Coperta : Dan Matache Toate drepturile rezervate Editurii Minerva G. IBRĂILEANU OPERE 9 Ediţie critică de RODICA ROTARU şi AL. PIRU Prefaţă de AL. PIRU EDITURA MINERVA BUCUREŞTI — 1980 / / \ >( y r, vv Prefaţă Volumul de faţă, al IX-lea din. seria de Opere G. îbrăileanu, cuprinde ultimul curs de Istoria literaturii române moderne ţinut de G. îbrăileanu la Facultatea de litere din Iaşi, Epoca Eminescu. El a fost predat în doi ani universitari, în 1912-1913 şi 1913-1914 şi n-a lost litografiat decît parţial după cum urmează. Prima ediţie se datoreşte studenţilor C. Alexandrescu şi Gh. Corniciuc şi cuprinde "prelegerile ţinute între 6 noiembrie 1912 si 8 februarie 1913 (ultima prelegere se încheie cu un citat din Scrisoarea III de Eminescu care începe cu versul: „Şi acum priviţi cu spaima faţa noastră sceptic~rece...“, în ediţia noastră la pag. 202). Tot numai această parte este multiplicată a doua oară de studenţii I. Creţu şi C. Stănescu (ediţia nu ne-a fost accesibilă), fiindcă ea este reprodusă şi în a treia ediţie de studenţii T. Cucu şi Şt. Şerbănescu din 1924-1925. Intervenţiile în creion ale lui G. îbrăileanu de pe ediţia Alexandrescu-Corniciuc apar în această nouă ediţie, care conţine în plus notiţe dintr-un curs ţinut în anul universitar 1924/1925 şi intitulat Şcoala lui Eminescu (Vlahăţă, Delavrsncea, Caragiale, I. Al. Brătescu-Voineşti, Duiliu Zamfirescu, Ion Creangă, Coşbuc), în ediţia noastră p. 530 şi urm. precum şi o lecţie aparte cu titlul Despre Eminescu, reprodusă de noi la p. 616— 625. Aceeaşi materie se cuprinde în noua ediţie, a patra, scoasă în 3928 de G. Agavriloâei. Biblioteca Universităţii „Al. I. C«za“ din Iaşi nu posedă această din urmă ediţie, în schimb ne-a pus la dispoziţie manuscrisul anonim (cu intervenţii ale lui Ibrăi-ieanu) al cursului Epoca Eminescu în continuare, din anul universitar 1912-1913 (prelegerile ţinute între 13 februarie şi 25 mai 1913) şi anul universitar 1913-1914 (29 noiembrie 1913 — 8 martie 19141. Este mai mult ca sigur că din martie şi pînă în mai1 1914 G. Îbrăileanu a făcut lecţia de încheiere Despre Eminescu 5 şi cursul despre Şcoala lui Eminescu editate de T. Cucu şi Şt. Şer-bănescu în 1924-1925. In felul acesta am putut reconstitui întregul curs Epoca Eminescu şi cu acesta tot cursul de Istoria literaturii române moderne predat de profesorul G. Ibrăileanu. Ca şi cursurile despre celelalte epoci ale literaturii române moderne, cursul despre Epoca Eminescu are o valoare în primul rînd istorică. Să ne gîndim că pînă la data predării lui de către G. Ibrăileanu existau foarte puţine studii despre Eminescu, articolele lui Maiorescu şi Gherea, cîteva mici studii de caracter biobibliografic şi nici o lucrare critică de amploare. Aşa-zisul studiu critic din 1892 al lui N. Petraşcu era mai curînd un memorial. Puţine lucruri se pot reţine astăzi din cartea lui Mihail Dragomirescu apărută în 1906 Critica ştiinţifică şi Eminescu şi cu atît mai puţine din monografia lui N. Zaharia publicată în 1912 şi, pentru că între timp nu mai apăruse aproape nimic de seamă, reeditată în 1923. Eminescu nu figura în Istoria literaturii române în veacul al XlX-lea de Iorga, care în volumul al treilea, din 1909, se opreşte la anul 1866 (anul debutului lui Eminescu) şi se poate spune că singurele adevărate studii eminesciene după Maiorescu şi Gherea erau cele ale lui Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura românească şi Scriitori şi curente. Asupra limitelor fixate de Ibrăileanu epocii Eminescu se poate desigur discuta. E adevărat că Eminescu începe să fie cunoscut şi preţuit după 1880 (la această dată nu avea nici volum dar periodizarea literaturii se face nu numai în funcţie de optica publicului contemporan, ci şi, mai ales, în funcţie de dezvoltarea ei internă. Dacă Eminescu se afirmă abia din 1870, din 1863 exista societatea „Junimea" şi din 1867 revista Convorbiri literare cu Titu Maiorescu al cărui rol în edificarea noii literaturi şi în deosebi al noii poezii e greu de negat şi peste care Ibrăileanu trece prea uşor (micşorase rolul „Junimii" şi ai lui Maiorescu şi în Spiritul critic în cultura românească). în cele două decenii dintre 1863-1883 (an în care Eminescu îşi încetează activitatea) scriitori reprezentativi sînt, alături de Alecsandri (autor acum al Pastelurilor şi Legendelor), Hasdeu (Răzvan şi Vidra e din 1867), Odobescu (Pseudokinegheticos e din 1874), Maiorescu (Direcţia nouă în poezia şi proza română e din 1872), Caragiale (O scrisoare pierdută trece abia cu un an peste 1883), Creanga (cariera sa se desfăşoară între 1875-1882), Ioan Slavici (Novele din popor sînt din 1881). Obiecţia care trebuie adusă periodizării lui Ibrăileanu este că, folosind criterii externe, istoricul literar nu vede epoca marilor clasici în momentul desfăşurării ei şi că o situează în deceniile următoare (1880—1900), cînd literatura română e într-o perioadă, obişnuită după toate marile epoci, de 6 reflux, chiar de epigonism, dacă avem în vedere că în fruntea ei este pus Alexandru Vlahuţă. Observăm pe de o parte lipsa în epoca marilor clasici a lui loan Slavici, pe de altă parte, lipsa în epoca 1880-1900 a lui Alexandru Macedonski, primul mare poet român de după Emî-nescu (al cărui volum definitoriu, Excelsior, face două ediţii în 1891-1897). Cel mai bun prozator al epocii nu e Delavrancea, ci Duiliu Zamfirescu, lansat ca poet de Macedonski. Caragiale, clasicul, rîde de stilul împodobit şi sacadat al lui Delavrancea (Smă-răndiţa, roman modern în Moftul român, 1893, Dă dămult, mai dă dămult) şi ironizează impostura lui Vlahuţă (Poetul Vlahuţă. Schiţă în Epoca literară, 1896). Faptul că poeziile lui Eminescu au apărut în volum în 1884 (de fapt finele anului 1883) sau că opera lui Creangă s-a publicat în volum abia în 1890-1892 nu constituie un motiv de transferare a acestor autori în epoca 1880-1900, căci şi I. Al. Brătescu-Voi-noşti, descins din proza lui Caragiale, debutează în volum (Schiţe şi nuvele) mai tîrziu, în 1903. Respectînd măsura de a nu fi trecut în epoca marilor clasici pe Maiorescu, Ibrăileanu nu pune în epoca 1880-1900 pe Gherea, exegetul lui Vlahuţă şi Coşbuc şi la a cărui revistă, Literatură şi ştiinţă (1893-1894), colaborează Vlahuţă şi Delavrancea. Nu mai e nevoie să arătăm că Duiliu Zamfirescu îşi continuă activitatea şi după 1900 (Anna sau ceea ce nu se poate, ultimul roman din seria Comăneştenilor e din 1911), ca şi Delavrancea (Apus de soare e din 1909), iar Vlahuţă şi Coşbuc sînt în 1901 conducătorii Semănătorului, revistă cu un program de emancipare naţională şi socială pe care îl va ilustra noua generaţie în frunte cu Sadoveanu, Iosif, Goga, Agârbiceanu, Davila. In introducerea cursului, constrîns de fapte, Ibrăileanu va recunoaşte nu numai deosebirile dintre mentalitatea scriitorilor dintre 1880-1900, categorisiţi, în spirit gherist, drept „proletari intelectuali", şi mentalitatea epocii Alecsandri, dar şi deosebirea faţă de mentalitatea marilor clasici în frunte cu Eminescu. Şi nu e vorba numai de atitudini faţă de timpul lor, ci de modul în care aceste atitudini sînt exprimate artistic. In fond, Eminescu şi Caragiale, deşi imitaţi, rămîn, ca şi Creangă, inimitabili şi ire-petabili. Aşa-zisele satire ale lui Vlahuţă sînt faţă de Scrisorile eminesciene simple parodii involuntare, iar nuvela Sărmanul Dio-nis e superioară romanului Dan. Delavrancea nu are nici geniul comicului, nici pe acela al tragicului lui Caragiale, poezia lui Coşbuc, notabilă în intuiţia sufletului ingenuu ţărănesc, nu are sensul mito-sului eminescian din Călin, nici subtextul metafizic din poeziile în 7 şi cursul despre Şcoala lui Eminescu editate de T. Cucu şi Şt. Şer-bănescu în 1924-1925. In felul acesta am putut reconstitui întregul curs Epoca Eminescu şi cu acesta tot cursul de Istoria literaturii române moderne predat de profesorul G. Ibrăileanu. Ca şi cursurile despre celelalte epoci ale literaturii române moderne, cursul despre Epoca Eminescu are o valoare în primul rînd istorică. Să ne gîndim că pînă la data predării lui de către G. Ibrăileanu existau foarte puţine studii despre Eminescu, articolele lui Maiorescu şi Gherea, cîteva mici studii de caracter biobibliografic şi nici o lucrare critică de amploare. Aşa-zisul studiu critic din 1892 al lui N. Petraşcu era mai curînd un memorial. Puţine lucruri se pot reţine astăzi din cartea lui Mihail Dragomirescu apărută în 1906 Critica ştiinţifică şi Eminescu şi cu atît mai puţine din monografia lui N. Zaharia publicată în 1912 şi, pentru că între timp nu mai apăruse aproape nimic de seamă, reeditată în 1923. Eminescu nu figura în Istoria literaturii române în veacul al XlX-lea de Iorga, care în volumul al treilea, din 1909, se opreşte la anul 1866 (anul debutului lui Eminescu) şi se poate spune că singurele adevărate studii eminesciene după Maiorescu şi Gherea erau cele ale lui Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura românească şi Scriitori şi curente. Asupra limitelor fixate de Ibrăileanu epocii Eminescu se poate desigur discuta. E adevărat că Eminescu începe să fie cunoscut şi preţuit după 1880 (la această dată nu avea nici volum!), dar periodizarea literaturii se face nu numai în funcţie de optica publicului contemporan, ci şi, mai ales, în funcţie de dezvoltarea ei internă. Dacă Eminescu se afirmă abia din 1870, din 1863 exista societatea „Junimea" şi din 1867 revista Convorbiri literare cu Titu Maiorescu al cărui rol în edificarea noii literaturi şi în deosebi al noii poezii e greu de negat şi peste care Ibrăileanu trece prea uşor (micşorase rolul „Junimii" şi al lui Maiorescu şi în Spiritul critic în cultura românească). In cele două decenii dintre 1863-1883 (an în care Eminescu îşi încetează activitatea) scriitori reprezentativi sînt, alături de Alecsandri (autor acum al Pastelurilor şi Legendelor), Hasdeu (Răzvan şi Vidra e din 1867), Odobescu (Pseudokinegheticos e din 1874), Maiorescu (Direcţia nouă în poezia şi proza română e din 1872), Caragiale (O scrisoare pierdută trece abia cu un an peste 1883), Creanga (cariera sa se desfăşoară între 1875-1882), Ioan Slavici (Novele din popor sînt din 1881). Obiecţia care trebuie adusă periodizării lui Ibrăileanu este că, folosind criterii externe, istoricul literar nu vede epoca marilor clasici în momentul desfăşurării ei şi că o situează în deceniile următoare (1880—1900), cînd literatura română e într-o perioadă, obişnuită după toate marile epoci, de 6 reflux, chiar de epigonism, dacă avem în vedere că în fruntea oi este pus Alexandru Vlahuţă. Observăm pe de o parte lipsa în epoca marilor clasici a lui Ioan Slavici, pe de altă parte, lipsa în epoca 1880-1900 a lui Alexandru Macedonski, primul mare poet român de după Eminescu (al cărui volum definitoriu, Excelsior, face două ediţii în 189 >-1897). Cel mai bun prozator al epocii nu e Delavrancea, ci Duiliu Zamfirescu, lansat ca poet de Macedonski. Caragiale, clasicul, rîde de stilul împodobit şi sacadat al lui Delavrancea (Smă-răndiţa, roman modern în Moftul român, 1893, Dă dămult, mai dă dămult) şi ironizează impostura lui Vlahuţă (Poetul Vlahuţă. Schiţă în Epoca literară, 1896). Faptul că poeziile lui Eminescu au apărut în volum în 1884 (de fapt finele anului 1883) sau că opera lui Creangă s-a publicat în volum abia în 1890-1892 nu constituie un motiv de transferare a acestor autori în epoca 1880-1900, căci şi I. Al. Brătescu-Voi-neşti, descins din proza lui Caragiale, debutează în volum (Schiţe şi nuvele) mai tîrziu, în 1903. Respectînd măsura de a nu fi trecut în epoca marilor clasici pe Maiorescu, Ibrăileanu nu pune în epoca 1880-1900 pe Gherea, exegetul lui Vlahuţă şi Coşbuc şi ia a cărui revistă, Literatură şi ştiinţă (1893-1894), colaborează Vlahuţă şi Delavrancea. Nu mai e nevoie să arătăm că Duiliu Zamfirescu îşi continuă activitatea şi după 1900 (Anna sau ceea ce nu se poate, ultimul roman din seria Comăneştenilor e din 1.911), ca şi Delavrancea (Apus de soare e din 1909), iar Vlahuţă şi Coşbuc sînt în 1901 conducătorii Semănătorului, revistă cu un program de emancipare naţională şi socială pe care îl va ilustra noua generaţie în frunte cu Sadoveanu, Iosif, Goga, Agârbiceanu, Davila. In introducerea cursului, constrîns de fapte, Ibrăileanu va recunoaşte nu numai deosebirile dintre mentalitatea scriitorilor dintre 1880-1900, categorisiţi, în spirit gherist, drept „proletari intelectuali'4, şi mentalitatea epocii Alecsandri, dar şi deosebirea faţă de mentalitatea marilor clasici în frunte cu Eminescu. Şi nu e vorba numai de atitudini faţă de timpul lor, ci de modul în care aceste atitudini sînt exprimate artistic. In fond, Eminescu şi Caragiale, deşi imitaţi, rămîn, ca şi Creangă, inimitabili şi ire-petabili. Aşa-zisele satire ale lui Vlahuţă sînt faţă de Scrisorile eminesciene simple parodii involuntare, iar nuvela Sărmanul Dio-nis e superioară romanului Don. Delavrancea nu are nici geniul comicului, nici pe acela al tragicului lui Caragiale, poezia lui Coşbuc, notabilă în intuiţia sufletului ingenuu ţărănesc, nu are sensul mito-sului eminescian din Călin, nici subtextu.l metafizic din poeziile în 7 stil popular. Cântecul lui Coşbuc e romanţă, acela al lui Eminescu turbură prin idee. Dar ne aflăm intr-o fază cînd nu aveam istorii literare şi cînd asemenea generalizări şi caracterizări globale încă nu fuseseră făcute. Totdeodată, Ibrăileanu nu avea, în vremea cînd îşi preda cursul său, o adevărată perspectivă istorică, nici valorile literare nu erau încă ratificate de examenul critic. Ca şi în majoritatea studiilor publicate pînă în 1912, Ibrăileanu va face în noul său curs critică sociologică şi psihologică, după principiile lui Taine. Hennequin, Paul Bourget, critică filologică şi foarte puţin critică estetică. înainte de a vedea cum este, vroia să ştie cine este Eminescu, o critică i-am zice azi de identificare. Pe aceasta o începe prin examinarea ediţiilor eminesciene în uz, nu a ediţiei clasice Maiorescu, ci a ediţiilor care încercau să completeze imaginea poetului şi prozatorului Eminescu. Nefrecventînd atunci, şi din păcate nici mai tîrziu, manuscrisele eminesciene, Ibrăileanu are dezavantajul de a le minimaliza importanţa, cu toate că socoteşte utilă cercetarea lor. A cunoscut din postumele eminesciene în proză şi în versuri numai ceea ce se publicase pînă în 1912, nu şi ceea ce a rămas pînă atunci netipărit. Din pi-oză i-au rămas necunoscute, spre a da cîteva exemple, Iconostas şi Fragmentarium, Avatarii faraonului Tlă. Ar-chaeus, Moartea lui Ioan Vestimie, Aur, mărire şi amor, Visul unei nopţi de iarnă, iar din poezii Memento mori, Feciorul de împărat fără stea, Codru şi salon, Icoană şi privaz, Iambul, Povestea Dochiei şi ursitorile etc. Deoarece în 1909 apăruse ediţia a treia a romanului eminescian Geniu pustiu era îngrijorat de părerea care puteau să şi-o facă cititorii despre această operă de tinereţe a lui Eminescu, mai ales că poetul transferase unele pasaje în Sărmanul Dionis, nuvelă publicată de el în Convorbiri literare. Cu toată precizia analizei profesorului (reluată apoi într-un articol din Viaţa românească [n 1922), credem că cele două opere sînt totuşi autonome şi că una nu face imposibilă pe cealaltă, punîndu-ne cel mult in faţă misterul creaţiei eminesciene în care desmembrarea elementelor şi folosirea lor în alt context e obişnuită. Faptul că totuşi poetul nu şi-a distrus manuscrisele reluate, ne împiedică să ştim ce destinaţie voia să Ie dea el însuşi în ultimă instanţă. Cu privire la poeziile postume, Ibrăileanu socotea, greşind, că sînt simple exerciţii şi că prin faptul că poetul a transferat identic sau a reluat cu modificări versuri din ele, le-a anulat sau inutilizat, făcînd cu neputinţă publicarea lor alături de antume. Admitea cel mult publicarea lor ca material de studiu pentru specialişti, în nici un caz în ediţii pentru publicul larg, cum fă- 8 cuse Chendi. Lucrurile le spusese încă din 1908 în recenzia la ediţia de Poezii postume a lui Chendi. In. curs»> discuţia e reluată cu amănunte, incit o punere la punct, o dată pentru totdeauna, neîntreprinsă pînă acum, devine necesară. Mai întîi, în stadiul de atunci al cercetărilor, nu se stabilise definitiv care poezii de Eminescu trebuie socotite postume şi care nu sînt decît variante ale antumelor. Ediţia Chendi trecea printre postume multe variante ale antumelor, avînd în plus defectul că le decupa adesea fragmentar din variante sau le aduna din manuscrise diferite prin aglutinare. Un caz aparte îl prezintă poezia antumă Făt-Frumos din tei, publicată de Eminescu în revista Convorbiri literare din 1 februarie 1875. Peste trei ani, la 1 martie 1878, poetul publică, în aceeaşi revistă. Povestea teiului, reluare şi desăvîrşire a poeziei Făt-Frumos din tei, dar pe care n-o anulează. Dealtfel, de ce ne-ar mira procedeul, cînd în Moi am un singur dor... avem nu una, ci patru variaţii pe aceeaşi temă. Mai am un singur dor... cu cele patru variante a apărut pentru prima dată în ediţia Ma-iorescu. Maiorescu a publicat variantele la Mai am un singur dor, nu şi Făt-Frumos din tei, dînd acest titlu variantei Povestea teiului. Ibrăileanu considera de asemenea că Făt-Frumos din tei e o variantă depăşită şi în ediţia sa din 1930 o va publica doar la addenda, restituind însă la Povestea teiului titlul lui Eminescu. Ibrăileanu nu mai socoate necesar să dovedească acum că poetul, tipărind Povestea teiului, şi-a anulat poezia Făt-Frumos din tei. Consideră însă cu versuri din Făt-Frumos din tei, precum ; In mijloc de codru-ajunse — Lîngă teiul nalt şi vechi, Unde-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi refăcute în Povestea teiului: Dar prin codri ea pătrunde Lingă teiul vechi şi sfînt. Ce cu flori pîn-în pămînt Un izvor vrăjit ascunde... atestă, pretutindeni unde le mai găsim, forma părăsită, minînd şi contextul. De exemplu în postuma Zboar-al nopţii negru jlutur care e, Ibrăileanu nu ştia, posterioară, din 1879 : 9 Prin a ramurilor mreajă, Sună jalnic în urechi Cîntec dulce ca de vrajă, De sub teiul nalt şi vechi. :' nch mai dădea drept postumă poezia aşa intitulată de el , ramurilor .f. r: : al;tate un fragment din varianta la i . lumea uns. 22A.; . Prin a ramurilor u-veajn Sună cînt,e<- ca de vnSS Şi minguc u ei urechi De sub teiul nalt şi vechi care are şi forma : Prin a visurilor mreajă O să-ţi sune în urechi Cîntec dulce ca de vrajă De sub teiul nalt şi vechi. Tot în Fât-Frumos din tei figurează versurile : Ea se apără c-o mină, Insă totuşi lui se lasă... Şi pe umărul lui cade Al ei cap cu faţa-n sus care se regăsesc în postuma, tot posterioară, din 1876, Ea-şi urma cărarea-n codru... Ea se apără c-o mînă Şi se uită tot în laturi Mai nu vrea şi mai se lasă. Capul ei mi-1 pun pe umăr. Tot variantă este postuma căreia Chendi îi dă numele de Cîntec de sirenă. De pildă strofa : Vin’ iubite, multe nume Mîngîioase îţi păstrez, Visul vieţii mele este Ca ferice să te vezi, o găsim în varianta la Povestea teiului din ms. 2254 : Vin iubite ! multe nume Mîngîioase îţi păstrez 10 Şi ferice sâ te vezi Este dorul meu în lume. Sau în varianta din ms. 2306: Vin iubită, multe nume Mîngîioase îţi păstrez Şj ferici* să to vezi doi ui meu în • ..rvv'U;-" Ciitec d-, sirena e adunată din mai multe ma . ' si;, •••;.'<. fabricată de Chendi. i>.i; jn zxnjgiu- vers, precum cel din Dorinţa: „Fruntea albâ-n părul galben" nu inutilizează o postumă, fiindcă îi regăsim in ea, de exemplu în Ah, cerut-am de la zodii: „Faţa albă-n părul galben", chiar dacă respectiva postumă este un exerciţiu din acelaşi moment. Eminescu experimenta pentru mesajele sale, în aceeaşi vreme, forme diferite. în sonetul Trecut-au anii citim : Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri... Abia-nţelese, pline de-nţelesuri... Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri... Iar în postuma Terţine : Urechea mea pîndea să le auză — Abia-nţelese pline de-nţelesuri Cum ascultau poeţii vechi de muză. Şi-n ochii tăi citeam atît eres, Atîta dulce-a patimei durere, Că-n al meu suflet toat-o am cules. Prezenţa unui singur vers identic („Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos") în Rugăciunea unui dac şi în Pierdut în suferinţa... nu diminuează importanţa postumei, care are individualitatea ei, nici, fireşte, a antumei. Presupunerea lui Ibrăileanu că Eminescu a luat ce e mai bun din postume şi a introdus în antume nu corespunde totdeauna adevărului. Astfel versurile din poezia Despărţire: Cînd prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis... nu pot fi luate din postuma O, stingă-se a vieţii... unde au forma : Să nu zic despre mine ce omului s-a zis : Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis 11 pentru cu prima e compusă între 1877-1879, în timp ce a doua în 1879, la sfîrşitul, nu la începutul unui proces de căutări. Tot în Despărţire figurează versurile : Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci. Ele se află într-o postumă anterioară, din 1876, Vis, cu altă structura : Acum de sus din chor apasă Un cîntec trist pe murii reci Ca o cerşire tînguioasă Pentru repaosul de veci. Despărţire e o elegie, Vis conţine relaţiunea unui vis ciudat, în Despărţire mai dăm şi de versurile : Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi — de vor — m-arunce în margine de drum. Acestea se află, într-o formă asemănătoare, în varianta la postuma Auzi prin frunzi uscate (1876-1877) din ms. 2278 : Veni-le-va la preoţi Cumva de-aiure-un gînd Să-mi sufle-abia Pe faţa mea Fericele tău nume, cînd m-or lăsa-n mormînt Ş-apoi să piară Şi urma-mi pe pămînt. Chendi a publicat din aceeaşi poezie două piese, varianta la Auzi prin frunzi uscate, intitulată Pînă nu te văzusem... şi postuma autentică întreagă ale cărei versuri, asemănătoare cu cele din Despărţire, Ibrăileanu nu le mai semnalează. Ele sînt: Deasupră-mi să şoptească Iubita-ţi nume sfînt, Cînd m-or lăsa-n întuneric, In mormînt, în adîncul mormînt. Eroarea lui Ibrăileanu de a socoti postum primul concept fără titlu (ms. 2290) al Scrisorii I se datoreşte lui Chendi care l-a publicat intitulîndu-1 Moarte... Cît despre postuma E împărţită omenirea, cu titlul original Ahasfverus], ea e din 1876, din vremea cînd Eminescu avea gata o versiune închegată a Scrisorii. 12 trebuie socotită prin urmare autonomă, indiferent de asemănarea unor versuri. Postuma Răsărit de lună nu-i o postumă, ci o variantă fragmentară, intitulată aşa de Eminescu, la postuma Sarmis în care se află şi versurile : „Se clatin visătorii copaci de chiparos/ Cu ramurele negre uitîndu-se în jos“, existente, bineînţeles, şi în Gemenii, varianta postumei Sarmis, în aceeaşi situaţie cu Făt-Frutnos din tei faţă de Povestea teiului. în sfîrşit, prea vagă e asemănarea unor versuri din Scrisoarea I cu cinci versuri din elegia La moartea lui Neamţu, scrisă de Eminescu la Viena în 1870, cu prilejul decesului unui student tehnic năsăudean, Ia a cărui înmormântare a asistat, poezie publicată de Chendi postum, în 1905. Cunoscutul Sonet satiric postum contra lui Vasile Alexan-drescu-Ureche trebuie amintit în legătură cu Scrisoarea II, deşi compunerea e autonomă, ca şi sonetul postum Ai noştri tineri. variaţie pe o temă din Scrisoarea III, iar poezia în stil popular Codrule, Măria-Ta e printre variantele Doinei. Independente faţă de Scrisoarea IV sînt postumele Diamantul Nordului (prima versiune publicată de Chendi, datînd din perioada berlineză, e incompletă) şi Gemenii (compusă între 1875-1881), cît despre Iubita vorbeşte, aceasta nu e o postumă, ci un exerciţiu variantă la Scrisoarea IV (noaptea de 28 august 1876). Postumă e Dona Sol în care Eminescu amestecă un cîntec de dragoste în catrene cu o versiune derivată din poezia Diana. Maiorescu a publicat pentru prima oară poezia Se bate miezul nopţii..., fragment detaşat, ce-i drept, de Eminescu însuşi, din poemul dramatic postum Andrei Mureşanu, care are trei versiuni (1869, 1871 şi 1876), reluîndu-1 apoi In Gemenii. Se bate miezul nopţii...: Ci cumpăna gîndirii-mi şi azi nu se mai schimbă Căci între amîndouă stă neclintita limbă. Gemenii: Cînd limba-i neclintită la cumpenele vremii Toiagul meu s-atinge încet de vîrful stemei. în poezia Lasă-ţi lumea... găsim versurile : Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. îi răspunde codrul verde Fermecat şi dureros, 13 Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. Şi catrehul final: Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie, Şi te află strînsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. Ibrăileanu descoperă versuri asemănătoare In „postuma" publicată de Chendi, Luna codrii îi pătrunde, care însă nu-i decît o variantă la Lasă-ţi lumea... din ms. 2261 : Luna codrii li pătrunde Varsă apelor văpae, Te-am văzut intrînd în unde, Dulce dragoste bălaie. Tot variantă, la aceeaşi poezie, este aşa intitulata de Chendi postumă Prin a ramurilor mreajă (ms. 2261): Numai buciumele sună Pe cînd discul blîndei lune Trece rariştea de fag, Sună buciumul cu drag. Şi-i răspunde codrul verde, Iară sufletu-mi se pierde Fermecat şi dureros, După chipul tău frumos. Cît despre Balada tradusă din Carmen Sylva, desigur că Emi-nescu a pus aici o imagine a sa: Din văi cu limpezi ape Ridică umeri suri, Din rariştea cu fagii Din noaptea de păduri. Multe contaminări sau reluări prezintă două strofe din poezia Te duci (1877-1879): O toamnă care întîrzie Pe-un istovit şi trist izvor ; Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. Viaţa-mi pare-o nebunie Sfîrşită făr-a fi-nceput 14 In toată neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. Ibrăileanu identifică analogii cu „postuma" Poveste dulce mi-era viaţa, de fapt o variantă la Atît de fragedă, decupată de Chendi din mai multe manuscrise (2253, 2261): Dar azi ca-n toamna cea tîrzie Un singuratec, trist izvor Şi ca şi frunzele uscate A mele visuri cad şi mor. Din variantele la Te duci (ms. 2261, 2308) Chendi mai scoate postuma denumită de el E trist cu strofa : In viaţa lumii aceştie Ce n-are capăt şi-nceput In toată neagra vecinicie O clipă numai te-am avut. In postuma numită de Chendi Alte terţine, dar al cărui titlu este Ce s-alegea de doi nebuni, iubito, dăm din nou peste versurile : Viaţa-mi pare-un istovit izvor Şi plină de-ale toamnei reci icoane. A noastre visuri cad pe rînd şi mor. Versurile se află nu mai puţin în postuma Ce s-alegea de noi a mea nebună, într-o formă şi mai apropiată de Te duci: Acum ca-n toamna cea tîrzie Un istovit şi trist izvor Asupra-i frunzele pustie A noastre visuri cad şi mor. Din nou variaţii pe aceeaşi temă în metri diferiţi. In fine, versuri analoage găsim în poezia Cine eşti ?, publicată de Chendi ca postumă, în realitate o variantă la postuma Apari să dai lumină (titlul Cine eşti ? e al lui Eminescu): Ca toamna cea tîrzie e viaţa mea şi cad Iluzii ca şi frunza pe undele de vad. Alte asemănări de versuri se mai găsesc între Te duci („De-al genei tale gingaş tremur") şi postuma Renunţare („De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind"). Versul din Renunţare (1881-1882): „In veci dup-a ta umbră eu braţele să-n tind" reia versul 15 din antuma Din valurile vremii (1878-1880) : „Zadarnic după umbra ta dulce le întind.“ Postuma intitulată de Chendi De cite ori iubito nu există în realitate, provine din confuzia a două variante, una la Din valu rile vremii şi alta la Atît de fragedă (ms. 2260, 223 v + 174 v şi ms. 2260, 174+224), ultima desprinsă din postuma Sarmis. Ibrăi-leanu citează versurile din antuma Din valurile vremii: Şi întorcîndu-mi faţa spre umărul tău sting, în ochii fericirii mă uit pierdut şi plîng — pe care le raportează la „postuma“ De cîte ori iubito..., în realitate la varianta care începe cu aceste cuvinte la Din valurile vremii: Şi faţa visătoare spre umăr întorcînd în ochii fericirii-mi eu mă uitam plîngînd şi versurile din antuma Din valurile vremii: Din valurile vremii nu pot să te cuprind corespunzătoare versurilor din aceeaşi variantă : Din valurile vremii mă lasă să te scot. Alte versuri din antuma Din valurile vremii („Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri“, „Femeie între stele şi stea între femei“) au o primă formă în postuma Iar faţa ta e străvezie, compusă la Iaşi, în 1876, în legătură cu „iubita de la Ipoteşti", Casandra Alu-pului. Am pomenit de Cine eşti ?, variantă fragmentară a postumei Apari să dai lumină (1880—1883) al cărei ultim titlu e Pygmalion. în Apari să dai lumină găsim versul: „Sunt însetat de somnul pămîntului s-adorm”, tradus din Moise de Vigny („Laissez-moi m’endormir du sommeil de la terre”), care figurează desigur şi în fragmentul Cine eşti ? („Ca să am drept de somnul pămîntului s-adorm”), O, stingă-se a vieţii... („Şi să nu pot de somnul pămîntului s-adorm ?”) şi într-o variantă la postuma Renunţare (ms. 2282), adăugată de Chendi, deşi e barată de Eminescu („Şi n-o să pot de somnul pămîntului s-adorm”). Postumă ar putea fi considerată poezia Cum ai putut... care nu-i decît a doua parte, rămasă nepublicată pînă la Chendi, a poeziei Cînd amintirile... (Chendi publică patru strofe din ms. 2261 şi două strofe din ms. 2277 unde iubita e numită „infamă”, după ce mai fusese „sperjură” şi „monstru”). Trecînd de data aceasta peste crudităţile din Cum ai putut..., Ibrăileanu asociază această postumă cu Pe lingă plopii fără soţ, poezie apreciată de 16 el în mod deosebit (cf. „Consideraţiile tehnice” la Pe Ungă plopii ţară soţ în Viaţa românească din 1920). Aşadar consultând numai ediţia Chendi, nu manuscrisele, Ibrăileanu consideră postume variantele unor antume, primele concepte ale antumelor, dar şi dezvoltările lor ulterioare, variaţiile pe aceeaşi temă, unul din procedeele specifice artei poetice a lui Eminescu. Defectuoasa ediţie Chendi (valoroasă totuşi pentru vremea ei) nu i-a îngăduit lui Ibrăileanu să discearnă autonomia sau măcar caracterul de „variaţie pe aceeaşi temă” a unor postume faţă de antume. Trecînd mai departe la prezentarea ediţiilor de antume, Ibrăileanu ia ca reper ediţia Maiorescu, din care reţine faptul că nu pune poeziile din adolescenţă şi textul poeziilor din Convorbiri literare încredinţat tiparului de Eminescu însuşi, al cărui manuscris s-a păstrat însă numai în puţine cazuri, text reprodus cu unele intervenţii proprii de Maiorescu în ediţia sa, ajunsă în 1913 la a unsprezecea tipărire. Confruntînd textul altor ediţii cu cel din Convorbiri literare, îndeosebi acela al lui Ion Scurtu (în 1912, la a treia ediţie, sub titlul Lumină de lună), Ibrăileanu atrage atenţia (nu totdeauna cu dreptate) asupra unor inadvertenţe, chestiune pe care o va relua pe larg în studiile sale despre Ediţiile poeziilor lui Eminescu (1928—1929), premergătoare propriei sale ediţii din 1930 (cf. Opere, V). în continuare, se discută importanţa biografiei în studiul operei, chestiune tratată şi în cursul de estetică. Biografia, zice Ibrăileanu, ajută la cunoaşterea psihologiei (şi chiar fiziologiei) omului, a eredităţii, a rasei, mediului şi momentului în care apare el, a publicului contemporan (aluzii la critica de tipul Bourget, Taine, Hennequin, dr. Toulouse). Urmează o biografie a lui Eminescu cu ceea ce se ştia despre el pînă la sfîrşitul anului 1912, la numai 23 de ani de la moartea lui (dacă ar fi trăit, ar fi avut acum 62 de ani) şi cîteva referiri la personalitatea poetului, la atitudinile lui în faţa vieţii, la concepţia sa politică şi socială. Cu o sumară trecere în revistă a ideilor din împărat şi proletar, Glossă, Scrisoarea II şi Scrisoarea III se încheie prima parte a cursului din 1912—1913, singura care a fost multiplicată prin litografiere la finele aceluiaşi an universitar. Opt prelegeri în continuare cercetează politica şi sociologia lui Eminescu şi a contemporanilor săi (socialiştii, Caragiale), opiniile lui Eminescu despre limba literară şi arta literară, în mare parte rezumînd Spiritul critic în cultura românească la capitolele IX (Critica socială extremă, Eminescu), X (Critica socială extremă : Socialiştii), XII (Critica socială extremă : Caragiale). Este probabil motivul pentru care Ibrăileanu nu a simţit C:Ut. 5310 coala 2 17 nevoia multiplicării acestei părţi din curs : studenţii se puteau servi de carte! Cum materia nu este în această parte nouă, trimitem şi noi pentru discuţie la prefaţa şi notele primului volum din ediţia de Opere Ibrăileanu. Noi sînt prelegerile din primăvara lui 1913 despre concepţia lui Eminescu asupra vieţii. Ibrăileanu împarte activitatea poetului în trei etape : întîia cuprinsă între 1866—1869 cu accente cînd pesimiste, cînd optimiste (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Junii corupţi, Epigonii, Andrei Mureşanu), a doua dintre 1870—1874 (înger şi demon, împărat şi proletar, Cugetările sărmanului Dionis) cu poezii pesimiste (pesimism teoretic şi pesimism temperamental), a treia între 1875—1879 şi ultima între 1880—1883. Atenţia cade la acest capitol pe poezii precum Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Cu mine zilele-ţi adaogi, Oricîte stele, Glossă, Scrisoarea IV, Scrisoarea II, Scrisoarea V, cu alte cuvinte asupra budismului, cos-mogoniei, filozofiei sehopenhaueriene asupra prezentului etern, filozofiei aceluiaşi Schopenhauer asupra iubirii sexuale şi miso-ghinismului. Concluzia lui Ibrăileanu e că Eminescu apare, tre-cînd peste faza 1875—1879, ca un poet pesimist, din cauza temperamentului său hipersensibil, melancolic, incapabil de a se adapta lumii din jurul său, de unde refugiul în trecut, în evul de mijloc, imaginat conform aspiraţiilor sale de mai bine, idealului său pozitiv frustrat. Ultimile prelegeri din 1913, în număr de cinci, se ocupă de sentimentele lui Eminescu şi au în vedere poeziile de dragoste (de chemare, de despărţire şi de regret: Dorinţa, Lasă-ţi lumea, Departe sunt de tine, De cîte ori iubito..., Despărţire, Şi dacă...). Poezii geniale: Lasă-ţi lumea, Te duci..., Cînd amintirile, S-a dus amorul, Pe lingă plopii fără soţ... Poezii obiective : Povestea teiului, Calin şi Luceafărul, „testament poetic al lui Eminescu”, sinteză a artei sale. Cu analiza Luceafărului se termină cursul despre Eminescu predat în anul universitar 1912—1913. Cursul din anul universitar 1913—1914 începe cu analiza sentimentului trecutului la Eminescu şi continuă cu analiza sentimentului naturii, a modului în care Eminescu descrie natura. Sentimentul iubirii e tema cea mai frecventă, comportînd şi o discuţie filozofică, efectuată anterior. Mai departe Ibrăileanu cercetează evoluţia liricii lui Eminescu, oprindu-se pe larg asupra influenţelor exercitate asupra poetului de predecesori (Alecsandri, Bolintineanu, Eliade) în poeziile dinainte de 1870. Urmează analiza primelor poezii de timbru eminescian, Venere şi Madonă, Mortua est!, Noaptea. Se poate urmări cronologia iubirii în poeziile lui Eminescu ? Ibrăileanu îşi pune această întrebare, ob-servînd că datele sînt insuficiente şi ştiind că Eminescu nu e 18 un poet ocazional, că nu face poezia evenimentului, transfigurând realitatea şi generalizînd. De pildă, în Floare albastră, esenţial nu e punctul de plecare, femeia care a inspirat-o (nu Veronica Micle, ci iubita de la Ipoteşti), ci tenia care vine din romantismul german, din romanul lui Novalis. Tot romantismul german determină motivul baladesc în Făt-Frumos din tei şi Povestea teiului, poezii obiective, în Crăiasa din poveşti unde intervine şi elementul folcloric, în Lacul, în Dorinţa, în Povestea Codrului, în Pajul Cupidon. De pe la 28—29 de ani, emancipat de influenţa romantismului german, Eminescu devine mai subiectiv. melancolic, îndreptat cu mai multă rigoare asupra îui însuşi. Acum publică sonetele, Atît de fragedă.... Pe aceeaşi ulicioară..., Despărţire. Sentimentul ridicolului apare la Eminescu în Scrisori, adevărate anateme, „polemici exprimate în termeni strălucitori". Socotind că ideile şi sentimentele sînt două feţe ale aceluiaşi suflet, dar că în poezie interesează în primul rînd sentimentele şi numai în al doilea rînd ideile, care pot fi împrumutate, Ibrăileanu se întreabă care sînt puterile creatoare ale lui Eminescu şi găseşte că poetul era înzestrat cu o mare sensibilitate, cu imaginaţie şi memorie afectivă. Nu era, desigur, lipsit de darul observaţiei şi al autoobservaţiei (vezi proza). Altă „forţă motrice" a creaţiei sale e limba, asimilarea deplină a modelului popular, cum se vede în Ce te legeni..., Revedere, La mijloc de codru..., Doina. în Mai am un singur dor... Graiurile, formele arhaice din cronici şi cărţile populare i-au folosit în Scrisori şi în poeme. Stilul său are proprietate, claritate, sugestie, armonie, culoare, energie. Ibrăileanu consideră acum că iambii şi troheii lui Eminescu sînt „întîmplători", deşi în genere ritmul nu e accidental cum, în spiritul lui Maurice Grammont, se va încerca să demonstreze mai tîrziu în articolul Eminescu-Note asupra versului, din 1929 (Opere, III). Lecţia finală Despre Eminescu (prelegerea XX) seamănă cu articolul sintetic publicat la 30 de ani de la moartea lui Eminescu în însemnări literare (22 iunie 1919), reprodus întîi în volumul Note şi impresii şi reluat în prefaţa la ediţia poeziilor lui Eminescu din 1930. Numai pentru a avea imaginea întregului curs din 1913—1914 am reprodus în continuare prelegerile despre Şcoala Eminescu, adică despre Vlahuţă, Delavraneea, Caragiale, I. Al. Brătescu-Voi-neşti, Duilhi Zamfirescu, Ion Creangă şi Coşbuc care trebuie citite comparativ cu alte studii ale lui Ibrăileanu despre aceşti autori, precum Vlahuţă (Opere, II), Caragiale (Opere. I-III), I. AI. Brătescu-Voineşti, în Viaţa românească, 1907, nr. 19 5 (Opere. I), Duiliu Zamfirescu, în Viaţa românească, 1922, nr. 6 şi 1923, nr. 1 (Opere, III), Creangă, în Viaţa românească. 1910, nr. 6 şi 1924, nr. 9 (Opere, II—III), în Momentul din 3 mai 1918 şi Viaţa românească, 1920, nr. 1 (Opere, II). Dacă din ceea ce a publicat cu privire la Emineseu şi cu privire la şcoala lui vedem mai bine pe criticul Ibrăileanu, din cursul său vedem pe istoricul literar şi pe vorbitorul de la catedră aşa cum acesta se înfăţişa studenţilor săi din 1912—1914, din epoca — putem spune — eroică a studiilor despre cel mai mare poet român. AL. PIRU 20 NOTA în editarea cursului Epoca Eminescu ne-am servit de următoarele texte : 1. Curs de Istoria literaturii române. Epoca Eminescu litografiat de studenţii T. Cueu şi Şt. Şerbănescu în anul universitar 1924—1925, eonţinînd prelegerile lui Ibrăileanu despre Eminescu din anul universitar 1912—1913, mai puţin două pagini din ultima prelegere pe care am transcris-o din versiunea ma-nuscrisă a cursului, aflată la Biblioteca Universităţii din Iaşi. Urmează, cu o lacună, prelegerile despre Şcoala lui Eminescu ţinute în anul 1924—1925. In fine, cursul mai conţine o pre- legere Despre Eminescu cu indicaţia că trebuie citită la sfîr-şitul cursului despre Eminescu, deci înainte de lecţiile despre Şcoala lui Eminescu. Am colaţionat acest curs litografiat cu prima sa ediţie scoasă de studenţii C. Alexandrescu şi Gh. Corniciuc în anul universitar 1912—1913, cu intervenţii în creion ale lui Ibrăileanu, ediţie care se încheia probabil cu prelegerea din 8 februarie 1913 (exemplarul litografiat pus nouă la dispoziţie de B.C.U. „M. Eminescu" din Iaşi nr. 1106 se opreşte, cu prelegerea din 29 ianuarie 1913, la pagina 182). Acelaşi număr de prelegeri are şi exemplarul pe care ni l-a oferit spre consultare acad. Iorgu Iordan. 2. Acelaşi curs editat de studenţii T. Cucu şi Şt. Şerbănescu, exemplar complet, pus nouă la dispoziţie de profesorul I. D. Lăudat care în plus ne-a încredinţat şi noua ediţie din 1928 a cursului, scoasă de Gheorghe Agavriloaei. 3. Restul prelegerilor din anul universitar 1912—1913, din 13 februarie pînă la inclusiv 25 mai 1913, ca şi cursul din anul universitar 1913—1914, de la 29 noiembrie 1913 pînă la inclusiv 8 martie 1914, le-am transcris după manuscrisul a doi stu- 21 clenţi. cu intervenţii în creion ale lui Ibrăileanu, aflat de asemenea în posesia Bibliotecii „M. Eminescu“ din Iaşi. dispunînd prelegerile în ordinea datelor la care au fost ţinute, indicate la mai toate, şi încheind cursul Eminescu cu prelegerea izolată din cursul litografiat de T. Cucu şi Şt. Şerbănescu Despre Eminescu, nedatată, probabil din martie 1914. Evident, după această dată pină la sfîrşitul anului universitar 1913-1914, din martie pînă în mai 1914, Ibrăileanu a predat lecţiile despre Şcoala Eminescu, aşezate de noi la sfîrşit. în prelegerile transcrise după manuscris am întregit citatele indicate acolo numai prin cuvintele de la început şi de la sfîrşit. Aici, ca şi în cursul litografiat, am dat textul celor mai corecte ediţii din poeziile şi proza lui Eminescu, făcînd abstracţie de ediţiile de care se servea Ibrăileanu însuşi. Am îndreptat de asemenea titlurile citate eronat şi am făcut precizări în note cu privire la unele amănunte de istorie literară conform datelor de care dispunem astăzi. în felul acesta am eliminat, credem, orice eroare pe care cursul oral al lui Ibrăileanu, vechi de 65 de ani, o mai conţinea sub raportul informaţiei literar-ştiinţifice. Exprimăm încă o dată mulţumirile noastre Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu“ din Iaşi, tovarăşului M. Borde-ianu, pentru solicitudinea şi înţelegerea dovedite faţă de această ediţie. EDITORII ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE EPOCA EMINESCU (1912-1913) I Prelegerea I 6 noiembrie 1912 împart istoria literaturii în mai multe epoci : literatura veche, pănă la 1830, epoca Conachi; literatura nouă, 1830—1880, epoca Alecsandri, subdivizată în două perioade : 1830—1840, începutul literaturii nouă : Cîrlova, Ale-xandrescu, Hrisoverghi... şi literatura cu adevărat nouă, 1840—1880 : Alecsandri, Bolintineanu şi ceilalţi. Apoi, epoca 1880—1900, şi epoca actuală, de la 1900 încoace. Pentru ce anul 1880 şi cealaltă dată 1900 ? Data 1880 este cam arbitrară. în fenomenele vieţii, lucrurile nu se isprăvesc la date fixe. Nu se poate isprăvi ceva la 1880 sau începe la 1880. S-ar putea să fie şi 1879, 1881 sau 1883. Dar în preajma lui 1880 începe o literatură nouă. Intr-adevăr, să luăm scriitorii reprezentativi ai acestei epoci. Eminescu începe să scrie la 1866, la vîrsta de 16 ani. Pînă la vîrsta de 16—20 de ani nu era „eminescian". Imită pe Eliade, pe Bolintineanu etc. De la 1870, începînd cu Ve-nere şi Madonă şi Epigonii, deşi acestea nu sînt din poeziile cele mai frumoase, Eminescu este el însuşi. De la 1870, Eminescu începe să scrie bine, începe să se desfacă de orice influenţă. Şi fiindcă Eminescu e tipul cel mai reprezentativ al acestei epoci, s-ar părea că trebuie să începem de la 1870. însă o epocă literară nu se caracterizează numai prin scriitori, ci şi prin publicul cetitor. Dacă un scriitor n-are cetitori, nu e o mişcare literară. Dacă un scriitor ar fi cetit după 100 de ani, mişcarea literară din timpul său n-ar purta pecetea sa între 1870-1880 Eminescu nu e cunoscut. Sînt multe cauze. Le vom vedea cînd Vom studia pe Eminescu, ba chiar nu e nici cunoscut. Hasdeu, care conducea mişcarea literară din Bucureşti, şi cei grupaţi în jurul Revistei contimporane din Bucureşti, nici nu-1 cunosc şi nici recunosc. Pe vremea aceea, Eminescu nu corespundea sufletului epocii, al cetitorului, al intelectualului. El începe a fi cunoscut şi recunoscut pe la 1883. Un fapt brutal, concret, fizic se poate spune, care face ca numele poetului să fie pe buzele tuturor, este boala lui Eminescu. însă cauza adevărată este că acum apare, pe la 1880, în pătura intelectuală română, un altfel de suflet. Eminescu este o anticipaţie. Sînt cauze sociale adinei, care produc în sufletul generaţiei de la 1880 anumite schimbări. Aceste cauze sociale însă n-au fost destul de puternice, înainte de 1880, pentru a produce efecte în sufletul mai obtuz al celor mulţi. Dar acele cauze au fost îndestulătoare, pentru a impresiona pe Eminescu, încă de la 1870. Geniul este o anticipaţie. Deci, acele lucruri, care vor influenţa pe alţii mai tîrziu, pe el îl influenţează chiar atunci. Faptul este că Eminescu este popular numai de la 1883. Caragiale a început să scrie mai devreme decît se cunoaşte. în Revista contimporană găsim o poezie din 1873, iscălită de el*, scrisă în genul lui Bolintineanu, gen de care şi-a bătut joc mai tîrziu. N-a fost nici el „caragialian“ la început. Prima operă a lui Caragiale cunoscută e O noapte furtunoasă, din 1879. Tot din 1879 e şi Conu Leonida faţă cu reacţiu-nea. Din 1884, O scrisoare pierdută, 1885, D-ale carnavalului, cum vedem, toate în preajma anului 1880. Celelalte opere sînt mai tîrzii : Năpasta, O făclie de Paşti, Păcat..., iar opera cea mai însemnată a lui Caragiale, care va trăi cel mai mult, Momente, pe care o socot superioară pieselor de teatru, apare mult mai tîrziu, întăi în ziarul Universul, în 1899-1900. Alt scriitor însemnat al acestei epoci este Al. Vlahuţă. Ultimul volum de poezii, din 1909, poartă ca subtitlu 1880-1908, deci poezia începe în 1880. în 1886 publică primul volum de nuvele, în 1892 articole de ziar şi mai tîrziu celelalte opere ale sale. Alt scriitor este Delavrancea. Primul său volum, Sultănica, apare în 1885, Linişte şi Trubadurul în 1887. Aşadar, în 1885 avea deja scrise o mulţime de nuvele. Nu * 6 * Iscăleşte cu iniţiale întîi fabula Şarla şi ciobanii. în Ghimpele din 16 decembrie 1873 (anterior, în aceeaşi revistă, la 6 decembrie, un Sonet, nesemnat). în Revista contimporană din 1 octombrie 1874 are Versuri Amicului C.D. 26 ştiu anul cînd a început, dar probabil nu înainte de 1880.* Aceşti patru scriitori formează o grupă. între dînşii sînt asemănări foarte mari, cu toate acestea au şi deosebiri: Un sentimental melancolic, un admirator al trecutului, un visător cum este Eminescu şi alături un observator critic, un satiric, un om puţin sentimental, cu toate declaraţiile lui de profundă sentimentalitate. Cu toate deosebirile dintre Caragiale şi Eminescu, ei au ceva comun. Afară de aceşti patru scriitori, care dau tonul epocii, mai avem şi pe alţii, care se deosebesc din punct de vedere al fondului şi care fac parte tot din acea epocă, fără însă s-o caracterizeze. Sînt mai ales doi : Creangă şi Coş-buc. Creangă începe să scrie la 1875**, cînd publică Soacra cu trei nurori. La 1877, Moş Nichifor Coţcariul şi prima sa operă mare, Harap Alb. Prima Amintire, la 1881. Deci prima operă mai însemnată, la 1877, iar opera cea mai caracteristică, la 1881. Aşadar, toate în preajma anului 1880. Coşbuc începe mai tîrziu. Avem de la el un fel de poemă, Draga mamei, publicată în 1886***. Moartea lui Fulger este din 1893. Aceşti doi scriitori formează în a-ceastă epocă o grupă aparte, deosebită. O altă grupă o formează Duiliu Zamfirescu, care scrie tot în 1883 Fără titlu, unde nu l-ai putea recunoaşte pe Duiliu Zamfirescu de mai tîrziu. Prima operă însemnată a lui Duiliu Zamfirescu este din 1894, Viaţa la ţară, şi este şi opera sa cea mai semnificativă, în care a zugrăvit o parte a vieţii sociale româneşti. Duiliu Zamfirescu reprezintă alte aspiraţii, acele pe care le va întrupa magistral d-1 Brătescu-Voineşti. D-l Brătescu-Voineşti începe cu versuri****. Prima poezie, Unei domnişoare, este din 1892. Dar deja în 1892 scrie Sîmbăta. Aceştia sînt scriitorii cei mai însemnaţi. Vom găsi şi pe alţii : O. Carp. începe la 1888 la revista Contemporanul. Tot atunci vom găsi ,pe Artur Stavri. Acesta evoluează din poet eminescian în poet idilic — probabil sub influenţa lui Coşbuc —, nedevenind coşbucian. Gheorghe * A debutat cu versuri Stanţe semnate Barbu în România liberă din 9 iunie 1877. ** La 1874, în învăţătorul copiilor, publică bucata Poveste. *** A publicat mai înainte în Tribuna din decembrie 1884 Filosofii şi plugarii. **** Debutează cu schiţa Dolores, în ziarul România, în 1887. în 1888 publică versuri în România liberă. 27 din Moldova debutează în 1884, este un poet însemnat prin independenţa şi originalitatea sa. El nu devine eminescian şi are o notă coşbuciană, deşi înainte de Coşbuc. St. Iosif începe în revista Vieaţa (1893) dacă n-a scris mai înainte în alte publicaţii, iarăşi original. Nu este nici eminescian, nici sub influenţa lui Coşbuc. Scopul meu a fost să arăt pentru ce pun data 1880. Pentru că scriitorii caracteristici acestei epoci : Caragiale, Eminescu, Vlahuţă, Delavrancea... încep în preajma acestui an, şi aceştia sînt caracteristici pentru că au dominat opinia publică. Creangă este foarte lăudat, dar puţin cetit. Coşbuc n-a făcut şcoală în vremea aceea. După 1900, în epoca naţionalistă ţărănistă, numai atunci face şcoală Coşbuc. Aceşti doi scriitori n-au fost reprezentativi şi caracteristici pentru vremea aceea. Duiliu Zamfirescu s-a dezvoltat încet, s-a schimbat mult şi a avut prea multe lacune, a fost un scriitor inegal. Reuşeşte admirabil să redea tipuri de femei dar, să mi se ierte expresia, ajunge la ridicol în consideraţiunile filozofice din romanele sale, pe care sau le expune autorul, sau le pune în gura personagiilor. D-l Brăteseu-Voineşti scrie, dar nu e răspîndit în vremea aceea. Scriitori caracteristici sînt aşadar acei patru de mai sus, fiindcă încep în preajma lui 1880 şi de aceea am luat această dată ca punct de plecare. Acum, la 1880, literatura anterioară, epoca Alecsandri este moartă. Toţi scriitorii acelei epoci au murit, afară de Alecsandri, care scrie mult şi după 1880, dar nu mai este gustat. Alecsandri îşi dă seama de aceasta şi în poezia în care vorbeşte despre Eminescu spune că : „La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus“, şi Alecsandri se refugiază din ţară ca ambasador la Paris. Acum, în piesele de teatru, el nici nu-şi mai ia subiecte din viaţa ţării româneşti. Am ales această dată, spuneam, şi din alt punct de vedere. In adevăr, sînt o mulţime de fenomene sociale, politice, istorice, din cauza cărora se schimbă literatura. Cei patru scriitori au ceva comun. Este o literatură nouă cu o pecete deosebită. Cum s-ar explica această asemănare ? S-a întîmplat să se nască, în acelaşi timp, pe la 1850, mai multe talente de aceeaşi natură : pesimiste, observatoare, romantice, cerebrale ? Nu se poate admite aceasta. în fiecare an, sau în fiecare interval de cinci, de zece ani etc., proporţia de temperamente ale noilor născuţi este aceeaşi. E un determinism exasperant din acest punct de vedere : numărul celor care 28 uită să puie timbre pe scrisori este cam acelaşi în fiecare an, în raport cu totalitatea scrisorilor. Nu sînt epoci cînd se nasc lirici şi altele cînd se nasc obiectivi. Dar atunci, care este cauza asemănării scriitorilor dintr-o epocă ? împrejurările sociale care formează pe scriitor ? Nici aceasta nu se poate spune, fiindcă fiinţa omenească e complicată, în fiinţa omenească sînt adunate milioane şi milioane de impresiuni, de mii de ani, încît este imposibil să se poată schimba temperamentul unui om în cîţiva ani, prin influenţa mediului. Cauza este alta. Anumite împrejurări sociale produc o anumită atmosferă morală şi aceeaşi atmosferă primeşte, încurajează pe scriitorii care-i corespund. Dacă apare un optimist după 1880, nu este îmbrăţişat. Dacă ar fi apărut un pesimist la 1840, n-ar fi fost îmbrăţişat. După 1880, au putut reuşi numai acei care curtau idealul vremii. De aceea, Coşbuc face şcoală după 1900, cînd se schimbă din nou atmosfera vremii şi anume atmosfera morală. Care este atmosfera morală de la 1880 ? Cine o formează ? O formează intelectualii, profesiile libere, proletarii intelectuali, cum spune d-1 Gherea, oamenii cultivaţi, ieşiţi din clasele de jos. Cu înmulţirea şcolilor, cu organizarea claselor sociale începe o viaţă nouă, apare o clasă socială, de profesionişti liberi, ieşiţi din pătura de jos, fără avere, care trebuie să lupte pentru trai şi trăiesc numai din munca lor. Să ne gîndim puţin la aceştia. Omul e născut din clasele de jos, care o duc greu. Aceste clase sînt sau distruse sau nenorocite de împrejurările sociale. Clasa nouă, orăşenească, tinde să distrugă clasele de jos. Dacă clasele inferioare au cîştigat drepturi politice, pe care nu le exercită, sînt ameninţate însă în viaţa materială. Feciorul de răzeş, ridicat prin cultură, poartă în sine durerea claselor ruinate. El, personal, este om care luptă pentru trai, trăieşte din produsul muncii sale, vasăzică şi el suferă. Pe de altă parte, el suferă şi în chip altruist, pentru toate acele clase sociale inferioare, chiar dacă nu face parte din ele, şi nici nu poate face parte din toate. O mulţime de cauze sociale fac ca pătura intelectuală, cetitorii, să fie nemulţumiţi. Această nemulţumire se manifestă în opera celor patru scriitori şi de aceea a fost gustată de contemporani, de intelectualii ieşiţi din clasele de jos. Dar să considerăm acest fenomen social şi din alt punct de vedere. Generaţia de la 1848 avusese o mulţime de idealuri sociale, care la 1881 sînt îndeplinite ; la 1859 — Unirea, la 1866 — domn străin şi con- 29 stituţie, la 1881 — independenţa şi regalitatea; şi binele tot nu venise încă. Generaţia trecută crezuse că România va fi fericită, ea avusese şi încredere în viitor, luptase, şi poeţii exprimaseră această stare de spirit. La 1881 se realizează toate aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi binele nu venise, ba majoritatea ţării era nefericită din punct de vedere economic. Atunci, tot în preajma anului 1880, se nasc o mulţime de partide nouă, care îşi însuşesc revendicările acestor clase distruse. Se naşte socialismul, care reprezintă nu proletariatul, care nu exista, ci ţărănimea, radicalismul, un partid al, micii burghezii rurale şi orăşeneşti. Atunci şi partidul liberal se împarte în două : în partid de guvernămînt cu Ion Brătianu şi în fracţiunea democratică cu C.A. Rosetti şi tot atunci apare şi junimismul, reacţiunea claselor boiereşti contra formelor nouă. Iată cîteva evenimente în preajma acestui an ! Dacă punem alăturea distrugerea claselor de jos, falimentul parţial al idealurilor generaţiei de la 1848, naşterea partidelor nouă, partide de critică socială profundă, apariţia scriitorilor noi, în ale căror opere găsim o amară critică socială, al cărei punct de vedere este dispariţia claselor mici, ori mizeria lor, — vedem că în istoria României şi în spiritul claselor culte româneşti se întîmplă o revo-luţiune mare pe la 1880. Dar se mai întîmplă şi altceva. Ştim că în perioada trecută, înainte de 1880, o mare problemă a fost formarea limbii literare, deoarece nu aveam decît o limbă literară foarte săracă, limba bisericească, care nu era suficientă pentru filozofie, ştiinţă, poezie etc. Au venit tot felul de propuneri, unele cuminţi, ca neologismele adaptate firii limbii române, sau cuvintele din literatura populară. Altele, ca ale latiniştilor, cereau să introducem cuvinte latineşti, iar pumnismul să schimonosim cuvintele româneşti existente şi neologismele. Va-săzică, înainte de 1880, este timpul formării limbii literare. Acum să facem o paranteză cam lungă : Înainte de 1880 este epoca formării tuturor lucrurilor : a sfatului ; pănă la 1881 statul nu era independent, timpul formării limbii literare, este o ciocnire între şcoli, între curentul popular, latinişti, inta'lienişti şi critica sănătoasă, timpul formării literaturii, care se înjghebează foarte cu greu din plagiate şi imitaţii. La 1880 această problemă este aproape rezolvată. Extravaganţele au fost învinse, limba literară este aproape formată. De aici înainte, nu va mai fi luptă împotriva curentelor lingvistice ale lui 30 Laurian, Massim, Cipariu, Pumnul ş.a. De la 1881 lupta încetează, fiindcă nu mai este nevoie. Pănă şi Alecsandri în teatru nu mai combate şi chiar în scrisorile (publicate de defuncta d-ră Carcalechi şi de Ilarie Chendi), adresate lui T. Maiorescu, d-lui Iacob Negruzzi ş.a. nu mai găsim această preocupare după 1880, căci primejdia dispăruse, problema trecuse de la ordinea zilei. Acum să rezumăm : la 1880, vechea structură socială română este schimbată ; clasele vechi sînt atinse în însăşi existenţa lor, apărînd în locul lor alte clase nouă. Idealurile politice au dat în parte faliment, fiindcă mişcarea generaţiei de la 1840, pe lingă roade bune, a dat şi rele. Am pierdut prin faptul că o mulţime de clase pozitive, vechi, au suferit economi-ceşte. Statul este format, începe organizarea lui. Limba literară este aproape formată. Literatura devine autonomă, nu mai paştişează literatura străină. Scriitorii vechi au murit, sau dacă nu ei, cel puţin opera lor. Apare o nouă epocă literară şi chiar şcoli şi curente nouă, cu un fond şi o formă deosebite decît cele din epocele anterioare. Vom vedea că epoca de la 1880-1900 este din toate punctele de vedere deosebită şi chiar contrară epocii de la 1840. Dar despre toate aceste chestiuni vom vorbi altă dată. Prelegerea II 10 noiembrie 1912 Am văzut în prelegerea trecută pentru ce am fixat data de 1880. Să vedem acum prin ce se deosebeşte epoca aceasta de cea anterioară. Spuneam pe scurt că această epocă se poate defini ca o epocă din toate punctele de vedere contrară epocii anterioare. Cea dintâi deosebire, cea mai generală, este că abia acum avem scriitori adevăraţi, buni. Mai înainte, de la 1800—1880, în epocile anterioare, este perioada de înjghebare a literaturii, care corespunde cu perioada de înjghebare a statului român. De la 1800—1880 începe să se alcătuiască la noi totul, din punct de vedere politico-social, este introducerea civilizaţiei apusene sau, mai bine, europenizarea ţărilor române. Din punct de vedere literar, avem acelaşi fenomen, introducerea literaturii străine. Literatura română, pro-priu-zis, beletristică, poetică, n-a existat mai înainte de 1800. Am avut literatură religioasă şi istorică. Literatura poetică, aceea care presupune un surplus mare de energie, care este un lux în viaţa unei societăţi, ca şi în viaţa individuală, începe atunci cînd influenţa europeană se exercitează cu mare putere şi asupra ţărilor române. Ce avem la început în literatura noastră ? Mai întăi traduceri. Autorul nici nu spune adesea din cine a tradus. Avem pastişări, adică mai mult decît imitaţii, aşa de pildă C. Ne-gruzzi, un scriitor foarte însemnat, ştim că a plagiat nuvela sa intitulată Toderică şi mai toate poeziile sale, mi se pare că numai una a rămas, fără să i se ştie originalul*. Chiar Muza de la Burdujeni, care se părea cu totul * Gelozie, o prelucrare după L'inquietude de Millevoye. 32 originală, fiindcă în ea sînt tipuri naţionale, s-a descoperit că e tradusă, însă adaptată, după o piesă a unui obscur scriitor francez*. Din studiile d-lui Drouhet am văzut că chiar Alecsandri a utilizat material străin, chiar pentru comediile sale originale, deşi e vorba de viaţa românească. Şi tot aşa a utilizat pe Victor Hugo în literatura sa epică. Tot aşa, deşi poate în grad mai mic, a fost influenţat Cîrlova, în ale cărui poezii originale se vede influenţa lui Volney şi Lamartine. Şi tot aşa, dacă am căuta să analizăm mai toată literatura până la 1880, am vedea cum că este sau traducere, sau refacere, sau combinaţie după mai multe bucăţi străine, însă vom găsi şi bucăţi care sînt numai influenţate. Cînd un scriitor se influenţează numai, se poate zice că e autonom, fiindcă influenţa e fatală : literatura franceză e influenţată de Tolstoi, teatrul german de Ibsen, nuvela germană de Maupassant, dar sînt originale. Asemenea influenţe ca şcoală, tehnică, procedeu se observă în toate literaturile, însă asemenea influenţe nu răpesc autonomia unei literaturi. Dar pe la anul 1880 este mai mult decît o asemenea influenţă. Pe atunci nu puteau să fie scriitori mari, din mai multe pricini : fiindcă mai întăi se introducea de abia acest meşteşug la noi, apoi lipsa de cultură, care face ca literatura să fie slabă. Apoi e o cauză, poate cea mai importantă, lipsa unei limbi fixate. Exista o limbă literară, cea bisericească, şi una vie, dar nu era literară. Şi toţi scriitorii pănă la Eminescu se chinuiesc ca să-şi exprime gândurile şi simţirile lor. Trebuie să-şi formeze limba, îşi cheltuiesc cea mai mare parte din energie pentru acest lucru. Afară de aceasta, scriitorii pănă la 1880 erau multilaterali, scriau de toate fiindcă trebuia să avem tot felul de lucruri de ale civilizaţiei : idei, şcoli, căi ferate ş.a. Dar nu se mărgineau numai la literatură. Aveau activitate socială, erau propagandişti de idei, miniştri, gazetari ş.a.m.d. O mulţime de cauze pentru care literatura noastră veche era foarte slabă. înţelegem acest lucru, punînd chestiunea : ce scriitor putem ceti astăzi, ca să ne facă plăcere. Ce vedem ? Din prima epocă (Conachi, Văcărescu, Mumuleanu), nici unul. Cel mai talentat e Conachi, dar e aşa de sărac prin sentiment, şi sentimentul iubirii e aşa de inferior, şi limba e aşa de veche, şi e aşa lipsit de idei, încît nu-l putem 1 Leclereq, descoperirea a făcut-o G. G. Orleanu, în Dunărea de jos (1909), nr. 7. Cda. 5510 coala 3 33 ceti, cu toate că e singurul scriitor care, în acea epocă, are ceva de spus. Tradus în limba modernă, ar face plăcere, fiindcă e un scriitor psiholog, care îşi analizează sentimentele sale, specie rară în literatura română. în epoca cealaltă, C. Negruzzi, afară de Alexandru Lăpuş-neanul, nuvelă plăcută, dar care nu e tocmai nuvelă, şi afară de cîteva scrisori, n-are lucruri care să ne facă plăcere. Alecsandri, cîteva comedii de moravuri, prin verva lor, şi ar mai fi o parte din proză. El a fost mai întăi de toate prozator bun, în călătoriile sale mai ales. Din poeziile lui Alecsandri nu poate rămînea decît un singur vers: „Pe cînd eram în lume, tu singură şi eu“, despre care unii au spus chiar că e genial şi care în adevăr e frumos. Are talent şi, istoriceşte vorbind, e un scriitor foarte talentat, dar n-a rămas, nu mai e cetit. Bolintineanu are cîteva legende frumoase, care oricît ar fi banalizate, cuprind şi versuri frumoase, expresive sau mai degrabă sugestive. E un fel de sinceritate în sentimentul lui pentru trecut. Dar îl dăm la o parte. Alexandru Russo ar fi un scriitor foarte însemnat, dar nu e scriitor român, ci francez, fiindcă, afară de Cugetări, care nu e literatură,, a scris nişte Amintiri (1855) care conţin cîteva pagini la început de literatură poetică, foarte frumoase, din cele mai frumoase scrise pe atunci, însemnate mai cu seamă prin seriozitatea de cugetare a scriitorului. Celelalte însă, cele mai de samă, sînt scrise în franţuzeşte : Iaşii şi locuitorii lui în 1840 şi Piatra Teiului, care au fost traduse de d-1 M. Sadoveanu, Piatra Corbului şi Soveja, traduse de Alecsandri şi Odobescu. E foarte important să discutăm despre Russo ca critic social, lingvistic ; însă ca poet n-a scris în româneşte. în ştiinţă forma nu e importantă, însă în poezie forma e mai mult de jumătate şi, dintr-un anumit punct de vedere, e totul. Cînd cineva scrie în altă limbă, nu e scriitor român. Carmen Sylva, Elena Văcă-rescu nu sînt scriitori români. Gr. Alexandrescu — iată un nume însemnat în literatură, care a gîndit, a simţit, dar îi lipseşte avîntul poetic, acel lucru care nu se poate defini şi care se cheamă poezie. E prea ascuţit, prea rece, n-are acel element misterios, acel ceva de dincolo de fenomenele concrete. Afară de Umbra lui Mircea. La Cozia şi de fabule, nu ştiu ce bucăţi ale lui Alexandrescu pot fi cetite astăzi eu plăcere. Dar nici acestea nu se prea cetesc astăzi. Fabulele sînt frumoase, dar sînt un gen in- 34 ferior pentru noi cei de astăzi. Multe din aceste fabule sînt inspirate din scriitori străini. Trecem peste aceste chestiuni şi ajungem să definim pe scriitorii de la 1880. Noi îi cunoaştem şi-i cetim : Emi-nescu, Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea — acei care formează o grupă, proletarii intelectuali — cum îi numeşte d-1 Gherea. Noi îi cetim şi astăzi, prin urmare trăiesc. Dar sînt şi mai dincoace, şi poate de aceea e natural să trăiască. Dar nu e tocmai aşa. Eminescu nu mai scrie de 30 de ani, Delavrancea scrie piese, pe cînd opera lui cealaltă e veche. Vlahuţă nu scrie iarăşi de demult. Tot aşa Caragiale. Piesele lui Caragiale au o vechime de 30 de ani. Un simţ intim al nostru ne spune că aceşti scriitori vor trăi încă. Eminescu va trăi totdeauna, mai ales poeziile dintre 1881 şi 1883. Dacă ar fi scris într-o limbă europeană, adică dacă limba română ar fi o limbă europeană, desigur că şi Eminescu ar fi de fapt un poet de valoare europeană. La Vlahuţă, cîteva poezii : Linişte, Iubire, Din trecut, un sfert din Dan, partea unde face analiza psihologică a personagiilor, iarăşi sînt bucăţi care vor trăi, desigur mai puţin decît ale lui Eminescu, dar vor trăi. Caragiale, comediile sale trăiesc şi pănă astăzi. Vor pierde mult din valoarea lor, fiindcă sînt comedii de moravuri, însă nu vor pieri niciodată. Dar mai ales Momentele vor trăi sigur multă vreme, din cauza observaţiilor adînci şi a stilului ascuţit. Delavrancea a fost un scriitor mai puţin norocos. A avut mare talent, însamnă mult, cum vom vedea, în evoluţia noastră literară ; dar bucăţile lui, cu tot stilul lui pitoresc, au ceva factice în sentimente şi multă oratorie pusă în gura personagiilor. Să vorbim şi de alţi scriitori ai acestei epoci, din alt grup : Coşbuc e un scriitor unic, de foarte mare talent. E un poet idilic, clasic, de o simplicitate admirabilă şi aceasta din cauză că s-a întîmplat un fenomen unic : apariţia unui poet mare, care e un fecior de ţăran de la Năsăudul patriarhal şi înstărit. Deci îl cetim. Creangă este iarăşi un fenomen, care pune probleme aproape nedezlegate pentru critica literară. S-a născut în 18371 şi a învăţat patru clase se-minariale, s-a făcut preot, a învăţat apoi la Şcoala Normală şi s-a făcut institutor. în zilele acelea, era un preot de mahala şi prin urmare totul făcea, şi cultura, şi clasa, şi mediul, ca I. Creangă să fie un simplu mahalagiu. Şi, 1 După mărturia lui. După acte, la 10 iunie 1839. 35 cu toate acestea, Creangă e poate scriitorul cel mai fin din literatura noastră. E o enigmă cum acest om a avut atîta măsură şi atîta fineţe. Nu e alt scriitor care să aibă ca dînsul măsura. Dacă cetim Amintirile, vedem că sînt aşa de scurte. Creangă însă are măsură, deşi ca ţăran şi mahalagiu ar trebui să fie lung şi plin de digresiuni. El e însă foarte scurt, regretabil de scurt. Încă 20-30 de pagini măcar şi ar fi fost o fericire pentru noi, fiindcă fiecare pagină a lui Creangă e un lucru unic. Apoi — fineţa. Ne aducem aminte cît este de ascuţit cînd vrea să scrie ceva mai „gaulois41* ca să dau un singur exemiplu. Aceste două calităţi se cîştigă de obicei prin cultură. Dacă ne gîndim prin ce se deosebeşte literatura noastră de cea străină, am vedea că mai întăi prin lipsa de măsură. Scriu mai mult decît material au la dispoziţie. Nu tot materialul brut poate fi transformat în material artistic. Creangă cu siguranţă că nu va muri niciodată, din contra, va fi gustat din ce în ce mai mult. Creangă va trăi şi cînd va dispărea actuala fizionomie a vieţii ţărăneşti. Creangă nu va muri, fiindcă viaţa ţărănească nu e ca mahalaua bucu-reşteană, o viaţă factice, din o perioadă de tranziţie, alcătuită din imitaţie în traiul de toate zilele şi din idei şi sentimente factice. Viaţa ţărănească e o viaţă aşezată, fiindcă ţărănimea e o clasă în care s-a format sufletul, limba poporului român şi filozofia acestui popor. După cum Homer trăieşte şi e cetit, tot aşa şi Creangă, şi cred că va fi cetit şi apreciat din ce în ce mai mult, cu cît se va dezvolta gustul literar, căci Creangă trebuie cetit ca artist în primul rînd. Prin urmare, cum vedem, deosebirea cea dintâi este aceasta : după cum elementul străin introdus în literatură nu e încă asimilat cu totul, tot acelaşi lucru se petrece şi cu elementul popular. La început, în Alecsandri, elementul popular intră ca un rîu impetuos, care se mai cunoaşte încă o bucată de vreme în fluviul în care a intrat. în primele poezii, în Doine — poezii proprii —, vedem elementul popular însă neasimilat, plutind, şi tot aşa vedem şi elementul literar străin încă neasimilat. După 1880, influenţa străină, căci ea se exercită şi e foarte bine că se exercită, va fi numai o influenţă îndrumătoare a scriitorului, nu vom găsi amestecate şi vizibile elemente din operele străine. Şi tot aşa eu literatura populară, de pildă în Eminescu. Satirele lui Emi- J* Slobod. nescu, filozofice, îşi datoresc limbă, ton, sintaxă etc. literaturii populare ; însă nu mai găsim în poezia sa cultă elementul direct, ca să-l putem constata. Şi elementul popular, deci, şi elementul străin, care se găsesc nedigerate în vechea literatură de până la 1880, acum sînt asimilate. Nu mai este nici literatură populară, nici a cutărui poet străin, ci o literatură proprie a lui Eminesc-u şi a altora, deşi tot influenţată. Aşa Eminescu ar fi clasificat în literatura romantică germană, însă nu însamnă că a imitat. Şi Delavrancea este desigur influenţat de scriitorii realişti — cu toate că e romantic. Tot aşa Cara-giale : Năpasta şi Păcat sînt datorite unor zguduiri sentimentale ale scriitorului la cetirea lui Dostoievski, dar este original. A doua deosebire. Intrăm în deosebiri mai de detaliu. Ce zugrăvesc aceşti scriitori ? Scriitorii de la 1880 zugrăvesc cu insistenţă viaţa claselor de jos. Să dăm fapte. Delavrancea în Văduvele pe mahalagiii din Bucureşti; Zobie, mahalaua din Cîmpulung ; Milogul, viaţa unor ţigani din marginea Bucureştilor ; Sidtănica, viaţa de la ţară ; Odinioară, iar viaţa mahalalei din Bucureşti ş.a. Vlahuţă chiar de la început zugrăveşte satul în bucata Din durenle lumii. Eroul e fiu de ţăran. Nu vorbesc de bucăţile de mai tîrziu. Caragiale, clasele de jos din Bucureşti în Păcat şi ţărănimea în Năpasta. Deci clasele de jos. Pentru ce ? Pentru că aceşti scriitori au ieşit ei înşişi din clasele de jos. Delavrancea a zugrăvit extrema mahala a Bucureştilor, aproape ţărănimea. Vlahuţă e fiu de răzeş, Caragiale, născut la ţară, crescut în mahalaua Ploieştilor. Nu mai vorbesc de Creangă şi Coşbue. Ce mai zugrăvesc ei ? Pe proletarul intelectual. Şi, în adevăr, Delavrancea în Trubadurul ne povesteşte viaţa unui intelectual. în Linişte, eroul e un intelectual din clasele de jos. Eminescu, în Sărmanul Dionis, un intelectual. Vlahuţă are pe Radu, intelectual din clasa de jos, Dan e tot aşa etc. Va-săzică viaţa pe care o zugrăvesc cu predilecţie aceşti scriitori este viaţa claselor de jos sau a intelectualilor ieşiţi din clasele de jos. însă aceste clase sînt clase neaoşe româneşti, sînt vechi clase româneşti. Clasa burgheză e nouă, cea aristocratică a fost fanariotizată ş.a.m.d. însă ţărănimea şi mahalagiii scriitorilor de la 1880 sînt clase vechi, şi prin urmare chiar clasa pe care o zugrăvesc aceşti scriitori îi va face să fie mai originali, mai naţionali. Deosebirea că zugrăvesc clasele de jos e o deosebire de 37 fond, şi din această cauză literatura lor, chiar prin materialul întrebuinţat e mai originală, mai naţională, fiindcă şi clasele de jos sînt mai originale, mai naţionale. Trecem la altă deosebire foarte importantă, o deosebire esenţială. Este specializarea, din două puncte de vedere : întăi, ca îndeletnicire a omului şi apoi din punct de vedere al genurilor literare. Ca îndeletnicire, scriitorii vechi aveau de făcut de toate. Scriitorii noi sînt numai scriitori. Dacă au numai o îndeletnicire, e o slujbă cu care să poată trăi, şi aceasta e altceva. Tot sufletul lor îl dau literaturii : Creangă, Caragiale, Eminescu, Vlahuţă, Delavrancea la început ş.a. Bineînţeles că la 1880 specializarea nu e încă aşa de mare ca acum. Ei sînt scriitori. Mai mult decît atît, pun literatura mai presus de toate. Numesc aceasta „literaturism“. Ce însamnă acest nume ? Că aceşti scriitori dispreţuiesc pe toţi oamenii care nu sînt scriitori şi, mai cu samă, care nu gustă literatura. Cine n-o gustă e un om pierdut. Aceşti scriitori au introdus acea „haine du bourgeois“ a lui Flaubert. Cunoaştem poezia Linişte a lui Vlahuţă. Ştim cu cîtă cruzime satirizează autorul societatea, fiindcă nu admiră pe poet. E vorba că toţi domnii de acolo, toţi oamenii au păcatul că nu se entuziasmează de poeziile tînărului poet. în Dan acest lucru îl observăm pe o scară mult mai mare. Oameni de treabă nu sînt decît scriitorii, apoi un ziarist care protejează pe scriitori, un bătrîn şi o domnişoară, care îi admiră. Toţi ceilalţi au toate viţiile din lume, şi cel mai mare viciu e că sînt refractari la producţiile poetice. Vedem că sînt specializaţi pănă la extrem aceşti scriitori şi condamnă pe cei care nu-i gustă. Tot aşa Delavrancea în bucăţile respective, în Trubadurul, Memoriile Trubadurului şi Linişte. Caragiale n-a scris asemenea lucruri. Era prea inteligent şi prea impersonal, ca să le scrie, dar se cunosc ideile lui. Cred că Eminescu n-ar fi avut acest sentiment. Trebuie să se adauge că scriitorii de pănă la 1880 n-aveau acest dispreţ pentru oamenii care nu făceau literatură, fiindcă ei înşişi mai aveau o mulţime de îndeletniciri. Specializarea după genuri e un lucru foarte însemnat. Cei vechi nici nu puneau această chestiune. Eli-ade spunea : „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi !“* pentru a avea şi noi o literatură. Natural că scriau în toate genurile şi compuneau foarte mult, compuneau fără inspiraţie. * Formula e citată inexact. 38 Numai Alexandrescu n-a fost aşa. Ba mai mult: şi-a pus această problemă a genurilor : Un om poate să scrie în mai multe genuri, ori numai în unul, conform temperamentului său ? Omul s-a născut cu un talent general ori special ? Dar, afară de dînsul, ceilalţi nici nu şi-au pus problema. Cei de la 1880 sînt specializaţi, nu chiar ca astăzi, cînd ne-ar părea foarte curios să vedem versuri iscălite de Sadoveanu, Brătescu-Voineşti, care, şi ei, totuşi, au început cu versuri la vîrsta de 18-20 de ani*. La 1880 se poate spune că e o perioadă de tranziţie în ce priveşte specializarea : nuvelă şi versuri. Eminescu e specializat, Caragiale e mai specializat, fiindcă între schiţe şi piesele de teatru nu-i mare deosebire. Tot aşa Delavrancea — nuvela, Creangă — proza, Coşbuc — versuri. Acest lucru e capital : specializarea ca îndeletnicire, fiindcă scriitorul dovedeşte că-i de meserie scriitor, iar specializarea ca gen însamnă că e conştient de puterile sale, fiindcă un om în adevăr se naşte îndeobşte numai pentru unul sau două genuri înrudite. Prin urmare, această specializare e un semn că aceşti scriitori sînt serioşi şi această specializare e şi o cauză, apoi, ca scriitorii să fie serioşi. Pentru Sadoveanu, vezi Anii de ucenicie. Prelegerea III 13 noiembrie 1912 Continuăm cu deosebirile epocii de după 1880. Scriitorii acum nu mai fac propagandă în operele lor. Arta nu mai este tezistă, ca în epoca anterioară, cînd lucrul principal pentru acei scriitori erau idealurile politice şi naţionale. Acum, din contra, se ajunge la teoria artei pentru artă. Criticul acestei epoci, Maiorescu, este şi susţinătorul artei pentru artă. Cu toate acestea, în realitate, scriitorii nu făceau artă pentru artă, căci arta pentru artă nu este un gen al artei, ci o teorie despre artă, după cum şi arta tendenţioasă nu-i un gen al artei, ci tot o teorie despre artă. Aceeaşi artă, arta adevărată, pentru unii este artă pentru artă, iar pentru alţii artă tendenţioasă. Cei dintâi pretind că în opera de artă nu străbate idealul de viaţă al artistului. Ceilalţi susţin că absenţa acestui ideal din operă este imposibilă. Dar, pe lîngă arta adevărată, adică aceea care n-are alt scop decît crea-ţiunea, mai este o altă artă, arta tezistă. Scriitorul care creează o operă ca să dovedească ceva face operă tezistă. Aşa, mai înainte de 1880, arta e tezistă, fiindcă artiştii erau mai mult oameni politici şi mai puţin artişti, faţă de cei de după 1880, care, fiind mai mult artişti, sînt netezişti. Ba chiar fac teoria artei pentru artă. Teorie, căci, propriu-zis, artă pentru artă nu există. Există artă cu teză, ca o derogare. Trebuie însă pentru aceasta un mare talent : Ibsen, Voltaire etc. După 1880, scriitorii nu mai sînt tezişti, ca cei din epoca anterioară, însă deşi partizani ai artei pentru artă, fiind oameni, şi-au exprimat tendinţele (atitudinea faţă cu subiectul tratat) şi, 40 mai mult, fiind subiectivi, şi-au exprimat cu putere aceste tendinţe. Aşa, de exemplu, Caragiale, a cărui filozofie o putem cunoaşte din operele lui. El a exagerat tipurile din scrierile sale, după cum le iubea ori le ura. Caragiale a zugrăvit ridicolele unei anumite clase şi nu ale altora. Vlahuţă e tot un fel de Caragiale în proza sa. Are aceleaşi uri, aceleaşi simpatii, însă Caragiale nu s-a exprimat direct decît foarte rar, pe cînd Vlahuţă a spus-o pe faţă de atîtea ori. în Dan, de exemplu, arată simpatici numai pe poeţi. In Linişte e o polemică violentă împotriva celor care nu preţuiesc literatura. La Delavrancea vedem acelaşi lucru. în Trubadurul e aceeaşi filosofie ca şi la Caragiale şi Vlahuţă. E foarte important acest lucru pentru scriitorii din această epocă. Prin urmare aceşti scriitori îşi exprimă şi ei în felul lor idealurile lor politice, sociale şi filozofice, numai că n-au făcut acest lucru anume în opera lor de artă. Arta lor nu e tezistă, dar nici pentru artă, ci artă pentru creaţiune, s-ar putea spune. Scriitorul e cuprins de un sentiment sincer şi poartă în el o lume de imagini, persoane, scene etc. care, prin gestaţia inteligenţei, se încheagă în imaginea unei societăţi, pe care o pune pe hîrtie. Tendinţa lui, filozofia lui însă, o găsim în opera sa, fiindcă avînd-o, el nu poate scăpa de dînsa. i\şadar, scriitorul de la 1880 creează, pe cînd cel de la 1840 face propagandă. Cel dintâi nu-şi poate ascunde tendinţa ; iar cel de al doilea pleacă de la ea, o îmbracă în haina artei. Aceste caracteristici le-am separat, dar toate sînt strîns legate între dînsele. Acela care nu creează sincer poate scrie în toate genurile, dar face aceasta şi pentru că era graba de a avea şi o literatură bogată. Şi alte cauze, pe care le vom mai vedea, se întreţes cu acestea, fiindcă de fapt avem un singur suflet, care se manifestează multiplu. Sufletul omenesc nu e compus din compartimente. în această complexiune e o unitate şi, analizînd-o, noi facem diviziuni în stările sufleteşti, diviziuni care în natură nu există. Altă caracteristică a acestor scriitori, care îi deosebeşte, este limba: Eminescu, Vlahuţă, Delavrancea, Caragiale şi ceilalţi sînt făuritorii limbii artistice. Limba literară, adică o limbă comună, înţeleasă de toţi românii şi o limbă care să cuprindă destule elemente pentru a ne putea exprima gîn-dirile şi simţirile, a fost creată mai înainte, de generaţia de la 1840 ; nu definitiv, fiindcă şi astăzi avem îndoieli asupra cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Şi astăzi e 41 chestia cuvintelor munteneşti şi moldoveneşti. In fine, formarea limbii literare e lucrarea generaţiei de la 1840. Limba artistică e altceva. E datorită lui Eminescu. Prin asta vreau să spun că respectarea termenului propriu este un lucru nou. Poeţii vechi nu-şi băteau capul mult cu termenii proprii. Întrebuinţau un singur cuvînt pentru o sumă de noţiuni, de exemplu să ne amintim cuvîntul uimire din Alecsandri. După aceea, scriitorii vechi nu întrebuinţau forma cuvintelor cum se cade. întrebuinţau, să zicem, infinitivul în loc de substantiv. Erau cuvinte în limbă, dar nu le întrebuinţau exact. Am putea şi aici să găsim o cauză : nu simţeau şi nu vedeau bine. Ce în-samnă termeni proprii şi proprietate ? Cine are acest stil ? Omul care vede just şi exact. Dacă ai noţiunea clară în minte, vine şi cuvîntul clar. Aşa şi cu sentimentul. Dacă-ţi poţi clarifica sentimentele, îţi vin şi cuvintele. Sentimentele nu se pot da ca atare decît prin gesturi şi ţipete. Cînd le redăm prin cuvinte, le redăm prin materialul ideilor. Nu avem alt mijloc. Apoi ne aducem aminte de diminutivele lui Alecsandri, Bolintineanu şi ceilalţi. Ne gîndim la amestecul neestetic între cuvintele populare şi neologisme sau la întrebuinţarea nelalocul lui a neologismului sau a cuvîntului popular. Limba literară încă nu e limbă artistică. Limba literară e dicţionarul. Dacă avem un dicţionar perfect al limbii româneşti, am avea şi limba artistică. Trebuie sensibilitate ascuţită, oameni de gust, spirite creatoare, pentru ca să creeze o limbă artistică, pentru ca materialul limbii literare să fie întrebuinţat în mod artistic (sintaxa). Limba artistică s-a creat şi din cauză că aceşti oameni au fost şi din* clasele de jos, unde se găseau toate acele construcţii româneşti în care se cuprinde şi contemplarea estetică a lumii şi filozofia poporului român. Să ne gîndim la proverbe şi expresii poetice. Prin urmare, din cauză că aceşti scriitori au fost mari, au fost din popor şi au venit cu limba creată în două mii de ani aproape şi, din cauză că au găsit o limbă literară formată, se formează acum o limbă artistică. Deci, fiindcă au fost scriitori de talent şi cunoşteau toate resursele limbii şi din cauză că există înaintea lor o literatură de şaizeci de ani şi aveau la îndemînă o limbă literară mai bogată, — creează limba artistică. O altă însuşire a acestor scriitori e simţul de autocritică. Dar aceasta e în legătu- 42 râ cu multe altele : mai ales cu faptul că sînt scriitori adevăraţi, că se consacră unui anumiit gen. Ce însamnă autocritică ? Să nu-ţi placă tot ce ai scris, să fii nemulţumit de ceea ce ai scris, să eliminezi ce nu e frumos. Acest lucru, am văzut că l-a avut odată Alexandrescu, cel puţin în ce priveşte fondul. Iar ceilalţi, nu : „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi! “ spunea Eliade. Aceşti poeţi de acum, de după 1880, merg cu spiritul de autocritică până la sterilitate. Mai întăi, fiindcă în concepţie vezi mai perfect decît poţi spune. După aceea, ai în minte modele mari, care te descurajează. Caragiale, din cauza excesului autocriticii, a scris puţin. Kir Ianulea e scris în doi ani. însă, autocritica fiind foarte necesară, fiind una din marile forţe ale scriitorului, e o cauză pentru care literatura de la 1880 e o evoluţie însemnată. însuşirile acestea le putem numi şi conştiinţă artistică, cu un cuvînt, care samănă a fi făcut prin analogia conştiinţei morale. Ce însamnă conştiinţă morală ? Sentimentul a ceea ce se cade să faci. Şi cu cît e mai dezvoltată conştiinţa morală, cu atît distingerile între bine şi rău sînt mai fine. Tot aşa şi conştiinţa artistică este sentimentul a ceea ce e frumos sau nu, după cum poate fi şi cultura acestui sentiment. Această însuşire îi face conştienţi de greutatea meşteşugului lor. De exemplu, un scriitor cum e Caragiale ajunsese cu această oroare —■ de ce nu e frumos — pănă acolo încît, dacă în pagina tipărită era acelaşi cuvînt în rindul întăi şi, al doilea, unul sub altul, trebuia să schimbe, din cauză că socotea că repetiţia nu e estetică pentru ochi. Scriitorii mari au pretenţia ca, pe aceeaşi pagină, acelaşi cuvînt să nu se repete. Conştiinţa artistică o putem surprinde la aceşti scriitori în toate sensurile. Mai întăi avem mărturisiri. Vă aduceţi aminte de Linişte a lui Vlahuţă, în care se vorbeşte de truda scriitorului, avem impresia că poetul este un ocnaş pus la muncă silnică. Cunoaştem Ziua lui Delavrancea, una din amintirile Trubadurului, unde se vorbeşte de scriitori care au azvîrlit în foc volume de manuscrise, fiindcă erau nemulţumiţi de ele, şi unde se vorbeşte de pictori care şi-au sfîşiat pînzele mari cît peretele, fiindcă nu le mai plăceau. Chiar Eminescu în Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul ?“ Caragiale n-a făcut mărturisiri scrise decît indirect, în cîteva articole despre stil. Dar se ştie ce însemnătate da el formei, ce conştiinţă artistică hipersensibilă aducea 43 în scrisul său. Se ştie, de exemplu, că pentru Coşbuc o greşalâ de ritm e o nenorocire. Odată un poet destul de mare a făcut o greşală de ritm, şi Coşbuc s-a scandalizat grozav. Dar cunoaştem şi pe alte căi, studiind manuscrisele scriitorilor. Cunoaşteţi acea oribilă bătaie de joc care sînt Postumele lui Eminescu*, în realitate tot felul de hîrtii zvîrlite de marele nostru poet. Din ele Eminescu a scos numai imaginile care i s-au părut frumoase, utilizate în alte poezii, adevăratele sale poezii. Poeziile din Postume sînt foarte slabe. Vedem conştiinţa artistică : Eminescu nu era mulţumit de aceste poezii, dar nici nu uita mărgăritarele azvîrlite intr-însele şi necontenit scotea ceea ce era bun. Din douăzeci de bucăţi scotea o strofă. Vedem ce tendinţă continuă de a elimina neesenţialul şi de a se mulţumi numai cu ce e perfect. Sau vedem altfel : versuri din o postumă, utilizate în cinci poezii. A păstrat ceea ce era frumos, restul l-a inutilizat. E o adevărată tortură de a crea. Unde cunoşteau Alecsan-dri şi Bolintineanu asemenea lucruri ? Aceşti scriitori îţi fac impresia că scriau uşor, după masă. Nici nu se poate concepe aceasta despre scriitorii de la 1880. Creangă, de exemplu : am văzut manuscrisele lui grozav de torturate. Caragiale mergea mai departe. Piesele lui, se zice că toate au fost scrise nu numai de zece ori o bucată, dar cîte trei variante, în scopul de a conduce acţiunea, din care apoi alegea una. La d-1 Brătescu-Voineşti, o schiţă de cinci pagini presupune o schiţă mai mare de cincizeci de pagini, şi tot idealul său e de a tot scurta. Vedem deci autocritica, respectul artei, făurirea limbii artistice. Toate acestea le numim conştiinţă artistică, adică acea sensibilitate rafinată, excesivă, care înlătură tot ce e dubios din punct de vedere artistic, fiecare pasaj inutil, fiecare imagine îndoielnică ş.a.m.d. Altă deosebire şi foarte esenţială : aceşti scriitori sînt intelectuali sau intelectualişti, adică iubesc intelectualitatea. Avem şi scriitori mai vechi intelectualişti. Aşa găsim pe Alexandrescu, singurul, împreună cu Russo, scriitor român dintre cei vechi. Ce în-samnă intelectualism ? în ce sens ? Scriitorii de mai înainte au fost şi ei inteligenţi, dar aceasta nu însamnă că erau intelectuali. Intelectualul e un orii care îşi pune ne- * Ediţia Poezii postume, cu o prefaţă de Nerva Hodoş, din 1902. reeditată de 11 arie Chendi în 1905 şi comentată ele Ibrăi-leanu în Viaţa românească, 1908. nr. 8 (Opere. 1, p, 207—223). contenit probleme despre toate lucrurile. E deosebire faţă de omul cult, care poate să fie mai inteligent, fără să-şi pună probleme asupra tuturor lucrurilor. Un mare matematician poate să nu fie intelectual. Sînt matematicieni mari care n-au fost intelectuali, dar Poincare* a fost. Intelectual, deci, e omul care-şi pune probleme, problema vieţii între altele, şi mai cu samă omul pentru care gândirea e mai reală decît realitatea concretă. Şi, ca să revenim In scriitorii din epoca de la 1880-1900, aceşti scriitori sînt temperamente de intelectuali, adică oameni cu tendinţa neînfrînată şi persistentă de a-şi pune probleme şi mai ales problema vieţii, sînt tipuri abstrac-tive, preocupaţi de probleme. Dar aceasta iarăşi o putem pune în legătură cu alte însuşiri, despre care am vorbit mai înainte. Am spus că aceşti scriitori nu s-au amestecat în afacerile ţării, s-au controlat. Pentru omul care a scris Sărmanul Dionis, unde găsim un tip de pur intelectual, pentru acela nu există lumea reală. El e un supra-inteiectual, intelectual pănă la boală. Intelectualismul acesta al scriitorilor se vede, dacă voim, chiar în tipurile simpatice lor, în care s-au zugrăvit pe ei înşişi : Eminescu în Sărmanul Dionis, Vlahuţă, mai puţin în Radu din nuvela Din durerile lumii, mai mult în Dan. Aceşti scriitori trăiesc mai mult în lumea de idei decît în viaţa reală. Oameni lipsiţi de energie, care nu reacţionează asupra realităţii, se retrag în propria lor lume. Delavrancea e mai puţin intelectual şi ştim că a fost şi om politic. Aşadar, omul care s-a amestecat mai mult în acţiune e mai puţin intelectual. în operele sale, Delavran-cea s-a zugrăvit foarte indirect : Trubadurul e un somnambul ; eroul din Linişte este un. om zdrobit de viaţă, un om care s-a redus la jumătate, la o pătrime din ce poate fi un om. Cu toate acestea, şi Trubadurul şi eroul din Linişte sînt tot intelectuali de la 1880, oameni care cugetă mult, în curent cu ştiinţa, au tot psihologia epocii de la 1880. Şl Delavrancea, excesiv ca totdeauna, vrînd să zugrăvească pe oamenii curioşi, care sînt intelectuali, le-a mai dat şi cîte o psihoză. In loc să ne zugrăvească şi el, ca şi Eminescu, un „sărman Dionis" care n-are nici o boală grozavă şi care nu se află nici în împrejurări absolut neomeneşti, Delavrancea a făcut ca Trubadurul să fie somnambul şi ca eroului din Linişte să i * Vezi nota despre acesta din cursul Epoca Conachi. 45 se întâmple toate nenorocirile din lume. Dar, în sfîrşit, avem în aceste bucăţi toată psihologia intelectualului, iar în Din memoriile Trubadurului avem însăşi filozofia sau starea sufletească a intelectualului de la 1880, fiindcă în acele bucăţi nu se vede că Trubadurul e un nebun, ci un „proletar intelectual". în Caragiale nu găsim zugrăvit acest intelectual. Caragiale dispreţuia prea mult chiar pe intelectualul român ca să-l mai zugrăvească şi să-l mai idealizeze. Vorbind drept, Caragiale n-avea idee bună decît despre dânsul şi o mare simpatie pentru ţărani şi pentru naturile artistice inconştiente, fără pretenţii. în legătură cu cele spuse mai înainte am putea să mai colorăm tabloul. Mai întăi, aceşti scriitori discută ce e arta, ceea ce nu se întâmplă mai înainte. Apoi toţi sînt şi autori de critică socială şi literară. Vedem că şi aceasta ne zugrăveşte pe intelectual. Şi — trebuie să mai insist, uitam. Am spus că sînt intelectuali şi că-i putem cunoaşte după cum se zugrăvesc ei înşişi în operele în care au zugrăvit pe intelectualul român. Intelectualismul lor se vede însă şi în arta lor. Bucăţile lor sînt toate pline de idei filozofice. Să ne gîndim la Eminescu, la Vlahuţă chiar (discuţia din Dan). Ei vîntură idei în operele lor, fie că le exprimă direct, fie indirect. Cetiţi Trubadurul sau Linişte. Studenţii din Trubadurul sînt unul pozitivist, altul sceptic şi toţi îşi expun teoriile lor. în Linişte găsim apoi o mulţime de idei asupra societăţii, asupra naturii, a medicinii chiar. Vedem atâtea aspecte ale intelectualismului lor şi la urmă chiar şi activitatea lor literară. Cum spuneam, sînt autori de articole, mai cu samă asupra artei, care îi preocupă în mod excesiv, asupra conştiinţei artistice, deci preocuparea nu numai de arta lor, ci şi preocuparea teoretică de artă în general, în legătură cu acest intelectualism, mai putem pune încă o altă caracteristică : spiritul ştiinţific. Aceşti scriitori sînt influenţaţi de spiritul ştiinţific al vremii. Aceasta trebuie s-o punem în legătură cu altceva : cu ambiţia de a reda realitatea în mod serios. Ei sînt romantici prin suflet, dar procedeul e realist. Sînt romantici prin suflet fiindcă sînt subiectivi, dar în procedee sînt realişti. Cunoaştem descripţiile minuţioase din Delavrancea, zugrăvirile de mun'i, de ape, de sate. Procedeul e realist. Dar reab'smul în Franţa e contemporan cu pozitivismul şi cu înfl nrea ştiinţei. Şi în realism e un fel de ecou, dacă nu un efect, al înfloririi mari ştiinţifice. Şi la aceşti scri- 46 itori de la 1880 se vede spiritul acesta ştiinţific, preocupările acestea de ştiinţă. Modelele lor sînt : Flaubert, fraţii Goncourt, Maupassant, Zola, deci romanul realist şi experimental. Şi la noi scriitorii încep să se intereseze de ştinţă, să vrea să cunoască ştiinţa, să cunoască sufletul omenesc prin ajutorul ştiinţelor pozitive : fiziologia ş.a.m.d. Ca dovadă — iar Delavrancea. Vorbeam de teoriile ştiinţifice ale studenţilor din Trubadurul. Linişte e un roman medical în care e vorba de transfuziuae. Cunoaşteţi de asemenea Sărmanul Dionis a lui Eminescu. Ca să înţelegem bine pe Eminescu trebuie să cetim pe Kant şi Fiehte, idealismul german. Şi Vlabuţă are aceste preocupări în articolele sale despre artă. Unde se găsesc asemenea preocupări la scriitorii de înainte de 1880 ? Dar ca să lămurim şi mai mult această idee, vosm observa că la 1880 şi în alte domenii începe ştiinţa mai serioasă. Cele dintâi ştiinţe care i-au preocupat pe români sînt istoria şi filologia, cunoaşterea trecutului şi a limbii. Avusesem istorici şi mai înainte, de exemplu Bălcescu. Se adunase material mult în diferite reviste istorice. Avusesem un mare istoric, pe Hasdeu, însă cam fantastic. A fost, să zicem, un scriitor de geniu, însă cu carac-teristicele vremii sale. Făcea de toate, iar în istorie lucra mai mult cu divinaţia, nu făcea istorie ştiinţifică. Am putea spune că istoria ştiinţifică începe după 1880, cu A.D. Xenopol. Acum avem prima istorie a românilor*, în care s-au adunat toate cunoştinţele de pănă atunci. în filologie Lambrior a scris puţin, dar e părintele filologiei ştiinţifice de azi. Unele din părerile lui sînt publicate în 1882 ca introducere la Cartea de cetire**. Filozof ar fi Conta : Teoria ondulaţiunii universale, 1877, Şi încercări de metafizică, 1879. Critica ştiinţifică e repre-zintată prin Gherea, începînd din 1885. Avusesem o critică a curentelor lingvistice, apoi critica literară cu Ma-iorescu, de la 1880 înainte, cînd avea despre ce scrie. La 1885, deci, este critica ştiinţifică. Avem revista Contemporanul, 1881, însemnată prin faptul că a introdus o mulţime de teorii ştiinţifice şi mai cu samă darwinis-mul şi prin critica aspră a cărţilor de şcoală ştiinţifice. * A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană> I—VI, Iaşi, 1888-1893, ed. a Il-a în 13 volume, Iaşi, 1896—1912. ** Bucăţi scrise cu litere chirilice în deosebite veacuri, ed. a IlI-a, Iaşi, 1894. 47 Acolo a scris Gherea. In alte domenii, n-am date, dar desigur tot pe atunci sînt şi studiile lui Cobălcescu*, Poni**, Dr. Brîndză***. Deci avem începutul studiilor serioase ştiinţifice. Cum vedem, aceşti scriitori se deosebesc de ceilalţi şi prin acest spirit sau preocupare ştiinţifică, care nu-i numai incidentală la dînşii şi întîmplătoare în literatură, ci e o preocupare generală a ţării. în preajma anului 1880 sînt primele începuturi de ştiinţă serioasă la noi : şi aceste chestii trebuie adăugate la ce am spus in prima prelegere, cînd am caracterizat anul 1880. * Gr. Cobălcescu (1831—1892), geolog şi paleontolog. publicat Studii geologice, şi paleontologice asupra unor tărimuri terţiare din unele părţi ale României (1883). ** Petru Poni (1841—1925), chimist şi mineralog, a publicat Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broş-teni (1882), Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României (1900), Cercetări astipra compoziţiei chimice a petro-iurilor române (1903). *** Dr. Dimitrie Brîndză (1846—1895), medic şi naturalist român. A publicat Prodromul florei române (1879—1883) şi Flora descriptivă a Dobrogei (1891). Prelegerea IV 17 noiembrie 1912 Continuăm cu caracterizarea epocii literare prin deosebire de epoca anterioară. Acum ajungem la o chestie mai importantă. E vorba de concepţia filozofică a acestor scriitori. Cunoaştem discuţiile urmate mai cu samă în jurul operei lui Eminescu. E vorba de filozofia lui. Ghe-rea susţine că Eminescu şi V.lahuţă sînt decepţionişti. Mai întâi, cuvîntul e greşit. Ar trebui spus decepţionaţi, nu decepţionişti, pentru că decepţionismul ar evoca o teorie care susţine decepţiunea. Au fost Eminescu şi Vlahuţă decepţionaţi sau pesimişti ? Pentru aceasta trebuie să ne înţelegem asupra pesimismului, care poate fi temperamental şi teoretic. Cine susţine că în lume predomină răul asupra binelui, că viaţa prin definiţie e o durere, fiind o sforţare, şi cine susţine că aşa e oriunde în univers, şi că aşa va fi totdeauna, e un pesimist teoretic. Dar există şi un pesimism temperamental. Cine n-are nevoie să facă filozofie, să generalizeze propria sa durere la alţii, la omenirea întreagă sau la universul întreg. Pesimiştii teoretici sînt foarte puţini şi pesimismul temperamental nu aduce numaidecît pesimismul teoretic. Pesimismul teoretic e în Schopenhauer, în Hartmann, uneori în Eminescu, ca de exemplu în Epigonii, împărat şi proletar, Scrisoarea I; intr-unui din sonetele lui. Pesimism teoretic putem găsi în Vlahuţă, în poezia intitulată Cugetări*. Pesimism temperamental vom putea însă găsi ia o mulţime de scriitori. Aşa, de exemplu, în Flaubert, Maupassant, Zola, care n-au fost pesimişti teoretici, dar * In amurg.... apărută în Epoca din 8 decembrie 1885 sub titlul Cugetări... Cela, 5310 coala 1 49 au fost pesimişti temperamentali. Ei au fost mizantropi şi mizantropia e pesimism. E o atitudine care se poate rezuma în următoarele sentimente sau idei : oamenii sînt răi, în omenire predomină egoismul, oamenii sînt în veşnică luptă unii cu alţii şi în această luptă pun tot egoismul. Cartea lui Schopenhauer Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă e o carte de pesimism temperamental : chiar spune în prefaţă că face abstracţie de pesimismul său teoretic. Concepe lumea ca un timp posibil pentru fericirea omenească şi, în consecinţă, în cartea sa dă sfaturi cum să trăim fericiţi, dar în acelaşi timp face şi analiza sentimentelor şi constatăm în ea un formidabil pesimism temperamental. Scriitorii noştri, despre care ne ocupăm acum, n-au fost decepţionaţi, ci au fost pesimişti. Decepţionaţi, ar însemna că au avut oarecare iluzii. Tonul cunoscut din opera lor nu e din cauză că au avut ceva care nu s-a realizat. Gherea spune că românii în secolul al XIX-lea au visat reforme, care să aducă fericirea în ţară. Acele reforme s-au realizat, dar s-a văzut că fericirea n-a venit şi atunci românii au rămas decepţionaţi. Aceasta ar fi adevărat, dacă starea aceasta am observa-o în Alecsandri, Bolintineanu, în acei care au sperat, au avut iluzii şi s-au decepţionat. Dar această stare se vede în alţii. Prin urmare, deocamdată, observăm că nu poate fi vorba de decepţionism. Dar s-ar putea spune că acelaşi popor a sperat într-o generaţie şi s-a decepţionat în alta. Insă aceasta ar însemna că Emi-nescu, dacă s-ar fi născut pe la 1820, ar fi fost un scriitor optimist. Nu putem face abstracţie însă de temperamentul omului. Omul e prea complicat pentru a fi la discreţia împrejurărilor. E în psihologia lui Hoffding1 o pagină admirabilă în privinţa acestui lucru. Omul a închis într-însul milioane de impresii ale tuturor ascendenţilor săi şi, cu ele, în viaţa lui individuală, rezistă împrejurărilor vieţii din afară. Teoriile dominante în biologie dau din ce în ce mai multă importanţă elementului individual. Să ne închipuim că Eminescu la 1840 ar fi fost un poet optimist e o imposibilitate. Aceasta se poate întîmpla cu oamenii şterşi, dar nu cu Eminescu. Cu cit scriitorii sînt mai mari, cu atît sînt mai refractari mediului. Un copil care are o personalitate prea puter- 1 H. Hoffding, Esquisse d’une psychologie fondie sur Vex-perience, tr. Poitevin, Paris, 1900. 50 nică nu prea e educabil sau, dacă este, este în sensul temperamentului său. Dar oare în opera lui Eminescu găsim undeva şi această idee, vreun suspin, că reformele de la 1848 nu s-au realizat ? El e împotriva acestor reforme orişiunde. Se vede bine că Eminescu concepe societatea cu totul altfel decît o concepe un democrat, căci ar fi imposibil să nu găsim în conferinţele sale, în studiile sale, ideea că acele reforme au fost bune, dar au produs efecte rele. El e în mod primordial împotriva concepţiei rezultate din ideile Revoluţiei Franceze. Prin urmare, Eminescu nu-i un deeepţionist, e un pesimist. Nu e un pesimist complect, aceasta e drept. Un pesimist complect priveşte viaţa, oriunde şi oricînd, ca un izvor de durere. Eminescu însă idealizează trecutul, i se pare că în trecut a existat o mare fericire. Vom vedea cum se explică şi aceasta. Aici intervine cauza socială a pesimismului lui Eminescu. Şi cînd vom vedea că o mare parte din pesimismul său se datoreşte şi împrejurărilor sociale în care a trăit, cînd vom vedea că joacă un rol şi nefericirile altora, atunci vom înţelege ce însamnă această admiraţie faţă de trecut. Pesimismul său e necomplect. Nu e ca al lui Leopardi sau Vigny, sau ca al unor romancieri pesimişti din Franţa, care nu idealizează nimic în operele lor. Vlahuţă ar fi mai pesimist decît Eminescu, din cauză că n-a idealizat trecutul. Dar vom vedea că pesimismul lui ţine puţin, se schimbă. Caragia-le este pesimist. Pentru ce ? N-am putea cita un singur rînd din partea lui Caragiale, cum că viaţa e rea, acum şi în trecut, dar se vede din opera sa. Caragiale e mai pesimist decît Eminescu. El vede în lume sau tragicul sau ridicolul odios. Lumea îi apare sau vrednică de plîns sau vrednică de rîs. Nu se vede deloc în opera sa că în viaţă ar fi fericirea. Pretutindeni vedem egoism, luptă pentru trai, durere şi nici el nu crede că aceste lucruri se pot schimba. Delavrancea e mai greu de definit. Nu-i vorbă, că a făcut sărituri foarte mari. Ce au a face Trubadurul sau Linişte cu ultimele sale piese de teatru ? A fost sincer întotdeauna, dar tot mai sincer a fost mai înainte. Se poate spune că acum, în urmă, a mai cedat curentelor sociale, bineînţeles, nu din punct de vedere demagogic, dar s-a conformat momentului. E foarte legitim şi chiar foarte bine ceea ce se întîmplă azi : glorificarea trecutului, patriotismul, naţionalismul şi e natural că Delavrancea a mai cedat. Alţii, precum Emi- 51 nescu, n-ar fi cedat. Poate chiar că ar fi fost azi mai puţin naţionalist, din cauza mîndriei sale de a nu fi în unison eu vulgul, care l-ar fi banalizat naţionalismul. Caragiale nu s-a adaptat deloc, însă personalităţi mai puţin tranşante, ca Delavrancea, s-au adaptat. Delavrancea cei de la 1880 e mizantrop şi n-are încredere în viitor : însă aceste elemente nu sînt aşa de puternice ca în Emi-nescu, ea în Caragiale şi nici chiar ca în Vlahuţă. Dacă cetim operele scriitorilor de la 1880, vedem că aceşti oameni au o psihologie specială, deosebită. Toţi au o sensibilitate excesivă, sînt suprasensibili. Aceasta o putem vedea din acele tipuri în care ei s-au caracterizat, s-au chiar şi idealizat. Cunoaştem suprasensibilitatea „sărma-nului“ Dionis, a lui Radu, a lui Dan, a Trubadurului, o sensibilitate excesivă, hiperstezie. Aceasta am putea-o dovedi şi cu texte. După aceea vedem lipsa de voinţă, lipsa de reacţiune asupra lumii din afară. Sînt oameni puţin practici, care vor fi învinşi în lupta pentru trai. Aşa e Dionis, Dan. Putem, pentru aceasta, să ne referim la biografiile scriitorilor. Sensibilitatea excesivă şi lipsa de voinţă sînt deajuns pentru a fi pesimişti. Omul suprâsensibil va avea mult mai multe emoţii displăcute şi mult mai multă durere decît plăcere. Poate este şi mai multă durere în lume, dar, în sfîrşit, asta nu se ştie. Ceva însă se ştie : omul simte mai mult durerea decît plăcerea, şi o ţine minte. Aceasta se dovedeşte şi prin lucruri de altă natură. Chinina este mai amară decît este dulce zahărul. Senzaţiile rele se memorează mai uşor. Cine suferă de lipsa de voinţă nu va reuşi în lupta pentru trai, nu va învinge, va căpăta mereu lovituri şi va suferi şi în ambiţia lui şi în viaţa materială. Mai mult decît atîta, va avea nesiguranţa zilei de mîine, care e mai rea decît toate. Dacă ne gîndim la aceşti scriitori, vedem că mai toţi au fost aşa. Apoi, cine nu cheltuieşte energia în afară, în gîndirea şi maniarea lucrurilor din afară, îşi întoarce toată gîndirea şi energia sa intelectuală asupra sa însuşi. De aici urmează exagerarea vieţii interne, sensibilitate şi analiză de sine, desfiinţarea vieţii practice, a adaptării, a fericirii. O cauză de pesimism, deci, este şi faptul că aceşti scriitori au fost suprasensibili şi lipsiţi de voinţă. Dar acum vine întrebarea : cum s-a întîmplat ca să apară acum aceşti scriitori şi nu la 1840 ? Mai întăi, vom spune că şi la 1840 au fost asemenea temperamente : Grigore Alexandrescu de aceea n-a fost apreciat cum trebuia. Au 52 fost şi alţii, desigur, dar n-au ieşit la suprafaţă. Şi publicul face parte dintr-o mişcare literară. Dacă au fost temperamente care n-au corespuns nevoilor sufleteşti ale publicului, acelea nu s-au putut dezvolta. Bineînţeles că dăm o parte şi mediului. Erau predispuşi Eminescu şi Caragiale să scrie aşa, dar i-a ajutat şi mediul. Acum trecem la altă chestiune. După 1880 clasele sociale băştinaşe sînt în decădere. Boierimea mare, care nu se adaptase la vremurile nouă, se ruinează. Boierinaşii sînt ameninţaţi de marii proprietari mai noi să fie înghiţiţi şi nici ei nu se pot adapta. Răzeşii sînt distruşi. Ţărănimea începe să fie exploatată puternic, din cauză că acum s-a introdus comerţul mare al cerealelor. Breslaşii, meseriaşii au fost ruinaţi, ba chiar înlocuiţi cu o clasă nouă, mai ales aici în Moldova. Pe de altă parte, din clasele inferioare s-au ridicat o mulţime de oameni prin cultură, ceea ce nu se întâmpla altădată : ajung profesori, advocaţi, medici, institutori. Toţi aceştia vor forma publicul cetitor al lui Eminescu şi Caragiale. Dar aceştia sînt o clasă cu o stare precară, cam în aer. Mai întăi, trăiesc din munca lor intelectuală. între ei e o concurenţă. Viaţa e mai grea. Şi aceşti oameni ajung să lupte cu toată lumea. Poziţia lor e foarte nesigură. Prin cultură ei se subţiază. Au nevoi mari, sînt rafinaţi, nu mai pot trăi greu şi vulgar. Dar traiul rafinat nu-1 pot avea, deci iar o cauză de nemulţumire. Şi nu le inventez eu toate acestea. Cînd vom analiza Dan vom reveni şi vom vedea şi mai bine. Această clasă nu suferă numai din cauza propriilor lor dureri, ci şi din pricina comparaţiei cu alţii. Intr-un om foarte sărac, care vede alături un negustor bogat, cu inele în degete, sau un moşier care huzureşte în zadar, pe cînd el nu-şi poate satisface necesităţile intelectuale, se naşte invidia, cum vom vedea în Dan. Pe lingă aceste cauze, curat egoiste, mai sînt şi altele. Ei se ridică din păturile de jos, care am văzut că sînt ruinate. Vom vedea cîte lacrimi varsă aceşti scriitori pentru viaţa bogată de altădată. Aşa, Delavrancea, în nuvela Odinioară, unde arată ee bogăţie era în mahalaua Bucureştilor înainte de a fi drumurile de fier. S-a dus buna stare din cauza lor. Cum vedeţi, ideea lui Eminescu din Doina. Prin urmare, vedem că acest public cetitor are tbate cauzele sociale de a fi nemulţumit. Şi el va avea psihologia intelectualului român. La noi, în prima generaţie de cultură, părinţii nici nu ştiau să iscălească şi fiii lor sînt deodată : doctori, licenţiaţi, 53 cetesc pe Kant, Schopenhauer. Creierul trebuie şi el exercitat prin mai multe generaţii. Ei, deşi cetesc pe Kant, nu-1 prea pricep. Sînt excepţii, dar de obicei trebuiesc mai multe generaţii. Esenţialul e că au început să se surmeneze, să se neurastenizeze. Şi acest lucru iarăşi nu-1 inventez. Vom vedea la Delavrancea ambele tipuri de la 1880 ale lui : şi Trubadurul şi personagiul din Linişte se plîng, adică Delavrancea însuşi, împotriva culturii şi învăţăturii, pentru că strică sensibilitatea, produc nefericirea. Pănă în epoca aceasta, însă, nu vom găsi asemneea lucru. Cei de la 1840 sînt sănătoşi, mai întâi din cauza ascendenţii lor şi apoi nici nu-şi prea băteau capul cu asemenea lucruri. în Apus nu vom găsi, sau vom găsi foarte rar, findcă acolo cultura veche trece din generaţie în generaţie. La noi însă oamenii se surmenează, adică se suprasensibilizează şi devin lipsiţi de voinţă. Iată deci publicul eminescian. Chiar aceşti scriitori fac parte din publicul acesta. Eminescu e fiu de vechil ajuns boiernaş, Vlahuţă fiu de răzeş din judeţul Tutova, Delavrancea e din Bucureşti, din acea clasă admirabilă, jumătate ţărani, jumătate mahalagii, pe care o zugrăveşte în toate nuvelele sale. Caragiale e mahalagiu din Ploieşti. Acestea le ştim din biografiile lor şi din chipul cum îşi caracterizează tipurile, caracterizîndu-se autorii înşişi. Prin urmare, tot ce am putut spune despre publicul cetitor, putem spune — şi încă trebuie să înnegrim tabloul, căci scriitorii aveau natura mai sensibilă, mai rafinată — şi despre aceşti scriitori. Ei au trebuit să trăiască totdeauna greu. Şi erau dintre cei mai rafinaţi oameni ai epocii lor, cu gusturile cele mai fine, mai subţiri. într-o scrisoare, Eminescu se plînge că nu se poate duce trei zile la munte. Prin urmare, şi la scriitori vedem aceeaşi cauză de tristeţă ca şi la publicul cetitor. Au însă şi mai multe nevoi şi în sufletele lor se vor naşte toate invidiile, pe cînd cei de la 1840 erau ori fii de bogaţi, ori cu situaţii sociale înalte, şi totodată este vremea speranţei în reformarea ţării. Altă deosebire : aceşti scriitori sînt spirite critice eminamente în opera lor. Critic a fost şi Alecsandri, a fost şi Alexandrescu, dar îl lăsăm la o parte, căci e „modern". Alecsandri însă a. fost un altfel de critic. Scriitorii de la 1880 critică societatea românească din punct de vedere al intereselor claselor de jos şi al intereselor „proletarilor intelectuali". Critica cealaltă, veche, de la 1840, critica unele apucături ale 54 românilor pentru a le înlocui cu altele mai bune. Voiau să fim mai civilizaţi, criticînd sau excesele „civilizaţiei" sau rămăşiţele trecutului. Prin urmare, şi aici Alecsandri era condus de idealuri, pe cînd scriitorii de acum sînt pesimişti, n-au încredere în viitor. Critica lor este amară, distructivă, fără nici o intenţie de a pune ceva în loc. Aceasta se cunoaşte după proza lui Eminescu. Totul e critica formelor nouă ale României modeme, care au distrus în mare parte clasele de jos. Această critică socială o găsim în opera politică a lui Eminescu, în poeziile lui, în teatrul lui Caragiale, în Momentele lui, în toată proza sa, în nuvelele lui Vlahuţă, în Dan, în Din goana vieţii, Profiluri; în Delavrancea : Sultănica şi Tru-baiâuritl şi în alţi scriitori mai mici. Acesta e un alt aspect al operei lor. Se ridică şi direct, prin articole, şi indirect prin poeziile şi nuvelele lor, împotriva organizaţiei sociale a României modeme, şi nu cu scopul de a îndrepta. Prelegerea V 20 noiembrie 1912 Ne*-a mai rămas să vorbim despre o altă deosebire intre literatura din vremea lui Aleesandri şi epoca ÎS ui Eminescu : despre elementul trecutului în opera de artă. Mai întâi, trebuie să spunem câ trecutul e un element foarte important şi foarte frecvent în opera de artă, pentru că trecutul e mult mai mare, mai cuprinzător şi mai larg decît prezentul. După cum spune Auguste Comte*, omenirea se compune din mai mulţi morţi decît vii. După aceea, pentru că trecutul e poetic aproape pentru toţi oamenii. Ceea ce a fost e mai poetic pentru mulţi oameni decît ceea ce este bine înţeles şi nemăsurat mai poetic decît ee va fi. Dar la noi au fost şi anumite împrejurări pentru care trecutul a avut un loc însemnat în opera de artă. Literatura adevărată, cum ştim, începe de pe la 1840. Ţările române sînt într-o situaţie de inferioritate. La începutul veacului al XlX-lea, ţările române încă sînt supuse popoarelor vecine, turcilor şi ruşilor, n-au independenţa, aproape n-au autonomie, nu există libertate, e sărăcie, multă suferinţă şi s-ar putea spune, intr-un cuvînt, că ţările române sînt în decădere faţă de un trecut mai îndepărtat. Din această cauză toate spiritele idealizează trecutul. Acest lucru se întîmplă la toate popoarele care sînt în această stare. Acum, de exemplu, cu ocazia războiului**, aflăm şi noi ceva despre literatura din Peninsula balcanică, şi vedem că o literatură mult * Vezi şi G. Ibrâileanu, Trecutul în opera de artă, în Viaţa românească, 1907, nr. 10 (Opere, I, p. 403—409). ** Războiul balcanic început în octombrie 1912. 56 mai nouă decît a noastră, cum e cea bulgară, a cîntat în foarte mare parte trecutul naţional şi scriitorii au idealizat vremurile de glorie din trecut. Cauza e mai întăi nostalgia după vremea eînd era altfel; apoi o satisfacţie a mîndriei naţionale. Nu totdeauna am fost dşa de decăzuţi, vor să spună aceşti scriitori. Am fost şi noi viteji, independenţi, mîndri. Apoi este şi un scop mai pedagogic şi anume intenţia de a îmbărbăta pe cei din prezent, arătînd imaginile strălucitoare ale gloriei din trecut. Şi, în adevăr, poezia redeşteptării noastre naţionale e plină de această glorificare a trecutului. începutul acestui curent, să-i zicem „trecuturism44*, am putea să-l găsim în prefaţa lui Petru Maior la Istoria pentru începutul românilor în Dachia, în care el spune că unul din motivele pentru care a scris istoria sa e şi acela de a arăta gloria din trecut, pentru a îmbărbăta pe luptătorii din prezent. Ştim că toată poezia dintre 1840—1880 este patriotică şi naţionalistă în acest sens, adică idealizează şi evocă trecutul. Cine nu-şi aminteşte de poeziile lui Bolintineanu sau de Legendele lui Alecsandri ? Chiar un spirit analist, cum este Alexandrescu, „modernist", cîntă acelaşi trecut, pe care l-au cîntat Bolintineanu şi Alecsandri, numai că spiritul său lucid se trezeşte imediat. Aşa în poezia Umbra lui Mircea. La Cozia, unde, în nişte strofe de la sfîrşit, se ridică în contra războiului, ca şi împotriva unei calamităţi care se pune în calea progresului. Acum, să vedem dacă în epoca 1880—1900 se cîntă trecutul, care trecut, şi în ce sens ? Aici nu vom găsi o caracteristică perfect comună tuturor scriitorilor. Iată, de exemplu, Eminescu. Unul din cele două, trei sentimente puternice ale lui Eminescu este iubirea pentru trecut. Dar cum idealizează el trecutul ? Pentru Eminescu trecutul e frumos, fiindcă mai întăi e trecut. Spre deosebire de poeţii de pănă la 1880, el cîntă trecutul pentru trecut. în poeţii anteriori nu vom găsi cîntat trecutul pentru trecut. Trecutul la ei e cîntat mai mult pentru intenţii pedagogice, şi dacă Eminescu are şi el o intenţie oarecare cînd cîntă trecutul, este nu pentru a îmbărbăta prezentul, ci pentru a-1 umili cu totul. Pentru el trecutul e mai glorios, mai obişnuit, e cinstit şi mai frumos. Eminescu vrea să batjocorească şi pe această cale * Paseism. 57 prezentul, nu să îmbărbăteze pe luptătorii din prezent. El nu crede în viitor, în progres şi în vreo îmbunătăţire. Ca dovadă că pentru Eminescu trecutul este mai întăi de toate frumos e că la dînsul găsim idealizarea dacilor. Acest fucru este foarte important. Nu mai găsim pe daci, ca un element component al frumosului din trecut, decît o singură dată, la Cezar Boliac, foarte incidental, cînd cîntă Bucegii, şi în Al. Russo, în mai multe bucăţi ale sale, şi mai cu samă în Piatra Teiului. La ceilalţi poeţi, nici urmă, şi nici nu le convenea acest lucru, pentru motivul că nu le convenea nici amestecul sîngelui dac cu cei roman. Pentru ei trebuiau ca românii să fie romani curaţi. Ştim apoi că toată şcoala istorică pănă la 1880 neagă sîngele dac. Pentru această şcoală era necesar ca românii să fie romani curaţi. Dacii trebuia să fie ignoraţi. Şi dacă găsim pe daci la Russo, e pentru faptul că Russo a fost cel mai lipsit de latinism dintre toţi scriitorii de pănă la 1880. Am mai putea spune că la Eminescu, deprimat şi pesimist, idealizarea trecutului era un repaos al sensibilităţii sale. El se aruncă în trecut ca să se odihnească de prezent. Era un refugiu pentru el, cum pentru alţii e un refugiu natura, pentru a se odihni de viaţa enervantă a oraşelor. Delavrancea şi Vlahuţă nu cîntă deloc trecutul poporului român. Ei cîntă însă un alt trecut, un trecut mai apropiat, de obicei trecutul din copilăria lor, sau din adolescenţă, sau un trecut imediat anterior, cînd clasele din care au ieşit ei trăiau mai fericit. Delavrancea, în Odinioară, în Văduvele, chiar în Trubadurul, opune un trecut nu mai vechi de 20—30 de ani, prezentului trăit pe la 1880 şi ceva. în bucata Odinioară, cea mai caracteristică deosebire între trecut şi prezent e că în trecut nu erau drumurile de fier şi acum sînt, dis-trugînd meseria de cărăuş a românilor semi-ţărani, semi-mahalagii din Bucureşti şi odată cu ea şi fericirea. Tot aşa şi Vlahuţă. Chiar şi în nesentimentalul Caragiale găsim această idealizare a trecutului, şi anume într-o bucată din Momente, unde vorbeşte de mahalaua din Ploieşti, de casa lui Hagi Ilie, casă veche, liniştită, unde se ducea o viaţă patriarhală. Zugrăvind viaţa neaşezată din Bucureşti, îşi aminteşte pe cea din trecut, din mahalaua de la Ploieşti. Această căutare a unui astfel de trecut e caracteristică epocii de la 1880. în epoca de la 1840 nici nu se putea imagina acest lucru. Ce lume aveau să idealizeze scriitorii acestei epoci ? Lumea din vremea fanario- 58 ţiior, din vremea învăţămîntului grecesc ? Aceasta nu se putea decî-t dacă am fi avut scriitori boieri mari. Nunai în doi scriitori e acest fel de trecut, anume în Ghica şi Alecsandri, cel de pe la 1860 încolo, nu în acel de la 1840. Alecsandri fusese un novator. Cînd însă unele din cerinţele sale se îndeplinesc, cînd vechiul regim e aproape dispărut, atunci şi Alecsandri, cuprins de sentimentul poetic al trecutului, cuprins de nostalgia după ti-nereţă şi de sentimentul unui om care începea să meargă politiceşte spre dreapta, începe să regrete şi el un trecut apropiat, trecutul copilăriei sale şi anume toată viaţa patriarhală pe care o apucase el în copilăria sa şi care acum tindea să dispară şi să fie înlocuită cu viaţa modernă, care nefiind bine închegată, îi apărea ca o viaţă mai puţin fericită decît cea de odinioară. Tot aşa se întîmplă şi cu Ghica. Dar, în sfîrşit, aceştia doi samănă cu Delavrancea şi Vlahuţă. Prin urmare, încă o dată, afară de Eminescu, care este un scriitor şi mai vechi, căci scrie cu 14 ani înainte de anul 1880, nu mai găsim la altcineva, din epoca sa, cîntat trecutul glorios al poporului român, cum fusese cîntat mai înainte. în Eminescu găsim cîntat acel trecut mai cu samă în Scrisoarea III, în care cîntă trecutul nu atît ca pe un lucru glorios, ci ca pe ceva cinstit şi aşezat. Chiar în bucata cea mai eroică, în Scrisoarea III, Mircea nu ne apare atît ca un erou, cît ca un om simplu, iubitor de datini, de obiceiuri, şi care nu vrea războiul pentru război, ci, dacă e nevoit, el îşi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul”. E şi aici un element eroic, naţional, ca şi la Alecsandri şi Bolintineanu, dar e şi un alt element, pe care nu-1 mai găsim *la aceştia. Mircea e arătat ca orice răzăş cinstit, care nu-i bucuros să se bată, dar care se va bate dacă va trebui. La Bolintineanu şi Alecsandri, eroii vreau război cu orice preţ, sînt un fel de cavaleri medievali. La ceilalţi scriitori din epoca lui Eminescu, chiar dacă am socoti şi pe ceilalţi, mai puţin însemnaţi, ca O. Carp şi A. Stavri, nu mai găsim cîntat trecutul glorios nici chiar sub forma de la Eminescu. E numai trecutul copilăriei lor sau momentul cînd clasele mici vin în contact cu civilizaţia şi sînt distruse. Acestea se pun în legătură directă cu ce am spus data trecută, că scriitorii aceştia fac parte din acele clase şi că critica socială şi modul acesta de a trata aşa trecutul e unul şi acelaşi lucru. Cam acestea ar fi cele mai esenţiale deosebiri, sau poate 59 ar mai fi altele, dintre literatura anului 1880 şi literatura anului 1840. Acum, să rezumăm. Noi am vorbit pănă acum despre aceşti patru scriitori înrudiţi, pe care Gherea i-a numit proletari intelectuali. Am putea să-i grupăm sub consideraţia că-s scriitori care pleacă din păturile de jos şi ajung să-şi însuşească, pe cit a fost posibil, cultura şi rafinarea secolului. Să vorbim puţin şi despre ceilalţi; să amintim ceva, de exemplu, despre Brătescu-Voineşti, îa care am adăuga şi pe Duiliu Zamfirescu. Aceştia ar fi boierinaşi. Dar să ne înţelegem : Brătescu-Voineşti s-a zugrăvit în Sîmbăta. Evident că această bucată ar putea să fie o ficţiune, eroul să fie altcineva. Dar în Sîmbăta e clar că este Brătescu. Unii scriitori critici s-au folosit chiar de această bucată pentru a găsi date biografice. în sfîrşit, printr-un consens tacit, se ştie că Brătescu-Voineşti este acela din Sîmbăta şi din Moartea lui Castor. Deaitminteri, ştim că şi în alte bucăţi e vorba tot despre el. Vedem că originea sa e de altă natură. Şi el face parte tot dintr-o clasă veche, tot dintr-o clasă ameninţată de noua organizare socială. Acest lucru e foarte esenţial. Avem de-a face cu un alt scriitor, care reprezintă tot clasa veche, clasele ameninţate de formele nouă, însă altfel de clase sociale : o clasă socială de sus, cultă, boierinaşi, care au trăit bine, au fost aproape stăpîni, dar care,, fiind boieri, nici n-au stat în capitală, nu s-au fanarioti-zat; aceste clase, care trăind la ţară au rămas şi româneşti, vor fi reprezentate prin Brătescu-Voineşti şi Duiliu Zamfirescu. Trebuie să ni-i închipuim ca pe nişte ţărani foarte bogaţi, dar care aveau şi oarecare cultură. Nu-i timpul să zugrăvim acum această clasă. Am vorbit mai pe larg în articolul despre Brătescu-Voineşti din volumul Scriitori şi curente. Dar avem şi aici a face cu o clasă care dispare. Dar ce facem cu Duiliu Zamfirescu ? E cam penibil să intrăm în detalii biografice, pentru că orice detalii biografice asupra sa au produs rumoare, un mic scandal, fiindcă el însuşi şi-a fălcut biografia şi a polemizat cu biografii săi. Unii au susţinut că e mai de jos, el însă s-a suit mai sus decât a fost coborît. Mai interesantă e originea imediată a scriitorului. Şi nu fac mahalagism. Eu sînt unul din acei care dau importanţă clasei din care face parte scriitorul, pentru că numai în chipul acesta 60 putem şti primele impresii ale mediului, exercitate atunci cînd omul e mai impresionabil, numai aşa putem explica psihologia unui om : în ce împrejurări a crescut, ce a văzut, ce i s-a istorisit, ce limbă a uzitat ş.a.m.d. Duiliu Zamfirescu — nu intrăm în detalii — nu e un boier sau un boierinaş, dar a devenit boier prin adopţiune, prin voinţă ; şi aceasta se poate. Cutare mare fabricant, prin voinţă, a putut să aibă psihologia socialistului; prin voinţă, adesea prin snobism, prin autosugestiune, ne e indiferent. Dar la Duiliu Zamfirescu se observă ceva. Primele -sale opere nu sînt ca ale lui Brătescu-Voineşti; nu întrevedem Viaţa la ţară, singura operă a lui Zamfirescu fără părţi care s-o umbrească. La început e un elev al lui Al. Maeedonski, un proletar intelectual, dar mai tîrziu, prin adopţiune, ajunge să se identifice cu sentimentele, chiar cu interesele clasei boierinaşilor, boierilor de la ţară, a acelei clase pe care o zugrăveşte aşa de frumos in Viaţa la ţară şi pe care o întrupează mai cu samă într-o femeie. Aceşti doi scriitori vor fi şi ei critici ai noutăţilor, ai formelor noi. Pentru ce ? Fiindcă şi clasa lor e ameninţată de aceste forme noi. In adevăr, ne aducem aminte de Pană Trăsnea Sfîntul, de Neamul Udreştilor, de în lumea dreptăţii şi de toate celelalte. Mai cu samă bucăţile din primul volum sînt, din acest punct de vedere, al criticii sociale, îndreptate toate împotriva formelor noi. Sînt pagini în care se exprimă direct acest sentiment, de exemplu în Pană Trăsnea Sfîntul, unde chiar autorul vorbeşte de burghezificarea oraşului, în care trăieşte Pană Trăsnea Sfîntul, Tîrgoviştea, şi anume prin exploatarea minelor de petrol, prin profesiile liberale şi prin crearea unei clase nouă, hrăpăreaţă, care clasă a distrus clasa lui Pană Trăsnea. în Neamul Udreştilor, iarăşi vedem cum se stinge o familie întreagă prin invazia noutăţilor. Mai tîrziu însă, Brătescu-Voineşti — un fenomen contrariu lui Duiliu Zamfirescu —, îndreptîndu-se mereu de origina sa de boierinaş, proletarizîndu-se, cum s-ar zice, devenind un intelectual, care avea să sufere de toate mizeriile acestei situaţii, ajungînd în situaţia Unui Vlahuţă, Eminescu, Ca-ragiale, îşi schimbă şi modul de a privi viaţa. în bucăţile mai noi, Brătescu-Voineşti, şi prin stilul său mai nervos, şi prin subiectele sale, şi prin modul cum priveşte lucrurile, începe să se apropie de psihologia intelectualului de 61 la 1880. Aceste lucruri le vom studia mai pe larg altădată. Cum vedem, deosebirea dintre Brătescu-Voineşti şi Vlahuţă e că Vlahuţă critică din punctul de vedere al unei clase, iar Brătescu-Voineşti din punctul de vedere al altei clase, şi mai târziu din punct de vedere eminescian, dar amândoi aparţin la clase ruinate şi ameninţate de formele noi. O altă deosebire : Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, De-lavraneea sînt foarte subiectivi sau foarte individualişti, cu alte cuvinte foarte romantici. Toate aceste cuvinte în-samnă unul şi acelaşi lucru. Cine e subiectiv e individualist şi romantic. Chestia aceasta e tratată pe larg de Bru-netiere în Evoluţia poeziei lirice, voi. I. Aceşti scriitori sînt subiectivi, am văzut din cele ce am spus pănă acum. Cînd vreau să zugrăvească un tip deosebit într-o nuvelă „de longue haleine“ se zugrăvesc pe ei înşişi. Ce tip a zugrăvit Eminescu decît sărmanul Dionis ? Ce tip mai viu are Vlahuţă decît pe Dan ? Tot aşa Delavrancea. Celelalte tipuri din opera lor nu trăiesc sau trăiesc foarte puţin. Traian Demetrescu, de asemenea. Dealtminteri, partea cea mai însemnată a operelor lui Eminescu sînt poeziile şi acestea îs lirice, în sensul cel mai desăvîrşit al cuvântului. Cînd vorbeşte de altcineva decît de sine, se pare numai că vorbeşte de altcineva. în realitate totul e cadru pentru sentimentele sale, sau pretext, sau cauză şi efect. Caragiale : aici e nevoie de discuţie multă. El e scriitor foarte obiectiv, care ne-a dat multe tipuri ce trăiesc. E scriitorul obiectiv al acestei generaţii, e prozatorul ei. Cu toate acestea, s-a întîmplat ca prozatorul acestei generaţii să fie un satiric şi nu altceva, fiindcă din toate genurile poetice obiective, satira e genul cel mai subiectiv. Satiricul e un om pornit. Ca să reuşească, trebuie să exagereze. Exagerarea e o însuşire a satiricului, după cum e o însuşire şi a poetului romantic. Nu-i vremea să vorbim acum de genul satiric. Dacă ne gîndim cum a scris Caragiale, putem vedea şi mai bine subiectivismul său. în satirele sale el nici nu se îngrijeşte să pună alături tipuri ridieule împreună cu alte neridicule, ci pune numai tipuri ridi-cule. M a fost impresionat de obicei în viaţă numai de ceea ce era ridicol. Despre Delavrancea şi Vlahuţă — aproape de prisos să mai vorbesc. Mai mult subiectivism decît în ceea ce intitulează Delavrancea nuvele, nici nu e cu pu- 62 tinţă. Să luăm de exemplu Văduvele. Sînt două văduve vecine din mahalaua Bucureştiului, în Delea Veche. Una are o fată, cealaltă are un băiat. Aceste două văduve trăiesc foarte bine, copiii de asemenea. La un moment dat se sfădesc din nişte cauze foarte mici. Sfada creşte, în sfîrşit ajung la cuţite, cum s-ar zice. într-o noapte, află că copiii lor vreau să se sinucidă din cauză că mamele nu-i lasă se se căsătorească şi atunci văduvele se împacă ş.a.m.d. Dar cum e tratată această bucată ? Delavrancea face un fel de joc de simetrie. Văduvele samănă perfect, copiii, grădinile, la fel. Fiecărei văduve îi vine în minte acelaşi lucru despre cealaltă. Cînd una se gândeşte să urmărească pe copiii lor, exact la acelaşi lucru se gîndeşte şi cealaltă. Amândouă se gîndesc în timpul nopţii că „eu sînt vinovată*. îşi justifică vinovăţia lor în acelaşi sens, pleacă în acelaşi ceas să se împace. E un lucru cum nu se poate întîmpla în viaţa reală. Bucata e scrisă ca să facă mai mult un efect pur estetic, ca un desemn perfect simetric. Aceasta e pur subiectivism. Dar dacă sînt subiectivi, sînt şi romantici ? Ce e romantismul ? E mai întâi subiectivism, în acel sens că romanticul e plin numai de eul lui, de personalitatea lui, şi din această cauză sensibilitatea lui e exagerată şi imaginaţia exagerată, în sfîrşit, predomină exagerarea. Romanticul va zugrăvi totdeauna tipuri nenaturale. Romanticul va vorbi mult de el însuşi. Romanticul va fi şi pesimist. Romanticul şi pesimistul sînt două noţiuni convenabile, cum se spune în logică. Aceşti scriitori au exagerat, cum se ştie. Toate tipurile lor sînt exagerate. Au vorbit despre dînşii, sînt suprasensibili, exagerează sentimentele lor şi, cînd vorbesc de lumea din afară, fac romantism. Brătescu-Voineşti nu-i romantic, e mai degrabă clasic, fiindcă este echilibrat şi în fond şi în formă : în fond, fiindcă e liniştit, zugrăveşte liniştea; în formă, fiindcă are un stil transparent, clar, neîncărcat de imagini. Să ne gîndim la stilul lui Delavrancea din primele opere. E o cascadă de imagini, fiecare euvînt e o imagine, ceea ce, dealtminteri, poate să facă un efect plăcut de prestidigitaţie. E mai mult imaginaţie supraîncărcată. La Brătescu-Voineşti vom găsi un stil .limpede, clar, propriu, imagini numai unde trebuie, stilul cunoscut clasic. Noi, care cunoaştem literatura clasică şi pe romanticii francezi, să ne gîndim 63 la deosebirea dintre stilul unui Racine şi al unui Chateau-briand. Tot aşa se întîmplă şi cu Duiliu Zamfirescu, în timpul mai din urmă. De cînd a devenit boier, a devenit şi clasic, căci stilul e o înfăţişare a psihologiei omului. Vasăzică, chestiunea ar fi: cei patru mari scriitori sînt subiectivi, romantici şi lirici, pănă şi în opera lor de proză. Chiar Caragiale, care e obiectiv, îşi exprimă sentimentele de ură şi de dispreţ cu mare putere. Ceilalţi : Bră-tescu-Voineşti şi Duiliu Zamfirescu sînt mai obiectivi. Nu sînt romantici, sînt mai mult clasici, mai cu samă Brătescu-Voineşti. Acestea sînt deosebirile între Bră-tescu-Voineşti şi Vlahuţă, să zicem. încolo, sînt numai asemănări : specializarea, ca îndeletnicire, ca gen, autocritica, conştiinţa artistică etc. însuşirile acestea se -întâlnesc şi la scriitorii proletari intelectuali, şi la scriitorii boierinaşi, şi la scriitorii ţărani, adică la Coşbuc şi Creangă. Şi Coşbuc şi Creangă sînt specializaţi, au conştiinţă artistică etc. Să vedem totuşi ce-i caracterizează în particular pe aceşti doi din urmă care formează o subdiviziune in această epocă. Mai întăi, ei nu sînt critici sociali. Nu e în Coşbuc critică soeială şi mai cu samă în primele poezii, şi tot aşa nici Creangă nu e critic social. Şi oare pentru ce nu sînt critici sociali ? Pentru că amîndoi au intr-inşii psihologia fericită a unor ţărani fericiţi. De ce ? Pentru că Coşbuc a crescut într-un punct al românismului unde ţărănimea era fericită, cel puţin pe atunci. Buna stare a ţărănimii între 1837—1850, cit a stat Creangă la Humuleşti, a făcut iarăşi posibilă psihologia lui Creangă. Ştim din Amintiri... cum se lăuda Creangă cu bogăţia din Humuleşti, cum era bogat satul lui, ce petreceri se întindeau la sărbători, are chiar un fel de mîndrie pentru Hu-muleştii lui. Prin urmare, aceşti oameni au avut o psihologie creată de împrejurări excepţionale. Mai e şi genul în care au scris : balade, idile, amintiri din copilărie, poveşti. Dar genul e creat tot de temperament. Dacă Coşbuc a scris în acest gen, e pentru că a avut un anumit temperament şi a fost de la Năsăud. Deci au scris aşa din cauza clasei din care făceau parte. Aceşti scriitori sînt şi ei clasici. Coşbuc e un adevărat scriitor clasic. De aceea e unic şi rar : un echilibru perfect al sufletului, nu e dezvoltată o facultate în dauna* celeilalte, ca la Emi-nescu. Toate însuşirile se echilibrează. De aici fondul şi stilul său. Şi tot aşa şi la Creangă, deşi Creangă are o 64 sensibilitate mai rafinată, am putea spune mai moldovenească decît Coşbuc. Prin urmare, nefiind critici sociali, se deosebesc şi de Eminescu şi de Brătescu-Voineşti. Samănă cu Brătescu-Voineşti, fiindcă sînt şi ei clasici, dar mai clasici decît Brătescu-Voineşti. De asemenea, ei sînt obiectivi. Coşbuc nu vorbeşte de iubirea lui deşi e sigur că nu cunoaşte iubirea, decît tot prin el însuşi. Să ne gîndim la fata din La oglindă, Rada, poezii obiective, unde nu e vorba de poet, ci de altcineva. Şi tot aşa în Creangă; dar elementul subiectiv e mai pronunţat în Creangă. Mai întăi, pentru că genul — amintiri — prin definiţie e mai subiectiv, pentru că autorul vorbeşte de sine, deşi sînt atîtea tipuri, atîtea aspecte. Şi apoi, Creangă e umorist, şi deja umorul ca şi satira sînt reacţiuni mai personale ale omului — nu este ca şi contemplaţia. Umoristul nu e ca scriitorul obiectiv. îşi pune în joc personalitatea lui, subliniată în orice moment al acţiunii. Şi mai important e faptul că aceşti scriitori au încercat să creeze „epopeea poporului român“. Coşbuc o spune însuşi în postfaţa de la Fire de tort. Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger şi altele au f ost în cazul lui episoade ale unei epoci a poporului român, bucăţi ale unui tot în care să fie zugrăvit sufletul poporului român, sufletul adevărat original, cu obiceiurile şi credinţele poporului român. Ce este epopeea decît acea operă în care e depusă toată viaţa unui popor, cu toate concepţiile lui despre viaţă, cu toate credinţele, cu toate superstiţiile, cu toate obiceiurile lui ? Şi Coşbuc a avut acest scop. în Creangă avem iarăşi epopeea poporului român. Harap Alb e poveste ; dar la sfîr-şit avem acele tipuri : ce sînt Gerilă, Păsărilă, decît tipuri de adevărată epopee, oameni care fac lucruri extraordinare, cu neputinţă pentru alţii, în a căror vorbă se vede tot spiritul poporului român ? Ce e Moş Nichifor Coţcariul ? Sub această aparenţă de nuveletă este ţăranul român, cu concepţia lui, cu voinţa lui, cu natura ţării, în Amintiri, iarăşi, ce găsim ? Tot poporul român, nu anumiţi indivizi din clase diferenţiate. Şi în Amintiri găsim iarăşi această viaţă cu expresii create de toată viaţa acestui popor, în care s-a depus fie tristeţa, fie filozofia lui. Vedem apoi pe Creangă vorbind în proverbe. Pentru alţi scriitori, faptul acesta ar fi plin de banalităţi. La el însă e întreaga filozofie a poporului român şi toate obiceiurile acelea sînt obiceiurile poporului de la ţară. Totul e ele- Ctla. 5510 coala 5 65 ment de epopee, însă opera e prea mică — acesta e defectul ei. Am isprăvit cu caracterizarea generală a acestei epoci şi am văzut şi acele subdiviziuni pe care le-am făcut. Acum ne rămîne să facem o observaţie : de la 1880—1900, poeţii lirici sînt moldoveni în cea mai mare parte : Emi-nescu, Vlahuţă, O. Carp, Artur Stavri, I. Păun, Gheorghe din Moldova. în Muntenia se găsesc în acest timp numai Radu D. Rosetti, Haralamb Lecca şi vecinicul în orice epocă : Macedonski. în epoca anterioară : 1848—1880, din contra, poezia lirică e munteană. Deşi Moldova are pe Alecsandri, acesta nu străluceşte însă prin poezia lirică. Dar să admitem că e un mare poet liric. Dar în Muntenia avem pe AJlexandrescu, Cîrlova, Sihleanu, Depărăţeanu, Bolintineanu. Pe cine am pune în Moldova alături de Ale-xandrescu ? Pe Dăscălescu, pe M. Cuciureanu ? Cred că explicaţia e următoarea şi rezultă din tot ce am spus pănă acum. Poezia lirică e explozia sentimentului. Poezia lirică înfloreşte atunci cînd sînt sentimente puternice intr-o e-pocă. Aceasta se verifică prin toată istoria literaturii. Care au fost sentimentele epocii ? Redeşteptarea naţională, optimismul. Unde a fost acest sentiment puternic ? în Muntenia. Pentru ce ? Am explicat altădată într-un volum* şi în cursul de anul trecut. Sînt o mulţime de cauze. Prin urmare, acolo sentimentul, care avea să fie cîntat în poezie, a fost mai puternic. După 1880 vin nenorocirile, sînt clase care se distrug. Unde se întîmplă mai cu samă acest lucru ? în Moldova. Efectele rele sînt mai cu samă simţite în Moldova, fără a fi compensate prin efecte bune. Care ar fi un remediu în Moldova ? Crearea unei burghezii. Nici aceasta n-a fost ca în Muntenia. Adăugirea unui capital, iarăşi nu, sau crearea unei clase de politicieni, măcar atîta, iarăşi nu. Prin urmare, în Moldova au fost simţite numai relele. Care era acum sentimentul social al românului ? Era sentiment de tristeţe, că noua organizaţie, pe lingă roade bune, deocamdată a dat nişte roade foarte amare, şi anume nenorocirea claselor de jos. Acest sentiment era mai puternic aici în Moldova. De aceea în Moldova au apărut poeţi lirici după 1880,. înainte de 1880, sentimentul mare, puternic, trebuie să fie sentimentul de redeşteptare. A fost mai puternic în Mun- • Spiritul critic în cultura românească. 66 tenia şi acolo au apărut poeţi lirici. După 1880 efectele rele ale introducerii civilizaţiei — s-au simţit mai cu samă în Moldova şi fără compensaţiuni şi aici a apărut poezia lirică şi trebuia să fie pesimistă. Aceasta e deosebirea. Vom avea de vorbit de apariţia încă a cîtorva genuri literare şi să arătăm pentru ce sfîrşim această epocă cu anul 1900. Prelegerea VI 27 noiembrie 1912 Am caracterizat literatura dintre 1880-1900 numai după genurile poetice. Prin poezie înţelegem, natural, cum ştim, nu numai versuri, ci orice fel de opere de ficţiune. Poeţi în felul subiectiv-obiectiv am văzut pe liricul Emi-neseu şi dramaturgul Caragiale. Dar mai sînt şi alte genuri literare. Nu sînt numai poeţi într-o literatură. De pildă, dacă vom lua o istorie a literaturii franceze, engleze sau a oricărui popor cu o literatură complectă, veţi vedea acolo capitole întregi consacrate unor scriitori care nu sînt poeţi. De exemplu, în Istoria literaturii engleze a lui H. Taine vom vedea capitole consacrate lui Carlyle, chiar şi lui J. Stuart Mill, doi filozofi. în Istoria literaturii franceze de G. Lanson vom întîlni pe La Rochefoucauld, pe Michelet, pe H. Taine, pe Sainte-Beuve, pe Buffon ş.a. Prin urmare, literatura nu se poate confunda cu poezia, ca în limbajul comun. în ea nu intră numai acei care fac poezie subiectivă ori obiectivă, în proză sau în versuri, în realitate, sfera e mult mai largă. După o altă concepţie, care se găseşte tratată de d. Al. Philippide în Introducere în istoria limbii şi literaturii române, prin literatură se înţeleg toate producţiile spiritului omenesc, producţiile imaginaţiei, ale memoriei şi ale inteligenţei. Producţiile imaginaţiei sînt poezia ; producţiile memoriei ne dau istoria de tot felul; producţiile inteligenţei alcătuiesc ştiinţa. Şi, în adevăr, cîteodată cuvîntul acesta „literatură*4 e întrebuinţat în acest sens, de exemplu cînd cineva întreabă : Cunoşti literatura chestiei cutare ? deşi poate fi o chestiune de chimie sau de altceva. Aşa întrebuinţat cuvîntul, în adevăr, prin literatură s-ar înţelege orice produs 68 scris sau nescris, nescrisă e literatura populară, a spiritului omenesc, în care au rol aceste facultăţi : memoria, inteligenţa şi imaginaţia. Cu toate acestea, literatura nu e nici poezie, cum se crede de obicei, şi nu e nici totalitatea produselor spiritului omenesc. Pentru ce nu este ? Chemarea noastră nu e să definim întăi în mod arbitrar ce e literatura. Noi trebuie să definim literatura, căutînd mai întăi să vedem ce se înţelege prin cuvîntul literatură. Ca să vedem ce cuprinde literatura, calea cea mai bună e să analizăm cel puţin tabla de materie a cîtorva volume de istorie a literaturii mai însemnate, să vedem ce zic istoricii literari, oamenii competenţi deci. Cum am văzut puţin mai înainte, prin literatură se înţeleg mai multe producţii ale spiritului omenesc decît poezia, dar nu se înţeleg toate. Aşa, nu vom găsi în istoria literaturii capitole consacrate lui Pasteur, pe cînd pentru un scriitor mult mai mic vom găsi consacrate capitole întregi. Aşa, de exemplu, într-o Istorie a literaturii engleze, scrisă de un englez*, vedem consacrată şi lui Darwin o pagină, pe cînd lui Dickens cincizeci de pagini, nu pentru că Dickens e de cincizeci de ori mai mare decît Darwin, ci pentru că Dickens e literat, iar Darwin nu. în Istoria literaturii engleze a lui Taine, numele lui Newton apare numai o dată, şi nu cu prilejul părerii lui Newton despre gravitaţie, ci cu ocazia părerii sale despre Papă. Lui Carlyle însă i se acordă tot atîtea pagini ca şi lui Dickens. Să vedem deci ce intră în istoria literaturii şi ce nu. Să vedem pentru ce intră Buffon şi nu Lamarck, de ce intră Nietzsche şi nu Kant, pentru ce intră La Rochefoucauld şi nu intră Wundt ? Să vedem, prin urmare, ce au comun. Dar pentru ce o iau aşa de departe ? Pentru ca să vedem şi să înţelegem mai bine ce scriitori avem să studiem noi în istoria literaturii române. Genul literar prin excelenţă e poezia. Ce e poezia ? Am putea desfide întregul univers să dea definiţia poeziei. Toţi esteticienii se încearcă să definească poezia, dar e imposibil de găsit o definiţie exactă. Totuşi, putem simţi ce e poezia. Este mai întăi poezia lirică, pe care noi o deosebim foarte bine de poezia obiectivă. Este efuziunea, * De pildă Henry Morley, English Writers, An Attempt tovarăş a History of English Literature. 11 voi., 1887—1895. 69 expresia sentimentelor noastre prin imagini. Eminescu exprimă sentimentele sale prin imagini, adică prin o formă, alta decît forma familiară obişnuită, adică printr-un stil literar alcătuit de obicei din imagini. Sentimentele nu se pot exprima ca atare. Poetul combină cuvintele care definesc noţiunile, pentru ca să reiasă imagini clare, viaţa reală sau închipuită. Ce e poezia obiectivă : romanul, drama ş.a. ? E creaţiune, adică ficţiune, închipuire care samănă cu viaţa adevărată, e creaţiune de viaţă, dar nu e chiar viaţă, e o creaţiune care trăieşte numai în imaginaţie, de aceea trăieşte la infinit. însă şi aici joacă rol sentimentele şi personalitatea autorului. Ca dovadă, a-ceeaşi realitate e interpretată în chip diferit de fiecare scriitor. Un apus de soare nu va fi la fel zugrăvit. Prin urmare, altfel se reflectă natura în sufletele diferiţilor oameni. Tot aşa şi viaţa omenească, personagiile etc. De exemplu, scriitorii zugrăvesc câteodată tipuri reale. Un om ca Napoleon a fost zugrăvit de Tolstoi, Stendhal, Balzac ş.a. Fiecare scriitor, redând pe Napoleon, a zugrăvit un alt Napoleon. A jucat rol sentimentul autorului : Tolstoi îl dispreţuieşte, Stendhal şi Balzac îl admiră. A jucat rol şi personalitatea autorului. Prin urmare, ca să scurtez, în poezie elementul principal e sensibilitatea şi imaginaţia autorului. Poezia e produsul sensibilităţii şi imaginaţiei unui om. Şi fiindcă e produsul sensibilităţii şi imaginaţiei, poezia se deosebeşte de ştiinţă printr-un anumit stil, numit literar, care ne face plăcere, pentru că lucrează asupra sensibilităţii noastre. într-o operă de chimie nu se amestecă nici imaginaţia chimistului, nici sensibilitatea, ci trebuie să fie numai clar. Vedem deodată deosebirea între ştiinţă şi poezie : în ştiinţă inteligenţa, în poezie sensibilitatea şi imaginaţia. în ştiinţă nu se amestecă personalitatea scriitorului, în poezie se amestecă, şi e bine că se amestecă. în ştiinţă nu e stil sugestiv, în poezie este. Aceasta ca conţinut al poeziei. Dar ca efect ? Ştiinţa învaţă, poezia mişcă. Ştiinţa pune în joc inteligenţa, poezia, sensibilitatea şi imaginaţia. Mai departe : poezia, punînd în joc sensibilitatea şi imaginaţia, şi mişcîndu-ne, poate determina la acţiune sau direct sau indirect. Orice operă poetică cetită adaugă la seria motivelor determinante ale acţiunii noastre. Un roman, o poezie, orice operă de artă, bineînţeles în mod gradat, mai mult o odă decît un roman, lucrînd asupra sentimentelor noastre, schimbînd e-conomia sensibilităţii noastre, natural că schimbă şi ac- 70 ţiunile noastre, fiindcă acţiunile sînt determinate de sentimente. O poezie din primul volum al lui Goga ne îndeamnă la acţiune, o poezie de Eminescu ne va deprima. O operă însă pur ştiinţifică nu ne îndeamnă la nimic. Ne învaţă, şi atîta tot. Prin urmare, vedem deosebirea între literatura prin excelenţă, poezie şi între ştiinţă. Pasteur nu intră în această definiţie, fiindcă n-are nimic din literatură. De aceea nu intră şi Laplace. Nietzsche şi Schcpen-hauer au ceva din poezie. Tot aşa şi Michelet, oratorul Mirabeau* au ceva din literatură. Istoria e de două feluri, sau fiecare operă istorică cuprinde două feluri de preocupări : mai întăi e partea ştiinţifică. Unii neagă faptul că istoria e ştiinţă. Totuşi, există o parte care caută cauzele şi efectele faptelor. E ştiinţă, în orice caz e ştiinţifică. Eu personal cred că e ştiinţifică, fără să fie o ştiinţă, pentru că, dacă ar fi ştiinţă, poate ar trebui să putem prevedea. Dacă ne-ar arăta cineva pe larg războiul de 30 de ani, ar trebui să ştim ce a urmat mai departe. Nu poate fi o ştiinţă, mai întăi pentru că elementul care reacţionează e complex. Dacă omul e aşa de complex, apoi suma oamenilor care formează societatea e lucru şi mai complicat. Istoria ar putea fi o ştiinţă, dar trebuie un geniu dumnezeiesc ca să-şi poată da sama de ce va fi în momentul următor. Afară de aceasta, evenimentele istorice au cauze care nu sînt istorice. Aşa, se spune că, la Wa-terloo, Napoleon avea o boală de stomac... dar să lăsăm aceasta. Istoria mai este şi memoria, evocarea faptelor. Ea nu e numai arătarea cauzelor Revoluţiei Franceze, ci e şi zugrăvirea acestei revoluţii. Trebuie să vedem starea sufletească a oamenilor din timpul revoluţiei, sau să ne imaginăm cum a fost lupta de la Călugăreni etc. Aici e descripţie, aici lucrează imaginaţia, e reconstituire. Prin urmare, istoria are o parte de literatură, un element poetic. Dacă luăm cărţile mari de istorie vom vedea că sînt pagini poetice. Nu sînt ficţiuni, în sensul că se inventează chiar subiectele ; dar sînt opere de imaginaţie, fiindcă din diferite monumente critice, istoricul îşi imaginează trecutul, şi anume : într-un stil literar. în aceste pagini e depusă şi sensibilitate şi imaginaţie, şi ele lucrează şi asupra sensibilităţii şi imaginaţiei noastre. Intre o istorie de acest gen şi un roman nu este deosebire. Napoleon e * Confer ale sale Discours (1791). 71 zugrăvit de Tolstoi în Război şi pace, dar e zugrăvit şi de Taine în Originile Franţei contemporane. Şi, tot aşa, vom găsi sute de Napoleoni zugrăviţi, fie în roman, fie într-o operă istorică. Şi credeţi că este deosebire ? E deosebire numai de talent. Tolstoi îşi închipuie pe Napoleon ca un fel de parvenit, Taine ca un fel de condotier, răsărit în timpurile moderne, un om care are o singură ocupaţie, în sfîrşit un personagiu care samănă foarte mult cu personagiile din romanele lui Balzac. Şi cum la Balzac personagiile principale sînt compuse dintr-un singur sentiment, tot aşa şi la Taine. Prin urmare, istoricul nu se deosebeşte de romancier, cînd e vorba de creat personagii. Nu mai insistăm asupra acestei chestiuni. Istoricul, deci, care evocă, creează personagii, zugrăveşte eroi, care pune în joc sensibilitatea şi imaginaţia istoricului şi a noastră, şi ni se adresează printr-un stil tot literar, şi care poate determina acţiunile noastre, face tot literatură. Critica literară, chiar aceea care ar vrea să fie ştiinţifică, şi ea nu e o ştiinţă, ci e ştiinţifică, are şi o parte prin care samănă cu istoria : e critica reconstructivă. După cum istoricul reconstituie pe Napoleon, tot aşa şi criticul pe Shakespeare, Eminescu etc. Şi tot aşa va proceda criticul literar ca şi romancierul. Cineva ar putea pune ca tip al romanului său pe Eminescu. Dar şi un critic literar complet trebuie să-l zugrăvească pe Eminescu. Prin urmare, şi critica reconstituie. Această chestie ar fi interesant de discutat, această catedră e şi de estetică literară, dar n-am timpul necesar. Oratoria e un gen amfibiu sau parazit, cum să-i zicem ? Un orator împrumută elemente ştiinţifice, dar el în diferitele părţi ale discursului mişcă. După aceea, un discurs complet are descripţie şi naraţiune, amîndouă sau una din ele. în perioada de la început şi de la sfîrşit trebuie să mişte, ca un poet liric. Prin urmare, pe lîngă demonstraţie, trebuie să şi mişte. Dar nu e ştiinţă, căci combină lucrurile în vederea scopului. Toată demonstraţia merge spre concluzie, în deosebire de omul de ştiinţă. Tot aşa şi în partea patetică, trebuie să zugrăvească, ori cînd descrie, de exemplu cînd arată cum s-a întîmplat crima, nu numai cum s-a întîmplat, dar în aşa chip, ca să mişte pe juraţi. El nu e un soliloc, ca un poet liric. Şi întrucît împrumută elemente de la poezia lirică, el împrumută şi stilul, adică tot ce am spus mai sus despre critica literară. Un mic parantez : prin oratorie nu înţe- 72 iegem toate cuvântările, ci numai discursurile. Dacă cineva ar veni să demonstreze ceva din chimie, nu se poate spune că face oratorie, acelaşi lucru dacă cineva ar veni să analizeze prozodia lui Eminescu. Prin urmare, ştiinţa vorbită nu-i oratorie. E indiferent dacă scrii sau vorbeşti. Şi invers, poate să fie discurs scris. Gazetăria toată e discurs scris. Prin urmare, şi gazetarii fac parte din literatură, ca şi oratorii. Dar am amintit odată de Buffon, omul de ştiinţă. Pentru ce face parte din literatură ? A scris literar, cu stil frumos,. cu poezie. Opera lui Buffon* e poezia descriptivă într-un sens, poate să aibă oricîtă ştiinţă. De ce Kant nu e literat ? Fiindcă a analizat foarte rece raţiunea pură. De ce Nietzsche e literat ? Fiindcă filozofia sa este de „Tetat d’âme“. Prin urmare, cînd spun sensibilitate, imaginaţie, personalitate, stil, determinare la acţiune, toate acestea sînt acelaşi lucru. Am putea alege un singur cuvînt : stil literar, stil poetic, stil plăcut, pe care-1 înţelege toată lumea. Literatura e înţeleasă de toată lumea de cultură. Cînd un om de ştiinţă, un filozof îşi exprimă ştiinţa sau filozofia lui intr-un stil poetic, şi prin urmare accesibil tuturor, face parte din literatură. Aşa de exemplu Renan. Marele merit al lui, cum observă Brunetiere, e că a făcut accesibilă publicului critica istorică exegeză — aceasta fiindcă a fost şi poet. O carte despre Isus Christos, scrisă de un teolog german, nu e accesibilă publicului, pe cînd Renan, pe baza întregii ştiinţe din vremea lui, a creat tipul lui Isus Christos**. De aceea cartea lui a fost răspîndită în toată lumea şi el a introdus în conştiinţa publicului tot acest fel de filozofie asupra lui Christos şi a apostolilor săi. Toate deci le putem reduce la stil literar. De aceea, în istoria literaturii nu vom găsi pe Newton, Darwin ş.a. Totuşi, găsim o pagină despre Darwin, care e tratat în istoria literaturii engleze numai pentru a se arăta că în Anglia a apărut în secolul al XlX-lea o anumită concepţie asupra vieţii. Cartea lui are un anumit înţeles, mult mai larg decît biologic, a ajutat pe oameni să-şi facă o concepţie mult mai largă asupra lumii. Nu pentru analiza operei lui Darwin e pus acolo, ci pentru a înţelege şi mai * Histoire naturelle generale et particuliere (în colaborare), 1749-1789. ** Vie de Jesus (1863) ; D. F. Strauss, Das Leben Jesu kri-tiseh bearbeitet (1835). bine literatura engleză, prin apariţia unei noi teorii ştiinţifice. Cu toate acestea, dacă eu m-aş apuca să scriu o istorie a literaturii engleze, nu l-aş pune pe Darwin, fiindcă el e pus acolo nu pentru opera sa, ci pentru că introduce o nouă concepţie, care va explica evoluţia literară. Dar istoria literaturii e explicată prin mai multe lucruri, care nu trebuiesc înşirate, aşa e influenţa crimei, a formei politice. Literatura e ceva autonom, cu toate că e influenţată de cauze fizice, istorice, economice ; dar aceste cauze nu le vom studia chiar în literatură. Un elev al lui Taine va explica pe Eminescu sau pe Creangă prin clima ţârii, prin aspectul geografic, prin momentul istoric, prin clasa din care făcea parte, prin împrejurările sociale. Dar pentru aceasta nu voi pune în istoria literaturii pe meteorologi, pe geologi ş.a. Prin urmare, o opera literară e orice operă prin care vorbeşte o personalitate sau în care se manifestă personalitatea autorului. Dar o personalitate a unui autor e o personalitate reprezentativă, fiindcă el reprezintă ceva din sufletul naţiunii sale. Am văzut că Eminescu reprezintă un anumit moment şi o anumită clasă sau o anumită psihologie : nemulţumirea de împrejurările sociale şi economice ale României moderne. Un scriitor nu poate reprezenta el singur sufletul unui popor. El va reprezenta o parte, dar toţi scriitorii vor reprezenta tot sufletul. Căci Eminescu, Creangă, Rus-so, Rolintineanu, Conachi, Miron Costin, toţi la un loc reprezintă şi ei ceva, fiindcă în ei se depozitează sufletul poporului român. Iar dacă ne vom gîndi că subiectele operelor lor sînt de obicei luate din viaţa românească, atunci vom găsi că în operele lor e depozitată şi viaţa acestui popor şi sufletul lui. De aceea o literatură e naţională, nu poate să fie nenaţională ; trebuie să fie naţională, căci nu trăieşte dacă nu e naţională. Ştiinţa nu este tot aşa. Ştiinţa e internaţională : doi plus doi fac pentru oriunde şi totdeauna trebuie să facă patru. Se poate spune că spiritul francez, fiind mai clar, va fi potrivit pentru matematici, cel german pentru metafizică. însă metafizica, chimia şi matematicile sînt internaţionale — afară de metafizica poetică care cade în literatură. Aşa e metafizica lui Schopenhauer şi Nietzsche, deci e naţională. Literatura este expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii lui. Acum să vedem noi ce apariţii literare avem încă pe lingă cele poetice după 1880. Avem istorici ? Avem. Isto- 74 riei am avut şi mai înainte. Am avut oameni care au adunat documente. Unii au şi interpretat până la un punct; aşa Kogălniceanu, Papiu Ilarian. Am avut un istoric, Băl-cescu, şi dacă ne dăm sama de vîrstă, de vremea în care a scris, de boala sa, apoi acea Istorie a românilor subt Mihai vodă Viteazul trebuie s-o considerăm ca cea mai de valoare operă istorică din toată literatura română. E o monografie neterminată. Avem pe Hasdeu, după 1880 însă se ocupă mai mult cu filologia. Şi el are pe loan Vodă cel Cumplit, dar nu e încă un istoric. Mai avem începuturi, însă de la 1880 am văzut că începe ştiinţa şi de atunci putem spune că începe şi istoria mai serioasă. De atunci şi Xenopol. Poate să i se găsească orişieîte greşeli, nu cunoaşte bine toate limbile orientale, însă opera sa e o istorie completă a românilor, în care se cercetează şi adesea se găsesc cauzele fenomenelor, în care se zugrăvesc personagii. E o istorie propriu-zisă, care cuprinde şi partea literară, şi ea începe să fie scrisă pe la 1880. Critica literară începe la această dată : Maiorescu şi Gherea. înainte de 1880 a fost foarte puţină critică literară ; au fost oameni eminenţi, care însă nu s-au ocupat cu critica literară mai mult. Eliade, Russo, Kogălniceanu sînt întemeietorii acestui gen, am putea spune. Dar au scris foarte puţin şi fără însemnătate. Critica literară propriu-zisă începe cu Maiorescu, după 1880, cu articole despre Caragiale (1886), Kotzebue (1887), Emi-nescu (1889) şi mai cu samă cu Gherea, care a introdus critica ştiinţifică ; dar are şi cîteva pagini de critică pur literară, cu sentiment, cu descripţii, poate cu prea multe descripţii. Critica sa e poate mai mult ca o şcoală de adulţi, dar foarte bună pe vremea aceea. Va trebui deci să studiem în cursul nostru pe Xenopol, Maiorescu şi Gherea. Oratori am avut ? Da. Maiorescu, orator vechi, dar continuă şi după 1880. Delavrancea ş.a. Aceştia îs oratori în genuri foarte diferite : Maiorescu compunînd cu elemente intelectuale, spirit logic, pe cînd Delavrancea, expansiv, foarte liric şi foarte descriptiv, foarte colorat. Şi eu aş pune între oratorii dintre 1880-1900 şi pe George Panu, un „causeur“ inimitabil. Nu era orator în sensul acela al elocuţiunii, din contra, vorbea greoi, însă prin ironia nimicitoare, prin umorul, prin logica de fier şi prin comparaţiile surprinzătoare şi evocatoare a fost desigur unul din cei mai mari oratori. Ziarişti mari n-am avut 75 mulţi. în epoca trecută am fi pus pe Eliad, C.A. Rosetti şi pe Boliac. In epoca aceasta am pune şi pe Panu. Panu e poate cel mai mare ziarist pe care l-am avut noi românii şi a avut aceleaşi calităţi ca şi în discursuri. Am putea pune şi pe Eminescu şi pe Bacalbaşa. Fiindcă a venit vorba de Panu, am putea să-l punem şi la istorie. Prin istorie înţelegem toate speciile genului. De la el au rămas Amintiri de la „Junimeau, din Iaşi, scrise foarte rău, cu moldovenisme, cu franţuzisme, cu frază fără sintaxă. Se ştie că el dicta aceste lucruri. însă în aceste Amintiri a-vem tipurile cele mai bine redate după tipurile din comediile lui Caragiale, tipuri de intelectuali, de exemplu acelea ale lui Pogor, Maiorescu, Aleesandri, Eminescu, tipuri redate admirabil, ca în romane. îi vedem, nu-i putem uita. Avem rare pagini de roman sau de nuvelă în care tipurile să trăiască aşa de viu, afară de comediile Iui Caragiale, unde sînt alte tipuri. Aici, la Panu, sînt tipuri superioare, dar ni se redau şi situaţii, simţim societatea „Junimea“. Şi aceasta e tot literatură, ba literatură înaltă. Dar afară de acestea a scris o mulţime de schiţe, adevărate schiţe vii, tipuri parlamentare, o mulţime de deputaţi zugrăviţi, tipuri complete*. Panu a fost cel mai mare creator de tipuri în sensul acesta. Sînt convins că, dacă ar fi scris romane, ar fi fost cel mai mare romancier al nostru. Avem cumva filozofi sau oameni de ştiinţă care să fi exprimat filozofia sau ştiinţa lor cu talent ? N-avem. Pe atunci e abia începută ştiinţa. Filozof am avut pe Conta. De acum, în preajma lui 1880, începe şi filozofia. Dar şi aceasta, ca şi literatura, e contrară celei anterioare : Teoria fatalismului, Teoria ondulaţiei. Nu e însă filozof literar, ci e filozof rece, curat teoretic. Cel mult am fi tentaţi să-i dăm şi lui o pagină, fiindcă e caracteristică apariţia de acum a lui Conta. E caracteristică apariţia lui pentru dezvoltarea spiritului public în România, fiindcă filozofia lui ateistă şi materialistă e şi ea o reacţiune contra filozofiei anterioare, dintre 1840-1880. Scriitorii anteriori au fost idealişti, deişti, de exemplu Bălcescu, şi mai cu samă Rosetti, şi în general mai ales scriitorii munteni. Filozofia dominantă a generaţiei de la 1840 a fost idealistă şi deistă şi această filozofie se datoreşte Franţei din * G. Panu, Portrete si tipuri parlamentare, Bucureşti, 1893. acest timp, lui Pierre Leroux*, Lamennais** ş.a. La 1880 e o reacţiune şi am văzut cauza. Vedem că şi în cugetarea filozofică se observă o reacţiune şi tot ceva care Şe poate defini ca contrariul. Spiritul negativ pe care-1 vedem în Caragiale, Eminescu etc. îl putem vedea şi în filozofia lui Conta. Prin urmare, vedem că, în afară de genul poetic, mai găsim şi trebuie să studiem şi alte genuri ale literaturii : începuturile de gen istoric, genul retoric, în care se cuprinde şi ziaristica, critica literară. Nu găsim filozofia şi ştiinţa literară. Acum cred că am isprăvit cu caracterizarea acestei epoci. Am arătat ce curente literare conţine şi deosebirea ce există între această epocă şi epoca anterioară. Acum nu ne mai rămîne, pentru a o defini complet, decît să arătăm deosebirea dintre ea şi cea care urmează. Dar aceasta o vom face mai pe scurt, fiindcă deosebirile sînt mai mici. în literatura română avem date principale : e 1840, data cea mai mare ; sînt subdate : 1860-1866 e o subdată : se isprăveşte ceva, se isprăveşte vremea de mare entuziasm, Bolintineanu dispare, Aleesandri, la început entuziast, romantic, se schimbă, devine obiectiv, se retrage chiar în mod fizic, se duce la Mirceşti şi scrie cu totul altfel de lucruri : Pastelurile. Apar apoi poeţi noi, ca De-părăţeanu. începe un fel de poezie intimă. însă au ceva comun cu cei dintre 1840-1860 şi de aceea epoca o fixăm între 1840-1880. După 1900, Sadoveanu, Goga ş.a. se deosebesc de cei dintre 1880-1900, dar au şi ceva comun. Dacă ar fi să facem ceva prevestiri, am putea spune că pe la 1920 se va isprăvi literatura lui Sadoveanu şi poate va începe o nouă epocă literară***. Ar fi foarte sistematic, aproape din 40 în 40 de ani se vor face schimbări foarte mari şi la mijloc schimbări mai mici — poate vom discuta această chestie, nu însă pentru a face profeţii. Cu cîţiva * Autor al operei De l’humanite, de son principe et de son avenir, oii se trouve exposee la vraie definition de la religion, et oii Von explique le sens, la suite et Venchaînement du mosaîsme et du christianisme, Paris, 1840. Model al lui Eliade. ** Vezi cartea sa Essai sur Vindifference en matiere de re-ligion (1817-1831). Parţial tradusă de D. Bolintineanu in Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, 1869. *** Epoca lui Rebreanu, H. Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Philippide etc. 77 ani în urmă a fost o anchetă literară şi a răspuns fiecare după cum dorea să se întîmple : are să dispară şcoala adversarului. Nu aş putea spune că n-are să dispară nimic. Şi am putea face o comparaţie cu literatura germană din sec. al XVIII-lea, lupta s-a rezolvit prin contopirea acestor elemente în Goethe. Prelegerea VII 30 noiembrie 1912 Până acum am văzut care sînt caracteristicile cele mai însemnate ale literaturii dintre 1880-1900. La începutul acestui curs am arătat pentru ce am fixat data de 1880. Acuma rămîne să vedem pentru ce fixăm data aceasta — de 1900. Lucrul e foarte simplu. La 1900 se sfîrşeşte această literatură şi începe o altă literatură. Important e să vedem pentru ce se sfîrşeşte la 1900, care e caracterul literaturii care urmează şi cum se explică acel caracter. La noi, în istoria contemporană a literaturii, după cum am observat şi din alte domenii, lucrurile s-au schimbat foarte repede, evoluţia s-a petrecut mai repede decît în oricare altă ţară. Data de 1900, şi ea, e cam arbitrară, mai bine zis convenţională. Nu chiar atunci se întîmplă schimbări pronunţate. în preajma anului 1900 se face o nouă schimbare, nu aşa de însemnată ca cea de la 1840 sau 1880, dar se face o schimbare mare şi de data aceasta, şi vom vedea acum că acest an 1900 nu e aşa de aproximativ, e mai exact, adică întâmplările literare se pot clasa chiar aproape de 1900. Ştim că în această vreme s-au în-tîmplat în ţările române evenimente foarte mari şi anume evenimente economice. în 1899, 1900 şi 1901 a fost o mare criză economică şi financiară. De la 1880 pănă la 1900, în perioada de organizare a ţărilor române, neexistând capital la noi, ne-am adresat capitalului străin şi cu ajutorul capitalului străin s-au făcut atîtea lucruri la noi. Dar s-a cheltuit prea mult şi, la 1900, am fost ameninţaţi cu un faliment economic, care putea să aducă controlul străin în ţările române, România să fie pusă din punct de vedere economic şi financiar sub tutelă şi din această 79 cauză s-ar fi ştirbit şi din autonomia politică. întotdeauna cînd economia unei ţări e la discreţia străină, şi politica ţării e la dispoziţia străinilor. Şi atunci a fost o spaimă mare, o spaimă care cuprindea pe toată lumea, fiindcă mai toţi oamenii aveau o legătură cu bugetul şi statul ajunsese de nu mai putea plăti nimic. Această panică socială a produs un reviriment foarte mare în opinia publică. Atunci visătorii şi idealiştii utopişti au început să nu mai aibă nici un preţ, nici criticii sociali de cabinet. Atunci gîndul tuturor a fost la economii mai întăi şi mai cu seamă la sforţări pentru creşterea bogăţiei naţionale, pentru crearea de energii noi. Din această cauză a ieşit un lucru foarte însemnat: organizarea ţărănimii, ideea preconizată de pătura cultă că trebuie organizată ţărănimea, ţărănimea fiind marea masă a poporului român. Prin urmare, trebuie îmbunătăţită soarta acestei clase, munca acestei clase să fie organizată mai productiv, această clasă trebuie să fie cultivată, să i se dea drepturi politice mai multe. Lucrul era foarte simplu : ţărănimea e un izvor de muncă şi de energie. Ţărănimea e aceea care produce bogăţia naţională, căci dacă am căuta să transformăm bogăţiile una în alta, am vedea că aproape toată bogăţia ţării e produsul ţărănimii. Industria noastră trăieşte cam din buget, iar bugetul e produs tot de marea majoritate, tot de munca ţăranului. Nu stăruiesc mai mult asupra acestor fenomene politice şi sociale, mai întăi fiindcă am spus destul, al doilea motiv se ştie, al treilea — aş ofensa poate prea mult estetica pură. Voi spune că în acest timp se observă reflexul literar al tuturor acestor însemnate fapte politice şi sociale. La 1901 apare Semănătorul revistă sub direcţia lui Coşbuc şi a lui Vlahuţă. E semnificativă şi apariţia Semănătorului cu programul său, şi anul cînd a apărut, şi direcţia. Poetul Coşbuc e poetul ţărănimii ; Vlahuţă, vom vedea imediat, pesimistul Vlahuţă, ajunge ţărănist. Dar mai întăi de toate să cetesc Primele vorbe, tipărite în Semănătorul, anul I, numărul 1-2 din decembrie 1901 : „Ne strîngem, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorţriea inimilor care tînjesc, pentru redeşteptarea avîntului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atîtor puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă, la sfînta grijă a întăririi şi-a înălţării neamului acestuia.44 Fiecare 80 euvînt de aici poate fi comentat pe larg. Articolul e scris de Vlahuţă, nu samănă deloc cu tînguirile din Dan etc. „Noi, care ne-am făcut de mult ucenicia în literatură, simţim ca o mustrare de cuget cînd ne uităm în urmă şi vedem cită vreme-am pierdut..Vasăzică tot pesimismul era de prisos, nu era nici semnul unei munci pozitive, era plîngerea, constatarea că totul era imposibil. Pesimismul a fost ceva dizolvant pentru sufletul tinerimii de atunci. Ne amintim de Glossa: „Nu spera şi nu ai teamă*1. Mai departe : „...Simţim ca o mustrare de cuget cînd ne uităm în urmă şi vedem cită vreme-am pierdut, puind în stihuri amăgirile şi durerile micii noastre vieţi, retraşi de zgomotele lumii, înstrăinaţi adesea de marea viaţă a poporului, de marile lui suferinţi şi aspiraţii, cari ar fi trebuit, de la început, să umple şi să ne încălzească inimile şi cîntecele noastre. Am stat ş-am privit, cu braţele încrucişate, la triumful mediocrităţilor pompoase, la tre-cătoarea izbîndă a vînturătorilor de fraze goale, la scîl-cierea şi batjocorirea limbii în şcoli, în teatru şi pe tribuna Ateneului, şi-n presa de toate zilele, am asistat fără revoltă la terfelirea celor mai curate sentimente şi celor mai scumpe credinţi ale noastre.“ în Eminescu nu există sentimentul patriotic actual şi activ, nici în Caragiale, nici în Delavrancea. Atunci au fost două utopii: socialismul şi eminescianismul. Ambele găseau rău tot ce există. Pesimismul, de exemplu Eminescu, vedea în trecut fericirea, ceea ce însamnă că n-o vedea nicăiri. Socialiştii o vedeau într-un viitor oarecare, cînd ş-ar fi dărîmat totul, prin urmare iar nimic. Continuăm : „Am asistat fără revoltă la terfelirea celor mai curate sentimente şi celor mai sfinte credinţi ale noastre, şi am ajuns astăzi să fim aproape străini la noi acasă, în buna şi milostiva noastră ţară. Nu vedeţi abisul în care vă prăbuşiţi cu toţii, ne spunea un bătrîn mai zilele trecute, nu vedeţi că voi, tinerii de azi, aţi ajuns să vă sfiiţi pînă şi de rostirea cuvintelor : patrie, iubire de ţară, de popor, de limba şi de datinele strămoşeşti !... Culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari — atîţia viteji au luptat şi-au murit pentru ele —• treceţi-le prin inimile voastre şi le reîncălziţi, spălaţi-le în lacrimile voastre şi le redaţi înţelesul, viaţa şi strălucirea lor de-odinioară. Strîngeţi-vă laolaltă, cîţi simţiţi în voi dorul de muncă şi setea sfîntă de adevăr, umpleţi-vă sufletul de cea mai adîncă evlavie pentru trecutul glorios al neamului acestuia, pentru faptele ne- Cda. 5510 coala 6 81 spus de măreţe ale străbunilor voştri, încălziţi-vă de cea mai entuziastă iubire pentru patria voastră, apărată cu atîtea jertfe, pentru frumuseţile acestui pămînt frămîntat în sîngele atîtor viteji şi faceţi ca fiecare gînd şi fiecare pas al vostru să fie pentru binele şi pentru înălţarea neamului românesc ! Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci în sufletul tinerimii de azi... Noi ascultam, cu frunţile plecate. Glasul lui părea că vine din cine ştie ce depărtări, inimile noastre băteau mai tare, înflăcărate de o simţire nouă. Am ieşit din casa înţeleptului purtînd cu noi taina acestor binecuvântări şi hotărârea nestrămutată de a ne face datoria.“ Acum, dacă am compara aceste cuvinte ale lui Vla-huţă cu ce a scris el mai înainte, cu pesimismul său de la 1880-1900, cu quasi-socialismul său de prin 1892, atunci am vedea ce curios ne sună aceste cuvinte. E deosebire colosală între ceea ce spune acum Vlahuţă şi produsele sale anterioare. Toată această spaimă se datoreşte spaimei de la 1900. Cînd vin lucruri grave şi serioase, oamenii se trezesc din visătorie. Deodată se pun probleme grave. Ce e de făcut ? Şi trebuia făcut ceva imediat. Această spaimă vorbeşte în pagina de mai sus a lui Vlahuţă. Cum vedem, în această prefaţă, psihologia eminesciană e condamnată şi chiar reprezentantul cel mai de samă al emi-nescianismului, el însuşi îl condamnă. Dar eminescianis-mul nu era aşa de viguros acum, căci altminteri n-ar fi putut fi distrus. Trebuie să observăm că în perioada 1880-1900 eminescianismul nu e deopotrivă de tare. Perioada cea mai puternică e de la 1880-1890, adică la începutul acestei faze. Atunci apar şi operele cele mai caracteristice : pănă în 1883 scrie Eminescu. De la 1887 încolo, Vlahuţă nu mai e aşa de pesimist, începe să facă diferite evoluţii. Caragiale scrie ultima comedie, D-ale Carnavalului, în 1885 : Trubadurul lui Delavrancea e din 1887. Vasăzică, operele caracteristice, acele care conţin în cel mai mare grad critica socială din vremea aceasta, concepţia, filozofia pesimistă, nemulţumirea, tot ce era sumbru atunci, chiar divorţul dintre scriitori şi societate, căci societatea de atunci era derivatul formelor nouă, toate aceste lucruri sînt puternice între 1880-1890. După aceea scade, se mai temperează această aprigă psihologie. Şi e interesant de văzut şi pentru a mai caracteriza pe- 82 rioada. Care să fie cauza ? Mai întăi faptul că toate lucrurile au un început, o culminaţie şi apoi încep să slăbească. Pesimismul slăbise. Orice sentiment puternic, individual, nu poate ţine mult. Tot aşa şi un sentiment al unei categorii sociale. Literariceşte vorbind, o şcoală, un curent, are un punct culminant întotdeauna şi care ţine foarte puţin. Aşa, de exemplu, Brunetiere spune că culmea clasicismului francez e Racine, şi anume, o piesă a lui Racine, deşi poate afirmaţia aceasta e cam pedantă şi paradoxală. Tot aşa se poate dovedi cu orice literatură. Prin urmare, în afară de legătura cu societatea şi alte împrejurări, în afară de faptul psihologic că un sentiment ajunge la un grad înalt şi apoi trebuie să dispară. De obicei, punctul culminant e natural, e pe la mijlocul perioadei. în 1887-1888 putem pune punctul culminant al eminescianismului. Dar poate fi şi un alt eveniment pentru care această psihologie începe să scadă pe la 1888. In 1888 au fost răscoale mari ţărăneşti. A fost o zguduire teribilă şi atunci. Şi după cum am văzut, criza de la 1900 a produs o zguduire în suflete şi a chemat atenţia oamenilor de cultură la lucruri serioase şi urgente, după cum la 1907 am văzut acelaşi fenomen, trebuie să credem că şi la 1888 aceleaşi tragedii au putut oarecum să atragă atenţia scriitorilor asupra realităţii crude, să-i facă să vadă şi durerile sociale mari, nu numai ale lor proprii, să nu-şi mai cultive eul lor, căci am putea reduce tot pesimismul şi eminescianismul la cultivarea eului lor. Şi zguduirile acestea mari nu sînt proprii pentru cultivarea eului, pot să facă să se schimbe centrul de gravitate. Dar na putem dovedi prin nimic. O altă cauză însemnată este apariţia lui Gherea. Am spus că Vlahuţă din 1887 nu mai e pesimist. Ştim că Vlahuţă a fost puternic impresionat de Gherea. Opera sa ne dă dovadă : laudele lui Gherea, mărturisirea că e influenţat de Gherea şi, din întîmplare, articolele decisive ale lui Gherea contra pesimismului, articole optimiste, de propagandă optimistă, sînt tocmai din 1887 : Decepţionismul în literatură şi articolul despre E-minescu. Ar fi prea pedant să spunem că Gherea a scris în 1887 şi tot din 1887 din Vlahuţă a dispărut pesimismul. Dar se observă puternic influenţa criticului socialist. în-cepînd din 1887, pănă în 1891, în toate articolele sale, Vlahuţă vorbeşte de Gherea şi, în 1892, într-o conferinţă 83 la Ateneu*, Vlahuţă explică eminescianismul exact cum îl explica şi Gherea, are chiar terminologia lui Gherea. în această conferinţă e socialist, ajunge pănă acolo încît, ca să explice pesimismul lui Eminescu, dă exemple din proletariatul din Belgia, atîtea întîmplări nenorocite petrecute în mine. Pe atunci se explicau toate prin proletariat. La noi nu era proletariat, prin urmare se zugrăveau nenorocirile proletariatului din Apus. Această influenţă, care se vede la Vlahuţă, a socialismului prin Gherea, s-a exercitat desigur şi asupra altora. însuşi Caragiale a cam cochetat cu socialismul. Pe la 1892-1893 ţinea conferinţe la clubul socialist din România**. îşi schimbă chiar felul operei sale în această vreme. începe a scrie Păcat, Năpasta, care sînt mai obiective, de altă natură. Bineînţeles, iarăşi, influenţa lui Gherea se datoreşte unui fenomen social : nemulţumirea altruistă provocată de mizerii. A-ceasta, prin Gherea, influenţează pe Vlahuţă, Caragiale ş.a. Dar, în sfîrşit, un alt fapt şi mai însemnat e mişcarea românilor din Ardeal în 1894, suferinţele lor, e vremea Memorandului, românii sînt acuzaţi, ■ închişi. Această mişcare a românilor din Ardeal şi suferinţele lor mari, procesele monstruoase de atunci, au avut o repercutaţiune foarte însemnată în Principate. Iar un fapt concret, dureros, e de natură să scoată pe oameni din reverie, din egoismul lor, să-i facă elemente sociale. Şi acest lucru îl observăm iarăşi la Vlahuţă. în 1894 devine patriotist. în 1894-1895 e antisocialist, cîntă mişcarea românilor din Ardeal în poezii ca Liga domnişoarelor române, Eroilor martiri, scrie articole în revista Vieaţa, tipăreşte conferinţa lui Delavrancea despre această chestie. Delavrancea desigur că a părăsit de mult această psihologie sumbră din Linişte, Trubadurul. Acum e luptător politic. Vedem că eminescianismul, care scădea în mod natural din cauzele arătate mai sus, a mai căpătat lovituri şi de la fenomene sociale, ca răscoalele din 1888, apariţia socialismului — care predica optimismul şi lupta, cu toate că din alt punct de vedere era utopist, însă era o utopie de altă natură decît cea eminesciană — şi apoi mişcarea românilor din 1894. Şi vom vedea că, de la 1894-1900, Vlahuţă * Curentul Eminescu şi o poezie nouă. Bucureşti, 1892. ** Conferinţa Prostie şi inteligenţă (după darea de seamă din ziarul Munca de la 16 mai 1893). 84 devine tot mai puţin eminescian, mai puţin pesimist, tot mai optimist, tot mai puţin liric, şi tot mai obiectiv, cultivă genul nuvelei şi zugrăveşte viaţa ţăranilor, a poporului de jos, unde s-a păstrat spiritul specific naţional, subiectele care vor forma pe urmă materialul literaturii după 1900, aşa incit, din cele ce am spus pănă acum, vedem şi evoluţia epocii de la 1880-1900, aşa incit, cînd vine acel mare eveniment din 1900, acea mare criză economică şi financiară, care punea în primejdie însăşi independenţa ţărilor române, era pregătire în acest sens. Să zugrăvim anul 1900. Am văzut prefaţa lui Vlahuţă. Dar apare şi un ziar, România jună, al cărui suflet era Aurel Popovici. Era o gazetă zilnică, prima gazetă naţionalistă. N-a putut trăi mult. Sufletul acestei gazete erau ardelenii. Mai întăi vedem că apare o gazetă cu alte sentimente, apoi vedem că e condusă de ardeleni. Ardelenismul la noi a fost totdeauna identic cu naţionalismul şi cu democratismul. Am văzut că la Alexandri, în teatrul său, apare totdeauna ardeleanul ca naţionalist şi democrat. Ardeleanul e un om ieşit din popor, din ţărani, e intelectual. Neavînd o clasă aristocrată, ardelenii nu devin renegaţi faţă cu clasa lor, ei rămîn vecinie în legătură cu clasa din care au ieşit, ceea ce la noi aproape nu există. La noi, de obicei, tinerii ieşiţi din ţărani tind spre clasa de sus, aristocratică, cu gusturi fine. în Ardeal nu era o clasă aristocrată română. E o invazie a ardelenilor în 1900, căci nu sînt numai la România jună, ci în toată presa. Mai mult, a fost vorba atunci să se colonizeze ţara Moldovei cu ardeleni, pentru comerţ. Era vorba să se utilizeze nu numai energiile noastre, dar chiar să se a-dauge şi alte energii. Toate acestea au fost numai un deziderat, dar e foarte caracteristic : e inocularea cu naţionalismul şi ţărănismul din Ardeal. Dar să ne gîndim şi la alte fapte. Atunci începe munca aceea care se dato-reşte mai cu samă lui Haret*, munca de redeşteptare şi de ridicare a ţărănimii, bănci populare, şcoli pentru adulţi. Aceasta e mişcarea socială, mişcarea economică prin care se caută să se pună în valoare energiile pur naţionale. Toate acestea puse la un loc ne dau aspectul epocii. Primejdia ţării, mişcarea economică şi socială a ţării, apariţia României june, a Semănătorului, ardelenii, toate * Spiru Haret (1851—1912), profesor universitar, ministru al învăţămîntului. 85 acestea însamnă întoarcerea acasă, să ne întoarcem la noi, la ceea ce e original, românesc, viabil, să lăsăm utopiile, toate felurile de romantism, şi să ne întoarcem acasă. Şi vedem că acţiunea economică a lui Haret la ţară are ca reflex literatura lui Sadoveanu, Sandu-Aldea ş.a. E atenţia către ceea ce este românesc, tradiţional, către energiile naţionale, adică ţăranii. Această atenţie se reflectă în literatură prin luarea de subiecte din viaţa ţărănească, prin idealizarea chiar a ţăranului, ceea ce e o greşală din punct de vedere al artei, prin preocuparea de viaţa naţională şi de trecut. Naţional şi românesc e trecutul, e pămîntul ţării, ţăranul cu limba lui, cu obiceiurile lui şi, pe lingă acestea, ţăranul e şi scăparea noastră. Dacă acest ţăran se cultivă şi ştie să producă mult, vom fi fericiţi, vom fi bogaţi. Toate aceste sentimente puse la un loc vedem că se încheagă intr-un suflet al epocii, o psihologie oarecare, cu totul deosebită de cea de la 1880. Atunci a fost critică negativă, dezgust de tot ce este, sau nici un ideal, sau idealuri nerealizabile, utopii de om care stă la .biroul său ; Eminescu nu poate fi fericit decît în vremea lui Alexandru cel Bun, în vreme ce socialiştii visează o societate viitoare peste 200-300 de ani. Aceasta ar fi pe scurt, foarte necomplet, justificarea pentru care am pus anul 1900 şi argumentarea pentru ce la acest an se întîmplă o nouă evoluţie literară. Dar cred că vom mai continua ceva, chiar data viitoare, şi simt că am atins foarte puţin unele chestiuni, şi ţin să le spun şi pe acestea, fiindcă lucrul e interesant prin faptul că şi noi trăim în această epocă. Sînt o mulţime de probleme, care-s foarte interesante, cel puţin dacă nu pentru cursul nostru, dar pentru noi. Am putea înţelege mai bine care curente literare au însemnătate şi care nu. Din aceste cîteva cuvinte am înţeles bine ce curioasă e poza unor critici care atacă aşa-numitul ţărănism al literaturii. Eu nu sînt ţărănist, fiindcă nu vreau să fie numai ţărani. Vreau să fie eroi şi contese, şi duci, şi arhiduci, şi englezoaice, şi americani. Dar, în sfîrşit, a fost un curent ţărănist, şi mai cu samă sînt scriitori ţărănişti, care au predilecţie pentru aceasta. E un lucru fatal. A fost fatal ca literatura lui Conachi să fie aşa, fiindcă aşa a fost gîndul de cugetare intr-un anumit timp. A fost fatal ca la 1840 să fie o literatură naţionalistă şi patriotică. A fost fatal ca literatura de la 1880 să fie pesimistă. A fost fatal ea literatura de la 1900 să fie aşa : patriotică, 86 naţionalistă. Atunci ce însamnă atitudinea de Don Quijote cu spada ridicată ? Se spune c-a fost o greşală. Dar nu sînt greşeli pe lumea aceasta, totul e fatal. E vorba numai să explicăm. Putem spune că e o literatură scoborîtă, inferioară, decît aceasta poate să fie aşa, poate să nu fie. Dar, să spunem că acest lucru a fost inventat de oameni proşti, să căutăm a desfiinţa prin argumente realitatea, e imposibil. Toate curentele de azi sînt legitime, chiar acele care n-au cauze profund naţionale. Literatură modernistă, foarte bine, odată ce s-a produs ; nimic nu se poate nega, dacă există. Toate trebuie analizate, controlate, constatate, văzute care sînt cauzele, dar nu se poate nega existenţa şi nu se poate combate ca o greşală. Aşa e logic : fiind date anumite cauze, trebuia să se producă anumite efecte. Această literatură de la 1900 trebuia să fie literatură caracteristică a vremii, fiindcă a ieşit din-tr-o stare socială şi sufletească caracteristică, ca şi cea de la 1880. Şi uitam să spun un lucru : înainte de 1900 sau la 1900 a murit nu numai eminescianismul; mai bine-zis el a murit mai puţin, fiindcă dispare încă din 1895. Intre 1895-1900 pe eminescianismul descompus cresc nişte flori curioase : poeţii cărora le era ruşine de sentimentele etern poetice : să admire luna, să cînte iubirea şi atunci idealizau în chip invers. Aceasta se vede şi acum, cînd vedem o samă de poeţi care visează ca iubita lor să aibă talia numai de două degete, să fie albastră şi lipsită de păr. Toate acestea am putea să le combatem, dar şi acestea sînt ceva natural. Dacă e frumos, admirăm. O asemenea literatură, dar mult mai cinică, a existat între 1895-1900. V-aş putea cita ce idealizau ei, dar nu îndrăznesc. Această literatură a fost măturată într-o secundă. Cum putea ţine această literatură faţă cu dezastrul ţării şi pericolul unei ocupaţii străine ? De cîte ori apare acea literatură, însamnă că e îmbuibare, juisare şi cum cea mai mare parte din aceste fenomene, la noi în ţară, sînt în legătură cu bugetul, de aceea a venit falimentul. Dar eu nu combat. Spun că în momente de zburdăciune, oamenii se plictisesc. Pănă cînd iubita să fie cu ochi, cu păr ? Ne-am săturat! Şi atunci, la aceşti poeţi, ea devine altfel, aşa de altfel, încît unui om mai slab din fire nu i-ar veni deloc la îndămînă s-o întilnească noaptea. Prelegerea VIII 4 decembrie 1912 Am sfîrşit data trecută printr-un fel de grijă împotriva unei anumite poezii de la noi, bineînţeles că am voit să vorbesc nu de simbolişti, ci despre exageraţiile poeţilor, sau despre pseudosimbolism, şi nu despre adevăratul simbolism. Şi tot aşa, fiindcă acum definim literatura de la 1900, am putea spune că au fost exageraţii ţărăniste. Astăzi vom continua despre ţărănism. Ca şi simbolismul, ţărănismul şi-a avut exageraţiile sale. Cunoaştem sutele de pagini de acum 10-12 ani, în care se cînta beţia. Se spunea : sîntem ţărănişti şi vrem să cîntăm lucrurile ţărăneşti. Un lucru ţărănesc e beţia şi crîşma. Am avut ocazia să văd scriitori care nu intrau nici prin berărie şi în opera lor se lăudau că intră prin crîşme şi ca să idealizeze acest „crîşmărism“, apoi închipuiau ei un fel de crîşmărism idilic. Idealizau oarecum beţia aceasta prin crîşmăriţă. Dar nu acesta poate fi ţărănism. Să vedem ce înseamnă ţărănism în literatura noastră. Nu se putea literatura noastră să nu aibă ca element literar însemnat viaţa ţăranului ? Nu. Mai întâi pentru că sîntem un popor rural, în deosebire de alte popoare. Majoritatea românilor trăiesc la ţară. După aceea, pentru că în tot secolul al XlX-lea au fost la ordinea zilei revendicările ţărănimii, şi diferiţi oameni, diferite curente, diferite partide şi-au însuşit aceste revendicări, fiecare în chipul cum înţelegea. Şi cum ştim că între literatură şi între curentele sociale e totdeauna o comunicaţie, este destul de explicabil acest lucru. Indiferent de teoriile că literatura e produsul mediului, că împrejurările sociale conformează pe scriitori sau — cum vedem noi — că aceste împrejurări 88 sociale fac să iasă la iveală acei scriitori care le convin, indiferent de acest fapt, e clar şi se vede în toate literaturile cum că preocupările politice, sociale, curentele de idei, se manifestă în literatură. Şi, prin urmare, preocuparea de ţărănime, preocuparea de nevoile ei, e o a doua cauză, pe lîngă faptul că ţărănimea e majoritatea poporului român. E cauza pentru care în literatura română am văzut efuziuni sentimentale pentru ţărănime sau viaţă ţărănească. Pe lîngă aceasta, mai putem pune şi a treia cauză : naţionalismul. Literatura română a fost naţionalistă, mai în toată curgerea vremii, mai cu samă de la 1840 pănă azi, şi cum ţăranul român reprezintă mai bine decît oricare altă clasă spiritul naţional, limba şi viaţa specific naţională, iar a fost foarte firesc ca ţăranul să fie o preocupare necontenită a literaturii române, numai că şi acest ţărănism ia diferite forme din cauza diferitelor concepţii asupra vieţii din diferite epoci. Să schiţăm pe scurt istoria ţărănismului. E interesant şi aceasta, pentru ca să vedem că ţărănismul nu-i o inovaţie, cum s-a spus, ci e un sentiment şi o preocupare obicinuită în literatura română. S-a 'întâmplat însă ca, de la 1900 încoace, preocuparea aceasta să fie mai puternică, iar pe de altă parte, concepţia socială să fie de aşa natură, încît această preocupare mai puternică să fie şi de o altă nuanţă decît preocuparea de mai înainte, căci, în adevăr, ţărănismul de la 1900 încoace e mai puternic decît ţărănismul de mai înainte şi are şi un alt aspect. Trebuie să fac şi aici o paranteză. Literatura de la 1900 are mai multe elemente. Am ales deocamdată ţărănismul. în literatura română observăm două feluri de ţărănism, îl putem clasifica în două feluri : ţărănism naţionalist sau tradiţionalist, şi ţărănism democrat. Ce însemnează ţărănism naţionalist şi ţărănism democrat ? Primul aspect : ţăranul atrage atenţia oamenilor de cultură prin faptul că păstrează românismul şi tradiţia. Prin limba lui e mai român decît orăşanul, prin portul lui, prin obiceiurile lui ne arată acelaşi lucru, şi aceasta pentru că ţăranul reprezenta românismul vechi de altădată, fiindcă ţărănimea e o masă care evoluează foarte încet, încît în ţăranul din munţii Sucevii sau Vrancei vom găsi mai degrabă românismul de altădată decît la oraş. Dar mai există şi alt aspect al ţărănismului, să-l numim democrat, cînd ţăranul interesează pe omul de cultură nu atît prin caracterul său naţional şi tradiţional, ci 89 prin viaţa sa de suferinţi, prin nevoile sale, prin necazurile sale. Poate fi deci ţăranul tradiţie şi ţăranul clasă obijduită. Şi aceste două concepţii şi-au avut reflexul lor in literatură. O altă chestiune : ţărănismul e mai cu samă un sentiment, un curent moldovenesc, mai mult decît muntenesc şi vom vedea pentru care motive. Acum să dăm cîteva fapte. în vechea şcoală Conachi, Văcărescu, Mumuleanu nu găsim ţărănism. Lucrul e natural. Sînt mai întâi boieri mari şi afară de aceasta oamenii aceia scriu într-o vreme cînd naţionalismul şi democratismul nu se răspîndiseră în Europa. Naţionalismul şi democratismul sînt produse de Revoluţia Franceză de la 1789 şi nu ajunsese ia noi. întreg democratismul e produs de Revoluţia Franceză de la 1789. E lucru de la sine înţeles. Dar nu e mai greu de înţeles că şi naţionalismul începe atunci. Ştim că Franţa a avut de luptat cu toată Europa şi de aceea a ajuns sentimentul naţional pănă la ultima lui limită. înainte ideea de patrie a fost foarte slabă. în veacul de mijloc naţiunile coincideau cu dinastiile. Sentimentul patriotic s-a născut în Franţa cu revoluţia, apoi în Germania şi în toată Europa, odată cu ideile Revoluţiei Franceze de la 1789. în vechea şcoală, prin urmare, nu există naţionalism, dar e un început în Văcărescu. Am spus altădată că poeţii din Muntenia au fost influenţaţi mai devreme de ideile Revoluţiei Franceze şi de curentul latinist din Ardeal. La 1840, prin influenţa Franţei, prin ideile Revoluţiei Franceze şi prin romantismul francez, prin faptul că s-au dus tineri în Franţa, tineri aparţinînd boierimii, se naşte sentimentul naţional român. Ridicarea claselor de jos e sentiment democratic şi autonomia ţării e sentiment naţional. Dar cum, pe atunci, mai urgent era faptul dezrobirii de străini, sentiment mai puternic a fost naţionalismul şi nu democratismul. Şi, mai cu samă, se vede asta şi din alte cauze. Purtătorii ideilor nu erau oameni din clasa de jos şi era natural ca aceşti oameni să fie inspiraţi mai degrabă de ideea naţionalistă a Revoluţiei Franceze decît de cea democrată. Şi, în adevăr, în literatura dintre 1840-1880 găsim mai mult naţionalism decît democratism. Dacă n-ar fi decît poezii ca Rodica, am vedea că în Alecsandri e vorba numai de ţăranul român, de ţăranul naţional, de ţăranul care reprezintă tipul specific al naţionalismului. Dar sînt şi bucăţi în proză, cum e O primblare la munţi (1844) sau Românii şi poezia lor (1849-1850) şi o mulţime altele în care ve- 90 dem câ Alecsandri cîntă pe ţăranul fericit, nu pe ţăranul nefericit, pe ţăranul care cîntă doina, care ştie poezii populare, care e îmbrăcat ca în vremurile vechi, pe ţăranul care a păstrat vechiul suflet românesc, pe ţăranul pitoresc. într-un loc vorbeşte de doină în O primblare la munţi şi spune că doina e glasul vechii Moldove. E o bucată foarte frumoasă. O dată am făcut deosebirea dintre diferite doine. în toate aceste poezii se vede mai întăi sufletul autorului şi apoi o concepţie deosebită asupra vieţii. în doina lui Alecsandri se vede gloria trecutului. Doina lui O. Carp e cîntul în care se vede mizeria ţăranului, este expresia clasei obijduite ţărăneşti. Doina lui Coşbuc e de altă natură : zugrăvirea vieţii poporului în aspectele ei principale. Alecu Russo e puţin mai democrat decît Alecsandri, dar tot naţionalismul predomină şi la el. Sînt caracteristice bucăţile lui, de exemplu Poezia poporală, scrisă între 1846-1852, cum am stabilit noi. Ce găseşte el acolo ? Pe baza poeziilor populare se poate face un fel de studiu istoric, dar nu spune că s-ar putea studia starea ţărănimii. în Piatra teiului vedem sentimentul lui de admiraţie, de plăcere, pentru ţăranul din valea Bistriţei, care a păstrat şi el psihologia poporului de altădată. Kogălniceanu e şi mai democrat. A fost un om de stat, n-a fost un visător şi natural că a fost izbit de nevoile ţărănimii. Cu toate acestea, şi el, mai cu samă la început, găseşte în ţărănime spiritul specific românesc şi, mult mai tîrziu, pe la 1862, în vremea luptelor pentru împroprietărirea ţăranilor, îl vedem din nou pe Kogălniceanu preocupat de ţăranul care sufere. în Muntenia nu există ţărănism de nici un fel. Nu există la Alexandrescu, la Cîrlova, nu există la Bolintineanu, nu există la poeţii de mai încoace. Există numai la Boliac şi anume ţărănismul democrat. Cunoaştem poezia Sila; dar sînt şi altele în enormul volum de poezii slabe şi putem spune că e singurul poet din generaţia de la 1848 care a cîntat pe ţăranul suferind. Bineînţeles că el a cîntat, dar foarte puţin, şi pe ţăranul care reprezintă spiritul specific naţional. Moldova e regiunea ţărănismului. De ce în Muntenia nu s-a cîntat ţăranul ca în Moldova ? Pentru că în Moldova ţărănismul acesta tradiţionalist şi naţionalismul se explică prin curentul literar popular, căruia se datoreşte contactul cu ţăranul, idealizarea trecutului; Moldova, prin spiritul ei critic, a luptat împotriva franţuzismului, a exagerărilor literaturii importate şi contra latinismului, care 91 se manifestau cu putere în Muntenia, — deci Moldova se apropia de ţărani. în epoca de la 1880 găsim ţărănismul, şi deja un fel de ţărănism social. Să vorbim de Eminescu, care e mai vechi decît Vlahuţă, Caragiale şi ceilalţi. Eminescu e o trecere de la cei vechi la cei noi. Ştim că a fost influenţat de Bolintineanu, Eliade, a fost ia început discipol; dacă cetim poeziile tipărite în Familia, ca Junii corupţi, La moartea lui Aron Pumnul, vom vedea că a fost influenţat şi el, ca orice tînăr, de cîţiva poeţi. Din acest punct de vedere formează o trecere. în Eminescu găsim şi ţărănismul care reprezintă vechea Moldovă, însă găsim şi ţărănismul vremurilor mai noi, care e reprezentat de ţăranul sărac, atît în poezii, cît şi — mai ales — în articolele şi conferinţele sale, pe care le vom studia. Un asemenea studiu al articolelor şi poeziilor sale există într-unul din volumele mele*. Aşa că nu voi face decît să rezumez ceea ce am spus acolo. Vasăzică la Eminescu găsim şi ţăranul care reprezintă vechea Moldovă şi ţăranul sărac. Vedem că chiar şi în Doina sa evocă şi trecutul, dar cînd ajunge la ţăran îl arată şi sărac : Numai umbra spinului, La uşa creştinului... E o idee cu totul diferită decît la Alecsandri, care nu vedea în ţăran ce vedea Eminescu. Dar, încă o dată, în studiile sale vom vedea pe Eminescu în ce priveşte chestia ţărănească. Delavrancea are un volum întreg : Sultănica, în care sînt subiecte din viaţa ţărănească, din mahalaua Bucureştilor, care pe atunci era ţărănească. Vlahuţă chiar de la început are oarecare amintiri de la ţară, dar de la 1894, de cînd dirjează Vieaţa şi pănă la 1900, din ce în ce mai mult devine mai preocupat de viaţa ţărănească ; aşa în Clipe de linişte, apărut în 1899, dar şi în nuvelele din 1894-1897, e vorba de ţăranul sărac. Caragiale, după ce zugrăveşte momentul istoric şi social de la 1880 în cele patru piese ale sale, scrie Păcat, La hanul lui Mînjoală, Năpasta, bucăţi cu subiecte din viaţa ţărănească şi în care e vorba de ţăranul sărac. Nimeni n-a scăpat de viaţa ţărănească şi motivele le-am spus la început. Caragiale în Năpasta nu putea să nu aleagă subiect ţărănesc. Putea să-şi ia tipuri din orice clasă, dar a luat din clasa ţără- * Spiritul critic în cultura românească. 32 nească, fiindcă acolo a găsit o clasă mai seric-asă şi acolo se pot plasa sentimentele mari. Chiar şi în aceşti scriitori intelectualişti, pesimişti, oameni subţiri, găsim, deci, zugrăvită clasa ţărănească. Epoca Sadoveanu — Goga nu e o noutate, e o continuare ; un cîntec cu ranforsare întărind acele apucături ale literaturii cu care se sfîrşeşte epoca dintre 1880-1900. Cînd vom vorbi de Vlahuţă vom vedea cauzele. Până acum am arătat faptele, dar să vedem şi teoriile literare. La 1840, şcoala critică moldovenească prin Kogălnieeanu, Russo şi chiar prin Alecsandri, spune necontenit : adresaţi-vă la viaţa ţărănească ! Prin urmare, şi teoretieeşte au înţeles acei oameni lucrul a-eesta. Dar acest ţărănism mai are şi alte obîrşii : Am spus data trecută că n-am fost complect, voi încerca să fiu de data asta. Odată cu eminescianismul, cu romantismul conservator şi cu utopia reacţionară, cu Eminescu, cu viaţa trecută, odată cu aceasta a apărut mişcarea socialistă de atunci. Am arătat în diferite părţi că aceste două mişcări, eminescianismul şi socialismul au fost două aspecte ale uneia şi aceleiaşi psihologii : aceeaşi nemulţumire pentru prezent, aceeaşi simpatie pentru clasele vechi, aceeaşi critică amară contra societăţii, şi cam aceiaşi oameni erau şi eminesciani şi socialişti, cu toate că Eminescu avea o poezie reacţionară. Şi în programul acelui partid era chestia ţărănească pur şi simplu. Pe ei îi interesa ţărănimea, fiindcă nici nu există altă clasă săracă, mai cu samă aici în Moldova, aici n-au existat proletari. Fatalmente trebuiau să se adapteze nevoilor clasei ţărăneşti şi să ceară îmbunătăţiri, care azi în parte sînt realizate. Prin urmare, un partid ţărănist sub eticheta aceea de partid internaţional. Dar de ce fac acum politică ? Fiindcă evenimentele politice şi sociale au un reflex literar. In Contemporanul erau subiecte din viaţa ţărănească numai, limba ţărănească dusă pănă la moldovenism, se căutau anume cuvintele cele mai grozav moldoveneşti. Un lucru foarte curios : un partid internaţionalist, care trebuie să reprezinte o altă clasă, proletarii, care nu se sinchiseşte deloc de ţărănime, aici în Moldova, are preocupări de limba cărţilor bisericeşti etc. în Contemporanul — minus talentul — se poate găsi o literatură perfect asemănătoare cu literatura de la 1900 încoace. Prin urmare, acest ţărănism care vedem că are strămoşi, mai are încă şi alţi strămoşi. Dar acest ţărănism de la Contemporanul era curent social. Nu se zugrăvea ţăranul pi- 93 toresc, ci în genere ţăranul sărac, nevoiaş — şi bineînţeles că se exagera — dacă nu în fond — fiindcă e şi greu de exagerat —, cel puţin în formă. Acest socialism a ţinut de la 1879 pănă la 1890. După 1890 apare o altă mişcare, tot aici în Iaşi, aşa-numita mişcare poporanistă, împreună cu euvîntul de „poporanism44, aşa că atunci cînd se spune că poporanismul e tînăr — să nu credem. Are deja cute sub ochi, începe să încărunţească. Acest poporanism, în lipsă de scriitori, care să scrie nuvele, era mai cu samă teoretic. Era foarte tare în teorie, dar foarte slab în producţie. Tăria lui era că ţărănimea e clasă întunecată prin faptul că e numeroasă, prin nevoile ei ş.a.m.d. După aceea, introduce un sentiment nou, sentimentul de datorie al păturii culte faţă de ţărănime, fiindcă prin munca ei creează cultura. Sîntem datori cu ceva să lucrăm şi noi pentru ea. Înţelegem bine că această concepţie, care e socială, trebuia să aibă şi un reflex literar, că viaţa ţărănească trebuie să fie măcar utilizată, să fie apoi zugrăvită realist, căci numai atunci faci ca ţăranul să fie cunoscut aşa cum e el, şi nu cu antipatie, fiindcă ţăranul e vecinie un martir. El nu e vinovat niciodată, fiindcă a plătit prea scump, două mii de ani, fără să ia nimic. Clasele obijduite nu sînt vinovate în acelaşi fel ca cei care obijduiesc. Această mişcare, care începe pe la 1894, nu încetează niciodată şi reapare din nou în 1906, în revista Viaţa românească, revistă care e tot concetăţeana noastră. Pănă acum m-am mărginit numai la ceea ce priveşte regatul şi am văzut că ţărănismul e şi vechi şi obişnuit şi are diferite forme, dar mai cu samă am văzut că ţărănismul naţionalist a fost cel mai puternic. Il găsim la Al. Russo, îl găsim la Eminescu şi vom vedea că-1 găsim şi acum, în şcoala de la 1900 şi la socialişti şi la poporanişti. In epoca aceasta de critică socială profundă, cînd nu mai era idealismul naţional aşa de puternic, e natural că atunci a luat forma socială. De la 1900 încoace .ţărănismul îmbină şi forma sa naţionalistă şi forma sa socială. La Sadoveanu găsim şi ţărănismul naţionalist şi cel social. La început predomină mai mult încă ţărănismul naţional, mai tîrziu ţărănismul social, fiindcă au intervenit şi evenimentele însemnate de la 1907. S-a văzut că nu e atît de interesant de a tot cînta pe ţăranul pletos, care samănă cu Ştefan cel Mare, ci e ceva cu mult mai tragic, nevoia care e pentru ţară ca ţărănimea să fie întărită pentru a rezista duşmanului din 94 afară. Dar, pe lingă aceasta, mai avem şi'un alt afluent al ţărănismului, un rîu puternic, e literatura din Ardeal. Aşa, de exemplu, la 1894, în expunerea de motive a po-poraniştilor, piesele justificative erau mai mult Slavici şi Coşbuc. Iată doi scriitori ţărănişti. în epoca eminesciană, spuneam că literatura din Ardeal are altă direcţie. S-a întîmplat ca în epoca lui Eminescu să fie o literatură cu totul alta, literatură ţărănistă, poporanistă, cum vrem să-i zicem, reprezentată prin scriitori cunoscuţi ca : Slavici şi Coşbuc, dar şi prin alţii mai mărunţi ca : I. Pop-Reteganul, scriitori care cunoşteau bine viaţa ţărănească, fiind ei înşişi aproape ţărani, ţărani cultivaţi, care n-au ieşit din clasa lor, ci au rămas în contact cu ţărănimea. Din această cauză, între 1880-1900, în Ardeal literatura e cu totul de altă natură, aşa cum are să fie la noi după 1900. Dacă în epoca aceea pesimismul a fost temperat oarecum, se datoreşte lui Coşbuc şi poate şi lui Slavici, şi desigur că în evoluţia lui Vlahuţă vorbeşte şi influenţa lui Coşbuc. Un poet aşa de mare ca Coşbuc nu putea să nu fie îmbrăţişat de spiritele democrate de aici. în Ardeal există de la 1880 pănă acum o singură şcoală. Pot să fie deosebiri de prezentare, am putea face şi aici subcurente. Se poate spune, grosso modo, că Slavici şi Agârbiceanu sînt acelaşi lucru. Numai în ceea ce priveşte Goga, fără să-l scoatem de aici, am vedea totuşi oarecare deosebire. Un ţărănist şi în acelaşi timp un foarte subţire intelectual, la fel ca şi cum s-ar fi unit intelectualismul lui Vlahuţă şi ţărănismul mai puţin cult, însă poporanist, al unui scriitor ca I. Pop-Reteganul. Goga e singurul scriitor în care s-a înfrăţit intelectualismul european cu acea psihologie ardelenească a unui fecior din munţii Ardealului. Aceştia sînt factorii ţărănismului de la 1900 încoace şi cu antecedentele lui. Cu această ocazie am făcut un tablou sumar al ţărănismului an literatură. După obiceiul meu aş vrea să mai continui şi altă dată. Dar, în sfârşit, cred că apare, măcar în linii cît de generale, această chestie. Vasăzică, de la 1900 — am pus această dată — avem altă literatură. Dar ea nu se deosebeşte de literatura precedentă de Ia 1880-1900, Eminescu, Caragiale, cum s-ar deosebi literatura Eminescu-Caragiale de literatura Alecsandri-Bolintineanu. Literatura Eminescu-Caragiale se defineşte ca o literatură contrară literaturii de mai înainte. Aici însă nu e aşa. Literatura Sadoveanu-Goga se deosebeşte puţin, dar are şi asămănări cu litera- 95 tura Eminescu-Caragiale. Această literatură am văzut că e ţărănistă-naţionalistă, dar şi cea de mai înainte are caractere mai ales naţionaliste-ţărăniste. Dar să lăsăm a-ceastă chestie. Să vorbim de specializare. Literatura Sadoveanu-Goga prezintă aceeaşi specializare ca şi literatura Eminescu-Caragiale. Avem numai nuvelişti. Sado-veanu numai nuvele scrie, ni s-ar părea curios să-l vedem scriind versuri; Goga, numai poezii. Dar găsim, în sfîrşit, şi azi scriitori altfel : Anghel, dar acesta face parte din altă epocă, sau din epoca de tranziţie. Din toate punctele de vedere e specializare. Scriitorul de astăzi nu se amestecă deloc în afacerile politice ale ţării. Sînt specializaţi ca îndeletnicire. N-au preocupaţiile lor voluntare, spontane, împărţite în mai multe direcţii. Sînt numai scriitori, afară însă de ardeleni. Un scriitor ca Goga e şi un luptător politic, însă cealaltă specializare e şi în Ardeal. Goga e numai poet. Specializarea ca îndeletnicire începe şi în Ardeal doar de la război încoace. în privinţa conştiinţei artistice, e o schimbare. Conştiinţa artistică era mai puternică în epoca anterioară, fiindcă acei scriitori au fost mai intelectualişti şi mai critici decît cei de azi. Cei de azi sînt mai spontani, mai productivi, nu sînt prin urmare aşa de autocritici. Pe de altă parte, acei scriitori de la 1880 erau mai intelectualişti, mai preocupaţi de problema vieţii, oameni care discutau la infinit, aşa încît, în opera lor, a lui Vlahuţă, e mult mai puţină creaţiune şi mai multă critică, pe cînd la Sadoveanu e altfel. Prin urmare, avem de-a face cu tipuri sufleteşti deosebite. Sadoveanu e creator, productiv, natură bogată, spontană, pe cînd un Caragiale, prin puterea geniului său, a închegat viaţa. O făclie de Paşti parcă e prea sistematică, parcă e o monografie a fricii, o combinaţie extraordinară, nu-i natu-raleţă desăvîrşită în zugrăvire. Din această cauză, acea autocritică va fi în mai mică măsură decît la cei din epoca anterioară. Un Tolstoi are mai puţină autocritică decît cutare scriitor, care a scris puţin, măsurat : Prosper Merimee de pildă. Deci spiritul de critică e mai puternic la perioada anterioară ; perioada de specializare, ca gen literar, merge, din contra, progresînd : sau numai versuri, sau numai proză. Prelegerea IX 7 decembrie 1912 începusem în prelegerea trecută să arăt deosebirile dintre literatura epocii lui Emineseu şi literatura epocii celei mai nouă. Am vorbit atunci de două caractere : specializarea şi simţul de autocritică. Am arătat că specializarea a crescut, ajungiînd la specializarea după gen. în epoca trecută, în epoca Emineseu, scriitorii sînt deja mult mai specializaţi decît în epoca Alecsandri. Cu toate acestea, scriitorii din epoca Emineseu tot scriu încă în mai multe genuri, deşi genuri foarte înrudite, care rezultă din desfăşurarea aceluiaşi temperament. Totuşi sînt mai puţin specializaţi decît Goga şi Sadoveanu. Şi dacă am găsit în epoca 1900 scriitori mai puţin specializaţi ca Anghel, am văzut că aceştia sînt scriitori de tranziţie, din epoca anterioară. Această specializare am găsit-o şi în Ardeal : Goga şi Agârbiceanu. Am văzut că specializarea ca îndeletnicire e aceeaşi şi în epoca Emineseu şi în epoca Sadoveanu-Goga. Prin aceasta înţelegem că scriitorul e numai scriitor. Dacă mai are o ocupaţie e o funcţie pentru a trăi, nu o preocupare a scriitorului, ca aceea a lui Alecsandri. Am văzut însă în Ardeal că scriitorii de acolo — şi-am dat exemplu pe Goga — n-au fost specializaţi din acest punct de vedere. Sînt şi oameni politici şi scriitori în acelaşi timp. Am vorbit apoi de spiritul de autocritică şi am spus că în epoca lui Emineseu e mai dezvoltat decît acum. Scriitorul îşi chinuieşte mai mult manuscrisul, conştiinţa lui artistică e şi mai mare. Dar poate să fie şi altceva. Pe atunci, pentru a rupe cu universalismul de mai înainte, cu propa-gandismul şi cu reacţiunea, era necesar ca această con- 97 Cda. 5510 coala 7 ştiinţă artistică să fie exagerată. Acum nu mai e nevoie, fiindcă scriitorul de la sine poate întrebuinţa o limbă frumoasă, poate să aibă forma perfectă, din cauza evoluţiei însăşi a literaturii ; graţie probabil diviziunii muncii, scriitorul nu mai e forţat să facă politică şi el. Cu alte cuvinte, scriitorii din epoca 1880—1900, prin spiritul de autocritică, pe care şi l-au exercitat asupra lor, au creat deja limba artistică şi forma literară, încît scriitorii de azi nu mai au nevoie de această pază exagerată. Acum să urmăm mai departe cu deosebirile epocii 1880-1900 pentru a înţelege tot mai bine caracterul epocii care ne interesează. O deosebire oarecare — am să le înşir cum îmi vine — e că scriitorii de la 1880, sau cea mai mare parte, nu sînt preocupaţi de idealurile de luptă ale contemporanilor lor. Ei sînt critici negativi, dispreţuiesc organizarea socială, n-au încredere în viitor şi de aceea nu se entuziasmează de idealurile care frămîntă, în acea vreme, publicul românesc. E foarte caracteristic faptul că războiul de la 1877, care a fost dorit de generaţia de la 1848 — era vorba să dovedească străinilor că românii n-au pierdut energia, în sfîrşit, trebuia să se cîştige independenţa regatului —, nu inspiră pe scriitorii vremii de atunci. Eminescu nu l-a cîntat, dimpotrivă, şi-a arătat tot dispreţul pentru prezent. Războiul de la 1877 era o desăvîrşire, o îndeplinire a idealurilor oamenilor de la 1840 — şi am văzut că aceşti scriitori de la 1880 sînt duşmanii formelor nouă şi ale tuturor transformărilor şi de aceea nu puteau cînta acest război. Scriitorii de la 1900 încoace n-au rupt cu idealurile de luptă, din contra, în aceşti scriitori se văd reflectate toate năzuinţele sociale de progres, de mai bine, fără să fie tezişti. Aşa, de pildă, cei doi scriitori tipici, pe care îi iau, şi sînt cei mai mari — Goga şi Sadoveanu. Cunoaştem cel puţin primul volum al lui Goga. în el e un poet revoluţionar, un poet care cîntă idealurile naţionale şi idealurile sociale, un poet al cărui fond e cu totul deosebit de fondul unui Eminescu sau de fondul unui Ca-ragiale. Tot aşa Sadoveanu în proza sa. Cu toate că în proză nu putem deosebi marca sentimentalităţii unui poet, totuşi, dacă cetim toate volumele sale, vedem că în mare parte Sadoveanu e inspirat din problemele actuale. Prin urmare, scriitorii de la 1900 samănă din acest punct de vedere cu scriitori dinainte de 1880. Acum, din nou, 98 literatura se înfrăţeşte cu aspiraţiile de progres, de luptă ale marelui public. Această chestie se va vedea şi mai bine eînd vom studia pe scriitori. Acum numai anunţ lucrurile. O altă deosebire e că scriitorii de la 1880 sînt pesimişti, pe cînd cei de la 1900 optimişti. Dar acest lucru l-am spus mai sus, numai că atunci am pus chestiunea din punct de vedere social şi acum din punct de vedere filosofic. Un luptător, un om care e plin de idealurile sociale şi naţionale ale epocii sale şi care luptă pentru aceste idealuri, natural că nu va avea o filozofie pesimistă, va fi un optimist. Cine e luptător social, natural că filozoficeşte e un optimist, şi, în adevăr, Goga, Sadoveanu sînt scriitori optimişti. Aici iarăşi se asamănă cu scriitorii de la 1840, numai că observăm un optimism mai serios, adevăratul optimism. Scriitorii de la 1840 sufăr de un optimism beat, un fel de beatitudine, din cauza epocii sociale. Pe atunci se credea că reformele introduse în Apus se pot introduce foarte repede şi la noi, fiindcă deja s-au introdus în Apus, şi că acele reforme au să dea toată fericirea. Natural că acum luptătorii optimişti nu mai văd o reformă introdusă în Apus, care să fi răsturnat lumea, şi care la noi ar da toată fericirea. S-ar putea spune că în optimismul lor au ca element şi ceva din critica amară a scriitorilor de la 1880. De exemplu, în Sadoveanu se vede etalată toată mizeria anumitor clase, mai cu samă a ţărănimii. Acest optimism are ceva într-însul sombru în observaţie, e sombru ca şi scriitorii de la 1880, însă în ideal e optimism. E adevăratul optimism care vede răul, dar speră în bine. Aceasta ca idei, şi tot ca idei am mai putea pune altă chestiune : atitudinea faţă cu trecutul. Scriitorii de la 1880, afară de Eminescu, nu idealizează trecutul, iar idealizarea trecutului la Eminescu e o neconsecvenţă faţă cu pesimismul său. Dar Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea nu admiră trecutul, nu găsim trecutul ca element poetic, ci numai trecutul propriei lor vieţi. Acum, însă, în scriitorii aceştia de la 1900, găsim şi iubirea de trecut. Ca şi Goga în unele poezii, de pildă De la noi, şi în Sadoveanu găsim trecutul. Deci iarăşi unele puncte prin care această generaţie se apropie de generaţia de la 1840. însă şi aici e cu totul un altfel de trecut. Mai întăi trecutul e mai poetic decît în Eminescu sau Russo. După aceea e o cunoaştere mai bine a trecutului, zugrăvirea verosimilă a trecutului; acum se vede că e făcută după ce se cunoaş- 99 te istoria ţării. Trecutul la Sadoveanu presupune istoria iui Hasdeu, Xenopol, Iorga. E un fel de realism în zugrăvirea acestui trecut, nu fantazia pură ca la Alecsan-dri şi ceilalţi. Afară de aceasta, trecutul la aceşti scriitori de acum nu e tocmai trecutul acela glorios, trecutul de arme al lui Alecsandri, ci trecutul mai complex ; şi trecutul glorios, dar mai cu samă trecutul cinstit, trecutul cînd clasele române pozitive prin structura lor alcătuiau o viaţă —cel puţin aşa se părea acestor scriitori — mai bună, o viaţă pozitivă, ceva din trecutul lui Emi-nescu. Prin urmare, şi aici în privinţa trecutului găsim o combinaţie de sentimente, care se află în Eminescu şi în scriitorii vechi. Aşadar, vedem că o schimbare s-a făcut. Dar chiar pănă aici, din toate cele spuse, observăm că deosebirea nu-i aşa de mare, cum am văzut că e între epoca 1840 şi 1880. S,înt puncte comune între epoca 1880 şi 1900 şi sînt comune şi între epoca 1900 şi epoca 1840. Din punct de vedere al fondului, epoca 1900 e mai complexă. Scriitorii utilizează o mulţime de elemente, care sînt achiziţii ale întregii literaturi de pănă acum. Şi dacă cumva toate aceste elemente ar fi elemente utile operei literare, am putea spune că literatura de la 1900 a colectat din întîmplare tot ce a fost mai bun în epocile anterioare. Mergem mai departe. Scriitorii de la 1880 sînt mai subiectivi decît scriitorii de la 1900. Epoca de la 1880 a dat mai mulţi poeţi lirici. Avem chiar acest semn exterior. Este Eminescu, Vlahuţă, sînt poeţi mai mici : O. Carp, Gh. din Moldova, Stavri, An-gheî, I. Păun. Epoca de la 1900 a dat mult mai puţini poeţi lirici. Goga nu e de aici, e din Ardeal. Un alt poet liric mare, de la 1900 încoace, care să fi venit cu o formă nouă, cu un fond nou, nu găsim. Prin urmare, subiectivismul epocii de la 1880, adică mai mult subiectivism, se dovedeşte chiar prin aceasta. Dar chiar în proză, Sărmanul Dionis e subiectiv. Eminescu se zugrăveşte pe el însuşi. Cea mai mare parte a operei lui Vlahuţă e subiectivă. Opera lui Delavrancea e subiectivă, mai ales nuvelele. Am văzut chiar că primii noştri scriitori pozitivi, marele Caragiale, încă a scris în genul subiectiv, nuvelele lui îs pline de subiectivism. în aceste nuvele e întrupat un sentiment, cu totul subiectiv, frica, oroarea, încât se poate spune că operele grave, tragice, ale lui Caragiale, şi ele sînt în mare parte subiective, ne provoacă o crispare, un sentiment de groază, oroare de moarte, de 100 suferinţă. Dar Caragiale e aşa de mare, încît iese din clasificaţii. Putem spune de toată literatura de la 1880 că e subiectivă, dar el face o figură aparte. După ce am cetit O făclie de Paşti, sentimentul nostru e analog cu acela pe care ni-1 provoacă o bucată lirică. Sînt multe romane şi nuvele care ne provoacă acest sentiment, dar toate au ceva liric, ceva subiectiv în ele. Subiectivă pănă la un punct e şi literatura de la 1900. Că Goga e subiectiv, e sigur ; e poet liric, dar e mai puţin subiectiv de-cît Eminescu. E mai mult vorba de alţii decît de dînsul. Intr-o poezie oarecare, de exemplu, Clăcaşii, desigur că e subiectivism, dar e vorba de altcineva şi, în genere, într-o mare parte din poeziile lui Goga e vorba de durerile altora. Nu tot acelaşi lucru e cu Eminescu. Prin urmare, chiar în poezia lirică vedem mai puţin subiectivism şi din această cauză poezia lirică ne apare mai puţin frumoasă. Multe din nuvelele lui Sadoveanu sînt curat obiective, sînt studii din viaţă, dar foarte multe şi poate cele mai frumoase sînt cele mai subiective : într-un sat, odată, Cei trei, Zîna lacului sau, de mai încoace, Cîntecul amintirii şi Codrul. Ce observăm aici ? Partea sentimentală e foarte însemnată şi foarte puternică. în bucăţi ca într-un sat, odată, Cei trei, autorul, la urma urmei, ne dă tot sentimente. în într-un sat, odată e sentimentul melancolic al singurătăţii omeneşti. în Cei trei e sentimentul tragic al fatalităţii. într-un sat, odată putem spune că e poemă, însă găsim oameni care trăiesc, tipuri prinse din viaţa vie, găsim un preot, cum sînt preoţii de la ţară, găsim ţărani vii. în Din durerile lumii a lui Vlahuţă nu găsim tipuri vii. în Sărmanul Dio-nis e viu numai Dionis, adică Eminescu, pe cînd în bucăţile lui Sadoveanu materialul său e realist, obiectiv, avem tipuri. Dacă am lua această atmosferă sentimentală, ar rămîne o bucată obiectivă, în care se ciocnesc personagii vii. Vedem şi aici, chiar în bucăţile mai subiective încă, fondul e realist, obiectiv. Şi aici vom trece imediat la genuri. Epoca de la 1900 se caracterizează mai cu samă prin nuvelă. Acum e vremea nuvelei. Acum se poate spune că apare nuvela în adevăratul înţeles al cu-vîntului. Nuvele a scris şi C. Negruzzi înainte de 1840 ; la 1840, scrie celebra sa nuvelă Alexandru Lăpuşneanul. începătorii nuvelei vasăzică sînt vechi. Am avut nuvelele lui Odobescu, ale lui Caragiale, care sînt şi puţine, ale lui Vlahuţă, care sînt subiective, la sfîrşitul carierii sale m ■% are nuvele mai obiective. Cel dintâi nuvelist în adevăratul înţeles al cuvîntului este însă Brătescu-Voineşti, scriitor care se consacră nuvelei. Scrie însă din epoca anterioară. Iar de la 1900 avem o mulţime de nuvelişti. Mulţi sînt foarte slabi. Avem însă nuvelişti însemnaţi, ca Sado-veanu. Ar ajunge să citez numai acest nume, foarte însemnat prin viaţa bogată şi variată din nuvelele sale. Dar sînt atîţia alţi scriitori : C. Sandu-Aldea, Gîrleanu, Agârbicea-nu, N.N. Beldiceanu, Patraşcanu. Prin urmare, predomină nuvela. Şi să nu uităm nici pe : Galaction, Hogaş, Jean Bart, Spiridon Popescu, Cazaban etc. Ca şcoală, scriitorii de la 1880 sînt romantici. Culmea romantismului e în însuşi cel mai mare scriitor, Eminescu. Sărmanul Dionis e o bucată prin excelenţă romantică, care îşi găseşte analogii în scriitorii germani romantici. Toţi ceilalţi „proletari intelectuali” sînt romantici : Vlahuţă, Delavrancea. Dacă am căuta să vorbim mai mult, chiar în Caragiale e romantism. Nemulţumirea sa împotriva anumitor clase sociale, diformarea aceasta a societăţii, care se întiîmplă în mintea sa, lipsa de încredere în prezent şi viitor, pesimismul, lirismul sînt elemente de romantism. Dar vom vedea altădată, pentru că este o chestie cam complicată. După 1900, literatura română rărnîne tot romantică, dar cu mult element realist. însă şi acest lucru revine la ceea ce am spus mai sus. Sentimentalismul lui Sadoveanu e romantism, însă e şi observarea vieţii, e materialul nuvelelor sale şi aici întîlnim realism. Acest obiectivism, caracteristic realiştilor, se vădeşte prin modul cum priveşte lumea. Nu găsim separaţia aceea dintre clase şi dintre oameni, clase alcătuite în totalitate de oameni buni şi clase alcătuite în totalitate de oameni răi. De exemplu, la Vlahuţă şi Caragiale, toată burghezimea, toate clasele nouă sînt rele şi toţi oamenii din aceste clase sînt răi până la unul. La Sadoveanu nu este aşa. El găseşte oameni buni în toate clasele sociale. Dar şi la Sadoveanu se observă romantism. Sînt mult mai mulţi ţărani răi în realitate decît în opera lui Sadoveanu. El idealizează oarecum pe ţăran, şi aceasta e tot romantism. O altă deosebire după aceea este că lumea zugrăvită de scriitorii de la 1880 e mai restrînsă. în aceştia se zugrăveşte cu mai multă dragoste şi conştiinţă intelectualul. Tipurile de burghezi sînt antipatice, iar ţăranii simpatici, pe dnd la Sadoveanu sînt tot felul de clase şi tipuri. Chiar opera 102 lor e mai restrînsă. Ei scriu foarte puţin şi poate că şi din această cauză n-au avut unde să facă să intre o lume mai bogată şi mai variată. în 1900 lumea e mult mai bogată, exemplu iarăşi Sadoveanu : în opera sa găsim ţărani, răzeşi, mahalagii, funcţionari, boieri de altădată, războinici, ba chiar şi oameni din societatea înaltă, în vreo cîteva din romanele sale, dar nu acolo unde reuşeşte el mai bine. Acolo nu reuşeşte, fiindcă autorul nu cunoaşte bine această clasă, fiindcă n-a frecventat-o destul de bine, cît e necesar să cunoască această viaţă. Poate să fie şi altă cauză : temperamentul său, care îl face să înţeleagă mult mai bine poporul de la ţară, spre exemplu, decît oamenii rafinaţi, tipuri mai cosmopolite. Vasă-zică, găsim mai multă viaţă, mai multe documente omeneşti. Scriitorii de la 1880 sînt mai săraci în documente omeneşti, în zugrăvire de viaţă. Au zugrăvit mai puţin viaţa şi o viaţă mai puţin variată şi mai mult „sufletul44. Cînd zugrăvesc pe ţăran, nu prea găsim viaţa ţărănească, e mai mult sentimentalitate sau o problemă psihologică, întrupată în ţăran. Aşa, de pildă, în Păcat a lui Caragiale, nu prea e viaţă ţărănească, şi tot aşa în Năpasta. în sfîrşit, această literatură e mai ţărănistă. Ceva ţără^ nism găsim şi în literatura de la 1880, dar acel ţărănism e mai mult nostalgie, datorită amintirii lor frumoase, fiindcă aceşti scriitori îşi petrecuseră copilăria la ţară. Acum ţărănismul e de altă natură, e observaţia vieţii ţărăneşti în toată complexitatea ei. Opera de artă devine chiar document foarte preţios pentru chestiunile sociale, în opera celorlalţi n-am prea putea face studii asupra nevoilor ţărănimii. Deosebiri găsim după aceea şi în ceea ce priveşte limba. Limba scriitorilor de la 1880 e mai rafinată, dar e mai săracă decît a celor de azi. Aceşti scriitori ştiu să se folosească foarte bine de limbă, i-au dat eleganţa ; dar, încă o dată, e mai săracă din cauză că viaţa din opera lor e mai restrînsă şi au mai puţină imaginaţie plastică. Limba lor e plină de neologisme, fiindcă conţinutul operelor era intelectualist : poezii filozofice, nuvele, în care apar tipuri intelectuale şi discuţii de probleme. Scriitorii de la 1900 au moştenit ştiinţa de a utiliza limba, însă şi ei au infiltrat limbii, ca şi fondului, multă sevă. Avînd să zugrăvească o mai mare varietate de viaţă, şi natura, şi ţărănimea, şi mahalaua, şi vremile trecute, au avut nevoie de mai multe resurse, prin urmare au introdus o mai mare cantitate de limbă popu- 103 Iară. Şi fiindcă s-a întîmplat să avem scriitori ca Sado-veanu, care are cea mai mare bogăţie de vocabular, la care cuvîntul sare în mod spontan, nu e căutat, de la 1900 avem o limbă foarte bogată. Iar, de exemplu, Goga, în poeziile sale a făcut acest „tour de force“, de a scrie elemente intelectualiste în limba bisericească. Ceea ce îi dă o savoare deosebită e tocmai această limbă bisericească, care dă sentimentelor sale, deja grave, o şi mai mare gravitate. Prin urmare, vedem pănă acum cîteva din deosebirile dintre literatura de la 1880 şi de la 1900. Dar literatura n-o formează numai scriitorii, ei şi publicul, şi acum n-am să insist decît asupra unui singur punct, care nici nu e literar la prima vedere : publicul cetitor e mai numeros. Aceasta se poate cunoaşte din ediţiile operelor. Sînt opere ca ale lui Sadoveanu, Duduia Margareta, care s-au vîndut în zeci de mii de exemplare, bineînţeles, fiindcă ediţia e şi ieftină. Au luat avînt bibliotecile de popularizare.* Şi, prin urmare, aceasta înseamnă că scriitorii pot trăi din produsul operei lor şi pot merge şi la mai mare specializare. Scriitorul peste vreo zece ani nu va mai avea nevoie de funcţie ca să trăiască. A-ceastă deosebire este esenţială. Scriitorii de la 1880 au scris foarte puţin şi din cauza spiritului de autocritică, dar şi din cauză că n-au fost cetitori, şi nu-i nevoie de spirit bănesc, şi de atmosferă morală. Caragiale era foarte mîhnit că era cetit aşă de puţin. Deci această schimbare în opinia publică e de o însemnătate capitală şi peste zece ani va permite scriitorului să trăiască din opera sa şi numai atunci se va da posibilitatea materială să avem romane. Noi n-avem roman. Sînt multe cauze pe care le-am putea însuma sub această idee : romanul e gen superior, el e încoronarea literaturii şi literatura noastră n-a ajuns la acest grad. Dar mai e şi cauza curat materială. Cineva nu se poate consacra acestui gen, dacă nu se ocupă numai de scris. Scriitorii străini (Bourget, de pildă), se închideau în casă şi scriau un roman întreg. însă la noi publicul nu numai că a crescut, ci şi-a schimbat şi natura sa. Au început să cetească şi oameni din categorii care nu ceteau pănă acum, la ţară învăţătorii, preoţii, ţăranii chiar; apoi la mahala, unde se ceteau cine ştie ce crime ale Parisului, şi unde acum începe să se cetească literatură naţională. * Biblioteca Minerva, nr. 1, Bucureşti, 1908. Acest lucru e foarte important. Scriitorul se adaptează, e un curent subtil, care se stabileşte între public şi scriitori. Aici nu e vorba de a scrie constant pentru cetitori, ci e o mişcare nesimţită, nebănuită, poate, nici de scriitor, nici de cetitor. Şi scriitorul, avînd acest mare contingent, din clase profund naţionale, opera lui va lua un alt caracter : va fi mai naţională, dar şi mai puţin rafinată. Prelegerea X 8 decembrie 1912 Socot e-am încheiat introducerea. Nu mai continuu, cu toate că anunţasem, deoarece n-avem vreme şi trecem direct la Eminescu. Ni se pun o mulţime de probleme, pentru că Eminescu, cu talentul lui, cu varietatea operei sale, cu importanţa lui literară, ridică probleme nenumărate. Cea dintâi eu socot că e aceasta : Cine este Eminescu, care e Eminescu şi cum e Eminescu ? Circulă o mulţime de broşuri : Poezii de Eminescu*, Literatura populară**, Poezii postume***, Scrieri politice şi literare****. Pentru generaţiile mai tinere acest lucru e mai natural, că aşa a fost găsit şi cetit Eminescu ; dar mai de mult, adică foarte de demult, Eminescu era cu totul altceva. Erau Poezii şi Nuvele de Eminescu şi atît. Erau acele ediţii străvechi, ediţia Socec a lui Maiorescu*****, în care sînt foarte puţine poezii, şi ediţia Şaraga: Poezii****** — şi un volum mai vechi de Nuvele******* : Sărmanul Dionis, Făt-Frumos din lacrima. Cezara, care a fost descoperită mai tlrziu, La aniversară. De la 1902 încoace însă, Eminescu a fost foarte mult îmbogăţit. După mulţi a ajuns să fie un autor foarte productiv î * Poezii. Editori S. Dimitriu & Matei Eminescu. Prefaţă ue N. Petraşcu. Bucureşti, Tip. Codreanu & Săvoiu, 1895. ** Ediţia Ilarie Chendi. Minerva, 1902. *** Cu o prefaţă de Nerva Jfodoş, Minerva, 1902. Ediţia a doua de Ilarie Chendi, Minerva, 1905. **** Ediţia Ion Scurtu, Minerva, 1905. ***** Ediţia I din 1884, ediţia a Xl-a, Socec, 1913. ****** Ediţia I cu o prefaţă de A. Xenopol, Iaşi, 1893. ******* Editura Librăriei Şcoalelor, Şaraga, Iaşi, 1893. 106 Ce s-a întîmplat ? Spuneam că de la 1900 încoace se face o schimbare în spiritul public al românilor. începe o perioadă de naţionalism sau mai de naţionalism — naţionalismul a fost totdeauna —, sau de naţionalism mai vădit, intensiv, mai zgomotos. Tot atunci am spus că naţionalismul scoate la iveală ceea ce am numit ardelenismul : venirea, „descălecarea41 de peste munţi a multor ardeleni — critici, gazetari, chiar comercianţi. Gazetarii şi comerţul, vom vedea, se întruniseră pentru a produce această operă vestită a lui Eminescu. Şi, în adevăr, acei ce scot la iveală operele postume ale lui Eminescu sînt cîţiva scriitori din Ardeal. Dar ce nevoie aveau aceşti scriitori să publice postume de Eminescu ? De ce nu s-a publicat mai înainte, căci manuscrisele existaseră, căci le avusese d. Maiorescu, şi ştia ce trebuie publicat ? Aici intervine o mică chestiune. Mai întăi, Eminescu trebuie să fie scos cît mai mult la iveală. Am spus că între 1895—1900 eminescianismul e la amurg. Atunci apare o literatură decadentă. Un moment d. Macedonski iese iarăşi la iveală. Mai erau şi alţi scriitori, ale căror nume azi sînt uitate. Unii decadenţi s-au lăsat de literatură, unii au murit, alţii au ajuns judecători de pace, alţii au trecut la ţărănism, la crîşmărism — căci ştiţi că renegaţii sînt foarte zeloşi, şi de aceea decadenţii cădeau în crîşmărism. Şi, ca o reacţiune împotriva acelui decadentism, începe să fie scos din nou la iveală Eminescu. Literatura română n-avea un scriitor mai mare. Trebuia să fie pus iar în scenă, cu toată puterea, acest poet, şi cîţiva scriitori ardeleni — şi aci mă gîndesc la d-nii Chendi, Scurtu —, înţeleg foarte bine că o literatură nu se poate combate decît prin altă literatură, opunîndu-i-se o literatură mare. începe dezgroparea lui Eminescu. Avea şi Eminescu un defect. Eminescu, aşa cum îl cunoaştem în poeziile sale, deşi e foarte naţionalist — gindiţi-vă la satire, Doina —, cu toate acestea nu exprima direct sentimentul naţional, nu prea convenea epocii de la 1900 încoace. D. Chendi, în prefaţa din 1902 de la Literatura populară, spune : „Dar notele aceste de romantism, care dealtfel se menţin pînă la asfinţitul lui Eminescu, din simple ce sunt la început, se complică în măsură ce cultura dobîn- 107 dită îi deschide terene mai largi de reflexiune. Se ivesc toate celelalte elemente, care sînt apanajul romantismului : subiectivismul exagerat, tendinţa continuă spre me-ditare asupra problemelor transcendentale, resignarea şi contradicţiile, care adeseori fac din poezie un amestec de artă şi ştiinţă, de religie şi filozofie, de inconsecvenţă şi neclaritate şi care din cînd în cînd, fatal, împing în umbră instinctul naţional al oricărui poet şi-l scot pe oceanul larg al poeziei universale, cum s-a întîmplat şi cu Eminescu.“ (XV.) Pe la 1870 Eminescu era lipsit de cultură, de filozofie, de probleme transcendentale şi era poet mai naţional. De la 1870 încoace, toată această cugetare, toate a-ceste probleme îl scot „pe oceanul larg al poeziei universale44, adică poezia sa e universală, poate fi înţeleasă de oricine : un englez, un francez. „Meritul ca şi vina la aceasta îl are în mare parte literatură germană şi îndeosebi romanticii germani44 (p. XV). I se face o vină lui Eminescu că devine universal, pentru că instinctul naţional slăbeşte. Nu vom intra încă în discuţie, ci numai constatăm acest lucru, Eminescu dintre 1881-1883 e Eminescu cel mai profund, fiindcă Eminescu nu e precoce, a progresat pe încetul şi poeziile dintre 1881-1883 sînt cele mai frumoase. Dacă trăia mai mult, cine ştie ce culmi ar fi ajuns. După aceşti scriitori însă, din 1902, naţionalişti şi ardeleni, Eminescu cu cît progresa cu atît decădea, fiindcă se împuţina instinctul naţional. Şi, vedeţi, poezia ar fi preţuită prin conţinutul ei. Nu cred aceasta. Desigur n-are dreptate d. Maiorescu cînd spune că idealurile naţionale în artă n-au ce căuta. îmi permit să cred că n-are dreptate cu atît mai mult cu cît şi-a corijat părerea, cu ocazia poeziilor d-lui Goga. Prin urmare, sentimentul naţional şi patriotic e un sentiment înalt, e un sentiment legitim, care poate forma subiectul poeziei, ba încă am putea spune că e unul din sentimentele care ar avea mai multă dreptate de a intra în poezie. Dar a spune că numai sentimentul naţional e un sentiment poetic şi, dacă scade sentimentul naţional, scade şi poezia, nu înţeleg. Aceasta însamnă că punem sentimentul naţional pe primul plan. Dar şi acest lucru trebuie să-l înţelegem, dacă ne gîn-dim la epoca cînd era vorba de o reacţiune împotriva literaturii decadente de la 1900, iar pe de altă parte, erau 108 întîmplările sociale în ţară, care făceau ca sentimentul naţional să fie foarte necesar. Trebuie deci să iertăm că sentimentul naţional era pus pe primul plan, fiindcă ştiţi că atunci ţara românească era în primejdie de a-şi pierde autonomia şi chiar independenţa. La o altă pagină, tot de la această prefaţă, găsim : „Influenţa străină l-a împiedicat pe neobservate a ajunge la deplină dezvoltare în limitele principiilor de artă naţională, precum el însuşi le profesa şi le avea aşa de clare în mintea sa“ (p. XIX). Aici e mai grav. Vasă-zică cultura străină, influenţele marilor literaturi străine au oprit pe Eminescu să ajungă pănă la arta cea mai înaltă. O artă cu cît e mai naţională cu atît e mai înaltă ; dar să ne înţelegem. Nu însamnă să eînţi numai sentimentul patriotic : Muma lui Ştefan cel Mare etc. Artă naţională e şi un pastel, chiar şi un roman a cărui acţiune ai plasa-o la New-York. Artă naţională însamnă artă concepută de un spirit naţional, care simte în faţa naturii, a societăţii, aşa cum simte românul în care ideile sînt româneşti, sentimentele sînt româneşti, imaginile sînt româneşti. Dar ce are a face subiectul ? Cum, Racine n-are artă naţională ? Dar Lemaître spune că-i pare bine că se întoarce la Racine ca la unul care reprezintă naţionalismul literar al Franţei, fiindcă Racine reprezintă spiritul francez, modul de a simţi, de a gîndi, a analiza, spiritul de claritate, spiritul de observaţie, limba curată franceză, spiritul francez. Prin urmare, artă naţională nu însamnă să eînţi pe Ştefan cel Mare numai de cît. Dar spune d. Chendi: „...precum el însuşi le profesa şi le avea aşa de clare în mintea sa“. Să vedem ce spune Eminescu în privinţa artei naţionale : „Vasăzică, numai arta naţională are raţiune de a fi, numai ea naşte în inimile indivizilor întărirea şi intensi-vitatea acelui simţămînt subiectiv, care-i face ca toţi să se numere membrii aceluiaşi corp...“ (p. VI). „însă pentru ca totalitatea de oameni să se numere pe ei înşişi că sunt una, trebuie ca o sumă oarecare de note caracteristice să le fie comune : limba, religia, obiceiurile etc. Cu cît aceste note sunt mai risipite, mai puţine sau mai şterse în conştiinţa singularilor indivizi, cu atît simţămîntul aparţinerii unuia de altul e mai slab, cu cît însă aceste note, în totalitatea lor, sunt mai vii în 109 conştiinţa fiecăruia, cu atît simţămîntul subiectiv al naţiunii, vasăzică al solidarităţii naţionale, e mai intensiv şi mai înrădăcinat. Acuma artele sunt oarecum aceste note grămădite în-tr-un tablou, într-o singură presă sunt bucăţi din viaţa subiectivă a poporului şi de aceea arta naţională, caracteristică, pe de o parte, întăreşte conştiinţa naţională, pe de alta, îi lărgeşte orizontul ei... Arta, grămădind într-un punct trăsuri caracteristice, care se aflau risipite, aduce în locul unor simţiri vagi, de o corelaţiune îndoielnică, tablouri întregi şi unitare din viaţa poporului, astfel în-cît viaţa individului ce le concepe se cristalizează şi ia trăsuri singulare ce le avea asupra naţiunii sale, într-o singură şi mare intuiţie organică. Arta, avînd facultatea de a fi mai perceptibilă, pentru că e plăcută, pătrunde mai lesne în masa claselor şi produce astfel o conştiinţă publică, care pe nesimţite se preface într-o solidaritate etică...“ (p. V). In această definiţie intră de ex. d. Brătescu-Voineşti, e simţirea românească, e viaţa românească. Spus-a Emi-nescu undeva acolo că arta însamnă cîntarea naţională, subiectul naţional ? N-a spus acest lucru. A spus că în artă se cristalizează sufletul unui popor, a spus un lucru foarte cunoscut astăzi. Avem deci chiar mărturia lui Eminescu că arta naţională nu însamnă acest lucru. Azi nimeni nu mai spune că arta trebuie să fie naţională prin subiectul său. Exemplul pe care l-am dat cu Racine e foarte concludent, cred. Prin urmare, Eminescu trebuia să fie scos la iveală, trebuia să fie glorificat, însă trebuia să fie complectat, să se dovedească că Eminescu nu-i aci, — Eminescu cu cultura universală — ci e Eminescu naţionalist, care a făcut teorii naţionaliste şi a fost naţionalist şi în arta sa. Vedeţi: nu naţional, ci naţionalist. Şi cum aceşti domni erau funcţionari la Academie le-a fost foarte uşor să studieze manuscrisele lui Eminescu şi acolo au găsit în adevăr artă mai naţionalistă. Vedeţi ce spune în prefaţă d. Chendi: la început Eminescu era mai naţional. A căutat, prin urmare, primele manuscrise ale lui Eminescu, unde să se găsească un Eminescu mai naţionalist. Şi l-a găsit. Şi a mai găsit încă altceva : pe Eminescu ardelenist. S-a găsit că Eminescu în adolescenţa sa a cutreierat Ardealul, Banatul, pe la Viena, cunoştea bine graiul ardelean, a publicat articole de adolescenţă prin ziare din Ardeal. r 110 Ce urma de aici ? Urma să se tipărească acele opere de adolescenţă ale lui Eminescu, ca să se întruchipeze un Eminescu mai util pentru moment, un Eminescu mai naţionalist şi un Eminescu şi ardelenist. Am spus că naţionalismul, ţărănismul, ardelenismul sînt cam la fel. întotdeauna se cam întîlnesc aceste lucruri. Prin urmare, s-a găsit un Eminescu ardelenist şi naţionalist. Au urmat tot felul de postume : Geniu pustiu'\ Literatura populară, Poezii postump ale lui Eminescu. întâia ediţie din Poezii postume a fost timidă. S-a văzut că merge lucrul, s-a mai luat un vraf de la Academie. Acum sîntem ameninţaţi cu un volum ca Evanghelia de la Mănăstirea Neamţ, tot ce a scris Eminescu, toate reţetele, toate conturile. Opera e utilă, mai cu samă pentru mine... Eu protestez în mod foarte altruist. Pentru mine e foarte utilă. în loc să iau trenul la Bucureşti, am tot Eminescu. Şi acum — vorbim serios. Poate chiar să nu avem nimic contra, fiindcă e un volum pentru oamenii studioşi, unde sînt transcrise manuscrisele ca atare. Dar cînd Geniu pustiu, tipărit frumos, îl găsim la „autorii clasici"... ! Dar vom vorbi de aceasta... Cauza e naţionalismul epocei de la 1900 încoace şi ardelenismul. Şi poate ar mai fi o chestie mult mai măruntă, chestia de editură. Editura Minerva, într-un avînt, a avut să tipărească autorii clasici. Dar cum erau mai puţini, s-a făcut un compromis. Şi cum Eminescu avea un singur volum, era o nenorocire. Şi să vedeţi o mărturisire. în prefaţa d-lui Scurtu de la Geniu pustiu ni se face această mărturisire : „Cînd s-a tipărit ediţia întîia a romanului, nu avusesem timpul să-l studiez mai de aproape, căci editorul ţinea să-l pună la îndemîna publicului cît mai curînd şi eu îl cedasem definitiv".* ** Prin urmare, a ieşit un Geniu pustiu în prima ediţie, cu lipsuri, din cauză că editorul „ţinea să-l pună la îndemîna publicului", şi dacă d. Filip, editorul, „ţinea", a trebuit să iasă un Eminescu ridicol. Nouă, mai bătrîni, cu toate că îl cunoşteam foarte bine, îl ştiam pe de rost * Ediţia Ion Scurtu, Minerva, 1904. Vezi articolul lui G. Ibră-ileanu în Viaţa românească, 1922, nr. 5 (Opere, a, p. 72-77). ** Geniu pustiu, ediţia a Il-a, Minerva, 1907 ; ediţia a treia, Minerva, 1909 ; ediţia a patra, Minerva, 1918. 111 pe Eminescu, ne-a fost dat să cetim acel Geniu pustiu, o operă pe care ar fi putut-o scrie, în afară de scînteieri geniale, chiar şi d. Scurtu. Dar şi acest Geniu pustiu e şi el interesant pentru studii şi, dacă n-ar fi tipărit ca operă clasică, ar fi foarte folositor pentru acei care studiază, dar pentru marele public nu, nici nu e un roman. A fost deci chestia şi de editură. Apoi mai sînt şi alte chestii : ambiţii de ale editorului, de exemplu să descoperi romane de Eminescu e un lucru extraordinar de mare, sau să descoperi poezii de Eminescu. Dacă ar fi descoperit romane şi poezii adevărate, literatura românească s-ar îmbogăţi încă cu atîta literatură cît are pănă acum, fiindcă douăzeci de poezii descoperite fac cît Alecsandri, Bolintineanu etc. la un loc. Dar dacă nu poţi descoperi lucruri mari, te mulţumeşti cu orice, numai ca să-ţi legi numele, fiindcă, orice ar fi, numele d-lui Scurtu a rămas legat de Eminescu ca o coadă de zmeu. Se suie zmeul, se suie şi coada. Şi, luîndu-şi rolul să fie administratorul literar al lui Eminescu, şi-a făcut un nume. D. Scurtu are merite mari, dar nu i se poate ierta că a publicat Geniu pustiu, veţi vedea îndată. Ce e cu acest Geniu pustiu, ca să începem cu dînsul ? Vedeţi cît e de greu să ştim pe Eminescu, fiindcă trebuie să dăm la o parte ce nu e Eminescu. Geniu pustiu, „roman inedit“. Mai întăi nu-i un roman, şi ne spune d. Scurtu. D-lui arată că, pe la 1871, Eminescu spune într-o scrisoare că pregăteşte un roman Naturi catilinare.* D. Scurtu a găsit acest Geniu pustiu şi spune că trebuie să fie un fragment, anume partea literară, fiindcă acel roman trebuia să fie de idei. Vasă-zică un fragment dintr-un roman, vasăzică nu un roman. Inedit, ce însamnă ? Netipărit, — dar inedit în-samnă că e o operă. Nu orice lucru se cheamă că e inedit. Toate hîrtiile din saltarul unui scriitor însamnă că sînt inedite ? Numai operele sînt inedite. Dar rezumatele * „Romanul meu am început a-1 scrie — informează Eminescu pe Iacob Negruzzi la 16 mai 1871 — parte după impre-siuni nemijlocite din anul 1868, pe cînd eram în Bucureşti, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania/* Titlul iniţial, Naturi catilinare, a fost părăsit. Poetul înţelegea, prin astfel de naturi, firi revoltate împotriva relelor sociale, dar fără perspectivă. 112 pe care le faceţi dumneavoastră din cursurile pe care le învăţaţi la examene, sînt inedite ? Inedite sînt poeziile dumneavoastră, pe care nu le-aţi publicat. Eminescu n-a avut nici un gînd să publice acest „re-man“. A avut gîndul să facă roman, şi acesta e fragmentul. Lasă că nu-i roman nici ca întindere. Dacă scoţi cu litere mari şi cu spaţii, poţi să ajungi la 170 de pagini; dar chiar pentru o ţară ca a noastră încă e mic. Ce fel de roman de 170 de pagini, scris mare ? Dar aceasta e o şicană. Nu-i un roman, ci un fragment, şi nu-i inedit. De ce l-a tipărit d. Scurtu ? Poate a vrut să-l tipărească Eminescu şi n-a avut timp ? Sînt asemenea volume, ca acela al lui Sully Prudhomme* **, scos după moarte, sau ca postumele lui Vigny, care sînt cele mai frumoase. Cînd a fost scris ? Eminescu s-a îmbolnăvit la 1883. Acest Geniu pustiu dovedeşte d. Scurtu că e scris la 1869 şi, în adevăr, cred că e aşa, fiindcă în acest Geniu pustiu găsim o strofă din Venere şi Madona *, care a fost publicată, în 1870, în Convorbiri literare. Deci romanul trebuie să fie scris înainte de 1870. E înainte de 1872, fiindcă o parte, cea mai bună, e pusă în Sărmanul Dionis, publicat, în 1872, în Convorbiri literare. E scris cînd Eminescu avea 19 ani. Nu e nici un romancier care să fi scris un roman la 19 ani. Se pot scrie poezii lirice foarte frumoase. Cine l-a scris la 19 ani, nu l-a mai publicat. Zola a renunţat la Misterele Marsiliei. Dar Eminescu se vede că a renunţat la dînsul, fiindcă a trăit 14 ani în stare conştientă şi n-a publicat acest roman. Dar, mai mult, l-a inutilizat pentru totdeauna, a scos ce e mai frumos şi a pus în altă parte. Va să zică în timp de 14 ani Eminescu nici nu s-a mai gîndit nici la Naturi catilinare, nici la Geniu pustiu, nici la nimic. Aceste fapte sînt în prefaţa d-lui Scurtu. Ca să dovedească că e un fragment din Naturi catilinare şi fiindcă scrisoarea d-lui Iacob Negruzzi e din 1871, d-sa face toate aceste cercetări. Să nu credeţi că face pentru a dovedi sagacitatea sa, că a găsit un fragment din Naturi catilinare. D-sa trebuie să dovedească că Geniu pus- * Vezi G. Ibrăileanu, Sully-Prudhomme, în Viaţa românească, 1907, nr. 9 (Opere, 2, p. 387-403). ** Eroare. în Geniu pustiu apare poezia înger de pază. Ceia. 5511 coala 8 113 tiu e scris la 1871 şi de aceea arată că la 1872, în Săr-manul Dionis, sînt bucăţi din Geniu pustiu, ba încă găsim şi partea din Venere şi Madonă*, din 1870. In chipul acesta, d-sa poate să ajungă pănă la data de 1869 — toate aceste pentru a dovedi că Geniu pustiu a fost scris foarte demult. Şi bietul d. Scurtu n-a simţit că toată această dovadă s-a întors contra d-lui, că Eminescu l-a scris în adolescenţă şi nu s-a mai ocupat de dînsul, căci dacă ne-ar fi spus că a fost scris în 1882, se putea întîmpla ca Eminescu să fi avut gîndul să-l publice. Eminescu nu l-a publicat, l-a ascuns, ca un lucru care nu-i făcea onoare. Chiar acest fragment, aşa cum e el, Emniescu l-a scris şi l-a lăsat aşa în pace ? Am putea crede că lui Eminescu chiar în 1870 îi plăcea acest lucru. Şi vedeţi ce note are d. Scurtu. La pg. 2 : „De aici încolo, pasajul întreg e şters ulterior, cu creion roşu, dar numai cu linii foarte uşoare. Pare că Eminescu voia să revină asupra lui. Fiindcă rîndurile acestea sînt preţioase pentru vădirea caracterului romantic al operei, le reproduc întocmai." Vasăzică, părţi şterse de autor fie cu gîndul de a le schimba, fie cu gîndul de a le da afară, d. Scurtu le publică, pentru a dovedi caracterul romantic. Ce aţi zice dumneavoastră dacă vi s-ar publica rîndurile şterse ? Eminescu însă nu poate protesta, fiindcă a murit. Şi nici critica nu protestează, nu ştiu pentru ce... La pg. 4 : „Fraza din urmă e adaosă ulterior, în ms. cit., f. 21v., cu indicaţia locului unde aparţine. Deasupra ei e notat, cu acelaşi scris şi cu aceeaşi cerneală, celălalt pasaj, fără indicaţie unde aparţine, pe care l-am reprodus în nota a doua, la pasajul al 2-lea, de la începutul romanului." Vedeţi ce fel de roman. La pg. 6 : „Fraza e ştearsă ulterior, cu creion roşu. Am reţinut-o, fiind de oarecare interes, mai ales că şi poetul pare a fi voit s-o înlocuiască, nu s-o elimine cu totul." Şi totuşi noi cetim acest roman. Mai departe : „De aici încolo urmează o lungă şi ditirambică serie de idei revoluţionare, republicane, umanitare şi de imagini romantice, şterse ulterior de poet, fie că nu-1 mai * Poezia Venere şi Madonă figurează în acelaşi manuscris cu Geniu pustiu, nu face însă parte din roman, e necontextuală. 114 interesau ca-n tinereţea lui fragedă, fie că nu le mai găsea locul în roman. Le reproduc totuşi pentru interesul lor biografic41 (p. 14). Chiar fiindcă e prost, d-sa îl publică şi intitulează romanul „inedit14. Dacă ar fi scris „manuscris no. cutare, pentru profesorii de literatură sau ştiinţă14, ar fi mers. „Acest alineat, şi — în afară de cel învecinat — celelalte trei ce urmează sînt şterse ulterior, pentru că poetul voia probabil să le înlocuiască. Dar nefiind înlocuite cu nimic şi povestirea rămî-nînd, dealtminteri, trunchiată, le reproduc pe toate41 (p. 29). Cetitorul să vadă ce a urmat. Inchipuiţi-vă că s-ar scula Eminescu şi ar vedea că-i circulă bruioanele... Eminescu e dezvălit aici cu cea mai mare cruzime. Altă notă, pg. 37 : „Cele două alineate din urmă sînt şterse ulterior, tot cu creion roşu. Probabil că Eminescu a voit să le înlocuiască, părîndu-i-se şi lui prea neclare. Eu le reproduc, spre a nu trunchia povestirea.11 Pg. 81 : „întreg pasajul, de la fraza «De ne punea alături de ei etc.» este însemnat ulterior, cu creionul, de către Eminescu, care a pus observaţia explicativă «prea lung», ceea ce-i drept, cînd ne gîndim că acest fragment de articol politic •— interesant dealtminteri — nu-şi prea avea locul în roman.11 Vasăzică, un articol politic, pe care Eminescu îl socotea prea lung. Pg. 131 : „Sfîrşitul întreg e neclar din pricina cuvîntului indescifrabil şi lipsei subiectului din ultima frază.14 Cu toate acestea, îl pune. Şi tot aici : „In text urmează : «cu bolta ei puter[n]ieă», cuvinte pe care le-am eliminat, fiind de prisos şi întunecînd fraza." Şi, în sfîrşit, pg. 155 : „In text este un adaos inexplicabil, care nu se vede unde ar aparţine (ms. cit., f. 75, pasajul 5) : acolo-i scris deasupra : «Un fluier uşor ca din frunză».41 E un text care nu ştie unde aparţine, d. Scurtu nu descopere unde trebuie să-l pună. Dar, mai mult, d. Scurtu ne spune în prefaţa d-sale : 115 „Conceptul (sau conceptele) dintâi ale romanului nu s-au păstrat printre hîrtiile poetului. în manuscrisele lui de la Academie am găsit abia cîteva file, care fac parte evident din planurile anterioare ale romanului, ş.a., ms. 2255, ff. 178—180 şi ff. 199—203, apoi ms. 2257, f. 167 şi f. 178. Filele 178—180 din ms. 2255*, umplute pe amîn-două paginile c-un scris foarte asemănător celui din textul lui Geniu pustiu, sînt un fragment fără vreo legătură directă cu romanul, dar amintind părţi din el (ca înmor-mîntarea, care-i însă altminteri aici, apoi dragostea ul-trasentimentală pentru Poesis), pe lîngă lucruri care lipsesc (de pildă scena fantastic fioroasă din viaţa de închisoare a iubitului Poesisei)...“ (p. XVIII). Cu alte cuvinte, d. Scurtu a descoperit şi alte manuscrise, care au raport oarecare cu Geniu pustiu, dar un raport mai depărtat, ceea ce însamnă că nici Geniu pustiu nu-i complect, cu toate că el însuşi e un fragment. Eminescu a mai avut şi alte evenimente de introdus în Geniu pustiu şi lipsesc. Şi din cîte s-au găsit sînt părţi pe care Eminescu le-a dat afară. Vedeţi pănă acum ce e acest roman : e un fragment dintr-un roman care n-a fost scris, — e un fragment din care lipsesc bucăţi, pe care Eminescu le-a scris pe hîrtie, sînt părţi la care Eminescu renunţă şi totuşi sînt puse, şi e şi o operă literară la care Eminescu a renunţat în timp de 14 ani. Dar mai sînt şi alte dovezi pentru a vedea că Eminescu a renunţat. Dovada cea mai puternică că Eminescu ar fi renunţat la acest manuscris — nu zic la acest roman, nu-i pot da acest nume — e că l-a despoiat de ce avea mai bun. D. Scurtu citează cîteva asemănări între Geniu pustiu şi Sărmanul Dionis. D-sa le citează pentru a arăta data Geniului pustiu, nebănuind că, dacă Eminescu a scos pasagii din Geniu pustiu, nu-1 mai putea publica. Deşi nu ştiu pe de rost nici Geniu pustiu, nici Sărmanul Dionis, veţi vedea că nu putea să mai fie publicat. Cetiţi Geniu pustiu (1908), pg. 3 şi Proza literară (Miner-va),** pg. 31. Veţi vedea că la pg. 3 din Geniu pustiu, pg. 4 .şi pg. 5, sînt părţi identice, de la pg. 31 jos, 32, 33, 35 din Sărmanul Dionis, şi anume tipurile şi zugrăvirea ca- * Romanul se află în manuscrisul miscelaneu 2255, 21r-84r, cu completări pe foile 21v, 65v, 66v, 84v, 85v. ** Ediţie îngrijită de Ion Scurtu, 1908. 11« fenelei. Vă aduceţi aminte că în Sărmanul Dionis se zugrăveşte o cafenea pe vreme de ploaie. Sînt zugrăviţi în aceleaşi cuvinte şi în Geniu pustiu şi în Sărmanul Dionis — şi tipul lui Nour şi tipul lui Dionis, tot cu aceleaşi cuvinte. Voi da un exemplu şi vom continua lecţia următoare. Geniu pustiu: „Era o noapte tristă. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureştilor, ce se trăgeau strimte şi noroioase prin noianul de case mici şi rău zidite, din cari constă partea cea mai mare a aşa-numitei capitale a României. Tropăiai prin bălţile de noroi, ce te împroş-cau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezarea de a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cîrciumi şi prăvălii pătrundea prin ferestrele mari şi nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie, ce inundase sticlele. Din cînd în cînd treceai pe lingă o fereastră cu perdelele roşii, unde în semiîntuneric se zărea cîte o femeie. Pe ici, pe colea vedeai pe cîte-un romanţios ce trecea fluierînd, sau cîte un om beat care — îndată ce chiuia răguşit lîngă ferestrele prostituţiu-nei, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-şi arăta faţa sa unsă din gros şi sînul său veşted şi gol — poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinţi murdare în piepturi stîrpite şi pustiite de corupţiune şi beţie. Beţivul intra, semiîntunericul devenea întuneric şi amurgul gîndirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb, cînd gîndeam că şi acela se numeşte om, şi aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumei e aşa, şi dintr-al patrulea — Dumnezeul[e], ce puţine-s caracterele acelea, care merită a se numi omeneşti. Prin uşa unei cîrciumi deschise auzii ţirlîiturile unor coarde falşe, pe care le schingiuia, sub arcuşul său cel aspru şi cu degetele-i uscate, un biet copil de ţigan, şi-n preajma lui sărea de rumpea pămîntul o muiere-n doi peri şi un ţigan rupt şi lung, cu picioarele goale băgate în nişte papuci largi şi umpluţi cu paie. O veselie grotescă, urîtă, se desemna pe feţele amîndurora. Alături era o cafenea. Ploaia şi frigul ce mă pătrunsese mă siliră să intru-n ea. Mirosul tutunului, eternul trictrac a jucătorilor de domino făcea un efect deosebit asupra simţurilor mele ameţite de ploaie şi de frig. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori 117 în limba sa metalică, spre-a da lumei, ce nu-1 asculta, sama că se scursese şi a 12-a oră a miezului nopţii. P-ici, pe colea, pe lingă mese se zăreau cîte-o grupă de jucători de cărţi cu părul în dezordine, ţinînd cărţile în-tr-o mină ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, tăcuţi, cu ochii ficşi, mişcîndu-şi şi muşcîndu-şi buzele, făr-a zice o vorbă şi trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua sau berea ce le sta dinainte ...semn de triumf !“ Sărmanul Dionis (Aceste bucăţi încrustate într-o bucată mai mare) : „Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strimte şi noroioase ce trec prin noianul de case mici şi rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, şi prin bălţile de noroi, ce împroşcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau nişte ciubote mari cărora nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atît mai vîrtos că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conţinut îndată ce timpul devenea problematic... Re prin crîşme şi prăvălii pătrundea..." 118 Prelegerea XI 13 decembrie 1912 Urmăm mai departe cu analiza operelor postume ale lui Eminescu. Am văzut că în Geniu pustiu găsim acelaşi pasaj, cu aceleaşi fraze şi cuvinte, cu mici deosebiri. Mai departe. In Geniu pustiu, pg. 7, ni se zugrăveşte tipul lui Toma Nour : „Asupra feţei sale palide, musculoase, expresive, se ridică o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filosof. Iar asupra frunţii se zburlea cu o genialitate sălbatică părul său negru-strălucit ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, căprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strîns lipite, vinete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un Satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii : zbîrcit, hidos, urîcios, ci un Satan frumos, de o frumuseţe strălucită, un Satan mîndru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul şi iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sîntă, şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visele cele mai dragi, pentru ca, în urmă, căzut pe pămînt, să nu-i rămînă decît de-cepţiunea şi tristeţa, gravată în jurul buzelor, că nu mai e în ceri.w în Sărmanul Dionis, tipul lui Dionis, p. 32 : „Faţa era de acea dulceaţă vînătă-albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un 119 zîmbet fin, şi cu toate astea atît de inocent, trecu peste faţa lui la spectacolul ce-1 privea. “ Pg. 33 : „Părul numai, cam prea lung, curgea în viţe pînă pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatică a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băieta-nului. îşi puse în cui paltonul ud şi, la aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă cîteodată atît de bine băieţilor, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu faţa de copil.“ Odaia lui Toma din Geniu pustiu, pg. 20 : „Locuia într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. în colţurile tavanului păianjenii îşi exersau pacifica şi tăcuta lor industrie, într-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vro cîteva sute de cărţi, visînd fiecare din ele ceea ce coprindea, în alt colţ al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapumă roşie şi-nain-tea patului o masă murdară, cu suprafaţa ilustrată de litere mari latine şi gotice ieşite de sub bricegelul vreunui ştrengar de copil. Pe masă, hîrtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra genial fără înţeles şi fără scop.w Odaia lui Dionis, S.D., pg. 36 : „El intră într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. Pâre ţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau subt presiunea zidurilor vechi si gratiile erau rupte, numai rădăcinile lor ruginite se iveau în lemnul putred. în colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorîte, painjenii îşi exercitau tăcuta şi paşnica lor industrie ; într-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vreo cîteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină ; în alt colţ, un pat, adică cîteva scînduri pe doi căpriori, acoperite c-un mindir de paie şi c-o plapomă roşie. înaintea patului — o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice ; pe ea, hîrtii, versuri, ziare rupte, broşuri efemere, din cîte se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgînească.44 Un bust, Geniu pustiu, pg. 20 : „Dar asupra cărţilor culcate în colţ era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui co- 120 pil ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roz, cu faţa albă ca marmura şi cu nişte ochi albaştri mari, sub mari sprîncene şi lungi gene negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit atît de senin, încît păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului ce privea în ei. Era o adevărată operă de artă. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat băr-băteşte, însă mînile cele fine, dulci, mici, albe, trăsăturile feţei de-o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de-o adâncime nespusă, fruntea arcată şi mai mică, părul undoind cam prea lung, te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite.“ Sărmanul Dionis, pg. 37 : , „...Pînzele de painjin străluceau vioi în lună şi, deasupra cărţilor dorminde în colţ, se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală al unui copil ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă, ca tăiată-n marmură, şi cu nişte ochi albaştri mari supt mari sprineene şi gene lungi negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit atît de limpede şi senin, încît păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbă-teşte, însă mînile cele dulci, mici, albe, trăsăturile feţei de o paloare delicată, umedă, strălucită, moale ; ochii de o adîncime nespusă : fruntea uscată şi femeieşte-mică, părul undoind — cam prea lung —, te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite.44 Ochii lui Ioan şi ochii tatălui lui Dionis. Geniu pustiu, pg. 21 : „— Aceşti ochi ?... O ! dacă-ai fi văzut tu aceşti ochi vreodată-n viaţa ta, ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vînătă a dimineţei, în fiece undă albastră a mărei, în fine, în fiece geană azurie ivită pin nori. Cît era de frumos acest copil şi ce tînăr a murit... Frumoşi a-nmăr-murit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămînea pin nouri pe bolta cea brună a nopţii două... numai două stele vinete.44 Sărmanul Dionis, pg. 38 : „— Aceşti ochi ?... O ! dacă i-ai fi văzut tu aceşti ochi vreodată-n viaţa ta, ţi e-ar fi părut că-i revezi în 121 fiecare vînătă stea a dimineţei, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. Cît era de frumos acest copil şi ce tînăr a murit! Frumoşi au înmărmurit ochii lui în negurile gîndirii mele, precum ar rămîne prin nouri, pe bolta întunecoasă, două — numai două stele vinete...44 i\cest lucru îl observăm şi în poezie. în fiecare poezie a lui Eminescu sînt adunate versuri, imagini din poeziile aşa-zise postume. Geniu pustiu, pg. 24 : „în faţa locuinţei lui Toma era un mîndru palat a unuia din ...aşa[-zişii] aristocraţi ai noştri... Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus auzii, prin aerul nopţii, tremurînd notele dulci a unui piano şi un tînăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, profumată, fantastică. îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sunt intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta — d-asupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei vergine murinde. E miază-noapte... Pustiul tace... aerul e mort şi numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul ceriului un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cîntă o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare : Rugăciunea unei vergine. întredeschisei ochii şi văzui prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorînd cu degetele ei subţiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor şi acompaniind ţipetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glas[ul] ei dulce, moale şi încet. Păre că geniul divinului brit Shakespaare expirase asupra pământului un nou înger lunatec — o nouă Ofelia. Am închis iar ochii, astfel încît, recăzut...44 Sărmanul Dionis, pg. 45 : „în faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă albă şi frumoasă. Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopţii tremurînd notele dulci ale unui clavir şi un tînăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, parecă parfumată, fantastică. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e 122 mort şi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint; în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cînta o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare : rugăciunea unei vergine. întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorînd cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci, clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare respirase asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. închise iar ochii...“ Acum, închipuiţi-vă c-ar fi tipărit Eminescu acest roman. Ar fi un scriitor care s-ar face ridicol în 24 de ceasuri, fiindcă un scriitor are ambiţia să nu repete o imagine, o comparaţie. Iubirea de trecut. Geniu pustiu, pg. 33 : „Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia cînd domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrîni — poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mărei în curtea Domniei...“ Sărmanul Dionis, pg. 47 : „El nu se mai îndoia... de o mînă nevăzută el era tras în trecut. Vedea răsărind domni în haine de aur şi samur — îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrîni, poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mării în curtea domniei...“ Dar pe lingă aceste pasagii, care sînt identice, sînt pasagii în care ideile sînt la fel. Sînt însă în Geniu pustiu: un amurg foarte romantic, unde e vorba de două fete, şi cîteva pasagii foarte frumoase, unde se zugrăvesc cîteva scene din Ardeal — bineînţeles că nu sînt definitive, nu le-ar fi publicat Eminescu aşa —, care s-ar fi putut scoate, indicînd bine că e manuscris, că nu-i corectat — ca să vedem oarecare lucruri pe care nu le găsim în Eminescu în altă parte. Prin urmare, Eminescu a inutilizat aceste fragmente. Le-a inutilizat, a scos dintr-însele tot ce era mai frumos, mai bun, cum ar lua cineva toate dantelele dintr-o pîn-ză şi ar rămînea simpla pînză. Facem un lux de probe. 123 Deoarece n-a publicat-o Eminescu, aceasta e dovada că nu voia s-o publice. Dar mai sînt şi alte probe. Eminescu nici nu s-a mai ocupat de acest manuscris şi aceasta o putem dovedi cu limba. Eminescu n-a mai corectat limba acestui manuscris. în el găsim limba lui Eminescu aşa cum o cunoaştem între 1869—1872. Sînt ardelenisme pe care Eminescu nu le-a mai întrebuinţat. Să dăm cîteva exemple : „însă într-o zi pro-rupse" („izbucni"). Eminescu nu uita niciodată nici un manuscris al său. Peste 13 ani întrebuinţează o imagine frumoasă, pe care a pus-o într-o poezie fără valoare, din 1870, de exemplu. Nu uită nimic niciodată. Prin urmare s-ar fi ocupat de acest manuscris, dac-ar fi voit să-l publice. Ar fi schimbat' cuvinte ca acestea, şi am ales cîteva, şi numai ardelenisme, şi nu cuvinte neestetice, ci ardelenisme, pe care nu le-a mai întrebuinţat niciodată : „aparinţă" (a-pariţie), iarăşi nu-i cuvînt eminescian, „inonamţa“, „secele feţe", „apt" (potrivit), „roc", „lemnuş" (chibrit), „castre", „fele de vin“ (jumătate de litru). încă o dovadă că Eminescu a lăsat manuscrisul mort pentru totdeauna. Prin urmare, ce-am văzut pănă acuma ? Că pe socoteala lui Eminescu s-a pus Geniu pustiu „roman inedit", în realitate e un fragment dintr-un roman, însă nici acel fragment nu-i întreg, fiindcă la Academie sînt pagini pe care d. Scurtu nu ştie unde să le plaseze. Eminescu a scris multe bucăţi cu creionul, care însă figurează aici. Apoi sînt multe bucăţi, din cele mai frumoase, puse în Sărmanul Dionis. Sînt tot atîtea dovezi că Eminescu a inutilizat acest manuscris. E un manuscris „rupt", şi faptul de a-1 fi luat şi de a-1 fi publicat e faptul de a lua bucăţi rupte, a le potrivi şi a le tipări. Acest manuscris e foarte important pentru ideile lui Eminescu de atunci, să vedem dacă a fost precoce, pentru spiritul său de autocritică, pentru conştiinţa artistică, lucra, mai punea o imagine într-o poezie, nu-i plăcea poezia, dar utiliza imaginea mai tîrziu. Dar, pe lîngă aceste ruşini pe care le-a păţit Eminescu — căci sînt ruşini —, a mai păţit şi altceva. D. Scurtu spune că Eminescu nu ştia punctuaţia, şi avem manuscrisul punctuat de d. Scurtu. Dar d-sa a corectat şi limba şi sintaxa. Iată Eminescu corectat ca orice elev prost, fiindcă Eminescu pe-atunci nu ştia sintaxa. Dar 124 Eminescu nu l-a publicat. Mai tîrziu, Eminescu ştia aceasta ; dar atunci ar fi făcut toate îndreptările, nu numai pentru punctuaţie şi sintaxă. Ex. : „pe teatru" (la teatru), „nu-mi pot da cont". Dar să vedeţi o legătură foarte frumoasă : „Cînd dintr-o. uşă văzui intrînd cu luminări de ceară albă-n mină chipuri palide, cu văl lung, alb, ce acoperea şi capul, astfel de palide încît faţa se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinşi ca de sticlă se mişcau în orbitele lor. Ele* se mişcau încet, încet pîn în mijlocul bisericei... Eu mă ascunsei după o coloană de aur, cu groază. Printre ele văzui o umbră..." Cine sînt ele ? D. Scurtu spune că în text este, greşit, „ei" ; atracţie de la „ochii". „Faţa lui, ca alabastru săpat cu dalta, în lungi gravuri de durere, era senină, dulce". D. Scurtu spune : „în text : «erau senine, dulci», — atracţiune de la «gravuri», de-aici pluralul greşit." „Ori că el le-a găsit de bine a le rumpe, ori că vrun străin, căruia i le dăduse el să le cetească, a avut indiscre-ţiunea de-a le găsi într-atîta de interesante, încît să le rumpă spre păstrare". D. Scurtu spune : „în text : «mînă străină», ceea ce am eliminat pentru logica frazei". Dar e ceva mai mult. Ce face d. Scurtu ? îi schimbă limba : „Forme dialectale şi gramaticale particulare, în manuscrisul romanului : «pin» în loc de prin; «amîndorora» în loc de amîndurora; «resbele» în loc de rebele; «tiranisă» în loc de tiranizează; «studiu»în loc de studiez; «sînţi» în loc de sfinţi; «reflect» în loc de reflex; «consolă» în loc de consolează; «paraliză» în loc de paralizează ; «zugrăfi» în loc de zugrăvi; «coloră» în loc de colorează; «grilele» în loc de grilajul. De multe ori aflăm pluralul dialectal; popoară, cară, paiă etc. pentru popoare, care, paie, apoi forme dialectale, precum chiama pentru chema, chiamaţi pentru che- * în text : Ei. 125 maţi, profumată în loc de parfumată, căria pentru căreia, aciea în loc de aceea, alăture pentru alăturea, gure pentru guri. Formele dialectale mai obicinuite şi nesupărătoare le-am păstrat în textul romanului.44 Vasăzică mai avem şi limba lui Eminescu schimbată. Am spus c-ar avea o valoare Geniu pustiu, pentru cei care găsesc elemente pentru studiu, cum am zis adini-oarea ; dar un interes şi mai mare ar fi cel lingvistic, — şi limba e corectată, şi nu cît spune autorul, fiindcă în Muntenia se corectează inconştient. (Creangă e tipărit în Bucureşti şi cu toată dorinţa editorilor să-l respecte, găsim lucruri ca ăsta, ăla...). Prin urmare, Geniu pustiu n-are nici valoare documentară, toată, fiindcă-i lipseşte tocmai limba în care a fost scris. Noi am vrea să ştim evoluţia limbii literare a lui Eminescu, după cum vom face şi evoluţia ideilor. Nu ne vom putea folosi de text. Atunci de ce l-a publicat, fiindcă d. Scurtu ştie toate acestea, — doar d-sa spune în note că limba e greşită ? D-sa în prefaţă spune mai mult : „Fără îndoială, romanul are şi defecte — multe chiar, în fond şi-n formă44. Dar acesta nu e un roman şi nu se poate vorbi de defectele romanului lui Eminescu. „...Pe lîngă cele relevate, ar fi de remarcat în prima linie insuficienţa observaţiei psihologice, care-i supărătoare, apoi exagerarea evenimentelor şi a sentimentelor, repetirile jignitoare, neclaritatea unor tablouri şi încărcarea frazelor cu prea multe frumuseţi căutate, artificiale.44 Atunci de ce l-a publicat ? încă o dată, ca manuscris pentru cercetători, da. Dar cel dintâi lucru trebuie să fie respectarea limbii. Dacă n-a respectat limba, dacă a corijat ca să fie mai frumos, dacă a lăsat părţi şterse de Eminescu, dacă îl publică ca volum clasic şi dacă îi găseşte atîtea defecte, de ce îi publică ? Iată de ce : „Cu toate acestea, romanul rămîne o lucrare cu valoarea ei literară preţioasă.44 De unde „preţioasă44 ? „Prin faptele istorice din care se inspiră, prin tendinţele lui naţionale sănătoase...44 Şi aceşti domni sînt din acei care spun că arta e pură... „...Prin adîncimea emoţiilor şi prin avîntul stilului, — el este una din puţinele noastre cărţi de literatură aleasă potrivite a contribui la o bună educaţie românească a generaţiilor tinere.44 126 Iată o carte de pedagogie, vrasăzică. Acum să observăm ceva. Pusesem întrebarea : de ce au publicat aceşti scriitori din Ardeal acest roman, aceste poezii „postume44 şi spuneam că au făcut aceasta ca să găsească un Eminescu mai naţionalist, fiindcă de la 1900 începe o epocă mai naţionalistă, cînd se va selecta ceea ce convine epocii — şi de aceea sînt tipărite — acest roman şi aceste poezii „postume.44 Şi chiar ne spune d. Scurtu aceasta. Vasăzică e clar că aceşti scriitori din Ardeal caută un Eminescu naţionalist, pentru a răspîndi sentimentele naţionaliste. Gr. Alexandrescu, care n-a fost aşa de preţuit la vremea lui, a fost preţuit după 1880, în vremea pesimismului, a autoanalizei. Tot aşa şi cu Eminescu mai pe urmă, numai cu deosebire că la Alexandrescu era opera adevărată a lui, Alexandrescu era adevărat, pe cînd Eminescu după 1900 nu-i adevăratul Eminescu, ci brulioanele lui Eminescu, e coşul lui Eminescu de la birou, răsturnat şi tipărit de-a valma. Dar am să mai fac o citaţie din prefaţă. D. Scurtu vorbeşte de o poezie : „Versurile fac parte dintr-o poezie foarte juvenilă a poetului, pe care nici el n-a crezut-o vrednică de publicat ; ea poartă titlul cam ciudat de Locul aripelor şi face parte dintr-un ciclu întreg de poezii ale unei vîrste fragede...44* Poezii juvenile aşa de proaste îneît Eminescu nu le-a găsit vrednice de publicat. S-au găsit însă alţii să publice — şi cu aceasta trecem la altă chestiune. Este un volum de 288 de pagini, intitulat Poezii postume, şi aşa cum e tipărit e de două trei ori mai mare decît ediţia Maiorescu. Cum am spus altădată, aceste postume au fost tipărite cu oarecare timiditate. La început, în 1902, au fost tipărite puţine. Mai tîrziu, în 1908, s-au publicat foarte multe, mai tot ce s-a găsit în manuscrisele lui Eminescu. Nu ştiu cum a fost primită ediţia din 1902, nu ţin minte — ştiu numai că d. Vla-huţă a primit foarte bine ediţia întâia, din 1902. Mie însă niciodată nu mi-a plăcut acest lucru. Eram încă profesor la liceu, cînd am protestat, bine-nţeles intr-un cerc restrîns. Veneau elevi şi citau. Generaţia noastră * Face parte din submanuscrisul Marta. Datată de Eminescu 1869. A apărut întîi în Revista idealistă, 10 oct. 1906. 127 ştia pe Eminescu pe din afară şi cu toate acestea auzeam cu mirare cum elevii citau cu entuziasm din Eminescu, fără să ştie de unde, şi atunci am văzut că pentru generaţia mai nouă Eminescu a scăzut, oricît îl admira, din moment ce e tot una de admirat şi în „postume", şi în poeziile cele adevărate. Mai tîrziu, cînd a apărut această ediţie, din 1908, am protestat într-un articol* mai mare, şi natural c-am să protestez întotdeauna. Dumneavoastră cam greu pricepeţi acest lucru, fiin-că aţi apucat pe Eminescu cu „postume", aţi cetit vreo 200 de poezii şi în mintea dumneavoastră s-a cristalizat un altfel de Eminescu, care are şi lucruri mai bune şi lucruri mai slabe. Mulţi aţi cetit Geniu pustiu. Această înaltă visătorie a lu Eminescu există desigur şi în Geniu pustiu, i-aţi simţit lumea înaltă, şi castă, şi stranie. Dv. nu l-aţi criticat prea mult, fiindcă era de Eminescu. In chipul acesta, un scriitor e micşorat, lucrul e sigur. De exemplu, cetim pe Maupassant, şi ideea noastră despre el e cutare ; dar dacă s-ar fi făcut o selecţie de 50; de bucăţi... Acelaşi lucru e şi cu Eminescu, şi noi care l-am cetit numai pe Eminescu editat de d. Maierescu — d-sa n-a tipărit manuscrisele, deşi le avea —, noi care am cetit numai acele poezii, am avut în mint-e un cu totul alt Eminescu. Şi de aceea veţi înţelege mai greu... Ce vom face ? Vom studia aceste „postume". Vom respinge totul, deşi e foarte interesant; dar ca manuscris, cum ar fi interesante scrisorile. Nici una însă nu poate intra ca poezie de Eminescu. Mai întăi, din 45 de poezii, ce e mai frumos e luat şi pus în alte locuri. De exemplu în Te duci... sînt luate versuri din cinci postume. E o strofă admirabilă : O toamnă care întîrzie Pe-un istovit şi trist izvor ; Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care *ior. Cinci încercări a făcut Eminescu pentru a ajunge la această strofă, în diferite poezii, şi din cinci poezii n-a * G. Ibrăileanu, Postumele lui Eminescu, în Viaţa românească, 1908, nr. 8 (Opere, 1, p. 207—223). 128 ale? decât strofa aceasta*. Şi vom vedea cit de mare e Eminescu, vom vedea e-a renunţat la aceste „postume", dter dată a luat din ele numai un cuvînt, o imagine bună. Şi acum ni se servesc aceste lucruri drept poezii de Eminescu,.. * Strofa are de fapt numai două variante propriu-zise, una în ins. 2261 : „O toamnă care întîrzie / Pe-un istovit şi trist izvor / De-asupra-i sboară foi pustie — / Ş-a mele visuri cad şi mor“ şi alta în ms. 2279 : „O toamnă care întîrzie / Pe-un istovit şi trist isvcr / De-asupra-i zboară foi pustie / A mele visuri cari mor...“ Tot aici variantele ia strofa : „în viaţa lumii aceştie / Ce n-are capăt şi-nceput. / în toată neagra vecinicie / O clipă-n braţe te-am ţinut4'. Şi : „Şi totuşi eu în vecinicia / Ce n-are capăt şi-nceput / în toată viaţa şi junia / O clipă-n braţe te-am ţinut1'. Cc!cî. ."310 coa1 :> 3 Prelegerea XII 14 decembrie 1912 Vom vorbi azi despre „postume4*, cum am anunţat în lecţia trecută. Trebuie să mai justific puţin pentru ce insist aşa de mult asupra acestor opere „postume44. Imaginaţi-vă dumneavoastră cum că în urma celor trei volume de opere complecte ale lui Caragiale, tipărite la Minerva, şi Schiţe nouă, ar apărea alte opere. Ce-aţi zice ? S-ar putea scoate. Se ştie că I. L. Caragiale scria piesele sale de teatru de zece, douăzeci de ori, le concepea pe de-a-ntregul din nou. Se spune că întotdeauna avea trei variante. îşi imagina deznodăminte deosebite, mersul acţiunii deosebit şi lucra o piesă în trei feluri şi apoi alegea. Sau, în 1900, Caragiale a tipărit o mulţime de schiţe în Universul. Acelea sînt Momentele. însă cînd a scos volumul, Caragiale a ales din schiţele tipărite în Universul pe acelea care îi păreau mai bune şi a renunţat pentru totdeauna la celelalte schiţe. în saltarul lui se găsesc o mulţime de variante, pe care nu le cunoaştem. Desigur, se găsesc manuscrise, în cantitate ca să mai iasă la iveală încă patru, cinci volume, o operă tot atît de întinsă ca aceea pe care o avem tipărită. Şi dumneavoastră, care sînteţi deprinşi cu acest Caragiale, aţi avea un sentiment curios faţă cu acele volume nou scoase, cu cine ştie ce intenţii, fie că s-ar găsi anumite texte, care ar putea conveni unor anumite tendinţi literare sau politice, fie pentru a se lustrui un editor, fie pentru cîştig, indiferent. Desigur c-ar fi înjosit Caragiale, am avea alt sentiment şi l-am preţui altfel. Şi atunci ar trebui să 130 se înceapă o operă de epuraţiune, de critică, pentru a înlătura ceea ce nu e Caragiale. Dar şi alţi scriitori : d. Vlahuţă. Cercetaţi sumarul Convorbirilor literare şi o sumă de gazete de pe vremea dintre 1880—1900 şi veţi vedea că a scris mai mult decît a pus în opera sa, lucruri scrise pentru diferite motive, şi care după aceea nu i-au mai plăcut şi nu le-a mai pus în opera sa definitivă. Ne putem folosi de dînsele — aceasta e altă chestie. Desigur, pentru a înţelege bine psihologia şi filozofia lui Caragiale, ne putem folosi şi de schiţele tipărite în Universul, la care a renunţat, dar aceasta pentru a studia evoluţia ideilor sau artei; dar n-am putea să-l apreciem din ele. Data trecută am analizat Geniu pustiu. Am putea noi, într-un studiu serios despre Eminescu, să tratăm pe Eminescu ca romancier şi să spunem că el, ca romancier, are cutare însuşire sau nu ? Desigur, am ajunge la concluzia că era romancier prost. Cum am putea recurge la manuscrisele la care el renunţă ? Prin urmare, pentru istoricul literar şi criticul literar nu există manuscrisele ca opere literare, ci ca material de utilizat, pentru a pricepe mai bine pe scriitor. Altă dată vom vorbi mai pe larg despre această chestie fiindcă vom vedea că chiar în volumul de poezii al lui Eminescu e ceva de discutat, fiindcă volumul său a fost publicat de altul, fiindcă se ştie că un volum, cînd e publicat de autor, mai este corijat de el. Aşa d. Vlahuţă, care şi-a corijat poeziile — şi, fiindcă a venit vorba despre autori care renunţă la opere tipărite, trebuie să spun că d. Brătescu-Voineşti a renunţat la unele schiţe, care nu i s-au părut bune. Acum să vorbim despre aceste „postume". Acest volum, în care se cuprind mai toate manuscrisele găsite la Eminescu, se alcătuieşte din mai multe feluri de poezii. Mai întâi sînt ciorne pur şi simplu ale unor poezii definitive. De exemplu, vom găsi sonetul Veneţia, aşa cum a încercat Eminescu să-l scrie la început. Ceea ce e dat aici ca sonet al Veneţiei nu-i decît un manuscris anterior. Apoi sînt o sumă de poezii, 45, pe care le-a inutili-zat, fiindcă a scos din ele tot ce era mai bun şi, inutili-zîndu-le, rezultatul acestei perfecţionări îl găsim în volumul de poezii definitive. Apoi o sumă de poezii scrise 131 înainte de 1870, din vremea adolescenţei. Acele poezii iarăşi nu le vom putea recunoaşte, fiindcă Eminescu nu le-a publicat. Cînd a început să colaboreze la Convorbiri literare, a început cu Venere şi Madonă, deşi avea şi alte poezii, nu lipsite de oarecare valoare, pe care nu le-a tipărit, fiindcă i se păreau slabe. Pe urmă, sînt poezii pe care nu le putem data exact, dar, după conţinutul lor, sînt scrise între anii 1870 şi 1880, poate şi 1883. Aceste poezii iarăşi nu le-a tipărit Eminescu, fiindcă nu i se păreau bune, şi o singură lectură ne poate convinge despre aceasta, fiindcă e o aşa de mare deosebire între aceste „postume^ şi poeziile lui bune din acelaşi timp, încît ar urma că Eminescu ar fi lipsit de orice simţ de autocritică, ba chiar că s-a aflat în momente de inconştienţă. Vom vedea că sînt poezii ocazionale, care se raportează la un fapt oarecare, şi nu ca poeziile lui cele mai bune, care sînt universale. Cu toate că Eminescu a fost un poet foarte subiectiv, la el găsim sentimente general omeneşti. Orice om va găsi în Eminescu formule admirabile ale sentimentelor sale. A utilizat sentimentele sale subiective, întîmplările vieţii sale personale pentru poezii de valoare foarte universală. Acum să luăm poeziile pe care le-a inutilizat. Vom face iarăşi citaţii, sînt cam plicticoase, însă e foarte util. în poezia Te duci: • O toamnă care întîrzie Po-un istovit şi trist izvor Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. Strofa aceasta se găseşte într-o postumă, Poveste dulce-mi era viaţa, compusă din trei strofe.* Dar punînd strofa aceasta în Te duci..., Eminescu a renunţat la a-ceastă poezie postumă de trei strofe. I s-a părut că nu-i bună ; dar a găsit cîteva versuri frumoase, pe care le-a utilizat aiurea. In E trist... găsim această idee, una din cele mai frumoase din Eminescu : în toată neagra veşnicie, O clipă numai te-am avut. * Postumă intitulată de Perpessicius Ce s-alegea de la noi a mea nebună. Cele trei strofe se află în ms. 2254. în total de opt strofe. Strofa a doua începe cu „Poveste dulce mi-era viaţa". 132 El a inutilizat-o. Eminescu nu putea să publice două poezii în care să fie aceleaşi idei, aceleaşi imagini, aceleaşi comparaţii. In altă postumă, Alte terţine*, vedem cum concepea Eminescu : dacă avea o idee care îi părea frumoasă, o încerca necontenit, pănă cînd îi găsea loc s-o plaseze definitiv şi forma cea mai frumoasă. In postuma Cine eşti** găsim idei utilizate aiurea : Ca toamna cea tîrzie e viaţa mea şi cad Iluzii ca şi frunza pe undele de vad Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg Nimic de care-n lume iubirea mea să leg, Ca pe bătrînul Cain pustiuri mă cuprind... Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind ! Să alegem o satiră, de exemplu Scrisoarea IV. E foarte însemnată. Să vedem originile ei. Eminescu a luat mai întăi din postuma Diamantul Nordului. Pe lingă că e inutilizată această bucată, cetirea ei ne aruncă o umbră de displăcere, ca şi cum ar fi imaginea unei fiinţe iubite, care-i caricaturizată. Ne pune să vedem toate încercările, toate stîngăciile lui Eminescu. A mai luat şi din postuma Răsărit de lună : Deodată luna-ncepe din ape să răsae Şi păn-la mal durează o cale de văpae, Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne, Ea, fiica cea de aur a negurii eterne... E inutilizată, fiindcă vedem cum Eminescu a înfrumuseţat, a lăsat la o parte. A mai luat şi din altă postumă Gemenii, şi din postuma Iubita vorbeşte. în Scrisoarea IV e schimbat: nu mai e trivialitatea din Iubita vorbeşte, nu se mai dau scene de mahala, ci : Fantazie, fantazie, cînd suntem numai noi singuri, Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crînguri !...*** * Ce s-alegea de doi nebuni, iubito (variantă). Aici versurile „A noastre visuri cad pe rînd şi mor / Precum în vînt rotiri de i'runze-uscate...“ ** Variantă la Apari să dai lumină. Titlul e al lui Eminescu. *** Urmează însă douăsprezece versuri care rezumă poezia Iubita vorbeşte. 133 Prin urmare, nici de această postumă nu avem nevoie. Dar e interesantă. Ce frumuseţi lapidare au ieşit din acele versuri îndoielnice ! în Din valurile vremii Eminescu a utilizat versuri şi imagini din trei postume. Din postuma De cîte ori, iubito*: Şi faţa visătoare spre umăr întorcînd în ochii fericirii-mi eu mă uitam plîngînd. în Din valurile vremii: Şi întorcîndu-mi faţa spre umărul tău sting, în ochii fericirii mă uit pierdut şi plîng. Din postuma De cîte ori, iubito** : „Din valurile vremii mă lasă să te scot!" în Din valurile vremii: „Din valurile vremii nu pot să te cuprind". Din postuma Iar faţa ta e străvezie: Iar faţa ta e străvezie Ca suprafaţa albei ceri. în Din valurile vremii: „Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri". Din aceeaşi postumă : Tu, ce femeie între flori eşti Ş-o dulce floare-ntre femei. în Din valurile vremii: „Femeie între stele şi stea între femei". De asemenea, din postuma Renunţare. în Despărţire, Eminescu a utilizat versuri şi imagini din trei postume. în Despărţire : Cînd prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ? Din postuma O, stingă-se a vieţii... Să nu zic despre mine ce omului s-a zis : Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis. * Ilarie Chendi a publicat printre postume o variantă la Din valurile vremii, combinată cu o variantă la Atît de fragedă. ** Vezi nota anterioară. 134 Apoi din postuma Vis: Acum de sus din ehor apasă Un cîntec trist pe murii reci, Ca o cerşire tînguioasă Pentru repausul de veci. în Despărţire : Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci. în Despărţire : Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spună al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi-de-vor-m-arunce în margine de drum... Din postuma Pînă nu te văzusem*: Veni-le-va preoţi Cumva de-aiure-un gînd Să-mi sufle-abia Pe faţa mea, Fericele tău nume, cînd m-or lăsa-n mormânt. Ş-apoi poate să piară Şi urma-mi pe pămînt... De asemenea, din postuma Auzi prin jrunzi uscate, în Se bate miezul nopţii sînt versuri şi imagini din două postume. în Se bate...: „Se bate miezul nopţii în clopotul de-a-ramă“. Din postuma Mureşanu (1869)** : Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă Din turnul în ruină. în Se bate...: Ci cumpăna gîndirii-mi şi azi nu se mai schimbă Căci între amîndouă stă neclintita limbă. Din postuma Gemenii: * Original (ms. 2278, 56—57) fără titlu. Intitulată astfel de Ilarie Chendi. E variantă la Auzi prin jrunzi uscate, partea a doua. ** De unde a scos-o Maiorescu pentru ediţia sa. 135 Cînd limba-i neclintită la cumpenele vremii, Toiagul meu s-atinge încet de vîrful stemei... In Scrisoarea I Eminescu a utilizat imagini şi versuri din şase postume. Scrisoarea I: De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj ; Iară altu-mparte lumea de pe scîndura tărăbii, Socotind cît aur marea poartă-n negrele corăbii. Din postuma E împărţită omenirea...: E împărţită omenirea In cei ce vor şi cei ce ştiu. în cei dentîi trăieşte firea, Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu. Cînd unii ţese haina vremei, Ceilalţi a vremii coji adun : Viaţă unii dau problemei, Ceilalţi gîndirei o supun. Din Răsărit de lună*: Mijeşte orizontul cu stele depărtate : Spre el îşi mînă marea a ei singurătate. In Scrisoarea I: „Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate !“ Dar din acest Răsărit de lună Eminescu a pus şi în Scrisoarea IV. Ştiţi frumoasa explicaţie a originilor lumii : Dar deodat-un punct se mişcă... cel întîi şi singur. Iată-1 Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl. Punclu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpînul fără margini peste marginile lumii... De-atunci negura eternă se desface în fâşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase, izvorînd din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Din postuma Moarte**: * Ms. 2279, 20v. — 24 intitulat astfel de Eminescu, desprins din Sarmis. ** Ms. 2290, 47—49 fără titlu, prim concept al Scrisorii 1. 136 O greşală universul a comis. Din nemişcarea Cea eternă în trecutu-i viermui un punct — clin care îşi scrinti tot infinitul paraliticul lui somn, Şi-espiarea lungă, cruntă, a pornirii lui rebele E viaţa. Spre-echilibrul liniştitei întocmele Eealeargă tot ce este cu dor lung, nestins, insomn. în Scrisoarea I: Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru muşunoaie de furnici, Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Din postuma Moarte : Furnicar pămîntul este pe a cerului cknpie Şi-n lumina caldă, clară, iese neagra colonie De fiinţe-nchipuite murmurînd neîncetat, Microscopice popoare — efemerii regi — popime, Se succed în generaţii, fără ca să ştie nime, învăţaţii — neam de popă-nchipuit şi îngîmfat. în Scrisoarea I: Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, In acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. Din postuma Moarte : Muşti de-o zi, ce-nchipuite treceţi, aţi uitat cu totul Că-ndărătul lumii voastre, mici ae-o măsuraţi cu cotul E-o vecie — că nainte-i o vecie este iar Că-n nemărginirea lumii şi a vremei ea-i o clipă Suspendată... De asemenea din postumele Gemenii şi La moartea lui Neamţu. Prelegerea XIII 20 decembrie 1912 Să mai vorbim ceva tot despre postume. In lecţia trecută am comparat o mulţime de poezii definitive cu postumele. Acum să mai compar o poezie sau două. Mai întăi trebuie să vă spun că am auzit că la Bucureşti s-a făcut o teză de doctorat tocmai pentru această chestiune. Cînd am scris despre postume, am spus că trebuie ca cineva să se ocupe mai pe larg. Studentul de la Bucureşti nu ştiu dacă a cercetat unde a ajuns, dacă a făcut în sensul meu.* Să vedem acum Împărat şi proletar. Cîteva din originile acestei poezii se găsesc în Andrei Mureşanu, scris în 1869 şi refăcut în 1871, şi care n-a fost publicat de Eminescu, fiindcă din această poezie a scos mai multe idei în altă poezie. De exemplu : Dar nu ! E-atîta minte — atîta plan de rele S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele, Încît îmi vine-a crede că sîmburele lumii E răul. Cartea lumii d-eternă răutate E scrisă şi-i menită. Poezia aceasta e patriotică. Mai tîrziu Eminescu se gîndea la lumea întreagă, la omenire. Dar pe vremea aceasta el se gîndea numai la durerile patriei. Vasăzică motive patriotice îl fac să aibă concepţie pesimistă, ple-cînd însă de la nevoile ţării. * Constanţa Marinescu, Postumele lui Eminescu, studiu estetic şi literar. Bucureşti, 1912. Infirmare a postumelor sub raport literar. 138 De vei avea puterea, Voinţa ca să sfărâmi pe cel mai slab ca tine : Bravură se numeşte. De eşti închipuit, Nesuferind ca alţii de-acea închipuire Cu vorba să se-atingă : onoare se numeşte; De vrei să-ntreci pe alţii şi lumii să-i impui Persoana ta infamă : dorinţă-i de mărire, La fapte mîndre stimul... Vedeţi, pănă aici sînt versuri ca în Bolintineanu. „Dorinţa de mărire44 e expresie din împărat şi proletar: „scara... l-avere şi mărire44. Fiţi răi ! şi-urmaţi principiul ce lumea o domină — Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi în bin,e, De cînd sînteţi în lume, a existat dreptate Şi pentru voi ?... în altă parte, tot în această poezie: O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii Şi sfărîmaţi c-o mîndră strigare triumfală, Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală, Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă In lume. Să vedem acum izvorul uneia din cele mai frumoase poezii scrise de Eminescu : Lasă-ţi lumea... din postuma Luna codrii îi pătrunde*: Luna codri îi pătrunde Varsă apelor văpae, Te-am văzut intrînd în unde Dulce dragoste bălaie. în altă postumă, Prin a ramurilor mreajă**: Numai buciumele sună, Pe cînd discul blîndei lune Trece rariştea de fag, Sună buciumul cu drag. * Cf. ms. 2261, f. 26, fără titlu, intitulat astfel de Ilarie Chendi. Variantă la Lasă-ţi lumea... ** Ms. 2261, f. 252—253, fără titlu, intitulat aşa de Chendi. Variantă la Lasă-ţi lumea... 139 Şi-i răspunde codrul verde, Iară sufletu-mi se pierde, Fermecat şi dureros, După chipul tău frumos. De asemenea din postuma Baladă* : „Din rariştea eu fagii44. Ceva despre Scrisoarea III: într-o poezie, Codrule, Măria Ta, găsim : „Bulgăroi cu ceafa groasă44. Postuma Moldova (fragment) se isprăveşte astfel : Stă neclintit Moldova, ţesînd la pînza vremii. Viteji îi erau fiii şi purtătorii stemii, Cei dătători de lege şi-aşezători de datini, Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini... Intr-un Sonet satiric, Asupra operelor noua a unui autor cunoscut** : Zadarnic paiul sec al ininţii-1 trieri, Drapîndu-i golul ei cu reci imagini. în alt sonet, Ai noştri tineri: Ai noştri tineri la Paris învaţă La gît cravatei cum se leagă nodul... Izvoare pentru Făt-frumos din tei. în postuma Zboar-al nopţii negru flutur şi în postuma Prin a ramurilor mreajă : „De sub teiul nalt şi vechi44. De asemenea postuma Ea-şi urma cărarea-n codru. Să mai vedem în treacăt şi altele. Cunoaşteţi traducerea lui Eminescu din Lenau, Foaie veştedă. Să vedeţi pe Eminescu plagiator : d. Scurtu îi publică drept postumă poezia Scrisori***, care nu e decît o variantă a traducerii de mai sus. Cetiţi cel puţin strofa ultimă : Doar foaea veştedă, un sol Al morţii, le-am adaos ; Căci moartea vindec-orice răni La patimi dă repaos. în Terţine sînt versuri şi imagini utilizate aiurea : * Tradusă după Carmen Sylva. ** Subtitlul aparţine versiunii a doua a sonetului Ureche, despre V. Alexandrescu-Ureche. *** Titlu dat de îlarie Chendi. 140 Urechea mea pîndea să le auză Abia-nţelese, pline de-nţeles — Cum ascultau poeţii vechi de muză. Şi-n ochii tăi citeam atit eres, Atîta dulce-a patimei durere, Că-n al meu suflet toat-o am cules. în O, siîngă-se a vieţii..., din care am văzut cîteva versuri în Despărţire, găsim şi invocaţia către Demiurg : „Şi nu pot de somnul pămîntului s-adorm ?“, ca în Moise a iui Alfred de Vigny. Vedeţi că Eminescu devine şi plagiator prin aceste postume. Cunoaşteţi Dorinţa. în această poezie, Eminescu a utilizat versuri şi imagini din postume Ah, cerut-am de la zodii: „Faţa albă-n părul galbăn44 sau „Capul tău scăldat în aur44. Tot aici găsim — şi ţin să amintesc acest lucru — „Cu asupra de măsură44 din Călin. Eminescu nu numai utiliza într-o poezie definitivă versuri, imagini, strofe din mai multe variante, dar şi din aceeaşi variantă utiliza versuri, imagini, strofe, în mai multe poezii definitive. Din postuma* în metru antic, compusă din 12 strofe, Eminescu a păstrat numai strofa penultimă : Nici credeam că pot să mor vrodată Falnic, mîndru înfăşurat în mantă-mi Coborîi cu ochi nemişcaţi în gloată Cutremurînd-o. în Cîntec de sirenă găsim această strofă : Vin, iubite-nconjura-voi Cu-al meu braţ al tău grumaz Şi lipi-voi a mea faţă De-arzătorul tău obraz. Acest sentiment e în Călin. Şi tot aici, în Cîntec de sirenă, văd însemnat : „Şi în ochii tăi cei negri/ Toată viaţa să mi-o pierd.44 în postuma Pierdut în suferinţa... găsim acest vers : ,,Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos44. Acest vers e în Rugăciunea unui dac. în postuma Renunţare găsim versul acesta : „în veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind44, care e în Din valu- * Varianta din ms. 2277, 24-26 la Odă (în metru antic). 141 rile vremii*. Următorul vers „De-al genei tale tremur.. aproape tot aşa în Te duci: „De-al genei tale gingaş tre-mur“. Şi iarăşi** „Şi să nu pot de somnul pămîntului s-adormw, care e din Vigny. In postuma Dona Sol găsim : Eu stau unde pătrunde luna Pe alb izvor, sunînd domol; De cîntă păsările-ntr-una...“ S au desprimăvărat pădurea, Şi numai eu, gîndind aiurea... Să văz cum mîna ta îndoaie In arc o ramură de fag Şi ca Diana cea bălaie Iţi faci în codru mîndru prag ; Săgeţi de aur pe-al tău umăr, Goneşti vînatul tău în stol, Dar peste frunze făr’ de număr Nu-mi laşi o urmă, dona Sol. Poezia definitivă e însă Diana. Şi mai departe găsim acest vers : „In umbra negrului castel...“ Vedem o mulţime de forme, de aspecte ale compoziţiei lui Eminescu; iar un vers de aici îl păstrează nu pentru Diana, ci pentru Luceafărul. Postume de acestea, utilizate de Eminescu, şi deci desfiinţate, sînt în acest volum vreo 45, cel puţin, din 120. După aceea, mai sînt şi variante. O variantă e chiar aceasta, Dona Sol. E indiferent că i-a schimbat titlul şi se raportează la altceva, dar e o variantă. O altă variantă*** e Ccdrule, Măria-ta: Codrule, Măria Ta, Umbra dă-mi şi mila ta, adică nu sînt variante, sînt brouilloane. Un scriitor, mai cu seamă care îşi cizelează stilul, şi un poet trebuie să * ,.Zadarnic după umbra ta dulce le întir.d ■. ** .în varianta la postuma Renunţare (rus. 2261, 32-37). *** La Doina (ras, 2262, 215). 142 facă acest lucru, fiindcă poezia e artă, şi nu există un singur poet care să scrie deodată. Nici aceste variante n-au ce căuta într-un volum de poezii postume. Postuma e poezie bună, cum e Dalila, care e publicată după moartea lui Eminescu, fiindcă e ajunsă pănă aproape de perfecţiune, fiindcă n-are încă perfecţiunea şi tonul general, universal al satirelor, fiindcă e intitulată Scrisoarea V.* Iată de exemplu postuma Cum ai putut...** Cum ai putut a-ţi bate joc De patimele mele, De dulci petreceri la un loc Din ceasuri ca acele ? Cum le-ai menit pe toate rău, De s-au ales deşerte ? Dar care-i acel Dumnezeu în stare să te ierte ? Cînd amîndoi vom fi pămînt, Căci el pe toţi ne-adună, S-o stinge vis şi jurământ, Cu vieţile-mpreună. Ci-n lungul negrei vecinicii Cîntarea-mi se va naşte, Ce numai tu n-ai vrut să ştii O lume va cunoaşte. în mintea vremilor ce vin Va răsări cuvîntu-mi, Cu-ntregul sufletului chin, Ca iarba pe mormîntu-mi. Şi-n versul meu, ce va trăi, Infamă apăre-vei, Cum n-a fost alta, nici va fi, în neamu-ntreg al Evei. în realitate aceasta e o variantă, fiindcă toată ideea e în partea de la sfîrşit a poeziei Pe Ungă plopii fără soţ, unde * A apărut întâi cu acest titlu, fragmentar, cu 55 de versuri, în Epoca ilustrată de la 1 ianuarie 1886, apoi în Fîntîna Blandu-ziei din 3-10 decembrie 1889. Integral apare în Convorbiri literare la 1 februarie 1890 cu titlul Scrisoarea V. ** Cînd amintirilepartea a doua (cf. ms, 2261, 314-315 şi ms. 2277, 119-120). 143 poetul spune că ar fi făcut o statuie din versurile sale şi iubita ar fi trăit în eternitate. Postuma* Nu mă înţelegi o cunoaşteţi din poezia cu acelaşi nume. Nu v-o cetesc, e lungă. E un brouillion. Iată şi postuma S-a stins viaţa falnicei Veneţii: Se zice că e o variantă, dar nu-i**. O cetesc întreagă : Deasupra mării luna-n nouri joacă Acoperind Veneţia măreaţă C-o pînzărie de-argintoasă ceaţă. In giulgiul alb mărirea-i o îmbracă. Oceanul — un copil ! — o prinde-n braţă Pe-ale ei scări de marmuri palizi, pleacă A lui spumată frunte, o invoacă. Miresei moarte blînd mîngîie faţa. Ca-n cimitir tăcere e-n cetate Şi-un preot din a vechime! zile — San-Marc sinistru miază-noaptea bate... în limba vreme! — a tainicei sibille Pare că-i spune mării-ntunecate Nu-nvie morţii ! van o-ncerci — copile ! Pentru ce s-a publicat această variantă ? E evident ca brouillion, cel mult, pe de o parte, ştiinţificeşte, ,să ne ajute să înţelegem comparaţia frumoasă din sonetul definitiv, pe de alta, să vedem cum începe Eminescu, cum progresează. Din punct de vedere al sensibilităţii noastre, ne strică, e un fel de parodie. Prin urmare, din cele ce am văzut pănă acum, cred că trebuie să tragem concluzia că aceste poezii nu sînt de Eminescu, adică nu fac parte din literatura adevărată a lui Eminescu. în acest imens volum, din cele 120 de postume, 45 sînt inutilizate, vreo 5-8 brouîlloane, şi ele inutilizate, mai rămîn vreo 20 dinainte de 1870, poezii juvenile, de adolescenţă, înainte ca Eminescu să fi avut vîrsta de 19 ani. Nu dau măsura talentului lui Eminescu, fiindcă sînt din adolescenţa sa, sînt mai prejos de cele tipărite la matu- * Variantă la poezia Nu mă-nţelegi, publicată în Album literar (1886) cu 24 de versuri. Postuma are 52 de versuri. ** Este totuşi varianta a treia (ms. 2287, 59 v.) ia sonetul Veneţia („S-a stins viaţa falnicei Veneţii../'). 144 ritatea sa. N-au nici (/însemnătate : în ele Eminescu imită pe Bolintineanu şi alţii. Poeziile scrise înainte de 1870 n-au dreptul să intre într-un volum de poezii de Eminescu, fiindcă el nu le-a publicat. Cînd Eminescu a trimis la Convorbiri literare Venere şi Madonă, din 1870, el le-a condamnat pe acele anterioare. Neapucînd să le publice prin reviste ardelene, nu le-a mai publicat, şi cred că i-a părut bine. Eminescu se simţea cu atît mai fericit, cu cît nu s-a simţit niciodată mulţumit de ceea ce a scris. Dar din chinul acesta al formei se vedea că era un adevărat artist, nemulţumit de ceea ce exprima, fiindcă în sufletul său imaginile erau mult mai frumoase decît le putea exprima, simţea părerea de rău pe care o exprimă şi d. Vlahuţă, şi d. Dela-vrancea în Din memoriile Trubadurului, şi Eminescu prin versul : „Unde vei găsi cuvîntul ce exprimă adevărul ?w Nici cele 20 de poezii dinainte de 1870 nu pot intra deci într-un volum de poezii al lui Eminescu. Mai ră-mîn 50, pe care Eminescu nu le-a utilizat direct, dar pe care nici nu le-a publicat. Acestea, în cea mai mare parte, sînt scrise după 1870. Nu se poate hotărî exact data unui manuscris, dar desigur că sînt scrise după 1870, adică în perioada sa de strălucire. Şi aceste vreo 50 sînt foarte slabe ; însă, dacă le analizăm bine, vedem că Eminescu s-a folosit de ele — nu de versuri, ci de sentimente. Se pare că sînt notări în carnet. Dar nu-i nevoie de multă critică literară pentru a dovedi că Eminescu nu le-ar fi publicat niciodată. Poeziile definitive par scrise de un alt om, sînt scrise de un om genial, pe cînd aceste poezii sînt foarte slabe, pe care, afară de unele scînteieri incidentale, le-ar fi putut scrie şi alţi poeţi de pe vremea aceea. Lipseşte din ele înălţimea de gîndire universală, de sentimente universale, privirea vieţii din punct de vedere universal, amestecul de gîndire şi sentiment metafizic, privirea propriilor lui sentimente din punct de vedere al infinitului timpului, înălţimile filozofice şi metafizice. Eminescu scria probabil poezii ocazionale, dar nu le publica niciodată. Era o îngrămădire de material. Cum romancierii îşi scot notele din observaţiile zilnice, tot aşa par şi acestea — notiţe. Să cetim unele din aceste poezii, la întîmplare. Postuma Dormi l : „Dece te temi? Au nu eşti tu cu mine ?“ Vedeţi pit de particulară e această poezie. Cda. S51I coala 10 145 Las’ ploaia doar să bată în fereşti — Las’ vîntul trist prin arbori să suspine, Fii liniştită tu ! Cu mine eşti. Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele ? Uimită pari şi pari a aştepta. Nu poţi vedea cu ochii printre ele — Vrei să-ţi aduci aminte de ceva ? Lasă-te-n perini — eu îţi voi da pace. Dormi tu — şi lasă să rămîn deştept. Pe cînd citesc, întotdeauna-mi place, Din cînd în cfind să cat la tine drept. Să văd cum dormi să te admir cu drag... Cu gura-abia deschisă-ncet respiri, De pe condei eu mîn-atunci retrag. Pătrunde pacea triste-mi gînduri. Frumoasă eşti... o, prea frumoasă faită. Ca marmura de albă-i a ta faţă. îmi vine să alerg la tine-ndată Şi-astfel cum dormi să te cuprind în braţă. Dar te-ai trezi... păcat! şi nu mă-ndur Dormi liniştit c-un braţ pe după cap. Din cînd în cînd ou ochiul eu te fur, Din cînd în cînd din mînă cartea scap. Şi-s fericit... Pulsează lunga vreme In orologi cu paşii uniformi... 1 De ce te temi ? Cu mine nu te teme ! De nu te culci, te culc cu sila... Dormi! Iată o poezie care e din cele mai bune, dealtmintrelea, însă o poezie care se raportează la un moment oarecare din viaţa sentimentală. Nu e vorba de acele lucruri ale vieţii sentimentale eterne, care se potrivesc' pentru orice om, cum sînt cele dintre 1870-1883. Dar îmi pare rău că n-am găsit poezii şi mai ocazionale. Cetiţi şi veţi vedea că veţi găsi foarte multe. Acestea sînt pe scurt cele ce-am avut de spus despre postumele lui Eminescu. Dar el a mai fost înzestrat şi cu 146 alte opere în urma morţii sale. Aşa, de exemplu, cunoaşteţi toţi Literatura populară. Aci sînt întrunite oarecare poezii populare, culese de Eminescu în prima sa tinereţe. El iubea mult poporul, lucrurile vechi. De aceea în el se găsesc notiţe de cronicari, de prin autori străini, şi poezii populare. Sînt foarte interesante, fiindcă colecţia aceasta e foarte veche. De acolo învăţăm atîta, că Eminescu a cunoscut şi literatura populară şi că şi el, ca şi predecesorii săi, s-a inspirat mult din literatura populară în propria lui operă. Găsim inspiraţie directă în poeziile numite „în forma populară". Dar găsim elemente populare în toate poeziile sale, chiar şi în cele filozofice; dar acolo elementul popular e asimilat, îi serveşte numai pentru sintaxa, întorsătura românească, ceea ce scosese şi Alecsandri, care nu reuşise, însă, să şi-o asimileze. Dar tot acolo găsim şi oarecare basme, poveşti prelucrate de Eminescu. Găsim întîmplările lui Călin, Călin Nebunul. Vedem desemnîndu-se deja pe baza basmelor populare paginile frumoase din Călin. Ce sînt acelea ? Sînt postume, şi foarte interesante pentru studiu. Acelea iarăşi n-au ce căuta în volumul pentru publicul mare. Apoi mai avem nuvele de Eminescu : Făt frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara. Acestea sînt de Eminescu, în adevăr. Unele, Făt frumos din lacrimă şi Sărmanul Dionis, au fost iscălite şi publicate în Convorbiri literare. De cele tipărite şi iscălite Eminescu e absolut răspunzător. Cele neiscălite, La aniversară şi Cezara, sînt publicate într-o gazetă mică, Curierul de Iaşi, unde Eminescu scria de toate, ca să umple gazeta. Dacă el ar fi scris în Convorbiri literare, dacă ar fi iscălit, şi poate ar fi corijat, ar fi nuvele definitive. Dar, în sfîrşit, a tipărit, sînt nuvele de Eminescu, însă cu restricţia că a tipărit într-o mică gazetă, — poate ar mai fi corectat. Acestea sînt operele poetice ale lui Eminescu. Afară de acestea, mai sînt şi operele politice şi sociale, căci el a fost şi un cercetător al problemelor sociale, şi chiar un om politic. Operele sale politice se găsesc în gazete, în manuscrise, şi o parte din ele sînt adunate în volum de d. Scurtu : Scrieri politice şi literare, voi. I. Volumul al II-lea n-a mai apărut. Acest lucru se întîm-plă la noi regulat: tot aşa a făcut d. I. Bianu cu Scrisori de Alecsandri şi mulţi alţii. 147 Mai e încă un volumaş, Culegere de articole, în care sînt cuprinse articolele din Timpul, scoase pentru întâia oară în broşură de Gr. Păucescu, care fusese directorul Timpului*. Acesta a scos o sumă de articole care i s-au părut mai importante, în presă. La acele articole s-au adogat altele, formînd volumul de articole politice din ediţia Minerva. Multe din articolele politice sînt în manuscris — prin urmare tot ce am spus despre manuscrise putem spune şi aici. Cea mai mare parte sînt însă ‘ tipărite în Curierul de Iaşi, scrise fără mare pretenţie, încît din punct de vedere literar, al formei, iarăşi facem o restricţie. Dacă ar fi tipărit în gazete răspîndite, poate le-ar fi scris altfel, aşa că stilul nu e poate tocmai stilul pe care l-ar fi avut Eminescu. Articolele, însă, din Timpul sînt frumoase, aşa cum putea să le scrie Eminescu. Era prim-redactor. Nu se iscălea, însă toată lumea ştia că sînt de el. îşi punea tot talentul său în lupta contra unui partid advers. Am putea să ne folosim de toată opera tipărită şi s-o întrebuinţăm pentru Eminescu literatul. însă Eminescu a fost şi un luptător şi un om politic, şi trebuie să-l studiem şi din acest punct de vedere, căci nu vom înţelege altfel sufletul lui Eminescu. Aceasta ne interesează, sufletul, şi apoi cum se exprimă, stilul şi forma. Dar pentru a înţelege sufletul trebuie să studiem toate manifestările lui Eminescu şi dacă ne vom folosi de tot, pentru a vedea concepţiile lui Eminescu, ne vom folosi în mai mare parte de articole ; pentru a vedea concepţiile lui sociale, asupra ţării, asupra poporului, asupra problemelor care se pun. Şi vom vedea că între concepţiile sociale şi concepţiile filozofice e o legătură. Ar mai fi ceva de vorbit de scrisorile de amor, publicate de d. Octav Minar**. Cînd au apărut acele scrisori, s-a făcut o clamoare teribilă în toată ţara, s-a spus că e o infamie. Nu înţeleg acest lucru. Acest lucru se face aiurea. în Franţa se publică toate scrisorile, tot ce se * Culegere de articole d-ale lui M. Eminescu apărute în „Timpul“ în anii 1880-1881, ed. de Gr. Păucescu, Bucureşti, 1891. ** Cum a iubit Eminescu, Biblioteca „Lumina“, nr. 22-23. Pagini intime (Amintiri, scrisori şi poezii inedite. Ediţia a doua refăcută şi comentată prin publicarea întregei corespondenţe ce a urmat între Eminescu şi Veronica Micle), Bucureşti, f.a. 148 găseşte, şi nu numai scrisori, dar se dezvelesc lucruri cit se poate de infame. Şi sînt scriitori foarte serioşi, Faguet, Lemaître, care, vorbind de exemplu despre Hugo, studiază cu răbdare cînd s-au întîlnit cei doi amanţi, vara sau primăvara, la Ems sau aiurea. Să băgaţi de seamă că Hugo are moştenitori. însă ţara e aşa de civilizată, incit lumea nu protestează. Lucrurile acestea la urma urmei nu sînt ruşinoase. Aşa se socot lucrurile acestea în ţările necivilizate. Eu nu vreau să apăr pe editor. Nu ştiu din ce motive le-a publicat. Există însă un interes ştiinţific. Dacă se face în alte ţări, atunci de ce atîta pudibonderie la noi ? Am văzut gazetari ofensaţi fiindcă Eminescu iubea — las’ că nu reieşea mare dragoste din partea lui Eminescu, ca în poeziile lui. El iubea ca majoritatea oamenilor. De ce s-au scandalizat ? Ar fi concepţiile noastre mahalagiste, care fac pe acei oameni să strige că e mahalagism. Poate mai e şi altceva. Oamenii au adesea păcate şi-i apucă un fel de frică, mai cu samă cînd cineva se crede mare scriitor şi are să i se adune scrisorile. Se răzbună anticipativ pe editorul actual. Noi însă ne vom folosi de ele, dacă vom găsi cum să ne folosim de aceste scrisori. Imaginaţi-vă dumneavoastră, dacă ar fi scrisori din 1883, dacă iubea în adevăr pe Ve-ronica Micle. Atunci ce-am constata ? Găsim poezii de un sentiment profund şi o melancolie extraordinară în 1883. în scrisori anterioare — foarte puţin sentimentul amorului. Sau găsim în scrisori nişte lucruri mai mici, incidentale şi găsim că în poezie acele lucruri iau o formă extraordinară, de un lirism extraordinar. Am constata atunci puterea de lirism a lui Eminescu. Mi-a spus d. Vlahuţă odată, foarte demult, care e originea Luceafărului. Eminescu iubea pe o doamnă din societatea înaltă. Acea doamnă, cum zice Eminescu în Da-lila, îl iubea „călugăreşte4*; însă avea iubire pozitivă pentru unul din oamenii care servesc într-o casă mare. Acela e Cătălin. Eminescu e Luceafărul. Un fapt care, pe lîngă că e banal, dar mai e şi brutal. Insă vedeţi ce-a scos Eminescu. Luceafărul lui Eminescu capătă mult mai mult preţ dacă faptul care l-a produs e acesta. Vedeţi cum a lucrat imaginaţia lui Eminescu, cum a înnobilat. Un poet de a cincisprezecea mînă ce-ar fi fă- 149 cut ? Ar fi făcut o poezie satirică, în care şi-ar fi bătut ioc de societatea înaltă, sau ar fi făcut o nuvelă reală. Insă la „înalt visătorul Eminescu41, cum l-a numit d. Ma-iorescu, lucrul a luat aceste proporţii din Luceafărvl. Ceasurile sînt înaintate. Tot ce n-am spus acum voi avea ocazia să vă spun atunci cînd vom analiza opera lui Eminescu. Prelegerea XIV 21 decembrie 1912 Am vorbit ieri de scrisorile de iubire ale lui Eminescu şi Veronica Miele, publicate într-o broşură de d. Octav Minar. Bine-nţeles că nu le-am tratat ca operă de Eminescu. Acelea nu sînt opere literare, sînt numai material. Pe lingă aceste scrisori, mai trebuie să adăugăm şi altele. Aşa e un volum în ediţia Şaraga, cu scrisorile dintre doamna Cornelia Emilian, Henrietta Eminescu*, sora poetului, şi însuşi Eminescu, pe vremea cînd Eminescu era bolnav. Acele scrisori poate mai bine nu se publicau. Desigur găsim şi acolo elemente pentru biografie, însă în cea mai mare parte acele scrisori vorbesc de doctoriile pe care le utiliza Eminescu în boala sa, lucruri care în adevăr dau pe faţă nişte incidente foarte neplăcute, lucruri dezagreabile, care n-au nici o importanţă pentru caracterizarea poeziilor lui Eminescu. E indiferent conţinutul reţetelor pentru a caracteriza Luceafărul, Scrisorile ş.a.m.d. Mai sînt scrisori către prieteni, din care mai însemnate sînt acele adresate d-lui Iacob Negruzzi. Au un raport oarecare cu poeziile lui Eminescu, cu chipul cum au fost publicate ş.a.m.d. Despre aceste scrisori, însă, vom vorbi la vreme, cînd vom face biografia lui Eminescu şi mai cu samă cînd vom studia opera lui Eminescu, căci eu socot că e mai bine de făcut biografia lui Eminescu pe încetul, atunci cînd îl vom caracteriza. Acum ne-au rămas volumele de poezii, opera cea mai însemnată a lui Eminescu, aceea care va face obiectul studiilor noastre. Şi trebuie să ne arătăm şi aici păreri * Henriette şi Mihail Eminescu, Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa Cornelia, Iaşi, Şaraga, 1893. 151 de rău şi nemulţumiri. Nu avem o ediţie în care să avem încredere, în care să găsim pe Eminescu aşa cum ar fi voit să fie el. Şi aceasta din mai multe cauze. Mai întăi Eminescu nu şi-a publicat el însuşi volumul. Mai toţi scriitorii au avut norocul să-şi publice volumul. Alexandrescu şi-a tipărit poeziile, Alecsandri, Bo-lintineanu, tot aşa. Spuneam altădată aici că un scriitor, cînd îşi tipăreşte volumul, mai face o schimbare, un triaj, în poeziile sale. Un scriitor poate să publice o poezie în 1910 şi să n-o mai creadă bună în 1920. E evoluţia unui scriitor. Spuneam atunci că, în volumul pe care l-ar fi scos Eminescu, cu siguranţă că ar fi lipsit multe poezii, dintre acelea pe care el le-a tipărit. Nu mai vorbesc despre „postume44, ne-am înţeles asupra lor. Aşa, de exemplu, am aici ediţia Minerva* **, nu ultima, pe care n-am putut-o găsi aici în Iaşi, dar ediţia adevărată. Sînt poezii intitulate Epoca tinereţei, 1865-1869: La moartea lui Aron Pumnul, La Heliade, Visuri trecute, La moartea principelui Ştirbei, Din străinătate, La Bucovina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, De-aş avea..., O călărire în zori, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupţi, Speranţa, Misterele nopţii. Aceste poezii sînt cu totul de altă natură decît poeziile de peste un an, doi ale lui Eminescu. Sînt poezii ale adolescenţei, cu alt caracter social, cu alt ritm, pe care, dacă le-am fi găsit într-o broşură fără numele lui Eminescu, n-am crede că sînt de Eminescu. D. Maiorescu, cu sagacitatea sa, care va zice că a putut să cunoască bine valoarea lui Eminescu — nu l-a cunoscut bine, fiindcă l-a pus după Alecsandri şi Bodnărescu. Poate credea că e mai mare decît Alecsandri, însă nu îndrăznea să înfrunte opinia publică — nu l-a pus în volumul publicat de d-sa.~ Cred că Eminescu nu şi-ar mai fi publicat aceste poezii, cum nu şi-a mai publicat literatura juvenilă nici un scriitor român. Alecsandri a renunţat la primele sale două piese şi v-am exemplificat cu Caragiale, Brătescu-Voi-neşti ş.a. închipuiţi-vă că I.L. Caragiale şi-ar fi publicat * Poezii, ediţie îngrijită după manuscrise de Ion Scurtu, Bucureşti, Minerva, 1908 ; ed. a Il-a, 1910 ; ed. a III-a, 1912 (ediţia a Il-a şi a III-a sub titlul Lumină de lună). ** Poezii de Mihail Eminescu, Socec & Co., Bucureşti, 1884 (cu o prefaţă de T. Maiorescu). Ediţia a apărut în decembrie 1883. 152 o poezie a sa din 1873, în genul lui Bolintineanu, dar mai slabă ! Dar chiar din poeziile din epoca tinereţii a doua, cum numeşte d. Scurtu epoca de la 20-28 de ani, sînt poezii ca înger de pază, care în ediţia Socec, din 1883, pregătită de d. Maiorescu, nu există. Prin urmare, d. Maiorescu, cu gustul său estetic, a înţeles ca această poezie să nu mai fie pusă în volum, deşi a fost publicată în Convorbiri literare, şi cred că şi Eminescu ar fi renunţat la acest înger de pază. Şi cred c-ar fi renunţat şi la Noaptea, care are sentiment profund, dar n-are artă. Şi cred că şi la Venere şi Madonă, deşi această poezie a făcut mult zgomot altădată — cred tocmai fiindcă nu era aşa de eminesciană, e trecerea de la poezia veche a lui Nicoleanu, Depărăţeanu, la poezia lui Eminescu. Cîteva versuri : Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzuit plutind regină printre îngerii din cer. Nu-i Eminescu aici. „Şi-am zvîrlit asupră-ţi, crudo...u, „Dar azi vălul cade, crudo !...** Luaţi sama la acest crudo ! „Şi-am făcut din tine-un înger, blînd ca ziua de magie4*. Ce e magie ? Poate să-i vie vreodată unui tînăr, cînd e cuprins de anumite sentimente, să se gîndească la ea că e un înger blînd ca ziua de magie ? Dar să vedeţi iarăşi magie peste patru versuri : „Ţi-am dat palidele raze ce-n-conjoară cu magie**. Vine o strofă repetată : O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie Cu diadema-i de stele, cu surîsul blînd, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin ! E retoric, beţie de cuvinte, şi aceste două lucruri au jucat mare rol în- literatura noastră. Aici Eminescu stă între Bolintineanu, Alecsandri, ceilalţi şi el însuşi. Şi pe la sfîrşit : Şterge-ţi ochii, nu mai plînge !... A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. Suflete ! 'De-ai fi chiar demon, tu eşti sîntă prin iubire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. Dar a făcut impresie nu numai asupra admiratorilor patruzecioptişti, dar chiar şi asupra d-lui Gherea. D. Ghe- 153 rea se extaziază faţă cu realismul acestei stări sufleteşti : întăi învinuirea şi după aceea vine momentul de slăbiciune, de remuşcare. Spune d-sa că e foarte omenesc, în romanele franceze se văd mai mulţi bărbaţi care bat pe iubitele lor din cauza excesului de iubire. E natuial, dar nu-i bine spus, trebuie să punem mult de la noi. Mortua est / e iarăşi poezie admirată pe vremuri, ca şi Venere şi Madonă, ca şi Epigonii. Am spus de ce era admirată Venere şi Madonă. Epigonii, se înţelege, lăuda pe scriitorii de înainte, era în spiritul public. Se înţelegea începutul, dar nu şi sfîrşitul pesimist. Tot aşa şi la Împărat şi proletar. Se înţelegea numai începutul, dar nu şi sfîrşitul pesimist. Dar sîntem la Mortua est l Mai întăi ni se spune că încă de la 16 ani Eminescu înjghebase poezia*. încă de atunci îi murise iubita, se gîndea la To be, or not to be*\ Aceasta e foarte rar. Cred că Eminescu ar fi şters-o cu voluptate. Şi sînt sigur că a avut-o puţin pe conştiinţă, el, care a fost atît de sincer. A publicat-o la 21 de ani***: Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii otar. E ca în Bolintineanu, şi subiectul e cam acelaşi. Aici nu-i ritmul lui Eminescu, ci al lui Bolintineanu, ca şi subiectul. Nu e sentimentul morţii : O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Oînd viaţa-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori înflorit, Cînd viaţa-i un basm pustiu şi urît. etc. „Şi multe dureri-s puţine plăceri“. Acesta e un vers fericit, o idee spusă simplu. Acest pesimism aşa de exagerat e o compoziţie, însă o compoziţie făcută de Eminescu. Acum vine altă chestie. Vin iarăşi poezii nepublicate de Eminescu, un fel de postume : Diana, Sara pe deal, La steaua, Kamadeva, între paseri, Fragment, Apari să * Prima formă, intitulată Elena, e datată octombrie 1866. Versiunea a doua, intitulată Mortua est, e din 1870. ** Citat dat de Gherea din Hamlet, „A fi sau a nu fi“ (Act III, Sc. 1). *** Convorbiri literare din 1 martie 1871. 154 dai lumina*, sonetele : Iubind în taină, Trecut-au anii, S-a stins viaţa falnicei Veneţii, Oricîte stele, Pe un album, Scrisoarea V, Dalila, Ta Tvam asi, Rugăciune, Viaţa, Ste-lele-n cer, şi încă o poezie în formă populară, Ce stă vintul.** Aici e de discutat. Aceste poezii n-au fost tipărite de d. Maiorescu în ediţia I. Dar acestea sînt postume de altă natură, şi d. Scurtu ne spune în prefaţa sa, şi ştim şi noi, aceste poezii au fost publicate îndată după moartea lui de contemporanii literari, de d-nii Negruzzi, Maiorescu şi alţii. Din aceste postume, unele sînt frumoase, deşi, afară de La steaua şi S-a stins viaţa falnicei Veneţii, celelalte nu-s la înălţimea tonului celorlalte poezii ale lui Eminescu, nici chiar Sara pe deal. Eu ştiu că e foarte admirată, dar are ceva deosebit. Lasă că la Sara pe deal au mai fost puse încă două-trei strofe prea senzuale şi încă nu aşa estetice. Dar, în sfîrşit, şi acestea merită multă discuţie. Spuneam că sînt şi postume, dar manuscrise definitive, care au rămas la d. Maiorescu sau la d. Negruzzi. Ni se spune chiar că sînt poezii cu caligrafie corectă, adică ultima variantă. La steaua e foarte frumoasă, definitivă. Dalila, deşi are un alt aer ca celelalte satire, însă e foarte frumoasă, şi Eminescu desigur nu mai avea mult de lucrat ca s-o facă perfectă. Chiar la unele din aceste postume Eminescu poate ar fi renunţat, pe altele le-ar fi perfecţionat, afară de La steaua, care mi se pare perfectă. Aşadar, poeziile dintre 1865-1869 desigur că nu le-ar fi publicat Eminescu în volum şi nu le-a pus nici d. Maiorescu. înger de pază, d. Maiorescu a lăsat-o afară în ediţia I şi cred că Eminescu ar fi lăsat afară şi Venere şi * Apărute în ordinea citării, în : Convorbiri literare, 1 febr. 1884 ; Conv. lit., 1 iulie 1885 ; România liberă, 25 oct. 1886 ; Conv. Ut., 1 iulie 1887 ; Ed. a Vl-a Maiorescu, 1892 ; Fragment sub titlul După ce otita vreme, ed. a Vl-a, Maiorescu, 1892 ; Conv. lit., 1 iunie 1895. ** Apărute, în ordinea citării, în: ed. I Maiorescu, 1884 î Ibidem; Ibidem; Conv. lit., 1 febr. 1890 ; Pe un album cu titlul Albumul, în ed. a Vl-a, Maiorescu ; Scrisoarea V cu acest titlu în Conv. lit., din 1 febr. 1890 ; Dalila cu acest titlu întîi în Epoca ilustrată din 1 ianuarie 1886, fragmentar; In ediţia Poezii postume (ed. a Il-a, 1905) de II. Chendi; Cu o strofă în ed. a Vl-a Maiorescu, cu două în ediţia Hodoş, 1902; Fîntîna Blanduziei, 1 august 1889; Ibidem; Doina (Ce stă vintul), întîi în ediţia Scurtu, 1908. 155 Madonă şi Mortua est 1 Şi, încă o dată, vechile postume, adevăratele postume, cred că Eminescu le-ar fi corectat. Celelalte nu sînt postume, sînt brouilloane. Dar chiar poeziile cele bune, pe care le-ar fi publicat Eminescu, le-ar fi corectat, şi în alte literaturi, unde limba e formată, unde scriitorul are la îndemînă o tradiţie literară, încă. poeţii îşi corijă de multe ori poeziile, cînd le fac să apară, în volum. Dar la. noi, unde limba încă nu e formată, unde, ca şi toate lucrurile sociale, progresează din zece în zece ani, apoi Eminescu desigur că le-ar fi corectat, fiindcă Eminescu a făcut progrese uimitoare în toate privinţele, dar mai cu samă ca limbă. Să luăm un singur exemplu. Iată Egipetul, care e din cele mai frumoase ale lui Eminescu, o poezie descriptivă — d. Scurtu o numeşte poemă romantică : Nilul mişcă valuri blonde pe gîmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur ; Pe-a lui maluri gălbii şese, stuful creşte din adine. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng. Imaginile sînt frumoase, însă exprimarea nu e corectă. Dacă cetim o poezie de pe la 1880, găsim o muzică de neimitat. Şi aceste poezii începătoare, cînd Eminescu se luptă cu Bolintineanu şi Eliade, ca să-i respingă, cu limba, cu ritmul, aceasta a făcut ca cineva să spuie că Eminescu „n-avea urechea muzicală44. E o mare nedreptate. Trebuie văzut cînd e scris Egipetul*. Sigur Egipetul ar fi fost corectat de Eminescu. Alţi poeţi au avut norocul să-şi co-rije poeziile. Alexandrescu îşi corija poeziile de la un volum la altul şi aceasta e o greutate pentru editor, fiindcă editorii noştri sînt subiectivi, iau ce le place lor, o expresie dintr-o ediţie şi alta din altă ediţie. Lucrul însă e simplu : ediţia din urmă. Alecsandri iarăşi şi-a corijat limba. La 1840, în Iorgu de la Sadagura, scrie „o fost44. D. Iorga, făcînd în ciudă lui Alecsandri, îl tipăreşte aşa cum e ediţia veche, spune că Alecsandri n-avea dreptate cum s-a corijat. * Fragment din Memento mori, compus la Viena între 1871-1872. în 1872, Eminescu citeşte Egipetul la „Junimea". Poetul e-atacat îndeosebi de Petru Grădişteanu, în Revista contimporană. din iunie 1873. 156 Şi Eminescu, care a fost un om aşa de nenorocit, care a luptat cu oamenii, cu invidia, care a fost bolnav multă vreme înainte de a se îmbolnăvi definitiv, care a avut momente lucide mai triste decît momentele de nebunie, care a murit cu capul spart într-o casă de nebuni, a avut şi nenorocirea de a nu fi cum vrea el să fie. Prin urmare, care e concluzia noastră ? înainte de a discuta alte chestii, trebuie să discutăm şi aceste ediţii, fiindcă vom vedea aprecieri, subiective. într-o notă, d. Sc-urtu spune că a comparat poeziile din Convorbiri cu manuscrisele şi au deosebiri, şi d-sa din manuscrise a luat expresiuni care i s-au părut frumoase, schimbînd textul din Convorbiri, înlocuind după manuscris, însă nu după toate manuscrisele — chiar se putea ca manuscrisul să fie cel bun —, nu, d-sa a, ales ceea ce i s-a părut d-sale, domnului Seurtu, frumos şi ne dă versuri schimbate. Dar poate să aibă un gust infailibil,, nu ne pasă de lucrul acesta. D-sa trebuia să ne dea pe Eminescu şi acesta e cel mai mare defect al acestei ediţii, de a alege de ici şi colo. Nu poate să intervină elementul acesta de frumos la un editor. Nu frumos, ci exact, căci pentru d-sa poate să fie frumos cutare lucru şi pentru altul să nu fie. Chiar dacă ar avea un simţ critic deosebit, ceea ce nu e aşa — d-sa a făcut mari servicii, dar nu-i un om de un gust deosebit — dar chiar să fie, n-are acest drept, trebuie să dea manuscrisul exact, să se apropie de ce a vrut Eminescu să scoată, dar nu cum e frumos. Ajungem la constatarea, că nu avem pe Eminescu. îl cunoaştem cu aproximaţie. Nu-1 cunoaştem pe adevăratul Eminescu. Să vedeţi un loc : De cîte ori, iubito. E o notă : „în ms. Ac. Rom., acelaşi text, eu o expresie mai plastică în versul 2, introdusă şi aici“. D-sa a pus „năzare“ în loc de „mi-apareM. Altă schimbare : pereche* în loc de pă-reche. Şi, fiindcă a venit vorba de ediţii, trebuie să mai pomenim de Creangă. Aşa cum a voit să fie, foarte moldovenesc, se găseşte numai în exemplarele ediţiilor moldoveneşti, care au rămas încă în ediţia 1890-1892. La Bucureşti sînt două ediţii în Biblioteca pentru toţi** şi Mi- * Text definitiv Perpessicius: pereche. Ms. 2260, 232 ; păreche ** Ediţia I, 1902, ed. a Il-a, 1903, ed. a IlI-a, 1908. 157 nerva*, unde e muntenizat. Creangă nu poate fi munte-nizat. Eminescu a fost lăsat numai la rimă sau ritm. Aşa că cei doi mari scriitori români, Eminescu şi Creangă, nu-i găsim adevăraţi chiar şi din această cauză, că sînt editaţi la Bucureşti. Moş Nichifor vorbeşte popular : aia! Creangă însă, afară de moldovenisme, este cum e el. Dar Eminescu ! Fiecare, voind să-l îmbunătăţească, introduce strofe care sînt de altă natură — se vede că sînt mai slabe. O poezie din 1883 are trei strofe adaose. D-apoi punctuaţia! Aşa în Pe lingă plopii fără soţ: După înmărmureai măreţ e pus semnul !** Aşa în Floare albastră, în versul ultim e totuşi în loc de totul***. Mai întăi titlul volumului Lumină de lună. Cîndva, pe un manuscris foarte vechi, Eminescu şi-a imaginat un titlu. Dar dacă Eminescu schimba titlul ? Nu e permis acest lucru. E un lucru din cele mai antipatice. Acum să vedeţi ce spune d. Scurtu despre ediţia Ma-iorescu: „Condus de pure consideraţii estetice, fireşti pentru o vreme cînd Eminescu nu putea fi studiat după criteriile istoriei literare, şi vroind să scoată o ediţie pentru admiratorii contemporani ai poetului, care nu aveau interes decît faţă de creaţiunile epocii sale mature, d. Ma-iorescu a făcut o alegere, nu o culegere...“ O altă ediţie e Şaraga, care deja e mai complectă decît a d-lui Maiorescu. D. Scurtu admite, dar îi reproşează ceva : „Totuşi, faţă de întîia ediţie, este superioară aceasta prin orînduirea cronologică revizuită pe alocurea, prin complectarea textului Luceafărului după Convorbiri literare şi prin îndreptarea după manuscrisul original — în unele cazuri, fără vreo importanţă deosebită — a cîtorva poezii... Cît de necompetenţi şi cît de lipsiţi de orice grijă serioasă au rămas editorii Şaraga, o dovedesc şi ulterioarele lor ediţii...* * Ediţie de II. Chendi şi St. O. Iosif, 1902, ed. a Il-a, 1906, ed. a IH-a, 1909. ** După Ibrăileanu şi Perpessicius trebuie pus virgulă. *** Totuşi poate fi o greşeală de tipar în Convorbiri literare. La Perpessicius: Totuşi, La Murăraşu: Totuşi, dar crede că ar fi bine Totul. Prelegerea XV 22 ianuarie 1913 Voi continua tot cu analiza ediţiilor lui Eminescu. Lecţia trecută am început cu această chestie şi o vom continua azi. O greutate, pentru a restabili adevăratul text al lui Eminescu, e faptul că el era corijat la Convorbiri literare. într-o scrisoare din 1871, cînd nu era în ţară, el spune directorului că-i dă voie să-l corije, să-i facă schimbări*. Pe atunci el avea vîrsta de 21 de ani, era începător, scrisese la reviste neînsemnate şi abia începuse să colaboreze la Convorbiri literare. Debutanţii ştiu care e psihologia unui tînăr. întotdeauna face exces de zel de credinţă către revista la care se adresează. Prin urmare, şi Eminescu, care era şi modest, fiind şi prestigiul pe care-1 avea Convorbiri literare, îngăduie să fie corijat. Aşadar; poezii trimise de la Viena, Berlin, au fost corijate cu siguranţă. Mai tîrziu, însă, Eminescu nu se mai împacă cu aceste corijări. într-o scrisoare, pe care d. Scurtu o presupune din 1876 — ne îndoim de aceasta — adresată către directorul Convorbirilor literare, însă mai tîrziu, scrie : „Spun drept că n-aveam de gîiid a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoream «Junimii»- din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice rîsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele şi de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu samă important, • „Ştergeţi numai, pentru că nu sunt înamorat deloc în ceea ce scriu! Ştiu numai prea bine că chiar ce rămîne neşters nu-i de vreo seamă deosebită. nu pentru deşertăciunea personală (departe de mine aceasta), dar pentru convingerea că lucrezi sau nu în zădar. Eu sunt scriitor de ocazie şi, dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hîrtie puţine momente ale unei vieţi destul de deşerte şi de neînsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care ele au îmbrăcat-o e vrednică de rîs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. în orice caz, eu n-am vrut să le dau o formă ridiculă şi, dacă sunt greşeli, eu din parte-mi am cîntărit orice cuvînt.. Deci trimit această coală de versuri, făcînd trei rugă^ minţi cît se poate de stăruitoare, a căror împlinire voi privi-o totdeauna ca un deosebit semn de prieteşug : 1, Să nu se schimbe o iotă din. ceea ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea gre-şelelor mă priveşte pe mine. 2. Să se tipărească tuspatru deodată. 3. Să nu aibă, în marginea putinţei, nici o gre-şală de tipar.“* Vedem, prin urmare, că Eminescu era corijat, că la poeziile sale au colaborat şi alţii. La 1871 dăduse voie. Cei de la Convorbiri literare se folosesc şi se corijă poeziile pănă la o dată oarecare, care ar fi 1876, după d. Scurtu : „Din încheierea scrisorii, de interes personal, se vede că poetul a compus-o în vremea cînd venise la Bucureşti şi, anume, prin vara anului 1876, precum se poate deduce din controlarea cronologiei poeziilor lui din Convorbiri literare. Căci afară de nr. Convorbiri literare de la 1 sept. 1876, cuprinzînd poeziile Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul şi Dorinţa, toţi ceilalţi ani ai revistei cuprind în cîte un număr mai puţine ori mai multe bucăţi ale poetului. Ciorna scrisorii, deci, se referă desigur la aceste patru poezii, iar partea ei critică la bucăţile anterioare din Convorbiri literare, şi* Împărat şi proletar, Făt-frumos din tei, apărute în Convorbiri literare pe 1874—75 ; înger şi demon şi Floare albastră, apărute în 1873-74, care au în adevăr schimbări şi greşeli de text, mai ales cea din urmă, la care Eminescu va fi ţinut mult şi fiindcă era un fel de credeu politic al romantismului său.“ * Ms. 2255, f. 312-314. Scrisoare publicată în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 135. 160 D. Scurtu spune că Eminescu a trimis patru poezii şi cerea să se tipărească toate patru. In adevăr, le găsim în numărul din 1 septembrie 1876, toate patru, deci scrisoarea ar fi, după d. Scurtu din 1876, cînd Eminescu era la Timpul. însă la 1876 Eminescu nu era redactor la Timpul, era redactor la Curierul de Iaşi. La Timpul e în 1877*. Chestia cealaltă, că au fost tipărite patru poezii atunci, iarăşi n-are a face. O redacţie nu le tipăreşte numaidecît toate poeziile unui autor. Prin urmare, nu putem preciza anul cînd Eminescu protestează contra acestor corijări**. Mai am o dovadă. în Luceafărul de la 1 ianuarie 1913 e un articol în care d. Octav Minar reproduce fragmente din scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle, cînd era bolnav. Sînt importante aceste scrisori pentru alte chestii. Ne mărginim să cetim aceste rînduri : „D. Maiorescu a căutat să-mi impuie modul său de a vedea, dar eu îl priveam în ochi fix aşa ca să creadă că-1 înţeleg, pe cînd de fapt zburam cu gîndul în alte părţi. Le ceteam poezia, apoi, dezinteresat cu totul de ceea ce creasem, îi lăsam să facă ce vrea cu dînsa. Ei o corectau, o publicau, însuşin-du-şi şi dreptul de autor şi critic.“ Scrisoarea e de mai tîrziu, fiindcă primele sentimente între Veronica Micle şi Eminescu încep la 1876. Am putea spune că mai tot timpul Eminescu a fost corectat la Convorbiri literare. Dealtmintrelea, şi G. Panu ne spune de obiceiurile de la Convorbiri literare. Cînd cineva cetea un manuscris, d. Iacob Negruzzi, flămînd de manuscrise, îl zmuncea din mîna autorului şi-l dădea la tipar. Această ştire se împacă foarte bine cu ce spune Eminescu, că-i lăsa să facă ce vrea cu dînsul. Din toate acestea rezultă că poeziile din Convorbiri literare au corectări, că poeziile din ediţia Socec au corectări datorite altora decît lui Eminescu, că poeziile din ediţia Şaraga, făcută tot după Convorbiri literare, iarăşi au corectări, care nu se datoresc lui Eminescu. * Din octombrie. ** Anul probabil e 1878. La 1 martie 1878 apar în Convorbiri literare : Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine... Cda. 5510 coala 11 161 însă în ediţia Şaraga sînt poezii restabilite după manuscrisele lui Eminescu, posedate de fraţii Şaraga, care le căpătaseră de la un tipograf turnător de litere, d. Geor-ge Butman. Şi dacă e aceasta, dacă Eminescu a fost corectat, dacă în poeziile tipărite în diferite ediţii n-avem pe adevăratul Eminescu, aşa cum a voit să fie el însuşi, desigur e foarte important ca cineva să găsească adevăratele manuscrise ale lui Eminescu şi să facă o ediţie critică. Acolo unde corija d. Maiorescu ori d. Negruzzi, sau unde erau greşeli de tipar, să vină cineva să restabilească textul. Dar după care manuscrise ? Desigur după cele definitive. Dar cine le are ? Sînt manuscrisele de la Academie, caiete întregi. Sînt definitive ? Mai întăi nu sînt manuscrisele d-lui G. Butman, pe care le trimetea poetul la tipar. Cele mai frumoase poezii Ie-a scris Eminescu după ce s-a dus la Bucureşti, după 1877. Cele mai frumoase sînt dintre 1881—1883, cînd Eminescu înnebuneşte. Acum chestia e mai complicată decît o crede d. Scur-tu. Manuscrisele lui Eminescu se păstrează sau la d. Maiorescu sau la d. Negruzzi. Se pot găsi deci la dînşii. Sau rămîneau la tipografie şi se puteau pierde. Dar am văzut că s-au găsit unii care să le păstreze, cum sînt acele manuscrise ale d-lui Butman. Dar sînt numai cîteva manuscrise, nu a tuturor poeziilor lui Eminescu. Manuscrisele de la Academie ce reprezintă ? Ultima variantă ? înseşi manuscrisele pe care le-a trimis Eminescu la Iaşi, sau o variantă inferioară, sau o copie exactă a manuscriselor trimise la Iaşi ? Poate că Eminescu, atunci cînd voia ca să trimeată la tipografie, mai schimba ceva. O mulţime de nedumeriri. Eu unul nu mă pot pronunţa asupra acestei chestii, ;ci numai pun problema. Dar chiar manuscrisele cele puţine, pe care le-a păstrat tipograful, de cînd sînt ? De cînd era Eminescu în Iaşi, sau nu ? Dacă era în Iaşi şi la corectură, se păstrează ceva, şi tipograful tocmai de aceea le-a păstrat; dar dacă Eminescu schimba el însuşi la corectură, fiindcă se ştie că sînt scriitori care corectează şi la zaţ ? Scriitorii mai fac o ultimă schimbare la zaţ, sau redacţia primeşte o scrisoare : „schimbaţi cutare cuvînt“. Primea aceasta d. Negruzzi, tipograful credea că d. Negruzzi a schimbat. De unde putem şti ? Dar cîteodată te înşală şi datele. Se poate întîmpla o poezie cu data de 15 februarie şi 162 apoi să trimeată alta cu data de 14 februarie. Uitase data. E o greşală a scriitorului. E foarte greu şi aproape imposibil să putem şti cine a fost Eminescu complectamente, să-l avem pănă la ultimul cuvînt şi pănă la ultima virgulă, ce-a vrut el să spuie. Chestia nu e aşa de importantă. Toate discuţiile dintre editori sînt asupra cîtorva cuvinte, care n-au cine ştie ce mare însemnătate pentru priceperea lui Eminescu în genere. Dar, totuşi, chestia e de însemnătate. Eminescu e un scriitor foarte mare, singurul nostru mare scriitor, şi desigur ne pare rău că nu-1 avem aşa cum a voit el să fie. Ne simţim jigniţi că cutare cuvînt, pe care-1 admirăm, să fie al d-lui Negruzzi, sau să admirăm ceva fiindcă e de Eminescu şi să nu fie de dînsul. Spuneam de năzare, pus de d. Scurtu ; dar dacă ar fi fost aşa, de 30 de ani, cetindu-1 într-una, ni s-ar fi părut foarte frumos. Şi acum încă o chestie. Eminescu a stat la Iaşi de la 1874-77. N-am să caut eu acum să văd care sînt poeziile scrise la 1874-77, pentru ca să cercetez şi să văd că el şi-a corectat însuşi poeziile, fiindcă în această vreme a fost revizor şcolar, prin urmare n-a prea stat în Iaşi. Cît a stat în Iaşi, se dezinteresează complect de manuscrisele lui. La început dăduse voie să i se corije poeziile. Cei dimprejur se foloseau şi mai apoi abuzează, aşa că în Eminescu sînt lucruri ale altora. D. Scurtu e acela care s-a însărcinat să-l facă pe Eminescu ceea ce a vrut el să fie. D. Scurtu se foloseşte de manuscrisele de la Academie ; însă în acele manuscrise nu putem avea încredere, fiindcă nu ştim dacă sînt ultimele manuscrise acele pe care Eminescu le-a copiat fără să schimbe nimic, care au fost la tipografie în Iaşi şi apoi s-au întors la d. Ma-iorescu şi apoi la Academie. Dar mai e un lucru. D. Scurtu face corectări puţine, e mai mult un zgomot care-1 face, fiindcă, dacă compari ediţiile şi facem abstracţie de greşelile de tipar, vedem că nu sînt mari deosebiri. D-sa corectează în mod arbitrar, după plăcerea estetică a d-sale şi atunci iarăşi n-am ajuns la nici un rezultat. N-avem nevoie de cel mai frumos Eminescu, ci de cel care a vrut să fie el. Să alegem ce e mai frumos din manuscrisele sale, atunci chestiunea e foarte gravă. Cine să le aleagă ? 163 Iată din notele d-lui Scurtu la volumul său Lumină de lună. De exemplu la poezia Singurătate : „variantă anterioară, cu două strofe mai mult, pe care le-am adaos aici pentru .interesul lor literarw. Dacă e variantă anterioară, de ce să fie strofe la care Eminescu a renunţat ? Acest lucru se face în note pentru specialişti ; însă într-o ediţie pentru marele public, unde Eminescu trebuie să facă o impresie estetică, ce caută acele două strofe adaose pentru interesul lor literar ? Şi care sînt acele două strofe ? Pe-un volum mîncat de molii, Prin unghere părăsite Voi veniţi şi sînteţi solii întristării liniştite. între degete ţigara, Eu mă uit atunci la foc Şi găsesc că-n sărăcia-mi E un dulce, trist noroc. Sînt mai multe chestiuni. Aici e un manuscris foarte anterior. Ni se spune că în dreptul acestor strofe e trasă o linie albastră.* Deci Eminescu a renunţat la dînsele, fiindcă nu le-a tipărit în Convorbiri literare şi în manuscris e un semn. Atunci ce caută aceste două strofe ? Vedeţi, e arbitrar. N-avem acest drept. Această poezie a fost tipărită de Eminescu pe cînd trăia, în 1878. Dar poate că i-a lăsat cineva la o parte strofe de acestea. Poate că însemnarea a fost făcută de altcineva. Chiar dacă ar fi fost frumoase, aceste strofe, dacă ar fi vrut el să renunţe, n-avem dreptul să le punem aici. La poezia Egipetul: „Ms. Ac. Rom. 2257, ff. 90-92 şi ff. 94-95, acelaşi text, cu mici deosebiri inferioare ; în ms. Ac. Rom. 2259, ff. 87-89, textul aproape identic, puţinele expresii mai plastice le-am introdus şi aici.“ A găsit un manuscris, despre care nu ştie că-i ultimul şi cu atît mai puţin ştie că e manuscrisul pe care l-a trimis Eminescu la Convorbiri literare, dar i s-a părut frumos d-lui Scurtu. Dar se poate întîmpla ca gustul d-sale să nu fie la fel cu al nostru. Am putea scoate fiecare ediţii speciale. * Nu se ştie dacă linia e a lui Eminescu sau a redacţiei revistei. 164 în ediţia Scurtu este „pe-a lui maluri galbini“. însă în ediţia veche era „gălbii". în altă strofă din ediţia d-lui Scurtu : „Le-a îmbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ“. în ediţia veche era „I-a-mbrăcat“. Aici ar trebui să facem o analiză straşnică, sintactică, să vedem la cine trebuie raportat acel i. în ediţia Scurtu : „Şi cu varga zugrăveşte cărăruşile găsite". în Convorbiri literare e „drumurile". Dacă ar fi ultimul manuscris al lui Eminescu, fie şi „cărăruşile", însă d. Scurtu l-a găsit într-un manuscris oarecare şi l-a pus fiindcă i s-a părut mai plastic. E mai plastic ? Eu cred că mai bine e „drumurile". în Epigonii: „Şi pun haine de imagini peste adevărul gol". în ed. Maiorescu era „pe cadavrul trist şi gol". Eu cred că e mai frumos cum era înainte ; dar poate mă înşel, fiindcă aşa sînt învăţat. Dar indiferent dacă e „cadavru trist şi gol" şi dacă Eminescu nu se dovedeşte că a vrut să fie „adevărul", atunci pentru ce ? La înger şi demon d. Scurtu pune nota : „în ms. Ac. Rom. 2259, ff. 27-28, variantă anterioară şi inferioară a celor 11 strofe de la început, formînd o poezie întreagă, datată de Eminescu : «1869 dec.»-. Cele patru strofe de la p. 168, care nu se găsesc în Convorbiri literare, le-am luat — pentru cuprinsul lor filosofic, nu pentru forma care-i imperfectă — după ediţia Şaraga, al cărei editor posedă manuscrisul." Pentru ce să apară Eminescu cu o poezie imperfectă ? Deci iarăşi aceeaşi critică, e arbitrar. Vă aduceţi aminte de acel „năzare" din De cîte ori, iubito, pus fiindcă, spune d-sa, e mai plastic. Aici nu mai e nici o îndoială că „năzare" e stupid*. Dar acestea sînt lucruri mărturisite de d. Scurtu. Sînt însă schimbări pe care le-a făcut şi nu ştiu pentru ce nu spune. Aşa, de exemplu, în Dorinţa: „Or să cază flori de tei". în ediţia veche era „or să-ţi cadă". Această schimbare nu spune de unde a luat-o. în Singurătate : Şi ascult cum învelişul Cărţilor încet mi-1 rod. * Figurează în ms. eminescian 2261, 91 şi 2260, 232 : „Oceanul cel de gheaţă năzare înainte”. 165 Dar în manuscrisul pe care l-am văzut şi eu e : „De la cărţi ei mi le rod“. E imperfect, dar aşa e Eminescu. Tare mă tem că aici e o corijare făcută de d. Scurtu sau de alţii. Eminescu nu umplea versul cu cuvinte de prisos, ca „încet44. In Despărţire: „Ca şi cînd niciodată noi nu ne-am fi zărit44. în Convorbiri literare e „găsit44. De unde a scos „zărit44, fiindcă nu spune ? în orice caz, nu e ultimul manuscris*. Altceva : „Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci44, aşa ştim noi. „Pomi-vor să-mi cerşească44 e la d. Scurtu**. Cred că-i mai frumos „cerşi-vor44. Şi de ce spun aşa ? Fiindcă, dacă e vorba de arbitrar, avem dreptul să ne amestecăm cu toţii. O altă schimbare : „Dînd pulberea-mi ţărînei şi inima-mi în vînt44***. în Convorbiri literare e „la vînt44. In poezia, poate cea mai frumoasă, Pe lingă plopii fără soţ: „Şi te privesc nepăsător c-un ochi rece de mort44. Noi ştiam „rece ochi44. Şi s-a dus şi ritmul. în Te duci...: „Un demon sufletul tău este / Un chip de marmură frumos44****. în ediţiile vechi : „Cu chip44. Mie mi se pare cu e mai bine. în Cînd amintirile, una din cele mai frumoase poezii : „Şi peste arbori înşiraţi44 la d. Scurtu, — „răsfiraţi44 în ediţiile vechi, şi desigur mult mai bine. Nu cred să fi fost „înşiraţi44*****. în sonetul Sunt ani la mijloc.: în Convorbiri literare „şi încă44, la d. Scurtu „şi-ncă44******. E o silabă mai mult decît trebuie. „Cum sufletu-mi de-adînc îl linişteşti44, la d. Scurtu. în ediţiile vechi „inima44*******. Scrisoarea III: „Toţi se scurseră aicea44 la d. Scur- tu********. în ediţiile vechi „se cutură44. Noi ştim, dar după ton iese că ar fi găsit intr-un manuscris. Eminescu e vehement aici, dar să vedem consecuţia timpurilor. E cam curios acest perfect, cînd totul e la prezent. Dar nu * Figurează în ms. 2260, 233 (+232 v.) — 234 ; 2259, 153 ; 2279, 84 (+83 v.) — 86 şi 2279, 93—94. ** Ca în ms. 2279, 93-94. *** La fel, ca în ms. 2279, 93-94. **** Ca în ms. 2279,77 (+76 v.) — 79. ***** E în ms. 2261, 313-314. ****** Corect: „şi-ncă". In trei msse : „şi-ncă“. ******* ]yjs 2260, 36 : „sufletul". Perpessicius : „inima". ******** ]y[s 2282, 38-55 : „scurseră". Perpessicius : „scurseră". 166 mă pronunţ. Tot ce spun aici e numai o critică. Nu pun nimic în loc. D. Scurtu a făcut şi punctuaţie şi a avut dreptate. Punctuaţia de obicei o fac tipografii şi zeţarii, şi atunci, ori ne luăm după manuscris, ori vedem noi cum trebuie. D. Scurtu a pus şi d-sa punctuaţia. Cu toate acestea, văd o greşală care persistă şi aici. Acum vreo 18 ani, Aron Densuşianu şi-a bătut joc de Eminescu foarte crud, într-un articol în care combătea pe bolnavii în literatură*. îl luase întăi pe Eminescu şi îşi bătea joc între altele de strofa din Pe lingă plopii fără soţ, care se sfîr-şea cu „înmărmureai măreţ !“ Căutaţi această strofă, analizată de Caragiale într-un articol** şi veţi vedea că nu-i nici un semn după „măreţ". Evident că e o legătură între cele două strofe. Trebuie o virgulă. Dacă n-a corectat aici d. Scurtu, apoi de ce s-a apucat să corecteze în alte părţi, unde-i foarte uşor, fiindcă aici se încurcau mulţi ? Dar d. Scurtu s-a apucat să scoată moldovenismele din Eminescu. Iată ce spunea d-sa : „Ortografia, pe care, din consideraţii practice, am adoptat-o, este cea academică ; spre a scoate la iveală, unde e cu putinţă, corectitudinea rimei, am ţinut seamă şi de pronunţia dialectală moldovenească a lui Eminescu, unde ea nu lovea prea mult simţul pronunţiei literare.41 A ţinut samă, dar nu în toate părţile. Dar se vede că a făcut schimbări, care nu mai e literarizare, căci Eminescu avea poate forma care ar putea fi literarizată, deşi orice scriitor are dreptul la ce scrie el. în Floare albastră: „n-o s-o ştie“ e, la d. Scurtu, în loc de „n-a s-o ştie“. în De cîte ori, iubito; „pereche", în loc de „păreche" ; e muntenism (ca „perete" în loc de „părete"). în Pe lingă plopii fără soţ: „O oră să fi fost amici®, în loc de „o oară"***. Apoi muntenisme ca : „tristeţe" în loc de „tristeţă"****. * Vezi şi Verax (G. Ibrăileanu), Eminescu condamnat şi judecat de Aron Densuşianu în Revista critică literară, în Evenimentul literar, nr. 33, 34, 36, august 1894 şi D. Densuşianu nu s-astîmpără, Ibid, nr. 39, din 12 septembrie 1894. ** Ironie, în Timpul din 15 iulie 1890 şi în Note şi schiţe, 1892. *** Ms. eminescian 2261, 327-329 şi 2277, 121 + 120 v: „o oră“. **** Ms. 2261, 327-329 : „tristeţe". 167 In sonetul Veneţia, care-i foarte frumos : în ediţia din 1909 d. Scurtu lasă „păreţii44 ; dar în Lumină de lună îl schimbă în „pereţii41. Apoi sînt şi neconsecvenţe. Intr-un loc „blastemă44, într-altul „blestemă44, fiindcă s-apucă să-l corije într-o parte şi-l lasă necorijat în altă parte. Prelegerea XVI 25 ianuarie 1913 Să vorbim încă ceva despre ediţiile lui Eminescu. Am înainte cele trei ediţii mai însemnate care circulă. Nu mă interesez de ediţia d-lui Săndulescu* sau a Bibliotecii pentru toţi**, sau a căpitanului Eminescu, care la urma urmei sînt reproduceri ale acestora, ediţii care n-au nici o pretenţie. Vorbesc de ediţiile care au circulat mult, şi să facem o comparaţie între ele. Cea dintâi şi cea mai venerabilă e ediţia Socec 1884 (1883, adică în anul cînd a înnebunit Eminescu). Ediţia a fost scoasă de d. Maiorescu. Editorul e librarul Socec ; însă îngrijitorul, cum ar zice d. Scurtu, e d. Maiorescu. Această ediţie are calităţi şi are şi defecte. Defectul cel mai mare e că poeziile sînt aranjate fără nici o ordine, nici o logică, nici o cronologie, de nici o natură. Ediţia începe cu poezia Singurătate. începutul acesta are o însemnătate, e ca un fel de prefaţă. Poezia aceasta e ca un fel de rezumat al sentimentalităţii lui Eminescu. Mai întăi e solitarismul lui Eminescu, una din însuşirile cele mai caracteristice ale poetului, apoi melancolia, tris-teţa, după aceea felul sentimentului de iubire, care se găseşte în Eminescu. însă mai pe urmă, poeziile urmează, aşa, la întîmpla-re, în orice caz nu pot înţelege criteriul după care sînt * Poezii, cu o notită biografică de I. Săndulescu, Alcalay, 1908. ** Ediţie revăzută de I. Scurtu, 1910 (ediţia a patra Scurtu). Ediţia a cincea Scurtu, în Biblioteca pentru toţi, 195-196 bis; 196-197 bis. 189 aşezate. Desigur unele sînt aşezate cum trebuie, ca satirele, dar altele nu. O calitate a acestei ediţii e ortografia, care e a lui Eminescu. Aceasta e o chestie de discutat, căci ortografia lui Eminescu e un anacronism acum, e aceea a „Ju-nimei" ; dar, în sfîrşit, e ortografia lui Eminescu şi nu ne încurcă. Mie, personal, îmi place mai mult ortografia lui Eminescu, fiindcă sînt deprins cu dînsa. E ceva din Eminescu chiar şi în ortografie. Poeziile sînt parcă mai eminesciane. Dar, în sfîrşit, lucrul e greu de hotărît, poate nu sîntem datori să respectăm ortografia unui scriitor care nu şi-a tipărit versurile şi într-o ţară unde e o anarhie în ortografie. Ori poate tocmai de aceasta trebuie bine păstrată, nu ştiu. Apoi, ediţia e frumoasă. Lucrul acesta e însemnat mai ales pentru poezii şi nuvele. Tiparul e foarte frumos — lucrul acesta mi se pare foarte important — cam ca ediţiile franceze. înfăţişarea volumului are oarecare nobleţă, un fel de aristocratism, d-voastră ştiţi bine aceasta. închipuiţi-vă pe Eminescu tipărit cu litere mici, pe o hîrtie proastă. E însemnat şi chipul cum un volum e tipărit. Ca defecte, sînt multe greşeli de tipar neiertate, pe lîngă alte greşeli de altă natură, scăpări de vedere, con-trasensuri, lucru pe care l-am discutat. Apoi nu-i complect, pe de o parte, iar pe de alta, e prea complect. Lipseşte Făt-frumos din tei. Apoi, are poezii îndoielnice, găsite în manuscrisele lui Eminescu, cum e : Intre paseri, Rugăciune, însă e lipsită de poeziile începătoare ale lui Eminescu, scrise în Familia. Această ediţie e bună, unde cetim un Eminescu egal, nu un volum pentru specialişti. Altă ediţie e ediţia Şaraga, apărută la început sub îngrijirea nu ştiu cui, apoi sub a d-lui Xenopol. Această ediţie are avantajul că e cronologică, însă sînt multe greşeli. Anul revistei e greşit, dar în el găseşti cele mai bune poezii, aşa cum le-a scris Eminescu, înşirate una după alta. Defectele sînt greşelile de tipar : „O, tu erai cu barba-n noduri" (— crai). Apoi această ediţie a adunat tot felul de poezii începătoare, dintre 1865—1869 şi de la sfîrşit, cînd Eminescu nu prea era sănătos. în sfîrşit, a treia ediţie e a d-lui Scurtu. Această ediţie are defecte. Prima ediţie e din 1908. Apoi e cealaltă ediţie, intitulată Lumină de lună. D. Scurtu spune c-a 170 găsit intr-un, manuscris oarecare titlul acesta. Desigur că Eminescu a cugetat la acest titlu o dată, dar de unde ştim noi dacă nu şi-ar fi schimbat gîndul. Apoi e o tradiţie. Noi cunoaştem poeziile lui Eminescu sub numele de Poezii. Dacă aşa a fost intitulat de d. Maiorescu, şi noi ne-am deprins aşa. Coperta, apoi, nu corespunde cu fondul. S-ar părea că-i lucru mic, dar aceste lucruri au o mare însemnătate. Dar mai e altă chestie. D. Scurtu e arbitrar şi aici. D-sa clasifică poeziile lui Eminescu după vîrstă : epoca I, a Il-a etc. D-sa clasifică apoi poeziile lui Eminescu după genuri literare. In acele grupuri, după vîrste, face alte grupuri. De exemplu, să luăm epoca bărbăţiei, 1879-1883; d. Scurtu face următoarele grupuri : Romanţe şi cîntece de iubire, Elegii, Sonete, Poezii filozofice şi sociale, Poezii în formă populară, Traduceri. însă această clasificaţie nu-i ajunge, de fapt, fiindcă mai găsim, de exemplu, şi cîntece erotice, pe care nu le găsim în clasificaţie, apoi ode, poeme romantice — alte genuri literare. Dacă ne-am gîndi care-i fundamentul acestei clasificaţii, chiar d-sa spune că nu-i o clasifica-ţie ştiinţifică, e un fel de clasificaţie populară, mai pe înţelesul tuturor. D-sa clasifică elegii şi cîntece de iubire. Dar elegiile sînt tot cîntece de iubire. Prin cîntece de iubire d. Scurtu înţelege numai cîntece de fericire în iubire. Romanţele sînt poezii cîntate, dar sînt şi din elegii cîntate. în orice caz, ne supără această clasificaţie : romanţe de Eminescu. Dar aceasta n-are a face. Să presupunem că d. Scurtu are dreptate. A clasifica opera unui scriitor după vîrstă sau după genuri literare e foarte legitim, dar aceasta se face în articole de critică, însă nu se aplică la ediţii. Mai întâi, poate nu ne împăcăm cu această clasificaţie. E prea mult subiectivism în chestiunea aceasta. Cu ce drept publici poeziile cuiva împărţindu-le ? Fiecare poet şi le împarte după placul său. Nu putem noi să dăm numele de romanţe, poeme filozofice, în volumul cuiva. De aceea se face aceasta, pentru că Eminescu n-are urmaşi care să protesteze ? în ediţia d-lui Scurtu vedem realizate intenţiile critice ale d-sale. Dar măcar să vedem dacă are dreptate. 1865—1869 e o epocă. Aceasta e just. D-voastră cunoaşteţi poeziile acestea. O mulţime de poezii care sînt 171 cu totul deosebite de celelalte. Sînt din epoca de adolescenţă. între 15 şi 19 ani cineva e adolescent. 1865—1869, în adevăr, e o epocă, care se poate caracteriza şi prin viaţa lui Eminescu. El e un fel de călător perpetuu, în toate părţile, băgîndu-se sufleur la o trupă de teatru. Şi-n aceste poezii îl găsim în adevăr foarte deosebit, chiar ca fond, nu numai ca formă. E un poet optimist naţionalist, căci Eminescu, afară de Scrisoarea III, n-a fost poet naţionalist, a fost publicist naţionalist. E influenţat de scriitorii vechi români, de Eliade, Bolintineanu, chiar Conachi. Nu-i însă influenţat de Alecsandri*, lucru foarte elocvent. Natura lui Eminescu era mult mai deosebită de a lui Alecsandri decît de a lui Bolintineanu. Pot să fie asemănări între Eminescu şi Bolintineanu, dar nu şi între Eminescu şi Alecsandri. După aceea, în această epocă, sentimentele sînt vagi, nu sînt puternice, şi de aceea sînt exagerate în formă. Sînt şi subiecte banale, ocazionale, cum n-a avut mai tîrziu. Mai tîrziu, Eminescu a fost un poet universal. După aceea, imaginile sînt slabe, neclare, exagerate. în sfîrşit, ca fond e slab, ca formă e slab, e influenţat de vechea literatură românească, e un produs şi el al epocei literare anterioare şi din punct de vedere al concepţiei asupra vieţii nu-i pesimist, din contra, e optimist. E clar că aceasta e o epocă. Epoca a Il-a, 1870—1879. De ce pănă la 1879 ? Pentru că, spune d. Scurtu, pănă la 1879 e cel mai mare poet român, însă nu-i desăvîrşit. Să vedem. Avem altă părere, a d-lui Xenopol, în prefaţa de la poezii : „Putem zice că talentul lui Eminescu nu ajunge la deplina dezvoltare decît la 1877“. Dar mai întăi aş opune d-lui Scurtu anul 1878, fiindcă din 1878 sînt Povestea codrului, Singurătate, Departe sunt de tine. Aceste poezii sînt foarte frumoase, şi nu văd ce deosebire ar fi de poeziile din 1879. Prin urmare, d. Scurtu vorbeşte despre 1879, eu aş spune anul 1878, fiindcă în 1878 Eminescu are poezii tot atît de frumoase, tot aşa de perfecte ca şi în 1879, iar d. Xenopol vorbeşte de 1877. Pe de altă parte, d. Maiorescu, în prefaţa din ediţia I, spune : „Poeziile, aşa cum se prezintă în paginile următoare, nu sînt dar revăzute de Eminescu şi sînt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gînd să le * Este influenţat, de exemplu în poezia De-aş avea... 172 facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua est !, Egipetul, Noaptea, înger de pază, împărat şi proletar, Rugăciunea unui dac, înger şi demon)“. Aceste poezii sînt scrise între 1870—1874. Prin urmare, nu 1870— 1877, Xenopol, sau 1879, Scurtu, ci 1870—1874, cînd Eminescu nu-i încă format, cînd se luptă cu forma, n-are rimă cum se cade, n-are ritm, frază, cuvînt. In adevăr, am putea să arătăm că între 1870—1874 putem stabili o epocă. Mai întăi prin viaţa poetului : stă la Viena şi Berlin. Nu mai e vagabond nu se mai influenţează de Bolintineanu, ci de Schiller. Acolo studiază, veţi găsi prin diferite biografii ce învaţă Eminescu. Studiază ştiinţele şi mai cu seamă filozofia şi istoria, stă în centrele civilizate, face cunoştinţă cu Schopenhauer, nu prin germani, ci d. Iacob Negruzzi i-1 trimite prin 1870. Nu acesta l-a făcut pe Eminescu pesimist, erau temperamentul şi împrejurările. Vasăzică, între 1870—1874 Eminescu şi-a schimbat felul de viaţă, stă în străinătate, studiază profund. în aceşti ani, cînd devine eminescian, Eminescu îşi schimbă şi forma şi fondul. Nu mai e optimist şi naţionalist, ba e chiar pesimist. Epigonii e din 1870, Mortua est l, 1871, înger şi demon, 1873, împărat şi proletar, 1874. Prin urmare, Eminescu şi-a schimbat şi fondul, e pesimist, însă e mai mult o luptă între pesimism şi optimism. Epigonii e o opoziţie între generaţia de mai înainte, optimistă, şi generaţia sa. Nu condamnă optimismul, îl glorifică. Mortua est l am spus că nu-i sinceră. E încă influenţa lui Bolintineanu din O fată tînără pe patul morţii. în înger şi demon ştiţi că e un revoltat, e demonul, care e revoluţionar, care e îmblînzit de cer. Iată lupta între două stări sufleteşti. împărat şi proletar, cunoaşteţi toată această admirabilă poezie, cu multe greşeli de ritm ; dar una din cele mai frumoase poezii sociale. Are trei momente : mai întăi instigaţia, după aceea răscoala, şi anume, Comuna din Paris, şi la sfîrşit e filozofia lui Eminescu, pesimistă, în sufletul lui Eminescu se zbat două sentimente : lupta supremă între încrederea în viitor şi condamnarea definitivă a oricărei îmbunătăţiri în societatea omenească. Vedeţi, prin urmare, îl putem clasifica. Am cetit în d. Maiorescu că Eminescu se lupta cu forma, cunoaştem viaţa sa — sta la Viena şi Berlin —, şi cunoaştem fondul, lupta între pesimism şi optimism, ceea ce mai tîrziu nu 173 se vai mai întâmpla. în bucăţile sale cele pesimiste nu mai e vorba de vreo ezitare. Dar d. Xenopol pune 1877. Pănă aici Eminescu n-a fost dezvoltat, fiindcă d-sa pune între poeziile care nu-s perfecte împărat şi proletar şi Strigoii, din 1876. în adevăr, în Strigoii sînt stângăcii, însă data 1877 e excesivă, de aceea cred 1870—1874. A treia epocă ar fi 1874—1881, fiindcă poeziile din punct de vedere al formei nu sînt la fel, fiindcă Eminescu a progresat necontenit, fiindcă era intelectual adevărat, şi ar fi progresat pănă la 60 de ani, dacă ar fi trăit. Aşadar, 1874—1881. Eminescu progresează necontenit. Cu toate acestea, avem o singură epocă, nu vedem deosebiri mari, esenţiale, nici în fond, nici în formă. Forma e perfectă, dar nu vedem sărituri. Ca fond, cu cît ne apropiem de 1881, poeziile de iubire sînt mai triste. De ce pun de la 1881 ? Iată de ce : de la 1881—1883 se mai face o schimbare în Eminescu. Mai întăi, în fond, începe să devie critic social: Scrisoarea I, II, III, IV, V şi poezia Viaţa. Aceasta e foarte important, că devine critic social, fiindcă am văzut că am pus data de 1880 pentru o nouă literatură. Vedem că şi în Eminescu se întâmplă o schimbare, nu merge în mod egal, şi acea critică socială acerbă desigur că e în legătură. Intelectualii vedeau că nu se îndeplineau cele ce se făgăduise, îşi dădeau sama că clasele de jos sufereau. în acest timp, se vede bine mizeria claselor de jos. Şi la Eminescu trebuia să se întâmple o schimbare în literatura lui. Avem satirele lui, pe de o parte, iar pe de alta, articolele lui. Dar nu numai din punct de vedere social vedem o deosebire între 1881—1883. Mai e şi altă deosebire. Acum avem operele lui cele mari, poemele, operele „de longue haleine“, care în adevăr fac pe poeţii mari. Sînt foarte frumoase poeziile mici, însă în poeziile mari vedem concepţia largă a unui om asupra vieţii, asupra lumii. Avem Luceafărul, cele cinci Scrisori. Nu numai 1881—1883 se deosebeşte prin apariţia criticii sociale, ci şi prin poeme mari, poezii lungi. însă în acest timp se mai observă altceva. Acum Eminescu e concentrat de tot. Cînd amintirile, S-a dus amorul sînt din cele mai frumoase. E o concentrare, o profunditate şi un sentiment adînc de îndurerare şi mai cu samă sînt lipsite cu totul de orice oca- 174 zionalitate. Se potrivesc perfect cu orice om, din orice epocă, cînd va simţi la fel şi dacă va simţi la fel. Dacă am vorbit de aceste chestiuni acum, deşi trebuia să vorbesc mai tîrziu, căci, dacă are vreo importanţă acest lucru, are însemnătate mai tîrziu, e pentru că am vrut să spun că, dacă se face o clasificare, atunci măcar să fie justă. Prin urmare, această ediţie are defectul că are clasificare. Poate să fie perfectă, dar nu trebuie. Calitatea acestui volum e că sînt greşeli de tipar mult mai puţine, poate că nu mai sînt deloc. Sînt, după aceea, muntenisme. Alt defect e că sînt iarăşi prea multe poezii. E dotat după moarte cu poezii pe care nu le-a publicat. Ca să isprăvesc cu această chestie, voi spune : nici o ediţie nu-i mulţumitoare. Ne-ar trebui o ediţie Şaraga, din care să lipsească poeziile de la început şi nimic de la sfîrşit, care să fie frumos tipărită, fără flori deasupra paginilor şi să ţină samă de manuscrisele de la Academie, cu alte cuvinte, o ediţie cronologică. D. Coşbuc în Balade şi idile n-a grupat baladele de-o parte şi idilele de alta. D. Vlahuţă nu le-a grupat. în sfîrşit, nu trebuie să ne amestecăm noi. Amestecul nostru să fie strict necesar, să le tipărim bine şi să vedem dacă nu găsim manuscrise de ale sale definitive. Acum trecem la biografia lui Eminescu. Trebuie legate necontenit faptele cu ceea ce voim să discutăm. Să vedem mai întăi importanţa biografiei, fiindcă chiar despre Eminescu s-a exagerat mult. Mai întăi, e necesară ? Unii spun că nu. Aşa, de exemplu, d. Maio-rescu : „Viaţa lui externă e simplă de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întîmplare din afară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu, este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă, în-cît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România, sau în Franţa, şi nu în Austria şi în Germania ; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere ; ar fi fost aşezat în ierarhia statului la o poziţie mai înaltă ; ar fi întîlnit în viaţa lui sentimentală orice alte 175 figuri omeneşti — Eminescu rămînea acelaşi, soarta lui nu s-ar fi schimbat.44* Viaţa lui Eminescu, deci, n-ar avea nici un interes. Această idee a fost dezvoltată de învăţăceii d-lui Maio-rescu. Teoria aceasta o găsim exprimată de Emile Henne-quin în Critica ştiinţifică**. Nu-i nevoie de biografie, pentru că scriitorul nu-i influenţat de mediu. Dar ideea aceasta o are şi d. Maiorescu, prin urmare aceia care spun că scriitorul nu e influenţat de mediu tăgăduiesc însemnătatea biografiei. Şi pănă la un punct cu dreptate. Biografia are, în adevăr, interes pentru orice fel de analiză a operei literare ? Pentru analiza estetică avem nevoie de biografie ? Eu cred că aproape deloc. Pentru a gusta poeziile unui scriitor, avem nevoie să ştim biografia unui scriitor ? Cred că nu. Poate cîteodată să ne ajute, pe de altă parte, poate să ne strice impresia. V-am spus geneza Luceafărului. Pentru gustarea unei poezii, deci, biografia n-are aproape nici un interes, are' un rol cel mult necesar. De exemplu celebrul Lac al lui Lamartine. Ştim ce cîştigă sau nu cîştigă dacă ştim cine a fost Elvira, pe care n-o chema aşa !*** De obicei strică, fiindcă viaţa e mai prejos de poezie. Dar pentru pricepere ? Uneori va ajuta, cînd poezia are relaţii cu fapte sociale. Pe Eminescu din împărat şi proletar mai bine îl înţelegem cînd ştim că e vorba de Comună şi de Napoleon al III-lea. Tot aşa în Scrisoarea III, de C.Â. Rosetti. Mă întrebam dacă pentru critica estetică e nevoie de biografie. Nu e nevoie. Numai de ce cărţi a cetit autorul, ce influenţe străine a suferit. Nu e nevoie să ştim cînd s-a născut şi unde s-a născut. Dar pentru critica psihologică, unde e vorba să vedem ce însuşiri sufleteşti are cutare poet, să vedem că are metafore etc., are imagini, la ce ne-ar ajuta biografia ? La puţin lucru. Poate să fie interesant ca comparaţie. Sînt alte însuşiri, însuşiri morale, asupra cărora ne poate servi biografia, de exemplu cum apare Rousseau în Emile şi cum apare în Confessions. Vedem o deosebire * Eminescu şi poeziile lui, 1889. ** Paris, 1888. *** O chema M-me Julie Charles, avea 32 de ani şi era ftizi-că. A murit în decembrie 1817. Le lac e din august acelaşi an. 176 mare între scriitor şi om. Sau Bernardin de St. Pierre. Se pune o problemă interesantă, nu pentru înţelegerea operei, ci pentru ştiinţa psihologică. Mai e o chestiune : ereditatea. Ni se spune că Eminescu avea darul de a povesti de la tatăl său, o deprimare de la mama sa. Dar aceasta e interesant pentru psiholog, pentru noi, nu. Pentru critica ştiinţifică, însă, vom vedea că e importantă biografia. Orice lucru trebuie să aibă o cauză, prin urmare, şi imaginaţia, sensibilitatea, pesimismul. Pentru a afla cauzele lor ne trebuie biografia. Cda. 5510 coala 12 Prelegerea XVII 29 ianuarie 1913 Începusem ora trecută să vorbesc despre teoria biografiei. Voi continua cele spuse. Spuneam că, pentru a gusta o operă de artă, nu e nevoie de biografie, însă e nevoie să avem oarecare cunoştinţe. Mai întăi, cultura literară. In poezie, roman, e greu de deosebit ceea ce însamnă cultură literară. în alte arte e mai uşor, în muzică de exemplu. Trebuie o cultură oarecare pentru a aprecia muzica operelor italiene sau a lui Wagner. Tot aşa în poezie, cine n-a cetit, de exemplu, decît pe Carol Scrob şi pe poeţii de asemenea natură, n-are cultură literară suficientă pentru a înţelege pe Eminescu. Aici nu e vorba de cultura ştiinţifică sau filozofică. Două poezii de dragoste, una de Carol Scrob şi alta de Eminescu : nu e nevoie de cultură ştiinţifică sau filozofică, dar e nevoie de cultură literară. E deprinderea, gustul estetic, căpătarea unei tonalităţi care se face prin căpă-tarea unui anumit grad de rafinare. în muzică aceasta se vede mai uşor, fiindcă în literatură nu putem pricepe cîteodată, din cauza lipsei de cultură ştiinţifică sau filozofică. Aşa, de exemplu, pentru a înţelege Împărat şi proletar, pe lîngă cultura literară trebuie şi oarecare cultură istorică : ce e proletariatul, ce a fost Comuna din Paris, Napoleon III; iar pentru sfîrşitul poeziei împărat şi proletar trebuie şi puţină cultură filozofică, cunoştinţa teoriilor lui Schopen-hauer, că durerea e singurul lucru pozitiv ş.a.m.d. Va-săzică, trebuie să avem şi o cultură ştiinţifică şi filozo- 178 fică; să cunoaştem filozofia budistă a lui Schopenhauer, teoria astronomică a stingerii soarelui, pentru a putea pricepe Scrisoarea I a lui Eminescu. Epigonii, iar, trebuie să avem o cultură literară şi filozofică. Dacă nu vom studia cîtuşi de puţin istoria literaturii nu vom înţelege pasagiile privitoare la Alexandrescu etc. Deci, pentru a gusta o operă literară avem nevoie de un anumit grad de rafinare intelectuală şi emoţională şi de anumită cultură ştiinţifică şi filozofică. N-avem însă nevoie de biografia scriitorului. Aşa, de exemplu, Luceafărul, putem să-l gustăm perfect, fără să ştim deloc cine a fost Eminescu, fără să ştim chiar numele autorului. Nopţile lui Musset le gustăm perfect, fără să ştim geneza lor. Orice poezie de Eminescu, tot aşa : Pe lingă plopii fără soţ ş.a.m.d. Am putea spune că, la urma urmei, biografia poate să strice impresiei noastre. De obicei, realitatea e mai prejos decît poezia. Un poet, cu cît e mai mare, cu atît idealizează mai mult şi, dacă ni se dă realitatea meschină, acea realitate se răsfrînge asupra poeziei. în genere, biografia ne strică. Foarte rar ne-ar putea ajuta pentru plăcerea estetică. Mai e o altă cauză. O poezie e frumoasă, fiindcă punem din noi într-însa. în poezia unui poet sînt numai nişte semne care trebuie să stârnească în sufletul nostru poezia noastră personală, înmagazinată din propria experienţă. Cui nu-i place noaptea cu lună nu va înţelege poezia nopţii cu lună din Eminescu. O poezie, cu cît are caracter mai universal, cu atît vom pune mai mult din sufletul nostru în acea poezie. De exemplu, Cînd amintirile..., dacă am şti cauza poeziei şi fiinţa de care se vorbeşte, atunci vor veni acele imagini concrete în mintea noastră şi n-or să ne lase întreaga posibilitate ca să punem din noi toată melancolia din sufletul nostru, toată experienţa noastră. Şi, fiindcă facem această discuţie relativ la Eminescu, observăm că tocmai prin aceasta poeziile lui sînt însemnate, pentru că au caracter de universalitate, nu sînt ocazionale. Să vedem acum unde începe rolul biografiei. Ea e un auxiliar al istoriei literare. Ce e istoria literară : biografia, critica estetică, ştiinţifică, restabilirea textelor, clasificarea după genuri şi epoci. Ea se ocupă cu o mulţime de chestii. 179 Să vedem unde ne poate ajuta biografia. Să luăm critica estetică. Ce însamnă critică estetică ? Studierea frumuseţii formei unei opere de artă, stilul, imaginile, compoziţia. Toate aceste lucruri însă ni le spune opera scriitorului. N-avem nevoie de biografie. De exemplu, vom descoperi că forţa cea mare creatoare a formei lui Emi-nescu sînt imaginile, noutatea rimei, frumuseţea ritmului, ritm care se potriveşte foarte bine cu fondul, toate aceste discuţii însamnă a face critică estetică. Avem nevoie să ştim ceva despre Eminescu ? Cred că deloc. Alt scriitor, Creangă, n-are metafore, are stil limpede, clar, utilizează proverbele populare, mai degrabă decît propria sa filozofie. N-avem nevoie de biografie. Gr. Alexandrescu e mai abstract decît Eminescu, are stil greoi, limba imperfectă. Nu e nevoie iarăşi de biografie. Critica psihologică e anatomia şi fiziologia spiritului unui scriitor, ce însuşiri sufleteşti are. Care sînt însuşirile lui Eminescu ? Imaginaţia, gîndirea, puterea de abstracţie. Mergem mai departe : ea sentiment, tristeţa, melancolia, natura tăcută, cum aceste forţe sufleteşti lucrează unele asupra altora şi ce rezultă ? Pentru aceste preocupări e nevoie de biografie ? Iarăşi — nu. Aşa, de exemplu, Eminescu, Musset ar fi sensibilitate acută şi spirit. Victor Hugo imaginaţie extraordinară. Creangă umor, un spirit ireverenţios, memorarea esenţialului, melancolia trecutului. în Alexandrescu, spirit de observaţie acut, spirit nu atît satiră şi umor; ca sentiment, un fel de pesimism şi o slabă speranţă. Pentru toate aceste lucruri, pentru a le studia, n-avem nevoie de biografie. Cetim opera şi constatăm din operă toate aceste însuşiri. Dar pe lîngă critica estetică şi psihologică, mai e şi critica ştiinţifică. Aceasta nu mai e vag, căci ar putea fi şi critica estetică ştiinţifică. Un critic estetician, care ar utiliza elemente estetice, şi el e un critic ştiinţific. însă prin critica ştiinţifică de obicei se înţelege critica cauzelor. Am văzut că Eminescu are cutare însuşire şi ne întrebăm care e cauza. Opera nu ne poate da cauzele, trebuie şă mergem în dosul operei. Prima cauză a unei opere e omul, autorul. Trebuie să cunoaştem psihologia scriitorului şi, prin urmare, trebuie să cunoaştem pe scriitor şi iată că începe rolul bio- 189 grafiei. Aici, cu toate acestea, nu e tocmai o cauză, fiindcă opera e produsul sufletului scriitorului, dar e numai o parte din sufletul autorului, aşa încît, atunci cînd începem să cunoaştem sufletul scriitorului, mai mult exercităm un control. De exemplu, Eminescu e pesimist în poeziile sale. In viaţă a fost pesimist ? Era tăcut, trist sau poate altfel ? Şi dacă găsim că în viaţă Eminescu era identic cu Eminescu scriitorul, am controlat numai. Dacă ar fi fost altfel, se pune problema, cum un om a putut pune în opera sa un altfel de om şi putem ajunge la concluzia că scriitorul, cînd scrie, se zugrăveşte cum ar vrea să fie el însuşi. Prin urmare, cînd căutăm să găsim cauza unei opere, cauza dintâi e scriitorul şi, anume, psihologia scriitorului. Dar mergem mai departe. Care e cauza psihologiei scriitorului ? Aceasta e un produs al eredităţii şi al mediului. Prin urmare, pentru a înţelege sufletul scriitorului, ne vom adresa la două izvoare. Mai întăi, ereditatea, de unde are scriitorul acest suflet, rasa după unii. Toate aceste lucruri sînt din domeniul biografiei. După aceea, mediul. Prin mediu trebuie să înţelegem mai întăi viaţa personală a scriitorului, a fost sărac, bogat, iubit de părinţi, a avut prieteni, a trăit bine sau nu. E discuţie în privinţa lui Eminescu. Aceste lucruri au importanţă asupra sufletului unui ©m, dar prin mediu se mai înţelege întreaga influenţă a întregii societăţi. Trebuie să studiem societatea, cum era pe vremea poetului, ce clase sociale dominau, din ce clasă socială făcea parte poetul, care era atmosfera socială, generaţia lui era însufleţită de anumite idealuri sau nu, atmosfera morală ş.a.m.d. Pe lingă acestea, un scriitor e influenţat de alţi scriitori, de înaintaşi sau de scriitorii contemporani cu sine sau de scriitorii străini, vechi şi noi. Prin urmare, vedem că e o cercetare foarte serioasă a cauzelor, unde biografia are un rol foarte mare. Ca să complectăm această chestiune, vom mai aminti încă ceva. Acum, în timpul din urmă, s-au început şi alte cercetări asupra scriitorului. Unii nu se mulţumesc să cunoască numai psihologia scriitorului şi cauzele ei. Ei studiază şi fiziologia scriitorului, ca dr. Toulouse. Acest 1*1 doctor s-a apucat să studieze fiziologia scriitorilor în viaţă. Cercetătorii aceştia cîntăresc ce greutate are scriitorul, cu ce se alimentează, analiza sîngelui. E ceva cam curios în lucrurile acestea, dar pot fi interesante, cînd scriitorul are o boală. Orice act al nostru e însoţit de un act psihic corespunzător şi desigur la cutare însuşire sufletească a unui scriitor corespunde cutare cauză fiziologică. Dar nu prea e mult folos. Dacă descoperim că Eminescu are imaginaţie şi spirit, de ce se mai caută şi substratul fiziologic ? E o altă însemnătate. Eminescu e pesimist fiindcă a moştenit cutare însuşire de la mama sa, că nevroza era în familia sa şi a ajuns la Eminescu la un mare grad şi poate iarăşi explica şi genialitatea şi nebunia, sau vom arăta că pesimismul lui Eminescu se explică şi prin viaţa individuală. Vom arăta că, mai mult decît mizeriile sale personale, îl impresionau mizeriile societăţii. Dar ar fi posibil ca un dr. Toulouse să explice toate acestea prin-tr-o boală. Şi, dacă ar fi fost un doctor celebru pe vremea lui Dante, ar fi descoperit că o boală oarecare e cauza cutărei însuşiri a acestui mare scriitor. Prin urmare, şi această fiziologie, pe lingă psihologie, poate să aibă şi ea importanţa ei. Trebuie ca cercetătorul să fie un specialist, însă şi scriitorul trebuie să trăiască, şi trebuie ca scriitorul să se preteze la această afacere ; să aibă o mare conştiinţă de genialitatea sa... Şi, în sfîrşit, biografia e însemnată şi din alt punct de vedere. Am spus altă dată că un scriitor nu poate fi gustat decît dacă convine mediului şi, prin urmare, pentru a explica pentru ce un scriitor a devenit reprezentativ, trebuie să cunoaştem mediul şi din acest punct de vedere. Vom găsi că mediul, care a selectat pe Eminescu, era generaţia intelectuală de la 1880 şi s-a întîmplat ca Eminescu să aibă sufletul generaţiei sale şi, avînd un talent foarte mare, a exprimat ceea ce generaţia sa gîn-dea şi nu putea să exprime. Prin urmare, pentru a gusta opera, nu e nevoie de biografie. Pentru cauze e nevoie de biografie şi anume de cunoaşterea ascendenţilor omului, pentru a şti ereditatea şi chiar şi rasa, pe urmă de cunoaşterea mediului, înţeiegînd şi împrejurările vieţii scriitorului şi viaţa socială morală, care a exercitat presiune asupra sa. Acum, să vedem, după aceste aşa-numite principii, cine e Eminescu ? Cum putem cunoaşte pe Eminescu-om ? 182 După mărturiile altora, care l-au cunoscut, după confesiunile sale si, să zicem, după scrisorile sale, căci scrisorile nu sînt literatură, findcă sînt un gen afectat. E vorba aici de scrisorile care n-au fost scrise cu intenţie pentru posteritate. Ereditatea sa — de unde o vom cunoaşte ? Cunoscând pe părinţii săi, după mărturiile lui, după mărturiile altora. Mediul, tot aşa, după confesiunile lui, din povestirile altora, şi, în sfîrşit, mediul cel mare îl cunoaştem din mărturisirile tuturor oamenilor, din mărturiile istoriei, din gazetele timpului, trebuie să cunoaştem istoria politică, socială a curentelor morale ş.a.m.d. Dar planul e uşor de făcut, realizarea însă e foarte grea. Aşa, despre sufletul lui Eminescu s-au scris multe, o sumă de mărturii, mai cu samă de ale colegilor săi, pe vremea cînd era elev de şcoală primară şi gimnaziu, şi avem prea puţine date despre Eminescu tînăr. Cu toate acestea, datele acestea sînt şi slabe şi dubioase şi chiar puţine. Mai întăi le datorim unor oameni necompetenţi, fără simţ de observaţie psihologică. E foarte greu să cunoşti un om. Cînd scrie cineva după treizeci de ani despre Eminescu, pe care l-a observat fără să ştie că are să fie un om mare, se înţelege cu ce precauţie trebuie să primim noi toate aceste ştiri ? E foarte greu apoi să-ţi aduci aminte de altă dată. Eminescu a spus : Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ? Aşa că ştirile despre Eminescu copil trebuie să le primim cu toată precauţia, fiindcă sînt scrise de oameni nepsihologi, apoi la interval mare de timp şi apoi fiindcă nu ştiau cu cine aveau a face. Confesiuni de ale lui Eminescu n-avem. Dar şi confesiunile sînt de puţin folos, fiindcă scriitorii sau se laudă, ca Chateaubriand*, sau se calomniază singuri, cum face Rousseau**. Foarte greu e ca omul să spună adevărul. De obicei aranjează faptele, ca să se prezinte sub o lumină favorabilă, sau se calomniază. Afară de aceasta, cei ce * Memoires d’outre tombe, 1850. ** Les Confessions, 1781-1788. 183 scriu confesiuni uită, aşa că şi aceste confesiuni sînt un mijloc slab pentru cunoaşterea scriitorului. Rămîn scrisorile. Unii însă n-au scris mult sau s-au pierdut. Eminescu are scrisori. Multe au dispărut, fiindcă acele scrisori, în care cîrtea în contra „Junimii", n-au fost date Academiei. Dar în scrisori omul nu-şi scrie toată viaţa, apoi şi în scrisori compune cîteodată, e ipocrit. Scrisorile către Veronica Micle sînt de o ipocrize fără samăn. Se vede bine că el n-o iubea. Aşa că am putea spune că nici sufletul acelor care au lăsat multe scrisori nu poate fi cunoscut, dar cînd e vorba de Eminescu îl cunoaştem foarte puţin. Cel mai bun izvor e articolul d-lui I. Slavici, publicat în Omagiu lui Mihail Eminescu, în 1909, cu ocazia aniversării de douăzeci de ani de la moartea lui Eminescu*. în acel articol, d. Slavici ne zugrăveşte psihologia lui Eminescu, pe care l-a cunoscut de la 1869-1870 pănă la moarte. Dar pentru d-sa pesimismul e ceva imoral. O carte apărută la Blaj de un anonim îl denunţă pe Eminescu ca pe un om periculos**. Pesimismul nu e o ruşine, poate fi primejdios, dar ca sentiment are oarecare nobleţă. Optimismul prea adesea cade în beatitudine. Spuneam că d. Slavici are această prejudecată contra pesimismului şi caută să-l arate pe Eminescu cît mai mult ca optimist, apoi vrea să-l arate ca naţionalist şi la început mai spune că nu-1 prea pricepea bine pe Eminescu. Pentru viaţa lui Eminescu date iarăşi sînt foarte puţine. Cam aceiaşi oameni, care ne-au zugrăvit sufletul, ne-au zugrăvit şi viaţa lui. Sînt fapte neinteresante. Ştim cînd s-a născut*** şi nu prea unde s-a născut şi nu prea ştim cam unde a învăţat, cam ce slujbe a avut — şi apoi vreo cîteva fapte nu tocmai însemnate. Viaţa sa individuală n-o prea cunoaştem. O chestie însemnată e legăturile lui cu femeile, dar nici acestea nu prea le cunoaştem bine. Prea puţine poezii sînt dedicate Veronicăi Mi- * Vezi Ioan Slavici, Amintiri, Eminescu-Creangă, Caragiale. Coşbuc, Maiorescu, Bucureşti, Cultura naţională, 1924. ** Anonimul e Alexandru Grama (1850—1896). canonic şi rector al Seminarului teologic din Blaj. Vezi Mihai Eminescu, studiu critic, Blaj, 1891. *** Născut la 15 ianuarie 1850 Ia Botoşani. Mort la 15 iunie 1889 în Bucureşti. 184 ele. Ereditatea sa, pe părinţii săi îi cunoaştem, dar foarte puţin, ba de la un zidar, care îşi aduce aminte după 30—40 ani, ba de la o d-ră Tăutu, contemporană cu Eminescu. Dacă despre Eminescu avem puţine date, cu atît mai puţin despre tatăl său. Sînt cîteva date privitoare la tatăl lui Eminescu*. Mediul în genere credem că-1 cunoaştem destul de bine — sînt 30-40 de ani de atunci —, cunoaştem istoria ţării, curentele din ţară. în lecţia introductivă am vorbit chiar de împrejurările sociale de pe atunci. în rezumat, avem puţine date despre Eminescu. Avem poate prea multe, dar acelea nu ne interesează. Din a-ceastă totalitate de date ce ne interesează ? Numai ceea ce explică ceva din opera şi psihologia lui Eminescu. De exemplu, ni se spune că cutare frate a murit de tifos**. Ne este indiferent. Poate să ne intereseze ca oameni, dar pentru a explica pe Eminescu lucrul acesta n-are nici o însemnătate. Dar are foarte mare însemnătate faptul că un frate al său s-a împuşcat la Ipoteşti. Eminescu a avut un frate, Iorgu. Caragiale spune că acest frate, care a sfîrşit academia militară din Berlin, s-a împuşcat. D-ra Tăutu ne spune că a murit de pneumonie, iar căpitanul Eminescu că a murit trîntit de un cal***. Dacă s-a împuşcat cînd sfîrşise academia militară din Berlin, lucrul e foarte interesant, fiindcă atunci am spune : Eminescu a înnebunit, doi fraţi s-au împuşcat****, sora sa Henrieta***** era o-loagă, fiindcă dormise într-o casă umedă, ceea ce ni-i indiferent, dar dacă paralizia ei era de origină nervoasă iarăşi e interesant. Tot aşa despre mamă. Caragiale spune că Eminescu vorbea despre moartea mamei sale cu aşa ton ca şi cum de moartea aceea era legat altceva, ne dă a înţelege că mama sa ar fi fost nenormală. Avem ştiri însă din altă parte că a murit de cancer*******, ceea ce iarăşi nu ne interesează. Se spune că cutare frate a fost advocat sau medic. * Gheorghe Eminovici (10 februarie 1812-8 ianuarie 1884). ** Ilie (1 iulie 1846-1863), al cincilea copil. A fost elev al şcolii de medicină din Bucureşti a lui Davila. *** iorgu (1844-21 septembrie 1873), al treilea copil. A studiat ştiinţele militare în Prusia. Nu e sigur că s-a sinucis. **** Al doilea frate care s-a împuşcat e Niculae (2 februarie 1843-7 martie 1884). A studiat dreptul. ***** Harieta Eminovici (1854-14 octombrie 1889). ****** Raluca Juraşcu (1816-13 august 1876). 185 Aceasta nu interesează. Aşa, de exemplu, sînt multe lucruri în Omagiu. Cu toate acestea trebuie să tăcem, adică să fim foarte prudenţi, pentru că toată lumea, care ştie ceva despre Eminescu, să scrie şi noi să alegem, fiindcă, dacă am dat aceste exemple, e ca să facem teoria biografiei. Noi vom alege din toate acestea pentru a face biografia lui Eminescu, care nu există. Există ştiri, dar nu există o biografie adevărată a lui Eminescu. Această biografie n-o vom face nici noi, fiindcă nu se poate face, ar trebui un an şi păcat că nu s-a făcut pănă acum o biografie. Vom începe prin urmare biografia lui Eminescu, dar iată cum vom proceda : întăi vom arăta numai faptele, fără caracterizare, ca să vedem, cum s-ar zice, cariera lui Eminescu, iar caracterizarea că era un tînăr zglobiu sau melancolic etc., acelea le vom utiliza la vremea lor. Cînd va fi chestiunea de pesimism, mai întăi va fi vorba despre temperamentul său şi atunci ne vom adresa la toţi cîţi l-au cunoscut, să vedem cum era acest Eminescu, cum era tatăl său şi briama sa. Aceasta ne va interesa cînd vom vorbi de ereditatea lui. Sărăcia sa, traiul său neregulat le vom analiza tot atunci cînd vom vorbi despre concepţia lui Eminescu asupra vieţii. Prelegerea XVIII 5 februarie 1913 în biografia lui Eminescu deocamdată nu vom arăta decît întîmplările din viaţa sa (1850-1889). De la diverşii săi biografi, avem şi date, dar şi oarecari caracterizări, despre viaţa sufletească, pe care le vom lăsa pe altă parte. Izvoare despre viaţa lui Eminescu se pot cita următoarele : Fîntîna Blanduziei, Bucureşti, 1888-1889, revistă care a luat în antrepriză pe Eminescu, au scos articole amici de ai lui Eminescu, i-au dedicat poezii. Apoi o prefaţă a lui Maiorescu la ediţia Socec, 1884 ; articolul : Data naşterii lui Eminescu de Mihail N. Po-pescu-Colibaş, în Convorbiri literare din 1904 ; Radu I. Sbierea, Amintiri despre Eminescu, Cernăuţi, 1903 ; I. Slavici, Eminescu şi ardelenii, în Tribuna, anul XIII; Iacob Onea, Eminescu în Blaj, în Tribuna, Sibiu, 1902, nr. 45 şi Epoca din 15 martie 1903 ; Eminescu în Blaj de Şt. Ca-covean, în Luceafărul, 1904 şi Eminescu la Bucureşti în anul 1868/69, în Luceafărul, 1905; Un articol Eminescu şi Blajul, în Familia, 1902, de dr. E. Dăianu ; D. Teleor, Eminescu intim; articolele lui Maiorescu, Gherea, Mihail Eminescu’s Leben und Prosaschriften, Leipzig, 1903 de I. Scurtu etc.; apoi Şaraga, Diverse. în Omagiu lui Mihail Eminescu, 1909, îngrijit şi tipărit de Corneliu Botez, se cuprind articole mai mult sau mai puţin însemnate, poezii reproduse. însemnate : Eminescu-omul de I. Slavici. Articolul Viaţa poetului Mihail Eminescu de Corneliu Botez — foarte însemnat. Eminescu şi „Familiaa, al cărei director era Iosif Vulcan. Eminescu la Botoşani de Păun-Pincio. O mulţime de ştiri culese de Corneliu Botez de la 187 * diferite persoane din Botoşani, între altele de la dr. A. Şte-fanovici, coleg la Cernăuţi, şi d-na Misihănescu. Eminescu a fost al şaptelea copil al familiei Emino-vici, care a fost compusă din 11 copii : şapte fraţi şi patru surori. Spuneam altădată că în biografie trebuie să punem numai acele date care servesc la definirea unui poet. Dar am spus că, la urma urmei, orice date sînt bine venite, fiindcă poate vor fi utilizate. Acum să vedem numele : pe tatăl său îl chema Iminovici sau Eminovici. In actul de naştere, care a fost găsit acum vreo zece ani, tatăl iscăleşte Gheorghe Iminovici, iar în actul din 1841, cînd a fost ridicat la rangul de sluger, e numit tot Imi-novici. Mai tîrziu, în actul vînzării moşiii, 1878, e iscălit Eminovici. D. Corneliu Botez spune că boierul Balş, proprietarul Dumbrăvenilor, unde Gh. Eminovici a fost administrator, îi spunea Eminovici. Tot aşa e numit la început şi Eminescu. Aşa, poezia La mormîntul lui Aron Pumnul e iscălită M. Eminovici, privatist. S-a spus că numele a fost schimbat de Aron Pumnul; nu-i adevărat, fiindcă la moartea lui Aron Pumnul, 1866, iscălea Eminovici. Dealtmintrelea, Iosif Vulcan spune că el i-a schimbat numele, din oficiu. în toamna anului 1866 i-a trimis nişte poezii pentru Familia şi atunci i-a schimbat numele. Ne întoarcem la tatăl său ! Cine era Gh. Eminovici ? Era din Bucovina, venit în jud. Botoşani, adus ca administrator de baronul Jean Mustaţă. Mai tîrziu, Mustaţă nu se împacă cu proprietarul său, Balş, şi părăseşte Dumbrăvenii, iar Gh. Eminovici rămîne la boierul Balş. De unde venise ? La început, căpitanul Eminescu spunea că tatăl său a venit din Suceava, dar mai tîrziu tot el spune că din Călineşti (Suceava). Se zice că la notariatul primăriei din Călineşti există izvoare în această privinţă. Din cine se trăgea ? A fost discuţie. S-a zis că Eminescu era turc, suedez, rutean. în 1889, căpitanul Eminescu spune că tatăl său se trăgea dintr-un soldat al lui Carol XII. în „Memoriu44 din Omagiu el nu mai susţine acest lucru despre originea tatălui său. Spune numai atît — că mamă-sa spunea mereu că bărbatul ei e rutean. Şi Corneliu Botez spune că e mai probabil aşa. De unde probabil ? Fiindcă numele său era în -ovici. S-a mai spus că se trăgea dintr-un turc şi că sînt acte la Călineşti în care se vede că la facerea cadas- 18$ trului Bucovinei, funcţionarii poloni au adăugat un -ovici la Emin. în sfîrşit, pănă acum chestia nu-i elucidată. Acest lucru e indiferent — la urma urmei. Pentru unii, însă, nu-i indiferent. S-a întrebat un biograf, care a crezut că Eminescu e rutean, cum a putut fi naţionalist, parcă Eminescu n-ar fi avut sînge românesc şi parcă ar exista un sînge rutean. Mama lui Eminescu se chema Raliţa, Raluca, Ralic. Aceasta era a patra fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Donţu. Era de neam boieresc şi, ca totdeauna, se socotea mai de neam decît bărbatul său. Donţu, bunicul Ralucăi, era Alexa Potlov, în adevăr, rutean sau polon, căruia oamenii i-au dat porecla asta. Tatăl său a murit la 1884, în vîrstă de 72 ani, după ce a înnebunit Eminescu, iar mama sa la 1876, în vîrstă de 60 de ani. Tatăl său a murit de o afecţiune genito-urinară*, mama sa a murit de cancer. Caragiale spune că Eminescu, cînd vorbea de moartea mamei sale, avea o atitudine din care rezulta că mama sa ar fi murit de o boală mintală. Sînt şi alte ştiri cum că mama sa ar îi fost anormală. Ceva despre moşia Ipoteşti. Cumpărată între 1849-1850, de tatăl său — spune Corneliu Botez —, dar nu ne arată pe ce baze şi vîndută la 1871 (ca să îndeplinească zestrea unei fete, Aglaia). La „Junimea" era un registru în care membrii îşi însemnau data naşterii : Eminescu notase : Ipoteşti, 20 decembrie 1849**. Sînt mai multe versiuni ; unii spun că s-a născut la 20 decembrie 1849, alţii la 15 ianuarie 1850. în privinţa locului, unii susţin Dumbrăveni : 8 noiembrie (căpitanul Eminescu), alţii Botoşani, 15 ianuarie 1850, conform actului de naştere, găsit la Botoşani. După aceasta nu mai putea fi nici o îndoială. Acum vine Popescu-Colibaş, care în Convorbiri literare din 1904 vrea să răstoarne acestea şi să susţină că Eminescu s-a născut la 20 decembrie 1849. Iată argumentele sale. Mai întăi, din act rezultă că botezul a fost cinci zile după naştere, deci prea degrabă. Pe urmă, există o Psaltire pe care tatăl lui Eminescu a scris : „Azi, 20 decembrie, s-a născut fiul nostru Mihai, la 4 ceasuri şi 15 mi- * A murit sub'it. ** Se pretinde că s-ar fi născut la 20 decembrie 1849, la Botoşani, dar preotul neapucînd să-l treacă în mitrică atunci şi înain-tînd mitrica pentru recensămînt la finele anului 1849, l-a înscris, arbitrar, ca născut la 15 ianuarie 1850. 189 nute evropeneştiw. Corneliu Botez răspunde la aceasta : l-ar fi botezat la cinci zile după naştere, fiindcă copilul era debil sau fiindcă, stînd de multă vreme mama sa la Botoşani şi lăsînd copiii la ţară, l-au botezat repede, ca să poată pleca înapoi la Ipoteşti. Dar mai vine şi altă chestie : că Eminescu s-ar fi născut la Dumbrăveni, unde i s-a ridicat un bust, pe locul unde ar fi fost casa tatălui său. Corneliu Botez răspunde că Eminovici părăsise Dumbrăvenii înaintea naşterii lui Eminescu. D-sa spune că „Eminescu nu era născut cînd familia sa vieţuia la Dumbrăvenii Ceea ce e grav, e neconcordanţa dintre actul de naştere şi notiţa de pe Psaltire. Noroc că această chestie nu e importantă, deoarece e diferenţă de cîteva zile. Vine altă chestie : unde a copilărit Eminescu ? La Ipoteşti, aceasta e sigur şi e lucru important, fiindcă altceva însamnă a copilări în tîrg şi alta la ţară. între 1850 şi 1856 a copilărit aci. La 1858 a fost dus la şcoala primară din Cernăuţi, unde a făcut ultimele clase primare, pănă la 1860. La 1860 intră în gimnaziul german din Cernăuţi (Radu Sbiera a cercetat arhiva acelui liceu şi a descoperit lucruri interesante : Eminescu a studiat între anii 1860-1863, a făcut clasa I, a rămas repetent în cl. a Il-a pe care n-a terminat-o, şi a fugit din şcoală. Se vede că în anul al II-lea învăţa mai bine, însă nu s-a mai întors după vacanţa Paştelui. Pănă aci e foarte simplu. De la 1863-1864 nu ştim ce face Eminescu. în primăvara anului 1864, la Cernăuţi, din martie, în mai — acolo era trupa Fanny Tardini. De la 5 oct. 1864—7 martie 1865 a fost practicant la Tribunalul din Botoşani şi apoi copist la comitetul permanent. Corneliu Botez spune : „Cercetînd arhivele vechi ale Tribunalului, am găsit petiţiunea copilului Mihai, care la vîrsta de 14 ani solicită a fi primit ca practicant la Tribunal în următorii termeni : «Domnule Preşedinte, Avînd dorinţa de a servi în cancelaria onorabilului Tribunal la care domnia-voastră prezidaţi, vă rog să binevoiţi a mă prenumăra între practicanţi. Crezând, domnule Preşedinte, că-mi veţi aproba cererea mea, vă rog să binevoiţi a primi asigurarea profundului meu respect, ss Mihai Eminovici 1864 oct. în 4 zile» 190 Fiind admis ca practicant, lucra la aceeaşi masă cu decedatul poet Grigore Lazu şi se îndeletnicea împreună mai mult a discuta literatură şi să facă versuri decît a deprinde lucrările grele. Lazu purta plete lungi; Eminescu de multe ori îi spunea rîzînd, că talentul său e în pletele sale lungi. După scurt timp, Eminescu este numit copist la comitetul permanent al judeţului Botoşani, în arhivele căruia am găsit multe concepte scrise de mîna poetului, ceea ce denotă că în cancelarie se punea mult preţ pe meşteşugul lui de a compune. Ca funcţionar, prin hărnicia şi isteţimea lui, a atras, imediat, băgarea de samă a mai marilor săi.“ îl prinde iar dorul de ducă şi de învăţătură. După îndemnul lui Şerban*, fratele mai mare al poetului, care pe atunci era student în anul II la Universitatea din Erlangen şi care mustra pe părinţi că lasă un talent ca Mihai să rămîie îngropat între actele plicticoase şi puţin instructive ale unui judeţ, mai cu samă în acele vremuri, părinţii se hotărăsc să dea din nou pe poet la învăţătură, ca să-şi desăvîrşească studiile. După îndemnul fratelui său, sau din dorinţa sa, Eminescu, iarăşi, îşi dă demisia, la 5 martie 1865. Şi, în sfîrşit, face încă o petiţie prin care roagă să se încredinţeze salariul său fratelui lui Şerban. Se duce la Cernăuţi, unde era trupa Fanny Tar dini. Toamna îl găsim la Cernăuţi, cînd moare Pumnul. în aprilie 1866, la Blaj. Dr. Ilie Dă-ianu spune că Eminescu a venit la Blaj după moartea lui Pumnul, ca să dea examen de clasa a V-a. Pumnul a murit la 12 ianuarie. D-l Cacovean ne vorbeşte că a văzut pe Eminescu la Blaj în mai. D-l Onea ne vorbeşte de Eminescu la Blaj în septembrie. Ştim că în decembrie 1866 Eminescu a fost la Blaj. După 1866 iarăşi nu mai ştim nimic asupra lui, pănă la 1869. La 1869 Eminescu pleacă ia Berlin, pănă la 1874. ★ 7 februarie 1913 în epoca 1866-1869 ştirile sînt în parte contradictorii. Un intim prieten a lui Eminescu spunea că acesta a în- * Şerban Eminovici, primul copil (1841 — 29 noiembrie 1874), chirurg. Ftizie, a murit alienat. 191 văţat tot liceul la Cernăuţi, ceea ce nu e adevărat, după cum am văzut data trecută. Se vorbeşte apoi că a fost sufleur ba la Pascali, ba la Iorgu Caragiale (un moş al scriitorului), ba hamal la Giurgiu sau la Galaţi. E imposibil de a afla adevărul exact. La 1869, toamna, el s-a dus la Viena, atunci cînd tatăl său l-a prins la Botoşani, ca sufleur. La Viena s-a îmbolnăvit greu şi s-a dus la lena, însă despre lena n-avem nici o ştire. Şi, spune C. Botez, care e un izvor serios, că la 1872 Eminescu se întoarce în ţară, iar la 1874 e numit revizor şcolar şi apoi bibliotecar la biblioteca centrală. Nu e adevărat că se întoarce definitiv la 1872 şi nu e numit întăi revizor şcolar. La 1872 e tot la Viena. In Sămănătorul din 1903 s-au publicat trei scrisori ale lui Eminescu către părinţii săi. La Berlin a fost înscris regulat, de la 18 decembrie 1872 pănă la 26 iulie 1873. S-ar părea că s-a întors în ţară în 1873. Nu. La 1874, ştim de la d. Rădulescu-Pogo-neanu, care are date de la Titu Maiorescu. Şi anume : Maiorescu posedă o corespondenţă de la Eminescu, chiar la 1874, începînd din ianuarie pănă în mai. La Berlin, Eminescu era un fel de funcţionar la reprezentantul ţării. In aceste scrisori sînt lucruri foarte importante. Maiorescu părăseşte catedra de filozofie de aici la 1874 şi-i propune lui Eminescu să fie profesor de filozofie la Universitatea din Iaşi, însă să dea doctoratul. Eminescu spune că-1 va da şi ministerul îi dă o sumă de bani. Eminescu însă nu-şi dă doctoratul şi în locul lui e numit C. Leo-nardescu. Eminescu ar fi fost profesorul dumneavoastră avînd vîrsta de 63 ani. încă în mai 1874 e la Berlin, deci şi la 1 sept. 1874 e numit bibliotecar la biblioteca centrală din Iaşi în locul lui Sarnson Bodnărescu, pănă la 1 iulie 1875. De la 1 iulie 1875 e numit revizor şcolar pentru Iaşi şi Vaslui pănă la 1876, 1 iunie, în locul lui A. Nanu. La 1 iunie 1876, cu schimbarea guvernului, Eminescu a fost dat afară. Se face mare caz de aceasta. Trebuie observat numai atît, că Eminescu era cunoscut; abia de la 1883 e recunoscut, dar s-a întîmplat altceva, în locul lui Eminescu a venit ca bibliotecar tot un poet, Dimitrie Petrino, cel dintâi poet bucovinean. Acesta avea ceva cu Eminescu, fiindcă Eminescu îi criticase o carte de 192 fonetică*, intr-o revistă din Ardeal. Petrino caută să descopere că Eminescu a furat cărţi de la bibliotecă, din care cauză Eminescu este dat în judecată şi nu scapă decît la sfîrşitul anului 1877. Eminescu adresează un răspuns către curtea de conturi, reprodus în volumul d-lui N. Za-haria, Mihail Eminescu, Viaţa şi opera sa, Bucureşti, 1912. După ce e dat afară din slujba de revizor şcolar, unde are şi acolo multe necazuri, e numit redactor la Curierul de Iaşi, un fel de foaie a instanţelor judiciare, redactor pentru partea neoficială şi, după cum ne spune N. A. Bogdan**, era şi administrator şi corector. De la acest Curier iese tot un oarecare scandal. Un advocat, Mircea, care era şi administratorul ziarului, îi propune să laude pe primarul Pastia. Eminescu spune că nu-1 cunoaşte. Atunci acel avocat face singur un fel de articol, aşa ca să se înţeleagă că e de Eminescu. Eminescu se supără şi în toamna anului 1877 iese de la Curierul de Iaşi. Atunci e chemat la Bucureşti la ziarul conservator Timpul şi stă din toamna anului 1877 pănă în primăvara anului 1883, cînd înnebuneşte. Asupra acestui timp avem ştiri de la d. A. Vlahuţă*** şi de la alţii. La 28 ianuarie 1883 Eminescu înnebuneşte, bineînţeles, după o lungă perioadă de neurastenie. De atunci n-a mai fost niciodată el. Şi-a revenit, a mai scris, dar nici poeziile nu mai erau aceleaşi şi nici Eminescu, el. Datele cînd Eminescu era nebun nu mai sînt interesante, dar fiindcă şi nebunia atîrnă de om, poate ar mai trebui spus cîte ceva. Urmăm cu faptele. Amicii lui Eminescu au sărit atunci în ajutor şi l-au trimis la Viena. Starea lui se îmbunătăţeşte. Se duce în Italia. Aici s-a mai amorezat încă o dată, de o englezoaică****. Eminescu se înamora foarte des, cel puţin aşa ne spune Caragiale. Atunci era concentrat, se închidea în casă, ca Luceafărul său. Capătă din nou funcţie la Biblioteca Centrală, însă acum e subbibliotecar, la 1884, sub acelaşi guvern liberal; ne spune d. Gh. Teodorescu Ki-rileanu***** că în catalogul bibliotecii din vara anului 1886 * Puţine cuvinte despre coruperea limbii române 'în Bucovina (1868). Vezi articolul lui Eminescu, O scriere critică, în Albina. ianuarie 1870. ** Eminescu, redactor la „Curierul de Iaşi“, în Familia, 1890. *** Amintiri despre Eminescu, în Luceafărul, 1909. **** Anecdotă neconfirmată. ***** Cîteva date asupra lui Eminescu, în Convorbiri literare. 1906. Cda. 5510 coala 13 193 nu mai e scris nimic de Eminescu. La 9 noiembrie 1886 e dus la mînăstirea Neamţului în urma unui act prin care se constată — act făcut de doctorii Iuliano şi Bogdan — ca suferă de sifilis şi alcoolism. Cînd vom vorbi despre Eminescu vom vedea că nu era numai această boală, ci şi temperamentul înnăscut. Poate însă de n-ar fi fost aceasta, Eminescu n-ar fi înnebunit, dar nu putem spune nimic. în familia lui însă, toţi aveau ceva deosebit. Nu putem pune numai pe socoteala bolii şi a mizeriei, cum s-a spus, cu toate că acestea au contribuit mult. Deci, ia 1886, e la mînăstirea Neamţului şi s-a păstrat un act de acolo că a ieşit vindecat la 10 aprilie 1887. Acum iar o pagină importantă. în aprilie 1887 vine în Botoşani la sora sa Henrietta şi, în iulie 1887, Eminescu e silit să trăiască din pomana publicului. Nu e nebun, ci numai în stare de prostraţie. Mai întăi, la Botoşani, după ce se întoarce el, se dă o piesă de teatru în beneficiul lui, cu 700 lei cîştig, bani cari sînt depuşi la o casă de economie. Dar aceşti bani nu sînt de ajuns şi o sumă .de botoşăneni se adresează Consiliului permanent şi cer acordarea unei subvenţii lunare poetului. Iată conţinutul petiţiei : „Domnule Preşedinte, Domnilor Consilieri, Cetăţeanul ilustru, bărbatul virtuos, poetul suav şi neimitat, Mihail Eminescu, se află de cîteva săptămîni în oraşul nostru, în casa surorii sale d-ra Henrieta Eminescu. Multă lume cunoaşte suferinţele extreme de care e atinsă sora poetului şi puţini s-au gîndit pănă la ce semn prezenţa nepreţuitului oaspe apasă, din această cauză, existenţa acestei fiinţe. Lipsită aproape definitiv de libertatea pasului, ea vede cu durere că-i e cu neputinţă a prodiga spre uşurarea scumpului ei frate toată îngrijirea de care l-ar înconjura dacă, pe lîngă bogăţia afecţiunilor ce o leagă de fratele său, s-ar simţi întărită şi de vigoarea sănătăţii. închipuiţi-vă o soră devotată şi iubitoare, pironită pe nişte picioare artificiale, curs de 10 zile şi 10 nopţi, înaintea unei figuri pierdute şi mute, înaintea unui frate ce refuză a mînca, ce nu articulează o singură silabă şi veţi avea icoana sfîşietoare a celor ce se petrec în casa bunei d-re Henrieta Eminescu. Dacă această scenă ar cuprinde scena, figura unui om de rînd şi nu figura monumentală a unui bărbat care a 194 depus o coroană pururea verde pe fruntea acestei ospitaliere ţări, totuşi societatea ar trebui să-i întindă o mînă protectoare, un ajutor. Botoşanii, care după veacuri va veni cu certitudine necontestabilă să recupereze onoarea că satul Ipoteşti, din apropierea oraşului, au dat naştere omului genial, are azi dreptul şi datoria nemărginită de a păşi în faţa sa şi a-i zice cu lacrămile în ochi : copil al nostru ! Product din sîngele acestor locuri ! Nu voim ca viitorul să arunce asupră-ne valul ruşinii şi un oprobiu fără margini. Eşti faşa noastră şi noi nu te-om părăsi. Dar d-stră, d-le Preşedinte şi d-lor Consilieri, trebuie să mai ştiţi că un consiliu medical compus din domnii Şte-fanovici, Hyneck şi Haynel au fixat, ieri 26 mai a.c., conducerea imediată a pacientului la stabilimentul Breslauer din Viena. Deci un ajutor tîrziu e numai un pretext în ochii tuturora. Amintindu-vă această sfîntă datorie, subsemnaţii ne întemeiem pe credinţa că ea nu este dorinţa noastră particulară, că această dorinţă e a oraşului întreg şi că domnia-voastră eraţi în aşteptarea unei asemenea propuneri pentru a o executa imediat. Primiţi... etc.“ 27 mai 1887. Urmează 60 iscălituri. Prelegerea XIX 8 februarie 1913 E interesantă această cerere fiindcă din ea vedem cum se reflectează în mintea oamenilor politici din vremea aceea marele poet M. Eminescu. Rezultatul e că se votează o pensie de către Comitetul permanent. D-l Corne-liu Botez ne spune că s-a votat o pensie de 120 lei lunar, pănă la 1 aprilie 1888. în 1888 Veronica Micle se duce la Botoşani. Poetul era bolnav. Fotografia din 1887 arată un alt Eminescu, cu altă figură. în aprilie 1888, Veronica Micle îl ia pe Eminescu şi-l duce la Bucureşti. Aceasta o ştim dintr-o scrisoare. în sfîrşit, la 15 iunie 1889, Eminescu moare. Dintr-o scrisoare adresată Henrietei Eminescu, vedem că i s-a spart capul de către un nebun. Constatarea medicală spune însă că a murit de apoplexie. La moartea lui Eminescu s-a scris mult. Cunoaşteţi articolul lui Caragiale în Nirvana, cel mai frumos articol care s-a scris la moartea vreunui poet: „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd . o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... A-tunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit ca ^Luceafărul lui nemuritor şi rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda Cakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune : 191 acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului, pe care-1 purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită. în capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă, cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub -«teiul sfînt», n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată : era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet ! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.tt* Afirmarea din articol că nu se va mai putea naşte un Eminescu nu e justă, dar impresia e aceasta. Cînd cetim pe Eminescu şi vedem că el a pus cea mai înaltă gîndire şi simţire în cea mai frumoasă formă, credem în adevăr că nu va mai fi un Eminescu. Cea mai înaltă înflorire a limbii române, rezultatul celei mai mari sforţări e în poezia lui Eminescu. Nu putem concepe o mai frumoasă combinaţie de cuvinte, o mai adecvată legătură între formă şi fond. Acum să ne oprim chiar la Eminescu. Vom începe mai întăi cu ideile lui Eminescu. E vorba să analizăm personalitatea lui. Ce însamnă ideile unui poet ? Ele nu sînt curat idei, sînt mai mult sentimente puternice şi continue, care devin un fel de atitudini în faţa vieţii. Dar aceste sentimente nu se pot exprima decît prin idei şi atunci ideile devin o justificare a sentimen- * A fost publicat în Constituţionalul din 20 iunie 1889, apoi în volumul Note şi schiţe, Bucureşti, 1892. 197 tului. Eminescu nu e mare în poezia sa filozofică prin ideile sale originale, ci prin sentimentele profunde pe care le traduce prin idei. Ideile nu sînt originale. Se găsesc în Kant, Schopenhauer sau Buda. El a avut o vi-braţiune la fel, în faţa împrejurărilor lumii, ca şi vibra-ţiunea pesimistă a unui Schopenhauer, Buda etc. Deocamdată voi începe cu ideile lui Eminescu asupra societăţii pentru a ajunge la ideile lui asupra vieţii, voi vorbi deci mai întăi despre sociologia şi politica sa şi apoi despre concepţia sa asupra vieţii. E oare important să studiem concepţia politică şi socială a lui Eminescu ? E important, fiindcă el a fost şi un „politique“. Dacă voim să cunoaştem bine pe Eminescu, trebuie să-l cunoaştem în diferitele domenii în care s-a manifestat. Ar fi putut Eminescu să nu scrie poezii, dar ar fi fost interesant ca un om care a avut o anumită atitudine în faţa împrejurărilor sociale şi politice. Afară de aceasta, trebuie să-l cunoaştem pe Eminescu politic, chiar pentru a pricepe mai bine poezia lui, pentru că trebuie să pricepem sufletul lui. Şi deoarece sufletul acesta a fost variat şi bogat şi s-a manifestat şi în lupta socială, studiind şi pe Eminescu, politic, îl vom cunoaşte mai bine pe Eminescu. Cu cît vom cunoaşte mai bine sufletul autorului, cu atît vom înţelege mai bine poezia sa. In poezii, preocuparea de chestiunile sociale apare foarte rar. Spuneam odată că în poeziile de iubire ale lui Eminescu nu găsim elemente ocazionale. Am putea spune că în ele nu găsim persoanele, incidentele acestei iubiri, ci iubirea în genere. Cu alte cuvinte, Eminescu, în versurile sale, a trecut peste incidente, a aruncat toate treptele intermediare şi a rămas pe treapta cea mai de sus. Tot aşa în privinţa politică şi socială. în poeziile sale Eminescu a lăsat la o parte tot ceea ce-i trecător şi a pus numai rezultanta. Nu găsim în poeziile sale atacuri sau laude. Toate acele lucruri despre care a vorbit în articolele de ziar n-au găsit acces în poeziile sale; dar toate aceste experienţe s-au formulat în formule abstracte superioare. Eminescu e un poet foarte abstract. Mii de experienţe au rămas în laboratorul său şi din ele a scos numai rezultatul. în iubire a cîntat amorul, nu amorurile lui, nu fiinţa iubită. Tot aşa şi în privinţa socială. Toate incidentele, toate faptele din care s-au închegat concepţiile sale, nu le găsim. Nu găsim momentele. în poezia pesimistă de exemplu, 198 desigur, au răsunat şi mizeriile lui şi ale societăţii în care trăia şi a claselor obijduite, însă el n-a pus în poezia sa acele fapte. El a scos formula generală. Relele sociale pentru dînsul sînt numai aspecte ale durerii omeneşti şi cînd o cîntă .în poeziile sale, desigur că la concepţia sa a contribuit şi observarea mizeriilor sociale. Cîteva e-xemple. împărat şi proletar: Al lumii-ntregul sîmbur, dorinţa-i şi mărirea, In inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Zvîrlire hazardată, cum pomu-n înflorire In orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, C-i-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă, în calea ei îngheaţă. Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătînd la soare-a mizeriei lui faţă — Faţa — căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat. în veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om în multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, Dorinii nemărginite, plantînd într-un atom. E o poezie începătoare, forma e cam greoaie. De ce am cetit-o ? Pentru cp să ajungă Eminescu la această concepţie, trebuie să fi avut multe experienţe, să observe pe amicii săi, pe sine însuşi, societatea, istoria omenirii, atîtea cîştiguri ale expenonţii particulare şi toate la un loc au dat această concepţie abstractă, filozofică, care se potriveşte la toate împrejurările. Să mai cetim cîteva versuri din Glossă : Multe trec pe dinainte, . în auz ns sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să ie asculte ?... Tu aşează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine. Cînd cu zgomote departe Vreme trece, vreme vi .-v 199 Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui : Joace unul şi pe patru Totuşi tu ghici-vei chipu-i... E iarăşi o idee generală. Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă... Nu spera cînd vezi mizerii La izbîndă făcînd punte... (D. Scurtu pune mişeii*, în loc de mizerii, făcîndu-şi, în loc de făcînd**.) Toate lucrurile practice, trecătoare, toate incidentele, fie din viaţa sa, fie din viaţa socială, sau politică, n-au ajuns în poezia sa. Cu toate aceste, pe la sfîrşitul carierii sale, cînd Eminescu scrie la gazeta Timpul, cînd ajunsese om politic în toată puterea cuvîntului, cînd scrie în fiecare zi, cînd se vîrîse profund în politica sa de partid, atunci găsim străbătînd în poezie şi acele lucruri. (Şi anume, cîteva exemple : Scrisoarea II, 1881, Scrisoarea III, 1881 şi Doina, 1883. în Scrisoarea II e mai puţin. Dar voi cita.) E vorba de soarta scriitorului aici. Eminescu a scris puţin despre acest lucru. Vlahuţă, de pildă, a scris foarte mult. E vorba de arivismul literar : însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai-nainte ; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi; Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cîntaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane ; Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste. Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri le-a deschide carieră. 200 * Ca în ms., corect. ** Corect: făcînd. Aici deja Eminescu s-a apropiat de împrejurările noastre locale. E un fenomen special, particular, o mizerie socială din vremea sa, e o parte din acel material pe care l-a utilizat cînd a ajuns la abstracţie, pe care l-am cetit adineauri. în Scrisoarea III lucrul e şi mai lămurit. Aci Eminescu în adevăr cade în polemică gazetărească, Scrisoarea III, partea a II-a, e versificarea unor articole de-ale lui scrise în Timpul şi uneori găsim chiar expresii de acolo. în Scrisoarea III, chestiunile la ordinea zilei, în sfîrşit, au făcut invazie în poezia lui Eminescu. Partea întăi a poemei e glorificarea trecutului, dar el nu laudă trecutul fiindcă e glorios, ci fiindcă e cinstit. Iată — de exemplu — ce răspunde Mircea : — De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rînd, el este Domnul Ţării Româneşti. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti, După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe ; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod ; împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă — Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pămînt. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vîrtej Ostile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji ? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ? ... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus ? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinţii biruinţă căta orice cavaler. Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul... Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste ; N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă Baiazid !... De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii ; Veacul nostru ni-1 umplură saltimbancii şi irozii... E vorba de generaţia de la 1848, de C.A. Rosetti. Panu vorbeşte pe larg de această trăsătură a lui Emi- 201 nescu care a şi formulat o teorie, teoria păturilor suprapuse, un fel de antifranţuzism şi antifrazeologism patriotic. Aici e franţuzofobia tuturor naţionaliştilor şi conservatorilor. Se ridică împotriva luării în deşert a numelor lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Şi acum Eminescu îşi exprimă atitudinea sa, a spiritului critic de la 1880 şi a intelectualilor de atunci : Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Yă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece ? Cînd vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă, Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa ? Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi — nişte mişei! Eminescu se ridică şi contra sistemelor lingvistice, contra formelor nouă în general. Versurile acestea sînt foarte interesante, fiindcă mai toate curentele tratate în multele sale articole sînt atinse aici în treacăt, în această Scrisoarea III: şi xenofobia, şi lupta contra formelor nouă şi lupta contra frazeologiei, şi teoria păturilor suprapuse, şi chestiile de limbă. Şi dacă vom cita ceva şi din Doina, vom vedea cum se complectează tot programul politic şi social ăl lui Eminescu. Pe la 1883 e aşa de plin de politică încît preocu-paţiile sale intră şi în poezie. Eminescu ,a fost printre acei care au avut puternic conştiinţa neamului. Au mai fost şi alţii, care au avut această conştiinţă înainte de Eminescu, dar cel dintâi la care acest sentiment devine un sentiment de toate zilele, un sentiment covîrşi-tor, e Eminescu. Vedem această conştiinţă a neamului, dar şi xenofobia lui Eminescu. Vai de biet român săracul! îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Şi-i străin în ţara lui. 202 Aici Eminescu atinge mizeria claselor de jos. De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşază pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier, Toate cîntecele pier... în acest vers e vorba de industria care ucide viaţa naţională. Nu numai invazia oamenilor, ci şi aceea a produselor industriei a distrus clasele de jos. Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta... E idealizarea trecutului, e strigătul după trecut, domnia absolută, reînfiinţarea breslelor. Doina e transcripţia poetică a unor idei politice şi sociale. Poeziile în care găsim idei politice şi sociale sînt puţine, fiindcă de la aceste dureri Eminescu se ridică la durerea în sine, la durerea lumii. Acum aceste poezii şi-au pierdut mult actualitatea, dar pe vremea cînd a fost scrisă Scrisoarea III, sau O scrisoară pierdută a lui Caragiale, ele au avut caracter de pamflet. Prelegerea XX 13 februarie 1913 Vom vorbi despre Eminescu ca critic social. Eminescu a fost, pe lingă un poet, şi un critic social. Critica e o manifestare a spiritului public din cele mai însemnate şi mai cu samă la noi. în primul rînd e însemnată fiindcă fără ea nu poate exista nici adaptare, nici progres adevărat. în lumea naturală fiinţele se adaptează în mod pasiv. în lumea socială fiinţele se adaptează şi în mod activ. în lumea naturală ele nu fac schimbarea mediului, însă în societatea omenească, pe lîngă adaptarea la mediu, pasivă, omul mai schimbă însuşi mediul. Pentru ca acest amestec să fie eficace, omul trebuie să-şi dea sama de toată structura socială din-tr-un moment dat, pentru ca să ştie ce trebuie încurajat, ce trebuie anihilat. Prin urmare, critica e însemnată oriunde şi oricum, însă în ţările începătoare, în ţările în curs de transformare, cum a fost ţara noastră, şi e chiar şi acum, critica are o şi mai mare însemnătate decît aiurea. Ţara românească s-a dezvoltat sute de ani ca un organism oarecare. însă de o sută de ani au început să se facă schimbări, care nu rezultau din evoluţia ţării, ci din cauza presiunilor exterioare. De la 1820 încoace se pune problema de a aduce civilizaţia şi de a o introduce în doze forţate la un popor rămas în urmă, pentru a se ridica şi el la nivelul popoarelor din Apus, unde a ajuns Franţa, Anglia, pănă acum, să ajungem şi noi imediat. Era prin urmare nevoie de introdus toată civilizaţia apuseană şi nu numai pentru că în ţările române nu exista civilizaţie, dar şi pentru că, atît cît exista, era o civili- zaţie rea, care trebuia înlocuită. Trebuia alungată acea civilizaţie şi de adus toată civilizaţia Apusului. Insă era foarte greu şi procedeul prezenta primejdii, fiindcă nu se putea introduce toată civilizaţia dintr-o dată. Dar nu numai atît. Ce trebuia adus ? Toate formele civilizaţiei apusene ? Poate unele nu se potriveau cu organizaţia ţării, ori cu sufletul poporului. De exemplu, poate nu se potrivea cutare organizaţie socială, cutare fel de literatură, cutare idee, cu stadiul social în care eram, ori cu natura specifică a poporului român. Ceea ce trebuia să prezideze la această alegere, la această cernere a elementului străin, trebuia să fie spiritul critic şi, în adevăr, odată cu introducerea civilizaţiei din Apus, s-a născut şi spiritul critic. Şi avem în tot veacul al XlX-lea două curente : spiritul inovator, cel ce voia să se introducă cit mai mult şi în cit mai multe direcţii, şi spiritul critic, care alegea, cerceta „marfa“, cum spunea Alexandru Russo. Bineînţeles mai era şi un al treilea curent, cel retrograd, care nu ne interesează. Astfel s-a născut nevoia criticii în ţările române. De acest lucru şi-au dat sama oamenii de atunci, o spun chiar oamenii de la 1840, Alexandru Russo, Kogălnicea-nu şi alţii mai puţin însemnaţi care au recunoscut nevoia spiritului critic. Acest spirit critic a apărut în Moldova, am putea spune că numai în Moldova, deşi ar fi oarecare manifestări sporadice, foarte puţin conştiente, şi în Muntenia. în Moldova însă a fost puternic şi a avut ca reprezentanţi pe Kogălniceanu, Russo, Alecsandri, Negruzzi chiar. De ce a apărut în Moldova şi n-a apărut în Muntenia ? Am tratat această chestiune aiurea*, încît aici vom vorbi pe scurt, pentru a ajunge la Eminescu, care e un critic moldovean. în Muntenia a fost o clasă burgheză mai însemnată, în oraşele din Muntenia şi mai cu samă în Bucureşti. A fost acea clasă mijlocie în care se agită ideile revoluţionare, acea clasă mijlocie care poate forma un spirit pentru o revoluţie, clasa aceea care a trebuit să primească ideile politice ale Revoluţiei Franceze şi să lupte pentru schimbarea totală a ţării în favoarea ei, fiindcă ea era o clasă care în vechiul regim era oropsită. Vechea societate * In Spiritul critic... 205 feudală a fost o construcţiune care se potrivea cu o societate compusă din boieri, breslaşi şi ţărani. Cînd a apărut o clasă de comercianţi, structura socială nu mai încăpu şi se produse sfărîmarea organismului. Acea sfărîmare a fost Revoluţia Franceză cea mare, şi am avut şi noi revoluţia de la 1848. Mişcarea din Muntenia merită mai mult numele acesta decît cea din Moldova, pentru că în Moldova nu era o clasă mijlocie românească, ci una alcătuită de străini, care nu aveau drepturi politice şi nu puteau face o mişcare. Cu alte cuvinte spiritul novator a fost mai puternic în Muntenia, şi deci au lipsit condiţiile pentru spiritul critic. Acea clasă nouă din Muntenia a fost influenţată mai uşor de ideile revoluţionare care îi mînau şi care au străbătut mult mai devreme în Muntenia. în Muntenia, imediat după 1791, s-a făcut chiar o eterie sub conducerea lui Rigas, în care intra toată burghezia din Bucureşti, în mare parte grecească, dar la ideile căreia s-a afiliat şi o parte din boierimea din Muntenia. Acei burghezi din Muntenia şi-au românizat azi numele şi poate din acest punct de vedere avea dreptate Eminescu cînd spunea că partidul liberal, adică clasa burgheză, era de origine străină. O altă cauză pentru care Muntenia a fost mai mult spiritul revoluţionar este influenţa latinistă, care a fost exercitată mult mai devreme şi mai puternic în Muntenia. Dacă acum punem totul la un loc, se vede oarecare legătură : 1) clasă mijlocie, 2) influenţa Revoluţiei Franceze mai puternică, 3) influenţa latinistă revoluţionară mai puternică şi mai timpurie în Muntenia. Vedem că avem cauza pentru care în Muntenia se întîmplă o adevărată revoluţie. Acest spirit revoluţionar e spiritul novator. Spiritul critic se produce în Moldova în vremea aceea ca o contragreutate. De ce se produce în Moldova ? Am spus : aici n-a fost o clasă burgheză. în Iaşi, de exemplu, erau boierime şi breslaşi, iar negoţurile erau străine. Iată o cauză pentru care n-a fost spirit novator şi a putut să iasă la iveală spiritul critic. Am spus că spiritul critic ar-? ca reprezentanţi pe Kogălniceanu, Russo, Alec-saod;;. Aceşti oameni sînt din clasa boiernaşilor, nici din o’„->a mare boierească, din familii mari, nici tîrgoveţi, orăşeni, breslaşi. Şi această clasă a boiernaşilor trebuia numaideeît să producă ea spirite critice, pentru că cei 206 care o compuneau aveau cultură mai sănătoasă şi mai bogată decît altă clasă, aveau biblioteci (vezi C. Negru-zzi), puteau să înveţe la şcoală — aveau dare de mină —la şcolile din Iaşi sau din străinătate, puteau să se cultive şi s-au cultivat. Dar chiar clasa lor era mai de mult cultivată. Şi boierii mari aveau cultură, dar erau cauze care îi împiedicau să producă spiritul critic. Clasa boiernaşilor deci era o clasă de cultură. După aceea, spiritul critic presupune un spirit subţire şi aceşti oameni aveau spiritul subţire, pentru că învăţaseră la şcoli şi în acelaşi timp şi creierul lor era subţiat prin ereditate. Aşadar, aceşti oameni din clasa boiernaşilor au putut să moştenească şi un creier mai rafinat. Şi acum, după ce am spus că oamenii aceştia, prin modul lor de trai, prin cultura lor şi a clasei lor, prin ereditate, erau meniţi să reprezinte spiritul public, să ne gîndim acum la Moldova mai în genere. N-a fost în această ţară sentimentul revoluţionar. A fost o tradiţie culturală mai veche şi mai puternică decît în Muntenia. Chiar cultura slavonă a fost mai puternică. Aci au început mai de timpuriu traducerile, prin influenţa husiţilor, cum spune domnul Iorga*. Literatura bisericească a fost mai puternică. Muntenia nu poate opune pe nimeni lui Varlaam şi Dosoftei. Mai cu samă din veacul al XVII-lea Moldova e mult mai presus decît Muntenia. Singura influenţă civilizatoare ce s-a exercitat asupra ţărilor române înainte de influenţa franceză a fost cea polonă. De această cultură europeană s-au folosit moldovenii şi ei îi datoreşte Moldova pe cronicarii cei mari, chiar şi pe un Neculce, deoarece acesta avusese înaintea sa pe Costi-neşti. De această tradiţie ne vorbeşte şi Russo foarte mult în opera sa. El era conştient şi de lucrul acesta, ba încă unii scriitori din această generaţie erau conştienţi şi de lipsa spiritului revoluţionar în Moldova. O altă cauză, slabul curent latinist care poate fi socotit şi ca un efect al mediului social şi cultural moldovenesc. A fost şi în Moldova un curent mai revoluţionar, ca fracţiunea liberă şi independentă, ecoul latinismului în Moldova. Membrii ei sînt cunoscuţi mai cu samă prin şo- * Părerea lui Iorga e azi depăşită. Traducerile s-au făcut prin influenţă luterană. 207 vinismul lor. Acel curent n-a fost critic şi a fost întemeiat de oameni de puţin talent, exceptînd pe Bărnuţiu. Moldova n-a produs spirite răzvrătite, prea înaintate, zvăpăiate, prea idealiste şi prea romantice. După această veche şcoală critică moldovenească, pe care o punem la 1840, fiindcă atunci iese prima revistă a acestei şcoli literare, vine o altă şcoală critică, tot moldovenească, „Junimea". Prima şcoală critică încetează, am putea spune, pe la 1860—1866, atunci cînd se îndeplinesc multe din năzuinţele românilor, cînd Kogălniceanu, Alecsandri se retrag din luptă. C. Negruzzi n-a prea fost critic. Russo murise la 1859 şi, chiar dacă ar fi trăit, şi el s-ar fi retras. Prima şcoală critică e urmată imediat de a doua fază a criticii româneşti, tot în Moldova, de „Junimea". Convorbiri literare iese la 1867. Această a doua fază ar ţine pănă la 1880. Critica acestei şcoli nu mai e curat obiectivă. Critica din perioada întâia, pe cît omeneşte putem cugeta, a cumpănit bine, a primit în ţările române, în politică, în organizaţia socială, în chestia limbii, în privinţa literară, exact atîta cît trebuia sau a spus, a propus soluţiile cele mai raţionale. Acea critică a fost na-ţional-democrată şi nu putea să fie altfel. Era necesar ca România să aibă conştiinţa naţională pentru a se putea dezrobi şi a fost democrată, pentru că marea majoritate a ţării e ţărănimea şi era just ca ţărănimea să capete drepturi civile şi politice. Critica de la 1840, înţe-legînd nevoia democratismului şi a naţionalismului, a înţeles perfect ceea ce trebuia ţării acesteia. A doua fază, critica junimistă, e critică conservatoare. Ea e critica relelor politicii. Junimiştii critică societatea românească şi ceea ce s-a făcut în România pentru motivul că există o necorespondenţă între fond şi formă. Poporul român nu e pregătit pentru parlamentarism etc. spunea ea. Foarte just, dar un popor trebuia să aibă aceste instituţii pentru ca să se înveţe cu ele. Formele trebuie introduse, pentru ca lumea să se deprindă în mijlocul formelor. Copilul aşa învaţă să umble — niciodată n-a învăţat după teorie. Dar, afară de aceasta, formele nouă s-au introdus în mod forţat. Ţările române nu puteau să nu introducă formele acestea. Europa avea interes ca formele noi să fie introduse, aşa că ele au fost introduse şi prin pre- 208 siunea europeană. Junimiştii negau nevoia formelor nouă, dar numai pentru cei de jos, fiindcă domnul Maio-rescu, cînd s-a lovit odată de netoleranţa şcolii lui Bar-nuţiu, a vorbit în numele liberalismului. Această critică junimistă a fost o critică politică împotriva formelor constituţionale. N-a fost o critică economică, o critică a societăţii nouă româneşti în care crescuse mizeria unor clase. Formele nouă n-au adus mizeria boierimii şi nici a mandarinilor intelectuali. Aceştia n-au fost loviţi nici în viaţa economică, nici în viaţa politică, însă formele nouă politice ameninţau clasele de sus. închipuiţi-vă că s-ar putea desfiinţa prin parlamentarism proprietatea mare şi veţi înţelege teama. în sfîrşit, şi dominaţia politică, prin formele nouă, prin schimbarea sistemului de vot, se poate primejdui. Deci chiar dacă nu erau ameninţaţi momentan, aceşti oameni au văzut pericolul pentru viitor. De atunci datează interminabila cantilenă : formă şi fond. In ţările înapoiate e întăi forma şi apoi fondul. Forma începe să creeze fondul. Teatrul a creat actori şi piese, parlamentarismul — conştiinţa naţională şi lupta politică ş.a.m.d. în sfîrşit, a treia fază a criticii, care e tot moldovenească, începe după 1880. în introducerea la acest curs am vorbit pe larg despre această perioadă şi am atins unele chestiuni chiar atunci. în această fază intră mai ales Eminescu sau mentalitatea eminesciană şi socialiştii, cu alte cuvinte intelectualii de la 1880 încoace şi mai cu samă cei din Moldova. De ce în Moldova ? Pentru că aici găsim pe Eminescu, aici pe socialişti, aici pe Vlahu-ţă. Cauza : 1) tradiţie critică, 2) în Moldova relele formelor nouă au fost mai pronunţate şi efectele bune mai slabe. Găsim şi în Muntenia pe Caragiale şi pe Dela-vrancea. Dar această critică e mai puternică în Moldova şi noi vom studia pe Eminescu şi pe socialişti. Dealtmintrelea, în Muntenia, spiritul critic a fost puţin reprezentat. în perioada „Junimii* a fost reprezentat de Odobeseu, care însă n-a fost un critic social. După aceea, avem pe Caragiale şi oarecum pe domnul Dela-vrancea. Aceşti critici de la 1880 fac şi ei proces reformelor politice. Eminescu, din acest punct de vedere, e junimist, e împotriva formelor nouă. Politiceşte e junimist. Socia- Cda. "310 coala 14 209 liştii, din contră, cer lărgirea formelor politice. Domnul Vlahuţă nu s-a prea pronunţat, cum s-ar zice, dar şi domnia-sa face critica formelor nouă şi a produselor formelor nouă. în Muntenia domnul Delavrancea puţin, dar mai cu samă Caragiale. Din punct de vedere politic şi aceştia sînt critici ai formelor nouă, unii spunînd că sînt prea nouă, alţii, socialiştii, că nu sînt de ajuns. Noua organizare a României sărăcise clasele de jos. Cetiţi pe Eminescu, cetiţi Ce vor socialiştii români (1884), scris de domnul Gherea, cetiţi pe domnul Vlahuţă şi veţi vedea cum că toţi aceşti scriitori suspină după vechile clase pe cale de a dispărea, ca breslaşii, altele sărăcite, ca ţăranii. Aşa încît această a treia fază se deosebeşte de „Junimea44 prin faptul că face o mare critică a relelor economice, de care sufere clasele de jos, rele economice care se datoresc României moderne, adică introducerii formelor nouă. Iar în Moldova, unde mizeria claselor vechi a fost mai mare, a venit drept compensare naşterea unei clase burgheze legate ca în Muntenia. Aşadar, critica a fost moldovenească, cu puţin ecou în Muntenia. Prima fază : naţională şi democrată. A doua fază : prevederea ameninţării în viitor a intereselor boierimii şi a mandarinilor intelectuali. Faza a treia : sărăcirea sau chiar anihilarea unor clase de jos şi a unor clase vechi, din cauza invaziei claselor nouă : Şi cum vin cu drum de fier... Toate cîntecele pier... Şi acum trecem la Eminescu. Eminescu e un moldovean şi e un critic „moldovenist44, ca şi predecesorii săi. Se cunosc cele spuse de Alexandru Russo : „Moldova e o ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală ; nici teoriile italiene şi romantice a vestitului revoluţionar (Eliade), nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină.44 (Cugetări, în România literară, p. 349.) Alecsandri s-a exprimat în acelaşi fel. Acum să vedem moldovenismul lui Eminescu. Moldovenii întotdeauna au avut mai multă nostalgie după ţara lor, un fel de patriotism de provincie. După Unire, se înţelege foarte bine pentru ce. In Muntenia nu găsim muntenism. Cine n-a cîntat Iaşii ? Dar cine a cîn- 210 tat Bucureştii ? în Muntenia s-a cîntat numai Tîrgovişte, dar numai ca simbol al gloriei. în acest moldovenism al lui Eminescu se ascunde şi mîndria lui că e din acea regiune, care s-a opus înnoirilor, care a produs spiritul critic, dar e şi sentimentalitatea moldovenilor pentru Moldova. Iată, de exemplu, un articol din 1877 publicat în Curierul de Iaşi*: „Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanis-mul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării, s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţii şi spiritului de neadevăr al academicianilor...44 (M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, editate de Ion Scurtu, „Minerva44, p. 362.) în această frază el se ridică împotriva politicii noastre şi împotriva stricătorilor de limbă. îl vedeţi pe Eminescu conştient de importanţa Moldovei. Altă citaţie, tot din Curierul de Iaşi, 1876** : „C-o adevărată părere de bine am văzut însă pronunţîndu-se, spre marea noastră mirare tocmai în Bucureşti, o mişcare pedagogică sănătoasă...44 (Scrieri politice si literare, p. 281.) Iar în timpul războiului se simte aşa de moldovan, încît e foarte susceptibil de gloria soldaţilor din Moldova. „Ziarele bucureştene, atît liberale cît şi conservatoare [subliniat de Eminescu], fără deosebire, ignorează acest adevăr şi pare c-ar lua mai bine foc în gură, decît să spuie anume că moldovenii se poartă excelent pe cîm-pul de război.44 (Curierul de Iaşi, 1877 ; Scrieri politice şi literare, p. 388, articolul Moldoveni şi munteni.) * Repertoriul teatrului românesc. Teatrul lui Scribe. Teatrul şi actorii ieşeni — Şcoala de muzică din Iaşi. ** Presa bucureşteană şi instrucţia publică. Prelegerea XXI 15 februarie 1913 Continuăm cu sociologia şi politica lui Eminescu. Ca să înţelegeţi mai bine atitudinea lui Eminescu şi locul pe care îl ocupă el în critica socială în ţara românească, să vedem mai întăi situaţia diferitelor clase sociale faţă cu formele nouă. Formele nouă le împărţim în două : forme nouă economice şi forme nouă politice. Prin forme nouă economice înţelegem schimbarea structurii societăţii române şi, anume, dintr-o societate feudală, alcătuită din clase feudale şi bazate pe relaţii economice feudale, ţările române se schimbă în ţări moderne. In vechiul regim, agricultura nu se făcea pentru export, în orice caz nu exista concurenţă, nu era nevoie să se producă mult, ci numai pentru trebuinţele ţării. Meseriile sau produsele industriale erau create de meseriaşii băştinaşi pentru trebuinţele generale. Din străinătate veneau numai mărfuri de lux pentru clasele superioare. Ţăranii aveau cu totul alt fel de viaţă. Ei aveau dreptul la două treimi din pămîntul boieresc. în schimb, dădeau boierilor munca şi diferite obiecte în natură. Organizarea economică deci era cu totul alta. Astăzi vedem că lucrurile stau altfel. Ţăranii sînt proprietarii de pămînt pe pămîntul lor. Ei îşi închiriază munca dacă voiesc. Produsele nu mai sînt create de meseriaşi, ci în mare parte de fabrici, puţine de fabricile interne şi foarte multe de cele din afară. Meseriaşii nu sînt organizaţi în bresle. Agricultura mare se face în vederea exportului, deci s-a comercializat. Prin urmare, o schimbare totală. 212 Aceste lucruri nu sînt datorite formelor politice. Ele sînt datorite altor cauze şi au început înainte de introducerea constituţiei. Această schimbare în structura economică a fost bună pentru clasa boierească. Proprietatea mare a cîştigat de aici. Produsele ei au căpătat valoare înzecită, poate însutită. Meseriaşii au fost atacaţi de formele nouă economice şi aproape desfiinţaţi. Ţăranii au avut şi ei să sufere. împroprietărirea de la 1864 nu i-a îmbogăţit, ci numai i-a eliberat. Starea ţăranilor nu e mai bună ca înainte. înainte ar fi fost chiar foarte bună, dacă n-ar fi fost abuzurile administraţiei. Abia acum, începînd de cîţiva ani, în noua formă de organizare social-economică, ţăranii pot să stea mai bine, fiindcă cu ajutorul obştiilor săteşti acum şi ei îşi pot trimite produsele în Apus. Pănă acum cîţiva ani însă, ţăranii aveau un mic pămînt căpătat la 1864, împuţinat cu fiecare generaţie, iar pe de altă parte, închi-riind braţele proprietăţii mari, erau în situaţia proletarilor. Acum, prin obştii, devenind mari agricultori, se pot folosi şi ei de această comercializare a marii agriculturi. Dar aceasta nu interesează chestia noastră. Răzeşii, cum se poate vedea foarte bine din cărţile domnului Radu Rosetti, au început să fie deposedaţi mai înainte. Altă clasă mai poate fi clasa burgheză, începînd cu clasa de comercianţi mai mari. Pentru acea clasă structura nouă era favorabilă, iar pentru profesiunile liberale iarăşi trebuia să fie foarte bine, fiindcă rezultau mai multe afaceri, deci mai multă nevoie de slujbe, de oameni de condei. Acum să vedem formele politice. Formele politice nouă au început să se introducă după Convenţia din Paris şi mai cu samă după constituţia de la 1866. Pentru boieri aceste forme politice nu puteau să fie rele, într-o ţară unde clasa boierească era puternică şi cultă. însă aceste forme politice puteau fi o ameninţare pentru viitor, cînd puteau să se folosească mai tîrziu de aceste forme politice şi clasele inferioare, pe socoteala clasei boiereşti. Breslaşii desigur că, dacă s-ar fi gîndit la ce le rezervă introducerea formelor politice, ar fi fost mulţumiţi, fiindcă aceste forme le dădeau drepturi civile şi 213 politice aproape complete, îi făceau cetăţeni. însă aceste clase, fiind lovite aşa de tare de formele nouă economice, n-au putut să se folosească de formele nouă politice, care parcă nici n-ar fi existat pentru ele. Răzeşii şi ţăranii iarăşi ar fi trebuit să se bucure, dacă şi-ar fi dat sama, pentru că şi aceste clase prin drepturile politice ar fi devenit clase de cetăţeni şi ar fi putut utiliza drepturile lor politice şi pentru îmbunătăţirea economică. Aceste clase însă nu s-au folosit de formele nouă politice din cauzele cunoscute. Burghezia începuse să apară şi înainte de formele politice, apare însă şi mai mult după formele politice. Burghezia a fost o creaţiune a formelor politice, fiindcă, atunci cînd s-au introdus, aceste forme au căutat să creeze şi o clasă, pentru ca să se dea un fond formei şi, în adevăr, de la 1866 se naşte, cam forţat şi prin mult jaf în averea publică, o burghezie românească. Această burghezie a fost fericită de aceste forme nouă politice. Tot aşa şi profesiunile liberale. N-au fost sprijinitori mai puternici ai formelor nouă decît profesiunile liberale. Lucrul se înţelege foarte simplu. Aceste forme îi făceau cetăţeni, le dădeau egalitatea, îi făceau clasă dominantă. Apoi formele politice cereau mulţi funcţionari, tribunale, şcoli, căi ferate, prin urmare era o mare cerere de cărturari. Situaţia lor socială era foarte bună şi chiar şi situaţia lor economică. Pe la 1880, în preajma anului 1880, mizeria claselor de jos, a acelor clase despre care am spus că înnoirile economice le erau defavorabile, iar cele politice inutile, fiindcă nu ştiau să se folosească de ele, acele clase ajung în mizerie sau mizeria lor, în tot cazul, ajunge vădită. Meseriaşii, micii negustori, ţăranii stau foarte rău, răzeşii aproape nu există. Mai tîrziu, profesiunile liberale nu mai pot fi aşa de mulţumite. Sînt prea mulţi oameni culţi care n-au slujbe. începe proletariatul intelectual, oamenii nu sînt siguri de ziua de mîne, cum se zicea pe atunci. Fiind cerere mare de cărturari, pe atunci încep să înveţe foarte mulţi. Se naşte proletariatul intelectual, adică oameni învăţaţi, prin urmare oameni sensibili, oameni ambiţioşi, oameni care sufăr că sînt dispreţuiţi, oameni cu gusturi rafinate mai greu de îndeplinit, cu atîta însă situaţia lor devenind mai precară. 214 Iată o clasă cultă nemulţumită. Dacă aceşti oameni aveau o nemulţumire e pentru că, venind în ţară, nu li se dădeau toate onorurile şi toate slujbele, la care credeau ei că aveau dreptul. După 1880 generaţia intelectuală nemulţumită era alcătuită din oameni săraci, odrasle ale claselor de care am vorbit. Aceştia sînt nemulţumiţi personal, ei sînt clasă săracă nemulţumită. Şi cînd există o clasă săracă nemulţumită şi cultă, acea clasă e revoluţionară, e o clasă care luptă împotriva organizării sociale, fie pentru organizarea de altădată, ca Eminescu, fie pentru organizarea socială viitoare, ca socialiştii. Eminescu a fost unul din aceşti nemulţumiţi intelectuali. Nu e nevoie să vorbim încă o dată de biografia lui Eminescu. Voi spune în două cuvinte : Eminescu a fost un fiu de boiernaş, Gheorghe Eminovici, fost vechil, care pe urmă a avut o moşioară foarte mică, pe care a vîndut-o. Partea lui Eminescu a fost de 100 de galbeni, după aceea Eminescu a trăit din munca lui, un adevărat proletar. Multă vreme nici n-a avut cu ce să trăiască, iar cînd a avut cu ce, a avut leafă mică : bibliotecar şi revizor la Iaşi, gazetar la Bucureşti. A fost sărac şi trebuia să muncească excesiv. într-o conversaţie cu domnul Vla-huţă, Eminescu spunea cum nu poate să se ducă cîteva zile să se odihnească. Acest om, cel mai mare om pe care l-au avut românii de la Ştefan cel Mare, această sensibilitate profundă şi admirabilă care a fost Eminescu, ar fi meritat cel mai mult să vadă lucrurile naturii. Dar nu putea, trebuia să stea în Bucureşti, să scrie la gazetă. Dumneavoastră înţelegeţi, prin urmare, ce fel de viaţă a dus Eminescu. Şi acum să vedem concepţiile lui Eminescu. Mai întâi ideile lui politice, ideile lui despre organizarea politică, despre formele politice, despre transplantarea formelor politice în ţările române şi anume despre transplantarea constituţionalismului şi apoi ideile lui Eminescu despre relele economice, despre suferinţele claselor sociale, care au avut de suferit în veacul al XlX-lea din cauza structurii noi economice din ţările române. în concepţia politică a lui Eminescu vom observa trei faze şi, anume, vom observa cum Eminescu pleacă de la mai puţin conservatorism, ca să zicem aşa, de la oare- 215 care concesie făcută revoluţionarismului şi va merge apoi la reacţionarism. Prima fază ar ţinea de cînd Eminescu e om tînăr, de la 1869—1870, adică de atunci de cînd îl socotim şi poet şi de cînd ne-au rămas şi date, fie articole politice şi sociale, să zicem, prin reviste din Ardeal, ca şi prin manuscrise, şi pănă la 1874, pănă cînd se stabileşte în Iaşi şi pănă cînd intră în societatea „Junimea44, cînd, desigur, se influenţează de ideile politice ale acestei societăţi. Am putea a priori să spunem că 1870—1874 trebuie să fie o fază, fiindcă ştim că în vremea aceea Eminescu era prin Viena, Berlin, trăia în alt fel de mediu, ducea alt fel de viaţă decît cînd a venit în Iaşi şi a intrat în „Junimea44. Şi vom vedea că s-a făcut în Eminescu o evoluţie politică după ce a venit la Iaşi şi această evoluţie e şi în ideile lui despre limbă şi despre literatură, fiindcă în vremea aceea aceste chestii erau foarte importante, este atitudinea unui critic faţă cu formarea limbii literare, literatură, politică. Această dată, 1870—1874, se dovedeşte că e bine determinată, cînd cetim operele sale. Operele sale sînt adunate de domnul I. Scurtu în Editura Minerva şi sînt adunate din manuscrise, din cîteva ziare din Ardeal şi mai cu samă din articolele publicate în Curierul de Iaşi. Domnul Scurtu ne-a făcut un mare serviciu. Am utilizat acel volum în capitolele din Spiritul critic în cultura românească, citind atît Curierul de Iaşi, cît şi ediţia Scurtu. Pentru cunoaşterea concepţiilor lui Eminescu să se cetească : Culegere de articole d-ale lui M. Eminescu, apărute în „Timpul“ în anul 1880—1891, editate de Gr. Păucescu şi volumul domnului Scurtu : M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, şi ediţia mai nouă a articolelor din Timpul, culese de Păucescu, dar unde s-au mai adunat şi altele. Mai întăi trebuie să spunem, cînd vorbim despre Eminescu ca sociolog şi politic, că el a fost fenomenalist, nu a fost raţionalist. Liberalismul român, urmaş al liberalismului francez, care are o justificare teoretică în scriitorii veacului al XVIII-lea, a fost raţionalist. Filozofia veacului al XVIII-lea e raţionalistă, susţine adică că produsele sociale sînt datorite raţiunii, organizaţia socială e datorită raţiunii, 216 ba chiar limba ar fi datorită raţiunii. După dînşii chiar religia creştină e un produs al raţiunii : o anumită clasă, ca să domine, a inventat religia. Acest raţionalism apare eclatant în literatura română, cînd ne gîndim la şcolile lingvistice. Era concepţia raţionalistă, adică că se poate schimba limba cu ajutorul raţiunii. Eminescu a fost fenomenalist: limba e un produs natural. Societatea e un produs natural, nu e un produs raţional. Societatea s-a născut din anumite cauze şi evoluează prin ea însăşi în mod inconştient. Faptele sociale dintr-un moment dat produc în mod fatal faptele sociale din al doilea moment ş.a.m.d. Rolul fiinţei omeneşti e foarte mic. Aceasta e concepţia fenomenalistă, de provenienţă mai ales germană şi care a fost şi a junimiştilor şi a socialiştilor. Această concepţie o vedem străbătând şi în chestiile politice, şi în chestiile lingvistice, la aceiaşi oameni. Cei care au avut concepţia că societatea nu se poate schimba după voinţa omenească, aceiaşi oameni au avut şi concepţia că şi limba nu se poate schimba după voinţa omenească. Aşadar, Eminescu a fost fenomenalist. îl caracterizăm în faza întăi, pe scurt : Chiar din faza întăi se declară pentru domnia absolută, vrea întoarcerea la domnia absolută, dar nu e o idee la care ţine cu totul. E mai mult o idee romantică. în mintea lui Eminescu se învîrtesc o sumă de sentimente, care politiceşte îl fac să suspine după domnia absolută, iar literariceşte îl fac să scrie Sărmanul Dionis, în sfîrşit, această nostalgie după trecut apare şi în poezie şi în politică. Cu toate acestea, nu e un conservator. Aşa, de exemplu, pentru dînsul, în faza întăi, ambele partide sînt deopotrivă de rele, el are o poziţie neutră între partidul conservator şi partidul liberal şi spune că „burghezia" se dă cînd cu albii, cînd cu roşii. Cam aceeaşi atitudine faţă de partidele politice a avut-o mai tîrziu şi domnul Vlahuţă, deşi nu ne putem bine documenta : un critic al formelor nouă, dar cam indiferent faţă cu partidele. în această primă fază găsim laude la adresa lui Dimi-trie Brătianu, unul din însemnaţii patruzecioptişti, pe care mai tîrziu îl va ocărî. Spune că în Rusia s-ar face călăul tiranilor, prevede că republica franceză va bate 217 pe germani după pace. Mai tîrziu, Eminescu va spune că republica e un lucru rău şi expresia spiritului galic, în faza întâia are destulă simpatie pentru Franţa republicană şi revoluţionară. în altă parte, explică starea anormală a Austriei prin rămăşiţele trecutului. Aşadar, în faza întâia, cu deosebire de celelalte faze, observăm la Eminescu oarecare juvenilitate, oarecare „idealism44, oarecare concesii făcute „revoluţionarismului44, lucruri pe care nu le vom mai vedea deloc în faza a Il-a şi a IlI-a. Şi pentru a înţelege această fază, să mai arătăm şi atitudinea lui Eminescu faţă cu domnul Maiorescu, cu reprezentanţii „Junimii44, cu reprezentanţii politicii conservatoare. Iată ce scrie el într-un articol din 1870 (Scrieri politice şi literare, p. 72-73*) : „Acei oameni, acei istorici care au început istoria noastră cu o minciună — după cum zice domnul Maiorescu —, de au scris tendenţios şi neadevărat, scuza cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor ? Trebuie cineva să fie mai mult decît clasic, pentru de-a pretinde de la cel persecutat (...) să fie în toate drept (...) Şincai -— chiar, dacă n-ar fi atît de mare, cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimea misiunii sale, la o înălţime cronistică absolută ; pentru că, dacă criticul ce-l califică de mindunos ar fi avut bunăvoinţa de a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei, la orice naţiune, se începe mai întîi şi constă din cronografie...u E independent de domnul Maiorescu, e liber. Sau în altă parte (Scrieri politice şi literare, p. 70-71): „Criticul [Petrino] (...) rumegă — o copie cam infidelă a domnului Maiorescu — ceea ce a zis acesta în Convorbiri literare despre limba română în ziarele din Austria (...) Eu, din partea mea, sunt mai puţin lugubru decît domnul critic şi, deşi ţin la desfiinţarea acelor greşeli, totuşi nu văd în existenţa lor desnaţionalizarea noastră şi corumperea poporului român“.** Acesta era argumentul domnului Maiorescu, care spunea că aceste germanisme tind la deznaţionalizarea noas- * Despre curentele filologice româneşti din Bucovina. O polemică. ** Ibidem. 218 tră. Şi Eminescu atacă de-a dreptul pe domnul Maiorescu. Altă citaţie : „După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale domnului Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani, care, minus spiritul de o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al domniei-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte, ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19-lea, acelaşi aer de ci-vilizaţiune şi gravitate, care, din nenorocire, sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală După ce am văzut că în această primă fază Eminescu face concesii democratismului, după ce am văzut că e indiferent faţă cu cele două curente politice din ţară, îl mai caracterizăm şi prin aceea că nu e încă înglobat în „Junimea", nu e maiorescian, are o atitudine critică faţă cu domul Maiorescu. Cine vrea să-l cunoască mai bine pe Eminescu în această fază trebuie să cetească tot ce a scris Eminescu între 1870 şi 1874. Am uitat ceva. Văd în cartea mea Spiritul critic în cultura românească o noţă de caracterizare a fazei întâia : „E interesant, din acest punct de vedere, poema sa Andrei Mureşanu, din 1869. Acest optimism, acest revoluţionarism al lui Eminescu străbate deci şi în poezie, într-o poezie postumă." Faza a doua începe după 1874, atunci cînd Eminescu se mută în Iaşi, vine în contact cu „Junimea", îl absolve „Junimea", devine junimist politiceşte. în faza a doua, Eminescu e influenţat de junimişti, e la Iaşi. Ideile sale se pot vedea bine în conferinţa sa din 1876 Influenţa austriacă, care e tipărită şi în Convorbiri literare, şi în operele lui Eminescu scoase de V. G. Morţun, şi în volumul editat de Ion Scurtu. Acum Eminescu nu mai face nici o concesie „revoluţionarismului". Acum el dezvoltă pe larg teoria domniei absolute, singura formă bună de guvernămînt. Acum el nu mai are o poziţie independentă faţă cu cele două partide şi atacă partidul liberal, al „franţuziţilor", cum spunea el, şi deja începe să facă teoria claselor suprapuse, pe care o va susţine cu putere in faza a treia. Dar această teorie a păturilor suprapuse începe s-o facă de pe acum. El numeşte pe liberali rasă străină, de „baltă", de cîm- * * Ibidem (Ed. I. Scurtu, p. 63—64). 219 pie, fiindcă în munţii Munteniei sînt români, dar în cîm-pie sînt străini. Am văzut faza a doua şi am caracterizat-o prin conferinţa Influenţa austriacă. Ba ţine de la 1874 pănă la 1877, cînd Eminescu se duce la Bucureşti, ca redactor la Timpul. în faza a treia se face o schimbare care se datoreşte nu evoluţiei lui Eminescu, ci faptului că devine om politic, ziarist de partid şi nu mai poate susţine tot ce vrea, nu mai poate susţine domnia absolută — partidul conservator nu putea să spună aceasta, chiar dacă o dorea. Eminescu nu va mai susţine întoarcerea la trecut. Şi încă ceva. Pănă cînd e gazetar la Timpul e pornit contra formelor constituţionale. Cînd e la Timpul, nu mai poate susţine aceasta. Şi acum să vedem iar pe scurt cum se caracterizează această fază a treia : prin înregimentarea şi în partidul conservator şi apoi prin teoria păturilor suprapuse. Acum face teoria păturilor suprapuse, adică partidul liberal ca fiind compus din străini. Se contrazice uneori : el spune că boierii moldoveni au trimis pe fiii lor în străinătate şi explică liberalismul prin fiii de boieri care s-au stricat la Paris. Dar de obicei îl explică prin străini balcanici. Aceştia sînt la noi o pătură suprapusă, o pătură străină, aşezată deasupra românilor, care stăteau la fund în mizerie şi lipsiţi de drepturi. în această teorie a păturilor suprapuse şi în profunda conştiinţă ce avea despre unitatea poporului român stă naţionalismul lui Eminescu. Prelegerea XXII 19 februarie 1913 în faza a treia Eminescu se deosebeşte de faza a doua prin manifestările sale externe, deşi nu-şi schimbă convingerile. împrejurările vieţii îl fac să-şi ascundă unele din convingerile din faza a doua, n-are atîta consecvenţă ca în faza a doua. Cauza acestui lucru e plecarea sa la Bucureşti şi transformarea sa în „gazetar44, înregimentarea sa în partidul conservator. Al doilea fapt care caracterizează faza a treia e susţinerea necontenită, cu multe argumente, a teoriei păturilor suprapuse. Această teorie apare deja, cum am văzut, în 1876, în conferinţa sa Influenţa austriacă. Trebuind să scrie în fiecare zi, trebuind să lupte cu partidul de la putere, stăruieşte mult în această concepţie, ba ajunge chiar şi la exageraţie. Devenind „gazetar44, face compromisuri, concesii. începe a avea alte idei decît în faza trecută, ba cade şi în contradicţie. Deşi în structura lui sufletească era contra constituţionalismului, devenind gazetar al unui partid de guvernământ nu mai putea fi contra constituţionalismului şi pentru domnia absolută. De fapt, Eminescu nu putea fi contra teoriilor sale din faza a doua, dar face compromisuri cu conştiinţa sa proprie. Eminescu spusese că constituţionalismul e rău pretutindeni şi că domnia absolută e bună, fiindcă a făcut tăria ţărilor apusene. (Nu se gîndea la Anglia, ci la Franţa şi uita şi alt lucru, făcînd anacronism : domnia absolută rea de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, ceea ce provocase Revoluţia Franceză.) La aceste idei Eminescu renunţă, şi el e constituţionalist. Convingerile sale adevărate apar 221 încă într-un loc, cînd spune că ar fi bine să ne „întoarcem parţial la trecut44, sau cînd spune că ne trebuie „forme vechi, dar spirit pururea nou44. Deci cade în contrazicere, cînd susţine constituţionalismul şi zice că aceasta se datoreşte conservatorilor, că a fost introdus de boieri la 1859 şi de conservatori la 1866, şi îl revendică pentru partidul său, şi că reformele de la 1859 încoace au fost făcute de conservatori (deci formele nouă au fost introduse de conservatori). Vedem contradicţie faţă de el însuşi şi concesii forţate făcute ideilor nouă. Fiind gazetarul unui partid de guvemămînt, le susţine, făcînd acum din ele un merit al conservatorilor, pe cînd altă dată le criticase. Dacă reformele sînt bune, atunci de ce luptă împotriva „roşilor44 ? Putea fi împotriva „roşilor44 la 1876, dar acum, cînd e pentru constituţionalism, pentru ce e împotriva lor ? Pentru că ...ei acum ar compromite constituţionalismul. Eminescu şi partidul conservator vor să păstreze intacte formele nouă aduse din Franţa... Cu toate acestea, dacă ne-am întreba care au fost ideile lui Eminescu acum, putem spune că sînt tot cele vechi. Eminescu totdeauna a fost contra formelor nouă. în faza întâia, în mod sincer avea oarecare comprehensiune pentru formele nouă. în faza a doua, e reacţionar, cel mai reacţionar pe care îl cunoaştem dintre teoreticieni. Dacă ar fi avut putere, ar fi adus ţara la starea din 1800. Altă contradicţie : într-un loc arată ca semn de vitalitate a poporului român revoluţia de la 1848. Ce ar fi putut fi mai displăcut pentru un reacţionar decît revoluţia de la 1848 ? Eminescu uită aceasta şi, pentru a combate pretenţia „roşilor44 că ei au făcut totul în această ţară, vorbeşte de revoluţia de la 1848 înfăţişînd-o ca o reacţiune contra apăsării străinilor, deci o manifestare de independenţă naţională anterioară „roşilor44. Acesta e Eminescu politic. Eminescu sociolog numai naţionalist, e junimist. în critica lui socială el se pune din punctul de vedere al claselor de jos : ţărănimea, răzeşii, meseriaşii, negustorii vechi, pe cînd junimiştii, din alt punct de vedere. Domnul Maiorescu a criticat societatea românească din cauza necorespondenţei dintre fond şi formă — cam metafizic. Domnul Maiorescu critică societatea din punctul de vedere al ideii de „stat44 şi din punct de vedere al intereselor claselor înalte, ale oame- 222 nilor bogaţi sau culţi, ale oamenilor care au oroare de egalitate, de cei miei. La domnul P. P. Carp se vede şi mai mult ca la domnul Maiorescu că critica societăţii e din punctul de vedere al claselor înalte, în domnia-sa e rezultanta teoretică a năzuinţelor claselor înalte. Un exemplu e foarte elocvent : Carp, om foarte inteligent, cap teoretic, cap gînditor al curentului conservator, nu e şovin. Eminescu e. Era imposibil ca un reprezentant al claselor de jos să poată privi liniştit la înlocuirea claselor de mijloc prin elementul alogen şi, sub o formă sau alta, să nu protesteze îndurerat. Domnul Carp a fost întotdeauna favorabil evreilor. Eminescu a plecat din alt punct de vedere decît junimiştii. Junimiştii au pornit de la interesul claselor superioare şi al statului, pe cînd Eminescu din punctul de vedere al claselor mici, unele ameninţate de ruină, altele distruse, altele îndurerate. Citat din Eminescu* : „Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulţi o numesc a regenerării naţionale, mai eu drept cuvînt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor.“ Aceasta nu e adevărat în totul. Boierii din Muntenia n-au căzut. Formele nouă nu puteau să-i atingă. Meseriaşul român nu putea susţine concurenţa străină. Boierul însă nu putea să fie ruinat. Cel mult îl puteau nelinişti drepturile politice ale celor de jos, dar îl atingea aşa de puţin. Puterea politică a rămas tot la cei de sus. Fabrica nu putea distruge agricultura. Cine au căzut, care boieri ? Boierii din Moldova, afară de vreo cîţiva, toţi s-au ruinat, pentru că s-au azvîrlit cu patimă şi fără nici un sens în viaţa apuseană. în locul lor s-au ridicat vechilii. Nu e vina instituţiilor nouă : oameni primitivi, cu gusturi corupte de fanarioţi, au fost distruşi. Nimeni nu i-a atins. împroprietărirea ţăranilor a folosit boierilor. După împroprietărire, boierii n-au mai dat ţăranilor două treimi din moşia lor ; acum cînd prin comercializarea agriculturii trebuia să se cultive mult. Boierii au căzut deci numai în Moldova, dar nu din pricina formelor nouă. Clasele mijlocii au simţit totdeauna simpatie pentru boierimea veche. Dar această simpatie se explică. Boierii din Moldova au dispărut şi ei din cauza legăturii cu Apusul. Şi fiindcă ei, boierii, s-au ruinat odată eu clasele mici * Scrieri politice şi literare. Influenţa austriacă. 223 şi cu clasele mijlocii, s-a stabilit o simpatie pentru aceste clase. S-a născut simpatie pentru aceste clase, fiindcă au coexistat în timp. Un boier mai scăpătat, cînd vede un vechi mahalagiu, odinioară cu stare, simte simpatie pentru el. De aceea vedem acest suspin la toţi scriitorii, simpatie pentru boierii vechi, nu pentru parveniţi, cum spun ei. Iubitele acestor proletari intelectuali totdeauna sînt din societatea înaltă. Aşa în Sărmanul Dionis, în Dan al lui Vlahuţă, în Iubita lui Traian Demetrescu, în Linişte a lui Delavrancea. (Dar lucrul acesta ar mai putea să fie şi din altă cauză : fiindcă erau culţi şi nu puteau găsi în clasa lor fiinţe rafinate.) Eminescu vorbea de ruinarea claselor de jos şi arăta cauzele : Din cauza modificării repezi a vieţii, aşa că, de exemplu, croitorii n-au putut să urmeze evoluţia. învăţaţi să facă anteree, n-au putut să facă fracuri. După aceea, din cauza concurenţei fabricatelor străine. Din cauza desfiinţării breslelor : Cînd erau bresle, formau o armată solidară. Nu putea să intre cine vrea, ci numai după trebuinţă. Azi nu mai sînt bresle, fiindcă erau nişte corporaţii medievale. Am fost lăsaţi însă prea liberi. Din cauza egalităţii sociale : Clasele mici au început să se „boierească" prin slujbe, cum spune Eminescu. Bătrînii nu mai puteau face aceasta, dar îndemnau pe fiii lor la slujbe. Apoi vedeau că ei înşişi nu mai puteau rezista concurenţei străine. De aici instalarea evreilor în organismul românesc. Evreii au umplut golurile lăsate de români. „Prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor, rămîn goluri economice, pe care le umplu un element străin — evreii. Unde bacalul boierit şi-a închis dugheana, şi-a deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-a făcut cinovnic, blănarul evreu şi-a deschis dugheană, unde ciubotarul român s-a făcut custode a urbei — adică paznic de noapte —■, acolo evreul şi-a deschis ciubotă-rie.“ (Influenţa austriacă, în Scrieri politice şi literare, p. 95 etc.) Ei n-ar fi venit dacă nu erau necesari, dacă nu găseau teren. Trebuia întărit organismul, şi de aceea Eminescu nu-i înjură. Răzeşii erau sărăciţi din pricina boierilor prin procese nedrepte. N-o spune Eminescu, dar o spune azi domnul Radu Rosetti. 224 La ţărani, unde vede răul Eminescu ? în micşorarea latifundiilor. în Moldova erau 28 de proprietari mari. Cînd s-au înmulţit proprietarii, ţăranii au fost într-o stare mai rea : „Apăsarea devenind atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi “ (Influenţa austriacă, în Scrieri politice şi literare, p. 97). Cu alte cuvinte : înainte, cu cît boierul avea mai mult pămînt, cu atît ţăranul trăia mai bine, fiindcă boierul, avînd să-şi scoată numai ceea ce trebuia pentru el şi avînd mulţi clăcaşi, lua puţin de la fiecare. Prin urmare, avea dreptate Eminescu. Dar după ce s-a comercializat agricultura, nu mai are dreptate Eminescu. Boierul nu numai consumă, ci şi vinde şi ia cît poate de la toţi. Eminescu uită însă împroprietărirea. Ţăranul sta rău din cauza împroprietăririi; i s-a dat puţin pămînt, plata scumpă, păduri nu i s-a dat. în a doua generaţie, pă-mîntul s-a împărţit în fărîme. Scăparea nu poate fi de-cît cînd ţăranul ajunge mare proprietar prin obştii. Eminescu vorbeşte apoi de aparatul formidabil al formelor nouă : s-a creat o mare clasă de funcţionari (la care ar fi putut adăoga şi pe industriaşi, care, trăind din buget, au şi ei o leafă, indirect). Şi cînd vedem acest scurt tablou, e foarte clar ce dureri şi ce interese vorbeau prin glasul lui Eminescu, cu totul altele decît ale „Junimii44. Şi iată şi programul lui economic expus într-un articol publicat în Timpul. „Conservarea elementului naţional... Conservarea mai cu samă a proprietăţii mici în mîna proprietarului român, conservarea meseriilor în mîna meseriaşilor români44 (Culegere..., p. 132, Program de reforme, Timpul din 6 dec. 1881). Vedem că concepţia lui politică şi naţională se confundă. Eminescu vrea păstrarea claselor vechi şi păstrarea naţionalităţii şi aceste două lucruri sînt unul şi acelaşi. Se pune întrebarea : a fost Eminescu partizan al acelor clase pentru că a fost naţionalist, ori a fost naţionalist pentru că a fost partizan al acelor clase ? E greu de spus. Pentru cei care au fost mai întăi naţionalişti, ţăranul e ceva pitoresc. în opera lui Alecsandri nu există ţăranul sărac. în primele volume ale domnului Iorga e vorba de ţăran ca păstrător al tradiţiei. La Emi- Cda. 5310 coala 15 225 nescu e mai mult ţăranul năcăjit. Am putea spune deci că a fost ţărănist mai întăi şi apoi naţionalist. Dar de la aceasta ne împiedică medievalismul său. Am văzut atitudinea sa faţă cu clasele distruse. Să vedem acum atitudinea sa faţă cu păstrătorii formelor nouă. El bănuieşte roşilor că au copiat orbeşte Europa. S-a lăudat mai întăi cu toate reformele că sînt introduse de conservatori şi, cînd atacă acele reforme, spune că roşii le-au introdus. îi zugrăveşte ca oameni corupţi şi fără meserie, incapabili să aibă o meserie, tîmipiţi. Aceasta e o concepţie foarte curioasă a lui Eminescu în sociologie, fiindcă o formă o ia un stat atunci cînd îi trebuie. Cînd ţara românească a luat acea formă, însamnă că era unica pe care o putea lua atunci. Dar mai cu samă cînd ne spune că aceste forme au fost impuse de oameni „tâmpiţi14... Cum trăieşte această clasă ? Exploatând clasele pozitive prin frazeologie, „export de grîu, import de fraze44. Cum ? Prin creare de slujbe care nu trebuiesc, bineînţeles. (Dar Eminescu se plînge aiurea că n-avem funcţionari de ajuns.) Eminescu spune că, dacă domnia acestei clase durează, în cel mai scurt timp ţara are să moară. Aiurea însă Eminescu spune că am făcut progrese mari „mai cu samă pe terenul politic44. Apoi aceşti purtători ai formelor nouă sînt şi străini. Eminescu, ca să-i distrugă, îi face şi străini. El spune că în Muntenia s-a ridicat clasa „de baltă44, bulgărească şi grecească. îi pare foarte bine că în Moldova nu există roşi. Existau şi în Moldova liberali, dar nu roşi, ci aşa-numiţii fracţionişti. Şi el consideră Moldova critică ca fiind împotriva Munteniei politiceşte, prin împotrivirea românismului la străinism. Dar lucrurile nu stau aşa. în Muntenia a fost o clasă burgheză, în Moldova, nu. Roşii şi funcţionărimea sînt strănepoţii acelor greci pe care i-a alungat Matei Basarab. Dar dacă sînt de atunci — e mult de atunci — au avut timp să se românizeze. Apoi, în al doilea rînd, sînt urmaşii fanarioţilor. E un lucru curios însă : între albi au fost şi greci, dacă nu în masă, dar între şefi. Eminescu laudă regimul vechi, uitînd că a fost fanariot. Laudă pe boierii vechi, uitînd că erau unii fanarioţi, iar alţii fanariotizaţi. Laudă administraţia veche. Laudă legiuirile vechi (care erau străine). Preferă pe evrei 226 grecilor, cu alte cuvinte preferă evreismul constituţionalismului. Evreii, zice el, sînt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani decît roşii, urmaşii grecilor de la 1821. Antisemitismul lui Eminescu nu era exclusivist. Aşa, laudă o reprezentanţie evreiască. Ca revizor şcolar fiind, laudă o şcoală evreiască. Se ridică împotriva violenţei faţă cu evreii. Să plece 99% în America, cu restul ne-am împăca uşor. în altă parte îi pare rău de cei spanioli, care sînt buni, iar aiurea vorbeşte de nişte italieni de confesiune „israelită" şi-i laudă. E deci împotriva evreilor ga-liţieni inferiori. Acesta e antisemitismul lui Eminescu. Prelegerea XXIII 21 februarie 1913 Să rezumăm cele spuse pănă acum despre Eminescu. întâi : a fost un reprezentant al claselor vechi distruse de formele străine introduse în veacul al XÎX-lea. Al doilea : am văzut că acele clase au coexistat în timp şi cu dominaţia boierimii, care a fost atinsă şi ea oarecum de acele forme nouă. Se vede o simpatie a lui Eminescu pentru vechea clasă boierească. în al treilea rînd, el urăşte nu numai pe acei care au introdus formele nouă, ci şi clasa care s-a născut prin introducerea acestor forme nouă. După aceea, pentru a înfiera şi mai mult pe cei care au introdus formele nouă, îi numeşte pe toţi străini. De aici xenofobia lui Eminescu. Formele nouă sînt străine, deci şi cei care le-au introdus. Formele nouă sînt rele, deci ură contra introducătorilor lor, prin urmare xenofobie. Şi această xenofobie a lui Eminescu a fost mai puternică împotriva altor străini decît împotriva evreilor. Şi e logic : evreii au umplut golurile făcute de introducerea formelor nouă. Atunci cine sînt mai vinovaţi ? Cei care au distrus formele vechi. Ura e mai mare contra liberalismului decît împotriva evreilor. Şi aici e o chestie interesantă. Acei care pleacă în lupta lor de la interesele clasei de mijloc şi mici sînt împotriva tuturor străinilor, nu sînt numai antisemiţi. Acei care pleacă de la ideea naţională, de la naţionalism, aceia sînt curat antisemiţi. Acei care pleacă de la interesele claselor mijlocii şi mici sînt împotriva tuturor claselor străine, fiindcă sînt occidentalismul, formele nouă. Din cele văzute pănă acum, constatăm că idealul lui Eminescu este reîntoarcerea la trecut. Se vede că simpa- 228 tia lui e pentru domnia absolută şi pentru structura veche socială a ţărilor române. Uneori aceste lucruri sînt şi programul lui, alteori, din nevoile de partid, nu le mai pune în program. Care e cauza pentru care Eminescu e un conservator, ba chiar un reacţionar ? Faţă cu mizeria claselor de jos, cu relele sociale urmate după introducerea formelor nouă, puteau fi mai multe atitudini. Aşa, de exemplu, atitudinea socialiştilor. Cînd a fost vorba de soluţii, însă, socialiştii n-au fost reacţionari, ci revoluţionari, au găsit leacul relelor prezente în nişte forme nouă viitoare, într-o altă alcătuire socială. De ce Eminescu a fost reacţionar ? Mai întăi pentru că a fost un spirit simplist în chestiile sociale. E mult mai simplu să constatăm că aceste clase trăiau mai bine altădată (exact sau neexact). E mult mai simplu să cerem revenirea la acele forme. In chestiile sociale, Eminescu a fost simplist. O societate nu se poate întoarce îndărăt la domnia absolută. După revoluţia cea mare toate domniile cu caracter absolut n-au mai putut dăinui. Garol X n-a putut sta pe tron. Napoleon III, care era foarte egalitar dar avea părţi reacţionare, n-a putut sta pe tron. Nu se putea reveni la vechile clase, la o formă feudală, cînd erai în mijlocul Europei şi trebuia să suferi toate presiunile ei. Prin urmare, Eminescu e simplist în chestiile sociale. Dar de ce acest simplism ? El se explică şi prin faptul că a fost poet. Un poet cugetă concret, în abstract, şi o formă viitoare bună e o abstracţie, e o combinaţie din elementele actuale, existînd prin abstracţiune, prin generalizare. Societatea socialistă e o abstracţie, e ceva metafizic. Dar o societate care a existat odată e o societate concretă şi un poet mai degrabă îşi putea îndrepta atenţia spre un lucru trecut. La acestea să adăogăm poetizarea trecutului : Sărmanul Dionis etc. Prin urmare, celui care poetizează trecutul i se pare că e frumos. Mai cu samă pentru că acele clase ameninţate sau distruse au trăit mai bine, e foarte natural ca Eminescu să dorească întoarcerea la trecut. La acestea trebuie să adăogăm şi ocupaţia lui cu istoria. El s-a ocupat toată viaţa cu istoria veche şi a altor popoare („legile asire“), dar s-a ocupat mult cu istoria românilor. Trăia foarte mult în trecut. 229 .Istoria e necesară oricărui om şi mai cu samă unui om care face judecăţi politice asupra ţării sale. Ba chiar istoria e indispensabilă pentru a putea înţelege viitorul. Omenirea e un tot, care începe de mult, ţine pănă azi şi va dura şi în viitor. Omenirea e compusă din mai mulţi morţi decît din vii, spune Auguste Comte. Societatea omenească e creată de toţi oamenii şi, dacă nu cunoaştem omenirea în întregime, nu vom putea şti cum mergem în viitor. Trebuie să coordonăm activitatea noastră cu intenţiile organismului social. însă istoria e şi foarte primejdioasă, tocmai din cauză că trecutul e aşa de bogat şi aşa de poetic. Ea ne poate face conservatori sau reacţionari. E primejdioasă, fiindcă viaţa nu stă pe loc. Ne vom pune atunci în calea progresului. De aceea trebuie să pricepi mai întăi bine viaţa prezentului. Dacă n-o pricepi bine, nu vei pricepe nici viaţa trecutului. Romancierul cel mai pătrunzător, la urma urmei, nu face altceva decît că înţelege sufletul altora prin sufletul său. Fiecare avem în sufletul nostru un mic asasin şi, dacă n-am avea aceasta în suflet, n-am înţelege pe asasini. După cum un individ pricepe pe alţi indivizi fiindcă se pricepe pe sine, tot aşa prezentul pricepe trecutul, fiindcă se pricepe pe sine însuşi. Eminescu nu pricepea bine prezentul, cum vom vedea. Dar se mai cere şi vigoarea de a trăi prezentul. Poţi să vezi relele, dar să nu te dai învins, să nu scrii Glossa. Prin urmare, trebuie oarecare energie sufletească să fii un luptător în prezent şi al doilea trebuie priceperea prezentului. Dar aceste două lucruri sînt unul şi acelaşi. Nu poate pricepe prezentul cel care n-are vigoarea de a trăi prezentul. Să ştii să rezişti prezentului. întoarcerea la trecut deci e imposibilă. Dar, dacă ne-am întoarce la trecut, ar trebui să imităm trecutul, care, el, lupta pentru viitor. Trebuie deci să luptăm şi noi, cum a luptat acel trecut. Să creăm şi noi. Tot trecutul a fost creat. Trecutul n-a stat pe loc. Doar el a luptat pentru prezentul acesta, în trecut n-au fost oameni care au spus să stea pe loc, căci altmintrelea omenirea n-ar fi ajuns aici. Şi încă ceva. Nu ajunge ca un om care se foloseşte de istorie să fie un luptător, ci se mai cere ca istoria să nu fie singura disciplină a celui care o studiază. Să fie contrabalansată de ştiinţele vieţii. în timpul de azi, fiindcă la noi ştiinţele mai serioase sînt cele istorice — 239 sîntem în faza aceasta a preocupării de lucrurile indispensabile —, aceasta e o cauză pentru care în generaţia de astăzi a domnit pănă în ultimii ani un curent conservator şi reacţionar. De la 1907 s-a schimbat ceva şi cred că de acum se va schimba şi mai mult, fiindcă aceşti „zar-zavagii“ de peste Dunăre ne-au dat o lecţie colosală cu votul universal, cu lipsa de latifundii şi cu cultura la sate. Cauzele acestui reacţionarism sînt deci multe. Una e şi preocuparea aceasta de lucruri vechi, preocupare necontrabalansată de alte preocupări. Ştiinţele cele mai potrivite pentru a face un om comprehensibil sînt ştiinţele vieţii. Din toate aceste cauze Eminescu s-a mulţumit să fie un urmaş, nu un creator, şi atît de mult dorea trecutul, încît se simţea mulţumit să trăiască măcar literariceşte trecutul, ca în Sărmanul Dionis. Eminescu nu putea concepe viaţa decît ca o copie a trecutului... Bineînţeles că la aceasta a contribuit în primul rînd temperamentul său de om lipsit de voinţă. Glossa e catehismul abuliei. Lipsa de voinţă e lipsa de energie. Pentru a dărîma şi construi în loc trebuie mare energie. Pentru a te întoarce la trecut nu e nevoie de energie, ba din contră. La Eminescu, sentimentul şi inteligenţa erau crescute în dauna voinţei. Aceasta e cauza psihologică a pesimismului lui Eminescu. Această fază a criticii moldoveneşti am numit-o faza a treia. Ea e reprezentată şi de către socialişti. Voi vorbi puţin despre atitudinea de critică socială a socialiştilor de altădată. Aceasta pentru a înţelege mai bine pe Eminescu, fiindcă publicul eminescian s-a recrutat din socialişti. Toată tinerimea socialistă era eminesciană. Partidul revoluţionar era elevul acestui reacţionar. Noi am văzut că e o legătură. Eminescu a criticat societatea română modernă din punctul de vedere al claselor de jos. Acest lucru l-au făcut şi socialiştii şi aceasta vreau să vă arăt acum. Cu această ocazie studiem o generaţie, aceea de la 1880-1890, generaţie de intelectuali care dă tonul, şi vom vedea că năzuinţele ei au fost reprezentate rînd în mod reacţionar, cînd în mod revoluţionar. Vom vedea că în fond sînt acelaşi lucru. Socialiştii de atunci spuneau că erau reprezentanţii proletarilor. Alţii spuneau că sînt utopişti ieftini, au cetit teorii din cărţi şi vin să le aplice şi la noi. Nu e nici una, nici alta adevărat. Proletariatul n-a existat deloc pe a- 231 tunci şi nici azi nu există mai deloc. Aici, in Iaşi, pe atunci nu exista proletariat, însă toţi erau convinşi că există proletariat. Ştiau foarte bine ce însamnă proletari, dar nu erau proletari, li se părea că sînt. Dar nici nu erau un partid din cărţi. Trebuia să fie o cauză reală, profundă, care aduna pe mai mulţi oameni la un loc. Erau aceleaşi nevoi, aceleaşi dureri ale claselor care sufereau. Formula şi programul erau însă traduse în formule străine. Socialismul şi eminescianismul, amîndouă, se reduceau la suferinţele claselor de jos. Acum, că Eminescu îmbrăca teoriile lui în filozofia de stat germană sau socialiştii în teoria socialistă, lucrul e indiferent. Ideile socialiştilor se pot vedea în Revista socială (1884) şi în Ce vor socialiştii români. în această broşură se analizează toate clasele sociale foarte bine afară de... proletariat ! De ce ? Fiindcă nu exista, foarte simplu. Dar mai mult : socialiştii dovedesc cu o serie întreagă de argumente că industria mare nu poate exista la noi : „Deci oricum vom învîrti şi suci lucrurile, este văzut că burghezimea noastră n-are cel mai mic teren pentru a întemeia o industrie naţională, pentru organizarea pro-dueţiunii industriale.* Dar poate doresc proletarizarea ţăranilor ? Un proletariat rural ? Nici aceasta. Dacă acest socialism nu e o mişcare în favoarea proletariatului, care nu exista, sau în favoarea unui proletariat viitor, atunci în numele căror clase vorbeşte ? Socialismul nu era o utopie. Mai întăi, socialiştii se ridică contra burghezilor, adică „roşilor" lui Eminescu, şi se plîng şi ei de mizeria ţărănimii şi a claselor distruse. Se ridică contra nimicirii meseriaşilor, ceea ce n-ar putea spune un adevărat socialist. Cu cît sînt mai mulţi proletari, cu atît se ajunge la socializarea averilor. Ei atacă însă pe introducătorii formelor nouă. Se ridică contra gusturilor fine ale păturii de sus. Mai departe socialiştii, ca şi Eminescu, constată că sub vechii boieri clasele trăiau mai bine. Se ridică contra distrugerii meseriaşilor. în străinătate nu se întîmplă aşa, fiindcă meseriaşii fără lucru găsesc de lucru în altă parte, pe cînd la noi erau distruşi de formele nouă. Am văzut deci plîngerea lor după ţărănime şi meseriaşi. Spun că drumul de fier a luat ţăranului cărăuşia, * Revista socială, 1886, nr. 8—11. 232 citează chiar pe Eminescu : „Şi cum vin cu drum de fier etc...“ Să punem în legătură aceste lucruri cu Odinioară* sau Văduvele** lui Delavrancea, care respiră o adîncă tristeţă pentru dispariţia cărăuşilor. Vom constata că toţi cei care reprezintă sufletul generaţiei de la 1880, care reprezintă în critica lor socială interesele claselor de jos, se întâlnesc în această chestie a cărăuşilor. N-am găsit pe proletari, deci. Să vedem acum programul practic. Tot socialistă e cererea ca statul să ajute pe lucrătorii care ar vrea să facă fabrică. Dar dacă nu există proletari, de unde lucrători care să se întrunească să facă fabrici ? închipui-ţi-vă un stat în care n-ar fi ţărani, cum ar putea fi obştii în el ? Acest unic punct din program e un mijloc de a-şi achita conştiinţa de socialişti. în afară de această cerere barocă, tot programul socialist e ţărănist. Ei sînt mai cu samă pentru ţărani, ca şi Eminescu, dar la Eminescu clasele mijlocii din oraşe aveau mai multă importanţă. Programul socialiştilor e foarte ţărănist. Programul teoretic e cam utopist, dar de fapt toată activitatea lor se mărginea la organizarea ţăranilor în vederea facerii de petiţii, pentru ca statul să vîndă pămîntul lui în loturi la ţărani. Tot programul lor a fost împroprietărirea ţăranilor, adică transformarea latifundiilor în proprietate mică ţărănistă. Socialiştii deci au fost reprezentanţii claselor vechi. Durerile acestor clase au vorbit în teoria şi propaganda socialistă. E o mare asămănare deci între Eminescu şi socialişti şi aproape chiar şi termenii sînt aceiaşi.*** * Revista literară, 1885, 16 iunie, reprodusă în volumul Sultănica (1885). ** Epoca din octombrie 1886, reprodusă în volumul Trubadurul (1887). *** în legătură cu această opinie a lui Ibrăileanu, a se vedea notele noastre la voi. 1, Opere, p. 89, 115. Prelegerea XXIV 22 februarie 1913 Am văzut ieri perfecta asămănare dintre critica socială a lui Eminescu şi critica socială a socialiştilor. Am vorbit despre analiza structurii sociale şi am văzut că, punîndu-se şi Eminescu şi socialiştii din punctul de vedere al claselor de jos, ajungeau la aceleaşi rezultate. Acum să cercetăm critica socialiştilor în privinţa purtătorilor formelor nouă, „roşii** lui Eminescu. Mai întăi, trebuie să spunem că socialiştii n-au ajuns la teoria păturii suprapuse. Eminescu o numea „străină1*, din punct de vedere naţionalist — din punct de vedere social însă e indiferent dacă au fost străini sau nu. Socialiştii nu puteau ajunge la teoria lui Eminescu, fiindcă erau „internaţionalişti**. încolo, critica lor e asemănătoare. Ca şi Eminescu, ca şi junimiştii, socialiştii susţin că formele „burgheze** au fost introduse fără ca condiţiile sociale să necesiteze aceste forme : „Istoria va învinui cu drept cuvînt pe tinerimea de la 1848 cum că a copiat fără critică instituţiile burgheze, atunci cînd aceste instituţii arătaseră ce frumuseţi cuprind. “* Socialiştii ar fi dorit ca burghezii să copieze din străinătate numai acele forme care conveneau ţărilor române, adică ţăranilor. Această clasă, „burghezia** — spun socialiştii — e venită de la Paris cu gusturi stricate şi multe pentru satisfacerea cărora se exportează bogăţiile produse de ţărani. Tot ca şi Eminescu, socialiştii vorbesc despre numărul * Revista socială, p. 396. 234 cel mare de slujbaşi. Aceşti slujbaşi se recrutează de la vechile clase pozitive, înlăturând braţele de la producţie. Ca şi Eminescu, socialiştii ajung la concluzia că, dacă nu se îndreaptă lucrurile, însăşi ţara va dispărea. Aci am rezumat foarte pe scurt cele ce susţin socialiştii. Am vorbit despre socialişti nu pentru a reface atmosfera de pe atunci, ceea ce ar fi interesant, ci pentru a înţelege pe Eminescu. îl vedem pe Eminescu în tot mediul şi-l vom înţelege mai bine. Tot cu acest scop urmăm mai departe să arătăm cum că chiar „internaţionalismul14 socialist n-a fost serios. Socialiştii, deşi profesau „internaţionalismul44, în realitate vorbeau în numele unor clase apăsate, „reacţionare44. în fond, n-au fost internaţionalişti. Pentru a vedea acest lucru, să-i urmărim acolo unde puteau scăpa de tirania formulelor, anume în atitudinea lor faţă de limbă şi de literatură. Scăparea de sub jugul literaţilor străini era încă o chestie care nu-şi pierduse actualitatea la 1880. în acest domeniu putem găsi natura lor intimă. Aceşti reprezentanţi ai claselor vechi — şi mai cu samă ai ţărănimii — în privinţa limbii şi a literaturii au fost „ţărănişti44 şi chiar „moldovenişti44. De exemplu, dacă luaţi Contemporanul sau volumele scriitorilor de la aceste reviste, veţi găsi o limbă foarte populară, ba încă şi un fel de moldovenism. Limba din Contemporanul e plină de „jariştea44, „hăul44, „pojarul44 etc.... De aceea am observat în broşura Ce vor socialiştii români un ton ţărănist. Invadaseră aceste cuvinte populare acolo unde n-aveau ce căuta. Sînt foarte frumoase în Creangă, dar n-au ce căuta în critica literară. „Madama estetica şi-a luat tălpăşiţa44, găsim la domnul Gherea. Aici e ecoul acelui ţărănism. Apoi scriu beserecă, ca în cărţile bisericeşti. Prin urmare, în privinţa limbii, nu-i vedem deloc neologişti, sînt împotriva neologismelor. Aceşti „internaţionalişti44 au fost cei mai „ţărănişti44 şi mai „moldovenişti44 oameni. Reflexul social al socialismului român în realitate era ţărănist, iar în limbă el se traduce prin alungarea desăvârşită a neologismelor şi prin întrebuinţarea cuvintelor vechi. în Apus, aceasta nu s-ar fi putut în-tîmpla. în străinătate socialiştii nu sînt ţărănişti. La noi socialiştii luau subiecte curat ţărăneşti şi întrebuinţau o limbă extrem de ţărănească. Din acest punct de vedere, socialiştii se leagă aici cu vechea critică moldovenească, 235 cu Alexandru Russo. Nimeni nu mai fusese înainte aşa de ţărănist ca Russo. Urmaşii adevăraţi ai lui Russo sînt socialiştii de la Contemporanul. Dacă li vedem în literatură ţărănişti şi moldovenişti, n-avem drept să spunem că „internaţionalismul44 lor a fost numai o formulă ? în 1889, un socialist, C. Bacal-başa, trece de la socialism la radicalism, justificîndu-şi trecerea prin identitatea de program, minus numele „socialist44. Atunci cineva, probabil domnul Gherea, recunoaşte mai întăi că G. Panu are acelaşi program, dar insistă asupra „importanţei psihologice44 a titlului. (Drepturile omului, 16—19 febr. 1889, şi reprodus şi în Contemporanul, anul V.) Vedem o mărturisire importantă : „Se zice «noblesse oblige»-, adică faptul că ai un titlu de nobil te face să faci uneori lucruri peste firea ta, ori să te opreşti de la fapta la care natura te-ar împinge cu tărie. Aşa putem zice şi «Socialisme oblige»... Eu cred că acel internaţionalism al socialiştilor era provocat de acel -socialisme oblige».44 Gînd durerile claselor distruse sau ameninţate vorbeau în ei, cum puteau fi ei internaţionalişti ? Şi dacă s-ar fi trezit cineva dintre ei şi i-ar fi întrebat dacă ţărănismul lor e oare socialism, desigur că socialiştii de a-tunci, care erau foarte cinstiţi oameni, şi-ar fi schimbat teoriile literare, ar fi fost franţuziţi, neologişti etc. Duceau spiritul de sacrificiu la extrem. Vă veţi întreba cum se împacă aceste lucruri ? Foarte simplu. Aici e vorba de natura intimă. Cineva se naşte democrat sau reacţionar şi acest fond nu se pierde niciodată, indiferent de eticheta partidelor. Cînd socialiştii făceau teorii asupra limbii nu se gîndeau la programul socialist şi aici le putem descoperi natura intimă. Atunci cînd au scăpat de jugul formulei, cei mai mulţi dintre socialişti au ajuns la naţionalism. Şeful socialiştilor, directorul Contemporanului, a ajuns xenofob. Mai e ceva : au fost totdeauna contra acordării de drepturi la evrei. Am putea adăoga şi alte lucruri. Socialiştii au fost partizanii cei mai înfocaţi ai fortificaţiilor de la Bucureşti şi Focşani. S-ar putea închipui aceasta pentru un socialist din Apus ? Cînd partidul conservator şi o parte din partidul liberal erau contra regelui, cînd s-a vrut să se facă 236 manifestaţie la Iaşi contra regelui, cei care s-au opus au fost socialiştii. Deci o mulţime de asămănări cu Eminescu. Zugrăvind pe socialişti, zugrăvim pătura cetitoare a lui Eminescu. Deosebirile sînt mici. Cînd ne uităm la suprafaţă, se pare că sînt foarte mari. Aceasta din cauza deosebirii politice. Plecînd de la durerile claselor mici, unii cereau întoarcerea la trecut, alţii schimbarea societăţii. Dintr-o pagină din Vlahuţă (File rupte*) se vede că Eminescu admira pe un poet socialist, domnul C. Miile. Deşi nu era talent adevărat în versurile d-lui Miile, totuşi Eminescu admira într-însul revolta. La 1883, cînd Eminescu deci se ridică contra înnoirilor, se pare curios că laudă pe un înnoitor. E foarte caracteristic : socialiştii îl preamăresc pe Eminescu. Domnul V.G. Morţun scoate ediţia de poezii, mai pe urmă socialiştii îl ajută, domnii C. Miile şi I. Gherea. Şi iată-1 pe Eminescu, „burghezia44, lăudînd pe domnul C. Miile pentru poeziile de revoltă împotriva formelor nouă. Şi, în adevăr, pe atunci Eminescu e socotit ca socialist de către mahalagii. Dealtmintrelea, Eminescu se pare că a avut momente de „socialism44. în Împărat şi proletar. Nu ! Era puţin. „Socialismul44 din partea întăi a poeziei e numai o piesă de rezistenţă pentru partea a doua, care e teoretizarea pesimismului. Impresia rămînea însă numai pentru partea întăi, unde era revolta lui Eminescu. Dar se mai admira Eminescu pentru nemulţumirea socială, care respiră, de exemplu, din Scrisoarea III. Toată poezia lui Eminescu, cu atmosfera de intensă nemulţumire, făcea să se zică că Eminescu e socialist. Eminescu se apără într-un articol, forţînd nota reacţionară.** Găsim totuşi puţin socialism la Eminescu, în proză, cînd vorbeşte de viaţa lucrătoarelor şi îl vedem dîndu-şi bine sama ce e socialismul. Dar aceasta e absolut incidental. Această critică a lui Eminescu şi a socialiştilor a atras mai toată tinerimea, partea cea mai interesantă din tinerime, şi a atras nu pentru soluţii, ci pentru partea critică, care era foarte bine înţeleasă. Soluţiile erau vagi. * Amintiri despre Eminescu în Viaţa din 2 ianuarie 1894. Republicate în volumul Un an de luptă (1895) şi File rupte (1909). ** Fanarioţii şi clasele diriginte în Timpul din 3 septembrie 1881. 237 Tot ce au spus Eminescu şi socialiştii despre ruinarea claselor mijlocii azi nu se poate spune mai bine. Mai toată tinerimea a fost atrasă de socialism şi nu de Eminescu, fiindcă Eminescu era un singur om şi scrierile lui nu erau cunoscute. Dar ajutau foarte mult şi poeziile lui Eminescu. Tinerimea devenea revoluţionară deci pe toate căile. Acum să recapitulăm. Avem junimism, socialism, emi-nescianism. Socialiştii protestează că nu sînt asămănători cu junimiştii. Din punct de vedere politic, în adevăr, nu samănă, dar samănă din punct de vedere al criticii. Cu Eminescu asemănarea e şi mai mare. Acesta e spiritul critic de la 1880. Până acum am expus faptele. Trebuie să spunem şi noi ceva şi să vedem dacă a avut dreptate. Mai întăi, şi Eminescu şi socialiştii au prezis catastrofa care n-a venit. Luate lucrurile în bloc constatăm de atunci pănă azi un progres. Dacă n-a venit catastrofa, însamnă că n-au avut dreptate. Nu poate fi nici un examen mai bun deeît realitatea. Discuţia azi e zadarnică. Pentru ce n-au avut dreptate în atacurile lor ? Mai întăi, n-au ţinut samă că aceste schimbări erau fatale. Uneori şi-au dat sama. Aşa, de exemplu, Eminescu spune că, lucrîndu-se în ultimii 50 de ani pentru emanciparea naţională, n-a fost vreme de studiat condiţiile reale ale vieţii. Cu aceasta el însuşi a distrus toată critica sa împotriva „roşilor”. Insă Eminescu a uitat totdeauna aceste consideraţii şi de aceea a fost nedrept. Socialiştii, pe de altă parte, şi-au dat sama de alt fapt, de faptul că introducerea formelor nouă a fost o fatalitate. Dar n-au ţinut samă de el... Trăind în Europa, nu se putea să nu devenim ţară modernă, cu toată împotrivirea noastră. Acest lucru Eminescu nu l-a înţeles niciodată, în timp ce socialiştii nici ei nu şi-au dat sama de ceea ce spunea Eminescu că s-a luptat pentru emanciparea naţională. Dar socialiştii spun aiurea că oamenii de la 1848, care au adus formele nouă, erau datori să facă o selecţie, oare se putea face, fiindcă în Europa se făcuse triajul. E foarte curios lucrul acesta din punctul de vedere al unui socialist. Se poate face alegere ? Dacă în Apus, unde a fost o 238 societate mai cultă, unde formele au venit în mod natural, dacă acolo ele au dat efecte reale şi nu s-a putut face nimic — la noi era să nu se întîmple acest lucru ? Dacă în Franţa şi Anglia, unde aceste forme se dezvoltă de o sută de ani, unde au fost oameni de geniu care să le susţină, formele nouă dăduseră atîtea rele, n-ar fi fost curios ca la noi, pe malurile Dunării, aceleaşi forme să fi dat rezultate mai bune deeît în Apus ? Cu atîta aveau mai puţină dreptate să spună aceasta, cu cît ei singuri spuneau că n-au existat la noi condiţiile reale pentru aceste forme. Printre aceşti critici au fost oameni foarte inteligenţi şi foarte culţi. Dacă n-ar fi stat de o parte criticînd 15-20 de ani, dacă s-ar fi amestecat între purtătorii formelor nouă, constatînd fatalitatea introducerii lor, atenuînd e-fectele rele ale introducerii lor, poate aceste forme ar fi dat alte rezultate. Bineînţeles, deosebirea ar fi fost mică, fiindcă evenimentele sociale sînt covârşitoare. Sînt convins că dacă Eminescu şi socialiştii şi radicalii n-ar fi stat veşnic de o parte, dacă s-ar fi amestecat cu toată puterea de care dispuneau, poate ar fi cu ceva mai bine astăzi în ţările române, cu acea cantitate de bine pe care o pot aduce spiritele inteligente şi cu spirit critic. Această unire a spiritului critic cu spiritul creator s-a întîmplat la un Kogălniceanu. După această perioadă de critică începe o epocă de împăcare a spiritului critic cu spiritul creator. A critica e prea puţin lucru. Trebuie aduse leacurile, dar nu ca Eminescu, domnia absolută sau, ca socialiştii, societatea viitoare, care nici în Europa n-a putut fi realizată. Prelegerea XXV 28 februarie 1913 Am vorbit despre critica socială a lui Eminescu şi a socialiştilor. Acum ar trebui să mai vorbim şi despre critica lui Caragiale şi a domnului Vlahuţă, pentru a pune pe Eminescu bine în mediul său. Dar pentru că despre aceştia voi vorbi în special, de aceea am să rezumez foarte pe scurt, numai ca să fac legătură, că şi domnii Vlahuţă, Delavrancea, toţi au gîndit la fel. Caragiale. Opera lui Caragiale se poate împărţi din punct de vedere cronologic în trei. Mai întăi comediile, sau 1879-1885, după aceea Năpasta, O făclie de Paşti, Păcat, e perioada a Il-a, în sfîrşit, de la 1885 pănă la 1895, aşa ceva, şi a treia epocă sînt Momentele. Vasăzică în epoca întăi Caragiale scrie în genul comic piese de teatru şi tot aşa în epoca III, iar în epoca II, Năpasta, O făclie de Paşti, Păcat, scrie în genul tragic. Atunci cînd scrie în genul comic e un scriitor social. Cînd scrie în genul tragic e un scriitor psiholog. în Năpasta, O făclie de Paşti., Păcat e psiholog, nu sociolog. în epoca întăi, în comediile sale — dv. le cunoaşteţi, toţi ştiţi care e cuprinsul lor, filozofia lor. Aşa, de exemplu, să luăm cele dintâi piese ale sale. O noapte furtunoasă şi Conu Leo-nida faţă cu reacţiunea, care sînt din 1879. Despre ce e vorba aici ? S-a spus că e zugrăvirea mahalalei, însă nu e zugrăvirea mahalalei, ci a liberalismului, a formelor nouă. Sînt în adevăr şi tipuri de mahala, cunoaşteţi cum era cucoana, comisarul ş.a.m.d., însă dacă vă gîndiţi bine la conţinutul piesei, vedeţi că partea principală e politică. Ce gîndeşte Nae despre politică, ce gîndeşte Titircă, Rică Venturiano, în sfîrşit toată piesa rulează pe ches- 240 tiuni politice. La urmă se recunosc, e d-ai noştri, se împacă, pentru că au aceleaşi concepţii asupra vieţii politice. Prin urmare în această piesă e satirizat liberalismul sau introducerea formelor nouă. însă sînt satirizaţi masa anonimă din acea vreme şi nu cei de sus, de care şi-a bătut joc Eminescu. în Conu Leonida tot aşa. E Cuconu Leonida, un mahalagiu şi nevasta sa, şi acolo ştiţi că e vorba numai despre politică. Cum s-au reflectat ideile nouă, ideile apusene, în mintea lui Cuconu Leonida, în mintea unui mahalagiu şi a consoartei sale. In 1884, O scrisoare pierdută. Aici nu mai e vorba de mahala, cu toate că criticii spun că a zugrăvit mahalaua. Nu e adevărat. în cealaltă a zugrăvit ceva mult mai interesant, mult superior, mult mai general : formele nouă. Traha-nache e un boier mare, Farfuridi şi Brînzovenescu advocaţi, conducători de partid, Ionescu şi Popescu, învăţători. Prin urmare, aici vedem că nici nu poate fi vorba de mahala. Sînt zugrăvite aproape toate clasele sociale. Aici lipseşte negustorul bucureştean şi Rică Venturiano, intelectualul format de formele nouă, dar avem tot felul de tipuri. Aici e şi mai clar că I.L. Caragiale şi-a bătut joc de formele nouă şi chiar de introducătorii formelor nouă. Se văd în umbră şi guvernanţii supremi, cei din Bucureşti, care dau ordin să se aleagă Agamiţă Dandanache. Mai e D-ale carnavalului. Acolo, în adevăr, sînt mahalagii, dar nu e interesant nici ca psihologie a mahalalei, nici ca critică a formelor nouă. Vasăzică, în comediile lui Caragiale vedem critica formelor nouă, satirizarea purtătorilor acestor forme. Prin urmare, vedem şi în aceste comedii ceea ce am văzut la Eminescu : lupta contra roşilor, la fel ca lupta contra burgheziei a socialiştilor. în epoca a treia avem Momentele. Aici nu mai e vorba de politică. Aid e satirizarea produselor acestor forme noi. Acum încep formele politice. Anii 1880-1900 îşi dăduse toate roadele lor, produsese o anumită societate. Acolo găsim „amicii", Popeşti, Protopopeşti, Mache, Lache, Tache nu mai sînt foarte interesant arătaţi şi dispreţuiţi, sînt arătaţi ca o turmă şi aceşti oameni acum sînt ţara cea nouă, România modernă, oraşele. Şi ştiţi cum îi tratează Caragiale în Momente. Prin urmare, vedem şi la Caragiale ceea ce am văzut şi la Eminescu şi la socialişti. E un junimist ca domnul Maiorescu sau junimist ca Eminescu ? E în contra formelor nouă şi le combate, ar putea fi şi Cda. HO coaja 1€ 241 junimist, dar şi ca Eminescu. Am văzut însă că, dacă în critica politică samănă cu junimiştii, nevoile în numele cărora a pornit îl deosebeşte de junimişti. E greu de găsit aceasta şi la Caragiale, fiindcă n-a făcut teorii. Cel mult putem găsi în noul volum de la „Minervaw, Momente*, un articol fără să vedem o intervenţie ca la Eminescu şi socialişti pentru clasele de jos. Atunci din ce punct de vedere se pune Caragiale ? Din punctul de vedere al intereselor boierimii ? Ar fi curios. Din punctul de vedere al mandarinatului intelectual al profesiunilor liberale bine retribuite ? Iarăşi nu. Caragiale n-a fost aşa ceva. Dar s-ar putea ca un om de jos să îmbrăţişeze teoriile care corespund cu interesele claselor de sus. E un tip celebru, un dandy, un om de jos, care e regalist din tot sufletul, luptă pănă la moarte. Dar, în sfîrşit, e un indiciu de starea socială a lui Caragiale, nu se putea pune din punctul de vedere al claselor de sus. Nu vedem simpatie pentru oraş, pentru boierime. Aici Caragiale se deosebeşte cu totul de ceilalţi aşa-numiţi proletari intelectuali. Am văzut că clasele mici au coexistat în timp cu boierimea. La Caragiale nu vedem acest sentiment şi nici n-avea de ce să fie. Bunicul său era un arnăut, moşul său etc. Nu putea avea simpatie pentru boiermie. Acesta iarăşi ar fi un indiciu că Caragiale nu s-a pus din punctul de vedere al intereselor boierimii. Mergem mai departe. In epoca a doua avem Năpasta, Păcat şi O făclie de Paşti. Neglijăm O făclie de Paşti. Ne oprim la Năpasta şi Păcat. Acestea sînt bucăţi cu subiect din viaţa ţărănească. Cunoaşteţi Năpasta : Ion. Cunoaşteţi Păcat: popa Niţă din Dobreni e seminarist, primarul, Cuţitei, poliţaiul, Ileana, Mitu „boierul“. Sînt bucăţi ţărăniste. Cum sînt arătate aici tipurile ? Sînt arătate în mod simpatic. Chiar atunci cînd un personaj are apucături rele, ca Ileana, totuşi e zugrăvit foarte serios. Autorul nu-şi mai bate joc. E vorba de copii: seminaristul cînd pleacă de acasă la seminar, Caragiale scrie cu multă duioşie despre acest copil, pe cînd în Momente ştim cum tratează Caragiale pe copii, în Domnul Goe etc. Vedem deci simpatie pentru ţărănime. Cînd Caragiale a făcut să sune coarda comediei din lira * Momente a apărut întîi în 1901 la Socec. La Minerva a-pare în 1908 volumul Momente, schiţe, amintiri. 242 sa, să-mi iertaţi această imagine, atunci şi-a luat subiectele din mediul orăşenilor. Cînd insă în Caragiale au vibrat sentimentele mari, profunde : teroarea, sentimentul de duioşie, atunci n-a socotit vrednică lumea de la oraşe şi a ales lumea de la ţară, a ales această clasă pozitivă, în care se pot naşte sentimentele adevărate, profunde. Merg mai departe. In aceste bucăţi nu sînt numai ţărani. Apare şi viaţa orăşenească. Sînt puse faţă în faţă ţărănimea şi clasele orăşeneşti. In Năpasta oraşul apare mai puţin. E vorba de justiţie, acei judecători care au bătut pe Ion, e vorba de o eroare judiciară şi ştiţi ce înfierare a justiţiei cuprinde Năpasta. în Păcat lucrul e mai clar. Se vede societatea care petrece cu acel copil, senatori, prefecţi, oameni care vorbesc necuviincios. Şi cine se indignează ? O ţărancă. Cine se mai indignează ? Popa Niţă, care în indignarea lui e apostrofat. Popa ia pe copil la dînsul şi societatea orăşenească, privată de acest spectacol, caută să aducă băiatul înapoi şi se duce procurorul să aducă pe copil, care ar fi sechestrat de popa Niţă. Acolo, la ţară, primarul şopteşte preotului că, dacă dă o sumă de parale prefectului, au să iasă lucrurile bine. Se duce la oraş leşinat de oboseală. In acest timp poliţia îi ia banii pe care îi adusese. Vedeţi de aici două aspecte : oraşul necinstit, venal : se vinde prefectul, procurorul fură în mod laş, tot oraşul petrece pe socoteala unui biet nenorocit şi caută să-l aducă înapoi ca să petreacă şi mai bine. Vedem deci antipatia mare a lui Caragiale pentru orăşeni, care îl duce la o exagerare neartistică (cînd vine popa Niţă, vine cu mită). E destul. Dar mai pune pe poliţai să fure banii de la dînsul, cînd a leşinat. E o exagerare. S-ar putea întâmpla în natură extrem de rar. Din punctul de vedere al psihologiei lui Caragiale, e foarte interesant şi, fără să mai analizăm această chestiune, cred că din cele ce am spus, din simpatia mare pentru ţărani, din care face eroii în bucăţile mari şi tragice, în care şi-a transpus propria lui psihologie, reiese cum a spus critica de mult, domnul Gherea, că fiorul de frică şi l-a transpus în ţărani sau în Leiba Zibal, un nenorocit al soartei. Dacă ne-am mai gîndi că I.L. Caragiale a scris broşura 1907, în care atacă clasele de sus, în care cere votul universal, orice s-ar întîmpla, am vedea mai bine cine e Caragiale. Dar data 1907 e prea apropiată. Anul 1880 interesează şi 243 documentele cît mai aproape de 1880 sînt cele mai interesante. S-ar putea spune că domnul Vlahuţă şi-a schimbat părerile la 1907. Domnul Vlahuţă a scris mult. în toată opera sa găsim critica socială, afară de operele speciale, ca România pitorească, dar şi acolo găsim, dacă vom căuta. Nu ştiu dacă dv. cunoaşteţi bine pe domnul Vlahuţă. Operele, în care am putea vedea operele de critică socială, sînt nuvelele. Aleg pe cele mai interesante din acest punct de vedere, scrise prin 1885, din care cea mai însemnată e Din durerile lumii. După aceea, prin poeziile sale : Linişte, Delendum. Romanul său Dan e foarte însemnat din punctul de vedere al criticii sociale. In 1885 scrie nuvele, poezii, satira Linişte, Delendum etc., pănă în 1887, după aceea, între 1887-1892, scrie articole, pe care le găsiţi în Dan, Din goana vieţii. Acestea sînt foarte însemnate. Sînt părerile sale exprimate direct. Din 1892 datează Curentul eminescian. Din 1893, Onestitatea în artă. în acest articol, mai ales, putem vedea pe domnul Vlahuţă. Am putea vedea şi în altele. De exemplu, în Din durerile lumii, un fecior de ţăran e foarte simpatic, satul asemenea foarte simpatic. La oraş întîlnim un preot ticălos, profesori răi, colegi răi, pedagogi, care sînt tot orăşeni, tot răi. Mai vedem pe Radu la ţară, la familia unui coleg al său, o familie boierească, simpatici. Ce vedem de aici ? Simpatie pentru ţărani, antipatie pentru orăşeni. întocmai ca şi la Eminescu. în articole găsim critica socială a formelor nouă. De ex. în Spoială şi funcţio-narism critică formele aduse din Apus, care nu se împacă cu starea noastră, „o civilizaţie de cartonM. Vreun program n-are şi n-am putea spune ce vrea şi din ce punct de vedere se pune. Dar am văzut în opera anterioară că laudă pe ţărani. Vedem deci că se pune din punctul de vedere al ţăranilor — e fecior de răzeşi, proletar intelectual. După aceea domnul Vlahuţă, după 1891—1892, ajunge quasi-socialist, sub influenţa domnului Gherea. Atunci se pune din punctul de vedere al claselor de jos. Ba încă inventează proletariatul. Programul său e însă foarte vag. Dan e foarte important ca critică socială, chiar de la început, unde zugrăveşte un bal. Autorul are simpatie pentru familiile boiereşti sărăcite şi simpatie pentru scriitori. Cum vedeţi, la domnul Vlahuţă e aceeaşi critică şi tot din acelaşi punct de vedere, numai critica 244 e mai slabă. însă la domnul Vlahuţă se observă ceva nou. D-sa persecută în toate părţile ariviştii, adică procesul de ridicare spre clasele de sus. Acest lucru nu se vede la ceilalţi scriitori de atunci. Şi, dacă critica d-lui Vlahuţă pleacă din punctul de vedere al claselor oropsite, ea se pune cu multă putere din punctul de vedere al scriitorului adevărat, demn. Ideea din Linişte e exprimată pe larg şi în Dan. S-ar putea spune că societatea e zugrăvită ca rea, pentru că nu recunoaşte pe scriitor. Mult mai tîrziu, domnul Vlahuţă va înţelege că pot fi oameni cinstiţi şi din alte categorii. Acestea despre domnul Vlahuţă. Despre domnul Delavrancea am mai vorbit. Cetiţi Odinioară, Ziua. Scriitorul are o antipatie grozavă împotriva burgheziei şi sentiment de pietate pentru boierimea veche. Cum vedeţi, lucrul e foarte interesant. E o stare sufletească întreagă a păturii culte de pe atunci, pe care o găsim în toţi acei care au reprezentat această stare sufletească fie în poeţi, fie în teoreticieni. Cred că acum vedem toate legăturile lui Eminescu cu societatea românească de a-tunci, vedem că e un produs al împrejurărilor, că s-a potrivit şi el cu atmosfera sufletească a intelectualilor de pe atunci. Acum am isprăvit cu Eminescu ca critic social. Sîntem la capitolul „Ideile lui Eminescu“. Să vedem pe Eminescu ca critic al curentelor [Lingvistice şi faţă cu problemele literare din vremea sa. Acest lucru e însemnat pentru Eminescu, fiindcă Eminescu începe să scrie pe la 1870 şi de la 1870-1883 e sfîrşitul perioadei literare 1840-1880 şi am văzut că în această perioadă problema limbii literare a fost capitală. Atunci au fost italienişti etc. şi am văzut că a fost un spirit critic care a simţit cum s-ar putea alcătui o limbă literară. Tot aşa s-a pus atunci problema introducerii literaturii străine ce se potriveşte cu sufletul românesc. Unii imitau exact literatura străină şi imitau o literatură care nu se potrivea cu sufletul poporului şi iarăşi şcoala critică a simţit ce trebuia să facă, de aceea am numit-o noi critică. Eminescu a fost şi el un critic şi am văzut că a fost un critic moldovean. Critica e un lucru moldovenesc. Mai tîrziu, avem un critic în Muntenia, pe Caragiale. Vasăzică Eminescu e un critic din Moldova şi e interesant să vedem ce spunea el între 1870 şi 1880, fiindcă atunci nu se isprăvise epoca criticii. Pănă la 1880, Alecsandri încă îşi bate joc de latinişti, de pumnişti, în scrisori particulare dă sfaturi 245 Convorbirilor. Problema limbii literare agită pe oameni, fiindcă limba literară pănă în preajma anului 1880 nu se formase. Nici azi nu e formată, dar îşi are trăsăturile generale. Nevoia criticii e încă simţită pănă pe la 1880. Insă, pe de altă parte, vedem că sîntem pe la sfîrşitul inovaţiilor lingvistice. Eminescu nu mai avea nevoie să lupte mult. Şi în această privinţă Eminescu are mai multe faze. Am văzut că în politică avem trei faze. In privinţa limbii şi literaturii avem două faze. Am văzut că şi în politică ar putea să fie două faze. în privinţa limbii şi literaturii survine faptul că Eminescu devenise gazetar şi trebuia să-şi schimbe felul de a scrie şi gîndi. Avem faza întăi, 1870-1874, a doua începe la 1874, cînd Eminescu vine în Iaşi. Spuneam că Eminescu n-a vorbit mult despre problema limbii literare şi am spus că mai întăi, pentru că trecuse vremea, dar şi din cauză că nu se simţea competent. O spune singur : nu e specialist (1870). înainte de 1870 nu era nevoie ca cineva să fie specialist ca să vorbească de toate lucrurile. Numai de la 1880 încoace începe specializarea, dar chiar de la 1870 deja începuse oarecare specializare şi mai cu samă un om ca Eminescu trebuia să simtă această nevoie. Ca să facem o paranteză, vedem evoluţia de la Alecsandri, spirit universal, pănă la Brătescu-Voineşti, care e numai nuvelist. O situaţie analoagă celei de la 1840 e astăzi în Ardeal. Din punct de vedere literar specializare s-a făcut şi în Ardeal, din alt punct de vedere, nu. Domnul Goga e gazetar, luptător politic. în Ardeal încă sînt puţini oameni de cultură. Eminescu spune că nu e specialist şi trebuie să-i recunoaştem un merit, fiindcă deşi e pe la sfîrşitul epocii 1840-1880, dar pe la 1870 încă erau destui specialişti. Şi, în adevăr, Eminescu a fost un om specializat: a fost poet. A fost şi un cetăţean. A fost şi gazetar, dar trebuie să spunem că el tot s-a ocupat de chestiunile sociale. Dovadă conferinţa sa Influenţa austriacă. A fost şi un cetăţean. Aici nu e lipsă de specializare, fiindcă un poet mare trebuie să aibă o concepţie socială (Victor Hugo în Les Châtiments). A doua cauză pentru care n-a fost filolog e faptul că primejdia stricării limbii literare trecuse. Eminescu e conştient de faptul acesta şi constată din nou rolul Moldovei. Am citat altă dată cît e el de moldovenist. El spune că păturile suprapuse din Muntenia au vrut să strice limba şi lupta şcolii critice o tra- 246 duce prin lupta pentru dreptul tuturor graiurilor şi pentru unitatea limbii române. Am stabilit altă dată legătura dintre sistemele de limbă şi concepţiile politice. Importanţa citaţiei însă e că se recunoaşte că a trecut primejdia stricării limbii. Dar nu pătura grecească era latinistă, ci pătura progresistă era inovatoare în limbă, fiindcă era inovatoare în toate şi cînd ne gîndim că cel mai mare inovator a fost Eliade, vedem că n-a avut dreptate Eminescu. Prelegerea XXVI 1 martie 1913 In privinţa atitudinii lui Eminescu faţă cu limba literară observăm două faze. înainte de 1874, cînd Eminescu e în Ardeal, Bucovina, Berlin şi anume atunci cînd Eminescu e în contact cu tinerii ardeleni şi cu tinerii bucovineni, în această fază Eminescu nu e cu totul împotriva curentelor, a celui latinist, de exemplu. Dv. ştiţi că curentul latinist, precum şi cel al lui Pumnul, s-au născut în Ardeal şi în Bucovina. Diferite cauze făceau ca aceste curente să se nască acolo, aşa încît Eminescu, studiind în acele regiuni, unde curentul era puternic, fiind în contact cu tinerii, care toţi erau plini de aceste teorii, e normal ca el să fie contagiat de aceste idei. Cu toate că natura intimă îl făcea să fie contra lui, totuşi, în această fază face oarecare concesii acestor idei novatoare. Am văzut că şi în privinţa politică în această fază face oarecare concesii curentelor nouă politice. Ceea ce am văzut în politică, vedem şi aici. Am avut ocazia să spun de multe ori cum' că între atitudinea politică faţă cu literatura şi între atitudinea politică faţă cu limba a fost o strînsă legătură. Acelaşi mod de a se comporta cu împrejurările vieţii apare totdeauna şi în privinţa literară şi în privinţa limbii şi în privinţa politică. Bineînţeles că în această fază Eminescu nu e latinist, etimologist, pumnist etc. E împotriva purificării absolute a limbii. Latiniştii voiau s-o purfice în mod absolut. Pumniştii şi analogiştii voiau să alunge iarăşi cuvintele slavone, iar cuvintelor nouă să le dea forme româneşti. Mai erau italieniştii, o ramură a latiniştilor. Eminescu am spus că-i înţelege oarecum pe aceştia şi e şi el de părere că trebuie o purificare oare- 248 care. Păstrează o atitudine mijlocie între criticii de natura lui Russo, Kogălnieeanu şi între inovatori ca Lau-rian şi ceilalţi. „Celor care vor o purificare absolută a limbii le vom răspunde că acele vorbe, pe care vor ei să le alunge, sunt aşa de concrete, aşa de înerescute în ţesătura limbii române, încît trebuie să rupi ţesătura toată ca să le scoţi.. Vedeţi în această citaţie, partea întăi e îndreptată împotriva novatorilor. Partea a doua e împotriva criticilor lui Russo. Eminescu pricepe pentru ce au apărut aceşti inovatori şi aici se deosebeşte mult de toţi criticii. Aici se vede că Eminescu ştia să judece bine în această chestie. Aceşti inovatori n-au fost cu totul oameni cu mintea sărită. Sînt cauze care îi explică. Românii din Ardeal, iobagi, oameni ţinuţi în stare de animalitate, un popor unic cu totul, aveau interes să arate că sînt de origină nobilă. Şi atunci trebuiau să dovedească că sînt români curaţi, istoriceşte, şi deci să falsifice întrucrtva istoria. Tot aşa trebuiau să dovedească că limba e latină. Afară de aceasta, cînd a început nevoia de a se introduce alfabetul latin, s-a pus chestia sunetelor nouă. Această chestie făcea ca limba să se latinizeze puţin. Neavînd semne latine pentru anumite sunete, era fatal să facă anumite reforme : pîne — pane. Sînt cauze, deci. Critica veche moldovenească l-a înţeles acest lucru foarte rar. Alec-sandri numai o dată recunoaşte că latiniştii au fost îndreptăţiţi. Russo şi el o dată, dar de obicei nu li se recunoaşte necesitatea. Aceştipsameni sînt trataţi ca nişte halucinaţi. Şi tot aşa i-a SWtat şi „Juniihea“. întreaga critică i-a tratat aşa, afară de Eminescu şi afară de cercetătorii de azi, care pot privi istoriceşte această chestie. Azi se recunoaşte că au fost o mulţime de cauze puternice, care i-a făcut să ajungă la teoriile lor. Eminescu a înţeles aceasta. El singur e fenomenalist absolut, fiindcă Alecu Russo şi domnul Maiorescu, care se pretindeau fe-nomenalişti, nu s-au gîndit că şi latinismul etc. era şi el un fenomen. Atunci e o greşală a criticii moldoveneşti, care se explică numai prin lupta dusă. Eminescu însă, fiindcă am văzut că are o atitudine de simpatie oarecum faţă de acele curente, dar, pe de altă parte, e şi el feno- * * Fragment, fără titlu, din ms. 2257, f. 68, intitulat de I. Scurtu Purificarea limbii. 249 menalist, sta în acel loc care îi dă cel mai bun punct de vedere. „Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu e bună. Dacă nu e bună, aceea însă stă, că cronistice e dreaptă şi scuzată." (Scrieri politice şi literare, p. 68*) Acum să vedem pe Eminescu faţă cu cronicarii. Emi-nescu îi apără faţă de domnul Maiorescu, care nu judeca fenomenaliceste. D-sa spunea că au falsificat adevărul istoric, apoi le mai bănuia că au fost simpli cronologişti, n-au fost istorici adevăraţi. Eminescu spune : „Acei oameni, acei istorici care au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice domnul Maiorescu, de au scris tendenţios şi neadevărat, scuza cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor ? (...) Procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai întăi şi constă din cronograf ie... Eminescu îi defineşte, fiindcă nu putea să înceapă istoria decît prin cronică. O altă chestie care a pasionat pe domnul Maiorescu a fost germanismul gazetarilor din Ardeal. D-sa are două articole în această privinţă. Astăzi ne-ar mira lucrul acesta din partea unui critic care a scris aşa de puţin. A avut dreptate că a atras atenţia asupra acestui lucru. Nu e vorbă, că d-sa exagerează. Spune că un popor există numai atunci cînd are limbă. Dacă gazetarii vor strica limba, vor distruge poporul românesc. Important e că Eminescu ia apărarea scriitorilor din Ardeal contra d-lui Maiorescu : „Eu, din partea mea, sf* *ţ mai puţin lugubru decît d-1 critic, şi dăşi ţin la desmnţarea acelor greşeli, totuşi nu văd în existenţa lor deznaţionalizarea noastră şi coruperea poporului român".*** Aceste lucruri sînt foarte interesante. Se vede atitudinea lui Eminescu faţă cu sistemele lingvistice. Dar şi atitudinea sa faţă cu domnul Maiorescu şi „Junimea". Tot în acest articol se ridică Eminescu,' în mod mai total, contra atitudinii „Junimii", în ceea ce priveşte fenomenele culturale de pe atunci. „După faimoasele critici, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală * Despre curentele filologice româneşti din Bucovina. ** Ibidem. ~** Ibidem. 250 a sa de partizani (...) care să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele../1* Eminescu vrea să spună că noi sîntem un popor care ne dezvoltăm. S-au ivit o mulţime de manifestări. Avem numai cronicari, limba e împestriţată, fiindcă unii n-au putut învăţa bine limba, alţii „ca să-şi apere sărăcia şi neamul44, cum va zice mai tîrziu, au schimbat puţin adevărul istoric. în Franţa, Anglia, nu era nevoie să se schimbe adevărul istoric. Acesta e înţelesul citaţiei de aici. Toate acestea se explică la Eminescu şi prin inteligenţa sa şi prin faptul că a trăit printre ardeleni şi bucovineni, şi atitudinile sale mijlocii. Dar acest lucru rezultă din cele două. Acestei apropieri de ardelenism şi bucovinism datoreşte Eminescu oarecare greşeli şi improprietăţi în limba sa. în articolele sale, Eminescu a avut întotdeauna cuvinte întrebuinţate de scriitorii ardeleni, pe care le întrebuinţează chiar şi azi un scriitor ardelean. Aceste cuvinte le găsim pănă şi în articolele din Timpul. Acest ardelenism al lui Eminescu nu-1 va pierde niciodată. El totdeauna va fi un partizan al Ardealului, va avea o coardă pentru Ardeal. Acolo în Ardeal vedea el inima românismului şi poate avea dreptate. Acolo s-a păstrat un popor de ţărani viguros. Românii cei mai e-nergici sînt acolo în Ardeal. în Ardeal e rezervorul de vitalitate românească. Eminescu era jignit ori de cîte ori îşi bătea cineva joc de Ardeal. în Curierul de Iaşi protestează contra d-lui P. Grădişteanu, care în traducerea Revizorului lui Gogol, ca să-şi bată joc de un tip, îi pune în gură limbajul unui ardelean, dar şarjaţ şi ridiculizat. „A face ridicolă o pronunţie înlăuntrul unui ş-aceluiaşi popor este procedura unui om care caută efect cu orice preţ.44 Cred că are dreptate cu profunditate Eminescu aici. Din faptul că sînt mai multe dialecte nu urmează ca cineva, care vorbeşte un dialect, să rîdă de celălalt. Aici vedem nejunimismul lui Eminescu. E unul din acele locuri în care îl vedem pe Emniescu departe de psihologia junimistă. Bătaia aceasta de joc de ardelenism o vedem la „Junimea", de exemplu la Alecsandri. La „Junimea" era o petrecere graiul acesta ardelean, spune Panu. Pentru Pogor, care era un fel de pivot al „Junimii", ardelenii erau tipul ridicol al „Junimii44. * Ibidem. 251 Acum faza a doua. După ce vine la „Junimea”, după ce vine în Iaşi, Eminescu are altă atitudine decît am arătat-o pănă acum. E drept că nu e antiardelenist deloc, nu-şi bate joc de graiul ardelean, protestarea contra lui P. Grădişteanu e de la 1878. Nu mai apără însă niciodată pe latinişti, ba, din contră, se pronunţă împotriva lor. Acest lucru poate fi datorit cugetării sale, dar poate fi datorit şi „Junimii”. Vorbind acum de etimologiştii ardeleni, zice că „ei, urmărind aşa-numita puritate a limbii, au crezut de cuviinţă a prăda lexiconul latinesc şi acela al limbilor romanice”, şi la argumentarea ardeleană răspunde.: „Dar peste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine.” Românii s-au gîndit prea mult la părerea străinilor. Aiurea se ridică „împotriva plăsmuirii meşteşugite a limbii şi cugetării de cătră o anume academie”, parcă „poporul în două mii de ani n-a avut nici limbă, nici cugetare”. Puţine citaţii am găsit, dar e de ajuns să vedem că şi-a schimbat tonul. Şi acum combate pe Eliade, căruia în faza întăi îi dedicase o poezie. „Ruina frumoasei limbi vechi, care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut, o datorim în mare parte înrîuririi stricăcioase a lui Eliade.” Mai târziu va spune că stricarea limbii se dato-reşte liberalismului păturii suprapuse greceşti, atunci cînd ura sa contra liberalismului va creşte, fiindcă Eliade nici n-a fost măcar liberalistul pe care îl combate Eminescu. Eminescu combate liberalismul roşu al lui Rosetti, fracţiunea liberală cea mai înaintată. Eliade a fost însă moderat, mai tîrziu a ajuns chiar conservator. In sfîrşit, trebuie să spunem că atitudinea lui Eminescu în privinţa limbii, dacă e interesantă pentru cunoaşterea lui Eminescu, nu e interesantă din punct de vedere al istoriei criticii româneşti. în istoria criticii româneşti nu e aşa de interesant, fiindcă a scris puţin şi, cum spuneam, cauza e că în această vreme nu mai e aşa la ordinea zilei problema limbii literare, fiindcă latiniştii au fost aproape învinşi. Şi acum, încă o chestie, un adaos. Făcuse Eminescu în Curierul de Iaşi o propunere interesantă. E vorba de poporanizarea limbii ştiinţifice, să ajungă înţeleasă de toţi. 252 „Învăţător şi preot coboară cultura în jos şi traduc limba cosmopolită, nesemnificativă şi abstractă a ştiinţei, care e domeniul lumei întregi, în formele ei mlădioase şi îneîntătoare prin originalitate, a poporului." Voia ca limba ştiinţifică neînţeleasă de popor şi care e una din cauzele pentru care sînt două naţiuni : oraşele şi ţara, voia ca această limbă să se traducă în limbaj popular. Această idee a fost exprimată de mulţi. Prin 1894, domnul C. Stere, care e promotorul poporanismului, exprimase acelaşi lucru, ca limba ştiinţifică să se poată traduce cumva în limbă populară. Şi cam cum s-ar putea face aceasta ? Prin acei oameni, fii de ţărani, care se împărtăşesc din cultura de la ţară, şi care ar putea să fie folosită.. Acest lucru însă nu s-a întîmplat în România şi nu. se putea întîmpla într-o ţară de origine latină. Acest lucru s-a întîmplat la germani şi ruşi, la unguri tot aşa. Aceste limbi sînt limbi în care un cuvînt poate da muguri, în româneşte însă e imposibil. încercările care s-au făcut în româneşte s-au pretat la rîs. Bar e caracteristică pentru Eminescu această dorinţă a iui. reprezentant al claselor de jos. Şi încă o chestie, pe care s-o punem tot în legătură cu critica, pentru ca să ilustrăm o idee. S-a văzut altă dată că I. Eliade şi C. Ne-gruzzi clasificau sistemele lingvistice cu termeni politici, în acest knru vedem iarăşi unitatea, tendinţa unitară. Găsim şi la Eminescu aceleaşi expresii. El numeşte pe unii scriitori unionişti, spunînd că unioniştii politici au fost unionişti şi în limbă. Se gîndeşte desigur la Kogăl-niceanu. Prin urmare, constatăm că şi Eminescu a simţit cum că atitudinea faţă cu problemele' lingvistice şi literare rezultă din atitudinea faţă cu problemele sociale. Chestia aceasta e foarte importantă în sine şi din punct de vedere filozofic, sociologic. Fenomenele între ele, oricât de deosebite, au o legătură, au o cauză comună. Acest lucru l-au simţit şi oamenii de atunci : Asaehi, Negruzzi, Eliade, Eminescu. Eminescu, vorbind de unionişti, citează România literară, revista premergătoare Convorbirilor literare şi pe care n-a citat-o domnul Maiorescu, dar pe care desigur o cunoştea. Să vedem pe Eminescu în privinţa literaturii. Acest mare scriitor, unicul mare scriitor, n-a vorbit despre literatură decît foarte puţin. S-au găsit cîteva notiţe în care vorbeşte de literatură şi mai putem găsi în Curierul 253 de laşi şi poate n-ar fi scris deloc, dacă n-ar fi fost redactor. Cu ocazia cronicilor teatrale şi-a exprimat el o parte din consideraţiile sale asupra literaturii. Dacă am ceti articolele lui Eminescu, am putea constata că nu e mai prejos de domnul Maiorescu şi Gherea. Eminescu în cronicile teatrale trecătoare a scris tot aşa de adînc, ca şi aceştia. Şi în privinţa literaturii observăm două faze : A scris foarte puţin. Găsim idei răzleţe despre literatură şi înainte de Curierul de Iaşi. E interesant să vedem că Eminescu gustă piesele lui V.A. Ureche. Sînt naţionaliste, cu subiecte din istoria veche. Mai tîrziu însă nu i-ar fi plăcut deloc lui Eminescu, sîntem siguri. Dacă îi plăceau piesele lui Ureche, î'l vedem că nu priveşte literatura română de la înălţimea veacului al XlX-lea, ca domnul Maiorescu. Tot din această vreme am găsit entuziasmul reacţionarului de mai tîrziu Eminescu pentru Victor Hu-go, pe care îl numeşte bard al libertăţii. Laudă pe V. Hu-go exilatul, aproape socialist, un răzvrătit. Nu ne putem imagina ca în perioada lui reacţionară să fi lăudat pe Hugo. O altă idee esenţială a lui Emniescu e preocuparea de valoarea morală a operei de artă. Ştiţi că domnul Maiorescu a profesat teoria că arta e morală prin ea însăşi. Se înlătură problema morală în artă şi tot ce e frumos e şi moral. Eminescu n-are această părere. „Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută... nu numai să placă, ci să folosească, familia sa, amicii, rudele, oamenii săi, ca sări iubească—.■ cui ceri pasă de mine ? v: x . x: L-C ; . Cum trăiesc voi şi muri, de nimerie plîns, de nimene iubit.44 ■ :'U. —. Vedeţi starea sufletească a-lui EminesCu de atunci, de aceea, spuneam la început, bucata aceasta e foarte interesantă.: ' " ' ţ ' „Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei luminări de său băgate în gîtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic.44 ’.:. Desigur că e exagerare, pentru a arăta frumuseţa romantică. „Ce viziune — şi aici, aici petrecea el vara şi iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trăsnea grinda în odaie, crîş-eau lemnele şi pietrele, vîntul lătra prin gardurile şi ramurile ninse ; ar fi voit să doarmă, să viseze, dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i painjinea ochii. Surtucul lui, pe lingă acestea, era mai mult urzeală decît bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de rîdea pare că şi vîntul în urma fui. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau... Şi-n asemenea momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cum că el, redus pînă la culmea mizeriei, devenea trist ?“ 391 Nu devenea trist, fiindcă avea ironia romantică. „Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleaur"creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. El băga de samă că gîn-dirile lui adesea se transformeau în şiruri ritmice, în vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de a le scrie pe hîrtie... mai ales garafa goală era în stare de a-1 umplea de cugetări melancolice...“ Acum vin versurile aşa de frumoase, de care şi-au bătut joc unii, ca Aron Densuşianu, punînd „ei, vei, ghi-valt !‘\ fiindcă pe atunci Eminescu era „jidovii44, şi-a bătut joc cu „ei, vei44 chiar de Floare albastră. [Se citeşte poezia Cugetările sărmanului Dionis]. Această poezie nu a fost luată în serios. Când însă ne gîndim cum îşi bate joc de durere prin această epo-peizare a unor lucruri respingătoare, vedem revolta lui Eminescu contra realităţii şi a lui. Deviază realitatea şi îşi bate joc şi de el însuşi. Nu-şi permite să cadă rob durerii. Iese învingătoare mintea. îşi bate joc de metafizică, preocupîndu-se de lucruri aşa de mici. E vorba de purici. Acest lucru îl veţi găsi în cei mai mari scriitori. Acest lucru şi-l poate permite numai marile talente, fiindcă simţim că pleacă dintr-o cu totul altă stare sufletească. Aceste lucruri nu pot fi judecate cu simţul comun. Aici e toată revolta lui contra lumii în genere, îşi bate joc de univers, de legile universului şi în asemenea împrejurări altfel trebuie să-l socotim pe un poet. Sînt expresii... : „un vis sarbăd-de motan44. Aici în fond îşi bate joc de el însuşi. La sfîrşit dispare ironia învinsă şi în versuri admirabile şi foarte scurte a apărut toată durerea poetului. Iată, pentru a complecta fizionomia sentimentală a lui Eminescu, cred că a fost necesar să vă cetesc aceste lucruri. Prelegerea XXXIII 5 aprilie 1913 Am cetit pănă acum Epigonii, Mortua est î, Cugetările sărmanului Dionis, înger şi demon, împărat şi proletar, Aceste poezii filozofice, de idei, formează o grupă, afară de Cugetările sărmanului Dionis, pe care le-am cetit din acest punct de vedere. Toate celelalte formează întâia perioadă a pesimismului lui Eminescu. în acele poezii am văzut pesimism alăturat de optimism. A doua grupă de poezii pe care trebuie să le cercetăm, pentru a extrage concepţia filozofică a lui Eminescu, e Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, o parte foarte mică din Scrisoarea II, unde vorbeşte despre glorie, Scrisoarea IV, Glossă, Cu mine zilele-ţi adaogi..., Oricîte stele..., postumă, şi poate Se bate miezul nopţii... Vom vedea că Se bate miezul nopţii... e o stare de suflet şi nu o teorie, Rugăciunea unui dac e scrisă între 1876—1879, împărat şi proletar între 1870—1874. Prin urmare, întâia serie de poezii pesimiste, de poezii filozofice ale lui Eminescu, ţine de la 1870—1874, a doua de la 1879*—1883. între 1874 şi 1879, într-un termen aşa de lung, de cinci ani — termenul e lung, fiindcă adevărata carieră poetică a lui Eminescu ţine 13 ani —, în acei cinci ani nu vom găsi multe poezii în care să vedem teoria pesimistă a poetului. Nu ştim căror împrejurări se datoresc aceste lucruri. Probabil că Eminescu în această vreme e fericit. între 1874—1876 Eminescu e funcţionar în Iaşi, se foloseşte de un trai mai bun. între 1876—1879 iubeşte pe Veronica Micle. între * Ibrăileanu alege data publicării poeziei Rugăciunea unui dac. 303 1879—1883 avem iarăşi o mulţime de poezii, două feluri : poezii de iubire, triste, şi o sumă mare de poezii filozofice, pesimiste, acele pe care vi le-am citat. Aşadar, Eminescu în prima tinereţa şi cînd începea maturitatea a scris poezii filozofice. Cînd începea maturitatea, înţelegem de ce : cultura era complectă, avea experienţă despre lume. De ce a scris între 1870—1874 e mai greu de spus. Dar s-ar putea explica şi aceasta. Tinereţa e vremea filozofiei, omui iîhăr face mare caz de ideile culese din cărţi. Apoi atitudinea aceasta împotriva lumii şi a universului e iarăşi o atitudine care se împacă foarte mult cu tinereţa. Poate fi o cauză şi lupta între concepţia quasi-optimistă din adolescenţă şi quasi-pesimis-mul, care invada. Poate aceasta să fie cauza pentru care Eminescu a scris aşa de multe poezii filozofice între 1870—1874, adică între 20 şi 24 de ani. Mai pe urmă, după 24 de ani, s-a făcut un depozit în sufletul său sau, mai bine să spunem, s-a făcut un echilibru în sufletul său şi de la 24-29 de ani nu l-a preocupat aşa mult problema vieţii, ci chestiunile de sentiment. Luînd lucrul altfel, ar fi natural ca la 1879 să scrie din nou, fiindcă de atunci găsim un alt fel de pesimism. Mai întâi găsim un. pesimism curat. De la Rugăciunea unui dac în nici o poezie nu mai e ezitare între optimism şi pesimism. Prin urmare, în acei cinci anij cînd n-a scris poezii pesimiste, probabil că a cugetat mult. Ştim că în vremea aceasta s-a preocupat mult de budism şi ca rezultat găsim că acest budism izbucneşte deodată în Rugăciunea unui dac şi în Scrisoarea I. Aşadar, în rezumat, două epoci în poezia filozofică a lui Eminescu. Una de la 1870—1874, influenţată de Schopenhauer, ezitarea între optimism şi pesimism, A doua epocă, de la 1879—1883, influenţată tot de Schopenhauer, însă influenţată acum foarte mult şi de filozofia budistă, de care a fost influenţat şi Schopenhauer, şi în această vreme el e numai pesimist. Bineînţeles că în această vreme fiind mai frămîntat, poeziile filozofice sînt mai profunde ca gîndire, sentiment, mai frumoase ca formă. Ce însamnă însă poezie filozofică, poezie de idei ? Poetul e un filozof care scrie în versuri ? Desigur că nu, căci atunci ar face poezie didactică. Cineva care inventează un sistem nou ? Filozofia lui în proză ar fi banală, în orice caz un rezumat dintr-o carte oarecare. Toată filozofia lui Schopenhauer şi budistă din poezia lui Eminescu ar fi un palid şi slab rezumat al Lumii ca voinţă şi reprezentare sau un articol despre budism, însemnătatea lor vine din altă parte. Aici nu ştii ce e idee sau sentiment, e sau sentimentul fortificat de idee, sau ideea trecută printr-un mediu de sentiment şi deci exprimată prin imagini. Desigur că ceea ce e primar în acest proces psihic e sentimentul şi nu ideea. Avem a face cu unele temperamente, care, reacţionînd la unele împrejurări, dau naştere la sentimente, care sînt o filozofie. Chiar dacă n-ar fi cunoscut pe Schopenhauer sau budismul, Eminescu ar fi fost pesimist. Şi-ar fi exprimat sentimentele prin idei care sînt pesimiste. Prin urmare, în toate aceste poezii vom găsi reacţiunea sufletului lui Eminescu faţă cu lumea. Dar el şi-a găsit acel auxiliar în acele filozofii, la care el ar fi ajuns şi singur. însă a găsit cugetători mari, mai întăi cugetarea unui întreg popor, a acelui popor din India..., apoi un auxiliar puternic în Schopenhauer, aşa că, dacă am avea timp, ar trebui să cercetăm şi Lumea ca voinţă şi reprezentare şi budismul. Am găsit versuri, care par a fi luate de acolo. Aceasta n-are a face. Filozofia ca atare nu conţine poezie într-însa, ea poate să dea naştere la poezie. Cetind un sistem filozofic dobîndim idei care se prefac în noi în sentiment. însamnă că filozofia convenea temperamentului nostru şi ideile filozofice n-au făcut decît să servească ca un ferment. Chiar din tinereţă Eminescu e predispus spre aceasta, căci în poeziile dintre 1866—1870 găsim o sentimentalitate schopenhaueriană sau budistă, căci se poate numi aşa, fiindcă, de exemplu, budismul sau filozofia lui Schopenhauer e o stare sufletească, o filozofie — etat d’âme. Acum să vedem cîteva versuri din această perioadă, să vedem dacă e aşa. Rugăciunea unui dac. Mai întăi chiar titlul. Eminescu a fost unul din puţinii scriitori care au vorbit despre daci. El şi Alexandru Russo au fost foarte preocupaţi de strămoşii daci. La Russo e simplu, fiindcă era patriot, avea sentimentul trecutului şi nu era latinist. Ca patriot, se gîndea la trecut, avînd sentimentul trecutului, se gîn-dea la un trecut cît mai legendar, ca nelatinist nu-i era ruşine de existenţa dacilor. La Eminescu e acelaşi lucru, însă Eminescu e şi un metafizician, pe Eminescu l-au ispitit tot felul de religii obscure, vechi. Găsim la dînsul Waîhala, pe Odin, mitologia scandinavă, găsim şi filozofia indiană şi pe Zamolxe. Această religie a dacilor era o religie străveche, una din acele credinţe aproape pre- Ccîa. 551i coala 20 305 istorice, credinţa unui popor aric.^care samănă întrucît-va cu credinţa persană şi cu credinţa vechii Indii. Deci trebuia şi din acest punct de vedere să aibă simpatie pentru daci şi mintea lui să fie muncită de acei strămoşi. Era o religie, cu care se împăca foarte bine mentalitatea lui Eminescu. Lui i-au plăcut religiile vechi. în toate părţile îi place şi cabalistica şi magia, tot lucruri care cuprind mult mister. O religie nu e clară şi banală, pe cînd religiile care au morală, în ele a crezut o altă lume, altă omenire. Bineînţeles că rugăciunea dacului aici e rugăciunea lui. Poate fi şi o bucată obiectivă, evocarea vechii credinţe, ca în Leconte de Lisle, dar în realitate, ca şi la acesta, tot el vorbeşte. Ar putea fi rugăciunea unui dac în restrişte, în nenorocire, redarea unui suflet de dac, totuşi poate fi şi Eminescu, fiindcă Eminescu nu se dă înapoi de a fi dac, cum spune într-una din poezii : „graiul traco-romaniett. Dar şi altmintrelea : Eminescu e foarte subiectiv, s-a zugrăvit pe el însuşi, chiar şi în per-sonagiile din nuvelele sale. Acum să vedem această filozofie. Şi aici numai cîteva versuri sînt de idei pure, încolo sînt pesimism temperamental. în literatură cine doreşte moartea, căci îi rămîn amintiri de lucruri triste, e un sincer pesimist. Aşa Vigny, Byron, chiar Flaubert, chiar Tolstoi, în romanele lor, orice om care îşi aruncă o privire tristă asupra lumii. Dar noi acum urmărim teoria pesimismului şi în Rugăciunea unui dac numai începutul e pesimism teoretic şi nici el direct. E o premisă numai pentru concluzia pesimistă. Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una ; Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată, Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ? El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scînteii. El zeilor dă suflet şi lumii fericire. El este-ai omenimei izvor de mîntuire : Sus inimile voastre ! Cîntare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii! 306 E cosmogonia indiană. Această idee de aici se găseşte exprimată şi mai bine în Scrisoarea I. în adevăr, după această concepţie, pe care o vom explica altă dată, cînd vom vorbi despre budism, după această teorie, nu e nici concepţie ştiinţifică, nici concepţie creştină, dar e ceva şi din concepţia străină... Această idee e exprimată mai conştient în Scrisoarea I. E vorba de acel ce, care a dat naştere lumii. E un cîntec indian*, în care se spun toate aceste lucruri. Era ceva unic, un tot, care a fost sămîn-ţa lumii. Aceasta e una din poeziile celebre ale lui Eminescu, din acele care mi-au plăcut mai mult într-o vreme, dar de la o vreme nu-mi mai place. E prea multă durere, pare ceva naiv şi ceva compus. Durerea mare şi profundă e mai discretă, mi se pare. Cînd cere cineva de la Ziditor să-i dea lovitura mare, o cere cam prea retoric. în orice caz, n-are a face cu Scrisoarea 1, de exemplu. Dar nu e nici compoziţie ca Mortua est l E prima poezie în care se vede că Eminescu şi-a însuşit teoria budistă. Sar peste poezii ca Despărţire, poezii amare. Scrisoarea I e una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu. E o poezie complicată. Celelalte scrisori sînt mai simple. Aşa în Scrisoarea IV: iubirea altădată putea fi fericită, imaginează iubirea medievală, îşi imaginează contra istoriei, căci lucrurile nu erau aşa, e vorba de 1409, de acea parte a scrisorii în care a scris versurile cele atît de frumoase. în partea a doua zugrăveşte iubirea de azi cu toată meschinăria de azi. în Scrisoarea V va combate chiar femeia. Vasăzică în Scrisoarea IV lucrul e foarte simplu. Dar în Scrisoarea IV Eminescu se ridică chiar contra iubirii. El pune în versuri aici Metafizica amorului sexual a lui Schopenhauer. E şi o contradicţie. Momentul întăi: iubirea medievală frumoasă ; momentul al doilea : iubirea burgheză prozaică ; momentul al treilea, unde Eminescu se ridică contra iubirii în sine. Scrisoarea III e şi mai simplă : altădată era bine, era mărire, era virtute, cinste, azi corupţie, frază goală. Scrisoarea II e o satiră care se citează mai puţin. E vorba de gloria scriitorului, de situaţia scriitorului în societatea înaltă. Are ceva din Linişte a d-lui Vlahuţă, însă pe altă temă, pusă fără invective. Şi mai e şi un atac * în Rugăciunea unui dac Eminescu a apelat la trei imnuri din Rigveda, Imn către zeul cunoscut, Imnul creaţiunii şi Imn către zeii furtunii. 307 împotriva iubirii, dar nu în mod schoperihauerian, nu împotriva iubirii în sine. Scrisoarea I e mai complicată. Mai întâi, are un cadru de natură. Mijlocul e cugetarea, însă Eminescu pune la început natură, lună, şi sfîrşeşte tot cu natură, lună. Dar din această descripţie a frumuseţii nopţii, pe încetul se desprinde o idee. Zugrăveşte treptele omeneşti, idee pe care am văzut-o şi în împărat şi proletar, arată o mulţime de ocupaţii omeneşti : negustorul, savantul etc. şi ajunge pănă şi la filozofie, la cei care vreau să-şi explice lumea. Asupra acestora insistă mai mult şi aici îşi pune filozofia sa budistă, scho-penhaueriană, pesimistă. Acel dascăl e Eminescu, e personajul prin care Eminescu îşi spune părerile sale. Pănă aici scrisoarea aceasta ce conţine ? Conţine filozofia budistă, filozofia lui Schopenhauer, vrea să dovedească că lumea e iluzie, lucru pe care l-am văzut şi în împărat şi proletar şi în Rugăciunea unui dac. Mai pe urmă, însă, are şi o altă parte : e vorba de glorie, de renumele unui scriitor, de ce gîndeşte posteritatea despre dînsul. Şi acolo îşi bate joc puţin de omul care umblă după glorie şi-şi bate joc şi de cetitorul care laudă. Vedeţi, Scrisoarea I e mai complicată. Nu e unitară, ca Scrisoarea III, care e cea mai simplă. în Scrisoarea î lucrurile sînt mult mai complicate : natura, zugrăvirea treptelor omeneşti ca să arate că egoismul vorbeşte în toate, apoi se foloseşte şi de tipul filozofului şi-l face să cugete, şi în cugetarea sa Eminescu îşi exprimă filozofia sa mai complicată şi mai bine ca oriunde. După aceea, îşi bate joc de glorie şi de cei care sînt îndreptăţiţi la glorie. Peţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărînă se depune. Mina care-au dorit sceptrul universului şi gînduri Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru seînduri... Scrisoarea I e satirizarea obtuzităţii vulgului faţă de marii oameni de ştiinţă. Scrisoarea II e satirizarea obtuzităţii vulgului faţă de marii artişti. Scrisoarea III e satirizarea liberalismului. Scrisoarea IV e satirizarea iubirii. Aceste versuri se scriu la 100 de ani odată în toate literaturile, nu numai în a noastră. Sînt idei simţite cu cea mai mare profunditate în sufletul omenesc şi în imagini strălucite. 308 Prelegerea XXXIV 2 mai 1913 Urmez cu ideile lui Eminescu. Şi aş trebui să încep cu o chestie prealabilă. Vorbeam despre pesimismul lui Eminescu. Sînt dintre aceia care socot pe Eminescu pesimist. Spuneam data trecută că sînt persoane care vor să tăgăduiască aceasta. Noi însă discutăm pe Eminescu ca scriitor, nu ca om. Altceva e omul şi altceva scriitorul. Eu cred că la Eminescu, cum vom vedea, găsim ne-consecvenţe, am văzut în Scrisoarea III, în partea întăi, unde cîntă cinstea, şi în partea a doua, unde e vehement, ceea ce dovedeşte că are un ideal de o societate mai bună. Cine e convins, teoreticeşte şi în sentiment, că omul e rău, egoist prin definiţie, e natural ca să nu se mai revolte. Ce ar însemna să ne revoltăm contra iernii ? Dar acum e altă chestie. Eminescu trebuia smuls din pesimism din punct de vedere moral şi social. Cum se poate ca cel mai mare poet al nostru să fi mers în contra intereselor naţiunii ? Căci, vedeţi, pentru bunul mers al societăţii omeneşti, pesimismul e un rău, desigur. Dacă s-ar generaliza această morală, reformele sociale nu s-ar putea înfăptui. Dar mai e ceva din acest punct de vedere, din punct de vedere al adevărului pur. Se poate să fie şi social, dar oare e falş ? Cu alte cuvinte, de la 1890 pănă azi e combătut pesimismul în Ardeal printr-o broşură*, apoi de d. Gherea, de d. Iorga, cu toate acestea se pune întrebarea : e pesimismul ca teorie, ca constatare,, un adevăr sau nu ? E legitim sau nu ? Nu cumva e tot atît de legitim ca şi optimismul ? Se poate întîmpla ca. * A lui Grama. 3»* pesimismul să fie o constatare justă. Lucrul ar fi foarte trist, dar ce ne pasă nouă ? Adevărul maLintăi de toate. Oare viaţa e un rău ? E foarte greu de răspuns. Viaţa nu e nici rea, nici bună. O fiinţă în afară de omenire, clarvăzătoare, un supraom ar putea să ajungă la concluzia că viaţa e rea, că au dreptate pesimiştii. Dar noi ? Noi nu putem spune nimic. Viaţa este, e. Nu se poate spune altfel. Are viaţa un scop ? Care e scopul ei ? Toată lumea răspunde, dar e scopul vieţii lui numai. Eu sînt convins că pesimismul are dreptate. Pesimismul are dreptate : în viaţă e mai multă durere decît plăcere. Faptul însuşi că există moartea şi noi sîntem conştienţi de ea e redutabil. Cu toate acestea, trebuie să adaog — pot găsi un subterfugiu : poate să fie rea, dar de ce oare n-am putea-o îmbunătăţi ? Viaţa poate fi rea prin sine, dar poate fi îmbunătăţită. Nu văd o contradicţie între pesimism şi lupta activă pentru reforme. Avem probleme mari, putem spune că viaţa e rea, dar aceasta nu împiedică să le rezolvăm acele lucruri. Prin urmare, cum se vede, se poate împăca concepţia pesimistă cu lupta foarte bine, aşa încît Eminescu e activ, deşi e pesimist — oricît s-au încercat unii să nege pesimismul lui (s-a spus că poezia lui e doar un codicil, dar lupta lui trebuie ţinută în socoteală, sau că a fost copleşit de cărţi nemţeşti). Ar fi un Eminescu pasiv, hipnotizat, după cum mediul sub hipnoză poate spune fraze care nu corespund cu sentimentalitatea lui. Nu cred aceasta. Eminescu în poeziile sale a fost Eminescu, fiindcă aceste poezii le-a scris so-liloc, dezinteresat. Toţi Emineştii din Eminescu sînt sinceri, dar dacă nu s-ar putea face o împăcare între toţi, atunci cel mai sincer e cel din poezii. Spuneam adineaori că viaţa nu se poate spune că e bună sau rea, nici că are vreun scop. Pentru unii oameni viaţa e bună, pentru alţi oameni viaţa e rea, atîrnă de temperamentul lor. Prin urmare, avem de a face aici cu reacţiunea unui temperament tot atît de ligitimă cu oricare altă reacţi-une a altui temperament. A combate un temperament e lucru ridicol, o naivitate. Eminescu a avut anumite sentimente, care s-au transformat în idei. După această chestie — prealabilă — să urmăm mai departe cu ideile lui Eminescu. Am văzut concepţia lui cosmogonică şi am spus că această concepţie nu e indiferentă. Ea e legată strîns cu temperamentul lui. Ne în- 310 r I şelăm cînd vorbim de autonomia ideilor. La un poet ele I sînt foarte rar autonome. E foarte rară autonomia idei- I lor. Brunetiere o avea. Teoria cosmogonică natural că atîrnă de temperamentul unui poet. Ideea că lumea e o clipă numai, ţine numai cît o rază, ideea aceasta va conveni unui pesimist, nu unui om care iubeşte viaţa. Acesta va îmbrăţişa teoria veşnicei mişcări, pe cînd Eminescu se simte fericit că la baza lumii e neantul şi viaţa e numai o clipă, care tulbură liniştea eternă. Această concepţie o vedem în Scrisoarea I şi am văzut-o şi în Rugăciunea unui dac. In aceste două poezii vedem concepţia cosmogonică pesimistă. Din această concepţie cosmogonică rezultă imediat şi o concepţie asupra soartei omeneşti, pe care o vedem tot în Scrisoarea I. Vedeţi ce deosebire e între un om incult, un ţăran, care nu cunoaşte decît satul lui şi alte cîteva sate, concepţia din Nunta Zamfirei, cînd vin la nuntă împăraţi, care nu sînt decît ţărani bogaţi. Pentru asemenea om, care nu cunoaşte ce e lumea, că pămîntul e nimic faţă de infinit, că vîrsta omului e o cantitate fără valoare în timp, cine nu ştie nici geografie, pentru acela omul e mult mai important. Ştiinţa a micşorat pe om. Mai întăi, după Darwin, n-a mai fost regele creaţiunii, e un animal, care s-a dezvoltat mai mult, nu poate să cunoască universul, n-are simţuri destule, din vibraţiile de eter omul nu poate distinge decît un anumit număr, deci, cînd omul e aşa de mic, concepţia omului despre om se schimbă. E o cale pe care poate începe pesimismul. Sîntem aşa de mici, nu putem cunoaşte universul, nu-1 putem explica, a venit Auguste Comte, care a spus să nu ne ocupăm decît de fenomenele pozitive, s-a văzut că omul e o fiinţă plăpîndă, chetif. Dar cînd pe lîngă ştiinţă mai vine o altă ştiinţă, ştiinţa budistă, cum că chiar acest univers, care ni se pare serios, nici el nu e serios ? Acest lucru aşa de mare chiar el însuşi nu e nimic, e o clipă în mijlocul neantului, e non existenţa şi într-un moment dat avem acest foc de artifiţii. Aceasta e concepţia lui Eminescu. Să vedem ce ştim despre oameni. Care sînt concluziile în privinţa soartei omului ? Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru muşunoaie de furnici, | Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi | Ne suecedem generaţii şi ne credem minunaţi; 311 Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură^cu eetul, In acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raae, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric... Să analizăm o altă poezie a lui Eminescu, în care spune cam acelaşi lucru, în care răspunde la o altă întrebare : dacă există progres. Pentru Shopenhauer nu există progres. El a dat importanţă mare sentimentului şi aceasta e din marile merite ale lui, ceea ce numeşte el voinţa. Sentimentul e motorul în sufletul omenesc. însă se ştie că sentimentul progresează foarte puţin. Dacă comparăm piesele din antichitate şi cele ale lui Shakespeare, de exemplu, vedem că sentimentele sînt cam tot aceleaşi, îmbracă alte forme. Am putea lua alte exemple. Un om din popor înjură, un om cult îşi arată ironia. Sentimentul e lacelaşi, modul de a exprima e altul. Şi Schopenhauer, punînd toată greutatea pe sentiment şi fiind şi pesimist, vedeţi că se împacă aceste două idei la el. Nu există progres. Aceste două idei vin din o constatare ştiinţifică a lui că sentimentul e baza sufletului omenesc, după aceea nu vrea să constate acea lentă schimbare care s-a produs, şi spune că sentimentul nu se schimbă deloc, şi de aici concepţia pesimistă a lui, care duce la concluzia că nu există progres. Istoria omenească e acelaşi lucru. Nu e nevoie să studiezi toată istoria omenească. Fiecare pagină n-ar fi decît un alt mod de a ilustra egoismul omenesc. Şi iată poezia Cu mine zilele-ţi adaogi... E o poezie despre care nu prea s-a vorbit şi care are părţi cam misterioase. Se pare că e făcută la un 1 ianuarie, ca şi Anul 1840 a lui Alexandrescu. Cu mîne zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. 312 Cînd unul trece, altul vine In astă lume a-1 urma, Precum cînd soarele apune E4 si răsare undeva. Natura nu se interesează de individ, ci de specie. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se pare cum eă-i altă toamnă, Ci-n veci aceleaşi frunze cad. Naintea nopţii noastre îmbla Crăiasa dulcii dimineţi; — Chiar moartea însăşi e-o părere Şi un visternic de vieţi. Aceste două din urmă versuri mi se par cele mai frumoase din Eminescu. E parcă ceva din Shakespeare. E frumos mai întăi ca imagine de natură. „Crăiasa14 cred că e viaţa, „noaptea44 e moartea. Din orice clipă trecătoare Ăst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia-ntreagă Şi-nvîrte universu-ntreg. De-aceea zboare anu-acesta Şi se cufunde în trecut, Tu ai ş-aeum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. Unii spun că Schopenhauer e precursorul lui Darwin. Priveliştile sclipitoare, Ce-n repezi şiruri se diştern, Repaosă nestrămutate Sub raza gîndului etern. Acest vers mi se pare admirabil. Mai întăi ca imagine de natură. Vasăzică soarta omului pe pămînt — o vedeţi. Omul e o muscă de o zi şi nici nu poate progresa. E psihologie umană. Omul e condus de egoism şi aceasta rezultă şi din psihologia pesimistă şi din teoria lui Schopenhauer din Lumea ca voinţă şi reprezentare. E voinţa, instinctul de conservare, voinţa de a exista aşa cit mai multă vreme sub forma ei, de a se realiza necontenit 313 pe ea însăşi, căutăm să păstrăm această cantitate-de materie în noi sub forma aceasta numită x sau y, din care să iasă acel eu. Călcînd pe ruine, omul vrea să fie el. Ceea ce conduce pe om e egoismul. Din observaţia psihologică, nu a pesimiştilor, iarăşi ar rezulta că e egoism. Toţi oamenii care s-au ocupat cu profunditate de sufletul omenesc au fost pesimişti: Larochefoucauld, Renan, Ana-tole France sau romancierii psihologici. Toţi aoeşti oameni au ieşit dezgustaţi din această anchetă. Toţi au ajuns la mizantropie şi egoism. Să stăm deci mai la distanţă. Tot în Scrisoarea I vedem şi teoria aceasta a egoismului. începînd la talpa însăşi a mulţimii omeneşti. Comparaţi acestea cu împărat şi proletar. Al lumii-ntregul sîmbur, dorinţa-i şi mărirea, în inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Zvîrlire hazardată, cum pomu-n înflorire In orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătînd la soare-a mizeriei lui faţă — Faţa — căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat. în veoi aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om —, In multe forme — apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, Dorinţi nemărginite plantând într-un atom. Acum mai avem de vorbit despre alte probleme, tot ale filozofiei pesimiste care se găsesc la Eminescu şi vom vedea că în Eminescu se găsesc toate problemele, concepţiile pesimiste. Am văzut cosmogonia, soarta omului, mobilul acţiunilor omeneşti. Acum avem să vedem morala, ce sfaturi dă pesimismul, adică, dacă lumea o aşa, ce avem de făcut. Vom studia morala practică a pesimismului, cum se găseşte în Eminescu. Apoi o problemă foarte importantă e problema creaţiunii vieţii sau problema amorului şi vom găsi în Eminescu Metafizica amorului sexual a lui Schopenhauer expusă în versuri 314 geniale. Şi apoi, două probleme secundare ale pesimismului : mizantropia — cred că aţi văzut şi până acum — şi apoi, natural, misoghinismul. Trebuie să adaog de pe acum că toată această filozofie a lui Eminescu i-a venit mai tîrziu. Filozofia aceasta amară, morala pesimistă, mizantropia, misoghinismul, teoria iubirii după Schopen-hauer, că iubirea e glasul speciei, care îşi bate joc de oameni, toate acestea sînt la sfîrşitul carierei poetice a lui Eminescu. Vom vedea trecerile. Prelegerea XXXV 3 mai 1913 Urmez mai departe. Am văzut concepţia asupra lumii în poeziile sale, concepţia sa asupra soartei omului, aşa cum reiese ea din concepţia lumii, am văzut psihologia umană, acum să vedem morala sa practică, sfaturile. Să căutăm în diferite poezii. Aşa, chiar în Scrisoarea I găsim versuri în care vedem calea pe care trebuie s-o urmeze un om. Această Scrisoarea I e foarte expresivă, foarte importantă pentru noi, pentru filozofia din Eminescu. Din acest punct de vedere, de care mă interesez acum, morala, găsim mai puţine versuri şi sînt negative, dar au însemnătatea lor. Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi... ori ce-ai spune, Peste toate o lopată de ţărînă se depune. Mina eare-au dorit sceptrul universului şi gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri... Celelalte, care urmează după acestea, sînt satirice. Deci e indiferent ce faci în viaţă. Rezultă că e inutilă sforţarea omenească. Faţă cu infinitul şi moartea toţi oamenii, toate acţiunile sînt la fel. Această idee e în Scrisoarea I şi în acel început poetic, precum şi la sfîrşit, cînd se adresează lumii. Aici am putea să insistăm mai mult, să insistăm iarăşi asupra unei chestiuni — sfăr-marea iluziei. Eminescu sfarmă iluzia. Omul sănătos e condus în viaţă de iluzii, pentru a-şi cheltui energia sa. Orice om e o maşină care acumulează energie, care e mai multă decît îi trebuie pentru viaţa vegetativă, şi acea energie trebuie cheltuită într-un scop. Inteligenţa pune un scop. Fiecare îşi cheltuieşte energia într-un chip oa- 316 recare după felul inteligenţei sale, după felul temperamentului său, după felul educaţiei sale, e indiferent. A-eeasta ar fi viaţa. Fără iluzii ar fi imposibilă viaţa. în aceste patru versuri e iarăşi un atac al iluziei, căci dacă Încap bine în patru scînduri şi e tot acelaşi lucru omul de samă şi omul de nimic, pentru ce să mai urmărim gloria ? Această idee de aici e exprimată mai de-a dreptul intr-unui din sonetele mai puţin cunoscute. E sonetul Oricîte stele... E vorba de vanitatea faptelor din univers. E materia în mişcare fără nici un scop. în adevăr, după ştiinţă, această mişcare n-are nici un scop. După aceea urinează ca o concluzie : Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea, Fii bun şi mare, ori pătat de crime, Acelaşi praf, aceeaşi adîncime, Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea. Concluzia nu e tocmai justă. Aceasta e strofa cea mai pesimistă, din punct de vedere moral, a lui Eminescu. Dacă ar fi vorba să-l acuzăm de imoralitate sau de îndepărtare de la lupta pentru ideal, aceasta e strofa cea mai caracteristică. E morala pesimistă. Nu e desigur această strofă cea mai bună lectură pentru tinerime, însă noi aici nu facem morală, noi constatăm psihologia lui Eminescu şi, la urma urmei, orice teorie, pesimistă sau optimistă, e tot atît de valabilă, fiindcă e expresia unui temperament. Evident, pentru viaţa socială e bun optimismul, care aduce după sine şi iubirea de oameni. Dar aceasta e o chestie practică. Acum venim la evanghelia moralei pesimiste a lui Eminescu, la Glossă. Aici trebuie să mai spunem cîteva cuvinte. Pănă acum am atins, foarte pe scurt, cauzele pesimismului lui Eminescu. Sînt multe cauze. Am spus că una din cauzele profunde şi însemnate ale pesimismului e lipsa de voinţă a omului, cînd e întovărăşită de o hipersensibilitate. Aici, în Glossă, vedem morala unui pesimism şi mai cu samă morala iz-vorîtă din lipsa de voinţă. E un fel de catehism al abuliei : Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate. Nu e progres. Progresul e exclus. Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate. 317 Adică fiţi spectatori, nu lucra, nu lupta, observă numai. Şi, în adevăr, e interesant de legat această idee scrisă de un comentator al lui Virgiliu, nu se ştie cine : „Omul se oboseşte de toate, afară de a înţelege4* („On se lasse de towt, exeepte de eomprendre**)*. Şi, în adevăr, un pesimist chiar se oboseşte de toate, numai de a gîndi nu se oboseşte, „de a privi**. Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă de te cheamă, Tu rămîi la toate rece. Multe trec pe dinainte In auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte ?... Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine Cînd cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine. E solitarism aici, trăiesc în ei înşişi, în afară de viaţa reală. Când am vorbit de Sărmanul Dionis, am spus că cine e lipsit de atingerea cu viaţa reală devine tot mai subiectiv, pănă cînd ajunge să creadă că eul e totul. E teoria lui Fichte în filozofie, care n-a făcut decît să teoretizeze pe romanticul pesimist Novalis. După teoria că timpul e concepţie a noastră, un om ar putea să trăiască în trecut şi în viitor ca în Sărmanul Dionis. In Glossă e şi mizantropie. Cu un cînetc de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje... Aceasta e iluzia : gloria, puterea, amorul. Actorul se schimbă în scenă, apar generaţii, pentru care viaţa e tot atît de nouă, tot atât de roză. Tu pe-alături te strecoră, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. * Aşa a zis Faguet despre Renan. 318 Această frază a fost citată foarte des. Eu mărturisesc, această poezie, care e bine gîndită, nu-mi pare aşa de frumoasă. E un fel de joc : glossă, forma aceasta veche e ceva artificial, am o bănuială că Eminescu aduce lucrurile aşa ca să-i iasă versurile cum îi trebuie. Nu se poate compara cu acele poezii în care simţim că a scris atîtea strofe cît a simţit. După aceea e prea rece, prea acră, nu e ceva poetic, imagini, se adresează prea mult inteligenţei noastre, nu e nici o hazardare în forma toată. Ce încîntător şi fermecător e în poezie! Noi am văzut pesimismul cel mai amar al lui în imagini admirabile, ca în Scrisoarea I. în Glossă apare un om nemulţumit. O socot inferioară altor (poezii. Am mai putea găsi sfaturi morale, pesimiste, şi în alte poezii. Dar nu mai e nevoie. Aceasta e morala lui Eminescu, care e morala tuturor pesimiştilor adevăraţi. Cetiţi Aforismele lui Schopenhauer — sînt traduse foarte bine de d. Maiorescu* şi veţi vedea că pot avea ca motto versurile lui Eminescu. Sentimentul acesta l-am putea numi un egoism rece şi feroce. Acum să vedem o altă problemă însemnată. N-am pretenţia că le-am sistematizat complect. Mai întăi că e şi cam greu, fiindcă e vorba de gîndirea din poezii. Trebuie să ne întrebăm acum ce gîndeşte Eminescu despre crearea vieţii, despre amor. Trebuie să ne întrebăm, mai cu samă, fiindcă e schopenhauerian. El singur îşi laudă a sa „metafizică a amorului44 şi în Eminescu există teoria lui Schopenhauer. Dar o mică introducere. Amorul în poezia lui Eminescu e o abatere de la pesimismul său. în amor Eminescu e trist. în mod temperamental şi în poeziile de dragoste avem de a face cu un om trist. Cu toate acestea, femeia e idealizată. E regretul întotdeauna, e gelozia, dar femeia e idealizată întotdeauna. Pe la sfîrşitul carierei sale poetice, alături de idealizare, găsim misoghinism şi găsim şi teoria amorului lui Schopenhauer. Teoria amorului e în Scrisoarea IV. E exact Metafizica arhorului sexual, îmi pare rău că n-am adus-o aici. După cum în Scrisoarea I Eminescu a redat cosmogonia budistă clasică**, tot aşa, în Scrisoarea IV, a redat ce e esenţial din Metafizica amorului sexual. Scrisoarea IV e * Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, Bucureşti, 1891 (citatele în versuri sînt traduse de Eminescu). ** Imnul creaţiunii din Rigveda. 319 din cele mai frumoase poezii, din acele care nu pricepem bine cum au putut fi scrise de un om. Sunt sătul de-aşa viaţă... nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an ? Acest sentiment, pe care l-a cîntat aşa de frumos, pe care l-a zugrăvit petrecîndu-se pe malul lacului la sunetul cornului, îl vedem cum e definit aici : amorul nu e un sentiment complex, compus din sentimente înalte, ci e un instinct. Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră — el trăieşte, El cu gura voastră rîde, el se-ncîntă, el şopteşte. Vasăzică e un instinct pe care îl au şi păsările. Nu iubiţi voi, cum spune Schopenhauer. Celebrii el şi ea nu iubesc ei, spune Schopenhauer, sînt nişte păpuşi în mina unor forţe formidabile, glasul speciei. Specia umană trebuie să existe la infinit. Natura nu se îngrijeşte de indivizi, dar vrea să aibă specia. Schopenhauer traduce Daphnis şi Chloe în limbajul lui filozofic. După teoria lui, în amor se întîlnesc cantităţi şi calităţi, care să dea o medie, care e a speciei. Şi Schopenhauer analizează toate iluziile, toate lucrurile fermecătoare, toate sînt nişte şarlatanii ale speciei. Specia îşi bate joc de indivizi. Individul e aşa de prost şi de mărginit încît nu observă că face jocul naturii. Demiurg e zeul creaţiunii din Pla-ton. Acest Demiurg e specia, e voinţa lui Schopenhauer. Pănă la sfîrşitul carierei sale, 1883, Eminescu e mult mai idealist. Numai acel egoism uman al lui e mai vechi. Mai cu samă între 1881—1883 avem textele, din care am scos filozofia lui. înainte de 1870 era cam optimist, între 1870—1874 încă îl chinuieşte concepţia optimistă, după 1874 devine pesimist, între 1880—1883 e pesimist, curat, schopenhauerian. însamnă că a înţeles bine filozofia pesimistă, s-a pătruns de propriile sale sentimente. Cine ştie pănă unde ar fi mers Eminescu ! Egoismul omului îl vede ca o ură în Scrisoarea IV. Aceste idei sînt idei cardinale ale pesimismului lui Eminescu. Spuneam că mai sînt şi idei secundare. Un pesimist e de obicei mizantrop şi cei mai pesimişti au mizantropia cea mai acoperită, ca să zicem aşa, care apare printr-o concepţie profundă asupra răului omenesc. Am văzut că Eminescu 320 de multe ori înjură. Atunci nu e aşa de pesimist, fiindcă aceasta însamnă că crede în bine. Cînd însă constaţi cu răceală, e maximul pesimismului. Această mizantropie e în Scrisoarea IV. Mizantrop n-a prea fost Eminescu. Mizantropia o găsim la Schopenhauer, la realiştii francezi, la Anatole France, la Jules Lemaître şi la toţi psihologii cîţi s-au ocupat cu sufletul omenesc, ceea ce ar însemna că omul e o fiinţă perversă sau, poate, că cei care se ocupă cu aceasta să fie înşişi predispuşi la mizantropie. Iată Scrisoarea II, cînd vorbeşte de glorie : Azi cînd patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină... E aici mizantropie, dar nu prea multă. In acelaşi timp, aici iarăşi e vorba de ‘iluzii şi, anume, dă iluzia gloriei, fiindcă a înţeles-o. Iluzia e iluzie cît timp n-ai definit-o. Tot în această satiră : Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea fiinţă, Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. Iarăşi mizantropie. Un mai mare dispreţ nu se poate, mai cu samă când îl simţim că e sincer. Aici nu e poză, fiindcă ştim cum a fost Eminescu. Acum vine o chestie mult mai importantă : misoghinismul lui Eminescu. Acest idealist al femeii a ajuns la un misoghinism grozav, are fraze aproape neîntrecute, aproape ca în Vigny. Dalila apoi n-a fost retuşată de Eminescu*. Trebuia să fie Scrisoarea V, e prea personală şi are chiar oarecare incongruenţe. Chiar dacă ar fi „postumă*, am ceti-o, fiindcă e vorba de ideile lui. Dar nu e „postumă44, în acel înţeles pe care îl ştim. * Ms definitiv e cel venit la Academie în 1958. Publicat în Poezia română clasică, II, B.P.T., 1970. Are titlul Scrisoarea V. cda. 5510 coala âi 321 Prelegerea XXXVI 9 mai 1913 Am văzut pănă acum toate ideile lui Emineseu sau concepţiile sale, cum s-ar zice, asupra vieţii sociale, asupra vieţii omeneşti etc. Acum ne-a mai rămas să vorbim despre misoghinismul din poezia lui Emineseu. E un sentiment sau o concepţie ? Dumneavoastră aţi văzut că această întrebare ne-a împiedicat şi pănă acum : deosebirea între sentiment şi idee. La un poet, lucrul e totdeauna foarte greu de deosebit. Dar acest lucru se întîmplă cînd vorbim despre orice oameni, chiar cînd ne analizăm pe noi, ce e sentiment în noi şi ce idee ? Unde încetează tristeţa şi unde începe pesimismul ? Chiar în privinţa misoghinismului, unde încetează contrarietatea pentru femeie şi unde începe misoghinismul ? De exemplu, Scho-penhauer, Nietzsehe, aveau temperamentul lor sau chiar ideile ? Şi întrebarea trebuia s-o punem, fiindcă asemenea idei se nasc din sentimente, sînt sentimente justificate. îndată ce un sentiment e puternic în noi, mintea noastră caută un fel de argumentaţie pentru acel sentiment. Cînd această justificare e destul de logică, e alcătuită din şiruri de idei, care se sprijinesc una pe alta ; cînd scriitorul vrea să impună şi altora acest sentiment ca o teorie asupra lumii, atunci, evident, trecem de la sentiment la idee. Misoghinismul, după etimologie, e ura împotriva femeii. Nu e numai ura, poate fi dispreţul, sau sentimentul distanţei, sau constatarea că femeia e inferioară bărbatului. Acum, mai toţi bărbaţii sînt misoghini şi s-ar putea spune că mai toate femeile sînt misoghine. Chiar şi femeile au ideea că sînt inferioare bărbaţilor. Poporul exprimă această idee cu cuvintele : „Ce poate un cap de femeie ?“ Dar am pu- 322 tea spune altfel. Din faptul eă bărbaţii sînt deosebiţi de femei urmează o nepricepere a femeii. Şi orice nepricepere duce la ură şi dispreţ. Cînd cunoşti toarte motivele acţiunii unui om, întotdeauna îl înţelegi şi chiar îl scuzezi. Ştiind că cutare fapt e un efect al cutăror cauze, nu ne putem supăra. A explica e a scuza — s-a spus. In orice caz, explicaţia linişteşte pe om. Mai in toate cazurile,, furia e din cauză că nu ne punem în sufletul oamenilor şi atunci acţiunea ne apare monstruoasă, fiindcă nu-i vedem motivele. Cînd îi vedem motivele, vedem că e fatală, determinată. Aceasta o puteţi simţi dv. în fiecare zi. Analizaţi toate urile, repulsiunile dumneavoastră şi veţi vedea care sînt cauzele care produc aceste repulsi-uni şi atunci veţi scuza. Şi fiindcă bărbatul nu pricepe pe femeie, de aicea misoghinism. De aceea vedeţi în literatură această fiinţă misterioasă, sfinx, pentru unii o adorabilă, din această cauză alţii o urăsc, romancierii se plîng că nu pot înţelege femeia. Trebuie să ne punem în sufletul femeii, dar e greu, după cum multora le e greu să se pună în sufletul ţăranului. Din această simplă cauză, fiindcă femeia e de o natură deosebită de a bărbatului, de aci urmează distanţa şi neputinţa de a pricepe a bărbatului şi de aci teoriile nefavorabile. Apoi femeia e dominată şi bărbatul dominant. Orice clasă care domină spune că clasa dominată e inferioară. De ce ? E o justificare a dominaţiei tale şi cauţi să dovedeşti că ea e inferioară. Altă cauză ar fi conflictul de sentimente. Bourget a spus că orice sămînţă de gelozie e o sămînţă da ură. (Vezi Scriitori şi curente*.) Cînd o femeie nu corespunde unui bărbat, acesta începe s-o urască, fără să-şi dea seama de ce, s-o considere inferioară. Dar omul îndată generalizează. Din cauză că pe o femeie o crede inferioară, toate femeile sînt aşa. Mai pot fi şi alte cauze. Orice contrarietate pe care ţi-ar aduce-o cineva te face să-l urăşti şi să generalizezi. Un evreu a făcut o faptă oarecare, toţi evreii sînt vinovaţi. Un român a făcut la Paris o faptă oarecare, toţi românii sînt răi. E vechea anecdotă a unui călător care merge în călătorie în Germania. Chelneriţa era roşie, toate femeile în Germania sînt roşii. * Articolele Ape de primăvară, Manon Lescaut şi Ana Kare-nin, Opere, II, p. 145—161. 323 Acum, misoghinismul lui Eminescu e un sentiment, ori a ajuns la o concepţie ? A ajuns la o concepţie, fiindcă e o generalizare, totuşi e greu de spus sigur. Vă aduceţi aminte de Dalila. E o idee, parcă nu e un sentiment al său, e generalizare, e teoretizare, sînt sfaturi. Bineînţeles, nu sînt teorii extraordinare ca în proză, dar se pare că e o concepţie, nu un sentiment. Sau vă aduceţi aminte de Scrisoarea IV. E o poezie generală. Acest mi-soghinism apare la Eminescu la sfîrşitul carierei sale poetice. Am văzut altă dată, cînd am vorbit destul de larg despre idei, dar destul de sumar, cînd e vorba de Eminescu, am văzut că toate ideile sale apar mai tîrziu. mai aproape de vremea cînd înnebuneşte, pe la 30 de ani. Tot aşa, acest misoghinism. Pe aceeaşi ulicioară... e din 1879 (schiţată în 1877). Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. în adevăr, ceea ce se aruncă în faţa femeii mai totdeauna e că e mincinoasă. Mai toţi oamenii sînt mincinoşi, poate femeia e mai mincinoasă, fiindcă are mai puţin spirit logic. Avem în Scrisoarea II, vedeţi că acum vă dau fapte, nu facem ceea ce, cu un termen pretenţios, s-ar numi anatomie, nu facem fiziologie, nici etiologie — în Scrisoarea II e puţin, dar e destul de mult. Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială. Aici e iarăşi teorie, e chiar sentenţios. Şi, în sfîrşit Scrisoarea IV. Acolo spune lucruri extraordinare. E un fel de lipsă de logică, de idei, dar ca sentiment e foarte logică. Vom ceti acum numai o parte. După ce face teoria schopenhaueriană, pe care am cetit-o data trecută, şi între misoghinismul care urmează, e iarăşi filozofia lumii. Ce, cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te aţii ? S-ar putea face observaţii de amănunt. Şi acum să vedem Dalila. E ideea relatată : e Scrisoarea V. Nu ştim biografia lui Eminescu de pe atunci. Se vede că Eminescu avea o ciudă, de insista aşa de 324 mult. Deodată ia această idee şi o pune în Dalila, în Scrisoarea V. Această Dalilă n-a fost tipărită de Eminescu. E o „postumă44. Şi, în adevăr, e inferioară poeziei lui, deşi are lucruri admirabile, e mai directă, agresivă, un material de sentiment e exprimat fără acea subtili-zare şi sublimizare, are invective nepoetice. E o „postumă44. Desigur că Eminescu ar fi tipărit-o cu totul altfel. Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea, Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii, Ca dovadă de ce suilet stă în piepţii unei rochii. Nu-i tocmai poetic, e familiar, poezia e mai casnică, nu e lapidară. Nu spun că ar fi renunţat la ea, dar merge spre injurie, în misoghinism. Să fi ajuns nemulţumirea lui aşa departe ca în Scrisoarea III> unde e iarăşi injurie? Sub această formă poetică se ascunde un suflet inferior. Misoghinismul e un lucru inferior, fiindcă nu înţelegi alt suflet, îţi dai drumul unui sentiment de castă, că eşti bărbat. A spus cineva că se poate cunoaşte civilizaţia unui bărbat după felul cum priveşte femeia. Acesta nu e un sentiment nobil, ca şi mizantropia, şi nu e semnul unei înţelegeri superioare. Toate sentimentele de ură dovedesc mărginire intelectuală lipsă de analiză sufletească, lipsă de cunoştinţe, un cap strimt. Sînt capete care au învăţătură, dar sînt capete strimte. Sînt inteligenţe superioare, dar au temperamentul aşa, că urăsc. Ura n-are ce căuta în capul unui om civilizat, unii îl schimbă în dispreţ acest sentiment... Sentimentul omenesc ar trebui să fie ori admiraţie, ori milă, alt sentiment nu ne pot inspira acţiunile omeneşti. Deci acest sentiment al lui Eminescu e inferior. Pănă acum n-am găsit sentimente inferioare. Dar e sentiment omenesc şi, fiindcă el e poet, trebuie să iertăm. Numai la poeţi trebuie să iertăm aceasta, fiindcă poeţii urmează temperamentul lor şi numai temperamentul lor. E mai greu de iertat un filozof, dar şi lor trebuie să le iertăm. Nietzsche, de exemplu, las’ că a înnebunit, dar era şi un poet în-tr-însul. Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Ca un maistru ee-asurzeşte în momentele supreme... 325 Acestea sînt versuri geniale. D. Scurtu mai pune două versuri, care nu sînt în Convorbiri literare. D-sa spune că au fost adăugate de Eminescu mai tîrziu, dar aceste două versuri sînt extrem de slabe, mai ales după versul anterior cu „maistrul*4. Aceste două versuri poate le-a şters Eminescu. Ele slăbesc poezia. Mai e versul, care lipseşte în alte ediţii, dar trebuie, fiindcă rimează, dar e urît, poate l-a tăiat Eminescu spre a-1 reface. Mai sînt trei versuri iarăşi, care nu sînt în alte ediţii : Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă, C-aruncîndu-se în valuri şi cercînd să te-nţeleagă . Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoşi ? Nu mai e idealismul lui Eminescu din poeziile de dragoste, e un fel de realism, de senzualism, un sentiment inferior, care dă naştere unei zugrăviri inferioare. Dar iarăşi punem întrebarea : ar fi publicat această poezie Eminescu ? Mai întăi, acum, o observaţie. Găsim un fel de amor, pe care l-am mai întâlnit în alte poezii din „postume**. Acest amor era lăsat de Eminescu, cînd făcea poezia definitivă. Aici e un amor ca în „postume**. Oare l-ar fi lăsat Eminescu acest amor, dacă ar fi publicat-o Eminescu ? Dacă l-ar fi lăsat Eminescu, asta însemna că Eminescu scăzuse. In DaUila e desfăşurat mult din ce era în Pe lingă plopii jără soţ. Cu zimbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi S-ar preface că pricepe... Mai vin alte versuri puse de d. Scurtu*, care sînt frumoase, dar inferioare. Apoi vin iarăşi versurile cunoscute. Vrea să arate că nu iubeşte, apoi că e interesată, apoi vin trei versuri : A visa că adevărul sau alt lucru de prisos E-n stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, Este predica eternă ce-o punem la adevăr. în chestii de ideal e vorba numai de temperament. E o filozofie sceptică, ca în Anatole France, Jules Lemaître, oameni care se tem să fie dogmatici. Acesta ar fi misoghi-nismul lui Eminescu şi hai să zicem că e o concepţie şi aici, am sfîrşit cu concepţiile lui Eminescu, toate ideile * Versurile 88—96 (ediţia Perpessicius) : „Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan../* (8 versuri). 326 lui Eminescu în privinţa tuturor lucrurilor, de care a vorbit el în poeziile sale. Sînt lucruri de care n-a vorbit. îmi rămîne o chestie : îmi rămîne Scrisoarea IV, în legătură tot eu misoghinismul. Dar nu ştiu ce să fac cu ea : s-o tratez aici la misoghinism sau cînd vom vorbi de iubirea lui Eminescu ? Am vorbit de idei pănă acum. Acum trebuie să vorbim de sentimentele lui, care sînt sentimentele fundamentale din poeziile lui şi, natural, un sentiment însemnat e iubirea şi trebuie să vorbim despre aceasta, să vedem cum e omul care a manifestat asemenea sentimente de iubire. Scrisoarea IV trebuie analizată mai pe larg. (Poezia socială şi naţională e foarte greu de cîntat, de aceea să ne ferim de ea, trebuie un talent foarte mare, fiindcă e vorba de teorii economice, sociale, de aceea cu atît mai mult să-l admirăm cînd se produce.) E multă lipsă de logică, e o contrazicere, cîntă iubirea de la 1400, acum e rea, fiindcă sînt împrejurările altele, pe la-sfârşit găsim că femeia e rea, se contrazice cu începutul, dar se contrazice şi cu teoria amorului, „un instinct atît de vanw. Scrisoarea IV s-ar putea asămăna eu Scrisoarea III, trecutul pus faţă în faţă cu prezentul. Prelegerea XXXVII 11 mai 1913 Am analizat data trecută cîteva ■ pasagii din Scrisoarea IV şi din Scrisoarea V. Am văzut în această poezie că Eminescu e -misoghin şi am văzut altă dată, în Scrisoarea IV, că Eminescu face teoria schopenhaueriană a amorului : Nu simţiţi oamorul vostru e-un amor străin ? Nebuni! Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură ? Scrisoarea IV e scrisă în 1881*. După această poezie, după 1881, avem o mulţime de poezii de iubire, cele mai frumoase poezii de iubire pe care le-a scris Eminescu, mai cu samă poezii de regret. Aşa, de exemplu, Cînd amintirile..., Din valurile vremii..., S-a dus amorul..., Pe lingă plopii fără soţ..., Adio, Te duci..., De-or trece anii..., Ce e amorul ?, Iubind în taină..., Sara pe deal, La steaua. Poezii idealiste acestea şi poezii de chemare, ca Lasă-ţi lumea... Aşadar, după ce Eminescu teoretizează amorul ca un instinct, după ce ne face cunoscut că vedem minuni în lucruri proaste, scrie poezii admirabile de iubire, vede minuni în lucruri proaste. Toate acele poezii sînt idealiste, romantice. Aici trebuie să ne dăm sama de acest lucru : era Eminescu convins de teoria lui sau e o contrazicere sentimentală ? Mai întăi am de observat că teoriile acestea împotriva amorului le găsim într-o satiră. Satira e o poezie în genul liric cu oarecare tendinţe de poezie didactică. Mulţi o pun la genul didactic. Aceasta nu este adevărat. Satira poate fi * Intre 1879—1881. 328 în orice gen, nu e un gen, e o atitudine. Pot fi satire didactice, dar şi lirice, ca ale lui Eminescu. însă oricît de lirice ar fi, constatăm că Eminescu vrea să pună idei în ele. Lirismul e suportul pe care el vrea să creeze anumite idei. Acele idei le exprimă foarte bine, fiindcă e poet mare, adevărat. Am văzut că chiar teoria cosmogonică se adresează mai întăi- imaginaţiei şi apoi ideii. Totuşi, aceste satire sînt numai teoretice. Dealtmintrelea, ele se numesc Scrisori. Scrisoarea însamnă o expunere. Prin urmare, acestea sînt poezii mai teoretice decît celelalte poezii. Constatăm că Eminescu, ca teoretician, înţelege că iubirea e „un instinct atît de van / Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an“. Cînd face teorie, e schopenhauerian, îşi; bate joc de acel sentiment cum că iubita nu samănă cu alta. Toate aceste iluzionări sînt „proaste lucruri". în lucruri comune, zice el, vedeţi lucruri deosebite, aruncaţi un văl albastru. Scrisoarea IV e o poezie şi de iubire, sînt descripţii romantice, analize a sentimentului iubirii,, şi această poezie ocupă locul de mijloc în poezia lui mijlocie. Dacă cronologiceşte nu e la mijlocul poeziei lui Eminescu, cantitativ e la mijloc. De aici să tragem o concluzie. Eminescu teoreticeşte a fost altfel decît sentimentaliceşte. Teoreticeşte a fost pesimist, sentimentaliceşte n-a fost. Iubirea la Eminescu e o contradicţie, e o abatere de la adevăratul pesimism, findcă pentru pesimistul adevărat nu poate exista iluzie. D. Gherea a observat că cîntarea naturii nu e o operă de pesimism consecvent şi d-sa cita din La mai-son du berger a lui Alfred de Vigny, în care acesta, ca adevărat pesimist, spune că urăşte natura. Am să analizez puţin această Scrisoare IV din mai multe cauze : întăi, fiindcă am început s-o analizez, — al doilea, vreau să isprăvesc cu chestia teoriei amorului şi, în sfîrşit, pentru că în această satiră, care e la mijlocul poeziei lui Eminescu, vom găsi nu numai sentimentul iubirii în aproape toate aspectele sale, cum se găseşte în Eminescu, dar vom găsi şi o mulţime de alte sentimente. Această satiră ne va servi ca un fel de rezumat al sentimentelor lui Eminescu. Cred că în poezia lui Eminescu putem găsi sentimentul de iubire, sentimentul faţă cu natura, sentimentul trecutului, sentimentul morţii, sentimentul infinitului, sentimentul ridicolului. Sentimentul naturii e de obicei tot în poeziile de iubire, dar şi în poeziile de altă specie, cum e de exemplu Egipetul. Sentimentul tre- 329 cutului îl vom găsi în poeziile de iubire mai cu samă, apoi în poeziile sociale. Sentimentul morţii în Se bate miezul nopţii..., Mai am un singur dor, apoi în Scrisoarea IV, într-un sonet postum Oricîte stele,., şi, incidental, în diferite poezii. Sentimentul infinitului în poeziile sale filozofice şi adesea în poezii curat lirice (Te duci...) In toată neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. Vedem cum leagă iubirea cu sentimentul infinitului. Sentimentul ridicolului e în Scrisoarea IV. S-ar mai putea adăoga poate sentimentul eroic şi patriotic, însă acest sentiment se reduce la sentimentul trecutului. Se poate spune câ Eminescu n-are sentimentul patriotic. A trecut pe lingă războiul de la 1877, fără să-l cînte. Sentimentul său patriotic e pentru faptele din trecut şi tot aşa sentimentul eroic în Scrisoarea III. Să analizăm Scrisoarea IV : Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. E concentrat, sînt imagini multe. Sînt din cele mai frumoase versuri scrise în româneşte. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stîneă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-1 ca pe-o tainică comoară. Vers foarte armonios, care dă ceva misterios, ca o muzică în surdină, fiindcă pasajul e plin de mister. După descriere vine o poezie de chemare : O arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasâ Vino! joacă-te cu mine... cu norocul meu... Ah ■ E atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. E incident şi foarte frumos, parcă în mijlocul cînte-cului lui vede natura. Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează 6 cărare de văpaie, Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne, 330 Nu cred să se mai găsească în altă parte atîta concentrare. E un procedeu foarte frumos, pe care Eminescu îi mai întrebuinţează. Această poezie e creată cu mare sforţare de Eminescu. Am citat vreo patru postume, din care Eminescu a scos ce era mai frumos acolo. Dar îmi pare rău de un vers din postuma Sarmis pe care n-a putut să-l pună aici: O insulă departe s-a fost ivind din valuri. O imagine admirabilă, care lărgeşte orizontul, ne dă întinderea lacului, ne lasă apoi în suspensie, dacă e iluzie sau realitate acea insulă. Apoi vin nişte vorbe pe care, cred, numai un bărbat a putut să le pună în gura unei femei : Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i! Cit de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. E din cele mai frumoase versuri ale lui Eminescu. Şi cu focul blînd din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri. A forţat şi verbul, dar e foarte frumos şi numai la Eminescu se putea aceasta. Am sfîrşit partea întăi a Scrisorii. E pus faţă în faţă cu trecutul, ca în Scrisoarea III. Eminescu crede în iubirea aceasta din veacul de mijloc, pe care l-a admirat în tot felul. Altădată putea să existe iubirea adevărată, fiindcă condiţiile pentru iubire erau prielnice, fiindcă azi avem viaţa burgheză. E şi aici un fel de critică a fazei actuale. Eminescu aici nu e împotriva femeii, ci împotriva mediului neprielnic pentru iubire. Urmează : Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an ? Nu e logic. El a cîntat amorul şi ar iubi şi acum, dacă ar fi alte împrejurări. Dar de unde urmează teoria schopenhaueriiană ? Nu e logic, e foarte logic, însă, din punct de vedere sentimental. Dacă nu poţi să găseşti amor, apoi cea mai bună cale pe care o ia instinctul de conservare individuală e de a înjura amorul. Logica sentimentală aici e perfectă. Urmează teoria lui Schopen- 331 hauer. In bucata aceasta mai e altă pornire nelogică : atacă mai pe urmă chiar obiectul sentimentului lui. Viaţa burgheză nu poate opri în adevăr romantismul iubirii. Dar Eminescu atacă aici pe femeie. E neconsecvent, dar consecvent schopenhauerian. Va înjura amorul, dar va insulta şi pe femeie, generalizează aici. Dacă viaţa e un chin, generalizezi chinul tău, făeîndu-1 universal. Aşa s-a născut budismul, din generalizarea vieţii duse în India. Tot aşa şi în veacul de mijloc, cînd creştinismul de atunci ajunge la negarea vieţii. Tot aşa acei sfinţi medievali aproape fără corp, de aceea arhitectura gotică e subţire, mai mult spirit decît materie. Aş ! abia ţi-ai întins nuna, sare ivărul la uşă, E un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă... Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit... Aici avem sentimentul ridicolului : . . . ... . ... un actor Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dup-olaltă, ce va spune veacuri încă, Pin’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adîncă. Avem sentimentul infinitului. Melancolia, tristeţa, şi din acest punct de vedere, a infinitului^, sînt cele două sentimente mari ale lui Eminescu, pe care se profilează toate lucrurile. N-o mai caut... Ce să caut ? E acelaşi cîntec vechi, Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi. Urmează un protest împotriva vieţii, caută moartea. Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare Vechiul cîntec mai străbate cum în nopţi izvorul sare. Vedeţi, un neologism urît, care devine foarte frumos aici. Cînd e frumuseţă multă şi defectul devine frumu-seţă „...acelaşi cîntec vechi..1“ E sentimentul morţii. în poezia aceasta sînt cîteva versuri cam obscure, pe care ni le-am explica perfect, dar nu e nevoie, le-am detaşat doar sentimentul. Cu a-ceastă poezie vom trece la sentimente. Am vorbit de ideile lui Eminescu, am văzut aici că face teoria amorului 332 după Schopenhauer, deşi în partea întăi cîntă amorul, iluzia, şi cu această ocazie am văzut toate sentimentele de care a fost însufleţit Eminescu în poeziile sale. N-am văzut sentimentul eroic şi patriotic din Doina şi Scrisoarea III însă am spus că acestea se pot reduce la sentimentul trecutului la Eminescu. Prelegerea XXXVIII 16 mai 1913 Vom vorbi acum despre sentimentele lui Eminescu. Spuneam care sînt sentimentele principale ale lui Eminescu : sentimentul iubirii, naturii, trecutului, morţii, infinitului, pentru patrie, eroic şi al ridicolului; la acestea s-ar putea adăoga şi sentimentul de mamă. Mai toţi poeţii au cîntat acest sentiment. Eminescu avea o mare dragoste pentru mama sa, însă în toate poeziile sale găsim numai o strofă, ca o introducere la altă poezie de iubire. Nici acea poezie nu e pentru mama sa, ca, de exemplu, la Coşbuc. Acum, din aceste sentimente, unele sînt mai importante. Cele mai importante sînt sentimentul iubirii, sentimentul naturii, sentimentul trecutului, sînt sentimente primordiale, fundamentale. Sentimentul morţii nu e un factor aşa de însemnat. Sentimentul infinitului e numai un adaos la alte sentimente, e un fond pentru celelalte, dă un orizont mai mare iubirii, naturii şi trecutului. Sentimentul patriotic ca atare nici nu-1 găsim la Eminescu. Ştim că a trecut pe lîngă războiul din 1877, fără să avem un singur vers de la dînsul, în deosebire de Alecsandri şi alţii. Nici nu putea Eminescu să aibă sentimentul patriotic ca atare şi nici nu putea să cînte războiul de la 1877, fiindcă era un ideal al generaţiei de la 1848. Războiul şi regalitatea au fost încoronarea idealului patruzecioptist. Sentimentul ^ eroic e cîntat în Scrisoarea III, dar ocupă un loc puţin. Nu vorbesc de postume, fiindcă vorbim de sentimente, nu de idei. Avem deci o singură poezie de eroism în zugrăvirea luptei. Sentimentul ridicolului e iarăşi fără multă importanţă, fiindcă nu e unul din sentimentele care au 334 produs o frumoasă literatură. Sînt versuri în Scrisori care nu sînt satirice, poate cele mai frumoase. Afară de aceasta, Eminescu n-a prea fost satiric. Sentimentul ridicolului e mai mult un sentiment de dispreţ, un sentiment de ură, aşa încît sentimentele mari, încă o dată, sînt sentimentul de iubire, sentimentul naturii, sentimentul trecutului. Aceste sentimente le vom cerceta pe rînd, deşi vom face o disociere, fiindcă Eminescu cîntă aceste sentimente deodată. Aceste sentimente sînt amalgamate în poezia lui Eminescu. La Eminescu totdeauna iubirea e întreţesută cu natura. întotdeauna scenele de iubire se profilează pe un peisaj sau amintirile lui sînt legate cu natura. Şi tot aşa cu trecutul: afară de trecutul medieval, tot trecutul e legat cu iubirea. Aproape în toate poeziile lui Eminescu vom găsi aceste sentimente. Noi însă le vom disocia, le vom trata separat. Vom începe, natural, cu iubirea. Am putea să recurgem la biografie, să vedem pe cine a iubit Eminescu, să vedem peripeţiile adevărate aile iubirii sale şi să vedem răsunetul lor în poezie. Nu vom face acest lucru, mai întâi- pentru că nu prea ştim destul despre legăturile sale cu Veronica Micle şi apoi cele mai multe poezii nu sînt dedicate Veronicăi Micle, fiindcă iubirea cu Veronica Micle a fost fericită şi deci nu e o inspiratoare pentru poezie. Nu e interesant să facem apoi biografia, fiindcă poezie ocazională nu există la Eminescu. în poezia sa vom găsi foarte rar o aluzie la ceva, pe care îl ştim din biografie. Afară de aceasta, desigur că Eminescu a iubit un prototip de femeie nu chiar o anumită femeie şi momentul real. Şi cauza cea din urmă, pentru care nu ne vom servi de biografie, e că facem — cu un termen pedant — anatomia poeziei lui Eminescu şi nu studiem cauzalitatea iubirii sale. Pe noi ne interesează acum sentimentul, indiferent de cauzele care l-au produs. Şi spuneam că ne vom ocupa mai întăi de iubire. Pentru ce ? Mai întăi, pentru că e indiferent. Al doilea, pentru că e sentimentul care l-a preocupat mai mult. El e cîntăreţul prin excelenţă al iubirii. Dacă are să fie tradus, pentru a contribui la poezia europeană, desigur pe planul întăi ar sta poezia lui de iubire. Dar vom începe cu acest sentiment şi pentru că e mai important în sine. E un sentiment foarte puternic, care cuprinde toată fiinţa omului. E sentimentul care formează baza romanelor. Aceasta fiindcă e foarte important pentru om 335 şi foarte complicat. S-a scris despre iubire mult, din antichitate şi pănă azi. S-au încercat toţi filozofii să dea definiţia iubirii, foarte interesant de cetit acele lucruri, încă nimeni n-a putut să-i facă analiza adevărată. Dar, în sfîrşit, şi din cunoştinţele noastre proprii, şi din ce am cetit, ştim că în iubire se ascunde mai întăi sentimentul fiziologic, apoi vanitatea, care joacă un mare rol, mîn-dria că a capturat o fiinţă, apoi simţul de proprietate, care e aşa de puternic sădit în om, apoi oroarea de singurătate. Omul se teme de singurătatea morală şi, fiindcă e foarte greu să iasă cineva din înveliş, din tumul de fildeş, în care stă fiecare om, apoi se pare că în iubire ar fi o comuniune sufletească. E de ajuns atîta spre a vedea că e un sentiment şi puternic, şi favorabil pentru a fi subiect pentru un scriitor. Toate aceste sentimente se întreţes între ele. Iubirea apoi e şi un sentiment poetic. E mult măi poetic decît iubirea de patrie, de părinţi. Fiindcă e aşa de poetic, de aceea atrage şi natura după dînsul. De ce e poetic ? Mai întăi, fiindlcă e tare, apoi e sentimentul care se pretează cel mai mult la iluzionare şi poezia e o iluzionare. Omul, care iubeşte, creează iluzii despre fiinţa pe care o iubeşte şi, cum ar spune Sehopenhauer, e poetic, fiindcă în el vorbeşte interesul speciei, e sentimentul prin care omul se pune în legătură cu ceva mai mare decît dînsul, de aceea mulţi scriitori spun că în iubire omul se pune în contact cu infinitul. Şi Eminescu a definit iubirea. Ce e amorul ? . . . . . . . E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere. Nu e însă o definiţie, e o mărturisire a lui. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ţi-1 leagă, Incit să n-o mai poţi uita Viaţa ta întreagă. Zugrăveşte un moment al amorului. O altă definiţie am văzut-o în Scrisoarea IV, definiţie schopenhaueriană. Poeziile de amor ale lui Eminescu, care sînt foarte multe, le-am putea împărţi în mai multe categorii, dar e indiferent. Eu le voi împărţi în poezie subiectivă şi obiectivă, adică în acele poezii în care el îşi exprimă senti- 330 mentele sale în chip direct, • şi sentimente şi poezii de iubire obiective, în care poetul vorbeşte de iubirea altora, însă să nu vă aşteptaţi că vom găsi zugrăvită iubirea obiectivă : Eminescu a fost foarte subiectiv. Cetiţi Amintirile lui Gh. Panu pentru aceasta. Chiar în privinţa ideilor era aşa de subiectiv, încît nu putea să intre în ideile adversarului, nu putea să le asculte. El le auzea şi repede şi le însuşea lui. Orice idee, cît de contrarie ideii sale, pentru el devenea un argument pentru concluziile sale proprii, era un temperament absorbant. Evident că atunci în poezie va fi subiectiv şi de aceea e foarte mare. Şi în poeziile sale obiective va fi tot liric sau nu va reuşi decît cînd va zugrăi sentimente aproape de ale sale. In Sărmanul Dionis, de exemplu, se zugrăveşte tot pe sine. Ieronim din Cezara e tot el. Dar sînt şi femei. Atunci nu se va zugrăvi pe sine, deşi s-ar putea şi aceasta. Dar are cîteva picturi de amor al femeilor. Acolo e obiectiv, dar ceea ce îl interesează pe dînsul ca bărbat sînt numai acele gesturi, acele vorbe, acele atitudini ale femeilor, care îl priveau pe dînsul direct, prin urmare se reduce tot Ia emoţia sa personală. Dar e deja obiectivism, a făcut un pas mic din subiectivismul său. Acum, ca poet subiectiv, cînd e vorba de sentimentele sale de iubire, ce fel de sentimente vom găsi ? Vom găsi sentimentul de chemare către iubire, dorinţa, vom găsi sentimentul de regret în cele mai multe poezii şi în cele mai frumoase. Vom găsi şi fericirea ? Nu. Poate în Singurătate. Fericirea iubirii n-a cîn-tat-o Eminescu. Dealtmintrelea, acest sentiment nici nu prea e ■— şi nici nu poate fi cîntat în poezie. S-a încercat d. Vlahuţă, dar versurile sale sînt foarte slabe, sînt un fel de mărturisiri de sentimente conjugale. E un singur vers mai bun, dar care aminteşte vremea cînd iubea fără să fie satisfăcut. Chiar Coşbuc, poetul luminos, a cîntat iubirea foarte mult, însă nu are o poezie de fericire. E fericit, dar nu e poezia amorului satisfăcut. Dar Eminescu ? Cum putea cînta el fericirea, cînd a fost pesimist şi nemulţumit ? Fericirea se cîntă greu în poezie, dar Eminescu noi ştim că a avut un amor fericit cu Ve-ronica Micle. Unde e răsunetul ? Poeziile sale sînt de chemare sau de regret. Poeziile de chemare sînt mai multe: Noaptea..., de exemplu, Lacul şi, în sfîrşit, Dorinţa. Aceasta e poezia tip a poeziilor de chemare. E şi natură aici. E un exemplu de natură şi iubire, n-am putea spune ce e aici. Această poezie din 1876 poate e pen- Cda. 5510 coala 22 337 tru Veronica Micle. Atît de fragedă e tot de chemare, deşi are şi alt înţeles. E una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu. E de chemare, dar e şi de renunţare. După aceea, chemare e în Scrisoarea IV. O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă... Şi acum o poezie gerJală Lasă-ţi lumea... E o poezie de chemare, scrisă între 1878—1883, natural, nu pentru Veronica Micle, dar nu ne interesează pentru cine. Poetul îşi cheamă iubita în mijlocul naturii. Două strofe sînt numai de natură, le putem separa. Apoi urmează legătura cu iubirea, deşi chemarea are alt sunet. Am văzut pănă acum că poeziile de chemare sînt senine, romantica, vedem în ele comuniunea cu natura. Iată un sonet publicat întâi de Mai^rescu în ediţia sa din 1883, unde chemarea are ceva hipnotic, torturat: Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. E mai realist, aici nu mai e nimic romantic, lici e pasiunea puternică. Vedeţi poezii de nesatisfacţiuiu După chemarea aceasta să admitem că a urmat iubiita satisfăcută. N-avem poezii de fericire. Trebuie să ar la stadiul al treilea : poezii de regret. Iată o poezie, floare albastră, unde sînt ambele momente, iubirea şi nfretul. Aceasta ar fi un răspuns la o poezie a VeronicăiVIicle. „Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte ?...“ Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară... Parcă se lărgeşte orizontul, parcă ar fi „vaaarf Poezii de întristare sînt întăi Departe sunt de tine... Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrîn ca iarna, că tu vei fi murit. „Optzeci44 e frumos, „o sută4* n-ar fi fost frura Aducerile aminte pe suflet cad în picuri... 338 ^ căcifîci îj\ mult cînd năv- picuri totdeauna e melancolie cu atît mai gen familiar, ţjpădesc aducerile aminte... Acum poezii în ' Mar tot triste. Pe aceeaşi ulicioară: Pe aceeaşi ulicioară Bate luffl în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai iveşti! Vedeţi ce dală ? Se po-\ Simplu >neePe Şi cum evoca viaţa provin-tocmai aşa dd^te mai ^plu început ? Această poezie e poezia e bana frumoaH fiindcă e aşa de simplă. Toată nalitate. Altă ^a* dar e) profundă ştiinţă în această ba-e iarăşi ceva poezie de regret: De cîte ori, iubito... Aici imagine iată observat: un sentiment aduce înainte o bolism ’fiindc^111 ^el de simbolism prin urmare. Nu e sim-mai că simbol găsim o comparaţie. Vreau să arăt nu-interesantă pevur* se $5esc Şi in poezii nesimboliste. E vie. Freamăt ' n^ru imaginaţia lui Eminescu, puternică şi intre sentimer de codru e interesantă pentru împletirea itul de iubire şi sentimentul naturii. Ce frun» era în crînguri, Cînd cu ta m-am prins tovarăş ! Ce frumos . . ^ . , A deauna e cop N e alcl» “naca e copilăresc. Geniul mtot-lucru nu se p fiindd are frescheţa de imagini. Acest bele acestea : ^ate Pen®te decît unui poet mare. In vor-regret după î «Ce fruD!os...M etc. vedeţi iubire, natură, cute. Poezia ^Albire şi zugrăvire indirectă a iubirii tre-celenţă a regj complicată. Şi, în sfîrşit, poezia prin ex-zie e analizat/1etului, Despărţire. Cunoaşteţi această poe-logică a ideilcs^ Pe te d. Gherea, arată d-sa lipsa de tea cita Lucea?» dar Şi bgiea sentimentelor. Am mai pu-gret, însă regţfârul. E o poezie de chemare, dar şi de regretul sub foitul e s“b altă formă, îşi maschează re-ma mîndriei. tru Veronica Micle. Atît de fragedă e tot de chemare, deşi are şi alt înţeles. E una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu. E de chemare, dar e şi de renunţare. După aceea, chemare e în Scrisoarea IV. O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă... Şi acum o poezie genială Lasă-ţi lumea... E o poezie de chemare, scrisă între 1878—1883, natural, nu pentru Veronica Micle, dar nu ne interesează pentru cine. Poetul îşi cheamă iubita în mijlocul naturii. Două strofe sînt -numai de natură, le putem separa. Apoi urmează legătura cu iubirea, deşi chemarea are alt sunet. Am văzut pănă acum că poeziile de chemare sînt senine, romantice, vedem în ele comuniunea cu natura. Iată un sonet publicat întăi de Mai^rescu în ediţia sa din 1883, unde chemarea are ceva hipnotic, torturat: Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. E mai realist, aici nu mai e nimic romantic, aici e pasiunea puternică. Vedeţi poezii de nesatisfacţiune. După chemarea aceasta să admitem că a urmat iubirea satisfăcută. N-avem poezii de fericire. Trebuie să sar la stadiul al treilea : poezii de regret, lată o poezie, Floare albastră, unde sînt ambele momente, iubirea şi regretul. Aceasta ar fi un răspuns la o poezie a Veronicăi Micle. „Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte ?...“ Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară... Parcă se lărgeşte orizontul, parcă ar fi „vaaară44. Poezii de întristare sînt întăi Departe sunt de tine... Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrîn ca iarna, că tu vei fi murit. „Optzeci44 e frumos, „o sută44 n-ar fi fost frumos. Aducerile aminte pe suflet cad în picuri... 338 A cădea în picuri totdeauna e melancolie cu atît mai mult cînd năpădesc aducerile aminte... Acum poezii în gen familiar, dar tot triste. Pe aceeaşi ulicioară: Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai iveşti! Vedeţi ce simplu începe şi cum evocă viaţa provincială ? Se poate mai simplu început ? Această poezie e tocmai aşa de frumoasă, fiindcă e aşa de simplă. Toată poezia e banală, dar e o profundă ştiinţă în această banalitate. Altă poezie de regret: De cîte ori, iubito... Aici e iarăşi ceva de observat: un sentiment aduce înainte o imagine, iată un fel de simbolism prin urmare. Nu e simbolism, fiindcă găsim o comparaţie. Vreau să arăt numai că simboluri se găsesc şi în poezii nesimboliste. E interesantă pentru imaginaţia lui Eminescu, puternică şi vie. Freamăt de codru e interesantă pentru împletirea între sentimentul de iubire şi sentimentul naturii. Ce frumos era în crînguri, Cînd cu ea m-am prins tovarăş ! Ce frumos e aici, fiindcă e copilăresc. Geniul întotdeauna e copil, fiindcă are frescheţa de imagini. Acest lucru nu se poate permite decît unui poet mare. în vorbele acestea : „Ce frumos...tt etc. vedeţi iubire, natură, regret după iubire şi zugrăvire indirectă a iubirii trecute. Poezia e complicată. Şi, în sfîrşit, poezia prin excelenţă a regretului, Despărţire. Cunoaşteţi această poezie, e analizată pe larg de d. Gherea, arată d-sa lipsa de logică a ideilor, dar şi logica sentimentelor. Am mai putea cita Luceafărul. E o poezie de chemare, dar şi de regret, însă regretul e sub altă formă, îşi maschează regretul sub forma mîndriei. Prelegerea XXXIX 17 mai 1913 Am cetit data trecută din poeziile de chemare ale lui Eminescu. Vă aduceţi aminte cum am împărţit poeziile iui Eminescu de iubire. Am constatat că poezii curat subiective de fericire nu există. Vom vedea că în poeziile obiective există sentimentul de fericire. Din poeziile de chemare cred că cele pe care trebuie să le ţinem minte sint Dorinţa şi Lasă-ţi lumea... Dorinţa e din prima fază a poeziei lui Eminescu, Lasă-ţi lumea... e din a doua fază. Am cetit data trecută cîteva poezii, pe care le-am numit de regret. Am cetit Floare albastră, Departe sunt de tine..., Pe aceeaşi ulicioară..., De cîte ori, iubito..., Freamăt de codru. Şi acum ajungem la o poezie caracteristică : Despărţire. Această poezie ar fi hotarul între poeziile de chemare şi regret. Va să zică e chemare, apoi fericire, pe care Eminescu n-o zugrăveşte, după aceea despărţirea şi, după aceea, regret. Să cetim Despărţire : Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. Poetul nu ne spune în ce împrejurări se desparte de iubita sa. Mai întăi, trebuie să ne întrebăm de ce i se adresează ? Se desparte, se duce, dar simte necesitatea de a-i spune. Am putea spune că e o primă neconsec-venţă, dar e omenesc : „Dar nu mai eşti a ta“. Nu-1 putem înţelege. Poezia e din 1879*. Poetul e * Ultimele versiuni sînt redactate după moartea lui Ştefan Micle, soţul Veronicăi. 340 foarte mândru şi stoic, voieşte sâ fie uitat. Poetul însă insistă. începe să-şi argumenteze sieşi, pentru ca să se consoleze. Cînd prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre şi umbra unui vis ? Eminescu are deseori această turnură. Visul unei umbre... Aţi văzut că Eminescu, cînd vrea să arate că ceva n-are însemnătate, că e nimic, spune că e un vis. Ca şi în alte poezii, de la sentiment ajunge la filozofie, sentimentul său totdeauna îl pune în contact cu sentimentul infinitului. După cîteva versuri, începe să se consoleze, nu numai pe el, dar şi să stîrnească simpatia, mila fiinţei, pe care o roagă să-l dea uitării. E nelogic, dar foarte logic sentimentaliceşte. încep argumente absolut contrarii cu teza propusă la început. în această poezie e un şir de sentimente care se contrazic, dar care nu se contrazic, cînd ne gîndim la logica pasiunilor. în rezumat, stoicism şi resemnare, apoi începe să-şi amintească amorul de altădată, apoi se arată cit e de nenorocit, apoi un fel de invectivă adusă iubitei, lucru foarte banal în viaţă, însă rar exprimat aşa de frumos. Aci ni se clarifică nişte sentimente foarte naturale. Scopul poeziei e să ne descopere nouă înşine sentimentele noastre. Vine acum Adio. Aici e o muzicalitate, e eîntată aproape, cetită, nefă-cînd declamaţie, şi făcînd să reiasă rima. Unii vor să spună că rima e lucru de prisos, neserios şi cer ca să nu accentuăm rima. Dar noi avem rima şi ritmul ca să fie simţite. Bineînţeles că nu se va recita fără rost. „De tine" cade deosebit şi trebuie să cadă deosebit. Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. E strofa cea mai sonoră. E o poezie fără pasiune, dar cu sentiment puternic. Te duci... ar fi o poezie de despărţire, comportă o analiză cu totul de altă natură. O citez aici, fiindcă vorbeşte poetul de el însuşi, dar aş fi putut-o cita la poeziile obiective. în ochii umezi de „linguşiri, de viclenii" termenii sînt luaţi intr-un anumit în- 341 ţeles, vreau să spun că sînt inconştienţi. Această poezie e iarăşi o poezie pasională. Nu mai e reverie romantică: Puteam numiri defăimătoare In gîndul meu să-ţi iscodesc, Şi te uram eu-nverşunare, Te blestemam, căci te iubesc. E foarte frumoasă strofa. Şi aşa e. Iubirea e foarte egoistă. Iubirea de mamă e dezinteresată. Amorul e sentimentul cel mai egoist şi de aceea dă naştere la cele mai rele sentimente. Tocmai fiindcă o iubea, o ura. 0 mamă nu blastămă pe fiu, ci îl iartă. Şi încă aici nu e gelozia. Poezia e iarăşi foarte realistă. Observăm : cu cît sînt mai pasionate, cu atît poeziile sînt mai realiste. O toamnă care întîrzie Pe-un istovit şi trist izvor ; Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. Această strofă a fost refăcută de nenumărate ori. în toată neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. Iarăşi sentimentul infinitului. Sentimentul devine mai dureros şi impresia mai impresionantă pentru noi. E iarăşi contrazicere logică. Urmează poeziile de regret. Nu vreau să spun că e o legătură de sentiment între Despărţire, Adio, Te duci... şi celelalte poezii. Şi dacă... e o poezie de regret. Poezia aceasta v-am cetit-o pentru a spune că nu e frumoasă. Acest „şi dacă“ arată prea multă logică şi o legătură prea directă a fenomenelor naturii cu aducerea aminte a iubitei, e căutată. Poezia nu emoţionează. Poezia Cînd amintirile... e una din cele mai frumoase din Eminescu. Poezia aceasta n-are nici un subiect. Îşi aduce aminte de iubita lui şi trece pe strada pe care trecea înainte. Acestea sînt cele mai frumoase poezii lirice, care n-au subiect. Aici e un sentiment natural, unic, singur. E multă concentrare de sentiment. E legătura cu natura şi în adevăr, ceea ce rămîne etern e natura. Ea rămîne aceeaşi mereu. în această strofă e concentrat un sentiment aşa de profund. Sînt lucruri banale spuse foarte frumos. In cetirea unei poezii noi pre- 342 ţuim şi greutatea învinsă de poet. Şi nu poate fi o poezie mai greu de scris ca o poezie în care se spun banalităţi. Sînt aşa de obişnuite aceste lucruri, ne-am deprins cu dînsele, încît un poet trebuie să vadă ceva nou, ca să ne mai impresioneze. Cum spunea Flaubert, să te uiţi la un lucru pănă vei vedea ceva nou. De aceea poeziile acestea cu subiect banal, cînd sînt frumoase, sînt de o mai mare însemnătate decît poeziile tot aşa de puternice, care ar fi cu subiect rar sau bazate pe sentimente rare şi unice. Şi sînt convins că foarte mulţi din tinerii care aleg lucruri extraordinare fac acest lucru, fiindcă e foarte greu să faci poezii de seamă cu subiecte banale, de toate zilele. E mai uşor să scrii romane ca Dos-toievski, decît romane ca Tolstoi. E mai uşor să te impresioneze un tip anormal. Trebuie să avem o putere colosală de observaţie şi de memorie ca să ţinem minte faptele banale, ca Tolstoi, în Ana Karenina şi Război şi pace. Revenim la poezie. Liliacul e o floare melancolică, care ţine foarte puţin, apare odată cu primăvara, anunţă numai primăvara şi trece. Avem toată sceneria numai cu aceste vorbe : „Oînd pe cărări se scuturau / De floare liliecii*. E poate cea mai frumoasă poezie din Eminescu, în orice caz din cele mai frumoase din Eminescu şi, prin urmare, din toată literatura noastră. Din valurile vremii... Citez mai multe poezii, ca să avem materialul necesar al sentimentelor lui Eminescu. In această poezie nu mai e sentiment, e pasiune şi samănă cu sentimentul din acel sonet pe care l-am citat data trecută, în sonet şi în cîteva poezii avem pasiune. Aceste poezii am spune că sînt realiste, dacă ne-am înţelege asupra cuvîntului, pe cînd în celelalte sentimentalitatea e mai poetică, e numai mireasma sentimentului în acele poezii, pe cînd în acestea e sentiment mai profund, e pasiune chiar. Ultimul vers e foarte frumos şi încheie totul, pare că rezumează întreaga poezie. Şi acum vin trei poezii din cele mai frumoase. S-a dus amorul... în acestea vibrează mai multe coarde ale poeziei lui Eminescu : e romantism, e pasiune, e filozofia iubirii sau pune în legătură iubirea sa cu concepţiile metafizice. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora Deci ciuturilor mele zic Adio tuturora. 343 E un vers în care spune el singur că e amestecat sentimentul iubirii cu al naturii. Atîta murmur de isvor, Atît senin de stele, Şi un atît de trist amor Am îngropat în ele. Amorul său nu e un capriciu, cîntecele sale au răsărit dintr-un „noian îndepărtat14. Dacă punem în legătură cu alt vers, din altă poezie : „...părinţii din părinţi. vedem că spune că iubirea actuală e aşa de mare şi puternică, fiindcă în ea s-a acumulat toată forţa de iubire a strămoşilor săi. Aceasta trebuie s-o punem în legătură cu teoria schopenhaueriană a iubirii. E glasul întregii specii omeneşti. Am văzut în Scrisoarea IV expus aceasta. Vedeţi cî-t e de frumos şi scurt: Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine ! Cu cîte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine ! De aceea acest sentiment e aşa de tragic, e mai presus de om, fiindcă în el vorbeşte întreaga specie, indivizii se sinucid, se lasă pradă tuturor catastrofelor numai pentru iubire. Omul se jertfeşte pe sine însuşi. Iubirea e mai mare decît conservarea individuală. Cum străbăteau atît de greu Din jalea mea adîncă... Poate că aici însamnă greutatea de creaţiune. Şi cît de mult îmi pare rău Că nu mai sufăr încă ! E un lucru frumos spus foarte simplu. Iubirea şi suferinţa sînt identice, pentru Eminescu şi poate pentru toată lumea. „Smerit surîsM face un compromis şi e în concordanţă cu tonul poeziei. „Din nopţi o mie una“, — deşi expresia e prozaică, e unul din frumoasele versuri, din cauza contextului : Era un vis misterios Şi blînd din cale-afară Şi prea era de tot frumos De-^au trebuit să piară. 344 Deja începe pesimismul : Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut, să steie. D. Maiorescu a spus că femeia pe care o cîntă în poeziile sale Eminescu e femeia ideală, un prototip de femeie nerealizabil şi, aici, unii îi spun că a greşit. Concluzia e că, poate, aceasta e soarta tuturor. E veşnica consolaţie a tuturor pesimiştilor. Merg mai departe : spune că viaţa e o clipă care tulbură liniştea neantului. Pe lingă plopii fără soţ... Mai întăi de ce „pe lingă plopii fără soţ“ ? Am putea spune că e detaliu realist. De multe ori un detaliu realist e element de artă, care ne dă impresia de realitate, de exemplu într-un roman care e o ficţiune. Dar cu aceasta n-am spus nimic. E indiferent dacă aici e un detaliu poetic. „Fără soţM arată că sînt stingheri, e melancolie. Afară de aceasta, pentru ce aşa de nedeterminat, „fără soţ“ ? S-ar putea aduce exemple din Toma Alimoş: „la gropana cu trei ulmiw. „Fără soţ“ e mai trist. Ceea ce ne poate spune însă mai mult e simţul nostru intim, care ne spune că e foarte frumos. Vedeţi, şi aceasta e o poezie foarte simplă. Dacă pe acest subiect el grefează lucruri mari, aceasta e altă vorbă. în-samnă că era un înalt visător. Dar subiectul e banal şi frumos. Cînd e banal, însemnează că e general. O oară să fi fost amici... E foarte prozaic, dar aceste lucruri se înnobilează prin contact, e înnobilat prin puterea de simţire. Eminescu era un împărat care putea să confere titluri oricărui burghez. Urmează nişte versuri, citate de Caragiale, care arată că Eminescu nu era aşa de conştient de valoarea lui. Geniul e modest, fiindcă e naiv, inocent. E un lucru al naturii. Eminescu era foarte modest, dar aceasta nu însemna că n-avea conştiinţă de dînsul. Dîndu-mi din ochiul tău senin - Ar fi făcut-o celebră, ca pe Laura, Beatrice, ar fi fâ-cut-o ca pe o statuie celebră. „Cu ochi păgîni şi plini de suferinţi“ e expresia unei pasiuni mari. Un om, într-un moment de supremă pasiune, în adevăr, ochii lui sînt „păgîni şi plini de sufe- 345 rinţi*. Dacă Eminescu e un munte şi, ca orice munte, are culmi, una din culmi e şi această strofă : Căci te iubeam cu ochi păgîni Şi plini de suferinţi, Ce ml-i lăsară din bătrîni Părinţii din părinţi. E o putere extraordinară, e un adevăr, e o filozofie, e o frumuseţe de expresie şi totuşi simplicitatea e în a-ceastă strofă. „Părinţii din părinţi* e o insistenţă, aproape un pleonasm. Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. Cînd o iubea, se iluziona, i se părea că e o fiinţă unică, fiindcă asupra fiinţei iubite arunca el un văl albastru. Acum ea a reintrat în rîndul tuturor femeilor şi o priveşte nepăsător „c-un rece ochi de mort*. Altă dată ochii erau „păgîni şi plini de suferinţi*. Şi poate trebuia să se isprăvească această poezie aici. Frumoasă strofa aceasta, care urmează, dar pare puţin cam de prisos. Prelegerea XL 24. mai 1913 Să facem acum cîteva observaţii asupra poeziilor cetite pană acum. Am văzut poezii de dragoste subiective. Mai întăi constatăm că natura e cîntată, e amestecată cu sentimentul iubirii mai mult în poeziile de la început şi mai puţin în poeziile de la sfârşitul carierei sale poetice şi am putea spune mai mult în poeziile de chemare şi mai puţin în poeziile de regret. Acest lucru e foarte natural. Poetul cheamă pe iubita sa pentru iubire şi-i arată calea, o cheamă în pădure etc. E foarte natural ca acest element al naturii să-l găsim mai mult în poeziile de chemare decît în poeziile de regret, unde se află natura, numai unde sînt amintiri ale iubirii amestecate cu natura. De multe ori Eminescu nu vorbea de acel cadru. în poeziile de chemare e natura, fiindcă poetul cheamă pe iubita sa şi cum era iubitor de natură şi romantic totdeauna descrie peisajul unde o cheamă. Un alt caracter al poeziilor de iubire ale lui Eminescu e melancolia. Asupra tuturor poeziilor acestea pluteşte melancolia, încît cu drept cuvânt a putut să spună d. Gherea că ceea ce iubeşte Eminescu e melancolia pricinuită de iubită. Sentimentul melancoliei e un sentiment primar, primitiv la Eminescu, un sentiment a priori, pe care se grefează alte sentimente. Poetul e predispus spre melancolie, e un fel de pesimist. Pesimismul e teoria, dar sentimentalitatea e melancolia, tristeţa, la Eminescu mai mult melancolia decît tristeţa. Şi atunci, orice stimulent din afară îi va aduce melancolia. Natura, iubirea, amintirile din trecut, mai cu samă, îi vor produce melancolia. Acest lucru, că melancolia după iubită ar fi un sentiment mai însemnat 347 pentru Eminescu, îl putem găsi exprimat chiar de însuşi Eminescu în nuvela Cezara şi anume unde analizează pe Ieronim. în nuvela Cezara Eminescu s-a întruchipat în doi : în călugărul Eutanasius, care e un poet şi filozof, şi în călugărul Ieronim. Iată ce spune Eminescu despre Ieronim, adică despre un erou în care el s-a întrupat, unul din acei eroi care ne pot servi cînd vom face biografia morală a lui Eminescu : „El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel ide fior fără de înţeles, al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor — căci, deşi-i plăce prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. în asemenea resuveniri, în cari el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea, pare-că, un ghimp în inimă cînd ea era faţă — nu mai avea acea libertate de vis, care era esenţa vieţii sale şi singura fericire a unui caracter mulţumit, fără amor şi fără ură." Prin urmare, esenţa vieţii sale era visul, reveria şi Cezara nu era decît un stimulent pentru reveria sa, pentru visul său. Bineînţeles că nu dăm importanţă mai mare decît se cade unei simple citaţii. Dar aici Eminescu se analizează pe dînsul. O altă caracteristică a poeziilor cetite şi analizate de noi e ceea ce am putea numi neputinţa de a reacţiona sau lipsa de .voinţă. în poeziile de amor Eminescu, cînd sufere, nu reacţionează, de exemplu în poezia Despărţire. Sînt versuri caracteristice : Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să comparăm eu Coşbuc. Coşbuc e poetul ţărănimii, sănătăţii, iubirii naturale, e un luptător, e un optimist. Vă aduceţi aminte că spune : „Că fac moarte pentru ea" ; sau „Aprind tot satul". Dacă n-are să-l iubească iubita, sau are s-o ia altcineva, el n-are să se resemneze şi n-are să-i apară acele imagini de tristeţă ca în Eminescu. încă o dată, în toate poeziile lui Eminescu e resemnare, în Coşbuc nu e resemnare. Vasăzică, Eminescu, poetul lipsei de voinţă, poetul pesimist, poetul deprimat nu face moarte pentru ea, nu aprinde tot satul, n-are puterea de a reacţiona. Poetul se plînge. în poeziile de chemare poetul cerşeşte iubirea, nu caută s-o cucerească. Atunci cînd iubita îl părăseşte sau i-o răpeşte cineva, nu luptă, ci se plînge. Cu aceasta 348 trebuie să punem în legătură altă însuşire din Eminescu, nu aşa de săritoare în ochi, dar, în sfîrşit. în această Cezara, chiar Cezara e o femeie agresivă. în Eminescu găsim idealizată şi cîntată femeia agresivă, femeia aceea care face ea primul pas, iar nu bărbatul. Aceasta e în Cezara. Iată ce zice într-o scrisoare călugărul Euthana-sius : „în genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, vasăzică natura se repetă în fiecare exemplar în astă fiinţă şi excepţiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat şi mai copil decît ea.“ Eroul face teoria că femeia agresivă e o apariţie foarte plăcută. Cezara, eroina de aici, e şi ea agresivă. Ea spune : „Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tînără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mîndru, ştii a privi atît de rece... Ah ! Cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite ! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei, cînd te iubesc, cînd aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul. Tu crezi că sunt o neruşinată, o rea, o femeie de defăimat; dar cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvînt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta ? Pot eu şti ? Vin de-mi spune cum este... ce se petrece în acea cămăruţă unde-aş vrea să locuiesc eu... numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă? Cezar a“. Vedeţi, cam excepţional. Aceasta nu e femeia. De obicei începe totdeauna Ieronim, în viaţă, către Cezara, iar nu Cezara către Ieronim. Aceasta e scrisoarea. Acum ei se întîlnesc. „Ieronim se aşază în colţul unui divan şi părea rău dispus... Francesco ieşi, iar Cezara... s-aruncă la picioarele tînărului cu mîinile unite (...) — O ! zise ea încet, ca şi cînd s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucîndu-i o mină o duse la buzele ei, poţi suferi amorul meu ? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit (...) Am auzit că eşti urîtor de femei, singuratic, şi am desperat iubindu-te...w 349 Nu mai fac alte citaţii. In altă nuvelă, Sărmanul Dio-nis, acolo nu femeia face primul pas, fata aceea, Maria. Dionis îi scrie cunoscuta scrisoare. Cînd iese la geam fata, eroul cade jos în nesimţire, se îmbolnăveşte, tatăl fetei de peste drum îl îngrijeşte şi în sfîrşit apare, împotriva voinţei tatălui, fata, îl desmiardă, îl sărută, iar un fel de Cezara. Dar Sărmanul Dionis e o nuvelă de altă natură, nu e o nuvelă de iubire. Dacă ne-am gîndi la Cezara. în nuvela Păcat, tînărul seminarist primeşte scrisori de la doamna aceea. în Vlahuţă, în Din durerile lumii, mai îndrăzneaţă e fata, el e timid. în Dan fata e îndrăzneaţă. în poezia Iubire a d-lui Vlahuţă are chiar un vers : Tot fetele mai îndrăzneţe Şi aşa am putea găsi şi alte opere ale scriitorilor din această generaţie. Trebuie să ne întrebăm ce însamnă această agresivitate. Fiindcă sînt timizi, fiindcă sînt lipsiţi de voinţă şi se analizează pe ei înşişi, acel spirit de analiză de sine însuşi ţine loc de îndrăzneală. Sînt timizi şi atunci ce poate visa un timid decît femeia să facă primul pas ? Vă aduceţi aminte de Dan, cînd se duce la Paris şi nu îndrăzneşte să dea vizită acelei femei. înţelegeţi că e foarte natural ca timizii să viseze femeia agresivă şi să facă teorii femeii agresive, fiindcă, dacă femeia n-ar fi agresivă, iubirea n-ar putea exista, contrast scho-penhauerian în vederea perpetuării speţei. Depresiunea, pe care am constatat-o în privinţa sentimentului de iubire, 'chemarea e cerşire, iar gelozia e consumarea de sine şi renunţare, acelaşi lucru îl observăm şi aici. O altă caracteristică a acestor poezii subiective e ceea ce am putea numi suprasensibilitatea. Vă aduceţi aminte Te duci..., Atît de fragedă... şi mai cu samă sonetele, adică acele poezii care sînt mai pasionate, mai realiste. în poeziile realiste, unde autorul a fost mai aproape de om, a-dică unde poetul Eminescu a fost mai aproape de nevoile sentimentale ale omului Eminescu, acolo vedem sentimente exagerate, vedem suprasensibilitate. Şi trebuie să fie aşa, fiindcă tipul acesta psihologic, pe care îl zugrăvim acum, e foarte cunoscut şi e un tip care se caracterizează prin cîteva însuşiri: suprasensibilitate, adică sensibilitate exagerată, spirit de autoanaliză, un om care îşi analizează în fiecare moment sentimentele sale, şi e lipsit de putere de a reacţiona. Această suprasensibilitate o ob- 350 servăm iarăşi şi în Cezara. Eminescu se cunoştea şi cînd vorbeşte de Ieronim îşi cunoaşte sentimentele sale : „Eu îţi zic : ai milă de mine... căci, dacă vreodată iubirea ar pătrunde în inima-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta.® Aiurea : „Ah ! te iubesc !... o văd prea bine că te iubesc ! El o strînse cu atîta putere încît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţişare lungă şi nervoasă...® Acum, dacă cetiţi, vedeţi aceste sentimente în fiecare rînd. Ar muri, iubirea ar fi atît de puternică că ar putea să-l distrugă sau ar putea să-l ducă pănă la moarte. Din atîta chiar vă puteţi reconstitui tipul. Cetiţi în Sărmanul Dionis suferinţa de iubire. Mai întăi, fără multă pregătire, Eminescu ne arată că Dionis iubeşte pe Maria şi s-ar părea că ceea ce îl face să scrie e faptul că o vede atunci. Nu cetesc scrisoarea, dar pot să vă spun că pare exagerată. Ar trebui să vedem o iubire anterioară, să vedem pe Dionis cum iubeşte, cum creşte această iubire, ca să ne putem explica scrisoarea, care conţine aici două pagini. Şi după ce dă scrisoarea, cade în nemişcare şi după aceea suferinţe mari. Cetiţi dv. şi veţi vedea ce vreau eu să vă spun prin această suprasensibilitate, hiperestezie în amor. Dealtmintrelea, şi în sonete. Acestea sînt cîteva observaţii pe care voiam să le fac în privinţa poeziilor de dragoste ale lui Eminescu. S-ar putea face şi alte observaţii. Le voi face după ce voi vorbi şi despre opera de iubire obiectivă. Sînt acele poezii în care el nu cîntă iubirea sa, ci iubirea altora şi sînt chiar aceste nuvele, însă noi ştim că acei alţii sînt tot Eminescu. Cine se poate îndoi că „Sărmanul Dionis® e altcineva decît Eminescu ? Chiar faptele din viaţă sînt ale lui Eminescu. Ar putea servi pentru o biografie a lui Eminescu, chipul său, cum era, sărăcia sa, cum trăia, teoriile sale. Important e că vedem pe Eminescu cum se revedea iubind el însuşi. Ieronim din Cezara e iarăşi Eminescu. Nu numai că e firea lui Eminescu acolo, sensibilitatea sa — dar sînt şi teoriile lui Eminescu, pe care le-a expus aiurea. De exemplu, teoria iubirii şi biciuirea iubirii de azi din Scrisoarea IV, toate acestea le găsim în gura lui Ieronim din Cezara. Şi ar fi trebuit să vorbim despre această nuvelă cînd am vorbit de Scrisoarea IV. 351 După aceea, afară de nuvele, avem poezii obiective,, ca Povestea teiului. E o iubire romantică. Avem Călin, poezie obiectivă desigur — e o poveste —, însă sensibilitatea e tot a lui Eminescu, fiindcă părţile cele mai frumoase, unde e vorba de iubirea bărbătească, sînt părţi lirice. Şi avem Luceafărul, însă despre acesta toată critica a spus că Luceafărul e însuşi Eminescu, e omul superior, care se îndrăgosteşte de o fiinţă ca oricare alta şi care e prea departe de acea femeie pentru a putea să se nască un amor terestru. Luceafărul e Eminescu. Atunci ce ne va interesa în această poezie obiectivă ? Ne va interesa în primul rînd psihologia feminină, iubirea feminină din această poemă, fiindcă iubirea eroilor o cunoaştem deja. Iubirea masculină din nuvele şi aceste poezii ne va întări şi mai mult în aprecierile noastre asupra poeziei subiective a lui Eminescu. Iubirea masculină din poeziile obiective ale lui Eminescu e tot iubirea din poeziile subiective. Ceva nou vom găsi acum în aceste poezii obiective : sentimentul iubirii la femeie. Pănă acum am discutat de sentimentele poetului. Poezii mai obiective nu vom găsi însă în Eminescu. Eminescu a fost unul din oamenii cei mai subiectivi cu putinţă. Poezii obiective găsim în Coşbuc. Idilele lui Coşbuc sînt toate obiective. Desigur poeziile sînt lirice, însă oricum avem impresia, cînd cetim idilele, simţim că avem a face cu un poet obiectiv, pe cît poate fi cineva obiectiv cînd scrie poezii. Găsim un flăcău care are cutare însuşire ete. Vom găsi ceva din iubirea bărbătească de la ţară, aşa cum e dînsa. Apoi sînt o mulţime de iubiri feminine : La oglindă, Rada, Ciritecul fusului. Încît în Coşbuc am putea să sondăm care e sufletul ţărănimii. Din poezia lui Eminescu nu putem găsi decît care e sufletul lui Eminescu sau, cel mult, sufletul intelectualului de pe atunci. Mai puţin obiectiv decît Coşbuc e d. Vlahuţă, dar mai obiectiv decît Eminescu. Jumătate, dacă nu mai piuit, din poeziile de iubire ale d-lui Vlahuţă, sînt poezii obiective, unde e vorba de iubirea altora şi mai cu samă de iubirea feminină : Iertare etc. Şi mai puţin obiectiv e Eminescu. Vasăzică, aşa ar fi gradaţia : Coşbuc cel mai obiectiv, pe urmă d. Vlahuţă şi, în sfîrşit, Eminescu. La Eminescu poeziile subiective de iubire sînt în număr eovîrşitor faţă de cele obiective. Eu v-am cetit dv. o mulţime, pe cînd poezii obiective n-am putut găsi decît Călin şi Luceafărul şi Scrisoarea IV. Dar, şi aici, mai mult forma e obiectivă, însă 352 în fond şi ele sînt subiective. Şi, pe lingă aceste poezii obiective, obiective sînt şi nuvelele. Mai observăm însă ceva. Ca şi în privinţa naturii, amestecată în iubire, şi în privinţa obiectivă Eminescu face o evoluţie curioasă la prima vedere. E mai obiectiv cînd era mai tînăr şi tot mai puţin obiectiv înaintînd cu vîrsta. E cam curios, fiindcă omul devine din ce în ce mai obiectiv cu vîrsta. Cei mai mulţi scriitori încep cu poezii : d. Brătescu-Voi-neşti, Caragiale, Sadoveanu, Maupassant, Turgheniev au început cu poezii, au fost mai subiectivi în tinereţă şi din ce în ce mai obiectivi cu vîrsta. Lucrul se explică. Tînă-rul e mai pasionat şi are mai puţină experienţă, e mai plin de eul său. Dacă ne-am gîndi la un animal, am vedea că nu poate fi decît subiectiv, există numai el pentru el. Tot aşa şi un tînăr : lumea din afară nu există, fiindcă e plin de eul său. Cu cît am înainta în vîrstă, cu atît sentimentalismul scade, cunoaştem lumea, experienţa creşte, cunoştinţele se acumulează. Şi scriitorul devine mai obiectiv. Eminescu din contra. Pentru ce ? Mi se pare că lucrul e foarte simplu. Eminescu a fost un pasionat şi sentimentele şi împrejurările vieţii au făcut să fie tot mai pasionat. Cu cît trăia mai mult împrejurările cele rele ale vieţii sale şi ale societăţii în care trăia, le simţea necontenit, sensibilitatea se exonera. Căci acest lucru îl observăm şi în viaţa noastră reală : dacă regula e să devenim tot mai obiectivi, cine e nenorocit devine din ce în ce mai subiectiv. Prin urmare, face să crească subiectivismul, fiindcă suferinţa face să crească sensibilitatea şi, cu cît sensibilitatea devine mai ascuţită, obiectivitatea scade. Şi ca să ilustrăm mai bine, să vedem chiar pe Coşbuc. Coşbuc e un om din Ardeal, a învăţat acolo, a trăit acolo, de aceea a fost un poet fericit, a fost un luptător. în poezia lui Coşbuc observăm, ca şi la Eminescu, progresul subiectivismului. Şi Coşbuc a devenit mai subiectiv, nu ca Eminescu, dar destul de subiectiv. Deja în Fire de tort găsim poezii de suferinţă, poezii subiective. în celelalte volume, şi mai mult subiectivism. Pentru ce ? Pentru că Coşbuc, venind la Bucureşti, a dus şi el viaţa proletarului intelectual, lupta pentru existenţă mai aspră, mediul a-cela de oraş mare, a devenit mai sensibil şi atunci a devenit şi el mai subiectiv. Şi acum, să cercetăm cîteva din poeziile acestea, ale lui Eminescu, poeziile acestea aşa numite obiective. Ne Cda. 5310 coala 23 353 interesează mai cu samă sensibilitatea feminină — e puţină. Am putea compara cu nuvela Cezara. Ar fi foarte interesant de comparat femininul din Eminescu cu femininul din d. Vlahuţă. Am constata, în d. Vlahuţă, că ar fi multă partea fizică a iubirii şi mai puţin sentimentul însuşi al iubirii, pe cînd la Eminescu e mult sentiment. Arată şi el partea aceasta din d. Vlahuţă, dar o arată mai puţin. Arată în Cezara, care nu e numai agresivă, dar parcă şi cam impudică. O zugrăvire a iubirii feminine am văzut în Scrisoarea IV. O altă zugrăvire e în Povestea teiului. Evident că aici trebuie să fie natură, e un amor medieval. Cînt-un corn cu-ndoisare..., vers foarte frumos. Aici, cum vedeţi, e analizat sentimentul de iubire tînără, de iubire castă, nevinovată, a unei fete şi, vedeţi, mina lui Eminescu e foarte delicată, ştie să atingă acest lucru, fără să strice ceva din toată nobleţea sentimentului. Aşa ceva, de exemplu, nu găsim la d. Vlahuţă. Aceasta n-o spun spre a-1 înjosi, ci ca gen. La d. Vlahuţă iubirea e zvăpăiata, pasionată, senzaţională, ca să nu zic senzuală. E o pagină foarte greu de scris. Dar aceasta e o iubire medievală, e o poezie în care nu e vorba nici de sentimentul lui Eminescu, nici de o afacere sentimentală, e o poezie curat romantică, desigur, însă cu oarecare experienţă din viaţă. Să vedem în Călin. Poezia Călin e tot romantică, însă cu multe elemente realiste. E o poezie care ţine şi de romantism, de medieva-lism, dar şi de poezia realistă, are ceva şi din Te cluci... Poezia e frumoasă, dar n-o putem cita în întregime. Avem aici o descripţie, un portret al unei fete de împărat. Aici e o pagină de o valoare nemăsurată. Aici e o pictură, cum sint tablourile maeştrilor Renaşterii, fără să fie senzualism, fiind o artă. Trebuie să fie cineva incult sau pervers ca să vadă altceva decît artă. Nu e în natura lui Eminescu această castitate, fiindcă se găsesc în manuscrise lucruri foarte hazardate, se găsesc chiar în Cezara locuri de acestea, pe cînd această bucată se poate ceti perfect. Aici e parcă un extras, o chintesenţă. Aici nu toate elementele fizice au fost înlăturate, încă au rămas destule ca să avem o imagine frumoasă. Dar noi vorbim de analiza sentimentelor şi aici nu e vorba de sentimente. Vă aduceţi aminte de La oglindă a lui Coşbuc şi veţi vedea deosebirea dintre o ţărancă şi fata de aici. E altă mani- 354 festare de psihologie feminină. în Povestea teiului e fata ruşinoasă. AM e alt stadiu : fata e îndrăgostită, iubeşte şi e iubită, vedem cum se admiră şi cum îi place tot ce poate cuceri pe iubitul său. Dar mai important e altceva. Băgaţi de samă, şi la Eminescu şi la d. Vlahuţă femeile sînt conştiente de puterea lor. Şi încă ceva : femeile sînt zugrăvite aşa cum le-ar zugrăvi un bărbat. Ce însamnâ aceasta ? însamnă lipsă de psihologie. Aceşti oameni zugrăvesc pe femei aşa cum vor ei să fie. Aşa spuneam adineaori că zugrăvesc pe femeile agresive. Tot aşa şi aici. Aceasta nu e natura feminină. Aici e pasiunea masculină care vorbeşte prin gura femeii. Femeia se emoţionează de anumite însuşiri de care el nu se poate emoţiona. Aceşti oameni sînt aşa de subiectivi incit pun în gura femeii sentimentele lor pentru femeie. Acestea le spun pentru a înţelege bine psihologia din aceste pagini şi pentru a sublinia subiectivismul întregii epoci. Au fost scriitorii cei mai subiectivi cu putinţă. Cetiţi, de exemplu, Iertare a d-lui Vlahuţă şi veţi vedea — cum să zic ? —, veţi vedea în această poezie cum poetul zugrăveşte un fel de surescitaţie feminină simţită de femeie şi spus aşa cum nu poate spune o femeie. Acum, altă parte a poeziei. Amorul vorbeşte. E o pagină foarte interesantă, fiindcă aici. găsim senzaţii foarte real exprimate, iar în poezie senzaţia musculară, de exemplu, dacă am face un studiu asupra senzaţiilor la el vom găsi că la toate poeziile sînt mai cu samă senzaţii vizuale. Dar are şi senzaţii musculare. In O, vămii e realist, cum realist e şi atunci cînd se uită în oglindă fata. Aici e iubirea bărbătească, sînt momente de iubire, şi momente de iubire nu platonice, şi, vedeţi, tot felul de senzaţii, care de obicei nu sînt poetice, senzaţii mai fizice, şi din alcătuirea lor iese a'ceastă splendidă pagină. Această poezie nu e obiectivă, aici e iubirea lui Eminescu. Acum iarăşi psihologia feminină. S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr, Şi atîta de subţire, să o tai c-un fir de păr. Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plîngînd, Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gînd. Aici e foarte frumos, însă nu mai are importanţa psihologică a bucăţilor de pănă acum. Ei s-au regăsit. Acum zugrăvirea de iubire : 355 Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă In mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastră — El s-aşează lingă dînsa, fruntea ei o netezeşte, O desmiardă cu durere, suspinînd o drăgosteşte... Nu e frumos. Mai întâi e ceva material şi trebuie comparat cu ceva imaterial ca să fie frumos. Mai e încă o dată în Călin aceasta. Aceasta e în treacăt, foarte sumar, psihologia iubirii din Călin. Cum vedeţi, puţină, nu multă, fiindcă Eminescu e subiectiv iarăşi. Cînd face sforţări uriaşe să spargă coaja subiectivismului, nu reuşeşte decît foarte puţin. Sau se zugrăveşte pe sine, cînd e vorba de bărbaţi, sau zugrăveşte pe femeie, aşa cum i-ar conveni lui să fie. Prelegerea XLI 25 mai 1913 Am ajuns la Luceafărul, ultima poezie de care voi vorbi. Luceafărul e din ultimele poezii ale lui Eminescu, s-ar putea spune e un fel de testament poetic al lui Eminescu, în care el şi-a concentrat toată arta sa. E din 1880-1883 această poezie, e o poezie de amor. In Luceafărul avem concentrate o mulţime din coardele poeziei lui Eminescu. Mai întâi, iubirea platonică între Luceafăr şi fata de împărat, după aceea iubirea comună între paj şi fata de împărat. Pe de altă parte, avem stilul cam popular într-o parte a Luceafărului, chiar la început, aiurea avem un stil familiar (scena dintre paj şi fată), în altă parte avem stilul cel mai înalt, mai intelectual, acolo unde Hyperion se adresează părintelui lumii. După aceea, din punct de vedere al artei, Luceafărul e perfect sau aproape perfect, versurile scurte, toate sînt rimate, nu ca alte poezii în care versul al doilea rimează cu al patrulea. Aici fiecare strofă e compusă din patru versuri, rime ca în Eminescu, totdeauna nouă, frumoase, descripţii de natură, filozofie, în aceeaşi bucată avem tonul poveştilor populare şi strofe în care se exprimă teoria lui Kant, teoria timpului, în sfîrşit e bucata cea mai variată, în care Eminescu şi-a pus variile sale resurse, tot felul de sentimente în grad înalt: sentimentul iubirii în grad înalt, sentimentul naturii în grad înalt, sentimentul infinitului în grad înalt, a pus idei abstracte, cărora însă le-a dat o formă frumoasă — artă desăvîrşită; şi-a pus piedici extraordinare pe care le-a învins, după aceea lungimea poeziei — e o poemă —, chiar lungimea. întotdeauna un poet îşi dă măsura sa cînd scrie o poemă. Desigur lipseşte trecutul, lipseşte 357 melancolia. Luceafărul e Venus, nu e chiar Luceafărul, e o stea mare. Fiindcă Hyperion e fiul lui Uranus şi al Geei, e titan după mitologie. Prin Luceafărul înţelegem o stea, dar care în acelaşi timp e un om şi se observă cum în această poezie merge alături natura cu descripţia, se potriveşte cu o stea care ar frînge legile, dar, pe de altă parte, necontenit această stea e un om şi e Eminescu, e omul înalt visător, e omul excepţional, e supraomul, dacă voiţi. Cătălin e un om oarecare. Şi aici e zugrăvită iubirea unui supraom pentru femeia ca toate femeile. E imposibilitatea unei adevărate iubiri din cauza distanţei mari intelectuale şi această femeie va găsi un om de nivelul ei, care e pajul. în sfîrşit, vom vedea sentimentul Luceafărului pentru femeia iubită, pentru amorul său. în versurile de la început se văd influenţa populară şi concepţia populară, e o comparaţie populară aici. De aici încolo începe ceva cam medieval, e amestecul veşnic al lui Eminescu dintre elementul popular românesc şi elementul romantic german. Aici e vorba de însuşi Eminescu, e prea sus, pentru ca o femeie să-l poată urma la acea înălţime la care se află. Nu mai insist asupra frumuseţii versurilor : Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Adinioarea era un înger, acum e demonul, e tot una, fiindcă demonul e îngerul romantic care a căzut. Se ştie substratul acestei poezii şi vedeţi ce a scos Eminescu de aici. In vremea asta Cătălin Viclean copil de casă... Se schimbă stilul, se conformează fondului. Vedem apoi amestecul de medievalism şi de lucruri populare româneşti. E şi un umoi sui generis. Totul e uşuratic, fiindcă personajul e uşuratic, lipsit de orice profunditate în gîndire. ,,Distrasă“ (Cătălina) e un neologism care se poate întrebuinţa în poezie, dar n-are ce căuta aici, în economia poeziei, fiindcă nu e lume modernă, nu e lume cultă. Desigur că Eminescu s-a gîndit să înlocuiască acest cuvînt, dar probabil n-a putut. 358 Un cer de stele dedesupt Deasupră-i cer de stele — Părea un fulger neîntrerupt Rătăcitor prin ele. Aici imaginaţia e grandioasă, ca în Victor Hugo. E un imn adus iubirii, care e un moment aşa de mare încît omul superior renunţă la superioritatea lui pentru iubire. Aici sînt interesante cîteva versuri după Convorbiri literare pe care nu le-a mai reprodus d. Maioreseu*. Le-a tăiat Eminescu, ori d. Maioreseu ? în orice caz, sînt mai slabe decît celelalte. în aceste strofe omise de d. Ma-iorescu e şi o altă idee : intră la un fel de tranzacţie cu părintele lumii. O mulţime de elemente din alte poezii a-le lui Eminescu intră în Luceafărul. Observaţia că în scena de dragoste Cătălin nu mai e glumeţ, e serios, fiindcă pasiunea face pe om serios. Dar Eminescu nu-1 face nici prea profund. Eminescu era prea subiectiv şi s-a redat pe sine. In privinţa sfîrşitului din Luceafărul, a fost discuţie. D. Maioreseu spune că aici se vede nepăsarea. Omul mare îşi arată dispreţul pentru lucrurile acestei vieţi. Aşa spune şi d. Vlahuţă. D. Gherea spune că nu se poate aşa, fiindcă cum se poate ca Luceafărul, care era gata să-şi piardă nemurirea, cum se poate ca acum, deodată, să nu-i mai pară rău ? Şi, în adevăr, are dreptate d. Gherea, dar n-are dreptate totală, căci spune că aici se vede amărăciunea, adică că Luceafărul se preface că e rece, dar tocmai e semn de gelozie. Pe de altă parte, ne spune Caragiale în în nirvana, cum că Eminescu avea obicei să se înamoreze des şi, cînd se înamora, era un zbucium, cu nervii lui zbuciumaţi şi cu acea dezechilibrare caracteristică, era o zguduire şi, cum n-avea succes, se închidea în casă şi, apoi, după vreo trei zile ieşea senin, nemuritor şi rece. Aici intervine o chestie de psihologie specială. Eminescu, dacă şi-a pus aici psihologia lui, prin faptul acelei zguduiri îşi cheltuia toată energia şi apoi era nemuritor şi rece. Dar eu cred că se poate împăca şi altfel. în adevăr, la sfîrşit, aici a pus invidie şi gelozie, dar e şi mîndrie. Orgoliul poate să fie aici aşa de puternic, să facă un reviriment aşa de puternic încît alături de un rest de gelozie să fie şi o tresărire de mîndrie care să alunge iubirea. Se poate şi aceasta. D. Ghe- * De la „Cere-mi cuvîntul meu d-intîi“ — pînă la „Dar moartea nu se poate". 359 rea uită economia bucăţii, se gîndeşte la un tînăr ca oricare altul. Nu e aşa : e un om genial. E posibil ca să se scoboare, dar atunci cînd va vedea că nu e preferat, ră-mînlndu-i o amărăciune în suflet, să aibă loc o indignare care să distrugă sentimentul de iubire şi deci pe cel de gelozie. O oarecare gelozie, deci, dar alături, în adevăr, un orgoliu extraordinar, izvorît din conştiinţa covârşitoarei sale personalităţi, orgoliu care să-l facă să scuture această pasiune, să-i provoace un dispreţ pentru toţi oamenii inferiori. Şi aici am isprăvit şi cu poeziile în care Eminescu cîntă obiectiv iubirea. Putem spune, în rezumat, că am găsit puţină descriere obiectivă. Luceafărul e Eminescu, ba am văzut că şi în Cătălin e pus din Eminescu. în Călin, tot aşa. în Făt-Frumos din tei nu e vorba de iubire bărbătească. Aşa că iubirea bărbătească e, sau exprimată subiectiv, sau obiectiv, dar tot a lui, aşa încît găsim o singură iubire, masculină, a lui Eminescu. Iubire feminină găsim în Făt-Frumos din tei. Acolo vedem delicateţa, sensibilitatea feminină. Am văzut în Călin, de asemenea, şi constatăm că găsim acolo cîteva elemente străine de psihologie feminină şi spuneam că în aceste bucăţi Eminescu, ca şi Vlahuţă, pune sentimentul său propriu. Am văzut şi Luceafărul; pentru poezia obiectivă, ar trebui să vedem nuvelele. în Sărmanul Dionis şi Cezara e iubirea feminină agresivă, cum am spus data trecută. Şi am văzut şi la Vlahuţă. Mai e o poezie la d. Vlahuţă în care îi spune să facă pasul cel dintâi. în La aniversară, iarăşi fata e agresivă. Această agresivitate e interesantă, pentru că o putem pune în legătură cu psihologia lor de timizi, de intelectuali, de analişti. Vă aduceţi aminte că am pus în legătură cu Dan, cu Din durerile lumii, cu Păcat al lui Caragiale. 1913-1914 II Prelegerea I 29 noiembrie 1913 în această lecţie voi continua ceea ce am făcut rîndul trecut. Anul trecut am vorbit despre Eminescu, am vorbit despre epoca lui Eminescu, adică despre împrejurările în care s-a dezvoltat Eminescu. După aceea, am analizat diferitele ediţii ale operei lui Eminescu, am făcut biografia, după aceea am început să vorbesc despre fondul poeziei lui Eminescu şi, anume, am Vorbit despre concepţiile sale sociale şi filozofice şi am început la sfîrşitul cursului să abordez a doua parte a fondului, adică sentimentele lui Eminescu. Astăzi voi vorbi despre sentimentul trecutului. Dumneavoastră ştiţi că sentimentul trecutului e una din coardele cele mai însemnate ale lui Eminescu, unul din factorii cei mai însemnaţi ai fondului sentimental în Eminescu. Vă aduceţi amnite — presupun că-1 cunoaşteţi toţi pe Eminescu, încît cred că nu e nevoie să cetesc textele — despre diferitele poezii ale lui Eminescu, nuvelele sale, articolele în care se poate găsi acest sentiment al trecutului. S-ar putea împărţi subiectele cu trecut din Eminescu în mai multe categorii. Aşa, mai întăi e trecutul cel mai străvechi, care e reprezentat prin Asiria şi Egipt la Eminescu. Ştiţi că are o poezie Egipetul etc. Prin urmare, trecutul străvechi. In Eminescu nu găsim aproape deloc trecutul clasic : romanii şi grecii*. Acest trecut n-a fost idealizat de el. * Sînt în poemul postum Memento mori. 361 Am putea să spunem că găsim trecutul enorm, ceea ce e fabulos în trecut; Egiptul şi Asiria. Un alt trecut, pe care îl găsim în Eminescu, e veacul de mijloc. Cine nu cunoaşte Scrisoai'ea IV ? Această idealizare se găseşte şi în alte bucăţi din Eminescu. Vorbesc de veacul de mijloc străin. Al treilea trecut e trecutul naţional românesc, dar acest trecut începe prin altul : sentimentul pentru daci. In Eminescu găsim idealizarea poporului dac. Cu toate că dacii sînt strămoşii românilor, ei n-au fost idealizaţi. Nu mai găsim aceasta decît în Russo şi puţin în Cezar Boliac. Tendinţa şcolii latiniste trebuia să ducă la teoria că dacii au fost exterminaţi, căci altmintrelea poporul nu e curat roman. Şi, în sfîrşit, trecutul curat naţional: Mircea, Ştefan. Un alt trecut, să-l numim trecutul social. Dumneavoastră ştiţi suspinele lui Eminescu după vechea organizare socială a ţărilor române. Aici e vorba de un trecut social. Şi, în sfîrşit, ar fi trecutul său personal, regretul după copilărie, după tinereţă, după iubirile moarte. In opera lui Eminescu deci găsim toate aspectele sentimentului trecutului : trecutul vechi, veacul de mijloc, dacii, trecutul naţional, viaţa socială din trecut, trecutul său propriu. Acest sentiment al trecutului e foarte caracteristic pentru Eminescu. Oricine sene despre Eminescu trebuie să vorbească aproape de la început despre trecutul la Eminescu. D. Gherea a consacrat multe pagini trecutului la Eminescu. Dar sentimentul trecutului nu e un lucru nou în istoria literaturii române. Sentimentul trecutului îl găsim şi în poeţii anteriori, de cînd începe să străbată ideea naţională în poezie. Dacă nu găsim sentimentul trecutului la Conachi, afară de al său propriu, imediat, dacă trecem la munteni, găsim sentimentul trecutului, însă foarte rudimentar, la poeţii Văcăreşti, fiindcă aceştia au sentimentul naţional. în poezia română sentimentul naţional a adus după sine sentimentul trecutului naţional. Dacă trecem la poeţii din faza întâia şi a doua găsim sentimentul trecutului. Deci sentimentul trecutului la Eminescu nu e o noutate, însă e cu totul alt sentiment al trecutului. In poeţii anteriori trecutul era utilizat ca un îndreptar pentru prezent. 362 Poeţii cîntau trecutul de independenţă, de energie. Nu era propriu-zis sentimentul trecutului, nostalgia trecutului. Cîteodată găsim, cînd e vorba de propria sa viaţă, în Alecsandri, Steluţa, şi la alţii. Desigur în Bolintineanu e mai multă nostalgie după trecut decît în Alecsandri. în baladele lui Bolintineanu e ceva mai deosebit decît la Alecsandri, e mai multă nostalgie. Din acest punct de vedere, Bolintineanu e mai aproape de Eminescu şi Eminescu a imitat pe Bolintineanu şi nu pe Alecsandri. Cei mai romantici poeţi români sînt Bolintineanu şi Eminescu, fiindcă o caracteristică a romantismului e regretul după trecut. Spuneam că la poeţii anteriori trecutul e un îndreptar şi de aceea ila ei e trecutul glorios. Poeţii patru-zecioptişti cîntă trecutul pentru viitor. Acei poeţi cred şi pregătesc un viitor. între alte pîrghii pentru crearea viitorului, ei utilizează şi pe aceasta. Dar, încă o dată, n-au nostalgie pentru trecut. Aşa la Alexandrescu, în Umbra lui Mircea. La Cozia, după ce evocă foarte sugestiv trecutul, în partea a doua începe să critice trecutul, se pune din punctul de vedere al unui om modem. în rezumat, predecesorii lui Eminescu cîntă trecutul ca un îndreptar pentru prezent, trecutul le serveşte ca un subiect frumos, interesant, mai cu samă la Alecsandri. în Legende, în oare Alecsandri imită pe Hugo (a se vedea studiile d-lui Drouhet din Viaţa românească*), nu e nostalgia romantică pentru trecut, ci zugrăvirea unui trecut. Desigur Eminescu n-are nostalgie după Asiria şi Egipt, nu regretă că nu e egiptean sau asirian. Dar chiar şi aici e adevărată iubire a trecutului pentru că e trecut, pentru câ nu mai există, e adevărat sentiment poetic pentru trecut, nu mai e vorba de propagandism. însă cînd e vorba de ba>ci sau de trecutul naţional sau social e curată nostalgie după trecut, e părerea de rău că nu trăieşte atunci. Eminescu urăşte prezentul şi nu crede în viitor. Câ urăşte prezentul — e clar. Că nu crede în viitor — reiese din faptul că vrea o întoarcere la formele din trecut, ceea ce nu putea crede. Eminescu nu-şi putea realiza aceste aspiraţii pentru trecut decît în fantazie, în idee. Folosindu-se de idealismul filozofiei germane, în Sărmanul Dionis, Eminescu îşi închipuie că trăieşte pe timpul * Charles Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Cultura Naţională, 1925 şi recenzia lui G. Ibrăileanu, în Viaţa românească, 1925, nr. 5-6 (Opere, 3, p. 359-362). 363 lui Alexandru cel Bun. Dacă timpul e o creaţiune a noastră, e în noi, n-avem deeît să ne strămutăm în timp. Să vedem ce deosebire e între trecutul la Eminescu şi predecesorii săi. Care sînt cauzele acestui sentiment la Eminescu? Discuţia s-ar părea de prisos. Mai întâi, fiindcă cea mai mare parte din oameni au nostalgie după trecut şi al doilea sînt rari poeţii care să nu aibă acest sentiment. Discutăm, totuşi, fiindcă sînt mulţi oameni care n-au acest sentiment şi fiindcă la Eminescu e de alt gen. E trecut şi în Vlahuţă, e şi în Caragiale, Delavrancea, unde găsim şi nostalgia după trecutul social. Care sînt cauzele acestui sentiment la Eminescu ? Natural, întăi e faptul că nostalgia după trecut e un sentiment omenesc, fiindcă în fiecare dintre noi sînt multe amintiri. Omul se schimbă în fiecare clipă. La perioade mari, aceste schimbări se remarcă. Cînd regretăm trecutul, ne regretăm pe noi. Dar regretăm şi după cei ce au fost şi nu mai sînt. Omul tînăr n-a avut prilejul să vadă multe ruini în jurul său. Regretăm nu numai pe cei scumpi nouă, dar regretăm omenirea întreagă, fiindcă, după cum a spus Auguste Comte, omenirea se compune din mai mulţi morţi deeît vii*. Apoi, singurul real e trecutul, prezentul nu există în realitate, filozoficeşte. Prezentul nu e destul de real, fiindcă trăim într-însul, nii e definitiv. Viitorul nu există pentru noi. Cel mult poate să fie o înjghebare a minţii noastre, foarte nelămurită. Trecutul e ceva isprăvit, e ceva imobil, foarte real şi foarte concret. Trecutul e singura realitate. Toate aceste lucruri au fost şi în sufletul lui Eminescu. Dar Eminescu, altfel iubea trecutul deeît predecesorii săi. La alt trecut se opreşte Eminescu deeît alţii. Eminescu l-a iubit mai întăi fiindcă a fost un dezrădăcinat. Am vorbit altădată despre lucrul acesta. Dezrădăcinatul va avea mai mult nostalgie pentru trecutul său personal. Dacă până şi Caragiale, care se temea de expansiuni sentimentale, care şi-a bătut joc de sentimentalismul pentru locul natal, dacă pănă şi el a idealizat copilăria sa, e natural ca aceşti dezrădăcinaţi, declasaţi, să aibă o nostalgie pentru trecutul lor propriu. La predecesorii lui Eminescu, oameni bogaţi, nu vom prea găsi acest sentiment. Nu poate fi mult sentimenta- * „L’humanite se compose de plus de morts que de vivants“. 364 lism în sufletul unui om pentru casa în care trăieşte şi azi. Dar pentru un om, nevoit să părăsească locul unde a copilărit, altfel e acest sentiment. Şi ca un fel de ipoteză, oare nu cumva această nostalgie după trecutul său propriu nu contribuie la nostalgia după trecutul naţional ? Dacă cineva regretă lucrurile care au fost în trecutul său, printr-o prelungire afectivă se poate ajunge la regretul după o alcătuire socială mai veche, şi aşa mai departe, tot mai veche. Sentimentul acesta pentru propriul său trecut, în orice caz, întăreşte sentimentul pentru trecutul naţional sau social. Deci o cauză a acestei puternice sentimentalităţi la Eminescu că a fost un dezrădăcinat, un declasat. O altă cauză e reacţionarismul său. Am văzut ideile sale în ceea ce priveşte întoarcerea la formele sociale din trecut. Un reacţionar e un om care idealizează organizarea socială şi politică din trecut, un om care idealizează trecutul. Trecutul era idealizat, fiindcă s-a dus şi fiindcă e concret. Şi un poet idealizează ceea ce este. Acum vedem că trebuia să regrete după trecut, fiindcă e un reacţionar. în sfîrşit, o altă cauză e pesimismul concepţiei filozofice a lui Eminescu. Un om care are oroare de sforţare, fiindcă e o durere, cum spune Schopenhauer, e pesimist. Are oroare de sforţare, fiindcă are sensibilitatea mare şi reacţionează foarte puţin. Eminescu a fost un om supra-sensibil, a avut hiperestezie. Cetiţi, mai cu samă, în Nirvana a lui Caragiale. Un asemenea om trebuie să idealizeze trecutul. Pesimistul consecvent nu trebuie să idealizeze nimic, fiindcă viaţa e un rău, şi trecutul e viaţa de altădată. Cîteodată pesimiştii sînt neconsecvenţi, iar poeţii pesimişti sînt totdeauna neconsecvenţi. Pesimistul idealizează trecutul, fiindcă în trecut nu e nevoie de sforţare, nici măcar de imaginea unei sforţări. Cînd ne gîndim la viitor, întotdeauna ni se pune problema acţiunii, fiindcă viaţa e o acţiune. Acţiunea e penibilă pentru un om lipsit de voinţă, şi imaginea acţiunii e penibilă. Viitorul e reprezentat pentru un pesimist. Trecutul e o pernă moale pe care pesimistul îşi pune capul său obosit. Trecutul e imobil, nu se mai poate schimba. Pesimist, reacţionar, trecut nu sînt altceva deeît romantism şi, anume, romantism german. Acest adevărat romantism se caracterizează tocmai prin acest lucru. De-altmintrelea, a spune romantic sau pesimist e acelaşi lu- 365 cru ca şi a spune că cineva simte nostalgie pentru trecut, că e reacţionar în opera de artă. Şi Eminescu a fost romantic, şi s-a spus că Eminescu e influenţat de romantismul german. Unii au mers prea departe şi au spus că e o creaţiune a romantismului german, ceea ce nu e adevărat. O personalitate puternică şi un om sincer ca Eminescu nu putea fi decît el însuşi. Eminescu a transplantat unele idei, unele concepţii, totuşi Eminescu pleacă din el însuşi. Schopenhauer i-a dat numai formule şi l-a mai întărit în pesimismul său; budismul iar, conform sentimentelor şi ideilor sale. Temperamentele scriitorilor dimtr-o şcoală literară sînt înnăscute, însă găsesc în maeştrii lor expresiunea propriilor lor sentimente. Cauze personale şi specifice ţării' au făcut ca Eminescu să fie pesimist în acest gen, după cum cauze personale şi specifice ţării au făcut ca romantismul german să aibă un anumit aspect. Romantismul german a fost frica de Revoluţia Franceză, de aceea idealizarea veacului de mijloc. La Eminescu, e acelaşi lucru. Romantismul german şi al lui Eminescu sînt produse de reacţiunea contra Revoluţiei Franceze fie ca idee, fie ca instituţie. Şi am mai văzut că sînt cauze personale. Prelegerea II 5 decembrie 1913 Am vorbit lecţia trecută despre sentimentul trecutului în opera lui Eminescu. Am ceva de adăugat. Am văzut nostalgia poetului după trecut în opera lui Eminescu şi sentimentul acesta în operele înaintaşilor săi, a poeţilor de la 1840. Am văzut care sînt epocile din trecut care sînt pentru Eminescu poetice. Am văzut că e trecutul cel mai vechi, fabulos, trecutul popoarelor străvechi, Egipe-tul, Asiria. Am văzut după aceea că e vorba de trecutul poporului român şi Eminescu indică dacii. Şi acest sentiment pentru daci e rar în literatura română şi am văzut pentru ce. Alt izvor de inspiraţie e veacul de mijloc în general din Europa, apoi cel naţional. După aceea am văzut că alt izvor al trecutului e trecutul propriei sale vieţi. Am arătat care sînt cauzele sentimentului trecutului, pentru ce iubim trecutul. Am văzut că sînt mai multe cauze. Mai întăi, am spus, ar fi regretul după noi înşine, după toţi aceia din noi care nu mai sînt. Noi am trăit, o bucată de vreme, eît trăieşte fiecare şi fiecare clipă de trecut s-a dus, dar orice eram noi nu mai există. După aceea, regretul după cei ce au fost împreună cu noi şi nu mai sînt, după omenirea dusă. „Omenirea e alcătuită din mai mulţi morţi decît vii.“ Sînt foarte puţine exemplare vii în omenire şi mai multe moarte, care toate la un loc formează omenirea, împreună cu cei vii. Gîndiţi-vă la un scriitor mort. Vorbim cu el, ne impresionează scrierile lui, în realitate trăieşte, face parte din omenire. Şi, după aceea, altă cauză pentru care acest sentiment al trecutului e aşa de general şi universal — şi mai cu samă la poeţi — e că trecutul e singura adevărată realitate. Pre- 367 zentul neexistînd, ca şi viitorul, trecutul e singurul concret, colorat, conturat. Şi cînd e vorba de un timp sufletesc concret, el va fi mult mai impregnat de trecut decît de viziunile viitorului, care vor fi combinaţii teoretice. Acestea sînt cauzele — nu sînt numai ele, poate sînt mai multe —, cauzele principale pentru care sentimentul trecutului e adine înrădăcinat în sufletul omenesc. Vorbind în special de Eminescu, am văzut că, pe lingă aceste cauze universale, la Eminescu mai găsim alte cauze specifice. Mai întăi, e dezrădăcinarea sa, declasarea. Eminescu a fost un dezrădăcinat, a fost un intelectual, poet, ziarist, proletar intelectual, pe cînd părinţii au făcut parte din altă clasă — tatăl său a fost un boierinaş. A trebuit şi au făcut împrejurările să suspine mai mult după trecutul copilăriei sale decît altul, care ar trăi în aceeaşi casă, împresurat de poate aceleaşi case. Natural că pentru oamenii care trăiesc în aceeaşi casă, împrejurul casei în copilărie, vor fi lipsiţi de un factor al sentimentului trecutului. Aceasta o putem simţi foarte mulţi din noi. La noi schimbările sînt atît de repezi îneît de la o generaţie la alta deosebirea e foarte mare, îneît mai toţi sîntem declasaţi. Din cauza aceasta, reacţionarismul poetului. Am văzut că e reacţionar, şi cauzele. Şi cine a idealizat trecutul din punctul de vedere al organizării sociale a trebuit să aibă un sentiment de nostalgie după acel trecut. După aceea, am văzut că altă cauză specifică pentru Eminescu e chiar concepţia sa proprie sau mai bine-zis felul temperamentului său, pesimismul. Un pesimist, un om suprasensibil, lipsit de voinţă, de puterea do a reacţiona, am putea spune că sufere de abulie, de lipsa de putere de a reacţiona. Pentru asemenea om prezentul e greu, penibil, îl loveşte din toate părţile, fără să poată reacţiona. Viitorul iarăşi însamnă luptă, progres, creaţiune. Atunci, ca o odihnă a sufletului său, e imaginarea trecutului. Trecutul e un repaos pentru asemenea temperamente, fiindcă trecutul e imobil şi nici nu se poate închipui, imagina, o reacţiune în trecut. Legaţi a-ceastă cauză de toate celelalte cauze, specifice lui Eminescu şi generale. Vreau să trec acum la altă cauză. Acest sentiment al trecutului în opera lui Eminescu a fost discutat foarte mult, mal cu samă pe atunci cînd Eminescu începuse a fi recunoscut şi glorificat. Şi cu drept cuvînt, pentru că acest sentiment e foarte" important în opera lui Eminescu, 368 pentru că e unul din punctele cardinale ale operei sale. Afară de acest sentiment, e [cel]' al iubirii, al naturii, iar cam acestea sînt sentimentele din poezia lui Eminescu. Eminescu a fost învinuit — acesta e cuvîntul — pe vremuri pentru sentimentul trecutului de d. Gherea în cri-ticile sale despre Eminescu. A vorbit despre acest sentiment d. Gherea, singurul critic care a consacrat un studiu* care să merite numele critic care a consacrat un stu-ticile d-lui Gherea sînt la modă, cred că e bine să discutăm această problemă în contradictoriu cu d. Gherea : Care e cauza pesimismului lui Eminescu ? După dînsul, mai întăi, reacţionarismul. Apoi depărtarea în timp. Trecutul e departe. Şi, spune d. Gherea, admite ca un fapt psihologic general cum că de la depărtare aspectul urît al lucrurilor dispare şi rămîne numai cel frumos. Cine a cetit pe d. Gherea ţine minte că vorbeşte despre o pădure, departe, la margine se văd cîteva personagii, deseori domni** şi aşa mai departe. Ni se pare foarte poetic, însă, cînd ne apropiem, vedem că toţi acei oameni mănîncă un om. De aproape vedem că e ceva sălbatic, de la distanţă tabloul e foarte poetic. Acum, să fie adevărat acest lucru ? în adevăr, perspectiva în timp ca şi în spaţiu distruge lucrurile reale şi lasă numai ce e frumos ? Nu cred că e adevărat. E adevărat pentru foarte mulţi, dar nu pentru toţi. Sînt oameni ce simt din trecut numai ce e rău, au această capacitate de a memora numai răul. Sînt oameni ce nu iubesc trecutul deloc. Nu e fenomen general. Şi atunci pentru ce Eminescu vede numai frumosul din trecut ? Dacă toţi oamenii ar vedea numai frumosul, a-tunci n-ar mai fi nevoie de această întrebare. Dar dacă nu, pentru ce Eminescu face parte din cei care văd în trecut numai frumosul şi nu şi răul din trecut ? Şi, dovadă că sînt oameni care văd numai răul în trecut sînt chiar socialiştii, chiar d. Gherea, care zugrăveşte în acest articol în culori negre veacul de mijloc, vremea lui Mir-cea. Atunci pentru ce un om ca Gherea şi socialiştii văd numai răul în trecut şi Eminescu numai frumosul ? Poate găsim alte cauze. Poate tot politică, tot reacţionarismul : socialiştii văd numai răul, reacţionarii numai binele. O altă cauză pentru care d. Gherea spune că scriitorul zugrăveşte trecutul e pentru că e mai uşor de zugrăvit, * Eminescu, în Studii critice. I, 1890. ** Lecţiune probabilă. 369 Cela. 551!) coala 21 pentru că n-tare cine controla pe scriitor. Dacă ai zugrăvi societatea română de acum, ai scrie un roman în care ai vorbi de realitatea socială de astăzi, natural că vei avea mii de ochi care să te urmărească. Pe cînd dacă zugrăveşti societatea de la 1400, n-are cine te controla. Prin urmare, creaţiunea e mai uşoară cînd zugrăveşti trecutul. E, dar, şi aceasta. E acest lucru, dar avem multe de discutat. Cum va zugrăvi trecutul de la 1400, fără să-l cunoască pe cel de azi ? Şi scriitorul dă un examen, dacă cunoaşte viaţa. Poate nu cunoaşte decorul, dar, dacă e creator, tot dă examen. Am discutat această chestie mai pe larg. Acum spunem numai atît. Flaubert, cînd a scris Salammbo, a scris fiindcă e mai uşor să zugrăveşti trecutul ? Nu cumva să fie mai greu ? Nu ştiu. Dar Salammbo e opera principală. Poate şi-a dat mai multă muncă. Flaubert face observaţii, căci a scris Madame Bovary. Şi cînd Tolstoi zugrăveşte în Război şi pace, nu e zugrăvită viaţa ? Viază acest argument ? Iarăşi trebuie să revenim, fără să-l putem discuta în acest moment, fiindcă e vorba de altceva. Aci d. Gherea face o confuzie de genuri. Altul e Eminescu — poetul liric şi epic şi altul e romancierul, acel care a zugrăvit trecutul şi care poate zugrăvi prezentul. Altă chestie mai specială pentru Eminescu. D. Gherea se pronunţă împotriva poeziilor lui care zugrăvesc trecutul. D-sa se declară împotriva literaturii, artei cu subiecte din trecut, pentru că acele crea-ţiuni care au subiecte din trecut sînt glorii moarte, e cu-vîntul d-sale, nu sînt ereaţiuni, sînt cadavre, sînt opere născute moarte, fără să fi fost vii odată. Şi d-sa dă şi exemple. D-sa spune că a fost la modă de multe ori să se zugrăvească trecutul, de exemplu clasicii francezi şi romanticii germani. Ar putea să adaoge şi literatura română, care are ca subiect trecutul. Şi putea să adaoge literatura Renaşterii, care are subiecte tot din trecut. Şi d-sa vorbeşte numai de clasicismul francez şi romantismul german şi le distruge dintr-un condei. Zugrăvind trecutul, sînt moarte. Apoi clasicismul francez, Racine, care ia subiectele mai cu satnă din trecut, e o literatură moartă ? E, din contra, etern, pentru că e cel mai mare scriitor al Franţei. Clasicismul e literatura reprezentativă a Franţei, e punctul culminant al literaturii franceze. N-a fost moartă cînd a fost scrisă şi nu e nici azi. Dar pictura Renaşterii, pe care o adaog eu — e indiferent ce fel de artă —, Madonele, în care Rafael vrea să zugrăvească 370 din Biblia veche, nu sînt vii ? Şi aci se pot spune multe. Madonele iui R'afael sînt figuri din Italia. Dar sînt moarte ? Deci iarăşi confuzia genurilor din partea d-lui Gherea. Dar cred că chiar în exemplele d-lui Gherea d-sa răstoarnă ce a vrut să spună : că creaţiunile cu subiecte din trecut sînt moarte, căci clasicismul francez n-a fost mort şi n-a murit nici acum şi va trăi poate mai mult decît literatura vie de azi, decît, de exemplu, Zola, Mau-passant, Flaubert. Cu toate acestea, după d. Gherea creaţiunile sînt moarte. Dar oare de ce d. Gherea profesează asemenea teorii ? D-sa e un om de cultură. De ce le profesează ? Ne întrebăm noi : dacă Eminescu ar fi înnegrit trecutul, ar fi luat d. Gherea aceeaşi atitudine ? Sînt convins că nu. Dacă ar fi apărut un poet care ar fi zugrăvit cavaleri medievali răi, mizeria din timpul lui Mir-cea, din timpul lui Ştefan cel Mare, care rezulta din compoziţia socială, din organizarea socială defectuoasă, ar fi spus d. Gherea că creaţiunea e rea, că e împotriva cre-aţiunii, e o proastă creaţiune ? Nu, pentru că i-ar fi convenit d-lui Gherea din punct de vedere politic. Şi aceasta o spun, pentru că mă bazez pe cuvintele d-lui Gherea, care vorbeşte de un partid reacţionar ce se va folosi de Eminescu pentru scopuri politice. Aceasta se poate, cum s-ar fi putut ca alt partid să se folosească de o poezie revoluţionară, a lui Eminescu. Prin urmare, evident, vorbeşte aci idealul politic. Intrînd în analiza cîtorva poezii, despre care am vorbit şi altă dată, d. Gherea spune despre Scrisoarea III, de exemplu — ştiţi subiectul Scrisorii III. în partea întâia zugrăveşte lupta lui Mire ea la Rovine, arată vitejia românilor de altădată. în partea a doua arată relele societăţii de la 1880 din vremea lui. D. Gherea se ridică, natural, împotriva părţii întăi, căci e o crea-ţiune moartă şi vorbeşte de trecut. Se mai ridică, pentru că e primejdioasă acea parte : se glorifică vremurile vechi. Dar d-sa găseşte şi alt defect : găseşte acest defect Scrisorii III, defecte estetice. D-sa spune că agitatorii vor ■-pune că e rău azi, dar că este rău şi mai rău, cu alte cuvinte că Eminescu nu a reuşit. Nu se poate trage altă concluzie decît că satira nu e reuşită. Dar n-are a face c u trecutul : putea să reuşească. Şi credem c-a reuşit în Scrisoarea IV. In adevăr, iubirea zugrăvită în partea întăi aşa de frumos face pe cetitor să spună că era mai bine altădată, în orice caz împrejurările în care se petrece iubirea, sentimentalitatea cum era la 1400, în epoca 371 feudală, făcea ca poezia să fie mai înalt patriotică şi cei care se iubeau să se folosească de împrejurări mai prielnice acestui sentiment. Aşa 'încît se pune altă chestiune aci. Ar fi aşa : Eminescu n-a reuşit îndestul să falşifice trecutul în Scrisoarea III, deoarece l-a falsificat în Scrisoarea IV. E chestie de talent, deci, nu mai e de atitudine în privinţa trecutului. Din tot ce am spus pănă acum, vedem oîteva lucruri cam nehotărîte, căci d. Gherea e nehotărît şi nici noi nu putem argumenta unde trebuie, deoarece d. Gherea confundă genurile, genul liric şi epic, cu romanul realist epic. E altceva a avea sentimentul nostalgiei pentru trecut în poezia lirică, e altceva a cînta trecutul în mod epic, fără pretenţia de a-1 cînta cum a fost, a scrie legenda trecutului, şi, în sfîrşit, e altceva a avea pretenţia că zugrăveşti trecutul, cum a fost în amănunţimi, că copiezi trecutul, cum s-ar zice. Sînt trei lucruri deosebite. Ce a făcut Eminescu în opera sa despre trecut ? Poet liric, uneori poet epic. Dar a fost realist epic ? Niciodată. A avut pretenţia să zugrăvească lumea din trecut, să redea trecutul cum a fost, personagiile cu analiza lor, cu clădiri, cu personaje ? Nu. Eminescu n-a avut această pretenţie. Poate fi învinuit Eminescu că a scris poezii lirice cu sentimentul trecutului ? Nu poate fi învinuit, cum nu poate fi învinuit un om care are un sentiment şi un sentiment aşa de general ca al trecutului. Cum poate fi cineva învinuit că cineva în poema epică cîntă trecutul ? Însamnă a-1 opri să scrie epopei şi, mai mult, însamnă a şterge din clasificaţia poeziei epopeea, a da afară din poezie epopeea. Şi acum vine întrebarea : în epopee, legendă şi baladă — ceea ce e epic, nu realist — e dator poetul să zugrăvească trecutul aşa cum a fost, adică să caute documente, să cetească cărţi de istorie ? Eu cred că nu, pentru că legenda, balada, zugrăvirea epică, cum e în epopee, Iliada şi altele, niciodată nu zugrăvesc trecutul aşa cum e. Din contra, prin definiţie îl zugrăveşte altfel. Cu toate acestea, vom cere şi acestui gen epic, liric-epic — după cum se spune — aşa cum e în Eminescu, un singur lucru : să nu ne jignească în ştiinţa noastră istorică şi totul atîrnă de cunoştinţele noastre istorice : opera devine rea şi defectuoasă cînd ştim istoria. Dacă nu ştim opera, rămîne frumoasă. Desigur sînt anacronisme în Racine şi Shakespeare, care pentru contemporani nu erau vădite, pe noi ne supără, în Shakespeare romanii jură pe Sf. Maria, cînd creşti- nismul n-a fost introdus la romani. Pe vremea lui nu şoca acest lucru, pe vremea noastră, da. Prin urmare, atunci cînd poetul zugrăveşte ceva din trecut, trebuie să nu jignească cunoştinţele noastre istorice. Şi aci mai putem adăoga ceva. Un scriitor care zugrăveşte trecutul întotdeauna poate să jignească pe cineva. Dacă nu pe contemporani, pe oamenii din viitor, căci cunoştinţa trecutului progresează. Poate jigni pe cineva din viitor. Dacă d. Sadoveanu nu ne jigneşte în Neamul Şoimăreştilor, pe cine ştie istoria, poate jigni peste 20 de ani cînd s-ar descoperi cine ştie ce, care ar infirma multe din elementele ce le utilizează d-sa. Aşa, de exemplu, Eminescu, Sărmanul Dionis; să vorbesc de mine ; cînd l-am cetit întăi nu l-am băgat de samă, decît cînd am cetit în Amintirile lui G. Panu că în Sărmanul Dionis se vorbeşte de case din Suceava din secolul al XV-lea, că aveau un balcon sprijinit pe stîlpi. Ori acest stil e din secolul al XVIII-lea*. Dacă ştim aceasta, Sărmanul Dionis nu pierde nimic, pentru că nu e operă din care să aflăm acest lucru, dar am o mică displăcere cînd ajung acolo. Ar putea fi multe greşeli de acelea, ar fi poate, dar nu ar strica Sărmanului Dionis. Să venim la chestie. Dar dacă Sărmanul Dionis ar fi operă în care ar vrea să reînvie mediul social cu toate aspectele lui ? O greşală şi mai multe de felul acesta ar fi foarte dăunătoare operei sale, căci nu şi-ar ajunge scopul. Nu ne-ar zugrăvi trecutul, căci nu l-ar scrie aşa cum Sărmanul Dionis se adresează la altcineva din noi, ce e [...]** dar totuşi o greşală. Chiar atunci cînd un scriitor nu are pretenţia de roman realist, trebuie să respecte istoria, căci dacă noi ştim mai mult putem fi loviţi cam displăcut de greşeli ca acestea. Cam aceasta ar fi fost pe scurt ce am avut de spus despre sentimentul trecutului în Eminescu. Dacă ar fi scris romane istorice aş fi avut foarte mult de spus. Aş fi vorbit ce am vorbit cînd am scris despre Vremuri de bejenie. Acolo am vorbit de realism epic, despre primejdia în care cade un scriitor cînd vrea să scrie un roman realist din trecut şi despre posibilitatea de a-1 scrie. Am arătat că e o posibilitate de a-1 scrie fără a jigni simţul / , * „Dumneata, ar fi zis Lambrior, notează Panu. descrii un oraş turcesc, arhitectura din veacul trecut, Sub Alexandru cel Bun, românii nici nu veniseră în contact cu turcii.11 ** Necompletat în manuscris. 373 istoriei. însă Eminescu nu a scris, de aceea nu discutăm chestia aceasta. Vom trece la sentimentul naturii. După sentimentul trecutului e foarte natural a vorbi de sentimentul naturii şi mai cu samă cînd e vorba de Eminescu, căci vom vedea că şi în sentimentul naturii, şi vom vedea că felul naturii, şi natura care îl impresionează (e un a-numit fel de natură, o natură care se deosebeşte de natura din opera altor poeţi), şi vom vedea pentru ce Eminescu se împacă — vom vedea pentru ce spun acest cuvînt „se îm-pacă“ —, şi vom vedea tot aceeaşi cauză ca şi la sentimentul trecutului, care ne lămureşte felul sentimentului naturii din Eminescu. La urma urmei, un om e o unitate oarecare, un temperament, are un fel de simţire şi gîn-dire special al său şi toate ideile şi sentimentele unui om se pot reduce în definitiv la unitate. Sufletul, care a simţit nostalgia după trecut şi l-a cîntat cum l-a cîn-tat acel suflet, trebuia să iubească o anumită natură. De exemplu, natura puternică, viguroasă, natura în rebeliune din Coşbuc, îmi par ultimele pagini din Balade şi idile, Oltul din Goga, o asemenea natură bărbătească, puternică, revoltată putea să fie natura lui Eminescu ? Nu putea să fie. Am putea spune a priori. Şi, în adevăr, nu e nevoie să mai facem caz, dacă ar fi un scriitor necetit. Dv. cunoaşteţi natura lui Eminescu. Se zice că chiar Eminescu a voit să intituleze poeziile sale Lumină de lună. D. Scurtu s-a cam grăbit să intituleze colecţia de poezie ce o cunoaştem de douăzeci de ani Lumină de lună, iar d. Dragomirescu, în urma unor teorii foarte abstracte, a ajuns la concluzia că a făcut foarte bine. Cred că nu, căci nu se ştie dacă Eminescu nu şi-ar fi schimbat titlul. Cunosc scriitori care se determină foarte greu cum să'pună titlul, întreabă pe alţii, schimbă titlul telegrafic, incit e o indelicateţă faţă cu aceştia toţi, cum faţă cu Eminescu. Dar ceva este. în adevăr, în Eminescu e mult „clar de lună“, e multă lumină, şi multă toamnă, şi mult apus. In Eminescu nu prea sînt răsărituri sau sînt puţine, nu e soare mult, nu e vară. în Eminescu e noapte, lumină de lună, e toamnă şi apoi e linişte în Eminescu. Cum spuneam, nu e răzvrătire, natura e molcomă. Aşa e tot Eminescu. Poate să fie anumite excepţii în primele poezii. Vom vedea, la sentimentul iubirii, că sînt şi poezii de altă natură şi alt sentiment, e puternic, tînăr, vioi. Oare să fi fost el aşa, şi în poezie să fie alt- 374 fel ? Nu. Coşbuc s-a spus că e poetul optimist, e poetul energiei sau a fost, în primul volum, mai înainte de a deveni eminescian, adică de a fi deprimat şi el în condiţiile de la noi. Dar în poezii unde e ardelean, acolo natura e cu totul altfel. Şi, în adevăr, am putea face deosebirea între Coşbuc şi Eminescu numai pe sentimentul naturii. Dar am putea face şi pe sentimentul iubirii. Ca să arătăm deosebirea, n-ar fi nevoie să discutăm mult. Am putea să găsim un singur punct. Şi atunci, mă întorc la psihologia lui Eminescu, la cauzele personale ale pesimismului său : suprasensibilitatea sa, lipsa sa de putere de a reacţiona : aceasta e cauza pentru care natura în Eminescu e aşa. Am spus că Eminescu admite ipoteza neantului, a eternei nemişcări, nu ipoteza veşnicei mişcări moderne, căci are oroare de acţiune. D. Gherea spune că a ales acea ipoteză pentru că e mai plastică. Nu cred. Pentru că e budist. Sehopenhaueria-nismul, pesimismul, budismul sînt înrudite, aspecte cam ale aceleiaşi stări sufleteşti. Şi, intrînd în analiză, am spus că în acea concepţie se vede temperamentul lui Eminescu, ceea ce face să-i placă că universul e neant în sine şi linişte eternă şi că lumea în viaţă de chinuri e numai o clipă şi de aceea Eminescu admite ipoteza din Scrisoarea I. Am văzut că tot această ipoteză îl face să aibă nostalgie după trecut, căci în trecut nu se poate imagina o reacţiune. Şi tot aşa şi acum. Care ar fi natura plăcută lui Eminescu ? Natura blîndă, molcomă, fără energie îi convine, căci se potriveşte cu temperamentul său. Cînd vom vorbi de altă chestie, vom vedea că le vom reduce toate la temperamentul lui. Şi la ce să reducem poezia lui Eminescu decît la temperamentul său? Şi dacă am definit temperamentul său, şi dacă l-am nimerit bine, vom găsi în acest, temperament explicarea concepţiei lui Eminescu. Nu vom merge la extrem, să vîrîm cu sila diversele părţi din Eminescu în teoriile noastre, numai ca să fie adevărat. Dar aci, la sentimentul naturii, cred, putem explica prin temperamentul lui Eminescu. Căci ipoteza veşnicei nemişcări din cosmogonia budistă, trecutul, natura blîndă, liniştea, toate acestea sînt acelaşi lucru sau diverse manifestări ale temperamentului lui Eminescu. Acum, pentru că vorbim de sentimentul naturii, poate e bine să vorbim chiar de descrierea naturii şi să vedem cum descrie Eminescu natura. V Prelegerea III 12 decembrie 1913 Începusem ora trecută să vorbesc despre sentimentul naturii în poezia lui Eminescu. Am spus cîteva cuvinte, prin care am arătat cum că acest sentiment se poate explica tot prin psihologia lui Eminescu. Acum, să discutăm mai în special această problemă. Mai întăi, fiindcă facem istoria literaturii, să vedem pe Eminescu faţă cu scriitorii precedenţi. Se poate spune că natura n-a fost cântată, în adevăr, în poezie, decît cu Eminescu. Poeţii din perioada anterioară aproape n-au cîntat natura. Găsim ceva în Conachi, în poeziile datate din Slănic. Sentimentul însă e slab. La Slănic, Conachi văzuse pe Sma-randa Negri, pe care a iubit-o mai tîrziu. De acolo îşi aduce aminte de iubirea de altădată. Nu găsim însă nimic de samă. în Iancu Văcărescu, iarăşi, nu găsim natură decît foarte puţin— un fel de evocare a naturii în Primăvara amorului. Nici nu trebuie să ne aşteptăm să găsim în aceşti poeţi sentimentul naturii. Trebuiesc o mulţime de condiţii, care nu existau atunci. Nici ei nu-1 aveau, nici literatura din care se inspirau. în epoca după Conachi, a lui Alecsandri, Alexandrescu, iarăşi, nu găsim poezii în care descripţia naturii să fie impresionantă. Alexandrescu, care a fost un analist de sentimente, un om puţin expansiv, n-are natură aproape deloc în poeziile sale. Cel mult găsim o strofă frumoasă în Umbra lui Mircea. La Cozia. Alecsandri are multe pagini de natură, Pastelurile, unde sînt o mulţime de aspecte ale naturii, însă acele pagini sînt reci. Natura lui Alecsandri e numai frumoasă, plăcută. Alecsandri n-are fiorul naturii, nu simte misterul naturii, ce e profund misterios 376 în natură, neinteligibil, cum sînt toate sentimentele mari. S-ar părea că la Alecsandri nu e nimic din subconştient sau inconştient. în Alecsandri natura are acelaşi farmec, pe care îl are natura pentru nişte oameni care se duc să facă petrecere de 1 Mai. Un sentiment mai profund al naturii îl găsim la Russo. Am atins de mai multe ori asămănarea între Russo şi Eminescu. Am văzut la dînşii un sentiment mai adevărat al trecutului, trecutul pentru trecut. în Russo trecutul nu e plăcut şi frumos, numai fiindcă e glorios, trecutul nu e numai un îndreptar pentru prezent. El are sentimentul adevărat al trecutului. Tot aşa am văzut la el şi „dacismul“ său, ea la Eminescu. înainte de Eminescu, sentimentul de natură e de alt fel : e nostalgia după natură. Natura e ceva depărtat, frumos, profund, armonios, misterios pentru Eminescu. Nu e numai un cadru plăcut pentru om. Mai mult, pentru Eminescu natura e un refugiu, cum am văzut că e şi trecutul. Eminescu, neputînd suporta prezentul şi ne-avînd încredere în viitor, îşi aruncă toată simpatia sa asupra trecutului. Tot aşa şi asupra naturii. Ce însamnă acest cuvînt : refugiu ? Atingem o chestie mai generală : pentru ce sentimentul naturii e un sentiment nou ? S-a spus, desigur aproape de adevăr, cum că natura în literatură se datoreşte influenţei lui Rousseau. Rousseau, care a fost elveţian, a fost un temperament aproape de natură şi, fiind genial, a avut influenţă enormă asupra contemporanilor săi. E greu să admitem acest lucru. Dacă am admite acest lucru, am veni în contradicţie cu cele ce am susţinut altădată. Şi Rousseau trebuie explicat prin altceva. E un iniţiator şi, în adevăr, a adăogat şi el, a fortificat acest sentiment. E adevărat că cei vechi iubeau natura, dar în felul lui Alecsandri. în Racine e sentimentul naturii. Are cîteva poezii, care pot fi citate ca poezii pentru sentimentul naturii*. Dar acest scriitor aşa de mare e foarte slab în poeziile cu subiecte de natură. Pentru ce natura e un element covîrşitor, unul din cele două sau trei elemente constitutive ale literaturii nouă ? Natura şi trecutul pot fi explicate prin aceleaşi cauze. Ele sînt acţiuni romantice. Am văzut pentru ce trecutul e un element romantic, fiindcă romantismul, fiind o reacţiune, dezgroapă trecutul şi fiindcă e o reac- * Le paysage ou Ies promenades de Port-Royal — des Champs în Poesies de Jean Racine (ediţie postumă, 1808). 377 ţiune contra Revoluţiei Franceze, de aceea dezgroapă me-dievalismul şi de aici începe poetizarea veacului de mijloc. Pentru natură, explicaţia e alta. E reîntoarcerea omului civilizat la obîrşia sa. Un ţăran de lingă Ceahlău simte mai mult natura, dar n-o iubeşte aşa de mult, fiindcă e elementul în care trăieşte. Această idee se poate lega cu starea noastră sufletească în genere. Iubim ceea ce nu avem, dar mai cu samă iubim ceea ce nu mai e. Starea naturală a omului e a fi în natură. Omenirea a trăit sute de mii de ani în natură. S-a observat că, atunci cînd civilizaţia ajunge la o supraexcitare nervoasă, începe iubirea aceasta după trecut. în veacul acesta modern de civilizaţie, de oraşe de 6 milioane de locuitori, de maşi-nism, omul simte nevoia să se întoarcă în natură, în acel mediu în care a trăit sutimi de mii de ani. Şi s-a dat această explicaţie. Veacul al XlX-lea, veac de civilizaţie, a făcut pe unele firi, care nu se puteau adapta, să caute refugiu în natură. Trebuie să adăogăm încă o idee. Nu numai surmenarea produsă de îngrămădirea artificială a oraşelor poate produce nevoia de refugiu în natură, ci şi intelectualismul, cultura înaltă, suprasaturaţia de cultură, abstracţia ştiinţifică, care iarăşi e nenaturală în natură. Atenţia voluntară, reflecţia sînt nenaturale omului. Pentru om e naturală atenţia involuntară, cugetarea spontanee, care se produce de la sine. Cugetarea reflexivă, care se întoarce asupra sa însăşi, e un lucru nenatural. Aşa că nu e nevoie să trăieşti într-un oraş mare, dar dacă vei gîndi mai abstract, iarăşi vei dori munţii Scoţiei sau ai României. Civilizaţia fie cea materială, fie supracultura, aceste lucruri au făcut pe oameni să se reîntoarcă la natură, să caute în natură un refugiu, ca un fel de odihnă, cum se întoarce cineva acasă după mult zbucium. Mai poate fi încă o cauză care se datoreşte tocmai ştiinţei. Ştiinţa n-a arătat locul nostru în natură, sîntem rude cu animalele, cu plantele, sîn-tem în adevăr ieşiţi din natură. Eu cred însă că această cauză e mai puţin eficientă. Şi acum vedeţi pentru ce avem nostalgie după natură. Oricînd omul a avut plăcere după natură, nu nostalgie. Acum vorbim de Emi-nescu. Am explicat nostalgia lui, fiindcă a fost un om modern, care şi-a chinuit creierul, a trăit în mod nenatural. Şi atunci, îmi vine în minte o chestie foarte dureroasă : un strigăt al lui Eminescu din 1881—1882, cînd 378 era redactor la Timpul, strigăt care se rezumă în acest gînd : cît ar dori să stea măcar trei zile în mijlocul naturii ! Acest mare poet al naturii nu putea sta trei zile în mijlocul naturii. Dar la Eminescu putem urmări mai de aproape aceasta. Nu e chestia numai de rasa omenească în genere, care caută refugiu în natură, ci e vorba şi de o psihologie individuală. Dumneavoastră aţi cetit multe despre biografia lui Eminescu, locul unde s-a născut şi a trăit. Ni se spune că acestui copil îi plăcea mult natura şi pădurea. Obişnuia să se piardă în mijlocul ei zile întregi. Eminescu, el însuşi a fost un om care a trăit ia începutul vieţii în natură şi apoi a fost smuls din natură, iată ce spune el într-o poezie. Pune să vorbească pădurea, desigur cea de la Ipoteşti, fiindcă e vorba de copilăria lui : „O, rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu ştiu să le-ascult; în al umbrei întuneric Te asamăn unui prinţ, Ce se uit-adînc în ape Cu ochi negri şi cuminţi ; Şi prin vuietul de valuri, Prin mişcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi“ ; Astfel zise lin pădurea, Bolţi asupră-mi clătinînd ; Şuieram l-a ei chemare Ş-am ieşit în cîmp rîzînd. Astăzi chiar de m-aş întoarce A-nţelege n-o mai pot... Unde eşti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot ? Acest refugiu în natură, această iubire mare pentru natură, acest simţ al misterului naturii e romantism, cum romantism am văzut că e şi nostalgia după trecut, dorinţa irealizabilă şi neraţională de a se întoarce în tre- 379 cut. Şi vom vedea, cînd vom vorbi despre romantismul lui Eminescu, şi alte însuşiri. Aşa, de exemplu, elementul fantastic sau sentimentul fantasticului. Eminescu a fost cel mai romantic scriitor al nostru. El poate fi luat ca tip al romanticului. Şi aceasta nu pentru a-i pune o etichetă oarecare, ci pentru a vedea de mai înainte însuşirile sale. Am spus că Eminescu face parte dintr-o epocă pe care o caracterizează. Am văzut ce asămănare mare e între Eminescu şi Caragiale şi alţi scriitori : Vla-huţă, Delavrancea. Vreau acum să constat un lucru. în privinţa naturii, ca şi în privinţa trecutului, e o deosebire între aceşti scriitori. Acel care se apropie de Emi-neseu în această privinţă e Delavrancea. Caragiale n-avea sentimentul trecutului. Cine cugetă bine la genul în care a scris Caragiale, vede bine că nu poate avea acest sentiment. In Momente (Caut casă şi De închiriat) e ceva. La Vlahuţă e trecutul propriei sale vieţi şi a vieţii patriarhale ; însă prelungirea trecutului nu există, medie-valismul nu există, nici regretul după veacul de mijloc european, nici după trecutul naţional. E ceva în cartea sa Din trecutul nostru, care însă e o lucrare didactică. La d. Delavrancea e sentimentul trecutului — nu ca la Eminescu. Nu vorbesc de piesele sale din urmă. E un Delavrancea cu totul altul şi apoi nu mă ocup de epoca 1900. Afară de aceasta, n-aş putea să vorbesc de ele, fiindcă cred că sînt confecţionate. Noi îl socotim pe Delavrancea, acel din Trubadurul etc., dintre 1880—1900, scriitorul care are fizionomia corespunzătoare acelei epoci. E puţin trecut la Delavrancea. Vorbeşte de un trecut ceva mai vechi în Trubadurul, Odinioară, Din memoriile Trubadundui, vorbeşte de trecutul clasei sale, clasa căruţaşilor distruşi. Vorbim de natură. în Caragiale e puţină natură. A avut însă sentimentul naturii şi cîteva pagini din Năpasta sînt cele mai frumoase pagini din literatura noastră privitoare la natură. în d. Vlahuţă nu e natură. A scris România pitorească, iarăşi o operă comandată şi o operă dintr-o epocă mai tîrzie*. în poeziile sale e puţină natură. în poezia sa în pădure nu e natură. Găsim cîteva rînduri, cîte o strofă în poeziile sale de dragoste. în nuvelele sale nu e natură. în nuvela Din durerile lumii, care se petrece la ţară, unde e vorba de amor, nu e na- * A apărut în 1901. 380 tură : ici şi colo un rînd, două. Trebuie să constatăm şi această deosebire la aceşti patru scriitori. Am spus că cu Eminescu începe adevărata cîntare a naturii, la el găsim adevăratul sentiment al naturii, aşa cum înţelegem noi astăzi acest sentiment. Am văzut deosebirea dintre Eminescu şi predecesorii săi. Am văzut o asămă-nare cu Russo. Am uitat ceva. înainte de Delavrancea găsim pe Odobescu, care, prin însuşirea sufletului său, a înţeles natura, dar a fost influenţat şi de marii cîntăreţi ai naturii, de Gogol şi de Turgheniev. Vorbesc de zugrăvirea naturii. In Delavrancea e în adevăr multă natură. Poate abuzează de multe ori de natură, e prea mult colorit, în sfârşit d. Delavrancea a abuzat totdeauna de mijloacele sale, însă are multă natură şi ceea ce a făcut gloria sa a fost tocmai descrierea naturii. Dacă Eminescu a adus efuziune faţă de natură, Delavrancea a adus descrierea naturii în proză. E meritul său. Dar cel mai simţitor scriitor faţă cu natura rămîne Eminescu. Pe lingă dînsul n-am putea adăoga decît doar pe d. Sadoveanu. D-lui Sadoveanu îi trebuie natura pentru zugrăvirea realităţii din opera sa. Tipurile d-lui Sadoveanu sînt tipuri de oameni primitivi, ţărani, răzeşi. Afară de aceasta, d-sa nu e un realist-psiholog, e un scriitor sintetic şi d-sa a zugrăvit tipuri aproape de natură, a fost silit numaidecât să zugrăvească şi natura, care explică tipurile sale. Natura face parte integrantă din opera sa, fiindcă oamenii se explică prin natură. D. Brătescu, care zugrăveşte tipuri mai de elită, n-are nevoie de natură. Are nevoie de altă natură, de natura omenească, trebuie descrisă casa, ograda, ceea ce face omul. Un tip al d-lui Brătescu se explică prin mediul artificial omenesc. Cînd vedem că cutare tip trăieşte în cutare împrejurări, înţelegem de ce acel tip e aşa. Cînd vedem că Pană Trăsnea face grădinărie, înţelegem pe Pană Trăsnea, fiindcă ştim cu ce se ocupă. Dar la d. Sadoveanu, care zugrăveşte mai mult instinctualitatea, mai mult stările sufleteşti mai aproape de natură, a avut nevoie chiar de natura fizică. La Eminescu nu e acest lucru. La Eminescu, încă o dată, e efuziunea sa, sentimentalitatea sa faţă cu natura. Pănă aici e un fel de introducere. începem acum altfel : Care e părerea sa despre natură ? fiindcă unii poeţi şi-au arătat atitudinea lor faţă cu natura. Aşa, de exemplu, Beaudelaire, în nişte versuri ale sale, spune că na- 381 tura e ca un templu cu nişte stîlpi uriaşi, îşi imaginează într-o poezie, rezultă un fel de concepţie a naturii din acea poezie*. Sau Vigny, în La maison du berger, e contra naturii, spune că nu trebuie să scoatem nici un strigăt de iubire pentru natură, nu iubeşte decît ceea ce se petrece odată, adică viaţa. Omul sufere, pe el trebuie să-l iubim, natura e „altceva44, trecînd prin spaţii interplanetare, neştiutoare de ceea ce se petrece pe dînsa. Oamenii spun că e o mamă, dar natura declară că e mor-mînt**. Pentru Vigny natura e pămînt. Eminescu însă n-are nici o poezie în care să spună ce e natura. Nu găsim concepţia naturii, nu găsim definiţia naturii, cum găsim, de exemplu, definiţia iubirii. Cîntă natura, fără să arate filozofia sa faţă cu natura. Acum, încă o chestiune pe care au atins-o mulţi : acest pesimist cum de iubeşte natura ? Un pesimist nu poate iubi nimic. Pentru pesimist tot ce există e rău, fiindcă tot ce există e un produs de o clipă, care, cum spune Schopenhauer, e un episod trist, care tulbură liniştea neantului sau, cum spune Eminescu, e „un vis al nefiinţei44. De ce această iubire pentru natură ? Dar, mai departe. După teoria pesimistă natura e rea, fiindcă viaţa e rea şi natura întreagă, toată, şi ceea ce e mai special din natură, viaţa, e rea. Iubirea de natură e antipesimistă. D. Gherea spune că e o contradicţie, ca şi iubirea de femeie, ca şi iubirea de trecut. Viaţa omenească e rea prin definiţie. Dar acestea nu sînt contradicţii. D. Gherea, ca să nu-1 pună în contradicţie, a vorbit de dubla personalitate a lui Eminescu : fondul prim al lui Eminescu şi cel cîşti-gat. Nu e nevoie numaidecît de acest lucru, fiindcă din ceea ce spune d. Gherea rezultă că, dacă n-ar fi fost anumite împrejurări, Eminescu ar fi rămas un poet optimist. Eu nu cred aceasta. Cel mult, dacă s-ar fi născut într-o perioadă arhioptimistă, n-ar fi scris. Se cunosc în istorie talente mari, care au murit, fiindcă n-au fost îmbrăţişate de nimeni. Mai bine să spunem altfel. Pesimismul lui Eminescu e înnăscut. Dar ce însamnă pesimism la un poet ? însamnă că regretă trecutul cîteodată, nu-i place deloc nici prezentul, nici viitorul, însamnă uneori că poetul nu iubeşte natura. Vigny, în unele pagini din La, maison du berger, n-o iubeşte, dar în altele are pagini * Correapondances. ** ,,On me efit une mere. et je suis unc tombe“. splendide de natură. Dar nu găsim nici un scriitor sau poet pesimist, care să fie ca Schopenhauer, şi atunci ar trebui să admitem că toţi scriitorii s-au născut optimişti şi „Junimea44 cu d. Maiorescu i-a făcut pesimişti. Dar nici Schopenhauer n-a fost pesimist decît în opera sa. Lui îi plăcea şi prezentul foarte mult, se temea de boli contagioase, dădea bani cu camătă, era bogat. Pesimismul e o abstracţie a minţii omeneşti. Nu e nevoie să ne înşelăm, ca d. Gherea, să pornim de la pesimismul abstract, care n-a fost realizat niciodată. Eminescu a avut o natură pesimistă. Cînd vom analiza din punct de vedere literar opera lui, vom vedea şi mai bine temperamentul său. Prelegerea IV 13 decembrie 1913 Am caracterizat pănă acum sentimentul naturii în poezia lui Eminescu. Vom studia descrierea naturii, cum a descris natura în opera sa. Natura se poate zugrăvi sau pentru sine, natură pentru natură — ar fi vorba de genul descriptiv — sau natura ca un fel de cadru al acţiunii într-un roman sau nuvelă, sau cadru al sentimentelor în poezia lirică, sau natura ca expresie a sentimentelor. In sfîrşit, cum vedeţi, natura se poate zugrăvi în mai multe feluri. Ni se pune această problemă : cum a utilizat Eminescu natura în poezia sa ? Eminescu, fiind un poet eminamente liric, vom găsi puţină natură pentru natură. Natura va încadra sentimentele sale. Natură pentru natură Eminescu aproape n-are, în opera sa. Totuşi uneori, mai cu samă în proză, în bucăţile sale în proză, găsim şi descripţii, adică natură pentru natură. Dar nici acolo nu e zugrăvită curat natura pentru natură, ci tot ca o încadrare, însă, bucăţile fiind lungi, se pare că Eminescu s-ar ocupa mai cu samă de cadru, de natură, şi s-ar opri mai mult asupra cadrului. Aşa, de exemplu, în Sărmanul Dionis, această nuvelă romantică şi filozofică. La sfîrşitul nuvelei, eroii sînt în altă planetă şi eroul nuvelei creează o natură anume pentru iubita sa : „Şi ce frumos făcuse el în lună ! înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adîncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade — stînci sure, stre-şine —, un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure 384 ponorîte în fundul rîpelor pînă într-0 vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ, care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrîng în adine icoanele stelelor, incit, uitîndu-te în el, pari a te uita în cer. Insulele se înălţau ou scorburi de tămîie şi cu prund de ambră. Dumbravele lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul rîului, cit părea că din una şi aceeaşi rădăcină un rai se înalţă în lumina zorilor, altul s-adînceşte în fundul apei. Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate, pe care vîntul îl grămădeşte în troiene; flori cîntau în aer cu frunze îngreuiete de gîndaci ca pietre scumpe, şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. Greieri răguşiţi cîntau ca orologii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au ţesut de pe-o insulă pînă la malul opus un pod de pînză diamantică, ce stecleşte vioriu şi transparent, îneît a lunelor raze pătrunzînd prin el, înverzeşte rîul cu miile lui unde...“ In Cezara, din scrisorile lui Euthanasius cătră călugărul Ieronim : „De jur împrejur stau stîncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, adâncă şi desigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afinate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurînd lumina soarelui. Stîncile nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată î Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din cînd în cînd cîte un nourel alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. In mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişeîndu-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruneîndu-se în braţele bulboanelor în care se-nvîrtesc nebune, apoi repezin-du-se mai departe, pînă ce, suspmînd de satisfacere, s-a-dîncesc în lac. în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, Cda. 5510 coala 25 385 este o nouă insulă, mică, ca o dumbravă de portocale. In acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o în casă, şi prisaca mea...14 Evident că aici nu e numai natură pentru natură, dar aici Eminescu uită scopul bucăţii, lasă în afară filozofia şi se opreşte asupra naturii. E curat descripţie, natura e puţin animată, sînt puţine prosopopee. Natura e zugrăvită în forme şi culori. Tot oarecum natură pentru natură sau stăruire asupra cadrului putem găsi şi în Egipetul. E drept că Eminescu trebuia să zugrăvească şi Egipetul, însă îmi pare că stăruieşte asupra naturii în afară de economia poeziei : Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur ; Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adînc, Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninisoare, Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng. Aproape totul e zugrăvit pictural. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări îmblînzite-n cuiburi distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, giugiulindu-se cu-amor. înecat de veciniei visuri, răsărit de sfinte izvoară, Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Către mai'ea liniştită ce îneacă al lui dor. Şi aici aproape e numai descripţie pur picturală, unde natura nu e umanizată. De-a lui maluri sunt unite cîmpii verzi şi ţări ferice ; Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stîncă pe stîncă, o cetate de giganţi — Sunt gîndiri arhitectonici de-o grozavă măreţie ! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ Şi să pară răsărite din visările pustiei, Din nisipuri argintoâse în mişcarea vijeliei, Ca un gînd al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. Ar fi o problemă : ce e pictural în Eminescu şi ce e umanizat. E greu ca un poet să nu transforme natura în 386 „etat d’âme“. Forţînd oarecum lucrurile, am putea spune că chiar începutul Scrisorii I e natură pentru natură : Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdele-ntr-o parte cînd le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gînclirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară, Şi cîţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară l Peste cîte mii de valuri strălucirea ta străbate, Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate ! Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi ! Ca să isprăvim cu această chestie, să vedem dacă nu găsim în Eminescu şi o altă natură, ambianţă socială, natura care e zugrăvită foarte mult în I. Al. Brătescu-Voineşti, în romancieri. Găsim şi de aceasta. In proza Cezara. La început Eminescu zugrăveşte o mănăstire. .,Din nişte colţi de stînci despre apus, se ridica o mo-nastire veche înconjurată cu muri, asemenea unei cetă-ţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea cîte-un vîrf verde de plop ori de castan. Acoperemintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gîze roşii, cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mîncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decît o locuinţă. In dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe, presărate prin dungile văilor, în stînga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi, cari se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei — marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici, pe colea de cîte-un colţ de stîncă, ce ieşea de sub apă. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cără-ruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de rnuşu-noaie de cîrţite.“ 38? Un alt exemplu găsim în poezia Călin : Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roş opaiţ ; Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă î Hîrîită, noduroasă, stă în colb rîşniţa veche, In cotlon torcea motanul pieptănîndu-şi o ureche ; Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac ; Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată Implu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată ; Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă, Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă. O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbuie. Eminescu, deci, poate fi şi descriptiv. Acest poet eminente liric poate şi să descrie. Aceste descripţii sînt ă puţine, întâmplătoare. La Eminescu natura serveşte obicei ca un cadru al amorului. Se zice că poeţii au iră. Coarda cea mai puternică şi care sună cea dintâi Eminescu e iubirea. însă această coardă pune în vi-re şi coarda naturii, care e alături. Sentimentul de 'ire provoacă în Eminescu sentimentul de natură. De î ori e natură, aproape întotdeauna e şi iubire. Aceste iă sentimente sînt legate. în altă lecţie vom vedea îtru ce sînt aşa de mult legate. în poezia S-a dus ovul: S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le închide-n scrin Cu mîna ei cea rece, Şi nici pe buze nu-mi mai vin, Şi nici prin gînd mi-or trece. Atîta murmur de izvor, Atît senin de stele, Şi un atît de trist amor Am îngropat în ele ! A îngropat în poeziile de amor atîta murmur de izvor, — însuşi poetul ne dă un document pentru ceea ce am spus. Legătura aceasta dintre natură şi iubire e obişnuită, dar nu totdeauna la toţi poeţii iubirea atrage după sine şi sentimentul după natură. Aşadar, natura înainte de toate va servi lui Eminescu ca un cadru pentru iubire. Totuşi, în împărat şi proletar natura serveşte ca • un cadru şi pentru altceva : Scînteie marea lină, şi placele ei sure Se mişc una pe alta, ca pături de cristal Prin lunce prăvălite ; din tainica pădure Apare luna mare cîmpiilor azure, împlîndu-le cu ochiul ei mîndru, triumfal. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn ; Trecînd încet ca umbre — ţin pînzele umflate In faţa lunei, care prin ele — atunci străbate, Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării Cezaru-ncă veghează la triunchiul cel plecat Al sălciei pletoase-şi-ntinse-a apei arii în cercuri fulgerînde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii şi sună cadenţat. Tonul e de mare tristeţă, ton care convine foarte bine cu subiectul. Eminescu îşi pune filozofia sa pesimistă în mintea Cezarului. Natura încadrează însă mai totdeauna amorul său, mai rar al altora. Amorul altora îl găsim în Călin : Sură-i sara cea de toamnă ; de pe lacuri apa sură înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură ; Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De cînd codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, îşi deschide-a lui adîncuri, faţa lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vîntul sperios vo creangă farmă — Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. Pe potica dinspre codri cine oare se coboară ? Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. Această descripţie de natură e într-o poezie obiectivă de iubire, cît poate fi obiectivă la Eminescu. Aici natura 389 Încadrează starea de tristeţă a altcuiva. Acum venim la chestiunea naturii ca un cadru al iubirii sale proprii. Mai întăi, trebuie să băgăm de samă că Eminesou în cîteva poezii îşi cheamă iubita în mijlocul naturii. Vă aduceţi aminte de Dorinţa: Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei şedea-vei. Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci... Vom visa un vis ferice, îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare Blînda batere de vînt; Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. Altă poezie de chemare, în care Eminescu iarăşi nu poate concepe amorul fără natură, Povestea codrului: împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei-Sale. Lună, Soare şi Luceferi El le poartă-n a lui herb, 390 împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sînt de veşti, Filomele-i ţin orchestre 1 Şi izvoare spun poveşti. Peste flori, ce cresc în umbră, Lingă ape pe potici. Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici... Hai şi noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei şi-a pus, Decît orişice păpuşă Să te facă mai presus ; Amîndoi vcm merge-n lume Rătăciţi şi singurei, Ne-om culca lingă izvorul Ce răsare sub un tei ; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium De la stînele de oi. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strînge piept la piept... O, auzi cum cheam-acuma Craiul sfatu-i înţelept ! Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, împre j uru-ne-s-adună Ale Curţii mîndre neamuri : Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalţi cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte — Şi pe teiul nostru-ntreabă : Cine suntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-şi ramurile-n laturi : — „O, priviţi-i cum visează Visul codrilor de fagi ! Amîndoi ca-ntr-o poveste Ei îşi sînt aşa de dragi". Aici se vede încă şi mai bine combinarea aceasta dintre sentimentul iubirii şi sentimentul naturii. E greu să spunem dacă e o poezie de iubire sau a naturii. Altă poezie de chemare, foarte frumoasă, Lasă-ţi lumea... : Lasă-ţi lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ţi-ai da viaţa toată, Nime-n lume nu ne ştie. Vin cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strimte, Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ţi se desprinde Şi frumos ţi se mai şede, Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, De cînd iese dulcea lună Dintr-o rarişte de fag. 392 îi răspunde codrul verde Fermecat şi dureros, Iară sufletu-mi-se pierde După chipul tău frumos. Te desfaci c-o dulce silă, Mai nu vrei şi mai te laşi, Ochii tăi sunt plini de milă, Chip de înger drăgălaş. Iată lacul. Luna plină Poleindu-1, îl străbate ; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. Tremurînd ca unde-n spume, între trestie le farmă Şi visînd o-ntreagă lume Tot nu poate să adoarmă. De-al tău chip el se pătrunde, Ca oglinda îl alege — Ce priveşti zîmbind în unde ? Eşti frumoasă, se-nţelege. înălţimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra de răchiţi Şi suntem atît de singuri Şi atît de fericiţi ! Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie. Şi te află strînsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. Aici iarăşi ne-am putea pune întrebarea ce e mai mult : natura sau iubirea ? Uneori însă natura e îmbinată cu amorul şi mai strîns. Aceste sentimente parcă sînt topite într-un singur sentiment. Aşa, în Freamăt de codru: 393 % Tresărind scînteie lacul Şi se leagănă sub soare ; Eu, privindu-1 din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. Din izvoare şi din gîrle Apa sună somnoroasă ; Unde soarele pătrunde Printre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase Se azvîrle. Pănă aici parcă a vrut să zugrăvească natura, însă vine amorul. în celelalte poezii coarda amorului vibra întăi. Mai mult, e o combinaţie strînsă între natură şi iubire : Cucul cîntă, mierle, presuri — Cine ştie să le asculte ? Ale păsărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri Şi vorbesc cu-atît de multe Înţelesuri. Cucu-ntreabă : „Unde-i sora Viselor noastre de vară ? Mlădioasă şi iubită, Cu privirea ostenită, Ca o zînă să răsară Tuturora'1. E traducţia amorului în natură. Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tînăr vînt să-şi deie Şi de braţe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dînsa. Se întreabă trist izvorul : — ..Unde mi-i crăiasa oare ? Părul moale despletindu-şi, 394 Faţa-n apa mea privindu-şi. Să m-atingă visătoare Cu piciorul ?“ Am răspuns : — „Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine! Singuri, voi, stejari, rămîneţi De visaţi la ochii vineţi, Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă.“ Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m-am prinS tovarăş ! O povesite încîntată Care azi e-ntunecată... De-unde eşti revino iarăşi, Să fim singuri! Tot aşa, ceva inexplicabil între sentimentul naturii şi al iubirii, e poezia O, mama...: O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor toit bate, tu vei dormi mereu. Până aici e iubirea de mamă, dar şi melancolia naturii. Şi iarăşi ne-am putea pune întrebarea : care provoacă pe celălalt ? Cînd voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plîngi : Din teiul sfînt şi dulce o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-vod odată umbrind mormântul meu... Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormîntul să ni-1 sape la margine de rîu, Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu ; De-a pururea aproape vei fi de sînul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. 395 Vedeţi de pe acum ce element important e natura în poezia lui Eminescu. Acum vine chestiunea cea mai uşor de înţeles : cînd natura e cadrul iubirii, cînd scenele de iubire se petrec în mijlocul naturii. Şi aceasta e interesant, fiindcă aceasta e caracteristic pentru Eminescu. Trebuia să fie un om din anumită epocă, din anumită ţară, din anumită regiune, să iubească în anumit fel, pentru ca natura să joace atîta rol în iubire. Gîndiţi-vă la Pe lîngă plopii fără soţ. Această poezie nu poate fi concepută decît de un om care a trăit într-o ţară patriarhală. Acum să vedem natura la Eminescu. Spuneam că în d. Vlahuţă e puţină natură. La Eminescu, în poezia Floarea albastră: — „Hai în codru cu verdeaţă, Unde izvoare plîng în vale, Stînoa stă să se prăvale în prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romani ţă Voi cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup ou dînsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie — Şi-apoi cine treabă are ! Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gît. 396 Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Nu numai că cheamă pe femeie în mijlocul naturii, dar chiar şi iubirea se petrece în mijlocul naturii. Povestea teiului: Sara vine din arinişti, Cu miroase o îmbată, Cerul stelele-şi arată, Solii dulci ai lungii linişti. Dar prin codri ea pătrunde Lîngă teiul vechi şi sfînt, Ce cu flori pîn-în pămînt Un izvor vrăjit ascunde. îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioşare Tot mai tare şi mai tare, Mai aproape, mai aproape... Se tot duc, se duc mereu, Trec în umbră, pier în vale, Iară cornul plin de jale Sună dulce, sună greu. Blîndu-i sunet se împarte Peste văi împrăştiet, Mai încet, tot mai încet Mai departe... mai departe... Aici e curat codru. în Scrisoarea IV, mai cetesc : Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-1 ca pe-o tainică comoară... Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie... în Luceafărul iarăşi e o veşnică ţesătură de iubire şi natură. în Sara pe deal, natura e zugrăvită cu multă 397 melancolie, întocmai ca şi sentimentul de iubire. Natura serveşte ca termen de comparaţie, metaforă, o iubeşte aşa de mult, încât, cînd face comparaţie, adesea compară un sentiment cu natura. Aşa în Despărţire: La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, câ-n veci să stea pe loc ? Tot alte unde-i sună aceluiaşi pîrău. La ce statornicia părerilor de rău... Vedeţi această comparaţie foarte surprinzătoare aici. Sau în Te duci..., imagine la care Eminescu a ţinut foarte mult: O toamnă care întârzie Pe-un istovit şi trist isvor; Deasupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. Sau în Atît de fragedă... Atât de fragedă te-asemeni Cu floarea albă de cireş... In toate aceste poezii, fireşte, natura concordă cu sentimentul. Unde e melancolie în iubire şi natura e melancolică. Dar cîteodată se întîmplă şi altceva. Am văzut că natura în Eminescu e rar natură pentru natură. De obicei, natura e un cadru pentru anumite sentimente şi am văzut, ca o excepţie, natura încadrînd sentimentele Cezarului. Natura apoi încadrează şi se complică şi se întreţese cu iubirea în diferite feluri, sau ca un cadru, sau îmbinată cu iubirea. Acum ceva mai mult. Uneori la Eminescu natura serveşte direct ca expresiunea unui sentiment. Aci putem spune mai cu samă că natura e un etat d’âme. Aşa în Melancolie, unde partea întăi e expansiunea sentimentului de melancolie. Sentimentul de melancolie a închegat în mintea poetului o mare înălţime de imagini ale lucrurilor melancolice din lumea aceasta : Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă. — O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie Şi în mormînt albastru şi-n pânze argintie, în mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc. Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc ! Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, Ce state şi cîmpie c-un luciu văl îmbracă; 398 Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe cimpul solitar. Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează. O cucuvaie sură pe una se aşează, Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca, Şi străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Aici nu e o descripţie de natură. E o stare sufletească exprimată prin natură. Natura ajunge aşa de mult expresiunea unui sentiment, că poezia tinde spre simbolism. Şi un exemplu şi mai frumos, De cîte ori iubito...: De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte : Pe boita alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă — o pată ; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte s-a tot dus C-un pilc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare acuma, nici bine nu... ea moare, Visîndu-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. Suntem tot mai departe deolaltă amîndoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. Aici e o simplă imagine, prin care traduce sentimentul de adîncă tristeţă, de singurătate. Prelegerea V 17 decembrie 1913 Am vorbit pană acum despre cîteva sentimente din poezia lui Eminescu. Sîntem la materialul poetic al lui Eminescu. Ne-am ocupat acum, pe urmă, de sentimentul naturii. Trecem la un alt sentiment, sentimentul iubirii. Principalele sentimente din poezia lui Eminescu sînt —• sau fondul principal, ceea ce formează obiectul poeziilor sale —, mai cu samă sentimentul iubirii şi problema soaitei omeneşti, dar nu în general, abstractă, ci mai cu samă problema propriei sale vieţi. Vom vedea mai pe urmă că aceste două lucruri — sentimentul iubirii şi problema soartei omeneşti — se pot reduce la acelaşi lucru. Tema cea mai frecventă din poeziile lui Eminescu e iubirea. Am văzut că chiar în poeziile de natură găsim şi sentimentul de iubire. Sentimentul iubirii atrage după dînsul şi sentimentul pentru natură, şi invers. însă nu e tocmai aşa. Sentimentul naturii e mai frecvent, Acest lucru nu e ceva caracteristic pentru Eminescu, cu toate că în literatura română găsim poezii în care sentimentul iubirii să fie mai redus deeît la Eminescu. în Conachi e frecvent, dar în poeţii munteni mai puţin. în Alecsandri şi Bolintineanu, Alexandrescu, nu e predominant. Chiar la d-nii Vlahuţă şi Coşbuc sentimentul iubirii nu e aşa de frecvent. Dacă am ţine samă de poezia subiectivă sau obiectivă de iubire, iarăşi e o deosebire. Alţi poeţi au strofe de dragoste ca şi în Eminescu, dar Ia ei iubirea e zugrăvită în mod obiectiv. Am putea spune că Eminescu e dintre toţi poeţii români acel care e adevăratul cîntăreţ al iubirii, mai întăi pentru că a cîn-tat iubirea mai mult deeît alţii şi, al doilea, mai frumos 400 deeît alţii. Poate e singurul poet care a cîntat iubirea frumos, exprimată în mod lapidar. Acest lucru nu e însă aşa caracteristic pentru Eminescu, pentru că iubirea face subiectul aproape a întregii literaturi omeneşti. Desigur că trei sferturi din literatura omenească e consacrată acestui sentiment. Romane fără iubire se găsesc, dar foarte rar. Brunetiere laudă pe Balzac că a părăsit această temă în unele romane ale sale. Piese fără iubire sînt iarăşi foarte puţine. Poezii lirice foarte greu se găsesc fără să exprime acest sentiment. Singur d. Goga, cu primul său volum, face excepţie. Cum că iubirea e un element aşa de însemnat în literatură se poate vedea din aceea că operele cele mari au ca subiect acest sentiment. Gîndiţi-vă la romanele Manon Lescaut*, care sînt şi azi foarte nouă. Au ca temă iubirea fără alt adaos. Iubirea e eternă. Pentru ce iubirea e aproape însuşi lirismul, pentru ce iubirea formează tema principală în roman, dramă, pentru ce operele în care se cîntă iubirea trăiesc aşa de mult? Fiindcă iubirea e sentimentul cel mai puternic. De ce e aşa de puternic ? Mai întăi fiindcă în iubire, cum au spus atîţia, vorbeşte ceva mai mare deeît omul, natura însăşi. Omul e o jucărie aici în mina naturii. E agăţarea de imortalitate. Toată morala se poate reduce la frica omului de moarte, toată morala se reduce la conservarea individuală. însă omul e muritor şi nu poate trăi deeît ca specie în urmaşii săi. în mod conştient consolarea e foarte mică, dar, inconştient, foarte mare. De aceea iubirea e strigătul după imortalitate şi de aceea sînt iertate toate greşelile provocate de acest sentiment. Cu toate că morala convenţională arată mult dispreţ pentru greşelile comise din cauza iubirii, totuşi, conştiinţa omenească iartă.** Acest sentiment e iarăşi foarte puternic, fiindcă e sentimentul cel mai complex, compus deja din sentimente complexe. Spencer în Psihologia*** sa enumeră aceste sentimente, ele înseşi deja complexe. La Eminescu sînt toate aceste cauze, desigur, dar mai sînt şi cauze speciale. Am văzut, cînd am vorbit de sentimentul trecutului, că mai sînt şi alte cauze, speciale, fiindcă e foarte puternic sentimentul trecutului. Tot aşa şi la sentimentul iubirii. Cele * Vezi G. Ibrăileanu, Manon Lescaut, în Viaţa românească, 191D, nr. 8 (Opere, 2. p. 153—154). ** Idei reluate în aforismele din Privind viaţa. *** Principles of Psychologie (1855—1893). Cda. 5310 coala 26 401 mai frumoase poezii ale lui Eminescu sînt cele de iubire. Trebuie să ne întrebăm dacă nu găsim aici şi alte cauze. Mai întăi singurătatea morală. Eminescu a fost un om singur moralmente. Desigur că un om care e aşa are nevoie de altcineva, fiindcă e această iluzionare a omului că nu se poate mai mare contopire sufletească decît în prietenie. Aţi cetit Sărmanul Dionis şi cred că aveţi impresia omului, un om în adevăr singur sufleteşte, un izolat care trăieşte în lumea propriei sale gîndiri. Un. asemenea om va preţui mai mult iubirea şi va putea să simtă mai mult iubirea decît alt om. Tot aşa se poate vedea această singurătate şi în poezia Cugetările sărmanului Dionis. Gîndiţi-vă şi la alte .poezii ale lui Eminescu, în special la sonete. Cetesc o poezie a lui Sully-Prudhomme din Solitudes, Les Caresses* sau Solitude a lui Maupassant, pe care Tolstoi o laudă foarte mult. E vorba iarăşi de singurătatea omenească. Omul caută să scape de ea, dar în zadar, prin iubire. Un om aşa de extraordinar ca Eminescu trebuia să fie singur. Din cauza măreţiei lui, trebuia să fie singur. Dar, desigur, şi din cauza caracterului lui. Această putere a sentimentului de iubire se datoreşte şi pesimismului său. Sînt convins că pesimiştii ţin mai mult la viaţă decît optimiştii. Această preocupare de fericire, de viaţă, însamnă că ţin la viaţă. Cine nu ţine la viaţă nu prea se ocupă de viaţă, de fericire şi nefericire. Dacă Eminescu ţinea aşa de mult la viaţă, eu toate că n-o putea suferi sau, dacă punem în legătură cu temperamentul său, apoi, din cauză că era pesimist, era mai preocupat de iubire ca alţi oameni. Se agăţa mai mult de viaţă decît alţii. Temperamentul său era aşa. însă amorul e agăţarea de viaţă. Am putea face legătura între temperamentul său pesimist şi această veşnică obsesiune a iubirii. Dealtmintre-lea, Eminescu o spune în Kamadeva: a vrut să-şi vindece sufletul său bolnav, chinuit, pesimist, cu iubirea. Dar să ne gîndim la ceva mai serios. Dumneavoastră ştiţi de poeziile în care Eminescu a atins problema vieţii : împărat şi proletar, Scrisoarea I, Scrisoarea IV. în împărat şi proletar concepţia vieţii e tratată din punct de vedere al durerii sociale. în Scrisoarea 1, şi din punc- * „Les caresses ne sont que d'inquiets transports, / Infruc-tueux essais du pauvre amour qui tente / d’impossible union des âmes par les corps...“ 402 tul de vedere al problemei sociale, a vieţii, dar şi din punct de vedere al problemei cosmice. în Împărat şi proletar e vorba de nefericirea celor mulţi. în Scrisoarea I e şi chestia socială, dar e vorba şi de situaţia omului în univers. în Scrisoarea IV, unde pune problema vieţii cu accente mai profunde, mai dureroase, problema e pusă din punctul de vedere al amorului. întăi e vorba de amorul medieval, pe urmă e vorba de imposibilitatea amorului în condiţiile de azi şi apoi începe partea filozofică. Gînd Eminescu pune problema vieţii, în una din cele trei bucăţi ale sale, şi mai cu samă cînd o .pune mai la maturitate, şi o pune cu accentul cel mai puternic, se poate vedea ce rol joacă la Eminescu iubirea şi ce legătură e între iubire şi concepţia vieţii. Ar fi: foarte interesant de cetit, dar n-avem timp. Această iubire a lui Eminescu are un ton trist, melancolic. De foarte puţine ori găsim la Eminescu fericire în iubire. Aşa în Călin, partea întăi, în Pajul Cupidon, în genere însă e iubirea tristă. E natural să fie aşa. Dacă e pesimist, un om trist, cum ar putea fi o iubire de altă natură ? Am văzut că şi natura e blândă, de noapte, de amurg, de toamnă. Natural ca şi iubirea să fie aşa. Iubiri fericite nu există în literatură, fiindcă iubirea fericită e greu s-o cînţi, apoi e banală. Dar la Eminescu se vede că însuşi sentimentul de iubire trebuia să fie dureros, foarte intens, ca omul chiar. Care ar fi cauza ? Mai întăi un lucru, care s-a spus adeseori, că poeţii iubesc un ideal de femeie care nu se poate realiza*. Acest lucru nu se poate spune despre toţi poeţii şi, poate, chiar nici de cei mai mari. Atârnă de mediul în care se învârteşte un poet. La Eminescu există şi această cauză, idealul greu de realizat, „prototipul îngerilor din senin“. Mai întăi pentru că Eminescu era prea idealist, era romantic. Al doilea, poate mediul în care s-a învîrtit el n-a putut să-i pună în faţă o femeie cum visa el. Dar mai sînt şi alte cauze, şi mai însemnate. în adevăr, Eminescu poate a fost prea sus. Poate că în iubire avea şi cerinţe morale şi a fost poate prea sus, ca Moise al lui Vigny. în sfîrşit, ceva găsim în Luceafărul. Luceafărul e prea sus pentru femeie. Această poezie ne-ar arăta una din imposibilităţile satisfacţiei în amor. Bărbatul e prea sus, superior, prea neînţeles. Dar eu cred că e altă cauză, mai însemnată. Eminescu avea un * Vezi Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui (1889). 403 temperament „neamoros“, cu un termen suburban. Emi-nescu era un impresionabil. Caragiale spune în în Nirvana că Eminescu se amorează foarte des, urma o zguduire de trei zile, în care se închidea în casă şi ieşea iarăşi senin. La un sentimental, sentimentul creşte încet şi durează mai mult, e ataşare. Poate aţi cetit un schimb de scrisori între Veronica Micle şi Eminescu. Nu sînt toate, sînt selectate, e o adevărată bătaie de joc în publicarea lor. Eminescu nu iubea pe Veronica Micle. Poate că pe vremea de cînd nu sînt scrisori, pănă la 1877, amorul să fi fost puternic. Insă Eminescu, îndată ce a fost fericit în amor, n-a mai iubit. Veronica Micle îi scrie exasperat, ajunge pănă la umilinţă şi ridicol. Eminescu, om foarte inteligent, bine crescut (de el însuşi) îi răspunde foarte liniştit, cîteodată nu-i răspunde. Aceasta n-ar însemna că Eminescu,, a avut un temperament neamoros. Se ştie că a iubit foarte mult pe Veronica Micle. îndată însă ce a căpătat sufletul ei, n-a mai iubit. N-a fost deci un sentiment. Dacă adăogăm ceea ce spune Caragiale, însamnă că n-a putut să iubească. Neputinţa aceasta de iubire e o cauză dureroasă pentru cine caută să scape de singurătate. Cauza principală însă e temperamentul său. La el melancolia era a priori în sufletul său. Totul îi producea melancolie. Oamenii melancolici prin firea lor devin melancolici ori de cîte ori sufletul li-i pus în vibraţie. D. Gherea a observat cu drept cuvînt că Eminescu era mai amorezat de melancolia sa după iubită decît de iubită. în Cezara am văzut acest lucru. Eroul mărturiseşte că e mai fericit cînd ea nu e prezentă şi putea gîndi la dînsa, decît atunci cînd e de faţă. Vă aduceţi aminte de versurile din S-a dus amorul... Şi cît de mult îmi pare rău Că nu mai sufăr încă. Aceste versuri pot să însemne şi complacerea îr suferinţă. Omul care sufere mult caută să-şi împace i ufe-rinţa prin teoria că nefericirea e adevărată fericire*. A-eeasta se vede la misticii ruşi sau la oamenii din veacul de mijloc. * Notă marginală finală de mina lui Tbrăileanu : ,,Satisfacţia îi provoacă decepţie, fiind idealist şi nefiind sentimental1*. 404 Prelegerea VI Poeziile cele mai frumoase ale lui Eminescu, cele pe care le cităm cu toţii şi care formează ediţia d-lui Ma-iorescu, ştiţi că sînt poeziile care încep în anul 1870 cu Venere şi Madonă. De atunci Eminescu e „eminescian41, ceea ce înţelegem noi prin eminescianism. Totuşi are şi poezii de adolescenţă, publicate în reviste, nu „pos-tumei4, şi pe care trebuie să le ţinem în samă. Nu căutăm numai ceea ce e frumos în Eminescu, ci avem datoria să căutăm, să cercetăm, să ne dăm sama de evoluţia lui. Altă dată, cînd am vorbit de ideile sociale şi filozofia lui Eminescu, ne-am adresat şi la operele anterioare anului 1870. Tot aşa şi acum cînd avem de cercetat poeziile de dragoste ale lui Eminescu. Şi vom împărţi cariera poeziei lui Eminescu în mai multe epoci. Acest lucru e interesant nu numai pentru a vedea cum Eminescu devine el însuşi, cum devine original, nu numai pentru a pune în legătură poezia lui cu diferite întîm-plări din viaţa sa, ci şi pentru a găsi diversele influenţe ale altora asupra poeziilor lui. Totdeodată aş vrea să amintesc nişte poezii din adolescenţă, de cînd trece din copilărie în adolescenţă, două poezii de la 17 ani, De-aş avea... şi O călărire în zori. De-aş avea... e din 1865, tipărită în Familia, o revistă din Ardeal, în 1866. Nu e Eminescu, pe el îl cunoaştem. Nu e nici pesimist, nici melancolic, nu are puterea de sugestionare asupra noastră, e influenţat de primii scriitori, e influenţat de Alecsandri. Am făcut o greşală cînd am scris că n-a fost niciodată influenţat de Alecsandri. Cetind azi mai cu atenţie, am văzut că e influenţat şi de Alecsandri. Am văzut altă dată că e influenţat de Eliade, de Bolintineanu, cum era şi natural pentru un adolescent. Influenţa mai mare e a lui Bolintineanu şi apoi a lui Eliade, dar e influenţat şi de Alecsandri, mai cu samă în poeziile de dragoste. Nu degeaba l-a cîntat în două strofe din Epigonii. De-aş avea şi eu o floare Mîndră, dulce, răpitoare, Ca şi florile din mai, Fiice dulce a unui plai, Plai rîzînd cu iarbă verde, Ce se leagănă, se pierde, Undoind încetişor, Şoptind şoapte de amor ; De-aş avea o floricică Gingaşă şi tinerică, Qa şi floarea crinului, Alb ca neaua sinului, Amalgam de-o roz-albie Şi de una purpurie, Cîntînd vesel şi uşor, Şoptind şoapte de amor... Vedeţi ce proză e aci. Nu face nimic. Cînd vedem că versurile sînt acum aşa de slabe, cu atît mai mare va fi meritul său viitor. De-aş avea o porumbiţă Ou chip alb de copiliţă, Copilită blîndişoară Oa o zi de primăvară, Cîtu-ţi ţine ziuliţa I-aş cînta doina, doinita, I-aş cînta-o-neetişor, Şoptind şoapte de amor. Vedeţi : Alecsandri. Mai întâi influenţa în ritm chiar, dacă vreţi, în diminutive. Aceasta ar fi şi Bolintineanu, dar e Alecsandri după înţeles. Vedeţi „Doina doiniţăw e din Doina lui Alecsandri. Această idealizare ieftină, încadrată în această descriere iarăşi cam ieftină şi exprimată în acest stil şi cu aceste cuvinte diminutive sînt Alecsandri. Vasăzică, avem influenţa lui Alecsandri. Aceasta e o poezie subiectivă. Acum, desigur că poezia 406 nu e sinceră şi, dacă e, e aşa un fel de deziderat foarte vag. Desigur că e o poezie compusă. Mai bine decît ne-sinceritate, să zicem compoziţie, după poeţii citaţi, la vîrsta aceasta de 16 ani. înainte de a se cunoaşte literatura anterioară lui 1870, se putea crede că Eminescu a venit ca un meteor. în adevăr, putem spune că e o în-tîmplare extraordinară în literatura română. Totuşi, cunosc, înd poeziile anterioare, deşi unele din ele sînt „pos-tume“, vedem că între el şi literatura anterioară e legătură. S-a exercitat pe teme din literatura anterioară şi pe încetul a devenit el însuşi, altfel ca înainte. O altă poezie, tot din acelaşi an, tot din copilărie, e O călărire în zori. Aceasta nu mai e subiectivă, e mistică, e un fel de baladă amoroasă, o poezie care prevesteşte Povestea teiului, însă cu totul de altă natură. Vom vedea că Povestea teiului e influenţată de romantismul german. Pe cînd în această poezie, deşi cunoaşte romantismul german — la această vîrstă Eminescu cunoaşte literatura romantică germană —, şi în această poezie avem o îmbinare de influenţă a romantismului german şi Bolintineanu. Bolintineanu, oricît era de departe de spiritul german, a fost cel mai fantastic din poeţii români. Cine nu cunoaşte Mihnea şi baba, O noapte la morminte. Să vă cetesc cîteva strofe : A nopţii gigantică umbră uşoră, Purtată de vînt, Se-ncovoaie tainic, se legănă, zboară Din aripi bătînd. Roz-alb-auroră, cu bucle de aur Sclipinde-n rubin, Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur Pe-al florilor sin. Aci e Bolintineanu. Răsipinde suflarea narciselor albe Balsamu-i divin, Şi Chloris din roze îşi pune la salbe Pe fruntea-i de crin ; Iar rîul suspină de blînda-i durere Poetic murmur, Pe-oglinda-i de unde răsfrînge-n tăcere Fantastic purpur. 407 Aci e ceva din viitorul Eminescu. Pe cîmp se văd două fiinţe uşoare Saltînde pe-un cal, Pe care le-ncinge de flutură-n boare Subţire voal. Aci e şi Bolintineanu şi romantismul german şi rnedie-valism. Gîndiţi-vă la Povestea teiului. Această strofă, ideea şi, în sfîrşit, sentimentul viziunii din această strofă se găsesc în Povestea teiului. Sar mai multe strofe descriptive. Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire Se mlădie-n vînt, Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire, Sclipesc fluturînd. „Negrele-i bucle* e Bolintineanu, iar „talia-i naltă* e Eminescu. Iarăşi vorbeşte Povestea teiului: l-adoarme pe sînu-i, se leagănă-n braţe în tandre visări ; Pe cînd ca profume pe blinda ei faţă Plutesc sărutări. Mai departe găsim şi pe Alecsandri, e „mîndruliţă*, vă aduceţi aminte de Mîndruliţa de la munte : Căci junele astfel din pieptu-i oftează în dalbe cântări : ,.Ah ! ascultă, mîndruliţă, Drăguliţă, Şoapta-mi blîndă de amor, Să-ţi cînt dulce, dulce tainic, Cîntul jalnic Ce-ţi cîntam adeseori. De-ai fi, dragă, zefir dulce, Care duce Cu-al său murmur frunze, flori, Aş fi frunză, aş fi floare, Aş zburare Pe-al tău sin gemînd de dor...“ „Aş zburare*, iată şi o formă arhaică. Vergina îl strînge pe-amantu-i mai tare La sînu-i de crin, 408 Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare In păr ebenin. Aci nu mai e Alecsandri, dar pănă aci e Alecsan-dri. Să-l găsim şi mai departe : ,,De-aş ti, mîndră, rmşorul, Care dorul Şi-l eonfie câmpului, Ţi-aş spăla c-o sărutare, Murmur are. Crinii albi ai sinului !“ Dar dacă băgăm bine de samă, putem observa şi influenţa lui Conachi. în O călărire în zori e vorba de un fel de idilă artificială, în sfîrşit, această poezie e interesantă de studiat, vedem în ea influenţa asupra lui Eminescu, dar vedem şi ceva din Eminescu şi, mai cu samă, vedem că şi-a apropriat ceea ce îi trebuia. Sufletul lui la 16 ani îşi aproprie romantismul medieval şi romantismul nostru popular, dacă se poate spune, pe care îl găseşte în Alecsandri şi elementul fantastic din Bolintineanu, iar din punctul de vedere al formei nu e eminescian, e Bolintineanu şi Alecsandri. Aceste poezii din întâia adolescenţă sînt greu de raportat la vîrstă. Am găsit în d. Scurtu trei tinereţi. Atunci l-am cam rîs, dar acum trebuie să fac amendă onorabilă, să zic că e a doua adolescenţă. întâia e copilăria, şi apoi adolescenţa. în adolescenţă sînt cîteva poezii de dragoste mai sincere, nu compoziţii. Caragiale ne spune în în Nirvana că Eminescu era înnamorat atunci de o actriţă, iar în ediţia Şaragâ găsim o poezie La o artistă. D. Xenopol spune că a cunoscut-o. „Această poezie a fost scrisă în limba germană... Originalul l-am pierdut/4 Vasăzică avem prima actriţă şi a doua. A avut o slăbiciune Eminescu pentru actriţe. Caragiale ne spune că ar fi fost amorezat de o actriţă înainte de a se duce la Viena. Vă aduceţi aminte că în Geniu pustiu, în acel fragment de roman, pe care Eminescu n-a vrut să-l recunoască şi l-a tăiat cu creionul, dar l-a publicat d. Scurtu ca roman, căci era vorba do ardeleni, şi l-a publicat în epoca naţionalistă — acolo e vorba de o actriţă, eroină idealizată, cum ştia el să idealizeze. Şi, în adevăr, găsim poezia publicată la vîrsta de 18 ani, tot pentru o actriţă, La o artistă : 409 Ca a nopţii poezie, Cu-ntunericul talar, Cînd se-mbină, se-mlădie C-un glas tainic, lin, amar, Tu cîntare întrupată ! De-al aplauzelor fior, Apărînd divinizată, Răpişi sufletu-mi în dor. Vasăzi'că a fost captivat de dînsa cînd apărea la rampă. Putea să fie actriţă şi s-o cunoască în mediul teatral, căci a fost sufleur, cum l-a găsit Caragiale. Ca zefirii ce adie Cînturi dulci ca un fior, Cînd prin flori de iasomie îşi sting sufletele lor, Astfel notele murinde. Blînde, palide, încet, Zbor sub mîna-ţi tremurînde Ca dulci gînduri de poet. Sau ca lira sfărîmată, Ce răsgeme-ng,rozător, Cînd o mină îngheţată Rumpe coardele-n fior, Astfel mîna-ţi tremurîndă Bate-un cîntec mort şi viu. Ca furtuna desorescîndă Care muge a pustiu. Nu e nevoie să mai cetim*. Vasăzică poezia e serioasă, e simţită. Poate aceasta e poezia pe care a cetit-o Eminescu lui Caragiale sau cealaltă, Amorul unei marmure, căci Caragiale spune că i-a cetit o poezie dedicată unei actriţe. Acum Eminescu nu mai face compoziţii amoroase (după cele cetite), ci îşi închină poeziile unei fiinţe concrete, unui obiect al plecării sale, cum s-ar zice. Nu e vorba, că şi poezia de la 16 ani era oarecum sinceră, era o aspiraţie vagă către iubire. Dar aci e mai sincer, căci e adresată cuiva. Altă poezie, de la 18 ani, e Amorul unei marmure şi ne aducem aminte cum Caragiale ne spune că Eminescu vorbea pe atunci de regi * Din poezie rezultă că avem a face cu- o pianistă, neidentificată pînă azi. 410 asirieni, de daci şi de amorul lui pentru actriţă. Acest sentiment e tot în această poezie, Amorul unei marmure. Caragiale nu mai ţine minte această poezie, în în Nirvana, căci a fost găsită mai tîrziu, în Familia din 19 sept./lO octombrie 1868. Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian. Iată o poezie de dragoste, care începe cu „un rege-asirian“. Am văzut la sentimentul trecutului cum Asiria îl chinuieşte pe Eminescu, Asiria şi veacul de mijloc. Şi .acum, în paranteză, am să adaog o consideraţie. De ce Asiria şi veacul de mijloc, şi dacii, peste Roma şi Atena ? Pentru că Eminescu a fost medievalist. Eminescu ura prezentul, iar societatea modernă nu e decît urmarea, continuarea societăţii vechi romane. Sau altfel : în vremurile moderne nu era caracterul acela fabulos, acea măreţie enormă ca în veacul de mijloc. Eu cred că din această cauză Asiria e aşa de poetică. Pentru Eminescu, mai încoace nu e poetic. Dar în Grecia şi Roma ? Oamenii au trăit foarte cuminte, literatura lor e clasică. Societatea romană reînnoită a devenit societatea modernă. Încît, dacă voia să facă m'edievalism, zic, trebuia să fie pentru Asiria şi Babilon... ...un rege asirian, Cum stmcelor aruncă durerea-i înspumată Gemîndul uragan. El e înnamorat de o actriţă* şi ar vrea să fie Satan, Dumnezeu, rege asirian, „să fac să rumpi-o lume ce sfî-şie-n tăcere / Zdrobit sufletul meu...“ Aci am putea vedea influenţa byronismului. Nu orice poet vrea să fie Satan, Dumnezeu, şi să împărtăşească fericirea în loc de nenorocirea unei actriţe : Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă, Un ocean se-mbată pe-al viaturilor joc, Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugind, Gîndirile de foc. Vedeţi cît e de tare Eminescu. Mai departe nu găsim asemenea note, pentru că mai încolo e mai serios, * S-a presupus că de Eufrosina Popescu-Marcolini care împreună cu Matilda Pascaly juca în 1868 în piesa lui Theodore Barriere şi Lambert Thiboust Filles de marbre. 411 nu compune. Aci compune, vrea să fie tare, să „mu-geas'că“ şi el, de iubirea lui, şi ajunge la expresii aşa de inspirate, de puternice. Dar se poate că Eminescu era capabil pe atunci pentru sublimul din natură. In Eminescu nu se află sublimul în natură*. In Coşbuc e codrul care se zbate în furtună, şi altele. în Eminescu nu putea fi şi aceasta în legătură cu natura lui. Sublimul e forţă. Sentimentul sublimului e un complex de sentimente, un fel de frică de lucrurile mari ale naturii, sentimentul sublimului faţă cu ele. însă sentimentul sublimului îl dă energia noastră. Dînsul e deprimat sufleteşte, nu mai poate să aibă acea rezistenţă faţă de forţa naturii, nu mai are acel component al sublimului. Poate să se sperie de natură, în loc să aibă sentimentul naturii — să aibă sentimentul de frică. Şi sînt oameni, se ştie din literatură, care au avut sentimentul sublimului şi l-au pierdut., pierzând forţa nervoasă. Natura a făcut aceasta expres. în loc de sentimentul sublimului e sentimentul fricii. Aci e unul din puţinele pasagii unde vedem sentimentul sublimului. Nu mai e sincer Eminescu ? Ori îşi ia o atitudine marţială ? Căci vedeţi Satan, Dumnezeu, rege. Ea singur n-am cui spune cumplita mea durere. Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor, Căci mie mi-a dat soarta amara mingii ere O piatră să ador. E de piatră actriţa, de piatră, nu răspunde la sentimentele sale. Murindului speranţa, turbării răzbunarea, Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu, La sinucid o umbră ee-i sperie desperarea, Nimic, nimica eu. Sună ca la Bolintineanu. Fiecare are ceva, eu nimic, în poezia O fată tînără pe patul morţii sînt asemenea versuri. La Eminescu : Nimica, doar icoana-ţi care mă învenina... „Icoana-ţi care mă învenină“ e just. Mai departe : * Notă marginală a lui Ibrăileanu : ,.E sublim în Luceafărul — sublimul grandiosului, (al) intelectului, nu al forţei“. 412 Nimic doar suvenirea surîsului tău lin, Nimic decît o raza din faţa ta senină, Din ochiul tău senin. în amor omul se mulţumeşte eu foarte puţin şi nu se mulţumeşte cu nimic : Şi te iubesc copilă cum repedea junie Iubeşte-n ochi de flăcări al zilelor noroc, Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie Un ocean de foc. Ştiţi cum iubeşte cel închis libertatea. Iată elemente de acestea din poezia noastră veche românească. Aci e iarăşi Rolintineanu : Din ochi de-ar soarbe geniu slăbită mea privire, De-iar tremura la sînu-mi gingaşul tău mijloc, Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un diadem de foc. Aci, în acest vers, e totuşi Eminescu. Vedeţi cum se degajează de Bolintineanu, Aleesandri. Cetim mai departe : Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie , Aş pune lege lumii rîzîndul tău delir, Aş face al tău zîmbet un secol de orgie, Şi lacrimile-ţi mir. Aci e iarăşi compoziţie curată, adunare de imagini ştiute. Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, Ca preotul altarul, ca spaima un azil; Iarăşi Bolintineanu. Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea. Ca visul pe-un copil. Chiar dacă nu e Eminescu, dar e frumos şi sincer*. Celelalte versuri, cum vedeţi, nu erau de natură s-o transforme din marmoră în ceva mai maleabil. Prin urmare, pănă aci vedem pe Eminescu încercînd, tatonînd, pregă-tindu-se să devină el — cînd nu e el. Cam aşa încep toţi poeţii, cînd încep prea de timpuriu. Eminescu s-a întîm- * Notă marginală : Actriţe agresive. Cf, (şi) Ieronim din Cezara. 413 plat ca la Familia să n-aibă gust literar şi să publice această poezie. Aceasta ar fi prima fază în amorul lui Eminescu. A doua fază începe de la 1870 cu Venere şi Madonă, care nu merită toată lauda şi nu prea ştim cum s-o explicăm. Biografii nu ne spun nimic. în Venere şi Madonă ar putea fi tot o actriţă, de la Viena, şi poezia imitarea celeilalte, căci după conţinut se vede că eroina nu e tocmai o fată candidă, se vede că a avut oarecare vină faţă de Eminescu. O iartă el, dar o învinuieşte grozav la început. Poate că e tot o actriţă şi atunci poezia nu e compusă. De aceea mă tem să nu aibă un efect contrar. Dar nu, nu e frumoasă această poezie, are multă retorică. Nu mai e ca cealaltă. Eminescu are 20 de ani, au trecut doi ani. Să vedem ceva din poezie : Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Şi-am făcut din tine-un înger, blînd ca ziua de magie, Cînd în viaţa pustiită rîde-o rază de noroc. Oare nu e actriţa aci ? S-ar părea că e vorba de altfel de femeie decît cum numeşte Marcel Prevost acele fiinţe „Ies demi-vierges“, „des oies blanches“. Am putea spune că e o revenire a lui Eminescu. După ce vrea să fie Satan din cauza ei, parcă îşi revine. Dar ce folos că după aceea din nou i se prosternează : Plîngi, copilă ? — C-o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou zdrobi şi frînge apostat-inima mea ? La pioioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adînci ca marea, Şi sărut a tale mîne, şi-i întreb de poţi ierta. Această poezie, mai întăi, nu e eminesciană, n-are ceea ce e eminescianismul în poezie. Nu cetesc decît cît am cetit, vedeţi sentimentul. O dovadă că poezia e slabă e că prin antologii întocmite de critici slabi a fost foarte mult lăudată. E o poezie care se împacă cu psihologia anterioară lui Eminescu. Şi poate lipsită şi de sinceritate, căci dacă nu a existat actriţa, atunci nu e sinceră. Această poezie a stârnit extazul d4ui Gherea. D-sa a găsit aci o psihologie profundă. Cît e de natural să-ţi învinuieşti iubita şi, apoi, după aceea, să revii, să-i cazi la picioare ! Ca să pară că combătea pe d. Maiorescu, dar nu ştia că versurile sînt ale unui om de 20 de ani. Da, cînd ar fi vorba de „femmes de trente ans“ din romancierii francezi, cînd ar fi vorba de trădare, dar la 20 de 414 ani nu e naturală această poezie, chiar dacă e sinceră, nu e aşa de profundă, nu e rezumat în ea un roman de Bourget. Eu cred că trebuie să înlăturăm şi această poezie din adevăratul Eminescu, dintr-un volum cu adevăratele poezii frumoase ale lui Eminescu, fiindcă n-are accente eminesciene şi are multă retorică cotmpusă. Vedeţi la început : Ideal pierdut în noaptea... Ce însamnă .„pierdut în noapte44 ? Şi se întinde aşa de lung. ...unei lumi ce mu mai este Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii. E sincer ? Nu. Sună aşa în mod vag, are cuvinte sonore. Versul aci e bun, căci, mai matur, nu mai imi-tează. Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet... Ce însamnă aceasta ? împăraţii poeţi au gîndirea molatică ca un braţ ? Nu e Eminescu. în Eminescu vom găsi sincer despre mulţi împăraţi. Comparaţie cel mult profund omenească : Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, A femeiei. ce şi astăzi tot frumoasă o revăd. Bafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate... Să nu credeţi că vreau să fac o persiflare lui Eminescu. Ar fi impietate odioasă, dar vreau să arăt că e poet ca la 20 de ani, şi în vremea aceea. E superbă poezia din punct de vedere literar. Acum nu vorbim de stil — la 1870 stilul acesta e admirabil —, dar aci vorbim de sentimentul amorului. Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer... Nu mai cetesc. O altă poezie din această perioadă, pe care am s-o numesc „tinereţa44. Am văzut că în „copilărie44 a fost compoziţie, Bolintineanu, Alecsandri, un fel de dorinţă de a iubi, cînd se naşte în om primul sentiment de iubire. în „adolescenţă14 am avut poeziile La o 415 artistă şi Amorul unei marmore. Acum am avea „tine-reţatt. Şi Venere şi Madonă face trecere la epoca aceasta. Altă poezie din tinereţă, cînd poetul nu iubeşte încă definitiv pe cineva, pe Veronica Micle, căci vom găsi, cînd Eminescu vine în Iaşi şi începe dragostea cu Veronica Micle, vom vedea că are alt ton şi după ce pleacă din Iaşi, cînd n-o mai iubeşte, căci n-o mai iubeşte, poezia lui are iarăşi alt ton. Acum sîntem la perioada tinereţii. Am văzut Venere şi Madonă, care ar fi o trecere de la adolescenţă la tinereţă, chiar după vîrstă, la 20 de ani, şi apoi e vorba tot de o actriţă, iarăşi se poate lega de poezia La o artistă. Acum ar fi tinereţă adevărată, în 1871 e de 21 de ani, în mod legal major...* Poezia Mortua est l Cred că nici aceasta nu e sinceră. Mai întâi, a murit. Cine ? Toţi prietenii, care au scris despre Eminescu, colegii lui din şcoala primară atestă că a fost îndrăgostit şi vorbesc de iubita de la Ipoteşti, dar de la nimeni nu aflăm că aceasta i-a murit. Şi aci e evident că i-a murit iubita, nu mama sau sora. Mai întâi, cine i-a murit ? Nimeni. Dacă nu ţi-a murit iubita şi scrii că a murit, nu poţi fi sincer, poţi fi semisincer, îţi imaginezi un fel de psihologie ca într-o astfel de împrejurare. Poetul îşi închipuie întîmplarea şi îl apucă durerea, şi plînge, încît face actul ca şi cînd s-ar fi întâmplat în-tr-adevăr ceva rău. Cred că atîta e sincer, încît îşi imaginează moartea unei iubite. E ritmul lui Bolintineanu din O fată tînără pe patul morţii : Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii otar. La Bolintineanu : „Ca robul ce cîntă amar în robie.. Dar chiar ideea e din O fată tînără pe patul morţii. Va-săzică, şi ideea şi ritmul, iar imaginile nu sînt nici ale lui Bolintineanu, nici ale lui Eminescu, e mai degrabă un fel de Bolintineanu general, dar tot Bolintineanu sau mai degrabă un om lipsit de teorii generale, nu ştiu cum să spun, un fel de sublimizare a imaginilor — falş, e foarte greu ca să exprim. * Prima formă a poeziei, Elena, datează din 1866. A doua formă, cu titlul Mortua est !, e din 1870. A apărut în Convorbiri literare din 1 martie 1871. 416 Prea multe comparaţii. Se vede că omul s-a pus să fie poet. Sinceritatea n-are nevoie de atîtea comparaţii. Putea să spună într-un singur vers că i-a murit iubita. Dar nu se mulţumeşte : Trecut-ai cînd ceru-i cîmpie senină, Cu «uri de lapte şi flori de lumină... E eminesciană această strofă ? Cînd norii cei negri par sombre palate, De luna regină pe rînd vizitate ? Abia aci, în ultimele versuri, vedem ceva eminescian, nouri vizitaţi de lună, acea regină a nopţii. Continuă apoi : Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. O rază te nalţă, un cîntec te duce, Cu braţele albe pe piept puse cruce, Cînd torsul s-aude 1-a-l vrăjilor caier Argint e pe ape şi aur în aer. Aci iarăşi e Eminescu. Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surîsu-ţi rămas încă viu — Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală ? Nu e frumos. Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă ? Aci e cel mai rău Bolintineanu. Luat logic : de ce mor oamenii frumoşi şi tineri ? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă ? E Bolintineanu. Eminescu nu e el însuşi. Tot se sileşte să iasă din lenjurile — la copil se cheamă altfel — Cela. 5510 coala 27 417 lui Bolintineanu şi Alecsandri*, să umble singur pe picioare. Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu rîuri de foc şi cu poduri de-argint, Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cînt. E forţat poate, dar aci e frumos. E Emineseu, samănă cu Sărmanul Dionis. Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Ou păr lung de raze, cu ochi de lumină, în haină albastră stropită cu aur, Pe fruntea ta pală cunună de laur. Din cît am cetit, aveţi ceva în minte concret ? Eu vă desfid să aveţi! Imaginile sînt aşa de dezlînate, cum ar zice d. Dragomirescu. E o sonoritate, dar nu însamnă nimic. Ce are a face cu Scrisoarea I ? Aceea îţi rămîne în minte pentru totdeauna. Aici iubita abia a murit, dar e o descripţie a drumului către cer aşa detailată, şi totul nu rămîne nimic. Şi vedieţi cît de accidental învăţăm. O, moartea e-un chaos, o mare de stele... De aci începe Emineseu. începe filozofia şi e filozofia eminesciană. Nu e vorbă, că aci se poate găsi juvenilitate. Emineseu îndată după această poezie va deveni om serios. Va ezita multă vreme între pesimism şi optimism. în 1879 e francamente pesimist. Aci însă Emineseu, fiindcă n-are gust, căci e tînăr, face pesimism mult de tot. Altă poezie, tot întâia tinereţă — aşa o numesc : întâia tinereţă, căci acum sînt elevul d-lui Scurtu, mă declar, Noaptea, publicată cînd are 21 de ani. începe a deveni Emineseu. Dar ceva important, de acum altă idee, Emineseu pană pe la 1877-1878 n-are poezii de regret. Are un ton melancolic în baladele romantice, dar în poeziile subiective, nu. Uneori cîntă chiar iubirea fericită, sau iubirea lui, sau a altora, sau scrie poezii de chemare. în această poezie nu e nici chemare, nici regret. Se poate zice că e o poezie de fericire amoroasă, cu un ton melancolic, căci poezia, în care cineva spune că e iubit, e mai optimistă* decît * Vezi şi poezia lui Alecsandri Emmi: „De ce să moară Emmi în floarea tinereţii I / Lipsea Dumnezeu oare de îngeri lucitori ? / Lipsea cerul de raze de stele şi de flori ?“ De asemenea poezia Pe albumul d-nei Z, din. 1856. 418 poezia de chemare şi de regret. Iarăşi nu ştiu dacă e sinceră, eu mă îndoiesc foarte mult. Poate e şi fantazie, cum am văzut în ultimul timp — poeţii ne înşală mult — nu ştiu dacă poezia e sinceră : Noaptea potolit şi vînât arde focul în cămin ; Dintr-un colţ pe-o sofa roşă eu în faţa lui privesc, Pîn’ce mintea îmi adoarme, pîn’ce genele-mi clipesc ; Lumînarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin. Mă îndoiesc de „sofa". Ion Scurtu, uitînd de data poeziei, spune că a văzut cînd se vindeau lucrurile lui Emineseu şi o sofa roşie şi a fost impresionat. Dar nu era cea de la Botoşani, căci Emineseu era la Viena*. Vedeţi pe Emineseu deja, ne e indiferent dacă e sincer sau nu, e Emineseu. Atunci tu prin întuneric te apropii surîzîndă Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară... Cam slab, căci e vag, abstract. Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară Gîtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă. E fericirea. Vedeţi în Emineseu poezie de fericire. Cu-aie tale braţe albe, moi, rotunde parfumate, Tu grumazul mi-1 înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-1 culci. E şi în altă poezie de chemare, în Dorinţa. Şi-apoi ca din vis trezită, cu mînuţe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte. în Dorinţa nu mai sînt diminutive. Un diminutiv e foarte frumos cînd e la locul lui. E urît cînd nu e sincer,, cînd nu e adecvat. Şi gîndind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc Şi surîzi, cum rîde visul într-o inimă-ndrăgită. Aceasta nu e tocmai cum trebuie. O ! desmiardă, pîn’ ce fruntea-mi este netedă şi lină E retorică. La 21 de ani, „fruntea netedă şi lină", nu se gîndeşte aşa departe. * De acolo a trimis poezia la Convorbiri literare. 4195 O ! desmiardă, pîn-e.şti jună ca lumina cea din soare... Mie nu-mi place. Pin-e.şti clară ca o rouă, pîn-eşti dulce ca o floare, Pîn’ nu-i faţa mea zbîrcită, pin’ nu-i inima bătrină. Aci, la sfîrşit, e frumos, deşi iarăşi se gîndeşte prea departe. Această notă de la sfîrşit dă oarecare melancolie. Vedem că la Eminescu, chiar în fericire, sentimentul a-cesta e stricat, e stînjenit de melancolia sa, de gîndurile sale triste asupra soartei omului. în mijlocul iubirii te gîndeşti că viaţa trece, tinereţea trece. Dar e o poezie optimistă. Acum nu mai vorbim de poezii, deocamdată. Vorbim de nuvela Sărmanul Dionis. Aceasta este foarte interesantă şi pentru sentimentul iubirii la Eminescu. E însemnată şi din alt punct de vedere, al filozofiei, al reconstituirii trecutului, pentru sentimentul trecutului, dar şi din cauza iubirii, fiindcă una din temele bucăţii e şi iubirea. Sînt două iubiri : a călugărului Dan pentru Maria, fata boierului Tudor Mesteacăn, cînd Eminescu presupune că s-a întors pe vremea lui Alexandru cel Bun (a-colo atinge cîteva note de o gingăşie rară în zugrăvirea chipului femeii); dar mai interesantă e iubirea celuilalt ipostaz al personajului, a lui Dionis pentru fata de peste drum, pentru că aici e prototipul nuvelelor şi romanelor intelectualilor de mai tîrziu. Poate am găsi ceva şi mai înainte, în romanele lui Bolintineanu. Şi acolo găsim intelectuali înnamoraţi de castelane. Acolo intelectualii sînt din aceeaşi societate. Aci e prototipul, e iubirea romantică a tînărului intelectual izolat, refractar lumii, singuratic, solitar ş.a.m.d., pentru o femeie pe care nici n-o cunoaşte. Vasăzică avem un amor romantic, platonic, romanesc, aproape chiar o imposibilitate, dacă ne gîndim la subiect. Ştiţi cum vine fata la el, îmbrăcată băieţeşte, în sfîrşit, tot ce ar putea visa un tînăr de 20 de ani să se întîmple, se întîmplă, fără multă greutate din partea tînărului. El aşteaptă să vină fericirea şi aceasta vine. Dar spuneam că e prototipul lui Radu, al nuvelei Din durerile lumii, prototipul „trubadurului41, un erou din Ziua lui Delavrancea, tînărul sărac, intelectual, care se înnamorează totdeauna de o fată de boier. Mai întâi de o fată de boier, pentru că e mai elegantă şi mai rafinată, cel puţin în îmbrăcăminte, decît altele, şi tînărul intelec- 420 tual e rafinat, e rătăcit în lumea românească chiar acum. Vedeţi, la înălţimea veacului, ceteşte literaturi mari, rafinate, şi în clasa lui nu poate găsi idealul. Şi poate mai e şi altceva. La aceşti tineri intelectuali, Eminescu, Vla-huţă, Delavrancea, eroii au o mare simpatie pentru clasa boierească, o respectă, o admiră. E un fel de alianţă în lupta pentru trai, în faţa adversităţii. Şi intelectualul ca atare, şi ca exponent al claselor mijlocii, şi poeţii sînt clasa poetică, care a existat, indiferent de împrejurările moderne, în sfîrşit, şi din cauza esteticii inteleetualiste, nu ştiu din ce cauză, fapt e că intelectualul sărac, visător, cu părul mare, palid, cu fruntea palidă, se amore-zează de o fată pe care n-o cunoaşte, trece numai pe la geam. Vlahuţă în De la fereastră visează amorul tînărului care trece pe la fereastră. Acest lucru e în Sărmanul Dionis. Să mă iertaţi că mă gîndesc aşa de prozaic, dar aşa trebuie astăzi. Altădată, cînd vă voi vorbi de stil, voi vorbi altfel. Trebuie să observ că în sentimentul de iubire Eminescu e acelaşi om slab, fără putere de reacţionare. Cînd am vorbit de sentimentul trecutului, al naturii, am văzut ideile lui. Le vedem şi aci. Sărmanul Dionis trimite o scrisoare, dar cade jos. Iarăşi fericirea vine, pleacă... Fata vine ea, el e foarte ostil. De ar avea curajul, s-ar duce el să facă curte, declaraţie. Aceasta cere voinţă, curaj, energie şi de aceea Eminescu idealizează femeia agresivă. Ca să isprăvească să cetească ce cetea, ce spune călugărului. Aci Eminescu e un timid, în sfîrşit toţi aceşti eroi sînt timizi. Cetiţi Dan. Ceea ce poate spune cu cea mai mare simplicitate, ca şi cînd ar vorbi de vremea de afară, un cavaler, un intelectual amînă pe şapte ani. Dan se duce la Paris să facă declaraţie şi era să se întoarcă fără a o face. Euthanasius spune : „în genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă...* (p. 105). Bărbatul e agresiv, iar femeia nu, e delicată. Bărbatul se pune în genunchi, nu femeia. Bărbatul face scrisori, nu femeia. Bărbatul spune cuvinte, nu femeia. Lui Euthanasius îi place femeia agresivă, pentru că e excepţie. E un sofism în logica sentimentelor. „Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat şi mai copil decît ea...“ 421 Vedeţi, e „ursuz" acest intelectual şi e „o nespusă gen-tileţă..." Cred şi eu. însă în natura lucrurilor femeia nu e agresivă. între bărbat şi femeie e un contrast, o spune Schopenhauer. Şi bărbatului — în adevăr elementul fiinţei lui e agresiunea — îi place delicateţa, rezerva — bărbatului adevărat. însă sentimentalii, a căror energie sufletească e slabă, sînt timizi, le place femeia agresivă, e la ei un fel de masochism sufletesc. Prelegerea VII 20 decembrie 1913 Perioada a treia în sentimentul iubirii la Eminescu — 1873. Această dată e arbitrară. Noi ne luăm după data cînd au fost publicate poeziile, dar nu ştim cînd au fost scrise. In poeziile postume vedem că Eminescu s-a chinuit mult până ce scria cîte o poezie şi o publica mult mai tîrziu. In 1873 găsim poezia Floare albastră, cu care începe o nouă perioadă în sentimentul iubirii. E o poezie frumoasă din punct de vedere estetic, o poezie eminesciană cu totul. Această poezie e un fel de program al lui Eminescu. E vorba de o iubire adevărată, totuşi, poate e o poezie curat idealistă, care să nu fie adresată unei fiinţe sau poate e adresată Veronicăi Micle. S-au publicat o mare parte din scrisorile dintre aceştia*. O. Minar a căutat să dovedească ceva şi a publicat numai nişte fragmente. Nu e vorba, că n-a avut ce publica complect, deoarece o mare parte din scrisorile rămase la d. Maiorescu au fost distruse sau puse sub cheie, pentru că conţineau nişte lucruri displăcute unei anumite societăţi literare, aşa încît ne e greu să ştim raporturile. Dar se ştie că Eminescu a făcut cunoştinţă cu Veronica Micle la 1873. Se zice că Eminescu a făcut o mare impresie Veronicăi Micle şi, lucru rar, şi lui Micle i-a plăcut Eminescu; întors la Iaşi, a început să frecventeze salonul Veronicăi Micle, frecventat de mai multe celebrităţi : Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu ş.a. Că * Intîi şase scrisori în Nic. V. Baboeanu, Iubire. Durere, M. Eminescu-V eronica Micle, Scrisori, note, impresii, epilog. Bucureşti, 1905, apoi în Octav Minar, Cum a iubit Eminescu. Pagini intime. Bucureşti, f.a. 423 după aceea s-a născut iubirea adevărată, nu admiraţia, dragostea intre Veronica Micle şi Eminescu şi că această iubire a fost puternică, dar platonică până în 1879, cînd a murit Micle, bărbatul Veronicăi — vedeţi că era ceva prozaic în chestia aceasta ca întotdeauna —; după aceea, din 1880-1881, Eminescu devine mai rece. Acest lucru ar fi interesant, căci ne-ar face şi ne-ar da o cheie pentru priceperea poeziilor lui Eminescu, dar ar fi mult mai interesant pentru psihologia lui, căci pentru priceperea poeziilor n-avem numaidecît nevoie, ne e indiferent, deşi ne lovim de lipsa unui document, care poate ne-ar da lumină. Aşa, de exemplu, scrisorile înainte de moartea lui Micle. Vedem că Veronica Micle îi spune „tuw, iscăleşte cu un pseudonim ş.a.m.d. Ştiu eu ce însamnă acest „tu“ ? în asemenea împrejurări „tu“ e foarte semnificativ şi simbolic. Nu ştiu ce însamnă „tu“ aici. în sfîrşit, am ţinut să vă spun pe scurt această chestie, mai cu samă pentru a vă arăta că nu prea avem fapte. Dealtfel, cred că amorul cu Veronica Micle şi alte amoruri nu prea au răsunet în poeziile sale, că faptele, amorurile sale erau chestii private, pe cînd poezia era lucru public. în poezie Eminescu cîntă altceva : amorul, un tip ideal, abstract de femeie, sau amorul pentru amor, dacă se poate spune. Se pare că şi Eminescu era mai înnamorat de melancolia după amor decît după femeie, căci, după cum ne spune Caragiale, nici nu prea era un tip să iubească multă vreme. Chiar din această biografie a lui şi a Veronicăi Micle rezultă aceasta, dacă e adevărat că amorul a fost platonic pănă la 1879 şi după 1880 începe să devină rece, cum se vede în scrisorile sale. Am vedea că sînt reci : amorul a fost satisfăcut, Eminescu începe să se răcească, nu-şi mai găsea prototipul. Poezia Floare albastră să fie datorită impresiei ce i-a făcut Veronica Micle ?* Nu ştiu. Nici nu trebuie să dăm mare însemnătate acestui amor, cînd e vorba de poeziile lui Eminescu. De douăzeci de ani ni se tot spune de cei doi amanţi celebri şi s-ar părea că toate poeziile sînt datorite acestui amor. Nu e adevărat. Mai toate poeziile au o origine mai mult intelectuală, internă, intensă. Am putea admite, dacă e vorba de 1873, cum că impresia ce i-a făcut-o acea femeie frumoasă să fie un factor al acestei poezii. Dar factorul mai însemnat * Poezia, începută la Viena, e din ciclul „iubitei de 3a Ipo-teşti“ ca şi Mortua est. 424 e romantismul german. E firea lui- Eminescu, cum era el, romantic, spune el însuşi într-o postumă* : „Eu rămîn ce-am fost: romantic". Şi educaţia sa germană, şi împrejurările vieţii sale, toate concordă să facă din el un poet romantic, de natura romantismului german. Dar în Floare albastră, chiar titlul, ce e această „floare albastră" ? Dumneavoastră cunoaşteţi pe Novalis, ştiţi că romanul său** era biografia sa şi ştiţi că „floare albastră" e cuvîntul lui Novalis, unul din reprezentanţii cei mai de samă ai romantismului german. Novalis a fost înnamorat de o fată de 13 ani, Sophie von Kiihn, care a murit de 15 ani. După ce a murit, în capul lui s-a făcut această strămutare de idei şi sentimente că ea trăieşte şi el a murit. Mai tîr-ziu a găsit chiar „o floare albastră", realizarea acestui ideal într-o fată oarecare, Julie von Charpentier, iar în romanul său eroul, care e presupus autorul cîntecelor niebelungiene şi care nu e în realitate decît Novalis, şi el are două „flori albastre". Această „floare albastră" reprezintă o femeie, reprezintă idealul, nostalgia după un ideal, şi idealul şi nostalgia după ideal, aspiraţia poetică după frumos e ceva greu de realizat. Dacă ar fi realizat, ar forma fericirea. Toate acestea s-au împreunat în imaginea „florii albastre", încît titlul ne arată influenţa romantismului german. Dealtfel, în biografia lui Eminescu, cîteva date ne arată această influenţă, cărţile sale, tot ce cetea, notiţe existente la Academie, din care unele traduse şi se ştie că Eminescu poate să fie ataşat la romantismul german. E poet romantic ca poeţii romantici germani, se deosebeşte de cei dinaintea sa care au scris româneşte. Mai tîrziu s-a degajat de acest romantism. Dar la 22 de ani cel puţin, el e romantic german. După cum Eliade, Gîrlova, Alecsandri, Bolintineanu, Alexan-drescu au fost discipolii romantismului şi clasicismului francez, acum e o influenţă germană, care se explică şi prin natura poetului şi prin cultura sa, romantism care, poate, se apropie mai bine de sufletul românesc, dacă ne gîndim la literatura populară românească. Dar aceasta e o afirmare, e o ipoteză, care nu se poate controla. De acum începe pentru cîţiva ani epoca de romantism german a lui Eminescu, de medie valism, de romantism me- * Eu nu cred nici în Iehova, din 1876. ** Heinrich von Ofterdingen. în roman eroinele au numele Mathilde şi Cyane. 425 dieval. După această epocă, Eminescu va deveni mai el însuşi, va cînta mai mult pe socoteala sa proprie, după temperamentul său curat, înnăscut şi, poate, condiţionat de împrejurările vieţii sale, de amorurile sale. Dar la început reproduce romantismul german şi sînt cîteva poezii caracteristice. în această Floare albastră nu uită nici „cîmpiile asire* nici „piramidele-nvechite*. Acum e foarte greu de discutat lucrurile acestea. Mi-ar trebui, poate, un ceas, două pentru această poezie. în această poezie găsim înălţimea morală a lui Eminescu, înălţimea sa intelectuală, e ceva din Luceafărul. Femeia îi spune (ar fi Veronica Micle*, şi e o legătură, căci ea îi răspunde la această poezie) : Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte ? Iată ce spune femeia. Vasăzică e un tip superior, cu capul în cer, e una din poeziile în care găsim ideea de superioritate a intelectualului, de mîndrie, ca în Luceafărul. In zadar rîuri în soare Grămădeşti-n a ta gîndire Şi cîmpiile asire Şi întunecata mare; Piramidele-nvechite Urcă-n cer vîrful lor mare — Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite ! Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul... Vedeţi „mititica*, un diminutiv, care e foarte frumos, din cauza contextului sentimentalităţii. Nimic nu e urît, dacă e suportat de un sentiment. Cuvintele indecente, grosolane nu sînt urîte atunci. Cuvintele acestea, ca „mititica*, sînt suportate de un sentiment. Ah ! ea spuse adevărul; Eu am rîs, n-am zis nimica. — Hai în codrul cu verdeaţă... * Veronica Micle intră mai tîrziu în inspiraţia lirică a lui Eminescu. 426 Şi apoi spune iubita... Şi aci, pentru că am vorbit altădată, trebuie să arăt combinaţia aceasta de natură si iubire, natură-iubire în poeziile lui Eminescu, iubire în mijlocul naturii. N-am spus atunci, adaog acum. Cînd spunem iubire, parcă e un cuvînt dispreţuitor. De obicei iubirea nu e aşa, pentru că iubirea profundă e nefericită. — Hai în codrul cu verdeaţă, Und-izvoare plîng în vale, Stînca stă să se prăvale în prăpastia măreaţă. Acolo-n ochi de pădure, Lângă balta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti. Insă aci e urât pentru un bărbat. Şi de-a soarelui căldură Voi fi roşie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ţi astup cu dînsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie — Ş-apoi cine treabă are ! Strofă foarte frumoasă, dar banală, căci a fost citată prea des, a fost luată în glumă. Şi sosind 1-al porţii prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ? Inc-o gură — şi dispare... Ca un stîlp eu stăm în lună ! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare ! 427 Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră — Floare-albastră ! floare-albastră L. Totuşi este trist în lume ! Vedeţi ce expresie frumoasă : „a murit iubirea noas-tră“. Acest cuvînt e frumos, după cum e frumos „icoana stelei ce-a murit“ din La steaua... Cu toate acestea, e aci ceva dramatic, chiar iubita îi spune ceva ş.a.m.d. Dar cred că e idealul de iubire exprimat, căci nici biografia lui Eminescu nu ne spune a fi ceva mai mult decît un ideal de iubire. Aceasta e prefaţa perioadei romantice a lui Eminescu, un romantism obiectiv, ca să zic aşa. în această perioadă Eminescu scrie balade de iubire, cîntă iubirea altora, e vorba de iubirea medievală a altora — acum (obiectiv, aci cuvîntul e cam forţat, cită obiectivitate poate fi în asemenea lucruri ?) face poezii de iubire din veacul de mijloc, cu castelani, cavaleri medievali, e subiectiv, fiind tot vorba de el, numai cît, în formă cel puţin, poezia e obiectivă. Făt-Frumos din tei. Această poezie a fost remaniată de Eminescu, a fost corectată în altă poezie, intitulată Povestea teiului, însă concepţia e de acolo*. Vedeţi, prima poezie după Floare albastra e o poezie obiectivă, ca să zic aşa, cu subiect medieval, inspirată de romantismul german. Cred că o ştiţi : — „Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire.“ Deodată ,,Blanca“. De ce „BlancaM ? E exotic. La noi nu e chemat nimeni aşa, nu Blanca se cheamă doamnele noastre. Şi apoi aci nu e poezie românească, e influenţă străină, încît dacă ar fi vorba să facem naţionalism, am putea să-i dăm în cap, să-i facem o manifestaţie ostilă, — „Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută eşti, copilă, Din nevrednică iubire. Mini în schit la sfînta Ana... Vedeţi, ce frumos : „în schit la sfînta Anaw ! * Făt-Frumos din Tei şi Povestea teiului sînt variaţii pe a-ceeaşi temă, autonome. 428 Vei găsi la cel din stele Mîngîierea vieţii tale, Mîntuirea feţei mele“. Aşa spune tatăl fetei. Vorbeşte un părinte autoritar. Ea răspunde : — ,.Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tînăr, vesel: Eu iubesc vînatul, jocul; Traiul lumii alţii lese-1. Nu voi părul să mi-1 taie, Ce-mi ajunge la călcîie, Să orbesc cetind pe carte în fum vînăt de tămîie“. Vedeţi cit e de frumos. La 1874 e ceva extraordinar din punct de vedere al evoluţiei literare. Cine are aşa imagini, în epoca stilului de atunci, de mînuit ? Nouă, fără dispreţ, ni se pare, natural, că e Eminescu. Umbra-n codri ici şi colo Fulgerează de lumine... Ea trece prin frunza-n freamăt Şi prin murmur de albine ; în mijloc de codru ajunse Lingă teiul nalt şi vechi, Unde-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi. De murmur duios de ape Ea trezi tă-atunci tresare, Vede-un tînăr, ce alături Pe-un cal negru stă călare. Vă cetesc poezia, nu pentru că e frumoasă, dar pentru că e medievală. Toţi care aţi cetit din romanticii germani, vedeţi medievalismul acesta. E un cavaler „străin" : Cu ochi mari la ea se uită Plini de vis, duioşi plutind. Flori de tei în păru-i negru Şi la şold un corn de-argint. 429 Şi-ncepu încet să sune, Fermecat şi dureros — Inima-i creştea de dorul Al străinului frumos. Vedeţi şi greşeli în Eminescu. Sînt asociate cu lucruri aşa de frumoase încît crezi că e aşa. E un fel de naivitate, asta e poezia. Judecaţi, e cîte o greşală, dar e frumos. Mie mi-ar părea rău să nu fie aşa : Părul lui i-atinge părul, Şi atunci c-obrazul roş Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuvioşi. Vedeţi ce imagine admirabilă! E frumos, deşi greşit. Eu nu vă oblig la acest sentiment, dvs. sînteţi mai tineri, dar dacă n-ar fi „gene lunge" n-ar fi Eminescu pentru mine. Iar pe buze-i trece-un zîmbet înecat, fermecător, Care gur-abia-i deschide Cea uscată de amor. Aci nu-mi place. „Uscată de amor", prea mult expresia emoţiunilor, expresie filozofică, e adevărat, dar nu e frumos. Vedem mai întăi cum se deschide gura : Cînd cu totului răpită Se-ndoi spre el din şele, El înceată din cîntare Şi-i grăi cu grai de jele. E o strofă dezastruoasă : Ş-o cuprinde de călare — Ea se apără c-o mînă, însă totuşi lui se lasă Simte inima că-i plină. Aci e iarăşi frumos. Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzeşte melancolic A lor suflet îmbătat. 430 Parcă nu e frumos iarăşi. îmi pare rău că n-am talent oratoric, sugestiv, să conving pe tema subiectelor ce le spun. Lun-atunci din codri iese, Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveşte umbre negre Pe cîmp alb ca de zapadă. Vedeţi ce frumos. Ştiţi: tăcerea nopţii, parcă aşteaptă tot orizontul să vaidă luna. Şi mereu ea le lungeşte, Şi urcînd pe cer le mută... E greşală : luna nu lungeşte, ştiţi, dar e frumos şi aceasta, fiindcă e o greşală. Poetul uită cum umbrele se mişcă şi se schimbă. Eminescu e un obiect de iubire între oameni, încît şi defectele îţi sînt plăcute, cît sînt de gingaşe greşelile de ortografie ale unei fiinţe scumpe. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpînă A rămas pierdută-n lume. E cea mai frumoasă strofă. Se zice că această strofă a scris-o la Ipoteşti la 12-13 ani, cu ocazia unei întâmplări. O guvernantă, îmi pare, a unui boier mare de acolo, a fugit cu nu ştiu cine, cu un Făt-Frumos rustic şi Eminescu a scris pe poarta curţii boiereşti această strofă şi, după aceea, cînd a scris poezia, a utilizat această strofă. E imposibil de admis*. Noi ştim cum scria Eminescu la 17-18 ani. Trebuie să fie cineva absolut lipsit de simţ critic ca să creadă acest lucru, pentru că i-a spus cineva din sat. Cum se poate această strofă perfectă la 12 ani, cînd l-am văzut la 18 ani ce poezii scria ? Ar fi scris pe poartă cel mult o strofă influenţată de Bolintineanu etc. Vasăzică, iar medievalism. Iată, poezia e scrisă în româneşte, însă cu un suflu străin, medievalismul german. Nu avem multe poezii de acestea. Eminescu a scris puţin în * Vezi şi G. Ibrăileanu, Făt-Frumos din tei, în Viaţa românească, 1927, nr. l. Prima versiune a poeziei, de la Viena, e în versuri albe, prin urmare nu e exclusă o traducere după un model german. 431 acest timp. Această poezie e din 1874*. Trebuie să sărim în 1876, ca să găsim o poezie de amor, unde e vorba de o femeie, şi unde am să observ un lucru, să fac o mică introducere. Ştiţi că romantismul francez introdus de Alecsandri, Russo etc. a făcut să se dezvolte romantismul românesc, poezia populară românească, elementele romantice. Iată Crăiasa din poveşti, asămănătoare cu poeziile populare ale lui Alecsandri, adică făcute după popor. Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie ; S-adun flori în şezătoare De painjen tort să rumpă, Şi anină-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lîngă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină, Dîndu-şi trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri. Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvînt al sfintei Miercuri ; Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri. Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvînt al sfintei Vineri, Ea se uită... Păru-i galben. Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s-adună. * Prima versiune din 1872. Publicată în Convorbiri literare (1 febr. 1875). 432 în treacăt, vedeţi că a scăpat de influenţa românească de stil. Nu mai e nici Bolintineanu, nici Alecsandri. E o poezie cu eresuri populare, cum vedeţi, şi poate datorită, poate ?, cu siguranţă, datorită romantismului german. E vorba de eresuri populare. Acestea sînt elemente roman-tiee, căci ştiţi că romanstimul e întoarcerea la trecut, veacul de mijloc, iar ceea ce a rămas din veacul de mijloc se poate găsi şi la popor, şi viaţa, şi credinţele, şi ereziile, încît aici e foarte mult folclor, am putea spune. Am cetit o baladă, Făt-Frumos din tei, şi Crăiasa din poveşti, a-mîndouă romantice, datorite romantismului german, romantismul lui Eminescu prin influenţa germană. Acolo e vorba de o dragoste din veacul de mijloc, aci, de unele erezii populare. în Făt-Frumos din tei ar fi influenţa directă a romantismului. în Crăiasa din poveşti ar fi romantism naţionalizat. După cum, în unele poezii sau în proză, în Buchetiera de la Florenţa de Alecsandri, e influenţa curat străină, transplantată în româneşte, pe cînd în Sărmanul Dionis, în poeziile făcute după poezia populară, e romantism românizat. Acum poate ar trebui să cetesc Povestea teiului, Făt-Frumos din tei refăcută, de la 1878, dar vom vedea altădată. .Acolo găsim un element nou, zugrăvirea dragostei femeieşti. Eminescu e de 28 de ani, a putut să cunoască mai bine femeia şi acolo găsim puţin realism psihologic feminin. Dar, în sfîrşit, lăsăm această chestie cînd vom vorbi despre femeie la Eminescu. Sînt foarte greu de tratat chestiile acestea la Eminescu într-un volum subţire, în care toate chestiile trebuie să le separăm, însă prin aceasta stricăm, fiindcă lucrurile vieţii sînt întreţesute, sînt compuse din multe elemente şi e greu de înţeles un element separat de altul. Dar nici nu se pot studia toate chestiile deodată. Chiar aşa, cum am separat eu barbar curentele unul de altul, fiecare poezie tratînd-o din alt punct de vedere, şi tot am cam amestecat lucrurile. în acelaşi timp vorbesc de iubirea lui Eminescu, de romantismul lui medieval românesc. Dar sînt convocat la 5V2— Mergem mai departe. Am ajuns la 1876. Eminescu e de doi ani la Iaşi. Amorul său pentru Veronica Micle e cunoscut, platonic sau nu, e cam indiferent. Peste un an Eminescu pleacă la Bucureşti. Acum am trebui să găsim poezii inspirate de Veronica Micle, nu de Novalis, şi de propria sentimentalitate abstractă, de prototipul de femeie, de iubirea pentru Ccu. 5310 coala 23 433 amor, înţelegeţi ce vreau să zic. Deosebirea e făcută de mulţi psihologi : unii iubesc mai mult fiinţa iubită, alţii amorul, nu fiinţa iubită. Am putea găsi poezii pentru Veronica Micle. în adevăr, găsim o poezie din 1876, poezia Lacul*. Vedeţi titlul : e 'mai mult vorba de natură, dar intervine şi un element de iubire : Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă ; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă. Şi eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult şi parc-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept; Să sărim în luntrea mică Ingînaţi de glas de ape. Această vorbă o mai găsim redată în altă poezie. Şi să scap din mină cîrma Şi lopeţile să-mi scape ; Aceasta o găsim în Scrisoarea IV. Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blîndei lune — Vîntu-n trestii lin foşnească, Unduioasa apă sune ! Dar nu vine... Singuratic In zadar suspin şi sufăr Lîngă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr. E aci o poezie, cum vedeţi, mai personală şi mai subiectivă. Atîta vreau să spun. Nu mai e vorba de veacul de mijloc. E aceasta poezie delicată, inspirată de Veronica Micle, îşi imaginează că o aşteaptă : sau nu vine, sau vine : Dar ne este indiferent, ba chiar de am şti toate detaliile, poezia ar pierde mult. Ar rămîne tot aşa, dar omul pune de la dînsul şi nu ne-ar mai conveni nouă toate. * Poezia îsi are punctul de plecare în Calin Nebunul (circa 1873-1874). 434 Vedeţi, de cîte ori s-a repetat de atunci rima „sufăr*4 „nufăr44. Căci „sufăr*4 n-are altă rimă decît „nufăr44 şi de aceea chiar e cam greu s-o mai folosim într-o poezie. Iată o poezie, ce ne apropie, pare, mai mult de Veronica Micle. Şi acum ştim că e chiar ceva indelicat să vorbim de Veronica Micle. Dar am cetit poezia Dorinţa. Iarăşi natură. Cu ocazia aceasta găsim din nou natura şi iubirea strîns legate la Eminescu, ceea ce nu e natural. Nu nu-maidecît iubirea e legată de natură, dar îi vine în ajutor toată natura. Nu e nici Bolintineanu, nici Alecsandri, nici romantismul german, dar parcă e asămănare, dacă e romantism german, şi e, dar de ce n-ar fi şi asămănare ? Iată o poezie de fericire, să zicem, cînd iubirea e actuală. Chiar şi cea cu lacul : ea nu vine, dar putea să vină, dacă el o aşteaptă. Tot aşa şi Dorinţa: vasăzică o cheamă. Tot în acest timp avem o admirabilă poezie. E timpul amorului, să zicem fericit, al lui Eminescu, al amorului actual, cînd Eminescu iubeşte, nici înainte, cînd suferă, nici după iubire, cînd regretă, căci vine regretul, cînd avem poeziile cele mai frumoase ale lui. Tot în această poezie, e poezie obiectivă, pe cît poate fi la un poet eminamente liric : obiectivă în formă. In Călin e zugrăvirea amorului. E o poveste întreagă. El a încercat într-un volum de poezii populare al lui şi Călin Nebunul, cu alt subiect, s-a hazardat a spune lucruri imposibil de cetit aci. în Călin (file de poveste) a scos unele lucruri, a pus altele, a dat mai mare însemnătate faptelor, a curăţit poezia de lucrurile mai decoltate, a literarizat. Această poezie iarăşi trebuie s-o analizăm : e unica poezie în care vedem amorul tratat complect, întreg, cu oarecare caractere chiar de fizicitate la Eminescu. Cunoaşteţi Călin. A-pare un voinic ori un cavaler medieval. Această poezie samănă cu Scrisoarea IV, poezie curat medievală, iarăşi sub influenţa romantismului german, cu un cavaler, dar Călin e un fel de Scrisoarea IV românizată. Aci apare un voinic, un cavaler care se cheamă Călin, totuşi e influenţată puţin de romantismul german. E românizată : împrejurările şi numele sînt românizate. Dar sînt şi aci elemente de medievalism : Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic Ş-ale rî urilor ape, ce sclipesc fugind în ropot — 435 De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot; Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie, Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie... Nu e tocmai romantic, şi aduce cu Cetatea Neamţului castelul feudal, adică e şi românesc şi teutonic. Şi, după ce rupe gratiile şi intră în casă, voinicul găseşte pe fata de împărat. Nu voi ceti această parte, e admirabilă, deşi mai are şi lucruri, spune lucruri delicate, cum s-ar zice, cu toate că nu e nimic indecent. E ca un nud de marele Tizian, în faţa căruia o schimă de ruşine ar fi o imbecilitate din partea celui ce ar avea-o. Insă aci e alt capitol — Eminescu şi femeia, nu ne interesează. Ceea ce ne-ar interesa nu e nici psihologia fetei, e vorba de psihologia femeii. Cînd vom vorbi despre problema pusă de d. Gherea, dacă Eminescu a cunoscut sufletul femeii, iubirea altora, ca d. Vlahuţă, poate vom găsi că şi Eminescu a cunoscut-o. Dar acum e vorba de iubirea lui, de iubirea masculină şi e un singur pasaj pe care-1 cetesc. Ca să arăt la ce capitol sîntem, e momentul cînd Eminescu iubeşte şi este iubit, cînd nu cunoaşte nici regretul iubirii. Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc : — „O şopteşte-mi — zice dînsul — tu cu ochii plini de-eres Dulci cuvinte nenţelese, însă pline de-nţeles, Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Şi-l visez, cînd cu-a mea mînă al tău braţ rotund îl pipăi, Cînd pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri, Cînd sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri Şi cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi cînd inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele... Băgaţi sama, de „dor“ şi „jele“, sentimentul exasperat prea mult devine dureros. E foarte psihologic. Cînd pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, Părul tău bălai şi moale de mi-1 legi după grumaz, Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. Tu !!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă Şi nu pot să-ţi spun odată, cît — ah ! cît îmi eşti de dragă ! Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă, Căci pe rînd şi-astupă gura cînd cu gura se adapă. 436 Aceasta nu e frumos, termenul acesta „cînd cu gura se adapă“ e prea fizic, iarăşi, evocă lucruri riscate. Unu-n braţele altuia, tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută, Ea-.şi acopere cu mina faţa roşă de sfială, Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală. E din paginile cele mai frumoase, mai viguroase din literatura românească, poate pagina cea mai frumoasă de iubire, pasajul acesta. Se vede ce forţă de sentiment şi putere de expresie, ce imagini rare, neaşteptate. Şi ar mai trebui să vorbesc ; dar n-am vreme. Din această perioadă, din 1876-1877, e poezia Singurătate. E necăjit, melancolic, însă vine ea : Este Ea. Deşarta casă Dintr-odată-mi pare plină, In privazul negru-al vieţii-mi E-o icoană de lumină. Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau şoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. Iarăşi poezie de iubire satisfăcută. Trebuie să le culegem toate acestea. Cînd te gîndeşti la Eminescu vag, toată iubirea lui e nefericită. Dar e şi fericită într-un timp, poate datorită şi vîrstei sale, este om în toată firea, boala e departe, e un moment de optimism. Dacă vă aduceţi aminte, am găsit în această epocă că şi filozofia pesimistă a lui Eminescu lipseşte. Ea începe cu Rugăciunea unui dac, în 1879*, cînd începe şi poezia de regret în iubire şi cînd va începe şi critica socială, cînd e la gazeta Timpul. Dar vom vorbi despre aceste lucruri. Vom găsi aceeaşi unitate, e un punct central în sufletul său, de unde radiază toate. Tot de acum e Povestea codrului**, unde e vorba mai mult de natură, iubire e absolut un incident. Eminescu nu putea admira natura fără să se gîndească la iubire. Şi, ca să încheiem cu acestea toate, în anul 1878 Eminescu dă o definiţie a amorului. Are trei * începută în 1876. Incorporată în postuma Gemenii. ** Trimisă în februarie 1878 din Bucureşti, apare în martie în Convorbiri literare. 437 definiţii : în Pajul Cupidon, în Ce e amorul ? e doar întrebare, trebuie să definească, şi definiţia amorului [e] în Scrisoarea IV, şi chiar în Scrisoarea V (Dalila) — dar trei definiţii. O definiţie o are în această perioadă optimistă, naturalistă, de satisfacţie a iubirii : în Pajul Cupidon. Nu concepe iubirea tristă : Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău şi alintat, Cu copii se hîrj oneste, Iar la dame doarme-n pat. De lumină ca tîlharii Se fereşte binişor, Pe fereşti se suie noaptea Dibuind încetişor ; Cordeluţe şi nimicuri, Iată toate-a lui averi... Darnic cînd nu vrei nici una Şi zgîrcit dacă le ceri. în volumul ros de molii Cauţi noaptea adevăr Şi-ntîlneşti lipită-n file Viţa-i galbenă de păr. El dă gînduri nenţelese Vrîstei crude şi necoapte, Cu icoane luminoase O îngînă-ntreaga noapte. Cînd de-o sete sufletească E cuprinsă fata mică — A dormit cu ea alături Ca doi pui de turturică. E sfios ca şi copiii, Dar zîmbirea-i e vicleană ; Dară galeşi îi sînt ochii Ca şi ochii de vădană. Gît şi umere frumoase, Sînuri albe şi rotunde El le ţine-mbrăţişate Şi cu mînile le-ascunde. 438 De te rogi frumos de dînsul, îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puţin. Ultima strofă e admirabilă. Cu aceasta am isprăvit perioada de optimism în iubirea lui Eminescu. Trecem la perioada de regret, la alt fel de poezie, melancolică şi pesimistă. Şi, cum vedeţi, chiar ultima iubire e acest Paj Cupidon, e zeul amorului, însă aci e definiţia amorului, ea nu e închipuită tristă. De aci se schimbă. Prelegerea VIII 25 ianuarie 1914 Sentimentele în Eminescu. Am împărţit activitatea lui Eminescu în mai multe faze : Am studiat ideile politice şi sociale ale lui Eminescu. Se poate împărţi activitatea sa în mai multe faze. Am văzut faze şi în chestia limbii, şi în ideile sale asupra problemei literare, şi în filozofia sa. Eminescu, ca orice om, trăind, s-a schimbat. Natural că în toate schimbările întâmplate putem găsi o legătură oarecare şi chiar am găsit-o. Am văzut că, pe cînd avea anumite idei politice şi sociale, avea şi anumite păreri literare, limbistice etc. Bineînţeles, lucrul nu s-a întîmplat exact, dar aproximativ este o legătură oarecare. Schimbarea în concepţia sa politică corespunde cu schimbarea sa în concepţia filozofică. Cu cît ajunge mai reacţionar, cu atît ajunge mai pesimist şi era natural să fie aşa. Cu alte cuvinte, până acum, afară de biografie, bibliografie, am studiat psihologia lui Eminescu, am studiat un om cu mai mare inteligenţă decît noi, cu mai multă putere de simţire şi putere de a exprima. Acum, la sentimente, sîntem la chestiunea amorului. Să studiem mai departe acest sentiment. Fără să caut anume să găsesc faze, totuşi găsim şi aici faze. Nu e vina mea. Ajunsesem pănă la anul 1878, la vîrsta de 28 de ani. Trebuie să recapitulăm puţin. Am văzut cum exprimă acest sentiment pănă la 16-17 ani, adică la începutul adolescenţei şi am găsit puţine răsunete. Poezia De-aş avea..., publicată în Familia, poezie slabă, poezie subiectivă. Am găsit şi una obiectivă, O călărire în zori. îl vedem subiectiv şi obiectiv. Vom vedea că e tot mai mult subiectiv. Vedem apoi romantism, după cum se vede în titluri chiar. După aceea 440 l-am văzut pe Eminescu în adolescenţă, între 1868-1870. Acum nu mai sînt deziderate şi imaginaţii, ci avem acum transcripţia poetică a unor sentimente reale. Cum că sînt reale, ne spune şi biografia sa. Aşa e poezia La o artistă. în Geniu pustiu, iarăşi e vorba de o actriţă. Amorul unei marmure: e vorba tot de o actriţă şi, poate, Venere şi Madonă să fie tot un răsunet al acestui amor. După aceea avem tinereţa, 1870-1878. De la 1878 începe altă notă în amarul lui Eminescu. Am văzut Mortua est! care, probabil, e o compoziţie filozofică, nu de iubire, şi în care vedem răsunetul lui Bolintineanu. Am văzut Noaptea, unde s-ar părea că poetul e fericit; Sărmanul Dionis, de la 1871. Am de observat ceva. în această perioadă a tinereţii, cînd cade şi iubirea lui pentru Veronica Micle*, nu găsim poezii subiective de amor decît foarte puţine, de exemplu Dorinţa. Deci tînărul Eminescu, în strălucirea tinereţii sale, nu prea are poezii subiective de iubire. Pentru ce, nu ştiu. Aş şti mai bine cînd e vorba de Veronica Micle : a fost fericit, de aceea n-a scris poezii. Foarte rar găsim poezii de amor fericit. Poeziile d-lui Vlahuţă cu acest subiect sînt slabe. Găsim poezii cam obiective. Bineînţeles, o poezie de amor obiectivă e tot subiectivă. Găsim poezii ca Floare albastră, Făt-Frumos din tei. Floarea albastră e simbolul nostalgiei romantice, în Făt-Frumos din tei e poezie obiectivă romantică, nu e vorba de el, ci de altcineva. Acum Eminescu e sub influenţa puternică şi directă a romantismului german. A-ceastă poezie se poate însuma la multe poezii ale literaturii romantice germane de la începutul veacului al XlX-lea. Mai are Crăiasa din poveşti sau Călin, tot obiective, tot romantice, însă româneşti. E romantism german românizat. Sînt subiecte din poveştile populare. Poveştile sînt lucruri romantice. Şi, ca poezie subiectivă, încă o dată, avem Dorinţa, Povestea codrului şi o strofă din Singurătate. Deci Eminescu tînăr, 20-28 de ani aproape, n-are poezii de iubire. Sînt foarte puţine. Tînărul Eminescu a scris foarte puţine poezii de iubire, iar acestea nu sînt subiective, nu e vorba de iubirea sa. în cele în care e vorba de sine, nu găsim un element biografic, de ex. în Dorinţa. Iubirea lui Eminescu tînăr nu e în poeziile sale. Ne cam răstoarnă ideile noastre despre poeţi. Mai pe urmă, 1878-1879, pănă pe la 1883, încep * Aceasta vine mai tîrziu. 441 poeziile de iubire, dar acum e regretul. Adevăratele poezii de iubire ale lui Eminescu sînt de regret, de melancolie după trecut. Se pune o chestiune. N-avem date biografice, atît se poate spune : a fost o iubire între Eminescu şi Veronica Micle. Desigur Veronica Micle a iubit mai departe pe Eminescu, care a încetat s-o iubească. în scrisorile lui Eminescu nu se vede pasiune. După aceea, din oarecare date biografice şe pare că din cînd în cînd la Bucureşti Eminescu s-ar fi înnamorat. Spune Caragiale că se închidea trei zile, pentru a ieşi apoi senin. în adevăr ni se dau nişte iniţiale*. E greu de spus, n-avem date. Noi mai bine să constatăm ce reiese din poezii. între 1878-1879 Eminescu se schimbă şi devine trist, melancolic. După aceea devine foarte personal, acum devine Eminescu personal în poeziile sale, acum devine eu. E vorba de el şi de ea. Acele poezii sînt: Pe aceeaşi ulicioară, De cîte ori, iubito..., Despărţire, sonetele, Cînd amintirile..., S-a dus amorul..., Pe lingă plopii fără soţ, Adio etc. Cui sînt destinate aceste poezii, Veronicăi Micle? Poate. Ea îl iubeşte încă. Dar Eminescu regretă iubirea care s-a/dus. Am oarecare părere în această privinţă. Cred că în aceste poezii Eminescu regretă tinereţa, regretă timpul de altădată propice pentru iubire. Cred că Eminescu n-a iubit femeile, a iubit iubirea, cred că la bază e melancolia după trecut, melancolia după vremea cînd iubea, cînd putea iubi, melancolia după cîteva clipe de iubire care au trecut. E ceva mai abstract, mai general decît ar fi sentimentul precis după cutare femeie sau după cutare timp. Trebuie să ne gîndim că Eminescu în această vreme ajunge pesimist. Tocmai în acest timp începe să aibă poezii curat pesimiste, pe la 1878. Dar Eminescu nu e un filozof care are o teorie pesimistă. E tristeţa vieţii, e melancolia, pe care o simte în faţa lucrurilor din lume. Eminescu în această vreme e un om trist, melancolic. în politică, Eminescu îşi găseşte refugiu în trecut, cîntă pe Mircea, Ştefan cel Mare. E melancolia după tinereţa, după trecut, după ce a fost, dar în mod vag, fiindcă biografia ne opreşte să credem că aceste poezii sînt adresate Veronicăi Micle. Nu e vorba despre o iubită, ci despre iubire, despre anii tineri. Sau poate, mai simplu — e vorba de poezie —, vrea să realizeze lucruri frumoase, e plin de sentimentul frumosului. E regretul după tinereţe, care e * E vorba de Cleopatra Poenaru-Lecca. 442 frumoasă, e un material poetic. De exemplu Pe aceeaşi ulicioară... Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Nejust, nu corespunde cu biografia. în această poezie găsim nevoia de a se tîngui, predispoziţia pentru tris-teţă. De cîte ori, iubito... De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte. Aceasta, poate, corespunde cu biografia. Freamăt de codru, iarăşi o poezie de regret. Am răspuns : — „Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine !...“ Ce frumos era în crînguri, Cînd cu ea m-am prins tovarăş ! Face cit o sută de versuri. Despărţire, iarăşi poezie tristă : Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita ? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta... Şi dacă... E vorba de o iubire actuală sau de cea veche ? E o poezie slabă. Acum vin poeziile din 1883, care sînt cele mai frumoase. E ultimul an de bucurie al lui Eminescu. Cînd amintirile... Cînd amintirile-n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Din valurile vremii: Din valurile vremii, iubita mea, răsai... 443 S-a dus amorul... S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora... Şi cu acel smerit surîs. Cu acea blîndă faţă Să faci din viaţa mea un vis, Din visul meu o viaţă. Frumos. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atît de sfînt noroc Străbătător durerii ! în această poezie se vede mai bine că Eminescu se complace în suferinţă. Pe lingă plopii fără soţ... Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi — Tu nu m-ai cunoscut. Poezie de regret. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des ; O lume toată-nţelegea — Tu nu m-ai înţeles. De cîte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns ! O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns. E sincer. Dar cui sînt adresate aceste poezii ? Vero-nicăi Micle ? Nu, ele nu sînt adresate nimănui, ci unei iubite care ar putea să existe. Dîndu-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, în calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins ; 444 Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zîne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgîni . Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrîni Părinţii din părinţi. Pentru pasionaţi, iubirea e un sentiment foarte rău. Adio : De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămii cu bine ! E ca un fel de pendant la Despărţire. Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte; De care azi abia mi-aduc Aminte. Foarte sonoră. Am văzut cum definea Eminescu amorul în Pajul Cupidon. Acum în Ce e amorul ? : „E un lung / Prilej pentru durere.“ însă nu aceasta e o adevărată definiţie, ci mai mult efectele amorului. în Scrisoarea IV sînt cauzele amorului. De definit nu-1 defineşte nimeni şi ar fi păcat să-l definească. Mai cu samă filozofii îl definesc mai greu, toţi poeţii îl definesc aproximativ. în De ce nu-mi vii e un regret pentru trecut, o nostalgie : Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ? La steaua*, scrisă la 1886, într-un moment de luciditate : • Traducere după Siehst du den Stern de Gottfried Keller, începută prin 1878 şi definitivată în 1883. Publicată în 1886. 445 La steaua care-a răsărit E-o cale atît de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins în drum In depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Foarte frumos. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie, Era pe cînd nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel cînd al nostru dor Pieri în noapte-adîncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. Nici nu se poate mai frumos. Ideea nu e frumoasă însă comparaţia şi modul cum e această conştiinţă ştiinţifică. originală, e exprimată Prelegerea IX Am constatat pănă acum fazele în sentimentul amorului la Eminescu. Insist mult asupra acestui sentiment, fiindcă a insistat şi poetul. Mai tot Eminescu este alcătuit din poezii de dragoste. E poetul dragostei în româneşte. Cele mai frumoase poezii ale lui sînt cele de dragoste. E poetul dragostei în româneşte. Cele mai frumoase poezii ale lui sînt cele de dragoste. Pănă la o vreme sînt puţine poezii de dragoste în Eminescu. Pănă la 28-29 de ani n-a scris multe poezii de dragoste, şi, afară de una, două, celelalte sînt obiective. Am văzut că la vîrsta de 28-29 de ani poeziile de dragoste încep să fie multe în opera sa. De la această vîrstă începe să scrie mai mult, cu toate că e mai obosit şi mai bolnav. Acum devine mai matur din punct de vedere literar. Eminescu n-a fost un om precoce : începe slab. Sînt poeţi care la 20 de ani, poeziile lor de la această vîrstă samănă mai mult cu cele de la 30-40 de ani. De la această vîrstă Eminescu devine mai stăpîn pe limbă şi pe formă. Cînd se emancipează de influenţa romantismului german scrie mult mai mult. De acum înainte sînt poezii de dragoste şi sînt triste. Sînt de melancolie, de regret. Ca să facem un tablou complect, trebuie să spunem că în această perioadă găsim şi cîteva poezii de iubire actuală, ba chiar unele şi de chemare. Acest lucru ne cam încurcă, ceea ce poate să ne dovedească cum că poeţii nu sînt tocmai aşa de sinceri cu viaţa tratată. A fost sincer în sentimentul lui? Trebuie deosebit poetul de om : sînt însă multe comunicaţii între poet şi om. în 1879 ne dă trei Sonete, din care cităm pe cel dintâi : 447 Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri, Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată. Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ; Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gînduri, Visez la basmul vechi al zînei Dochii ; în juru-mi ceaţa creşte rînduri-rînduri; Deodat-aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri... Iar mini subţiri şi reci mi-acopăr ochii. Dar tot din 1879 e poezia Despărţire*. în sonetul citat, din 1879, se vede că e o iubire actuală. E vreo amintire ori e sentimentul de iubire, care îşi imaginează o intrigă, scenerie, e o pură compoziţie ? Nu e compoziţie, asta e sigur, are ceva din Musset, ceva chinuit şi intim. Emi-nescu, de obicei, exprimă sentimente generale într-o formă mai în legătură cu eternul. Dar în sonetul acesta şi în altele se vede zbuciumul sufletesc al lui Eminescu, tocmai cum se vede în faimoasa La nuit de Decembre a lui Musset. Al doilea sonet, din 1879 : 11 Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm, Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mină rece. Ea nu mai este, dar o cheamă mereu : O, vino, iar ! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi cle-adinc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere î * Publicată în acelaşi număr de la 1 oct. 1879 din Convorbiri literare. 448 Comparaţie slabă. Iar cînd te văd zîmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte. Şi aceasta samănă cu Musset. E o iubire actuală aici, e chemarea iubitei din trecut, la care renunţă. Nu spune nimic, pune numai cîteva probleme. In sonetul acesta Eminescu şi-a pus chinul. De obicei sentimentul acesta zbuciumat se pune în poezii mai libere, afară de sonetul Veneţia, unde sentimentul corespunde cu forma. Un alt sonet urmează : Cînd însuşi glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii — Atunci te chem, chemarea-mi asculta-vei ? Din neguri reci plutind te vei desface ? Puterea nopţii blînd însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace ? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, aşa vii! Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinie adorato ! Singura concluzie e să nu luăm poeziile poeţilor ad litteram, ca mărturisiri biografice. Poezia, O, mamă..., publicată în 1880, scrisă în acest an, se referă la moartea maniei sale, întîmplată în 1876. E foarte tristă. Dealtmintrelea toate sînt triste, chiar cînd sînt poezii de chemare, de fericire. Zbuciumul sufletesc e aşa de mare că acele poezii sînt triste, dureroase. O iubire actuală se vede şi în O, mamă... Putem să punem chestia şi aşa : să fie tonul unei iubiri care s-a dus de mult, cu toate că există iubirea actuală ? Şi aşa poate să fie. Dar aici intervine biografia şi se vede că el nu mai iubea pe Veronica Micle. Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atîta văd că biografia e un lucru cu totul secundar cînd studiem pe un poet. Cda. 5519 coala 29 449 Trecem la anul 1883, ultimul an cînd scrie Eminescu. Dăm de o poezie care samănă eu Dorinţa: Lasă-ţi lumea...* Dar în acest an avem poezia de regret şi de tris-teţă. Pentru ce nu mai e ? După bunul simţ ar fi că în acelaşi an îngroapă o iubire şi se înamorează de altă femeie. Nu putem şti nimic. Aici trebuie să constatăm o poezie de chemare, în 1883, în epoca lui de pesimism, atunci cînd este în toate privinţile pesimist. Lasă-ţi lumea... e una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu. Vedem blîndeţă, romantism, în acelaşi an cînd a scris Scrisoarea IV** şi multe alte poezii, în care ne spune că nu mai iubeşte. Avem şi Somnoroase păsărele..., în care arată tot iubirea actuală. Această poezie nu e aşa de frumoasă. De-or trece anii... Poezia nu e frumoasă. E o poezie de iubire actuală. Şi ar mai fi poezia Sara pe deal, publicată în 1885 în Convorbiri litera* cînd Eminescu era nebun. Sara pe deal buciumul sună cu jale... Ritmul nu e eminescian. Această poezie e frumoasă, sentimentală, dar nu e eminesciană. Din cele expuse azi rămîne o problemă asupra biografiei lui Eminescu sau chiar o problemă de estetică : se regretă o iubire, se cerşeşte o iubire şi se pare că e fericit în iubire. Prin urmare, un învăţământ moral : să nu fim naivi cu poeziile unui poet. E un artist mai întăi şi sufletul său e materialul*** şi după împrejurări scoate posibilităţi de sentiment. Fiind poet, se pune la „masa lui de brad“ şi, cînd spune că a murit iubita, scoate accente adevărate. La poeţii slabi îndată se vede lucrul, că nu sînt sinceri. în ultima analiză ajungem la talent, fiindcă în sufletul omului sînt toate posibilităţile. Cineva poate să pună accentele cele mai jalnice în gura unui om care a fost victima unei erori judiciare, fără să fi fost el însuşi. Un romancier de 50 de ani se pune în sufletul unei fete de 17 ani. Shakespeare a fost rînd pe rînd criminal, erou, bărbat gelos, femeie părăsită, tată renegat de fiicele sale. Prin urmare, prin simpatie, te poţi pune în toate stările sufleteşti. Biografia lui Eminescu ne-ar pu- * Publicată de Maiorescu în ediţia sa, dar începută în 1876, ca şi Dorinţa. ** Elaborată şi desăvîrşită între 1879—1881. *** Notă marginală: „Chiar faptul că utilizează fragmente din postume dovedeşte asta". 450 tea lămuri întrucîtva, dar sînt părţi pe care nici o biografie nu le-ar putea lumina, cum e, de exemplu, acest caz al lui Eminescu din 1883. Acum vin o sumă de probleme. Eminescu e pesimist şi în concepţia societăţii, amor, n-are voinţă — un factor al pesimismului său e lipsa de voinţă, care se vede şi în atitudinea pe care o ia faţă cu iubita. în Coşbuc : „fac moarte pentru ea“, „aprind tot satul". Acel flăcău al lui Coşbuc e omul în stare de natură, e fiinţa zugrăvită în mod rudimentar în cărţile lui Darwin. Eminescu însă se resemnează. La Eminescu găsim resemare. El se omoară pe el însuşi mai degrabă, dar n-are voinţa să se omoare pe el însuşi cu stiletul, ca în baladele romantice, ci se omoară torturîn-du-şi sufletul. E psihologia omului lipsit de voinţă. în loc să înlăture piedicile, se torturează singur. Cîteva exemple : Despărţire (1879) : Să cer un semn, iubito, spre a nu te mai uita ? Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta... Aci vedem că se resemnează poetul, se tînguie*te, el singur se torturează. Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. Dar se vede că el nu e sincer, îi place să se chinuie, să sufere. La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porţi ? La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi ? O ameninţă. Totuna-i dacă astăzi sau mine o să mor, Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor, Cînd voi să uiţi norocul visat de amîndoi. Prea multă argumentaţie : Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi, Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit, Ca şi cînd niciodată noi nu ne-am fi găsit, Ca şi cînd anii mîndri de dor ar fi deşerţi Că te-am iubit atîta putea-vei tu să ierţi ? El vrea să-i producă milă — iată lipsa de voinţă — etalează chinul lui înaintea iubitei: 451. Cu faţa spre părete, mă lasă prin străini, Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, Şi cînd se va întoarce pămîntul în pămînt, Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt ? Încep reproşurile, aci e chiar răutăcios poetul. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, Apoi — de vor — m-arunce în margine de drum... Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. Răsar-o vijelie din margini dc pămînt Dînd pulberea-mi ţărînii şi inima-mi la vînt... Nobleţă de la început se evaporează şi-şi arată rana lui sîngeroasă. Aceasta e singura lui răzbunare, de a-şi arăta chinul care-1 frămîntă. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari şi umezi, cu zîmbet de copil, Din cît eşti de copilă să-ntinereşti mereu, Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici cu. Nu e logică de idei, însă psihologia e foarte logică. Logica pasiunii e perfectă. Fiecare vers iese din celălalt. Se resemnează, pierde iubita, îi arată cît sufere, cît a suferit, la urmă reproş. O altă poezie e Atît de fragedă... (1879/ care se poate pune alături cu Despărţire. Se poate spune că este o altă variantă a sentimentului : Atît de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni In calea vieţii mele ieşi. Abia atingi covorul moale, Mătasea sună sub picior, Şi de la creştet pîn-în poale Pluteşti ca visul de uşor. * * Poezia, concepută la Iaşi. e definitivată la Bucureşti şi înmînată de Eminescu cumnatei lui Maioreseu, Mite Kremnitz. însă muza, dacă putem vorbi de ea, e Veronica Micle. 452 Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc — S-atîrnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi şi noroc. O, vis ferice de iubire, Mireasă blîndă din poveşti, Nu mai zîmbi ! A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce eşti, Cît poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţişări de braţe reci. Deodată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi, E-ntunecoasa renunţare, E umbra dulcilor dorinţi. Te duci, ş-am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinie pentru mine, Mireasa sufletului meu ! Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinie n-o să mi-o mai iert, Spăşi-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deşert. Ş-o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtînd coroană — Unde te duci ? Cînd o să vii ? Poezia e tot din acelaşi an 1879, ca şi Despărţire. Poezia e mai simplă şi mai logică decît cealaltă, dar e aceeaşi resemnare, aceeaşi lipsă de voinţă. Aici e transcripţia resemnării reale. Poate e tot din fantazie — şi lucrul acesta este indiferent —, însă e modul său de a simţi a-cest lucru. Aceeaşi resemnare ia un caracter de mîndrie în Luceafărul. Cetesc sfîrşitul : Dar nu mai cade ca-n trecut In mări din tot înaltul : 453 — „Ce-ţi pasă ţie chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul ? Trăind în cercul vostru strimt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece“. D. Maioreseu şi Vlahuţă spun că aici e curată mîn-drie, nepăsare, D. Gherea spune că aici e curată suferinţă, prefăcută mîndrie. Eu cred că e şi una şi alta. Luceafărul e Eminescu, Cătălina este o femeie oarecare, Cătălin e un om oarecare. Eminescu e prea sus pentru acea femeie. Luceafărul e un simbol, dar nu e poezie simbolistă, fiindcă poezia simbolistă nu însamnă o alegorie, ci exprimarea senzaţiei prin simboluri nouă*, în sensul poeţilor francezi simbolişti. Aici e alegorie, transcripţie, în loc de un poet de samă este un luceafăr. Acest luceafăr iubeşte pe Cătălina şi vrea să se coboare din sferele cereşti pentru o femeie, dar o vede iubind pe altul : — „O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce ; Cu farmecul luminii reci Gîndirile străbate-mi, 4 Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămîi Durerea mea de-o curmă Căci eşti iubirea mea de-ntîi Şi visul meu din urmă“. Ea răspunde, e răutăcioasă, îşi bate joc de luceafăr — cruzime femeiească. Luceafărul se resemnează, e „receM, chiar „hautain“, nemuritor. Este o resemnare, dar cu oarecare protestare. Este o poezie în care Eminescu îşi dădea sama de cine era, de * Prin „corespondenţe". 454 geniul său. Caragiale citează cîteva strofe din Pe Ungă plopii fără soţ..., în care de asemenea se vede că poetul îşi dădea sama de geniul său. Cu aceasta trecem la atitudinea lui Eminescu faţă cu femeia : mai întăi la gelozie, apoi la misoghinism. Prelegerea X 1 februarie 1914 Mai avem ceva ca să isprăvim această chestie. Din ultimele poezii ale lui Eminescu am văzut cum că, în epoca 1878-1883, poeziile sale de iubire sînt, în marea lor majoritate, triste, melancolice, de nostalgie, regret după o iubire trecută, după posibilitatea de a iubi, şi celelalte sentimente. In această ultimă fază a poeziei amoroase a lui Eminescu mai observăm şi alte sentimente. Mai întâi observăm misoghinismul. Ce e misoghinismul ? După etimologie : ura împotriva femeii, poate fi şi dispreţul. Acest sentiment apare mai tîrziu în opera lui Eminescu. La 1870 pentru Eminescu femeia e „prototipul îngerilor din senin“. Mai tîrziu, iarăşi vedem pe femeie idealizată. La 1873 scrie poezii în subiect melancolic. Chiar şi în poeziile de regret e iarăşi o idealizare a femeii. La sfîr-şit însă găsim misoghinism. De ce acest misoghinism ? Am spus că Eminescu era un timid în amor. Despre această timiditate ne spune şi Caragiale în articolul său In Nirvana. Eminescu n-avea dar mijlocul să facă impresie asupra femeii. De aceea avea cîteodată cîte o pornire violentă de iubire, se închidea trei zile şi apoi ieşea senin „nemuritor şi rece". Dar, în sfîrşit, din tot ce ştim din biografia sa, Eminescu n-a putut să fie fericit în iubire, fie fiindcă nu putea iubi, fie fiindcă nu era iubit, fie că era prea sus. Aceasta ar fi destul să facă pe cineva misoghin, fiindcă întotdeauna sîntem dispuşi să învinuim pe alţii, nu pe noi. Acest misoghinism mai poate avea şi alte cauze. Eminescu se apropie de catastrofă în 1883, înnebuneşte, desigur nervozitatea creşte, echilibrul sufletesc se pierde şi, în asemenea împrejurări, un om 456 mai degrabă va urî decît va iubi. în 1879 e cea dintâi poezie curat pesimistă a lui Eminescu. Acum nu mai e nici o ezitare. Pesimismul merge alături de mizantropie, e o altă faţă a mizantropiei. Nu numai experienţa sa în iubire, ci şi evoluţia temperamentului său, apropierea de catastrofă, boala sa îl face să fie misoghin. Dar acest misoghinism al lui Eminescu s-ar putea trata si altfel, în-cepînd cu gelozia. în fond, e cam acelaşi lucru. Un bărbat ajunge misoghin din cauza geloziei. Misoghinismul lui Eminescu se observă mai cu samă în Scrisoarea IV şi în Daliia. Scrisoarea IV e din 1883. Dalila probabil tot de atunci, fiindcă într-un manuscris e intitulată Scrisoarea V. înainte de aceste poezii în Eminescu se găseşte rar, aşa, întâmplător, cîte un sentiment misoghin. Aşa, de exemplu, în Pe aceeaşi ulicioară..., dar aceasta nu e aşa de mare consecinţă. în multe poezii de reproş şi regret se găsesc de acestea. Chiar şi în Scrisoarea II găsim un fel de profesie de credinţă misoghină : Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, Unde-nveţi numai durere, înjosire şi. spoială. „Azi", prin urmare altădată femeia nu era aşa, pentru că Eminescu e un admirator al trecutului. în Scrisoarea IV : Ce ? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te aţii ? Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, Cum zîmbeşte tuturora cu gîndirea ei uşoară ? S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, Pe cînd ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii ? Cînd încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri ? Pătiţnaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil Cînd ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april ? incleştînd a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi ? De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi Ca pe-o marmură de Păros sau o pînză de Correggio, Cînd ea-i rece şi cochetă ? Eşti ridicul, înţelege-o... Aceasta poate fi o experienţă personală, însă din întregul ton e vorba de femeia în genere. Cine e sacrificat aici ? E „luceafărul", e poetul, e omul sentimental în 457 genere, e omul superior, care în zadar suspină, fiindcă e ridicol. Femeia, prin definiţie, e sensibilă la asiduităţile făcute de ofiţeri, spune Eminescu. Această poezie, dacă e foarte frumoasă, dacă este exprimată cu multă putere, însă e ceva inferior. Nu fac morală aici în ceea ce priveşte misoghinismul : fiindcă e ură în genere, e cu totul inferior, dar voiesc să vorbesc de altceva, de o altă inferioritate, care ţine de multe lucruri : de timp, de clasă, de experienţa poetului. Aici nu e ceva personal, nu e vorba de o femeie. Aici se vede că Eminescu a adus experienţa de suburbie, dacă ni se iartă aceasta. Mai întâi, nu toate femeile sînt impresionate de lucrul acesta. „La femme oublie” a lui Musset e mult mai general. Se pot găsi mulţi oameni care să aibă de a face cu femei mult superioare. Eu îmi închipui aici o experienţă de ordine inferioară. Nu e femeia în genere, ci femeia inferioară. Pe lingă plopii fără soţ şi alte poezii ale lui arată o viaţă patriarhală, un vechi oraş moldovenesc de altă dată. în acele poezii însă nu găsim ceva inferior. Poate cadrul e cam naiv, dar nu e nimic inferior acolo. Dar mediul e acelaşi. Se cunoaşte vremea cînd a scris, se cunoaşte clasa socială din care făcea parte, se cunoştea clasa socială pe care o frecventa, se cunoaşte fizionomia provinciei. în aceste poezii misoghine, aceste împrejurări produc un efect neplăcut. E o nedreptate faţă cu femeile, e un fel de nedelicateţă. La Dalila, mai întăi, trebuie să observăm un lucru : că ea n-a fost curăţită, cum obişnuia Eminescu să cureţe poeziile sale, de elementele brutale. Aşa cu poezia Călin. în Călin Nebunul găsim descripţii prea fizice de iubire, dar în Călin le-a scos. Această poezie, Dalila, care e a cincea scrisoare, are un ton prea grosolan adesea, deşi e foarte frumoasă. Dalila deci e o „postumă”, nerafinată încă de Eminescu. E interesantă însă pentru psihologia lui Eminescu. Versurile din Scrisoarea IV, pe care le-am blamat, sînt delicate faţă de acestea din Dalila: Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie, Pe cînd luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi, Te îmbeţi de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară — 453 O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode, Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode... Cînd cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila, Dac-ai inimă şi minte, te gîndeşte la Dalila. Toate aceste lucruri, mai întăi de toate, nu sânt tocmai poetice. E o samă de impresii inferioare. Cu zîmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi, S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pămînt. O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei — Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei Ce-o-nconjoară, toţi zicînd că o iubesc ■— cît de naivă, Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan După care ea atrage vre un june curtezan, Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel, Lăsînd val de mirodenii şi de vorbe după el, O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă, Operă croitorească şi în spirit şi în stofă ; Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc... Şi cînd dama cochetează cu privirile-i galante, împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrîn şi-un fante, Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela, Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala... Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, Ochiul îngheţat i-1 umplu gînduri negre de amor Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos... Aşa, deodată, ni s-ar părea că-i e năcaz. Se vede că Eminescu nu era preferat şi el se răzbună. Aici găsim iarăşi atitudine inferioară, e influenţat de mediu. Mai întâi, vedeţi că sînt proaste, aleg cu siguranţă pe cei proşti, pe cei bogaţi. încă o dată, nu acesta poate fi mi-soghinismul adevărat, care nu poate fi decît contra acestei caracteristici generale feminine, prin care femeia e inferioară bărbatului. Acest misoghinism e adevărat. Aici, la Eminescu, nu e femeia în genere, ci femeia de la mahala, trfebuie s-o spunem. Deci în această poezie Eminescu este inferior. In această vreme Eminescu, aşa cum vedem că rezultă din această poezie, ajunge chiar şi la 459 deziluzionare. Eminescu a fost un om care s-a iluzionat în amor, ca oricine dealtmintrelea, şi în alte direcţii. Eminescu, fiind pesimist, nu s-a iluzionat în toate ; gloria n-a iubit-o niciodată, nu l-a iluzionat gloria. Lipsa de energie, lipsa de voinţă, lipsa de putere de a lupta în viaţă, totul duce desigur la sentimentul cum că gloria, succesul sînt lucruri care n-au nici o importanţă, lucruri mici, zadarnice. Iubirea însă este un sentiment prea puternic. S-a iluzionat în iubire. Chiar şi misoghinismul e o dovadă de iluzionare. C utoate acestea, în 1883 găsim în Eminescu, intr-un moment de indignare, de mare suferinţă, găsim şi sfărîmarea teoretică a iluziei. E Scrisoarea IV: Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an ? Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră — el trăieşte, Ei cu gura voastră rîde, el se-ncîntă, el şopteşte, Căci a voastre vieţi cu toate sînt ca undele ce curg, Vecinie este numai rîul: rîul este Demiurg. Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin ? Nebuni ! Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni ? Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură ? Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sînt dc ură ? Aici Eminescu arată că omul este înşelat de ceva, de natură, de geniul speciei, cum ar spune Schopenhauer. El sfarmă iluzia, iubirea se duce. Care să fie cauza ? Eminescu, care a fost aşa de sentimental, aşa de romantic, să devină cu totul contrar ? Să fie experienţa de dragoste ? Biografia nu ne spune nimic. Să fie acea enervare, de care vorbeam adineaori, adăogată la oarecare experienţă de dragoste ? Să fie vorba acum de încetarea, de împuţinarea acum a oricărei energii ? E greu de spus. Din logica sentimentului din această poezie putem vedea că şi acest sentiment rezultă tot din necaz. E o ridiculizare a sa proprie. Suferinţa atrage după sine necesitatea de a lovi în legitimitatea amorului. El spune că amorul este un lucru netrebnic, femeia nu merită să fie iubită. Această teorie a lui Schopenhauer ar fi un fel de strigăt, prin care ar putea să ofenseze pe cea pe care o iubeşte şi, în acelaşi timp, să se consoleze pe sine însuşi că acel amor nu pleacă de la dînsul, că poetul este o jucărie a naturii. Mai avem o chestie. Am vorbit şi altădată de articolul d-lui Gherea despre Eminescu. D. Gherea repro- 460 şează lui Eminescu că vede în femeie numai o fiinţă frumoasă, plăcută. N-am înţeles niciodată acest reproş. îi reproşează că de ce nu vede pe femeia cetăţeaină. Gherea îi reproşează că a cîntat amorul necomplect. Femeia este şi un element social. Eminescu are femeia cetăţeană din împărat şi proletar, dar a cînta femeia cetăţeană nu e amor, cetăţenismul n-are a face cu amorul. Dacă ar fi cîntat femeia cetăţeană ar fi fost poezie socială etc. Amorul lui Eminescu e complect din acest punct de vedere. Ar putea fi necomplect din alt punct de vedere, anume dacă ar fi conceput ca în majoritatea romanelor lui Zola sau ca în Brătescu-Voineşti, de exemplu. Atunci putem spune numai că amorul în Eminescu nu e complect. A-morul e foarte omenesc în Brătescu-Voineşti, dar e prea mult partea curat omenească şi spiritualizat sentimentul, în amor e o gamă mai complectă decît cea din Zola sau Brătescu-Voineşti. Eminescu nu e aşa de eterat ca Brătescu-Voineşti. E mai mult element senzaţional în Eminescu şi deci e mai realist. Pe de altă parte, Eminescu nu vede în amor numai partea senzaţională, pe care o găsim, de exemplu, exprimată cu oarecare putere în Călin, ci găsim şi partea sentimentală. Amorul lui Eminescu e complect din alt punct de vedere : e veşnic amestecat elementul senzaţional şi sentimental. Aşa, de exemplu, Traian Demetrescu are poezii sau prea serafice, sau prea brutale, cînd e vorba de amorul fizic. în Eminescu, aceste elemente sînt veşnic contopite, e amorul adevărat. Dacă am căuta, desigur am găsi şi în Eminescu nota senzaţională fără cea sentimentală sau nota sentimentală fără cea senzaţională. Dar asta e mai greu de găsit. Acum s-ar pune chestiunea foarte însemnată de subiectiv şi obiectiv. Eminescu a fost numai un poet subiectiv al amorului sau obiectiv ? Unde a reuşit mai bine ? însă această chestie nu trebuie pusă în acest capitol, ci la mijloacele de creaţiune ale lui Eminescu din Eminescu ca artist. Acum studiem pe Eminescu ca om. Am studiat până acum sentimentul infinitului, al morţii, naţional, patriotic, social, al naturii, al amorului. Acestea sînt materialul. Am studiat însă şi ideile lui Eminescu ca teoretician şi ideile ca material care au acces în poezia sa. Studiind materialul lui Eminescu facem psihologia lui Eminescu, studiem pe omul Eminescu. Ar mai fi de vorbit despre sentimentul ridicolului. Acesta se găseşte mai 461 cu samă în satirele sale şi în articolele de ziare. Am înţelege mai bine pe Eminescu dacă am compara satirele lui Eminescu cu acelea ale lui Alexandrescu, Vlahuţă, Caragiale. Vom avea de făcut oarecare distingeri între satirele lui Eminescu. Nu în toate satirele este acelaşi sentiment. Prelegerea XI 8 februarie 1914 Vorbim astăzi despre sentimentul ridicolului la Eminescu. Sentimentul ridicolului însamnă a simţi ridicolul din lume, acolo unde e ridicolul unui om, unei societăţi, unor stări sufleteşti, în sfîrşit, obiectul ridicolului e omul. Nu e în natură nimic ridicol, decât omul. Acest sentiment îl găsim şi în Eminescu. Am putea spune că trebuia să-l găsim în Eminescu, fiindcă sentimentul ridicolului e un sentiment general omenesc, ca mai toate sentimentele, chiar şi sentimentul infinitului, fiindcă există religii ş.a.m.d. Sentimentul iubirii iarăşi există. Există şi sentimentul ridicolului. Unii îl avem mai mult, alţii mai puţin. Unii vedem ridicolul în unele lucruri în care alţii nu-1 văd. Acest sentiment atîmă şi de cultură, şi de rafinare. Sînt multe lucruri care sînt ridicole pentru omul cult, care nu sînt ridicole pentru omul care nu e cult. Trebuie să spunem că Eminescu a fost un om serios, un om pentru care nu erau ridicole multe lucruri, a fost un temperament moral, un om de credinţe. Lumea poate fi privită din punct de vedere contemplativ şi din punct de vedere moral. Fiecare din noi o privim din amîndouă punctele de vedere. La urma urmei, punctul de vedere estetic se dezvoltă în dauna sentimentului moral. In nuvelele lui Maupassant vedem că-1 jigneşte mai mult lipsa de estetică a oamenilor, pe cîrnd pe Tolstoi îl jigneşte lipsa (de moralitate. Avem deci tipuri estetice sau contemplative şi morale. Cine priveşte lumea din punct de vedere contemplativ, vede mai mult lucruri ridicole în lume. Scriitori amorali sînt aceia la care găsim o privire ironică asupra lumii. Eminescu nu e dintre aceia. Scri- 463 itori prin excelenţă ironici, satirici, contemplativi sînt, de exemplu, Renan şi Anatole France. Pentru Renan, universul chiar e ridicol pănă la un punct, are ceva ridicol, ceva comic. Renan îşi bate joc de univers. El e ironic chiar în metafizica sa. Anatole France, într-un grad mai mic însă, vede ridicolul în toate acţiunile omeneşti, chiar viaţa se pretează la ironie. Şi, în adevăr, dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că totul e ridicol. Dacă ne gîndim la spaţiu şi timp, sînt infinite, fiinţa noastră e arhimicroscopică faţă de infinit, pasiunile noastre sînt un lucru aşa de mic faţă de marile evenimente ale universului, atunci evident că acţiunile noastre devin ridicole. Dacă ne mai gîndim că totul e iluzie pe lumea aceasta, că trăim numai într-un fel de vis, că nu cunoaştem decît aparenţele, că înotăm în acest ocean de aparenţe şi eînd vedem un om că-şi dă atîta importanţă, atunci vedem că viaţa omenească în adevăr e ridicolă. Şi atunci nimic nu scapă acestei priviri ironice asupra lumii. Emi-nescu a privit lucrurile din punct de vedere moral. La Eminescu nu găsim această privire decît în Scrisoarea I, dar filozoficeşte. în adevăr, şi Eminescu are concepţia că lumea întreagă e trecătoare, însă e o concepţie cosmogonică budistă. Dar şi acest lucru el îl ia tot din punct de vedere moral. El nu surîde, nu ironizează, ci sufere şi atacă. Eminescu priveşte viaţa, are o atitudine de om care crede. Aşa, de exemplu, în Scrisoarea I, Eminescu ironizează, satirizează pe un învăţat şi pe cel care se ocupă de istoria ştiinţelor şi artelor, căci aceşti învăţaţi nu fac un lucru aşa de mare : Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărînă se depune. Mina care au dorit sceptrul universului şi gînduri Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scînduri. Este şi sentiment de melancolie aci. Eminescu nu rîde ironic de preocupaţiile savantului, ci mai mult e melancolic, însă rîde în versurile următoare : Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. Aci îşi bate joc de panegirişti, de istoricii literari. 464 Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire ? Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, C-ai fost om cum sunt şi dînşii. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. Şi prostatecele nări Şi le umflă orişicine în savante adunări Cînd de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe inîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate cîte nu vor înţelege... Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale — Astea toate te-apropie de dînşii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt, Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. Aci nu e tocmai ironie, nu prea e multă satiră, ci e mai mult un atac, e mai mult invectivă. Găsim însemnarea puţinei importanţe pe care o are un om de ştiinţă în sine, tocmai fiindcă se îndeletniceşte cu ceva care nu e de mare însemnătate. A doua parte se adresează celor care îl vor lăuda, îl vor comenta. A treia parte se adresează publicului, care e obtuz. La urma urmei aici e vorba de soarta scriitorului, ea şi în Scrisoarea II: De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi ? De ce ritmul nu m-abate cu isipita-i de la trebi ? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile ? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt... însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. — Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte ; Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, 5510 coala 30 465 Sunt cîntaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane ; Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri le-a deschide carieră. — Aici avem satirizarea ambiţiei de scriitor, temă care se găseşte, de exemplu, în Delendum a d-lui Vlahuţă. Pe urmă vorbeşte de glorie, ceea ce e filozofie, nu ironie. Eminescu deci a satirizat pe scriitori, lumea literară şi pe cei care gustă literatura. Altă temă e amorul, pe care îl satirizează în Scrisoarea II şi Scrisoarea IV. In Scrisoarea II: încorda-voi a mea liră să cînt dragostea ? Un lanţ Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi. Ce ? să-ngîni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos ? Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială ; La aceste academii de ştiinţi a zînei Vineri Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, Pînă cînd din şcoala toată o ruină a rămas. Îşi bate joc de cei care iubesc. în Scrisoarea IV e satirizată femeia din ziua de azi şi iubirea. In Dalila tot aşa. în Scrisoarea III e satirizată o anume politică — e un lucru special. E satirizat un moment special al politicii româneşti' e satirizat liberalismul de la 1883 şi mai cu samă al lui C.A. Rosetti, care cerea ceea ce abia acum se înfăptuieşte, zugrăveşte un parlament revizionist. E vorba de starea ţării româneşti, zugrăveşte mutra lui Rosetti, în adevăr e o satiră atît de personală, încît Cr. Panu s-a revoltat la „Junimea44, s-a retras de la Convorbiri literare, căci el era un partizan al lui Rosetti. Această satiră foarte frumoasă în realitate e un adevărat pamflet, ca şi O scrisoare pierdută, care se raportează tot la acest fenomen. La acestea să mai adăogăm şi Criticilor mei: Critici voi, cu flori deşerte, Care roade n-aţi adus — E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai de spus. 466 Ceea ce a satirizat Eminescu e deci puţin : scribul, publicul scribului, femeia, amorul, politica liberală din 1883, critica literară. Acestea sînt cele ce ironizează Eminescu. Am putea face o scară : referitor la publicul scribului e ceva mai general, în amor e mai puţin general, în politică e şi mai puţin general. Element satiric găsim în Eminescu şi în articolele lui politice din Timpul. Acele articole nu sînt altceva decît dezvoltarea foarte pe larg a Scrisorii III. în proza sa literară, în nuvelele sale n-avem satiră. Trebuie să ajungem la concluzia că Eminescu a fost puţin satiric. Ce satirici avem noi ? Avem pe Eliade, avem pe Alexandrescu (Satiră. Duhului meu), avem pe d. Vlahuţă în Linişte, în Delendum, în Din goana vieţii şi în o mulţime de schiţe şi nuvele. D. Vlahuţă e unul din cei mai fecunzi satirici. Avem pe Caragiale, la care, în afară de nuvele şi piese tragice, drama Năpasta, toate celelalte sînt satirice. în Creangă e element satiric, în Amintirile sale, în Povestea lui Harap Alb. Avem pe Bolintineanu. Trebui să ne aşteptăm să avem sentimentul ridicolului în literatura română, fiindcă sentimentul ridicolului îl avem mai toţi şi apoi pentru că românul e luător în rîs. Cu cine samănă Eminescu ? Eminescu samănă în privinţa satirei cu Eliade, cu d. Vlahuţă, mai puţin cu Caragiale, nu samănă cu Alexandrescu, nu samănă cu Creangă. Satira lui Eminescu e violentă, nu e ironică, spirituală, e injurie aproape, e mai mult invectivă decît ironie, e raillerie. Eminescu e vehement, ca şi d. Vlahuţă. Gîndiţi-vă la Delendum, unde e mai violent, fiindcă e mai puţin talentat, se exprimă mai de-a dreptul, în Linişte e violent, în nuvelele sale, în Dan. Eliade e violent, injurios, chiar foarte injurios, deşi polemist de mare valoare, chiar calomniator. Nu samănă cu Alexandrescu. La Alexandrescu e ironia fină, serioasă, e ceva foarte ascuţit (Satiră. Duhului meu). A fost o inteligenţă pură, un intelectual, un om de gust, un om fin, subţire, avea gust rafinat, clasic, măsură clasică, a fost atras chiar de clasici — la început e romantic, dar imediart e influenţat de clasici —, un spirit ponderat de clasic subtil. Apropierile cu scriitorii mari par ridicole, dar dacă căutăm un scriitor din Apus, ar trebui să spun că Alexandrescu samănă cu Renan. Cu totul altfel e satira lui Eminescu şi a celorlalţi, Ceva asămănă-tor cu satira lui Alexandrescu găsim în Creangă. Ca şi el, e luător în rîs. Spiritul poporului român, şi mai cu 467 samă al moldovanului, nu e vehement ca al lui Eminescu, ci ca în Creangă. Spiritul ţăranului moldovan e un spirit â la Renan, nepăsare, scepticism. Dacă voiţi să găsiţi caracterizarea satirei lui Eminescu, cetiţi pe un poet bucovinean, Radu Sbiera*. Veţi vedea ce însamnă injuria fără talent. Dacă se scoate talentul din Eminescu, rămî-ne Radu Sbiera. In d. Vlahuţă, în Delendum şi în Cronică rimată şi în unele schiţe iarăşi găsim un fel de Eminescu cam fără' talent**. Se poate vedea ce este injuria fără aparatul cel mare al poeziei, al talentului. Cum exprimă Eminescu sentimentul ridicolului •— subiectiv sau obiectiv ? Natural, îl exprimă subiectiv, fiindcă e poet liric. D. Vlahuţă, deşi poet liric, îl exprimă obiectiv. Eminescu nu face aşa ceva, îşi exprimă de-a dreptul sentimentul ridicolului prin calificative. Vă aduceţi a-minte de Linişte a d-lui Vlahuţă. E un fel de nuveletă în versuri. Nu mai vorbesc de satira lui Caragiale, care e cu totul obiectivă. Caragiale e un autor dramatic şi un nuvelist. Caragiale ne arată faptele ridicole. Vlahuţă ne arată şi faptele ridicole, însoţindu-le cu expansiuni sentimentale. Eminescu ne arată numai expansiunea sentimentală. Tot aşa şi în privinţa amorului. La d. Vlahuţă e şi amorul altora, la Eminescu mai mult al său. Satira lui Eminescu este expansiunea directă a sentimentelor sale, produsă de lucrurile odioase din societate, care îl înconjoară, cu foarte puţină zugrăvire a obiectului care a provocat acest sentiment. La d. Vlahuţă e mai mult zugrăvire. La Caragiale e numai zugrăvirea împrejurărilor ridicole -fără sentimentul său. Sentimentul se străvede numai. Eminescu nu rîde, ricanează numai. E ironie în Eminescu ? E ironie, însă în puţine locuri şi tot mai multă ironie în Alexandrescu. Ironia e de două feluri. E ironia greoaie, care poate fi puternică, dar e inferioară : Swift. E ironia fină, pe care n-o poate înţelege un om neinteligent, e ironia lui Montaigne, Renan, e ironie în aşa fel, încît nu ştii dacă e serios sau îşi bate joc. Aceasta e ironia superioară. Noi nu prea avem şi e greu s-o avem, fiindcă presupune o rafinare intelectuală. Ironia însă pro- * Vezi G. Ibrăileanu, Radu Sbiera, Poezii, în Viaţa românească, 1907, nr. 1 (Opere, I, p. 201—206 : O prelucrare a lui Eminescu). ** Notă marginală : „Vlahuţă clin punct de vedere al invidiei lui Eminescu, nu ! El din generozitate.*' 468 priu-zisă există în articolele lui Eminescu. în poezia lui, Eminescu lucrează mai mult cu invective. în rezumat, ar fi că satirele lui Eminescu au prea puţin element satiric. Sînt ca un fel de anatemă aruncată de Eminescu, un fel de polemici exprimate în termeni strălucitori.* i ------—------1--- i * Notă marginală : .Are ceva din profeţi". Prelegerea XII 13 februarie 1914 Am studiat pănă acum ceea ce am numit materialul operei lui Emineseu, ideile şi sentimentele. Poate că ar fi locul acum să arăt cum că între idei şi sentimente e o legătură foarte mare, că, date fiind sentimentele lui Emineseu, trebuia să aibă acele idei, pentru că e imposibil ca între ideile şi sentimentele unui om să nu fie un raport de cauzalitate. în definitiv, ideile noastre nu sînt decît expresia sentimentelor noastre. Ideile şi sentimentele sînt două feţe sub care se prezintă sufletul nostru. Dealtmintrelea, fără a insista mult, putem arăta acest lucru. Ideile filozofice ale lui Emineseu sînt pesimiste, în politică, sociologie sînt conservatoare sau reacţionare. Sentimentele sale sînt triste, melancolice, arată depresiune sufletească, sînt sentimente astenice în termeni pretenţioşi filozofici. Emineseu are şi idei pesimiste, şi sentimente pesimiste. Ideile şi sentimentele sale sînt, cum am spus, chipuri de a se exprima unul şi acelaşi suflet. Am atins în lecţiile trecute şi altă problemă. Evoluţia ideilor ilui Emineseu corespunde cu evoluţia sentimentelor lui Emineseu. Am găsit oarecare date, oarecare cronologie în idei. Aceeaşi evoluţie am constatat-o şi la sentimente. De cînd începe să fie pesimist, de atunci are şi poezii de iubire melancolice. Sufletul unui om e o unitate. Sentimentele exprimă temperamentul direct, iar ideile nu sînt altceva decît justificarea temperamentului. Ideile lui Emineseu ne interesează mai mult cînd vorbim de Emineseu ca sociolog, ca „politic**, ca gînditor. Conferinţele sale, studiile sale, articolele sale cuprind ideile lui Emineseu. Ideile lui le-am mai văzut şi în sa- 470 tirele sale. La poet, însă, ne interesează sentimentele în primul rînd şi, în al doilea rînd, ideile. La sociolog şi la „politic” am spus că ne interesează ideile. Orice idee are la bază un sentiment. Teoriile sociologice şi politice cu atît mai mult sînt exprimarea unei atitudini faţă cu societatea în care trăim. Acolo, deoarece nu sentimentalitatea e dată pe faţă, ne interesează ideile. în poezie, din contra — deşi nu se poate poezie fără idei —, ne interesează mai mult sentimentele. Acum — o mică chestie. O poezie nu poate fi expresia mai cu samă a ideilor, într-o poezie, ideile nu pot fi pe primul plan, ca în sociologie. Atunci nu mai avem poezie, ci avem proză. Aşa, de exemplu, cunoaşteţi pe Cema*. în poeziile lui sînt 4—5 de iubire, care sînt adevărate poezii, dar are şi poezii filozofice, sociale, în care pe primul plan sînt ideile şi de aceea acele poezii sînt prozaice. Cei ce se extaziază în faţa acestor poezii uită un lucru : că ideile pot fi în poezie, însă trecute printr-un mediu impasionat, cum spune J. Stuart Mill, ideea să stîmească sentimente multe, covîrşitoare. în satirele lui Emineseu ideile sînt de această natură. în Scrisoarea I e cosmogonia indiană. E o teorie a lumii. Acea idee a provocat atîtea sentimente în Emineseu, îneît ea nu mai este ideea rece, ştiinţifică, a originilor lumii, ci este încărcată cu toate sentimentele poetului, cu tot ce a simţit un om profund sentimental ca Emineseu faţă cu această concepţie a lumii, creată de un popor cu o civilizaţie oarecare. Şi de aceea un poet nu e nevoie să fie original în idei. La urma urmei, nu există poet original în idei. Dacă am căuta să scoatem ideile dintr-un poet şi am cerca să le transcriem rece, am găsi idei curat banale şi chiar şi naive. Atunci Emineseu n-ar fi decît un plagiator al lui Schopenhauer sau al budismului. Atunci satirele ar fi bucăţi f oarte slabe. Prin ce sînt importante ? Tocmai prin ecoul sentimental pe care acele idei l-au provocat în sufletul poetului. Aceasta nu însamnă că orice poet poate avea idei, nu însamnă că ideea este un lucru netrebnic în poezie. Nu oricine poate să simtă ideile din budism, ideile din .Schopenhauer. tfu oricine le pricepe şi poate fi influenţat de acele idei. Trebuie un suflet chinuit de problemele vieţii ca să fie curios de acele idei şi acele idei * Vezi şi G. Ibrăileanu, Panait Cerna, în Viaţa românească, 1915, nr. 1—3 (Opere, II, p. 257—263). 471 să dea acel răsunet sentimental. Încît Eminescu are mari merite, pentru că are idei în poeziile sale, însă n-are meritul că a descoperit el acele idei. Poezia se reduce, la urma urmei, la sentiment, mai cu samă poezia lirică. Dar un sentiment nu se poate exprima ca atare, cel mult se poate exprima prin expresia emoţiilor sau sentimentelor, prin schimele feţei, prin gesturi, prin interjecţii. In poezie încă sentimentul se exprimă prin idei, fiindcă se exprimă prin cuvinte. Orice cuvînt exprimă o noţiune, nu un sentiment. Dar toată chestia e ca sentimentul să nu se transforme chiar în idee, ca sentimentul exprimat prin cuvinte totuşi să se exprime ca sentiment. De aci anumite combinaţii de cuvinte, figuri de stil, metafore ete. Din două noţiuni reci poate ieşi un sentiment. Ciocnind cuvinte reci, putem scoate o stare sufletească caldă, ceva ca în fizică, cu ciocnirea corpurilor. Din cuvintele reci ale dicţionarului, din acele cuvinte anume combinate rezultă căldura sentimentului. Acela e stilul poetic, In Scrisoarea I rezultă din stil. Eminescu, fiind cuprins de un puternic sentiment, în mintea lui s-au înjghebat combinaţii de cuvinte de aşa natură, încît acele combinaţii de cuvinte produc în sufletul nostru un sentiment. Aşa încît, în rezumat, ce avem ? Ideile pot fi legitime într-o poezie atunci cînd trec printr-o pătură de sentiment în suflet. Poetul iese umed, impregnat de sentiment. Altfel poezia e proză rece. Iar sentimentul, la rîndul său, nu se poate exprima ca atare, ci recurge şi el lâ haina ideilor, la cuvinte, însă cuvintele se combină într-Un anumit sens, încît produc sentimentul. Cam aceasta ar fi pe scurt fiziologia poeziei. Acum vin la altă problemă : care sînt puterile sufleteşti creatoare în opera lui Eminescu ? căci pană acum am vorbit de material. Idei şi sentimente putem să avem oricare dintre noi, dar nu însamnă că avem şi forţele artistice necesare. Toţi putem fi pesimişti, putem să regretăm trecutul, toţi putem să avem sentimentul pentru natură, sentimentul iubirii, sentimentul morţii, sentimentul infinitului, de aici nu urmează că putem fi poeţi cu toţii. Foarte rar dintre noi s-a ivit cineva care să fie poet. Şi se poate întîmpla ca unii dintre noi, să simţim mai mult faţă cu natura decît un poet, cu toate acestea să nu fim poeţi. Fiindcă nu se poate spune cu siguranţă că Eminescu a simţit mai mult decît toţi oamenii de cultură, a avut însă un anumit dar, prin care şi-a putut ex- 472 prima simţirea sa. Atunci ne întrebăm : care sînt forţele creatoare ? Şi le împărţim în două : forţe sufleteşti, forţe de fond, cum s-ar spune, puteri de fond creatoare şi, după aceea, forţe sau puteri formale, sau stil. Eminescu e un poet şi, ca orice poet, va trebui să aibă şi el anumite forţe sufleteşti creatrice. Să nu confundaţi materialul cu forţele creatrice. Materialul e ceva pasiv. Forţele creatrice sînt excepţionale. Să le luăm în şir, de la cele mai simple. Mai întăi ar fi forţa ideilor şi a sentimentelor. Natural, nu putem imagina un poet ca fiind lipsit de sentimente şi idei, ca pe un om care ar lucra poezia numai cu forţe poetice. Trebuie să aibă sentimente şi trebuie să aibă idei. Şi, desigur, cu cît va avea mai multe idei şi mai multe sentimente şi cu cît va avea sentimente mai puternice, cu atît va îndeplini o condiţie ca să fie poet. Acum, nu ştim dacă Eminescu a avut sentimente puternice ca om, nu ştim. Biografia lui n-o prea cunoaştem. Dar, în sfîrşit, din cîte ştim, din puţinele date biografice, din poezii, mărturisiri ale contemporanilor asupra sa, înţelegem că Eminescu a fost un om care avea sentimente sau impresii foarte puternice, în orice caz* o primă condiţie e ca acel material de sentimente să fie puternice. A doua condiţie esenţială e memoria afectivă. Memoria e una din cele mai importante condiţii ale oricărui artist. Memoria afectivă e împrospătarea sentimentelor, să simţi din nou acel sentiment, ca şi cum împrejurarea, care ţi-a provocat sentimentul, s-ar împrospăta şi ea. Ţi-a. fost groază îutr-un moment dat, peste o sumă de ani, să ai fiorii groazei, să nu-ţi aduci aminte că ţi-a fost groază, să ai din nou sentimentul de groază şi să-l ai aşa, dacă se poate, ca să ai chiar şi expresia acelui sentiment. Fără aceasta nu poţi să fii artist, fiindcă nu putem imagina un artist scriind atunci cînd simte. Cine ar putea să transcrie sentimentul de groază faţă cu naufragiul unui vas pe care se află el ? Nici nu se poate materialmente, atunci toată atenţia e concentrată la viaţă. Importanţa acestui dar se poate cunoaşte mai bine la romancieri, la scriitorii aceia care au nevoie să evoce tot felul de sentimente, aci iubirea, aci bucuria iubirii, aci tristeţa iubirii, dincolo sentimentul faţă cu natura, faţă cu melancolia toamnei, groaza unui om care vede că se sparge ceva pe care este el. Dacă a simţit aceste sentimente în viaţa lui, el şi le poate împrospăta, atunci cînd scrie, îşi 473 evocă sentimentele, le retrăieşte. De exemplu opera lui Victor Hugo, grandioasă, plină de sentimente. Se ştie că Victor Hugo scria ca un funcţionar, la anumite ceasuri. Cînd am studiat manuscrisele lui Eminescu, am văzut cum Eminescu a tot schimbat manuscrisele sale. Ani întregi corija, retuşa, şi am văzut că poeziile definitive sînt mult mai bune decît toate încercările, mai poetice, mai pline de adîncirea sentimentului. Ce făcea altceva decît îşi tot rememora şi mai bine sentimentele lui de altădată şi le depunea în opera sa ? Sufletul său era plin de sentimentele înviate. Acum nu e nevoie de citaţii. Cel mult dacă am cita poezii din care se vede, chiar din textul lui Eminescu, că e vorba de sentimente de altădată. Prin urmare, pănă acum, ce am spus ? Materialele sentimentului să fie puternice şi, al doilea, aceste sentimente să se poată împrospăta, autorul să retrăiască sentimentele de altădată. A treia condiţie e imaginaţia. Spuneam altădată că sentimentul nu se poate exprima ca atare, ca sentiment, ci recurge la materialul cuvintelor, care designează noţiunea. Imaginaţia e tocmai acest lucru, a combina cuvintele în acel fel, încît să creezi icoane, lucruri concrete, imagini, imaginile acelor lucruri, care ne-au provocat sentimentul nostru. E vorba de sentimentul naturii? Acest sentiment al naturii se exprimă zugrăvind aspecte din natură, zugrăvind bucăţi din natură, lucruri concrete, arătînd un crâng, o pădure. Cuvântul însă exprimă noţiunea, nu lucrul concret. Concretul e exprimat prin imagini, nu prin cuvinte reci. Cetiţi orice poezie de Eminescu şi veţi vedea că sentimentul rezultă din arătarea cauzei care a produs sentimentul : Atît de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş... Fără imaginaţie nu poate fi poezie, fără creaţiune nu poate fi poezie. Poezia e creaţiune. Poetul trebuie să ne aducă în faţa noastră lucruri concrete, ceva care să provoace sentimentele pe care le are şi el. Poetul a simţit în faţa unor lucruri din natură. Atunci, ca să ne facă şi pe noi să simţim, trebuie să ne pună înaintea ochilor noştri icoanele acelor lucruri din natură, cîteva note esenţiale. Şi acum venim la chestia aceasta. Eminescu nu e curat liric. Eminescu e şi un poet epic. Eminescu 474 a scris Sărmanul Dionis. E subiectiv, dar are atîtea descripţii, zugrăveşte mahalaua din Bucureşti, o casă părăsită, zugrăveşte vremea lui Alexandru cel Bun, zugrăveşte o lume extraterestră, un amor în lună. Pentru aceste lucruri trebuie un pictor, culori, trebuie îngrămădire de imagini. Ca să văd casa părăsită, în care stă „sărmanul Dionis", ca să văd casa de peste drum, ca să văd firea din lună, trebuie să ne zugrăvească ca un pictor şi, prin urmare, trebuie să aibă imaginaţie dezvoltată. Cezara, La aniversară sînt bucăţi în proză cu caracter cu totul subiectiv, însă toate acele bucăţi ne zugrăvesc şi ceva din natură. Ba, în La aniversară, nici nu e zugrăvit el. E singura bucată a lui Eminescu obiectivă, în poezie, în Călin, de exemplu, e epic, nu mai e liric. Strigoii e un poem epic. Partea întăi din Scrisoarea I şi partea întăi din Scrisoarea IV au caracter epic. Pentru partea epică din Eminescu e uşor de înţeles nevoia de imaginaţie. Imaginaţie însamnă facultatea aceea care combină imaginile. Imaginea e icoana unei realităţi, imaginaţia e îmbinarea acelor icoane. Imaginea e elementul, imaginaţia e facultatea. Această imaginaţie e de mai multe feluri, dar acum noi ne glndim numai la Eminescu şi găsim la Eminescu imaginaţie reconstitutivă şi imaginaţie inventatoare. Imaginaţia reconstitutivă constă în a reconstitui scene, lucruri, pe care le-ai văzut, pe care le-ai experimentat, iar imaginaţia creatrice sau inventatoare e a combina, e a lua bucăţi din cele patru puncte cardinale şi a înjgheba dintr-însele ceva nou. Dacă aş zugrăvi eu, de exemplu, un peisaj, Ceahlăul, acesta s-ar datora imaginaţiei reconstitutive, nu memoriei. Dar dacă aş zugrăvi un munte neexistent, combinînd aspectele de la diferiţi munţi, ar fi imaginaţie creatrice, inventatoare. De exemplu, poezia Melancolie a lui Eminescu poate fi dată ca exemplu de imaginaţie reconstitutivă ; Părea că printre nouri s-ia fost deschis o poartă... Acum e posibil ca să fie imaginaţie tot inventatoare şi aici, poate Eminescu n-a experimentat aceste lucruri, a adunat. Lucrul însă e foarte natural, ca Eminescu să evoce aici un peisaj pe care l-a văzut. Nu e natural ca un om să vadă peisaj ca acesta, care, la urma urmei, e banal ? A reconstituit prin imaginaţie peisajul. A găsit 475 cuvinte de aşa natură, pe care le-a combinat în aşa chip, încît şi noi vedem acest peisaj. Şi-l vedem aşa de bine, încît ne provoacă acelaşi sentiment pe care l-a provocat şi poetului, adică melancolie. Iată un exemplu de cele ce ar fi imaginaţie inventatoare, creatrice, care nu copiază, ci inventează : Sărmanul Dionis. Şi ce frumos făcuse el în lună...* Apoi descrierea Măriei, tot din Sărmanul Dionis : „Cu capul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece .Maria peste acel pod, împletindu-şi părul a cărui aur se strecoară prin mînuţele-i de ceară. Prin hainele ar-gintoase îi transpar membrele uşoare; picioarele-i de omăt abia atingeau podul...“ Aici e creaţiune pe baza tot a experienţei. în romanele romantice această imaginaţie inventatoare se poate vedea în crearea diferitelor tipuri, tipuri de oameni care nu există pe lume. Un exemplu de imaginaţie creatrice sau inventatoare e şi în Călin : De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lingă izvoară, iarba pare de omăt, Hori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet; Pare că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă, - Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind, Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline, împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare... E o invenţie necorespunzătoare cu natura. Aceasta ar fi a treia putere creatrice a lui Emineseu. Recapitulez ; întâia, forţa sentimentală, a doua, memoria afectivă, a treia, imaginaţia reconstitutivă sau inventatoare. * Text citat în prelegerea IV. 476 Eminescu mai are şi altă forţă de creaţiune poetică, e fantazia, care se deosebeşte de imaginaţie prin aceea că iese din realitate, mai mult decît prin imagianaţia inventatoare. In fantazie creează altfel de lucruri, altfel de elemente decît în natură. în imaginaţia inventatoare combină elemente din natură, fantazia creatoare creează elemente care nu sînt în natură. Prelegerea XIII 15 februarie 1914 Am constatat pănă acum în opera lui Eminescu, ca forţe creatrice, puterea de sensibilitate, imaginaţia şi memoria afectivă. în privinţa imaginaţiei trebuie să spun că Eminescu are imaginaţie vie, bogată, imaginaţie puternică şi putem spune că Eminescu a avut imaginaţia cea mai puternică din toţi scriitorii români, imaginaţie, aşa cum am definit-o noi, fiindcă mai e şi o altă imaginaţie, imaginaţia stărilor sufleteşti, imaginaţia psihologică. Noi însă am vorbit despre imaginaţia plastică, imaginaţia de icoane şi această imaginaţie desigur că Eminescu o are în gradul cel mai înalt în literatura noastră. Şi prin această putere de imaginare Eminescu este un romantic. Iubirea trecutului, pe care am văzut-o în Eminescu, dispreţul sau chiar ura pentru prezent, neîncrederea în viitor sînt însuşirile care caracterizează şcoala romantică din orice literatură. Imaginaţia e şi ea o însuşire a şcolii romantice, adică excesul de imaginaţie. Să facem o deosebire. Imaginaţia re-constitutivă poate fi şi apanajul unui scriitor chiar clasic, dar mai cu samă al unui scriitor realist. Imaginaţia însă inventatoare e mai cu samă apanajul unui scriitor romantic. Dintr-un punct de vedere, romantismul s-ar putea defini acea stare sufletească care simte nevoia de a se refugia în altă lume. S-au dat multe definiţii, fiindcă este o chestie de estetică. Romantismul, deci, se mai poate defini prin oroarea de lume, nevoia de a se refugia în ceva, care nu e realitatea actuală, de exemplu refugiul în trecut sau refugiul în *fantastic, cum vom vedea. O imaginaţie care inventează, care nu reconstituie 478 caracterizează pe un romantic, scriitorul imaginează o lume de alt fel decît lumea reală. Imaginaţia reconsti-tutivă e de altă natură, e vorba de reconstituirea lumii reale şi aceasta nu e numaidecît un lucru romantic. Un scriitor naturalist, care zugrăveşte lumea din jurul său, are o puternică imaginaţie reconstitutivă, un Maupassant, de exemplu. Un Chateaubriand însă, care a imaginat altă lume, e un scriitor romantic, fiindcă în opera sa se refugiază din lumea reală. Un Hoffmann, un Edgar Poe s-au refugiat într-o.lume fantastică — e excesul romantismului. Această imaginaţie inventatoare a lui Eminescu, această a doua imaginaţie a sa, pe lîngă cea reconstitutivă, îl face, pe lîngă alte împrejurări, să fie un scriitor romantic, e unul din factorii romantismului poetului Eminescu. Eminescu are şi fantazie. Prin fantazie trebuie să înţelegem tot un fel de imaginaţie, imaginarea unor lucruri neexistente. Aşa, de exemplu, avem poezia Strigoii: Pe-un jilţ tăiat în stîncă stă ţapăn, palid, drept. Cu cârja lui în mină, preotul cel păgîn ; De-un veac el şede astfel — de moarte-uitat, bătrîn, • în plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sîn, Barba-n pămînt i-ajunge şi genele la piept... Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb, Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate, El numără în gîndu-i zile nenumărate, Şi fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite, un alb ş-un negru corb. Toate aceste lucruri sînt invenţii fantastice. Bineînţeles că şi aceste invenţii sînt bazate pe experienţă, fiindcă omul nu poate ieşi din experienţă. Ceea ce rezultă din combinarea acestor date ale experienţei e ceva neexistent, e fantasmagorie*. Ceva din acest element e şi în Egipetul. în proză găsim în Sărmanul Dionis. Toată această nuvelă e o ţesătură fantastică. Dealtmintrelea, fantazia în literatura română e rară. în Doinele lui Alec-sandri e fantazie populară. Literatura populară e roman- * Eminescu apelează la mitologia Eddelor unde cei doi corbi ai lui Odin sînt Munin (gîndul) şi Hugin (amintirea). In versiunea a doua a poemului citim: „...un alb şi-un negru corb, / Căci albă-i amintirea şi neagră-i cugetarea". 479 ti că şi ea. Găsim în Bolintineanu Mihnea şi baba. Cu toate că e un element din literatura populară, în literatura română e însă rar. Fantazia nu e o însuşire a literaturilor latine, ci a literaturilor mai nordice, ceea ce se explică prin viaţă interioară, prin climă. La popoarele din sud e claritate. Scriitori caracteristici pentru f anta-zie sînt la popoarele din nord. Chiar în simbolismul lui Ibsen e ceva fantastic. în literatura latină, la unii scriitori mai mici, e mai mult voinţa de a fi fantastic. Dintre predecesorii hii Eminescu, ca psihologie, samănă mai mult cu Bolintineanu. Sentimentul trecutului e mai sincer la Bolintineanu. E mai multă fantazie şi sonoritate în baladele lui Bolintineanu decît la Alecsandri. Scriitori prin excelenţă romantici ar fi Bolintineanu şi Eminescu. încolo, deosebiri colosale de formă, de fond etc. Iubirea trecutului, pesimism, refugiul din realitate în trecut sau în fantazie, toate acestea fiind elemente romantice. Vom vedea imediat din alte consideraţii romantismul lui Eminescu. Observaţia psihologică, de exemplu. Eminescu e liric, prin urmare nu e observator psihologic. Liricul e subiectiv, pe cînd observatorul psihologic e obiectiv. Fiind liric, e romantic. Au fost poeţi lirici şi clasici : Mal-herbe. Lirismul lor se cheltuieşte cîntînd altceva. Cine se face centrul universului şi — numai aceştia sînt liricii mari : Byron, Musset — aceştia sînt poeţi lirici. Eminescu e cel mai subiectiv dintre toţi poeţii noştri, iar acest subiectivism e altă fază a romantismului. Romantismul s-a definit şi subiectivism. Cine e cu atrocitate subiectiv e romantic. Romantismul s-a definit şi prih imaginaţie, prin predominarea imaginaţiei. Romantismul, încă o dată, s-a definit şi prin iubirea trecutului, prin medievalism, prin fantastic. La Eminescu se aplică toate definiţiile, e prin excelenţă romantic. Acest romantism rezultă din natura sa. S-a spus că Eminescu s-ar datora influenţei romantismului german. E o idee naivă. Fiecare om e ceea ce este el. Un alt temperament decît al lui Eminescu n-ar fi fost susceptibil la această literatură. Observaţie n-are ? Această chestie s-a pus de d. Gherea. D. Vlahuţă e mult mai obiectiv, şi aşa este. E mai obiectiv, findcă vorbeşte şi de alţii. Vom vedea întru cît putem vorbi de psihologia femeii. Se vorbeşte despre femeie, dar nu ştiu dacă e psihologie. Dar e o altă observaţie, pe care trebuie s-o aibă un poet liric : autoanaliza. Un poet liric, orieît ar avea efuziuni sentimentale, nu poate 480 să-şi exprime sentimentele, dacă nu le cunoaşte, dacă nu se clarifică sentimentele în sufletul său. Simţirile confuze nu se pot exprima. E nevoie deci de autoanaliză, să-ţi întorci ochii sufleteşti înăuntru şi să-ţi observi simţirile. Eminescu a avut această însuşire, altfel n-ar fi fost poet. Am ales la întîmplare Atît de fragedă. Aci e zugrăvită femeia, dar în realitate vedem ecoul intern sufletesc, care se produce în poet faţă cu apariţia aceea. Sau Pe lîngă plopii fără soţ: Căci azi le sameni tuturor La umblet şi la port. Aici este o autoanaliză profundă. Nu trebuie să ne aşteptăm la o autoanaliză prea mare, fiindcă e poezie lirică. Te duci... Dacă am ceti toată poezia, am vedea pănă la ce punct se analizează chiar contradicţiile : Puteam numiri defăimătoare In gîndul meu să-ţi .iscodesc Şi te uram cu-nverşunare Te blestemam, căci te iubesc. • E o analiză admirabilă, în felul lui Paul Bourget. Ca azi va fi ziua de mîne Ca mini toţi anii s-or urma. Iarăşi o analiză frumoasă. După o asemenea eriză este o lîncezire, cînd nimic nu mai este interesant, în totă neagra vecinicie O clipă-n braţe te-am ţinut. Iubirea lui trecătoare e pusă în corelaţie cu infinitul. Foarte rar se înalţă poeţii aşa de sus. Ar fi trebuit să mai cetesc şi din sonete. Eminescu poate condensa deci uneori observaţii profunde şi cu caracter general. Sînt formule condensate -ale unor adevăruri care se întind pe pagini întregi. Autoobservaţia aceasta nu e importantă în genul liric. Ceea ce e important e cum exprima acest sentiment. Dar observaţii obiective are Eminescu ? Eminescu a avut simpatia intelectuală, aceea care ie face să te pui *în locul altuia, să intri în alt om şi să gîndeşti şi să simţi ca dînsul ? A avut ceva din acel lucru minunat, pe care îl are un Tolstoi, un Balzac, un Turgheniev ? Eminescu a avut-o în grad foarte slab. Dar aceasta am spus-o, cînd am spus că a fost un poet liric, , Cda. 531 • coala 31 481 subiectiv. Eminescu era aşa de subiectiv, încît, spune Panu, în discuţii de idei nu auzea argumentele, ci transforma chiar argumentele contrare în substanţă pentru ideile sale proprii. Subiectivismul său se vede şi în articolele sale politice şi în conferinţe. Trebuie să fie cineva foarte subiectiv ca să propună o stare care i-ar plă«ea lui numai, întoarcerea lui Alexandru cel Bun. în Sărmanul Dionis a făcut aceasta literariceşte. Acolo merge. Această dorinţă a sa el o transformă în teorie politică. Subiectivismul său se vede din cum tratează pe munteni. Spune că sînt străini, fiindcă au alte idei de-cit el. în Sărmanul Dionis trăieşte „sărmanul Dionis k‘, fiindcă este însuşi Eminescu. Dacă aş fi avut mai mult timp, autoanaliza aş fi scos-o din Sărmanul Dionis. S-ar vedea ce bine se analizează Eminescu în persoana „sărmanului Dionis“ : e temperamentul lui, sufletul lui, idealul lui, modul lui de a gîndi şi a simţi. Celelalte personaje sînt şterse. Subiectivii aceştia combină lucrurile aşa cum ar dori ei. Maria din Sărmanul Dionis nu trăieşte. Un scriitor obiectiv, dacă aduce un personaj cît de mic, care intră un moment, îl vede în ce are caracteristic. în Cezara e călugărul Ieronim, care e tot Eminescu, nuvelă iarăşi foarte importantă pentru cunoaşterea lui Eminescu. Avem iarăşi autoanaliză. Cezara este iară zugrăvită. E descriere obiectivă, dar nu este analiză psihologică a-devărată. E zugrăvirea manifestărilor ei externe, cum se arată pasiunea ei: pe faţă, în mişcări, în gesturi înfrigu-. rate. Eu cred că se reduce tot la imaginaţie plastică. Un peisaj poate fi zugrăvit bine de un poet: sentimentul adună în jurul lui imagini. Tot aşa şi aici: sentimentul lui Eminescu pentru Cezara îl face ca să fie foarte atent şi să i se imprime bine în minte toate mişcările înfrigurate ale Cezarei în paroxismul iubirii. Dar aceasta e zugrăvire plastică, cum vedeţi, nu e psihologie, nu e vorba aici de analiza mecanismului intern al sentimentelor adevărate, e vorba de expresia emoţiilor. Eminescu este a-tent, poate reda expresia emoţiilor de iubire ale unei femei. E obiectivismul unui subiectiv. Trebuie mult sentiment la autor, pentru ca să ne intereseze expresia acelor emoţii. Autorul nu poate ţinea minte alte lucruri din viaţă, ţine minte numai ceea ce îl interesează într-un mod puternic, ceea ce îi provoacă iubirea în cazul aeesta sau ura în altul. Scriitorul obiectiv e olimpian, el observă numai. în mintea lui se exprimă toate aspectele vieţii. Şi 482 mai obiectiv e acela care pătrunde în sufletele omeneşti, în sufletul Cezarei Eminescu nu pătrunde. Obiectivism adevărat psihologic nu există. Redă bine însă expresia emoţiilor. Acest obiectivism însă e al unui subiectiv, pentru că n-ar putea să redea şi lucruri indiferente lui. Cînd nu e sentiment la mijloc, lumea externă nu mai există pentru dânsul. Totul se reduce la sentiment la Eminescu. Are Eminescu însă o bucată, ba aniversară. E o bucată foarte curioasă, din mai multe puncte de vedere. A fost publicată în Curierul de Iaşi, nu e iscălită de Eminescu, cum nu e nici Cezara. Se spune că e naraţiune originală. Această bucată e curioasă, fiindcă este obiectivă şi are un aer deosebit de bucăţile lui Eminescu. Are ceva din umorul din Luceafărul. Ceva umor sumbru e în Scrisoarea IV. Ceva umor e şi în Pajul Cupidon. Stilul pe alocuri iarăşi nu e eminescian. Prelegerea XIV Vorbeam data trecută despre spiritul de observaţie al lui Eminescu. Am vorbit ceva despre nuvela La aniversară, apărută în 1877, în Curierul de Iaşi, fără iscălitura lui Eminescu, însă intitulată, „nuvelă originală'*, şi spuneam că trebuie să fie de Eminescu. Şi spuneam motivul. E singura bucată în adevăr obiectivă a lui Eminescu, unde nu e vorba de el şi unde desigur e vorba de o femeie pe care o iubea el. Faptul că această nuveletă este obiectivă, faptul că are un ton deosebit ne-ar face să stăm mult la îndoială, dacă este originală. Nu e vreo lectură a lui Eminescu, transformată în româneşte ? Nu ştiu. în tot cazul, face o figură cu totul deosebită în opera lui Eminescu. Proza sa e subiectivă, arhiromantică, cu descripţii grandioase de natură, pe cînd în această nuvelă descripţia e sobră, nu e romantism, nu e subiectivism, e observaţie directă şi, mai cu samă, e vorba de două tipuri care n-ar putea interesa pe un om atât de subiectiv ca Eminescu : mijirea amorului — e un băiat de 18 ani şi o fată de 14*. în Povestea teiului, în partea a doua, e zugrăvită cu multă delicateţă ezitarea unui suflet feminin. Tot pentru acest lucru trebuie citat şi Călin. Acum venim la altă chestie, forma lui Eminescu. Am văzut ideile, apoi însuşirile creatoare sufleteşti. Toate * Ermit, zis şi Cajus Iulius Caesar Oetavian August şi Ber-trand (nume din piesa lui Shakespeare AlVs Well that Ends Well) şi Elis, zisă şi Cleopatra şi Tolla (nume dintr-un roma* de Ed. About). 414 acestea nu formează un scriitor. Idei şi sentimente putem avea toţi. Puterile creatoare le avem mai puţin, însă putem avea foarte mulţi dintre noi şi aceste însuşiri, şi în-tr-un grad tot aşa de înalt ca şi Eminescu, însă nu putem scrie nimic. Mai trebuie ceva : forma. Aci se pune chestia foarte importantă despre formă şi fond (v. Scriitori şi curente*). Separaţia pe care o facem între formă şi fond e o separaţie arbitrară, logică. O operă literară e o totalitate, ceva unic, care dintr-un punct de vedere poate fi formă, din alt punct de vedere poate fi fond. Am spus că forma nu e faţă cu fondul cum e cămaşa faţă cu trupul, ci ca pielea faţă cu trupul. O poezie este o stare sufletească exteriorizată în aşa fel, încît să ne sugereze ce s-a petrecut în sufletul poetului; Atunci cînd cineva crede că are fond, dar n-are formă, are iluzii psihice. In realitate, n-are fondul aşa ca să servească ca material pentru poezie, n-are sentimente şi idei clare. Odată cu claritatea vine şi exprimarea, elementul acela poate fi degajat. în suflet e un rîu care curge foarte amestecat, extraordinar, de stări sufleteşti şi, dacă vedem clar şi putem lega acele stări sufleteşti cu logică oarecare, apoi imediat putem să exprimăm acele lucruri şi atunci avem şi formă. Iarăşi nu se poate formă fără fond. Sînt scriitori ridicul de clari, fiindcă au puţine idei. în adevăr, e claritate, adică o mare calitate de formă, dar nu sînt idei. Alţii scriu cu strălucire, dar sînt superficiali, însamnă că au cîteva stări sufleteşti pe care le văd foarte bine, însă bogăţia de stări sufleteşti e săracă, are puţine stări sufleteşti, dar foarte dare. Totul se reduce tot la fond. La ideea clară corespunde un stil clar, la ideea precisă corespunde un stil precis, la sensibilitatea elegantă corespunde un stil elegant, la sentimentul sublim corespunde un stil sublim, la ideile şi sentimentele care se leagă între dînsele în mod firesc corespunde un stil sonor, un stil armonios. Am înşirat toate calităţile stilului, dar toate acestea se reduc tot la fond. Forma şi fondul e ca o filă de hîrtie. Cînd vom vorbi de limba şi stilul lui Eminescu, vom vedea că ne raportăm la lucruri pe care le-am spus până acum, cînd am vorbit despre fond. Aceasta se va vedea mai cu samă cînd vom vorbi despre stil, unde se vede mai bine personalitatea scriitorului. Să vorbirp despre forma lui Eminescu. Forma e limba şi stilul, adică ele- * Curentul eminescian, în Opere. 1, p. 179 şi urm. 415 meritele exprimării şi înjghebarea acelor elemente. Mai întăi, trebuie să spun că Eminescu reprezintă în istoria literaturii române un pas mai departe spre românizarea limbii, deşi reprezintă în acelaşi timp un pas mai departe spre europenizarea gîndirii. Eminescu e mai cuprins de cultură străină decît predecesorii săi şi, în acelaşi timp, scrie o limbă mai românească decît predecesorii săi, mai naturală. în evoluţia literaturii Eminescu reprezintă un progres. împărtăşirea cît mai largă la cultura străină însamnă tinderea literaturii româneşti către o formă literară universală. Pe de altă parte, românizarea cît mai multă a limbii însamnă naţionalizarea literaturii, împuternicirea literaturii. Aceste două lucruri se presupun unul pe altul. O literatură nu poate fi decît naţională. Ea nu e, ca ştiinţa, internaţională. Ştiinţa pură poate fi internaţională. Literatura este un lucru foarte naţional. Cu cît e mai naţional, cu atât e mai adevărat. însă naţionalizarea aceasta a literaturii nu însamnă mărginire, însamnă că acel care împrumută procedee literare să le asimileze. Mai cu samă naţionalizarea literaturii constă în limbă. Limba nu este alcătuită numai din semne, numai din sunete vane. Deja în acest cuvînt e suflet naţional. Un dicţionar al limbii române e tot sufletul românesc, e toată istoria ţării române, cu toate durerile, cu toate bucuriile, cu tot trecutul. în fiecare cuvînt se cuprinde un suflet întreg. Un cuvînt de dicţionar e ca un cartuş lovit, poate să scoată o energie extraordinară. Un suflet şi personal şi naţional se exprimă prin cuvînt. Dacă am avea un dicţionar complect al limbii române*, am avea catalogul sufletului naţional. Un scriitor care ştie să găsească construcţiile cele mai adevărate, acel scriitor va fi mai naţional. Poţi să faci pesimism în Scrisoarea /, dar pesimismul acela va fi poezie curat românească, dacă limba va fi profund românească, limba în toate secretele ei, în toate fiinţele ei. Limba românească a fost întrebuinţată de toţi scriitorii români, deci şi de Eminescu, numai cît a fost întrebuinţată o anumită limbă românească şi din ce în ce o limbă mai românească. înainte se întrebuinţa limba românească din cărţile bisericeşti, vorbită de clasele culte din oraşe. După 1840 se întrebuinţau cu- * E vorba de Dicţionarul limbii române cu care fusese însărcinat în 1898 Al. Philippide împreună cu C. Botez, N.N. Po-povici şi G. Ibrăileanu, şi care a fost continuat de Sextil Puş-cariu. în 1913 au apărut literele A şi B. 486 vinte din cronicari şi din literatura populară. E un lucru banal, dar care trebuie repetat, cum că sufletul adevărat românesc s-a conservat la popor şi în limba populară intîlnim adevăratul românism. Alecsandri, cel dintâi, întrebuinţează elemente populare în opera sa. însă el, ca şi tovarăşii săi, erau înstrăinaţi adînc.. De mic crescut cu dascăli de limba grecească, cu limba oraşelor imitată de la şcolile franţuzeşti. Cea mai mare parte din corespondenţa acestor oameni de la 1840 e în limba franceză, ceea ce însamnă că limba franceză le era mai naturală. Aceasta însamnă că prima generaţie, care s-a adăpat la cultura străină, a fost prea mult absorbită de cultura străină. De aceea în limba lor găsim franţuzisme multe. Costache Ne-gruzzi, părintele nuvelei româneşti, autorul lui Alexandru Lăpuşneamd, are construcţii franţuzeşti. Se poate face un studiu asupra limbii sale. El spune : „a juca din vioară" ; Alecsandri : „a face un vis". Se vede influenţa limbii franceze. Aveau dorinţa să scrie româneşte, dar nu prea ştiau. Russo nici nu ştia româneşte. Cred că pănă la moarte n-a ştiut bine româneşte. Kogălniceanu ştia mai bine. Aceşti oameni franţuziţi aveau însă intenţiile cele mai bune. De aceea au cules literatură populară, s-au influenţat în formă şi în fond. Primele poezii ale lui A-leesandri parcă sînt populare. Cei care nu cunosc bine literatura populară ar putea chiar să creadă că Doinele lui Alecsandri sînt poezii populare. Cu toate acestea, n-are simţul sigur al poeziei populare nici Alecsandri. Chiar Domele sale se resimt de această nesiguranţă. Eminescu duce mai departe acest amestec al limbii populare în limba cultă. Şi Eminescu este un colector de poezii populare. Aceasta se ştie mai de curînd. S-au descoperit în manuscripte colecţii de poezii populare. Sînt publicate în volumul tipărit de Ilarie Chendi, intitulat Poezii populare. Şi în ediţia din Iaşi a d-lui Xenopol sînţ poezii populare. Şi aceste poezii populare au un aer nu tocmai popular. Mai toţi culegătorii au corijat cîte ceva. Aceasta e una din cauzele variantelor. în notă se spune că au fost scrise de Eminescu. Eminescu deci a cules poezii populare. De aici se vede cît s-a interesat de ele, a ascultat pe ciobani şi ţărani, le-a dat importanţă. Faptul că avem o colecţie ne arată că el s-a ocupat mult de poezie populară. Prin urmare, iată unul din izvoarele limbii celei frumoase a lui Eminescu : poezia populară. Cum că Eminescu s-a pătruns de aceste poezii populare bine, cum că a simţit bine 487 limba adevărată românească ne dau dovadă poeziile sale în formă populară, în care a exprimat sentimentele sale (Revedere) : — „Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de cînd nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat'1. — „Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolul-1 ascult, Crengile-mi rupîndu-le, Apele-astupîndu-le, Troienind cărările Şi gonind cîntările ; Şi mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, împlîndu-şi cofeile, Mi-o cîntă femeile." — „Codrule cu rîuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tînăr precum eşti * Tot mereu întinereşti." — „Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunza-mi sună ; Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pămînt rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămînem : Marea şi cu rîurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele." Dacă am compara această poezie cu una din „doinele44 lui Alecsandri, atunci am vedea deosebirea cea mare. In 488 poeziile lui Alecsandri e o imitaţie servilă, fără să reuşească s-o imite cum trebuie. Elementele populare plutesc în poezia sa neasimilate, pe cînd în această poezie e totul asimilat. E şi foarte popular, şi foarte cult. E o gîndire profund eminesciană, într-o formă parcă populară. Iată progresul de la Alecsandri la Eminescu. Aceasta fiindcă a simţit mai bine poezia populară, fiindcă era mai sensibil, avea mai mult talent şi a dus altă viaţă, a trăit, la Ipoteşti, mai multă vreme în contact cu ţăranii, a vorbit cu ei, i-a ascultat cu drag, a umblat în toată Dacia, a venit mai direct în contact cu poporul şi clasa din care făcea parte, era m.ai de jos, nu trebuia să puri o punte aşa de mare, ca să treacă la popor. ^ Altă poezie Ce te legeni... ' — „Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vint Cu crengile la pământ ?“ — „De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea ! Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-1 răreşte. Bate vântul frunza-n dungă — Cântăreţii mi-i alungă ; Bate vântul dintr-o parte — Iarna-â ici, vara-i departe. Şi de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec ! Peste vârf de rămurele Trec in stoluri rândurele, Ducând gândurile mele Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rând, pe rând, Zarea lumii-ntuneeind, Şi se duc ca clipele, Scuturând aripele, Şi mă lasă pustiit, Vestejit şi amorţit Şi cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el !“ Tot Eminescu a fost pus într-o muzică vulgară. La mijloc de codru... La mijloc de codru des Toate păsările ies, 489 \ \ \ Din hugeag de aluniş, La voiosul luminiş, Luminiş de lingă baltă, Care-n trestia înaltă Legănîndu-se din unde, în adîncu-i se pătrunde Şi de lună şi de soare Şi de păsări călătoare, Şi de lună şi de stele Şi de zbor de rîndurele Şi de chipul dragei mele. Avem însă Doina în formă populară, însă mai personală. Celelalte sînt populare, dacă voiţi, însă autorul popular e Eminescu. Desigur că şi Mioriţa e creată de un individ. închipuiţi-vă pe autorul Mioriţei cunoscînd pe Buda şi Schopenhauer, dar rămînînd popular. în Doina, însă, ne apare un individ frământat de ideile lui politice şi sociale, dintr-un anumit timp, în ţara noastră. E deci de altă natură. Doina e „pendantul44 Scrisorii III. E scrisă de ziaristul de la Timpul, de cugetătorul conservator, dar totul în formă populară. Aceasta e poezia cea mai cultă, mai orăşenească a lui Eminescu, scrisă în formă populară. Rima e bogată. De la această poezie mai departe dăm în poezia originală a lui Eminescu, unde nu se vede o imitare a poeziei populare, ci influenţa poeziei populare. S-ar putea dovedi, dar e mai greu. D. Maiorescu, cînd vorbeşte în-tr-un articol despre Eminescu, face cîteva citaţii din poezia cultă a lui Eminescu, începutul Scrisorii I şi alte poezii, ca influenţate de poezia populară, fără să dea nici o explicaţie. Noi simţim că e influenţa poeziei populare. Poeziile lui Eminescu nu se pot concepe fără influenţa poeziei populare. în limba lui Conachi e imposibil să fie scrisă Pe lingă plopii fără soţ, oricît geniu ar fi avut cineva. Lipsa de savoare se observă mai cu samă înainte de Eminescu. Savoarea unei limbi se vede în limba poporului, care duce o viaţă mai aproape de natură, simplă, de tradiţie, de muncă. Nici scriitorul nu poate deveni savuros, fără să cunoască limba poporului. Acest lucru îl face Malherbe ca o reacţiune contra limbii latinizate a lui Ronsard. Hugo tot aşa. Anatole France, tot aşa, se adresează poporului. El însuşi o mărturiseşte. Cred că am explicat îndeajuns de ce studierea poeziei populare, preo- 490 cuparea de poezia populară e un factor important chiar în forma lui Eminescu. Eminescu are şi neologisme, dar e altă chestie, fiindcă are idei pe care nu le are poporul şi deci a adus şi cuvântul. Eminescu a încetăţenit cuvinte nouă în literatură şi Eminescu a dat un prestigiu deosebit cuvintelor populare în rime şi în strofe geniale. Dar Eminescu mai are şi alte jocuri cu limba poporului. De exemplu în Călin Nebunul, poveste tipărită în Poezii populare, ediţia Chendi. Această poveste e mult. cunoscută. Din Călin Nebunul a scos Eminescu Călin, pe care toţi îl cunoaştem. Călin Nebunul e o poezie cu multe elemente populare şi multe elemente personale. Eminescu apoi e cel dintâi prozator de lux român, fiindcă Sărmanul Dionis e din 1871. A fost proză mai înainte, dar n-are a face cu a lui Eminescu, care e strălucitoare, plină de metafore. Cezara e din 1876. Proza estetică, strălucitoare, de Vecriture artiste, a început cu Eminescu. La proză a ajuns Eminescu tot pe aceleaşi căi. Făt-Frumos din lacrimă este o poveste, dar nu culeasă din popor. E o poveste populară în sensul cum e populară Ce te legeni..., ba încă mai puţin populară. Eminescu a amestecat multe elemente culte şi intelectuale. A rămas subiectul povestei populare, credinţa şi stilul în mare parte. E o bucată de tranziţie între proza populară şi proza cultă : „Pe cînd Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii a'le pământului..." Deci şi în proză Eminescu s-a influenţat de proza populară, şi în proză Eminescu a scris bucăţi în formă populară, cum a scris şi în versuri. Prelegerea XV Am vorbit pănă acum despre una din resursele limbii literare a lui Eminescu, despre limba populară. Un alt izvor de cuvinte, de forme, de muzică chiar în limba lui Eminescu sînt dialectele. E discuţie dacă graiul moldovenesc sau muntenesc se pot numi dialecte sau vorbiri. Desigur, sînt vorbiri*. Dialectele limbii române sînt : dacoromân, macedoromân şi istroromân. Chiar la începutul literaturii moderne scriitorii au căutat să creeze o limbă literară comună pe toate aceste vorbiri din Muntenia, Moldova şi Ardeal. Limba literară trebuie să se formeze pe baza acestor trei graiuri. De la 1840 scriitorii, mai eu samă din Moldova, au simţit nevoia colaborării acestor trei dialecte pentru crearea limbii literare comune. Cea dintâi publicaţie care presupune o grupare e Dacia literară (1840). Chiar titlul rezuma programul acelei generaţii : Kogălniceanu, Alecsandri, Negruzzi. Dealtmintroleu, în prefaţa acelei reviste chiar, ni se spune că unul din punctele programului şcolii de atunci e acesta : al unificării limbii şi literaturii. în adevăr, găsim în Dacia literară pe Alexandrescu cu faimoasa poezie Anul 1840. Insă atunci se face un început şi începutul trebuie să urineze în faptă şi să dea rezultate mult mai tîrziu, şi rezultatele în adevăr au să vie mult mai tîrziu. După 1840 încă multă vreme scriitorii moldoveni sînt prea moldovenişti. Cel mai moldovenist e Alecsandri, aşa cum apare în ediţia primă. Russo, care face parte din această grupare, dar n-a scris, din întîmplare, în Dacia literară, e şi mai mol- * Graiuri. 492 dovenist. Mai literar, adică mai puţin moldovenist, o limbă mai generală găsim în Kogălniceanu şi Negruzzi. Dar tot încă se vede moldovanul. încă o limbă, deci, cam provincială, după cum în Muntenia scriitorii se cunosc că sînt munteni. în altă ţară scriitorii nu pot fi cunoscuţi de unde sînt după limbă. Acest lucru nu s-a întîmplat la noi şi putem spune că nu s-a întîmplat nici pănă azi. N-avem o limbă literară absolut comună, unitară. Eminescu e stadiu reprezentativ în această evoluţie spre unificarea limbii literare. Eminescu se ştie că a stat în Moldova, Bucovina şi Ardeal şi mai tîrziu în Bucureşti, deci în Muntenia, cînd era deja format. Putem înţelege deci că Eminescu trebuie să fie unul care a făcut un pas mai departe spre unitatea limbii literare. Dar se poate ca Eminescu să fi trăit în toate părţile şi limba lui să ră-mînă aceeaşi, de acasă. Dar nu e aşa. El a fost influenţat de vorbirea din celelalte părţi decît din Moldova. Emi-nescii a stat în Moldova pănă la vîrsta de 7 ani, epocă foarte însemnată. Apoi, între 1864-1867, mulţi ani însă a stat în Bucovina, dar Bucovina e tot Moldova în definitiv. In adolescenţă şi pănă la începutul tinereţii a stat prin Ardeal şi a colindat şi prin alte părţi cu o trupă de teatru. Apoi îl găsim la Viena, doi ani, în legătură cu studenţii ardeleni şi bucovineni, lucru foarte însemnat. Afară de aceasta, Eminescu era un ardelenist, avea pornire pentru ardeleni. în Ardeal vedea el sîmburele poporului românesc. El a început să scrie în gazete din Ardeal. Se poate spune că se ardelenizase în sfîrşit. Graţie acestei lungi şederi în Ardeal, graţie acestui contact necontenit cu ardelenii la Viena, graţie colaborării la gazete din Ardeal, Eminescu chiar a contractat în scris o mulţime de ardelenisme. Cînd am amintit despre Geniu pustiu, am văzut o mulţime de ardelenisme. în 1870-1871, deci, avea ardelenisme, în contra cărora a luptat d. Ma-ioreseu. Aceste ardelenisme le găsim în proza lui Eminescu pănă la moartea sa. în articolele din Timpul (1879-1883) găsim multe ardelenisme. în poezii însă nu găsim ardelenisme. Găsim unele în aşa numitele ,,poezii postu-me“. Aceasta însamnâ că Eminescu avea conştiinţa limbii literare, ştia că formele întrebuinţate în limbă sînt greşite. în poezia lui Eminescu, dacă cercetăm încercările sale, faţă cu operele definitive, vedem o muncă penibilă de creaţiune în limbă. Graţie acestei munci în poezie noi găsim aceste forme definitive. Eminescu deci a cunoscut 493 diferite vorbiri şi a introdus în scrierile lui multe elemente diferite. Programul şcolii de la 1840 e mai îndeplinit de către Eminescu. Scriitorii de la 1840 nu s-a întâmplat să stea în diferite provincii ale Daciei. Limba lui Eminescu are un caracter mai larg decît a predecesorilor săi, aşa că Eminescu reprezintă o evoluţie din acest punct de vedere. Eminescu are încă multe moldovenisme. I s-au reproşat adesea. însă trebuie să ne gîndim că formele gramaticale moldoveneşti sînt la rimă în Eminescu. Atunci chestia se complică cu poetica lui Eminescu şi nu intră aici. Găsim şi forma de articol a invariabil. Cuvintele din Moldova întrebuinţate de el nu sînt moldovenisme şi acest reproş e din necunoaşterea lucrului. El a ales cuvintele cele mai frumoase. El reprezintă deci o evoluţie în limba literară. Totuşi, cunoşti încă că e un moldo van. Acest moldovenism însă în dicţionarul lui Eminescu este un factor foarte important pentru crearea limbii literare româneşti. Limba literară română nu e limba unei provincii, care învinge, ca în Franţa, şi Italia. Ea e limba tuturor românilor. Ea s-a format în cîteva sute de ani în cărţile bisericeşti cu întrebuinţare în toate părţile ţărilor româneşti. Această limbă literară şi acum se formează de la sine prin lupta între vorbiri. în asemenea condiţii, cînd nu se întâmplă să învingă un dialect, limba literară se formează prin compromisuri. Sînt două fapte care hotărăsc influenţa unei vorbiri: literatura şi puterea politică. Dacă ar fi scriitori geniali mulţi în Moldova şi scriitori nuli în Muntenia, desigur că s-ar impune graiul moldovenesc, fiindcă scriitorii mari şi geniali ar fi modelele. însă nu se prezintă aşa lucrurile. Moldova a avut scriitori mai mari, însă nu e deosebire aşa mare. Aşa încît, în cumpănă, această literatură moldovenească cîn-tăreşte mai mult şi, dacă ar fi fost capitala ţării la Iaşi, s-ar fi impus mult mai mult limba moldovenească. Puterea politică însă e la Bucureşti. Apoi Bucureştiul are fascinaţie, în armată iarăşi. Lucrul e uşor de înţeles. Şi atunci cînd găsim pe cel mai mare scriitor român care are în dicţionar cuvinte moldoveneşti e o contrabalansare puternică a influenţei munteneşti. Un alt izvor al limbii literare a lui Eminescu, izvor întrevăzut şi întrebuinţat şi de predecesorii săi, e limba veche din cărţile bisericeşti şi din cronici. Am spus că limba literară are ca bază limba bisericească. De acest lucru şi-au dat sama toţi scriitorii de la 1800 încoace. Şi toţi scriitorii mai buni 494 au căutat să se conformeze limbii din cărţile bisericeşti. S-a găsit în Muntenia un propagandist în această chestie : e Eliade Rădulescu. Recomandă acest lucru şi Negruzzi, în sfîrşit toţi scriitorii buni. Acest lucru l-a făcut şi Eminescu. Dar e mai important să vorbim de limba veche şi vie din cronici. în cărţile bisericeşti este o limbă înţepenită, fixată, constantă. în cronici e o limbă vie, pe care o vorbeau cronicarii, clasa cultă. Că şi limba cronicarilor a fost influenţată de limba bisericească, aceasta e altă chestie. însă limba cronicarilor a fost mult mai vie. Eminescu a fost un mare iubitor de cărţi vechi bisericeşti. Şi-a putut satisface această iubire, fiind bibliotecar aci, în Iaşi. El a fost un mare admirator şi cetitor al cronicarilor, al cronicilor tipărite şi manuscrise. De această limbă a fost influenţat Eminescu în opera sa. Iar această limbă a cărţilor istorice şi limba bisericească, chiar şi limba populară, toate la un loc s-au ajutat una pe alta, ca să dea acel instrument minunat, care e limba lui Eminescu. Toate aceste graiuri, la urma urmei, sînt unul şi acelaşi lucru. în cărţile vechi, în cronicari e o limbă veche, vie. în cărţile bisericeşti e şi mai veche, fiindcă e fixată. Dar ambele sînt limbi vorbite, dar în timpuri diferite. Limba poporului e şi ea limbă veche. La popor nu s-a schimbat limba. în popor se schimbă puţine lucruri, şi viaţa, şi sentimentele, şi cugetarea, aşa încît în limba cronicarilor găsim limba populară, dacă voiţi, sub o altă formă, fiindcă e o limbă întrebuinţată de cărturari şi, fiind din clasa boierească, vorbeau o limbă mai deosebită. Dar, în sfîrşit, era tot limba populară, fiindcă clasa de sus era o selecţie din popor. Rezumînd, vedem că Eminescu s-a adresat la izvoarele acestea în mod mult mai serios decât predecesorii săi. în privinţa literaturii populare numai Alecsandri e iubitor mare de poezii populare. în privinţa izvoarelor dialectale, nimeni altul ca Eminescu n-a umblat în toate părţile locuite de români şi venind în contact cu poporul. în privinţa cărţilor vechi nici un scriitor n-a fost aşa de înamorat de acele cărţi, nu le-a înţeles aşa de bine, n-a extras din ele atîta suc ca Eminescu. Eminescu vorbeşte în Epigonii de Negruzzi, care şterge colbul de pe cronicile bătrâne, în adevăr, Negruzzi a cetit şi el cronici, mai cu samă ale lui Dimitrie Cantemir, unde limba e mai slabă. Dar nu se poate compara acest boier, un rafinat diletant, cu Eminescu, cunoştinţele lui Negruzzi şi pasiunea lui cu acelea 495 ale lui Eminescu. Şi, din acest punct de vedere, Emi-nescu e cel mai caracteristic dintre reprezentanţii curentului de cate vorbim. Faptele deci ne arată că Eminescu trebuia să aibă o limbă literară cît mai frumoasă, mai strălucitoare, mai bogată şi mai unitară. Şi, cînd ne gîn-dim că avea şi un talent şi mai mare, lucrul devine şi mai evident. Eminescu avea un simţ deosebit al formelor, pe care nu-1 avea Negruzzi. Şi de aceea poeziile lui Eminescu sînt aşa de frumoase. O bucată în care se îmbină şi graiul cronicilor şi graiul poporului e Scrisoarea III: — „Tu eşti Mircea ?" — „Da-mpărate !“ — „Ara venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini". — „Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cît suntem încă pe pace, eu îţi zic : Bine-ai venit! Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi ; Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, Bucuros le-om duce toate, de e pace, de-i război". — „Cum ? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gînd eşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrîne, cîţi în cale mi s-au pus ! Toată floarea cea vestită â întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care In turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare. Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag ? Şi purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag ?“ — „De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rînd, el este domnul Ţării Româneşti. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oşti. După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe, Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, 496 De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod ; împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă — Aici e literatură populară scrisă : Arghir şi Elena, Istoria lui Alexandru Machedon. Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pămînt. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vîrtej Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji ? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus ?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus ? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinţii biruinţă căta orice cavaler. Eu ? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul... Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, Mi-e' prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste î N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid !“ Aci e modernist, poate e prea poetic pentru un moşneag, dar e bine. Pe un ton popular : „De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine, Nu din gură, ci din carte, Din cronici cuvântul : Că ne eşti aşa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea Ta : Codrul cu poienele, Ochii cu sprîncenele ; Că şi eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi : Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprîncenele. Şi să ştii că-s sănătos, Că, mulţămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos.” Cda. 551* coala 32 497 Prelegerea XVI Facem un pas mai departe. Ajungem la alt stadiu în analiza operei lui Emineseu : ajungem la stil.' Şi limba şi stilul alcătuiesc ceea ce se cheamă forma unei opere literare, dar mai cu samă stilul. Emineseu e prozator şi poet. Noi ne vom gîndi mai cu samă la opera sa în versuri, fiindcă e cea mai însemnată, acolo şi-a pus mai mult talentul său, e opera cunoscută de toţi, în care s-a întrupat mai mult sufletul poporului român. Emineseu, cum am spus, e o epocă în literatura română. Poezia lui Emineseu formează epoca a treia a literaturii române moderne. După aceea mai putem spune că cu Emineseu începe adevărata literatură beletristică serioasă. Pănă la Emineseu n-avem scriitori de valoare europeană. Deşi Emineseu nu e cunoscut în Europa, cu toate acestea simţim că, dacă Emineseu ar putea fi cetit în limba română sau pentru acei dintre străini care o cunosc, e unul din poeţii lirici cei mai mari ai secolului al XlX-lea. Cu dînsul deci se începe adevărata literatură beletristică, cu alte cuvinte adevărata formă literară. Cum spuneam, poate să aibă cineva fond şi să nu fie poet, trebuie să aibă şi limbă. Poate să cunoască foarte bine limba, toate resursele ei şi totuşi încă să nu fie poet. Poezia, din acest punct de vedere, şi întreaga literatură se poate spune că constă în formă. Foarte mulţi gîndesc şi simt, dar foarte puţini pot să exprime. De aceea un scriitor e un reprezentant al unei categorii sociale sau sufleteşti, care a putut să exteriorizeze sufletul difuz dintr-o întreagă categorie. Emineseu, prin forma sa, prin stilul său, e întâiul scriitor adevărat beletrist, scriitor de aceia care rămîn. 498 Dovadă că a rămas sînt patruzeci de ani de la cele mai frumoase poezii ale sale şi totuşi sînt eterne. Alecsandri nu mai e cetit. Nu mai vorbesc de scriitorii anteriori, întâiul scriitor român pe care îl vor ceti urmaşii e Emi-nescu. Scriitorii predecesori lui Emineseu nu erau artişti. Poate erau poeţi, dar n-aveau artă. Se exprimau facil, direct, familiar, în vorbirea tuturor, pe cînd literatura trebuie să se exprime într-o altă vorbire, în limba tuturor, însă într-o formă specială. Emineseu are cuvinte mai din popor decît alţi poeţi. Vorbeam de cuvîntul încalţe. El are cuvinte foarte umile, însă n-are a face elementul. E vorba de stil şi stilul artistic, literar, nu e stilul vorbit. Un scriitor artist se ridică deasupra diapazonului comun. De aceea sînt mulţi scriitori care nu sînt adevăraţi scriitori, findcă scriu familiar şi, de asemenea, alţii n-au talent, dar au numai înjghebări curioase de cuvinte. Scriitorii predecesori lui Emineseu n-aveau stil artistic. Emiri eseu ne spune în Scrisoarea II: Căci întreb la ce-axn începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă ? Putem spune că predecesorii săi nu s-au luptat în luptă dreaptă cu limba, ci au scris în genere cam cum vorbeau. Dar ceea ce ne surprinde la predecesorii săi e lipsa de conştiinţă artistică. Scriitorul care are conştiinţă artistică nu-şi permite uşurinţă, facilitate, lipsă de sinceritate, sau criticul care are conştiinţă artistică sufere de aceste defecte cînd le găseşte la un scriitor. înainte de Emineseu nu prea exista această conştiinţă artistică. Aceasta din cauză că trebuia făcut totul. Aşa, de exemplu, scriitorii mai vechi decît Emineseu sacrificau totdeauna fondul formei şi forma fondului. Cînd întrebuinţau diminutive, ca să aibă rime, acel păcat al lor aşa de exagerat la Bo-lintineanu, sacrificau fondul formei. în suflet poetul nu voia să fie diminutival, gingaş, să desmierde, dar întrebuinţa diminutivul pentru rimă. Sau, invers, sacrifică fondul formei, acolo unde e lipsă de ritm şi rimă. Aveau tot felul de defecte în stil. în Alecsandri găsim cuvîntul uimesc, întrebuinţat în toate sensurile, adică improprietate, nici una din calităţile stilului. Epitetele erau banale. La Emineseu nu găsim acelaşi lucru. Emineseu e primul care e altfel. în poezia Criticilor mei spune : E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, 499 înşirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. E chinul de a găsi epitetele, rima. Singurul scriitor care se pare că s-a chinuit a fost Gr. Alexandrescu, dar n-a reuşit. Trebuie să-i fim recunoscători că s-a chinuit, dar n-a reuşit. Cel puţin a fost sincer. Din cauza sincerităţii lui e acea lipsă de formă. Alexandrescu cel puţin a sacrificat numai forma pentru fond. Aceasta este începutul seriozităţii literare. Aşa ceva a făcut şi Eminescu. Eminescu nu e încă perfect. E mult mai perfect d. Coş-bue, d. Vlahuţă, cu toate că acesta e mai mic, şi o mulţime de scriitori mărunţi. Dar toţi aceştia trăiesc din mintea lui Eminescu. De aceea azi e uşor pentru oricine să scrie corect, fiindcă Eminescu s-a chinuit mult şi a creat limba artistică. în adevăr, în Eminescu, la început, găsim multe greşeli, de exemplu, de ritm. Cetiţi, de pildă, Egipetul pentru greşeli de ritm. în Venere şi Madonă mai toate rimele sînt greşite, găsim multe asonanţe. Cu cît mergem mai departe de la 1870 înspre 1883, Eminescu devine tot mai perfect, dar absolut perfect în formă nu va fi niciodată. E mai perfect la urmă şi anume în ceea ce priveşte rima şi ritmul, de exemplu în Luceafărul, dar şi aci mai găsim cîteva greşeli. Trebuie să accentuăm asemenea*. Apoi accentul secundar capătă importanţă de accent principal în rimă. Tot în Luceafărul găsim în rimă pronunţarea moldovenească, de pildă, rimează bolţi cu colţ, ieri cu cer: Era de aşteptat ca Eminescu să fie aşa cum e, fiindcă Eminescu e cel care creează stilul artistic şi nu putea să facă totul deodată. Şi aceasta cu atît mai mult, cînd ştim cît s-a chinuit Eminescu. Numai Alexandrescu mai e aşa. Ceilalţi nici n-au visat la lucrul acesta. Despre acest chin din Criticilor mei mai vorbeşte Eminescu şi în S-a dus amorul. Şi nici pe buze nu-mi mai vin, Şi nici prin gînd mi-or trece... Cum străbăteam atît de greu Din jalea mea adîncă... Dar dovada pentru aceasta o fac manuscrisele lui Eminescu, publicate sub titlul de „postume“. Eminescu * ,,Dar voi să ştii asemenea...“ 500 e dintre cei care au scris mai penibil. Poate aceasta se datora şi naturii sale, dar cred că se datora şi mai mult epocii sale, fiindcă Eminescu n-avea limbă, trebuia să şi-o adune din toate dialectele, n-avea forme literare gata. Un scriitor trăieşte pe socoteala predecesorilor. Chiar cel mai ordinar scriitor are materialul creat de alţii, expresii sau procedee gata. Tonalitatea lui Eminescu a servit la mulţi scriitori după dînsul. Cît a fost adolescent şi el imită pe Bolintineanu. Mai mergea lucrul, dar cînd a vrut să fie el a trebuit să creeze limba literară, artistică. Lucrul e evident. în poezia lui Eminescu e cu totul altă muzică decît în poeziile predecesorilor. Din ceea ce am spus, constatăm o asămănare a lui Eminescu cu Alexandrescu. 'Eminescu, ca şi Alexandrescu, se luptă cu forma şi sacrifică forma, adică e sincer, ţine să spună ceea ce vrea să spună. Sinceritatea e o calitate artistică, nu o calitate de fond. Eminescu are sinceritate artistică. Sinceritatea artistică e un sentiment pe care îl are scriitorul, de importanţa, de gravitatea rolului său, se adresează acelor „amici necunoscuţi", cum spune Sully-Prudhomme, a căror inimă are s-o formeze. Rolul acesta cere multă băgare de samă. Scriitorul nu se poate juca cu sufletul contemporanilor săi. Dar poate să intre şi alt lucru : veracitatea, imposibilitatea de a spune neadevăruri. Sînt mulţi poeţi care mint într-un mod mizerabil. E meşteşugul cel mai odios să mintă în zadar, dezinteresat.-Lipsa de sinceritate o plăteşte scriitorul prin faptul că nu e crezut, oricît s-ar preface. Scriitorul nu se poate preface în literatură, mai degrabă în viaţa practică. E ceva subtil, care apucă pe cetitor de inimă, cînd bucata e sinceră. Bineînţeles, să înţelegem ce e sinceritatea. E vorba de sinceritatea de moment, cînd scrie poezia, nu, de fapt este personalitatea pe care scriitorul vrea s-o aibă, dar în mod sincer. Eminescu plîngea după iubire în mod sincer. Cînd spune : „Lasă-ţi lumea ta uitată44, poate nu se gîndeă la o persoană concretă, la anume fiinţă, dar se gîndea la iubire şi o concretizează într-o fantomă, dar era sincer. Această sinceritate e în Eminescu. Eminescu era un om profund serios, meditativ. El nici nu ţinea să cetească la alţii poeziile sale. Voia să realizeze frumosul pentru el însuşi. Poetul e un soliloc. Oratorul vrea să convingă un public. Poetul nu trebuie să gîndească la public. Eminescu nu voia să-şi publice poeziile. El avea în suflet o muzică şi voia să re- 501 alizeze în scris transcripţia muzicii din suflet. Ce însaro-nă stil ? Stilul e omul, e transpunerea, exteriorizarea sufletului, a înlănţuirii de idei şi simţiri. Acela are stil, care poate exterioriza aceste înlănţuiri de idei şi sentimente. Ori de cîte ori acele idei şi sentimente sînt înlănţuite în suflet cu o logică oarecare, cu o ordine oarecare, ele se pot exterioriza. Orice om care are o ordine în suflet trebuie să aibă şi stil. Am putea să luăm diferite calităţi ale stilului şi să le studiem la Eminescu : proprietatea, puritatea. Are puritate în stil ? Are cuvinte româneşti ? Am văzut că are. Are barbarisme Eminescu? N-are aparenţa. Are neologismele necesare. Are proprietate, găseşte cuvîntul unic, care corespunde unei idei proprii pentru o noţiune ? Cred că găseşte : Icoana stelei ce-a murit Tu mă dori şi mă cutremuri. Aceasta însamnă a găsi cuvîntul unic, cel care corespunde mai bine cu starea sufletească. Şi acest lucru e foarte important, cînd vorbim de poezie. Sentimentul nu se poate exprima decît prin cuvinte. Cuvîntul reprezintă o noţiune rece — vedeţi — o greutate. Trebuie să găsim cuvîntul unic, cuvîntul exact care să poată evoca acel sentiment. Proprietatea e o calitate, dar nu e de ajuns pentru poezie. Trebuie găsite imagini, icoane, care să ne dea ceva sensibili şi să ne provoace emoţii. Pentru aceasta trebuie un procedeu poetic, ca din cuvinte, noţiuni reci, abstracte să scoatem imagini, să provocăm sentimente puternice şi emoţii. Pentru aceasta va trebui ca cuvîntul să fie astfel aşezat, ca să producă această impresie. Pentru aceasta trebuie să ştim ce e epitetul şi ce e imaginea. Epitetul e un calificativ care, pus în legătură cu conjuncţiune, începe să dea o imagine. Poate sînt imagini mai puternice, care să ne impresioneze mai mult decît epitetul. Acestea sînt celelalte figuri de stil: comparaţii, metafore. Aici mai cu samă vom vedea deosebirea cea mare faţă cu predecesorii săi şi vom vedea şi marea lu sinceritate. Dacă un poet e aşa de genial, comparaţiile lui studiate trebuie să facă impresie... Prelegerea XVII Am amintit în treacăt de cîteva calităţi ale stilului lui Eminescu. Proprietatea e o calitate esenţială în stil. O altă calitate e claritatea. Despre acest lucru s-a discutat cam mult pe vremuri în privinţa lui Eminescu. Eminescu a fost chiar acuzat de lipsă de claritate. Claritatea e o însuşire naturală a stilului. Scriem ca să fim înţeleşi. Cu cît vom scrie mai clar, cu atît vom fi mai bine înţeleşi. Claritatea în stil corespunde cu claritatea în idei. Cînd ideile sînt bine lămurite, şi stilul va fi clar. însă în poezie, în artă, în literatură, nu totdeauna claritatea e o calitate. Poezia trebuie să sugereze mai mult decît să spună. Un poet care spune numai atît cît cuprind versurile sale e un poet slab, e un poet expresiv, nu e însă un poet sugestiv. Marea însuşire a poeziei e să fie sugestivă. Comparaţi, de exemplu, o poezie din Vlahuţă, din cele mai frumoase, şi una din Eminescu. D. Vlahuţă e expresiv, dar nu e sugestiv, în sensul în care spun eu. Totul e sugestie, în definitiv. Aici e în alt sens, atunci cînd cetim printre versuri mult, cînd, pe lîngă cele ce sugerează direct cuvintele dintr-un vers, mai avem şi alte sugestii. Poate e chestie de cantitate. Stil sugestiv e cel care sugerează mai mult decît stilul expresiv. Afară de aceasta, sînt stări sufleteşti nelămurite, care, pentru a fi bine redate, trebuie să fie redate într-un stil cam nelămurit. Ar fi a prozaiza poezia, dacă n-are oarecare obscuritate într-însa la anume subiecte. Dv. ştiţi că simbolismul însamnă sugestie. Simbolismul pleacă de la un adevăr, cum că poezia trebuie să sugereze mult, însă simbolismul e un abuz de sugestie, lipsa de claritate mer- ge prea departe. Pretenţia pentru ca în trei cuvinte să sugerezi o lume întreagă merge mai departe. Şi simbolismul e neclaritate, fie din cauză că poeţii simbolişti n-au talent, fie că merg prea departe în această direcţie de a străbate pănă în inconştientul sufletului ş.a.m.d. Aceasta e stînca de oare se loveşte simbolismul : merge prea departe. Dar, încă o dată, pleacă de la un adevăr : sugestia. Cînd ne gîndim că simboliştii au venit după parnasieni şi ca o reaeţiune contra acestora, înţelegem şi mai bine lucrul. Parnasienii au vrut să fie expresivi şi puţin sugestivi. Cînd ne gîndim că simboliştii iubeau mai mult pe romantici decît parnasienii şi că au ca strămoşi pe romanticii germani, foarte neibuloşi, atunci vedem şi mai bine că simbolismul a fost teoria sugestiei exagerate. Una din însuşirile mari ale lui Eminescu e sugestivitatea versurilor sale. în Eminescu, într-o poezie mică, e o lume întreagă de gîndire şi mai cu samă de simţire. Această sugestie vine din multe cauze — în sfîrşit noi o constatăm. încă o dată, s-a zis că Eminescu n-a fost clar şi, în adevăr, uneori nu e clar. Lipsa lui de claritate uneori e un defect şi aceasta mai cu samă în operele sale de la început, cînd se exprima greu. Iată, de exemplu, o greutate de exprimare, care se reduce la ceva gramatical (înger şi demon): Pe-a altarului icoană în de raze roşii frîngeri, Palidă şi mohorîtă Maica Domnului se vede. E ceva neclar aici. De acestea se găsesc mai multe în Eminescu, lupta lui cu limba, greutatea de a se exprima. Am vorbit data trecută că el a avut de luptat cu forma şi, cum ştim că mai degrabă sacrifică forma decît fondul, vedem că în- Eminescu simt neclarităţi din cauza greutăţii de a crea o limbă poetică. Dar iată şi un alt fel de neclaritate, tot din cauza exprimării, dar aici nu e chestie de gramatică, ci de stil. Epigonii: ■ Eliad, zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sînte, profeţiilor amare, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles ; Munte cu capul de piatră de furtune detunată. Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplîcată Şi vegheaz-o stîncă arsă dintre nouri de eres. 504 Aici vrea să vorbească de Biblicele lui Eliade, un fel de exerciţiu al lui Eliade în privinţa textului Bibliei. Eminescu vrea să definească pe Eliade, însă strofa e greu de înţeles.* Aici neclaritatea e din cauză că Eminescu n-a putut reuşi destul de bine să ne definească în această strofă pe Eliade, cum a definit pe Alecsandri şi alţii, în strofa aceasta, Eminescu ne supune la o muncă excesivă, care nu se justifică prin nimic. Aici e greutate de expresie. Dealtmintrelea, ştiţi că Epigonii e o poezie începătoare, de la vîrsta de 20 de ani. Subiectul era prea greu pentru Eminescu, cînd a ajuns la Eliade. O altă cauză de neclaritate a lui Eminescu, de care nu e el vinovat, e profunditatea lui. Foarte mulţi au spus că Eminescu nu e clar fiindcă le lipsea lor putinţa de înţelegere. Acum, am putea găsi exemple. Scrisoarea 1, unde e vorba de cosmogonia budistă, natural pentru un om care nu e deprins cu gîndirea asupra problemelor lumii, dacă vezi un om care nu cunoaşte filozofia budistă mai pe larg, acele versuri ale lui Eminescu, care nu păcătuiesc prin nimic în contra clarităţii, acele versuri pentru un om care n-are destule cunoştinţe, acea bucată va fi iarăşi neclară. .... La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă... Neclaritatea lui provine în acest caz din profunditatea lui. Sau în Cu mine zilele-ţi adaogi... E scrisă cu toată claritatea pe care o comportă un asemenea subiect. Trebuie să-l ştim puţin pe Sehopenhauer, pentru ca să înţelegem aceste lucruri. Ideile acestea sînt expuse cu o claritate extraordinară, cu cîtă claritate comportă aceste idei filozofice metafizice puse în trei strofe**. Trebuie imaginaţie abstractă pentru a înţelege ideile şi sistemele filozofice. Versul poate fi oricît de clar, dar să fie greu, de neînţeles. Alteori însă există în Eminescu în adevăr obscuritate, dar nu ca defect, obscuritate poetică, şi aici ajungem la acea sugestie de care vorbeam adineaori. Obscuritatea, necunoscutul e poetic. Noaptea pe lună e mai poetică decît ziua, cînd e soare. De ce ? Fiindcă e obscuritate. în basme, legende e ceva obscur, care formează * E vorba de trinităţile lui Eliade, figurate printr-un triunghi (litera grecească delta). Mite e pluralul de la mit. Sfinx pătrunsă, deoarece sfinxul e de gen feminin. ** E vorba de ideea schopenhauriană a prezentului etern. 505 ceva poetic. Vorbim de romantism. în literatura clasică n-are ce căuta acea obscuritate de care vorbim acum. Dar în literatura romantică, unde e chestie de imaginaţie, are loc întotdeauna semiobscuritatea. Semiobscursul e o calitate a poeziei, e un factor al poeziei, e unul din elementele dacă nu esenţiale, dar însemnate. Şi în această obscuritate putem găsi noi sugestii. Iată un exemplu strălucit din Egipetul: Şi-atunci Memfis se înalţă, argintos gînd al pustiei, închegare măiestrită din suflarea vijeliei... Aici nu e obscuritate din cauza lipsei de talent. E o asociaţie de idei foarte depărtată : ruinele unei cetăţi şi un gînd. Dar vedeţi că e foarte sugestiv. Acest gînd ar-gintos al pustiei ne evocă şi trecutul Egipetului, şi faptul că Egipetul a fost altădată o realitate „argintoasă“ şi „pustie“, ne evocă în adevăr deşertul acela argintiu sub razele lunii. E foarte evocativ. Ce departe sîntem aici de un vers parnasian ! Voi ceti ceva din Scrisoarea I, fiindcă acolo e şi profunditate şi misterios. Că e profundă, am arătat de ce, fiindcă e filozofie adîncă. Dar e şi misterios. De la început chiar putem şti de ce e misterios. O concepţie asupra lumii, făurită de un popor antic, din cauza vieţii sub soarele arzător şi a castelor, e ceva misterios. La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns Fu prăpastie : genune ? Fu noian întins de apă ? N-a iost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu~ncepu.se a se desface, Şi în sine împăcată stăpînea eterna pace !... Mister foarte bine exprimat, cu toate că e obscur. Dar deodat-un punct se mică... cel întîi şi singur. Iată-1 Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl... Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, i. stăpinul fără margini peste marginile lumii... 506 Profunditate metafizică. De atunci negura eternă se desface în făşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... Mister. De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. Un vers bogat. Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. în această bucată vedem că este şi profunditate şi mister şi e un fel de semiobscuritate. E obscuritatea unei imaginaţii înaripate, unui suflet bogat, obscuritate care rezultă din prea multe stări sufleteşti şi din prea complexe stări sufleteşti, şi din o prea complicată între-ţesătură între stările sufleteşti. Aci bogăţia de suflet şi bogăţia de sentiment se exprimă prin aceste versuri. Şi nu putea exprima mai clar, fiindcă ne-ar fi sugerai mai puţin. Eminescu a pus toată claritatea posibilă. A întrebuinţat stilul cel mai potrivit, cel mai propriu. Să ne mai gîndim la stilul lui Eminescu şi din alt punct de vedere. Stilul am spus că e sugestiv. El e sugestiv nu numai din această cauză, a conţinutului, că ştie să combine idei cu sentimente, idei profunde şi sentimente puternice, idei înalte, cutezătoare, sentimentul infinitului. Dar această sugestivitate, a cărei origine am văzut-o până acum, se mai datoreşte şi sonorităţii formei, armoniei stilului. Muzica e foarte sugestivă, fără să exprime nimic, numai prin sentiment. Ritmul e sugestiv prin el însuşi. Muzica sugerează, ritmul e unul din elementele sugestive. Orice sonoritate e sugestivă şi Eminescu e sugestiv şi prin armonia stilului său. Aceasta e calitatea cea mai săritoare în ochi a lui Eminescu : armonia, muzica poeziei, cîntecul şi aceasta e o calitate nouă în literatura românească. Cine a mai avut-o ? Iarăşi ajungem la Bo-lintineanu. Bolintineanu a fost mai sonor decît Alecsan-dri. Ne mai aducem aminte de Vara la ţară a lui Depă-răţeanu, dar sonoritate slabă. încolo, nu e sonoritate. Alexandrescu, săracul, n-are deloc sonoritate. Aiecsandri are mai multă, dar nu ştim vreo poezie sunătoare a lui Aiecsandri. Şi aceasta e ceva nou la Eminescu. Dar mai toate sînt noi la Eminescu. Parcă sugestivitatea nu e 507 ceva nou la Eminescu ? Eminescu are un stil armonic, are în grad înalt ceea ce se cheamă armonia stilului. Şi prin ce reuşeşte el să aibă această armonie ? Mai întăi, prin cuvinte frumoase, sonore. Eminescu s-a ferit de unele cuvinte care nu sînt sonore. S-a ferit inconştient în cea mai mare parte, dar probabil şi conştient, fiindcă, dacă cetim „postumele", vedem că cuvintele care nu sînt frumoase sînt înlocuite prin altele, care sînt frumoase. Dar aceasta o mai realizează şi prin ritm. Sînt ritmuri greoaie sau nepotrivite cu fondul. Ritmul trohaic şi iambic al lui Eminescu e o adevărată muzică. E apoi rima din poeziile lui. Eminescu are rime rare, grele, sonore, ca nişte cimbale. Sînt seducătoare prin raritatea şi sonoritatea lor. Aşa e poezia Adio: Dc-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi, cu bine ! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulee-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt şi de scîntei Din stele, Cînd degerînd atîtea dăţi, Eu mă uitam prin ramuri Şi aşteptam să te arăţi La geamuri. ' O, cit eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniştit De lună ! Şi cînd în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, în veci alături să te am, Femeie ! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. 508 Produce melancolie : Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aeeste, îmi parc-o veche de demult Poveste. Şi dacă luna bate-n lunci Şi tremură pe lacuri, Totuşi îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei de-ntîi Eu n-o voi mai privi-o... De-aceea-n urma mea rămîi — Adio ! Dar uneori armonia lui sugerează chiar lucruri din natură, se apropie de armonia imitativă, care e un mijloc cam copilăresc. Dar la Eminescu e altfel, e un fel de armonie imitativă de un gen superior. Aşa în Dorinţa cazi rimează cu obraz, rimă rară, dar moldovenească. „Pe genunchii mei şedea-vei, ] Vom fi singuri-singu-rei, [ Iar în păr înfiorate, Or să-ţi cadă flori de tei. [[ Fruntea albă-n părul galben...“ Frumos, armonios. „Pe-^al meu braţ încet s-o culci, [ Lăsînd pradă gurii mele, Ale tale buze dulci... [ Vom visa un vis ferice, / îngina-ne-vor c-un cînt [ Singuratece izvoare, [ Blinda batere de vînt ;w Sonor. „Adormind de armonia / Codrului bătut de gînduri, [ Flori de tei deasupra noastră, [ Or să cadă rî-nduri, rîn-duri.“ Simţim natura. „Or să cadă rînduri-rînduri.“ Sonor. E un fel de armonie pseudo-imitativă, imitea-ză sonoritatea naturii. Muzica sufletească a lui Eminescu l-a făcut să-i vină acest vers. Impresia e creată pe două căi : fondul şi forma. Uneori are chiar şi armonie imitativă, dar nu ca să imite direct zgomotele din natură. Scrisoarea III: Şi abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium ! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, 509 Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă, Călăreţii împlu cîmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pămînt, Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt, Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni Orizonu-ntuneeîndu-1, vin săgeţi de pretutindeni Ropot imitativ. Vîjiind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... Urlă cîmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. Imitaţie directă. In zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie, Cad asabii ca şi pilcuri risipite pe cîmpie, în genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Cînd săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul... Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. E pe faţă. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgîne trec rupîndu-şi large uliţi; Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată — Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată. Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mînă, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română. Prelegerea XVIII 6 martie 1914 Cîteva însemnări asupra stilului. Poezia — prin poezie înţelegînd toate genurile poetice — este arta cea mai completă. In poezie e şi muzică, şi pictură, şi sculptură, dar formele sculpturii sînt mai slabe în poezie. Poezia deci cuprinde elementele tuturor artelor. Simbolismul a căutat să facă concurenţă muzicii. Şcoala parnasiană a căutat să facă concurenţă picturii, sculpturii. Theophile Gautier chiar a fost şi pictor şi poet. Dar poezia mai e şi exprimarea directă a sentimentelor. E şi analiza sentimentelor, mai cu samă în roman. In poezia lui Eminescu găsim toate aceste însuşiri ale poeziei. Am vorbit data trecută despre muzica lui Eminescu. Acum vom vorbi despre pitoresc în Eminescu şi anume, mai întăi, în zugrăvirea naturii, apoi în zugrăvirea externă a oamenilor. Eminescu trebuie să facă natură, tocmai pentru că are pitoresc. Stilul unei poezii, care zugrăveşte natura sau omul extern, ceea ce se vede cu ochii, ceea ce e întins în spaţiu, acele realităţi din natură, ale căror elemente sînt externe nouă şi sînt simultane, trebuie să fie special, iar acela care zugrăveşte sufletul omenesc trebuie să fie altfel. Iată deodată două feluri de stil: Să ne oprim la stilul pitoresc. Trebuie să ne zugrăvească poetul forme şi culori. Pentru aceasta poetul are nevoie de epitete şi imagini. Epitetul e un adjectiv de obicei. In Egipetul remarcăm multe epitete : „valuri blondeu, „cerul desfăcut în foc şi aur“, „maluri gălbii, şese“, „flori, juvaeruri în aer“ (metaforă), „sclipesc tainice în soare44 (epitet), „albe, nalte, fragezi“ (epitete), „ca argintul de ninsoare44 (comparaţie), „Alte roşii“ (epitet) „ca jeratic44 (compara- 511 ţie), „alte-aZbastre“ (epitet) — „ochi ce plîng“ (metaforă] . Este pictură, un tablou al Egiptului- are deci nevoie de epitete, metafore şi comparaţii. Acum se pune chestia următoare. Un profesor din Iaşi, Eduard Gruber*, a căutat să clasifice senzaţiile, adică imaginile din poeziile lui Emineseu : de auz, văz, tact. Cred că preocuparea aceasta e cam superfluă. Toţi oamenii au mai cu samă senzaţii de văz. Pe urmă vin senzaţiile auzului. Celelalte simţuri sînt mai intelectuale. Ar fi interesant cînd la Emineseu proporţiile ar fi altfel decât la omul normal sau dacă ar fi introdus în poezie un simţ ca Baudelaire, care a contemplat morţi**. La Emineseu sînt, ca de obicei, senzaţii de văz, senzaţii de auz. Emineseu e normal în privinţa aceasta. Cel mult trebuie să ne gîindim la proporţiile acestor imagini, dacă, de exemplu, predomină foarte mult unele senzaţii. Din acest punct de vedere Emili eseu e om normal. Să punem altă întrebare. Noi am studiat temperamentul lui Emineseu. Să vedem ce extrage el din lumea din afară, nu cumva senzaţii conforme cu acest temperament al său ? Trebuie să spunem de la început că ele sînt, conforme cu temperamentul său. Se ştie ce loc ocupă luna în poeziile lui Emineseu. Gîndiţi-vă ce loc ocupă toamna, noaptea, înserarea, culoarea albastră, cenuşie, sură. Sîmt o mulţime de senzaţii de culori, ştiţi, sau culori triste, culori oare fac pairte din, grupa albastru. Toate acestea se găsesc multe în poezia lui Emineseu, care se conformează de minune cu starea lui sufletească. Gîndiţi-vă ce puţin e în Emineseu ziuă, lumină, culori vii, puternice. Bineînţeles că clasificaţia aceasta e luată în genere, în mare. Nu însamnă că nu găsim nicăieri în Emineseu culori strigătoare, zi sau soare. în marea lor majoritate însă culorile sînt triste, melancolice, ca şi aspectele din natură. Dacă ne gîndim la sunete, în Emineseu nu sîsnt strigăte decît doar în împărat şi proletar, în Scrisoarea III (lupta de la Rovine), încolo, Emineseu e alcătuit din sunete scăzute, adormitoare. Aceasta trebuie să fie aşa, a priori trebuie să fie aşa. Un om culege din natură ceea ce îi convine. Acest lucru trebuia să-i convină lui Emineseu. Un poet optimist, plin de vigoare, un revoluţionar va alege alte sen- * Stil şi gîndire. (încercare de psihologie literară). Iaşi, 1888. ** Aluzie la Une charogne. 512 zaţii din natură. Cetiţi, de exemplu, pe Coşbuc. E plin de soare. La d. Goga iarăşi e mai multă lumină, ziuă, e mai mult zgomot, e mai multă veselie. în Coşbuc, codrul urlă, se zbate, la Emineseu plînge, murmură. Dacă ne-am gîndi la poeţii străini, am avea un cîmp mai larg de cercetare, cum ar fi, de exemplu, Hugo şi Lenau. Acest lucru putem să-l probăm fiecare dintre noi, prin sufletul nostru. Emineseu, în privinţa cantităţii imaginilor din poezia sa, e un om normal, mai cu samă vizual şi apoi auditiv, apoi are şi celelalte imagini. în privinţa tonalităţii acestor imagini, ele sînt corespunzătoare temperamentului său. Acum vine chestia de talent. Emineseu n-are nevoie de această dovadă. El reuşeşte să fie sugestiv prin toate mijloacele. A avut senzaţii puternice, originale şi a găsit şi cuvîntul. Spuneam altă daită : a găsit cuvîntul propriu. Şi la epitet e tot această chestie de cuvânt propriu : „tremur ude** (flori). Dar nu numai epitete are un scriitor, ci şi comparaţii, şi metafore. Toate servesc ca să dea culoare, ca să concretizeze. Ce este epitetul ? Lucrurile din natură au calităţi. Putem să denumim lucrul fără să spunem şi calitatea. Spunem „cer“ fără „albastru**. Cînd spunem „cer albastru**, prin ajutorul cuvântului „albastru** atragem atenţia. Cu cît depărtarea dintre termenii comparaţiei e mai îndrăzneaţă, cu atît comparaţia e mai bună. Cînd termenii de comparaţie sînt la mintea obişnuită, sînt prea aproape, atunci aceste comparaţii nu sânt bune, căci nu solicită nimic minţii, n-o exercită. De aceea cele mai frumoase comparaţii, metafore, dar vechi, prea mult întrebuinţate, îşi pierd din valoarea lor, nu mai spun nimic, devin banale. Totul e ca mintea să fie frapată de noutate. Atunci mintea se pune în mişcare şi anumite însuşiri sînt fapte conştiente. Totul e deci să fugim de la noţiune la imagine. Câteodată, cînd se pun epitete, e prea lung. Atunci se face o comparaţie sau metaforă. Prin comparaţie textul se' scurtează. La metaforă e şi mai scurt. Epitetul _e a desfăşura pe larg însuşirea. Comparaţia e a scurta. în minte se evocă însuşirea, fără să mai am nevoie de toate epitetele. Iar metafora e şi mai scurtă, e mai multă economie, e un singur cuvînt în locul mai multora. Totul e să spunem cît mai mult in cît mai puţin. Acesta e adevăratul talent al poetului şi poate acesta e secretul lui Emineseu că e aşa de frumos, nu numai din punct de vedere al epitetului, dar în genere. Dar această axiomă 513 Cda. 5510 coala 33 mai cu samă la acest capitol se aplică, şi metafora convine cea mai bine acestei axiome, fiindcă cuprinde foarte multe. Am putea spune că metafora e un termen explozibil. Din punct de vedere al stilului lui Eminescu, putem remarca două perioade : întâia până la 1877-1878 — găsim pitoresc mai mult în Eminescu, scrie în genul pitoresc, predomină pitorescul; a doua, după 1878-1879. După 1878 nu mai e atîta pitoresc. începe stilul direct şi voi vorbi imediat despre acest stil. Aşa în perioada întâia găsim mult pitoresc în Venere şi Madonă. în Epigonii e mai puţin pitoresc, pentru că subiectul nu e descriptiv. Mortua est!, mult pitoresc, cu multe adjective ; Egipetul, pitoresc, înger şi demon, Floare albastră, destul pitoresc : „balta cea senină" ; împărat şi proletar, mult pitoresc ; Melancolie; Dorinţa; Călin, plin de pitoresc, de exemplu cînd descrie cum doarme fata de împărat; Strigoii, plin de pitoresc Povestea codrului. De la 1878-1879 începe alt fel de poezie. Acum Eminescu are alt stil, nu mai are stil pitoresc decît cînd îi trebuie, cînd vrea să zugrăvească războiul în Scrisoarea III sau amorul medieval în Scrisoarea IV. Dar în marea majoritate a poeziilor lui şi, am spune, în poeziile cele mai frumoase are puţin pitoresc : Pe aceeaşi ulicioară..., Atît de fragedă..., Sonete, Despărţire, O, mamă..., Scrisori, Doina, Luceafărul, Criticilor mei, Odă, Glossâ, Lasă-ţi lumea..., unde e şi puţin pitoresc, pentru că are nevoie de el, Cînd amintirile..., S-a dus amorul..., Adio, Pe lingă plopii fără soţ... Eminescu are alt stil. Aici Eminescu lucrează mai mult cu substantive şi cu verbe. Acesta e cam stilul clasic, dacă voiţi. Nu vom spune că Eminescu e un poet clasic în perioada aceasta. Comparaţiile şi metaforele sînt romantism, naturalism, parnasianism. Care e stilul superior? Unii au spus că stilul clasic, fiindcă e mai sobru. Substantivul corespunde unei existenţe şi verbul unei acţiuni. Acest stil e stilul analizei sufleteşti. Alţii preferă stilul celălalt, fiindcă e colorat, strălucitor. Nu poate fi însă o superioritate a unuia asupra altuia. Unul ar fi stilul pitoresc, altul ar fi stilul acţiunii sau analizei sufleteşti. Şi, în adevăr, Eminescu începe să devină profund intim de la 1879 şi începe să devină şi mai original în acest timp. începe să devină pesimist adevărat, de la Rugăciunea unui dac, după cum am vorbit. Pănă la 1878-1879 el e încă sub influenţa direct simţită a roman- 514 tismului german. De aci înainte la Eminescu nu mai găsim ceva similar decît în Făt-frumos din tei, Strigoii, Călin, Crăiasa din poveşti. De acum Eminescu devine romantic numai întru cît e subiectiv şi nefericit. Acum e un analist profund al propriului său suflet şi atunci nu mai are nevoie de epitete. Cine îşi analizează sufletul său n-are nevoie de culoare, de pictură. Dar sînt unii care îşi analizează sufletul şi întrebuinţează adjective, epitete. Aceasta însamnă că nu pot să pună mîna pe sentimente, senzaţii, ci se învîrtesc în adjective morale. Poeţii fără talent spun, de exemplu, că sînt trişti, dar nu ne spun tristeţa. La Eminescu sentimentele sînt puternice. Mintea lui le poate prinde, nu-i scapă printre degete, ca la cei fără talent, şi ne dă o poezie plină de stări sufleteşti, nu de declaraţii sentimentale. Dar şi aici nu trebuie să mergem prea departe. Sînt şi adjective morale foarte însemnate, dar acelea merg mai mult în romanele psihologice. Merg unele şi în poezie, dar aici adjectivele morale trebuie să spună mult mai mult. Să cetim una din poeziile cele mai frumoase, S-a dus amorul... Sînt foarte puţine adjective aici, dar acestea sînt toate necesare. Era un vis misterios Şi blînd din cale-afară, Şi prea era de tot frumos De-au trebuit să piară. . în această strofă sînt multe adjective, care fiind mult auzite, au ajuns banale. Trebuie să observ că defectul scriitorului slab e abuzul de adjective. Dar, încă o dată, cînd e vorba de stare sufletească n-are ce căuta adjectivul. Nouă ne apare lumea ca materie în mişcare. în definitiv, ajungem tot la cît mai multe stări sufleteşti, în cît mai puţine cuvinte. E foarte greu să fii simplu, e foarte greu să fii sincer, în Cînd amintirile... e foarte multă acţiune. Să cetim şi Pe Ungă plopii fără soţ... E o poezie foarte simplă, sinceră şi tocmai aceasta e greu şi cere mai mult talent. E un adjectiv păgîni, dar nu e un epitet, e o perifrază. Deci cînd Eminescu ajunge să străbată mai profund în propriul său suflet, se uită mai mult la natura sufletească omenească. Eminescu ajunge atunci şi pesimist adevărat şi absolut independent de influenţa romantis- 515- mului german, ajunge un suflet profund, un psiholog de samă. Şi cred că e strînsă legătură între aceste trei lucruri. Ca fapt extern trebuie să ne gîndim că Eminescu începe să devină gazetar violent, la Timpul, dar aceasta e o întîmplare. Poate e legătură între experienţa vieţii căpătată, prin această împrejurare, şi activitatea lui literară, dar numai o atingem. Prin urmare, iată o evoluţie în stilul lui Eminescu, care corespunde cu fondul lui Eminescu, fiindcă formă si fond e acelaşi lucru. Prelegerea XIX 8 martie 1914 Am isprăvit cu forma în Eminescu. Poate ar mai trebui să mai tratez o chestie, şi anume versificaţia, însă cred că e inutil, deoarece dumneavoastră aţi studiat pănă acum versificaţia în poezia românească şi n-am avea de spus mai nimic. Cel mult am putea spune cum că în versificaţia lui Eminescu e influenţa literaturii populare. Versul de opt silabe e popular. însă e şi 8+7 silabe. Sonetul eminescian e cum trebuie să fie, de 11 silabe, ca şi al celorlalţi poeţi care au scris sonete. în privinţa măsurii, ce am putea spune decît banalităţi, că are măsura potrivită cu fondul. Aşa în satire, vers de 16 silabe, aşa în Se bate miezul nopţii..., aşa în poeziile de iubire cu vers scurt. Acum se pune o problemă : Care poezii din Eminescu au un vers iambic şi care au un vers trohaic ? Dacă nu cumva se poate discuta aceasta după fondul poeziei sau după timpul în care au fost scrise ? Poate n-am studiat cu destulă răbdare, dar nu se poate găsi nici o normă. Poeziile de iubire sînt cînd în vers trohaic, cînd în vers iambic. Deşi ritmul nu e întîmplă-tor, deşi ritmul corespunde cu sentimentul, cu toate acestea trebuie să admitem că la Eminescu iambii şi troheii sînt întîmplători, probabil că atîrnă de prima formulă, cu care a început versul. De ce Luceafărul e iambic, de ce Scrisorile sînt trohaice, nu ştiu. E întîmplarea. Problema aceasta poate e de prisos. Trecem la altă chestie, pe care voi face-o pe scurt, fiindcă am scris despre dînsa*. Mai întăi să vorbim de * în Spiritul critic în cultura românească. Cap. „Critica socială extremă : Eminescu“. 517 influenţa asupra literaturii posterioare, influenţă artistică, asupra frumuseţii limbii. De la Eminescu încoace iu se mai poate scrie ca Bolintineanu sau ca Aleesandri. D. Eftimiu s-a încercat totuşi într-un nou alecsandrism. Eminescu a creat limba literară, artistică. Toate acele calităţi, care fac o limbă literară, artistică, care fac ca o limbă să fie un instrument bun pentru poezie, toate aceste calităţi le-a introdus Eminescu în limba română. De la Eminescu încoace, în adevăr, toată literatura, nu numai eminesciană, are alt aspect din punct de vedere al formei. Forma e îngrijită. Forma devine un scop, şi ea, în artă. De la Eminescu încoace în limba literară au acces tot felul de cuvinte, se întrebuinţează toate resursele, de care am vorbit, ale limbii literare şi mai ales au acces cuvintele populare, cuvinte vii, cuvinte vorbite de oameni mai de jos, la care limba e mai naturală, mai puţin influenţată de limbi străine şi deci limba are mai multă savoare. Această limbă e savuroasă, cînd cineva ştie să scoată elemente din ea şi să facă o limbă artistică. Spuneam o dată cum că, în literatură, totdeauna, cînd limba devine artificială, însănătoşirea se face adre-sînduHse la limba vie a celor de jos. Anunţ numai această influenţă, fără să mai insist. Dar e altă chestie, curentul eminescian. Eminescu a format un curent. Pe cînd trăia Eminescu şi scria (domnul Vlahuţă începe să scrie pe la 1880), şi mai tîrziu, avem un curent eminescian. Dumneavoastră nu cunoaşteţi acest curent decît de la reprezentanţii săi culţi : Vlahuţă, O. Carp, I. Păun, Po-povici-Bănăţeanu, dar în curentul eminescian sînt şi poeţii mici care au scris în acest gen. Care e cauza acestui curent eminescian ? Domnul Vlahuţă, într-o conferinţă a sa, Curentul Eminescu, unde mai publică şi o poezie, Unde ni sînt visătorii ?, spune cum că Eminescu, aducînd o formă fascinantă, a robit pe toţi scriitorii. Originea ar fi deci forma, influenţa formei lui Eminescu. Nu cred că aceasta ar fi cauza, pentru că se poate aduce un argument, de exemplu Coşbuc. Coşbuc are o formă tot aşa de frumoasă ca şi Eminescu, poate mai frumoasă, perfectă. O şcoală Coşbuc nu s-a format. Mult mai încoace, după 1900, a început să aibă oarecum elevi domnul Coşbuc, totuşi nu sînt de samă. însă Coşbuc nu e însemnat în literatura românească de la 1900 încoace. El e însemnat de pe la 1890. Coşbuc a făcut mult zgomot în lumea cultă românească, atunci cînd a apărut. A fost foarte 518 gustat, a fost foarte recunoscut, dar n-a făcut şcoală. Şi de ce Coşbuc n-a făcut şcoală deloc, cu toate că avea o formă aşa de frumoasă ? Nu e vorba de formă, ci de fond. Trebuie luată în totalitate poezia lui Eminescu. Am spus că nu există formă separată de fond şi fond separat de formă. Intr-un articol am tratat această chestie mai pe larg*. Am spus că a crede în formă şi fond e a crede în entităţi. Spuneam cum că mintea omului priveşte acelaşi lucru din două puncte de vedere. In realitate, e unul şi acelaşi lucru. O operă literară e o unitate, care poate fi privită dintr-un punct de vedere ca formă şi din alt punct de vedere ca fond. Dar aceasta e altă chestie. Şi Coşbuc n-a făcut şcoală, fiindcă sufletul său nu corespundea cu sufletul intelectualilor din vremea sa. Am discutat mai pe larg, anul trecut, despre sufletul intelectualilor de pe vremea aceea. Am văzut că clasa socială din care făcea parte, mediul în care se învârteau, o mulţime de fapte îi făceau să fie aşa. In poezia lui Coşbuc însă e lumină, luptă. Poezia lui Coşbuc era admirată, cum admiri ceva frumos. Poate că era admirată fiindcă era în ea sănătate. Dar Coşbuc n-a putut să aibă şcoală, fiindcă tinerii nu găseau în Coşbuc expresia sentimentelor lor şi o găseau, din contra, în Eminescu. Dar o mişcare literară e alcătuită şi din public. Cînd vorbim de curentul eminescian, trebuie să avem în vedere şi publicul cetitor. Prin curentul eminescian înţelegem şi pătura de cetitori şi poeţii slabi şi poeţii buni. Coşbuc nu corespundea sufletului de pe atunci. Era admirat ca ceva grandios, ceva de altă natură. Era admirat cu capul, nu cu inima. Dintre poeţii eminescieni de pe vremuri trebuie să-i clasificăm în trei categorii : întâi cei fără talent, fără simţire. Aceia erau foarte eminescieni. îl pastişau, îl plagiau. Dar între pastişori erau şi poeţi foarte sensibili, şi anume cei care sămănau perfect cu Eminescu, aveau o înrudire sufletească foarte mare. Şi, a treia categorie, acei care simţeau ca Eminescu, dar aveau o sensibilitate mai deosebită, erau mai autonomi. Aşa e domnul Vlahuţă, dar nu e imitator, ci e din familia lui Eminescu. Aşa e O. Carp. Sensibil asămămător cu Eminescu e Popovici-Bănăţeanu. Popovici-Bănăţeanu e un scriitor cunoscut şi lăudat şi azi. Poeziile sale sînt * Vezi G. Ibrăileanu, Curentul eminescian, în Opere, I, p. 179—200. 519 publicate cu o prefaţă de domnul Maiorescu*, care spune că nimeni n-a cîntat iubirea, de la Eminescu încoace, cu atîta pasiune. E drept, dar uită să spună că acesta a cîntat iubirea pe struna lui Eminescu. E o imitare simţită, o imitare pasionată. Iată cîteva exemple de pasti-şare : Iar de cîte-i trec prin minte în piept capul i se lasă (Cum nu vine el) Eu mă simt atît de singur şi atît de părăsit (Sara de toamnă) Căci tu nu mai eşti aceeaşi Cu privirea de eres (Cu aducerile aminte) De văpaia răsuflării Se deschide a ei gură... (Pe-al lui umăr) în aceste cîteva exemple vedem că Popovici-Bănă-ţeanu are aproape aceleaşi versuri ca şi Eminescu. Domnul Maiorescu n-are dreptate completă, dar are. Popo-vici-Bănăţeanu place cu condiţia să uiţi pe Eminescu. Popovici-Bănăţeanu e un poet sincer dar pastişator. Aceasta pentru că avea un suflet, desigur, foarte asămă-nător eu Eminescu. Sentimentul melancoliei era aproape ca la Eminescu. Inchipuiţi-vă că s-ar fi născut un om exact ca Eminescu, o „sosie“ a lui Eminescu, după Eminescu. Popovici-Bănăţeanu era foarte aproape de Eminescu, dar, fiind mai mic decît Eminescu, a pastişat cu pasiune. Dacă n-ar fi existat Eminescu, Popovici-Bănăţeanu ar fi scris frumos (nu aşa de frumos) şi cam tot în felul acesta. Popovici-Bănăţeanu are şi o nuvelă D-ale tinereţelor, în care e un tînăr amorezat, care îşi exprimă sentimentul cu versuri de Eminescu. Popovici-Bănăţeanu ne deschide calea ca să înţelegem perfect curentul eminescian. Alţii au fost mai departe sufleteşte de Eminescu, au fost alte exemplare, dar tot din aceeaşi familie. Şi dacă au imitat pe Eminescu, l-au imitat fiindcă aveau acelaşi suflet. Fondul lui Eminescu a influenţat pe ur- * Din viaţa meseriaşilor. Nuvele cu o prefaţă de T. Maiorescu, Bucureşti, 1895 (cuprinde şi poezii). 520 maşii lui Eminescu. Acea generaţie de melancolici, pesimişti, solitari, izolaţi, visători au găsit în Eminescu expresia fondului lor. Fiecare poezie a lui Eminescu, fiecare strofă a lui Eminescu, fiecare vers al lui Eminescu era un gest care exprima sufletul lor, al urmaşilor. Puterea hipnotică a lui Eminescu are la bază fondul lui Eminescu. Cînd a început acest curent eminescian ? Eminescu e Eminescu adevărat pe la 1871. Acest curent a început însă mult mai tîrziu, pe la 1880. De ce ? Pentru că Eminescu a înţeles, a simţit mai înainte de alţii, să zicem, relele societăţii, dacă ne gândim la cauza aceasta, pentru că toate cauzele externe ale pesimismului — am văzut că în pesimismul unui poet sînt doi factori, temperamentul său şi cauzele externe, acum vorbim de cauzele externe — ele erau prea slabe pe la 1870. Ele încep să devină puternice pe la 1880, nenorocirea e mai sensibilă pe la 1880. Pe la 1870 abia încep să se observe aceste cauze. Trebuia să fie un instrument foarte sensibil la aceste cauze şi Eminescu, fiind un geniu, a fost o anticipaţie. Ceilalţi erau temperamente mai insensibile. Pe la 1880 împrejurările sociale se desemnează cu mai multă putere. Atunci încep să fie sensibili şi cei mai puţin sensibili. Cel mai însemnat reprezentant al curentului eminescian e domnul Vlahuţă. Dom-nia-sa începe să scrie pe la 1880. Eminescu a fost nerecunoscut pănă pe la 1880. Poeziile care plăceau erau acele care aveau încă ceva din patruzecioptism. De exemplu epigonii erau gustaţi şi înţeleşi prin partea întâia din Epigonii, acolo unde Eminescu face un fel de istorie a literaturii. Iar din pesimismul său era înţeleasă poezia Mortua est l, fiindcă are ceva din factura vechii literaturi. Mai ating cîteva chestii. Urmaşii lui Eminescu au fost simbolişti, au simţit tirania cuvintelor lui Eminescu : luceţeri-teferi, dureros de dulce, cetini, prietini, genune. Luceferi-teferi au ajuns să fie simbolul tristeţii. Aceste rime nouă, aduse de Eminescu, legate de imaginea lui Eminescu, dureros de dulce, aceste expresii concentrate, dar foarte vorbitoare, care cuprindeau în ele o lume întreagă, ajungeau ca să exprime melancolia la orice poet. Am atins o chestie : dacă n-ar fi fost Eminescu şi ar fi apărut toţi poeţii pesimişti, cum ar fi scris toţi aceştia ? Tot pesimişti, elegiaci, melancolici ar fi fost, desigur, nu cum spune domnul Vlahuţă. Aceasta fiindcă aşa era sufletul acelei generaţii. Forma lor ar fi fost cu totul deo- 521 sebită de forma de pe vremea lui Alecsandri, căci şi sufletul lor era cu totul altul. Ar fi sămănat între dînşii. Dar contactul cu Eminescu i-a făcut să samene şi mai mult. Ce au luat ei de la Eminescu ? N-au luat profun-ditatea filozofiei lui Eminescu, fiindcă nu se putea lua. N-au putut să ia justificarea temperamentului. N-aveau spiritul metafizic ca Eminescu. Prelegerea XX Eminescu este desigur cel mai mare scriitor român. El apare ca un meteor luminos în .poezia noastră. în poeziile de la început, vedem că a fost influenţat. Cele din Familia ne amintesc pe Alecsandri şi pe Bolintineanu, mai ales în vers şi ritm. în Venere şi Madonă, scrisă la 1870, găsim ultimul răsunet al influenţii lui Bolintineanu şi, anume, este influenţa din poezia O fată tînără pe patul morţii, găsim chiar acelaşi ritm. Fondul filozofic este însă eminescian, dar cu unele îndoielii. Pesimismul lui se declară complect în Rugăciunea unui dac. El este influenţat de romantismul german, în care găseşte expresia proprilor sale sentimente. Eminescu se va întoarce tot la trecut. Dealtfel, romantismul român este produs tot din cauza liberalismului, din cauza burgheziei, se vede tot suspinul după trecut. Eminescu este însă original şi se poate însuma la romantismul european. El merge tot evoluînd, pănă la 1883. Mortua est l şi toate poeziile de la început sînt slabe, pe lîngă cele dintre 1880—1883. Culmea lui este de la 30 ani. în Venere şi Madonă este uneori retoric, cam lipsit de nerv, are unele flori, unele adjective cam nepotrivite. El devine mai concentrat, mai just, mai strălucitor în cuvinte între 1870—1876, o fază cînd este mai romantic, mai puţin personal analist, cîntă mai des lucruri obiective, scene din viaţa medievală, ca în Făt frumos din tei. După 1876, devine mai concentrat, mai analist, utilizează substantivul şi verbul. El a progresat încontinuu. La 30 de ani se vede un fel de oboseală la liricii noştri, Eminescu ar fi progresat, fiindcă era un puternic intelectual şi 523 prin tradiţie avea cultură, tatăl lui cetea, scria etc. Emi-nescu la 18 ani scria slab, la 20 scrie bine. Cînd este redactor la Timpul, Eminescu a scris elegiile de dragoste, Luceafărul, Scrisorile. El ar fi scris şi mai mult dacă nu ar fi fost prea ocupat. Sonetul Veneţia este inspirat dintr-un poet italian* şi este tradus genial, incit este mai frumos decît originalul. Şi, încă, nu se ştie dacă Eminescu, în cazul cînd ar fi trăit mai mult, nu i-ar fi dat o formă şi mai perfectă. Eminescu ar fi perfecţionat şi mai mult poeziile sale, fiindcă el corija şi în zaţ. El este creatorul limbii artistice, el pictează stilul, pictură cu imagini, nu informează, ci arată obiectul. El este cel dintâi care scrie fin. Sărmanul Dionis nu a fost înţeles nici la „Junimea44. Cezara este tipărită în 1876 în Curierul de laşi, o gazetă mică de tribunal şi nu este iscălită. Eminescu a scris în Familia, în Convorbiri literare şi în Timpul. în ediţiile scoase de alţii găsim şi poezii slabe, ocazionale, dar Eminescu nu este un poet ocazional, el cîntă sentimente generale. Eminescu îşi perfecţiona poeziile, pe unele le părăsea, el avea simţul artistic şi autocritic. Eminescu este cunoscut de la 1880. La început a fost gustat, selectat, ca poet pesimist, mai tîrziu ca poet naţional. Poeţii mari sînt naţionali, dar prin temă sînt universali, mondiali. Luceafărul este naţional prin limbă, prin temă este universal. Eminescu a fost însă şi un scriitor politic, un îndrumător, un teoretician, ca şi Russo, Maiorescu, Eliade. El face parte din „Junimea*4, este reprezentantul claselor apăsate şi protestează împotriva formelor noi. Este un critic al liberalismului, al patruzecioptiştilor. în Scrisoarea III, în Doină se văd lucrurile acestea. El este contra drumurilor de fier, însă prin drumul de fier el înţelege tot importul formelor nouă şi prin pasărea care nu mai cîntă înţelege moartea patriarhalismului, a poeziei de altădată. El este un artist desăvîrşit şi iubeşte mult limba, graiul viu, literatura populară. Eminescu nu avea rezerve pentru latinişti. Criticii dinainte îi ironizau, se luptau cu ei. Eminescu, om cult, venit mai tîrziu, îşi dă seama că latinismul nu era o nerozie, ci o necesitate. Maiorescu nu a înţeles pe latinişti, dar bine a făcut că a reacţionat, fiindcă ar fi fost rău. însă, după ce intră * C. Cerri, Venedig, în voi. Aus einsamer Stube, Viena, 1864. 524 Eminescu în „Junimea44, se contaminează şi el şi, după 1874, găsim invective la adresa latiniştilor, dar asta era a doua fază a latinismului. La început îi plăceau- lui Eminescu scriitorii cu idei realiste, mai tîrziu devine mai conservator în concepţia literară. Eminescu alege din natură numai elementele care se potrivesc cu sufletul lui, nu zugrăveşte natura pentru natură, în mod obiectiv, ci subiectiv. Pesimismul lui Eminescu nu este egoist. Rugăciunea unui dac este singura poezie în care se plînge personal. încolo, este un pesimism mai general, universal. Scrisoarea I şi IV sînt pline de concepţii filozofice, teoria originii lumii, pesimismul moral, teoria budistă. în Scrisoarea II este concepţia socială. în Scrisoarea III este concepţia politică-socială. Meritul lui cel mai mare este că pune în stihuri, în versuri, probleme filozofice, sociale, politice şi chiar elemente de ştiinţă. Găsim sentimentul ridicolului în Scrisori sau satire, în Sărmanul Dionis şi în articolele politice din ziarul /Timpul. Să comparăm cu Alexandrescu şi, anume, cu Satiră. Duhului meu. Alexandrescu este spiritual, Eminescu este sarcastic, caustic, vehement. Caragiale era şi sarcastic şi spiritual. Eminescu este prea afectiv faţă de realitate şi de aceea este vehement. El nu are satire de caractere. Elementul satiric este liric. Satira este pusă la genul didactic, prin faptul că urmăreşte o învăţătură, dar şi din roman iese o învăţătură. Satira este o poezie lirică, fiindcă este o atitudine lirică. Satira lui Eminescu este impulsivă. Filozofia lui, ideile lui sînt exprimate şi însoţite de sentimente şi de aceea ele sînt lirice. Eminescu, prin idee, îşi exprimă sentimentul. Scrisoarea I nu este o bucată didactică. Teoria lui Schopenhauer este întrebuinţată în sensul liric. Scriitorul romantic este liric, chiar cînd descrie ceva obiectiv. Chiar în Călin şi în Strigoii-şi în Sărmanul Dionis. Sărmanul Dionis nu este copia fidelă a realităţii, ca în nuvelele lui Maupassant, aici Eminescu se pictează pe el însuşi. Dealtfel, romantismul, lirismul, pesimismul sînt cam acelaşi lucru ; un subiectivism exagerat. Numai cînd omul se uită pe sine însuşi este fericit, cînd se umple de lumea din afară. De îndată ce îşi îndreaptă atenţia asupra sa, încep nemulţumirile. în Scrisoarea I este omul de geniu, însuşi Eminescu. Dacă ne gîndim la geniu, numai Coşbuc şi Alec-sandri sînt obiectivi şi deci optimişti. Vlahuţă este su- biectiv, el spune In Linişte că poetul nu este admirat de societate, dar nu găsim mândrie, el se revoltă, se plânge. în Dan, la fel, găsim iar nemulţumiri că poeţii nu sîn.t lăudaţi. Nemulţumiri la Eminescu, din cauză că nu este lăudat, nu găsim, el este mult mai olimpic, mai orgolios, mai generos, el vorbeşte de sus : Dacă port cu uşurinţă şi cu zîmbet a lor ură, Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. Marea lui mîndrie se vede din poezia Pe lingă plopii fără soţ: Ai fi trăit în veci de veci Şi rînduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ. Orgoliul îl face să fie departe de Vlahuţă. Caragiale în O scrisoare pierdută, care are cam aceeaşi temă ca şi Scrisoarea III a lui Eminescu, vede mai ales comicul, pe câtă vreme, Eminescu, odiosul. Eminescu ridiculizează pe Rosetti, iar Caragiale, prin Caţavencu, curentul rosettist, liberalismul prea înaintat. Ceea ce este diluat în ziarul Timpul este concentrat în Scrisoarea III. Arta lui Eminescu. Prima întrebare este gradul de originalitate. Eminescu a început prin a imita mai ales cînd era adolescent. Imita mai ales pe Bolintineanu, care se potrivea cu temperamentul său. La Bolintineanu găsea romantism, nostalgia după trecut. Alecsandri este clasic raţionalist, nu străluceşte prin nostalgie, pe cînd Bolintineanu crede mai mult în trecut, se iluzionează mai mult şi are şi elementul fantasticului. Alexandrescu şi Alecsandri erau mai mult clasici, Bolintineanu era romantic, el este pesimist, dar puţin cult, Eminescu este cult şi în plus cunoaşte şi inspiraţia poporului. La 20 de ani el încetează cu influenţa, prin poezia Venere şi Madonă, şi îşi creează personalitatea sa puternică. Chiar în această poezie, el devine mai sobru, mai scurt, nu mai are figuri generale şi comune. Eminescu a mai fost influenţat de literatura romantică germană, care era reacţionară. El avea oroare de Revoluţia Franceză şi îi plăcea întoarcerea nostalgică la veacul de mijloc şi de acolo este adus castelul din Scrisoarea IV. El este influenţat de idealismul filozofic ger- 526 man, care zicea că lumea nu există deeît ca o ficţiune a noastră. Influenţa aceasta însă nu este o pervertire a personalităţii lui Eminescu, ci o întărire. El are o originalitate puternică, este poetul care a cules poezii poporane, care a trăit în mijlocul fiilor de ţărani, îndrăgostit de trecutul naţional şi care a cunoscut profund cultura europeană. Fără influenţa străină, nu ar fi existat literatura română, dar caracterul naţional i-a dat originalitatea. Fără influenţa străină şi spiritul popular, un poet nu poate să fie mare. Eminescu le are în cel mai înalt grad. Influenţa străină s-a exercitat la noi de la începutul literaturii şi scade din ce în ce. Poetul de azi are 120 de ani de literatură română. La Eminescu se vede mai bine influenţa germană, la început în Călin, Povestea teiului, castelul din Luceafărul şi cel din Scrisoarea IV. Cătălin este un paj străin. în formă, Eminescu, la început, este mai colorat, stil image, mai tîrziu lucrează mai mult cu sensibilitatea deeît cu imaginaţia, de aceea este mai mult substantiv şi verb. El devine tot mai mult un realist subiectiv. Sentimentele lui Eminescu. La Eminescu putem stabili două epoci : prima de la 1870-1879 şi a doua de la 1879-1883. în prima perioadă este mai obiectiv, în a doua este mai liric, mai subiectiv. Venere şi Madonă, înger de pază, Egipetul, înger şi demon sînt obiective. Floare albastră, împărat şi proletar, Crăiasa din poveşti, satirele şi celelalte sînt subiective. Poeziile obiective nu sînt curat o-biective, dar totuşi, în comparaţie cu celelalte, Călin este o poveste, Strigoii, la fel. Dar chiar poeziile subiective nu sînt aşa de personale ca elegiile de la sfîrşit. Elementele străine care l-au influenţat sînt mai mult de formă, limba, imaginaţia dau originalitatea. Sufletul unui popor este depozitat în limbă, în doine. în volapuk*, cuvîntul este o noţiune rece. într-un cuvînt străin nu este farmec, nu este poezie, dacă nu simţi spiritul limbii, în poezie, un cuvînt este mult mai poetic cînd este băştinaş. în filozofie se admit neologisme. El a pus influenţa romantismului german într-o adorabilă limbă naţională. Luceafărul începe cu o poveste, pajul este medieval, dar îl cheamă Cătălin. Luceafărul s-ar părea că este obiectiv, dar noi ştim că Luceafărul este el însuşi. în satire îşi ex- * Limbă artificială creată în 1880 de J.M. Schleyer, mai ales din limbile germanice (world = lume + speak — a vorbi). 527 primă ciuda, supărarea sa. Zugrăveşte pe Mireea şi lumea medievală ca să poată mai bine ridiculiza prin contrast. La început găsim individualismul romantic, cu imaginaţia şi fantazia romantică, la sfîrşit, subiectivismul cu suprasensibilitatea. La început stil image, la sfîrşit stil sobru. Venere şi Madonă este plină de imagini. Cînd materialul este prozaic, stilul devine mai figurat. înger şi demon este numai în simboluri. împărat si proletar este o poemă obiectivă. Melancolie este curat subiectivă. Pe Ungă plopii fără soţ are o limbă simplă şi cuvinte comune, încît ar fi prozaică, banală, dacă nu ar fi un anumit fel de aranjament al cuvintelor, care dau o muzicalitate deosebită. Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi — Tu nu m-ai cunoscut. Şi în Adio este iar un fapt prozaic, ca şi în cea de sus. Poeziile acestea sînt cele mai prozaice, dar totuşi, din cele mai poetice. Ne aflăm în faţa unui secret, aşa este ritmul, muzica poeziei, ca un instrument care pătrunde adine în suflet, este un compex neînţeles care dă atîta farmec (Adio) : Şi dacă luna bate-n lunci Şi tremură pe lacuri. Totuşi îmi parc că de-atunci Sînt veacuri. Aici nu este o imagine, nu este un peisagiu. Eminescu dă sentimentul care aduce natura, nu natura care aduce sentimentul. în satire, Eminescu ajunge perfecţia, desă-vîrşirea, este sobru, pune probleme, pune în versuri filozofia germană, budistă. Nici un cuvînt nu este de prisos, în Scrisoarea I descrie camera în care pătrunde luna şi face reflecţii incontinuu. Vorbeşte de diversitatea ocupa-ţiunilor omeneşti, de contraste izbitoare, apoi de un bă-trîn şi gîrbovit savant care îşi pune problema naşterii vieţii pe pămînt, potrivit cu cosmogonia vedică, din filozofia budistă. La început, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă... Dar, să vedem o imagine fără pereche : 528 De atunci şi piuă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. Apoi versul : Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric. Nu se poate ceva mai sobru, un sistem de filozofie intr-un vers. La sfîrşit vedem deşertăciunea şi nimicnicia oricărei glorii, în special a gloriei literare : Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii. Iar în Scrisoarea IV ajunge la cel mai adînc pesimism. Amorul chiar nu mai e poezie, ci glasul speciei, cum zice Şjf?hopenbauer : Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atît de van, Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an ? Dureroase, tragice sînt versurile care urmează, unde îşi prevede sfîrşitul groaznic, fatal. Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun ? Ah ! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun ! Ideile lui Eminescu. Ideile lui se pot împărţi în trei grupe : ideile literare, politice şi filozofice. Am văzut că Eminescu a avut o oarecare stimă faţă de latinişti, că le admitea ceva. în ceea ce priveşte ideile lui politice, deosebim trei faze; faza înainte de a se duce la „Junimea“, faza cînd era la „Junimea“ şi faza cînd era redactor la Timpul, în Bucureşti. El a fost un conservator absolut, s-a ridicat contra liberalismului care introducea formele nouă la români. Ideologia Revoluţiei Franceze introdusă la noi însamnă o săritură. El era tradiţionalist şi avea o utopie în trecut. Cît despre ideile filozofice, am văzut atitudinea lui faţă cu metafizica, cu viaţa, cu morala. în Scrisoarea I şi IV — idei filozofice metafizice, în Glossă — idei morale. Pesimismul lui Eminescu nu este egoist, nu este complect, fiindcă idealizează trecutul. Schopenhauer este complect — imagina cu norul. Totuşi pesimismul lui Eminescu este mai complect ca al lui Leopardi, fiindcă el nu credea în progres, pe cînd Leopardi era luptător naţional. Cda. 351* coala 34 529 III Şcoala lui Eminescu AL Vlahufă Eminescu a făcut la noi o şcoală eminesciană. Dintre elevii lui, Vlahuţă este cel mai influenţat de poezia lui Eminescu şi el este continuatorul lui. Au fost zeci şi sute de versificatori cari au imitat pe Eminescu. Eminescu a plăcut şi ca fond şi ca formă. Unii din imitatorii lui spun că au fost influenţaţi numai de forma poeziei. însă emi-neseianismul exercită o adevărată faiscinare şi în ceea ce priveşte fondul şi în ceea ce priveşte forma, căci formă fără fond nu există, după cum nu se poate nici contrariu. Chiar gîndul se formulează prin cuvinte. Influenţa se exercită şi prin fond şi prin formă. Revenim la fond. Pentru ce fondul poeziei lui Eminescu nu a influenţat pe Coşbuc ? Pentru că Coşbuc a fost prea mare, a avut o personalitate prea puternică. Dar dacă este vorba numai de formă, pentru ce Coşbuc n-a făcut şcoală, fiindcă el are o formă impecabilă. El a făcut o şcoală numai peste douăzeci de ani, în perioada literară ţărănistă. Eminescu este explicat şi prin temperamentul înnăscut, dar atunci erau o mulţime de împrejurări sociale care contribuiau la pesimism. Fiii boierilor care dispăreau loviţi de formele nouă şi intelectualii formau clasele nemulţumite. Natura intimă, psihologia nu se împrumută, ci numai felul de a privi lucrurile. Eul nostru are o raţiune individuală. E drept că ideile sînt în slujba sentimentelor, între oamenii trişti, te întristezi. Intelectualii nu puteau să împrumute temperamentul lui Eminescu, ei înşişi aveau aceeaşi psihologie. Dacă n-ar fi existat Eminescu, Vlahuţă * * Notiţe din cursul ţinut în anul 1924/25. 530 ar fi fost tot pesimist. Din psihologia eminesciană face parte şi Caragiale. El era un revoltat, îşi bătea joc, este un nemulţumit, din el transpiră pesimismul. El nu este pesimist declarat, dar substratul sufletesc evidenţiază aceasta în operă. O scrisoare pierdută este Scrisoarea III a lui Eminescu. Amîndoi nu au încredere. La Deiavrancea se vede şi mai bine pesimismul, un sentiment de aversiune, nostalgia după trecut, neîncrederea în prezent. Ideile sînt un fel de advocatus diaboli la toţi aceşti scriitori. Vlahuţă scrie între 1880-1907, deci cînd Eminescu era în floare. Din punct de vedere al istoriei literare, el nu ,afe o personalitate puternică, a suferit diferite influenţe, la început e pesimist, apoi vine o perioadă de tranziţie, şi mai tîrziu e optimist socialist, apoi optimist-naţionalist. Sînt schimbări care coincid cu evoluţia noastră literară. Vlahuţă împrumută culoarea epocii, este influenţat. Personalităţile puternice sînt refractare. Eminescu şi Caragiale aveau o unitate centrală. Pentru talentul şi personalitatea scriitorului nestabilitatea este un defect, pentru istoria literaturii este o calitate. Vlahuţă este şi un precursor. Scriitorii care vor veni sînt mai obiectivi, Vlahuţă face tranziţia. Intre 1880-1890 este epoca eminescianismu-lui şi la 1886 a fost tipărit un Vlahuţă eminescian. După această dată este un alt Vlahuţă. El are apoi psihologia intelectualului român. Scriitorii au găsit la Eminescu o filozofie teoretică luată din Schopenhauer. Vlahuţă are unele îndoieli şi votează pentru viaţă. S-a spus că Vlahuţă este o copie a lui Eminescu. Dar nu este aşa, prima deosebire este că Eminescu este foarte liric. Vlahuţă este mai obiectiv, el nu ajunge la pesimismul lui Eminescu. Găsim mai puţin natură la Vlahuţă şi mai mult la Eminescu, la Vlahuţă găsim mai mult sufletul omenesc. La Eminescu găsim trecutul medieval, la Vlahuţă numai trecutul său personal. Numai la Eminescu găsim deci sentimentul patriotic pentru trecut. Vlahuţă este mai realist, mai puţin romantic, poezia lui este influenţată de cea parnasiană. El este un decolorat romantic. Apoi Vlahuţă se schimbă cu totul, el n-are talent mare şi nici originalitate mare. Atmosfera de melancolie, amorul romantic din Vlahuţă sînt datorite influenţei lui Eminescu. Vlahuţă a deschis calea poeziei lui Eminescu, el este un crainic, un vestitor al lui Eminescu. Vlahuţă este un poet care ajută şcolile, fără să fi fost o mare personalitate. El a 531 fost rînd pe rînd influenţat de Eminescu, de ideile lui Gherea şi de Coşbuc. Vlahuţă ca poet. El este înzestrat cu simţul de autocritică, avea conştiinţă artistică, era un om conştient de arta sa şi respecta meşteşugul. Acest simţ de autocritică se va vedea şi din rezultatul operei şi din declaraţia sa. In Linişte, vorbeşte de chinul de a crea şi satirizează societatea care nu pricepe literatura. Despre chinul de a crea, Eminescu vorbeşte în poezia Criticilor mei, Delavrancea în Ziua, în Memoriile Trubadurului, unde vedem pictori care şi-au sfîşiat pînzele. Caragiale, mai ales, avea foarte dezvoltat acest chin de a creea. Creangă, la fel, are acest chin. în această epocă există un puternic simţ de autocritică. Bolintineanu şi Alecsandri au talent, dar nu au simţul de autocritică. Scriitorii de la 1880 sînt mai specializaţi. Bolintineanu a scris poezii, piese de teatru, gazete, a fost ministru, Alecsandri la fel. La început, trebuie să se facă toate, este numai entuziasmul care dă impuls. De la Eminescu nu mai este universalitatea, nici pluralitatea de genuri. Mulţi romancieri au început cu poezia, dar au lăsat-o. Numai Goethe a reuşit să scrie bine în mai multe genuri. Eminescu s-a născut poet liric. Vlahuţă a scris şi poezii şi nuvele. Delavrancea. Delavrancea are doi scriitori în el, un nuvelist, la început, şi un dramaturg, la sfîrşit. La mijloc este o epocă ştearsă, cînd face politică şl ţine discursuri,-deci el este nuvelist, orator, dramaturg. Delavrancea a fost un temperament de om politic şi^ mare orator, prin stil, prin temperament, prin formă. în nuvelele lui, şi mai ales în teatru, este multă oratorie. După un substantiv pune multe epitete, este un procedeu romantic, dar şi oratoric. Stil oratoric este acela dintr-o operă în care autorul a avut în vedere publicul. Un artist nu se gîndeşte la public, el nu are imaginea publicului, ci numai ideea, sentimentul. Oratorul are imaginea publicului. Un scriitor care face pe oratorul nu va fi bun şi viceversa. însă a-ceastă oratorie nu este aşa de mult amestecată încît să fie amestecul un rău. Nuvelele sînt puţin retorice, prin acumularea de adjective şi de sinonime. Delavrancea nuvelistul este mai tare, nuvelele lui aduc o notă însemnată şi constituiesc o evoluţie. De la 1900 înainte Delavrancea scrie teatru. Nuvelele sînt scrise în prima perioadă a activităţii sale. în Linişte, în Paraziţii, în Trubadurul, între vis şi viată, Din durerile lumii a lui Vlahuţă, în Sărmanul 532 Dionis vedem publicul care a gustat pe Eminescu, din care s-a recrutat un Vlahuţă, un Delavrancea etc. Delavrancea este nou şi în fond. El descrie viaţa intelectualului, a mahalalei, dar o anumită mahala, nu aceasta de astăzi, apoi el descrie şi viaţa ţămului. Prin întrebuinţarea subiectelor luate din clasele de jos, samănă cu Vlahuţă şi deci amîndoi sînt precursorii lui Sandu-Aldea, Agârbiceanu, Sadoveanu etc. Delavrancea samănă prin pesimism cu Eminescu şi prin descrierea vieţii de la ţară cu Vlahuţă. El are stil plin de imagini, colorat, plin de X epitete, este un stil nou şi ca stilul lui Delavrancea este numai al lui Eminescu din Sărmanul Dionis, Cezar a etc. Stil bun are Costache Negruzzi în Alexandru Lăpuşneanul, dar acolo este un stil clasic, fără imagini, limpede, substantiv şi verb. Mai bogat stil are Odobescu, are stil poetic, dar nu are stilul artistic. Cineva, chiar un ziarist, cînd ne-ar descrie o grădină publică primăvara, cu ocazia unei întîmplări chiar, descriind aleele, copacii, frunzele, pietrişul, mărăcinii, acel ziarist nu informează, ci pictează. Sînt mulţi, dealtfel, care preferă stilul clasic, fiindcă de fapt scopul nu este găteala, ci impresia. Eminescu nu fusese cetit. Sărmanul Dionis, Făt-Frumos din lacrimă n-au avut imitatori şi poate nici Delavrancea nu le datoreşte nimic. Delavrancea a fost influenţat şi de proza realistă. El are mult realism, este realist prin felul de tratare, prin formă, şi este romantic prin fond. Delavrancea a ales un tip bolnav, un halucinat, un somnambul în Trubadurul. Vlahuţă nu a luat asemenea tipuri. La Delavrancea găsim şi pesimism şi individualism, şi romantism exagerat. Apoi el aduce probleme de ştiinţă, de exemplu în Trubadurul şi în Linişte. Zola şi Maiorescu la noi credeau că în literatură se poate face ştiinţă, de aceea vorbeau de romanul experimental.. în Trubadurul sînt probleme de ştiinţă, în Linişte este transfuziunea sîngelui. Procedeul este realist. în Sultănica subiectul este tratat cu observaţie. Sentimentul este romantic, idealizarea ţăranului, sentimentul nostalgic, dntarea trecutului, pesimismul este romantism. Deci fondul sufletesc al lui Delavrancea este romantic, iar procedeul, maniera este realistă. Este un suflet romantic care trăieşte într-o Europă realistă. Romantismul şi clasicismul sînt contradictorii. Romantismul şi realismul, nu, amîndouă utilizează culoarea, descripţia şi iau subiecte şi urîte şi frumoase. Şi romanticii şi realiştii sînt 533 unii pesimişti. Flaubert chiar este cînd romantic, cînd realist. Chiar în Salammbo, mai ales, pot zice, este romantic. El admira pe V. Hugo, deci romantismul. Dela-vrancea era romantic ca toată generaţia lui şi vedem că a suferit influenţă franceză. în Trubadurul, în Amintirile Trubadurului se vede ura lui faţă de societate, aversiune faţă de arivişti', ideile lui despre artă. Sultănica este scrisă înainte de nuvelele lui Vlahuţă. Delavrancea ca dramaturg nu ne interesează acum. Dramele sînt mai slabe, prea multă retorică, multă frază. între activitatea lui Delavrancea ca nuvelist şi ca dramaturg sînt douăzeci de ani. Cor agi ale Activitatea literară a lui Caragiale se poate împărţi în trei perioade : I. 1874—1885 este perioada în care scrie comedii : O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului etc. II. 1885—1900 este perioada caracterizată prin altfel de opere, şi anume, opere tragice : Năpasta, Păcat, O făclie de Paşti şi cîteva schiţe. III. 1900 — încolo. Acum scrie Momente. Iarăşi devine satiric, nu scrie teatru însă. Momentele samănă cu teatrul lui. între prima perioadă şi a treia e şi o deosebire de fond : s-a schimbat obiectul satirei sale. Comediile lui Caragiale. Ce satirizează Caragiale ? în genere, satirizează, combate prostia omenească, care se prezintă sub diferite forme. în comedii zugrăveşte o perioadă de tranziţie : introducerea culturii apusene la noi, care a dat o clasă incultă, numai cu pretenţie de cultură. Cultura nu s-a dezvoltat sau introdus în mod firesc şi de aceea a dat aceste rezultate. în O noapte furtunoasă sînt personagii comice, inculte, cu pretenţie de cultură, căci n-au putut-o asimila, fiind introdusă deodată şi pe nepregătite. Cetesc romane, fac politică. Atacă partidele politice, pe scriitori (ca Rică), poeţi, apoi constituţia, alegerile (O scrisoare pierdută). în operele sale de la început ne zugrăveşte mai cu samă comicul politic, iar la femei mai cu samă comicul 534 cultural. In O noapte furtunoasă, Jupînd Dumitrache este comicul politic, Rică Venturiano face şi pe poetul, comicul politic şi cultural. Ziţa — comicul cultural, contrast între primitivitatea sa şi pretenţia de cultură. Dar aci scopul e comicul politic. O noapte furtunoasă e bazată pe un subiect de dragoste. Subiectul este pretext pentru descrierea politicii. Acţiunea principală este amorul dintre Ziţa şi Rică şi altă acţiune este amorul dintre Veta şi Chiriac. Jupîn Dumitrache este om serios, el reprezintă burghezia de la 1848. E liberal prin temperament, dar nu înţelege nimic ; neînţelegerea gazetei e simbolică : toată clasa din care face parte e aşa. Nae Ipingescu ar fi forţa politică inconştientă, nu-şi dă sama de datorie, care e în slujba burgheziei; e prieten cu Jupîn Dumitrache. Rică Venturiano simbolizează intelectualismul : e prost, lipsit de talent şi fără cultură, dar pretins ; o face pe poetul, pe gazetarul şi teoreticianul. Aceste personagii au valori simbolice şi sînt foarte bine redate ca indivizi; reprezintă însă clase întregi ; sînt tipici. Chiriac este calfă, în garda publică; este şi el om politic, a intrat şi el în curentul ăsta de tranziţie, dar nu aşa de mult. E de observat şi e ceva caracteristic : Chiriac vorbeşte foarte stricat în treburile politice, în afaceri de om simplu vorbeşte foarte bine ; n-are nimic ridicul. Limbajul lui Caragiale e foarte însemnat. Limbajul e foarte stricat. Devine stricat prin neologisme, care-s folositoare, dar ideea ce o exprimă nefiind introdusă clar în capul cuiva, nici cuvîntul nu va fi bine luat, va fi stîleit. Cuvintele stîlcite însamnă deci că şi ideile în capul lor nu sînt bine înrădăcinate, asimilate, nu-s înţelese, ci învăţate pe dinafară. De aceea personagiile semiculte vorbesc cu cuvinte străine şi stricate. Veta, care nu se ocupă cu asemenea lucruri, vorbeşte bine. In aceste piese sînt atacate ideile noi, liberale. Caragiale este un reacţionar. Formele nouă au fost bune, legitime, dar au lovit clasele vechi. Acest lucru supără pe Eminescu, Vlahuţă. Această introducere de formă nouă dă naştere la ridicul, pentru că nu se potriveau; ele au fost aduse fără vreo prealabilă pregătire sau fără să se fi născut aci. Ele nu se potriveau cu condiţiile de viaţă ale românilor şi care în mod fatal trebuiau introduse, căci România nu putea rămîne aparte; de aci a rezultat comicul. Toţi au luat o poziţie contrară formelor nouă; în toată literatura românească se simte aceasta. 535 în Conu Leonida faţă eu reacţiunea e ceva mai personal. Nu-i complicată, e mică. Cea mai perfectă ca artă. Importanţa : Conu Leonida e republican, e pensionar, e revoluţionar, însă cînd i se pare că e revoluţie îl apucă frica şi vrea să fugă. Efimiţa îl admiră ca pe un om învăţat, e mai simplă, dar are mai mult bun-simţ. Sub aceste forme glumeţe este un adevăr profund : este pseudocultura, o icultură superficială, din gazete. El ceteşte gazete, nu înţelege însă politica, face teoria ipohondriei, fan-daxiei, este un om superficial, pseudocult. Mai vedem aici şi pseudopolitica şi cum e concepută ideea de stat : statul trebuie să întreţie pe toţi, statul trebuie să facă tot, atotputernicia statului. în Anglia ideea de stat s-a dezvoltat în 600—700 de ani, nu s-a adus deodată, ca la noi. Acest fapt, că statul e tot şi nu cetăţenii, se vede şi din vorbele lui Conu Leonida : „Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost poliţia în persoană... Numai ea avea voie să tragă cu pistolul...44 Aici iarăşi e un adevăr : statul face ce-i place, fără să fie împiedicat. Cea mai interesantă e O scrisoare pierdută. Are un subiect mai complicat; sînt mai multe idei, e mai mult comic; zugrăveşte o mai măre parte din societatea românească. Trahanache e boier bogat, şef de partid de provincie. Tipătescu e prefect; e cult. Apoi mai sînt : comisarul Pristanda, Dandanache, politica de la centru, Cetăţeanul turmentat, pătura de jos, grosolanii. Subiectul e bazat pe dragoste, ca în O noapte furtunoasă. Trahanache samănă cu Jupîn Dumitrache. Aici e zugrăvită toată clasa nouă care se formase. Mai are o semnificaţie : în lumea nou născută erau două curente : unul reprezentat prin liberalul Brătianu şi altul prin Rosetti, conservator şi democrat. Aici se vede lupta dintre ele şi în care curentul Rosetti, mai folositor, este învins. Am Vorbit de prima epocă a lui Caragiale : de comedii ; el critică formele nouă sub tipuri mai multe şi mai diverse ca clase sociale : şefi, advocaţi, institutori, politicieni inteligenţi, proşti. Este un rezumat al societăţii de atunci, observă mai cu samă politica. Epoca a doua : opere tragige : O făclie de Paşti. Năpasta, Păcat. Asta nu-i o mare săritură, cum ar părea ; a trece de la comic la tragic e foarte natural. Un scriitor de comedie nu însamnă că e vesel sau optimist, ci mai adesea sînt pesimişti şi trişti ; aşa sînt aproape toţi corni-, cii; apoi omul trist mai bine observă viaţa (Caragiale, 536 Moliere). Un scriitor care ne face să rîdem ne face să şi plîngem. Aşa Dostoievski, scriitor tragic, are bucăţi straşnic de comice. Aşa-i Dickens, Alph. Daudet. Căci pentru un om sensibil viaţa sau te face să rîzi sau să plingi. Deci nu-i nici o mirare că I. L. Caragiale sare de la D-ale carnavalului, o comedie, la tragic, la O făclie de Paşti. Acum Caragiale nu mai ia subiecte din aceeaşi pătură socială, ca în comedie, căci nu orice subiect poate să fie comic şi tragic ; nu orice clasă socială poate să ofere subiecte pentru comedie sau tragedie. Clasa lui Trahanache, Caţavencu, Ziţa e făcută pentru comedie; clasa unui răzăş nu poate să ofere subiecte comice : e o clasă liniştită, serioasă, care munceşte cinstit; chiar superstiţiile nu-s elemente comice. Ziţa e comică prin limbajul ei (monşer-ul meu), şi prin contrastul dintre nulitatea ei şi pretenţia de cultură. Deci el îşi ia subiecte din altă clasă socială : ţăranii, căci, acum, clasa care nu era comică erau boierii, care îşi asimilaseră cu adevărat cultura apuseană, şi ţăranii, între care nu pătrunsese această cultură. Ţăranii formau o Plasă veche, normală, aşezată, muncitoare ; la boieri se găsea comicul in timpul lui Alecsandri, acum însă acest comic se găseşte la burghezime. Năpasta este o dramă. Subiectul se ştie. Piesa e scrisă pentru o temă, pentru o idee. Scopul literaturii e de a întrupa o idee, nu de a o susţine. Care-i ideea ? Ce a vrut să întrupeze ? Nişte sentimente : remuşcarea, slăbiciunea de voinţă, caracterul slab. Altă idee : Dragomir, din cauza dragostei lui, e în stare să facă o crimă ; e hotărît. însă Dragomir e ideea principală ; e un caracter slab. Alături e Anca, care-i tenace sufleteşte. Aici sînt sentimente mari, serioase, şi atunci Caragiale a ales oameni simpli, naturali, la care singuri se potrivesc ideile şi sentimentele. Ziţa nu poate avea aceste sentimente. Caragiale dispreţuia clasa de la mahala, deci nu-i putea face onoarea lu-înd-o ca subiect pentru idei aşa de serioase. Această clasă e totdeauna comică pentru el (Momente, afară de Inspecţie). Maiorescu spune că Năpasta e cea mai bună piesă. Defecte : Anca nu-i naturală, are asemenea sentimente grandioase, şi ţăranca română nu-i aşa. Acest argument însă n-are valoare, deoarece această piesă nu-i socială, unde să se zugrăvească exact, ci e o dramă psihologică, unde sufletul e interesant. Anca e posibilă ca femeie ? E posibil să se mărite cu ucigaşul bărbatului său ? E po- 537 sibil să nu-i revie remuşcările ? Să zicem că nu-i comună. Aici Anca e zugrăvită ca de un romantic. Piesa fiind psihologică, trebuie să fie bine zugrăvită. Caragiale n-a voit să zugrăvească ţăranul român, ci un sentiment. Se poate imagina o Ancă ? Se poate. Ea este consecventă cu ea însăşi ? Este. Anca poate exista aşa cum e zugrăvită de Caragiale. Dragomir e foarte bine redat: lipsa de suflet, frica, dezorganizarea repede a sufletului. Reuşeşte să impresioneze soarta lui Dragomir : el este victima iubirii lui, a asasinat din slăbiciune. Nu-i un om rău, ci o victimă a slăbiciunii lui. Şi Ion ne impresionează : felul nebuniei lui inocente. Piesa e tratată în mod clasic : Caragiale ia sfîrşitul acţiunii şi-l zugrăveşte ; acţiunile s-au petrecut acum 10 ani, iar noi numai le aflăm (unitate de timp). Păcat este o nuvelă în care Caragiale a concentrat un roman. E o nuvelă cu subiect de roman. Sînt prea multe acţiuni, prea multe personagii — material pentru roman. Păcat are părţi foarte naturale, dar are şi defecte : a' subiect de roman în nuvelă b) acţiunea prea tăiată, prea lăsată şi iar începută ; e) unele părţi sînt netratate, ci numai anunţate ; d) lasă să se vadă sentimentele lui în felul cum descrie pe prefect şi popă, care mituiesc şi primesc mită, se vede tendinţa lui de a-i zugrăvi în rău; aici trebuie realism, căci e o piesă socială, nu psihologică. Subiectul e foarte complicat; partea tragică constă în acţiunea preotului şi a copiilor săi. Subiectul şi l-a luat tot din clasa de jos. Numai în Păcat găsim puse faţă în faţă cele două clase : ţărănimea, reprezentată prin băiatul de seminar, şi clasa înaltă, prin acea femeie tînără, clasă care e simpatizată de scriitor, căci şi ea a fost ameninţată, ca şi ţărănimea, de formele nouă. Şi în Păcat e romantism naiv : amorul dintre această femeie din clasa boierească şi proletarul intelectual. Femeia tînără e un tip cam convenţional, e romantică, tînără, văduvă, doritoare de dragoste. E ceva neplăcut în amorul dintre aceştia. Băiatul e de la ţară, rău îmbrăcat, grosolan, la seminar, pe cînd cucoana e nobilă ; e ca şi cum ar fi un amor între un ţăran şi o marchiză sau o contesă şi un şofer. E o. mezalianţă. In Sărmanul Dionis băiatul, cu toate că e de jos, merge, prin faptul că e intelectual, desăvîrşit. Tot aşa în Din durerile lumii, şcolarul e la liceu, e poet, e rafinat, e bine; .prin urmare această combinaţie bună. Fata popii, Ileana, e un tip interesant. E rea, e sălbatică, n-o înfrînge. 538 Iubeşte cu o pasiune sălbatecă, tare ca moartea. E o fiinţă complectă, vie. ,E ca flăcăul din Coşbue, care aprinde satul pentru dragostea lui. Fetele din Coşbuc sînt blînde, liniştite. E un tip întreg, bine zugrăvit. O făclie de Paşti. Caragiale, cînd vrea să zugrăvească sentimente mari, nu le întrupează în lumea de mahala, unde găseşte numai subiecte comice, ci în clasa de jos sau clasa boierilor. în O făclie de Paşti ia ca subiect un evreu, căci în acest tip se întrupează mai bine sentimentul fricii, pe care scriitorul vrea să-l zugrăvească aci. în Othello, de exemplu, autorul a voit să zugrăvească gelozia ; a ales un tip convenabil: e un bătrîn, un motiv să nu poată cuceri femei şi să fie gelos. Apoi e .negru, acelaşi motiv. Apoi mai pune pe Jago, care-1 face gelos. Caragiale a voit să descrie frica şi a ales pe evreu, care e mai fricos, din cauza vieţii lui de-a lungul timpurilor ; n-a venit în contact cu natura. Un alt motiv ca să redeie mai bine sentimentul fricii : pune pe hangiu în mijlocul naturii. Altul e că hangiul are friguri. Altă împrejurare e că în ziua aceea trec pe acolo nişte studenţi care povestesc o crimă, zugrăvesc criminalul; fac ştiinţă. Zibal vede pe Gheorghe în această descriere a studenţilor. Toate aceste împrejurări contribuie ca subiectul să poată fi tratat cu succes. E o nuvelă psihologică, nu descriptivă. E zugrăvită foarte bine. Simţim foarte bine cum îi e frică lui Zibal şi poate că şi nouă ne-ar fi frică. Partea cea mai frumoasă: Zibal stă noaptea şi aşteaptă pe Gheorghe. Redarea acestei scene e genială. Nu-i nici un cuvînt de prisos. E prea perfect. E scris matematic, geometric. Altă parte frumoasă e visul lui şi scena cînd se duce la poartă să apuce mîna criminalului şi unde se vede şi curajul fricosului. Năpasta, Păcat şi O făclie de Paşti sînt contrare comediilor sau Momentelor, dar ieşite din acelaşi suflet. Prin urmare, Caragiale te face sau să rîzi sau să suferi; bucăţi indiferente n-are. După epoca a doua (a tragediilor) vine epoca a treia, în care scrie Momente, tot satire, ca şi în epoca întâia. Momentele formează partea de la urmă a activităţii sale literare; le-a scris pe la 1900. Sînt o sumă de schiţe cu subiect din viaţa socială, ce se asamănă, pănă la un punct, cu comediile, în care atacă politica nouă, formele nouă. (în O noapte furtunoasă: constituţia, în O scrisoare pierdută toată politica e satirizată.) Prin urmare, în comedii 539 sînt atacate formele nouă, pe cînd în Momente ceea ce a rezultat din introducerea formelor nouă. D-ale carnavalului formează tranziţia între comedii şi schiţe sau momente. în D-ale carnavalului este mahalagism şi nu politică ; aşa ceva sînt şi Momentele, căci autorul nu-şi bate joc de .politică, ci zugrăveşte societatea aşa cum a rezultat (socială, morală, intelectuală) din introducerea culturii apusene. Civilizaţia a dat rezultate nouă, clase nouă (asta-i mahalaua, nu marginea oraşului, ci o categorie sufletească ce se găseşte şi la sate reprezentată prin primar, notar etc. şi la oraş). Mahalaua, mai cu samă acum, după război, cu ocazia căruia ţăranul a venit în contact cu multe lucruri, se întinde şi la ţară. La început a fost mahalagism şi în clasa de sus (Coana Chiriţa), dar cu timpul s-a curăţit de mahalagism. Caragiale critică mahalagismul din oraş ; pe ţărani nu-i găseşte ridiculi, căci ei reprezintă o cultură originală, dezvoltată normal ; şi nici pe boierii mari care se cultivaseră de mult în mod serios, deoarece au avut mijloace. Momentele sînt povestiri mici, schiţe. Caragiale însă s-a născut cu temperament de autor dramatic, încît au înfăţişarea de mici piese de teatru. Aci e vorba de temperament ; unul se naşte cu temperament liric sau epic, pentru care realitatea se desfăşoară în trecut şi succesiv, deci o narează. Caragiale o vede în prezent; el îţi reprezintă, îţi joacă, imită fenomenele şi tipurile vieţii. Dialogul predomină în Momente, ceea ce ne spune că autorul vorbeşte foare puţin. Să comparăm Conu Leoni-da faţă cu reacţiunea cu o schiţă din Momente şi vom vedea că nu-i mare deosebire; ceea ce spune el în Conu Leonida... e în paranteză pentru actori (şi-s multe aceste paranteze, căci ţinea mult la cum să fie interpretată piesa sa). Dialogul e tot atît în Conu Leonida, ca şi în Momente. O altă caracteristică : Caragiale e clasic în dramaturgie ; păstrează cele trei unităţi : unitatea de timp cere ca să ţie acţiunea 24 ore (în clasicism) ; la romantici acţiunea ţine ani întregi, pe cînd clasicii o iau de la sfî'rşit. în Momente acţiunea ţine cîteva ceasuri, în Conu Leonida... ţine o noapte ; în O scrisoare pierdută ţine două-trei zile, iar în Năpasta, 24 de ore ; în Păcat nu e însă aşa (e câm slabă : n-are dramatism, aci ne ajută biografia ; cei care l-au cunoscut spun că el juca personagiile, nu 540 povestea; dacă povestea o întîmplare cu cinci oameni, el îi reprezenta cu gesturile lor, cu tot, se transpunea în fiecare ; în Păcat trebuie să povestească). Ceea ce e interesant e talentul lui de a reda bine, variat, de a produce efectul comic ; e realist; e mai complect ca în piesele de teatru : zugrăveşte o scară mare socială, tot felul de clase sociale afară de ţărani şi boieri. Momentele formează partea cea mai artistică a operei lui, cea mai concentrată şi care va trăi cel mai mult. Sînt documente lumeşti, sînt o imagine a lumii. Talentul. în privinţa limbii trebuie să spunem că : 1. în comedii şi momente limba e stricată, urîtă ; acest lucru e important a) din punct de vedere realist (personagiile vorbesc natu-| ral, aşa cum se vorbeşte în mediul din care sînt luate şi b) prin faptul că aceste greşeli nu-s întâmplătoare, ci se fac după anumite reguli ; un cuvînt exprimă o idee ; ideile apusene au fost pocite în capul nostru ; ideea fiind pocită, e natural ca să fie şi cuvîntul pocit. Neologismele sînt cantitatea de idei străine în cultura naţională. Cînd ideea vine în mod sănătos, atunci şi cuvîntul e introdus neatins. Această schimonoseală e foarte însemnată şi se face după anumite reguli fonetice ; din elefant se face alifant şi nu altfel. Tot după aceste legi se schimbă şi neologismele : tablou = tablău. 2. Alt merit în privinţa limbii : a observa şi memoriza vorba mahalalei ; avea o imaginaţie genială, ce mergea în sensul naturii. De aceea cuvintele schimonosite de el trăiesc, căci aşa ar fi pronunţate de mahala, şi chiar se spune că aceste cuvinte s-au auzit mai târziu în mahala. în bucăţile serioase, limba e cu totul altfel, e naturală, curată, corectă. Cunoştea la perfecţie adevărata limbă românească, cea ţărănească. Caragiale şi Maiorescu ar fi acei cari au creat limba cultă, ştiinţifică, căci (Caragiale) a scris articole ca In Nirvana despre Eminescu. Deci el poseda tot registrul limbii româneşti : cultă, literară, mahalagismele. Era foarte conştient de problema limbii : cum e mai bine de construit o frază, care cuvînt e bun etc. Este creatorul prozei adevărate. După Momente Caragiale nu mai e aşa de creator. Cauza a fost poate oboseala, bătrîneţa sau mai degrabă fiindcă a isprăvit tot ce avea de spus. Caragiale este criticul formelor nouă a epocii de tranziţie (formele nouă în piesele de teatru şi produsul formelor nouă în momente) este critic social. După ăsta tot 541 mai scrie ceva, dar important numai prin artă, prin stil, nu prin fond, idei : Chir Ianulea. Aceasta e localizată aproape de toate popoarele.* După Momente îl preocupă anecdotele orientale şi ia ca subiect pe Chir Ianulea. E o amintire de la 1830. Ca orice critic social, regretă trecutul şi trecutul la el este recent, imediat înainte de formele nouă. Ioan AL Brătescu-Voineşti împart cariera literară a d-lui Brătescu-Voineşti în două etape. Prima pănă la nuvela In lumea dreptăţii şi a doua de la această nuvelă înainte. Şi aceste etape corespund cu biografia. în prima etapă literară, care corespunde cu d-1 Brătescu boiernaş, sînt scrise schiţele şi nuvelele care au fost tipărite mai înainte fără nuvela în lumea dreptăţii**. în prima perioadă scriitorul este tînărul din Moartea lui Castor, din Puiul; în a doua fază îl găsim, în în lumea dreptăţii, în persoana lui Andrei Rizescu. Acesta este autorul din faza a doua, este d-1 Brătescu, proletarul intelectual. în Pană Trăsnea Sfîntul, în Neamul Udreştilor asistăm la distrugerea unei clase vechi, clasa boiernaşilor, loviţi de formele nouă. D-1 Brătescu chiar explică aceasta prin descoperirea de petrol şi naşterea burgheziei, avocaţi, ingineri, doctori. Andrei Rizescu din nuvela în lumea dreptăţii nu mai este un boiernaş, ci este un fecior de dascăl ieşit din popor, apoi un judecător, un avocat, în sfîrşit, un proletar intelectual de ai lui Eminescu, de ai lui Vlahuţă, Delavrancea. D-1 Brătescu a ales subiecte în care oamenii sufăr. Pană Trăsnea, Costache Udrescu, din clasa boiernaşilor, sufăr prin distrugerea clasei lor. Andrei Rizescu suferă, el face parte dintr-o altă categorie psihologică, el este proletarul intelectual, este tipul inadaptabilului. Pană Trăsnea reprezintă o clasă menită * Se găseşte întîi la Giovanni Brevio, Rime, Roma, 1545, cu titlul Novella di Belfagorx, apoi la Machiavelli (Belfagor arcidia-volo, 1549). După Machiavelli o prelucrează în versuri La Fontai-ne, în Contes (Belphegor, 1682). ** Schiţe şi nuvele, 1903. 542 să dispară. în nuvela în lumea dreptăţii mai sînt alte personagii, nişte perceptori, nişte notari, care se adaptează, chiar şi alţi advocaţi, un prefect, dar aceştia sînt inferiori lui Andrei Rizescu. Clasa boierească dispare toată din cauza introducerii formelor nouă. Rizescu însă suferă din cauza mediului. De aici o tratare deosebită a materiei. în Pană Trăsnea Sjîntul importanţa mediului e secundară, deoarece nu este zugrăvit prea mult. Aceşti boieri mor de moarte naturală, nu este problema luptei cu mediul. Ei mor ca o clasă, nu individual. Clasa lui Andrei Rizescu este nouă, nu este natural să moară, el moare individual; mediul e zugrăvit pe larg. Mediul distruge pe Rizescu, care are o mare fineţe de suflet. Pe cînd pentru Pană Trăsnea nu era nevoie, ştim dinainte că trebuia să dispară. în partea a doua a lui Pană Trăsnea Sfîntul apare mediul, în partea întâia nu era nevoie, el stă acasă, retras. în partea a doua el face o călătorie în străinătate cu Eliza. Şi după moartea acesteia, din care cauză suferă, el se retrage iar departe de lume, dar totuşi, din cauza directoarei el suferă, este deci ciocnirea dintre el şi mediu. în Neamul Udreştilor mediul nu este zugrăvit. Costa-che Udrescu stă cu hîrtiile lui, mediul nu se amestecă. Nevasta lui îi propune să se aleagă deputat şi el nu vrea. Mediul îl distruge pe fiul lui Costache Udrescu, atunci se amestecă mediul, dar este numai indicat, nu este scormonit. în nuvela în lumea dreptăţii mediul este zugrăvit mereu, mai ales mediul justiţiei. în toată această lume vedem o singură categorie umană, omul inadaptabil, o fiinţă dezarmată, care n-are voinţă o, fiinţă delicată, fină, inteligentă, cinstită, pare suferă şi din cauza defectului de voinţă şi din cauza calităţilor sale. D-1 Brătescu zugrăveşte foarte bine pe Pană Trăsnea, fiindcă era clasa lui, şi pe Andrei Rizescu tot aşa. El este mai întâi boier şi pe urmă intelectual, şi se zugrăveşte pe el însuşi. Deci din cauza conformaţiei sale sufleteşti a fost atras să zugrăvească astfel de tipuri. Apoi pe autor îl găsim în toate tipurile din nuvelele sale. în Puiul este vorba de o pasăre, un pui de prepeliţă. în Măgheranul de o bătrînă, de o floare. Tot această atitudine o are şi puiul, este şi el o fiinţă inadaptabilă, este un dezarmat, nu mai poate zbura. Baba este săracă, n-are nici o putere, este dezarmată şi ea. în Pană Trăsnea, în Neamul Udreştilor nu suferă nimenea individual din cauza inadaptabilităţii. în 543 Conu Alecu iar nu suferă niminea, dar conu Alecu este boier delicat, jignit de grosolănia unui negustor bulgar, care înainte de a-1 împrumuta pe conu Alecu era foarte respectuos, iar acum îl tratează prost. Apoi un doctor Clopotescu, om fără creştere, îl ia peste picior pe conu Alecu, şi suferă, fiindcă este o fiinţă delicată. Aceasta însă este o mică jignire numai din partea mediului. Niculăiţă Minciună este un fiu de ţăran mai delicat, mai fin decît ceilalţi. El, dacă nu ar fi avut talentul să observe şi dacă nu ar fi fost o fiinţă delicată, aleasă, n-ar fi fost distrus. într-alt mediu, Niculăiţă ar fi fost preţuit, în Franţa, în Anglia, chiar la ţară, unde nu sînt jandarmi, judecători răi, ar fi fost preţuit. Andrei Rizescu n-ar fi suferit aşa de mult dacă ar fi vîmdut dreptatea şi ar fi fost părtinitor. Tipul indaptabilului in societate, într-un mediu dat, din cauza fineţii, delicateţii — este tema. Din această cauză literatura d-lui Brătescu este monotonă, se cam repetă. Tema şi atmosfera din în lumea dreptăţii este aceeaşi în Niculăiţă Minciună, în Puiul etc. Repefîndu-se acest tip, nu găsim variaţie, ca de pildă la d-1 Sadoveanu sau Maupassant, în care este o variaţie extraordinară în alegerea subiectelor. Vedem cînd un ţăran, un mahalagiu, un boier, cînd o satiră, o morală, cînd lume şi mediul din Italia, Franţa, Algeria etc. Această monotonie a d-lui Brătescu presupune elementul liric personal al autorului, care ajută. D-1 Brătescu este prezent foarte tare în opera sa. Dar el nu se amestecă apreciind, dacă s-ar amesteca aşa, atunci n-ar mai fi artist; dar totuşi simţi sentimentul autorului vibrînd şi aceasta este o mare calitate, el rămîne povestitor viu, clar ; dar această calitate are şi reversul ei, fiindcă bucăţile samănă între ele şi din cauza prezenţei necontenite a autorului în ele. Din cele spuse mai sus reiese că toate tipurile simpatice sînt luate din lumea inadaptabililor şi cele antipatice din lumea celor care se adaptează. Tipurile simpatice sînt eroii şi cele antipatice, mediul. Aceste tipuri sînt cam stilizate, oamenii simpatici nu au defect şi cei antipatici n-au nici o calitate şi aceasta ar însemna o lipsă de realism desă-vîrşit. In natură nu este tocmai aşa. Dar acest reproş îl putem face tuturor scriitorilor, afară de un Tolstoi sau de un Goethe, care fac excepţie. De obicei scriitorii simplifică şi exagerează în artă, pentru ca să fie relief. Un scriitor, de exemplu, dacă ar fi să descrie o paradă, un iarmaroc etc. îşi alege ceea ce este mai caracteristic, dar ceea ce alege colorează puternic, deci exagerează. Aşa fac scriitorii, aleg dintr-un personaj ceea ce le place, şi pe urmă exagerează, omul este redat mai rău sau mai simpatic decît în realitate, şi aceasta este natural. Insă scriitorii foarte mari şi foarte obiectivi au zugrăvit omul mai complicat. Arta literară este (psihologie vie, materialul romanului este sufletul omenesc, cum sînt sunetele pentru muzicant şi culoarea pentru pictor. Calitatea, cea mai mare este zugrăvirea complectă. Artistul nu trebuie să aleagă numai ceea ce este caracteristic. însă acest reproş nu este mare şi îl putem aduce aproape tuturor scriitorilor. Zola şi Tolstoi ne-ar fi dat pe avocaţii din nuvela în lumea dreptăţii ca pe nişte oameni care ar avea în ei şi ceva bun, iar în Rizescu ar fi arătat şi ceva rău. Cînd personagiul este mai complect, arta este mai reală. Nuvelele d-lui Brătescu-Voineşti reprezintă un stadiu important în dezvoltarea literaturii române. Nuvelele din literatura română ar fi Alexandru Lăpuşneanu a lui Costache Negruzzi, apoi cîteva nuvele ale lui Odobescu, un amestec de istorie eu peisagiu din natură, apoi cele cîteva ale lui Caragiale, şi apoi ale lui Vlahuţă, care formează cîteva volume. Insă nici Costache Negruzzi, nici Caragiale, nici Odobescu, nici Vlahuţă nu sînt adevăraţi nuvelişti. Cel dintâi nuvelist bun este d-1 Brătescu, este chiar unul dintre cei mai buni nuvelişti români. Doi nuvelişti buni avem, pe d-1 Brătescu şi pe d-1 Sadovea-nu. D-1 Brătescu este original, face parte din epoca literaturii noi, cînd literatura noastră se emancipează de cele străine. Negruzzi şi Alecsandri imitau, d-1 Brătescu trăieşte în lumea nouă, el este original faţă de literatura străină. El are tonul lui special. Un om cult ar recunoaşte o bucată, o pagină chiar şi ar spune că este de d-1 Brătescu, chiar cînd n-ar fi iscălită. El a rămas chiar fără imitatori, au încercat unii dar n-au izbutit. Şi este greu ca să-l imite, mai întăi că problema pe care şi-a pus-o d-1 Brătescu a dispărut şi, pe urmă, trebuie să aibă cineva sufletul talentat, puternic. El face o figură aparte şi n-a imitat pe nimeni, are stilul său special, un stil simplu. Ar putea cineva să zică că nu este un stil de artist ; numai după ce ceteşti o pagină vezi că are stil ; a avea stil însamnă a putea să redai ceva. Este lipsit de Cda. 5511 coala 35 545 stil colorat, plin de epitete, de imagini, n-are stil pitoresc, dar asta nu însamnă că n-are stil. Stilul poate să fie clasic, ea a lui Benjamin Constant, [cel] din Manon Lescaut, stilul poate să fie romantic sau realist. Ultimele epoci ale omenirii au fost romantice şi lumea s-a obişnuit cu stilul romantic, colorat. Stilul romantic a început de la Victor Hugo. în literatură clasicii au un stil limpede şi multă analiză psihologică, pe cînd romanticii au stilul colorat. D-l Brătescu este un clasic şi are un stil clasic. Este un clasic fiindcă are un suflet echilibrat şi aceasta şi din cauze sociale, fiindcă este fiu de boiernaş. Alecsandri, Negruzzi, Zamfirescu au fost clasici fiindcă boiernaşii au un stil echilibrat. Din Moartea lui Castor se vede că d-l Brătescu a fost un copil crescut bine, cu siguranţa vieţii. Un proletar intelectual este dezechilibrat, din cauza vieţii dezordonate. Viaţa aşezată a lui Negruzzi şi Alecsandri, care au fost fii de boieri, a dat la amîndoi un suflet echilibrat. Şi Duiliu Zamfirescu şi Brătescu, pană la vîrsta de 20 de ani stau în familia lor de boiernaşi. Deci acest optimism şi echilibru sufletesc datorat felului de viaţă a făcut să fie clasici boiernaşii şi să aibă un stil clasic. D-l Brătescu este un clasic din cauza temperamentului rezultat din clasa socială din care făcea parte. Dar acest clasicism, această linişte se tulbură în nuvela în lumea dreptăţii, acum începe să descrie mediul, mai bogat în amănunte şi aceasta însamnă un pas spre realism. Realistul zugrăveşte mediul. D-l Brătescu ieste un realist clasic. în nuvela în lumea dreptăţii este un scriitor clasic, cu caracter de realist. Un alt caracter este ideea de nemulţumire, de ereditate şi de realitate. în cîteva locuri arată legătura între timpul prezent şi timpurile strămoşilor lui. Mai toate personagiile lui simpatice se trag din-tr-un neam bun, vechi. Pană Trăsnea, Costaehe Udrescu reprezintă clasa veche boierească a tatălui său. Eroii din opera sa sînt boieri şi ereditatea îi arată de la început ca oameni buni. Clasa de jos, burghezia îi procură numai mediul, nu-i dă eroi. Delicateţa este un alt caracter, care se găseşte în întreaga operă. Eroii săi sînt prea delicaţi. Şi această delicateţă se explică tot prin ereditate. Personagiile simpatice se trag dintr-un neam de boieri, au trăit în familii unde au primit o educaţie bună. Aceşti boieri trăiau pe de-a gata, deci şi din cauza lipsei luptei pentru trai sînt 546 delicaţi. In lupta pentru trai omul devine mai şiret, mai aspru, din cauza neîncrederii. Clasa .boierească este lipsită de voinţă, este delicată şi de aceea este distrusă. Costaehe Udrescu se ocupă cu documente. Pană Trăsnea cu grădinăria, cu florile, ocupaţiune cum nu se poate mai delicată. Andrei Rizescu şi soţia sa fac muzică din Beet-hoven, apoi discută cu profesorul filozofie, vorbesc de Spbncer etc. Conu Alecu suferă cînd se poartă brutal doctorul. Niculăiţă Minciună, deşi este născut din ţărani, este delicat. Personagiile antipatice nu sînt distruse, fiindcă sînt grosiere. Distincţia şi delicateţa se văd bine în iubire, totul este zugrăvit cu castitate, el zugrăveşte numai sentimentul, nu patimi sau porniri. Elena din In lumea dreptăţii este frumoasă în chip spiritual, vorbeşte numai de ochi, de glas, nu o zugrăveşte în chip brutal anatomic. Ce frumoasă este iubirea 'dintre Pană Trăsnea şi Eliza, sau aceea a casierului pentru .Elena din nuvela Două surori. Aceste iubiri sînt aşa de sufleteşti, îneît el a întovărăşit pe Pană Trăsnea, care are 40 de ani, cu Eliza, care nu este decît de 20 de ani. Acest lucru ar fi respingător dacă nu ar fi descris sufleteşte. Dacă în Pana Trăsnea S]intui ar fi un amor anatomic, ar fi dezgustător, dar este numai partea sufletească. Chipul cum tratează un scriitor, felul cum zugrăveşte iubirea este un semn după care să vezi dacă este delicat. Zola nu este aşa. în Două surori avem o scenă mişcătoare, şi foarte delicată : .casierul sărută mîna Elenii şi ea se ruşinează. Şi acest mod de a trata iubirea se explică prin mediul în care s-a născut. Acest mediu garantează delicateţa .faţă de lume. Un proletar intelectual este un om care se deplasează, iese din clasa de jos şi după aceea devine un intelectual şi rupe legăturile cu familia, iubeşte pe părinţi |dar n-are nimic cu ei. Viaţa în care intră el îi ţine departe de familie, trăieşte la cafenea, nu cunoaşte viaţa de familie. Să ne închipuim acum un scriitor care trăieşte într-o societate cultă, între femei, el nu-şi va permite să scrie urît, din cauza imaginilor pe care le are în minte despre femei. Un poet ieşit de la ţară n-are nevoie, poate să-şi permită orice,. Duiliu Zamfirescu, care este iarăşi boiernaş, descrie femeia delicat. Cea mai ideală femeie este a lui din Viaţa la ţară. D-l Brătescu-Voineşti zugrăveşte pe cei mai dis- 547 tinşi bărbaţi. Saşa Comăneşteanu este ca şi Pană Trăsnea şi Andrei Rizescu. Vasile Alecsandri este iarăşi un scriitor delicat. Tol-stoi, Turgheniev, tot aşa. Se poate ceti un roman de oricine şi în orice loc. Tatăl, fiica, bunicul pot să cetească împreună. Pe cînd realiştii francezi se cetesc pe ascuns. Viaţa de familie produce o anumită literatură în sentimentul amorului. Proletarii intelectuali descriu senzua-list. Femeia, sau este o fantasmă inaccesibilă, din altă lume, sau este josnică. ,La ei găsim sau extazul poetic, sau senzualitatea. Femeia nu este văzută complect, sau este eterată, sau este grosieră. La d-1 Brătescu şi ia Dui-liu Zamfirescu femeia este complectă, este femeia om, ei sînt deci mai realişti. Femeia este zugrăvită prin ceea ce omul are mai sufletesc. Anatomia, instinctele, senzualismul sînt ceva animalic, oamenii se deosebesc prin ceea ce este omenesc, sufletesc şi se asamănă prin ceea ce este animalic. Aceasta este o chestie de artă, nu de morală. Cel care zugrăveşte pe femeia animal nu este talentat, el nu zugrăveşte ceea ce este caracteristic omului, ci ceea ce este comun.. Sentimentul naturii la d-1 Brătescu este puţin, dar cînd îl evoacă este bine, de exemplu munţii aceia care se văd în zare de la Tîrigovişte. El n-are destule imagini de natură, n-are imaginaţie plastică, ci psihologică. El îşi imaginează perfect ce se petrece în sufletul unui om, dar nu prea poate să-şi imagineze rîuri, cîmpii, peisagii. El nu este pictor, ci mai mult psiholog. îl interesează sufletul şi n-are nevoie de natură ; şi faptul că n-are nevoie de natură nu este un defect. Începătorii cînd scriu o nuvelă pun cît mai multă natură, dar aceasta nu trebuie numaidecît. Dostoievski n-are şi aceasta nu este un defect. La d-1 Sadoveanu trebuie natură. Dînsul este un mare poet şi trebuie să zugrăvească, să facă munţi, rîuri, cîmpii etc. El ia perso-nagiile de celle,mai multe ori din mijlocul naturii, a căror viaţă este condiţionată şi se explică numai prin natură. La d-1 Brătescu personagiile sînt departe de natură. El zugrăveşte sentimentul, nu senzaţia, şi atunci natura ar strica. Dar el zugrăveşte casa, mobilele, natura care îi trebuie. Tipurile lui se explică prin viaţa de familie. Eroul din Pană Trăsnea Sfîntul se ocupă cu grădinăria fiindcă este delicat şi ce ar căuta munţii din fundul ţării în această bucată, cînd nu trebuie. 54* Natura nu are loc într-o nuvelă decît atunci cînd trebuie, la unii este de prisos, cum este de exemplu la San-du-Aldea. Ce subiect mai vast şi ce descriere mai frumoasă ca omul cu sentimentele şi conflictele sale sufleteşti ! Numai atunci trebuie natură cînd omul este influenţat şi explicat cu ajutorul naturii. în romanul psihologic nu trebuie natură. Dar în volumul La noi, în Viişoara al d-lui Sadoveanu este un om de la ţară, un om simplu, care trăieşte în mijlocul naturii şi sentimentele lui ne-putîndu-se explica decît prin natură, desigur că trebuie natură. Dar ca să explici zbuciumul unui intelectual retras în cabinetul său, unde îşi pune probleme de metafizică, nu este nevoie de natură. D4 Brătescu zugrăveşte concentrat şi n-are imaginaţie plastică, cum are d-1 Goga de exemplu. Oamenii nu sînt daţi prin gesturi, prin aspecte, prin îmbrăcăminte, ,ci prin felul de vorbire. Stilul lui nu are epitete, metafore, nu este un stil descriptiv. Stilul frumos colorat cu imagini este numai în epopee ; apoi stilul plin de epitete este în discursuri, n-are ce căuta stilul image în romanul psihologic, căci, atunci, este pedanterie ridicolă. Un om se poate reda concentrat prin vorbe puţine, este un om ca toată lumea, o unitate sufletească, şi din acel om, ca dintr-un copac, ies ramuri, dar toată diversitatea aceasta se poate reduce la un singur lucru : teoria lui Taine, „la faculte maitresse“. Dar acest lucru este cam exagerat. Este clar că echilibrul sufletesc la d-1 Brătescu, stilul fără culoare, clasicismul sînt acelaşi lucru. Am explicat delicateţa prin mediu ; un lucru însă nu se poate explica numai prin mediu : talentul. Nu orice om din clasa d-lui Brătescu are talent. Mediul în care a crescut, totuşi, nu rămîne fără ecou, fiecare om se resimte de educaţia pe care a primit-o. Dialogul este un element important în nuvelă şi în roman, dar mai ales în genul dramatic. Tot timpul cînd nu vorbesc personagiile autorul ne spune ce se petrece cu ele, ce fac, ce voiesc, ce gîndesc ; cînd vine dialogul se prezintă ele singure în faţa noastră. Personagiile trebuie să vorbească cum le e firea lor. Un tînăr nu trebuie să vorbească ca un bătrîn, şi apoi trebuie să vorbească potrivit cu starea lor sufletească din acel moment, şi încă potrivit cu gradul de cultură, .cu clasa socială din care face parte. Toate acestea trebuie să le ştie autorul din intuiţie, trebuie să aibă ca un fel de halucinaţie, să audă, 549 să vadă, să .simtă personagiul nu numai cu inteligenţa, ci cu intuiţia. Dialogul este cea mai mare greutate fiindcă chiar dacă ghiceşti ce vorbeşte personagiul, trebuie să alegi ceea ce -este caracteristic, ceea ce este esenţial. Un stenograf autor, dacă ar transforma in roman dialogul, ar fi ridicul. Numai ceea ce cere tema (nuvelei, economia nuvelei este frumos, nu .toată vorbăria. Caragiale ne-a redat pe Rică Venturiano foarte bine, vorbele sînt adevărate, esenţiale, caracteristice, parcă în mod natural, din inconştient, din vorbele lui Rică. Autorul se închipuieşte şi se identifică cu personagiul. D-l Brătescu reuşeşte perfect să ne dea în dialog ceea ce este esenţial, caracteristic şi cerut de economia nuvelei. Un scriitor trebuie să aibă tact, intuiţie, să ştie să ghicească cită natură să