminesciani nu spun nimica decît cuvinte, chiar cînd parafrazează pe Eminescu ; însă pricina emineseianismului nu-i pur şi simplu cuvîntul. 528 Şi — observ în treacăt — în această domnie nu numai a cuvîntului, ci şi a fondului, găsim noi un argument puternic şi hotărâtor pentru explicarea socială a poeziei lui Eminescu — această putere a fondului lui asupra tinerimii vine de acolo că el a întrupat aspiraţiile şi simţirile unei întregi pături, pe care apoi a robit-o sieşi. Din cele zise mai sus vedem clar că această specie de eminesciani luînd fondul iau şi forma corespunzătoare, deci pănă aicea nu se contrazic întru nimica cele spuse de noi în articolul trecut, ci tocmai se întăresc. Avem însă o altă specie de eminesciani, eminesciani talentaţi, adică temperamente poetice. Dacă cercetăm lucrările acestora, atunci vedem că fondul lor, ceea ce simt ei, deşi mai mult sau mai puţin original, e însă tot de soiul simţirei lui Eminescu, cu alte cuvinte, sufletul acestor poeţi e un rezultat în acelaşi chip al aceloraşi împrejurări sociale. Dacă aceşti poeţi ar trăi fără să se cunoască unul pe altul şi fără să fi cetit pe Eminescu, este evident că ei ar fi întrupat simţirea lor fiecare într-o formă proprie : poetul A în forma X, poetul B în forma Y etc. ... însă, fiindcă ei toţi au cunoscut pe Eminescu, au căzut jertfe lui, pentru că ei au găsit la dînsul o formă, care pe lîngă că e superioară formei ce ar fi creat-o ei, dar încă şi perfect corespunzătoare cu sentimentele lor, căci, cum am spus, aceste sentimente sînt de soiul celor ale lui Eminescu. Acest fenomen — împrumutarea formei — este foarte natural şi simplu : cînd vrai să întrupezi ceva într-o formă frumoasă, dacă un lucru de soiul acestui ceva a fost întrupat de un altul mai mare decît tine, numaideeît îţi va veni în gînd chipul, mijloacele cu care cel mai mare decît tine a exprimat lucrul asămănător cu acel ceva al tău, şi atunci vei împrumuta forma, chipul de exprimare al celui mai mare decît tine. Aşa că, un poet care simte ca şi Eminescu ar trebui şă aibă temperamentul foarte puternic, adică să fie un poet mai mare decît Eminescu sau cît dînsul, ca să poate avea o formă proprie. Altmintrelea, dacă are o forţă mai mică, nu va putea fi independent, va trebui să cadă rob lui Eminescu — cum se şi întîmplă. Un poet, însă, care are alt fel de lume sufletească, cum e Coşbuc ori Beldi-ceanu, n-are nevoie, pentru a avea o formă proprie, să fie 529 de talia lui Eminescu — deosebirea de fond îi garantează originalitatea formei. Din aceste cîteva cuvinte de mai sus se vede bine că împrumutarea formei nu contrazice ideea expusă de noi în numărul trecut că : orice fond îşi are şi forma corespunzătoare, căci, după analiza de mai sus, vedem că fondul emineseianilor nu-i deosebit, că ei împreună au un fond, ca să zic aşa, colectiv, a cărui formă e a celui mai talentat, a lui Eminescu. Pentru a încheia, vom rezuma ambele articole : O lucrare literară, din punctul de vedere psihologic, e exprimarea unei stări sufleteşti. Cum e starea sufletească e şi forma. Un temperament sincer, puternic, deosebit de alte temperamente, va avea o formă originală. Un temperament mai slab va împrumuta forma simţirilor sale de la un alt temperament mai puternic, asemănător, care a găsit cea mai frumoasă formă pentru felul de simţire al acestui fel de temperamente... Evenimentul literar, nr. 30, 1804, p. 1 De ce ne batem ?... Intr-un frumos articol din Adevărul literar, d. Bacalbaşa se întreabă care e pricina că scriitorii se luptă necontenit între dînşii. „E curios, spune d. Bacalbaşa, ori de cîte ori ne agităm, n-o facem decît pentru a polemiza între noi". Şi pricina acestei lupte d. Bacalbaşa o găseşte în faptul că n-avem „cercuri literare'4, în cari scriitorii să se deprindă a se cunoaşte şi a-şi dezvolta aşa-numitul L’esprit de corps. „Fără îndoială, ne spune d-sa, una: din cauzele de căpetenie ale acestei stări ridicole e lipsa desăvîrşită de cercuri literare". Chestia pusă de d-nul Bacalbaşa e însemnată. Răspunsul domniei-sale însă nu ne mulţumeşte. Nu ne mulţumeşte chiar de la început, pentru că însuşi metodul, procedarea logică e viţioasă. Şi iată de ce: cînd ai un fenomen a şi voieşti să-i găseşti pricina, atunci trebuie să cauţi, prin una din procedările logice, un alt fenomen anterior existent, b de pildă. Va să zică, trebuie să cauţi pricina în ceva anterior şi existent, şi nu în neeXistenţa unui fenomen. Dar d-nul Bacalbaşa nu face aşa. D-sa nu se întreabă ce lucru împinge pe scriitori să se hărţu-iască, d-sa se întreabă ce lucru îi împiedecă de a nu se hărţui;. D-sa se întreabă ce lucru lipseşte de se hărţuiesc ei. Este însă evident că un fenomen, o mişcare se produce de altă mişcare anterioară, şi nu de lipsa unei mişcări, căci lipsa unei mişcări nu poate produce o mişcare. Dacă d-nul Bacalbaşa ar fi respectat această lege a cugetărei, atunci ar fi procedat astfel: ar fi privit fenomenul ce-1 analizează, adică lupta, şi ar fi căutat ce fenomen se. ascunde în dosul acestei lupte ; şi nu ar fi căutat ce fenomen nu se ascunde în dosul ei. Să presupunem, pentru moment, că „cercurile" ar înlătura această luptă. Ce urmează de aicea ? Urmează că ele sîrit un leac sau o măsură preventivă, urmează că 531 temperamentul scriitorilor prin natura lui e bătăios. Dar tocmai aici e chestia : pentru ce, prin natura sa, temperamentul scriitorilor e bătăios, şi nu altmintrelea ? Prin urmare, repet încă o dată, trebuie să căutăm fenomenul anterior şi pozitiv, care pricinuieşte acest fel de temperament, trebuie să căutăm ce ne face pe noi să ne batem ; trebuie să căutăm oe lucru există care ne împinge la asta, şi nu să căutăm ce lucru nu există care... ne împinge la luptă. D. Bacalbaşa face ca şi cineva care ar spune că pricina umezelii pămîntului din săptămîna asta e că nu bate vîntul. Este evident că vîntul ar usca pămîntul, dar nu din pricina lipsei vîntului e umed pămîntul. Şi, după cum cel ce ar da această explicaţie umezelii ar face o tautologie, căci, în definitiv, el n-ar spune decît că : pămîntul e umed, fiindcă umezeala nu dispare; tot aşa şi d-nul Bacalbaşa nu face decît o pură tautologie, căci, cînd domnia-sa ne spune că pricina luptei e lipsa de cercuri, nu ne spune decît că pricina luptei e că nu-i găsim o stăvilire, deci nu ne spune decît că : pricina luptei e că ne mai luptăm încă. Aşadară, chiar de la început, din însuşi modul cum procedează d. Bacalbaşa, vedem că nu va putea da de pricina stării pe care o analizează, căci aşa cum pune domnia-sa chestia, nici nu se poate discuta, nici nu poate fi vorba de a cerceta dacă ceea ce numeşte domnia-sa cauză e sau nu adevărata cauză, căci „cercurile" şi „lupta", din chipul cum le pune domnia-sa, nu pot avea, nici în formă, vreun raport de succesiune cauzală. Cum ai să analizezi dacă lipsa unui lucru poate sau nu poate fi cauza altui lucru. Dacă d. Bacalbaşa ne-ar fi pus drept cauză un lucru existent, pozitiv, dacă ar fi spus că pricina luptei e gulf-stream, cu toată extravaganţa faptului, tot ai putea discuta dacă gulf-stream e sau nu e cauza, pentru că gulf-stream îndeplineşte condiţiile de a fi un lucru anterior şi existent luptei... Dacă „cercurile" nu pot avea loc cînd vorbim despre cauze, atunci poate că ele sînt cel puţin un leac al acestei lupte ? Dar la această întrebare nu putem răspunde decît după ce vom fi cercetat pricina acestei lupte. Evenimentul literar, nr. 30, 1894, p. 1 între scriitori... Care e pricina că scriitorii se bat intre dînşii ? Să-i luăm pe categorii. Pentru ce se bat ziariştii ? Foarte simplu — explicaţia e un adevăr â la Palisse —, pentru că ei reprezintă interesul de clasă al diferitelor partide. Şi dacă interesele acestea sînt antagonice, în luptă, este evident că şi reprezentanţii acestor interese, ziariştii, vor fi în luptă, şi nu vor cruţa nici un mijloc care li se va părea folositor acestui război. Dar lupta aceasta nu se dă numai între ziarişti, ea se dă şi între ceilalţi scriitori... Care să fie pricina? Pentru ce nu s-ar mărgini ei la o lucrare constructivă şi s-ar apuca de distrus ? Mai întîi, putem răspunde că orice lucrare constructivă, în ştiinţă, presupune şi una distructivă : cînd vrai să explici un lucru, trebuie numaidecît să răstorni toate celelalte explicaţii ce s-au dat acestui lucru, deci trebuie să faci polemică... Atunci fiecare luptător îşi cîştigă partizani, şi taberele încep lupta... Iată dar că pricina luptei o găsim în deosebirea concepţiilor despre fenomenele înconjurătoare. Pentru a analiza mai departe această luptă, să vedem ce pricinuieşte, în diferite ramuri, această deosebire de concepţii. Pentru aceasta să împărţim fenomenele în două grupe, în fenomene sociale şi nesOciale. Vom înţelege imediat de ce le-am împărţit aşa. Ştiinţele cari se ocupă cu grupa întâia, precum economia politică, morala, estetica etc., sînt influenţate, mai mult, sînt condiţionate de interesul de clasă al aceluia care se ocupă cu fenomenele ce fac obiectul acestor ştiinţi. Se ştie cum interesul de clasă îmbracă forme filozofice, religioase etc. ... Dacă este aşa, apoi deosebirea concepţiilor în această ramură vine din deosebirea inte- 533 resului de clasă, sau din deosebirea cum vede fiecare interesul clasei ce o reprezintă, sau încă din deosebirea cum se manifestează In fiecare interesul de clasă. Acuma înţelegem uşor că în dosul luptelor dintre taberile ce se ocupă cu această ramură se ascunde interesul de clasă. Şi aceste lupte vor fi mai mult sau mai puţin crîncene, după icum va fi şi lupţa între interesele pe cari scriitorii le reprezintă. Ştiinţele cari se ocupă cu grupa a doua de fenomene, adecă explicările fenomenelor nesociale, sînt şi ele, nu-i vorbă, influenţate de interesul de clasă. Se ştie cum teoria lui Malthus a sugerat lui Darwin teoria sa, şi teoria Iui Malthus e izvorîtă din interesul de clasă burghez. Dar, în genere, putem spune că în aceste explicări, în ştiinţa' fenomenelor nesociale, nu se amestecă nici un interes utilitar imediat. Aici luptele sînt produse de deosebirile de concepţii, cari n-au alt ţel decît adevărul pur. Fiind astfel, luptele au toată şansa să fie parlamentare, liniştite... Insă nici aicea nu se prea întîmplă această, pentru că sufletul omului din epoca noastră e foarte individualist — şi aceasta tot din pricina antagonismului şi luptelor dintre clase —, ceea ce face ca să vedem în orice om un duşman, şi mai ales cînd avem ceva de împărţit cu el; şi nu se prea întîmplă şi pentru aceea că între combatanţi există diferite „griefs“ * sociale, străine de chestie poate, dar care se amestecă fără voie: pe un ton mult mai obiectiv discut cu Bacalbaşa, care-i din clasa mea, decît aş discuta cu prinţul Gr. Sturdza ** despre univers şi geometrie... Ni se va spune însă — ba chiar d. Bacalbaşa o spune în articolul său Cercurile literare — că lupta aceasta se petrece, în cea mai mare parte, în sinul unei şi aceleiaşi clase : pătura cultă, proletariatul intelectual... Pătura cultă însă nu-i clasă care trăieşte prin sine. Ea e o clasă de mercenari cari se bagă în slujba altor clase. Ea e clasa din care celelalte îşi recrutează apărători, luptători. Deci lupta între fracţiile păturei culte revine tot la lupta între interesele antagonice ale diferitelor clase. * Foc, plîngeri, păsuri. ** Grlgore Sturdza (1831'—19*011), zis şi beizadea Viţică, autor al lucrării Legile fundamentale ale Universului (1894). , . 534 Dar se văd şi oameni culţi, inteligenţi, cari se luptă între dînşii fără ca lupta aceasta să aibă în dosul ei căutarea adevărului pur sau interesul unei clase. Cum se explică aceasta ? Foarte simplu. Dacă nu-i la mijloc căutarea adevărului, sau interesul de clasă, atunci — afară de nebunie — nu mai rămîne decît interesul personal. Dar cum se poate ca interesul personal să se iţească într-o discuţie despre planeta Venus, de pildă ? Se poate foarte bine. Pentru că ştiinţa, arta au ajuns să aibă şi ele un caracter mercantil, au fost şi ele înjosite, în societatea în care tonul e dat de negustorii de secară şi băuturi spirtoase, au fost înjosite pănă acolo, incit cineva, pe spinarea lui Venus, se poate sui sus, poate înlătura un adversar, poate face parale... Am văzut pricinile luptei, am văzut că nu lipsa cercurilor literare e pricina. Spuneam în articolul precedent că dacă „cercurile* nu pot fi discutate eînd căutăm pricina luptei acesteia, ele pot fi discutate dacă le privim ca un leac al luptei... Acuma putem răspunde la întrebarea dacă ele pot avea măcar acest rol. Ei bine, ele nu pot fi de nici un leac, căci lupta între clase, sau lupta între indivizi, care-i un rezultat al luptei între clase, lupta aceasta nu poate avea leac. Leacul luptei între clase este... dispariţia lor. Cercurile pot, cel mult, să sporească activitatea celor ce gîndesc la fel şi tind către acelaşi ţel, sau a acelora ce urmăresc adevărul pur, fără nici o preocupare — conştientă sau inconştientă — de interes egoist material. Ele nu pot împiedeca luptele. Evenimentul literar, nr. 40, 1804, p. 1 «Iubita» de Traian Demetrescu (NOTE ŞI IMPRESII) Am cetit cu toţii cum că : „în curând va apare Iubita, roman de Traian Demetrescu", sau că : „A apărut romanul «Iubita»..." Roman !... Ce este un roman ? Un roman este, după noi, o bucată de artă în care ni se descrie o epocă socială, cum e Război şi pace, de pildă, în care Tolstoi ne descrie societatea rusească de la începutul veacului nostru ; în care ni se descrie o clasă socială, cum e UArgent, unde Zola ne arată marea finanţă. de subt imperiul al doilea ; în care ni se descrie un caz psihologic, cum e La Bete humaine, în care Zola ne descrie un caz curios de psihiatrie... în toate aceste feluri se cere un lucru : ca autorul să ne dea acţiuni, în raport eu caracterul care le produce şi cu societatea în care se produc... Cînd am zis mai sus că un roman ne dă o epocă sau o clasă, asta însamnă că el ne dă o bucată complectă, de sine stătătoare pănă la un punct, din viaţa generală. O parte, un episod dintr-o asemenea bucată complectă e o nuvelă. De pildă, dacă din UArgent vom lua cîteva pagini, în care ni se descriu cîteva ceasuri de bursă, atunci avem o nuvelă — toate daraverile însă ale marei finanţe formează romanul. Tot aşa şi cînd fondul e un caz psihologic. Dacă arăţi cum s-a produs acest caz, cum evoluează el din cauza mediului în care se dezvoltă, ce înrîurire are el asupra celor ce-1 înconjoară, atunci ai un roman. Dacă vei lua numai o întîmplare din viaţa individului (eroului romanului), numai una din atingerile sale cu societatea, vei avea o nuvelă : luaţi scena dintre Jacques şi fata cantonistului, din La Bete humaine, şi veţi avea o nuvelă... Prin urmare, ştim ce este o nuvelă : o nuvelă este o parte mică, dar totuşi complectă, ruptă dintr-o viaţa întreagă. 536 Ce este Iubita ? Traian Demetrescu ne-a dat pe Cor-besou (şi titlul romanului ar fi trebuit să fie Corbescu), cte la începutul vieţii sale, pînă ce cade zdrobit de împrejurări. Deci subiectul e de roman. Dar, în realitate, nu ne dă decît o parte a vieţii lui Corbescu -— o fîşie a acestei vieţi — şi-l pune foarte puţin în atingere cu condiţiile vieţii... Deci Iubita nu ne dă nici un tip complect, o viaţă complectă, nici o parte complectă din această viaţă... Iată de ce cred că Iubita nu-i nici roman, nici nuvelă... Dar atunci ce e ? Este una din multele bucăţi scrise la noi cu subiect de roman, fără a fi nimica... Observ, în treacăt, că în literatura noastră, autorii, chiar cînd voiesc să facă nuvele, iau subiecte de romane, prea lungi, şi aceasta e o dovadă de lipsă de talent, e neputinţa de a pătrunde în adîncimea fenomenelor sufleteşti şi sociale. Spiritul, neputînd pătrunde în adîncime, alunecă la suprafaţă pe o întindere mai mare. Corbescu, ca şi Maria — iubita — nu-s tipuri vii. Ei nu trăiesc. Traian Demetrescu n-a evocat viaţă prin personajele sale. Aţi cetit Război şi pace ? Dacă aţi cetit, gîndiţi-vă la Napoleon... Tolstoi ni-1 descrie în 10 rîn-duri... După ce închizi cartea şi te gîndeşti la Napoleon al lui Tolstoi, îl vezi. Vezi un om care trăieşte* îl ai dinainte, cu mutra, cu trupul, cu caracterul, cu inteligenţa, cu glasul, cu ticurile sale... Acuma înţelegeţi ce vreau să zic cînd spun că Corbescu şi Maria nu trăiesc... Dacă Corbescu nu trăieşte, dacă nu-1 vedem clar, dacă e un tip nehotărît, vaporos, nesesizabil, totuşi îl putem cunoaşte din ce familie este... eu îl cunosc de mult: i-am văzut sufletul în Intim... Iubita e o operă personalistă. Personalismul autorilor noştri, neputinţa de a suge viaţa din afară, de a se pune în locul altuia, împrumutarea propriului suflet la eroii lor — ba şi florilor, lunei, stelelor etc. —, e vădit aceea. E atît de puternic, de dominant, încît chiar Maria, în loc să fie o fiinţă deosebită, altceva decît Corbescu, decît autorul, e şi ea un Corbescu, are şi ea sufletul eroului lui Intim. Corbescu şi Maria ni-s daţi numai în una din manifestările vieţii lor: în amor. Personalitatea autorului se manifestă prin partea cea mai puternică a personalităţii lor. Acest lucru nu-i ceva întîmplător; aproape toţi literaţii noştri fac tot aşa. Dan, operă personalistă, autobio- 537 grafie, are acelaşi caracter. Amorul este partea principală în viaţa „proletarilor intelectuali44, este covîrşitoare, partea singur interesantă. Desigur că pricina însemnată a acestui fenomen este — în ordinea socială — lipsa de orice alt sprijin moral în viaţă decît femeia, iar în ordinea fiziologică, nevroza de care suferă acest proletariat, dezechilibrul între facultăţile sufleteşti, predominarea sensibilităţii... Aceste pricini ne explică şi anormalitatea acestui amor. Cum iei amorul dintre Conbescu şi Maria ? Dar, după ce am spus că ei nu-s tipuri vii, putem vorbi despre amorul lor ? Putem, pentru că cu toate că cele ce se petrec între dînşii nu corespund cu realitatea, cu toate că la o îndemnare a Măriei, de pildă, Corbescu nu răspunde exact în raport cu situaţia dată, totuşi din scenele date, din convorbirile lor, le putem vedea felul amorului. Autorul se necăjeşte să ne arate că amorul lor e un amor omenesc, mai ales omenesc, o comunitate de suflet, o legătură mai mult sufletească... Am arătat că o asemănare sufletească perfectă există între Corbescu şi Maria, dar amorul lor n-are, cu toate acestea, elementul ideal, sufletesc, e un amor de nervi, pur şi simplu. Şi asta se vede din o mulţime de fapte, cum de pildă din cugetarea lui Corbescu când se întreabă : cum să iubească pe o femeie ce-i arătase prietenie ?... Ce antiteză între amor şi prietenie !... Intre amor şi legăturile pur sufleteşti, pur omeneşti!... Iar cînd Corbescu o ştie pe Maria că-i o canalie care s-a vîndut, după porunca tatălui său, lui Dorescu, el tot spune că Maria, dacă ar fi mers cu dînsul, îi făcea viaţa un ideal. Dacă Dorescu nu s-ar fi prezentat şi dacă Maria ar fi mers după Corbescu, această Mărie era mai mult sau mai puţin decît o Mărie care e capabilă să se vîndă unui Dorescu ?... Dar amorul dintre Corbescu şi Maria e şi anormal şi pur anormal. Cînd îşi fac „declaraţia44, fac nişte lucruri extravagante. Ei nu-şi vorbesc de dragoste cu vorbe ieşite din focul unei dragoste normale, ei fac filozofie pesimistă : Maria se gîndea mai mult la sensul real (?) al unei frunze căzute decît la clişeele de fericire. Oamenii, zice Maria în fierbinţeala amorului, sînt copii ce n-au înţeles că viaţa-i durere.^ etc..., etc..., Şi, în mijlocul acestui verbiaj pesimist şi otrăvitor, versurile sănătoase, optimiste, rîzătoare ale lui Eminescu : 538 Ce priveşti zîmbind în unde ? Eşti frumoasă, se-nţelege !, spuse — deşi nu' rimează cu sensul real al frunzelor şi cu durerea, vieţii etc. Măriei — de Corbescu, îţi par ca o lumină dumnezeiască... Şi acest amor anormal e foarte firesc între aceşti doi oameni : Corbescu născut în urma unei spaime grozave de mîne-sa şi care toată viaţa face lucruri contradictorii; şi Maria o semiisterică. Pentru Corbescu spaima mîne-si e de prisos, e un lux... El, după cit îl ştim din Intim,*, e anormal din pricini sociale... Mie unuia nu-mi place Corbescu, sau mai precis — Corbescu netrăind, cum am arătat — nu-mi plac faptele, sentimentele şi gândirile grupate sub firma Corbescu. Nu-mi plac poate şi pentru aceea că poate privindu-le colectiv nu-mi dau un om viu — şi în artă, ca şi în natură, lipsa de viaţă, zice Guyau **, mi-i antipatică... Dar nu-mi plac faptele, simţirile, gândirile lui Corbescu şi din pricina lor însele. Nu-mi place Corbescu cînd se duce să ţie o conferinţă la un club socialist. Tînărul acesta prea mult gîndeşte la sine însuşi, prea e plin de sine însuşi, prea mult face din publicul auditoriu un cadru al triumfului său... El nu se duce la club, s-arată la club. Nu-mi place tînărul acesta, pentru că el, conferenţiarul socialist, „copilul sărac şi sceptic al plebei44, se duce să petreacă la domnul Cerbureanu, pe care, nu-i vorbă, Traian Deme-trescu are grijă să ni-1 arate ca pe un om de treabă, dar în realitate — chiar dacă autorul ne dă tip real, şi asta-i o chestie — nu reuşeşte să ni-1 prezinte decât ca pe. un veritabil şi de rasă „porc în sine44, cum a zis cineva aşa de potrivit despre asemenea Cerbureni... Nu-mi place tînărul acesta, care suferă serios de boala amorului — nu de amor, care probabil e un lucru bun, dar o boală a lui, care nu-i lucru bun. Nu-mi place pentru că face prea multă filozofie. Filozofia, ca orice lucru, chiar cînd e bună, strică, dacă-i prea multă, peste măsură... dar încă filozofia * C. Vraja, Psihologia de clasă (Intim), în Evenimentul literar, din 10, 23 şi 31 ianuarie 1894. ** J. M. Guyau, Les Problemes de VEsthetique contempo-raine, Paris, Felix Alean. 539 şi filozofia lui Corbescu !... In Iubita toţi filozofează : o adevărată academie... Nu-mi place Corbescu pentru că-i nesociabil. Apoi pentru că lui, socialistul de la club, i se pare că iubirea lui pentru cucoana Măria e umilitoare pentru această din urmă doamnă, căci vine prea de jos... Nu-mi place tînărul acesta pentru că, cetind o carte de igienă, se lasă de amorul „platonic" pentru a cunoaşte femeile care-şi tarifează sărutările şi femeile altora... Un tînăr, aproape copil, care strică o casă, care se ţine cu cinism de femeile altora, un asemenea tînăr nu-mi place... Traian Demetreseu explică uşurătatea femeilor măritate, cu care trăise Corbescu, prin influenţa romanelor senzaţionale. Nu zic, romanele aceste au o influenţă rea... Dar pentru a avea această influenţă trebuie să găsească un teren priincios... Femeile se mărită, în . genere, fără ca la mijloc să fie amor. Se mărită ca să-şi facă o carieră. Deci e foarte uşor de înţeles pentru ce cşută alţi bărbaţi, cu care să simtă bucuriile amorului... Tot din pricina acestei sete de ideal, de amor, lor le plac şi romanele senzaţionale, unde găsesc întrupat idealul lor. Dar chiar femeile care se mărită din iubire, în cele mâi multe cazuri' ajung în stări sufleteşti analoâge. O femeie se mărită. Face copii, nouă luni poartă o sarcină supărătoare, veşnic bolnavă, creşte copii, pierde nopţi ogoindu-le plînsul, îs' bolnavi..., alt chin : în sfîrşit, o stare aşa încît chestia femeii, desigur, va fi una din cel mai grozave chestii, după ce se va rezolva chestiunea socială... Fiind starea femeii aşa de rea, aşa de plicticoasă, este foarte firesc lucru ca să le strălucească, într-o bună dimineaţă, în cap, ideea, dorul vag de o viaţă liberă, o viaţă de iubire ideală, nouă,, un amant... lucruri toate cu totul dimpotrivă chinurilor şi plictiselei „casnice"... S-au văzut femei cinstite pănă la capăt care să invidieze pe femeile şemi-cocote... O pildă admirabilă despre starea sufletească a unei femei cinstite, împovorate de griji casnice şi de copii, ne-o dă Tolstoi în Anna Karenina. Vorbesc despre reacţiile Dolyei, femeia lui Oblonski, Ea se gîndeşte la starea supărătoare a sarcinei, la chinurile cu copii mici, la educaţia lor, la frumuseţea ei pierdută din pricina sarcinilor şi vegherilor, la viaţa ei prozaică... „Dacă m-aş fi despărţit de Stiva ? Cine. ştie ? Aş fi putut începe traiul, să iubesc, să fiu iubită. Şi romanele cele mai pasionate, cele mai minunate îi trecură prin cap", zice Tolstoi. „Ana a 540 avut dreptate (să-şi lase bărbatul), ea este fericită, ea face fericire altuia ; trebuie să fie frumoasă... Un surîs trecu pe buzele Dolyei, urmînd cu gîndul un roman asemenea celui al Anei, a cărei eroină ar fi ea..." Uşurătatea, ca şi căutarea romanelor pipărate sînt efecte simultane ale unui fenomen adine social, unul din acele fenomene care vor forma o problemă foarte greu de dezlegat. Corbescu, în declaraţiile sale de amor, îi spune Măriei despre relaţiile cu femeile, de cari am vorbit mai sus. Nu vreau să vorbesc aici despre aceea dacă e bine sau nu să destăinuieşti unei iubite asemenea lucruri. Ar fi multe argumente pro şi contra. Ceea despre ce vreau să vorbesc este faptul că lui Corbescu i se pare că acele relaţii cu femeile pierdute n-au avut nici o înrîurire rea asupra sufletului său, că nu i-au răpit nimica din puterea de-a iubi şi că nici Măriei nu-i pot face o impresie rea. Dar Corbescu greşeşte, căci orice relaţie cu orice femeie îţi răpeşte o parte din sufletul tău, şi din partea cea mai curată şi mai sfîntă a sufletului. „Un lambeau de toi meme est pourtant reste lâ", zice Eduard Pailleron * (Amours et Haines: Celles-lă), şi lă acesta înseamnă femeile pierdute, cu cari ai aface. Şi cînd o parte din tine a „rămas" la orice femeie ce ai în-tîlnit-o în viaţă, desigur că puterea de a iubi s-a micşorat prin toate aceste părţi pierdute şi acest lucru femeia pe care o iubeşti îl simte instinctiv. Şi apoi, orice parte pierdută are de corolar o înrăutăţire, o îndobitocire, cînd femeia eu care ai avut de aface e o femeie pierdută, care-şi „tarifează sărutările"... Iată de ce Corbescu greşeşte cînd crede că viaţa-i din trecut n-are nici o influenţă asupra amorului său cu Maria... Voiesc să fiu înţeles : nu vorbesc aici de partea fiziologică a lucrului ; vorbesc de partea psihologică. Dar nu-mi place nici Maria, căci, pe lîngă altele, de care sufere şi Corbescu, ia samănă prea mult a „femeie română"... Ea care zice că-i aşa de îndrăgostită de Cor-bescu, se lasă a fi dată de tată-său celui dintîi venit, se lasă să fie dată lui Dorescu, împreună cu recolta de pă- * Poet (U83&—'1189©), celebru prin comedia Le monde oii l’on s’ennuie (1881), replică la mai vechea Le monde ou Von s’amuse (1858). 541 puşoi din anul acela... Şi tată-su! Omul acesta bun, Domnul Cerfoureanu ! Pentru dînsul „ consimţămîntul ini-mei e o nebunie44... Dar Corbescu!... Acesta se prăpădeşte, plînge, nu doarme nopţi întregi, şi ■■cînd colo, în urma unor discursuri ridicole ale lui Ariboiu (un purcel în sine acesta), care susţine amorul animalic, care ne vorbeşte despre „anarhismul eurilor“, în urma anarhismurilor acestui Priboiu-Stirner, Corbescu al nostru se ridică teatral şi dă sentinţa : O ! femeile ! femeile !... Dacă ar înţelege ti- nerii că tocmai ele sînt mai puţin vrednice de... Ideal !“... Dixit... Şi iată cum, din pricina Măriei, Corbescu ajunge să lepede cel din urmă respect de femeie şi să le decreteze pe toate vrednice de „amorul animalic44 al junelui Priboiu ! Nu mă pot opri de a pune o întrebare : ce s-a făcut cu socialismul lui Corbescu ? L-am văzut în clubul socialist, dar de atunci nu mai ştim de ce culoare politică e ? Nu-i vorbă, aicea e de vină Traian Demetrescu, care l-a făcut socialist. Bietul Corbescu n-a fost niciodată socialist, căci pentru -el socialismul a rămas „veşnica chestie a pînei44 ! Iubita ca şi Fulga *, ca şi Crima din calea Mogo-şoaiei, ca şi Dan, ca şi cea mai mare parte a prozei noastre, în sfîrşit, are de subiect un tînăr care se îndrăgosteşte şi care iese din această dragoste cum poate şi el. De unde frecvenţa subiectului acestuia ? Foarte simplu. Dacă scriitorii noştri fac numai autobiografii (nu în înţelesul că-şi scriu chiar viaţa, dar năzuinţele, dorinţele, probabilităţile întrevăzute şi dacă în viaţa sufletească a lor amorul e singurul lucru interesant, apoi evident că subiectul operelor lor va fi : un june se amoresează, umblă după ea, o cucereşte, dacă are noroc, nu, dacă n-are noroc... Şi mai adesea n-o cucereşte, căci domnişoarele din lumea mare (toate eroinele acestor scriitori sînt din lumea mare... Ce voiţi, artiştii au gusturi alese !...) sînt cam pretenţioase, din toate punctele de vedere. „Traian Demetrescu, stilist eminent!“... „Traian Demetrescu n-are stil !“ Atîrnă de ce înţelege fiecare prin stil. Sub numele de stil se înţeleg multe, şi Traian Demetrescu are multe calităţi. El ştie să găsească forma * Roman de Gr. H. Grandea (1872). Numeroase reeditări. 542 corespunzătoare fondului, ştie să facă o înlănţuire frumoasă, uşoară şi economică de forţe, găseşte „cuvîntul ce exprimă adevărul"... Am văzut scoase pe o pagină mai multe comparaţii, ca dovadă că Traian Demetrescu face abuz de acest mijloc stilistic... Poate, dar acele comparaţii — am cercetat — au fost adunate de pe două, nu de pe una... Traian Demetrescu are unele observaţii fine, imposibile de fixat fără o mînuire îndemînatecă a stilului... Şi el le fixează artistic. Ce păcat că nu e tot atît de psiholog !... Lumea nouă, Suipl. literar, anul l, nr. 25, p. 1, 2, 28 nov. 1804 Raicu lonescu-Rion Nici acum nu înţeleg încă bine că a murit. Cînd mi s-a spus „c-a murit Raicu", n-am înţeles defel. Pricepeam c-a murit cineva, de asta eram sigur, dar pentru ce Raicu ? Sînt atîţia oameni pe lumea asta, şi sînt o mulţime pe cari îi ştiu de ani de zile, pe care îi văd pe uliţă, şi care n-au murit!... Pentru ce a murit tocmai Raicu ?... Şi totuşi, eu ştiu că el a murit, că el doarme pentru vecie la cimitirul de la Tîrgovişte, dar nu pot simţi lucrul acesta, şi în tot ce gîndesc asta intră ca o notă discordantă. Prietenii mi-au cerut un articolaş despre Raicu, şi mi-au cerut mie, pentru că eu am fost cel mai vechi cunoscut al lui Raicu şi cel mai.bun prieten... Ce să scriu, ce să vă spun ? Sînt lucruri, cari pentru mine au o însemnătate de neînchipuit, iar pentru cetitorii acestui ziar ar fi un prilej de căscat şi plictis !... Spuneţi, vă pasă vouă de Raicu, simţiţi voi că s-a rupt ceva din voi ? Simţiţi voi că o lume de gîndire şi de simţire prietenă vouă s-a stins ? Nu ! Atunci ce să vorbesc cu voi despre Raicu ?... Mai aşteptaţi puţin, să-mi recapăt „spiritul ştiinţific" faţă de Raicu, şi atunci vă voi scrie un articol mai la locul său, mai de samă, adică un articol pedant, pretenţios, savant şi cu sistemă. Pînă atunci să vă spun cine a fost Raicu. S-a născut la 1872, august, în judeţul Tutova, la un sat al cărui nume l-am uitat. Pe urmă s-a dus cu tatăl său la Tăcuta, în judeţul Vaslui, unde a învăţat clasele primare şi... jidoveşte. Liceul l-a făcut la Bîrlad. Universitatea, la Iaşi, unde a învăţat Literele, şi a fost elev al Şcoalei Normale Superioare. A fost întotdeauna un şcolar distins, foarte distins, deşi silinţa şi-o cheltuia cu alte lucruri mai de samă. Dar niciodată nu s-a împăcat cu matematicile şi muzica, la care a rămas necontenit cori- 544 gent (mai cu samă la muzică). Din clasa a V-a era socialist, ateist, materialist, în sfîrşit, un revoltat. Ih Universitate nu s-a prea amestecat în „politica studenţească44, în schimb a fost un soldat muncitor şi disciplinat al partidului socialist. Ţinea discursuri la întrunirile socialiste, conferinţe la Cercul studiilor sociale, scria la Munca, la Critica socială, a colaborat la traducerea Manifestului comunist, a tradus şi alte bucăţi din nemţeşte... Şi după ce s-a dus la Tîrgovişte, a colaborat încă la Munca şi Evenimentul literar. A scris un articol în Lumea nouă literară. Raicu era cel mai simpatic dintre toţi studenţii. Sînt o mulţime de canalii printre cei cari l-au cunoscut; să spuie dacă au avut îndrăzneala să-l urască. Raicu n-avea duşmani personali. El era de-o veselie !... Era aproape înalt, frumos, cu ochii negri, spiritual... ah, ce dureroasă soartă !' să vorbeşti despre cel mai bun prieten : „era, era“... nu mai este ! înainte de a se duce la Tîrgovişte, presupun că s-a îndrăgostit de o fată din Iaşi, căci acuma Raicu se schimbase, umbla singuratec şi recita cu foc ceasuri întregi versurile din Călin : Nu-ţi mai scurge ochii tineri dulci ai ceriului fiaştri, Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri etc. Tu, cu ochii albaştri, dacă exişti în adevăr, ai vărsat tu o lacrimă în amintirea lui Raicu ? Ori nici nu-ţi mai aduci aminte de el ? De la Tîrgovişte îmi scria lucruri ca acestea : „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul; şi am ajuns într-o stare cînd nu-mi pare rău, nici ‘bine, nu. Am ajuns să reprezint decrepitudinea subt toate feţele ei, coi*ectînd caiete şi citind gramatici. Amor fără carne, spiritism, pesimism... fu ! pfu ! Tu desigur vei fi moştenit sentimentele mele, trebuie să fii amorezat cuc, spiritist cucior, pesimist cucissimus. Aşa e ? !“... Sau : „Am tăcut mult. Pricina e veche : e ramolismentul, şi dacă nu, un fel de deprimare pe care o vei simţi şi tu cînd bunăoară îi fi profesor (un motiv) de limba română (al doilea) şi greacă (al treilea) în Tîrgovişte (al patrulea)... Şi de aceea : o rugăminte : alcătuiţi-vă voi, vreo trei, patru stilişti, şi faceţi o societate pentru asigurarea mea morală... prin... scrisori. Scrieţi-mi, băieţi, scrieţi-mi, aicea pe malurile 545 Ialomiţei !“... Acestea mi le scria el în anul întăi al şederei sale la Tîrgovişte. Anul trecut a venit la Iaşi, a dat concurs, a reuşit. I-am spus, „Du-te la Vîrgolici, căci poţi s-o păţeşti“, dar el n-a voit : nu înţelegea că dreptul căpătat prin concurs ar mai avea nevoie şi de alte sprijine. Şi apoi, întotdeauna a fost nepăsător; lui Raicu i-a lipsit întotdeauna instinctul de conservare. Astăzi idealismul în viaţă te ucide... Raicu a dat dovadă... Vara trecută el a stat vreo două săptămîni la Iaşi. Şedeam amîndoi la Quinez, şi n-am să uit niciodată nopţile de la Quinez, cînd discutam, rîdeam pînă la 5 dimineaţa... Quinezule, la vară Raicu n-are să mai fie cu noi ! Şi niciodată n-are să mai fie cu noi !... La sfîrşitul lui august, prin ameninţări şi rugăminţi, l-am făcut să meargă la Vîrgolici, căci treaba se îngro-şase, toţi erau numiţi în virtutea concursului, numai el nu. S-a dus la Vîrgolici. Şi acest inspector, deşi luase parte la toate numirile, a răspuns lui Raicu că nu ştie nimic despre numiri şi l-a sfătuit să meargă la Take lonescu... Inspectorul, bătrînul acesta gras, a minţit faţă cu un copil: numirile erau făcute, Raicu sacrificat. Şi îndemnul să meargă la ministru avea de scop convertirea (!) lui lonescu Raicu de către lonescu Take. Raicu a simţit asta, dar s-a dus la Bucureşti. Take, deprins cu vînzarea şi cumpărarea conştiinţelor, credea că-şi va îndeplini şi aici rolul. Dar Raicu i-a răspuns : sînt socialist !... Acuma, după ce el a murit, o mizerabilă fiţuică plătită de poliţie, pentru a-şi apăra stăpînul, spune că Take lonescu i-a dat o suplinire lui Raicu, pentru că Raicu s-a plîns că are familie grea. Minciună de scrib prostituat! Raicu nu s-a plîns de nimica, el a cerut ce era al său. Dacă i s-a dat suplinirea, asta pentru motivul foarte simplu că altmintrelea Raicu n-ar mai fi avut nici un motiv să tacă şi să nu denunţe lumei călcarea neruşinată a legei, făptuită de nemernica slugă ciocoiască !... Şi apoi, închipuiţi-vă laudă pe acest mizerabil : n-a dat catedra în schimbul concursului, dar a dat-o în suplinire, de mila unei familii grele. Dar cine ţi-a cerut milă, parvenitule ? Catedrele sînt ca nişte posturi de la fiţuicele .poliţiei, în care tu poţi pune pe cine vrei, pe cine găseşti mai păcătos, mai de multe ori oaspete al puşcăriilor ? Fiţuica de care pomenesc mai are un 546 argument prin care apără pe acela oare o plăteşte : că Raicu era prea tînăr, neexperimentat. Dar este în legea instrucţiei un articol care să hotărască vîrsta de 40 de ani pentru profesori ? Şi apoi, reptilă inteligentă, pentru ce i-ai dat catedra în suplinire, pentru ce stăpînul tău a încredinţat un gimnaziu pe mina unui copil ?... ...Dar Take lonescu a voit să cumpere conştiinţa lui Raicu ! Şi n-a putut. Vedeţi, lonescu şi lonescu, dar cită deosebire... Şi cînd Raicu a răspuns : sînt socialist !, ce o fi gîndit Take lonescu... Ai priceput tu, ciocoi parvenit şi vînriut, pe acest băiat, oare avea în urma sa o familie săracă şi în care se petrecea o luptă grozavă : între datoria de fiu şi între o idee sublimă ? Şi ai priceput tu acest superb triumf al ideii asupra tuturor acelorlalte nevoi şi preocupaţii ? Nu, tu n-ai priceput, căci dacă ai fi priceput, ţi-ai fi văzut josnicia şi ai fi plîns ! Dar nu, tu ai făcut ironii, ai vorbit de datoriile de 70.000 franci ce le ai (tot datorii şi falimente, chestie de atavism !)... Acum Raicu a murit! Eşti mulţămit ? Spune ! Cred că da, pentru că un om cinstit e o palmă pentru tine, şi cînd n-ar mai rămînea un om cinstit în ţara asta tu n-ai apărea atît de jos !... înainte de a muri, cînd a văzut pe tatăl său, a strigat înfuriat : „Ce cauţi aici, ai sărutat mîna la ciocoi, te-ai linguşit14, făcînd aluzie la o scrisoare ce o primise de curînd de acasă şi în care tatăl său îi scrisese că s-a în-tîlnit cu un boier mare, care i-a spus că dacă vrea să fie bine de fiul său, acesta să se astîmpere. Apoi, înainte de-a muri, văzînd pe mai .mulţi profesori, colegi ai săi, a răcnit : „fugiţi, linguşitorilor41... A fost nedrept cu tatăl său şi cu colegii săi, căci era enervat de boală ; dar din acestea se vede că Raicu a fost un om ! înţelegeţi voi, conştiinţe vîndute, ministru şi poliţişti deghizaţi în gazetari, cum un om care a suferit din pricina unor idei, care, pînă la un punct, şi-a pregătit moartea prin aceste idei, înţelegeţi voi această iubire pentru dînsele, în momentul chiar în care el se ducea pentru totdeauna din lumea aceasta ? Dar Raicu n-a murit! Nu, nu voiesc să fi murit! El trăieşte. El a gîndit, simţit, voit... Şi gîndirea, simţirea şi voinţa lui trăiesc în noi, trăiesc în scrierile lui... Carnea nu-i nimica, ea se schimbă de atîtea ori... Sufletul nu moare, au dreptate creştinii... şi chiar chipul, blîn- 547 dul lui chip, trăieşte săpat în mintea noastră... Iar tonul iubit al vocei sale va răsuna mereu în noi... Dar atunci pentru ce mi se pare c-a „murit“ Raicu ?... Pentru că gîndirea şi simţirea lui au încremenit pe loc. Din momentul cînd în ziua de 20 aprilie a închis ochii, nici o idee nouă, nici o simţire nouă nu se va mai adăuga la ceea ce pentru noi este „Raicu“... în curînd, scrierile lui vor ieşi în volum. Acolo veţi găsi o lume de gîndire, una din cele mai frumoase... Veţi găsi setea de ideal, iubirea de oameni; şi veţi găsi cel mai straşnic dispreţ pentru canalia de toate speciile... Lumea nouă, Supliment literar, anul I, nr. 167, 1 mai 1695, p. 1—2 Eminescu şi Coşbuc O singură chestie voiesc să tratez subt acest titlu : pentru ce Eminescu a făcut şcoală, iar Coşbuc nu ? Un răspuns complect la această întrebare ne-ar lămuri mai multe lucruri; ne-ar arăta deosebirile între aceşti doi poeţi, ne-ar arăta psihologia publicului cetitor român şi legătura dintre operele literare şi acest public. Dar un studiu complect asupra acestei chestii nu se poate face într-un ziar. Mă voi mărgini numai să ating chestia, sau, mai drept vorbind, s-o formulez mai pe larg... vom vedea, pe lingă altele că teoria aşa-numită „artă pentru artă“, a „artei pure“, „impersonale44, ori a „artei pepenegules-ciane44 este neputincioasă a da o explicare serioasă fenomenelor estetico-literare ale unui popor. Este drept că, ici şi colo, cîte un scriitor mai dornic de originalitate s-a încercat să facă o poezie â la Coşbuc, dar Coşbuc n-a făcut şcoală. Am zis „într-un moment de dor de originalitate44 şi n-am glumit, pentru că poezia românească contemporană e atît de servil eminesciană, încît unul care — independent nu poate fi, doamne fereşte ! — s-ar băga ucenic la altcineva decât Eminescu ar fi un adevărat fenomen de originalitate... Căci pentru a fi independent, un poet trebuie să fie un mare talent, adică o mare putere sufletească, o putere aşa încît să fie în stare de a scutura jugul şi de a crea un propriu-i fond în propria-i formă, forma corespunzătoare... Şi asemenea talente noi nu avem. Pentru ce Coşbuc n-a făcut şcoală ? Cum ar răspunde la această întrebare un Dragomi-rescu oarecare ? Dacă o operă de artă e întruparea „frumosului în sine44, dacă emoţiile produse de întruparea acestui „frumos44 sînt „impersonale44, atunci pentru ce Coşbuc n-a făcut şcoală, Coşbuc n-a realizat „frumosul44 în poeziile sale, sau, pe româneşte, poeziile lui Coşbuc 54» nu sînt frumoase ? Nu exprimă ele puternic sentimente, într-o formă frumoasă şi într-o limbă admirabilă ? Ce condiţii ale frumosului le lipsesc ? Şi atunci pentru ce Eminescu face şcoală, iar Coşbuc nu ? Pentru ce ? Mă oblig să cetesc Convorbiri literare un an întreg, dacă Evolcenii care colaborează la ele pentru progres vor putea răspunde la acest pentru ce... — Mă rog, cine e mai mare poet, Dante sau Eminescu ? Desigur toţi cetitorii acestor rînduri vor răspunde că Dante. Dante e tradus şi în româneşte. Dar atunci pentru ce publicul cetitor românesc şi poeţimea românească sînt eminesciene şi nu... dantine ? Răspunsul e foarte clar, şi orice cetitor sper eă-1 are pe vîrful limbii : „Dante e mare, foarte mare poet, dar nu-i pentru noi, nu se potriveşte cu sufletul nostru...“ Perfect ! Dar, prefă-cîndu-mă că-s de şcoala unui oarecare Negulescu (mi se pare profesor la liceul din Bîrlad), aş putea şicana grozav pe cetitorii mei : „Ce vorbiţi de nepotrivirea cu starea sufletească ? Arta e realizarea frumosului în sine, etern, neschimbat, şi dacă Dante e mare, atunci însamnă că el a realizat perfect acest frumos în sine“ etc. Apoi, emoţiile estetice sînt „impersonale" şi atunci, ce-mi vorbiţi mie de nepotrivire sufletească ? Emoţiile impersonale şi potrivire sau nepotrivire sufletească ! ! ? Nu ştiţi ce vorbiţi, domnilor ! D-voastră vă place mai mult Dante,... haide, mărturisiţi-o ! Aşa aş „tachina" eu, negulescist, pe cetitorii mei, iar aceste din urmă persoane ar cotiza să mă trimeată la băi reci... Dar nu. Eu sînt de părerea cetitorilor mei şi socot şi eu că ne place mai mult Eminescu pentru că a realizat în opera sa frumosul simţurilor noastre, pentru că emoţiile ce le simţim la cetirea lui sînt foarte, foarte personale. Să lăsăm pe Dante şi să venim la Coşbuc. Dar mai înainte trebuie să fim înţeleşi asupra următorului punct : că Coşbuc e uri talent adevărat. Cei ce nu recunosc în Coşbuc un talent puternic m-au nevoie de multă bătaie de cap pentru a afla pricina pentru care el n-a făcut şcoală. Ar fi curios să mai facem un studiu asupra cauzelor pentru care Aron Densuşianu sau Ovidiu Corban n-au făcut şcoală... Cei care cred că Coşbuc nu-i un talent n-au pentru ce ceti rândurile de faţă. 550 Coşbuc e un fecior din Ardeal, Dumnezeu i-a dat un mare talent, pentru a ne spune frumos ce simt şi ce gîndesc feciorii şi fetele de pe unde s-a născut şi a trăit el. Aceşti feciori se deosebesc de noi ca dl. Miile de un om cinstit. Ei muncesc la cîmp, noi ne batem capul cu literatura grecească ; ei învaţă să scrie şi să cetească, noi învăţăm cinsprezece ani şi ajungem la surmenaj ; ei trăiesc în mijlocul naturii, noi în mansarde şi nu vedem cu anii o pădure ; ei au sînge, muşchi şi nervi, noi avem numai nişte sărmani nervi bolnavi ; ei, cînd vine vremea, se însoară, noi trebuie să ne facem carieră şi pînă atunci ne tîrîim prin toate dughenile de carne omenească ; ei se joacă de mici cu fetele şi vorbesc cu ele multe, dar nevinovate, noi sîntem puşi la distanţă de femei, atrăgîn-du-ni-se astfel atenţia asupra lucrurilor ascunse, vorbim puţine cu ele, dar foarte vinovate, foarte ; ei doresc atîta eît pot realiza, noi universul întreg ; ei au putere să-şi realizeze ceea ce-şi doresc, noi dorim de un milion de ori mai mult, n-avem puterea lor ; ei sînt echilibraţi sufleteşte, noi sîntem nevropaţi, psihopaţi ; ei au alte concepţii despre lume, noi altele ; ei simt altfel amor şi ură, au alte idealuri, noi altfel şi altele. în volumul lui Eminescu găsim întrupat sufletul nostru, în al lui Coşbuc, al lor. Intre Eminescu şi Coşbuc e tot atîta deosebire ca şi între Eminescu şi Dante. Şi motivul pentru care Coşbuc nu face şcoală în România e motivul pentru care Dante nu face şcoală în România. Căutăm în artă simţirile noastre, sîntem egoişti. Şi noi, care facem sau nu facem şcoli, noi, intelectualii, pătura cultă — publicul cetitor din Rdmânia — nu ne găsim pe noi în Coşbuc, ci în Eminescu. Fondul lui Coşbuc e străin de sufletul nostru, iar forma acestui fond nu poate fi forma sufletului nostru. Nici imul, nici altul nu pot face şcoală. Ca să te emoţionezi, ca să-ţi scînteie odhii cînd ceteşti pe Coşbuc, în sfîrşit, ca să simţi aceea ce eu şi dumneata simţim cînd cetim pe Eminescu, trebuie să iubeşti pe acei al căror suflet ni-1 descrie Coşbuc. Trebuie să-i iubeşti ca pe tine însuţi. Trebuie să fii altruist, şi altruist din inimă, nu în teorie. Cînd cetim înger şi demon, demonul sîntem noi, cînd cetim Recrutul, recrutul e altcineva. Şi pentru ca să simţi adînc, trebuie să iubeşti pe acest altcineva ca pe tine însuţi. 551 Lui Coşbuc îi putem spune noi pe drept cuvînt: Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe. Iar lui, la rîndul său — după cum ne spune Traian Demetrescu în Evenimentul literar —, nu-i place Emi-nescu al nostru ; ceea ce ne arată ce impresie ar face Eminescu asupra feciorilor din Ardeal, dacă aceştia ar putea să-l înţeleagă. Să luăm unul din sentimentele acelea care ar părea mai puţin neschimbăcioase de la clasă la clasă : durerea de a fi părăsit de iubită : Că te-am iubit atîta putea-vei tu să ierţi ? Cu faţa spre părete mă lasă prin streini Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini. Şi cînd se va întoarce pământul în pămînt, Au cine o să ştie de unde-s, cine sînt ? Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci. Ci eu aş vrea ca unul venind de mine-aproape Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape. Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april. (Despărţire) Iar peste mii de sloiuri, de valuri răpezite O pasere pluteşte cu aripi ostenite, Pe cînd a ei păreche ’nainte tot s-a dus. C-un pilc întreg de paseri, pierzîndu-se-n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare acuma, nici bine nu, — ea moare. (De cîte ori, iubito...) Iată, la Eminescu, părerea de rău că iubita l-a părăsit!... Totul s-a sfîrşit, nu mai este nimica, nimica! In zadar trăieşti, te mişti, căci scopul, ea, nu mai există ! Pentru ea trăiai, luptai, erai cinstit... acuma ea a murit 552 pentru tine, la oe atunci să mai, faci ceea ce-ţi cere viaţa ? Şi ce nevoie ai tu că lumea se bucură sau plînge ? Cine e lumea ? Cine e lumea, dacă ea nu mai există ? Căci.lumea era ea !... Tot sufletul tău ? Ce s-a întîmplat ? Sufletul tău a rămas ca un drumeţ înnoptat,. fără să ştie unde să meargă, fără o rază cătră care să se îndrepte... Atunci totul e întunecime şi dezolare... Şi la ce, dacă simţi adînc că totul a murit, să mai faci vreo reacţie în afară ? Te întrebi la ce ? Şi atunci te simţi ca o „pasere cu aripi ostenite4', singur pe o lume pustie, „peste mii de sloiuri de valuri, repezite", atunci nu mai ai nici o ■voinţă, nici o tendinţă,. „nici rău nu-ţi pare acuma, nici bine nu“... atunci sufletul ţi-a murit !.„ Poartă-i grija tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte ! Dar de nu-i păzi-o bine, Ţi-ai găsit duşman în mine. Căci fac moarte Pentru ea ! (Recrutul) Acesta e Coşbuc, Recrutul, feciorul acesta, am spus, are sînge, muşchi şi .nervi. El iubeşte complect, sănătos, în el viaţa debordează. El vrea să trăiască. El iubeşte ca să trăiască, nu trăieşte să iubească. L-a lăsat iubita ? Feciorul de la Năsăud nu se va mulţumi să vie cineva să-i .spuie al ei nume pe „închisele-i pleoape", nu va cugeta la un „ocean" fără margini şi deasupra o pasăre cu aripi ostenite... El are o voinţă, el caută să înlăture piedicele, să lovească în ceea ce-i face un neajuns, „el face moarte pentru ea"... La intelectualii din oraşele României, nervii la dispoziţia lor, sînge şi muşchi, cu ajutorul cărora să se conducă în viaţă ca nişte animale complecte şi după legile normale ale luptei pentru trai... Nervii lucrează singuri, iar în starea de care ne ocupăm, în gelozie, activitatea, de cele mai multe ori, se mărgineşte la o simplă ideaţie, care nu se poate traduce în act. Această neputinţă deprimă pe individ, îl- descompune sufleteşte, îi dă halucinaţii înfiorătoare — gelozia pasivă. Feciorul din Ardeal .are voinţă. Sufletul său e echilibrat : îl contrariază, el poate reacţiona în afară şi reac- 553 ţionează, înlătură piedicile ce se pun în calea fericirii lor» şi din pricina acestei posibilităţi de descărcare sufletească el nu se descompune sufleteşte, nu-i în primejdie a se dezechilibra, nu se zvîrcoleşte în conştiinţa neputinţei sale... El se răzbună, dacă trebuie, şi păşeşte mai departe în viaţă, în viaţa care pentru el nu s-a nimicit... In mijlocul forţelor naturale şi sociale, avem şi noi, bieţii oameni, o mică forţă a noastră, singura cu care putem lupta spre a nu fi striviţi — voinţa, şi chiar această mică forţă adesea ne părăseşte... atunci cazi numaidecît turtit de forţele colosale care te înconjoară... Feciorul din Ardeal are încă această forţă. Gelozia sa e activă. Şi pe noi, intelectualii din România, pachete de nervi bolnavi, fără voinţă, bicisnici, pe noi, dacă vreo „ea“... trădează (iertaţi expresiunea), luăm la goană pe Eminescu, recităm de cincizeci de ori De ci te ori, iubito, de o sută de ori Te duci... şi ne place pînă la durere... Iar ameninţarea flăcăului luat la oaste, care „face moarte pentru ea“, ne lasă reci... E prea simplu, şi nici n-o putem face ! Nouă ne trebuie simfonia unei jelanii universale... Un sociabil Lumea nouă Supliment li'terar, anul I, nr. ISO, 15 mai 1895, p. 2 Poporanismul Se voieşte a se crea o legendă. D. Iorga vrea să convingă publicul românesc cum d-sa şi cu cîţiva tineri, sătui de spiritul străin în literatura românească, au creat o noutate : întoarcerea la popor. Vom dovedi că acest lucru este mult mai vechi, că a fost formulat de multă vreme, mult mai complect, mai larg, şi că a fost pus în practică de scriitori de mai înainte. Trebuie să se cunoască odată bine istoria literaturii veacului al XlX-lea — cea mai puţin cunoscută ■—, căci altmintrelea vom „descoperi1* de zece ori acelaşi lucru. Şi, mai întăi, vechea şcoală critică moldovenească, asupra căreia nu voi insista mult, căci voi vorbi pe larg în seria de articole intitulată Cîteva consideraţii * etc. încă de la 1840, M. Kogălnioeanu se ridică împotriva traducerilor şi a imitaţiei, accentuînd că originalitatea este însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi şi ară-tînd că istoria noastră, ţara noastră, obiceiurile de la ţară (viaţa ţărănească) sînt materialul pe care sînt datori să-l utilizeze scriitorii români. Se ridică împotriva evgheniş-tilor, care nu cetesc cărţi româneşti, din care ar putea cunoaşte obiceiurile, gustul, spiritul naţional. .Chiar C. Ne-gruzzi, care a tradus, dar în versuri (Sămanătorul e plin de asemenea traduceri), se ridică împotriva traducătorilor, spunînd că Dumas, Sue n-au interes pentru români. Acela, însă, care va spune aproape tot ce a trebuit de spus şi s-a putut spune pe acea vreme ieste Alecu Russo. Imitaţia e rea, zice el, căci ucide patriotismul. Cînd mă aştept la o idee nouă, văd că am cetit-o în franţuzeşte, în loc de literatură cu materialul naţiei, scriitorii ne-au * ...asupra spiritului critic în cultura română, în Curentul nou, nr. 1, din 15 noiembrie 1906, p. 13—126. 555 adus un haos păcătos, au făcut o literatură mozaic ; cineva ar putea zice : pagina asta e a mea, ideea asta schimonosită o cunosc, fraza cutare e din Lamartine, cutare etc... Literatura românească va fi, cînd scriitorii se vor întoarce la popor, unde e şi materialul, şi formele, şi stilul, şi limba, căci limba, literatura, poezia sînt naţionalitatea unui popor. Şi mai bine opere naţionale mai slabe, decît traduceri şi imitaţii... Pedantismul produce o literatură ce nu are dreptul de împămîntenire la un popor care a produs baladele. Poporul e pentru noi un capital pentru studii morale şi pitoresc... Limba şi literatura vor fi bune numai cînd scriitorii se vor inspira din popor. La un iarmaroc, zice el, văzînd mulţimea poporului, cu hainele, limba, sufletul, originale, a înţeles ce trebuie să fie literatura românească. Această mişcare teoretică poporanistă a avut efecte practice, colecţii de poezii populare, prima a lui Alecsandri, participarea limbii populare la formarea limbii româneşti literare, prin Alecsandri, Negruzzi — mai tîrziu alţii,, inspirarea din literatura populară, din sufletul popular,, mai puţin serioasă la început : Doinele lui Alecsandri şl alte efecte, care nu ne interesează aici. Poporanismul acesta va da din ce în ce roade mai serioase, şi cînd d. Maiorescu, la 1882, va face bilanţul literaturii româneşti, va constata cu satisfacţie că scriitori ca Slavici, Gane s-au inspirat de la popor şi au dat, în literatura universală, o notă specială, nota românească. Poporanismul acesta va ajunge chiar exagerat la cei grupaţi la revista Contemporanul, bine primit de Convorbiri (şi din alte motive). Nu vorbesc numai de colecţiile de poezie populară, de studiile asupra acestei poezii, de nuvelele d-lui Bassarabeanu *, de anecdotele (acele bune, singurele bune) ale d-lui Speranţă etc., ci de tendinţa exagerată de a scrie cum vorbeşte poporul, de a transplanta procedeul popular în literatură, tendinţă exagerată, pentru că cei de la Contemporanul exagerează românismul pînă la moldovenism. Mai încoace, în perioada nouă a literaturii, adică după Eminescu, poporanismul a fost teoretizat şi aplicat, cum nu fusese mai înainte nici de cătră Alecu Russo, la Evenimentul literar, acum 12 ani, de cătră o grupă de scriitori : teoretic, de * Victor Crăsescu. 556 cătră d-nii C. Stere, R. * Ionescu, un publicist de mare talent, mort la vîrsta de 23 de ani, de cătră cel ce scrie aceste rînduri şi de alţii; aplicat, de cătră regretatul I. Păun **, care înţelegea altfel să se inspire de la popor deeît, de pildă, d. Dragoslav, de cătră d. Spiridon Popescu, care acuma în urmă a dat o minunată carte pentru învăţători, în care urmărind scopuri pedagogice a dat cîteva frumoase scene şi tipuri adevărat ţărăneşti, şi de alţii. D. Iorga se luptă în contra noastră, care, în calitatea noastră de „clevetitori" *** atacăm „ţărănismul" Sărnănă-torului. Şi ţărănismul Sămănătorului şi „clevetirea" noastră sînt vedenii ale d-lui Iorga. D. Iorga e tot atît de mult ţărănist, cît sîntem noi de mult „clevetitori" în închipuitul d-sale ţărănism. Şi fiindcă cetitorul, sîntem siguri, va primi cu îndoială cele spuse mai sus-----căci legenda probabil începe să aibă consistenţă —, ne vom permite să documentăm lucrul cu cîteva citaţii, cam lungi, din care se va vedea că, dacă păcătuim prin ceva, apoi păcătuim prin prea mare siguranţă şi ardoare juvenilă. E vorba de literatura decadentă din „îmbătrînita" în civilizaţie Franţă ? Iată ce spunem. noi (R. Ionescu : Literaturile decadente, Evenimentul literar, 17) : „Pretutindenea în Franţa, Germania, Anglia s-au născut In veacul nostru nişte şcoli literare, pe care critica le cunoaşte subt felurite numiri : «decadenţi, diabolici, esteţi, parnasieni» etc. Sînt fel de fel de nebunii, care n-au altă legătură deeît că sînt o parodie a artei... etc. Literatura decadentă se caracterizează prin manifestări criminale şi macabre. Cadavre putrede, cadavre pe care foşnesc viermii sînt ceva obicinuit în literatura asta. Nu mă pot opri a da o strofă dintr-o poezie a lui Baude-laire, Une charogne... etc." O paranteză. Intr-un articol, scris în frumosul ton oratoric care caracterizează scrierile d-lui Mehedinţi, Primăvara literară, acest domn vorbeşte de vremea cînd Marx şi Engels, Zola şi Baudelaire erau la modă. Chiar şi d-sa, se pare, era solicitat de această „modă". Se poate. * Raicu. ** Pincio, *** N. Iorga, Împotriva clevetirilor, I—IV, în Sămănătorul, decembrie 1905. 557 Şi mai ştim că şi d. Iorga, pe vremea aceea, era partizan al curentului francez, pe care îl repudiază azi. Numai cît, vedeţi bine, acei care, să zioem, erau cu Marx şi Engels erau împotriva lui Baudelaire (jvom vedea acuş despre Zola), ceea ce ar fi putut şti d. Mehedinţi, cel puţin din criticele d-lui Gherea, pe care le cunoaşte. Eămîne că pentru Baudelaire şi Zola erau alţii, acei ce nu erau cu Marx şi Engels. închid paranteza. „O altă trăsătură caracteristică e pesimismul; nu pesimism înfiorător şi macabru ; ură de tot ce se petrece pe lume ; ură de oameni, de natură... Dar caracterele acestea nu sînt proprii numai literaturii decadente, şi tocmai aici e nefericirea. Literatura contemporană, în genere, are tot caracterele acestea... în special literatura noastră românească (e vorba de literatura de la 1894) are exact caracterele descrise. Nicăieri, nid un rînid care să nu vorbească de eul artiştilor...44 Şi (între pisici şi oameni, Ev. literar, 19) : „Partea rea a naturii omeneşti, defectele omeneşti luară în ochii lor proporţii gigantice, pe care în neputinţa lor de a le face mai scîrboase, le personificară în tot Soiul de animale. Aşa, bunăoară, Baudelaire, în poezia cu care-şi începe volumul său Fleurs du mal, vorbeşte de menagerie infame de nos vices...“ Toate scrise pe vremea — încă o dată — cînd poporanista de azi erau subt influenţa franceză şi admirau pe Zola şi Baudelaire. In privinţa lui Baudelaire au greşit, ni se pare, şi R. Ionescu şi d. Gherea, şi greşeşte acuma, mai tîrziu, şi d. Mehedinţi. Acei care-1 tratează cu acest sans-fagon n-au înţeles nobleţă tragică şi nobilul intelectualism al poetului francez. Bucata citată şi de d. Gherea, Une Charogne, se sfârşeşte cu o mare idealizare a frumuseţei nepieritoare, care salvează restul, rest care nu serveşte decât ca contrast. Nu vreau să spun, desigur, că Baudelaire nu e decadent. Noi, cei cu „Marx şi Engels44, am fi admirat pe Zola. Lasă că din Criticile d-lui Gherea s-ar putea vedea dacă Marx şi Engels atrag după sine pe Zola — şi să vă amintiţi cum respinge d. Gherea pe Zola, pe care d. Maiorescu îl citase serios ca critic literar, dar iată ce spuneam eu, în Evenimentul literar (Inrîurirea artei, 9) : „Zola, ale cărui romane sînt, în mare parte, eantaridă tipărită44. 558 Odinioară aţi văzut Marx, Engels, Baudelaire ; acum vedeţi Marx, Engels 1, Zola ! Şi greşeam cu Zola, nu-1 înţelegeam ! Zola poate fi atacat din alte cauze : ca romantic idealist şi, în acelaşi timp, realist pesimist, ca obositor prin adesea lungile-i şi inutilele-i descripţii care, In zugrăvirea iubirii sexuale, dau acea aparenţă de „por-nografie“. Şi e curios cum d. Mehedinţi cîntă pe d. Sandu, pe d. Sadoveanu, oa o primăvară literară, şi e în contra zolismului. Apoi d. Sandu în Sima Baltag nu „trăieşte11 — vorba d-lui Mehedinţi — din adulter ? Şi d. Sandu nu poate fi nici apărat prin atitudinea sa faţă cu Sima Baltag, cum poate fi apărat Zola, cum poate fi apărat d. Sadoveanu : Crîşma lui Moş Precu, Ion Ursu sînt „zoliste" şi, dacă aş cugeta ea acum 12 ani, nu l-aş fi apărat pe d. Sadoveanu. Şi degeaba se ridică domnii de la Sămă-nătorul împotriva d-lui Sanielevici. D. Sanielevici vorbeşte de d. Sadoveanu ca d. Mehedinţi de Zola, ca mine acum 12 ani de Zola. Dar n-au nici d-lor dreptate, cum n-aveam nici eu. Aceasta a fost atitudinea noastră faţă cu literatura străină. Să vedem acum ce credeam noi despre menirea literaturii româneşti. Veţi vedea că, fără să cunoaştem vechea critică moldovenească, am scris în senzul ei, adăo-gînd încă puncte nouă de vedere. Iată ce spuneam noi (C. Stere : Ce cerem de la artişti, Ev. literar, 12) : „Şi dacă vă trebuie un cuvînt, o etichetă, ca să re-zumeze tendinţele noastre, noi vom înscrie pe steagul nostru un cuvînt nou, care însă de minune caracterizează direcţiunea noastră : poporanismul11. Şi {Poporanismul, Ev. Ut., 15) : „Poporanismul e mai mult un sentiment general, o atmosferă, cum am zis, intelectuală şi emoţională, decît o doctrină şi un ideal bine hotărît; analizându-1, putem scoate din el următoarele elemente constitutive : iubirea nemărginită pentru popor — subt care se înţelege totalitatea concretă a maselor muncitoare şi producătoare —, 1 La Ev. literar am fost poporanişti, n apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi sinceră spre a-l ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatîrnat; iar ca substrat teoretic, putem arăta ideea : 1) că poporul numai el singur are dreptate, că el, veşnic martir, veacuri întregi a muncit şi a vărsat sîngele său pentru a ridica pe umerele sale întreaga clădire socială : şi 2) că toate păturile superioare au, din pricina aceasta, faţă cu poporul, o datorie atît de mare, că, dacă ar dori sincer să o plătească, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul şi abnegaţia lor, să plătească, măcar procentele.41 Şi (Poporul în artă şi literatură, Ev. literar, 19) : „In ordinea politică, poporanismul se manifestă prin apliearea vechiului adevăr, că «nu omul e făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om»; factorul determinant devin masele concrete ale muncitorimii, cu toate interesele ei culturale, economice şi sociale — de cari trebuie să ţină samă toate programele politice — şi nici într-un caz aceste mase nu se' pot considera ca un simplu material de experimentaţie pentru aplicarea formulelor abstracte ale vreunui program, oricare ar fi el: program pentru popor, şi nu popor pentru program. Aici vreau să spun cîteva cuvinte despre rolul poporanismului în artă şi literatură. Am zis altădată că tendinţele sociale ale unei crea-ţiuni artistice sînt determinate mai mult de modul de a simţi al artistului, decît de teoriile sale, şi am văzut acum că poporanismul e mai mult un sentiment general, o atmosferă intelectuală şi emoţională. Astfel se lămureşte ce am înţeles noi, cînd am declarat că în poporanism se rezumează minimul de cereri pe care le putem face artiştilor, adică : apreciind tendinţele sociale ale vreunei crea-ţiuni artistice din punct de vedere moral şi social, noi ne vom conduce de criteriul poporanist. Şi dacă vom găsi că opera artistului respiră ură sau indiferenţa faţă cu masele poporului, că tendinţele lui sînt vrăjmaşe intereselor şi năzuinţelor muncitorimii, că departe de a contribui la înălţarea acesteia, creaţiunea sa împrăştie des-frîul şi putreziciunea morală — noi —, fără să-i contestăm talentul sau geniul, dacă le are, vom declara fără şovăire că această operă e imorală şi antisocială. 560 Poporanismul în literatură are două manifestări principale : 1) el ne face pe noi să iubim poporul şi să-t cunoaştem mai bine; 2) el contribuie direct lâ luminarea şi ridicarea poporului, prin o literatură adevărat populară Şi (Limba literară, Ev. Ut., 10) : „în timp ce gîndirea noastră se îmbogăţea cu noţiuni nouă, crescute pe baza vieţii sociale şi intelectuale, bogate şi variate a Europei' limba noastră nu se îmbogăţea cu aceasta, deoarece noi, împreună eu noţiunile, luam din Europa şi cuvintele corespunzătoare, străine limbii noastre. Aceasta se făcea cu' atît mai lesne, cu cît, şi scriitorii, cari au lucrat pe ogorul literaturii nouă, ea şi cetitorii — pătura cultă —, ştiau cu toţii limbile străine — şi mai ales limba franceză —, erau crescuţi în mare parte în străinătate şi introducerea oricărui cuvînt străin nu zăpăcea pe nimeni, el era pe dată înţeles de toţi. Mai mult, pentru dînşii era mai uşor să ia pentru o noţiune mai înaltă, mai abstractă, un cuvînt străin, decît să găsească chipul de a arăta această noţiune în limba vorbită de popor. Astfel, ca şi în sfera politică şi socială, se făcu tot mai mare dezbinare, înstrăinarea între păturile privilegiate şi cele oropsite — cînd pentru cele dintâi se întocmeau constituţii din ce în ce mai liberale, iar cele din urmă cădeau sub despotismul nemilos al subprefecţilor şi al notarilor —, tot aşa şi în privinţa intelectuală, s-au format, se poate zice, două naţiuni, cari vorbesc, fără exagerare, două dialecte cu totul deosebite, cari gîndesc şi simţesc ou totul altfel şi mai nu se pot înţelege între ele. Această stare de lucruri, desigur, e anormală şi — aicea — se naşte întrebarea pusă la început: cum trebuie să fie limba literară şi ce e de făcut pentru ca ea să fie cum trebuie ?“ Apoi (Limba literară, Ev. Ut., 11) : „Purificarea limbii literare nu va fi un rezultat al născocirilor dibace ale unei pături subţiri de oameni culţi şi literaţi, ci al unei încrucişări îndelungate a în-rîuririlor culturale din sus în jos şi din jos în sus, un rezultat al lucrării împreună pe terenul social, cultural 561 şi intelectual a maselor muncitoare, dintr-o parte, şi a păturii culte poporaniste în înţelesul cel mai larg şi mai nobil al cuvântului, dintr-alta. Numai astfel se va putea crea treptat, printr-o evoluţie firească şi înceată, o limbă literară care să poată îmbrăţişa întregul material cultural şi intelectual al omenirii, fiind în acelaşi timp potrivită cu legile şi spiritul limbii româneşti, fără ca să fie un simplu volapiik. Şi sfârşitul acestei evoluţii va fi cînd masele muncitoare vor fi un factor mulţumitor în jocul puterilor sociale şi culturale. Cuvintele şi construcţiile străine se vor părăsi cu atît mai repede, cu cît oamenii culţi şi literaţi vor sta mai curînd faţă cu un „public“ numeros, ieşit din rărunchii poporului, oare nu ştie şi nu poate înţelege limba păsărească pe care o vorbim şi o scriem noi acuma; însă poate avea, şi pe zi ce merge va avea mai multă nevoie de o limbă, pentru a arăta toate bogăţiile vieţii sale sufleteşti. Atunci întrebarea : -«Cum trebuie să fie limba literară şi ce e de făcut ca să fie ea cum trebuie ?» va fi dezlegată definitiv. Iar noi, literaţii de azi, trebuie să pregătim de pe acum, pe cît ne e cu putinţă, ţăranul, pentru clădirea măreaţă a limbii literare a poporului român deşteptat şi emancipata Mai departe (Literatura pentru popor, de autorul articolului de faţă, Ev. literar, 42): „Literatura pentru popor trebuie, pe de o parte, să ţină samă de năzuinţele poporului şi de forma în care poporul se exprimă, iar pe de altă parte, să caute a îmbogăţi sufletul poporului, a-i mări orizontul cugetărilor sale, a-i înălţa şi civiliza năzuinţele — intr-un cuvânt, ea trebuie să se adapteze la popor, dar în acelaşi timp să-l şi ridice. La producerea acestei literaturi sânt chemaţi aceia cari, cunoscînd bine viaţa sufletească a poporului, au ajuns totodată să priceapă şi să aprecieze toate cuceririle civilizaţiei modeme. Dar această literatură nu există la noi. ■«Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, subţ care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-1 numim cultură română, şi cu obolul cel din 562 urmă îl silim a ne plăti pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi atenianii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă, cel puţin, nu-i producem nici o singură lucrare oare să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme...» Cît adevăr şi cîtă sinceritate în aceste cuvinte ale d-lui Maiorescu ! (în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868). Şi, cu toate acestea, «Junimea», în cap cu d. Maiorescu, n-a făcut nimic pentru «recunoştinţă» cătră. acest popor ! Şi n-a făcut, pentru că «Junimea» n-a fost însufleţită de un ideal măreţ... Şi astăzi, după 26 de ani, putem spune acelaşi lucru, ca şi D. Maiorescu, căci poporul tot «plînge», e tot în «mizerie» iar «plebea de sus» e tot atît de ridicolă...“ Şi (Geniu necunoscut, Ev. Ut., 13) : „Avem însă o literatură de o valoare şi frumuseţă nemărginită, literatura unui geniu uriaş, dar această literatură este necunoscută, căci noi urîm, sau, în cazul cel mai bun, sîntam nepăsători faţă cu acest geniu. Această literatură de geniu e literatura populară şi acest geniu pe care îl despreţuim e însuşi poporul. Literatura populară însă nu ne poate procura acele mulţumiri egoiste, căci acolo nu-s descrise, năzuinţele noastre. Această literatură are un farmec nemaiauzit şi un înţeles tot atît de adînc. Ea este strigătul de durere şi zîmbetul de rîs — rar, nu-i vorbă — al acelei mai de samă, ba, a singurii de samă părţi dintre noi, în ea se oglindesc atîtea veacuri de suferinţă, precum şi dorul, mereu dorul de o viaţă mai bună şi mai fericită. Ea este creată de nenumărate generaţii cari, la un loc, ne dau pe acel geniu, cu care scriitorii aceştia ai noştri din pătura cultă nici nu se pot asemăna. Căci pe cînd surtucarul nostru meşteşugeşte necăjindu-se să măsoare cu aţa şi numărînd pe degete, pe cînd el meşteşugeşte meschinele noastre suferinţe şi mai meschinele noastre năzuinţi, acolo, în lite.-ratura populară, un popor întreg, fără meşteşugire, şi de aceea măreţ de artistic şi cu o sinceritate dureroasă, îşi cîntă marea lui suferinţă şi sfîntul şi dreptul lui dor de mai bine. 563 Dar ce ne pasă nouă de acest popor, de literatura, de suferinţele lui ?“ Şi, în sfîrşit, ca dovadă de modul nostru de a gîndi asupra literaturii „ţărăniste" şi asupra sufletului ţărănesc, reproducem o bucată din articolul Omul perfect de C. Stere (Ev. Ut., 27) : „Totdeauna cînd simt nevoia de a respira măcar cîteva momente un aer mai curat, cînd nu mai pot şi nu mai ştiu unde să fug de toate acele nimicuri şi grozăvenii, ce umplu viaţa oricărui «om ca oamenii» în zilele noastre, de bucătăriţa care iar a furat şi iar s-a îmbătat, de anarhism şi de noul preşedinte francez, de Mărunţelu, Spana-ohidi, criza agricolă, împuşcarea ţăranilor etc., etc. — atunci mă apuc să citesc pe Coşbuc... Şi de la cele dintâi versuri : Zările de farmec pline Strălucesc în luminiş ; Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine Pe furiş... nu mai pot lăsa volumaşul din mîni pană ce sfîrşesc : Şi regele Codru Din ultima viaţă Suspină văzîndu-şi Pustiul şi geme, Şi cade pe spate, Şi moare cu fruntea Pe pieptul naturii, Şi moare natura De jalea pădurii în toamnă tîrziu !... ■ Şi mi se pare că sînt transportat, ca prin minune, pe un cîmp întins şi plin de flori, că mire» aroma finului abia cosit, că aud cum în vale Murmură între sălcii- rîul..., simt cum razele calde îmi pătrund toată firea : ...Arde soare, Fete secerătoare Rid şi cîntă, snopi fac griul... 5G4 li văd acolo peste rîu : In lan erau feciori şi fete Şi ei cîntau o doină-n cor, Juca viaţa-n ochii lor Şi vîntul le juca prin plete, Miei alibi fugeau cătră izvor Şi grauri suri zburau în cete... De multe ori m-am gândit de unde vine acel farmec cu totul deosebit al poeziei lui Coşbuc. Ştiu că sînt poeţi mai mari decît dînsul; ştiu că viaţa ţărănească, ou deosebire la noi, deloc nu e plină numai de soare, de flori, de cîntece şi sărutări... însă în ţăran — mai ales în ţăranul pe care îl ştie şi ni-1 descrie Coşbuc —, în plugarul vînjos şi mândru al Ardealului, pe care nu l-au cîntat încă atîta «marii noştri patrioţi şi oameni de stat», ca pe al nostru, e ceva care face să vibreze coardele inimii noastre intr-un mod cu totul neaşteptat. Ţăranul e incult, orizontul vieţii sale e foarte mărginit, el nu ştie nimic încă de luptele noastre sociale şi politice, el n-are nici o idee despre sîngele vărsat de eroii omenirii, de frămîn-tările cugetătorilor, de visurile poeţilor noştri. Cu toate aceste, el, 'aşa cum este, e un tip armonios, el ne poate servi ca o imagine, ca un prototip al unui om perfect al viitorului... Să nu vi se pară că vreau să plăsmuiesc vreun paradox ! Viaţa ţăranului în adevăr are toate elementele unei vieţi pline, omeneşti: el munceşte, simte, cugetă, la el lucrează deopotrivă timpul, inima şi capul. Da, şi capul ! Munca cîmpului cere o sforţare intelectuală tot aşa de mare ca a oricărui aşa-numit «muncitor intelectual». Nu pot să nu citez cîteva rînduri dintr-o nuvelă a lui Slavici (alt transilvănean) : «— Vere Mitre, grăi Gligor, ce zici, va să ploaie la noapte ? Mitrea mergea cu doi paşi înainte. El se opri şi dete din umeri : — Ce ştiu eu ? — Vezi aşa, îi zise Stan, eşti mare meşter intr-asta. Totdeauna ştii cînd e vremea de sămănat. Dacă nu plouă după ce ţi-ai pus sămînţa în pămînt, apoi rămîne secetă vara întreagă. Parcă-i călin-dar, aşa o potriveşte de bine. Iacă, eu unul, vă spun că totdeauna aştept cu sămînţa şi prăşitul pînă ce văd pe Mitrea că samănă şi prăşeşte !... 565* — Asta să fie zisa — îi răspunse Păvăloc, plugar ca Bujorul tău nu este în sat. — Pe asta o au unii de la fire, grăi Gligor. Trebuie să fie în înţelegere tainică cu pămîntul. Mai an vară aram, ea să samăn ovăs aici. Rău faci că pui ovăs aici, îmi zise Bujor ; este pămîntul cam gras şi ţi se păleşte. Aşa am şi păţit-o. Apoi, la potrivirea vremii nimeni nu se pricepe mai bine deeît Bujor... Oamenii începură să laude pe Bujor : Mare meşter, mare meşter!» („La crucea din sat, Novele de I. Slavici, p. 69—70)“. Vedeţi că de la un Mitre sau Bujor se cere un spirit de observaţie, o putere de pătrundere, de analiză şi cugetare, pot spune, încă mai mare deeît de la vreun savant, care ar fi scris vro Istorie a regimentului de călăraşi din Dorohoi în XII volume !... Civilizaţia noastră, cu formele-i capitaliste, a produs un om-roată sau ciocan, un om-spadă, om-carte, om-condei, şi l-a mîncat pe adevăratul om, pe bietul homo-sapiens, om — pur şi simplu !... Şi mai amintiţi-vă că cel care a consacrat pe Coşbuc ca mare poet, fiind „poet al ţărănimii14, că criticul care a relevat toată frumuseţea sufletului popular din Coşbuc a fost d. Gherea, „un om de un înalt şi curat idealism41, zice însuşi d. Iorga, (Opinions sinceres..., 163). Din acel articol al d-lui Gherea s-au publicat fragmente şi în Evenimentul literar. Ca să complectez fizionomia Evenimentului literar, ar trebui să vorbesc aici pe larg, să fac studii şi să scot citaţii din scrierile d-lui Spiridon Popescu, din admirabilele sale scene din viaţa, adevărat ţărănească (nu cazuri diverse) şi din poeziile lui I. Păun. Dar articolul ar lua proporţii, oare deja şi sînt ingrijitoare. Trebuie să mai adaog că atunci cînd d. Sanielevici, la Noua revistă română a d-lui Rădulescu-Motru, atrăgea atenţia asupra literaturii ţărăneşti de peste munţi, probabil că atitudinea d-sale se datorea şi propagandei Evenimentului literar. Aşadar, am atras atenţia păturilor orăşeneşti asupra literaturii populare, arătîndu-le marele ei preţ ca valoare artistică, „genială44 şi ca conţinătoare, ca singură conţinătoare a sufletului românesc adevărat şi ca conţinătoare a trecutului sufletului românesc, a ecoului chinurilor seculare ale acestui popor, că limba literară trebuie 566 să ajungă la minimum de neologisme şi la maximum de elemente populare, mai mult (şi poate a fost o exageraţie), limba ştiinţifică, chiar să se formeze, românizîndu-se, prin participarea poporului la viaţa culturală. Am cerut apoi să se creeze o literatură pentru popor, pentru a-1 cultiva şi pentru a-1 plăti măcar cu ceva pentru munca, seculară, din care trăim şi ne cultivăm noi orăşenii; am cerut ca artiştii, în operele lor, să arate iubire poporului, să creeze o atmosferă emoţională, prietenoasă pentru popor, în sufletul păturii orăşeneşti — într-un cuvînt, am spus că tot ce facem noi, intelectualii, trebuie să plece de la convingerea că avem o mare datorie faţă cu poporul şi oricît vom face pentru el, nu vom plăti nici procentele, necum ceva din datorie... Am mai spus că în politică nu trebuie să considerăm poporul ca un material de experienţe pentru nici un program, oricare ar fi el, ci, întrebîndu-1 de nevoi, să i le alinăm. Şi am mai spus că, spre a ridica poporul, trebuie să-l facem să se împărtăşască şi el din acea cultură pe care noi ne-am asimilat-o din Apus — dacă n-am avut fericirea s-o creăm noi. Am înţeles că, dacă poporul ne dă, prin munca lui, răgaz să învăţăm, asta însamnă că el ne dă delegaţia să aducem cultura europeană şi s-o prelucrăm în folosul lui, al poporului. Şi am început să punem şi în practică aceste idei, înfiinţînd o societate „Datoria14, eu menirea de a crea biblioteci populare (s-au şi creat) şi şcoli de adulţi (s-au. şi creat), dar... împrejurări de toate felurile, de oare nu e locul aci să vorbim şi de care nu noi am fost vinovaţi, au omorît această mişcare, iar noi, cîţi am rămas, am rămas cu o mare decepţie şi am căutat să dăm activităţii noastre o altă direcţie — singura pe care o mai socoteam folositoare. A venit o altă generaţie, mai tînără, în capul căreia se instalează — încă nu s-a isprăvit ceremonia — d. Iorga. Să vedem care e poporanismul d-sale. Şi înţelegeţi că, dacă vom avea ceva să-i reproşăm, nu va fi excesul de poporanism, „ţărănism44, ori cum se mai zice, pentru că la noi poporanismul e o chestie importantă, cea mai importantă, este şi democratismul, şi patriotismul, şi singurul mijloc de a avea o literatură românească, pentru că la noi clasele superioare Ori nu sînt româneşti, ori sînt, mai mult ori mai puţin, desromânizate. In ţările 56 r Apusului, poporanismul nu poate fi decît democratism, căci în acele ţări este patriotism adevărat, iar literatura e făcută de clase superioare, care, acolo, sînt naţionale. In mijlocul necinstei în viaţă şi a necinstei intelectuale, am văzut apărînd o figură simpatică, un om învăţat, foarte tînăr încă, aproape din generaţia noastră, un om hotărît de a spune prostiei prostie şi necinstei necinste : era d. Iorga, care scria L’Independence roumaine. Am urmărit cu simpatie şi interes pe acest om şi aş fi aşteptat ca în urma arderii cu fierul roş să vedem o concepţie în numele căreia se ridica împotriva bolii sociale, ale cării simptdme le arăta. Am aşteptat în zadar.. Peste cîtăva vreme, d. Iorga se părea că are să se alipească la mişcarea politică junimistă — atunci lucrul nu mai prezenta nici un interes, căci acest partid, cu sau fără d. Iorga, avea să rămînă acelaşi. Dar ceea ce observam acuma era că d. Iorga, rămas acelaşi om cinstit şi curajos, devenea din ce în ce mai reacţionar, şi nu în teorie, căci d. Iorga nu e un teoretician, nu prin ideile sale, căci d. Iorga e mai mult un instinct decît o concepţie, ci prin atitudinea sa faţă cu problemele vieţii româneşti. După aceea, a părăsit junimismul şi s-a retras în cetăţuia sa de la Sămănătorul, devenind din ce în ce mai mult un instinctual decît un intelectual şi din ce în ce mai reacţionar, rămînînd, desigur, acelaşi om cinstit şi de curaj. Cit am fi dorit noi, uniia, ca d. Iorga să devină un poporanist! Adică ca criticile sale curajoase să nu stea în aer, ci să aibă la bază o concepţie serioasă ! Să se ridice, adică, în numele intereselor ţărăneşti, singura clasă reală şi românească, împotriva netrebniciei claselor de sus ! Dar d. Iorga se ridica împotriva claselor de sus în numele... său ! Dar, se va zice, d. Iorga e poporanist, e „ţărănist'4, e „acuzat" chiar de ţărănism (se poate şi asta într-o ţară în care orăşenii şi clasele de sus sînt un Gosmopolis), chiar a fost silit să se apere de ţărănism ! Da, tocmai, să se apere... Dar e ceva mai mult încă. Mai întăi, d. Iorga nu e poporanist în politică, nu se simte dator a plăti din datoria cătră popor pe această cale. D-sa nici nu face politică. De cîtăva vreme d-sa e 568 mai deloc „cetăţean", e mai mult istoric şi literator. D. Iorga nu e amestecat nici într-o direcţie practică poporanistă, din cele pe care le-am înşirat mai sus. Să venim acuma la „ţărănismul" d-sale literar, de care, e semnificativ, se apără, în loc să-şi schimbe „porecla în renume"... Trebuie să vorbesc iarăşi de ceva din Ev. Ut. E o displăcere să vorbeşti de persoana ta în public, dar,, în cazul de faţă, displăoerea se precumpăneşte de plăcerea de a-ţi aminti din vremea tinereţii şi, mai ales, de a constata că, ori prin cîte crize morale ai fi trecut, ţi-a rămas,, în fond, la baza tuturor cugetărilor, aceeaşi concepţie. în Ev., Ut. am atacat pe un scriitor de oarecare talent, şi prieten de idei, ba chiar colaborator al ziarului, şi, spre marea lui surprindere, căci el credea că întrupează culmea sentimentalismului şi a umanitarismului. E vorba de regretatul Traian Demetrescu şi de cartea sa Intim. împotriva tuturor apreciatorilor din acea vreme, am dovedit că Intim nu era opera unui altruist, cum credea Traian Demetrescu că e şi că era o operă imorală. Nu e locul aici să amintesc elementele acelei „imoralităţi". Unul singur va fi amintit, pentru că interesează în discuţia de faţă : considerarea ţăranului ca ceva pitoresc, ca element de peisaj, ca material pentru muză — şi atîta tot... Nu spuneam că opera nu are calităţi artistice, de formă, dar dovedeam că e imorală, punîndu-mă din punct de vedere poporanist. Toate acestea servesc de Introducere la următoarele : D. Iorga, în polemica sa cu „clevetitorii —", care-1 „clevetesc" (dumnealui dă a-nţelege că şi Curentul nou e împotriva „ţărănismului"), justifică „ţărănismul" Sămă-nătorului (oare, vom vedea, aproape nu există) prin aceea că clasele suprapuse nu pot da material bun pentru muzele scriitorilor de la Sămănătorul. Observ, în treacăt, că plebea de sus ar putea fi un admirabil material, căci orice manifestare de viaţă, bună sau rea, poate fi material pentru artă : Caragiale. Mai justifică d. Iorga „ţărănismul" prin aceea că clasa intelectualilor e greu de zugrăvit... Să fie ceva greu pentru muza d-lui Vasile Pop ? Atunci, zice d. Iorga, rămîn ţăranii, care „au în portul, în datinile, în graiul lor, în puterea şi spontaneitatea lor de cultură, ceea ce trebuie pentru a da unei opere literare coloare, energie, vioiciune, individualitate“ (Sămănătorul, 569 11 dec. 1905). Şi, iată, cu această teorie, distrus Balzac şi Caragiale !... Cu alte cuvinte, în lipsă de material orăşenesc,, să alimentăm muza cu material ţărănesc. Materialul orăşenesc nu e pitoresc — la asta se reduce teoria. Să facem o digresiune. Ţăranul ne dă tot, absolut tot : casa în oare locuim, condeiul cu care scriem, cartea care ne vine de peste graniţă... Cînd am avut nevoie de pitoresc pe scenă, fiindcă nu ne dădea mîna să organizăm balet, am adus ţărani şi ţărance. Ba sînt „democraţi44 care merg mai departe : „Moravurile noastre electorale sînt rele44... „Trebuie să însănătoşim corpul electoral44... „Să-l înviorăm cu elementul ţărănesc44 ! Există, da, acest mod — e modul obişnuit — de a argumenta pentru votul universal... Ţăranul ne-a dat buna stare, soldaţi, balet, de ce să nu ne dea şi puţină injecţie întăritoare pentru „corpul electoral44 ? Vedeţi, nu e vorba de ţăranul (=* ţara) ca scop, ci de ţăranul (= ţara) ca mijloc — pentru ce scop ? Cu alte cuvinte, ţăranul-tonic, ţăranul-pilule Pink, ţăranul-injecţie Brown-Sequand pentru păturile noastre conducătoare... Dar n-a fost o digresiune. Urmez : Iată-1 şi pe d. Iorga cîntînd pe ţăran ca material pentru muza scriitorilor de la Sămănătorul, pentru că celălalt material, orăşenesc, nu e bun ! O, dacă ar fi bun !. E imorală această teorie, pentru că ţăranul pitoresc e o concepţie care exclude sentimentul de datorie faţă de ţăran. Trebuie să fim „ţărănişti44 nu pentru că ţăranul e pitoresc (dacă ar fi boierul, am fi boierişti!), ci pentru că avem de plătit cătră ţăran o datorie enormă, pe care, cum s-a mai spus, cu toate silinţele noastre, nu i-am putea-o plăti, abia i-am putea plăti din procente... Şi dacă e vorba de acest sentiment (poporanist), înţelegeţi că o literatură ţărănească, plecată de la nevoia de pitoresc, nu va fi o literatură poporanistă... Vom vedea mai departe că e aşa, cu prisos aşa, prea mult aşa... E şi reacţionară teoria. Nu cred că poate fi cineva iubitor al ţărănimii şi să nu împărtăşească acest vis : ţara aceasta să fie o ţară de mici proprietari, o puternică şi fericită democraţie rurală, cu un parlament, care să reprezinte, direct, pe aceşti mici proprietari, care, în acelaşi timp, ar fi toţi soldaţi, ca burii, şi care, fiind mai bogaţi decît azi, şi-ar trimite fiii şi fiicele la şcoli, care 570 s-ar întoarce cu oarecare cultură, unii, cei «nai distinşi, şi cu conştinţa vreunei limbi străine... Să alunecăm puţin în (vor zice unii) utopie... Satele noastre, cu case cu două, trei odăi, oamenii îmbrăcaţi bine, aproape nemţeşte, fiica ţăranului cîntă romanţe din piano, ori ceteşte nuvelele d-lui Sadoveanu, tatăl ceteşte telegrame despre ce se întâmplă în lumea largă etc., etc... Dar pitorescul ? Ce s-a făcut el ? Dar portul ca cel de pe Columna lui Traian ? Dar viaţa patriarhală, care e aidoma ca pe vremea lui Ştefan cel Mare? S-a dus pitorescul, „ţărănescul11, s-a dus trecutul ! Şi cine ţine aşa de grozav, e în stare să-ţi crape capul dacă îl contrazici, la pitoresc şi la „trecut11 (în acest senz), va lupta pentru acea democraţie rurală, zugrăvită mai sus ? Nu numai că nu va lupta, dar, dacă e consecvent, va trebui să lupte împotriva realizării unei asemenea stări, va prefera ţăranul aşa cum e acum : pitoresc şi fantomă a celui de acum 200 de ani — va fi reacţionar ! Ei, dar aşa pitoresc şi arhaic, acest „ţărănism1' are el pentru sine toată căldura, toată convingerea d-lui Iorga ? Deloc. Deşi d. Iorga susţine că clasele celelalte, afară de cea ţărănească, nu pot da material scriitorilor, dovedeşte pe o pagină întreagă că scriitorii de la Sămănătorul nu-s ţărănişti. E curios, dar e aşa. Apoi, atunci, ce mai atîta vorbă ? Dar d. Iorga, după ce-şi apără scriitorii de ţărănism, adaogă : „Dar desigur că s-au tipărit atîtea versuri, atîtea pagine de proză închinate vieţii ţărăneşti“. Ge-or fi însemnînd aceste „pagine închinate vieţii ţărăneşti11 ? Dar mai bine să vedem ce poate fi „ţărănismul11 în literatură — pe urmă vom vedea ce e cu ţărănismul scriitorilor de la Sămănătorul. Mai întăi, literatura ţărănească e literatura populară, creată de poporul de la ţară. Despre aceasta nu poate fi vorba. Literatura ţărănească mai poate fi literatura creată de scriitorii ţărani, care se deosebeşte de cea populară, prin aceea că e produsă de un individ care are şi oarecare cultură literară : Creangă, Pop-Reteganul şi, pănă la un punct, d. Agârbiceanu şi d. Sp. Popescu, din cîţi cunosc. în literatura aceasta vorbeşte un ţăran cultivat. 571 Literatura ţărănească mai poate fi literatura creată de oamenii culţi, care, sau, fiind de ţărani, şi-au păstrat şi şi-âu cultivat ţărănismul sufletului lor, sau, fiind de orăşeni, şi-au însuşit mentalitatea ţărănească, adică românească : d. Slavici, d. Goga, pănă la un punct, d. Coş-buc şi Păun. Literatura ţărănească, aşadar, este aceea creată de o mentalitate ţărănească, adică românească, pentru că, vom dovedi aiurea, numai ţăranul are o mentalitate specifică, orăşenii şi clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai puţin neromânească, clasa cultă fiind în genere o parte cfin Cosmopolis, o mahala a Cosmopolismului european din punct de vedere al mentalităţii ei, nu vorbesc de origine. Mai este o literatură despre ţărani : aceea a d-lor Caragiale, Vlahuţă, Sadoveanu, cu oarecare distingere, Gane. Aici autorul nu mai are, faţă cu opera sa, atitudinea unui ţăran. E viaţa ţărănească trecută printr-o mentalitate de ora cult de oraş. Şi aici se pune întrebarea: cum e această atitudine : despreţuitoare, indiferentă, simpatizatoare, poporanistă ? Dacă scriitorul are talent, oricare va fi atitudinea sa, opera sa va avea valoare artistică. Dar cerinţa noastră, ca poporanişti, nu va fi satisfăcută decît de scriitorul cu o atitudine poporanistă, adică de acel scriitor care, prin opera sa, va răspîndi în lumea cultă simpatie pentru ţărani. Şi, desigur, nesatisfacerea acestei cerinţi poporaniste va strica mult impresiei noastre estetice : sufletul nostru va fi solicitat, pe de o parte, spre plăcere, pe de alta, spre neplăcere. Dacă scriitorul va considera pe ţăran numai ca un izvor de subiecte pitoreşti, opera sa poate să fie bună, dar nu e poporanistă, nu e „ţărănistă". Pe lingă aceste feluri de literatură, ţărănească şi despre ţărani, mai e o literatură din viaţa de la ţară, în care poate nici să nu fie vorba de ţărani, sau ţăranii să apară incidental, scena petrecîndu-se la ţară : d. Duiliu Zamfirescu, d. Sadoveanu şi d. Sandu adeseori. Cum e literatura Sămănătorului ? Populară nu e, în Sămănătorul nu se publică colecţii de poezii populare. Literatura scrisă de ţărani, ca Creangă, iarăşi nu e. Literatură ţărănească, scrisă de intelectuali, care s-ar fi identificat cu. sufletul ţărănesc, nu e. Este măcar litera- 572 tură cu material din viaţa ţărănească prelucrată de o mentalitate de intelectual ? Foarte puţină. Este literatură cu material din viaţa de la ţară ? Da : am arătat vorbind de singurul talent (afară de d. losif) de la Sămănătorid câ, în genere, cînd d. Sadoveanu scrie despre viaţa de la ţară, zugrăveşte mai ales lipitorile satului şi cîteodată ţărani. Tot aşa şi d. Sandu. Va să zică, literatura „ţărănească" de la Sămănăto-rul e literatură din viaţa de la ţară, cu material din lipitorile satului, şi nu din viaţa ţărănească. Pe cit sînt ţărani şi pe cît, în zugrăvirea lipitorilor satului, se poate face poporanism, este poporanism în literatura de la Sămănătorul ? La d. Sadoveanu este. D-sa, disereditînd lipitorile satului, indirect creează o atmosferă de simpatie pentru ţărănime, arătînd suferinţa ţărănimii, care e pusă, direct, sub autoritatea lipitorilor satului. Şi, cînd apar ţăranii, d. Sadoveanu ni-i pune, în genere, suibt o lumină simpatică : ţăranul Neculai, din într-un sat, odată, singurul care are milă de călătorul mort printre străini, Zaharia, din Crîşma lui Moş Precu, fire simpatică, Ion Ursu, ţăran blînd, inofensiv şi un mare nefericit, mulţi flăcăi din Povestirile din război şi mai ales flăcăii din acele adevărate Amintiri ale căprarului Gheorghiţă. D. Sandu ne zugrăveşte cu simpatie lipitorile satului şi ţărani criminali, ca Sima Baltag, care, nici el, nu e tocmai ţăran (e rîndaş), din fericire. Sau ţărani ca Şoca din Niţă Mîndrea, nuvelă cu significaţia următoare ; sărmanii arendaşi au mult de furcă cu bestiile de ţărani, care adesea îi şi ucid, nuvelă care nu poate crea decît antipatie pentru ţărani şi simpatie pentru... arendaşi şi vătafi. D. Sadoveanu se deosebeşte, şi în această privinţă, ca şi în privinţa atitudinii morale, de care aim vorbit aiurea, de d. Sandu. Dar d. Iorga, directorul Sămănătorului ? El nu e nuvelist, nici poet. La d-sa ne interesează concepţia teoretică şi modul cum se comportă faţă de ţărănime. Concepţia teoretică am văzut-o : ţăranul pitoresc, ca material potrivit pentru literatură, în lipsă de alt material. Modul cum se comportă. D. Iorga se comportă cu ţăranul ca un... istoric. Iată ce voiesc să spun : d. Iorga iubeşte trecutul ca un istoric, pentru că-1 descopere. D-sa 573 se sprijină apoi pe acel trecut în concepţia sa reacţionară ■asupra vieţii. La tendinţele progresiste, îţi răspunde că n-ai pietate, pentru că... există trecutul. D. Iorga nu are nevoie să descopere pe ţăran, căci ţăranul există. La tendinţele de europenizare, d. Iorga îţi răspunde că nu eşti patriot, pentru că... există ţăranul, care ar fi o complicaţie de „românism14 (ceteşte conservatism) şi de „trecut44 (ceteşte conservatism). Şi fiindcă ţăranul există şi n-are nevoie să fie descoperit, d. Iorga se îndeletniceşte numai cu descoperirea trecutului şi nu-şi cheltuieşte nimic din vremea şi energia sa cu cunoaşterea ţăranului, cu apropierea de ţăran. Dacă există, cum să-l mai descopere ? Nu inventez: nimic. Cetiţi Sate şi mănăstiri de d. Iorga şi veţi vedea că sînt numai „mănăstiri44 [...]. Lucrul e chiar curios : să călătoreşti în toată ţara, să scrii 400 de pagini, şi să nu existe în aceste pagini o convorbire cu un ţăran, o ştire asupra vieţii ţărăneşti, e un lucru, încă o dată, foarte curios. Cînd şi cînd apar departe, pe cîmp, ţărani care trec — purtîndu-şi pitorescul port, care e ca şi pe Columna lui Traian. Imaginaţi-vă că ar ceti cartea aceasta un străin, care n-a văzut ţărani români, şi gîndiţi-vă : ar putea străinul acela să aibă o singură cunoştinţă despre ceva din viaţa ţărănească ? Acuma comparaţi ce am înţeles noi prin poporanism şi ţărănism cu ceea ce înţelege şi simte d. Iorga faţă cu ţăranii şi răspundeţi : are d. Iorga curaj cînd ne atacă pe noi ca antiţărănişti şi antipatrioţi ? Curentul nou, nr. 3, 1906 NOTE OPINII LITERARE — CAMPANII Falimentul... poporanismului ?, în Viaţa românească, nr. 1, 1920. G. Ibrăileanu se referă aici la articolele publicate de H. Sanielevici în Curentul nou şi reunite în volumul Poporanismul reacţionar, în 1931. H. Sanielevici, poporanist convins la 1906, combatea acum cu violenţă curentul, de pe poziţia unor noi concepţii, materialiste ■ (a se vedea în acest sens, Z. Ornea, Poporanismul, ed. cit., p. 443). Dionis, Theano, roman, il-919, preţul 6 lei, Ibidem, nr. 2, 19120, semnat C. V., rubrica „Recenzii1'. Dionis era pseudonimul Margaretei Miller-Verghy. Romanul Theano, apărut şi în limba franceză, a fost apreciat de Charles du Bos. Polemici..., Ibidem, nr. ®, 1920, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Seceta literară, Ibidem, nr. 3, 1920', semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Ridicarea noroadelor, Ibidem, nr. 3, 192©, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Militarismul, Ibidem. Luptele politice, Ibidem, nr. 4, 1930', semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Mizeria criticii literare, Ibidem, nr. 4, 1920, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Perioade de tranziţie, Ibidem, nr. 4, 1920, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Netoleranţa, Ibidem, nr. 4, 10120, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Unde mergem ?, Ibidem, nr. 5, 1920, semnat P. Nicanor ■& Co., rubrica „Miscellanea". Intemperanţa, Ibidem, nr. 6, 1920;, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Pacifism!, Ibidem, nr. 6, 1920, semnat P. Nicanor & Ca, rubrica „Miscellanea". 575 Burghezism cuminte, Ibidem, nr. 7, 1920, semnat P. Ni-canor & Co., rubrica „Miscellanea**. Exigenţi excesive, Ibidem, nr. 7, 1920, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. Un drum, Ibidem, nr. 7, 1920, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. .Alte vremuri, Ibidem, nr. 9, 1920, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. Pedagogie socială, Ibidem, nr. 10, 1920', semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Marea decepţie, Ibidem, nr. IO, 1929, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea*1, Morţii noştri, Ibidem, nr. 1, 19212, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. Cenzura, Ibidem, nr. 1, 1922, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. Note (Creştinism. Votul universal. Cultura franceză. Modernism), Ibidem, nr. 3, 1922, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. în prima „notă**, G. Ibrăileanu se referă la Scrisori către Simforoza de G. Galaetion, 'din care prima (După douăzeci de ani) apare în nr. 2 al Vieţii româneşti, 19212. Tot în 192E, aceste scrisori continuă în n-rele 3, 5, 7. Articolul lui D. I. Suchianu, la care se referă mai jos G. Ibrăileanu, se intitula Alexandru Ciurcu şi era publicat în acelaşi număr al revistei, p. 449—453. De asemenea, articolul lui Mihai Ralea, comentat de G. Ibrăileanu, se intitula Scrisori din Paris, publicat în nr. 3/1922 al Vieţii rom. In acelaşi număr, G. Topîrceanu publică o notă despre Modernism, la rubrica „Miscellanea**, semnată oa de obicei P. Nicanor & Co., şi o recenzie despre volumul de poezii al lui George Gregorian, Biruinţe şi înfrîngeri, semnată cu numele său. Versul tipografic, în Viaţa românească, nr. 5, 1S22, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea**. Genova, Ibidem, nr. 5, 1922, semnat P. Nicanor & Co., rubrica, „Miscellanea**. Răspuns d-lui Zarifopol, Ibidem, nr. 6, semnat G. Ibrăileanu. Articolul discutat aici de G. Ibrăileanu se intitula Publicul şi arta lui Caragiale, publicat în acelaşi nr. 6 al Vieţii româneşti, articol care împărtăşea opiniile lui P. Zarifopol cu privire la capitolul Caragiale din Spiritul critic în cultura românească, ed. a Il-a, apărută în 1922. A se vedea, în legătură cu această 576 polemică, Al. Piru, Ibrăileanu, ed. cit., p. 334—336, şi . Notele la voi. I Ibrăileanu, Opere, p. 383. A se vedea, de asemenea, în voi. de faţă, articolul Greutăţile criticii estetice. Libertatea presei, în Viaţa românească, nr. 11, 1922 semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Politică..., Ibidem. Literatura nouă, în Viaţa românească, nr. 12', 1922, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". A se vedea, pe aceeaşi temă, articolul Poezia nouă, în nr. 6 al V.R., 1922, la „Cronica literară", publicat de noi în voi. III, Opere G. Ibrăileanu, p. 383—390, , Regimul presei, Ibidem, nr. 12, 1922-, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". . Anul XV, Ibidem, nr. 1, 1923, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Senatul. Şcoala. Furia ineditului, Ibidem, nr. 1, 1923, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“. „Caracterul specific“ în literatură, Ibidem, nr. 2, 1023, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". 1 „La Gargonne",, Ibidem, nr. 2, 19E3, semnat P.: Nicanor & Co., rubrica „Miseellanea*1, Romanul, din 1922, e înregistrat de Bedier-Hazand-Martino. Numerus clausus, Ibidem, nr. 2, 1923, semnat P. Nicanor &"Co., rubrica „Mişcellanea“. ■ Fond şi formă, Ibidem,. nr. 2, 1923, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“. O provocare, Ibidem, nr. 2, 1923, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Se referă la Cugetul românesc, revistă lunară. Apare în Bucureşti între febr. 1922 şi iunie 1924. Printre colaboratori, F. Aderca, Tudor Vianu etc. Biografia, în Viaţa românească, 1924, 11, p. 315—317.' Luceafărul, Ibidem, p. 317—318. Tot Eminescu, Ibidem, p. 318—^319. „Prăbuşirea" poporanismului, Ibidem, nr. 12, 1924, semnat P.. Nicanor & Co., rubrica „Misoellianea". Răspuns la articolul nesemnat din Cuvîntul liber, nr. 5, din 4 ianuarie 1925 De sus în jos. Cartea lui E. Lovinescu. este Istoria civilizaţiei române. Altă... polemică, Ibidem, nr. 12, 1924, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“. 577 Răspuns la articolul lui Alexandru Claudian, viitorul profesor de sociologie de la Universitatea din Iaşi, H. Sanielevici şi Panait Istrati. Răspuns „Vieţii româneşti“, din Adevărul literar şi artistic, rar. 30(9, din 7 decembrie 1924, p. 1—2. Curiozităţi, Ibidem, nr. 12, 1924, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Vezi raportul de premiere al lui G. Ibrăiieanu la romanul Luciei Mantu, Cucoana Olimpia, reprodus de noi în Opere, III, p. 406. Pentru „Mişcarea literară“, Ibidem. Pentru cetitorii noştri, Ibidem. Se referă la Mişcarea literară, 15 noiembrie 1924 — 17 octombrie 1925, revistă condusă de Liviu Rebreanu cu colaborarea lui Pompiliu Constantinescu, M. Sebastian şi alţii. Ce este poporanismul ? Ibidem, nr. 1, 119125, semnat Nicanor & Co., rubrica „Mişcellanea". Ultima parte a acestui articol de la „CSnd a apărut V. r. domina tradiţionalismul" a fost reluată de Ibrăiieanu, uneori in termeni identici, în articolul După 27 de ani, din Viaţa românească, 1, 1933. Am renunţat aşadar la această formă anterioară, respectând ultima voinţă a criticului, ultimile sale gînduri în legătură cu ideologia literar-soeială poporanistă. Un „răspuns“, Ibidem, nr. 1, 192(5, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea", Vezi articolul In jurul unei polemice de E. Filottl, în Cuvîntul liber, nr. 5, din 31 ianuarie 1925, şi articolul lui F. Aderca „Poporanismul“ — masca de jier, în acelaşi număr, O revistă şi cetitorii săi, Ibidem, nr. 1, 1925, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Mărunţişuri, Ibidem, nr. 1, 1925, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Ultima oară, Ibidem, nr. 1, 1025, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Vezi şi articolul lui Felix Aderca „Spiritul critic“ — masca de catifea, din Cuvîntul liber, nr. 6, din 7 februarie 1925 ; de asemenea, articolul lui E. Lovinescu, Poporanismul şi civilizaţia română, în Mişcarea literară, II, 13, din 7 februarie 1925, p. 1. Curiozităţi, Ibidem, nr. 1, 1925, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Articolul din Aurora e O discuţie în jurul poporanismului de Tudor Teodorescu-Branişte (nr. 19113, din 25 martie 192(5). Vezi şi Cîteva lămuriri, de acelaşi, în Aurora, nr. 1058, din 21 mai 1925. 578 Cătră d. Rebreanu, Ibidem, nr. 3, 1935, semnat P. Nicanor 6 Co., rubrica „Miscellanea". Ce-a făcut „Viaţa românească“ pentru literatură ?, Ibidem, nr. 3, 19215, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Religia, Ibidem, nr. 4, 1'92:5, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Poporanism, socialism, internaţionalism, Ibidem, nr. 4, 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Răspuns, între altele, Ia articolul lui Eugen Filotti, Poporanism, ţărănism, democraţie rurală, din Cuvîntul liber, nr. 10, 7 martie 1925. Iar interdependenţa!, Ibidem, nr. 4, 1925, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Răspuns la articolul lui E. Lovinescu, Poporanism sau interdependenţă ?, din Mişcarea literară, nr. 27, din 16 mai 1025. Lucruri reconfortante, Ibidem, nr. 5, 6, 19B51, semnat P. Ni-canor & Co., rubrica „Miscellanea". Soartă' vitregă, Ibidem, nr. 5—6, 1025, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Emitşeşcu în străinătate, Ibidem. Ultimul cuvînt, Ibidem, nr. 51—6, 1925, semnat P. Nioanor & Co., rubrica „Miscellanea". Răspuns la O scrisoare a d-lui E. Lovinescu, din Mişcarea literară, nr. 33, 217 iunie 1925. Ruina învăţămintului şi a culturii, Ibidem, nr. 9, 1025, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Dispariţia revistelor, Ibidem, nr. IO, 1025, semnat P. Nioanor & Co., rubrica „MincelLanea". Economie, politică şi cultură, Ibidem, nr. IO1, 1925, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Tratatul de la Locarno, Ibidem, nr. 10, 1925, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Liberalism şi democraţie rurală, Ibidem, nr. 10, 1925, semnat P. Nioanor & Co., rubrica „Miscellanea". „Civilizaţia modernă“, Ibidem, nr. 11—12, 1025, semnat P. Nioanor & Co., rubrica „Miscellanea". (A se vedea „Apendice" la Istoria civilizaţiei române moderne, IV, „Reaua-credinţă a Vieţii româneşti", Ed. Ştiinţifică, 1072 p. 438—492.) Cuminţenie, Ibidem, nr. 11—12, semnat P. Nicanor & Co., rubrică „Miscellanea". In jurul limbii literare, Ibidem, nr. 1, 1926, semnat G. Ibrăiieanu, rubrica „Cronica literară". 579 Făt-frumos din lacrimă, Ibidem. Parlamentarism şi anti, Ibidem, nr. 9, 19126; semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Inferioritatea democraţiei, Ibidem, nr. 9, 1926, semnat P. Nî-canor & Co., rubrica „Miscellanea11. Iarăşi democraţia, Ibidem, nr. 18, 1926, semnat P. Nicahor & Co., rubrica „Miscellanea11. Franţa republicană !, Ibidem, lir. 10; 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Şcoala, Ibidem, nr. 10, 1926, semnat P. Nicanor & Co.,, rubrica „Miscellanea". Genul poetic (consideraţii la începutul anului literar), Ibidem, nr. 10, 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Filozofia modei, Ibidem, nr. 10, 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Mişcarea literară, Ibidem, nr. 10, 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Anestetul Gide, Ibidem, nr. 11, 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Democraţia şi arta, Ibidem, nr. 11, 1926, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Monarhie şi republică, Ibidem, nr. 11, 1926, semnat P. Nicanor & Oo., rubrica „Miscellanea". Sezonul estetic, Ibidem, nr. 11, 1936, semnat P. Nicanor- & Co., rubrica „Miscellanea".' ' ' ' ’ „Estetica gingaşă"' = E. Lovinescu. „Estetica integrală"- = M. JDragomireseu. Vezi Istoria literaturii române contemporane, II, de E. Lovinescu. Cap. Critica estetică. M. Dragomirescu (referinţe la analiza poeziei Somnoroase păsărele etd). Prepararea esteticului. în Viaţa românească, nr. 12, 1926,. semnat P. Nioanor & Co., rubrica „Miscellanea". „Postume“ de Eminescu, Ibidem. ’ Dar versul „liber“ ?, Ibidem, nr. 12, 1926, semnat P. Nioanor & Co., rubrica „Miscellanea". '■ Făt-Frumos din tei, Ibidem, 1927, nr. 1, semnat G. I. Legea presei, Ibidem, nr. 1, 1927, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Modă şi originalitate, Ibidem, nr. 1, 1928, semnat G. Ibrăi-leanu, rubrica „Cronica literară". Greutăţile criticii estetice, Ibidem, nr. 1, 1928, semnat P. Nicanor, rubrica „Miscellanea". Pentru polemica Ralea-Zarifopol, vezi şi D. V. Bamoschi,. O crimă, în Adevărul literar şi artistic, din îl decembrie 1937.. 580 .Răspunsul lui Paul Zarifopol la articolul lui Kbrăileanu : Despre critica rentabilă e în Adevărul literar şi artistic din. 15 aprilie 1028. - Consumare şi producere. Muzica viitorului, Ibidem, nr. 2, 1928, semnat G. I., rubrica „Cronica literară11. 1789, în Ibidem, nr. 2, 1928, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Democraţie, Ibidem, nr., 2, 1928, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Charlestonul la ţară, Ibidem, nr. 2, 1928, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Rectificări, Ibidem, nr. 3, 1928, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11.. După 27 de ani, Ibidem, nr. 1, 1933*, semnat G. Ibrăileanu. Este ultimul articol publicat de G. Ibrăileanu în Viaţa românească, trecută cu acest număr sub direcţia lui Mihai Ralea şi G. Călinescu. După cum s-a arătat, Ibrăileanu reia o parte din articolul Ce este poporanismul ? (Viaţa românească, nr. 1, 1925), eliminînd unele pasaje sau amănunte şi scihimbînd pretutindeni pe „noi11 prin Viaţa românească. Nu mai citează polemica dintre S. Mehedinţi şi D. D. Pătrăşcanu (cf. voi. acestuia In faţa naţiunii, Bucureşti, 1925) privitoare la portul ţăranilor. In loc de fiica ţăranului „ceteşte pe d. Brătescu-Voineşti“, se putne : ...citeşte „romane şl poezii11. Numele lui Gherea este înlocuit cu genericul „socialiştii11, iar cartea lui Gherea (Neoiobăgia), cu „polemica socialiştilor contra Vieţii româneştiGherea n-a fost bine inspirat invocînd pe Rodica : „Noi vroiam să îmbrăcăm pe Rodica cu rochie şi s-o dăm Ia şcoala de menaj,' s-o învăţăm piano — s-o facem domnişoară. Unul dintre noi, Raicu Ionescu-Rion, a atacat cu o ardoare juvenilă pe Alecsandri pentru concepţiile lui — interesate —, patrianhaliste şi reacţionare, aşa că s-a supărat tare de tot Vlahuţă. Această Rodică a lui Gherea, greşită ca adresă, e şi prea ieftină din punct de vedere literar. Cînd am cetit-o, ne-am adus aminte de jovialitatea spirituală a comisului-voiajor din La Maison Tellier“ (de Guy de Maupassant). Nu se mai citează printre ţările înaintate şi „occidentale11 exemplul Danemarcei, „care n-a putut să devie mare ţară industrială !“, ci doar „o înfloritoare democraţie rurală şi urbană11. Ibrăileanu renunţă la apărarea noţiunii de „democraţie rurală11 din articolul anterior. Dealtfel, chiar acolo susţinea că democraţia rurală nu e un scop în sine, ci numai un mijloc pentru „crearea culturii11. 531. Reproducem distincţia dintre poporanism şi ţărănism, eliminată în articolul După 27 de ani : „Poporanismul nu se confundă cu partidul ţărănesc. (De fapt, unii poporanişti, naturile politice militante sînt ţărănişti ; alţii nu. Nici nu s-ar putea confunda. Ţărănismul e o luptă practică, cu un scop practic anumit; poporanismul este o atitudine în faţa vieţii, o ideologie). S-ar putea zice mai mult: cînd se naşte o democraţie rurală, poporanismul — atitudine, aşa cum l-am definit în prima parte a acestui articol, nu mai are cauză. Cauza lui era starea de iobăgie a ţărănimii. Şi ceea ce incumbă astăzi poporanismului esfte o altă necesitate de urgentă actualitate. Este, mai presus de toate, idealul de dreptate, de libertate, de toleranţă şi de cultură. In acest ideal stă, în momentul actual, europenizarea, occidentalizarea poporului român. Şi, de la război încoace, de cînd vechile cerinţe ale poporanismului s-au realizat, de cînd însă, graţie războiului, libertatea, justiţia, toleranţa şi cultura sufăr atît de mult, aceste bunuri omeneşti sînt în primul rînd idealul poporanist. V.r. e martoră că, pe cit am putut (foarte puţin !), am ridicat glasul în favoarea acestor bunuri. Şl rezultatele ultime ale politicii acelora dintre noi care fac politică ar asigura aceste bunuri. Nu încă ceva pămînt şi o bucată de pădure şi alte avantaje pentru ţărani e interesant din punct de vedere poporanist în programul partidului ţărănesc, ci asigurarea libertăţii, a justiţiei, a toleranţei, a culturii — care trebuie să rezulte din stăpînirea acestei ţări de către cei ce muncesc cu braţele şi cu capul, de cătră toţi cei oare contribuie la binele obştesc.“ Mai reproducem din articolul Ce este poporanismul 7 partea a IV-a, nereluată în articolul După 27 de ani : „Ţinem să amintim încă o dată un lucru formele politice şi sociale se importă, limba şi literatura, nu ; acestea numai se influenţează. De aceea spiritele critice, care au fost împotriva formelor nouă, n-au avut dreptate, dovadă dezvoltarea ulterioară a ţării : dar spiritele critice, oare au fost împotriva latinizării, francizării limbii şi împotriva aservirii la literaturile străine, au avut dreptate, dovadă, iarăşi, dezvoltarea ulterioară a limbii literare şi a literaturii, a cărei evoluţie coincide cu eliberarea treptată de aservirea străină — de la talentatul Cîrlova, în care se poate vedea, poezie cu poezie, din cine s-a inspirat, pănă la d. Octavian Goga şi d. Sadoveanu, pentru care literaturile străine nu mai sînt deeît mijloace de cultură literară, de bun-gust etc.“ 582 EDIŢIILE POEZIILOR LUI EMINESCU Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, nr. 1, 1927. în corespondenţa sa din 4/16 iulie 11883, Juliu I. Roşea menţionează că, la o serată literară în casa lui Maiorescu, Eminescu citise poezii inedite „ce vor apărea succesiv în coloanele Familiei losif Vulcan fusese în Bucureşti, citise poezii In cenaclul Maiorescu şi asistase la 10 aprilie 1883 la inaugurarea sesiunii generale a Academiei Române. Maiorescu confirmă în scrisoarea din 13/25 februarie 1884 către Iaoob Negruzzi că „în primăvara tre-cută“ Eminescu dădea lui losif Vulcan cinci poezii (în realitate, şapte). Mişeii şi nu mizerii apare întîi în ms. 2279 din 1879. Greşeală de tipar în ediţiile anterioare, coreotată de Perpessicius (în ediţia Maiorescu şi în Convorbiri literare, mizerii). Pentru Eminescu, Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 326, martie 19'27, semnat G. Ibrăileanu. Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, nr. 2, 1926. Textul introductiv despre Eminescu, reprodus de noi în voi. III al prezentei ediţii, p. 363’—366, din Adevărul literar şi artistic ('16 martie 11936) ca fragment din prefaţa la M. Eminescu, Poezii, ediţie alcătuită de G. Ibrăileanu, Ed. „Naţiomala“-Ciornei, 1930, are în V.R., nr. ,2, 1928, o notă : „La douăzeci de ani a evocat adînc, misterios şi plastic «toată istoria străveche» a Egipetului; la douăzeci şi trei de ani a zugrăvit tragedia Proletarului şi a împăratului şi tragedia vieţii umane, privite de la înălţimea unui gânditor modern, dar redate cu sentimentul fatalităţii şi eu seninătatea artei clasice ; la douăzeci şi trei de ani a pictat pe fata de împărat din Călin, care poate sta în galeria feminină a lui Sbakespeare. Şi apoi, mai tîrziu, cînd şi-a luat zborul spre înălţimile cele mai mari...“ şi aceste rînduri finale : „Se vor supăra fără îndoială, de aceste constatări, o sumă de literaţi moderni, dar n-am ce le face. N-am scris aceste lucruri ca să-i irlt.“ Despre Scrisoarea V, vezi Al. Piru, Varia, I, 1972, Eminesciana, p. 1®2i—156. Fragmentul publicat în Epoca ilustrată este asemănător cu versiunea publicată de Maiorescu după un ms. astăzi dispărut. Lipseşte apostrofa cu cele opt versuri iniţiale, începînd cu vocativul Tinere... şi terminând cu ritmul sfînt al 583 unei ode păstrată de Maiorescu în credinţa că nu mai existau alte variante ale poeziei, cînd în varianta a doua (ms. 2282) şi în varianta a patra (ms. 9186) a eliminat-o Eminescu însuşi (textul maiorescian este mai aproape de prima variantă, din ms. 2277). Articolul despre Kamadeva, reprodus de G. Ibrăileanu în Studii literare, ed. noastră, p. 391—395, se încheie în revistă cu aceste rînduri : „în legătură cu această ultimă idee, şi ca legătură cu cele ce urmează, să nu trecem peste istoria publicării acestei poezii, fără a trage concluzia că, în vremea aceasta, se putea face orice cu poeziile şi cu numele lui Eminescu. Noroc că d. Cuza a făcut o faptă bună. Dar nu toţi au făcut tot aşa.“ Ediţiile poeziilor lui Eminescu, în Viaţa românească, nr. 3, 1928. S-ar putea spune că Dalila este totuşi o poezie antumă, dar Scrisoarea V, cea publicată de Maiorescu, după un ms. în posesia sa, este în orice caz postumă. Ultima formă a poeziei, din ms. 511186, scrisă caligrafic de Eminescu şi semnată de el probabil în vederea tipăririi, a fost publicată de Al. Piru în Gazeta literară, nr. 25, din 18 iunie 1964. Perpessicius a cunoscut acest ms., dar l-a ignorat, deoarece îi anula toate comentariile din ediţia sa, II, p. 346—366, aşadar ,26 de pagini. Editorii au convenit să treacă postuma Scrisoarea V la antume, pentru a nu întrerupe şirul Scrisorilor eminesciene. Din delicateţe sau pentru că nu era sigur că iniţialele M. E. fuseseră puse de Eminescu însuşi sub articolul Fîntîna Blanduziei, în cea mai mare parte tradus din Minciunile convenţionale ale societăţii de Max Nordau, Ibrăileanu n-a pus textul pe două coloane. Curios este însă că viitorii comentatori ai filozofiei lui Eminescu, chiar G. Călinescu, nu au ţinut seama de acest plagiat semnalat pentru prima dată de Ibrăileanu şi au tras concluzii cu totul nepotrivite asupra gîndirii poetului, revoltat brusc împotriva lui Schopenhauer. Ediţiile poeziilor lui Eminescu. Ediţia d-lui E. Lovinescu, Viaţa românească, nr. 5—6, 1920. Răspunsul lui E. Lovinescu la acest articol apărut întîi în Tiparniţa literară a fost reprodus ca apendice la Istoria literaturii române contemporane, VI, Mutaţia valorilor estetice, Buc., 1929, p. 283—257. Lovinescu nu recunoaşte că a folosit ediţia Scurtu 584 şi citează 24 de cazuri în care a reprodus lecţiuni sau modificări din ediţia Maiorescu. Consideră zdruncinate (în loc de zdrumi-catej, astfel (în loc de altfel) şi scutură (în loc de scurseră) greşeli de tipar. Cu privire la confuzia categoriilor kantiene ou formele intuiţiei pure (timpul şi spaţiul), justificările lui Lovinescu, la care a fost ajutat de Ion Petrovici (ef. De-a lungul unei vieţi, amintiri, Bucureşti, 1966, p. 258), sînt acestea : „Kant a denumit categorii formele, apriorice ale intelectului, lăsînd denumirea de forme timpului şi spaţiului, tiparele apriorice ale sensibilităţii... Vom aminti, totuşi, că această distincţie devine şovăitoare chiar la Kant; aşa, de pildă, în Metaphysische Anfangsgrunde der Naturwissenschaft, p. 139, Kant denumeşte spaţiul o «idee», şi nu formă, oeea ce face pe Hoffding să conchidă : Kant recunoaşte prin aceasta că separaţia tranşantă, pe care o stabilise între «formele intuiţiei», «categorii» şi «idei» nu se poate susţine. Urmaşii lui Kant anulează distincţia dintre categorii şi forme. Schopenhauer, de pildă, priveşte spaţiul şi timpul ca forme ale intelectului, punîndu-le alături de cauzalitate, oare la Kant era o categorie; el renunţă la denumirea de categorii, înlocuind-o cu «forme apriorice». Neokanfâenii, ca filozoful Charles Renouvier (Trăite de logique generale, I, p. 1'23), trec timpul şi spaţiul în tabloul categoriilor...“ De observat totuşi că Ibrăileanu se referă numai la Kant, nu şi la neokantieni, iar pentru Kant categoriile sînt „Stamm-begriffe des reinen Ver.standes" (concepte fundamentale ale înţelegerii pure), forme a priori ale cunoaşterii. Sînt patru mari clase de categorii : cantitate, calitate, relaţie şi modalitate. Timpul este forma simţului intern, spaţiul forma simţului extern, iar amândouă sînt „Formen a priori dar Sinnliohkeit11, „reine Formen der sihnliicihan Ansohauung“, adică forme a priori ale sensibilităţii, forme pure ale intuiţiei sensibile. Vezi şi Mihai Eminescu, Lecturi kantiene. Traduceri din ,,Critica raţiunii pure“, ediţie de C. Noica şi Al. Surdu, Bucureşti, 197& (Cap. Estetica transcendentală : despre spaţiu, p. 2ll ; despre timp, p. 28 ; Cap. Logica transcendentală : Transiţie la deducerea transcendentală a categoriilor, p. 73). Primele principii metafizice ale ştiinţei naturii este o operă kantiană de un interes limitat. Cunoaşterea conceptuală „a priori“ a naturii, susţine aici Kant, este posibilă graţie aplicării pe care o primesc legile intuiţiei pure spaţio-temporale, adică graţie matematicii. N-umai acea doctrină a naturii este autentică ştiinţă 585 care are matematica implicată în ea. Obiectul principal al cărţii este ce putem spune a priori despre mişcare. Kant despre Berkeley: „Dacă eu însumi am dat teoriei mele numele de idealism transcendental, asta nu poate autoriza pe nimeni a-1 confunda... cu idealismul mistic şi extravagant al lui Berkeley (pentru' care, ca şi pentru alte himere de aceeaşi speţă, critica noastră conţine antidotul special).“ Kant numeşte idealism empiric doctrina care declară existenţa obiectelor în spaţiu, în afara noastră, fie îndoielnică, fie nedemonstrabilă, fie falsă şi imposibilă. „Prima formă e, zice el, idealismul problematic al lui Descartes, care nu admite drept indubitabilă decât o singură aserţiune empirică «sîn,t»-“ ; a doua formă este idealismul dogmatic al Iul Berkeley, „care priveşte spaţiul, cu tot ceea ce el condiţionează, ca ceva imposibil şi care, prin urmare, aruncă în mod egal existenţa lucrurilor materiale conţinute în el.“ Iată definiţia idealismului transcendental pe care o dă Kant însuşi sistemului său : „Numesc idealism transcendental a tuturor fenomenelor doctrina după oare noi le considerăm fără excepţie ca simple reprezentări, nu de lucruri în sine (bl.osse Vorsitellungen und nicht als Dinge an sicii setfost ansehen) şi după care timp şi spaţiu nu sînt decît forme sensibile ale intuiţiei noastre (sinnliohe Formen unserer Anschauumg), nu determinări date în ele înseşi sau condiţii ale obiectelor ca lucruri în sine“ (Critica raţiunii pure, Dial. transe., cartea II, cap. 1). Pentru Kant, metafizica este ansamblul cunoştinţelor care se trag doar din facultatea de a cunoaşte a priori, prin concepte, fără a face apel la datele experienţei sau la intuiţiile de timp şi de spaţiu. Ele se disting întîi de psihologia empirică şi de fizică ; al doilea, de matematici. De altă parte, metafizica nu e formală ea logica, ci materială, prin aceea că se aplică la obiecte determinate, a căror condiţii de existenţă fenomenală permite a le formula a priori. D. E. Lovinescu este vesel, Viaţa românească, nr. 11—12, 1920. E. Lovinescu a răspuns în Vremea, III, nr. 107, din ,27 martie 1930, p. 4, cu articolul D. E. Lovinescu este vesel pentru că d. Ibrăileanu e tragic! Nu precizează ce ediţie Maiorescu din poeziile lui Eminescu a folosit, nu răspunde direct la nici o întrebare. Polemica s-a oprit aici. Din Prefaţă la ediţia Mihai Eminescu, poezii, Ed. „Naţionala" S. Ciornei, Bucureşti, f.a. [1030]. 586 Prima parte, publicată anterior, în Adevărul literar şi artistic, IX, 484, din 16. III, 1938, p. 3—4, reprodusă în ediţia noastră, III, p. 363—373. In ms. 3269 Eminescu îşi transcrie poeziile din adolescenţă din reviste, cu mici rectificări. Nu se poate şti dacă şi le-ar fi exclus din volum. Făt-Frumos din tei nu e o simplă variantă nedesăvîrşită a poeziei Povestea teiului. Poetul le-a publicat pe amîndouă, deci nu era cazul a expedia una la Adaos. Maiorescu a schimbat arbitrar titlul la Povestea teiului în Făt-Frumos din tei. Ediţia poeziilor lui Eminescu, în Adevărul, 43, nr. 14235, din 24 mai 1930, p. 1—2. Răspuns la articolul lui Şerban Cioculescu, Mihai Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de G. îbrăileanu, în Adevărul nr. 14208, din 18 aprilie 1930, p. 1—2. Şerban Cioculescu răspunde la rîndul său în Adevărul, nr. 14.350, din 12 iunie 1930. ADDENDA Darwinismul social, în Critica socială, nr. 6—7 şi 8—9, 1892, semnat C. Vraja. Burghezism inconştient, în Munca, III, nr. 26, 16 aug, 1892, urmat de alte cinci articole integrate aceleiaşi teme : Chestiunea naţională şi de rasă, Munca, III, nr. 27, 20 aug. 1892. Ce este statul ?, Ibidem, nr. 28 , 30' aug. 1892. Intervenţia statului, Ibidem, nr. 29, 6 sept. 1892. Statul şi anarhiştii, Ibidem, nr. 30, 13 sept. 1892. Dictatura proletariatului şi revoluţia anarhistă a poporului, Ibidem, nr. 32, 27 sept. 1892. Psihologie de clasă, în Evenimentul literar, nr. 2, 27 dec, 1892, semnat C. Vraja. Inrîurirea artei, Ibidem, nr. 9, 4 iulie 1894, semnat C. Vraja. Originalitatea formei, Ibidem, nr. 29, 4 iulie 1894, semnat C. Vraja. împrumutarea formei, Ibidem, nr. 30, 11 iulie 1894, semnat C. Vraja. De ce ne batem ?..., Ibidem, nr. 39, 12 sept, 1894, semnat C. Vraja. Intre scriitori..., Ibidem, nr. 40, 19 sept. 1894, semnat C. Vraja. 587 „Iubita“ de Tr. Demetrescu, în Lumea nouă, supliment literar, an, I, nr. 2®, 1804, semnat C. Vraja. Raicu. Ionescu-Rion, Ibidem, nr. 157, 1004, semnat C. Vraja. Eminescu şi Coşbuc, Ibidem, nr. 180, mai 1895, semnat Un ■sociabil. Poporanismul, în Curentul nou, nr. 3, 20 ian. 1906, semnat ■G. Ibrăileanu. Pe lîngă această selecţie din publicistica de pînă la 1901 ■a lui G. Ibrăileanu, publicată de noi în Addenda, trimitem pe cititor la alte colaborări în ziarele Şcoala nouă, Munca, Evenimentul literar, Lumea nouă. ŞCOALA NOUA Două articole din „Buciumul", 1890, nr. 13, semnat Cezar Vraja (vezi şi T. Pisani, Răspuns in Buciumul din 3. II. 1890-, p. 63—64). MUNCA Atacul stăpînirii, an. I, nr. 27, 1090. Funcţionarismul, an. I, nr. 40, 1890. Despre rolul socialismului, an. II, nr. 92, 1891. Malthus şi prostituţia, an. II, nr. 24, 1891. Lupta pentru trai în societatea omenească, an. II, nr. 25, 1891. Chestia evreiască a d-lui Moşoiu, an. III, nr. 12, 13, 1802. Lupta, de clase şi chestia românismului în Transilvania, an. III, nr. 23, 1892. Chestia românismului şi starea actuală a Europei, an. III, nr. 24, 1892. In chestia iredentismului, an. III, nr. 45, 1892, continuare nr.-ele 46, 47, din 1893. In chestia păturei culte, an. III, nr. 8, 1893. Răscoalele ţărăneşti, an. IV, nr. 92, 1894. Socialismul şi adevărul, an. IV, nr. 2i9, 1804. Un răspuns, an. IV, nr. 31, 1894. (Cu excepţia ultimului articol, semnat C.V., toate celelalte sînt semnate C. Vraja.) EVENIMENTUL LITERAR Psihologia de clasă (Intim), nr. 4; 1894, semnat C. Vraja. Psihologia de clasă (Dan) nr.-ele 12, 13, 14, 17, 18, 20, 23, 1894, semnat C. Vraja. Geniu necunoscut, nr. 13, 1894, semnat C. Vraja. . 588 Rătăcirile d-lui Vlahuţă sau jalnica poveste’ unde se vede cum un artist poate să iasă din propria-i piele, nr. 14, 1894, semnat Ş-V. (Şăreăleanu-Vraja). Spiritism sau „artă pentru artă", nr. 14, 1894, semnat C.V. D-l Vlahuţă în arta socialistă, nr. 16, 189*4, semnat C. Vraja. Arta socialistă şi subsemnatul, nr. 16, 1094, semnat C. Vraja. Ramollot şi Moş Teacă, nr. 16 şi 17, 11894, semnat Verax. Cum a rămas ?, nr. 18, 1894, semnat Ş-V. O explicaţie, nr. 26, 1894, semnat Ş-V. Colectivismul în literatură, nr. 25, 1894, semnat C. Vraja. Poetul şi escrocii, nr. .25, 1894, semnat Verax. D. A. Densuşianu nu s-astîmpără, nr. 39, 1894, semnat Verax. Literatura pentru popor, nr. 4)2, 1894, semnat C. Vraja. O sentinţă a d-lui Bacalbaşa, nr. 43, 1894, semnat C. Vraja. Cine-i Dan ?, nr. 4)3, *1894, semnat C. Vraja. LUMEA NOUA Platonismul în politică, nr. 3, 1894, semnat C. Vraja. Platonismul radicalilor, nr. 7, 1894, semnat C. Vraja. Către „Lupta", nr. 11, 1094, semnat C. Vraja. Contrazicere ?, nr. 13, 1894, semnat C. Vraja. Tot către „Lupta", nr. 16, 1094, semnat C. Vraja. Cine a învins ?, nr. 19, 189*4, semnat C. Vraja. Votul universal şi lupanarele moderne, nr. 31, 1*894, semnat C.V. „Idealul" lui Carada & Cie, nr. 43, 1894, semnat C. Vraja. Au învins, nr. 73, 1805, semnat C. Vraja. Să fim circumspecţi, Ibidem. Cu parul ?, Ibidem, semnat V. Tactica noastră, nr. 74, 1895, semnat C. Vraja. Aşa, domnilor !, nr. 76, 1895, semnat C.V. Învăţăminte, nr. 77, 1895, semnat C. Vraja. Exploatare naţională, Ibidem. Ţăranii interzişi, nr. 7*8, 1896, semnat C. Vraja. Convenţiile scelerate, nr. 79, 1895, semnat C. Vraja. Regele şi partidele, nr. 80, 1895, semnat C. Vraja. Echilibrul politic, nr. 81, 1895, semnat C. Vraja. Gura păcătosului, nr. 83, 1895, semnat C. Vraja. 8 ore în mine, Ibidem. Marfă veche, nr. 84, 1895, semnat C. Vraja. Dezarmarea în perspectivă, Ibidem. Pe ce ne întemeiem, nr. 85, 1895, semnat C. Vraja. 58» Perfidii universitare, nr. 88, 1895, semnat C. Vraja. Lumea nouă în Ungaria, nr. 90, 1895, semnat C. Vraja. Utopişti ?, Ibidem, semnat C.V. Democraţie, nr. 92, 1896, semnat C.V. „Falsa democraţie", nr. 98, 1885, semnat C.V. Dintr-ale unui vulgar falsificator, nr. 94, 1895, semnat C. Vraja. D. Sturza şi lucrătorii, nr. 96, 1895, semnat C. Vraja. Diplomaţie colectivistă, nr. 98, 1895, semnat C. Vraja. Un manuscript rătăcit, nr. 146, 1895, semnat Un sociabil. Foileton ! nr. 187, 1895, semnat Un sociabil. Artă şi pornografie, nr. 193, 1895, semnat Un sociabil. Satele din jurul laşului, 16. XI. 1895, semnat G.I. INDICE DE NUME A Adamesou, Gh., 90, 312, 30.3, 314, 317, 318, 319, 320, 321, 302, 324, 305, 3(315, 336, 337, 336, 340, 348, 34®, 3)50, 351, 352, 353, 3154, 355, 384, 387, 3901 Aderca, Felix, 186, 577, o78 Agârbieeanu, I., 571 Alcalay, 338 Alecsantdri, V., 8, 49, 93, 116, 130, 146, 147, 148, 179, 224, 274, 2184, 311, 354, 434, 433. 441, 556, 581 Aleehem, Şalom. 164 Aaghel, D., 80, 287 Arghezi, T., 127, 145, 176, 224, 284, 288, 289, 304, 400 Argyiriades, P., 492 Asachi, Gh., 8, 424, 441 Augier, E., 364 B Bacalfoaşa, Anton, 534—532, 534, 589 Baiazid, 415 Bakunim, 489, 494 Baldwin, 339 Baltazar, Camil, 145, 388, 427, 441 Balzac, H., 18, 25, 92, 97, 113, 145, 570 Barbu, Ion, 456 Barnosohi, L., 167, 584 Barrfes, M„ 120, 143, 194 , 281 Basarab, Matei, 364 Bassarabeanu, Şt. A., 556 Baudelaire, Ch., 146, 263, 293, 557, 558, 569 Bebel, August, 492 Beldiceanu, N., 5i2f7, 529 Bellany, 234 Benda, Julien, 281, 296 Berkeley, 430, 585, 586 Bemnstein, Ed., 308 Btsrnarek, Otto, 510 Blaga, Lucian, 164, 301 Blank, Aristide, 1C6 Block, M., 478 Bogdan Duică, Gh., 301, 317, 318, 319, 3120', 321, 323, 324, 325, 336, 337, 388, 340, 342, 344, 351, 352, 384, 386, 387, 390', 395, 396, 397, 398, 399, 446, 453, 455 Bolintineanu, D., 74, 148, 190, 192, 274, 311, 314, 315, 338, 354, 384 Boss, Ch. du, 575 Botez, Corneliiu, 268, 313 Botez, Demostene, 73, 81, 188, 312 Botez, Octav, 58 591 Bougle, Ch., 132 Boui'get, Paul, 143 Brăescu, Gh., 288 Brătesou-Voimeşti, Al. I, 81, 130, lâ'7, 275, 284, 289, 294, 581 Brătianu, Ion, 57, 101, 118, 182 Brătiamu, I. I. C., 15(9 Brăţiarvu, Vintilă, 9, 82, 126, ' 263 Brunetiere, F., 17, 379, 281 Burdeau, 510 Byron, 53, 163, 164, 290 C Cantacuzino, 127 ’ Caracostea, D. D., 111, 124 Caragiale, I., 7, 8, 13, 32, 54, 56, 5.7, 58, 5'9, 60', 61, 32, 86, 106, 108, 116, 118,. 12.1, 147, 165, 190, 1921, 228, 224, 275, 384, 388, 289, 301, 362, 372, 400, 425, 430 , 4317 , 447, 448, 5214, 969, 5170, 572, 576 Carol, I., 154, 250 Carp, P. P., 1,27, 214, 509 Catargiu, Barfou, 213 Catargiu, Lascăr,' 64, 500, 507 Cazimir, O'tilia, 81, " 299, 300 Călinescu, G., 581, 531 Călugăru, Alice, 145, 289 • Cerna, P„ 60, 80', 160, 163; 174 Gerri, G., 328, 345 Cervantes, 253 Chamisso, A., 433 Chesterton, G. K., 279 Chopin, F., 380 ' Ciocîrlan, I., 163, 156 Cioculesou, Ş., 450, 451, 454, 455, 456 , 45,7, 468, 459, 587 Ciornei, S., 450, 586 Ciureu, I., 42, 44, 45 Cîrlova, V., 96, 582 Claudian, A., 124, 125, 126, 127, 129, 130', 132, 578 Clemeneeau, G., 64 Creangă, I., 49, 93, 141, 147, 175, 192, 195, 2(23, 275, 276, 279, 293, 445, 571, 572 Codreanu-Zubeu, N., 17C, 188 Colbert, 236 Comte, Aug., 7, 173 -■ Conachi, C., 273 Conrad, J., 115 Constantineseu, Pompiliu, 578 Conta, V., 32, 33, 39 ■ Coppăe, Fr. 3l9 Copernic, 116 Corban, O., 550-■Corneiile, 298 Coşbuc, G., 50, 63, 73, 74, .82, . 112, 145, 265,: 279, 289, 311, 527, 529, 549—554,;.564, 565, 566, 572, 587 Crainic, N,, 301 , . ., Creangă, David, 60 Cremieux, B., 75 Ouza, A. C., 127;- 341, 342; 343, 344, 346, 379 , 584 ... Ouza, Alexandru loan, 73, 154 D Dante, 25, 257, 550 , 551 Darwin, Oh., 178, 281, 464, 465, 466, 467, 468, 469, 472, 473, 495, 634 . . . ■ Daudet, Lâon, 181, 229 Davidescu, N., 164 Delavrancea, B., Şt., 32, 82, 337, 356, 428, 484, 485 •• 592 Demetresou, Traian, 535—543, 662, 569, 987 Deasuşianu, Aron, 550, 588 Desoartes, 258, 586 DevUle, G., 476 Dlckens, Ch., 148, 279 Dioghanide, E., 501, 502, 503, 320 Dosoltei, 161 Dostoievski, F. M., 92, 93, 115, 14)5, 148, 164, 197, 253, 281 DSlliftzsturm von, 3163 Dragomlneecu, M., 131, 132, 133, 1134, 160, 26(2, 282, 292, 549, 580 DxagOBlatv, I., 145, 1(74, 537 Drogli, Aglaiia, 375 Drouhet, Oh., 433 Dumas, Al., 505 Dumas (psiholog), 363, 380 E Eftimiu, V., 163, 176, 288, 289, 448 Elisabeta (regina), 337 Emilian, Cornelia, 349, 375, 376 Emimeseu, Harieta, 34)1, 342, 344, 349, 3(75, 376 Emimeseu, Mihai, 10, 13, 33, 50, 00, 68, 73, 90, 93, 57, 107, 108, 109, 111, 112, 113, 116, 1118, 101, 130, 145, 146, 147, 148, 160, 1615, 174, 179, 189, 191, 192, 196, 197, 198, 109, 21(7, 2m, 2122, 224, 226— 228, 236, 236, 246, 249, 256, 260, 264, 268—209, 273, 274, i270, 284, 304, 309—334, 384—360, 366—384, 384 — 435, 435—450, 450—460, 524, 926, 927, 528, 5(29, 530, 538, 549—654, 566, 579, 583, 584, 585, 586, 587 Eminovici (familia), 146, 267 Engels, Fr., 557, 558, 559 Epicur, 107 F Faguiet, E., 26, 279 Filiipesou, N., 127' Fillitti, I. C„ 166, 167, 447 Filotti, E., 160, 161, 158, 137, 162, 168, 57®, 579 Flaubert, G., 138, 220, 256 Fogazzaro, A., 104, 105 France, Anatole, 18, 27, 64, 92, 98, 97', 106, 1113, 135, 137, 145, 148, 168, 164, 193, 194, 284, 248, 276, 281, 293 G Galacticul, Gala, 42, 127, 178, 181, 366, 424, 576 Gane, N., 812, 372, 556, 573 Gaiutier, Th., 420 Gheorghe din Moldova, 39, 90, 94 Gherea-Ddbrogeanu, C., 23, 25, 32, 33, 54, 56, 58, 59, 60, 79, 116, 118, 101, 152, 153, 166, 167, 168, 170, 216, 219, 223, .224, .280, 480, 490, 492, 502, 558, <566, 58,1 Ghioa, Ion, 196, 440' Gide, Andre, 116, 1'48, 253, 264, 255, 281, 580 Gide, Ch., 206, 206 Giolitti, 29 Goethe, W., 38, 64, 116, 145, 163, 175, 257, 288, 433 593 3 Goga, O., 73, 74, 166, 160, 163, 175, 176, 57», 562 Grandea, Gr. H., 5412 Gnamt, Aliem, 496, 496, 497 Gmegoriam, G., 578 Guyau, J. M., 539 B Haeckel, E., 281, 465, 466, 472 Halippa, Paniteliimon, 63 Hiamsiun, Kn-uit, 145 Hardy, Th., 148 ' Haiet, Spir-u, 31, 64, 82 Hasdeu, B. P., 387, 356 Hegel, 4)69, 4)89 Hetae, H., 8 HeUaide-RădiUiliescu, I., 8 Herriot, 180, 208, 209-Herz, A. de, 2126, 208 HBffidtag, Harald, 585 Hofîmamn, 433, 484 Hogaş, C., 90, 74, 81, 82, 289, 37,2 Homer, 145 Hugo, Victor, 25, 44, 122, 163, «», 364, 366, 373, 376, 391 I libanez, Blasco, 102 Ifosem, H„ 2210 Ionesou-Ri'cm Raiciu, 31, 544— 048, 588, 981, 507 lonescu, Take, 102, 946, 547 Iorga, N., 7, 12, 115, 116, 1,20, 127, 101, 957, 55(8, 568, 569, 570', 5711, 573, 574 Iosif, St. O., 82, 287 Isac, Emil, 14® Istrati, Fanai-t, 124, 129, 130, 22,1, 578 James, W., 261 Jaures, J., 27 K Kant, Immanuel, 249, 426, 4301, 440, -445, 446, 6(85-, 686 Kaultsky, K., 20©, 303, 483 Kayserlfog, 102 Keller, G., 345, 346 , 347, 343, 447 Keimfoatih-Conta, Ana, 39 Kogălniceanu, M., 121, 122, 146, 148, 150, 161, 179, 182, 106, 303, 557 Kraţpeiein, 363 Kremniitz, Mite, 330 , 333, 334, 391, 372, 370 Rrapotkin, P. A., 504, 514, 516, 517, 528 L La Bruyere, 148 Laimanck, J., 467 Lamartine, A., de 100, 122, 305, 556 Lamhrior, Al., 32; Lankester, Ray, 468 Lanson, G., 75, 10© La Palisse, 94 Laveleye, Emil, 480 Lassale, F., 8 Lawoisier, 234 Leconte de Lisle, 145, 163 Lemaîtae, J., 1®, 146, 149, 249, 279, 281 Lenau, N., 346 , 361, 382, 383 Lenta, V. I., 183 594 Leopardi, G., 108 Lloyd, G., '210, 2129 Lorm, Hieranyamis, 383 LoVineseu, E., 114, 1,15, 118, 11)9, 100, 101, 102, 150, 151, 160, IBS, 1154, 155, 160, 163^ 164, 1166, 1167, 168, 186, 188, 189, 191, 1(92, 106, 100, 210— ai8, 2(82, 2184, 286, 287, 288, 3841—4(35, 4135—448, 577, 578, 57», 580, 5(84, 585, 586 Ludovic XIV, 263 Ludovic Filip, 5(18 Lungeaniu, C., 145' M Mae Donald. 1(80, 2(29 Macedonski, AL, 78, 164, 165 Maekay, Th., 504, 5ll!2, 513 Maiorescu, T,, 32, 33, 54, 55, 58, 50, 60', 01, 81, 100, 118, 1120', 101, 1411, 142, 145, .146, 147, 148, M9, 105, 170, 216, 224, 245, 2(56, 2811, 300, 310, 312, 3HÎ3, 314, 316, 3K7, 319, 8210', 301, 322, 303, 324, 326, 320, 380, 3134, 335, 387, 340, 36)7, 3», 361, 362-, 364, 371, 3712, 376, 377, 378, 379, 382, 386, 387, 308, 389, 304, 405, 406, 4)07, 409, 411, 412, 413, 415, 4117, 4)10, 420, 421, 422, 486, 4136, 487, 4(38, 440', 442, 44», 444, 44(5, 4J5I0, 4)52, 458, 515(6, 568, 584, 687 Mal'thus, 4)64, 684 Maniu, luliu, 288 Manitiu, Lucia, 75, 81, 134, 135, 186, 188, 978 Marguerite, Victor, 95—99 Marx, Karl, 8, 28, 200, 484, 4)7®, 4)80, 4)89, 5112, 519, 557, 508, S50 Massis, Henri, 28a Maupasseot, Guy de, 96, 97, 144, 247, 248, 581 Maurras, Ch., 193', 194, 236, 2(81 Mauriac, Fr., 141 Mayer, Rusdolf, 404 Mehedinţi, S„ .101, 116, 120, 557, 558, 509, 581 Mirate, Verontaa, 100, 330', 372, 376, 382' Mill, J. S., 88, 216 Miile, C., 520, 551 Minar, O., 382! Minea, I., 363 Mîniulesieu, I., 1136, 187, 159— 161, 175', 286, 287 Mircea cel Bătrîn, 417 Miironesou, I. I., 58, 59, 91 Missir, P., 362, 363 Mitrany, 210' Mbidovaim, c., K7B Molinari, G., #78 Moliere, 92, 147 Mionteigine, 107, 253 Morariu, Leca, 34'2 Morţiuin, V. G., 303, 337, 338, 34(9, 300, 35B, 363, 375, 376, 386, 387, 390, 3915 Murat, 131 MairăriaiŞ'U, D., 408, 415, 451, 4)52, 404 Mutrmi, G., 188, 180, 101 Musset, Alfred de, 18, 50, 305, 383' Muşoiu, P., 503, 588 595 N ........... Napoleon Boneparte, 38, 131, 5i37 Nădejde, I., 501, 520 Negruzzi, C., 120, 131, 147, 196, 212, 2!13, 214, 215, 216, 391, 5®5, 506 Negmizzi, Iacob, 226, 320, 341, 356, 366, 366, 372, 373, 3181, 382, 363, 421 Newton, Isac, 470 Ney, Michel, 131 Noica, C., 585 Nor dau, Max., 346, 347, 348, 351, 3612, 363, 364, 366, 584 Novalis, 433, 434 O Odobeseu, Al., 121, 372 Ohnet, G„ 220 Offembaeti, 77 Orlăans, Fhiliippe de, 281 Om ea, Z., 57® Ortiz, R., 348 P Pailleron E., 541 Painleve, P., 206 Panu, G., 32, 33, 76, 429, 487, 488 Papadat-Bengeseu, H., 81, 289 Pascal, 260 Pătraşcu, N., 362, 371, 372 Pătrăşcamu, D. D., 81, 82, 127, 178, 581 Perpess'ncius, 342, 370, 408, 451, 452', 454, 583, 584 Petică, Şt, 74 Petreseu, Cezar, 20& Petrescu, N., 167 Petroviei, I., 585 Phillippide, Al. A., 74, 81, 82, 188 Pinicio (Ion Păun), 557, 566, 15® Piru, Al,, 577, 583, 584 Pisani, T., 588 Poincare, 229 PompUiu, Miron, 341, 345, 356, 358, 364, 3®2 Pop, Ghiţă, 34® Pop-Reteganul, I., 156, 571 Popazu, dr., 368 Pop, Vasile, 50i9 Popescu, Splridon, 64, 557, 536, 571 Popescu, Stelian, 166 Popoviei, Aurel, 116, 120 Prâvost, M., 256 Prouidihoin, P. J., 188, 512 Prousţ, M., 182, 187, 145, 252, 268, 276, 293 Pumnul, Aron, 313 Pursch, D., 374 Puşcariu, Sextil, 368 Puşkin, A. S., 107 Pyrron, 107 0 R Rabelais, 148, 164 Racisne, J,, 293 Rafeel, 411, 412 Ralea, M„ 46, 1124, 129, 132, 136, 137, 186, 278, 280, 576, 081 Rasputim, 236 Rădulescu-Motru, I., 116, 119, 566 Fbebreanu, L., 136, 169—170, 346, 424, 576, 579 596 Renan, E., 70, 102, 179 Renouvier, Ch., 446, 585 Riria, 347 Rîvneanu, dublei, 376 Rollinat, 165 Rosetti, C. A., 36, 141, 196 Roşea, Iulim, 583 Russel, A. W„ 170, 473 S Sadoveactu, M., 7®, 74,. 93, 94, 130, 131, 133, 134, 135, 143, 145, 156, 160, 163', 173, 175, 178, 188, 222, 224, 275, 276, 289, 294, 346, 457, 559, '571, 5712, 573, 582 Sainte'-Beuive, 17, 102, 279, 280, 282 Sandu-Aldea, C., 59, 128, 144, 539, 572, 573 Sanielevici, H., 7, 9, 124, 126, , 127, 128, 109, 150, 131, 132, 145, 146, 152, 158, 155, 156, 157, 1618, 16,3, 178, 433, 434, 436, 440, 446, 447, 559, 566, 575, 578 Schiller, Fr., 452 Sahoparahaner, A., 107, 448, 483, 584, 586 Seurtu, I., 112, 3112, 317, 321, 336, 307, 308, 351, 362, 373, 384, 387, 390, 391, 392, 393, 404, 4015, 40(6 , 407, 409, 411, 411(2, 413, 416, 417, 418, 422, 426, 405, 436, 439, 444, 445, 446, 584 Sebastian, M., 578 Sequard, B„ 488 Simon, J., 510 Shakespeare, W., 25, 33, 92, 93, 138, 145, 148, 163, 253, 254* 257, 288, 588 Shaw, B., 290 Sbelley, P. B., 03 Slavici, I., 147, 206, 2(27, 372, 421, 5156, 565, 572 Socec, 317, 318, 319, 386, 417, 486, 437, 408, 439 Spencer, H., 465, 470, 475, 478, 479, 480-, 481, 504, 506 . Speranţă, Th., 596 Spinbzza, B., 8 State, Dragomir, 362, 363 Stal in, I. V., 308 Stere, C., 187, 128, 169, 183, 184, 185, 188, 216, 557, 559, 564 • Stimei', Max, 489, 491, 504 Sturza, Gr., 534 Sturdza, M., 101, 154, 155, 589 Sutbianu, D. I., 42, 44, 45, 46, 576 Sue, E., 555 Ş Şaraga, 112, 320, 311, 384, 414, 437, 439 Şărcăleamu, C. (v. C. Stere) 588 Ştefan cel Mare, 103, 154, 571 Ştirhey, Barbn, 210 Ştefanelli, T., 381 T Taiine, H„ 25, 149, 173, 279, 281, 280 Talaz, G., 289 Taniac, F., 342 Teodoreaniu, Al. O., 8) Teodoreami, I., 75, 81, 188, 346 597 Teodoresou-Branişte, T., 166, 170, 578 Tbaraud, J., 113 Thibauldet, A., 281 TolStoi, L. N., 97, 143, 148, (104, 107, 200, 291, 481, 50'6, 607', 64(0 Topîroeanu, G., 47, 48, 49, 81, «2, 11415, 188, 190, 312, 331, 67» Traian (împăratul), 5(71, 574 Triandatfil, E., 30, 40' Trotzki, L., 303 Tunghemiev, I. S., 912, 197, 231 V' VaMa-Voievod, Al., 296 Valery, P., 13(2, 106, 137, 145, •266= Vandervelde, 1©0 Vasiliu, I., 488, 502 Văcăreşti (fam,), 27(3 Verghi-Miller, M., 10—11, 575 Verlaine, P., 44, 19(5 Viianu, T., 577 Vigny, Alfred de, 305 Vîrgolici, T., 546 Vlad, Ţepeş, 164 Vlahuţă, Al., 32, 63, 82, 111, 180, 302, 302, 3162, 4128, 572, 581, 588 VoKaire, 288, 25® Voromda, Ilarie, 288, 289 Vulcan, Iosif, 317, 320, 324, 42!1, 422, 583 W Wagner, R., 280' Wilfoelm II, ffllOi Z Zamfireseu, D., 570 Zâne, G., 424 Zarifopol, P., 54—62, 251, 07®—<292, 306, 370, 576, 581 Zefetin, Şt., 168, 165, 158, 164, H&7 Zola, E., 145, 524, 526, 536, 557, 568, 559 Zosin, P., 368, 366 Zweiig, Şt., 279 X Xenopol, A. D., 386, 387 Cuprins OPINII LITERARE — CAMPANII „Falimentul" poporanismului ? Dionis, Theano................. Polemici....................... Seceta literară................ „Ridicarea noroadelor" Militarismul .................. Luptele politice............... Mizeria criticii literare . Perioade de tranziţie Netoleranţa.................... Unde mergem. ?................. Intemperanta................... Pacifism ! .............. Burghezism cuminte Exigenţi excesive .... Un drum........................ Alte vremuri................... Pedagogie socială Marea decepţie . Morţii noştri . Cenzura Note . Versul tipografic Genova Răspuns d-lui Zarifopol Libertatea presei Politică......... Literatura nouă . Regimul presei . . 7 10 13 13 14 ÎS 16 17 19 . 21 23 25 27 29 30 31 32 36 m 39 41 43 49 52 64 63 71 73 76 599 Anul XV....................................................79 Senatul ................................................... 85 Şcoala .............................................87 Furia ineditului ..........................................90 „Caracterul specific* în literatură .......................92 La Garţonne................................................95 Numerus clausus................................................100 Fond şi formă..................................................102 O provocare ................................................. 10'7 Biografia . ..........................................108 Luceafărul ....................................................111 Tot Eminescu ..............................................112 „Prăbuşirea" poporanismului.................................. 114 Altă... polemică ..........................................'1'24 Curiozităţi........................................... • • 433 Pentru „Mişcarea literară" . . . . ... . . 13® Pentru cetitorii noştri.................................139 Ce este poporanismul ?................................... 14® Un „răspuns"...................................... ... . . 1©0 O revistă şi cetitorii săi............................ • ■ 165 Mărunţişuri............................................ • 1®® Ultima oară ............................................ . 162 Curiozităţi............................. 166 Cătră d. Rebreanu........................................ l®9 Ce-a făcut „Viaţa românească" pentru literatură . . . 171 Religia.......................................... • • ■ l7® Poporanism, socialism, internaţionalism . . . . . . 182 Iar interdependenţa!............................■ • ■ • 1®® Lucruri reconfortante..........................................1®3 Soarta vitregă........................................ • • 1®5 Eminescu în străinătate..................................; ■ l®7 Ultimul cuvînt........................................... . 198 Ruina învăţămîntului şi a cultuiii......................... 200 Dispariţia revistelor...................................... 303 Economie, politică şi cultură . . . . • • ■ • • 205 Tratatul de la Loearno .............................. • 20,7 Liberalism şi democraţie rurală.......................... • • ,20® „Civilizaţia modernă".............................. • • • ®1'2 Cuminţenie................................................ '219 In jurul limbii literare................................... 2®1 Făt-Frumos din lacrimă................................ ■ • 226 Parlamentarism şi anti . . ....................... ■ • 229 Inferioritatea democraţiei................................... 23l Iarăşi democraţia......................... 93g Franţa republicană ! '941 şrcoal* ...........................‘ m Genul poetic........................................ 245 Filozofia modei............................................... ^ Mişcarea literară . ........................... ] ’ 251 Anestetul Gide . '253 Democraţia şi arta.......................................... 296 Monarhie şi republică............................................ Sezonul estetic............................................. 260 Prepararea esteticului........................................262 „Postume11 de Eminescu , ....................... _ _ 264 Dar versul „liber11 ?............................................ Făt-frumos din tei............................................268 Legea presei..................................................270 Modă şi originalitate.......................................2i7>2 Greutăţile criticii estetice..................................278 Consumare şi producere. — Muzica viitorului .... 293 1789..........................................................296 „Democraţie11 ................................................... Charlestonul la ţară........................................ 298 Rectificări...................................................301 După 27 de ani ...............................................302 EDIŢIILE POEZIILOR LUI EMINESCU Ediţiile poeziilor lui Eminescu...............................300 Pentru Eminescu..............................................3312 Ediţiile poeziilor lui Eminescu............................. 334 Ediţiile poeziilor lui Eminescu (continuare) .... 355 Ediţiile poeziilor lui Eminescu. Ediţia d-lui Lovinescu . . 384 D. E. Lovinescu este vesel....................................435 Din Prefaţă la M. Eminescu, Poezii, 1930 .................... 448 Ediţia poeziilor lui Eminescu.................................460 ADDENDA Darwinismul social.......................................... 463 Burghezism inconştient........................................498 Psihologie de clasă 521 601 înrîurirea artei........................................ 523 Originalitatea formei..................................... ©26 împrumutarea formei.........................................©28 De ce ne batem ?............................................581 Intre scriitori ............................................588 Iubita de Tr. Demetrescu....................................©36 Raicu lonescu-Rion..........................................©44 Eminescu şi Coşbuc .................................... ■ 549 Poporanismul...............................................56’5 Note.................................................... . 575 Indice de nume............................................ 591 Lector: MARI A SIMIONESCU Tehnoredactor: POMPILIU STATNAI Bun de tipar 12 VIII 1911. Tiraj 2890 ex, broşate. Coli ed. 31.36. Coli tipar 37,75 Tiparul executat sub comanda nr. 1169 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89—91 Bucureşti Republica Socialistă România