Coperta: Dan Matache Toate drepturile rezervate Editurii Mînerva G. IBRĂILEANU OPERE 4 Ediţie critică de RODICA ROTARU şi AL, PIRU Prefaţă de AL. PIRU EDITURA MINERVA BUCUREŞTI — 1977 Prefaţă - Publicăm în continuarea primelor trei tomuri din opera critica a lui G. Ibrăileanu, apărută în timpul vieţii sale în volume şi parţial în periodice, alte două tomuri numai din periodice, pe care, din mărturii contemporane, ca şi din documente de arhivă, ştim că Ibrăileanu însuşi avea intenţia să le adune la un îoc sub titlurile : Opinii literare, Campanii, Ediţiile poeziilor Iui Eminescu. Aspectul general al opiniilor literare, chiar al studiilor despre ediţiile eminesciene, este polemic, încît titlul de Campanii convine celor mai multe din articolele reunite în aceste două volume (IV şi V) ale ediţiei noastre, din care am separat numai partea privitoare la Ediţiile poeziilor lui Eminescu, de conţinut unitar. Am trecut Ia Addenda un număr de articole anterioare anului 1906, aşadar epocii Viaţa românească, pe care în mod sigur criticul nu le-ar fi republicat, numai spre a avea o imagine cît mai completă a gîndirii şi stilului lui G. Ibrăileanu, Campaniile încep cu articolul program din Viaţa românească, 1906, nr. 1 (martie), şi se sfîrşesc cu articolul bilanţ După 27 de ani, din Viaţa românească, 1933, ni*. 1—2. Primul reproducea ideile principale din Poporanismul lui C. Stere (Evenimentul literar, nr. 15, din 28 martie 1894), ultimul relua o parte din Ce este poporanismul ? de P. Nicanor & Co. (Viaţa românească, 1925, nr. 1). Doctrina poporanistă a fost deseori dezbătută în Viaţa românească de Ibrăileanu şi de alţii. In 1912, P. Nicanor & Co. (Ibrăileanu) dădea un şir de Fragmente din articolele în care am vorbit despre poporanism în cei şase ani de ctnd a apărut „Viaţa românească". Se citează aici fragmente din articolul program Către cetitori: din cronica literară Scriitori şi curente (1906, nr. 1), unde se vorbeşte de caracterul specific naţional aî literaturii; din cronica literară „Morala" în artă (1906, nr. 2), unde se insistă asupra atitudinii de simpatie şi datorie a poporaniştilor faţă de ţărănime; dintr-o notă de la „Miscellanea** (1909, nr. 7), unde se precizează că V simpatia pentru ţărănime poate fi înţeleasă şi ca „cel puţin lipsă de antipatie" ; dintr-o altă notă de la „Miscellanea" (1909, nr. 12), conţinînd echivalarea poporanismului cu „curentul poporan" (naţionalizarea literaturii culte prin literatura populară) ; din articolul Iarăşi poporanismul (1911, nr. 12), unde se spune că poporanismul nu e o şcoală exclusivistă, nu cere decît originalitate, nu imitaţie, adică literatură specific naţională, şi că respinge înfrumuseţarea realităţii în loc de reprezentarea ei obiectivă. După război poporaniştii n-au mai păstrat din programul lor decît dorinţa de originalitate şi dezvoltare organică a literaturii române, considerînd idealurile sociale înfăptuite. Au polemizat cu toţi cei care, exagerînd limitele reale ale ideologiei lor social-politice, i-au declarat reacţionari, retrograzi, falimentari, cu H. Sanielevici (Falimentul... poporanismului ?, în Viaţa românească, 1920, nr. 1), cu Eugen Filotti (Prăbuşirea poporanismului, în Viaţa românească, 1924, nr. 12, 1925, nr. 1 şi Poporanism, socialism, internaţionalism, în Viaţa românească, 1925, nr. 4), cu F. Aderca (Ultima oară, în Viaţa românească, 1925, nr. 1), cu E. Lovinescu (Iar interdependenţa, în Viaţa românească, 1925, nr. 4, şi Ultimul cuvînt, ibid., nr 5—6). Poporanismul, susţinea Ibrăileanu în După 27 de ani, s-a născut ca o mişcare politic-literară antitradiţionalistă. El a militat pentru emanciparea social-culturală a ţărănimii pe calea reformelor (vot universal, împroprietărire). Nu a fost împotriva industriei mari, dar a crezut că ţările de veche industrie nu vor permite într-o ţară rămasă în urma evoluţiei mondiale ca România crearea unei asemenea industrii şi s-a mărginit să aprobe doar industriile în legătură cu agricultura, mecanizarea agriculturii şi etatizarea marii industrii, a petrolului şi altor produse naturale. In domeniul culturii, Viaţa românească a fost pentru asimilarea formelor culturii străine şi crearea posibilităţilor materiale în vederea acestei asimilări (bună-stare, şcoli, dezrobire şi unitate naţională). In literatură nu s-a preconizat îndepărtarea de literaturile străine, dar nici transplantarea unor forme nepotrivite caracterului nostru naţional care ar fi inutilizat energii folositoare creaţiei originale, autonome. Revista n-a favorizat nici o şcoală literară, „a publicat scriitori de toate şcolile şi a lăudat sau blamat scriitori de toate şcolile, naţionali sau străini". Ibrăileanu consideră retrospectiv că atitudinea poporaniştilor a fost permanent „critică, realistă, posibilistă" şi că punctul său de vedere în problema introducerii şi adaptării culturii occidentale (noi am zice mai bine universale, şi în problema posibilităţilor litera- VI turii unui popor (atîta vreme cit vor exista popoare cu psihologia lor deosebită) râmîne totdeauna valabil. Cronicile literare ale lui Ibrăileanu sînt în primii ani ai revistei articole de doctrină, cele mai multe justificînd atitudinea poporanistă. Nici un scriitor, afirmă el în articolul „Moral a“ în artă, nu e absent din opera sa, orice scriitor are o atitudine, o convingere, o tendinţă. Formula „arta pentru artă“, în fond o lozincă, nu exclude tendinţa. Nu exista artă neutră, orice scriitor are un punct de vedere care dă coerenţă operei sale. Literatura fiind o filozofie a vieţii, nimeni nu reprezintă realitatea aşa cum este ea. Sloganul zolist „rendre la nature telle-qu’elle est" nu duce decît la clişeu. Analizând prin urmare modul în care se efectuează „reproducerea" realităţii, criticul constată că la artiştii spontani intervine pornirea temperamentală propriu-zisă, tendinţa, în vreme ce la artiştii reflexivi apare o acţiune premeditată, teza. „Tezist — scrie el în cronica literară Artiştii luptători — e acel scriitor care, fără să fie inspirat de un sentiment, de o idee, de un ideal, se apucă^să scrie o operă spre a ilustra şi propaga acel sentiment, acea credinţă, acel ideal". In cronica despre „Reproducerea11 realităţii, Ibrăileanu porneşte de la un eseu al lui Sully-Prud-homme pus ca prefaţă la versiunea franceză a operei lui Lu-creţiu, De natura rerum, de la capitolul intitulat La sponta-neite et la reflexion. în Artiştii luptători se face apel la eseul lui Paul Stupfer, La question de 1’art pour Tart (1887), pentru care esenţial este ca artistul să fie inspirat („Nu urma decît inspiraţia ta. Dacă simţi în tine un suflet de profet şi de apostol, nu te teme de a pune formal arta în serviciul adevărului şi al binelui...1*). Tendinţa dă viaţă artei, teza o anulează. Scriitorul tezist e, adaugă Ibrăileanu, orator, in vreme ce artistul e soliloc, scrie „fără nici o preocupare de public". Aşa susţine şi John Stuart MilI în Thoughts on Poetry and It$ Varie-ties: „AII poetry is of the nature of soliloquy..." Aceste articole ale lui Ibrăileanu n-au fost acceptate de contemporani. Mai ales „Morala11 în artă a provocat o adevărată campanie din partea criticii {E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu. Ovid Den-susianu, Sextil Puşcariu, Marin Simionescu-Rîmniceanu etc.). Unii erau pentru disjungerea artei de morală, alţii susţineau că arta nu e nici morală, nici imorală, cind e artă, majoritatea nu admitea identificarea termenului de tendinţă cu -noţiunea de atitudine. Ibrăileanu a răspuns cu articolul Probleme literare în două numere din Viaţa românească (1907, septembrie-octombrie), în cadrul a trei chestiuni : crearea operei de artă, VII raportul dintre opera de artă-şi societate, problema criticii. La prima chestiune, repeta definiţia lui John Stuart Mill: „Arta e expresia solilocă a sentimentelor şi concepţiilor prin imagini" („To bring thoughts and images before the mind for the pur-pose of acting upon the emotions"). La a doua apela, după ce combătea pe Brunetiere {L’Art et la morale), Fr. Paulhan (Le Mensonge de VArt) şi Tolstoi (Qu'esl-ce que VArt) la versurile lui Guyau din Le mal du poete : Lorsque je vois le beau Je voudrais etre deux, susţinînd, în spiritul esteticii sociologice a acestuia, că „cu cît o bucată e mai înspre polul nesociabilităţii, cu atît e mai puţin artă". In sfîrşit, în ceea ce priveşte critica, Ibrăileanu adoptă tripticul tainean: rasă, mediu şi moment si ideea că orice artist trebuie să aibă un ideal, identificat cu atitudinea şi deci cu tendinţa în artă. Natural, studiem idealul scriitorului numai dacă e un creator, căci unde nu e operă, nu e nimic. La rîndul său, criticul trebuie să aibă şi el un ideal, să cunoască sociologia, psihologia şi istoria, să fie dotat cu facultatea de a pricepe cît mai multe spirite ca Sainte-Beuve, să fie ca acesta un creator, un artist. „Aşadar, încheie Ibrăileanu, critica rămînînd ştiinţifică are dreptul şi datoria mai întîî de a judeca din punctul de vedere al unui ideal, şi al doilea de a fi şi a rămînea o artă". Iată deci că Ibrăileanu nu e, nici în această dată, un prizonier al pozitivismului critic, al unui îngust scientism, ci un adept al tuturor formelor de critică, chiar al criticii artistice, creatoare, de tipul celei din Histoire du Port-Royal. Important pentru gîndirea estetică a lui Ibrăileanu de la această dată este şi cel de al treilea articol din seria Probleme literare, subintitulat O nouă concepţie asupra artei. Discutînd pe marginea unui articol de Emile Faguet, Ibrăileanu subliniază că frumosul e nota comună tuturor artelor şi totodată diferenţa lor specifică. Nu există artă fără frumos, criticul se întreabă deci : „Este opera frumoasă, adică e o operă de artă sau nu, şi în ce grad ? Corespunde opera adevărului vieţii sau nu ? Este opera morală sau nu ?“, dar mai ales ce concepţie asupra vieţii exprimă autorul, deoarece artistul „ca şi orice om, nu poate să nu aibă o concepţie asupra vieţii; şi criticul, dacă e complet, e dator să reveleze această concepţie încorporată în opera de artă şi s-o evalueze". Taine a vorbit de gradul de binefacere al caracterului, Ibrăileanu citează din Paul Stapfer o normă din ■ Gesprăche mit Goethe de Eckermann unde Goethe recomandă artiştilor „să facă din ei o făptură mai nobilă şi apoi ce vor voi*. Această concepţie e numită energetică şi e descoperită şi la Paul Gaultier (Le Sens de l’Art), la Jules de Gaultier, chiar la F. Brunetiere, care trece arta printre forţele ce guvernează societatea, forţe al căror echilibru depinde de voinţa oamenilor, în L’Evolution des genres conferind chiar omului de ştiinţă o tendinţă, deoarece nici el nu se mărgineşte „a constata — pur şi simplu, ci judecă, ia atitudini într-o măsură, cu atît mai mult artistul*. Putem apropia concepţia energetică a Iui Ibrăileanu, pe care o va relua pe larg în Literatura şi societatea şi Creaţie şi analiză, de Paul Bourget, care, pledînd în Fssais de Psychologie contemporaine {1883—1889) pentru integrarea „energiei'1 individuale societăţii, în scopul de a servi nu numai societatea, ci şi „pe tine însuţi11, trimitea la acelaşi Goethe; de asemenea de concepţia vitalist-sociologică a lui J. M. Guyau din Les Pro-blemes de VEsthetique contemporaine, pentru care frumosul este „energia voinţei desfăşurată în acţiune**, şi din L’Art au point de vue sociologique, unde idealul în artă este unitatea voinţelor, „sinergia socială*, geniul fiind şi el „o formă extraordinar de intensă a simpatiei şi sociabilităţii Intrucît există opinia că G. Ibrăileanu practica o critică exclusiv psihologică şi sociologică, autorul Spiritului critic în cultura românească se arată în Greutăţile criticii estetice (Viaţa românească, 1928, nr. 1), ca şi în 1907, partizan al criticii „complete*. Critica, face el un istoric al disciplinei, a fost la început estetică, dogmatică, interesată de conformarea la reguli. In secolul al XlX-lea, fondatorul criticii moderne, Sainte-Beuve, practica îndeosebi critica psihologică, nesfiindu-se să observe că în cutare roman al lui, Flaubert n-a pus şi „oameni de treabă*'; Taine avea criterii biologice (rasa), geografice (climatul) şi sociologice (momentul). Brunetiere mergea pe urmele natu-raliştilor (Darwin, Haeckel) şi subordona arta moralei sub cuvînt că aceasta se adresa „plăcerii** simţurilor; Jules Lemaître face în primul rînd critică psihologică; Anatole France foloseşte opera drept pretext pentru divagaţii („taclagismul său universal**). Criticii mai noi evadează masiv din estetică : Henri Massis judecă opera din punct de vedere religios, politic, etic, fiind catolic şi patriot tradiţionalist; Maurras e monarhist, predică întoarcerea la evul mediu; Thibaudet se ocupă de psihologia şi ereditatea lui Andre Gide cu multe referinţe etnografice ; Gide acuză simbolismul de a nu fi avut etică, interpretează. din punct de vedere etic şi sociologic pe Dostoievski. IX critică pe Barres pentru exaltarea „energiei naţionale11 în romanul „horticol11 (Les Deracines). S-ar zice ca în Franţa nu-i loc pentru critica estetică, şi probabil (ironie !) Mihail Dragomirescu n-a nimerit-o cu a sa Science de la litterature (1926) la Paris. Ibraileanu nu crede câ G. K. Chesterton a greşit în eseul său despre Charles Dickens (1906) cercetind reflexele ideologiei Revoluţiei Franceze în gîndirea romancierului, nici că în Drei Meister (1920) Stephan Zweig a dezvoltat fără rost ideea că Dickens este „exponentul sufletului micii burghezii engleze11. Dacă psihologia artistului, cauzalitatea operei, studiul influenţei societăţii asupra operei şi a operei asupra societăţii sînt probleme interesante, cine să le studieze dacă nu criticii ? Sigur, psihologia şi sociologia sînt instrumente de analiză, iar nu scop. Cînd opera dramatică a lui Alecsandri e cercetată pentru a defini atitudinea boierimii mici din Moldova de pe la 1850 (în Spiritul critic...), studiul e de istoria culturii, dar cînd opera dramatică a lui Caragiale e cercetată pentru a desprinde semnificaţia numelor proprii, studiul e de critică literară. Evident, „mai puţină sociologie cere critica completă a operei lui Arghezi decît a operei lui Eminescu, şi mai puţină a lui Eminescu decît a lui Caragiale*1. Şi cum se practică la noi critica estetică ? Ibrăileanu dă exemplul lui Lovinescu, „expresia cea mai înaltă a esteticei naţionale". Ce scrie E. Lovinescu despre „cel mai talentat poet contemporan11, Arghezi ? (Ibrăileanu se referă la Istoria literaturii române contemporane, III, 1927, de E. Lovinescu). „In mai mult de jumătate din articolul consacrat poetului11, exact în 13 pagini din 20, Arghezi e supus „la o prealabilă cercetare psihologică11 („recensâmînt psihologic11 cu „rubrici gata deschise11), pentru ca abia în rest, criticul sâ ne spună de ce Arghezi este „un poet mare11, din patru motive, şi anume: 1. „Arghezi reprezintă cea mai mare capacitate de a exprima abstracţia prin materie"; 2. „a transformat expresia vulgară în expresie poetică11 ; 3. „caracteristica esteticei argheziene este... asociaţia unui termen abstract cu altul concret11 ; 4. posedă „procedeul... ruperei frazei prin introducerea unei incidente11. „Critica estetică nu rentează11, trăgea concluzia Ibrăileanu şi avea poate dreptate, dar pînă la această dată nu scrisese nimeni mai bine despre Arghezi, poate cel mult Mihai Ralea în ale sale Perspective (1928). Cît despre Ibrăileanu însuşi, care semnalase pe Arghezi încă din 1910, nu avea sâ scrie nici el un articol de sine stătător despre poet pînă la sfîrşitul activităţii sale. A făcut unele adnotări cu creionul la volumul Cuvinte potrivite (vezi Contemporanul, 1957, nr. 16). X Greutăţile criticii estetice este ultimul articol în care Ibrăileanu îşi precizează poziţia sa în domeniul criticii literare. Nu este o poziţie preferenţială, ci una în favoarea tuturor formelor de critică. Era doar împotriva reducerii întregii critici literare la critica tehnică, fiindcă aceasta i* se părea scurtă, insuficientă fără sprijinul celorlalte. Greutăţile criticii estetice este un articol polemic. Mai puţin cu Zarifopol, căruia îi este adresat, cît cu E. Lovinescu. Un adversar ireductibil al lui Ibrăileanu a fost N. Iorga. Acesta reclama întlietatea descendenţei revistei Sămănătorul din Docta literară şi nu admitea în nici un caz ca Ibrăileanu să-şi găsească în Alecu Russo un precursor : „Pledoaria, scria el în Neomul românesc literar din 1909, e isprăvită — încep acuzaţiile. Nu ştii ce să admiri mai mult. Logica sau obiectivitatea. Dar eşti mulţumit, în sfîrşit, că ai aflat această genealogie literară. Familia rece-casantâ a junimiştilor: C. Negruţ-tată, Maiorescu-fiu; familia complectă liberă a poporaniştilor : Rusu-tată, Ibrăileanu fiu." Ibrăileanu, vorbind de absenţa unui curent poporan în Muntenia, citase pe Alecsandri, care afirmă că Anton Fann nu fusese prizat ca autor poporan de contemporani. „Această argumentare, deschide Iorga o paranteză, strămutată în alt domeniu, ar veni cam aşa. Singurul biped e iepurele. Ar zice cineva : biped e şi omul. Da, însă el poartă iarna galoşi. Şi vulturul ar fi biped: da, însă are ghîare, în rîndul întîi; în al doilea (citaţie), a văzut o dată un vultur rămas numai cu un picior, şi în al treilea rînd, găinile, consultate, n-au vrut să-l recunoască a fi biped, precum nici vulturul nu le recunoaşte pe dînsele. Pe cînd iepurele, domnilor, e adevărat cum câ s-ar părea că are patru picioare. Dar două, d-lor, sînt aşa de mici, şi ele-i' servesc aşa de puţin, şi sînt atîţia iepuri cari, după ce Ii s-au tăiat două picioare, nu mai aveau, în cel mai strict înţeles al cuvîntului, decît două!" Altul ar fi spus mai simplu: Anton Pann a publicat un volum de Poezii populare în 1846 şi două volume de Culegere de proverburi sau Po-pestea vorbei în 1847 şi 1853, deci e discutabil ca în Muntenia nu a existat după 1840 un curent popular, chiar dacă Alecsandri observă in 1872 că meritele lui Anton Pann sînt „dispreţuite de majoritatea literaţilor moderni". Cu patru ani mai înainte, în introducerea la al său Curs întreg de poezie generală, Eliade vorbea de cîntecele populare şi doinele culese „de excelentul şi graţiosul nostru poet V. Alecsandri" şi arăta că geniul poeziei populare a generat pe Văcăreşti, Alexandrescu, XI Bolintineanu, Mumuleanu şi... Anton Pann. In loc de argumente, lorga preferă însă bufoneria. Relativ la socialişti, Ibrăiîeanu scrisese în Spiritul critic... că doctrina internaţionalistâ a acestora nu era în contradicţie cu patriotismul, că, deşi internaţionalişti, ei puteau fi. şi au fost patrioţi, lorga face în acelaşi stil bufon o digresiune anecdotică despre chiorul cu ochi de sticlă care rîde de cei cu ochi naturali spre a nu i se recunoaşte infirmitatea. Ibrăiîeanu răspunde că o mişcare politică nu se explică prin simpla şarlatanie, ci prin cauze sociale, că a fi internaţionalist, a milita pentru eliberarea socială a omenirii nu înseamnă lipsă de patriotism, dar şi că doctrina e una şi practica nu coincide totdeauna cu teoria. Deşi apărător al ţărănimii în vorbe, din 1901, N. lorga, fost mai întîi simpatizant al lui Gherea şi pentru arta cu tendinţă, nu publicase pînă în 1909 nici un volum despre soarta ţăranilor români, ci doar note de drum prin ţară, consemnînd peisaje: Sate şi minaşi ir i, Drumuri şi oraşe. Apariţia revistei Viaţa românească în 1906 a schimbat forma de guvernămînt a literaturii române, din imperiu, în capul căruia era N. lorga, în republică a literelor fără capete încoronate. De unde supărări şi polemici. lorga nu a răspuns la articolele lui Ibrăiîeanu despre el, l-a minimalizat în Istoria literaturii româneşti contemporane din 1934, nu l-a iertat niciodată (cf. necrologul Moartea creatorului de regionalism literar, în Neamul românesc, nr. 59, din 14 martie 1936). Deşi cu unele alunecări, polemica lui Ibrăiîeanu nu vizează omul, ci problema, ideea. Scrisorile sale deschise către Gherea din Viitorul (19 decembrie 1909, 11 şi 13 ianuarie 1910) nu atacă pe socialişti, ci apară platforma politică a Vîefii româneşti, protestează împotriva epitetului de renegaţi (tocmai apăruse broşura lui C. Graur Renegaţii) dat „generoşilor14 trecuţi în 1899 la liberali. In urma unui atentat împotriva premierului Ion Brătianu, în ziua de 8 decembrie 1909, C. Miile acuză în Adevărul pe „trădătorii" din 1899 că au lăsat mişcarea socialistă fără conducere. Care e situaţia renegaţilor, invită Ibrăiîeanu pe Gherea, în calitate de lider al socialiştilor, să răspundă, Gherea răspunde la distanţă de numai şase zile, în Adevărul din 25 decembrie 1909, eschivîndu-se delicat de a figura ca arbitru în această chestiune, aşa cum îl ruga Ibrăiîeanu, şi făcînd totodată elogiul ziarului Adevărul (de sub direcţia lui C. Miile), singurul, după el, care avusese o atitudine justă în evenimentele de la 1907, astfel motivîndu-şi răspunsul său aici. Se explică de ce în a doua scrisoare Ibrăiîeanu aşază printre renegaţi şi pe Miile, pe socialiştii taKişti (aluzia e la Gherea XII însuşi), care, probabil, îşi dăduse acordul pentru sprijinirea de către socialiştii bucureşteni a candidatului takist Moruzzi la alegerile din 1909, vestejind celelalte speţe pe care se prefăcea a nu le putea defini nici ca socialişti democraţi, nici ca revizionişti, nici ca socialişti-revoluţionari, guesdişti, allemanişti, sindicalişti, narodnici, fabiani sau scizionişti. „Acela care va fi Balzacul nostru, scria el, nu va putea să nu încorporeze, în autohtona noastră Comedie umană, şi specia asta de triumfători, de oameni ai banului, curioasă şi, în felul ei, unică specie — aceşti Crevel, aceşti Nucingen, aceşti Gobseck, care, acumulînd „plusvaloarea", creează viitorul, capitalism român, în numele ideilor pentru care a stat un Blanqui 40 ani în închisoare şi pentru care a murit Sofia Perovskaia în ştreangGherea nu mai răspunde, şi Ibrăiîeanu continuă să pună întrebări în a treia scrisoare. Fără sâ ascundă răul ce-1 făcuse liberalii în 1907, dar subliniind meritele unora dintre ei în acele împrejurări (rolul prefecţilor şi subprefecţilor poporanist! pacificatori, al lui C. Stere, P. Bogdan şi I. Guţu la Iaşi, al lui I. Radovici la Vaslui, al dr-ului N. Lupu la Huşi). Ibrăiîeanu nu mai vorbea de literatura realistă despre răscoale a poporaniştilor, a lui Mihail Sadoveanu sau Spiridon Popescu, literatură pe care o va încununa cel de al optulea volum din romanul lui Constantin Stere, tn preajma revoluţiei, Uraganul (1936). Despre semnificaţia acestei polemici şi atitudinea lui Gherea faţă de actul din 1899, vezi mai pe larg comentariul în capitolul Note, voi. IV, p. 547—556. Polemicile lui Ibrăiîeanu s-au soldat alteori cu preciziuni din care a ieşit un profit pentru istoria literară, Intr-un articol. Publicul şi arta lui Caragiale, publicat în Viaţa românească (1922, nr. 6), Paul Zarifopol făcea unele rezerve asupra felului în care fusese înfăţişată în Spiritul critic... opera dramaturgului. Zarifopol avea ideea câ, urmînd prea îndeaproape pe Gherea, Ibrăiîeanu fusese de o sensibilitate exagerată faţă de tipurile inuman de ridicule ale lui Caragiale şi că învinuise nemotivat O scrisoare pierdută de antiliberalism, iar din schiţe scosese In chip abuziv deducţia că scriitorul trebuie să fi fost un om foarte rău, „nesimţitor chiar la drăgălăşeniile neastîmpărate ala celor mai inocenţi copii". în răspunsul său dat pe loc, Ibrăi-leanu arată că n-a urmat deloc pe Gherea, deoarece Gherea socoteşte pe Caragiale „indiferent în materie de politică", pe cînd el îl socoteşte antiliberal. Zarifopol îi semnalase vorbele lui Agamiţă Dandanache „imparţial ca rumânu" şi „eu în toate camerele cu toate partidele". Atunci acest erou, zice. Ibrăiîeanu, XIII ar fi ceea ce se numea altădată „zestre guvernamentală**. Insă Agamiţă pomeneşte şi „familia mea de la patruzopt". Această dată glorioasă, observă Ibrăileanu, nu putea fi invocată de un conservator, căci 1848 e data de la care se reclamă liberalii. Frazeologia lui Farfuridi, membru marcant al „partidului coanei Joiţichii", este tipic liberală, căci Farfuridi vrea şi el să-şi pornească discursul cu oprire la datele memorabile numai pentru liberali, 1821, 1848, 1864, sfătuit de Trahanache, prezident liberal cu experienţă, s-o ia de la 48, iar de utraprogresistul liber-schim-bist Caţavencu, de la 64. Caţavencu însuşi e un liberal extremist, în felul Iui C. A. Rosetti, ale cărui revendicări au fost înfrînte la 1883 de liberalii moderaţi, cînd s-a discutat' modificarea Constituţiei şi a legii electorale (la putere era partidul liberal al lui Ion Brătianu-Vizirul). Doar Tîpătescu poate să fi fost „unul din acei liberali distinşi, din care cea mai mare parte a părăsit peste cîţiva ani pe Ion Brătianu şi a trecut la partidele conservatoare". Ibrăileanu are dreptate, cu cîteva mici rectificări. Trahanache, şeful partidului de la centru, guvernant, este fără îndoială liberal, dar limbajul său are şi aspecte conservatoare. Cînd Farfuridi şi Brînzovenescu, temîndu-se de trădare; îl întreabă cu cine vor vota, el răspunde luînd în deriziune pe liberalii de la 1848, de care ţine chiar să se delimiteze : „Ce sînteţi d-voastră, mă rog ? Vagabonzi de pe uliţă ? nu... Zavragii ? nu... Căuzaşi? nu... D-voastră, adică noi, sîntem cetăţeni, domnule, sîntem onorabili... Mai ales noi trei sîntem stîl-pii puterii: proprietari...'" Deci nu revoluţionari, căuzaşi, ci proprietari. Tipătescu nu e liberal cu tendinţe conservatoare, el e doar înalt funcţionar, folosit de guvernanţi ca tehnician, cum acelaşi Trahanache explică suspicioşilor, „un om endepandent, care a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...“ Cît despre apartenenţa sa politică, Caţavencu şi-o defineşte singur, declarînd că este „candidatul grupului tînar, inteligent şi independent...*1, desigur o dizidenţâ a partidului liberal care revolta pe Farfuridi: „...Grupul inteligent,... independent,... impertinent !“ Caragiale a zugrăvit lupta dintre liberalii moderaţi şi cei înaintaţi, dar nu Caţavencu este „mai revizionist; adică rosettist**, cum susţine Ibrăileanu, ci Farfuridi, care se pronunţă în problema la ordinea zilei: revizuirea constituţiei, tot atît de hilar, proudhommist, pe cît defineşte şi Caţavencu progresul („legea progresului este aşa, că cu cît mergi mai iute, cu atît ajungi mai departe"). în sfîrşit, altă observaţie care trebuie atenuată e aceea că O scrisoare pierdută ar fi un pamflet şi că dramaturgul ar fi avut un sentiment de aversiune pentru XIV eroii săi <„Ii urăsc, mă !“ i-ar fi spus el lui Ibrăileanu). Dealtfel criticul recunoaşte că „opinia scriitorilor despre ei înşişi... trebuie utilizată cu mare băgare de seamă". Atitudinea critică apare în orice comedie, comicul, cum observă şi Zarifopol, nefiind decît o încărcare, o caricatură, ceea ce nu înseamnă că trebuie să suspectăm pe autor de antipatie faţă de eroii săi. Căci dacă omenirea n-ar mai oferi exemplare ridicule, n-am mai avea prilej de înveselire şi nici de literatură comică, de Moliere şi de Caragiale. Atitudinea scriitorului faţă de eroii săi interesează fără doar şi poate, dar tot atît de important e adevărul că domeniul artei este ficţiunea şi că în O scrisoare pierdută nu se pronunţă niciodată cuvîntul liberal sau conservator. Paul Zarifopol nu a răspuns la rîndul său direct articolului lui Ibrăileanu, se declara totuşi nesatisfăcuţ în Adevărul literar şi artistic din 15 aprilie 1928 (Despre critica rentabilă); „Nu fără mare părere de rău am văzut pe un om, şi fin şi înţelept ca d. Ibrăileanu, afirmînd serios că, la Caragiale, şi copiii şi cîinii antipatici sînt antipatici pentru că autorul i-a imaginat ca liberali şi fiindcă se înverşunează asupra acestora ca asupra tuturor liberalilor1Zarifopol repetă după şase ani fraza câ Ibrăileanu credea pe Caragiale „un om foarte rău, nesimţitor chiar la drăgălăşiile neastîmpărate ale celor mai inocenţi copii, şi că prigonea chiar căţeii cînd bănuia câ nu ţin, prin educaţie şi din tot sufletul, la partidul conservator". Probabil fiindcă Ibrăileanu întimpinase încă din 1922 ironia cu o ironie : „Ulti-mile cuvinte sînt foarte spirituale şi vor râmînea probabil singurul cîştig pozitiv din ciorovăiala noastră". Era de aşteptat ca Istoria civilizaţiei române (I Forţele revoluţionare, Ii Forţele reacţionare, UI Legile formaţiei civilizaţiei române moderne), 1924—1925, de E. Lovinescu, operă ridicată pe principiile ideologice din Spiritul critic în cultura românească, minus metoda materialist-istorică, să primească o replică din partea lui G. Ibrăileanu. Prilejul s-a ivit chiar după apariţia primului volum, cînd un anonim se extazia în Cuvîntul liber din 4 ianuarie 1924 de legea descoperită de E. Lovinescu şi numită „necesitatea interdependenţei materiale şi morale a veacului" după care România trebuia să intre fatal în orbita ţărilor civilizate, iar unele doctrine politic-literare, precum sămănătorismul, poporanismul şi tradiţionalismul, deveneau anacronice. Ibrăileanu răspunde cu o lungă notă sub titlul „Prăbuşirea" poporanismului, în Viaţa românească, 1924, nr. 12. încă din 1919 poporaniştii au arătat în- revista însemnări literare că neoiobăgia de care vorbea Gherea la noi încetind, din popora- XV nism nu mai rămînea valabilă decît ideea de afirmare a caracterului specific în literatură, specific aprobat pînă şi de Gide şi subliniat de el la Goethe, Dostoievski şi scriitorul englez de origine poloneză Conrad. Dar necesitatea impunerii formelor nouă în cultura noastră în chip ca şi fatai, a intrării României în orbita ţărilor civilizate a fost punctul de vedere consecvent al revistei şi al autorului eseului din 1909 Spiritul critic... Pentru atitudinea lor de opoziţie faţă de formele noi (atitudine junimistă), Ibrăileanu a combătut pe Alecsandri, Negruzzi, Maiorescu, chiar pe Eminescu şi Caragiale (pe nedrept taxaţi de „reacţionari"), pe vechii socialişti antiliberali. A aprobat numai pe Kogălni-ceanu, Russo şi Odobescu, pentru că ei au fost partizanii formelor nouă cu discernămînt, deci în chip raţional. Pe atunci Lovinescu aproba pe Negruzzi cînd susţinea Că starea rea a ţăranilor nu e provocată de boieresc şi de administraţie, ci de beţie şi lene (în monografia sa Costache Negruzzi din 1913, ed. a Il-a, 1924), şi colabora la Convorbiri literare de sub direcţia lui Simion Mehedinţi (1907—1921), de orientare tradiţionalistă. Ibrăileanu şi Viaţa românească au fost pentru inovaţie în cultură şi au explicat adoptarea formelor nouă la 1848 prin existenţa burgheziei revoluţionare în Muntenia şi a boiernaşilor progresişti în Moldova, Nu s-a recurs în explicarea evoluţiei spiritului critic la teorii idealiste ieftine ca legea „imitaţiei11 lui Tarde. Cuvîntul liber din 31 ianuarie 1925, prin T. Aderca („Poporanismul“ — masca de fier), atacă poporanismul pentru opoziţia sa faţă de modernism, pentru ideea de democraţie rurală, pentru ţărănism, idilism etc., convocînd în sprijin pe Gherea, Sanielevici, Şt. Zeletin etc. Ibrăileanu răspunde maiorescian (Un răspuns, în Viaţa românească, 1925, nr. 1) că toate acestea nu sînt în chestie, în chestie fiind dacă E. Lovinescu a descoperit legea „că în ţările înapoiate formele nouă se introduc fatal şi că, odată introduse, ele creează fondul". F. Aderca răspunde în Cuvîntul liber cu articolul „Spiritul critic“ — Masca de catifea (7 februarie 1925), în care susţine că îa Viaţa românească s-au făcut confuzii pe criterii etnice, Ciocîrlan fiind pus alături de Goga. Totuşi, replica Ibrăileanu {Viaţa românească, 1925, nr. 1, articolul Ultima oară), nici asta nu demonstrează ca E. Lovinescu o inventat sus zisa lege, el care a comparat pe Eftimiu cu Goethe. De fapt Lovinescu intervenise singur în discuţie cu un articol din Mişcarea literară (7 februarie 1925) Poporanismul civilizaţia română, în care neagă a fi inventat XVI legea ce i se atribuia : „teoriile circulă". Dar fiindcă era sîcîit, revine în Mişcarea literară din 16 mai 1925 (Poporanism sau interdependenţă ?), la care Ibrăileanu răspunde în Viaţa românească, 1925, nr. 4 (Iar interdependenţa!) Lovinescu crezuse a surprinde o contradicţie în argumentele lui Ibrăileanu. Dacă eşti de acord cu intrarea României în orbita ţărilor civilizate, industriale, cum mai poţi vorbi de democraţie rurală ? La noi însă, susţine Ibrăileanu, interdependenţa nu a creat o ţară de tip industrial, ci întîi neoiobăgia, apoi, după împroprietărire, democraţia rurală. Tocmai fiindcă există interdependenţă nu putem concura pe piaţa mondiala industria mare occidentală şi americană. Lovinescu revine într-o scrisoare în Mişcarea literară, din 27 iunie 1925, insistînd că pentru el interdependenţa înseamnă transformarea tuturor ţărilor de pe glob în ţări capitaliste industriale, fără alte explicaţii. Intrucît Ibrăileanu negase faptul cu exemple, nu găseşte de cuviinţă că e nevoie de altă argumentare în plus (Ultimul cuvînt, în V. r., 1925, nr. 5—6). Va renunţa în articolul bilanţ După 27 de ani (V. r., 1933, nr. 1) la apărarea ideii de democraţie rurală. Dealtfel, încă din articolul anterior Ce este poporanismul? (V., r., 1925, nr, 1), afirmase că democraţia rurală nu e un scop în sine, ci doar un instrument în vederea creării culturii". Niciodată, scria el în Modă şi originalitate (V. r., 1928, nr. 1), imitarea formelor noi n-a fost la noi pur simiescă, dovadă faptul că nici un scriitor mare român nu poate fi însumat în vreun curent literar străin, contemporan lui. Cît despre industrializarea crescîndă pretutindeni, ea va atrage desigur o uniformizare sub aspect material, nu va anula însă specificul fiecărui popor, fiindcă nu se poate confunda capacitatea de consumare cu aceea de producere, capacitatea de a recepta ca aceea de a crea. Chiar în ipoteza unificării peste zece mii de ani a tuturor popoarelor (Muzica viitorului, V. r., 1928, nr. 2), Ibrăileanu observa cu umor că vor exista şi atunci... caractere planetare specifice şi că probabil moderniştii (aluzie la şcoala lui Lovinescu) vor imita pe marţieni, fiindcă literatura pămînteană e prea „terre-â-terre". Teoria specificului naţional, susţinută insistent la Viaţa românească, nu a servit niciodată şovinismul. Ideologia revistei n-a ieşit niciodată din marginile unei concepţii, democratice, pentru care a luptat, din contra, în chip consecvent, osîndind dictatura fascistă ca pe un „brevet de incapacitate morală şi intelectuală" sau ca pe o „declaraţie umilă şi cinică" din partea unui popor, câ e o „turmă necuvîntătoare" ce are nevoie de XVII stăpîn şi de bici. „Noi sîntem democraţi — scria Ibrăileanu în octombrie 1926. Nici nu ne-ar şedea bine altfel: noi sîntem oameni din popor. Pe noi Revoluţia Franceză, cu «drepturile omului»*, ne-a scos din bîrlog...“ Şi adăugind că „noi nu sîntem conţi, marchizi şi baroni deposedaţi de titluri şi avere, ca să insultăm democraţia**, el declara că „trebuie să fie cineva orb şi surd — şi lipsit de cea mai obscură sensibilitate — ca să nu simtă cum se apropie valul celor mulţi, care muncesc cu braţele şi cu capul şi vreau să trăiască ca oameni liberi*1, într-un regim democratic. ★ Incredinţîndu-i-se prin 1927 sarcina întocmirii unei ediţii a poeziilor lui Eminescu, Ibrăileanu, care scrisese de mai multe ori despre poetul naţional, considerînd postumele sale un simplu „material poetic**, ce — zicea el — nu poate fi publicat pe acelaşi plan cu antumele, începe o minuţioasă cercetare •a textului antumelor, îndeosebi a poeziilor care apar pentru prima dată în ediţia Maiofescu din 1884, în număr de 25 (de fapt, 26, dar se omite poezia Criticilor mei, cu care se încheie ediţia de la finele anului 1883). în realitate, cum va constata mai tîrziu, sase din aceste poezii, şi anume: S-a dus amorul..., Cînd amintirile..., Adio, Ce e amorul ?, Pe lingă plopii fără soţ, Şi dacă..., la care trebuie să adăugăm Din noaptea, nu au apărut întîi în ediţia Maiorescu, ci în revista Familia, fiind, lucru de care Ibrăileanu se îndoia, dar există dovezi, înminate de Eminescu însuşi lui Iosif Vulcan în aprilie 1883. In ediţia Maiorescu au apărut Întîi numai Glossă, Odă. (In metru antic), sonetele Iubind în taină..., Trecut-au anii... şi Vene fia, Se bate miezul nopţii... Cu mine zilele-ţi adaogi, Peste vîrfuri, Somnoroase păsărele, De-or trece anii..,, Lasă-fi lumea... Te duci.... Din valurile vremii, Ce te legeni..., La mijloc de codru..., Mai am un sinpur dor, cu cele trei variante, şi Criticilor mei, în total douăzeci de poezii. In prefaţa sa la ediţie, datată decembrie 1883, Maiorescu afirmă că, înainte de a se îmbolnăvi, Eminescu avusese de gînd să-şi revadă opera publicată prin reviste şi să facă îndreptări ■cel puţin la Venere şi Madonă, Mortua est!, înger de pază, Noaptea, Egipetul, înger şi demon, împărat şi proletar. Rugăciunea unui dac. Această mărturie e scrutată cu atenţie de Ibrăileanu. Va să zică, deduce el, Eminescu era conştient de imperfecţiunea versurilor lui dinainte de 1880. Dar poetul avea de •corectat, adaugă criticul, nu numai greşeli proprii, ci şi diferite XVIII schimbări pe care î le făcuse în text redacţia Convorbirilor, schimbări împotriva cărora protestează într-o scrisoare (vezi I. E, Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, p. 135, o scrisoare din 1878). Apoi poeziile din adolescenţă, scrise între 16 şi 19 ani, lipsesc din volumul alcătuit de Maiorescu în 1883.. Le-ar fi puS oare Eminescu dacă-şi făcea singur ediţia ? Ibrăileanu crede că Eminescu ar fi renunţat la ele, cum a făcut şi Coşbuc cu poeziile din adolescenţă, şi aprobă faptul că Maiorescu le-a eliminat, deşi manuscrisele atestă că poetul îşi copiase şi chiar îndreptase aceste poezii. Criticul convine că, într-o ediţie a poeziilor antume eminesciene, poeziile din adolescenţă se pot pune la addenda (Ibrăileanu, C. Botez şi G. Călinescu au procedat astfel în ediţiile lor) ; dar cele opt poezii pe care Eminescu avea de gînd să le îndrepte ? Ar fi intrat ele toate în. volum cu voinţa poetului? Ibrăileanu nu dă un răspuns precis, emite doar ipoteza, discutabilă desigur, . că la Mortua est! (poezie „din cap44, retorică, influenţată de Bolintineanu), Venere şi Madonă („cu recuzite romantice de a treia mînă") şi înger de pază Eminescu ar fi renunţat. Mai complicată e chestiunea celor douăzeci şi cinci de poezii (douăzeci !) transcrise de Maiorescu din manuscrise - apar-ţinînd unor persoane particulare. Cum, după 1883, Eminescu-nu mai era sănătos, capabil a decide asupra operei sale anterioare, şi a lipsit din ţară la apariţia volumului, înseamnă, conchide Ibrăileanu, că aceste poezii au fost publicate . „fără voinţa şi ştiinţa*4 lui, ca şi postum. Fără voinţa şi ştiinţa poetului s-au mai publicat de asemenea între 1 februarie 1884 şi 4 iulie 1887 şase poezii, şi anume Diana, Sara pe deal, La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva, in Convorbiri literare, (La Steaua întâi în România liberă din 25 octombrie 1886),. Dalila, în JEpoca ilustrata din 1 ianuarie 1886, şi Nu mă-nţelegi, în Album literar al societăţii studenţilor universitari „Unirea'4, din 35 martie 1886. Discutînd cele şase (şapte!) poezii apărute în Familia, Ibrăileanu crede că ele atestă „realismul în fond şi simplicitatea clasică în formă14 către care se îndrepta Eminescu spre sfîrşitul activităţii sale, dar găseşte că Familia a publicat variante inferioare celor din ediţia Maiorescu, ceea ce e inexact şi nu reprezintă decît o supralicitare involuntară a intervenţiilor lui Maiorescu în textul eminescian. Chestiunea poeziei Dalila nu e simplă. Mai întîi, se constată că în timpul vieţii poetului, dar într-un moment în care nu era lucid, a apărut în sus-amintitul Album literar numai un XIX fragment din ceea ce Maiorescu va publica postum în Convorbiri literare din 1 februarie 1890 sub titlul Scrisoarea V. In spiritul argumentării sale de mai înainte însă, nu numai Scrisoarea V este postumă, dar şi fragmentul Dalila. Care e textul la care apelăm ? Aici ne pot ajuta manuscrisele, dar manuscrisul dat la tipar de Maiorescu nu mai există, existau, la data cînd Scria Ibrăileanu, numai două manuscrise, unul intitulat Dalila (ms. 2277) şi altul Scrisoarea V (2282). Dacă luam versiunea Maiorescu drept a treia variantă, atunci constatăm câ Maiorescu â restituit în versiunea sa opt versuri, dintr-un total de zece, din prima variantă, pe care în varianta a doua Eminescu le barase. Aceasta face ca ediţia Ibrăileanu să aibă faţă de cea maiorescianâ două versuri în plus şi opt versuri lipsă, semă-nînd deci în prima parte cu textul din ms. 2282. Câ în această privinţă a procedat bine, ne vine în sprijin şi ms. achiziţionat în 1958, nr. 5186, scris de Eminescu fără nici o ştersătură şi semnat probabil în vederea publicării, ultima formă a poeziei, cu titlul Scrisoarea V. Natural, nepublicat în timpul vieţii autorului, ms. e o postumă care însă poate fi plasată după celelalte Scrisori antume, cu atît mai mult, cu cit este finită şi semnată. O lungă discuţie, oţioasâ, face Ibrăileanu şi în legătură cu poezia Nu mă-nţelegi. Tot ce se poate reţine este că această poezie e scrisă de asemenea înainte de 1883 (definitivată prin 1880) şi că apariţia ei antumă este o întîmplare. Ibrăileanu a risipit multă energie pentru descoperirea Albumului literar unde poezia a fost tipărită şi a rezolvat definitiv problema datei publicării. Că poezia nu e din cele faimoase ale lui Emi-nescu se poate accepta. Acelaşi este cazul cu Kamadeva, publicată în 1887, oarecum tot fără voinţa expresă a lui Eminescu, care o avea de mult la el, fiind concepută prin 1876, la Iaşi, ca un reflex al cursului lui Weber, Die Cosmogonie der Inder, frecventat la Berlin. Se poate iarăşi admite că Eminescu ar mai fi lucrat în vederea definitivării acestei poezii, dacă după 1883 ar fi avut posibilitatea. Analiza lui Ibrâi-leanu în acest sens, transferată ca a patra anexă la studiul său din 1929 Eminescu — note asupra versului, este convingătoare. Alte analize, în scopul de a dovedi că momentul publicării nu este şi acela al definitivării manuscrisului, privesc : La steaua (traducere din G. Keller, superioară originalului), Sara pe deal, poezie „părăsită11, după Ibrăileanu, în 1871, la care Eminescu mai lucra totuşi In 1872, şi De ce nu-mi vii, trimisă, de XX va fi adevărat, de Eminescu însuşi, la Convorbiri literare, de Ja Mînăstirea Neamţu, „intr-un moment de luciditate", scrisă însă desigur tot înainte de 1883. Studiul „postumităţii" în înţeles particular al unor poezii antume eminesciene părea încheiat, cînd sub ochii lui Ibrăileanu căzură ediţiile de Poezii şi Povestiri de Eminescu, scoase de E. Lovinescu consecutiv. Deoarece E. Lovinescu îşi însuşea fără să mărturisească, în prefaţa la ediţia de Poezii, multe din observaţiile lui Ibrăileanu referitoare la cel mai bun text de ales eminescian, fără însă sâ le pună şi în practică, Ibrăileanu supune respectiva ediţie la o critică nimicitoare. Obiecţiile sînt disproporţionate faţă de importanţa ediţiei (ca şi nulă) a lui Lovinescu, au fost totuşi un bun prilej pentru Ibrăileanu de a atrage atenţia asupra numeroaselor erori din ediţiile eminesciene în circulaţie, din versiunea poeziilor lui Eminescu apărute în periodice şi în primele patru ediţii maioresciene. Ibrăileanu acuză de multe ori inexact pe Lovinescu de a fi copiat ediţia Scurtu, dar indiferent la ce text raportează textul lovinescian, restituirile textului eminescian sînt binevenite şi tot atîtea cîştiguri pentru viitoarele ediţii critice, chiar pentru Perpessicius şi Murăraşu. Lui i se datoresc între altele corijările versurilor greşite din împărat şi proletar : Atunci veţi muri lesne fără de-amor şi grijă... Poporul lui îl face tăcut şi umilit... Prin crefa-i cărei stele lin tremurînd transpar... unde astăzi citimă amar, loc îi, creţi ai. Sigur, sînt şi ipoteze eronate, lecţiuni greşite şi învinuiri gratuite, unele datorite faptului că Ibrăileanu nu a putut cerceta singur manuscrisele eminesciene (s-a servit de intermediari, de G. Topîrceanu, Lucian Predescu ş.a.), cu toate acestea, numeroase din soluţiile sale au rămas. Lovinescu se disculpa recunoscînd numai trei greşeli de tipar şi identificînd alte douăzeci şi patru de erori în ediţia lui Maiorescu însuşi, fără să precizeze însă ce ediţie Maiorescu a folosit, căci prima ediţie Maiorescu nu a fost reprodusă exact în ediţiile următoare, mai cu seamă de la a patra ediţie, apărută în 1889. Cel puţin zece erori proveneau din primele ediţii maioresciene, şi dacă Lovinescu ar fi făcut un control fie al textului din Convorbiri literare, XXI ■cum pretinde, fie al manuscriselor, le-ar fi evitat. Şaptesprezece erori ale textului lovinescian nu aparţin ediţiei prime maio-resciene. La Luceafărul Ibrăileanu opta pentru textul ediţiei Maio-rescu, supralicitînd valoarea versului : Eşti vecinică minune, convenind însă că dacă acest vers nu e de Eminescu trebuie să restituim textul din Almanah. Pe vremea cînd scria Ibrăileanu nu se cunoşteau însemnările zilnice ale lui Ti tu Maiorescu (voi. II, 1939). Astăzi ştim din aceste însemnări că ultima oară cînd Maiorescu a citit poemul lui Eminescu „şlefuit*1 este 28 octombrie 1882. Cuvîntul „şlefuit" nu se referă la modificarea din ediţia criticului, pentru că aceasta nu apare încă în forma dată la tipar de poet şi publicată în aprilie 1883, cu aproape jumătate de an după însemnarea lui Maiorescu. Cum modificarea nu apare nici în Convorbiri literare, în august 1883, cînd Eminescu era bolnav, rezultă că ea a fost operată de Maiorescu pe propria sa răspundere după această dată, astfel încît, neaparţinînd în mod sigur lui Eminescu, revenirea la forma poetului din Almanah se impune. Presupunerea unor editori că Maiorescu ar fi avut la alcătuirea ediţiei sale un text al Luceafărului cu modificări aduse de poet după apariţia poemului în Almanah, să zicem în mai 1883, înainte de a se îmbolnăvi, nu se sprijină pe nimic. Publicînd în 1930 o ediţie îngrijită a poeziilor lui Eminescu, Ibrăileanu a respectat numai o parte din ideile susţinute în laborioasele lui studii de critică a textelor. Poeziile considerate ca „postume11 în înţelesul inedit văzut nu sînt repartizate într-o secţiune specială, în schimb, volumul înglobează cinci postume adevărate, recunoscute şi de el, în genere adversar al postumelor, drept opere finite, deşi rămase în manuscris în timpul vieţii poetului, precum: Oricîte stele..., După ce atîta vreme, Stelele-n cer, Apari să dai lumină. Dintre sute de catarge. Poezia Făt-Frumos din tei e expediată la Adaos ca variantă a poeziei Povestea teiului, ceea ce contravine voinţei poetului, care a publicat ambele versiuni. In fine, tot la adaos sînt trecute şi cele patru strofe din Luceafărul sincopate în ediţia Maiorescu, Ibrăileanu făcînd astfel un pas înainte în problema textului voit de poet (G. Călinescu procedează in ediţia sa la fel, motivat în 1938, dar nemotivat în 1942, Per-pessicius restituie forma integrală a poemului din Almanah pe XXII care, curios, n-o respectă, nici in 1972, D. Murăraşu, rămas fidel textului modificat de Maiorescu !). O obiecţie ce s-a mai adus ediţiei Ibrăileanu este că unifică limba lui Eminescu cu rezultatul că unele cuvinte, pronunţate de poet dialectal şi întrebuinţate ca rime, dau asonanţe, ceea ce este în parte adevărat. Ediţia C. Botez din 1933, făcută, din îndemnul, după modelul şi sub îndrumarea lui Ibrăileanu,. restituie, de aceea, exagerînd, formele regionale, procedeu tct. atît de neindicat, respins de editorii următori, în frunte cu'. Perpessicius. Obiectiv vorbind, ediţia Ibrăileanu, cea mai îngrijită de la prima ediţie Maiorescu, a fost punctul de plecare al ediţiilor critice următoare, a lui C. Botez, Perpessicius, Murăraşu. Ironizate fără rost de Lovinescu şi Perpessicius, studiile lui Ibrăileanu de critică a textelor care au precedat ediţia sa din 1930 au o valoare istorică şi o valoare în sine indiscutabile. Pasiunea polemică le face în acelaşi timp vii, delectabile oricind ca, dealtfel, majoritatea campaniilor lui. * Am aşezat la Addenda în volumul al cincilea o selecţie reprezentativă din scrierile lui G. Ibrăileanu de tinerele, dintre 1892—1894, şi un singur articol din 1905, pe care, cu excepţia ultimului, sîntem siguri (vezi chiar argumentele lui în cazul, lui Eminescu şi Coşbuc privitoare la scrierile din tinereţe) că nu le-ar fi reluat într-o culegere. Aceste articole au rostul nu de a întregi personalitatea criticului, ci de a ne documenta în legătură cu epoca sa de formaţie. Acum, ca şi mai tîrziu dealtfel, Ibrăileanu, Cezar Vraja,, scria lung, consuma cînd avea spaţiu 30—40 de pagini, dezvol-tîndu-şi ideile excesiv. Dar ideile nu lipsesc, ba chiar ne frapează prin îndrăzneala şi actualitatea lor. Ibrăileanu era, la ziarul Munca, organ al social-democraţiei române, marxist, şi nu după ureche, cititor nu numai al Manifestului comunist, ci şi al Capitalului. Lecturile sale social-politice, filozofice şi ştiinţifice sînt. întinse. Aceasta îl punea în situaţia de a distinge între materialismul vulgar al lui Moleschott, Buchner şi Vogt, transfor-mismul lui Darwin, evoluţionismul lui Spencer, pozitivismul lui. Haeckel şi Virchow şi materialismul dialectic al lui Marx şi Engels, Despre darwinism citise între altele cartea iui J. L. La-nessan, Le Transformisme. Evolution de la matiere et des etres vivants (Paris, 1883). In afară de cărţile lui Darwin, cunoştea Istoria naturală a creaţiunii (Natiirliche Schopfungsgeschichte, 1868), în care Haeckel încearcă o conciliere a teoriilor lui La- XXIII marele cu Darwin, Probele asupra transformismului (Die heutige Entwickkungslehre, 1879) date de Haeckel lui Virchow. La Congresul. naturaliştilor de la Miinchen din 1877 Rudolf Virchow condamnase darwinismul ca fiind înrudit cu doctrina socialistă, care pricinuise, după el, „atîta rău" în 1871 în Franţa. Darwinist convins (vezi şi cartea sa din 1882, Darwin, Goethe und Lamarck), Haeckel era de părere că darwinismul şi socialismul merg împreună ca „focul cu apa“. Pentru Herbert Spencer selecţia naturală de care vorbeşte Darwin nu ei'a ceva nou, o dezvoltase el încă din 1852. Cît despre socialism, Spencer a vorbit în Individul contra statului (1884) ca despre o „sclavie viitoare" (The coming slavery), Titu Maiorescu traducea în 1893 introducerea lui Spencer, From Freedom to Bondage, la culegerea de studii intocmită de Thomas Mackay Plea for Liberty. în sfîrşit, Spencer, polemiza în 1885 în Revue internaţionale din Florenţa cu Emile de Laveleye pe tema raportului dintre darwinismul social şi creştinism (articolul lui Laveleye are titlul: L'etat et Vindividu ou darwinisme social et christianisme). Tezele lui Spencer şi ale lui Laveleye le va respinge întîi Gherea în articole precum Robia şi socialismul şi Karl Marx şi economiştii noştri (1884). Câ transformismul este admis de marxişti se ştie, Marx însă a atras în mai multe rînduri atenţia că lupta de clasă preconizată de el nu-i totuna cu lupta pentru existenţă din teoria naturalistului englez : „Este remarcabil, scrie el lui Engels în 1862, să vezi cum Darwin îşi regăseşte în lumea vitelor şi a plantelor societatea sa engleză, cu diviziunea muncii, concurenţa, deschiderea de pieţe noi, «invenţiile*- şi «lupta pentru existenţă» a lui Malthus. Aceasta este bellum 3mnium contra omnes a lui Hobbes şi aminteşte de Fenomenologia lui Hegel, în care societatea burgheză figurează ca «regn animal spiritual», pe cînd la Darwin regnul animal figurează ca societate burgheză". A confunda lupta de clasă cu lupta pentru existenţă (struggle for life) este, scrie Marx lui Ludwig Kugel-mann, o „metodă convingătoare pentru ignoranţa pretenţioasă şl lenea de a gîndi care-şi dă aere de ştiinţă". Dar noţiunea de darwinism social exista, o răspîndise cartea din 1883 a lui Emile Gautier, Le Darwinisme social, şi o folosea Emile de Laveleye. Tocmai de aceea o discută în articolul său din 1892, apărut în Critica sociaiâ, nr. 6—7, G. Ibrăileanu. Importante aici sînt nu numai precizările sale marxiste în delimitarea noţi- XXIV unii luptă de clasa, dar şi interpretările exacte ale noţiunilor de luptă pentru existenţă şi selecţie naturală din operele lui Darwin, Alfred Russel Walace şi Grant Allen. „Socialismul*, scrie Ibrăileanu, e „teoria pentru care istoria omenirii este istoria luptelor între clase şi care vede că neapărat vom ajunge la o formă unde nu vor mai fl clase". A transporta legea naturală a luptei pentru existenţă în domeniul social înseamnă „a transforma sociologia în capitol de zoologie", dar în societatea socialistă va exista selecţie naturală, adevărată, fiindcă vor fi înlăturate favorizările artificiale şi instrumentele de muncă nu vor mai fi monopolizate. Anarhismul este problema celui de al doilea articol, publicat tot în 1892, în Munca, Burghezism inconştient (în 1920 apare In Viaţa românească articolul Burghezism cuminte). Despre anarhism vorbise în 1892 în Critica socială Gherea (articolul Anar/iia cugetării). Ibrăileanu însuşi se referă la anarhism în Darwinismul social şi citează cartea lui G. Deville, L’.anar-căisme. Este interesant că acelaşi Emile Gautier e autorul .unei cărţi din 1885, Propos anarchistes. Alte referinţe ale lui Ibrăileanu. sint la Max Stirner, Bakunin, Kropotkin şi Proudhon, despre care e posibil să fi citit Misere de la philosophîe. Reponse ă ia Philosophie de la Misere par M. Proudkon (Paris et Bruxelles, 1847) de K. Marx, fiindcă şi de data aceasta punctul său de vedere în analiza teoriilor anarhiste este marxist. Karl Marx cel care a prevăzut momentul, cînd, preluînd puterea, statul, proletariatul „dă societăţii forma comunistă", este socotit aici „un uriaş al cugetării, de cea mai adîncă genialitate". Recunoaştem în critica. mai ales sociologică din această epocă a lui Ibrăileanu principii marxiste. în Darwinismul social pesimismul eminescian şi acela al lui Delavrancea sint explicate ca sentimente de disperare pasivă cauzate de pieirea claselor mijlocii, căci aşa cum va arăta şi în Psihologia de clasă, articol teoretic din Evenimentul literar, 1893, nr. 2, „fenomenele psihice, viaţa sufletească a oamenilor e condiţionată, se deosebeşte după clasa din care fac parte", iar arta (Inrîurirea artei, în Evenimentul literar, 1894, nr. 9) este o „armă admirabilă în lupta de clase", arta unei clase care- piere grăbind descompunerea ei, în vreme ce arta unei clase care se ridică -înlesneşte ascensiunea clasei. Deoarece asupra analizelor sale la romanul Dan de Vlahuţă, Ibrăileanu a revenit în teza de doctorat XXV din 3912, nu am reprodus articolele sale cu această temă din tinereţe, iar la Traian Demetrescu am dat numai analiza romanului Iubita, nu şi articolul despre Intim. Am reţinut articolele Originalitatea, formei şi Împrumutarea formei din fiuenimeritul literar, 1894, pentru a pune în evidenţă ideea din Curentul eminescian, articol din 1901, inclus în volumul Scriitori şi curente, unde se demonstrează în spirit marxist că forma şi conţinutul alcătuiesc o unitate dialectică, forma exercitînd o influenţă activă asupra conţinutului, iar acesta determinîndu-şi forma corespunzătoare (şi în estetica hegeliană „arta spiritualizează sensibilul şi sensibilizează spiritualul*). De asemenea, mai ales pentru poziţia sa marxistă, două articole polemice din multele pe care Ibrăileanu le-a purtat la Evenimentul literar eu diverse reviste şi scriitori, îndeosebi cu Vieaţa lui Vla-huţă. Intre 1896, cînd traduce şi prefaţează romanul lui Guy de Maupassant Bel Ami, şi 1901, cind colaborează cu două articole la Noua reristă română, şi între 1901 şi 1905, cînd colaborează la Curentul nou, Ibrăileanu nu a publicat nimic. Articolul Poporanismul din Curentul nou, nr. 3 (20 ianuarie 1906), nu are caracter de manifest, este o privire retrospectivă asupra literaturii care anunţa direcţia de la Sămănătorul, atentă asupra mediului şi lumii rurale, de la Evenimentul literar, Ibrăileanu răspundea încercărilor lui N. Iorga de a se erija în unic susţinător al literaturii pentru popor în nu mai puţin de patru articole din Sămănătorul (decembrie 1905) sub titlul Împotriva clevetirilor. De fapt, arată Ibrăileanu, pentru literatura poporană militase întîi Alecu Russo, Maioreseu la Convorbiri literare, revista Contemporanul unde a existat chiar o tendinţă exagerată de a scrie cum vorbeşte poporul (la scriitori ca. Şt. Basarabeanu şi Th. Sperantia) şi Evenimentul literar. La această din urmă revistă, Constantin Stere, Raicu Ionescu-Rion, Spiridon Popesc u şi Ion Păun-Pincio au luptat pentru o literatură destinată ţărănimii, faţă de care literatura de la Sdma-natortil (exceptînd pe Mihail Sadoveanu, apărat de G. Ibrăileanu împotriva lui H. Sanielevici în Curentul nou, 1905, nr. 2) e imorală pentru că „ţăranul-pitoresc e o concepţie care exclude sentimentul de datorie faţă de ţăran", datorie preconizată de po-poranişti la Evenimentul literar. Şi Ibrăileanu dă citate ample din articolele lui C. Stere (Ce cerem de la artişti, Poporanismul, Poporul in artă şi literatură, Omul perfect}, C. Vraja (Geniu XXVI necunoscut, Literatura pentru popor), Raicu Ionescu (Literaturile •decadente, Intre pisici şi oameni). Restul articolului conţine incriminări la adresa lui Nicolae Iorga, pe care Ibrăileanu le va relua în polemica din 1909, în genere idei care vor reveni in articolele ulterioare în legătură cu poporanismul din Viaţa românească pînâ la articolul bilanţ După 27 de ani din 1933, articol prin care Opiniile literare şi Campaniile criticului se în-■cheie. AL. PIRV OPINII LITERARE CAMPANII Câtrâ cetitori Revista noastră, ca oricare alta, nu poate avea alt scop decît munca pe cîmpul culturii naţionale. Dar foarte mulţi nu-şi dau samă că noţiunea de cultură naţională nu e în contrazicere cu cea de cultură universală, omenească. Mai mult: că un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţa distinctă în sinul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dindu-i nota specifică a geniului său. Istoria poporului român — „istoria unui şir neîntrerupt de martiri14, a zis odată un mare martir al neamului, Eminescu — ne explică pentru ce acest popor, aşa de bine înzestrat, n-a luat o parte mai activă la formarea culturii europene, pentru ce n-a dat nota sa distinctă în armonia de gîndire şi de simţire, care constituie bunul cel mai înalt al popoarelor civilizate. El a trebuit să-şi cheltuiască toată energia pentru conservarea sa fizică şi nu i-a rămas acel prisos de energie care se cheltuieşte pentru cultură. De o sută de ani, însă, am început să ne împărtăşim mai cu dinadinsul la civilizaţia popoarelor din Apus şi ar fi vremea să dăm ceva în schimb, să dăm lumii răsunetul sufletului nostru, atins de cultura apuseană. Putem nădăjdui că a sunat ceasul ? Dar, mai întăi, starea de fapt, realitatea vieţii actuale româneşti, constituie ea un punct de plecare pentru crearea unei culturi naţionale ? Căci orice progres pleacă de la o stare de fapt anumită, şi nu de la plăsmuirile unor vizionari. Starea noastră nu e numai înapoiată, ceea ce ar fi destul de rău ; ea este anormală, ceea ce e mult mai rău; : Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, el singur este o clasă post- 3 tivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc. între clasele de sus şi popor este o prăpastie adîncă, care, la noi, desparte aproape două naţii. Clasele de sus se ating numai de cultura apuseană, de care poporul nu se atinge şi pe care, din lipsă de contact cu poporul românesc, clasele de sus n-o asimilează, ceea ce e tot una cu a spune că o caricaturizează. Lipsa contactului cu poporul românesc ne face ca, în loc să absorbim cultura străină, sa ne absoarbă ea pe noi, să ne asimileze ea pe noi... De aici, şi din neînţelegerea acestui lucru, aerul duşmănos al unorâ împotriva culturii străine... Şi tot de aici, neîn-destulătoarea noastră contribuţie la cultura universală. Şi pană nu ne vom asimila cultura europeană, cîtă vreme, adică, nu vom fi decît o anexă, caricaturizată, a acelei culturi, în loc să-i dăm, şi noi, nota specifică a sufletului nostru, nu vom justifica, încă o dată, existenţa noastră ca popor distinct. O cultură „naţională1de un caracter specific, nu se va naşte decît atunci cînd masele mari populare, adevărat româneşti, vor lua parte şi la jormarea şi la aprecierea valorilor culturale — limbă literară, literatură, forme de viaţă etc. —, şi acest lucru nu se va întîmpla decît atunci cînd, prin cultură, viaţă politică mai larga şi ridicarea economică, ţărănimea va căpăta in stat valoarea socială proporţională cu valoarea sa numerică, economică, morală şi naţională, cînd vom fi un popor, cînd toate clasele sociale vor fi ale aceluiaşi popor, cînd trecerea de la vîrful la baza piramidei sociale se va face pe nesimţite. Atunci, luînd parte la viaţa culturală, tot poporul românesc, adevăratul popor românesc, vom putea avea o cultură naţională, dînd în armonia culturii europene răsunetul sufletului nostru. . Cultura, viaţa politică şi ridicarea economică a ţărănimii fiind mijlocul pentru a ajunge la o cultură adevărat naţională şi de valoare europeană, această revistă, lucrînd pe cîmpul său propriu, va avea, în acelaşi timp, toată simpatia pentru aceia care luptă, pe orice cale, pentru ridicarea culturală, politică şi economică a ţărănimii şi, accentuînd asupra scopului — cultura naţională —, va lupta, pe cît se poate în cadrul unei reviste 4 literare şi ştiinţifice, şi ea, pentru realizarea mijloacelor cătră acest scop. Şi dacă este nevoie să dăm idealului nostru cultural, naţional şi democratic un nume cuprinzător, — numele său este : poporanismul. VIATA romanească Viaţa românească, nr. it igoe Scriitori şi curente Se vorbeşte cu drept cuvînt de o psihologie de rase, de clase, de tipuri culturale, de psihologia artistului, a savantului etc. Şi se vorbeşte şi de psihologia popoarelor. Francezul, se zice, are mintea dară, germanul e metafizician etc. în opera sa asupra lui La Fontaine, Taine arată cum deosebirile de rasă, climat şi istorie au deosebit spiritul francezului de al germanului. Şi, dacă este aşa, oare poporul român să nu aibă şi el psihologia sa, să nu aibă şi el modul său particular de a considera lucrurile lumii aceştia şi modul său particular de a răspunde la stimularea lor ? Să fie o psihologie germană şi franceză, şi să nu fie o psihologie românească ? Rasa, ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea istorică şi culturală a acestui popor — toate, deosebite de ale altor popoare — să nu fi fasonat deosebit sufletul românesc, să nu fi produs o nuanţă specifică a sufletului omenesc ? Şi dacă literatura este depozitara sufletului unui popor, oglinda sufletului lui, dacă artiştii sînt reprezentanţii prin excelenţă ai sufletului unui popor, încarnarea acelui suflet, mai mult decît în oricare alţi fii ai poporului, pentru că în ei mai ades are ecou puternic şi ereditatea şi lumea din afară, — apoi să fie cu putinţă ca literatura românească să nu fie depozitara sufletului românesc, să nu reprezinte adică nuanţa specific românească a sufletului omenesc ? Pretenţia acelora care se ridică în contra caracterului specific naţional în literatură, sau nu-1 bagă în samă, se reduce la pretenţia ca, pe cînd toate literaturile europene poartă pecetea sufletului naţional, literatura românească să nu poarte această pecete, sa n-aibă nici o individualitate, sâ fie un organism mort-născut, ori să poarte — şi va purta, căci un organism trebuie să 6 aibă o formă — pecetea caricaturizată a altui spirit, a spiritului francez, desigur, a acelui admirabil spirit, dar care nu este al nostru şi care, nefiind al nostru, nu vom putea decît să-l caricaturizăm... Şi nu e aici o chestie de patriotism — şi dacă ar fi! —, ci de pură estetică : scriitorul român, cînd va voi să cînte ca cel francez^ nu va da sunetele frumoase ale sufletului francez şi, pe de altă parte, îşi va strica şi minunatul lui glas românesc. Iar scriitorul care ar vrea să nu fie nici român, nici francez, nici altă ceva, d „scriitor" fără individualitate, va scoate un amestec de sunete, care, nefiind răspunsul unei individvxditaţi la lumea înconjurătoare, nu va provoca nici un interes. Literatura românească nu poate fi decît „romaneasca"... Şi spiritul românesc, considerarea lumii şi reacţia faţă cu lumea, fiind mai nepervertit, mai curat, la poporul românesc de la ţară, numai acei scriitori vor reprezenta spiritul românesc care sau fac parte din ţărănime şi n-au rupt legăturile morale cu ea, ca luînd pe cei mai tineri, de pildă Octavian Goga şi Ciocîrlan, sau care, dacă nu fac parte din ţărănime, şi-au plecat urechea la popor, s-au botezat în izvorul curat şi românesc al sufletului popular, ca de pildă Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar care, din cauze istorice, trăind cu poporul, departe de influenţele nefaste străine, care au trecut peste aceste ţări, şi-au păstrat sufletul românesc, ca de pildă clasa boiernaşilor (de care voi vorbi aiurea), din care face parte Brătescu-Voineşti, în ale cărui scrieri se vede ce însemnează spiritul românesc, în stare brută la popor, cînd, din cauza unui trai mai bun şi a oarecărei culturi — ca în clasa boiernaşilor — ajunge să se rafineze. Această infiltrare a spiritului românesc în literatura cultă este poporanismul din punct de vedere al conţinutului sufletesc al scriitorului. — Aşadar, exclusivism, sectarism, poporanism, naţionalism, ţărănism... Dar talentul ? Daţi reţete ? — Nu, nu dam nici o reţetă, constatăm... Ca fără talent nu se face operă de artă, o ştim şi noi — nu e cine ştie ce filozofie mare. Dar noi susţinem că talentul chiar, dacă nu serveşte a exprima o individualitate definită, se distruge pe sine însuşi, în zădar : 7 dacă privighetoarea îşi cheltuieşte talentul să cînte ca o mierlă, ori dacă vrea să cînte ca o „pasere1* în genere — ca genul „pasere14 —, îşi va utiliza în zădar talentu-i minunat. Şi apoi, chiar dacă ar izbuti să cînte ca o mierlă, ce vom cîştigă noi ? Dacă ar fi mai multe mierle şi n-ar mai fi privighetori, ce am cîştigat ? Dacă scriitorii români vor cinta ca cei o mie de scriitori francezi, va pierde toată lumea : noi, pe lingă cei o mie de scriitori francezi, pe care-i putem ceti în limba lor, vom avea o mie şi cîţiva ; francezii, chiar dacă ne-ar putea ceti scrierile, pe lîngă cei o mie ai lor, ar mai gusta încă pe cîţiva, atîta tot; iar literatura universală, în loc să aibă, în armonia sa, încă o nota deosebită, ar avea nu o mie de scriitori francezi, ci o mie şi cîţiva, — atîta tot... Şi noi susţinem că cei cîţiva n-ar fi nici francezi — ar fi scriitori fără individualitate, ar fi genul abstract „pasere*4, nici mierle, nici privighitori... Cum vedeţi, cîştigă nu numai poporul anumit, căci sufletul sau e reprezentat în opere artistice, ci cîştigă omenirea întreagă, căci în acordul literaturii universale mai răsună încă o notă. Oare dacă Shakespeare, în loc să reprezinte spiritul englez, ar fi reprezentat tot spiritul francez, dînd omenirii încă un Racine, omenirea n-ar fi fost în pierdere ? Şi poporanismul mai poate şi trebuie să fie considerat şi din alt punct de vedere, din acela al idecăului, tendinţilor scriitorului, să nu se supere esteticianii, esteţii, admirabilii noştri critici — ori mai bine, las' să se supere ! —, pentru că, dacă un om, orice om, e apreciabil mai ales din punct de vedere ai sentimentelor sale, al înălţimii sale sufleteşti adică, apoi cu atît mai mult acest exemplar de lux, acest depozitar al sufletului poporului, acest apostol, care este artistul, va fi apreciat, va trebui să-1 apreciem din punct de vedere al sentimentelor sale, căci artistul e cel puţin om — concedaţi-i această onoare —, şi nu numai din punct de vedere al senzaţiilor şi imaginilor sale, ca simplu biped fără pene, cum fac criticii oculişti, sau ca aparat fotografic, cum fac aceiaşi critici... opticiani... E curioasă, în sine, această pretenţie a criticilor de a considera pe un om întreg, în toată firea, pe artist, ca un receptor, numai din punct de vedere al produselor 8 sufleteşti inferioare şi elementare şi a se opri — a ne opri şi pe noi ! — de a-1 considera ca pe o fiinţă simţitoare şi cugetătoare, adică şi din punct de vedere al produselor sufleteşti mai superioare, Şi e o desconsiderare sîngerătoare pentru artişti această reducere a lor la plăci fotografice ori la statui cîntătoare ca a lui Mem-non !.. Dar e şi mai curioasă această pretenţie, cînd o alăturăm de elementarele cunoştinţi de estetică. Căci ce este poezia (orice definiţie am admite), decît exprimarea unui sentiment şi a unei concepţii (John Stuart Mill, Tkoughts on poetry and its varieties, în Dissertations and Discussion, I, 63—94). Şi dacă poezia este expresia unui sentiment, are să mă silească X sau Y să mă opresc la yiexpresieu (imagini, stil) şi să nu mă întreb care e sentimentul pe care l-a „exprimat44 poetul în opera sa? Şi dacă poetul va exprima cu talent în opera sa sentimentul de milă pentru suferinţele unui incestuos, am să-l admir eu, fără restricţie, pentru că a îmbrăcat acest sentiment în imagini puternice ? Şi dacă alt poet va exprima cu talent sentimentul de milă pentru suferinţele poporului de la ţară, care se chinuieşte pentru noi, are să mă oprească X sau Y să prefer pe acesta din urmă celui dintâi ? Are să mă silească criticul să mă uit numai la haină (imagini, stil), şi nu şi la conţinut (sentiment, concepţie) ? Are să mă oprească X sau Y, cînd iau o carte în mînă, să nu-mî pun întrebarea pe care şi-o pune, conştient sau inconştient, orice cetitor, în faţa oricărei opere de artă, întrebare care formează singurul interes al operei de artă : „Ce vrea să-mi spună poetul ? Ce mai are de spus în volumul acesta nou ? !!w Are să mă silească X sau Y să consult, cînd vreau să judec pe poet, numai primele pagini din psihologie; „senzaţii, imagini" şi are să-mi smucească tratatul din mînă, cînd voi vrea să trec Ia „sentimente44 ? Zugrăvirea realităţii nu mă interesează decît întru cît ea ilustrează concepţia poetului. De aceea îi cer — îi cerem toţi — ca, în ilustrarea concepţiei sale, să nu falsifice realitatea, atîta tot; adică sâ aleagă din realitate haina concepţiei sale. De aceea naturalismul este, cum am spus, „o cerinţă absurdă". Criticii opticiani sînt grozav de „naturalişti44! 9 Mă gîndesc la d. Sadoveanu nu fără oarecare durere. D-sa nu mai scrie acuma bucăţi în genul „povestirilor“ din primul volum, în genul acelor povestiri „romantice44... L-o fi speriat critica română, care se face verde în faţa romantismului... într-un sat odată e, da, o bucată romantică, după definiţie, dar ce-mi pasă mie de asta, cînd în acel mic cap d-opcră, pe baza unor fapte reale, autorul a ştiut să ne ilustreze un sentiment — al izolării omeneşti — şi o concepţie — a opacităţii sufletelor omeneşti... Cîntăreţ al pămîntului nostru moldovenesc, nu asculta pe „ critici“ şi dă literaturei româneşti din nou povestiri „romantice”, ca într-un sat odată, Cei trei, Zîna lacului, Năluca etc. Şi iată şi Octavian Goga, pe care „rafinaţii44 nu-1 pot gusta, pentru că vorbeşte de ţărani în numele ţăranilor, în loc să cînte pleoapele străvezii ale unei clorotice castelane... Desigur, dacă scoţi, fiindcă nu-1 pricepi — şi nu-1 pricepi, fiindcă ai simţirea obtuză —, dacă scoţi sufletul din opera lui Octavian Goga şi te dedai la îndeletnicirea de a număra imaginile şi rimele bogate şi de a face o „anchetă personală" asupra subiectelor, vei găsi că şi cutare poetastru are un număr egal de imagini şi de rime bogate şi subiecte de la ţară şi te vei întreba, prostit, ce găsesc admiratorii lui Goga extraordinar în poeziile acestui mare dntăreţ al sufletului românesc... Aşadar, fără să cerem permisiunea criticii române, ne vom permite să ţinem samă de sentimentele poetului, de înălţimea lui morală, să-l întrebăm dacă are cele mai înalte idealuri ale vremii şi ale poporului său... — Aha, am înţeles, „morală” în artă ! Artă propagandistă de idei etc. Cunoaştem cîntecul, dar nu e vorba aici de propagare de idei, de moralism... e vorba, iubiţilor, chiar de estetica dumneavoastră, e vorba chiar de „imaginile” dumneavoastră. Căci, dacă un scriitor vrea să mă umple de milă pentru un incestuos (Fort comme la Mort), ori de bucurie pentru că un viveur a sedus, în sfîrşit, pe o fată nevinovată (Yvette), aibă el şi talentul extraordinar al lui Mau-passant1, impresia mea estetică va fi distrusă, pentru 1 Am mai spus : Maupassant, în genere, are o mare înălţime sufletească. 10 că, avînd talent — puterea de a exprima, prin imagini şi stil, sentimentele —, scriitorul îmi va produce milă, în adevăr, pentru suferinţa eroului său, dar cauza suferinţei eroului fiind incestul, cauza bucuriei celuilalt fiind seducerea, sufletul meu va fi solicitat, pe de o parte, spre milă ori bucurie, pentru suferinţă ori triumf, pe de alta, spre dezgust şi ură, pentru incest şi seducere, — impresia mea estetică se va distruge, şi păcat de „imagini “ vrednice, cum se zice, „de o cauză mai bună"... Iar criticul căruia impresia estetică nu i se distruge dovedeşte — concluzia e fatală, n-avem ce face — că-i pare bine că viveurul a triumfat şi sufere că incestuosul n-a izbutit. Şi să revenim la poporanismul ca atitudine, ca concepţie asupra vieţi, ca „tendinţă". Cînd scriitorul român va zugrăvi raporturile dintre ţărani şi exploatatorii lor, aşa încît să-mi soliciteze simpatia pentru exploatatori (Niţă Mîndrea), ca celălalt pentru incest şi seducere, impresia mea estetică va fi distrusă, căci şi pentru exploatarea nefericitei ţărănimi, ca şi pentru incest şi seducere, am dezgust şi ură, pentru că simpatia mea este cu ţăranii, cătră care mă simt şi vinovat, pentru că, în schimbul muncii amare, răsplătită cu „merinde a lor amară din pîne de neghină şi să-cară", din care noi trăim şi ne cultivăm, nu le putem da în schimb mai nimica. Şi scriitorul român, care măcar cînd vorbeşte de ţărani ar putea să-şi arate recunoştinţa cătră ei prin răspîndirea unei atmosfere de simpatie şi milă pentru dînşii, şi n-o face, ci, dimpotrivă, răspîndeşte antipatia, n-are un suflet înalt, îşi „exprimă sentimente inferioare cu, sau fără talent — „imagini" ! —, nu este un om la înălţimea vremii şi a idealurilor celor mai sfinte ale poporului său : Nu este poporanist! Subiectul! Desigur că un suflet românesc va face o operă românească, orice subiect şi-ar alege, chiar din viaţa străină, căci va privi viaţa străină prin o prismă românească, dar desigur că opera va fi mai românească, mai interesantă şi pentru noi şi pentru străini, cînd concepţia şi sentimentul unui scriitor se vor manifesta cu ocazia vieţii româneşti, cînd viaţa românească îi va im- it brăca concepţiile, cînd viaţa românească îi va fi stîrnit sentimentele şi concepţiile, cînd îi vor fi izvorît în suflet scriitorului sentimente şi concepţii relative la viaţa românească — cînd şi concepţia şi reprezentarea ei vor fi omeneşti. Desigur, dacă scriitorul are talent şi suflet înalt, îl vom aprecia. Vom fi mai mulţumiţi însă cînd acest talent va servi pentru expresia unui înalt suflet românesc şi mai ales cînd acest suflet se va îmbrăca în haina românească — cînd va lua materialul operei din viaţa românească. Viaţa românească, nr. 1, 1906 M. Sadoveanu, «Povestiri de sărbători» O colecţie în care jumătate din bucăţi sînt tipărite şi în alte volume ale autorului. Din bucăţile nouă, remarcăm Vestitorii, una din cele mai frumoase bucăţi ale d-lui Sadoveanu. Doi băieţi de ţăran se duc în alt sat cu steaua, în Ajunul Crăciunului ; înnoptează pe drum, îngheaţă de frig, de Spaima de lup, dar îi îmbărbătează credinţa... Ştiu ei bine că Dumnezeu nu-i va lăsa... doară ei duc vestea bună a naşterii lui Isus... Şi numai clopoţelul mititel zîngăneşte slab în pustietatea de gheaţă a cîmpiei... Dar micii vestitori ajung în sat, la o casă de om de treabă — şi simplicitatea, mulţumirea de viaţă, atmosfera de veselie, de bunătate şi de lumină curată, care domneşte în casa gospodarului la sărbătoarea cea mare a creştinătăţii, şi îmbrăţişarea copiilor, care au adus vestea cea bună — toate sînt redate de d. Sadoveanu cu acel dar al d-sale de a impregna lucrurilor mărunte poezia vieţii. In Domnul Trandafir, autorul face să ne treacă pe dinaintea ochilor viaţa unui învăţător, o viaţă mică şi umilă de apostol, o viaţă de eroism' necunoscut, de bunătate. La iarmaroc la Mereşti, titlu care ne făgăduieşte că autorul ne va spune ceva care s-a întîm-plat odată, la o mare adunare de oameni, veniţi de departe, din fundul Moldovei, de la Dorna poate şi de pe toate plaiurile; care ne făgăduieşte un pitoresc şi un de altădată iarmaroc de la Fălticeni — ne înşală, ne decepţionează : e vorba de uimirea unui ţăran de pan-glicăriile unei paiaţe, care pune lumea naivă în mirare, bine arătată, dar care nu e ceea ce ne făgăduia acel titlu, care ne sugerează pe „undeva departe11 şi pe „altă datăw... Viaţa românească, nr. 1, 1906 13 «Morala» în artă Critica română îşi peate sărbători, cu drept cuvint, un triumf bine meritat. Prin penele d-lor Marin Simio-nescu-Rîmniceanu (Luceafărul, numerele 4 şi 5), E, Lo-vinescu (Viaţa literară, nr. 11) şi O. Densusianu (Vieaţa nouă, nr. 4), critica română a dovedit încă o dată că arta nu trebuie să se facă propagatoare de morală, că artistul nu e dator să predice binele, că alta e estetica şi alta e etica, că artistul trebuie lăsat să spună ce vrea, că arta se are de scop pe ea însăşi etc., etc. Triumful e complect, cetitorul aplaudă şi se miră de mărginirea acelora pe care d-nii Rîmniceanu, Lovi-nescu şi Densusianu îi combat şi-i distrug aşa de uşor. D. M. Simionescu-Rîmniceanu susţine că „arta naivă, intuitivă, născută numai din necesitatea artistului de a-şi descărca inima de un prisos de simţire, de a cristaliza o lume de imagini, nu vrea să ştie prea mult de public", idee pe care nu pot să nu o împărtăşesc şi eu, deoarece, în articolul Doi critici şi mai mulţi scriitori (pe care-1 combate d. Rîmniceanu !) am spus că : „D. Sadoveanu nu scrie pentru nimene. Un scriitor care se gîndeşte la public, la impresia pe care are să o producă cetitorilor şi deci cu atît mai mult un scriitor care se gîndeşte la anumite impresii pe care să le producă unui public anumit nu e artist, nu e poet, e oratori Aşadar, domnule M. Simionescu-Rîmniceanu, ne-am înţeles ? „In ţara noastră însă, zice tot d. Simionescu-Rîmniceanu, critica modernă n-a ajuns să recunoască arta în sine drept satisfacerea unui scop, ci ea o scoboara pu-nînd-o în serviciul moralei, ca să ilustreze preceptele morale...", lucru pe care dacă îl face cineva din „critica modernă“, nu pot decît să mă ridic în contra-i, alăturea cu d. M. Simionescu-Rîmniceanu, mai ales că m-am ri- f ■ ;£ î/ 14 dicat — iarăşi — înaintea sa, în acelaşi articol pe care d-sa îl combate : „D. Sadoveanu, am spus, dacă e cu adevărat poet, şi e, este un soliloc, un om care creează o operă de artă concentrîndu-şi atenţia la un aspect al vieţii, la o problemă a vieţii — la un subiect —, şi nu la un public pe care să-l impresioneze într-un anumit fel. Idealul său trebuie să fie creaţiunea, şi nu propagarea unor concepţii asupra vieţii.44 D. M. Simionescu-Rîmniceanu combate foarte bine păreri pe care nu le-a susţinut nimene. D-sa comite o ignoratio elenchi. D. E. Lovinescu triumfează, nu mai greu, întrebînd pe închipuiţii adversari ai „artei pure44 cum râmîn cu chestia „moralei în artă44 faţă cu statuia lui Ammannati din Florenţa, în care Jupiter şi Leda sînt reprezentaţi „în momentul beţiei supreme"... D. Lovinescu e într-un moment de o supremă ignoratio elenchi... „Beţia supremă44 nu e nici morală, nici imorală, nu numai în artă, dar şi în realitate. Şi, cînd vom vedea mai jos — Dumnezeule ! pentru a suta oară ! — că nu moralitatea sau imoralitatea faptului din opera de artă constituie moralitatea sau imoralitatea operei, ci — e plicticos a repeta la infinit toate acestea ! — atitudinea artistului faţă cu faptul, va vedea d. Lovinescu că a comis o ignoratio elenchi cu două etaje. încaltea, d. Ovid Densusianu — într-un articol „ceva cam prea... abstract44, cum ar zice admiratorul său d. Băr-bulescu — nu mai face multă discuţie, ci se ridică cu toată vigoarea împotriva „profanatorilor artei, care, în închipuirea lor, au crezut că numai o singură formulă estetică poate corespunde idealului de cultură de azi — formula „artei cu tendinţe44 — şi, exclamă d-sa : „nu este aceasta menirea artei, nu este rolul ei să se facă armă de campanie, să apere anumite cauze, anumite idei, clase sociale. Arta nu e făcută pentru pledoarii, nici pentru rechizitorii...*4 — Nu domnule Densusianu, te enervezi degeaba. Fii liniştit, nimenea n-o susţine... Porniţi pe această cale, criticii noştri triumfează aşa de uşor, aşa ide uşor, încît mă mir cum de chiar uşurinţa 15 triumfului nu i-a pus pe gânduri şi nu i-a făcut ceva mai prudenţi. Cetiţi articolul d-lui Lovinescu şi vedeţi cum nu mai poate de satisfacţie din cauza statuiei. Iar d. Rîmniceanu ne întreabă, nu fără oarecare milă pentru noi, să-i răspundem unde e propaganda morală în sonatele lui Beethoven şi în arta arhitectonică. Şi pretinzând că noi am susţinea că teoriile emise de eroii lui Gorki sînt teoriile lui Gorki, triumfă iarăşi foarte uşor, doctrinizîndu-ne că acele teorii ale personajelor n-au alt scop decît să caracterizeze felul de a fi al acelor personaje — ceea ce nu poate fi altfel, sîntem de perfect acord. S-o luăm sistematic. Şi să începem — nu e vina noastră — cu banalităţi. Imaginile sînt oglindirea lumii din afară în noi, însă, din cauza aparatului aperceptor deosebit de la om la om, imaginile venite de la acelaşi obiect vor fi deosebite de la un om la altul, în cazul nostru, de la un artist la altul. Aceasta e prima cauză a personalităţii artistului. Dar aceste imagini nu se depun pe o placă moartă, ci pe una care reacţionează, care răspunde, care trimite sonoritatea ei, care apreciază obiectul ce a produs imaginea : aceasta este starea afectivă corespunzătoare, sentimentul. Aceasta este a doua cauză a personalităţii1. Cînd analizez sufletul unui poet sau opera sa — sînt acelaşi lucru —, analizez jelui imaginilor sale, felul său special de a reproduce lumea din afară şi felul său special de a răspunde la această lume, de a reacţiona faţă cu ea, de a o aprecia. Primul fel, reproducerea lumii, nu ne interesează direct în chestia de faţă — întru cît ne interesează, îl vom trata altă dată. Aprecierea lumii din afară, sentimentul faţă cu materia tratată în opera sa, atitudinea scriitorului, aceasta ne interesează aici. 1 Nu am de gînd aici să fac psihologia artistului, de aceea mă mărginesc numai la factorii elementari ai producţiei artistice, negii jind pe ceilalţi — concepţia poetului asupra lumii etc. — a căror analiză ar lamuri şi mai mult şi mai bine ceea ce voiam să înţelegem noi prin „tendenţionismul" artei. Yorh face-o altă dată. Are sau nu scriitorul o atitudine faţă cu opera sa ? Cu alte cuvinte, apreciază sau nu scriitorul ? Are simpatie sau nu scriitorul pentru personajele şi faptele din opera sa? Are Gorki — fiindcă a fost vorba de el — simpatie sau antipatie, milă sau plăcere, sau şi indiferenţă (şi asta e o atitudine : e nepăsare) pentru personajele sale, pentru viţiile lor, pentru suferinţele lor, pentru năzuinţele lor ? în opera lui Beethoven este sau nu sentiment pentru natura pe care o cîntă ? Noaptea îi produce tristeţă, melancolie, veselie sau ce ? Vă rog să băgaţi bine de samă : e vorba de constatare, nu de ideal. E vorba de ceea ce este, nu de ceea ce trebuie să fie. Noi susţinem că artistul are o atitudine în faţa vieţii, a operei sale ; nu susţinem că trebuie să aibă. Dacă sufletul omenesc ar fi construit altfel, dacă artistul n-ar avea preferinţele sale, am constata lucrul, cum constatăm că în orînduirea constelaţiilor cereşti nu se zăreşte nici o intenţie, nici o significaţie... Această atitudine, apreciere, e ceea ce se cheamă „tendinţă** in artă, şi circumstanţa atenuantă a adversarilor noştri e că acest cuvînt prea stîmeşte ideea de urmărire conştientă a unui scop — de unde şi confundarea lui cu teza, în contra căreia am protestat de atî-tea ori1. Noi nu sîntem în contra „artei pentru artă44 şi pentru „arta cu tendinţi44. Noi susţinem că nu există „artă pentru artă**, că orice artă e tendenţioasă.2 1 Am protestat poate prea mult; am fost poate prea tranşanţi chiar, căci slnt o mulţime de opere artistice omeneşti dintre cele mai mari care au fost concepute de autorii lor cu gândul anume de a ilustra o concepţie asupra vieţii, — adică în mod tezist... Dar, desigur, tezismul nu şi-l poate permite decît un mare artist. Numai un mare artist, punîndu-şi anume o teză, nu va cădea în declamaţie, în oratorie... 2 La „Şezătoarea literară** ţinută în Iaşi în sara de 26 martie, d. Iorga, manifestîndu-şi o justă aversiune împotriva unui anumit fel de literatură, a caracterizat-o ca „artă pentru artă**. Dacă expresiunea nu e figurată, atunci nu e justă : acea artă nu e „artă pentru artă" — aşa ceva, am spus mai sus, nu există —, acea artă e foarte tendenţioasă, ea exprimă nepăsarea faţă cu niarile idealuri ale omenirii — la noi, în faza actuală, aceste idealuri trebuie să aibă nuanţa poporanistă —, exprimă, dacă mi se primeşte cuvîntul, o lene morală... o idealizare a lipsei de ideal. 17 încă o dată, nu e chestie de dorinţă, de ideal, e o pură chestie de constatare. Şi cînd d. M. Simionescu-Rîmniceanu triumfa cu muzica şi arhitectura, triumfa prea uşor. Muzica este arta cea mai tendenţioasă, pentru că muzica este arta cea mai afectivă. In muzică aprecierea, atitudinea artistului faţă cu lumea e izbitor de manifestă ; dacă în pictură, de pildă, reproducerea lumii din afară covîrşeşte mult elementul apreciator, în muzică acest element covîrşeşte pe celălalt. Arhitectura! Desigur că d. M. Simionescu-Rîmniceanu a văzut domul Sf. Ştefan din Viena, a intrat în el şi a fost coprins de acel sentiment teribil, aşa de bine exprimat de Heine în Şcoala romantica, şi n-a putut d. M. Simionescu-Rîmniceanu să nu se gîndească la concepţia şi sentimentul acelor medievali care l-au conceput şi construit, la atitudinea lor, la tendinţa lor l Şi dacă a văzut şi domul din Milano, n-a putut să nu constate că acei care l-au conceput şi construit nu mai aveau acea spaimă şi acea umilire ca aceia care au conceput pe Sf. Ştefan din Viena, cu alte cuvinte, aveau altă atitudine, alte tendinţi. Şi dacă pe d. Simionescu-Rîmniceanu î-a impresionat în bine (iertaţi-mi vulgaritatea expresiei, o pun cu scop) domul de la Viena şi cel de la Milano, n-a putut să nu-1 impresioneze în rău „palatul" cutărui parvenit de pe Bulevardul Colţea, care şi-a trădat, prin împopoţo-nări ridicole, concepţia şi sentimentul său faţă cu viaţa... Şi cu asta, trecem la altă chestie. La chestia de ideal — abia acuma la chestia de ideal... Mă voi repeta. Maupassant, în Yvette, scrisă cu marele său talent, triumfează împreună cu eroul — un gomos —, care seduce pe o fată nevinovată, folosindu-se de o surescitare a acesteia. Acelaşi Maupassant, aiurea (am uitat numele nuvelei, poate Le Port), se îngrozeşte de incestul, fără voie, al unui marinar şi al surorii sale. Mai imoral fapt decît un incest nu se poate, dar mai morală nuvelă ca aceea nu se poate, şi Maupassant nu face morală, nu 18 predică nimic, e de un realism, de o obiectivitate — cunoscuta sa obiectivitate. Dar... apreciarea faptului se simte : ne umplem de groază şi de milă pentru acele fiinţi omeneşti care, din cauza unor teribile împrejurări, ajung la acel păcat... Am răspuns şi d-lui Lovinescu : dacă „beţia supremă45 ar fi un păcat, o faptă imorală şi dacă artistul ar aplauda fapta imorală, opera sa ar fi imorală. Artistul ar fi cinic, criticul care l-ar aplauda ar fi şi el cinic. Are un gust mediocru d. Lovinescu pentru „morala în artă“ ? II priveşte... în rezumat: scriitor fără tendinţi nu se poate, căci scriitor absent faţă cu opera sa nu se poate. Şi neputînd fi absent, nu poate să nu-şi manifeste apreciarea sa, atitudinea sa. Că mie, cetitor, Îmi place cutare atitudine — mila pentru fata sedusă — şi-mi displace cutare — bucuria pentru seducerea ei —, asta e chestie de ideal, şi nimene nu mă poate combate aici. Aici, în adevăr, concepţiile sînt ireductibile : nu poţi pe nimene convinge ca i-i foame ori frig, dacă e sătul ori moare de căldură. Şi cînd nu pot împărtăşi bucuria autorului că fata a fost sedusă, impresia estetică mi se distruge, o repet din nou. Şi cînd criticului X, care are o mediocră simpatie pentru „morala în artă4' această impresie nu i se distruge, cînd, adică, se bucură cu autorul de dezonoarea fetei, — îl priveşte — ca să nu spun mai mult... Şi nu putem renunţa, şi nu vom renunţa la dreptul nostru de a judeca opera din punct de vedere al atitudinii scriitorului, al tendinţilor sale. Nu vom renunţa de a ne întreba, pe lîngă cum reproduce lumea, şi cum o apreciază — fiindcă de apreciat o apreciază cu sau fără voia sa. Nu vom renunţa la dreptul nostru de a analiza, pe lîngă imagini, şi sentimentele scriitorului, căci poezia e şi imagini şi e şi sentiment — şi imaginile sînt în slujba sentimentului, acesta din urmă le cheamă, le asociază, le grupează. Criticul care nu judecă atitudinea scriitorului, afectivitatea sa, idealul său, nu-şi face datoria. Şi criticul care se străduieşte să nege existenţa tendinţilor — a atitudinii scriitorului — în opera de artă o face pentru că nu voieşte să se vorbească de atitudinea scriitorului, pentru că nu-i convine să se vor- 19 bească de ea. Şi nu-i convine pentru că — este acest idealism în omenire ! — „este în afară de îndoială că cel mai reacţionar critic literar nu va îndrăzni să laude tendinţile reacţionare ale unei opere de artă şi să combată tendinţile umanitare ale altei opere de artă“... Este o ipocrizie, dacă voiţi, „un omagiu pe care viţiul îl aduce virtuţii*, dar ipocrizia aceasta e inconştientă, e izvorîtă dintr-un. „idealism inerent fiinţei sociale om“ (Cu prilejul foiletoanelor lui Caragiale de autorul articolului de faţă, în Noua revistă română, voi. 2, nr. 32). Şi, neconvenindu-i criticului reacţionar să se vorbească de tendinţa sau atitudinea scriitorului, declară că atitudinea aceasta... nu există! Dacă criticului reacţionar nu-i convine să se vorbească, de pildă, de atitudinea duşmănoasă, şi deci-imorală, a scriitorului faţă cu ţărănimea, va declara pur şi simplu că nu există tendinţă în artă. întotdeauna cînd cuiva nu-i convine să se agite o chestie, zice că nu există. Evreii pretind că nu există o chestie evreiască, ungurii pretind că nu există o chestie a naţionalităţilor, că aceste chestii ar fi scornite de antisemiţi şi de naţionaliştii iredentişti etc., etc. Şi fi-vom oare acuma, după atîtea explicaţii, înţeleşi în privinţa significaţiei cuvîntului „poporanism*, ca atitudine a scriitorului ? Poporanismul, încă şi încă o dată, nu e o teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie faţă cu ţărănimea. în politică, acest sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice şi economice. în chestii culturale^ îl va îndemna şă se jertfească pentru cultivarea ţărănimii. In literatură, „poporanismula va însemna atitudinea de simpatie a scriitorului faţă cu clasa ţărăneasca — atîta tot. Să fim bine înţeleşi. Poporanismul ca „tendinţă" nu însemnează să iai subiecte numaidecît din popor, nu însemnează să scrii spre a fi înţeles de popor, nu însemnează a scrie în limba poporului, nu însemnează a scoborî creaţiunea artistică la nivelul poporului, prin procedeul popular. Şi nici poporanismul ca chestie de structură sufletească a artistului (românizarea sufletului său) nu în- semnează ce]e de mai sus. Dar chestia care ne preocupă e poporanismul ca atitudine. Să revenim la el. Dacă, de pildă, atitudinea de antipatie pentru rău o vom numi cu un nume general: atitudine morala, atitudinea morală de antipatie pentru lipi-torile satului o vom numi cu un nume special : poporci-nistă, căci implică atitudinea de simpatie pentru ţărănime. Această atitudine nu o putem găsi şi cere decît numai în operele unde e vorba despre ţărănime sau despre acele clase care stau în antagonism cu ea — aiurea nu poate fi şi nici n-o cerem. Dar pretutindene cerem scriitorului o atitudine de om superior şi civilizat, rămî-nînd ca, dacă n-o are, să-i constatăm talentul, dacă-1 are. Şi, ca să fiu mai înţeles, să dau exemple, ca să conving pe „adversari^. Mai întăi îi rog să ceteastă Yvette de Maupassant şi să declare dacă această admirabilă nuvelă, ca talent, nu le va produce o vie desplăcere, o durere morală. îi rog s-o cetească... Acum să imaginăm că în locul lui Niţă Mîndrea, vătaf care terorizează satul, ar fi vătaful unui arendaş evreu, evreu el însuşi, numit Ghidale... Nu veţi simţi, dumneavoastră, antisemiţi, o vie desplăcere faţă cu simpatia autorului pentru vătaful Ghidale ? Veţi admira pentru că nuvela va fi scrisă bine, dacă va fi scrisă bine? Şi dacă vătaful nu e evreu şi nu e reprezentantul unui arendaş evreu şi nu se numeşte Ghidale, ci Niţă Mîndrea, încetează contrastul neestetic între fondul operei şi atitudinea scriitorului ? Dar imaginaţi-vă — să fim drastici, poate veţi înţelege —, imaginaţi-vă pe Balzac, cu geniul său extraordinar, zugrăvind genial un incest în toată cruzimea lui, fără ca autorul să vibreze de dezgust şi ura, ci, din contra, manifestîndu-şi toată simpatia sa pentru eroi şi, spuneţi, v-ar păsa aşa de puţin de „morala în artă“ ? Imaginaţi-vă pe un scriitor zugrăvind, cu geniu şi cu simpatie pentru jandarmi, o scenă de bestialitate cum se petrec multe în Rusia în vremea de faţă, şi spuneţi : v-ar importa aşa de puţin „morala în artă“ ? Aţi citit Rîsul roş de L. Andreev ? Dar îmaginaţi-vă câ în loc de spaima şi mila de care e cuprins autorul în faţa chinurilor fără nume ale soldaţilor ruşi şi a nebuniei doctorului şi a eroului, şi-ar manifesta o satanică 21 satisfacţie faţă cu suferinţa zugrăvită şi ar face haz de cei nebuni, şi spuneţi: v-ar păsa aşa de puţin de „morala în artă“ ? A, cînd atitudinea anti-socială, imorală a scriitorului ar ajunge la acest grad — a ajuns la unii; meditaţi bine : pentru ce vă ridicaţi împotriva literaturii decadente franceze ? — atunci v-aţi sfii, nu-i aşa, aţi începe ■să cugetaţi puţin şi la acea „morală în artă44, în jurul căreia acuma faceţi ghiduşii şi citaţi anecdote ! Imoralitatea atitudinii vă scapă cînd nu e aşa de strigătoare, ori, dacă nu vă scapă, vă permiteţi s-o faceţi, şi faceţi teorii despre „arta care se vrea pe ea însăşi44 şi care este „luminată de soarele frumosului44 ?... Vorbe, vorbe, „cuvinte care nu se înţeleg41, cum mărturiseşte d. O. Densusianu... Viaţa românească, nr. 2, 1906. Vasile Pop, «Rîs şi plîns» D. V. Pop, revenindu-şi în fire, vreau să zic : ispră-vindu-şi „romanul”, ne-a dat o carte de schiţe umoristice şi de nuvele tragice. Umorul este unul din genurile cele mai plăcute şi totodată din cele mai grele. Umoriştii sînt foarte pre-ţioşi, fiindcă sînt foarte rari — şi fiindcă se arată ire-verenţioşi faţă cu realitatea, în contra căreia, conştient sau inconştient, „avem toţi un dinte14. Umorul, pus în slujba unui mare ideal, îmbrăcînd spiritul de revoltă, ca la Şcedrin, e o binefacere pentru cetitor, pe care-1 răzbună de vulgaritatea şi trivialitatea turmei lui Epicur... Umorul, care relevează păcatele omeneşti, defectele morale, ridicolele inerente sufletului omenesc, ca de pildă în majoritatea schiţelor lui Mark Twain, ne place, pentru că ne place să rîdem de slăbiciunile altora, şi unora din noi şi de ale noastre proprii... Să mă ierte d. V. Pop că-1 plictisesc cu apropierea acestor nume, care, în împrejurarea de faţă, au aerul umbrei lui Banco... Mai este un umor : acela care rezultă din situaţii, un gen inferior de umor, dar care se bazează, şi el, pe acelaşi procedeu, exagerarea logică, logica în absurd... Umorul d-lui Pop e de felul din urmă. Cînd d-sa vrea să fie „revoluţionar”, ca în Dreptatea, nu face umor, face nuvele tragice. Cînd vrea să fie „psiholog44, ca în Filoniela, devine iarăşi tragic... în bucata cu care începe volumul şi care e cea mai reuşită — e vorba de greutatea de a căpăta audienţă la autorităţile noastre —, umorul rezultă din situaţie. Aci e logică în absurd, cum e şi în O excursie tragică, cum e şi începutul bucăţii Arta de a se îmbogăţi. D. Pop, cînd nu face „romane44, are oarecare talent, un mic talent, are ceva de spus — trebuie s-o recunoaştem, ne facem o plăcere s-o recunoaştem... Dar adesea îl părăseşte logica — fără ca d-sa să bage de samă — ca, de pildă, în partea de la sfîrşit din Arta de a se îmbogăţi... D. Pop n-are destulă măsură. Uneori devine trivial, ca în O excursie tragică, în care, cu o totală lipsă de bun-gust, cu reminiscenţe „spirituale" din vreun Tirchileşti oarecare, ne vorbeşte de „cîntecul" cailor... Că cineva — fie chiar d. V. Pop — îndrăzneşte să fie aşa de spiritual este un simptom râu în literatura noastră... Despre bucăţile serioase din volumul Viaţa nouă spune că sînt mai bune decît cele umoristice... Aşadar, aţi înţeles că sînt mai rele... E teribil d. Pop cînd devine psiholog, serios şi tragic : e ca-n Domniţa Viorica... în Filomela are chiar un Mihnea... D. Pop exagerează şi aici, devine absurd şi aici, e umorist, ce să-i faci! Şi — soartă de umorist! — cînd d. Pop devine mai grav, abia te poţi ţine de rîs ; ai rîde de-al binelea, dacă nu te-ai jena de autor, care e aşa de tragic !... In Prea tîrziu şi în Mai tare ca iubirea — care au plăcut şi Vieţii nouă şi vecinului meu, funcţionar la prefectură — sînt tipuri, mai ales de femei, că te miri de unde le-o fi scos d. Vasile Pop... în schimb, o ţesătură de fapte, un reportaj din vremurile bune ale Universului, de care vecinul meu a rămas încîntat, decla-rîndu-1 pe d. V. Pop de cel mai mare scriitor român. Dacă d, Pop îşi va cultiva (în toate înţelesurile cuvîn-tului) micul său talent umoristic, va fi un scriitor al literaturii româneşti, căci, încă o dată, are vervă şi are dar de a exagera, are acea silogistică în absurd, de care vorbeam mai sus. Viaţa românească, nr. 2, 1906. Maria Cunţan, «Poezii» E interesantă totdeauna opera literară, mai ales lirică, a unei femei, pentru că rar ai ocazia să asculţi destăinuirile unei femei : se ştie că femeile sînt considerate ca un sfinx greu de gîcit. Şi am luat în mină volumul d-rei Cunţan cu o curiozitate egoistă. Despre d-ra Maria Cunţan nu ştiu mâi nimic, „critica ştiinţifică44 încă nu ne-a dat „portretul44 său, ea e ocupată actualmente cu d. Sadoveanu (e adevărat, domnule Sadoveanu, că plăteşti 900 franci chirie pe an, cum susţine „critica ştiinţifică44 ?). Nu ştiu decît cele spuse de d. Chendi în Preludiile sale : o fată visătoare, senzibilă, iubitoare şi înţelegătoare de poezie, fiica unui profesor şi compozitor de muzică bisericească din Sibiu. D-ra Maria Cunţan are un suflet simţitor, aş putea zice prea simţitor. Şi fiindcă are un suflet prea simţitor, poeziile sale sînt un cîntec interminabil al durerii. E prea multă durere, prea multe lacrămi — durerea feminină ! — aşa de multe lacrămi, încît rîul, care trece pe dinaintea caisei sale (Pe sub fereastră) nu duce în undele sale decît lacrămile poetei. E atît de îndurerată această poetă, încît nu vede, nu aşteaptă, nu doreşte decît moartea. S-ar părea că idealul său e moartea. Dacă am face pe moraliştii, poate i-am imputa d-rei Cunţan această predispoziţie funebră, care e, trebuie s-o spunem, morbidă. Dacă am face pe pedagogii, poate am sfătui-o să a] unge această predispoziţie, cîntîndu-i bucuriile naturii şi ale vieţii. Dar nu sîntem nici una, nici alta. De aceea ne mărginim să constatăm. Vom observa însă că, adesea, obsesiunea asta a morţii strică efectul estetic al unor bucăţi frumoase, ca de pildă în Bradul, în care poeta, după ce ne spune, cu înduioşare potolită, de un brad, care î-a umbrit iubirea, îl întreabă : 25 Vei fi de-aj uns De patru scînduri, Bătrîne... brad ? încheiere brutală, în disproporţie şi în dezarmonie cu restul poeziei. Şi tot din... neînfrînarea, aş zice, a acestei dureri, rezultă şi alte exageraţii, ca de pildă cînd ne spune (în Doină veche) că : Adoarme fusu-n mînă £i-i ud, de pot să-l storc... vers, desigur, neestetic, nu numai din cauza exagerării, ci şi din cauza termenului de comparaţie prea... fiziologic. Vă aduceţi aminte de frumoasa poezie a lui Coş-buc Noapte de vară... Ştiţi că, acolo, „iese luna din brâ-det şi se înalţă-ncet, încet, gînditoare ca o frunte de poet...14 Ei bine, nu pot alunga din minte ideea că o frunte, chiar de poet, poate fi... asudată. Cu toată această excesivă durere, d-ra Maria Cunţan nu este pesimistă. „Durerea14 din poeziile sale e a sa, nu e durerea lumii; cetind poeziile sale nu rămîi cu impresia că lumea e o vale de plîngeri, rămîi numai cu impresia că poeta, ea, e îndurerată. D-ra Maria Cunţan nu generalizează, pentru că nu teoretizează, pentru că n-are spiritul absorbant. Singurul poet pesimist în literatura românească este Eminescu (şi cîteva tonuri din O. Carp), pentru că numai Eminescu a avut curajul intelectual de a generaliza, de a declara că durerea sa este durerea universului. Numai el şi-a ridicat durerea sa proprie la o valoare metafizică. S-a înţeles că d-ra Maria Cunţan nu face compoziţii, că are ceva de spus. Şi în multe bucăţi din volum ne şi spune, ne şi poate spune ceea ce vrea, ca în La lucru, Sunet de ta-lange, Seara, Reîntoarcerea, Mă strînge haina, Fire de toamnă, Aşterne, mamă, patul, Primăvara, Să nu plîngi după mine etc, în foarte multe poezii însă, n-a putut să ne spună ceea ce avea de spus. Atunci, uneori, a recurs la „com-binaţiuni44, a căutat să-şi traducă simţirea în simboale : de atunci o mulţime de bucăţi cu „subiecte44, cu antiteze etc., etc., ca, de pildă : Meteor, Ce ritmic, Pe lac, Amurg, La schit etc. 2G A spune că n-a ştiut cum să-şi spună simţirea e tot una cu a spune că n-a putut să şi-o clarifice, căci, dacă trebuie, mai întâi, să simţi puternic, pentru a face poezie lirică, trebuie, apoi, să ţi se clarifice simţirea. Atunci găseşti şi imaginile necesare în care s-a îmbraci, căci simţirea nu se poate exprima ca atare, ea se îmbracă în elementul intelectual al imaginii. Şi nişte imagini clare găsesc întotdeauna şi vestmîntul vorbirii, forma. Imaginile neclare în zădar „bat la porţile gîndi-rei“ — nu pot să iasă. Multe din poeziile d-rei Cunţan sînt confuze (iubire. Ştiţi voi că lira-i cruce ?, înviere etc...) din această pricină. Dacă nu mă înşel, d-ra Maria Cunţan e mai mult un tip emotiv, decît unul vizual, e, adică, o sentimentalitate, fără mult material în care să-şi întrupeze această sentimentalitate. De aici încă ceva: deasa repetare a aceloraşi situaţii şi imagini. Şi chiar acele frecvente „lacrămi“ (observ că şi „furca“ e prea frecventă), nu sînt altceva decît exprimarea directă, declararea durerii, şi nu întruparea ei în imagini. Şi-mi pare, la urma urmei, că această emotivitate în dauna viziunii e un semn caracteristic al feminismului... Şi fiindcă a venit vorba de feminism, trebuie să spun că în volumul d-rei Cunţan pluteşte, cu toată durerea, care uneori merge pănă la macabru (Sfîrşit), un parfum de delicateţă, de fineţe, de discreţiune — şi nu mă pot opri de a cita aceste cîteva versuri, în adevăr feminine : Talangele răsună lin, Căci soarele ne lasă. Talangele răsună lin Şi turme după turme vin De peste deal spre casă. Cunosc pe sunet turma ta, Mi-e cea mai dragă mie, Cunosc pe sunet turma ta, Nebună-mi bate inima Şi plîng de bucurie. 27 Stau sprijinită în pridvor Cu lacrămi în pleoape Şi-ascult, şi-ascult de pe pridvor : Talangele de la izvor,.. Aproape... mai aproape... Aş vrea, dar nu mai ştiu ce-aş vrea Şi nu ştiu cum îmi vine... Aş vrea, dar nu mai ştiu ce-aş vrea ; Să fiu o floare-n calea ta Şi mâ iai cu tine. Sunet de talang'< In cele din urmă două versuri, poeta ne exprime! acel sentiment de abandonare propriu sufletului femeiesc. Şi starea sufletească, nu mai puţin feminină, din versurile : Să nu cobori, iubite, în trista mea chilie, Cdct m-ar ucide focul fntăiului sărut. Sănucobori ★ Am spus că multe din poeziile d-rei Maria Cunţan sînt confuze, că în multe forma nu e perfectă... Spuneam mai sus, vorbind de d. Iosif, că azi nu e greu să ai, chiar cînd n-ai talent, forma impecabilă. D-ra Maria Cunţan nu e lipsită de talent, şi totuşi n-are forma impecabilă... Explicaţia cred că stă în aceea că d-sa, tocmai, nu e lipsită de talent, că tocmai are ceva de spus. Dacă n-ar avea nimic de spus, ar putea scrie bine, căci n-ar opri-o simţirile şi gîndurile —- ar inventa gînduri şi simţiri pentru forma — pentru forma găsită de-a-gata... Chi-nuindu-se în luptă cu forma, să-şi îmbrace simţiri şi gîn-diri, adesea nu reuşeşte... eu un talent mai mare, ar fi reuşit, desigur... Oricum, să-i fim recunoscători că a îmbogăţit literatura feminină românească cu cîteva note sincere, cu cîteva „cuvinte adevărate".,. Viaţa românească, nr. 2, 1906 t «Compoziţia» în literatură Un poet, un filozof, un savant sînt oameni ca şi noi toţi ceilalţi, vreau să zic că între elementele lor psihice şi ale noastre nu e deosebire calitativă, ci cantitativă. Numai suma lor dă o deosebire calitativă, ca orice sumă psihologică. Dacă aceasta e o consolare sau nu pentru noi nu ştiu. Puterea de abstracţie şi de generalizare, normală la omul comun, ajunge la un grad înalt, neobişnuit, la omul de ştiinţă şi la filozof, iar sensibilitatea, imaginaţia ajunge, adesea, sub normal. Tot aşa, cîteva însuşiri generale omeneşti, dezvoltate neobişnuit, în detrimentul, adesea, al altora — anume al celor care caracterizează pe savant şi filozof — formează pe poet. Sînt nenumărate răspunsurile care s-au dat întrebării : ce este un poet ?, adică — căci este acelaşi lucru — ce este poezia ? Nu e aici locul să ne oprim asupra unei definiţii a poeziei sau a poetului. Va fi deajuns ca, scoţînd din deosebitele definiţii ceea ce au comun, să arătăm, în linii mari şi generale, care sînt însuşirile unui poet, ce este, cu alte cuvinte, concepţia poetică... O impresionabilitate mai mare, o acuitate neobişnuită a simţurilor, mai ales a văzului şi a auzului, care ne dau senzaţiile superioare, prin excelenţă „estetice* ; o afectivitate mai puternică şi o mai puternică memorie afectivă, adică putere de reîmprospătare a emoţiei de altădată; o mare putere de reprezentare, de rechemare a imaginilor, care, grupîndu-se în jurul emoţiei reîmprospătate, s-o exprime, căci emoţia nu se poate exprima ca atare : are nevoie de elementul intelectual al imaginii; o concepţie dominantă asupra vieţii (mai ales pentru roman şi genul dramatic) : stil, adică forma în care să se ■0. i 29 exteriorizeze seriile de imagini în care e conţinută emoţia... Eminescu a fost impresionat de o noapte cu lună, de o cîmpie singuratică, de un cimitir, de zgomotul ce-1 face vîntul în clopotniţa unei biserici de ţară, de o umilă biserică în ruină, de zgomotul cariului în biserică etc. Toate acestea i-au produs melancolie. Cînd, odată, a simţit o mare melancolie, scria de imagini (noaptea cu lună, biserica etc.) în legătură cu melancolia s-a trezit în mintea sa, s-a grupat în jurul sentimentului, ca să-l exprime şi, găsind forma, cuvintele, ca să exprime acele imagini, a creat Melancolia sa... In momentul creaţiunii acestei admirabile bucăţi, el s-a chinuit să găsească „cuvîntul ce exprimă adevărul11... Aici, în acest punct al creaţiunii, e partea cea mai grea pentru poet, mai întăi pentru că partea cealaltă e mai mult produsul natural al inconştientului, pe cînd aceasta e în mare parte a voinţii conştiente, şi al doilea, pentru că limba e mult mai săracă decît sufletul: sînt mai multe nuanţele stărilor sufleteşti — care sînt şi aşa de greu de clarificat — decît cuvintele unei limbi, care sînt şi aşa de greu de găsit şi care nu pot da nuanţa stării sufleteşti decît cu aproximaţie. Şi această parte a creaţiunii poetice fiind realizarea poeziei, ea este aceea care se numeşte talent. Dacă cei mai mulţi vedem, auzim şi simţim ; dacă foarte mulţi sîntem în stare să ne reîmprospătăm simţirea, s-o rechemăm ; dacă unora — deja la mult mai puţini — ne vin imagini relative la emoţia rechemată, apoi puţini, foarte puţini, putem găsi acel „cuvînt ce exprimă adevărul11... Cei mai mulţi ne mărginim, cînd voim să arătăm impresia ce ne-a făcut-o un răsărit de soare, la cuvinte vagi : „frumos”, „admirabil11, „sublim”... Această greutate de a găsi forma, instrumentul social de împărtăşire a poeziei interne, a torturat întotdeauna pe scriitori. Eminescu a mărturisit-o în Criticilor mei: E uşor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Dar cînd inima-ţi frămîntă Doruri vii şi patimi multe, 30 Ş-a lor glasuri a ta minte Sta pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gîndirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veşmintele vorbirii... Cine nu-şi aduce aminte de admirabilele versuri ale lui Vlahuţă din Linişte, în care ne vorbeşte de acele „nopţi de trudă“, cînd : Migălind vorbă cu vorbă c-o-ndărătnicie crudă, Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis şi : Cîte visuri nu-ţi întuneci tu, cinstit preot al artei, In descurajarea tristă de-a vedea cît de departe-i Strofa ce-ai purtat-o-n minte, de cea scoasă la lumină !... Şi suspini amar de mila frumuseţii care-ţi moare, Zugrumată-n închisoarea vorbelor ne-ncăpătoare... A, — sînt fericiţi aceia căror nu li-i dat să ştie A creării dureri sfinte... Şi amintiţi-vă frumoasa pagină din Delavrancea (Ziua), în care Trubadurul ne spune că „Arta împuţinează natura*4 : „...De cîte ori (marile genii) n-au rupt volume întregi, n-au spart pînze cît zidurile şi n-au aruncat cu dalta în faţa Venerii lor, albă, netedă şi moartă Toate aceste tînguiri, toate aceste revolte, pentru că e atît de greu artistului sa spună tot ce are de spus! Această compoziţie e o muncă sfîntă, cea mai înaltă... cea mai „calificată** muncă omenească — împreună cu a savantului şi a filozofului. Şi are şi cea mai înaltă valoare morală, pentru că e cea mai dezinteresată, cea mai altruistă : chinul de a împărtăşi şi altora prisosul bogăţiei sufletului tău, dacă natura şi omenirea a depozitat în tine cea mai înaltă manifestare a lor... Dar... iată „droaia de nevolnici — straşnicii stihui-tori“, cum zice Vlahuţă, batalioanele de „poeţi** şi „nu- 31 velişti" care fac „compoziţie cu tema aleasă de elev sau de profesor", cum spuneam în numărul trecut... Aceasta, desigur, e altfel de „compoziţie", o compoziţie care nu are nimic sfînt, o compoziţie ruşinoasă... Un X oarecare, care n-are nici mai multă impresionabili tate, nici mai multă emotivitate, nici mai mare putere de rechemare şi de imaginare decît noi — iată-1 deodată cu pretenţia de a ieşi din rîndul nostru, al muritorilor de rînd, şi a se sui pe Parnas... Cum? începând pe dos : cu „compoziţia". La dînsul compoziţia nu e chinul de a-şi exprima „vro durere, sau vrun vis"... La dînsul compoziţia e chinul de a-şi inventa stări sufleteşti. Stă omul la „masa lui" — fireşte — „de brad" şi, cum zice undeva Nietz-sche, cere exasperat inspiraţii de la călimară... Se chinuieşte, nu să-şi exprime tristeţea, ori veselia, entuziasmul ori melancolia, admiraţia pentru natură, dragostea de oameni ori mizantropia : el se chinuieşte să fie trist ori vesel, melancolic ori entuziasmat, admirator de natură, iubitor de oameni, mizantrop... în sfîr-şit, toate sentimentele, pe care le-a cetit în poeţi. Formula, procedeul le-a dat Eminescu şi Coşbuc- Caragiale a spus odată, în forma lui surprinzătoare, că, dacă ştii să scrii — în sensul caligrafic al cuvântului —, eşti poet. Şi că e mult mai greu cu pictura ori cu muzica ; trebuie să ştii meşteşugul zugrăvirii ori aî transcripţiei pe note, meşteşuguri mult mai grele şi care nu sînt la îndămîna oricui, cum e caligrafia. Observaţia e admirabilă, căci — v-aţi întrebat vreodată — pentru ce „arta" poetică e reprezentată prin atîta sumedenie de versificatori ori prozatori, pe cînd! cea pictată şi cea muzicală — şi doar poporul român e foarte muzical! — sînt reprezentate prin aşa de puţini pictori şi compozitori muzicali ? Vezi, în aceste arte se amestecă numai acei care, mai mult sau mai puţin, sînt chemaţi. In poezie se amestecă toţi aceia care, neavînd ceva mai bun de făcut şi ştiind caligrafia — nu zic şi ortografia — îşi zic : „de ce n-aş fi şi eu poet în ţara mea ?“... Veţi fi observat că, dintre ofiţeri, aceia care scriu mai mult „literatură" sînt ofiţerii de administraţie... Apoi lucrul se explică uşor : asta e meseria lor, „să scrie" ! 3? Această „compoziţie44 e o parodie ofensatoare a adevăratei compoziţii artistice, Şi nimene nu şi-a bătut joc mai amar şi de compoziţia aceasta şi de cetitorul filistin, pe care această compoziţie îl înşală, ca Edgar Poe care, după ce a stîr-nit admiraţia lumii cu vestita sa poezie Corbul, a povestit cu cea mai mare seriozitate din lume cum „a compus44 această poezie, fără a fi simţit nimic : alegînd, cu un calcul conştient, toate acele imagini care de obicei produc o anumită impresie... Şi pe cîţi nu i-a mistificat autorul „poveştilor extraordinare44 ? „Poeţii44, despre care e vorba în acest articol, încearcă şi ei o justificare în sens invers ; voiesc să ne facă să credem că au simţit şi văzut ceea ce ne spun... în zădar! Lipsa de sinceritate nu poate face impresia... sincerităţii. Ar fi mult mai bine şi pentru ei şi pentru ţara şi, mai ales pentru literatură, dacă aceşti poeţi s-ar deda la alte ocupaţii mai practice, mai lucrative, mai serioase. Viaţa românească, ar. 3, 1906 N. Gan e, Dante Alighieri: «Divina Comedie» «Infernul» Traducere în versuri Cine n-a cetit Nuvelele d-lui Gane, acele admirabile pagine care ne-au încîntat pe toţi prin simplicitatea şi naturalul povestirii, prin umorul lor sănătos şi desfătător şi mai ales prin acea sentimentalitate curată, prin acel optimism cu care autorul priveşte lucrurile vieţii! Şi cine n-a trăit, împreună cu d. Gane, acele Zile trăite, cine n-a urmărit cu interes şi simpatie acele Pagini răzleţe şi cine n-a savurat realismul din Păcatele sale mărturisite... Dar d. Gane nu este un scriitor care mai are nevoie de sprijinul slabelor noastre cuvinte de apreciare... Şi iată-1, pe acest venerabil decan al beletristicei române, la „vîrsta de 67 ani“, cum, desigur cu oarecare mîndrie justificată, spune însuşi, „dînd gata restul de 27 de cînturi“ din Infernul lui Dante — celelalte fiind traduse încă din tinereţe, pe „cînd era cu 23 de ani mai tînăr“... In ţara noastră, unde muza scriitorului amuţeşte aşa de curînd — şi sînt pricini adinei care explică lucrul —, un om, care pănă la vrîsta de 67 de ani — şi sperăm că încă şi de acum înainte — nu lasă condeiul din mînă, un om pe care iubirea frumosului şi dorinţa de a-1 realiza în opere şi a-1 hrăni semenilor săi nu-1 părăseşte, un asemenea om este, desigur, dintre cei mai aleşi. Numai un intelectual, în cel mai curat înţeles al cuvîntului, poate rezista împrejurărilor distrugătoare ale vieţii, această prozaificătoare fără milă, şi păstra în suflet seînteia divină a frumosului şi nevoia imperioasă de a-1 împărtăşi altora... Şi multe împrejurări au fost în viaţa d-lui Gane, care l-au tras în altă parte, şi totuşi acest om n-a uitat niciodată datoria ce o impune cuiva talentul. De cîte 34 ori a putut să se sustragă prozei vieţii, a fost fericit să-şi consacreze răgazul literaturii... El este o încurajare pentru tinerii scriitori, o pildă vie de îndeplinirea datoriei literare... Pentru d. Gane literatura n-a fost nici motiv de reclamă, nici izvor de cîştig. D-sa a oficiat ca preot al artei, fără nici un alt gînd, fără nici o aşteptare în afară de domeniul literar... Şi iată-1, cînd s-ar fi putut crede că şi-a făcut toată datoria, că poate să se retragă, iată-1 dîndu-ne o lucrare care presupune mare muncă, mare încordare, o lucrare la care cu greu s-ar fi încumetat şi un scriitor tînăr. Şi cu cită modestie mărturiseşte d-sa că e departe „de a avea pretenţia că a făcut o lucrare fără neajunsuri, fără greşeli44... O lucrare ca aceasta nu e o simplă „traducere44. Dacă chiar o traducere în proză e mai mult decît o „traducere44, căci presupune, la traducător, o contribuţie personală, apoi o traducere în versuri e. mai mult decît jumătate, originală. Originalul îţi dă ideea şi tu, traducător, trebuie să dai forma — lucrul cel mai greu pentru un artist, cu atîta mai greu, cu cît traducătorul trebuie să lase neatinsă ideea din original —, ceea ce d-lui Gane i-a reuşit de minune... Literatura unei ţări nu se va putea numi niciodată „bogată", dacă ea nu va fi transplantat, în limba poporului, operele mari, de valoare universal-omenească; ca Homer, Dante, Shakespeare, Goethe etc. Aşadar, traducerea d-lui Gane este o contribuţie preţioasă la literatura românească — lucru pentru care trebuie să-i fim adînc recunoscători. Viaţa românească, nr. 3, 1906 Mihai Teliman, «Foiletoane» O operă ca aceea despre care voim să vorbim acuma nu se poate analiza într-o pagină de recenzie şi, de aceea, rezervîndu-ne dreptul de a vorbi altă dată, mai pe larg, despre acest scriitor, ne vom mărgini aici să atragem atenţia cetitorilor noştri asupra unuia din cei mai distinşi fii ai poporului român, asupra unui suflet în care s-a răsfrînt în chip cu totul original viaţa românească din Bucovina. Pe Mihai Teliman împrejurările vieţii, dar şi temperamentul său de luptător l-au făcut ziarist, Aproape cincisprezece ani, el a luat parte la toate luptele politice din Bucovina, scriind mai la toate ziarele care au apărut în răstimpul de la 1800 păna la 1902, cînd a murit Un artist, chiar cînd discută, cînd analizează, ră-mîne tot artist, adică tot creator. El nu se exprimă în idei abstracte, ci în imagini; el nu discută viaţa, ci o zugrăveşte sub aşa lumină, incit noi înţălegem ceea ce autorul vrea să înţeleagă. Cînd Balzac a voit să facă filozofia căsătoriei, n-a scris un studiu, ci ne-a dat bucăţi rupte din viaţă, o galerie de personaje, ne-a pus înainte căsătoria, privită din un anumit punct de vedere personal: Physiologie du Mariage. Mihai Teliman a fost un critic al societăţii, al vieţii bucovinene. A fost ceea ce se cheamă în publicistică un polemist. Dar polemica sa este o satiră, o admirabilă galerie de tipuri, o admirabilă zugrăvire de scene caracteristice. Eminescu, în Timpul, a atacat pe liberali în articole, în Satira a JlI-a i-a atacat într-o operă de artă, într-o creaţiune. Majoritatea bucăţilor lui Teliman este de felul Satirei a IlI-a, şi nu a articolilor din Timpul. Satira lui Teliman este muşcătoare, dar nu este răutăcioasă; el nu are dispreţ, umorul lui e senin, e bun, 36 pentru că el nu este un pesimist „ce nimica nu visează**, ci un luptător. El n-are dispreţ pentru oameni: în satira sa nu este nimic schopenhauerian. Cu toate acestea, el samănă cu Eminescu în umor, mai ales cu Eminescu din Sărmanul Dionis, pentru că umorul său, în deosebire de a oricărui alt scriitor român de azi, are ca substrat o sentimentalitate gravă şi este strigătul unui suflet plin de durere. El este dintre acei oameni care nu plîng din cauza durerii, ci se răzbună împotriva cauzelor ei, terfelin-du-le„. „Hazul e un copil al durerii**, zice el însuşi. Şi durerea sa nu este produsă de motive personale ; nu nefericirile vieţii sale le răzbună el prin sarcasmul său, ci nefericirile altora... Sentimentele care servesc ca substrat şi cauză satirei sale sînt acelea de nemulţumire, provocate de starea de înjosire a ţării sale şi a claselor de jos, a ţărănimii româneşti din Bucovina. El protestează în contra inconştienţei acelora care primej-duiesc naţionalitatea românească din Bucovina şi împotriva acelora — sînt unii şi aceiaşi — care nu se îngrijesc de cei de jos spre a-i scoate din mizerie şi în-tunerec. Acest mare suflet a fost şi un naţionalist şi un democrat. Pentru dînsul ţăranul nu merită atenţie numai pentru că e păstrătorul naţionalităţii, ci mai ales pentru că sufere de mizerie şi de neştiinţă... Naţionalist şi democrat, Mihai Teliman e una din manifestările cele mai nobile ale poporanismului. Este caracteristic ceea ce ne spune d. Tofan, în substanţiala şi interesanta prefaţă cu care însoţeşte acest volum, despre simpatiile literare ale lui Teliman. în afară de Eminescu şi Ylahuţă, poeţii durerii intelectualilor români, Teliman avea mare predilecţie pentru Rousseau, Shakespeare, Heine şi Borne... pentru patosul egalitar al lui Rousseau, pentru umorul natural, puternic, sănătos, al lui Shakespeare, pentru spiritul de revoltă, sarcasmul şi atitudinea democratică a lui Heine şi Borne... ...Şi desigur şi pentru sentimentalismul lui Heine. Căci Teliman, ca şi Heine, uneşte, în acelaşi temperament, umorul şi melancolia, cea mai frumoasă combinaţie de însuşiri, care sînt şi însuşirile spiritului poporului român, dovadă poezia populară românească, do- 3T vadă idealizarea acestei poezii: Creanga. Din acest punct de vedere, Teliman reprezintă spiritul specific românesc, este un scriitor reprezentativ al acestui spirit... Şi dacă vom avea de regretat unele provincialisme, şi de care el nu e vinovat, în schimb, Teliman a ştiut să se folosească admirabil de limba românească, avînd o mare siguranţă în mînuirea fineţelor limbii, în genul acesta, satiric, unde mai ales trebuie să cunoşti toate resursele ei... Nu ştim cum să îndemnăm mai mult pe cetitorii noştri să cetească această carte — glasul de dincolo de mormînt al unui om care a fost odată, al unui suflet în care a răsunat odată suferinţa poporului român din partea cea mai scumpă a vechei Moldove de odinioară... Viaţa, românească, nr. 3, 1906 Fanny Emeric, «Jerusalem parle» Autoarea, d-na Eufrosina Pogadar născută Irimescu, care se ascunde sub pseudonimul Fanny Emeric, este o compatrioată şi, pentru noi ieşenii, o concetăţeană... Desigur că pentru englezi, de pildă, n-ar fi nimic mai banal decît o carte scrisă de unul dintre ei la Ierusalim. Pentru noi, însă, popor care nu sîntem deloc „mondial”, cartea aceasta ne interesează, mai întâi, prin „raritatea” ei, prin „curiozitatea” ei... Dar trebuie să ne intereseze şi prin valoarea sa. „Carte stranie, fructul unui spirit superior şi aşa cum încă nu s-a scris niciodată despre acest oraş extraordinar... Jerusalem parle e în adevăr o scriere surprinzătoare.,. Interesul acestei cărţi o face comparabilă romanelor celor mai captivante, şi ideile ce conţine îi îngăduie să rivalizeze cu cărţile de filozofie înaltă‘\ zice La Nouvelle Revue (1 mai, 1906). Şi, în adevăr, dacă n-ar fi tonul, pe alocurea, prea juvenil, dacă multe legende, desigur naive, n-ar fi tratate prea ştiinţificeşte, crud, am subscrie aprecierilor revistei franceze, citate mai sus. In această carte, care_ e, cum ne spune autoarea în „prefaţă4*, — o „peliculă de cinematograf, din care fiecare photo separată nu-i decît un gest neisprăvit, cuvin tul unei fraze” —, autoarea ne-a dat admirabile descripţii de natură şi o interpretare personală a povestirilor care formează Noul şi Vechiul Testament. Autoarea e la Iaffa : „Les orangers fleurissent. (Iaffa)... «Joppe la Belle» est tout en fleur : neige de fleurs. Par-dessus la sympho-nie de pourritures nauseabondes, la note suave du parfum des orangers se repend maintenant, pleine, dominante : illusion jetee en voile sur le reel.” 39 „C’est la nuit, beaucoup d’etoiles babillent au ciel, tres loin. Dans l’air tiede, alourdi, comme huileux de tant de parfum, la bris.e legere, indiscrete, agace Ies feuilles qui, engourdies, se derangent â peine, â regret, avec un soupir... Lointaines, sur Ies sables, Ies vagues deferlent entetees, pendule eternei. Je ne sais ou, quel-que part, dans la nuit si calme, un chacal gemit comme un petit enfant...“ Un ; „Paysage. Symphonie en roux (terre, pierres, horn-mes, betes), avivee de vert-de-gris (Folivier, Ies lichens).. Toile de fond, un ciel bleu (l1air si haut).” Munţii moabiţi : „Et de ses balcons suspendus sur Ies precipices, le regard se porte au loin sur le feeris des montagnes moa-bites; un ruban de gaze azuree se deployant ourle d’ar-gent, dans la turquoise du ciel, et qui, en fiers zigzags, ferme l’horizon et commence le desert; â leur pied, lourde et bleue, est affalee la mer Morte; immense miroir â main de quelque fee geante et invisible, qui peut-eftre s’etire, lâ, dans Ies sables.. In toate descripţiile de natură, sobrietate, imagine clară şi puternică, originală... Jerusalem par le... în adevăr. Autoarea, care a stat multă vreme acolo, a văzut trăită, şi acum, viaţa biblică. Şi, consultînd istoria, a găsit că viaţa biblică a fost trăită şi mai înainte de Biblie. Ideea dominantă din această carte este că judaismul nu e decît o altă formă a vechilor credinţi ale popoarelor orientale şi că spiritualizarea acestor credinţi eterne, omeneşti, amestecate şi cu elemente străine, este şi creştinismul. Autoarea are un mod ingenios de a interpreta legendele în sensul vederilor sale. Concluzia la care ajunge e că nu este nimic nou sub soare, că, din toate luptele, care au avut ca scenă Ieru-salismul, din toate „căutările”, cercetările sensului vieţii, care au dat naştere la atîtea lupte, dispute, şcoli din acest Ierusalim, învăţătura care trebuie să rezulte — Jerusalem parle... — e întoarcerea la natură, e „să asculţi de instinctele tale..., un singur lucru să te oprească, jignirea aproapelui tău...“ „Ascultarea de instincte14, ca normă a vieţii, e nietzscheism.,. Recomandarea de a nu „jigni pe aproa- 40 pele” nu mai e nietzcheism... Că autoarea e adine influenţată de filozofia lui Nietzsche, se vede din toată concepţia sa şi, mai clar, din unele locuri, ca : „E supraomenesc, desigur, de a reuşi să voieşti binele altora, dar nu e subomenesc de a nu spera deăt în mtla Iar resemnarea predicată de Christ e, după evanghelia lui Nietzsche : „Umila filozofie a sclavului Israel” — cunoscuta „revoltă a sclavilor în morală” a lui Nietzsche... Descripţiile de natură, zugrăvirea vieţii arabe, „cine-matografiarea” originală, interesantă a Vechiului şi a Noului Testament, paginile la care ni se dă tot ritualul modern al sărbătorilor — mai ales de Paşti — ale creştinătăţii în locul unde s-au petrecut întîmplările evanghelice, consideraţiile istorice şi filozofice — mai ales morale — din cartea compatrioatei noastre, alcătuiesc, în adevăr, o operă interesantă şi instructivă, chiar dacă uneori atitudinea autoarei poate să nu fie a noastră... Viaţa românească, nr. 3, 1906 Octavian Goga şi d. Maiorescu Octavian Goga a avut darul să zdruncine credinţile d-lui Maiorescu : în contra celor scrise altă dată, d-sa spune în raportul către Academie, publicat în numărul jubiliar al Convorbirilor: „...patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică [Hm !], un simţămînt sincer şi adevărat, şi întrucît este astfel, poate fi în certe împrejurări născător de «poezie»,..“ Va să zică, un simţămînt adînc şi adevărat ? Dar, fără simţămînt adînc şi adevărat poate fi poezie, orice poezie ? Atunci ? Logicianul Maiorescu nu trebuie să admită, în cazul acesta, că şi motivele sociale, izvorîte dintr-un simţămînt adînc şi adevărat, pot da naştere poeziei ? Care ar fi deosebirea intrinsecă între motivele sociale şi cele naţionale în poezie ? Nu sînt, chiar în volumul lui Goga, din cele mai frumoase poezii, Rugăciunea şi Clacaşii ? E caracteristic pentru d. Maiorescu că d-sa nu le citează deloc şi nici nu aminteşte despre aceste două poezii, repet, din cele mai frumoase din tot volumul... Iar citînd Plugarii, după primele patru versuri, d-sa omite jumătatea a doua a strofei : Al vostru-i plînsul strunei mele : Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare... Şi după ce reproduce penultimele două strofe, iarăşi lasă Ia o parte pe cea din urmă : 42 A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge, Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plînge Ce-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adînc de mare, Trăieşte-nfrieoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare... Pentru ce ? D. Maiorescu are prea mult simţ artistic ca să nu guste toată poezia Rîigăciunii, a Ciăcaşilor sau a versurilor operate de d-sa din Plugarii. Dar prejudecata teoreticianului e şi mai puternică ca simţul artistic al criticului literar... Sau, nou Cremonini, d-sa nu vrea să se uite în telescop, pentru ca sateliţii lui Jupiter să nu-i dârîme teoriile ?... Viaţa românească, nr. 3, 1906 Eugen Lovinescu, «Paşi pe nisip»..., I D. Lovinescu începe să scrie frumos chiar de la titlu. Dar nu luaţi în serios declaraţia d-sale că volumul său ar fi nişte simpli „Paşi pe nisip... “, căci, sînţ sigur, nici d-sa nu o crede : e o simplă cochetărie cu modestia. Da, d. Lovinescu scrie frumos şi, dacă avem de făcut vreo rezervă, e că scrie prea frumos. Şi avem o bănuială, pe care vom formula-o cu toată sinceritatea : d. Lovinescu ţine mai mult la stil decît la ceea ce are de spus şi dacă i se prezintă, într-o chestie, două soluţii, d-sa o va alege pe aceea care se pretează la mai mult stilism, la mai frumoase anecdote şi citaţii, la o atitudine mai... estetică. Problema literară, autorul etc. în chestie e numai un pretext pentru d. Lovinescu de a-şi arăta spiritul, cunoştinţile, citaţiile, anecdotele, bunul-gust. Chestia în sine, adevărul sînt pentru d. Lovinescu de al doilea plan, căci d-sa este un sceptic rafinat... Cîteva exemple : A analiza poezia lui Goga reducînd-o la un singur principiu generator; a explica şi fondul şi forma poeziei lui Goga, pănă în amănunte, prin acest singur principiu, desigur că este „frumos", şi bucata de critică literară are toate şansele să apară ca un „obiect de artă“ armonic. Şi iată-1 pe d. Lovinescu explicînd toată poezia lui Goga, chiar şi sentimentul lui Goga pentru natură prin psihologia „ardeleanului", prin condiţiile de viaţă de acuma ale românilor din Ardeal. Va să zică o aplicare, cam prea simplistă, ni se pare, şi unilaterală a teoriei mediului... Dar iată că d. Lovinescu se hotărăşte într-o zi să aleagă, pentru a compune un articol frumos de critică literară, o teorie estetică. Se-ntîmplă că se opreşte asupra teoriei mediului. A susţinea că mediul fasonează pe 44 scriitor e mai întăi a reedita pe Gherea; apoi, în ţară la noi, fiindcă Gherea a susţinut teoria asta, ea are un miros popular, de club compus din oameni săraci, de revendicări plebeiene; şi, în sfîrşit, teoria cealaltă, care consideră pe scriitori ca un fel de zei ce dau mulţimii — care întotdeauna, după definiţie, e o masă curat pasivă — tablele legii, e o teorie mai eroicăf mai interesantă, mai „estetică44... Şi d-nul Lovinescu simte bine că tratarea acelei teorii se împacă mai bine cu stilul unui articol „frumos" şi plin de consideraţii sceptice. Şi ce lucruri frumoase ne spune ! Mai întăi, despre o „ilustraţie a lui Caran d’Ache, dacă nu era cumva a lui Forain" (observaţi trăsătura sceptică şi aici, deşi poate e cam deplasată...), apoi despre un Toma şi despre un Petru... despre care aflăm mai pe urmă, la vreme, că sînt Thomas Corneille, — despre un Gustave, mai jos, declară Flaubert, şi albele. Sînt sigur că d. Lovinescu n-a văzut nici în Taine, nici în Gherea cum că mediul ar produce talentul. Taine chiar declară că talentul „c’est l’affaire de vos parents44, iar Gherea arată metodic că el se datoreşte eredităţii, că poetul „se naşte44... lucruri, încă o dată, pe care sînt sigur că d. Lovinescu le cunoaşte... Dar, e atît de frumos cînd spui că şi Toma şi Petru au avut aceiaşi părinţi, au trăit în acelaşi oraş de negustori, au fost influenţaţi de acelaşi... mediu şi... totuşi (aci teoria mediului trebuie să roşească de ruşine) Pierre a avut talent, şi Thomas nu ! Şi tot aşa cu Gustave ! Şi mai frumos e încă, cînd poţi, combătînd pe Taine şi Gherea, să exclami că „d. Goga are talent nu pentru că s-a născut în vecinătatea Sibiului, de unde e şi d-ra Cunţan...44 (urmează tot aşa de frumos, dar îmi lipseşte spaţiul)... Şi, iarăşi, deşi d. Lovinescu recunoaşte că Alecsandri „era omul timpului său şi în spiritul contemporanilor săi" (adică, zicem noi, un om reprezentativ al vremii, al spiritului vremii sale : asta e toată teoria mediului; el îşi însuşeşte, prin selecţie, tipurile reprezentative), asta nu-1 împiedecă să declare că („Alecsandrismul nostru literar se explică prin influenţa Iui Alecsandri şi nu prin anumite împrejurări istorice"). 45 Nu mai continuăm, şi nici prin gînd nu ne trece să-l combatem pe d. Lovinescu, căci, sîntem siguri că ar zîmbi — scepticul! — de naivitatea noastră, cînd am lua în serios ceea ce însuşi nu ia, ceea ce îi serveşte numai ca pretext pentru stil, citaţii şi anecdote, pe care, adesea, le combină într-un chip delicios. Viaţa românească, nr. 4, 1906 Eugen Lovinescu, «Paşi pe nisip»..., voi. 11 Acest al II-lea volum al d-lui Lovinescu, fiind în adevăr „al doilea44, nu vom reedita cele spuse asupra primului volum în privinţa felului de a gîndi şi a scrie al d-lui Lovinescu. în. ce ne priveşte pe noi, i-am răspuns în treacăt, în articolul Probleme literare. Cîteva observaţii numai : D. Lovinescu — ca şi alţii — face o confuzie completă între critica „judecătorească44 şi cea „ştiinţifică* sau interpretativă, între un critic literar şi între un şef de grupă, între „şcoală literară* şi „grupare44 de scriitori, între şcoală literară şi şcoală critică — cînd relevează ca o scădere a activităţii d-lui Gherea faptul că acest critic n-a creat o şcoală... literară, cum a creat d. Ma-iorescu. D. Maiorescu a fost un critic „judecătoresc44 (în înţelesul cel bun al cuvîntului), d-sa a descurajat nulităţile şi a grupat în jurul d-sale pe oamenii de talent. D-sa n-a fost un critic interpretativ, ca Sainte-Beuve, Taine, Faguet, Brunetiere etc. D-sa n-a făcut şcoală literară, ci grup literar (căci scriitorii grupaţi în jurul d-sale aveau tot felul de concepţii asupra vieţii şi făceau parte din tot felul de şcoli literare : clasici, romantici, realişti etc.) — şi, dacă a făcut vreo „şcoală44, apoi a fost o şcoală critică, cum se ştie, reprezentată slab. D. Gherea însă a fost un critic interpretativ, el nici nu s-a ocupat de nulităţi, el nu s-a ocupat decît de scriitori de talent, pe care i-a explicat, ştiinţificeştc, pe cît critica poate fi ştiinţifică. Prin urmare — de şcoală literară nici vorbă nu poate fi, n-o creează niciodată vreun critic —, d. Gherea nu putea face nici grup, în orice caz nu acesta putea fi scopul şi rezultatul unei activităţi critice interpretative. Ce şcoală a făcut Taine ? D. Gherea n-ar fi putut înrîuri, cu „idealurile sale sociale*, literatura, decît într-un chip foarte indirect : nu ca „critic44, ci ca om 47 politic, făcînd ca idealurile sale sociale să se răspîn-dească în lumea intelectualilor, din care apoi să se recruteze artişti care să exprime idealurile acelei lumi de intelectuali. D. Gherea nu putea face „şcoală4* decît ca critic, o şcoală critică, şi acest lucru l-a făcut. Toată critica de după dînsul se resimte de influenţa sa, chiar a adversarilor şăi, pe care a stîrnit-o. O asemenea şcoală — critică — au făcut-o toţi criticii, Sainte-Beuve, Taine etc. Atîta poate face un critic. O şcoală literară o face un poet. Dintre „Figurile literare44 ale d-lui Lovinescu, desigur că cea mai reuşită este a d-lui Beldiceanu. Nu vreau să spun că mă împac în totul cu aprecierea sa, dar d. Lovinescu a reuşit să-şi exprime bine şi pregnant ideea ce şi-a făcut-o de autorul Chipurilor de la mahala. Ceva mai puţin reuşită, dar poate mai justă încă, mi se pare „figura4* d-lui Gîrleanu. Şi acum, o descoperire ! D. Lovinescu, cînd nu face din critică un joc zădarnic, cînd nu critică trăgînd cu coada ochiului la public să vadă ce impresie produce — căci de obicei d-sa e ca acele femei cochete care nu fac nici o mişcare decît în vederea efectului ce au să producă —, cînd d-sa se gîndeşte la subiect şi numai la subiect, cînd îl interesează adevărul fiindcă adevărul este în interesul său, cînd, de pildă, e pus în situaţia să lupte ca să iasă din primejdie — şi în asemenea ocazii nu mai e loc de cochetării —, atunci d. Lovinescu poate să scrie bine. D. Iorga * a atacat pe d. Lovinescu, cînd acesta a scos primul volum al Paşilor pe nisip, şi l-a atacat aspru şi, judecind după conţinutul volumului, pe nedrept. D. Iorga vorbea de nişte necuviinţe ce i-ar fi fost adresate, în acel volum, de d. Lovinescu, pe cari nu le găsesc în volum. Probabil că sînt chestii de culise, în care nu ne amestecăm, pe care nu le ştim, pe care nu voim să le aflăm. Că asemenea chestii, la noi, diferenţiază „curente44 şi creează şcoli şi duşmănii literare, lucrul e sigur. Altmintrelea nu ne-am putea explica, de pildă, duşmănia teribilă între cîteva reviste, în ideile cărora nu observăm nici o deosebire — idealul lor naţional, cultural şi literar fiind acelaşi. Să revenim. D. Lovinescu, atacat, a răspuns, ridiculizînd pe d. Iorga * N. Iorga, Paşi pe nisip, I, Sămănătorul, 30 aprilie 1906. 48 şi „direcţia4* sa „nouă44. Poate că aş avea ceva de observat... şi chiar am s-o observ : „Direcţia4* d-lui Iorga de acum doi ani convenea aşa de mult d-lui Lovinescu. incit a voit să se înscrie între colaboratorii d-lui Iorga, la Sămănătorul. Astăzi d. Lovinescu ridiculizează „direcţia4* d-lui Iorga, care — nu e aşa d-le Lovinescu ? — e aceeaşi ca şi acum doi ani. Acesta e puncul slab al apărării şi atacului d-lui Lovinescu, mai ales cînd d-sa ridiculizează această „direcţie44 cu manifestări ale ei de pe vremea cînd voia să colaboreze la Sămănătorul... Dar, în sfirşit, d. Lovinescu e atacat de d. Iorga, se apără, atacă, se răzbună. Aci nu mai era locul pentru mişcări elegante... ca să minunăm publicul prin adresa noastră, prin scepticismul şi fineţa noastră..., aci d. Lovinescu, încolţit, cum s-ar zice mai popular, se apără şi loveşte. Desigur, ca în toate aceste situaţii, d. Lovinescu merge prea departe, căci d. Iorga are merite reale : d-lui Lovinescu îi e uşor să ridiculizeze pe d. Iorga ca critic ori ca şef de şcoală, dar d-sa uită ori nu pricepe că d. Iorga a făcut mult prea mult pentru cultura română prin puterea sa de muncă, prin ştiinţa sa, prin puternica — şi chiar absorbanta sa — personalitate. Dar lăsînd la o parte toate acestea, trebuie să recunosc că d. Lovinescu, în cele două articole în contra d-lui Iorga, dă dovadă de multă vervă şi de un talent real de a scoate în relief ceea ce vrea să scoată. Dacă d. Lovinescu, cu cunoştinţile sale, cu uşurinţa sa de a scrie, nu s-ar uita în dreapta şi în stînga la spectatori, publicistica ar cîştiga un element folositor şi interesant. Viaţa românească, nr. 8, 1906 «Reproducerea» realităţii Am vorbit altădată (cronica literară * din nr. 2 a acestei reviste) de aprecierea realităţii de către scriitor, de atitudinea scriitorului faţă cu viaţa zugrăvită în opera sa, faţă cu realitatea transplantată în opera sa. Am arătat că în acea atitudine găsim toată personalitatea poetului, cu atîta mai mult cu cit are una mai puternică. Melancolia rasei anglo-saxone la Shakespeare, orgoliul acelei rase în Byron, umorul în Swift ; individualismul ca protestare împotriva turtirii individului de către societate în Ibsen ; dispreţul pentru viaţa măruntă şi prozaică a „burghezului" în Flaubert; lipsa de idealism, religia plăcerii şi deci frica de moarte în Maupassant; religia suferinţei şi dispreţul pentru normalitate în Dos-toievski etc. Dar cum redă „realitatea" un scriitor ? Care realitate ? „Realismul", zugrăvirea realităţii pentru realitate, concepţia unui scriitor — placă fotografică, n-a fost susţinută nici de cei mai încăpăţînaţi „realişti", pentru că această ipoteză e în dezacord cu principiile elementare de psihologie. Nici chiar vechea concepţie psihologică asociaţionistă, care consideră pe om ca un receptacol pasiv de senzaţii, nu poate justifica această teorie a artei, pentru că chiar acea concepţie psihologică susţine că senzaţiile şi asociaţiunile lor sînt determinate de ceea ce se numeşte masa aperceptivă a individului, masă care variază de la om la om, care, deci, imprimă o personalitate asociaţiilor. Dar teoria aceasta psihologică e părăsită azi. Nu e locul aici să intrăm în detalii psihologice, vom aminti * V. în urmă articolul „Morala" în artă. 50 numai de marea însemnătate ce o are azi, in concepţiile psihologiei, spontaneitatea individuală. Organul nostru psihic selectează, alege şi combină absolut intr-un ichip personal, deci original. Teoreticianii artei pentru artă, care consideră pe scriitor ca o pînză pe care se aşază, fără preferinţa lor, imaginile lumii din afară, vorbesc în numele unei concepţii psihologice, care n-a existat nicicând, pe care n-ar putea-o nici primi. Teoria artei pentru artă nu este concluzia teoriilor lor psihologice. Teoreticianii artei pentru artă, dacă ar căuta să-şi justifice teoria lor prin psihologia pe care au învâ-ţat-o în şcoli — fie şi vechea psihologie —, n-ar putea-o face. Şi de aceea, nici „realiştii44 cei mai încarnaţi n-au putut să nu recunoască colorarea realităţii de către personalitatea scriitorului. „Arta, zice Zola, care a fost un sectar al naturalismului şi un estetician nul (deşi d. Ma-iorescu îl citează ca autoritate), este un colţ de natură trecut printr-un temperament44. în contra artei pentru artă ajunge şi atîta, dar, din punct de vedere al adevărului, nu e complect. Ce „colţ44 ? Acest „colţ44 nu este oricare, ci variază de la un scriitor la altul. Mi se pare că Amiel e acela care a spus că un peisaj e „un etat d’âme41, o stare sufletească. Şi acest pătrunzător analist de sine însuşi ştia bine ce vorbeşte. Şi dacă sisteme filozofice, ca al lui Schopenhauer, Nietzsche etc., nu sînt decît expresia unor „stări sufleteşti11, autorii lor fiind nişte temperamente de artişti, apoi este aproape de mintea omului că o operă de artă va fi, cu atît mai mult, expresia unei stări sufleteşti, a unui „etat d’âme44. Orice operă de artă, romanul, ca şi poezia lirică, ca şi drama, este expresia unei concepţii asupra vieţii — o filozofie a stărilor sufleteşti, o „philosophie d’etats d’âmes44. în Ibsen e un Nietzsche temperat, deci sănătos ; în Maupassant e un Taine, chiar un Schopenhauer mai obiee-tivist. Da, poetul, aci, e mai obiectivist decît filozoful. Şi dacă este aşa, atunci e clar că poetul nu numai va percepe realitatea conform cu temperamentul său, dar încă va selecta, va alege din realitate, ceea ce, într-un 5t senz sau altul, va fi expresia sentimentalităţii sale, justificarea sentimentalităţii sale. Un Ibsen va alege acele conflicte între pornirile individului şi morala socială în care individul are dreptate (Stîlpii societăţii, Nora etc.) : un Zola va alege, de pildă, acel aspect al amorului în care bestia ucide omenescul (Une page d’amour); un Dostoievski va alege acele conflicte în care individul normal triumfează prin stupidi-tatea-i asupra celor anormali (Idiotul) etc. Să iau din literatura noastră un exemplu de care m-am mai ocupat. Un critic a pretins că d. Sandu-Aldea nu putea să nu simpatizeze cu Niţă Mîndrea, în contra ţăranului Doca, pentru că Doca e şi reprezintă pe ţăranul rău, pe ţărănimea aceea care e o primejdie pentru acumularea tihnită a bogăţiei arendăşeşti. Foarte bine ! Dar cînd în ţara aceasta sînt ţărani care sufăr ei din pricina arendaşilor, şi acest conflict e încă cel obişnuit, alegerea unui conflict, şi încă a celui neobişnuit, în care ţăranul e cel vinovat şi perzistenţa, frecvenţa în alegerea acestui fel de conflict nu este significativâ, cum e significativă la Ibsen alegerea conflictelor în care individul are dreptate ? Vă închipuiţi pe Ibsen alegînd acele conflicte în care morala curentă să aibă dreptate ? Pe Flaubert, alegînd acele conflicte în care „burghezul11 să fie idealizat şi intelectualul ridiculizat ? Pe Eminescu ilustrînd egoismul şi stupiditatea omenească într-o scenă din vremea şi cu participarea răzeşilor lui Ştefan cel Mare ? Pe Goga zugrăvind suferinţa unui ,,stăpîn“ al gliei din pricina răutăţii unor „clăcaşi“ ? Stîlpii societăţii e exprimarea unei stări sufleteşti şi a unei concepţii, ca şi Madame Bovary. Şi de aceea Niţă Mîndrea nu e egal numai cu sine însuşi, este sig-nificativ pentru starea sufletească a d-lui Sandu-Alea. Artistul e un om, un om mai puternic decît noi, cu preferinţi şi cu sentimente mai adinei decît noi, şi — încă o dată ! — nu numai că ne vom permite, dar vom socoti ca o datorie a noastră să-l întrebăm ce fel de om e, să vedem ce „realitate" îl atrage şi cum o apreciază. 52 Cele ce spuneam aice nu sînt concepţii arbitrare ale noastre : sînt concluzii inevitabile ale primelor elemente de psihologie, care se găsesc în tratatele elementare ale acestei ştiinţe. Că preferăm unui vir dicendi peritus — este şi acesta mare lucru : talentul — pe un vir bonus dicendi peritus —, aşteptăm încă pe acela care să ne-o reproşeze. Viaţa românească, nr. 5, 1906 Elena Far ago (Faima), «Versuri» D^na Farago este stăpînită de an mare zbucium sufletesc, ceea ce este o garanţie îndestulătoare că în versurile sale, al căror fond principal îl formează dragostea, ne va spune adevărul şi nu se va mulţumi numai „a compune44. D-sa posedă îndestul de bine limba literară şi, cu mici excepţiuni, forma versurilor sale este aproape desăvârşită. Păcat numai că munca spre această desă-vîrşire este prea vădită. Să se tortureze scriitorul — Heine este o pildă strălucitoare —, dar rezultatul să fie aşa, încît să ne deie impresiunea că acea desăvîrşire a formei nu l-a costat nici o muncă. Şi încă o observaţie : Caier blînd, resfiră-te, Fir duios, înşiră-te, Caier tainic, spune-le, Nu iasa nici unele... Se roagă Muzei, poeta. Poezia însă nu-i o simplă înregistrare; nu este permis să „nu uiţi nici unele“, ci trebuie, dimpotrivă, să faci o selecţiune în sentimentele tale, oricît ar fi ele de puternice şi de importante pentru tine ; căci nu toate au o valoare poetică, nu toate au darul de a fi sugestive. Iar d-na Farago — analistă conştiincioasă cum e — îşi notează toate sentimentele, cu toate motivele, nuanţele şi fluctuaţiile lor. Apoi i-aş imputa şi un abuz — cum să-i zic ? — ■de preciziune. Prea nu ne lasă să punem şi noi ceva din sufletul nostru în versurile sale, pe cînd poezia nu e, doară, decît bagheta magică care, lovindu-ne sufletul, îl face să-şi ridice, din propria-i substanţă, „mii de um-bre“... Vreau să zic că poezia sa uneori e sugestivă şi pentru cuvîntul că ne dă o aşa notă, încît aceasta se stinge în suflet la moment, fără a produce acea vagă 54 ■w'*''’■ : ti. sonoritate care, în acustică, se numeşte „armonicele unui sunet11. N-aş putea să ilustrez mai bine, prin contrast, cele spuse mai sus, decît reamintind versurile lui Eminescu : Cînd amintirile-n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Co-au luminat atît de des înduioşării mele... Cine nu-şi simte răsfrîntă, în aceste cîteva rîndurir o bună parte din tinereţa sa ? Iar sentimentul profund, ce ne pătrunde pe toţi, vine tocmai din faptul că versurile nu precizează amănuntele, ci, mulţumindu-se numai să evoce, ne spun fiecăruia ceea ce am simţit fiecare. Poate însă că volumul unei dragoste femeieşti nu poate fi criticat, cu comprehensiune, decît tot de o femeie. Atunci, nevoia unei „critici femenine** se resimte mai ales în ţara noastră, unde numărul poeteselor este aşa de mare. Fia fa românească, nr. 5, 1906' 1' Eugen Lovinescu, «De peste prag» D. Lovinescu s-a mîniat pe mine într-un stil foarte frumos, foarte spiritual şi foarte săltăreţ. Aşadar pricepeţi că, dacă vorbesc de d-sa acuma, o fac pentru că datoria de recenzent mi-o impune. Sînt foarte încurcat, mărturisesc : mă tem să nu ia ca răzbunare ceea ce voi spune rău de drama dumisale şi ca o consolare ceea ce voi spune bine de această dramă. Am cetit drama d-lui Lovinescu cu interes şi n-am putut-o lăsa din mină pănă ce n-am isprăvit-o. Ştiu că nerăbdarea de a vedea „ce s-a mai întîmplat“ mai departe, interesul pentru subiect, nu c nici o dovadă de gustul estetic al unui cetitor, nici de valoarea unei scrieri : băieţii de patrusprezece ani fac sacrificii enorme de somn cînd cetesc Dramele Parisului, oricum, o carte care te „captivează” trebuie să aibă ceva din ceea ce se cheamă „valoare”, şi, deci, drama d-lui Lovinescu, o declar de la început, trebuie să aibă oarecare din însuşirile a căror sumă face o adevărată operă de artă. Dar am un scrupul. Cum să vorbesc despre o „dramă” cetită ? Am pus în ghilimele „dramă” şi am subliniat cetită, pentru că o dramă cetită e un non-senz. Drama, prin definiţie, este acţiune şi n-o poţi gusta ca „dramă”, decît dacă asişti la reprezentarea ei. Să facem puţină pedanterie didactică — mai ales că sîntem între „dascăli” — şi să amintim acel adevăr elementar că, pe cînd genul epic — romanul, nuvela etc. — e istorisirea unei acţiuni trecute, genul dramatic e reprezentarea unei acţiuni prezente. Cînd mă îndeletnicesc cu o operă în genul epic, aflu de întîmplări cari s-au petrecut odinioară sau acum două mii de ani, cînd gust o dramă, văd întîmplări cari se produc în prezent, în faţa mea. Aşadar, De peste prag este pentru mine o nuvelă. Le spun toate acestea pentru a putea face declaraţia 56 că nu mă pot încumeta să judec valoarea „dramatică** a acestei drame. Pentru a o judeca, ar trebui s-o văd reprezentată. Dacă un critic şi-o poate reprezenta în minte jucată, îl felicitez pentru puterea sa de imaginaţie şi îl invidiez. Această nuvelă a d-lui Lovinescu pune o problemă veche şi interesantă : efectele teribile ale dragostei nelegale, antilegale. Din cauza unui adulter, se distrug o mulţime de vieţi. Iorgu, un om bun, blînd, visător, un om de studiu, străin de interesele şi sufletul femeii sale, este înşelat de această femeie, Ana, care, din dragostea cu Sandi, capătă şi un copil, Lolota. Acţiunea începe după sinuciderea lui Iorgu, cînd Sandi, plecat în străinătate la moartea lui Iorgu, se reîntoarce şi cînd se reîntoarce şi Luca, fiul Anei şi al lui Iorgu, care fusese îndepărtat de Ana, în străinătate, pentru a evita prezenţa lui supărătoare. Afară de aceste personaje, mai sînt două. Maria, fiica Anei, şi logodnicul ei. Luca simte că sinuciderea tatălui său trebuie să fie în legătură cu purtarea mamei sale, pe care o bănuia. Sandi, alungat din nou de Ana, care se simte vinovată faţă cu mortul, vrea să-şi ia pe Lolota, s-o răpească chiar... Faptele merg aşa încît Luca află de tot trecutul vinovat al mamei sale, care i se spovedeşte cu exasperare şi care apoi se sinucide... Cam acesta e subiectul dramei. Bucata e foarte morală, aş îndrăzni să spun, dacă n-aş jigni scepticismul d-lui Lovinescu... Dar să vedem dacă tipurile sînt vii — atunci şi acţiunea va fi verosimilă... Mai întăi, d. Lovinescu ştie să meargă răpede : acţiunea nu lîncezeşte nicăieri, ceea ce este un mare merit. D. Lovinescu ştie să extragă metalul din mineraliu, să ne dea numai ceea ce este necesar, să aleagă numai faptele significative, şi, ajutat de cultura sa literară, d. Lovinescu ştie să pună în gura personajelor cuvinte evocatoare de stări sufleteşti întregi, cuvinte care devin cauze eficiente, căci într-o dramă totul rezultă din vorbele pe care şi le spun personajele. Şi, totuşi, drama d-lui Lovinescu e mai mult opera unui critic literar, deprins cu literatura, observator al meşteşugului, e un cîntec din cap, cum se zice, şi nu din piept. E o combinaţiune : autorul n-a văzut tipurile, ele 5» nu trăiesc, şi, pentru aceasta, am o dovadă care nu se poate răsturna : cine a cetit bucata, gîndească-se bine şi va vedea că tipul cel mai bine definit, acela care se poate clasifica imediat între categoriile de oameni pe care-i cunoaştem, e tipul lui Iorgu, al celui sinucis, care nu intervine în piesă, pe care, deci, nu-1 putem cunoaşte din faptele şi vorbele sale, ci din zugrăvirea lui de cătră d. Lovinescu, prin gura personajelor, care-şi amintesc de el. Şi e natural să fie aşa : un om de cultură, cu cunoştinţi de psihologie, va putea să ne zugrăvească în cuvinte un tip (o fac şi autorii de psihologii), dar dacă e numai om de cultură şi n-are instinctul artistic, viziunea nu va putea să ni-1 facă cunoscut cînd va voi să ni-1 arate în fapte şi vorbe. Sînt sigur că d. Lovinescu ştie bine ce fel de tip a voit să fie Ana, şi dacă ne-ar fi zugrăvit prin cuvintele d-sale tipul, l-am şti şi noi din ce categorie e, dar Ana ni-i dată prin fapte şi vorbe şi de aceea n-o putem clasifica aşa de uşor ca pe Iorgu, ba mai deloc... Tipul cel mai vizibil, afară de Iorgu, e al Lolotei, dacă la nouă ani o fată poate fi aşa de... mare. Apoi am să-i reproşez d-lui Lovinescu, criticului ■(căci o putea face şi în calitate de critic, nu numai de artist), puţina scoatere în relief a însuşirii de victimă fatală a lui Sandi, a tragediei soartei lui şi, în genere, a disproporţiei între cauză —, „un instinct atît de van“, „o epilepsie de cîteva securide“ —• şi efect : distrugerea fizică şi, cea mult mai grozavă, morală a atîtor vieţi nevinovate. Oricum, în mijlocul atîtor opere de agramaţi şi minţi obtuze, care te înspăimîntă prin inconştienţa îndrăznelei cu care se îndeasă „corporaţia Parnasului“, bucata inteligentă a d-lui Lovinescu este o plăcere pentru cetitor. O ultimă observaţie : prevăd — atîta pot prevedea ! — că, reprezentată, bucata n-ar reuşi din cauză că prea adesea, şi multă vreme, n-ar fi pe scenă decît două persoane. D-ale carnavalului, pusă pe scena Teatrului Naţional, n-a mai putut fi reluată : defectul cel mare al acestei pline de spirit bucăţi şi desfătătoare la cetit este acela pe care-1 prevăd piesei d-lui Lovinescu. Viaţa românească, nr. 5, 190G Artiştii «luptători» Ne găsim într-o situaţie din cele mai curioase-Partizanii „artei pentru artă* au devenit tezişti. Acest mic accident li s-a întîmplat din pricina morţii lui Ibsen, a cărui operă a devenit una din chestiile cele mai importante la ordinea zilei. Adversarii noştri, reeditînd cele spuse în Apus despre acest scriitor, fie că s-au luat mai mult după critica tezistă, fie din cauza exageraţiilor de limbaj, au vorbit despre Ibsen făcînd critică tezistă. Aşa, de pildă, în Vieaţa noua, d. Densusianu şi un discipol al său au publicat două articole în care se vorbea de „problemele44 pe care le pune Ibsen, care sînt foarte „grave* şi pe care poetul scandinav „le rezolva* într-un chip oarecare, „îndemnînd la acţiune44 etc., etc. Am spus că ne găsim într-o situaţie curioasă; adăo-găm că e şi perplexă. Iată-ne siliţi să apărăm noi independenţa artei împotriva acelora care ne învinuiau că cerem artistului să se transforme într-un propagandist de idei. Adversarii noştri au sărit prea departe : au devenit tezişti. Ibsen pune probleme şi le rezolvă, îndeamnă la acţiune etc. ! Va să zică, nu mai e vorba de redarea impersonală a realităţii ? Dar nu mai e vorba nici de ceea ce spunem noi, de transpirarea unui ideal din opera de artă a autorului ! După cum am respins teoria unei „arte pentru artă44, care nu există, tot aşa ne simţim datori, fără a lua aere de cavaleri ai „frumosului* în sine, să respingem şi teoria artei „teziste* sau „utilitare44, care so-coate pe artist ca un propagandist, ca un fel de clubist, care, în loc să organizeze partide, să scrie broşuri şi să ţină discursuri, se apucă să „rezolve44 problemele grave sociale prin opere literare. Dar e de netăgăduit că Ibsen face altă impresie decît un Flaubert, de pildă, sau, ca să luăm un exemplu extrem, decît un Heredia. Această impresie specială e ceea ce a aruncat pe adversarii noştri în braţele tezismului. Să vedem de ce Ibsen face altă impresie, să explicăm, în acelaşi timp justîficîndu-i oarecum, saltul adversarilor noştri. Cum am mai spus, orice artist e soliloc, creează pentru a crea. Artistul clădeşte o lume — opera de artă — fără nici o preocupare de public; altmintrelea, ar fi orator. Dar în creaţiunea sa, el îşi depune toată personalitatea sa, toate răspunsurile sale la lumea din afară, deci şi aprecierea sa asupra lumii din afară. Artistul, cu voie sau fără voie, nu poate sa nu-şi arate preferinţele, simpatiile şi antipatiile sale. Aceasta este concepţia tendenţionistă a artei. Dacă voim să concepem arta din punctul de vedere cel mai general, din care să privim orice operă de artă, ne mulţumim să spunem că „tendinţa44 (atitudinea sentimentală faţă cu opera) transpiră, fără voie, din opera ■artistului. Aşadar, un artist, chiar cînd se pune anume să-şi ascundă aprecierea sa, ca „realiştii* francezi, el nu izbuteşte, nu poate fi absent faţă cu opera sa. Dar sînt artişti care n-au această dorinţă, de a-şi ascunde preferinţele lor, care nu se jenează de „ten-dinţile44 lor, care nu se sfiesc a-şi arăta aprecierea lor, care se primesc şi se admit aşa cum sînt. Aşa au fost tragicii greci, Aristofan, Juvenal, Dante, Michelangelo, Swift, Voltaire, Shelley, Hugo, Mickiewicz, Alexandre Dumas-fils, Şcedrin, Delacroix, Vereşciaghin, Ibsen, Bjornson, Dickens, ca să citez numai cîteva nume, necontestate, care-mi vin acum în minte. Pentru ce această deosebire ? Pentru ce unii se feresc de a-şi exprima atitudinea, pe cînd alţii o exprimă în chip eclatant ? Sînt aceştia din urmă tezişti ? Desigur că nu. Tezist •e acela care, fără să fie inspirat de un sentiment, de o idee, de o credinţă, de un ideal, se apucă să scrie o operă spre a ilustra şi propaga acel sentiment, acea idee, credinţă, acel ideal. Dar Ibsen, de pildă, prin tem-permanentul său, prin ereditate şi prin influenţa împrejurărilor, ajunsese să aibă o concepţie clară şi puternică asupra vieţii, un ideal, o credinţă care îl inspira şi pe care o punea în opera sa prin imagini. El reda, în această operă, şi viaţa, realitatea, „imaginile11, şi cealaltă parte a sufletului său, aprecierea din punctul de vedere al unui ideal, pe cînd Flaubert, de pildă, fădndu-şi o onoare a nu avea un ideal — că transpira din opera sa, e altă vorbă l —, se silea să-şi exprime numai o parte a sufletului, imaginile, şi s-o ascundă pe cealaltă. Această „impersonalitate41 a ajuns apoi „impasibilitatea44 parnasiană şi în sfîrşit decadentismul: „forma e totul44, în însăşi crearea operei de artă, concepţiile lui Ib-sen erau o parte integrantă şi importantă şi el nu se ferea de a le exprima aşa cum erau în sufletul lui, de a le da tot accentul şi tot accesul în opera sa. El nu voia să propage nimic, dar el îşi punea în opera sa toată puternica sa personalitate, pe cînd la „impersonali14 aprecierea lumii numai scăpa în opera lor. A spune, ca d. Densusianu, că el punea probleme şi le rezolva este imprudent, este a face tezism, este a spune că el mai întâi îşi punea problema şi apoi o rezolva printr-o dramă. (In privinţa aceasta vezi Paul Stapfer : Questions Esthetiques et Religieuses.) Să vedem cum se explică deosebirea aceasta : Pentru ce unii artişti se feresc de tendinţile lor, caută să le ascundă, iar alţii, din contra, li dau tot accesul în opera de artă. In lume, nu vorbesc numai de artişti, sînt două feluri de oameni: oameni care apreciază, care au simpatii - şi antipatii, dar la care apreciarea aceasta, simpatiile şi antipatiile nu devin un motiv de luptă. Ei nu luptă pentru ceea ce cred ei că e bine şi rîu luptă împotriva a ceea ce cred ei că e rău. Majoritatea oamenilor e aşa. A trage însă concluzia că aceşti oameni sînt „impasibili44, „impersonali44, ar fi o mare greşală. şi nimene, de fapt, n-o face. Dar sînt alţi oameni care fac din simpatiile şi antipatiile lor motive de luptă, care îşi fac un ideal (pe care-1 urmăresc) de a stîrpi ceea ce cred ei că e rău şi de a ajuta la triumful binelui. Aceştia sînt oameni „luptători44. 61 Ceea ce-i face luptători e, desigur, temperamentul lor, e faptul că la aceşti oameni reacţiunea voluntară e mai puternică şi mai concentrată. Această cunoscută deosebire, între tipul de neluptător şi cel de luptător, se găseşte şi între artişti. Sînt artişti — Rafael, Flaubert etc. — care n-au făcut parte din tipul „luptător1*. Tendinţile lor nefiind puternice, nefiind o parte precumpănitoare în sufletul lor, nu numai că ele n-au străbătut cu atîta putere în opera lor, dar ei au căutat, unii, ca Flaubert, conştient, nici să apară în opera lor. într-un om ca Ibsen însă, tip de „luptător**, tendinţile erau aşa de puternice, ele aveau aşa de mare însemnătate ori greutate în sufletul lui, încît ele îi apăreau lui însuşi ca un element cu totul important al sufletului său şi deci nu numai că nu se ferea de ele, ci, cum s-ar zice, li dădea drumul cu toată inima în opera sa. Dar de aici nu urmează că le punea anume în opera sa. Nu ! Nu le înăbuşea, atîta tot!... Numai de atîta „tezism** poate fi vorba la un Ibsen ; nici de mai mult, nici de altul. Aceasta ni se pare că este deosebirea între un artist pretins „impersonal** şi între un artist „luptător**, care însă nu trebuie socotit ca tezist, căci nu se deosebeşte de celălalt decît în grad, pentru că el se admite pe sine aşa cum este, întreg, pentru că el îşi depune în opera sa, cu o egală accentuare, şi imaginile, o parte a sufletului său creator, şi aprecierile sale, altă parte a sufletului său creator. Şi să nu se înţeleagă că aş vorbi de tendinţile declarate ale artiştilor, aşa cum se găsesc adesea la Bal-zac ori Dickens, care, prin consideraţii teoretice, se amestecă direct în opera lor, ceea ce este o slăbiciune de procedeu literar. Vorbesc numai de acele apecieri care se manifestează cu ocazia zugrăvirii vieţii, care se traduc prin serii de imagini ale vieţii aşa cum face Ibsen, pe care chiar genul în care scria — cel dramatic — l-ar fi împiedicat să se amestece direct în opera sa. Viaţa românească, nr. 6, 1906 Probleme literare I In cîteva „cronici literare44 şi cu prilejul diferitelor recenzii din această revistă, şi mai înainte, într-un articol despre d. Sadoveanu, am arătat, fragmentar bineînţeles, concepţiile noastre asupra creării operei de artă, asupra rolului şi datoriei criticei literare. Adversarii însă nu ne-au înţeles — căci nu putem presupune că se fac că nu ne-au înţeles — şi. în timpul din urmă, şi-au serbat un al doilea triumf, sau mai bine, jubileul triumfului lor de acum şase luni — d. Marin Simionescu-Rîmniceanu, într-un lung articol din Luceafărul (no. 11— 12), d. Lovinescu, în voi. II al Paşilor pe nisip..., ceilalţi în mici notiţe scurte, cuprinzătoare şi... definitive. Vom căuta să lămurim punctul nostru de vedere, aducînd cîteva consideraţii nouă, reeditînd cîteva din cele spuse pănă acuma, dar dezvoltîndu-le şi punînd, pe cît va fi cu putinţă, o ordine şi o clasificare în ceea ce am exprimat fragmentar pănă acuma. Şi pentru că ceea ce n-a fost înţeles bine se poate cunoaşte mai ales din articolele polemice ale adversarilor, care, fireşte, reprezintă modul de a gîndi al acelora pentru care scriem — adică al acelora care nu sînt lămuriţi încă asupra chestiilor ce tratăm —, consideraţiilor noastre le vom da forma unor articole de polemică, plecînd de la părerile înaintate de adversari. Vom pleca mai cu samă de la cele spuse de d. Si-mionescu-Rîmniceanu în Luceafărul, pentru că d-sa este mai complect, căci a adunat cu mai multă sîrguinţă, dacă nu cu mai mult talent, obiecţiunile aduse... artei teziste sau utilitare, pe care crede d-sa că am susţinea-o. Aşadar, pănă la un punct, îi vom face plăcerea de a nu-1 amesteca cu ceilalţi tovarăşi ai săi, căci d-sa cere acest lucru în Luceafărul. Dar, în schimbul acestei plăceri, îi cerem şi noi o concesie : să ne lase ca, pe ici, pe 63 colo, să răspundem cîte ceva şi celorlalţi partizani ai ideii care-i este aşa de scumpă, căci, la urma urmei, „teoriile** lor sînt exact aceleaşi cu ale d-sale. Ba — de ce sa nu mărturisim ? —, generozitatea noastră de a nu-1 amesteca pe d. Rîmniceanu cu tovarăşii săi nu dovedeşte cine ştie ce altruism din parte-ne : ne-a fost foarte uşor s-o facem, căci răspunzîndu-i d-sale, prin chiar aceasta, le-am răspuns şi celorlalţi. Deosebirea între dîn-şii este că pe cînd d. Rîmniceanu, de pildă, e doctrinar şi „ştiinţific**, d. Lovinescu scrie cu un dulce scepticism care, fie zis în treacăt, mi se pare că e scepticismul acela ce provine din frica de a se angaja, iar d. Densusianu,, ca un gros bonnet ce se consideră în literatura românească, nu simte nevoia nici de a-şi justifica prin argumente „teoriile**, nici a se insinua cetitorilor prin anecdote şi scăpărări de spirit : d-sa îşi decretează, scurt şi lapidar, de patru ori pe an, cu aerul unui oracol, teoriile d-sale asupra literaturii, pe care ceilalţi le ilustrează apoi cu un aparat ştiinţific, de întâia sau de a doua mină, sau prin fermecătoare gaminerii de stil. Luceafărul din Budapesta este cea mai bună revistă a românilor din Ungaria şi totodată cea mai răs-pîndită. Fiind cea mai bună, ea, fireşte, reprezintă, sau trebuie să reprezinte, intelectualitatea românilor de dincolo ; fiind foarte răspîndită, a spune că această revistă nu este a lui X sau Y, ci a acelora care o cetesc, este aproape o tautologie. în adevăr, o publicaţie cu răsunet nu este a redactorilor ei, ea este a publicului. Aşadar, socotind, ceea ce avem dreptul s-o facem, că Luceafărul e o manifestare a năzuinţelor poporului român din Ungaria, s-ar părea că concepţia ce ne-o facem noi despre românii de acolo, ca despre un popor luptător şi martir, căruia i se pun în faţă cele mai mari probleme ale vieţii, este o concepţie greşită. Poporul român din Ungaria, judecind după revista sa, n-ar fi preocupat de altă problemă decît de aceea a artei şi, în specie, a „artei pentru artă*4... Nu presupunem că această problemă, şi mai ales această concepţie, să fie atît de vitale şi la ordinea zilei la românii de peste munţi. Avem şi noi, dincoace, o revistă care nu trăieşte decît pentru „artă** şi în special pentru „arta pentru artă“, e Vieaţa nouă, dar aceasta este o revistă personală, nu e a publicului şi de la ea nu se poate induce la preocupaţiile publicului românesc. Şi apoi, chiar dacă Vieaţa nouă ar fi a publicului, de, noi sîntem aici cam parveniţi, ne putem permite şi luxul acesta de a lupta numai pentru intangibilitatea frumosului \ după ce am rezolvit, spre deplina satisfacţie a tuturora, toate problemele sociale, naţionale şi morale. Credem însă că Luceafărul reprezintă un popor de luptători, cu alte preocupări şi idealuri... Cît despre d. Lovinescu, d-sa planează „dincolo de bine şi de rău“ ! în numărul de pe iunie al Luceafărului, d. Marin Simionescu-Rîmniceanu, care în această revistă stă de strajă la uşa „artei pentru artă11, îşi publică rezultatul unei munci laborioase de cîteva luni, ca să răstoarne cele spuse de noi într-o cronică din Viaţa românească (nr. 2). A ! în sfîrşit, iată unul care se detailează. A venit unul care să spună pe larg, chiar prea pe larg, ceea ce numai zăcea dedesubtul afirmaţiilor lor ! E numai d. Marin Simionescu-Rîmniceanu de la Luceafărul, dar ne mulţumim şi cu atîta, consolîndu-ne câ-i mai putem adăoga şi pe d, Lovinescu. Se cunoştea, din „teoriile14 lor, cum concep ei arta, critica şi celelalte, dar numai se cunoştea. Am simţit că ei pleacă de la concepţia că artistul e o placă fotografică, că-1 socot numai ca un receptacol de imagini, căruia psihologia stărilor sufleteşti mai superioare nu i se mai aplică, dar n-o spuseseră încă de-a dreptul... Acuma, prin pana unuia dintre ei, şi cel mai... sincer, ni se dezvăluie întreaga această faimoasă concepţie. S-o detaliem şi noi. Vom scrie cam mult, disproporţionat cu importanţa atacului. O facem, însă, pentru că ni se pare bun orice prilej care ni se prezintă spre a elucida chestia. Şi apoi, ne mîngîiem că lungimea răspunsului nu este, poate, aşa de disproporţionată cel puţin cu importanţa Lucea- 1 Adică, vorbă să fie f Noi, cărora nu ne place Marin Gelea ori d. Karr, nu apreciăm „frumosul" ca di. Densusianu, iar d. Densusianu, căruia îi place Marin Gelea şi d. Karr şi nu-i place Goga, e „sensibil* frumosului, îl apreciază !... Aţi băgat de samă că aceşti campioni ai „frumosului* n-au nici măcar gust literar ? Excepţie face, până la un punct, d. Lovinescu. /arului, în care s-a publicat „atacul". Dealtmintrelea, şi d. Lovinescu a contribuit puţin la această lungime... O justific şi eu cum pot ! Avem o singură părere de rău : că d. Rîmniceanu n-a făcut un articol în care concepţia „artei pentru artă" să fie expusă mai logic şi mai consecvent şi că n-a cules în fişele sale toate argumentele în sprijinul acestei concepţii. (De d. Lovinescu nici nu poate fi vorba : d-sa e sceptic, nu e „d. Sistem", e „conciliant", i-i ruşine să aibă opinii hotărîte.) D. Rîmniceanu ne-ar fi făcut un serviciu mare, ne-ar fi dispensat pe noi de ocupaţia pregătitoare de a aduna argumentele teoriei adverse. Dar, cîteva chestii prealabile... Domnul Rîmniceanu întrebuinţează mai multe pro- cedeuri greşite. Mai întăi citează prea mult. Citaţiile nu se fac decît atunci cînd vrei să-ţi argumentezi stilul cu floricele, cum face d. Lovinescu. cum prea face d. Lovinescu, sau, dacă eşti serios, atunci cînd le comentezi, ori cînd ai nevoie să-ţi sprijini părerile. Dar mai întăi, e clar, trebuie să ai păreri. Părerile ţi le faci prin propria-ţi cugetare, ajutată de lectură, pe care ţi-o asimilezi. Cetirea şi asimilarea autorilor este o chestie cu totul de ordin privat, care nu priveşte pe cetitor. Acesta cere să-i dai produsul gîndirii, lecturii şi asimilării ei ; el nu vrea să asiste la preparaţia, bucătăria (iertaţi-mi comparaţia) acestui produs. Ce face însă d. Rîmniceanu ? D-sa nu asimilează lectura organismului concepţiei sale, ne lasă pe noi să i-o asi-milăm. D-sa îşi lipeşte, mai bine sau mai rău, fişele, pe care şi-a scos notiţe din cărţi, ori la curs, şi ne lasă pe noi să muncim în locul d-sale, sâ le mis-tuim. De aici urmează cîteva lucruri, pe care le vom releva mai pe urmă şi care îi vor displace, desigur. Alt procedeu greşit al d-lui Rîmniceanu este acela că d-sa nu discută cu omul... cu care discută, ci cu nişte teorii, pe care i le împrumută cu de-a sila. Şi i le împrumută cu de-a sila pentru că d-sa are gata contra-teo-riile şi dacă „adversarul" n-ar avea teoriile pe care d-sa a învăţat să le combată, atunci ar rămînea fără „adversar", şi omul nu poate trăi fără adversar... Şi d. Lovinescu împrumută „adversarului" teorii, dar nu pentru că ţine la contra teoriile sale... De ce i le împrumută nu-mi pot da bine samă. 66 Şi din cauza acestui procedeu, d. Rîmniceanu mai întrebuinţează şi altul : d-sa, nedumerit de atitudinea adversarului, pe care o simte, instinctiv, că nu e aceea pe. cârd o combate, taxează pe adversar de jongleur, de sofist, de lipsit de logică etc. Să mă explic : d-sa vrea să combată arta tezistă, arta utilitară, pentru că d-sa are un teanc de notiţe împotriva acestei concepţii. Se întîmplă că „adversarul11 — eu — să nu fie partizanul acestei teorii şi ca în toate teoriile lui „adversarul14 — eu ! — să se apropie cînd de teoria „artei pentru artăM, cînd de cea a „artei utilitare44... Pe d. Rîmniceanu îl enervează această poziţiune a adversarului, în contra căreia n-are notiţe, şi atunci declară că nu poate urmări pe adversar — pe mine —, care trece „nemotivat1* de la teoria „artei pentru artă44 la aceea a „artei teziste1*... D-sa nu poate concepe o altă teorie, care să nu fie nici una, nici alta : o a treia teorie şi, din nefericire pentru d-sa, teoria „adversarului44 d-sale este o a treia. Plictisit de această lipsă de obiectiv a notiţelor sale, declară că adversarul face „sofisme44, „jonglerii44 şi altele, ba încă, trecînd dincolo de subiectul tratatului său filozofic, insinuează cu intenţii de cruzime (şi cu permisiunea d-lui Tăslăuanu ?) ca poporanismul Vieţii româneşti e un poporanism „de vorbe41 !... Desigur că d. Rîmniceanu e un luptător pentru popor şi vorbeşte de la înălţimea îndeplinirii misiunii sale !... Cu cit e mai simpatic d. Lovinescu în je m’en fichismul său ’ D-sa ar admite şi poporanismul de vorbe goale şi pe celălalt, tot ce voiţi! Ar şti d-sa să le „concilieze11 ! Dar să revenim, căci voim să-i dăm d-lui Rîmniceanu un sfat de strategie literară. „Sofisme41 şi „jonglerii1* le face acela care, ştiind că spune neadevărul, totuşi îl spune şi vrea să-l dovedească. Dar acest lucru nu-1 face nimene fără un interes. Aşadar, d. Rîmniceanu trebuia să se întrebe întăi ce interes are adversarul d-sale să susţină ceea ce nu crede ? Căci e mult mai uşor de susţinut un adevăr şi pentru ce interes grozav de mare „adversarul44 şi-ar fi dat gratuit munca de Hercule de a susţine ceea ce ştie că e neadevârat ? Nu ataca, într-o discuţie literară, moralitatea „adversarului11. Iar dacă ţii cu orice preţ s-o faci, deschide-ţi ochii în patru, căci rişti să te-ncurci pe degeaba !... Acum să venim la chestie. 67 Să vedem ce nu ştie şi ce nu poate înţelege d. Rîmniceanu. Şi, â propos, o întrebare : Luceafărul este o tribună liberă ? în acest caz nu e răspunzător de nimic. Ori este o revistă cu un program, cu un ideal, şi atunci întrebarea de mai sus trebuie s-o formuleze mai complect : ce nu ştie şi ce nu înţelege Luceafărul prin pana esteticianului şi criticului său d. Simionescu-Rîmniceanu ? Răspunsul e foarte greu de dat, pentru că d. Rîmni-ceanu face o aşa confuzie între notiţele d-sale, încît ele se contrazic asupra aceleiaşi chestii — voi dovedi. Apoi răspunsul e greu de dat şi pentru că d. Rîmniceanu care, se vede pănă acuma, a consultat cărţi relative numai la una din problemele în discuţie, întinde consideraţiile relative la această problemă la toate celelalte. Aşa de pildă, d-sa nu ştie să deosebească problema creării operei de artă de problema raportului între opera de artă şi societate — este ca şi cum s-ar confunda problema geologică a apariţiei munţilor din Elveţia cu problema psihologică a admiraţiei de cătră turişti a acestor munţi. Dar d-sa mai face şi alte confuziuni. Să punem o ordine în dezordinea fişelor sale. Crearea operei de artă. Ce produse ale sufletului pune artistul în opera sa ? Ce răspunsuri la incitaţiile lumii din afară ? Să lăsăm pe d. Rîmniceanu să vorbească. Artistul, zice d-sa „redă numai ceea ce-i oferă simţurile*, „să reprezinte imaginea concretă e deci scopul ultim al artistului". (D. Lovinescu numeşte aceasta: „supunerea desăvîrşită la obiect".) Vorbind de pictură, d-sa zice că „judecarea ei peste marginile organului perceptiv, şi nu din privinţa acestuia, va trece totdeauna peste ceea ce e pictura, peste scopul ei... va fi nedreaptă. Aprecierea unui obiect din natură variază la fiecare pictor după firea sa, unul vede lucrurile ca volum, altul ca linii, altul ca culori şi această vedere diferită a fiecăruia hotărăşte atitudinea lor faţă de lumea exterioară... „Pictura e numai pentru ochi", zicea d. Rîmniceanu acum câteva luni, în articolul său despre d. Sandu-Aldea, „subiectul fiind numai motivarea formei", adăoga d-sa. Aşadar, artistul pune în creaţiunea lui numai imagini. Un pictor se deosebeşte de altul prin felul imaginilor : unul vede culorile, altul volumul, altul liniile (curioasă teorie a picturii, pe care o emite şi d. Lovi- 68 nescu). A j udeca peste marginile organului perceptiv, adică în afară de puterea şi exactitatea imaginii, este „nedrept”, zice d. Rîmniceanu. Aşadar, a judeca .opera, disproporţionată, a lui Michelangelo ca superioară cutării zugrăviri perfecte de struguri şi alte fructe, este „nedrept”, căci judecăm din punct de vedere al concepţiei, al înţelesului, nu al organului perceptiv ! Din punct de vedere al „organului perceptiv”, un strugure zugrăvit poate fi o operă mai de valoare decît opera lui Michelangelo. Şi dacă Michelangelo n-a ales ca „motivare a formei”, ca subiecte, struguri şi portocale, e o pură în-tîmplare. Dacă d. Rîmniceanu consideră pe artist ca un receptor pasiv de imagini — concepţie pe care am numit-o odată concepţie de oculist şi de optician —, este clar că d-sa nu va înţelege falimentul „realismului” şi al „naturalismului” şi va spune că „realiştii redau viaţa şi opera lor e ca viaţa inconştientă de moralitate şi imoralitate” (aşa zice şi d. Lovinescu), d-sa va crede pe egoistul şi mizantropul Flaubert (iartă-mă, d-le Rîmniceanu, că te plictisesc, şi d. Lovinescu îl crede !), care a terfelit atîtea categorii de oameni, cînd acesta va spune că „nu va lăsa să se vadă opiniunea sa asupra fiinţelor pe care le pune în scenă (deşi — nu e o contrazicere ? — d. Rîmniceanu va emite un „totuşi” : „Totuşi, felul artei documentare, impersonale purta caracterul eului, a felului său de a vedea totul, şi această afirmare a personalităţii artistice o exprimă tot un realist, anume Zola, definind arta drept un colţ de natura văzută printr-un temperament”). O artă „impersonală” prin afirmarea „personalităţii” este o contrazicere între două fişe ; în prima fişă era afirmarea superbă de impersonalitate a lui Flaubert. în a doua afirmarea neconsecventă a „realistului” Zola ; pe d. Rîmniceanu nu l-a lăsat inima să renunţe la nici una din fişe. In sfîrşit, majoritatea fişelor de mai sus (minus aceea cu „totuşi”) sună că artistul redă realitatea, viaţa aşa cum este ea, inconştientă de moralitate şi imoralitate, pentru că artistul transpune realitatea oglindită în imagini. Artistul ar fi o oglindă a realităţii, în care aceasta din urmă se reflectează (cum zice şi d. Lovinescu). Dar iată că într-o fişă d. Rîmniceanu afirmă că omul cult 69 („omul cult44, în tot articolul, e d-sa) „nu caută realitatea sau copia ei în artă, ci natura preschimbată în expresiunea unui suflet mare”... (ceea ce la d. Lovinescu devine „reproducerea caracteristică, semnificativă şi oarecum ideală”. N-ar putea d. Lovinescu să-şi lămurească această definiţie, care, aşa în treacăt dată, e prea „oarecum”, adică atît de vaporoasă, că poţi să ţi-o închipui cum vrei ?) Da, da ! Aşa e, şi mă unesc cu seria aceasta a doua de fişe a d-lui Rîmniceanu, căci d-sa a scos notiţe şi din o sumă de scriitori care nu mai pritesc pe artist ca un aparat fotografic. Arta este „oglinda personalităţii artistului44, zice şi d-sa şi aşa este. Opera de artă, mai zice d-sa, poartă pecetea neamului, timpului şi a „personalităţii44 artistului. D-sa însă poate să răspundă că prin această „personalitate44 înţelege una trunchiată, „personalitatea44 din punct de vedere al receptacolului de imagini: unul vede volumul, altul culoarea etc. Nu însă, d-sa nu scoboară, în alte fişe, pe artist aşa de jos, cum îl scoboară în fişele citate mai înainte. D-sa zice într-o fişă : „Sentimentul îşi va imprima şi el caracterul său în operă” şi aiurea spune că arta se adresează şi simţurilor şi „sentimentelor...” Am mai cîştigat ceva. Avem deja mărturisirea că artistul depune în opera sa, pe lîngă imagini, şi sentimente. Dar d-sa merge mai departe : într-o fişă declară că „în arta oricărui timp se ceteşte şi concepţiunea lumii acelui timp” *. 1 1 Apoi dacă se „ceteşte concepţiunea lumii acelui timp", pentru ce te încerci să faci spirit, domnule Rîmniceanu, cînd eu spun că în arhitectura palatelor parveniţilor din Bucureşti se vede concepţiunea acelor parveniţi ? Crezi d-ta că dacă bogătaşii din Bucureşti ar avea gust, palatele lor ar fi aşa cum sînt ? Dar e clar că arhitectul face ceea ce place proprietarului. Toţi arhitecţii, din toată Europa, sînt la fel ? Şi dacă ai noştri sînt aşa cum sînt, nu se' datoreşte aceasta „concepţiei lumii noas-tre“, adică mediului ? Dar însuţi d-ta nu publici o fişă, în care spui, că : „Toate monumentele ei (Renaşterii) sînt datorite mîn-driei municipale, fiecare oraş căutînd să se deosebească de altul şi să-l întreacă, a oamenilor care îşi caută nemurirea în trecerea în veşnicie a numelui lor ca mijlocitori ai unei clădiri" ? Şi, Taine, pe care-1 citez cu mare plăcere, dar fără nici o prudenţă, 70 Va sa zică, într-o operă de artă avem imagini, sentimente şi concepţiuni — imaginile, sentimentele şi con-cepţiunile artistului faţă cu lumea din afară, faţă cu „realitatea1*. în Madame Bovary avem imagini, sentimente şi concepţiuni ale lui Flaubert... Dar d. Rîmniceanu îşi şi ilustrează aceste fişe, care sînt, faţă cu celelalte, niştre contrafişe : d-sa vorbeşte despre „supraspiritualismul evului mediu** care „se manifestă prin...** prin ce ? Prin „o negare a masei... orna-mentica capricioasă îngrămădită pe arhitectura rămasă numai ca un schelet, ca o schelărie1*, care toate „exprimă fantezia bolnavă a acelui timp..“ He ! he ! Am ajuns departe de tot : ^negarea masei“, „ornamentica capricioasă", „ scheletul “ sînt imagini, ceti-torule, care „exprimă" o fantazie bolnavă, sînt imagini în slujba unui sentiment, a unei concepţii, nu sînt imagini pentru imagini. Cum stăm cu „nedreptatea** de a judeca în afară de „organul perceptiv** ? Dar domnul Rîmniceanu este şi mai explicit cînd, vorbind de Sf. Ştefan din Viena, spune de el că : „ca orişice operă de artă, şi această biserică exprimă un sentiment — spiritualismul evului mediu — care impresionează pe privitor, dîndu-i o anumită stare sufletească*. Aşadar, în opera de artă nu e transpusă „realitatea44 prin mijlocirea imaginilor, ci realitatea (imaginile ei) serveşte numai pentru a exprima un sentiment, a ilustra o concepţie. Realitatea cum este ea, cum va fi fiind ea, n-a transpus-o nimene în operă de artă. Orice operă de artă este o selecţie de imagini de cătră un sentiment, de că-tră o concepţie, ajutate de organele perceptive, rar, foarte rar o selecţie de cătră un organ perceptiv numai, de pildă în zugrăvirea unei portocale. Orice operă de artă e o filozofie asupra vieţii, ori, cum s-a spus, o „critică a vieţii**. Pentru scriitorii — „realişti** — ruşi, ţăranul e o fiinţă blîndă, poetică, un filozof. Pentru scriitorii —■ „rea- cum explică el arta Renaşterii din Italia, prin nişte individualităţi apărute din senin, ori prin psihologia specială a poporului italian din vremea aceea ? Că o societate îşi are arhitecţii pe care-i merită este adevărat sau nu ? 71 lişti** — francezi, ţăranul e o brută egoistă şi ridicolă : aşa văd ei pe ţăran, aceste însuşiri îi lovesc, pe acestea le aleg. Şi nu mai dau alte exemple, s-ar putea da cu miile. Deşi, cum aţi văzut, în „contra-fişe“ (aşa voi numi, pentru uşurinţa discuţiei, a doua serie de fişe, faţă cu prima serie pe care o voi numi „fişe**), d. Rîmniceanu vorbeşte de exprimarea sentimentelor, a concepţiilor, vorbeşte de artă nu ca de o imitare a realităţii, ci ca de expresia unui suflet, a unei personalităţi etc. — totuşi d-sa afirmă aiurea, conform cu „fişele“, că : „Artistul e prezent ca artist şi absent ca judecător moral*4. In privinţa aceasta — îţi fac cu bucurie plăcerea aceasta, domnule Rîmniceanu —, d. Lovinescu nu mai este cu d-ta, dar nici cu mine. D. Lovinescu, sceptic şi' fin, devine „conciliant**. D-sa admite că scriitorul împrăştie o atmosferă de simpatie ori antipatie asupra personajelor, dar nu admite aceasta, pentru că d-sa cam admite, însă nu cam admite aceasta... Mă exprim aşa ca să redau perfect concepţia d-lui Lovinescu. Căci iată, ca să nu lungesc vorba mult, în ce încurcături mă pune d. Lovinescu. într-un loc (Paşi pe nisip, voi. II), d. Lovinescu zice că în genul dramatic nu poate fi vorba de atitudinea de simpatie ori antipatie a scriitorului. Dar în alt loc are pagini întregi în care arată existenţa acestei atitudini în opera de artă, dînd exemple — ce neşansă ! — tocmai din autori dramatici : Moliere, Dumas-fils, Ibsen, Caragiale etc ! Sau, vorbind de d. Brătescu-Voineşti, d-sa relevează ca o caracteristică a acestui scriitor simpatia pentru anume tipuri, vorbind însă de dl. Gîrleanu, zice că nu-1 priveşte asupra cui şi-aruncă simpatia acest domn !... Şi nu mai insist asupra teoriilor şi contra-teorii-lor d-lui Lovinescu, căci d-sa n-are „fişe** decît pentru anecdote şi forme de spirit. Să revin la d. Rîmniceanu ! Aşadar, „artistul e absent ca judecător moral“ ! Curios om şi artistul acesta ! Noi toţi, mai insenzibili decît el, avem, în faţa oamenilor şi a întîmplărilor, ori admiraţie, ori dezgust, ori despreţ, ori milă, ori ură, şi el, artistul, n-are! Artistul îşi pune sentimentele sale în operă, şi concepţiile sale, zic „contra-fişele" (dar... n-are o atitudine morală apre- 72 darea oamenilor şi a faptelor ca bune ori rele), zic „fişele “f parcă atitudinea morală şi sentimentul faţă cu opera n-ar fi acelaşi lucru !... Şi ştiţi pentru ce „artistul e absent ca judecător moral44 ? Pentru că d-sa crede pe Flaubert, cînd acesta declară că nu apreciază pe acel Flaubert care clocotea de ură împotriva oamenilor. D-sa crede că Flaubert lăsa la uşa cabinetului său de lucru despreţul pentru vulg! Şi, în genere, d-sa e victima pretenţiile „realiştilor44 de a se ascunde în dosul operei lor ! D-sa, credul, scrie cu conştiinţa senină că : „Toată arta realistă poartă caracterul artei pentru artă441. D-sa nu înţelege că aceasta e numai o chestie de procedeu, şi că, dacă din punct de vedere al procedeului, prefer procedeul de a se ascunde artistul, a nu-şi declara preferinţele sale, apoi din punct de vedere al psihologiei artistului, mi-i indiferent dacă Balzac, Zola ori Maupassant s-ar amesteca direct în opera lor, declarînd că ţăranii sînt brute ridicole, ori dacă aleg numai acele însuşiri, transjigurîndu-le, exagerîndu-le încă, care prezintă pe ţărani ca brute ridicole şi egoiste. Şi tot aşa mi-i indiferent dacă Turgheniev ori Tolstoi declara direct, amestecîndu-se în opera, că ţăranii sînt sfinţi şi filozofi, ori dacă alegr numai acele însuşiri, transjigurîndu-le şi exagerîndu-le, care prezintă pe ţărani ca sfinţi şi filozofi. Realitatea n-are nici o semnificaţie, noi îi dăm una; în opera de artă, semnificaţia o dă artistul. „Artistul nu e judecător moral44 ! El dă persoane, în-tîmplări, pentru care n-are preferinţi morale ! Ei, aşi! Octavian Goga n-are antipatie pentru „stăpînul gliei44 şi milă pentru „clăcaşi44 ? Brătescu-Voineşti n-are simpatie pentru Rizescu şi antipatie pentru Berlescu ? Aţi văzut, d. Lovinescu, unde-i convine, relevează „simpatia11 aceasta ! Şi marele Dickens, un „artist44, un „realist44, n-are simpatii şi antipatii declarate ? Scoate declaraţiile 1 1 Cealaltă artă nu poartă acest caracter ?... Dar oare d. Rîmniceanu e măcar convins că realismul poartă această pecetie de „impersonalitate“ ? In această fişă, da, dar acum cîteva luni, tot în Luceafărul, spunea că „realismul poartă pecetea... pesimismului" care nu mai e... „impersonalitate", e o atitudine bine hotârîtă ! 73 din Dickens, care-s de prisos, şi nu-i aşa că o să ai iluzia că Dickens nu e „judecător moral“ ? Şi Ibsen creează imagini ? Nu e „judecător moral" ?1 D. Lovi- 1 In acelaşi număr din Luceafărul, în care d. Rîmniceanu îşi publică tratatul său filozofic, e publicat şi un articol al d-lui Horia Petra-Petrescu despre Ibsen, în care cetim lucruri ca acestea : (Ibsen) „în dramele următoare lupta contra societăţii şt a principiilor ei falşe o poartă mai departe"... „Au izbucnit din nou nemulţumirile faţă de critica lui Ibsen.11 „încep să priceapă şi conaţionalii lui valoarea artistică şi etică a lui Ib-sen"... întocmai cum au fost înţeleşi rău toţi regeneratorii spiritului omenesc la începutul carierii lor... tot astfel şi Ib-sen“... „în loc de critica uşoară de salon,., o satira muşcătoare şi nemiloasă, o zbiciuire fără de nici o concesie"... „Principiilor lui Kant şi mai cu samă principiului reprezentativ al lui (imperativul categoric) le-a dat Ibsen o haină mai plastică11... „Ib-sen combate cu toată puterea convingerii minciuna11... învăţămintele operei lui Ibsen, zice d. Horia Petra-Petrescu, sînt: „Adevărul trebuie susţinut cu preţul singelui, cu îndîrjire, dacă e de lipsă (Un duşmanyf... „In căsnicie trebuie să existe adevărul. Relaţia dintre bărbat şi nevastă să nu fie ca cea dintre stăpîn şi sclavă!!“... „Cînd... nu se înţeleg, soluţia cea mai bună e despărţirea (Nora)„Feminismul a cîştigat prin JVora un aderent fervent.11 „Cînd contrarii îl atacă, răspunde prin Strigoii..." „La întrebarea: să fie omul sincer ? Răspunde ho-tărît: da etc., etc. Apoi d. Horia Petra-Petrescu citează un pasaj din Lothar, biograful lui Ibsen, din care cităm şi noi: „El (Ibsen) e poetul dorului nostru după un timp nou, cu oameni noi... El e realistul (bagă de samă, domnule Rîmniceanu) cel mai neîmpăcat şi cel mai neînfricat şi (cugetă la acest şi) visătorul cel mai îndrăzneţ al idealelor viitoare11 !!... „Este un călător prin munţi care-şi întinde mîinile spre soare, mîni curate de preot şi judecător * (Şi „judecător" ! !)... E drept că acum cîteva luni, în Luceafărul, d. Rîmniceanu, după cîteva încercări de a arăta că Ibsen nu-i... tezist (D. Rîmniceanu combătea pe tezişti, crezînd că ne combate pe noi), arunca peste bord pe Ibsen, deelarîndu-1 că nu poate „servi pentru cultura estetică !...“ Va să ziţă Ibsen e un scriitor mai mic ca d. Aldea !... Şi mă gîndesc la bieţii cetitori ai Luceafărului, După ce li se dă un articol de fond, în care se apără concepţia „artei pentru artă11, li se dă o critică bazată pe concepţia tendenţionistă !,.. Şi mă gîndesc la d. Tăslăuanu, la chipul său de a conduce revista, de a răspîndi adevărul asupra chestiilor literare, în masa cetitorilor săi f !... Apoi, dacă are dreptate d. Rîmniceanu, de ce publică d. Tăslăuanu articolul d-lui Horia Petra-Petrescu care, în acest caz, e absolutamente greşit, „nedrept11 ? Dacă are dreptate d. Horia Petra-Petrescu, de ce publică d. Tăslăuanu articolul d-lui Rîmniceanu care, în acest caz, este absâlutamente greşit şi nedrept ? Unul din două trebuie să fie numaidecît o combinaţie de neadevăruri grosolane! 74 nescu-admite că da. Dar s-ar putea da mii de exemple, căci toată literatura e o exemplificare. Că se pot da exemple, foarte rare, de indiferentism moral al artistului faţă cu personajele sale ? Dar indiferentismul moral nu e o atitudine morală, bine caracterizată în etică ? Desigur, după cum sînt între oameni unii care se uită la semenii lor ca la nişte animale, pe care le confundă într-o masă uniformă de bipede, tot aşa şi în aceiaşi propoirţie, se găsesc oameni de aceştia şi printre scriitori. Atitudinea faţă cu o nenorocire, de pildă, poate fi ori plăcerea, dacă eşti crud, ori mila, dacă eşti bun, ori indiferenţa, dacă ai simţul moral atrofiat. Concepţiunea „lipsei de atitudine moralăw erijată în dogmă este o concepţiune neroniană, căci desigur, dacă e adevărat că Nerone gusta „frumosul" arderii Romei, fără „apreciare morală“, el era cel mai chemat să facă „artă pentru artă*, fără apreciare morală şi, în adevăr, „ce mai artist a pierdut lumea* în el !... Dar „arta* lui Nerone n-ar fi transpirat o atitudine morală, una foarte infamă ? Ceea ce nu trebuie să cerem unui scriitor este ca să nu se pună anume, conştient, să ilustreze în opera sa o temă oarecare, nu numai morală, dar nici psihologică. Scriitorul să nu fie orator — asta e toată chestia. D. Lo-vinescu însă, voind să fie „conciliant*, merge aşa de departe, încît admite tezismul, arta utilitară. D-sa, prin „tendinţă* înţelegînd „teza* şi voind să fie conciliant, admite tezismul şi ne vorbeşte de „arta* tendenţionistă (= tezistă) a lui Delavrancea, Demostene şi Cicero ! ! Şi iată-mă-s, iarăşi, în situaţia curioasă de a apăra eu independenţa şi puritatea artei! Unde e, d-le Lovinescu, ca în oratorie, combinare de imagini în scop de a convinge, în loc de combinare în scop de a crea viaţa, nu e artă, e oratorie ! Şi e semnificativ că dai exemple de arta luate din discursurile de oratorie ! Şi, în genere, în volumul său al doilea, d. Lovinescu, voind să fie conciliant, dar crezînd că noi sîntem tezişti, face compromisuri cu tezismul, în contra cărora ne ridicăm, ne ridicăm în numele purităţii şi independenţei artei. Domnia-sa admite un „aliaj*, pe care noi nu-1 putem admite. Pentru d-sa o mulţime de opere mari sînt „teziste*, ceea ce e falş. Ori de cîte ori un scriitor vrea să propage teorii prin opere de artă nu face artă. Domnul 75 Lovinescu face ca şi un reacţionar care, voind să facă concesii socialismului, ar face ochi dulci anarhismului, Cetiţi articolul d-lui Lovinescu despre d. Gorun şi observaţi cum criticul tezist, adică d. Lovinescu, vorbeşte de d. Gorun ca despre un steriitor tezist, lăudîndu-1!! în discuţia cu d. Rîmniceanu, poate exagerez şi eu, exagerez în sensul „artei pentru artă", căci, după mărturisirea scriitorilor şi, ceea ce este mai caracteristic, din faptul că arta tezistă (tezistă, băgaţi de samă) a avut cei mai mulţi susţinători printre scriitori — urmează că scriitorul nu e tocmai aşa de puţin conştient de scopul moral, social etc. al operei sale* 1. Dar, în sfîrşit, chestia, pentru a fi lămurită, ar cere multe dezvoltări psihologice, multe distingeri subtile. O lăture a acestei chestii am atins-o în „Cronica literară" din nr. 6 al V. r. (Artiştii luptători). Şi dacă scriitorul, vrînd-nevrînd, îşi exprimă sentimentul său faţă cu ceea ce zugrăveşte, atitudinea sa — se întîmplă. d-le Rîmniceanu, ca un scriitor să-şi exprime un sentiment de plăcere pentru un lucru care în lumea aceasta nu inspiră şi nu trebuie să inspire plăcere. Maupasant, în Une pârtie de campagne, zugrăveşte ca un fapt divers şi plin de haz cum doi tineri îşi bat joc, într-o pădure, la cîţiva metri unul de altul, unul de mamă şi altul de fiică, după o petrecere, pe cînd soţul-tată şi logodnicul fetei, nişte „burghezi", nişte „simpli", sînt ridiculizaţi de autor. (întotdeauna, în romanele franceze, bărbaţii înşelaţi sînt ridicoli şi comici, pentru ca sînt înşelaţi.) Nu este aceasta o atitudine imorală ? Ar scrie o aşa bucată Tolstoi, Dickens, Brătescu-Voineşti, Vlahuţă, Sadoveănu ? Şi nu e vorba de subiect2, căci cu acelaşi -4. 1 M-am pus şi eu pe terenul că „scriitorul să nu poată răspunde ce scop a avut“ cînd a creat opera, cum zice d. Rîmniceanu. Dar exagerez şi eu, căci dacă un Plaubert ar alega că nu ştie ce scop a avut, ar fi făcut-o şi un Ibsen, un Alexandre Dundas-fils etc ? 2 Felul cum e tratat subiectul interesează, şi nu subiectul, zice d. Rîmniceanu. (D. Lovinescu e, şi în privinţa aceasta, aşa de „conciliant", îneît n-are nici o părere hotărîtă.) De perfect acord, dar cu multe distingeri, domnule Rîmniceanu şi domnule Lovinescu... căci d. Lovinescu apără în contra noastră, foarte grav, nudul în pictură, descrierea unui omor într-un roman... . tot .lucruri nouă ! ! Chestia 'nu e aşa de simplă cuin o crede d. Rîmniceanu. Mai întăi, nu ştiu ce spune Luceafărul, 76 subiect, altul ar face o bucată din care ar reieşi infamia faptului şi milă pentru burghezul cel „simplu* şi „ridicol D. Rîmniceanu scrie cîteva rînduri pline de triumf, cînd mă întreabă cum se poate ca Yvette a lui Maupassant să fie scrisă şi cu „obiectivitate* şi să transpire din ea şi „triumful* lui Maupassant,' împreună cu triumful „gomosului*. Se poate ! „Obiectivitate*, pentru că are talent, pentru că scena e zugrăvită cu putere, pentru că redă viaţa; „triumf*, pentru că Maupassant a ales acele note — foarte reale —, „s-a supus obiectului*, d-le Lovinescu, dar unei anumite părţi, selectată din obiect — care-i permit lui, şi cetitorului imoral, să triumfeze, să se bucure că „gomosul* a batjocorit fata. Şi Turgheniev, şi Tolstoi, şi Maupassant scriu cu „obiectivitate* — şi ce deosebire, în privinţa ţăranilor, de pildă, cum am arătat mai sus ! Dar de aici nu urmează că artistul se pune anume „să propage* idei — cum afirmă de patruzeci de ori al cărui „românism" constă tocmai în „subiecte", în zugrăvirea vieţii româneşti. Noi credem — am spus-o odată — că orice subiect, trecut printr-un suflet românesc, va da o operă românească. Din profesiile însă de credinţă ale şcoalei naţionaliste, care a anunţat o „primăvară literară", reieşea că subiectul românesc, din viaţa românilor neînstrăinaţi, ar fi „literatură românească"... Dar să lăsăm pe Luceafărul şi sâ abordăm altă chestie. Crede d. Rîmniceanu că un subiect luat din marile probleme ale vieţii nu e superior esteticeşte unuia luat din chiţibuşurile vieţii ? „Subiectul" situaţiei unui intelectual inadaptabil într-o lume de arivişti mărginiţi şi vulgari (In lumea dreptăţii), ori raporturile dintre răzăşi şi ciocoi (Sfaturi vechi) nu e superior esteticeşte unui subiect ca, de pildă, petrecerea la o berărie a unor tineri 7 Dintre două opere scrise cu un egal talent, una cu un subiect care e în legătură cu soarta omenească şi una care tratează un chef între amici, nu vei prefera pe cea dintâi ? Este vreo operă care sâ înfrunte veacurile şi care să nu fi avut un „subiect" mare, adică semnificativ ? Căci personalitatea mare a artistului nu se poate manifesta decît cu ocazia subiectelor mari, adică a acelor acţiuni care, fie oricît de banale, sînt în legătură cu soarta noastră, cu acele probleme care ni le impune conservarea noastră individuală sau a speciei. In Faust subiectul e banal şi trivial, dar ce mare însemnătate are pentru noi: e vorba de fericirea omului pe pămînt. Şi de ce în pictură nudul omenesc e subiectul cel mai înalt, şi nu strugurii şi portocalele ? Nu pentru că „omul" e cel mai interesant pentru om ? „Nu subiectul, ci felul cum e tratat", domnule Rîmniceanu ? Asta n-are înţeles decît întru cît cineva vrea să spună că, dacă nu e bine tratat, dacă e fără talent tratat, dacă nu e creaţie, cel mai admirabil subiect n-are nici o valoare... Aceasta, da! 77 d. Rîmniceanu că am susţinea noi — d. Lovinescu a priceput, în sfîrşit, pe jumătate că nu cerem aceasta —, nu urmează că Turgheniev şi-a luat rolul şi meseria de propagandist în favoarea ţăranilor, ori Maupassant în contra lor. Nu ! Aşa vedeau pe ţăran, acele însuşiri îi frapau, le reţineau, deci le alegeau şi apoi le transpuneau în opera lor. Lumea are milioane de aspecte şi din ele noi selectăm pe acele care ne interesează. Unele ne interesează şi din cauza organului perceptiv, altele din cauza sentimentelor noastre. Că pe Turgheniev l-au frapat mai mult calităţile ţăranului nu e chestie de organ perceptiv (de felul ochiului său), că pe Maupassant l-au frapat mai mult defectele ţăranului, iarăşi nu e chestie de organ perceptiv. E chestie de sentiment, de concepţie asupra vieţii, de simpatie şi antipatie. Mi-i drag cineva ? Văd în el mai ales calităţi. II urăsc sau îl despreţuiesc ? Văd în el mai mult defectele : nu văd calităţile. Tur-gheniev iubea pe ţărani şi avea ca ideal dezrobirea lor; Maupassant, din înălţimea fineţei sale de parizian rafinat, îi despreţuia. De ce unul vedea un fel şi altul altfel ? Desigur că şi din cauza temperamentului lor şi, mai ales, din cauza condiţiilor sociale în care aceşti doi scriitori s-au dezvoltat. „Propagandă44 nu făceau ei, dar operele lor conţineau şi manifestau sentimentele lor; aceste sentimente se transpuneau în cetitor şi se adăogau la seria de motive determinante ale voinţei. în acest sens e vorba de arta moralizatoare şi demoralizatoare, cum vom vedea mai departe. O artă de „propagandă44 nici nu concepem că ar putea fi. Doară atîta putem concepe : Un poet liric să ne poruncească : „Fiţi buni44, „Fiţi miloşi44 etc. Un romancier să pună în gura personajelor sentinţe morale ! Dar am făcut noi această cerere ? Dar în criticile noastre, de pildă despre d. Sadoveanu, am cerut aşa ceva ? L-am judecat din acest punct de vedere ? Personajele sale dau sentinţe morale ? E uşor a declara pe toate paginile unei reviste că „adversarul44 cere „propagandă44, trebuie s-o dovedeşti, dar mai întăi trebuie să-ţi imaginezi măcar în ce ar consta această cerere. E drept că d. Lovinescu îşi imaginează lucrul. După d-sa, îndemnul direct, ca în poezia patrio- 78 tică, sentinţile morale, puse în gura personajelor, ca în Voltaire etc. ar fi morala în artă ! Şi ne combate, şi ne combate !... Şi ne va mai combate... Că „arta“ poate fi „imorală44, d. Rîmniceanu e silit să recunoască, vorbind de arta decadenţilor (şi d. Lovinescu vorbeşte de fondul pervers, satanic al lui Bau-delaire), dar zice că decadenţii vreau imoralitatea... Ei or fi voind, n-or fi chiar ei imorali! Or fi ei morali, dar vreau imoralitatea ? Şi încă ceva : toţi decadenţii s-a-n-tîmplat să fie tezişti, să voiască anume imoralitatea ? Nu, decadentismul ca concepţie estetică este ultima concluzie a „artei pentru artă44, decadenţii sînt apărătorii cei mai straşnici ai acestei teorii. Am spus-o de mai multe ori : teoria „artei pentru artă“ e un subterfugiu, la care recurg acei care au interes să nu se caute „omul44 în opera sa. Şi tocmai decadenţii au mai mult acest interes. Teoria „artei pentru artău este oprirea de a cerceta idealul artistului, pentru că atunci se deschide marea problemă a criticii vieţii, prin ajutorul operei de artă, şi toţi aceia care n-au interes să se critice societatea sînt partizanii „artei pentru artă44. în toate epocile revoluţionare, s-a profesat teoria contrară şi toţi luptătorii pentru îmbunătăţirea socială au profesat teoria contrară, ajungînd chiar la exageraţii, la tezism. Şi de aceea ne mierăm, dar ne mierăm peste măsură, cînd vedem că Luceafărul se face partizanul „artei pentru artău care nu există, dar care e platforma în chestii de artă a reacţionarismului şi a imoralismului1. Nu cred ca 1 O nedumerire: Luceafărul face mare caz de caracterul specific românesc pe care trebuie să-l aibă literatura românească. Dar dacă Luceafărul e partizanul concepţiei „artei pentru artă“, nu crede că susţine două lucruri contradictorii ? Apoi dacă n-am drept să socot arta decît ca o combinaţie impersonală de imagini, dacă e „nedrept" s-o judec din alt punct de vedere decît al redării „realităţii", al „organului perceptiv11, atunci ce însemnează o literatură cu caracter românesc ? Există o aşa deosebire între organele perceptive (ochi, ureche etc.) aie popoarelor, încît această deosebire să producă caracterele specifice ale popoarelor ? Românul se deosebeşte de ungur prin „organele sale perceptive" ? Şi dacă nu tot sufletul — care se specializează, nu organele perceptive — apare în literatură, atunci de ce vorbiţi de românism în literatură ? Românismul ochiului, nu al sentimentelor şi al concepţiilor asupra lumii ? La Fontaine e „francez" şi Creangă „moldovan" din cauza „ochi- 79 d. Rîmniceanu să fie un luptător din Ardeal, cu tot stilul său nemţit, care cred că se explică prin traducerea ad litterăm a notiţelor din cărţi şi de la cursuri. Sînt două arte cu ajutorul cărora crede d. Rîmniceanu că poate să lupte şi mai cu succes decît cu ajutorul celorlalte, împotriva „adversarului", sînt arhitectura şi muzica. Dar tocmai aici — se va vedea — d-sa se încurcă mai rău decît pretutindene. Aţi văzut că în concepţia „artei pentru artă”, d. Rîmniceanu se. bazează pe „realism", pe clădirea, în opera de artă, a unei „realităţi” cu ajutorul imaginilor. D-sa vorbea, la pictură, de pildă, că a judeca pe un artist în afară de organul său perceptiv (unul vede culorile, altul volumul etc.) e „nedrept”. în literatură cita pe Flaubert, care nu judecă fiinţele puse în scenă etc. îl întreb : arhitectură „realistă", care să dea, prin imagini, „realitatea”, o „realitate” fără aprecierea artistului, există ? Ce „realitate” dă arhitectura ? Ce „imagini" ale lucrurilor din afară combină arhitectul ? în catedrala Sf. Ştefan ce „realitate” au transpus arhitecţii ? însuşi d-sa spune că în Sf. Ştefan vorbeşte, transpus, arhitectul, însuşi d-sa spune că în Sf. Ştefan vorbeşte, se exprimă supra-spiritualismul evului mediu. Dar acest supra-spi-ritualism este o sumă de sentimente şi de concepţii iz-vorîte dintr-un anumit mod de viaţă, şi Sf. Ştefan nu este decît exprimarea acelor sentimente şi concepţii. Şi de aceea, în arhitectură, ca şi în muzică — asemănarea acestor două e cunoscută —, precumpăneşte sentimentul şi concepţia asupra „realităţii”. Dacă într-un roman, în-tr-o statuie, ori într-un tablou, mă interesează şi reproducerea lumii din afară de apreciarea acestei lumi de câtră artist, în arhitectură şi muzică mă interesează aproape numai apreciarea: imaginile sînt absolut în slujba lor" şi a urechilor, a organelor perceptive specifice ? Luceafărul, vezi, e naţionalist şi cere literatură românească; dar Luceafărul, în d. Rîmniceanu, e reacţionar şi susţine „artă pentru artă", încă o contradicţie a naţionalismului reacţionar, cum am relevat altă dată contradicţia între „naţionalism" şi între oroarea de accesul ţărănimii în viaţa politică a ţării. Mai curios e că acum cîteva luni şi d. Rîmniceanu vorbea de „primăvara literară" în Luceafărul, de naţionalizarea literaturii. In ce constă ea dacă subiectul n-are a face şi dacă judeci, pe de altă parte, numai din punct de vedere al „organului perceptiv" ? «0 sentimentului şi a concepţiei, toată valoarea lor e dată de scop : de exprimarea sentimentului şi a concepţiei. Dar d. Rîmniceanu mă întreabă : este o arhitectură o muzică imorală ? Şi ca să-mi dovedească că nu există, se pune — cine ar crede-o ?, zic şi eu ca ăla — pe terenul tendenţionist, părăsindu-şi punctul său de vedere, acela al „artei pentru artă44 ; d-sa vrea „să răstoarne44 şi-i e indiferent pe ce se sprijină în lupta sa. D-sa zice : „Arhitectura nu poate reda atitudinea unei personalităţi decît vag în expresiunea artistică, domeniul ei îndepărtat de imitarea lumii, şi judecarea acesteia din punct de vedere moral sau imoral nu poate să se întrupeze în operă44. Punct. Trecem peste enigma că „domeniul ei îndepărtat de imitarea lumii... nu poate să se întrupeze în operă44 — o considerăm ca un lapsus de sintaxă — şi reţinem ceea ce are un înţeles : „judecarea acesteia din punct de vedere moral sau imoral nu poate să se întrupeze în operă44, pentru că personalitatea se exprimă vag. Şi d. Rîmniceanu expune şi motivele pentru care în această artă nu poate fi o atitudine morală sau imorală : „Nici rapoartele ei cu lumea, nici care e acea lume nu pot fi exteriorizate în arhitectură44, ca în celelalte arte — nu-i aşa ? — în care, deoarece acele rapoarte şi acea lume pot fi exteriorizate, avem dreptul să căutăm atitudinea morală. Am spus mai sus că d. Rîmniceanu aci se pune pe terenul concepţiei tendenţioniste...1 1 D. Rîmniceanu e aşa de puţin lămurit asupra concepţiilor pe care le îmbrăţişează cu entuziasm, incit nu bagă de samă în ce contraziceri amare cade. Vorbind de domul de la Milano, zice : „Domul de la Milan, care ca exprimare artistică lasă întrucîtva de dorit, se arată de la început ca impropriu de a fi luat ca pildă într-o comparaţie unde se caută a se arăta ceea ce vrea arta în afară de margenile ei". Pentru ce ? pentru că : „Greşeala acestui dom e lipsa unităţii concep-ţiunii, a unei unităţi artistice, a expresiunii unei firi anumite", Şi apoi arată cum a tot fost adăogat, prezentând azi o combinaţie de caractere deosebite. Toarte bine ! Va să zică, unde e o „concepţie, exprimarea unei firi anumite", se poate face crima de a căuta ce urea arta ? Pentru ce acolo se poate şi aci nu ? D. Rîmniceanu nu înţelege aci (aiurea da, căci nu e d-sa care vorbeşte de „supraspiritualismul" „exprimat" în Sf. Ştefan ?) că dezarmoniile de care vorbeşte însemnează o sumă de imagini care nu exprimă un sentiment (de pildă „supraspiritualismul"), că aci imaginile, oricît de frumoase, nu-şi 81 Dar acest vag al atitudinii nu-1 opreşte să fie o atitudine. „Atitudinea personalităţii" e vagă, dar este, şi vagul n-o opreşte să fie puternică. Şi n-o opreşte să fie o eclatantă atitudine. In arhitectură, artistul îşi exprimă sentimentele şi concepţiile produse în el de lume, nu prin zugrăvirea lumii care i-a produs sentimentele şi con-concepţiile, ci în mod simbolic, prin altăceva. Sentimentele şi concepţiile, izvorîte din traiul mizerabil din evul mediu, nu le exprimă artistul-arhitect prin zugrăvirea acelor mizerii, ci prin proporţii matematice şi linii, adică, în cuvintele d-lui Rîmniceanu, în arhitectură sînt exprimate „nu rapoartele omului cu lumea, nici acea lume" 1. Şi să facă d. Simionescu din arta care exprimă atitudinea faţă de lumea — fără să fie acea lume „realitatea" — un sprijin pentru o teorie (a „artei pentru artă") care se bazează tocmai pe concepţia că în artă se zugrăveşte lumea, „realitatea", şi nu atitudinea, este încercarea curajoasă de a face un tour de jorce, mai presus de puterile sale ! Arhitectura imorală ! Nu, desigur, dacă d. Rîmniceanu vrea o clădire pornografică ! Şi nu, pentru că, cum a spus d-sa, nu se „imitează lumea", dar dacă sentimentul de umilire, de frică, de descurajare e un sentiment care determină voinţa în lupta vieţii, atunci arhitectura catedralelor gotice poate fi judecată chiar din punct de vedere strict moral ! Va spune însă cineva că arhitectura gotică înnobilează sentimentele, ne face să ni se tempereze orgoliul etc. ? Foarte bine \ Atunci are îndeplinesc rolul lor de a fi expresia... cui ? nu a lor (imagini pentru imagini), ci a altor stări sufleteşti. D-sa ştie că prezidează în actul imaginaţiei asocierea imaginilor ? Ştie că prezidează sentimentul asociat cu ele ? Şi dacă acest dom nu e o asociaţie de imagini legate de acelaşi sentiment (adică „armonice**), atunci el nu exprimă nimic, sînt bucăţi de suflet disparate. Acolo însă unde imaginile sînt armonice, pentru că toate s-au asociat pe baza unui sentiment, acolo ele exprimă acel sentiment : şi odată ce exprimă acel sentiment, se pune problema ce sentiment, se pune problema atitudinii artistului în faţa vieţii. Dar atunci poate fi vorba, relativ la alte opere de arta, unitare, de acei „în afară de marginile ei“ ? Judecarea sentimentului nu e în „marginile ei", ale artei ? 1 Şi într-o fişă d. Rîmniceanu afirmă că „nu e nimic inexprimabil într-o artă" ! !... 82 o valoare moralizătoare, în loc de demoralizătoare — Lucrul rămîne acelaşi : are o valoare morală ! Dacă moralitatea veacului de mijloc este în legătură cu sentimentele dominante atunci şi dacă în arhitectura gotică sînt acele sentimente, ele trebuie să aibă o valoare şi im efect moral I In muzică, „arta cea mai tendenţioasă^, cum am spus în cronica din nr. 2 al Vieţii româneşti *, lucrul e şi mai clar ! In muzică se redă „realitatea" ? Unii o susţin; atunci, tot după d. Rîmniceanu (care acuma e pe terenul tendenţionist), putem căuta şi găsi atitudinea morală faţă cu realitatea, tot atîta cît şi în literatură ori pictură. Nu se redă „realitatea44 (ceea ce cred şi eu) ? Atunci, ca şi în arhitectură, dar mult mai puternic, se redă numai atitudinea faţă cu realitatea, răspunsul la realitate — atunci cum se întemeiază d. Rîmniceanu (care cheamă în sprijin „imaginile44, „realismul", „impersonalitatea44, pe Flaubert etc.) pe muzică pentru a susţinea „arta pentru artă44 ? Muzică imorală, mă întreabă d-sa ? Dacă muzica este expresivă însemnează că exprimă — e prea banal acest lucru. Ce exprimă ? Nu realitatea, zice d-sa. Desigur ! Atunci ce ? Sentimente, o spune singur. Şi sentimentele se judecă din punct de vedere moral. Ce fel de muzică expresivă va fi aceea care nu va exprima sentimentele imorale ale unei cocote, într-o operetă ? D. Rîmniceanu se încurcă, în privinţa acestor două arte, din o mulţime de pricini. Mai întâi, pentru că, cum am văzut, îşi schimbă punctul de vedere.* 1 Al doilea, pentru că nu înţelege că, dacă nu mi se arată cauza sentimentului (realitatea), mi se arată efectul, sentimentul, adică tocmai pe ceea ce ne bazăm noi în teoria noastră. * Articolul „Morala" în artă. 1 A mai păţit-o d. Rîmniceanu cu prilejul pledoariei în favoarea d-lui Sandu-Aldea. După ce ne imputa că judecăm din punct de vedere moral, d. Rîmniceanu găsea că admiraţia d-lui Aldea pentru Niţă Mîndrea este justificată, căci Niţă Mîndrea „îşi făcea datoria, apărîndu-şi bunul său împotriva hoţilor de ţărani puturoşi11... Apoi de ce te puneai pe tema morală, domnule Rîmniceanu ? De ce catadixeai să te scobori la o critică „nedreaptă'1, în afară de „redarea impersonală a realităţii11, în afară de „organul perceptiv" ? Iar la sfîrşit, într-o peroraţie bine simţită şi susţinută, d. Rîmniceanu vorbea de „Cartea d-lui Sandu, cu seninul curat, cu sănătatea înviorătoare, cu ae- rul românesc" etc., tot critici „nedrepte", compromisuri cu critica „în afară de organul perceptiv11... 83 Al treilea, ca şi confraţii d-sale, confundă tendinţa şi cu moralizarea ori demoralizarea. Dar arta e, mai întăi, tendenţioasă, adică exprimă atitudinea afectivă a artistului. Uneori acea atitudine e moralizătoare ori de-moralizătoare, alteori nu poate fi judecată din acest punct de vedere. Sentimentul faţă de un apus de soare nu poate fi nici moral, nici imoral. Sentimentul faţă cu suferinţile omeneşti, de pildă, e numaidecît moral sau imoral. Bucuria că altul sufere, ori indiferenţa faţă cu suferinţa lui sînt sentimente imorale ; mila faţă cu acea suferinţă e un sentiment moral. Transpunerea, incorporarea acestor sentimente în opera de artă; e o atitudine afectivă faţă cu lumea şi, încă o dată, cînd e vorba de un răsărit de soare, acea afectivitate nu poate fi apreciată din punct de vedere moral, decît într-un chip cu totul indirect. Dacă Eminescu zugrăveşte poetic numai natura melancolică însamnă că el a fost un om melancolic ; aceasta e o tendinţă, e răspunsul său emoţional faţă cu realitatea. Dar să spun că melancolia sa e morală sau imorală n-o pot face, deşi, din punct de vedere mai înalt, pot spune că melancolia e negarea energiei în luptă şi deci o atitudine deprimantă pentru voinţă. Dar cînd Eminescu, faţă cu luptele vieţii, îşi exprimă sentimentul că poţi fi un sfînt ori un om pătat de crime, e acelaşi lucru — atunci el îşi exprimă un sentiment, un răspuns faţă cu „realitatea14, care este imoral. Pănă aici am discutat problema creării operei de artă din punct de vedere al stărilor sufleteşti depuse în ea. Am cerut ceva sau am constatat ? N-am cerut nimic, am constatat numai. Dar am constatat lucruri pe care nu vrea să le constate d. Rîmniceanu şi confraţii săi.1 * * 1 Ba le constată d. Rîmniceanu, în unele fişe. Acum cîteva luni, în Luceafărul, cînd d-sa se îndeletnicea cu acea critică „ştiinţifică4* a nuvelelor d-lui Sandu-Aldea, d. Rîmniceanu, care apăra tot „arta pentru artă**, vorbea de literatura scandinavă şi rusă, îmbibată de morală : „Desigur, însă, că arta care oglindeşte timpul în care s-a născut va fi îmbibată de morală, dacă în timpul creaţiunii sale problemele morale aveau prioritate, influenţînd pe tot omul luminat". Apoi atunci ? Şi cînd „pro- blemele morale n-au prioritate** (cînd o fi asta, în ce sezon ?), 84 Aşadar, chiar de aci mă deosebesc de d-sa. însă fiindcă nu cer nimic, fiindcă declar că „artistul nu scrie pentru nimene44, că „el nu se gîndeşte la un public“, că el trebuie „să creeze4*, d. Rîmniceanu zice că pricep perfect „arta netendenţionistă44. Ba n-o pricep deloc ! Netenden-ţioniştii nu voiesc sâ recunoască că artistul, atunci cînd creează, creează cu toată personalitatea lui. Ei susţin, ca d. Rîmniceanu în „fişele44 sale, că artistul este un recepta-col de imagini un creator „impersonal41 şi alte atentate la psihologia elementară. Dar fiindcă nu cer nimic artistului, pentru că îl las să spună ce are de spus, după propria-i personalitate, aşa cum a rezultat ea din efectele educaţiei asupra eredităţii, d. Rîmniceanu înţelege că nu-s tezist, dar, neputînd ieşi, ca şi d-nii Lovinescu şi Densusianu din greşeala d-sale inveterată că cine nu-i tezist e partizan al „artei pentru artă44, neputînd pricepe o a treia concepţie, mă declară că sînt, cînd vorbesc de creaţie, „netendenţionist44 şi apoi sar nemotivat la „morală44 şi „poporanism44. Ya vedea d-sa că nu sar deloc „nemotivat441. Dar aceste chestii formează obiectul cu totul altei probleme. Pănă aici am studiat cum se produce, din ce se alcătuieşte o operă de artă, ce stări sufleteşti se combină în-tr-o operă de artă. E un capitol de ştiinţi naturale : e vorba de producerea unui fenomen. Ce influenţă are acest fenomen, opera de artă, asupra societăţii, asupra cetitorului, e altă chestie. Cum s-au produs munţii din Elveţia e o chestie geologică. De ce plac, cui plac e altă chestie — psihologică, estetică, socială, istorică etc. Viaţa românească, nr. 7, 190& în artă nu se manifestă, proporţional cu puterea cu care se pun problemele morale, fie cît de puţin, acele probleme ? Dar d. Rîmniceanu nu le vede, cînd nu se manifestă cu prioritate ; e chestie de miopie psihică... 1 Şi va vedea şi d. Lovinescu, dacă n-a văzut deja, că nu fac nici o «concesie", că nu ridic „o ultimă cetăţuie". Pentru a se convinge mai bine, i-aş pune la dispoziţie lucruri pe care le-am scris acum 10—12 ani, în care susţineam exact aceeaşi concepţie ca şi azi. Dealtmintrelea, d. Gherea, şi mai de mult, a vorbit tot aşa. D. Lovinescu vrea să ne facă numaidecît oameni blînzi şi concilianţi. Din fericire, ori din nefericire, nu sîntem aşa. 85 II Spuneam în articolul trecut că, după problema creării operei de artă, ni se pune o alta, cu totul deosebită, şi anume problema raportului dintre opera de artă şi public. Pentru a pricepe această a doua problemă, sînt nevoit să rezumez încă o dată — şi nu e vina mea, sau poate e vina mea dacă n-am fost destul de clar în alte articole — cele spuse în privinţa creării operei de artă. Producţiile spirituale omeneşti se împart, cum se ştie, în trei genuri mari : ştiinţa, arta şi oratoria. Sistemul ştiinţelor este sistemul diferitelor noastre cunoştinţi asupra lumii. Ştiinţa ne explică lumea creată de Dumnezeu. Şi fiindcă nu putem stăpîni, cu mintea, această lume, fără s-o reducem la noţiuni generale şi serii de noţiuni, materialul cu care lucrează omul de ştiinţă sînt aceste noţiuni, care sînt nişte extracte de imagini. Dar iată altfel de oameni — artiştii — care nu mai explică lumea, ci se apucă să creeze, după modelul lumii lăsată de Dumnezeu, o altă lume, care adaogă ceva, care prelungesc creaţiunea. Pe lingă cei un miliard şi jumătate de oameni în carne şi oase, artistul mai creează alţi oameni, pe lîngă comisarii înscrişi în buget... şi în actele stării civile, Caragiale a mai creat unul, pe Nae Ipingescu, despre care vorbim ca despre oricare altul, cu care comparăm pe alţii etc. Pe lîngă peisajele lăsate de Dumnezeu, artistul creează altele. Pe lîngă munţii din geografie, Eminescu a creat pe cei din Făt-Frumos din lacrimă. Iar uneori, cînd artistul redă o persoană reală — Napoleon în Război şi pace de Tolstoi, de pildă —, el tot creează, creează a doua oară, în al doilea exemplar, acea persoană etc.... Şi fiindcă artistul creează individualităţi, el trebuie să utilizeze nu noţiuni care nu corespund la indivizi, ci imagini care, ele, în lumea psihică, tind sâ fie corespondentele individualităţilor din lumea reală. Dacă scopul omului de ştiinţă este explicarea lumii, al artistului este crearea unei lumi alăturea, dar conform cu lumea reală. Dar iată al treilea gen, cel oratoric, în care intră discursul propriu-zis, ziaristica, pamfletul etc. Aci e vorba de a convinge pe alţii, de a face pe alţii să creadă ceea £6 ce credem şi noi, de a-i face să lucreze aşa cum dorim noi. Dacă o operă ştiinţifică e bună atunci cînd ea ne arată un raport nou, necunoscut, între lucruri; dacă o operă artistică e bună atunci cînd în ea e creată o bucată din viaţă, un discurs e bun atunci cînd a convins. Oratorul combină idei (din ştiinţă) şi imagini (din artă) aşa încît să convingă. Ideile şi imaginile sînt un mijloc în vederea unui scop, care nu e nici explicarea lumii, nici crearea unei lumi, ci înduplecarea. Acest al treilea gen s-ar putea zice că e parazitar, căci utilizează materialul celorlalte două. Aşadar, şi omul de ştiinţă şi artistul sînt două fiinţe soliloce, care nu se adresează la public, care urmăresc unul adevărul, celălalt creaţiunea. Dacă băgăm bine de samă învinuirile ce ne aduc adversarii noştri, vedem că toate se reduc la aceea că noi am face eonfuziune între artă şi oratorie, că am cere, adică, artei să convingă publicul la anumite idei ori doctrine. „A face din artă o propagatoare de morală”, cum zic adversarii noştri, este a confunda arta cu oratoria. Dar această eonfuziune n-am făcut-o niciodată, ba, lucru curios, de ea s-au făcut vinovaţi adversarii noştri, d. Densusianu vorbind, de pildă, despre Ibsen, d. Lovi-nescu vorbind de Demostene, Cicero, d. Delavrancea, ca de nişte artişti. Insă... aici e toată chestia... însă noi susţinem că artistul creează cu toată personalitatea lui, că lumea lui de imagini — atît de înmagazinarea ei, cît şi la reproducerea ei în opera de artă — este condiţionată de sentimentele şi concepţiile sale asupra vieţii, că ceea ce determină asociaţiile sale de imagini sînt sentimentele şi concepţiile, că un artist are preferinţi, simpatii şi antipatii, care se trădează în creaţiunea sa. „Dumnezeu a umplut lumea cu ce-a putut”, zice filozofia populară, şi artiştii aleg din această lume unii unele mostre, alţii altele — şi unii îşi revarsă simpatia asupra cutării părţi, alţii asupra cutării părţi din creaţiunea lui Dumnezeu. Este în tot ce spunem noi vreo „cerere” de „propagandă” ? Concepem noi arta altfel decît ca o creaţi-une... pentru creaţiune ? 87 A venit, credem, vremea ca să fim odată pricepuţi. La teoria că artistul are numai imagini, răspundem cu teoria, elementară în psihologie, că artistul, nefiind un aparat fotografic şi cinematografic, răspunde la imagini; ca şi la un artist imagina, element psihic intelectual, este însoţită, ca la orice om, de un element afectiv, aprecia-tor : plăcere ori displăcere, simpatie ori antipatie — şi de o judecată asupra ei, adică de o clasificare a ei din punct de vedere al concepţiilor asupra lumii, concepţii pe care nu este om să nu le aibă. Dar dintre imagini, pe de o parte, şi concepţii şi sentimente, pe de alta, acestea din urmă sînt mai subiective, sînt partea mai adîncă şi mai intimă a personalităţii noastre, sînt expresia., ecoul adaptării noastre la împrejurări. Constituind subiectivitatea noastră, ele prelucrează, topind şi combinînd imaginile, aşadar acestea din urmă capătă înţeles de la cele dintâi, ele exprimă, traduc pe cele dintâi. De aceea am spus altă dată că cea mai importantă întrebare pentru mine e : ce are de spus artistul ? Arta este expresia solilocă a sentimentelor şi a concepţiilor prin imagini, împrumutînd, cu oarecare schimbări şi generalizări, definiţia lui John Stuart Mill. Eminescu îşi arată sentimentele şi concepţia despre viaţă, întrupîndu-le în imagini ale vieţii. El îşi arată admiraţia pentru trecut zugrăvind, într-un chip aprobativ şi entuziast şi alegînd anumite aspecte, viaţa de pe vremea lui Mircea ori viaţa cavalerească de la 1400 ; el îţi arată concepţia despre viaţa modernă românească zugrăvind, cu despreţ ori dezgust, şi alegînd anumite aspecte (acele imagini care să exprime concepţia sa), civilizaţia burgheză introdusă la noi ori dragostea de azi (Satirele III şi IV); el îşi arată concepţia pesimistă asupra vieţii în împărat şi proletar, ori chiar şi-o exprimă de-a dreptul (ce face d. Rîmniceanu cu „realismul* „impersonal* ?) în Glossa sa. Dar toate aceste stări sufleteşti le depune în opera sa, pentru că le are, pentru că organizarea nervoasă moştenită şi influenţa împrejurărilor vieţii i-au produs acele stări sufleteşti. El nu le depune pentru ca i le cere cineva, nici măcar pentru că şi le impune el, ci pentru că le 88 are. El n-ar putea să creeze o altfel de operă de artă 1. Noi pretindem, şi credem cu drept cuvînt, că numai această concepţie a artei este destul de largă ca să ne explice toate condiţiile ei. De aici şi nedumerirea d-lui Rîmniceanu, căruia i se pare că „sar nemotivat** de la „arta pentru artă“ la „tendenţionism** şi „poporanism**. Teoria „artei pentru arta44 explică greşit crearea operei de artă şi nu admite ceea ce există : influenţa artei din punct de vedere moral ; teoria tezistă sau utilitară a artei explică şi ea greşit crearea operei de artă şi concepe o influenţă oratorică a artei asupra publicului. Numai teoria „tendenţionistă“ a artei poate explica şi crearea operei de artă ca un produs deosebit al spiritului omenesc şi influenţa ei din punct de vedere moral, ca artă, şi nu ca oratorie. Această „a treia** teorie nu e o teorie de conciliare; ea nu stă mai aproape de fiecare din celelalte două decît acele două între ele. Cele două teorii, pe care le respingem, se-mpacă foarte bine, în ultimele lor concluzii, cum, de mult, a observat d. Gherea foarte bine. După tezişti, artistului i s-ar putea cere şi impune să facă cutare operă de artă. Să cînte azi robia şi mine să o înfiereze. Şi aceasta s-ar putea şi după concepţia d-lui Rîmniceanu, după concepţia „artei pentru artă**, căci dacă poetul n-are nici un ideal, dacă e un receptacol de imagini, nimica nu-1 împiedică să cînte azi imaginea unor robi chinuiţi şi mîne imaginea luptei pentru dezrobirea lor. Aceste două concepţii stau în acelaşi raport ca şi teoria morală a liberului arbitru şi a fatalismului, ale cărora concluzii sînt neresponsabilitatea şi, după cum teoria deterministă, ea este negarea adevărată a celei fataliste, aşa şi concepţia tendenţionistă, ea este negarea adevărată a tezismului. Cuvîntul „tendinţă** — am mai spus-o —, care stîr-neşte prea mult ideea de voinţă conştientă, anumită, de un plan urmărit, este scuza adversarilor noştri. Dar ar fi vremea să priceapă despre ce este vorba. Ca să-i aju- 1 Şi aceasta pănâ la un punct: nu trebuie să se uite presiunea mediului asupra artistului, adaptarea lui, as zice semi-voluntară, la gustul publicului. Mai pe larg, vezi Taine asupra clasicilor din veacul al XVII-îea Philosophie de VArt, o operă pe care se bazează d. Rîmniceanu. tăm, am dat mai multe echivalente, mai ales cuvin tul „atitudine", în înţeles afectiv, adică atitudinea de plăcere ori displăcere faţă cu viaţa redată. Sâ mai adaog încă o dată că artistul trebuie să creeze cum crede el, din materialul pe care-1 are, conform concepţiei asupra vieţii pe care o are, fără să-şi adapteze creaţiunea la gustul publicului ? Dar de cîte ori am spus-o ! Şi d. Rîmniceanu nu lasă la o parte nici una din fişele în care a scos fraza în contra tezismului: „Artistul nu face ştiinţă*, „nu propagă idei“, „nu trebuie să-şi subordoneze arta moralei*... — Dar, de o mie de ori nu ! Pentru Dumnezeu, ajunge ! Şi mă gîndesc, şi mă voi ocupa de ea odată, la psihologia acestor domni. De ce nu înţeleg ? Vă aduceţi aminte de d. Lovinescu, care combătea pe Taine şi pe Gherea, precum că „nu mediul formează talentul"... Auziţi, să înveţi pe Taine că nu mediul formează talentul, că omul se naşte ori nu cu talent ! Şi s-o spui aceasta la noi, în urma luminoaselor articole ale d-lui Gherea ? Curioasă stare sufletească !... Să revenim. Dacă aş putea să-i cer artistului, cu nădejdea de a căpăta, un suflet mare, din care apoi să -creeze o operă înaltă, aş face-o, a^ cere; dar ştiu că aş cere în zădar, ştiu că chiar o educaţie îndelungată (nu cerere ori sfat) nu i-ar putea înălţa sufletul, dacă ar fi lipsit de predispoziţii în acest senz, pentru că am o mediocră încredere în efectele exagerate ale educaţiei, mai mediocră poate decît „adversarii". Atunci cum aş cere ? E mai mai aproape cum aş cere gheţari pe muntele Ceahlău. Dar dacă pricep că artistul e un soliloc, oă-şi depune în opera de artă personalitatea sa, aşa cum ea a reieşit din ereditate şi împrejurări, şpoi am dreptul, ca critic, de a judeca această personalitate, de a o analiza şi de a mă lămuri în privinţa raporturilor ei cu publicul cetitor, dar aceasta este altă chestie, cu totul alta, este : Raportul între opera de artă şi societate. In loc de „societate", să particularizăm, să zicem „cetitor", gîn-dindu-ne în special la literatură — pentru uşurinţa discuţiei şi pentru a nu lărgi problema. 9ft Dacă arta ar da „realitate" cum este ea, cum va fi fiind ea, atunci raportul ar fi între realitate şi cetitor. Arta ar fi prin definiţie morală, nu pentru că „întregeşte" pe cetitor, ci pentru că „realitatea" conţine în ea învăţăminte, pentru că învăţămintele morale cele mai adînci le scoatem din „realitate", din experienţa vieţii. Corneille, teoretician al „artei pentru artă", între alte căi permise artistului spre a moraliza, pune şi aceasta : „zugrăvirea naivă a realităţii, aşa ca să nu se confunde viţiul cu virtutea". Dar cine redă „realitatea" cum este ea ? Nimene ! Scriitorul, cum am spus, alege elemente din realitate, face o selecţie, tvansfigurînd însă acele elemente. Şi dacă un scriitor îmi dă viţiul ca virtute, ori ca un fapt divers fără semnificaţie, atunci mai poate fi vorba de morala izvorîtă din „zugrăvirea naiva a realităţii" ?1 Va să zică nu voi căuta raportul între „realitate" (pe care n-o găsesc), ci între artist şi cetitor (ori „privitor", „ascultător" etc., etc.). Arta, selectînd şi transfigurînd, e o „critică a vieţii", 2 cum s-a zis, şi e de o importanţă capitală cine este acest critic, cum critică el viaţa, din ce punct de vedere o critică. Pricepe d. Rîmniceanu pentru ce n-a fost înţeles Eminescu la început ? Pentru ce, dacă e adevărat faptul, nu place lui Coşbuc ? Pentru că Eminescu privea viaţa dintr-un alt punct de vederş decît ceilalţi: „imaginile lui Eminescu erau foarte expresive pentru starea sa sufletească, nu erau expresive pentru a lor. Cînd starea sufletească, atît de bine zugrăvită de d. Gherea în Artiştii proletari culţi, s-a generalizat, Eminescu a ajuns la modă şi a făcut şcoală. Dacă cineva are, potenţial, capacitatea de a simţi aceleaşi sentimente, de a vedea viaţa tot aşa, atunci arta are o mare influenţă asupra acelui om şi devine — şi aceasta e o tautologie — o cauză eficientă în determinarea voinţei lui. 1 Vezi şi Paul Stapfer : Cuestions Esthetiques et Religieuses> 2 Vezi şi articolul din... Luceafărul despre Ibsen de d. Horia Petra-Petrescu, amintit într-o notă de mai înainte (în articolul precedent). 91 Câ arta poate produce sentimente în cetitor, o recunoaşte — contrazicîndu-se cu „zugrăvirea impersonală a imaginilor44 — şi d. Rîmniceanu. Aceste „sentimente” sînt pentru d-sa un fel de umbră a lui Banco. Şi se fereşte grozav de ele, face ce poate să le îndepărteze. Şi iată cum procedează : d-sa susţine că sentimentele provocate în cetitor nu pot fi motive pentru voinţa lui, n-au adică influenţă morală, pentru că aceste sentimente „durează numai cît impresiunea estetică44. Ai lăsat cartea din mină, s-au dus ! Să zicem că e aşa, deşi — ce Dumnezeu ! toţi cetim — ştim că nu e aşa, să zicem că e aşa. Ce cîştigă d. Rîmniceanu ? Dar un sentiment o dată avut nu e, ca orice act psihic, o posibilitate mai mult de a-1 avea din nou ? Nu lasă o urmă, o predispoziţie în suflet ? Şi atunci, repetîndu-se acelaşi sentiment, nu se predispune sufletul la asemenea sentiment, nu se creează o serie de motive anumite pentru acţiuni ? — Dar nu e cum spune d. Rîmniceanu, pentru că sentimentul e asociat cu imaginile şi până ce nu-mi dispar imaginile, pană ce nu uit „carteanu dispare nici sentimentul. Şi, după ce am uitat „cartea44, atunci, cum spuneam mai sus, a dispărut şi sentimentul, dar a lăsat o posibilitate mai mare pentru acel sentiment — voinţa mea, în viitor, în determinarea ei, se va resimţi de efectele acelei „cărţi44. De aici nu urmează că o carte bună mă face bun şi una rea rău. Pe cît educaţia are efect, şi „cartea44 e un mijloc educativ. Şi, desigur, dacă n-am predispoziţie pentru anume sentimente, „cartea44 nu-mi va produce nici un efect; dar dacă am predispoziţie, „cartea” va fi o întărire a unei serii de motive determinate ale voinţei mele. Dar e, iertaţi-mi expresia, scandalos de banal să insişti asupra unor asemenea chestii. Trebuie să fie cineva un secretar al notiţelor sale, pe care nu le poate pricepe şi aşeza la locul lor, pentru a nu înţelege asemenea lucruri. Cum, Dickens nu mă face mai bun, mai fericit ? Zola nu mă face mai mizantrop ! Eminescu nu mă îndeamnă (şi cînd sînt mai obosit îmi vine să-l ascult) să „stau deoparte44 ? Goga nu mă îndeamnă să-mi pun 92 mintea şi inima în slujba acelora care „de mult aşteaptă o dreaptă sărbătoare11 ? Goga nu-mi dă, uneori, acelaşi impuls ca un marş de Wagner ori Meyerbeer ? Emi-nescu, ca un marş de Chopin ? Şi cîte exemple să mai dau ? Apărătorii aceştia ai „artei pentru artă44 te fac să fii mai banal decît te-a lăsat Dumnezeu tatăl! Dar d. Rîmniceanu — acest om sever, de o severă ştiinţa — face o excepţie pentru poezia patriotică (e făcut ca poezia aceasta „patriotică14 să încurce pe criticii noştri : sînt „naţionalişti44, n-au ce face !). Aceasta zice d-sa, duce la acţiune ! Pentru ce, domnule Rîmniceanu, numai aceasta ? Dar cea „nepatriotică44 nu duce la „inacţiune11 patriotică, deci la o „acţiune44 nepatriotică ? Şi dacă opera de artă produce sentimente — care „durează1* fie şi cît o ceteşti —, apoi de ce d, Rîmniceanu se miră că Yvette e pentru mine „admirabilă44, dar îmi produce o „durere morală44 ?1 E „admirabilă11, pentru că e scrisă cu talent, pentru că imaginile sînt puternice, pentru că ceea ce a ales autorul e bine, puternic redat. Dar îmi produce o „durere morală44, pentru că autorul, Maupassant, n-a vă .ut în întîmplarea asta decît satisfacerea instinctului unui „gomos44, şi nu catastrofa morală care, din elementele date, în parte, tot de el, rezultă pentru mine. Eu simt mila şi dezgustul, dar Maupassant n-o simte, şi de aici ciocnire între mine şi autor. Şi am spus (d. Rîmniceanu nu relevează) că impresia „estetică44 („estetica11 d-voastră) mi se ştirbeşte, pentru că, pe de o parte, faptul îmi solicitează mila, pe de alta autorul, prin 1 Brunetiere, una din autorităţile d-lui Rîmniceanu, vorbeşte de Chenier ca de un mare poet, a cărui operă e o excitaţie la desfrînare... Eu însă n-aş cita pe Brunetiere (d. Rîmniceanu citează tot ce poate, fără nici o prudenţă), pentru că acesta merge prea departe — unde nu mergem noi: subordonează arta moralei. Cere artistului să nu utilizeze greşit această forţă socială, arta. Dealtmintrelea, Brunetiere — citat de d. Rîmniceanu în sprijinul său ! ! — crede că orice artă are în sine un germene de imoralitate,- pentru că se adresează nu la simţuri, ci la plăcerea simţurilor. Acest articol nu poate lua proporţii prea considerabile, de aceea nu voi arăta cum d. Rîmniceanu nu şi-a înţeles autorii pe care-i citează. De vă trebui, o voi face. In general vorbind, autorii săi rr-au chemare în chestia noastră. D-sa citează meta-ffziciani şi esteticiani şi — vezi mai departe despre ce este, despre ce trebuie să fie vorba în această discuţie. 93 atitudinea lui, îmi solicitează bucuria — lucru pe care d. Lovinescu trebuia să-l răstoarne înainte de a scrie cu cugetul senin că : „Tendinţele ne sînt indiferente sub raportul estetic". în Le Port, un incest, d. Rîmniceanu zice (mă combate !) că mila e provocată de fapt, nu de autor ! Desigur, domnule Rîmniceanu ! Dar aici nu mai vin in contradicţie cu autorul : şi el e înspăimîntat de fapt. Şi în Yvette mila îmi e produsă tot de fapt, dar autorul nu mai e cu mine !1 în Une pârtie de campagne, unde cei doi tineri batjocuresc pe mamă şi pe fiica logodită, alăturea de tată, soţ şi de logodnic, faptul îmi produce milă şi dezgust, dar autorul, cum s-ar zice trivial, se hlizeşte şi eu nu-1 pot urma. Această atitudine a lui Maupassant e un stigmat de degenerare morală, e manifestarea unui om care nu merge în acelaşi pas cu omenirea. în Fort comme la Mort, admirabil scrisă, una din operele cele mai artistice, autorul relevează cu duioşie durerile unui om care nu poate să trăiască şi cu fiica după ce a trăit cu mama ei ; dar nu relevează, nu alege din multele elemente, şi situaţia teribilă, nedreptatea care se face soţului, şi opera este imorală. Toată grija, lui Maupassant e pentru pictorul care face adulter şi care are tendinţi spre incest (şi care e aşa de „nobil44 şi „superior44 !) şi nici o grijă pentru „antipaticul44 şi „ridicolul" „cocu44. D. Lovinescu vrea să mă combată dîndu-mi ca exemplu pe acest erou din Fort comme la Mort, pe mama din Pierre et Jean, tot a lui Maupassant, şi pe Ion Ursu al lui Sadoveanu. D-sa zice că aceşti eroi sînt „imorali", 1 D. Rîmniceanu crede că pe mine m-ar fi satisfăcut „căinţa11 gomosului, ori faptul că acesta s-ar fi stăpânit şi nu ar fi profitat de „surescitarea11 fetei ! !... D-sa n-are să înţeleagă niciodată - - îndrăznesc să fac această • profeţie — că alta e subiectul şi alta atitudinea faţă cu subiectul. Din această neînţelegere rezultă şi faptul că d-sa crede că eu aş voi să surgu-nesc din literatură zugrăvirea asupritorilor ţăranilor. Mai întîi, nu surgunesc nimic : apoi, aplaud la zugrăvirea acestor asupritori, dacă-s redaţi ca „asupritori", nu ca... biete victime (vezi Ni ţa Mîndrea de d. Sandu-Aldea). Că romancierul şi nuvelistul alege o mărturiseşte şi d. Rîmniceanu, căci d. Rîmniceanu e o colecţie de contradicţii ! Ce alege, crede d. Rîmniceanu că nu e semnificativ ? O „alegere* se face dintr-un anumit punct de vedere, ori d. Rîmniceanu crede în Iiberul-arbitru !... 94 dar „simpatici44, d-sale. Mai întăi, nu e vorba dacă-i sînt simpatici ori nu d-sale, ci autorului, creatorului lor. Şi eu pretind că ei sînt simpatici autorilor lor. Al doilea, d. Lovinescu face o mare confuziune : d-sa crede că în viaţă orice om imoral e antipatic, pe cind în arta orice om, moral sau imoral, e simpatic. Şi Iago e simpatic ? Nu-i aşa că nu ? Atunci sînt imorali şi în artă care ne sînt antipatici şi, dacă autorului i-s simpatici, urmează ciocnire între noi şi autor ! Acum să revenim la tipurile citate de d. Lovinescu : Bertin din Fort comme la Mort e imoral şi e răspunzător el de imoralitatea sa; el n-are circumstanţe atenuante. El e un pervers, un egoist, care seduce pe femeia altuia fără nici o mustrare de conştiinţă. El se complace în situaţia sa şi, cînd e nefericit, e nefericit că nu poate seduce şi pe fiica amantei sale. De ar fi putut s-o seducă, o seducea cu bucurie. Că, la urma urmelor, toţi sîntem jucăria soartei, e altă vorbă, dar acest lucru ar trebui atunci să scuzeze orice crimă ; atunci nimenea n-a fost, nu e şi nu va fi vinovat de nimica. Ion Ursu ! E imoral, e beţiv, dar... el e o victimă a soartei, el e un bătut de Dumnezeu, împrejurările vieţii în care e aruncat de mizerie îl duc la beţie, la imoralitate, are toate circumstanţele atenuante, explicătoare de senz de iertătoare. De Bertin ne e scîrbă, de Ion Ursu ne e milă. Bertin e un mare stricat, Ion Ursu e un mare nefericit. Sonia, din Crimă şi pedeapsă, e o prostituată. Se poate o mai mare „imoralitate4* ? Dar cînd ştim că ea s-a prostituat pentru a-şi hrăni familia sa de mizerabili săraci şi bolnavi, atunci, împreună cu Raskolnikov (=Dostoievski), o numim şi noi „sfîntă44. Prostituata Sonia e un tip de femeie mai sfîntă decît toate „sfintelew lui Balzac. Ana Karenina îşi înşală bărbatul, dar fatalitatea care o mină la acest fapt, care îi va aduce atîta suferinţă ce se va încheia cu sinuciderea, ne-o face simpatică. Ea este una din victimele fatalităţilor sociale. Prin urmare, şi lucrul e banal, totul se reduce la gradul de responsabilitate a „imoralului44... Şi dacă este aşa, simpatia d-lui Lovinescu pentru Bertin nu e o simpatie sănătoasă, pe cînd simpatia sa pentru Ion Ursu e sănătoasă. Şi simpatia lui Maupassant pentru Bertin {plus antipatia lui pentru bărbatul „cocu44, care, prin definiţie, e „ridicol44) e nesănătoasă, iar simpatia lui Sadoveanu pentru Ion Ursu e sănătoasă, e morală. Antipatia pen- 95 tru Ion Ursu ar fi fost imorală, ar fi fost o manifestare-ridicolă şi aspră de puritanism îngust, primejdios. Simpatia autorului pentru un tip (cînd d-lui Lovi* nescu i se întâmplă s-o zărească) îi e indiferentă d-lui Lovinescu ! Domnia-sa declară că îi e indiferent dacă Aristofan face „ crima144 de a ponegri pe Socrat în Nourii — bucata, zice d. Lovinescu, care nu va fi contribuit puţin la condamnarea lui Socrat —, bucată, zice d. Lovinescu, „frumoasă, adevărată operă de artă44 şi „ten-denţionistă14 (ceea ce în mintea d-sale este egal cu tezistă). O bucată „tendenţionistă41 şi „adevărată operă de artă44, îmi pare că e o contribuţie pe terenul d-lui Lovinescu — dar să lăsăm asta... Va să zică, tendinţa „criminală*’1 a lui Aristofan îi e indiferentă d-lui Lovinescu în aprecierea comediei lui Aristofan. Se poate ! Dacă adulterul şi tendinţa spre incest a lui Bertin i-s indiferente, de ce nu i-ar fi şi tendinţa „criminală44 a lui Aristofan ? Dar îl voi întreba pe d. Lovinescu : dacă d-sa ar fi trăit în Atena pe vremea lui Socrat şi i-ar fi fost scumpe ideile lui Socrat, i-ar fi fost indiferentă tendinţa din-„Nourii(( ? în aprecierea Nourilor nu ar fi jucat rol idea-lui său, opus idealului lui Aristofan ? Şi nu înţelege d. Lovinescu că ceea ce-1 face acuma să-i fie „indiferentă44 tendinţa „criminală44 a lui Aristofan este lipsa noastră, de interes pentru lupte petrecute acum 2000 de ani ? Să-şi închipuiască d. Lovinescu că ar profesa acuma filozofia socratică, că ar lupta pentru acel ideal : i-ar fi indiferent acea tendinţă „criminală44 ? — măcar că. Nourii n-ar mai fi o primejdie acuma... Dar deja simt că devin nepoliticos cu d. Rîmni-ceanu: l-am părăsit prea mult. Să ne întoarcem la. d-sa. Ca să vedeţi cum d. Rîmniceanu nu înţelege lucrurile, voi aminti că d-sa mă întreabă dacă, pe lîngă altele, La Maison Tellier e condamnabilă din punct de vedere moral. Nu e condamnabilă ! E una din operele cele mai morale, căci despreţul de oameni, tendinţa de a-i terfeli, aci s-a aplicat asupra unei categorii de oameni, asupra unor fapte care meritau acest despreţ, şi acea terfelire (cu oarecare rezerve relative la cîteva scene de la. ţară, cînd „pensionarele44 sînt la fratele „patroanei44 — 96 scene prea crude). Aci, s-a întîmplat ca desfrînarea să fie neestetică, să aibă aerul grotesc, de aceea Maupassant e în tonul just. Maupassant ajunsese la acea stare psihică, aşa de comună azi în lumea obosiţilor rafinaţi, cînd faptele nu mai au decît aspect şi valoare estetică. Nu mai e moral şi imoral, ci estetic şi neestetic. (Nu e vorba de artă, ci de judecarea faptelor în domeniul vieţii reale.) Starea aceasta sufletească a redat-o admirabil Sienkie-wicz în cuvintele prin care Petronius vesteşte pe Nerone că se sinucide : „E în viaţă ceva ce nu mai pot suferi. O, rogu-te, nu crede că mă înspăimîntă ca ţi-ai omorît mama, soţia, fratele, ca ai dat foc Romei... Dar încă ani întregi să-mi chinuiesc urechile cu cîntecele tale; să văd pîntecele tău domiţian, pe picioare subţiri, cum saltă în dans... iată ce întrece puterile mele*... Faptele imorale nu-i „întrec puterile*, ci „picioarele subţiri* şi „pîntecele dorn iţianM.,. Tot Sienkiewicz, în Fără dogmă, zugrăveşte starea aceasta sufletească la un contemporan. Această stare psihică a avut-o şi obositul Maupassant — el care cerea, plictisit, să se schimbe decorul universului, el care rîdea de uriciunea şi putoarea omenească ! — şi această stare se tot întărea la dînsul, pănă ce a ajuns la o complectă mizantropie, la considerarea vieţii ca o luptă între bestii conduse numai de instinct, mai ales de cel sexual, şi de o frică, cea de moarte. Lipsa de idealism e fatal să ducă la concepţia că viaţa nu mai are nimic bun decît plăcerea fizică, şi anume cea mai puternică, cea sexuală. Şi cine pune tot preţul pe simţuri se teme grozav de moarte. In unele nuvele îl îndurerează şi imoralitatea, e drept, nu numai neestetică. Acest mare scriitor a fost şi un mare nefericit, o mare contradicţie ; în sufletul său s-a dat o mare luptă între considerarea lumii din punct de vedere moral şi între părăsirea acestei consideraţii. Acel care a scris Une vie nu era acel care a scris Une pârtie de campagne. Şi cine n-a simţit uneori oboseala vieţii, starea aceea cînd nu te mai impresionează rău râuZ, ci numai grotescul ? Cînd nu mai eşti sensibil durerii, ci aspectului uricios şi, dacă este, murdar al durerii ? Marele obosit Nietzsche a simţit acestea toate — şi a creat un sistem filozofic. 97 Pănă aci am presupus un cetitor cu o morală rigidă, puternică; am admis că Yvette produce o durere morală şi deci o ştirbire a impresiei estetice. Va sa zică Yvette nu demoralizează pe cetitorul moral, ci îi dă o impresie estetică contradictorie. Dar • ia să presupunem un cetitor uşuratic, adică un om dintre aceia faţă cu care se poate pune fără multă discuţie problema influenţelor morale, căci pentru omul definitiv moral nu poate fi vorba de primejdia de a deveni imoral, nu numai prin artă, dar prin nici o altă influenţă : orice atentat la moralitatea unui om format complect moraliceşte n-are nici un efect. Să presupunem aşadar unul din acei oameni pe care mediul îi poate demoraliza. Atunci Yvette, ori XJne pârtie de campagne nu-i va produce o impresie contradictorie, ci el va face haz, va triumfa împreună cu eroul şi cu autorul, se va demoraliza ! — Va să zică, cereţi artistului să fie moral ? — Nu cerem, dar ne pare rău cînd nu e. Nu cerem Ceahlăului gheţari, dar ne pare rău că n-are ! Arta e un produs al activităţii sufleteşti, un produs natural, în studiul căruia întrebuinţăm metodele ştiinţelor naturale. Acest produs are un raport cu noi, ne produce anumite impresii ; cum e produsul aşa şi impresia. Desfacem produsul în elementele sale, cînd îl studiem în sine. Cercetăm ce importanţă au acele elemente în producerea impresiei noastre, cînd studiem acel produs faţă cu noi. In această discuţie am vorbit de „artă“, parcă ar fi una singură, un produs de un singur fel. Dar nu e aşa : E o mare deosebire, de pildă, între muzică şi poezia lirică, pentru că în cea dintâi, prin sunete, ni se dau sentimente, în cea de-a doua, prin imagini, ni se dau şi sentimente şi cauzele lor (aspectul naturii, Dumnezeu, farmecele iubitei etc.). E o deosebire apoi între poezia lirică sau subiectivă şi cea obiectivă; în aceasta din urmă ni se dau mai mult, şi mai cu samă, cauzele sentimentelor, — aşa că un Flaubert îşi putea permite să declare, fără a stîrni rîsul, că el nu-şi exprimă sentimentele şi opinia sa asupra personajelor şi întîmplărilor. Va să zică, dacă am face un studiu complect, ar trebui să 98 luăm, atît în analiza produsului, cit şi în cercetarea raportului lui cu publicul, ar trebui să luăm artele pe rînd, iar în literatură, genurile aparte, cel puţin genul subiectiv şi cel obiectiv, deosebite. Ar fi curios atunci de văzut cum se poate îndrăzni măcar a se aplica teoria „impersonalităţii" la poezia lirică. Aş voi s-o văd aplicată la satiră, la satirele lui Eminescu, de pildă. Să mi se dovedească „absenţa artistului ca judecător moral" ! Ori acestea nu sînt „artă" ? Şi dacă în roman, de pildă, atitudinea artistului faţă cu faptele nu e aşa de eclatantă, însamnă că nu e ? Aţi văzut că d. Rîmniceanu confundă problema creaţiei operei de artă cu cea a raportului între ea şi public — de aici sofismele, jongleriile şi trecerile... mele „nemotivate". D-sa mai face şi alte confuziuni, dar mai ales una, care explică multe, majoritatea greşelilor sale : este con-fuziunea, pe de o parte, a „criticii" cu „ştiinţa" şi, pe de altă parte, a „criticii" cu „estetica". Şi acum trecem la această altă problemă : Problema criticii operei de artă. „Critica e ştiinţă", zice d. Rîmniceanu. D-sa face o confuzie între noţiunea „critică-ştiinţă" şi noţiunea „critică ştiinţifică". E drept că orice critic din lume, Taine, Sainte-Beuve etc., s-au folosit, în critica lor, de o mulţime de ştiinţe : estetica, psihologia, morala, istoria politică, socială, economică, literară, biologia etc. De aceea critica este „ştiinţifică" — altmintrelea ar fi o înşirare de impresii. D. Gherea, într-o conferinţă recentă, a arătat perfect cum socialismul, ca şi medicina, de pildă, nu sînt „ştiinţe", ci sînt „ştiinţifice", pentru că se bazează pe ştiinţe. Acelaşi lucru şi despre critică : ea poate fi ştiinţifică, dar nu o ştiinţă. Aş dori să-mi arate d. Rîmniceanu care este obiectul „ştiinţei“-critică şi 'care este sistemul de cunoştinţi al acestei ştiinţe. Aş mai dori să-mi fixeze locul, în orice clasificaţie a ştiinţelor vrea, a acestei „ştiinţe". Şi aci, a doua confuziune : pentru d-sa criticul se ocupă cu „frumosul", cu legile producerii frumosului, cu „structura impresiei estetice" etc. Luaţi pe orice critic, iarăşi pe Taine sau Sainte-Beuve, şi spuneţi dacă numai cu aceasta s-au ocupat ei. Critica, cum o con- 99 cepe d. Rîmniceanu, e „estetica" 1. Dacă confundă pe criticul literar cu „esteticianul", în adevăr, are dreptate să spună că nu e de competenţa criticului a vorbi de morala în artă şi de a se pune din punct de vedere al unui ideal. Desigur, din punct de vedere estetic, nu poţi vorbi decît de frumos, de „formă". Şi, dacă critica este o noţiune identică cu estetica, atunci e firesc ca ea să fie o ştiinţă, sau, mai just, un început de ştiinţă. Dar dacă critica este o îndeletnicire care utilizează, combinîn-du-le, rezultatele altor ştiinţi, fără a fi o „ştiinţă", atunci d. Rîmniceanu n-are dreptate. Critica nu se ocupă numai cu „forma" operei de artă, ea se ocupă şi cu legătura între artist şi rasa sa (o spune şi d. Rîmniceanu), şi naţionalitatea sa (o spune şi d. Rîmniceanu), şi concepţia epocei sale (o spune şi d. Rîmniceanu), şi mediul natural, social, moral etc. Apoi influenţa operei asupra societăţii etc., etc. — lucruri, toate, cu care nu se ocupă estetica şi pentru care criticul trebuie să posedeze multe alte ştiinţe, morala, sociologia etc., care nu pot fi aplicate fără un ideal, aşa încît criticul nu poate „critica" fără un ideal asupra vieţii, cum îi recomandă d. Rîmniceanu, confundîndu-1 cu esteticianul (care, da, n-are nevoie de ideal asupra vieţii, căci face ştiinţă naturală). Va să zică critica nu-i ştiinţă, e „ştiinţifică" şi încă ceva : criticul nu poate, n-are drept să nu aibă un ideal asupra vieţii. Dar chiar d. Rîmniceanu cere criticului să „vibreze" cu artistul, pentru a-1 pricepe. Apoi dacă artistul, cum am dovedit, îşi pune idealurile în opera de artă, ce însamnă „a vibra" cu opera lui ? Nu-i aşa că însamnă a vibra cu toată opera lui, şi cu idealurile din opera lui ? Nu-i aşa că se pune, pentru critic, şi problema idealului ? Şi atunci cum să-şi lase criticul la o parte idealurile sale, cum să nu judece criticul şi din punct de vedere al idealului său ? 1 D. Rîmniceanu face întăi — pentru ce ? — istoria esteticei. Apoi declară că această estetică este metafizică şi îi preferă pe cea ştiinţifică, pe care o defineşte. După aceea spune că critica nu e estetică, dar acum, din nou, „estetică", pentru d-sa, e cca metafizică; d-sa defineşte acum critica, cum definise mai în'linte estetica ştiinţifică. Pentru a vă convinge, cetiţi paginile 221, 222 şi 226 din Luceafărul. 100 Dacă opera de artă are o semnificaţie morală şi socială şi dacă etica şi sociologia, în aplicaţiile lor la viaţa omenească, nu pot fi concepute ca tratate ori studiate fără un ideal, atunci cum să nu-1 aibă criticul ? Dacă d. Rîmniceanu n-ar fi confundat critica cu estetica, n-ar fi ajuns la asemenea curioase teorii. Dacă n-âr fi crezut-o o „ştiinţă", iar n-ar fi ajuns la asemenea teorii;. Cînd criticul se ocupă cu o anumită problemă, forma operei de artă, talentul artistului, face estetică, nu trebuie să amestece idealurile sale asupra vieţii. în celelalte cercetări ale sale, criticul „face44 şi alte ştiinţe şi trebuie să se pună din punct de vedere al unui ideal Şi dacă esteticianii au făcut „ştiinţă naturală4*, criticii, toţi, s-au pus şi din punct de vedere al idealului-1. Cum vei înţelege idealul lui Eminescu ori Goga, fără a te pune pe terenul idealului lui ? Şi dacă voi pricepe idealul lui Eminescu şi-l voi găsi condamnabil, am să tac de dragul „artei pentru artă44 ? Ca estetician,. voi „admira44 talentul (cum a făcut d. Gherea), ca critic, voi studia opera lui Eminescu şi din alte puncte de vedere şi voi face rezerve în privinţa idealului (cum a făcut d. Gherea), apoi voi cerceta cauzele idealului lui Eminescu, influenţa sa etc., întrebări care nu-s de domeniul „esteticei44. Ba, mai mult, ca critic, pot nici să nu studiez opera din punct de vedere estetic. Aşa, d. Şărcă-leanu, în Cîntarea pătimirii noastre, a studiat pe Goga din punct de vedere al idealului mai cu samă. Dar este o chestie : cînd studiezi, cum a făcut d. Şărcăleanu, idealul unui scriitor, asta însemnează că prealabil ai admis valoarea estetică a operei ; altmintrelea, despre o operă care nu e de arta nu se poate discuta nimic : ea nu există ! Cel mult poţi vorbi de intenţiile omului, dar niciodată de semnificaţia operei, pentru că „operă44 nu există. 1 E plină de învăţăminte aventura d-lui O. Densusianu, intransigentul partizan al „artei pentru artă“, întîmplată cu ocazia lui Ibsen. în „Revista revistelor14 din nr. 5 al V.r., am rezumat un articol al d-lui Densusianu despre Ibsen, în care se vorbea de ce a vrut, ce a urmărit Ibsen prin opera sa, vorbind ca un pur tezist, concepînd pe Ibsen, în adevăr, ca pe un „propagandist de idei...14 Vezi, în privinţa asta, şi „Cronica literară11 din nr. 6 al V.r. [E vorba de articolul zlrtiştii luptători.] D. Rîmniceanu şi-a întins fişele din tratatele de estetică şi în alte domenii: de aici confuziunile sale. Dar d. Rîmniceanu va rămînea aşa întotdeauna, pentru că dacă ar admite că criticul trebuie să se pună din punctul de vedere al unui ideal, atunci, cum am mai spus, neîndrăznind să apere idealuri imorale, sau, mai ales, reacţionare, ar trebui să apere idealuri umanitare şi în d-sa este o repugnanţă înnăscută şi instinctivă împotriva acelor idealuri. întotdeauna reacţionarii au luptat împotriva „idealurilor" în artă, prin „idealuri" înţelegînd pe cele generoase. Cînd a apărut SheUey, societatea fa-shionabilă engleză a strigat că se perverteşte arta prin introducerea lucrurilor străine de ea ! In contra lui Oscar Wilde, idealist al egoismului feroce şi deci un apărător al „artei pentru artă", aceeaşi societate engleză n-a strigat, l-a socotit ca „rege al vieţii" (King of life). Şi un critic care ar fi relevat idealurile egoiste şi imorale ale lui Wilde ar fi fost taxat de atentator la „frumos", la „artă..." Criticii lui Shelley însă, acei care i-au condamnat tendinţele, n-au fost taxaţi aşa. Era în interesul fa-shionabilităţii, atunci, a se cerceta şi condamna idealul artistului !... Criticul, zice d. Rîmniceanu, n-are drept să nu-i placă o operă de artă, dacă e scrisă cu talent, n-are drept să caute în opera de arta altăceva decît puterea talentului. Cetitorul" însă, zice d-sa, are acest drept. E multă, multă confuziune a lucrurilor în această afirmare a d-lui Rîmniceanu. In concepţia asta se vădesc toate greşelile d-sale de care am vorbit pănă acuma. Este o deosebire între cetitor şi critic, dar e alta şi din alte pricini. Un „cetitor", dacă nu se-mpacă, dacă mai ales îi repugnă tendinţa scriitorului, aruncă cartea, nu-i place deloc. Dar să luăm lucrurile sistematic. Un poet subiectiv, plin de sentimentalitatea lui, de atitudinea lui, e cel din urmă care să poată pricepe pe alt poet,' cu altă sentimentalitate, cu altă atitudine. Aceasta au susţinut-o la noi d-nii Maiorescu şi Philippide. Un „cetitor" obişnuit, avînd o personalitate mai puţin definită, mai puţin tranşantă, e deja mai comprehensiv, se poate pune şi în alte atitudini decît a sa, dar pănă la un punct. Un „cetitor" obişnuit, dacă e sănătos moraliceşte, nu se va mai putea pune în atitudinea lui Baudelaire : atunci îi va scăpa şi frumuseţe, talentul lui Baudelaire. Un critic însă este mai 102 comprehensiv decît un cetitor : se poate transpune în orice atitudine şi deci poate pricepe frumosul izvorît din orice atitudine. Cel mai mare critic, acela care a creat genul, Sainte-Beuve, a şi definit mai bine decît oricine psihologia criticului, vorbind de Diderot: „El [Diderot] avea în cel mai înalt grad acea facultate de semi-meta-morfoză, care e îndeletnicirea şi triumful criticii şi care constă în a te pune în locul autorului şi, din punctul de vedere al subiectului pe care-1 examinezi, în a ceti orice scriere conform cu spiritul care a dictat-o. El excela a lua pentru cîtva timp şi cu voie acest spirit al altuia, a se inspira de el şi adesea, mai bine decît acel altul, a se încălzi de acel spirit nu numai intelectualiceşte, ci şi sentimentaliceşte.“ (Causeries du Lundi, III, 301.) Iar Brandes, alt critic mare, caracterizînd, la rîndul său, pe Sainte-Beuve, pe care-1 numeşte părintele criticii ştiinţifice moderne, zice : „însuşirea particulară a spiritului său era posibilitatea lui de a pricepe şi interpreta un extraordinar număr de alte spirite" (Mam Currents, in XIX Century Literature, V, 308). Aceasta este comprehensiunea criticului, A scoate însă de aici că atitudinea aceea, în care mă transpun, nu o pot judeca din punct de vedere moral este a nu pricepe lucrurile. Fiindcă a fost deja vorba de Baudelaire şi de Sainte-Beuve, voi aminti părerea acestui critic asupra poetului „diabolic" (în „scrisoarea" tipărită în Fleurs du Mal): Sainte-Beuve îi recunoaşte talentul, dar face multe rezerve asupra atitudinii lui Baudelaire. Dacă prin comprehensiune mă pot pune în simţirea ce o are un criminal cînd ucide din pasiune, urmează că o am şi eu ? Urmează că o aprob ? înţeleg ce s-a petrecut în el, pot trăi, în imaginaţie, sentimentul lui, dar îl dezaprob. Aceasta este deosebirea, cantitativă, nu calitativă, între cetitor şi critic. De la poetul subiectiv pănă la criticul cel mai comprehensiv, de la incomprehensiune pănă la marele grad de comprehensiune este o varietate infinită de nuanţe şi atîta tot. „Criticul să-şi lase la o parte idealurile !K închipu-ieşte-ţi, domnule Rîmniceanu, că ai fi critic, închipuieş-te-ţi că ai fi fost critic în Rusia cînd se agita problema dezrobirii ţăranilor. închipuieşte-ţi, fă această sforţare extraordinară, că ai fi fost unul dintre partizanii dezrobirii şi că ai fi avut să critici doi scriitori : pe Tur- 103 gheniev, care idealiza (transfigurînd) pe ţărani, şi pe un Maupassant rus, care ridiculiza (transfigurînd) pe ţărani. După ce ai fi constatat marele talent al amîndu-rora, puternicul „realism" al amîndurora, după ce ai fi spus că Rusia trebuie să se mîndrească cu asemenea artişti, nu ai fi vorbit de chipul antagonic în care acei doi scriitori privesc ţărănimea rusă ? Ai fi tăcut asupra acestui arhi-important caracter al operei lor literare ? Şi, dacă n-ai fi tăcut — că n-o puteai face — şi ai fi relevat „tendinţile" lor, d-ta, apărător al dezrobirii, n-ai fi relevat atitudinea nedreaptă, egoistă, antisocială, primejdioasă (căci paserile de noapte ar fi utilizat-o) a Maupas-sant-ului rus ? Şi ai l'i încetat să fii „critic“ ? Dacă judecai numai puterea de expresie, „arta“, frumosul", „imaginile", făceai estetică, estetică aplicată la literatură, nu critică literară. Auzi, Turgheniev a avut o aşa de mare influenţă asupra spiritului public în chestia dezrobirii ţăranilor, incit universitatea din Oxford a putut să-i dea titlul de doctor în drept onorific, pentru partea ce a luat la dezrobirea ţăranilor, şi criticul să ignoreze această influenţă, să nu vorbească de ea, să-şi ascundă această problemă literară : influenţa scriitorului asupra publicului ! Să nu aprecieze criticul atitudinea morală a autorului, cu toate că ea există ; să nu vorbească criticul de influenţa operei de artă asupra sentimentelor publicului, cu toate că influenţa asta există 1. 1 în pledoaria sa în favoarea d-lui Sandu-Al dea, d. Rîm-niceanu cita ca bucăţi de „artă pentru artă11 scrierile lui Gorki. Dar iată ce spune Gorki, într-o bucată din a sa în închisoare : „Zugrăvind aceste mizerii, aceste agonii, nu mă gîndesc decît să stîrnesc în alţii sentimente de milă omeneşti, mă încerc să înduioşez inimi adesea, vai, seci şi închise..." Şi cînd autorul însuşi e conştient de valoarea moralizatoare a operei sale, eu, dD frica d-lui Rîmniceanu & Co., am * să tac asupra acestui iucru ? ! Vorbind de Cehov, pe care l-a cunoscut de aproape, Gorki, după ce relevează marea obiectivitate („realismul11 impersonal) a marelui scriitor rus, unul dintre cei mai obiectivi — Maupassant al Rusiei, cum a fost numit cu drept cuvînt —, îl caracterizează, din punct de vedere al tendinţilor, astfel (regret că nu pot cita decît fragmentar): „în fiecare din paginile Iui Cehov, aud suspinul adînc al unei inimi în adevăr omeneşti, suspinul deznădăjduit al milei pentru fiinţele care, în loc să fie conştiente de demnitatea lor personală, sînt prada forţei 104 Să considere criticul pe artist ca un aparat de plăci fotografice ori cinematografice; pe cetitor, ca un alt aparat care fotografiază ori cinematografiază la rîndul său fotografiile ori cinematografiile scoase de artist! Nu e sentiment în opera de artă, nu e concepţie, nu e ideal, nu vorbeşte un om întreg, un suflet complex şi complicat, vorbeşte un colector de imagini, o fiinţă trunchiată, o fiinţă cu o psihologie curioasă, la care imaginea n-are reacţie, n-are răspunsul întregii individualităţi l... Şi, în privinţa criticii, criticul nu e un om complect, un om care cunoaşte viaţa întreagă, cu toate înţelesurile ei, cu toată filozofia ei, pe care s-o caute în opera de artă ; e un estropiat, un amator de decalcomanii, un imbecil care compară culori, volume şi linii şi care dincolo de acestea nu mai vede nimic ! Criticului îi cere d. Rîmniceanu să judece pe artist numai din punct de vedere al „organului perceptiv Care critic a judecat aşa ? D. Rîmniceanu nu are chemarea să dea o nouă îndrumare criticii. Că are aerul s-o îndrumeze pe alte căi ar dovedi şi faptul că d-sa dezaprobă pe criticii care scriu „inspirat**, căci „critica ar fi parazitară prin imitare44. Dar atunci toţi criticii sînt condamnaţi. D-sa aici iar e victima confuziei între critică, ştiinţă şi estetică. D-sa nu ştie că critica este şi o artă, în senz că ea reconstituieşte personalitatea artistului, fapt recunoscut şi exprimat de Sainte-Beuve — vezi citaţia de mai sus din acest scriitor : „a te inspira de spiritul artistului, a te încălzi de el“ este... „critica parazitară prin imitaţie4* a d-lui Rîmniceanu. Această parte artistica a criticii, critica-artă, deşi ştiinţifică, n-o poate pricepe d. Rîmniceanu, care crede în o critică-„ştiinţă“. Dacă ar fi „ştiinţă**, desigur n-ar putea fi şi artă. Că critica este şi o artă, a spus-o de mult Sainte-Beuve. Şi grosolane şi trăiesc ca nişte peşti...11 „Banalitatea, iată care a fost duşmana sa. Toată viaţa a luptat împotriva ei: el a ri-diculizat-o cu pana sa muşcătoare şi impasibilă" (d-le Rîmniceanu !...) „El a examinat pe sărmanii săi compatrioţi şi, cu un zîmbet întristat, cu un ton de reproş delicat, dar adînc, cu o deznădejde nesfîrşită pe faţă şi în inimă, el le-a spus în frumoase cuvinte şi fără făţărnicie : — Trăiţi foarte urît, domnilor! E ruşinos a trăi astfel...“ Acesta este înţelesul operei unui scriitor decît care n-a fost altul mai „realist" şi mai „impersonal". 105 însuşi el, în a sa Histoire du Port-Royal, evocă personajele ca un adevărat romancier. Şi gîndească-se oricine la Taine, la chipul lui de a scrie, de a evoca viaţa, ca un adevărat artist, prin acel stil plin de imagini, care ar face forţa şi onoarea oricărui scriitor de romane ori nuvele. Aşadar, critica, rămînînd ştiinţifică, are dreptul şi datoria mai întâi de a judeca din punctul de vedere al unui anumit ideal, şi al doilea, de a fi şi a rămînea o artă. D. Rîmniceanu n-are dreptul de a da o nouă îndrumare criticii, d-sa trebuie să se mărginească a constata ce este critica şi aceasta o poate face studiind pe critici. Încă o dată, care critic a judecat operele artiştilor numai din punct de vedere al „organului perceptiv" ? Cel mai obiectiv critic, acela care a voit să facă din critică un studiu de ştiinţe naturale, Taine, aşa a judecat pictura? (Pictura, nu mai vorbesc de literatură !) A studiat pictura numai din punct de vedere al „organului perceptiv44 ? Dar nu e Taine acela care a declarat că înălţimea, valoarea operei de artă atîrnă de „gradul de binefacere al caracterului“ ? „Toate celelalte fiind egale, opera care exprimă un caracter binefăcător e superioară aceleia care exprimă un caracter răufăcător", zice el, şi continuă arătînd că din două opere de acelaşi talent de execuţiune, aceea care va zugrăvi un erou e superioară celei care va zugrăvi un ticălos (Philosophie de l Art, II, 335). Iată că criticul cel mai „ştiinţific", cel mai obiectiv nu judecă numai din punct de vedere al organului perceptiv. Judecă şi „în afară" de acest organ, judecă, cum ar zice d. Rîmniceanu, „nedrept". Trebuie să judeci „nedrept" pentru ca să declari pe Michelangelo superior cutărui zugrăvitor perfect de struguri şi portocale, ori cutărui cioplitor perfect de monumente funebre ! Dacă judeci numai din punct de vedere'al „organului perceptiv", de ce acesta din urmă n-ar fi cît, ori mai mare decît Michelangelo ?1 1 Există cineva care a spus despre Michelangelo, artistul, că avea „sufletul unui pusnie, unui meditativ, unui răzbunător, un suflet furios şi generos, rătăcit într-o lume moleşită şi coruptă... incapabil de a se încovoia şi supune, refugiat cu totul în arta sa, prin care, în tăcerea sclâvieî, marea-i inimă şi deznădejdea sa vorbeau încă... Iată sentimentul care i-a revelat 106 Dar parcă d. Rîmniceanu nu judecă „nedrept44 ? Parcă e consecvent în fişele sale ! Vorbind de Rubens, îl apără că n-a fost pornograf ci... a fost altă ceva : a avut o mare şi nobilă filozofie asupra vieţii l De unde ştii d-ta aceasta ? De ce o spui ? Nu vezi că judeci „nedrept44, „în afară44 de faimosul organ perceptiv1* ? Pentru cine nu judecă decît din punct de vedere al acelui organ, nu poate fi artă „pornografică44. Un act de perversitate sexuală, din acele de care vorbeşte Leo Taxil ori Kraft Ebing, dacă e zugrăvit perfect, dacă e văzut şi redat perfect, nu poate fi, după concepţia „organului perceptiv44, decît o mare operă, şi deloc o operă „pornografică44 ! „Pornografia44 e o noţiune care implică o judecată „nedreaptă44, „în afară44 de „organul perceptiv44 !... D. Rîmniceanu spune că „pornografia44 e o imoralitate voită (ca şi arta decadentă : d-sa scapă foarte comod din încurcături !) Dar de unde o ştii ? Dacă-ţi mulţumeşte „organul perceptiv44, de unde o ştii ? Pentru ce îţi pui întrebarea „nedreaptă44 despre ce „a voit“ pictorul ? Şi, curios, nici un pictor pornograf nu e imoral, ei vreau sa fie imorali! nu-şi exprimă personalitatea lor, ci se pun anume să dovedească că au o personalitate imorală t... Dacă Maupassant zugrăvea (în loc să scrie) Une pârtie de campagne, d. Rîmniceanu l-ar fi tratat atunci de imoral, de pornograf, de om care vrea anume imoralitatea ! Dacă a scris (în loc să zugrăvească) e „impersonal44, e „realist44, e „artă pentru artă44 ! asemenea forme ; pentru o-î exprima, a schimbat el proporţiile ordinare ete., etc.“. Nu-i aşa că e o judecata „nedreaptă14, „în afară de organul perceptiv'1 ? Acelaşi critic „nedrept11 face o altă nedreptate : vorbind de Rubens, arată cum a schimbat proporţiile, a disproporţionat, pentru a-şi exprima un sentiment, un sentiment comun cu contemporanii săi, izvorît din o evoluţie istorică... tar vorbind de Rembrandt, criticul „nedrept14 {fără cultură adică, — ştiţi, „om cult11 e o noţiune identică cu, şi numai cu d. Rîmniceanu) zice : „El a simţit mila etc...“ Toate aceste atitudini morale, toate aceste aprecieri „în afară de organul perceptiv14, toate aceste „nedreptăţi14 de om incult le face Taine, în Philosophie de VArt, criticul cel mai obiectiv, cel mai ştiinţific, cel mai „naturalist14, pe care-1 citează şi... d. Rîmniceanu în sprijinul său !... IOT Dacă d. Hîmniceanu ar fi consecvent în fişele sale, ar trebui să declare că nu există artă „pornograf ică“, că a vorbi de pornografie e a judeca „în afară de marginile artei44. Catulle Mendes şi Armând Silvestre au nuvele scrise cu mai mult talent decît d. Sandu-Aldea, clientul d-lui Rîmniceanu. Pentru ce nuvelele acestuia din urmă sînt „artă“ şi ale celor dintâi nu-s „artă“ ? Ştiţi pentru ce ? Pentru că d. Rîmniceanu subordonează arta moralei ! ! Pentru că nu vede talentul lui Armând Silvestre din cauza atitudinii morale a lui Armând Silvestre ! Pentru că d. Rîmniceanu e un „cetitor44, nu critic, care, după cum am spus, aruncă cartea, nu-i vede talentul, dacă nu se împacă cu tendinţUe scriitorului / Să nu creadă însă cetitorul că apăr pornografia. O apăr, punîndu-mă pe terenul d-lui Rîmniceanu, căci pe acest teren nu poate fi artă „pornografică44... Că pornografia şi arta sînt două noţiuni contradictorii, da, dar n-o poţi susţine decît pe terenul tenden-ţionist. Arta, cu cît este mai puţin sociabilă, cu cît adică plăcerea ei poate fi gustată de mai puţini împreună, cu atîta este mai puţin artă. Plăcerea estetică creşte cu cît este împărtăşită de mai mulţi: Lorsque je vois le beau, je voudrais etre deux, a zis Guyau. Şi „arta44 pornografică nu poate fi gustată decît în secret. Nu se poate concepe o nuvelă pornografică ă la Armând Silvestre cetită într-un salon de oameni de treabă. Această nesociabilitate a ei o face să nu fie „artă“... De la arta cea mai sociabilă, pănă la pornografie, sînt nuanţe infinite ; cu cît o bucată e mai înspre polul nesociabilităţii, cu atîta e mai puţin „artă44,.. Cînd oamenii ar fi toţi cu gustul estetic dezvoltat, cea mai înaltă şi subtilă operă de artă ar solicita admiraţia unanimităţii. Niciodată însă pornografia nu o va putea obţine, afară decît dacă s-ar schimba concepţiile morale ale omenirii în privinţa lucrurilor sexuale, afară decît dacă libidinozitatea şi imaginaţia obscenă ar ajunge starea sufletească normală a omenirii... Şi aceşti domni, aceşti „esteticiani44 cu citaţii, pe care nu le înţeleg, cum nu înţeleg nici viaţa, cred, în since- 108 ritatea lor angelică, că ei apără prestigiul artiştilor, că ei apără prestigiul criticilor ! Ei nu bagă de samă că înjosesc, mutilează, reduc la jumătăţi, la sferturi, la optimi de oameni pe cei mai întregi dintre noi, organismele cele mai cu rezonanţă dintre noi, pe aceia care, ei clocotesc de patimi, ei visează lumi mai mari ori mai bune pe acest pămînt trecător, ei sînt făuritori de idealuri, pe aceia în care se concentrează ura şi iubirea noastră, avînturile noastre, tendinţile noastre spre alte orizonturi !... Şi acum, începeţi din nou lecţia învăţată cu atîta trudă : „Arta se vrea pe sine11 ; „arta se recere pe sine“ ; „arta vrea imagini“ ; „imaginile vreau artău; Hegel; Wundt; Groos ; Burckhardt!... Baedecker... etc. Viaţa românească, nr. 8, 1906 C. Dobrogeanu-Gherea, «Din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific» Broşura aceasta, care n-are nici 50 de pagini, a fost pentru mine un eveniment şi o cauză de multe şi variate emoţii. Un eveniment, pentru că am avut prilejul să citesc încă o dată cîteva pagini scrise de acel om ale căruia învăţături m-au făcut mai întăi, în anii tinereţii, să cuget asupra durerilor şi problemelor vieţii; pentru că, la noi, e rar acuma să auzi vorbe ieşite dintr-un spirit înalt şi o cugetare adîncă ; şi pentru că tot ce scrie d. Gherea, te împaci ori nu cu concluziile sale, îţi produce acea plăcere intelectuală şi estetică pe care n-o poate da decît un om care, ca d. Gherea, întruneşte, în cea mai frumoasă combinaţie, ştiinţa, logica şi claritatea expunerii — şi o cauză de emoţii — multe şi variate — pentru că mi-am cetit crezul din tinereţă, pentru că, acuma, nu-1 mai pot avea aşa ca altădată, pentru că am cugetat cu melancolie la lunga luptă de odinioară, din nenorocire fără rezultat, şi pentru că mi s-a vădit mai mult, ceea ce dealtmintrelea ştiam, deosebirea de vederi care m-a făcut să apuc pe alt drum, în concepţiile asupra problemelor sociale, decît vechiul meu dascăl, mîngîindu-mă doară că în metod, în idealul vieţii, sînt încă de acord cu el, precum şi în chestiile literare, în care nu am decît pretenţia de a fi un elev al său, în conferinţa sa, d. Gherea expune pentru popularizare „cîteva din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific*, lucru întotdeauna folositor şi de actualitate, pentru că socialismul ştiinţific este o doctrină istorică şi economică, fără cunoaşterea căreia cineva nu se poate orienta în complexul vieţii sociale de astăzi şi nu poate prevedea evoluţia ei de mîne. 110 Metodul nostru istoric, în linii generale, e acelaşi ca al d-lui Gherea — deşi, poate, dînd mai multă importanţă unei solidarităţi — cea naţională — decît d. Gherea, mai ales cînd e vorba de popoarele mici, veşnic în primejdie de a fi înghiţite de altele. Acuma însă, cînd e vorba de aplicat metodul la diferite popoare, ne deosebim de d. Gherea. După d. Gherea, s-ar părea că azi, pe tot globul pămîntesc, societăţiile omeneşti s-ar compune din aceleaşi clase, că modul de producere şi împărţire a bogăţiilor ar fi acelaşi. Aşa, d. Gherea, deşi vorbeşte în România, zugrăveşte „societatea modernă4* ca o societate în care stau faţă în faţă mai ales clasa capitalistă şi cea proletară; arată că cea mai mare anomalie a „societăţii moderne44, „capitaliste44, e supraproducţia; explică politica, înarmările, războaiele din „societatea modernă44, ca rezultînd din necesitatea „exportului44 mărfurilor pentru a crea o supapă de siguranţă în contra „supraproducţiei44 etc. Dar sînt ţări pe glob în care nu sînt capitalişti şi proletari, în care „anomaliile41 nu vin din „supraproducţie44, în care războaiele n-au ca pricină scurgerea, în afară, în colonii, a „supraproducţiei44. Cine ar face anatomia şi fiziologia unei ţări din centrul Africei, chiar înarmat tot cu doctrina lui Marx, ar găsi alte clase, alte anagonisme, alte cauze ale războaielor, decît cele pe care le arată d. Gherea ca fiind caracteristice pentru „societatea modernă44, cum ar găsi, făcînd istoria Atenei ori a Romei, iarăşi alte clase, alte antagonisme, alte cauze ale războaielor. Făcînd anatomia societăţii noastre româneşti, dise-cînd-o în clase, făcînd fiziologia societăţii noastre româneşti ; cercetînd adică modul de producere şi împărţire a bogăţiilor, vom găsi oare că analiza d-lui Gherea ni se potriveşte ? Vom găsi faţă în faţă mai ales două clase antagonice, capitalişti şi proletari ? Anomalii, mizerie din cauza „supraproducţiei de mărfuri44 ? Tendinţi războinice, înarmări în scopul de a ni păstra ori asigura debu-şeuri pentru export ? Răspunsul nu poate fi decît negativ. D. Gherea, în conferinţa sa, zugrăveşte foarte bine „societăţile capitaliste44 (Germania, Anglia, Belgia etc.), dar societatea ui noastră nu e de felul acesta. Nu e aici locul a intra în amănuntele chestiei ; se va vorbi, desigur, altă dată în această revistă şi cu mai multă competenţă decît o pot face eu. Ajungem la chestia de ideal, de ţinta luptei pe care trebuie s-o ducem noi, acei care ne simţim datori să ne punem mintea şi inima în slujba claselor exploatate, adică, e acelaşi lucru, în slujba progresului omenesc, SIntem gata să admitem că „societatea socialistă41, adică proprietatea colectivă, încetarea antagonismului de clase, cu toate urmările lui mizerabile, este un ideal înalt şi realizabil. Desigur că înspre acea formă merge societatea omenească. Dar acea formă socială nu poate rezulta din dorinţa noastră, n-o putem făuri noi, ea se va naşte fatal din alta, premergătoare, pentru că, cum spune şi d. Gherea, Marx a dovedit că organismul social se dezvoltă ca oricare altul după legi, adică prin cauze determinate. O stare produce pe alta. Dar sînt aceste „legi“ aceleaşi pretutindeni şi întotdeauna ? Acest lucru nu l-a putut dovedi dl. Gherea şi nici din Marx nu rezultă el. Noi însă credem că socialismul, dacă se va realiza odată pe acest pămînt, se va realiza pentru că se va fi realizat mai întăi în Apus, aşadar putem ocoli capitalismul, pănă atunci trebuie însă să vedem care sînt nevoile reale şi remediabile ale clasei dezmoştenite la noi : ţărănimea, şi să luptăm pentru satisfacerea acelor nevoi, spre a păstra neamul acesta, căci o naţie nu trebuie să piară de foame şi de întuneric şi, din alt punct de vedere, spre a-1 păstra viu pentru progres, pentru ca să poată primi odată şi formele superioare de viaţă socială. Căci, altfel, dacă societatea viitoare nu va mai găsi aici, între Carpaţi şi Dunăre, şi chiar‘între Tisa şi Nistru, acest popor, pentru ce mai trăim, pentru ce să mai luptăm noi, cari nu putem trăi şi lupta decît ca români ? în numele dar chiar al ştiinţei lui Marx, noi respingem concepţia posibilităţii unui partid socialist, în înţelesul pe care îl are în Apus, în ţara noastră. Dealt-mintrelea, sfîrşitul foastei mişcări, în care n-au lipsit 112 nici spiritul de jertfă, nici cunoaşterea doctrinei, este dovada cea mai strălucitoare a celor susţinute mai sus. Dl. Gherea, spirit ştiinţific, nu va putea explica acest sfîrşit numai prin păcatele sau „poftele44 cîtorva din conducătorii ei. Astfel de explicare poate satisface doar numai nişte minţi primitive, dintre cari nu face parte dl. Gherea. Viaţa românească, nr. 7, 1906 ‘Tudor Pamfile, «Jocuri de copii» „Această pictură e scoasă din felurita manifestare a vieţii copiilor de ţară, zice autorul în prefaţa sa : ea deschide pas altora care, la un loc, ne vor da o icoană adevărată a vieţii neamului nostru." „Scopul culegătorului a fost de a da materialul necesar pentru studiile etnografiei naţionale celor ce vor avea inima şi priceperea să le facă sau să le pornească." „Osteneala lui a cerut-o atîţia de atîta vreme ; acum va vedea şi va pipăi oricine, întru cît dorul lor le-a fost pornit din suflet ori din gură." „Tot ce urmează e cules, fără ajutorinţa nimănui, din satul Ţepu, mare, răzăşesc, ţinutul Tecuciului.“ D. Pamfile îşi împarte colecţia în A. Jocuri de copii, I. Jocuri propriu-zise, II. Sorţi, III. Jocuri cu păcăleli, IV. Joace, V, Jucării, VI. Diverse. — B. Cîntece de luare în rîs, I, Cătra oameni, II. Cătră vietăţi, lucruri, diverse — C. I. Jocuri de cuvinte, spirite, formule de pîcîleli, II. Întrebări, probleme, III. Frămîntări de limbă. — şi, în sfîrşit, un Glosar bine întocmit. Volumul d-lui Pamfile este de mare folos pentru acei care se interesează de obiceiurile poporului, pentru folclorişti şi pentru limbişti. Şi nu e om care să nu cetească cu plăcere acest repertoriu al frumoaselor şi nevinovatelor jocuri ale „vîrstei crude şi necoapte", care ne-au încîntat pe toţi şi care incintă, mai ales, la ţară, vrîsta, singură fericită, a acelora care se chinuiesc pentru noi, a „oştenilor fără nume ce duc războiul mare al tuturora"... Viaţa românească, nr. 7, 1906 114 Radu D. Rosetti, «Epigrame» Epigrama nu e poezie, nu e „creaţie44, nu e produsul sentimentului şi al imaginaţiei, aşadar d. Radu Rosetti ar fi putut să scrie epigrame bune. Epigrama e un cuvînt de spirit pus în versuri. Ea cere deci două condiţiuni: spirit şi o formă lapidară. în privinţa formei, nu e gen literar mai pretenţios decît acesta. Câ d. Radu Rosetti e departe de a avea forma lapidară, o ştim de mult, de la cele dintâi şi de la „Cele din urma44. Că n-are spirit, o aflăm acuma din frumosul şi elegantul volum datorit editurii Minervei. Ba, d. Radu Rosetti are spirit, dar spirit de un anumit gen, mai bine : de o anumită regiune geografică şi socială : d-sa are un spirit prolix de „bel esprit d’arrondis-sement“, cum s-ar zice în franţuzeşte. Dealtmintrelea, şi poezia sa e din acelaşi izvor, ceea ce explică oarecarele succes pe care l-a avut într-o anumită pătură. Nu ştiu cine a vorbit de domnişoarele de pension care cetesc pe Lamartine şi pe Radu D. Rosetti... Dacă şi unele din poeziile d-lui Radu D. Rosetti nu puteau fi cetite în pensioane decît cu oarecare... discreţie, apoi unele din epigramele sale vor avea nevoie de o discreţie absolută. Ministerul Cultelor însărcinînd telegrafic pe stariţa Mănăstirii Agapia sa facă o anchetă, d. Rosetti îi aplică următoarea epigramă : Nu cred să mai fi fost ministru, Pe baza unui paragraf, Să poată sâ însărcineze O stariţă prin telegraf 1, care n-are numai defectul de a nu fi de spirit, ci şi acela de a nu fi originală, pentru că eu am auzit acelst ^spirit44 115 exprimat în proză de un „bel esprit" din Tîrgu-Neamţ, în băcănia vestită a d-lui Tomovici. în materie de spirit, d. Rosetti se mulţumeşte cu foarte puţin. D-sa ar putea să scrie pe cuperta elegantului volum vorbele lui Anton Pann : De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date, căci o mare parte din volumul său e o simplă colecţie de vorbe de duh, răsuflate, de prin Tîrgu-Neamţ şi alte orăşele. Aşa, d-sa va spune unui „Domn X" că : Capetele multor oameni Au produs ceva în viaţă, Numai capul dumitale N-a produs decît... mătreaţă. Nu ştim dacă pe „Domnul X" l-o fi usturat „epigrama" aceasta, dar eu am auzit-o de mult —: de la un bărbier... D. Kosetti e foarte crud cu „politicianii". Iată cu ce noutate îi face să roşască : Un cetăţean v-a rupt placarda La colţul unei străzi lipită, Pentru motivul foarte simplu Că „Murdăria e oprită1*,.. 0 fi multă causticitate în acest „spirit", dar e banal, pehtru că e „de prin lume adunat... etc..." Dar d-lui Rosetti toate i se par nouă. Ce spuneţi de următoarea epigramă, de care ar rîde şi Mitică : l-a tocat atîţia capul Că e dezinteresat, C-a-nceput acum de-a bine A fi des... interesat. Eu cred că „spiritul" acesta n-a fost nou decît în prima zi, după cele şapte ale creaţiunii... N-am de gînd să reeditez volumul d-lui Radu D. Rosetti, dar am să mai dau cîteva pilde de vorbe de spirit muşcătoare : un beţiv căruia doctorul i-a spus să nu bea mult lichid s-a apucat să bea... nu ghiciţi ?... s-a apucat să bea... solid. Cînd a venit în Cameră discuţia petrolului, „dezbaterea pe loc s-aprinsew — e clar ! Ser- 116 viitorul d-lui Radu Rosetti, plictisit că poetul îi tot bate capul să-i şteargă ghetele, i le-a „şters de-a binelea”. O ascuţime de brici are „epigrama” : Unui mincinos, pe care nu pot rabda să n-o transcriu : Se explică foarte lesne De ce creier tot pofteşte : Omului îi place s-aibă Totdeauna ce-i lipseşte. Ca încheiere a citaţiilor, voi transcrie (cerînd mii de scuze cetitorilor noştri) următoarea „epigramă”, care caracterizează perfect gustul estetic al d-lui Radu D. Rosetti : Unui amiral: In caz de vrun rezbel (!) te-ai face Ilustru, printre alte fapte, C-ai trage tunuri cu tir sigur Ţintind pe vasele de... noapte Asemenea „spirit” n-am auzit nici la Tîrgu-Neamţ. Şi totuşi, nu e original. L-am auzit, desigur nu adresat unui amiral, ci trecînd pe la vestita cişmea de la hală... Desigur că cetitorul a rămas convins că am scris un articol în contra d-lui Radu D. Rosetti. N-am avut de gînd să fac acest lucru. Am venit să arăt că d. Rosetti n-are spirit, şi aceasta nu e batjocură. Spiritul nu este una din acele însuşiri fără care cineva ar fi un om necomplect. Din contra, el este un semn de dezechilibru intelectual, în orice caz el este o abatere de la logica normală. Fiindcă am căzut în aceste consideraţii, să fac, pănă la capăt o pledoarie în favoarea d-lui Radu D. Rosetti. D-sa este un om echilibrat. Deja poeziile sale ne-au dovedit că d-sa n-are o facultate — imaginaţia — dezvoltată anormal. La d-sa inteligenţa, sentimentul şi imaginaţia stau în echilibru. „Epigramele” d-sale au dovedit că este un spirit logic, incapabil de acele asociaţii de idei dezordonate şi neaşteptate, care formează „spiritul”. D-sa se-ncearcă, în „epigramele” sale, să utilizeze procedeul „jocurilor de cuvinte”, care sînt culmea asociaţiei nelogice, dar d-sa, ca spirit echilibrat, nu reuşeşte nicăieri... îmi fac o deosebită plăcere de a-1 reclama în rîndu-rile noastre, a muritorilor de rînd. 117 încă o dată : d. Radu D. Rosetti e un om foarte normal şi foarte echilibrat î O singură dată a avut un moment de anormalitate : atunci cînd a scris epigrama Editorului volumului meu „Printre picături“ : Eu printre picături prin viaţă, Cu chin, eu vai, m-am strecurat; Dar editorul meu din piaţă Desigur va ieşi... plouat. Dar zdruncinul, din fericire, i-a trecut îndată, autorul şi-a recăpătat imediat frumosul său echilibru sufletesc. Viaţa românească, nr. 7, 1906 Arta şi critica feminină Fiindcă cele «câteva rînduri din recenzia asupra volumului d-nei Farago au avut norocul să dea naştere articolului d-nei Izabela Sadoveanu din n-rul trecut * („Cronica literară14), voi pune şi eu problema artei şi a criticii feminine, pentru a lămuri ceea ce am înţeles prin „necesitatea unei critice feminine14 cînd e vorba de poezia de „dragoste11 a unei femei. Desigur că sufletul femeiesc se deosebeşte de al bărbatului, şi se deosebeşte mai ales în privinţa senzi-bilităţii, adică a acelei însuşiri din care mai ales rezultă opera de artă. Aşadar, opera de artă datorită unei femei va fi altfel decît acea datorită unui bărbat. Nu urmează însă de aid că criticul bărbat nu o va putea înţelege şi critica cu toată comprehesiunea. Un critic, dacă merită acest nume, trebuie să priceapă şi pe un grec antic, ca şi pe un simbolist parizian, pe un pesimist, ca şi pe un optimist, pe un descriptiv, ca şi pe un liric etc. Bl trebuie să aibă acea însuşire de a se transpune în tot felul de suflete, de care vorbesc în alt articol din acest număr al V. r.**, şi cred că deosebirea între psihologia unui grec antic şi între aceea a unui „diabo-lic“ francez nu e mai mică decît între psihologia unui bărbat şi a unei femei — contemporani. Aşadar, un critic poate să priceapă arta feminină. Voi pricepe personalitatea unei femei exprimată într-un roman, într-o dramă, pentru că acea personalitate nu-mi este mai neînţeleasă decît este, de pildă, personalitatea unui optimist pentru un pesimist. Voi pricepe sentimentalitatea unei poezii lirice femeieşti, în care se cînta natura de pildă, pentru că, * Izabela Sadoveanu (Evan), „Cronica literară", Critică femenină, Viaţa românească, 1906, nr. 7. Probleme literare. 119 iarăşi, acea sentimentalitate nu-mi este mai îndepărtată decît, ca să iau acelaşi exemplu, sentimentalitatea unui optimist pentru un pesimist. Toţi avem sentimente poetice faţă cu natura, şi în apreciarea mea am de unde pleca : de la sentimentul meu poetic faţă cu ea. Procedez, inconştient, prin analogie. Dar acestea nu se mai aplică tot aşa la poezia de dragoste a unei femei. In poezia de dragoste a unei femei se exprimă sentimentul poetic pentru un bărbat, sentiment pe care nu-1 pot avea, pentru că nimic nu e mai banal pentru un bărbat decît un bărbat. Pentru un bărbat e tot atîta poezie în alt bărbat, ca în „2 + 2=4w... Pentru un bărbat sînt poetice aceleaşi lucruri ca şi pentru o femeie, minus „bărbatul*. In acest minus sta necesitatea unei „critice feminine*. Dar se va zice : nu e în poezia de dragoste a unei femei acelaşi sentiment ca şi în poezia de dragoste a unui bărbat ? Schimbă numele bărbătesc în unul femeiesc, înlocuieşte pe el prin ea... şi gustă poezia, care-ţi poate exprima şi dragostea ta ! Obiecţiunea e neîntemeiată, căci nu e acelaşi sentiment. E, aş spune, dacă aş nădăjdui că voi fi bine înţeles, un sentiment contrar. Fără a insista mai mult, voi atrage atenţia asupra unui fapt banal, şi anume că sentimentul de dragoste e condiţionat de rolul celor două sexe în conservarea speciei şi că numai bărbatul are atitudinea agresivă. Ca o verificare, voi atrage atenţia asupra unor fapte foarte simple. Bărbatul, într-o poezie de dragoste, poate cerşi iubirea... Dar ia închipuiţi-vă poezia de dragoste a unei femei în care autoarea ar cerşi iubirea unui bărbat ! Pentru că aceasta din urmă ar jigni simţul estetic ? Pentru că... bărbaţii stau în genunchi înaintea femeilor şi pentru că... bărbaţii şi nu femeile fac propunerile de căsătorie ! închipuiţi-vă că o poetesă ar cînta „barba ebeninăw a iubitului ei, ori talia lui viguroasă ! Se poate ceva mai urît ? Pe cînd cîntarea „părului ei ebenin* şi a „taliei ei“ mlădioase de cătră poeţi umplu mii de pagini din poezia bărbătească ! De ce 120 această deosebire ? Pentru câ fiinţa agresivă are mai puţină pudoare 1. Cîntecul de supunere, de abandonare al unei femei poate să placă bărbatului, pentru că îi satisface orgoliul — asta e altă chestie —dar nu şi-l poate însuşi, nu-1 poate pricepe, pentru că ceea ce e poetizat în acel cîntec, pentru bărbat, e în afară de sfera lucrurilor poetice. Nu urmează însă de aici că un critic bărbat nu poate judeca deloc poezia de dragoste a unei femei. Sinceritatea şi puterea sentimentului o va aprecia şi mai ales vă aprecia cu toată competenţa calităţile de formă, imaginile, stilul, versul etc. 0 judecată însă absolut comprehensivă, care să rezulte din identificarea perfectă cu artistul, a cărui viaţă pusă în opera de artă s-o retrăiască criticul bărbat, nu e posibilă cînd e vorba de poezia de dragoste a unei femei. Dar... Am presupus că poezia de dragoste a unei femei exprimă sentimentul de dragoste cu toate însuşirile sufletului femeiesc. Acest lucru însă nu-1 prea găsesc în literatură, — sau mai bine, în literatura românească, ca să nu fie multă discuţie. Să lămurim. Luaţi poeziile poeteselor noastre şi, în cea mai mare parte, veţi constata următorul lucru : dacă veţi schimba genul adjectivelor (dacă în loc de „sînt tristă“ veţi pune „sînt trist“) şi dacă veţi schimba pronumele (dacă veţi pune „ea s-a dus“ în loc de „el s-a dus“), veţi observa că poezia ar putea fi scrisă şi de un bărbat. Daţi această poezie, corectată astfel, celui mai ager critic şi-l veţi 1 Din cauza aceasta şi critica feminină trebuie să aibă alt ton... D. Gherea, în articolul despre Eminescu, citind versurile poetului : „Mă iubeşti tu, spune drept !“, face următorul co-mentar : „Nu doar că nu ştia, dar e aşa de bine, ca după o mie de ori să mai auzi o dată un da...a Această frumoasă frază, ieşită din pana unei femei-critic, n-ar face impresia de nedeli-cateţă, de lipsă de pudoare ? ...Şi mă simt cuprins de o mare îndoială şi curiozitate. Aş vrea să văd critica — analiza şi comentarea — unui volum de poezii de dragoste, făcută de o femeie ! S-o văd vorbind de bucuria sărutărilor, de tortura geloziei, de tragedia trădării !... 121 mistifica : o va lua de bună credinţă ca scrisă de un bărbat. Cum se poate ca în poezia de dragoste a unei femei, care ar trebui să conţină sentimentele caracteristice ale femeii, să nu se găsească aceste sentimente ? Cred că explicarea nu cere mare sforţare. După cum în morală bărbaţii sînt creatorii valorilor şi aprecierilor morale, impunînd modul lor de a aprecia şi femeilor, chiar cînd această apreciere e absolut în defavoarea acestora, fiind uneori rezultată din concepţia că femeia e un obiect de plăcere, tot aşa şi în literatură, care e formată de bărbaţi, valorile şi aprecierile poartă pecetea sufletului bărbătesc. Numai ceea ce a căpătat o valoare literară şi poetică de la bărbaţi e socotit — şi de femei — ca materie literară, ca element poetic. Aşadar, în poezia de dragoste, femeile utilizează aceleaşi elemente ca şi bărbaţii — minus cerşirea şi cîntarea caracterelor fizice bărbăteşti. Deosebirea e de cantitate, nu de calitate. Ceea ce n-a fost încetăţenit în literatură de bărbat, adică tocmai ceea ce ar trebui să formeze caracterul specific al poeziei femeieşti, nu a căpătat însă acces în literatură, cu toate că avem atîtea poetese. Pe lîngă acestea, să se mai ţină în samă şi alt fapt. O personalitate poetică devine autonomă numai cînd e foarte puternică, altmintrelea devine prada altei personalităţi mai puternice : dovadă şcoala eminesciană, imitatorii lui Coşbuc, ai lui Goga etc. Şi cum în literatura noastră n-a apărut încă o puternică personalitate literară feminină, chiar dacă n-ar fi pricina cealaltă (impunerea valorilor poetice de cătră bărbaţi), încă ar trebui să ne aşteptăm ca personalitatea adevărat femeiască să nu se fi manifestat în poezia românească. Poetesele noastre, dacă sînt eminesciane ori coşbuciane, e clar că nu pot fi adevărat „femininei.. Acestea, bineînţeles, nu se aplica în mod absolut nici la toate poetesele, nici la toate bucăţile lor. Viaţa românească, nr. 8, 1906 Ultima oară în ultimul moment — aşa câ abia avem vremea ca să nu rămînem datori — primim Luceafărul din Sibiu, cu o notă care ne priveşte şi în care d. Tăslăuanu presară mici intenţii de spirit, mici pretenţii de „subtilitate* şi mici îndrăzneli, dealtmintrelea inofensive. Vom fi drepţi şi, cu toate că nu tocmai competenţi în litografie şi în lucrul manual, vom recunoaşte totuşi marile merite ale d-lui Tăslăuanu, care „redactează* aşa de bine Luceafărul prin acea a sa inteligentă alegere şi angajare a ilustraţiilor şi prin acele fine broderii cu care-şi cromolitografiază coperta revistei sale, lucrări care dovedesc, pe lingă un oarecare gust, mai ales o mare îndemînare din partea „redactorului*... Dar cînd d. Tăslăuanu îşi părăseşte specialitatea pentru care este aşa de bine pregătit şi dă să apuce în mină acel mult mai banal instrument, numit condei, atunci entuziasmul nostru pentru rolul d-sale cultural devine cu desăvîrşire mediocru şi sîntem aproape pe punctul de a-i opune un peremptoriu : Ne sutor ultra crepidam ! Dar pentru ce s-a mîniat oare aşa de acru d. Tăslăuanu ? Pentru că noi ne-am exprimat mirarea că Luceafărul, care face ţărănism în literatură, va să zică face tendenţionism, îndoctrinează totuşi sistematic pe cetitorii săi cu teoria artei pentru artă, prin pana colaboratorului său special şi specialist, d. M. Simionescu-Rîmni-ceanu !... Şi atunci, d. Tăslăuanu, ureîndu-se la o înălţime, pentru d-sa, vertiginioasă, îşi propune prin nota menţionată să ne zdrobească pe noi dimpreună cu toate articolele noastre. Iar cînd zicem articolele noastre, trebuie să se înţeleagă ale Vieţii româneşti, căci revista aceasta nu este doar o cafenea — sau ceva mai rău —, unde primul venit să-şi poată petrece o oară plăcută ; ea are o anumită direcţie şi în chestiunile principale, 123 cum este aceea a artei, revista nu publică nimic împotriva vederilor direcţiei, iar dacă totuşi ar publica ceva, ar face-o aceasta numai spre a combate imediat părerile ce nu le împărtăşeşte. Tot aşa îşi înţelege şi d. Tăslăuanu misiunea pentru care îşi închipuie că este chemat ? Nu. După ce a publicat pănâ acum nu mai puţin decît trei articole contra şi nici unul în sprijinul teoriei sale, tremurînd de indignare în faţa nedumeririi noastre, ne spune solemn că nu poate primi o asemenea injurie... De ce răspîn-deşte atunci o teorie pe care nu o împărtăşeşte ? Pentru ca să informeze publicul !, răspunde d-sa. Iar dacă vă aşteptaţi ca, faţă cu nămolul de articole ale d-lui Rîm-niceanu, să insereze şi d. Tăslăuanu măcar o cît de timidă combatere a acelei teorii, în care nu crede, atunci vă înşelaţi amar... De după ghergheful său, înfăşurat în splen-didu-i robe-de-chambre, d. Tăslăuanu ne declară, dimpotrivă, că nu va răspunde nimic... Şi ne ameninţă numai ■cu alte 24 articole în contra... teoriilor Luceafărului, căci, încheie d-sa triumfal : „D. Rîmniceanu va răspunde4*... Lucrul stă cam aşa : să ne închipuim că d. Iancso Benedek trimite un colet de articole antiromâneşti d-lui Tăslăuanu. Ce va face d. Tăslăuanu conform sistemului ;său de a-şi „redacta“ revista ? Le va publica, fireşte, spre a informa publicul despre „teoria politică“ a d-lui Benedek. Iar dacă noi, de pildă, îl vom combate pe acesta şi ne vom arăta nedumerirea în privinţa înserării în Luceafărul a unor asemenea articole, ce va răspunde d. Tăslăuanu ? Conform sistemului său, va exclama desigur triumfător : — D. Iancso Benedek va răspunde ! Şi dacă nu ar face aşa, atunci d. Tăslăuanu nu ar fi ■consecvent cu sistemul său de a-şi „conduce44 revista. Iar sistemul acesta noi nu îl primim cu nici un chip, Cînd cineva se crede chemat a face să apară o revistă literară •— obligaţiune la care dealtmintrelea nimeni nu-1 constrînge —, atunci trebuie să deie chestiunilor literare toată atenţiunea ce li se cuvine. Nu poate, nu se pricepe în asemenea chestiuni ?... Nu-i nevoie să recruteze volintiri care să-i umple paginile ! N-are decît să evite discuţiunile literare şi să se mărginească a publica poezii şi nuvele, pentru care are colaboratori ■eminenţi... 124 Şi probabil că acesta este ultimul nostru cuvînt în chestiunea aceasta ; căci dacă nu ar fi şi alte consideraţii, ar rămînea totuşi una umanitară : grija noastră de a nu mînia din cale afară pe d. Tăslăuanu, căci, temperament emotiv cum este, surescitatea aceasta ar putea să-i stînjeanească activitatea... Şi atunci, cine va mai „redacta44 superbele brodării de pe coperta simpatică a revistei sibiene ? Viata românească, nr. 9, 1906 7 raducerile Toate popoarele culte traduc mult pentru a se pune la îndemîna celor neştiutori de limbi străine bogăţia sufletească a celorlalte popoare. Nevoia traducerilor, fireşte, a fost simţită la noi de demult; istoria literaturii române începe cu traduceri şi istoria literaturii propriu-zise începe tot cu traduceri : acel care s-a numit „părintele literaturii române44, Eliade Rădulescu, îşi făcuse din traduceri unul din punctele programului său de redeşteptare naţională. La noi, unde literatura artistică şi mai ales cea ştiinţifică — în înţelesul cel mai larg al acestui din urmă cuvînt — sînt atît de sărace, nevoia traducerilor este şi mai imperioasă. Şi, din acest punct de vedere, entuziasmul cam juvenil al bătrînilor jurişti şi diletanţi în literatură, manifestat cu prilejul congresului „proprietăţii literare44, ni se pare cam intempestiv. Noi sîntem atît de nevoiaşi, încît nu tocmai noi ar fi trebuit să fim cei mai entuziasmaţi de egalizarea noastră, din acest punct de vedere, cu popoarele culte din Apus. (Şi ar fi poate de vorbit aici şi de marele folos ce l-am avea dacă, prin traduceri, am fi şi noi cetiţi de străini... Poate că ar trebui să mai dăm noi ceva ca să ne „fure“ străinii !) Dacă pentru pătura numită cultă, care ştie cel puţin franţuzeşte, traducerile nu sînt aşa de necesare, apoi există o pătură, din ce în ce mai numeroasă, foarte interesantă şi foarte doritoare de a se lumina, pătura „intelectualilor satelor44, pentru care traducerile, şi mai ales acele ale operilor ştiinţifice de toate felurile, sînt absolut necesare. Dar traducerile, şi mai ales ale operelor artistice, au o altă mare însemnătate : ele ajută la îmbogăţirea şi în- 126 mlădiarea limbii, la formarea limbii literare1. Textul pe care ai să-l traduci te sileşte să te frămînţi, să-ţi dai bine sama de toate resursele limbii materne, să devii conştient de valoarea cuvintelor, te sileşte să descoperi şi să utilizezi feluritele izvoare ale limbii, să lîterarizezi tot felul de cuvinte ; un Shakespeare, prin bogăţia vocabularului, un Maupassant, prin fineţea şi preciziunea nuanţei etc., te vor sili, pentru a găsi echivalentul, să~ţi descoperi ţie — şi deci şi altora — limba maternă şi să ţi-o însuşeşti mai bine şi mai conştinet. Dacă traducerea unei opere ştiinţifice este un lucru relativ uşor, căci ai a face cu idei, şi cu idei precise, nu este tot aşa cu operele artistice. „A traduce" o operă artistică este a ţi-o imagina mai întăi, este a o resimţi, a o retrăi, pentru a o crea a doua oară. Orice „traducere44 are trei termeni : cuvîntul străin îţi evocă mat întăi o stare sufltească, iar aceasta, apoi, se exteriorizează prin-tr-un cuvînt din limba maternă. Cînd e vorba de o operă ştiinţifică, lucrul e uşor, căci cuvintele corespund la idei precise ; o operă literară însă e o sumă de imagini şi de sentimente, care, prin natura lor, sînt mai nebuloase, şi aici cuvîntul e mai greu de găsit; pentru a-1 găsi, se cer, chiar la traducător, însuşiri artsitice : cunoaşterea perfectă a celor două limbi nu este de ajuns. La ideal, traducătorul ar trebui să fie tot atît de artist ca şi autorul original, şi încă un artist congenial autorului original. Gîndiţi-vă numai la dialog. Convorbirea nu poate fi tradusă ad litteram. Textul străin îţi dă numai conţinutul ; forma, tonul vorbirii rămîne pe sama traducătorului. Dacă vorbeşte, de pildă, o mahalagioaică, tu, traducător român, trebuie să ai un talent de felul lui Cara-giale ca să poţi auzi şi reda tonul de „mahala44, care e altul, care se exprimă altfel, cu alte inconsecvenţe gramaticale şi pretenţii ridicole de stil, la noi decît aiurea... Gîndiţi-vă la expresia franţuzească : „Tiens \u, prin cîte echivalente se poate da în româneşte, echivalente care atîmă de situaţie, de starea sufletească, de gradul de cultură al celui care vorbeşte etc., etc.... Acelaşi lucru şi despre o descripţie de natură şi despre caracterizarea unui personagiu etc. : trebuie să vezi şi să simţi mai 1 Vezi Pompiliu Eliade, De UInfluence franşaise sur VEs-prit Public en Roumanie, despre vornicul Beldiman. 127 întăi, pentru a traduce, adică pentru a reda pasajele din autorul străin. Dar cînd e vorba de traduceri de bucăţi în versuri, greutăţile devin şi mai mari. Unii traduc versurile străine în proză românească. Această traducere, chiar dacă ar îndeplini condiţiile cerute mai sus, încă e o adevărată trădare, căci dacă nimiceşti versul — ritmul, rima şi măsura —, ai mutilat bucata, ai rîpit jumătate din „poezie14, dacă nu mai mult, ai făcut altă bucată, căci versul e strîns legat cu sentimentalitatea, este, şi el, exprimarea sentimentalităţii poetice. Odată cu versul, moare şi o bună parte din poezie. Cei cari traduc versurile în versuri dau peste altă greutate : siliţi de greutăţile versificaţiei, ei sînt nevoiţi să schimbe expresiile, imagini ori chiar versuri întregi, sînt nevoiţi să mutileze mai tare bucata tradusă, să li se aplice mai mult denumirea de traduttore traditore... O poezie în versuri se poate, în adevăr, zice că e netraductibilă, afară decît numai dacă ai imagina că traducătorul e un poet tot atît de mare ca şi poetul original şi congenial acestuia, aşa încît, inspirîndu-se de toată poezia originalului, s-o redea apoi, el, în versuri de o putere şi frumuseţă egală. Atunci traducerea ar putea sugera în cetitor aceeaşi „poezie11 ca şi originalul. Dovada celor de mai sus se poate face cetind traducerile româneşti în versuri. Care nu este o desfigurare ? Care nu face sa ne apară mai mici poeţii cetiţi în original ? Şi cine poate spune, dacă nu ştie englezeşte şi ruseşte, că cunoaşte poezia lui Byron ori a lui Lermontov ? — pe cînd pe Dickens ori pe Tolstoi îi poate cunoaşte oricine din traduceri. Şi dacă am compara ştiinţa, literatura în proză şi literatura în versuri, luînd de pildă pe Darwin, pe Dickens şi pe Bjmon, vom găsi — dacă nu ştim englezeşte — că pe Darwin îl putem cunoaşte perfect din traduceri, pe Dickens aproximativ, pe Byron aproape deloc... Nu urmează de aici să nu mai traducem literatură. Dimpotrivă, nevoia fiind mare, orice traducere e binevenită, cu condiţia ca cel care traduce să aibă măcar oarecare talent artistic... Această condiţie, pe care, în genere, n-o îndeplinesc traducătorii de nuvele şi romane, care cred că cunoaşte- 128 rea limbii materne şi străine ajunge — unii se dispensează şi de asta ! — este îndeplinită, de fapt, aproape de toţi traducătorii de poezii în versuri. Aci, lucrul fiind mai greu, căci e necesară cunoaşterea tehnicei, adică versificarea, nu se amestecă, în genere, decî.t cei care sînt, mai mult sau mai puţin, chemaţi. De aceea veţi vedea rar un traducător în versuri care să nu fie de meserie poet, pe cînd traducerile în proză sînt făcute de ordinar — aproape întotdeauna — de oameni care n-au nici un alt comerţ cu literatura. Dacă un Heine a fost tradus de St. Iosif sau O. Carp, este natural ca un romancier sau nuvelist să fie tradus de Sadoveanu sau Brătescu-Voineşti, sau de alţii mai mici, dar care să aibă oarecare talent artistic. Cum că cu „oarecare14 talent artistic traducerea nu va fi ideală, asta e altă chestie : va fi însă cel puţin suportabilă... Viaţa românească, nr. 9, 1906 Alex. Gh. Doinaru, «Ştiri literare» Iată unul care are spirit! în 78 de pagini de versuri, d. Doinaru persiflează cu mult spirit tot felul de manifestări literare care-i sînt antipatice^ foarte antipatice. D. Doinaru e din aceeaşi familie de spirite cu Anton Bacalbaşa şi d. George Ranetti. Dacă ar fi să-i dăm un sfat — dacă ni-1 primeşte —, ar fi acela ca să renunţe la unele expresii, rare, e foarte drept, cam triviale şi mai ales l-am sfătui să-şi încerce talentul, pentru că talentul său e remarcabil, la lucrări de o însemnătate mai mare. Voim să spunem că d-sa e în stare să reuşească într-un gen de satiră mai înalt decît acela din volumul de care vorbim. Vom transcrie aici ultima bucată din volum, care ni se pare şi cea mai frumoasă, mai ales în strofa de la sfîrşit : ULTIMA ORA Vin şi acum românii de peste văi şi ape, încalecă Carpaţii şi Tisa şi Şiretul, şi Oltul, şi vin la Bucureşti etc. Dorna. E drept ce spune domnul Dorna : Chiar ieri un om de la Tarcău, în Bucureşti, la bileiul nostru, Venea călare pe Ceahlău. Un om din Turnu-Severin, Ce va sosi desigur mine, Porni din urba lui natală Pe coada Dunării bătrîne. 130 Va mai veni să vadă bîlciul, încălecat pe Caraiman, Un scriitor hulit al nostru, Bizarul prozator Silvan. Trei spanioli, trei cavaleri, Puternici toţi ca nişte lei, Pornit-au dînd mereu din pinteni In minunaţii Pirinei. Şi-ar fi venit să ne mai vadă Un cetăţean din Turtucaia, Dar într-o noapte-ntunecoasă î se furase... Himalaia. Viafa românească, nr. 9, 1906 N. Nicoleanu, Vasile Cârlova, C. Stamate, «Opere complecte» în volumul acesta, d. Bogdan-Duică, un bun cunoscător al literaturii veacului al XlX-lea — al scriitorilor şi al împrejurărilor în care s-au dezvoltat — ne-a dat operele a trei scriitori din perioada ante-emi-nesciană, adunate cu multă trudă şi cu mult discernămînt şi comentate cu un bogat aparat de informaţiune. Asemenea îndeletnicire e dintre cele mai folositoare azi, cînd, spre a ne da samă bine de ceea la ce am ajuns, e neapărat trebuitor să ştim de unde am plecat şi cum am mers. Punerea operei scriitorului în legătură cu viaţa internă şi cu influenţele străine este partea cea mai interesantă din munca de reconstituire a d-lui Bogdan-Duică. Desigur că aceşti scriitori n-au, toţi, o valoare artistică, dar cunoaşterea lor e importantă din punct de vedere cultural. N. Nicoleanu nu e un artist, în adevăratul înţeles aî cuvîntului, cum îl socoate d. Bogdan-Duică, şi mai ales un precursor al lui Eminescu, cum îl socot alţii. Nicoleanu are multă simţire şi oarecare avînt, dar el nu şi-a concentrat această simţire în extracte de acelea care se numesc operă de artă. Defectul său e lipsa de imaginaţie şi de adîncire filozofică a vieţii. El îşi exprimă sensibilitatea sa zgomotos şi oratoric, ajungînd uneori pană la injuria gazetărească. Nefiind artist, nu poate fi predecesorul lui Eminescu, care chiar cînd înjură, ca în .Satira III, rămîne tot artist, căci el nu combate oratoric pe duşman, ci-1 caricaturizează, îl transfigurează, îl creează conform cu sentimentul său. Nicoleanu nu samână cu Eminescu nici ca /ond. El nu e pesimist, el e trist ori mînios, ceea ce e cu totul altăceva. El nu e împotriva idealurilor generoase, crede în posibilitatea realizării lor, dar e nemulţumit de minima lor realizare la 132 /noi, precum şi de „mişelia" şi „imbecilitatea" majorităţii contemporanilor săi, care compromit acele idealuri. Dacă e vorba de paralele, apoi el samănă, în fond, cu Alexandrescu. Acesta din urmă a fost şi el un luptător nemulţumit de ceea ce se făcea, dar el a fost un -artist, un creator, ceea ce-1 deosebeşte de Nicoleanu. In privinţa lui Cârlova, sînt mai entuziasmat decît d. Bogdan-Duică. jRumele Tîrgoviştei, deşi influenţată ;de Volney, mi-a făcut întotdeauna impresia unei mici capodopere şi ca singură bucată „eminesciană" de dinainte de Eminescu. Melancolia şi sentimentul caracterului trecător al lucrurilor omeneşti — însuşiri esenţial emihes-ciane — fac din această bucată una din acele care Cămin pentru totdeauna. Apoi m-a uimit întotdeauna limba şi arta din această bucată, scrisă acum peste şaptezeci de ani, pe vremea lui Conachi, a .lui Văcărescu, a lui Momuleanu... Pe cînd aceştia sînt atît de arhaici în simţire, cugetare şi limbă. Cârlova, în Ruinele Tîrgoviştei, e un modem... Această poezie, cu două-trei corecturi de limbă, ar putea fi luată, de cine n-ar şti cînd şi de cine a fost scrisă, ca o bucată datorită unui contemporan al nostru... Moartea atît de crud timpurie a lui Cârlova a fost o mare pierdere pentru literatura românească... Stamate ca artist nu există. El n-are importanţă decît din punct de vedere cultural, ca un document al vremii, mai ales că a fost băsără’bean. Viaţa românească, nr. 9, 1906 Fiorian /. Bece seu, «Spre ziuă», versuri Numele d-lui Fiorian I. Becescu nu cred să facă o plăcere excesivă d-lui Maiorescu şi cenaclului de la Convorbiri literare, căci acest versificator a jucat eminenţilor critici o straşnică festă : se cunosc certificatele imprimate în fruntea defunctului volum al d-lui Becescu Vise şi lacrimi prin care eminenţii critici îl consacrau de poet talentat. D. Becescu a ţinut să le dea cea mai formală dezminţire, ca şi decedatului Samson Bodnărescu, ca şi d. I. Pop Florantin, a cărui nuvelă istorică Decebal a avut darul să smulgă un certificat elogios maestrului însuşi. Că criticii de la Convorbiri au fost mistificaţi de către d. Becescu, nu e cine ştie ce mare lucru : cine e infailibil pe lumea aceasta — afară de d. Iorga ? Acela care şi-a stricat liniştea şi rostul vieţii este d. Fiorian I. Becescu. Fără certificatul eliberat de Convorbiri, tînărul domn Becescu, ca atîţia alţi candidaţi, de o oră, la nemurire, şi-ar fi spînzurat poate, într-o bună dimineaţă, lira-n cui, cînd ar fi băgat de samă că nimene nu i-o ascultă — dar aşa !... Cînd ai hîrtie în regulă de la o autoritate aşa de mare ! Apoi să fii şi d-ta acela, cetito-ruîe, ai renunţa uşor la nemurire ? Şi d. Becescu s-a simţit dator să fie la înălţimea certificatelor, şi liniştea sa a fugit! Că publicul cetitor, sau „umbrele umane“, cum se exprimă cu despreţ d. Becescu, a făcut pe surdul faţă cu acordurile lirei poetului cu certificate ? Ce-i pasă poetului ? : Dar cîntă-ţi visul tău frumos De te-ar huli tot universul, 134 se încurajează pe sine poetul, răpindu-ne orice nădejde de revenire la realitate. Că critica îi dă cu piciorul în liră ? Dar cine sînt, mă rog, criticii ? Te miri şi tu cum se mirară atîţia „critici uşurei", De ce din sufletul meu tînăr se nasc amarnice idei ? Ei sînt naivi, acestor oameni zadarnic le albeşte părul, Cu ochii lor, orbiţi de patimi nu pot să vadă adevărul... Şi, fiindcă recunoştinţa nu e decît un nume, sau, probabil, pentru că i s-a refuzat reînnoirea certificatelor, iată ce destăinuiri face poetul : Ştiu oameni care-şi fac palate vînzînd la proşti... filozofie, Trăiesc acum figuri celebre care-au făcut şi fac minuni, Scriind doar critici ipocrite poeţilor ce mor nebuni. Şi ca să nu mai rămînă nici o îndoială despre „amar-nicile ideiw pe care d. Becescu le nutreşte la adresa criticilor, el ni-i zugrăveşte cu putere cum ; Abrutizaţi — In faţa pradei — Scot răcnete de jaguari !!! Cum vedeţi, volumul de faţă e semnificativ pentru starea sufletească a unui versificator fără talent, în care o întreagă direcţie literară descopere un poet talentat. Dar lucrul e de o gravitate mai mare decît s-ar părea la prima vedere : conştiinţa descoperitelor căi trebuie să sufere, căci poetul, pentru a nu dezminţi certificatele, se supune la adevărate torturi... de creare. In această privinţă el face mărturisiri complecte : Tu nu ştii 1 ’n van ideea luptă să-mbrace haina-i de cuvinte, Căci pururea nemulţumită rămîne rătăcind prin minte, 135 Naivi acei ce ne-nvăţară ceva ce cu putinţă nu-i: Poetul să-şi topească-n versuri tot farmecul simţirii lui! Şi „poetul44 ne dă şi doza de simţire cită se poate dizolvi în apa distilată a versurilor sale : Ades cînd inima ne arde, In poezia care-o scrint, Nu prindem nici a mia parte Din toate cîte le simţim... Altul, în urma acestui slab procent de disoluţiune, ar fi depus şi liră şi condei !... Dar Convorbirile l-au consacrat poet! Şi „poetul44 îşi face datoria : Adoarme cerul şi pămîntul Precum ursit-a Dumnezeu. Doar paşii mei s-aud'prîn noapte De ce nu pot să dorm şi eu ? — De ce ? Dar lucrul e clar : Pentru că aşa „ursit-a44 Direcţia nouă a literaturii române ! Şi cînd, în sfîrşit, ne vom da samă de „ideile44 şi „simţirile44 care agită pe ' d. Becescu, abia atunci se va ■vedea toată gravitatea lucrului. într-o scrisoare cătră o domnişoară, d. Becescu face următoarea declaraţie de principii : Sînt trist, dar voi rămîne veşnic Un luptător idealist! (subliniat de poet) Şi, în adevăr, „tristeţea44 şi „idealismul44 sînt punctele cardinale ale programului de activitate a acestui poet. Şi are motive puternice poetul ca să fie trist. Mai întăi, motive de ordin mai general; Moluşte, păsări, fluturi, fiare, Haiduci, miniştri săli poeţi : Sînt unii ce nu pot pătrunde Prin prizma-nşelătoarei vieţi. A lor privire ţărmurită Se-ncîntă admirînd decorul î 136 Va să zică decorul... Apoi un motiv mai personal, dar în legătură cu cel de ;sus. Domnişoara „admiră decorul** şi poetul o face oarecum 'direct răspunzătoare de toate mizeriile care rezultă din r : Căci de-ar trăi în voi de-a pururi Scînteia sfîntă de iubire, O cîte-ndemnuri ideale Şi cît progres în omenire ! Va să zică progresul în omenire... Şi, în sfîrşit, un motiv cu totul personal : Sărmane trestii mişcătoare, Cu suflet mort şi trupul viu, Ce-şi fac un vis dintr-o dantelă Şi-un ideal dintr-un chipiu ! Va să zică chipiul... Dacă admit în totul teoria poetului asupra decorului şi a moluştelor, am de făcut oarecare rezerve asupra progresului în omenire şi asupra chipiului. însuşi poetul îşi exprimă teama că : Toate cînturile mele Nu vor putea schimba o iotă y Din cele cîte se urziră. Aceasta este sigur ! Dealtmintrelea şi declaraţia d-lui Becescu : Sînt sătul de castitate Şi fecioare din muzee, confirmă faptul de mult constatat că domnişoarele preferă chipiul, şi progresului în omenire, şi „cînturilor** de felul celor ale d-lui Becescu... Şi, cu această din urmă citaţie, trecem, de la sine, la faţa a doua a personalităţii d-lui Becescu: idealismul / Unui amic, care, pe cît se pare, l-ar fi sfătuit să renunţe la fecioarele din muzee, poetul îi răspunde nu fără oarecare enervare : Ce vrei de $-au născut în mine asemenea dorinţi himere ? 137 Ce vrei dacă hrănesc iluzii şi ... plîng cînd idealul piere ? (subliniat de poet) Da, idealul piere, rămînînd numai realitatea crudă : Unde ieri a fost grădină Azi e fabrică de tunuri, şi de aceea probabil : Zboară-n goană-i fioroasă Viforul degenerării, Dar totuşi poetul nu se descurajează ! Pe această „pseudo-civilizaţie*, pe care, în indignarea sa, el o numeşte „savantă Messalină41, o apostrofează cu versuri de foc ca acestea : Fugi şi ia în zbor cu tine A tale cele nevropate Ce îndrumară cursul lumii Spre limanuri desfrînate, în care ritmul se bate cap în cap din cauza furiei poetului inspirat Caragiale ne-a dat, în „Mitică* al său, pe conţo-pistul mahalagiu „spiritual*. Cine ne va da pe Mitică filozof, pe Mitică pesimist, pe Mitică idealist, pe Mitică cugetător, pe Mitică tragic, pe Mitică byronizînd ? Viaţa românească, nr. 10, 1906 Fetişurile d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu D. M. Simionescu-Rîmniceanu, sub pretext de polemică, mă înjură în Luceafărul din decembrie. * Lucrul nu ne priveşte. Cine vrea să atace, dar n-are spirit, înjură — istoria e veche ca lumea. Dar acest domn, ca să aibă motivul de a înjura, fal-şifică cele zise de subsemnatul în articolul Probleme literare, şi, unde-i trebuie, se falsifică şi pe sine însuşi, şi pe autorul pe care-1 citează. Aşadar, rîndurile care urmează nu sînt o discuţie a chestiei tratate în Probleme literare, ci sînt demascarea unor procedeuri, de mult alungate din publicistica literară şi rămase numai în gazetele din provincie. Dealtmintrelea, era fatal ca d. Rîmniceanu, dacă nu e un om... stînjenit în activitatea sa de scrupule, era ■ fatal, zicem, să ajungă aici. D. M. Simionescu-Rîmniceanu nu este un cugetător — mare sau mic —, care să aibă o idee, pe care s-o sprijinească, apoi, pe autorii cetiţi şi citaţi. Domnia-sa alege o chestie oarecare, deschide o sumă de autori la capitolul de care e vorba şi combină. Face ceea ce se cheamă în limbajul didactic „teze“. Un candidat la licenţă, la concurs, face acelaşi lucru : candidatul n-are nimic personal, lui i se dă o chestie şi el o scrie, punînd la contribuţie ceea ce a cetit. Unii candidaţi reuşesc să nu pună cap la cap citaţii care se bat cap în cap, alţii nu. S-a dovedit în această revistă că d. Rîmniceanu e de categoria celor din urmă... „Tezeleu pe care d. Rîmniceanu le publică în Luceafărul (acum ne anunţă că şi-a ales chestia Sentimentul estetic şi arta) se deosebesc de cele de la examenele universitare ori de la concursuri prin aceea că n M. Simionescu-Rîmniceanu, Asupra unor rătăciri critice intitulate „Probleme literare", Luceafărul, nr 21—24, dec. 1906. 139 autorul lor n-are numai patru ceasuri disponibile, ci patru luni — iar în schimb nu e silit să utilizeze autorii din memorie, ci-i are la îndămînă... Acuma pricepeţi în ce încurcătură s-a găsit acest domn cînd a trebuit să-mi răspundă... Un asemenea răspuns nu l-a putut găsi în nici o carte din lume : atunci a trebuit să devină original. Şi, ca să iasă din încurcătură, veţi vedea la ce procedeuri s-a dedat. Ne displac asemenea polemici şi, o mărturisim, asemenea triumfuri uşoare. Dar n-avem ce face : meseria de publicist îşi are şi ingratitudinile sale... Şi, mai întăi, pentru a zugrăvi fondul pe care d. Rîm-niceanu se va schiţa de la sine, trebuie să dăm măcar, o singură probă de tonul pe care acest domn îl ia faţă cu subsemnatul. După ce triumfează cu vîrf şi îndesat — faşificînd, dar totuşi contrazicîndu-se cu sine pe aceeaşi pagină adesea —, îşi isprăveşte articolul aşa : „Cînd discuţi cu cineva problemele de algebră, presupui că celălalt ştie cele patru operaţii, iar dacă te convingi de contrariu, atunci amîni convorbirea pe cînd le va învăţa. Cînd d. G. I. va fi ajuns aşa departe..." etc. D. G. I. este subsemnatul. De aceeaşi părere este şi esteticianul domn O. C. Tăslăuanu *. Domnia-sa se exprimă : „în ce priveşte ştiinţa şi competenţa cu care judecă d. Ibrăileanu chestiunile estetice, se poate convinge oricine din răspunsul .d-lui Rîmniceanu44. Iar titlul bucăţii d.-lui Rîmniceanu e : Asupra unor rătăciri critice intitulate „Probleme literarepe cînd al d-lui TasIăuanu nu e nici el mai puţin forte : Un critic nechemat... Nu-i aşa că cetitorii noştri nici nu ştiau ce s-a peLre-cut... în absenţa lor ? Desfiinţarea celui ce scrie rîndu-rile de faţă... Vom releva falşificările d-lui Rîmniceanu şi rugăm pe cetitorii care au răbdare să cetească cele ce urmează să nu uite un moment istoria cu cele patru operaţii şi * Oct. C. Tăslăuanu, Critic nechemat, Luceafărul, nr. 21— 24, dec. 1906. 140 certificatul d-lui Tăslăuanu, căci altmintrelea lucrul ar pierde mult din frumuseţa lui. Şi veţi vedea că falşificarea e aşa de conştientă, incit nici vorbă nu poate fi ca d. Rîmniceanu să beneficieze de circumstanţa atenuantă că nu ar fi. priceput ârticolul meu, sau că l-ar fi încurcat complexitatea chestiilor în discuţie. ■ ■ D. Rîmniceanu zice că am plagiat pe Stuart Mill, eînd am spus (într-o cronică literară^ V.r, no. 6, şi în Probleme literare, no. 8) că „orice artist e un soliloc" şi că „Artistul clădeşte o lume fără nicr o preocupare de public**. Domnia-sa citează cartea lui Mill, articolul din carte şi pagina (T-hougts on Poetry and its Varieties. Dissertations and Discussions, I, 71). Dar d-sa zice imediat * „Tîrziu d. G. I. zice : «arta este expresia solilocă a sentimentelor şi a concepţiunilor prin imagini» — împrumutând cu oarecare schimbări şi generalizări (!) — definiţia lui John Stuart Mill". Trecem peste subliniarea şi exclamarea d-lui Rîmniceanu (d-sa e foarte mirat ca cineva să facă... rebeliune în contra „autorilor" !), pentru că nu voim să intrăm în discuţii. Dar atragem atenţia cetitorului asupra acelui târziu** al d-lui Rîmniceanu : d-sa a calculat asupra echivocului acelui cuvînt „târziu** puţind însemna şi aiurea l. Dar acest „tîrziu" este pe pagina ce urmează imediat paginii unde eu vorbesc de poetul „soliloc" ! Dar dacă ar fi numai atîta! Las’ că puteam să nu citez nicăiri pe Mill (şi nici nu l-aş fi citat, dacă nu-mi trebuia definiţia artei), căci ideea aceasta de soliloquie e banală, a făcut încunjurul lumii, se găseşte în toate tratatele de poetică (şi de retorică, unde se face deosebirea între poezie şi discurs), dar... este un dar foarte grav : chiar la începutul „Cronicilor literare" (pe care spuneam că le rezumez în articolul Probleme literare), e citat Mill, aceeaşi carte, acelaşi articol, aceeaşi pagină (John Stuart Mill, Thou-ghts on Poetry and its Varieties, în Dissertations and Discussions, I, 63—94), la d. Rîmniceanu e pag. 71... singura deosebire !). Şi d. Rîmniceanu citează el, acuma,... cu răutate, cartea lui Mill, pe care (o simplă bănuială !) nu o fi aflat-o din „Cronica" din no. 1 ? Să mai adaog că am citat acelaşi pasaj din Mill şi altădată, într-un articol din Noua revistă română, articol citat în V.r. ? 141 Dar apetitul vine mîncînd, şi d, Rîmniceanu, mai ales, e un om foarte lacom. D-sa adaogă : „Şi s-ar mai găsi multe împrumuturi de acestea fără ştire, cînd s-ar alătura articolele d-lui G. I. la scrierile lui Spencer sau Guyau de pildă...*4 Dar d. Rîmniceanu, se înţelege, se păzeşte straşnic de a-şi dovedi insinuările, ceea ce ar trebui s-o facă chiar şi numai pentru respectul cetitorilor săi ! Cetitorii îşi aduc aminte că subsemnatul a arătat, cu citaţii, că d. Rîmniceanu susţine şi arta impersonală (în „fişe**) şi personalismul (în „contra-fişe“). D. Rîmniceanu acuma citează „contra-fişele** şi întreabă : „Unde, am susţinut arta impersonală ?** ... — In „fişe**, domnule Rîmniceanu, nu-ţi fie cu supărare ! D. Rîmniceanu mă combate în privinţa însemnătăţii subiectului operei de artă : „însemnătatea unei opere însă nu depinde de subiect, ci de mărimea concepţiei artistice, subiectul fiind înălţat de redarea artistică**. Ce folos însă că d-sa, pe aceeaşi pagină, se exprimase deja că : „Artistul care va putea să se transpună, va putea simţi, imagină, însufleţi un om superior, o acţiune înaltă, complicată, e bineînţeles sufleteşte mai mare decît cel a [al] cărui suflet nu se poate ridica peste lucru, peste animale, peste omul simplu... In artă e tot omul un «gour-mand de la vie» /...** D. Rîmniceanu trebuie să opteze o dată pentru una din aceste două păreri, pe care, pănă acuma, le îmbrăţişează cu o egală căldură... D. Rîmniceanu încheie, asupra acestei chestii: „De aceea nici nu e cu putinţă o clasificare a operelor după însemnătatea sau semnificaţia subiectului**. Că pentru d-sa „nu e cu putinţă**, îl priveşte, dar afirmarea că „nici nu e cu putinţă** o asemenea clasificare e o falşificare a istoriei filozofiei artei, căci Taine (care nu e inferior d-lui Rîmniceanu, decît prin aceea numai că n-are certificat de la d. Tăslăuanu) admite asemenea clasificare în Philosophie de VArt!... E deci, măcar, „cu putinţă** o asemenea clasificare... Acolo însă unde d. Rîmniceanu nu mai poate de triumf, acolo unde rigolează şi face gesturi de coni- 142 venţă şi de bucurie d-lui Tăslăuanu, acolo unde d. Rîmniceanu dovedeşte mai clar decît oriunde că nu ştiu cele patru operaţii, este cînd ajunge la sentimentul estetic, pe care d. Rîmniceanu îl tratează ca un fel de răzăşie a sa şi care formează, cum s-ar prinde, le clou al polemicii sale. „Nu numai în cel mai elementar tratat de psihologie, dar şi intr-un dicţionar d-sa ,[d.G,I.] ar fi putut afla că sentimentele compuse ale omului se împart (după calitate) în intelectuale, estetice, morale, religioase1. Despre această împărţire însă d.G.I, pare a nu avea nici o cunoştinţă ; pentru d-sa există numai un sentiment, sentimentul moral, şi de aceea de cîte ori întîlneşte cuvîntul sentiment în articolul meu, pe care îl critică, d-sa îl scrie cu litere mari, atrăgînd atenţia că m-am prins, am vorbit de sentiment, deci de morală, căci sentimentele se judecă din punct de vedere moral..* D. Rîmniceanu devine cam suspect! Să nu ştie cineva de existenţa (măcar) a sentimentului estetic ? De existenţa (măcar) a sentimentului religios ? etc. D. Rîmniceanu vrea să fie de tot comod în discuţie şi îşi pregăteşte nişte premise foarte comode ! Dar d. Rîmniceanu, cînd falşifică, n-are toate prudentele acestei nobile meserii, căci iată un pasaj din polemica sa : „Cînd d. G.I. conchide despre aceleaşi opere că sînt ■«admirabile artistice... opere din cele mai artistice», şi totodată că sînt imorale nu e oare surprinzător (! I) că d-sa nu deosebeşte judecarea artistică de cea morală ? Căci atunci cînd laudă partea artistică a unei opere, desigur că o analizează din alt punct de vedere decît acela cînd îi critică moralitatea... (Şi acest domn aiurea găseşte iar contrazicerea că d. G.I, laudă tendinţa morală din nuvela Ion Ursu a d-lui Sadoveanu, pe care tot d. G. I., literariceşte, o găseşte slabă !...)w Apoi, domnule Rîmniceanu, dacă singur constaţi că judec din două puncte de vedere, din punct de vedere estetic şi din punct de vedere moral — pentru ce te pieptoşezi aşa de grozav că numai d-ta şi cu d. Tăslăuanu aţi şti de 1 Aci d. Rîmniceanu are o notă în care citează autori spre a dovedi că... sentimentele sînt de mai multe feluri ! ! ! ! D-sa e un scriitor foarte documentat... 143 existenţa sentimentelor religioase, estetice, intelectuale etc ? Să mai amintesc de pasajul din Probleme literare, unde, vorbind de evoluţia sufletească a lui Maupassant, arătam cum, în acest suflet, considerarea estetică a lumii creştea pe socoteala celei morale ? Pasaj din care d. Rimniceanu ar fi putut vedea nu numai că deosebesc aceste sentimente, dar că — în specie — le găsesc chiar că se resping între ele ? D. Rimniceanu, deci, pretinde că „sentimentul44 de care vorbea d-sa în articolul Morala în artă era pretutindeni „sentimentul estetic* şi că eu, neştiind decît de existenţa sentimentului moral, îmi închipuiam că d. Rîmniceanu vorbeşte de acesta din urmă, şi de aceea aş fi vorbit de „sentimentele care, produse de lectura unei cărţi, se adaugă la seria de motive determinante14 !... Mai întăi n-am spus că ceea ce se adaogă la seria de motive determinante e sentimentul moral, ci sentimentele în genere. Frica, să zicem, e o cauză de acţiune ? E f E uri sentiment etic ? Nu e ! Dacă mi se cere, voi dovedi că, dacă d. Rîmniceanu ştie că există sentimente morale, nu ştie înşă ce e un sentiment moral (voi dovedi mai jos că acest cavaler- al sentimentelor estetice nu ştie ce e un sentiment estetic) ! Dar e altă chestie aci. Şi anume : d. Rîmniceanu se falşifică pe sine. D-sa, în Morala în artă, spunea : „Sf. Ştefan, ca orice operă de artă, exprimă Un sentiment — spiritimlismul evului mediu “ E vorba aici de sentiment estetic ? Spiritualismul evului mediu e sentiment estetic? Nu-i aşa că nu, domnule Rîmniceanu ? D. Rîmniceanu mai spunea : „*Sentimentul îşi va imprima şi el caracterul său în operă.u Această concesiune („şi elw) se raportează, cînd e vorba de o operă estetică, la sentimentul estetic!? Nu-î aşa că nu, domnule Rîmniceanu ? D. Rîmniceanu spunea, în Morala în artă, că : „Arta mişcă un suflet, dar nu-1 influenţează în acţiune (cu rezervă poezia patriotică, care, deşi e născută dintr-un sentiment hotărît, nu e scrisă spre a aprinde 144 patriotismul). Sentimentul durează numai cit impresiunea estetică, e ceva asemănător .visului."1 • . Sentimentul care durează numai cît impresiunea estetică şi care e asemănător visului (acestea-s argumente că el nu poate fi cauză de aeţiune) nu e „sentimentul estetic", căci, mai întâi, domnule Rîmniceanu, n-ai avea nevoie să argumentezi că sentimentul estetic nu e cauză de,acţiune; al doilea, ar însemna eă : „sentimentul estetic durează numai cît impresia estetică", ceea ce ar •fi o prea grosolană tautologie ca s-o poţi comite şi, al treilea, sentimentul patriotic, pe care-1 exceptezi din aceste sentimente („estetice"), ar fi un sentiment estetic J... Că e în stare, însă, d. Rîmniceanu să considere sentimentul patriotic ca estetic, se poate. Posibilitatea o ..vom dovedi imediat. Aţi văzut că d. Rîmniceanu nu ştie ce e un sentiment moral, cînd crede că dacă eu spuneam că cutare sentimente sînt cauze de acţiuni şi că pot fi judecate, „din punct de vedere" moral, apoi le-aş socoti „sentimente morale". D-sa nu pricepe că dacă le socotesc pe ele din punct de vedere moral, apoi ele nu-s morale. De aceea zice : „D. G.L, cu ştiinţa psihologică ce îi stă la dispoziţie, consideră tristeţa, veselia, melancolia, pesimismul ca sentimente morale". E falş, încă o dată ! Le consider ca apreciabile din punct de vedere moral — asta e cu totul altăceva î... Daca consideri beţia ca un lucru apreciabil din punct de vedere moral, apoi înseamnă c-o socoti un sentiment moral ? ... Dar ştiţi pentru ce d. Rîmniceanu luptă cu mine în privinţa „veseliei" şi a „pesimismului" etc. ? Pentru că d-sa, acest teribil estetician, le consideră ca sentimente estetice ! ! ! Nu credeţi ? Credeţi că glumesc ? Poftim. „De ce atunci d-sa [d.G.I.] nu critică La Psichologie des sentiments, a lui Riibot de pildă (iau pe acesta fi- 1 Dacă am voi să-l facem şi noi plagiator, i-am pune alăturea arta = vis cu Lipps, Aesthetik, II, 86—87... citat tot de d. Rîmniceanu în acest ultim articol. în Morala'în artă, de unde e citaţia de sus, ş-a dispensat să-l citeze pe Lipps, 145 indcă cuprinde un rezumat de ce s-a spus în timpul din urmă asupra sentimentelor, şi aşa, criticînd pe acesta, d-sa critica întreagă psihologie modernă), care vorbeşte de pesimism la sentimentul estetic (rubrica caracterelor generale ale sentimentelor patologice estetice) ?...“ Sărmanul Ribot! L-a falşificat şi pe acesta, căci Ribot spune atit de clar că nu poate vorbi de patologia sentimentului estetic ca atare şi că deci se va scoborî la „cauzele“ psiho-patologice (1, pesimism, 2, megalomanie etc.), încît d. Rîmniceanu nu poate beneficia de circumstanţa atenuantă că n-a priceput! Un indiciu că nu e nepricepere, ci falşificare, e cuvîntul „la“ subliniat de noi în citaţie : Ribot pune pesimismul la sentimentele estetice ! Apoi, dacă ar fi fost nepricepere, punea ca sentiment estetic nu numai „pesimismul41 (veselia etc. le-a inventat d-sa singur), ci şi... megalomania! — căci Ribot pune : 1, pesimism... 2, megalomanie... Şi, în treacăt, aţi observat ce ironic e polemistul d-lui Tăslăuanu ? Cică să-l răstorn eu pe Ribot! Şi acum să ne apucăm să-i dovedim că confundă arta şi cu realitatea cînd zice că deosebirea între impresia produsă de artă şi cea produsă de natură e de grad ? Deosebirea impresiei produsă de un măgar din ogradă sau de unul pictat e de grad ? Faptele omeneşti produc sentimente estetice, numai cit mai puternice decît atunci cînd sînt tratate în artă ? Sau să ne mai oprim la ridicola afirmare că „Critica lui Sainte-Beuve nu e critică pro-priu-zisă44 ? — Nu face însă să discutăm. Mai bine să revenim la scopul urmărit : demascarea unui falşifi-cator. Mai departe d. Rîmniceanu scrie : „Aşa d-sa [d.G.I.] afirmă odată sigur ceea ce critică la mine (fără să fi susţinut eu). «Artistul creează realitatea a doua oară, în al doilea exemplar». Iată pe d.G.I. predînd arta drept copie a lumii. “ Să vedem ce zice d.G.I. : „Dar iată altfel de oameni — artiştii —, care nu [nujmai explică lumea, ci se apucă sa creeze, după modelul lumii lăsată de D-zeu, o altă lume, care adaogă ceva, care prelungesc creaţiunea. Pe lingă cei un miliard şi jumătate de oameni în carne şi oase, artistul mai creează alţi oameni... Iar uneori, cînd artistul redă o persoană reală — Napoleon în Război şi pace, de pildă —, 146 el tot creează, CREEAZA, A DOUA OARA, ÎN AL DOILEA EXEMPLAR, acea persoană." Va să zică, d. Rîmniceanu lasă la o parte începutul unde vorbesc de crearea operei de artă, alege locul unde vorbesc de redarea unei persoane reale (Napoleon), amputează fraza cu îngrijire, lasă la o parte pe Napoleon şi citează cuvintele relative la un caz special, ca şi cum acele cuvinte ar fi despre creaţia în genere ! Frumos meşteşug, domnule Rîmniceanu ! Dar acest procedeu e obişnuit la d-sa. Să mai cităm un exemplu : „D.G.I. se încurcă rău; aşa, d-sa spune : «arhitectură imorală, nu !», şi mai departe ; «arhitectura are o valoare moralizatoare»-. Mă rog, dacă există o arhitectură moralizatoare, ar trebui să fie cu putinţă şi o arhitectură demoralizatoare, şi atunci aceasta din urmă ar fi imorală şi atunci unde e consecvenţa ? Cum rămîne cu exclamaţia de la început «arhitectură imorală, ? Cum rămîne, domnule Rîmniceanu ? Trist de tot! trist de tot! lamentabil! Chestia devine penală, căci eu am spus aşa : „Arhitectură imorală ! Nu, desigur, dacă d. Rîmniceanu vrea o clădire pornografică! Şi nu, pentr.u că, cum a spus d-sa, nu se «imitează lumea»-; dar dacă sentimentul de umilire, de frică, de descurajare, e un sentiment care determină voinţa în lupta vieţii, atunci arhitectura catedralelor gotice poate fi judecată chiar din punct de vedere strict moral! Va spune cineva că arhitectura gotică înnobilează sentimentele, ne face să ni se tempereze orgoliul etc. ? Foarte bine ! Atunci are o valoare moralizătoare, în loc de demoralizatoare, — lucrul rămîne acelaşi : are o valoare morală ! Cum rămîne, domnule Rîmniceanu ? Rămîne că ai falşificat citaţia, ai tăiat cu cruzime propoziţia a doua din fraza : „Arhitectură imorală / Nu, dacă d. Rîmniceanu vrea o clădire pornografică şi ai scos din ea ceea ce-ţi trebuia : „Arhitectură imorală, nu". Şi acum să răspundem la spiritualele1 întrebări ca : cum să exprime artistul sentimentele morale prin linii 1 D. Rîmniceanu face şi exerciţii de spirit. Prin o gamă de Subtile deducţii de elefant, d-sa convinge pe d. Tăslâuanu că eu cred că Burckhardt e un guide... 147 ■şl proporţii' matematice ? Nu. sentimente „morale”, ci sentimente care lucrează asupra voinţii, domnule Rîm-nicene! (Vezi citaţia de mai sus.) Ai auzit d-ţa de sentimentul de depresiune şi melancolie produs de o salcie, .pentru că ramurile ei cad vertical ? De sentimentul de putere şi bucurie produs de ,o coloană dreaptă, pentru că ea se ridică sfidînd forţa gravitaţiei, duşmana omului ? ? Aceste sentimente sînt sau nu de acele care determină acţiunea unui om ?.,. Dar ce să mai discut ? 1 ‘Nu mai continuăm. Ajunge. Rugăm pe cetitor să reflecteze iarăşi, măcar un minut, la „cele patru operaţii” şi la certificatul d-lui Tâ-slăuanu. Dacă acesta din urmă ar pricepe chestiile literare, certificatul său ar căpăta înţelesul unei complicităţi. Dacă nu-1 vom taxa de complice conştient, deşi, totuşi, avem o mică îndoială : în privinţa afirmării d-lui Rîmniceanu că ar exista cineva, oricine ar fi acela, care să nu ştie de existenţa sentimentelor estetice, religioase etc., putea şi d. Tăslăuanu să priceapă ceva !... La injuriile personale ale d-lui Tăslăuanu nu voi răspunde. Ele nu mă privesc pe mine ; îl privesc pe d-sa. G.f. Post-scriptum. N-am avut de gînd să discut aci nici o chestie, dar fiindcă, chiar în acest moment, îmi vine în gînd o pagină din Paul Bourget, în care acest scriitor expune în mod admirabil influenţa operei de artă asupra publicului, înţelesul operei de artă ca „adaos Ia seria de motive determinante ale voinţii", îmi voi permite s-o transcriu aci pentru cetitorii noştri. „Ambiţia mea a fost să redijez. cîteva note care să fie în stare a sluji istoricului Vieţii Morale, din vremea jumătăţii a doua a veacului al XlX-lea în Franţa. Această Viaţă Morală, cum se întîmplă în societăţile foarte civilizate, se compune din elemente diverse. Nu cred că enunţ un adevăr tare nou dacă afirm ca Lţte- 1 D. Rîmniceanu pretinde că în canţonetele unei cocote numai cuvintele exprimă sentimentele de cocotă. Melodia nu ? Va să zică orice melodie se poate aplica la orice cuvinte ? Un marş .funebru de Beethoven la „Margaretă, îngeraş iubit"? Aria Pristandalei noastre populare (ierte-ne cetitorul) la „CînteGUl florilor" din Faust ? 14S ratura este unul din aceste elemente, cel mai important poate, căci, în micşorarea din ce în ce mai evidentă a influenţelor tradiţionale şi locale, Cartea devine marele învăţător. Nu e nici unul din noi care, jscobonn-du-se în fundul conştiinţei sale, să nu recunoască că el n-ar fi fost întocmai aşa cum este dacă n-ar fi cetit cutare sau cutare carte ■: poemă sau roman, bucată de filozofie sau de istorie. Chiar în momentul acesta, şi pe cînd scriu acest rînd, un adolescent, pe care-1 văd, stă cu coatele pe pupitrul său de student în această frumoasă sară de iunie. Florile se deschid sub fereastră, drăgostos. Aurul cald al soarelui apus se-ntinde pe linia orizontului cu o delicateţă adorabilă. Nişte fete stau de vorba în grădina vecină. Adolescentul stă plecat pe cartea sa, poate vreuna dintre acele despre care e vorba în aceste Essais. Poate Fleurs du Mal ale lui Baudelaire, poate Vie de Jesus a lui Renan, poate Salammbd a lui Flau-bert, poate Thomas Graindorge al lui Taine, poate Rouge et Noir al lui Beyle... Cu cît ar face mai bine să trăiască ! zic înţelepţii... Vai ! dar el trăieşte în această clipă şi o viaţă mai intensă decît dacă ar privi apusul melancolic, decît dacă ar strînge gingaşele degete ale uneia din fete. El se pierde întreg în frazele autorului său favorit. El vorbeşte cu acesta de la inimă la inimă, de la om la om. El îl ascultă vorbind asupra chipului de a gusta iubirea, de a căuta fericirea şi de a suporta nenorocirea, de a privi moartea şi întunecosul de dincolo de mormînt, cuvinte care sînt revelaţii. Aceste cuvinte îl introduc intr-un univers de sentimente pănă atunci abia zărit. De la această primă revelaţie pănă la i m i-tarea acestor sentimente, distanţa e mică şi adolescentul nu întîrzie a o parcurge. Un mare observator a spus că mulţi oameni n-ar fi fost niciodată amorezaţi dacă n-ar fi auzit vorbindu-se de amor. Ceea ce e sigur, ei ar fi iubit în alt chip. A defini cîteva din exemplarele de sentimente pe care unii scriitori ai epocei noastre le propun spre imitare celor cu totul tineri şi a indica prin ipoteză cîteva din cauzele generale care au făcut pe aceşti scriitori să zugrăvească aceste sentimente precum ele fac pe cetitorii lor să le guste, acesta este, exact, fondul acestor «Essais»." Această pagină e din „introducerea4* la opera clasică a lui Bourget : Essais et Nouveaux Essais de Psychologie 149 contemporaine (în care studiază, din punctul de vedere enunţat în fragmentul citat, punct de vedere susţinut şi de noi, pe Baudelaire, Henan, Flaubert, Taine, Stendhal, Dumas-fils, Leconte de Lisle, Fraţii Goncourt, Turgheniev, Amiel). Paul Bourget e nu numai un romancier, deci el însuşi în poziţie de a şti ce e un scriitor, dar, şi mai ales, un fin şi adînc critic (ultima sa operă, Sociologie et Lit-terature, a provocat elogiile lui Faguet). Viaţa românească, nr. 1, 1907 1Ţăranul în literatura românească Poate că nu e de inactualitate această problemă. Cele ce urmează sînt numai ideea directrice a unui articol ce trebuia să fie mai documentat, şi care, poate, va apare altădată în această revistă... Aşadar, să vedem care a fost atitudinea scriitorilor români faţă cu ţărănimea, în toată vremea de cînd avem o literatură propriu-zisă, adică de o sută de ani încoace ? Şi întrebarea noastră este cu atît mai importantă, cu cît, din această cercetare, nu vom afla numai cum au privit scriitorii noştri ţărănimea, ci încă şi altăceva, şi mai interesant : cum au privit ţărănimea clasele din care făceau parte atei scriitori, clasele care se exprimau prin aceşti scriitori. Şi trebuie să deosebim, chiar de la început, pe scriitorii din Ardeal de cei de dincoace de munţi. Aici, la noi, scriitorii fac parte din clasele orăşeneşti, exprimă sufletul acestor clase, se adresează la aceste clase — şi toate acestea, chiar atunci cînd sînt ridicaţi din ţărănime, pentru că cuvîntul ridicat se aplică aici din toate punctele de vedere, şi din acela că ei, ca aproape toţi intelectualii ieşiţi din ţărănime, o părăsesc, rup legăturile cu ea, se adaptează claselor orăşeneşti, împrumutînd de la acestea sufletul, idealurile şi poftele. In Ardeal, unde românii sînt, aproape în întregime, un popor de ţărani, unde n-a existat o clasă boierească şi nici una burgheză, unde clasele de sus sînt de alt neam, de altă lege, de altă... clasă, unde bugetul (cu care la noi clasele de sus îşi adaptează pe cei ieşiţi din ţărănime... Nu uitaţi acest lucru esenţial !), unde bugetul e al celuilalt popor, al ungurilor — acolo, în Ardeal, scriitorul, ca şi ceilalţi intelectuali, e ieşit din popor, şi, neavînd, ca la noi, ispita adaptării, rămîne în legătură cu poporul al cărui reprezentant devine, vibrează de idealurile po- 151 porului, dîndu-le o formă conştientă, scrie „din popor44 şi „pentru popor44... Această deosebire se manifestează de-a lungul literaturii româneşti de la 1800 pănă astăzi. în epoca literaturii „vechi44, care ţine pănă la 1840, în epoca lui Conachi, poeţii de la noi, logofeţi şi vornici în genere, îşi cintă senzibilitâtea, adesea senzualitatea lor orientală, într-o formă „alcătuită44 după literatura scriitorilor clasici decadenţi francezi ori a dubioşilor poeţi greci constantinopoliteni. Şi cînd în literatura lor nu-i vedem preocupaţi de nimic decît de eul lor (ca şi scriitorii din faza lui Eminescu. Aceste două faze au acest punct comun), e sigur că, cu atîta mai puţin, vom căuta cum privesc ei pe ţăranul român. Ei nu-1 privesc deloc. El parcă nici n-ar exista. Şi e drept, că nici nu-i iau nimic; limbă, versificaţie, idei poetice din poezia populară — cum vor lua cei din epoca imediat următoare. Iar cînd, obosindu-se de „alcătuiri44, logofeţii şi vornicii se dedau la „tălmăciri44, ei traduc literatura subţire, din scriitori subţiri (Voltaire, Racine, Pope etc.), pentru boieri. în epoca aceasta, avem o literatură boierească, pentru boieri. în acelaşi timp, în Ardeal, oamenii mici (n-au logofeţi, n-au nimic; cu o generaţie mai înainte n-âveau decît ţărani şi preoţi, nişte advocaţi de pildă (Aron, Barac», oameni ieşiţi din popor, traduc cărţi ca Leonat şi Doro-jfata, Risipirea Erusalimuîui, Argkir şi Elena, — literatură populară, pentru popor... Iar ardeleanul Budai-Deleanu, un om mai învăţat decît scriitorii boieri din principate, scrie, totuşi, o poemă eroi-comică populară, adică bazată pe forma populară, cu elemente populare, deşi, ca subiect, inspirată din literaturi străine... în prima fază a literaturii „moderne44, în faza Alec-sandri, după 1840 şi înainte de 1880, în Ardeal nu există scriitori de samă (cauzele nu importă aici). Dar se continuă literatura pentru popor. La noi, lucrurile s-au schimbat de cum erau în epoca precedentă. Literatura este influenţată, condiţionată de romantismul francez şi, la unii scriitori, de literatura populară. Alecsandri, de pildă, ia foarte mult de la popor : Doinele sale, s-a zis, pot face pe cineva să le ia drept 152 creaţiuni populare. E o exageraţie, dar e drept că el şi-a însuşit, în Doine, foarte mult din forma şi elementele populare — nu-i vorbă, fără să şi le transforme în substanţa proprie (ca Coşbuc), ceea ce face ca de cele mai multe ori elementele populare din aceste Doine să plutească, în bucăţi mari, neasimilate,.. Dar dacă scriitorii fazei acesteia au luat mult de la popor, ce i-au dat în schimb? In 1868, d. Maiorescu (în contra direcţiei de astăzi în cultura română) spunea : „Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-1 numim cultură română, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicii şi ateniânii din Bucureşti, premiile literare şi. ştiinţifice de pretutindenea şi, din recunoştinţă, cel puţin, nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme “ La culme ajunsese atunci ! Acuma însă a ajuns la culmea culmii ! Şi permită-ni-se o paranteză. Ce a făcut d. Maiorescu, după ce n-a mai fost, ca în 1868, cînd scria aceste rînduri, numai în poziţie de a protesta — ce-a făcut faţă cu acea „plîngere44 a poporului de jos, atunci cînd a devenit unul din „stîlpii societăţii41 româneşti ? Ori, atunci, în 1868, „mizeria aceasta a claselor de jos44 era numai o trăsătură de penel, mai mult ca să zugrăvească şi mai negru fondul pe care avea să caricaturizeze civilizaţia apuseană introdusă aici ? Iar, în domeniul literar, dat-a d. Maiorescu, el personal, ori prin şcoala sa, prin elevii săi, vreo operă care să facă pe popor „să uite un moment mizeria de toate zilele44 ? D. Maiorescu a avut multă trecere în ţara aceasta, a făcut în chestii culturale tot ce a voit, a făcut şi imposibilul (pe d. Dra-gomirescu — bărbat inteligent, profesor de literatură la universitate etc.) — dar şi-a mai adus el aminte de la 1868 pănă astăzi (sînt 40 de ani !) de „mizeria claselor de jos44, de „lucrarea care să înalţe inima*4 poporului de 153; jos şi „să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele14 ?... Un singur om a fost în vremea aceea care a dat două sau trei cărţi de asemenea natură. A fost un paracliser, un psalt, un mahalagiu oarecare, jumătate bulgar, jumătate român, un fecior de căldărar, venit de peste Dunăre — Anton Pann. Ce folos însă că şi acesta, în literatura sa, nu este nici „popor", nici curat „pentru popor", este cam „mahala" şi cam pentru „mahala..." „Lumea" din care „a adunat" şi căreia „iar i-a dat" literatura sa este pănă la un punct mahalaua... Oricum, el e singurul, acest malahagiu, acest psalt, acest vagabond, căruia sîntem datori să-i păstrăm o veşnică recunoştinţă. Să revenim la Alecsandri. „Poporanismul" său — împrumutarea de la popor a limbii şi fondului — clădirea unei literaturi culte cu ajutorul bogăţiei populare, este numai un aspect, ori o lăture a clădirii întregului edificiu al civilizaţiei noastre, care, toată, a fost creată din avutul poporului, — fără ca în schimb să i se dea şi lui ceva... Şi, după cum din avutul lui am creat palate, căi ferate, şcoli mari etc. fără ca lui să-i dăm ceva în schimb, tot aşa, din doinele lui am creat literatura noastră, fără ca in schimb să-i dăm „o singură lucrare care să-i înalţe inima" etc. Dar să vedem dacă, în literatura aceasta cultă, scriitorii şi-au plătit „obolul" cătră ţărănime, prin însufla-rea măcar a simpatiei, în păturile orăşeneşti, pentru dînsa. Cum s-au comportat scriitorii acestei epoci faţă cu ţărănimea ? Afară de rare excepţii (un Boliac; e celebră bine intenţionata, dar falşa şi afectata sa Sila), scriitorii au ignorat ţărănimea, ori au idealizat-o falşificînd-o, creînd o ţărănime de carnaval, ridicolă, ceea ce a fost cu atît mai primejdios, cu cît literatura aceasta putea înşela, fâcînd să se creadă că ţăranul e fericit... Cînd d. Maio-rescu vorbea de „plîngerea poporului de jos", Alecsandri dovedea lumii că ţărănimea nu plînge deloc, deloc ! Pe cînd d. Maiorescu vorbea de „mizeria" şi „plîn-gerea" clasei de jos, de „suferinţa" ei, Alecsandri ne arată pe „sămănătorii harnici cu sacul subţioară" fericiţi, fără ca să-i vină o singură dată în gînd, ca nobilului poet O. Carp (în amurg, V.r., II, 2) că aceşti sămănători nu 154 samănă pentru dînşii — şi doar ştia bine Alecsandri, mai bine decît O. Carp, pentru cine sămănau „sămănătorii44 la Mirceşti. Şi cine n-a admirat pe „Rodica‘\ pe „juna1* Rodica, această falşificare a realităţii, această bătaie de joc de suferinţele ţărănimii ! I s-a imputat lui Eminescu că a falşificat pe „1400 !M Dar cum trebuia atunci să i se impute lui Alecsandri că a falşificat realitatea, pe care toţi o vedeau, el cel întâi ! Crescuţi cu „pastelurile41 lui Alecsandri, noi am fost înşelaţi, am considerat pe ţăran ca o fiinţă fericită şi, nu ştiu zău, dacă nu i-am invidiat soarta! ! Şi cînd ni se spunea că-şi duce greu viaţa, noi zîmbeam, căci noi ne gîndeam la „juna44 Rodică şi la „sămănătorii44 care înoată în fericire... Şi n-am observat, pe atunci, îndeajuns, această poezie, n-am observat cum cu un an înainte de 1864, pe cînd se dădea lupta pentru împroprietărire, pentru acea meschină împroprietărire — cum Alecsandri, în Rusaliile, îşi bătea joc, în aparenţă, de demagogism, în realitate, de luptătorii pentru împroprietărire... Şi n-am mai băgat îndeajuns samă că ţărănismul lui Alecsandri, şi al celorlalţi, consta în iubirea pentru ţăran mai întăi ca pentru un decor al naturii, şi al doilea ca pentru un arhaism viu, pentru reprezentantul „vremii lui Ştefan cel Mare, zimbrului sombru şi regal...w Ţăranul mijloc, niciodată ţăranul scop ! Ţăranul pe scenă, pentru a înveseli pe orăşeni; ţăranul în natură — ce pitoresc e un baci pe o cărare de pe Ceahlău \ ţăranul în pastel etc., etc. — o altă utilizare a ţăranului, ce e drept, mai inofensivă decît acea a „sudorii11 lui, vorba d-lui Maiorescu ! Şi, ca culme, ţăranul logodit şi însurat în Arenele Romane, concurînd cu celebrii „campioni inter naţionali44, spre a se vinde mai multe bilete de intrare la expoziţia jubiliară... Ce prosper părea, acolo, în Arenele Romane, acest produs al solului românesc : ţăranul! „Farmecul limbii române în poezia populară — eî ni l-a deschis ; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi — el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pămîntului nostru natal şi a cerului nostru — eî a descris-o ; «chauvinismul» gintei latine şi ura în contra evreilor — el le reprezintă11, zice d. Ma- 155 iorescu. Cine este acest el ? El este Alecsandri... Dar el nu ne-a „deschis* suferinţele ţărănimii, dar el „n-a întrupat, în noi* mila pentru aceste suferinţi î -Şi doar el se bucură de faima că a vibrat de tot ce a mişcat pe contemporanii săi... De tot ce i-a mişcat, da! E ceva care nu i-a mişcat... E suferinţa ţăranului român ! în faza a doua a literaturii „moderne*, în faza lui Eminescu, scriitorii sînt ceea ce s-ar putea numi, cu un termen cam barbar, egotişti. Sînt plini numai de ei, de propriile lui simţiri, de obicei suferinţi — ei nu se cîntă decît pe sine. E o hipertrofie â propriei lor personalităţi, durerea lor — exagerată — devine durerea lumii întregi. Orice cîntă, se cîntă, în definitiv, pe sine... Eminescu, de pildă, în poeziile sale, nici nu vorbeşte de ţărănime. Dacă voim să-l cunoaştem în această privinţă, trebuie să-l căutăm aiurea, în afară de litera-tură. Acolo îl găsim privind pe ţăran din punct de vedere curat naţionalist, tot ca mijloc, ca păstrător al limbii, al obiceiurilor, portului — ca arhaism! Dar încalţe acesta a fost de o sinceritate fără de margeni, şi ţăranul n-a fost ridiculizat în opera sa — prin idealizare... Iar ţăranul ca decor ajunge la unii pănă la — ierte-mi-se expresia — pănă la scandal. Am protestat acum treisprezece ani, în Evenimentul literar, împotriva socialistului Traian Demetrescu, care înfrumuseţa peisajul cu ţărani necuvîntători şi. cu „pulpele de bronz* ale ţărancelor, pe care poetul le admira, pândind cum trec ţărăn-cele pîrăul — idila sfîrşindu-se, bineînţeles, cu o altă idilă, mai realistă în fond, dar zugrăvită tot cu cuvinte susurate între poet şi ţăranca cu .„pulpele de bronz*... Şi toată recunoştinţa noastră lui Caragiale ! Acest om, dacă n-a cîntat pe ţăran, a dovedit, în două chipuri, un suflet deosebit. El, care şi-a bătut joc de toţi şi de toate, nu şi-a bătut joc niciodată, dacă nu mă-nşel, de ţăran ! — Iar cînd a scris o tragedie, Năpasta, a localizat-o la ţară : a simţit că onoarea unei tragedii nu poate fi suportată nici de Zoe, nici de Tipătescu. La ţară, a găsit el în cine să întrupeze sentimentele grave, profunde, mari! Şi, vă puteţi închipui pe Caragiale, dacă ar fi zugrăvit ţărani, zugrăvindu-i falş-idilic, ori ca arhaisme ? 156 Şi recunoştinţă şi lui Vlăhuţă şi Delavrancea, care, în cîteva accente sincere, şi-au arătat emoţia lor faţă cu suferinţele ţărănimii. Tot în această epocă, există un scriitor, un mare scriitor, care şi-a cîntat anii copilăriei sale ţărăneşti — şi cu aceasta şi viaţa ţărănească, aruncînd însă asupra ei un văl albastru, privind-o cu nostalgia unui ţăran transplantat în oraş, rămas toată viaţa ţăran, fără însă să mai aibă legătură puternică cu poporul. E Ion Creangă. în această vreme, în Ardeal, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Cine a cetit pe Pop Reteganul, pe omul din popor, care scrie pentru popor, viaţa adevărată â poporului ; pe Slavici, omul din popor, care nu uită că e din popor, care scrie viaţa adevărată, de bucurie, de tristeţă, de muncă a poporului; pe Coşbuc, care cîntă idila ade-. vărată a dragostei, din ţinutul lui mai fericit şi munca... şi acel profetic Noi vrem pămînt! — acela pricepe deosebirea ! Se zice că Coşbuc a scris această poezie inspirat de starea ţăranilor din Moldova... Cu atît mai caracteristic. A trebuit să vie un ardelean, un „fecior* de lîngă Nâsăud, ca să scoată cel mai mare şi mai cuprinzător strigăt al ţăranului moldovan... Nu voiesc să vorbesc de faza cea din urmă a literaturii româneşti. Ea e în formare. Un singur nume voi scrie aici : pe al lui Octavian Goga ! E un ardelean din „satul de sub munte*, Răşinari... Cetiţi Poeziile sale, cetiţi, în alt loc al acestei reviste, povestea „omului*, simpla şi dureroasa poveste a ţăranului român, care ar putea să aibă drept moto vorbele lui Glocester din Regele Lear: „Totul e întunecime şi dezolare...* Şi n-o putea spune povestea aceasta, care e mai cu samă a „omului* de dincoace de Carpaţi, a ţăranului nostru, decît tot un ardelean !... ...Şi ce direcţie oare va lua, de aci încolo, literatura românească ?... Dar îmi vine o altă întrebare, dacă e o alta; durerile din acest moment ale poporului român sînt ale facerii, sau ale morţii ? Viaţa românească, nr. 3, 1907 Eugen Lovinescu, «Nuvele» Vorbind de drama d-lui Lovinescu De peste prag (V. r., I, 5), spuneam că ea „e mai mult opera unui critic literar, deprins cu literatura, observator al meşteşugului, e un cîntec din cap, cum s-ar zice, şi nu din piept. E o combinaţi une : Autorul n-a văzut tipurile, ele nu trăiesc...“ Şi, mai spuneam : „Am cetit drama d-lui Lovinescu cu interes şi n-am putut-o lăsa din mină pană ce n-am isprăvit-o. Ştiu că nerăbdarea de a vedea «ce s-a mai întîmplat» mai departe, interesul pentru subiect nu e nici o dovadă de gustul estetic al unui cetitor, nici de valoarea unei scrieri: băieţii de patrusprezece ani fac sacrificii enorme de somn cînd cetesc Misterele inchiziţiei —■ oricum o carte care te «captivează»- trebuie sa aibă ceva din ceea ce se cheamă « valoare»...K Şi, încheiam : „Oricum, în mijlocul atîtor opere de agramaţi şi minţi obtuze, care te înspăimîntă prin inconştienţa îndrăznelii cu care se îndeasă în «corporaţia Parnasului», bucata inteligentă a d-lui Lovinescu este o plăcere pentru ceti-tor.“ Acelaşi lucru, aproape, am de spus şi despre nuvelele d-lui Lovinescu (Dragoste florentină, Remuşcarea, Scherzo — alcătuite, ne spune autorul, din nişte note de călătorie). Subiectul, intriga, prezintă interes şi, şi aci, nu-ţi vine să laşi cartea din mînă pănă ce nu isprăveşti. D. Lovinescu, cunoscător de literaturi, prezintă, ca atîţia alţii, un curios caz de mimetism psihic : d-sa face „din cap“ ceea ce altul face „din piept... “ Dar toate lucrurile au o margine, şi intelectualismul nu va putea înlocui niciodată instinctul artistic, puterea creatoare; pentru aceasta ar trebui cuiva un geniu intelectual supraomenesc, ca să ştie să combine tocmai aşa, încît să ajungă acolo unde altul ajunge condus de instinctul artistic. D. Lovinescu are ob- 358 servaţii, ori măcar consideraţii, bune uneori : sentimentul unui om după ce şi-a declarat iubirea („va să zică e cu putinţă, îmi ziceam eu ! Cită deosebire e între situaţia din acest moment şi cea de acum un ceas !“, şi păcat că urmează trei sferturi de pagină de dezvoltare, care strică efectul...); sufletul femeiesc care, în afacerile galante, pune mai mult preţ pe aparenţe decît pe fapt; spiritul de autoanaliză a unora, chiar în momentele de pasiune etc. Dar aceste observaţii şi consideraţii juste, uneori fine, sînt ale unui critic, şi nu ale unui artist, fiindcă, cu ajutorul lor, d. Lovinescu nu reuşeşte să creeze viaţa, ori, dacă creează chiar scene parţiale mai vii, nu reuşeşte să creeze oameni. Nu trăieşte nici un om în aceste nuvele, nici chiar Leon din prima, care, pe de o parte, ne e arătat ca un om cuprins de o patimă curat fizică pentru gazda sa (vechea idilă între chiriaş şi gazdă !), iar pe de altă parte, debitează frazele celui mai incolor sentimentalism. Uneori combinaţiunea, adică lipsa de viziune a vieţii, strică chiar eompoziţiunea nuvelelor. Bucata în felii sistematice, în care perioadele unui predicator sînt întretăiate regulat de consideraţiile unui bătrîn asupra religiei, este un artificiu prin care autorul plasează o oarecare filozofie (a sa ?); iar lungile tirade lirico-filozofice ale lui Leon, pe cînd sîngele lui fierbe de frigurile patimii senzuale pentru Igea, mi se par cel puţin nenaturale, căci autorul ni-1 arată pe Leon robit de „voluptatea" Ige-ei (toate eroinele d-lui Lovinescu sînt „voluptuoase" şi d. Lovinescu face abuz de acest cuvînt, care e un calificativ prea general) — Igeea care venea adesea cu „pieptul dezvălit până la rădăcina sinilor" şi care a primit prima sărutare de la Leon „între sinii de zăpadă... “ Dar dacă fondul operei de artă nu se poate crea decît numai prin instinctul artistic, forma — şi vom vedea întru cît — şi-o poate însuşi cineva prin familiarizarea cu literatura, prin surprinderea procedeelor stilistice... D. Lovinescu îşi lucrează fraza şi toate frazele d-sale sînt „de Fecriture artiste". Pentru a pricepe lucrurile, se pot face orice comparaţii ; aşadar am să compar pe d. Lovinescu cu d. Brătescu-Voineşti. Acesta din urmă scrie atît de simplu, atît de fără figuri, încît nici nu-i bagi în samă stilul, dacă mă pot exprima astfel; frazele sale, 159 luate separat, nu sînt mare lucru (afară de dialog, unde sînt peste măsură de concentrat!ve) — dar ce viaţă rezultă din însumarea acestor fraze ! La d. Lovinescu, o frază e ceva, are adesea o culoare oarecare, dar din suma lor nu rezultă mai nimic... Pare curios : suma lor e mai mică, adesea, decît fiecare din ele luate separat... Şi lucrul e simplu de tot : d. Lovinescu nu vede oamenii, acţiunile lor, şi ar fi o minune ca oamenii şi acţiunile să rezulte aşa din senin ; iar suma de fraze aceasta ar trebui să ne dea. în schimb, d-sa, lucrîndu-şi frazele „artistic4*, va găsi adesea un epitet sau o metaforă — o imagină — fericite, — şi fraza, izolată, ne va da deci ceva.» Dar d. Lovinescu nefiind un artist, epitetele şi figurile sale, imaginile sale nu vor fi nişte senzaţii ade-vărate, ci nişte traduceri (vezi asupra acestei chestii E. Faguet, fitudes littefaires, Dixneuvieme Siede, V. Hu-go)„ Să dau chiar un exemplu, ales de Faguet din Hugo, de o senzaţie adevărată... E dimineaţă, poetul e trezit de nişte sunete vesele, căci e el tînăr şi fericit, şi La Carillon, c’est l’heure inattendue et foile Que l’oeil croit voir vetue en danseuse espagnole... şi urmează admirabile versuri, în care această „danseuse espagnole** aruncă din pestelca-i, pe acoperiminte, note-le-i de argint etc... E clar că aci nu e o traducere, adică o figură căutată şi, după o reflexiune oarecare, găsită. E clar ca e o senzaţie adevărată, am spune o fericită semi-halucinaţie... Cînd d. Lovinescu zice : „Dar iată Florenţa începe sâ răsune de clopote şi notele de aramă par a se scohorî din înălţimea campanilelor ca fluturi mici ce împînzesc aerul**... mi se pare că am dreptul să spun că e o traducere — şi poate o traducere nu tocmai fericită. Cine nu e poet traduce. Desigur că uneori are şi. senzaţii adevărate, căci deosebirea dintre un poet şi. un. muritor de rînd e doară numai de grad. Imaginile d-lui Lovinescu sînt în marea lor majoritate traduceri. Şi uneori d-sa a găsit (după ce a... căutat) imaginea mai fericită, alteori mai puţin fericită. • Cînd d-sa ne spune că copacii de pe cutare alee „stăteau drepţi ca nişte ca-; valeri ce se pun intr-un salon pe două rînduri, pentru a lăsa să treacă o femeie admirată. Căci drumul părea o 160 coadă de rochie parfumată", traducerea e aproape bună, dar cînd d-sa vorbeşte imediat de adierile vîntului plin de miresme şi urmează : „Ai fi crezut că o mină nevăzută apropia şi depărta o cădelniţă cu parfum uri puternice", traducerea nu mi se mai pare deloc bună. îmi place întru cîtva : „Jos lingă colină se destindea brîul albicios al Arnului, şi peste dînsul se întindea Florenţa, ca o patriciană culcată, cu brîul aruncat la o parte" — deşi personificarea e prea forţată poate. îmi place şi mai mult — şi are aerul unei senzaţii adevărate — „femeile în haine luminoase de toamnă văratică, cu buchete de violete la piept şi cu campanilul de abanos al părului umbrit de pălăriuţe de paie“, deşi imagina ar fi fost mai potrivită pentru zugrăvirea unei femei fără pălărie, într-un bal, de pildă. E o imagină bine găsită aceasta: „Iată şi turnul dolan Palazzo vecchio, înălţat peste case, ca un spion ce-şi întinde urechea spre a surprinde o vorbă de taină", dar ce păcat că imediat autorul are lipsa de bun-gust de a continua : „Jos, la picioare, Arnul, înroşit de razele amurgului, păşeşte cu apa liniştită şi emoţionată, ca un copil trecînd pe Ungă casa bunicului(e (! Şi nu văd ce vede d. Lovinescu cînd ne spune : „,doi ochi măreţi, melancolici ca doi sori în apusi(,.l —Gînd d. Lovinescu zugrăveşte pe Igeea spu-nînd că : „avea ceva unduios şi felin în mişcări. Muşchii alunecau unul peste altul, dîndu-i o înfăţişare de riespusă graţie1*, imagina poate că e cam lascivă — dar asta nu mă priveşte... şi apoi sîntem la Florenţa, Igeea e din Neapoli şi eroul care are această impresie e foarte tînăr... Imagina însă e adevărată... Dar ce păcat că apoi, prin consideraţii abstracte („voluptate", „farmec melancolic" etc.) imagina se evaporează după trei rînduri! Cînd d. Lovinescu traduce ceaţa ori nourii de pe cer prin „o cortină", pe care o trage „mîna albă a divinităţii", şi cînd imaginea asta revine, dovadă că-i place autorului <— rămîn nedumerit de-al binelea... Dar încă atunci cînd d. Lovinescu, prin asociaţie de idei, ne spune că (e în vremea sărbărilor jubileului de 50 de ani a proclamării dogmei concepţiei imaculate) : „în înălţimele de eter e desigur petrecere intimă de familie pentru jubileu... pe masă luceşte poate vinul... etc.“ Şi nu mai insist asupra imaginilor d-lui Lovinescu : gustul său şi familiarizarea 161 cu literatura îl ajută uneori, cum am văzut, uneori însă nu. Ar mai trebui, poate, să-i bănuiesc d-lui Lovinescu expresii ca „curăţenie de linii1"’ (e vorba de englezoaice) ; „în ce priveşte partea pur materială44 (a femeii), expresie gazetărească : „au trecut două săptămîni fără să fi făcut vreun pas mai departew („pasul mai departe“ e... „beţia supremă44), explicaţie prea francă ; „Căci la ce e bună o sărutare ? Ea nu e decît o dulce punte, care te duce spre fericiri mai mari“, explicaţie care ne aduce aminte o definiţie populară foarte picantă : „Eu o simţeam alături, lingă mine, caldă, voluptuoasă, şi mă gîndeam : la ce folos ?a (căci nu-i dădea decît sărutări), la care nu mai fac comentarii... Sfîrşitul primei nuvele, care ne explică tot ce se petrece în nuvelă, mi se pare atît de excepţional, el dă un caracter atît de anecdotic nuvelei, îi răpeşte întru atîta orice interes omenesc, incit mă mier că autorul n-a sacrificat adevărul (dacă aşa s-a întîmplat...) verosimilului. Acel sfîrşit e jignitor esteticeşte, căci toată personalitatea Igeei, de bine, de rău închegată, în capul cetitorului în cursul nuvelei şi închegată, crede bietul cetitor, din stări sufleteşti care fac parte din felul de a fi, din personalitatea Igeei, se evaporează deodată faţă cu explicaţia aşa de in afară de personalitatea eroinei! Dacă l-aş întreba pe autor ce a voit să ne spună cu nuvela asta, nu i-ar rămînea decît să răspundă cu argumentele „artei pentru artă44, şi anume : nimic ! Din cele trei bucăţi prefer Scherzo. E o fantazie luminoasă această istorisire al cărei parfum, presupun, e în adevăr florentin... Viaţa românească, nr. 3, 1907 M. Lermontov, «Demonul» Cine a cetit această admirabilă şi magnifică poemă şi-a adus poate aminte de Manfred al lui Byron şi de Eloa al lui Alfred de Vigny, care probabil au inspirat pe Lermontov cînd a scris Demonul, posterior celor două capodopere scrise la începutul veacului al XlX-lea, în vremea marilor revoltaţi ai romantismului... E mai curios că această poemă aminteşte ici Luceafărul lui Eminescu, ori înger şi demon al aceluiaşi, dincolo Nunta Zamfirei ori Moartea lui Fulger ale lui Coşbuc... Şi poate chiar şi sfîrşitul lui Sărmanul Dionis şi, deci, Bonheur al lui Sully Prudhomme... Această evocare a atîtor capodopere nu este una din cele mai mici plăceri pe care ni le procură Demonul... Fără a mai insista asupra înrudirii fireşti cu Manfred ori Eloa, datorită şi faptului că Lermontov e reprezentantul aceleiaşi epoce, ca şi Byron ori de Vigny, şi faptului că el trebuie să fi cunoscut opera acestora — să indicăm, mai degrabă, acele părţi care ne pot evoca unele poezii din literatura noastră (fără să pretindem că le-ar fi influenţat)... Distanţa şi deosebirea morală între Luceafăr şi Cătălina e tot atît de mare ca şi între Demon şi Tamara, esenţa personalităţii lor e tot atît de deosebită ; propunerea de a duce pe iubită într-o lume „interplanetară41 şi fericirile făgăduite sînt aceleaşi. Iar îngerul şi Demonul din poezia cu acest titlu sînt şi mai aproape de Demon şi Tamara. De asemenea, viaţa extraterestră a lui Dionis cu Maria este viaţa ce o propune Demonul Tamarei — viaţa zugrăvită de Sully Prudhomme în Bonheur. Plecarea mirelui Tamarei ne aminteşte de mirele din Nunta Zamfirei; iar sosirea calului cu stăpî-nul mort pe el ne aminteşte începutul poeziei Moartea lui Fulger... 163 Dar cine este acest Demon ? E însuşi Lermontov şi ai putea să fii şi dumneata, cetitorule, dacă nu cumva trebuie să ţi se conjuge la perfect verbul a fi!... Demonul acesta e acela Pe care nime nu-l iubeşte Urmat de blestem şi ocări. Aceasta este toată poema. Demonul, adică Satana, a fost cîndva înger, adică a iubit şi a fost iubit... Acuma, „scîrbitul demon, duh de goană44, care face rău, dar şi aceasta fără plăcere, pe care nimic, nici frumuseţile eterne ale naturii, nu-l mai mişcă, nu are decît o singură scăpare : să fie iubit* de cea mai frumoasă fată... Atunci, el se va întoarce la forma lui cea dintâi! Aşadar, un simbol: tristeţa — şi răutatea ce fatal rezultă din aceasta tristeţa — ă unui om singur, pe care nimene nu-l iubeşte, şi goana nebună după iubire spre a Scăpa de singurătate, de tristeţă, spre a se împăca iar cu semenii săi — spre a fi bun, Şi Demonul îşi îndreaptă toată iubirea asupra Ta-marei, gingaşa fată a bătrînului Gudal. Dar iubirea lui, şi mai cu samă a ei, e un păcat, pentru că e o iubire in afară de lege, afară de normele burgheze care reglementează dragostea, şi puterile protectoare ale sfintei familii îşi răzbună crud, ueizînd pe Tamara, spre a-i lua sufletul şi a-1 duce la cer, în turma ce stapîneşte aceste puteri — iar Demonul e condamnat să rămînă şi mai departe, pentru totdeauna, nefericit şi singur : Acel pe care nime nu-l iubeşte... să devină şi mai grozav, să presure asupra lumii şi mai multă ură... „Aceasta este o veche poveste, care, însă, rămîne veşnic nouă44... Pe oameni de o vrîstă oarecare poate să nu-i mişte povestea aceasta prin fondul ei adevărat, aşa cum l-am extras, dar este o altă vrîstă, care a rămas în urmă, pentru care ea este aşa de interesantă, mai ales în această „minunat de frumoasă lună mai, cînd toate florile înfloresc4*... Pentru această vrîstă, traducerea Demonului este, credem, binevenită. 164 Pe noi, însă, ne interesează tocmai simbolismul poemei, adică ceea ce a creat poetul pe o temă aşa de banală. Mi s-a povestit cîndva, de cătră un mare scriitor, prieten a lui Eminescu, geneza Luceafărului. Nu ştiu dacă e adevărată, dar dacă e adevărată, ea dovedeşte marea înălţime sufletească a poetului nostru. Şi iată : pajul din Luceafărul ar fi fost un lacheu, Cătălina o doamnă din societatea înaltă care a refuzat lui Eminescu (cu care s-a purtat numai platonic) ceea ce n-a refuzat lacheului. Şi ce a scos Eminescu de aici! Tot aşa — istoria însă e mai curată, dacă nu e mai complicată —, Lermontov, în Demonul, a zugrăvit, se zice, iubirea lui pentru o vară a sa, şi propriul său suflet, un suflet mîndru, orgolios, nesatisfâcut niciodată. O altă frumuseţă a acestei poeme e şi admirabila, aş zice grandioasa zugrăvire a naturii, a Caucazului sălbatic şi etern... Cetiţi, pentru aceasta, mai ales începutul şi sfîrşitul poemei. Traducerea, datorita d-lui Ioan R. Rădulescu de la Kiev, afară de mici imperfecţiuni fatale, dintre care mai însemnată e prea deasa utilizare a formelor gramaticale în rimă — răscumpărată, nu-i vorbă, de rime rare şi justificată de greutatea traducerii (vezi mai jos) —, este una din cele mai bune care s-au făcut în româneşte, căci îndeplineşte mai întăi prima şi cea mai esenţială condiţie : face plăcere ca şi o operă originală, şi a doua condiţie importantă pentru cunoscătorii originalului — traducerea aceasta e de o fidelitate aproape absolută : ca fond, căci traducătorul a respectat tot conţinutul şi aproape toate imaginile; ca formă, căci versiunea românească are acelaşi număr de versuri, acelaşi ritm (iambic), aceeaşi măsură (numărul de silabe ale versurilor), aceeaşi înlănţuire a rimelor, şi chiar respectarea rimelor masculine (accentul pe ultima silabă a versului) şi fe-menine (accentul pe penultima silabă a versului), aşa incit fiecare vers tradus e tot atît de lung cit şi cel original, sună la fel, e terminat prin acelaşi fel de rimă etc... 165 Vă imaginaţi ce muncă colosală presupune aceasta traducere, mai ales dacă vă gîndiţi că versurile (care au impus traducătorului atîtea condiţii draconice) sînt şi aşa de scurte, deci permit atît de puţină libertate de la o rimă la alta ! . Viata românească, nr. 5. 1907 Herz (Dinu Ramură), «Domniţa Ruxandra» Acest tînăr scriitor, care publică versuri de vreo doi ani în Sămănătorul, Luceajărul şi aici sub pseudonimul „Dinu Ramură", abia acum aflu că este — nu ştiu pentru ce încă — elev în clasa a VlII-a a unui liceu din Bucureşti şi fostul meu elev la Şcoala Militară, de pe cînd s-ar fi putut gîci că poartă în el scînteia poeziei, căci... era cam refractar la studiu, însă, în schimb, era foarte atent şi sensibil la ceea ce se cheamă „lectură" şi „interpretarea autorilor"... Dar să lăsăm acestea. Domniţa Ruxandra este o dramă istorică, în care găsim cam aceleaşi personaje ca în Despot Vodă al lui Alecsandri şi Alexandru Lăpuşneanu al lui C. Negruzzi. Ceea ce face ca cei cîţiva ani de la jumătatea veacului al XVI-lea să fie atît de proprii a servi ca temă dramatică socot că este personalitatea lui Moţoc (o dramă fără un intrigant nu se poate concepe) şi a lui Despot. Acum, că epoca aceea serveşte, pentru a nu ştiu cîtea oară, ca subiect dramatic, că tinde a deveni un loc comun — aceasta se va fi explicînd ori prin faptul că e cea mai ispititoare, ori nefiind alte lucruri în istoria românilor aşa de potrivite pentru „drame istorice", ori prin faptul că. C. Negruzzi a impus-o puternic literaturii. Autorul e un începător, în adevăratul înţeles al cu-* \ întului, şi dacă ne dă ceva, cît de puţin, merită toată atenţia noastră, căci poate să iasă ceva de aici în viitor... Şi ne dă ceva, e ceva în lucrarea sa. Mai întâi, tipurile sînt, întru cîtva, caracterizate. Moţoc, Tomşa sînt personaje cunoscute — şi anume, Moţoc e ca al lui Alecsandri, intrigant şi natură forte, şi nu ca al lui Negruzzi, laş, Lăpuşneanu nu apare în dramă, dar se vede că e acelaşi. Interesantă e Ruxandra, fiica lui Petru Rareş şi nevasta lui Lăpuşneanu. La Costache Negruzzi ea e un tip ideal de bunătate creştinească, de resemnare, pe 16? tind Dinu Ramură — zugrăvind, nu-i vorbă, altă perioadă a vieţii ei : înainte de măritiş — ne-o arată ca pe un monstru moral, o fiinţă fără suflet, sau, mai degrabă, care n-are în suflet decît ambiţie... Şi mi se pare că autorul exagerează, căci îmi vine greu să imaginez o fiinţă aşa de rea. Şi iată o mică creaţiune fericită : Joldea, care înlocuieşte, aci, pe Despot Vodă (din Alecsandri) şi care nu mă încînta atît — ca pe autor — prin patriotismul său, prin filozofia sa, ci prin altăceva : prin firea sa de om, care pune mai presus de ambiţiile trecătoare ale lumii mai sigura fericire : aceea a unei vieţi liniştite şi tihnite petrecută în iubire, departe de lume dar pe care n-o poate gusta. E o mică creaţiune aceasta... Şi încă una mai fericită, cea mai bună din această „dramă“ : Ileana, fata blîndă, naivă, iubitoare şi timidă. Apoi ceva care iarăşi e o calitate a acestei încercări : din cei vreo zece boieri, care servesc de fond dramei, vreo cîţiva sînt scoşi în relief prin oarecare însuşiri personale, au un început de viaţă... Şi nu numai în caracterizarea personajelor, dar şi în înjghebarea acţiunii, se vede că avem de a face cu un începător care făgăduieşte : acţiunea merge şi aşteptăm dez-nodămîntul cu oarecare emoţie... Şi dacă vorbirea personajelor e cam la fel — dealt-mintrelea acesta e un păcat aproape comun pieselor în versuri —, cel puţin această vorbire este bine redată : autorul, afară de mici greşeli (de pildă, prea multe sine-reze), versifică bine şi uneori are expresii poetice fericite. E drept ca adesea are şi naivităţi, mai ales tind pune sentinţe în gura personajelor... Dar cugetaţi că această dramă este scrisă de un elev ! Consideraţi-o ca o „compoziţie*4, şi atunci veţi înţelege că, poate, avem a face cu cineva ! D. Panu a văzut drama aceasta jucată şi... i-a pus o notă bună (în Săptămîna). Acest lucru nu e de neglijat. Viaţa românească, nr. 5, 1907 Literatura «incendiară», «anarhistă» etc. Gazetele noastre nu pot fi învinuite de o excesivă preocupare cu literatura. In ele nu vei găsi aproape niciodată vreo judecată asupra producţiei literare din ţară. In această revistă am publicat multe bucăţi datorite fruntaşilor literaturii noastre : în gazetele politice nici o vorbă. Am publicat remarcabile debuturi : în gazetele politice nici o vorbă. Am editat lucrări de valoare : în aceleaşi gazete nici o vorbă. E drept că acest lucru îl putem afirma şi despre „revistele" noastre; dar în privinţa lor explicaţia e alta : ele îşi admiră propria lor producţie pe care, de cele mai multe ori, o consumă singure. Şi facem constatarea aceasta nu spre a ne plînge. O, nu, deloc ! O facem din altă pricină. Anume : Iată, în luna aceasta, o avalanşă de... „critică literară", prăbuşită în capul nostru de pe înălţimile cugetării redactorilor de la diferite gazete din capitală, din a doua capitală, din capitalele de judeţ şi din capitalele de subprefecturi... Ce s-a întîmplat ? Un lucru foarte simplu : stimabilii redactori „politici" au binevoit să transforme două bucăţi din revista noastră — o poezie şi o schiţă — în articole politice şi apoi, şi deci — după îndatorirea ce le impunea meseria lor — s-au pus pe „combătut". D. Vlahuţă a scris 1907... Aşa ! 1907 ? Ei, dacă-i aşa vorba, şi-au zis gazetarii noştri, va să zică Vlahuţă face un articol despre evenimentele anului! Să vedem ce spune ? Bate în struna noastră ? Nu ! Atunci să polemizăm cu Vlahuţă ! Şi cine e director la V. r. 7 D. C. Stere, care face parte dintr-un partid ! Dar ştii că lucrul e minunat! Apoi, ia hai să implicăm şi pe d. C. Stere, căci facem o mică afacere de partid ! Şi de ce n-ara implica şi partidul din care face parte d. Stere ? Ia hai să cerem 169 demisia guvernului!... Te pomeneşti că revenim la putere şi recăpătăm primariatele, prefecturile şi comisariatele '... Şi atunci o polemică bine condusă, cu d. Vlahuţă, cu d. Stere, cu d. Brătianu, cu d. Sturdza ! Şi, iată, apoi, şi gazetele „guvernului*4 dovedind că articolul d-lui Vlahuţă n-are cutare înţeles şi că are cutare. Desigur că ar fi fost mai potrivit ca ziariştii noştri să discute poezia d-lui Vlahuţă cu un tratat de estetică in mină, şi nu cu Dreptul Constituţional al d-lui Disescu, dar noi sîntem mulţumiţi şi cu atîta : bine că s-au dedat la „critica literară44 şi aşa cum pot! Numai de nu s-ar opri chiar de la început... D. Sp. Popescu a scris un capitol „din psihologia celor mulţi" (nu din psihologia sa). El a zugrăvit starea sufletească a unui ţăran şi a arătat că ţăranul are multe nădu-huri şi nemulţumiri. Tot ce vorbeşte Moş Gheorghe vorbeşte... Moş Gheorghe, nu d. Sp. Popescu. Tot ce vorbeşte Moş Gheorghe este vorbit pentru a caracteriza pe „unul din cei mulţi44... Şi d. Sp. Popescu, dacă e vinovat de ceva, e că, deşi a priceput că e nemulţumire în sufletul ţăranului, n-a priceput, totuşi, cită nemulţumire este, căci Moş Gheorghe, după două luni de la compunerea bucăţii d-lui Popescu, a făcut răscoalele... Aşadar, se poate imputa d-lui Popescu că a creat un ţăran prea resemnat... Dar, în sfîrşit, toate acestea nu sînt în discuţie, căci „criticii literari44 de la gazete au transofrmat bucata d-lui Popescu în articol de ziar şi au început să polemizeze cu... Moş Gheorghe ? Nu ! Cu d. Sp. Popescu... ! Şi nu numai cu d. Popescu, ci şi cu d. Stere, şi cu d. Sturdza... Şi au cerut... „demisia cabinetului44.., Inchipuiţi-vă acuma la ce „polemică44 ar fi gata să se dedea aceşti ziarişti cu un romancier care arfe cîteva sute de tipuri, care emit tot felul de idei !... Iată un tip dintr-un roman, să zicem aL lui Balzac, care face apologia crimei şi a incestului!... Aha, va jubila ziaristul, de pildă junimist, Balzac e un criminal imoral! Directorul revistei, în care s-a publicat romanul, alt mizerabil! Partidul, probabil monarhist, din care face parte directorul, un partid mizerabil!... „Monarhiştii din Franţa recomandă paricidul şi incestul !w Scriitori români, nu cîntaţi suferinţele poporului, că sînteţi „incendiari44 şi „anarhişti14! Scriitori români, nu 170 zugrăviţi, în operele voastre, decît personagii fericite, politiciani junimişti, oameni pentru care lumea aceasta e cea mai bună cu putinţă din lumile cu putinţă bune, altmintrelea sînteţi „incendiari*4 şi „anarhişti44! G. I. P. S. O gazetă, ca să „critice14 mai ştiinţific, a trunchiat, conform cu ceea ce voia să „dovedească44, pasajele citate din bucata d-lui Popescu... ştiţi, cum se face cu articolele „presei adverse44... Viaţa românească, nr. 6, 1907 1907 Poezia d-lui A. Vlahuţă, publicată in numărul trecut al Vieţii româneşti, a dat naştere unei literaturi întregi de incriminaţiuni, atît împotriva veteranului poeziei româneşti, cit şi împotriva noastră, şi în fruntea campaniei acesteia s-au pus tocmai cavalerii „artei pure", lealii şi credincioşii colaboratori ai Epocei, cari ne învinuiau atîta că sîntem „politiciani" şi că nu facem literatură, decît pentru a servi un anume partid !... Nici logica d-lui Maiorescu nu i-a putut lumina că nu putem fi în acelaşi timp „politiciani ordinari44 şi „anarhişti" gata de a da cu barda în Dumnezeu... în ce ne priveşte pe noi, am putea foarte uşor înlătura orice incriminaţiune : Crede, serios, Epoca & Co. că o revistă literară poate refuza unui Vlahuţă publicarea vreunei poezii, oricare ar fi ea ? Dacă o revistă literară trebuie să-şi asume toată răspunderea pentru articolele teoretice ce le publică, ea vădit nu poate trata o poezie sau o nuvelă ca un articol de gazetă şi nu poate fi responsabilă, în această privinţă, decît doar din punctul de vedere al criteriului său de artă. Şi „criticii" noştri au dreptul să pretindă, după un an şi jumătate, că nu cunosc direcţiunea noastră generală, tendinţele acestei reviste ? Le-a trebuit poezia d-lui Vlahuţă pentru a le afla ? Dar pentru a discuta cu Epoca pe această temă, o somam să publice o declaraţie iscălită de un colaborator al său, d. S. Mehedinţi, care e în acelaşi timp directorul Convorbirilor literare, că ar fi refuzat să publice chiar poezia 1907, dacă maestrul A. Vlahuţă i-ar fi cerut ospitalitatea. Pană atunci Epoca & Co. ne vor permite să nu le luăm în serios aerele de indignare. 172 Dar în ce priveşte pe A. Vlahuţă, această campanie... „literară* este cel puţin justificată, în fond ? E trist că sîntem siliţi să ne oprim la astfel de întrebări. Dar în învinuirile ce se aduc poetului nostru se trădează acea concepţie falşă şi nedreaptă .— izvorul celui mai meschin politicianism —, după care regele Carol (mai ales dacă zilele de opoziţie se prelungesc peste măsura răbdării celor ahtiaţi!) este singurul vinovat de toate relele şi neajunsurile vieţii noastre publice. Ah, de cîte ori am văzut perindîndu-se cea mai înjositoare cadel-niţare cu injurii triviale, din partea unei anumite speţe de „oameni de stat*... Nu, domnilor, nici Vlahuţă, nici Viaţa românească nu au, nu pot avea această concepţie, repetăm, falşă şi nedreaptă, întrucît ea e contrară şi bunului-simţ, şi adevărului istoric, [...] Dacă politicianii ahtiaţi pot avea ispita de a arunca păcatele noastre şi ale părinţilor noştri pe seama unui singur om, acestă ispită e departe de cugetul unui poet ca Vlahuţă, pururea deschis adevărului şi dreptăţii, şi de direcţia Vieţii româneşti, care s-a afirmat destul până acum pentru a putea fi bănuită de aceste concepţii naive sau de „antidinasticism*. Fabula lui Vlahuţă nu e un pamflet politic, îndreptat direct şi personal regelui Carol [...], ci o creaţiune poetică străină de orice politicianism, şi „bătrînul rege* al fabulei nu e regele Carol, ci întruparea poetică a între-gei noastre clase diriguitoare, a egoismului ei feroce şi a nepăsării ei vinovate, pe care, cu tristeţă constatăm acum abia două luni după potolirea răscoalelor, nici nenorocirile din astă primăvară nu le-au zguduit îndeajuns... Dacă pentru a ne biciui, poetul a ales forma unei vechi poveşti, Dar asta-i cam de multişor poveste — cu regi şi curtenii lor din toate poveştile —, Minciuna şi Linguşirea, el desigur, nu s-a gîndit că reaua-credinţă şi... prostia vor da naştere acestei campanii de... minciuni şi linguşiri... Nu e ruşine că am fost siliţi să insistăm atît de mult asupra unui lucru atît de simplu, că o poezie nu 173 poate fi judecată ca un articol de gazetă... Dar nici noi n-am prevăzut această campanie, căci altfel însoţeam publicarea fabulei d4ui Vlahuţă cu comentarii potrivite, care, dacă n-ar fi dezarmat Minciuna şi Linguşirea, cel puţin ar fi vădit pentru toţi oamenii cinstiţi şi cuminţi care sînt adevăratele noastre sentimente, incit am fi fost dispensaţi astăzi să relevăm toată reaua-credinţă şi... prostia date pe faţă în campania „literară44 împotriva lui Vlahuţă. Viaţa românească, nr. 6, 1907 Amintiri vechi D. Maiorescu se coboară uneori din Prytaneu pentru a-şi spune cuvîntul său asupra literaturii actuale, sub formă de rapoarte la Academie, în sesiunea de primăvară, cînd se decern premiile. In această primăvară a făcut un raport, elogios dealtfel, asupra volumului de nuvele şi schiţe al lui Bră-tescu-Voineşti, în care am cetit cu surprindere următoarele rînduri, prin care emeritul critic îşi motivează „impresia* de „momentană slăbire a autorului* ce i-a pricinuit nuvela In lumea dreptăţii. „Tocmai persoanele cari ar trebui să deştepte simpatia cetitorului şi-o înstrăinează printr-o similicultură de pretenţie occidentală (Andrei Rizescu cîntă Mondschein-Sonate de Beethoven, Rizescu citeşte la tribunal pe Spencer şi pe Nietzsche, Elena aruncă advocatului Beneş vorba de amoral), şi toată expunerea are defectul de a fi ostensibil tendenţioasă; iar unde începe tendenţa, încetează arta.* Pentru ce „similieultură ?“ Pentru că Andrei cîntă Beethoven şi citeşte Nietzsche... Dar în sine, aceste lucruri nu sînt „similieultură*, ci chiar curat cultură î Atunci ce se va fi petrecut în mintea d-lui Maiorescu, cînd a scris aceste rînduri ? Nu se pot face decît două ipoteze : 1) Ori că „Beethoven* şi „Nietzsche* nu rimează cu tipul creat de Brătescu-Voineşti, adică cu celelalte fapte şi însuşiri ale lui Andrei, că din restul nuvelei rezultă că Andrei este un om incapabil să priceapă pe Beethoven şi pe Nietzsche ; 2) Ori că, dacă „Beethoven* şi „Nietzsche* rimează cu tipul lui Andrei — Andrei însuşi, în totalitate, nu rimează cu adevărul, în provincie fiind imposibil un 175 asemenea tip, deci creaţia lui Brâtescu-Voineşti fiind pretenţioasă... în ambele cazuri, emeritul critic greşeşte. 1) în primul caz, pentru că Rizescu e conceput şi redat ca un om inteligent, cult şi distins; ca un om care trăieşte mai mult o viaţă cerebrală, intelectuală şi artistică; ca un om care, chiar în concepţia autorului, trebuie să fie în afară şi deasupra mediului; ca un om care, chiar din pricina superiorităţii sale, este nefericit. Dacă Brătescu-Voineşti nu-1 caracteriza ca superior (prin multe lucruri, între care deci şi prin „Beethovenu şi „Nietzsche44), toată concepţia nuvelei sale cădea. 2) în al doilea caz, dacă d. Maiorescu crede falşă şi, deci — în cazul acesta —, pretenţioasă crearea acestui tip într-un orăşel de provincie, atunci d-sa nu cunoaşte ţara din 1907, socotind-o tot cum era la 1867. Dar în toate părţile ţării se găsesc rar, nu-i vorbă, oameni ca Rizescu, şi... advocatul din Tîrgovişte Brătescu-Voineşti este argumentul cel mai puternic ! Numai când „Beethoven“ şi „Nietzsche“ n-ar rima cu restul însuşirilor lui Rizescu, cu tipul său; sau numai cînd „Beethoven“ şi „Nietzsche4* ar fi imposibili într-un mic orăşel — numai atunci ar avea un înţeles fraza d-lui Maiorescu... Noi credem că d-sa a scris acea frază din două pricini : mai întăi, din cauza concepţiei junimiste : cultura la noi, ca cultură, nu poate fi şi nu este decît apanajul unei elite ; iar cultura celor mici nu poate fi decît o „similicultură...“ A admite existenţa culturii la un advocat din Tîrgovişte este a renunţa la vechea concepţie junimistă a „formei goale...“ Rizescu trebuia, şi el, să reprezinte „forma goală !u Şi, al doilea, tot din cauza concepţiei junimiste, de astă dată cu o doză mai mare de schopenhauerianism şi cu oarecare necunoştinţă a nouălor împrejurări : credinţa, cum am spus mai sus, că ţara aceasta a rămas tot în starea de la 1867, pe cînd, în adevăr, era imposibil la Tîrgovişte un om care să se delecteze cu Beethoveii şi cu Nietzsche... Iar imperturbabila siguranţă cu care d. Maiorescu scrie propoziţia : „Iar unde începe tendenţa încetează arta“, se explică tot prin aceeaşi concepţie şi tot prin acelaşi 1867, ca sa vorbim cît mai respectuos... Poate pe la 1867 să fi fost şi curentă, şi de bon ton, şi la modă, şi semn de distincţie intelectuală această te- rn orie, exprimată aşa de lapidar de d. Maiorescu în şase cuvinte. Astăzi nu mai este ca la 1867 (dacă aşa va fi fost şi pe atunci). Fiindcă nu există scriitor care să nu cugete şi să nu pună probleme în opera sa, apoi nu există nici critic care să nu reveleze modul cum scriitorul rezolvă problemele acestea, adică „tendinţele44. „Ideile autorului asupra acestui punct sînt următoarele : Franţa e disociată. Ea e disociată prin dispariţia acelor făşii, acelor grupe de oameni angrenate una în alta, care se numeau sau ordine de stat, sau confrăţii, sau corporaţii,.. Ea mai e disociată pentru că e centralizată... Am nevoie s-o spun că aceste idei sînt atît de mult acele pe care le profesez pretutindeni unde scriu, de cînd mă ştiu, că mi-ar trebui mult spirit de contradicţie ca să nu le aprob... In privinţa disociaţiei sînt de plin acord cu d. Barres... E teoria lui Montesquieu, a lui Taine, a mea... a lui Durkheim etc., etc.u E vorba de o carte de politică ori de sociologie ? Nu ! E vorba de romanul Les Deracines al lui Barres... Şi cine e acela care vorbeşte în acest chip de romanul acesta ? Vreun politician, vreun sociolog ? — Nu ! E cel mai mare critic literar din Franţa, un critic cum noi n-am avut, o nu l — e Emile Faguet! Nu-i aşa că e oribil ? Să vorbească un critic de „tendenţe44, cînd „unde încep tendenţele încetează arta44 ? Voiţi încă o mie de exemple ? Sîntem gata să vi le dăm ! Şi pentru ce, mă rog, „tendenţe44, şi nu „tendinţe44 ? Nu vi se pare că în această variantă a cuvîntului se ascunde o mică „pretenţie1,1 de „aristocratism44 intelectual ? Viata românească, nr. G, 1907 << C. Rădulescu-Motru, «Din psihologia revoluţionarului» D. Rădulescu-Motru este unul din puţinii oameni din ţara aceasta cărora ocupaţiile profesionale şi altele le mai lasă răgaz şi pentru cercetarea dezinteresată, cu alte cuvinte, care continuă, şi după ce „au ajuns", să cetească şi să gândească. D-sa publică, din cînd în cînd, rezumatul lecturilor şi gîndirilor sale, sub forma unor „studii", iar în timpul din urmă a scos chiar un fel de publicaţie cronică, un fel de revistă, mai degrabă un fel de arhivă. în volumul II, fasciola 1, d. Rădulescu-Motru atinge o chestie foarte importantă : Din psihologia revoluţionarului... D-sa începe cu afirmarea faptului că „mai întotdea-una“ între ideile propagate de revoluţionari şi purtarea lor este o contradicţie : revoluţionarul propagă un lucru şi făptuieşte contrarul. Istoria — populară — a preotului care spunea : „Faceţi ce vă spun eu, şi nu ceea ce fac eu“. Ca exemplu dă pe J. J. Rousseau, sprijinindu-se pe recenta operă a lui Jules Lemaître. „Cazul lui Jean Jacques Rousseau este tipic** pentru psihologia revoluţionarului, zice d. Rădulescu-Motru. Acesta este punctul de plecare al autorului. Faptul acesta va căuta să-l „explice** autorul, şi explicaţia acestui fapt va forma conţinutul articolului : Din psihologia revoluţionarului... Fără a ataca „cazul tipic1* al d-lui Rădulescu-Motru, fără a utiliza literatura stîrnită în jurul şi în urma cărţii lui Jules Lemaître, admiţînd că relativ la J. J. Rousseau faptul este exact şi neţinînd seamă nici chiar de opinia lui Edouard Rod (care nouă ni se pare cea adevărată, vom vorbi mai jos), ne înscriem hotărît în contra opiniei d-lui Rădulescu-Motru. 178 Că sînt revoluţionari — ca preotul de care vorbeşte anecdota populară — care nu-şi conformează faptele cu ideile lor, asta e sigur t Contrarul ar fi curios, ar fi imposibil. Dar că „mai întotdeauna? se întîmplă aceasta, că adică „mai toţi“ revoluţionarii se poartă astfel, aceasta ni se pare absolut falş. = Ţara clasică a revoluţionarului, cel puţin în vremurile noastre (care au avantajul că le putem cunoaşte perfect), este Rusia, şi înţeleg aici prin „revoluţionari44 pe toţi aceia care, într-un sens sau altul, se ridică împotriva lucrurilor stabilite, înţeleg şi pe revoluţionarii politici, de la cădeţi pănă la anarhişti, şi pe sectanţii religioşi... Ei bine, este ştiut din toate izvoarele (cetitorul de romane, chiar, cunoaşte lucrul din romanul lui Tol-stoî, învierea), că „mai întotdeaunau revoluţionarul îşi conformează viaţa cu ideile sale. E vorba de a renunţa la avere, rang şi clasă şi „a se scoborî în popor" ? Revoluţionarul o face I Se face ţăran şi duce viaţa de ţăran ! (Sofia Petrovskaia şi legiune !) E vorba de a pune averea sa la dispoziţia comunităţii politice din care face parte ? Revoluţionarul o face! (Kropotkin şi legiune!). E vorba de „sacrificarea pentru idee44 ? Revoluţionarul o face ! Se duce la moarte! (Legiuni!) îi trece prin cap că i se impune castitate ? Şi-o impune (cetiţi istoria veacului al Xl-lea revoluţionar din Rusia). A, dar ei merg şi mai departe chiar decît ridicolul: îi trece revoluţionarului prin cap că e păcat să utilizeze pe celelalte animale spre folosul său ? El nu mai poartă nici ciubote, pentru că-s făcute din pielea unui animal ! Şi nu mai insist, căci se cunosc lucruri extraordinare de ce însamnă „ideea forţă..." Şi mi se pare, cînd mi-amintesc toate aceste lucruri, că e o nedreptate, nu-i vorbă naivă, afirmarea d-lui Motru că revoluţionarii nu se disting prin vreo calitate morală şi că nu devin apostoli decît dacă apostolatul le e profitabil! Ceteşte, domnule Motru, istoria nihilismului rusesc! Pun rămăşag că vei retracta totul! Am putea spune mai degrabă că revoluţionarii prea caută ultimele concluzii ale ideilor lor, pe care, şi pe acele, voiesc să le traducă în fapte, căzînd chiar în ridicol, în orice caz cheltuind sforţări, zădarnice chiar pentru cauza lor! 179 Dar ei merg şi mai departe. In însuşi sinul societăţii „actuale**, caută să aibă o conduită ca în societatea „viitoare** visată..; A trăi în comunism şi a renunţa la individualitatea lor* odată cu averea lor, mă-ndoiesc dacă este bine şi daca este util... Dar... asta e altă chestie, E vorba că-şi potrivesc faptele pănă dincolo de ideile lor ! Aşadar, fără a discuta mai mult şi a aduce şi alte dovezi, faptul de la care pleacă d. Rădulescu-Motru nu e exact. Problema ce-şi impune s-o rezolve nu există. D-sa îşi inventează o problemă şi apoi îşi dă o muncă infinită s-o rezolve... D-sa se întreabă : „Cum se explică acest paradox ? Dar nu e nici un paradox, domnule Rădulescu-Motru. Iar relativ la acei „revoluţionari** care, ca Rousseau, vorbesc una şi fac alta, explicaţia e uşoară şi faptul nu e aşa de paradoxal : e etern şi e foarte omenesc, şi foarte banal; ni se întîmplă, faptul acesta, tuturora, mai mult sau mai puţin, în fiecare zi, dacă nu în fiecare ceas... Dar să nu anticipăm. Dar... ah, este un dar ! Dar d. Rădulescu-Motru bagă de samă, şase pagini mai departe de la categorica sa afirmaţie, că generalizarea sa este nedreaptă. D-sa zice : „între dînşii (revoluţionari) se regăseşte acelaşi procent de caractere bune, adică morale, şi caractere rele, adică imorale, ca şi în restul omenirii1*... Fără multă exegeză, aceasta însamnă că acel „mai întotdeauna* de la început este exagerat. Căci cei „morali* n-ar fi morali, dacă ar spune una şi ar face alta ! Ori se poate caracteriza de morală această neconformitate ? Se poate caracteriza de moral un om care propagă lucruri în care nu crede, pro-pagîndu-le numai ca să parvie ? (Căci, vom vedea, aceasta este teoria d-lui Rădulescu-Motru.) Are aerul unei contraziceri... Peste alte zece pagini, d. Rădulescu-Motru vorbeşte despre „revoluţionarii idealişti**, care fac bine omenirii (Socrat, Plato, Luther, Calvin, revoluţionarii francezi), care se deosebesc de ceilalţi pentru că-s insuflaţi de un ideal ! Mai întâi, ce caută aici „Revoluţia Franceză**, pornită din idealism, cînd, la pagina 2, d. Motru admite, cu Taine, că revoluţionarii de la 1789 au fost nişte monştri (ârătînd că lucrul se-mpacă cu „ideile** lor, deoarece nu poate fi legătură între „caracter** şi „idei*) Are aerul unei contraziceri, nu-i aşa ?... Apoi : daca re- 180 voluţîile care au schimbat faţa lumii au fost făcute de „revoluţionari11 idealiştii atunci, mai rămine adevărat faptul că „mai întotdeauna* revoluţionarii sînt nişte şarlatani ?... Desigur că nu. Şi atunci d. Motru nu mai are drept să spună că face psihologia „revoluţionarului*, ci a unei anumite categorii de „revoluţionari*. Şi chiar aşa este, căci, pe la sfîrşitul articolului zice că a voit să vorbească numai de un soi de revoluţionari... încă o dată, dacă este aşa, d. Motru a făcut o fanfaronadă cînd şi-a intitulat articolul Din psihologia revoluţionarului şi o fanfaronadă cînd a început prin a-1 caracteriza pe revoluţionarul „în genere* ca fiind „mai întotdeauna...* etc. (Comparaţi : „Această nepotrivire a ajuns astăzi ca o notă caracteristică în psihologia revoluţionarului în genere* (pag: 5), şi : „Această categorie de revoluţionari am avut-o şi noi în vedere în partea de la început a studiului nostru* (pag. 25)... Dar nu o „categorie* avea „în vedere* la început, ci, cum vedeţi, pe „revoluţionarul în genere* ! ! Dar care sînt, acuma, „revoluţiile* şi „revoluţionarii*, la care, prea tîrziu, la sfîrşitul articolului, se mărgineşte d. Motru (după ce pănă acolo şi-a clădit teoria despre „revoluţionarul în generea) ? După ultima frază din articol („Revoluţiunea, ca să fie privită ca un bine în viaţa unei societăţi, trebuie să fie totdeauna o renovaţiune*) s-ar părea că numai revoluţiile şi revoluţionarii care reuşesc ! Aşadar, revoluţiile ruseşti de pănă acuma nu sînt „bune* ; aceea însă, ultima, care va fi tot de natura celorlalte, dar care va reuşi, aceea va fi „bună* ?... Slab criteriu ! Dar mai este o cale de a descoperi ce înţelege d. Motru prin revoluţii „rele*. D-sa spune că istoria cunoaşte multe de acestea, care se „confundă cu fapte de brigandagiu ordinar şi cu sediţiuni criminale*. Da, da ! Am înţeles : Procesul ce face d. Motru, în acest articol, este procesul „răscoalelor* !... Apoi să începi doctrinar, după „metodele ştiinţei moderne*, a trata „psihologia revoluţionarului în genere*, cînd ai în minte pe răzvrătitori (poate pe instigatorii ultimelor răscoale ?), şi încă la urmă S-o mărturiseşti ? I Că „explicaţia* d-lui Motru (vom vorbi imediat de ea) se potriveşte sau nu instigatorului de răscoale, de brigandagii şi sediţiuni criminale, e altă chestie. 181 Dar ea nu se potriveşte „revoluţionarului*4. în partea de la-nceput a articolului, acolo unde d. Motru vorbeşte curent de „revoluţionarul în genere44, d-sa spune că caracteristica lui e impulsivitatea: în „de-liberaţia44 revoluţionarului nu sînt elemente inhibitive ; el nu ţine sama de achiziţiile societăţii; cu alte cuvinte, vrea să schimbe totul distrugînd totul, fără a şti ce vrea să pună în loc. Ca exemplu dă pe socialişti, care, cînd îi întrebi ce vor să pună la loc, nu ştiu ce să răspundă ! O, aci iar e o confuziune : între socialişti şi anarhişti. Socialiştii luptă, în realitate, pentru un program de reforme, pe care le ştiu foarte bine; au ca ideal (ca ideal) o societate în care mijloacele de muncă să fie proprietate colectivă ! E clar... că nu pot, că nu vreau să zugrăvească amănunţit „societatea viitoare44.? Dar ar fi o pretenţie ridicolă a o zugrăvi amănunţit! Ar fi o pretenţie de grandomani şi oameni lipsiţi de orice spirit ştiinţific a zugrăvi amănunţit o societate la alcătuirea căreia, o spun socialiştii cu drept cuvînt, vor lucra atîţia factori, dintre care unii cu neputinţă de prevăzut acuma ! Dar, în definitiv, socialiştii luptă pentru un program practic amănunţit, bine studiat, într-o mică parte deja cucerit. Fără îndoială, d. Motru nu e familiarizat cu socialismul! Dar să trecem, e altăceva mai important. D. Motru opune „revoluţionarului44 pe „omul de ordine44, în mintea căruia elementele impulsive sînt contrabalansate de elemente inhibitive. Foarte bine ! Pe acest „om de ordine44 d-sa nu-1 găseşte în forma ideală, căci adesea elementele inhibitive sînt în proporţie prea mare. D. Motru suspină după un „om de ordine44 ideal, în care cele două feluri de elemente să fie într-o justă şi necesară proporţie... Dar iată că peste o sumă de pagini, d. Motru descopere pe acest „om de ordine ideal44!... unde?... Ah, tocmai între „revoluţionari44, între revoluţionarii idealişti, adică, după cele ce am văzut, nu între instigatori, ci între ceea ce se cheamă „revoluţionari44 (şi cei de la 1789 !). Aşadar, acuma (pe la sfîrşitul articolului) „revoluţionarul44 devine, el, adevăratul „om de ordine44, cu o justă proporţie de impulsie şi inhibiţie, pe cînd, la începutul articolului, definiţia genului „revoluţionar44 (adică oricărui revoluţionar) era impulsia pură ! 182 Să ne întoarcem la „paradoxul** d-lui Motru : nepotrivirea între ideile şi faptele „revoluţionarului**. Am văzut că însuşi d. Motru declară, pe la sfîrşit, că la început a vorbit de (cum zicem noi) „instigatori*4 de răscoale... Despre aceştia, da, probabil, d. Motru are dreptate în parte, în explicaţia „paradoxului**. Anume : că ei — noi credem că unii din ei — îmbrăţişează idei, pentru a parveni. Lucrul e cunoscut; nu e nevoie de „metodele ştiinţei modeme ** ; în limba curentă se cheamă „a pescui în apă tulbure**, „a exploata durerile mulţimii4*, „a demagogiza** etc., ete.,... E nevoie de atîta trudă cu „metodele ştiinţei moderne** ? Rămîne, totuşi, un fapt mai interesant : popa, care cu durere constată că faptele sale nu sînt bune de imitat ; Rousseau, care una vorbeşte şi alta face etc. Aşadar sînt oameni care spun una şi fac alta; dintre aceşti oameni, unii sînt... popi, alţii sînt revoluţionari... alţii sînt... preoteasa ori fata preotesei... Trebuiesc „metodele ştiinţei moderne44 pentru a explica acest fapt ? Cred că nu ! Sînt aceşti oameni şarlatani ? Se poate ! Ah, ce nu se poate ? Se poate ca unii „revoluţionari** să utilizeze ideile revoluţionare pentru a parveni, pentru vanitate, mai ştiu eu ? Dar, „mai întotdeauna**, vom spune la rîndul nostru, explicaţia e alta, e cuprinsă în înţelesul adevărat al vechei vorbe : „Video melwra proboque, deteriora sequor“, care explică jumătate din viaţa unor oameni, şi purtarea popii. Văd care este binele, îl aprob, dar, fiinţă slabă şi păcătoasă, fac rău ! Am pasiuni, ştiu că sînt rele, ştiu că-mi fac rău mie (mie !), ştiu ce-ar trebui să fac, dar nu fac ! Poate că Rousseau nu era convins de teoriile sale... Se poate ! Dar poate că era convins, dar nu putea să le respecteze în fapte... E altceva decît ce spune d. Motru, care crede că Rousseau nu era convins de ceea ce spunea, că spunea ceea ce spunea din invidie, ori ca vulpea care spune că strugurii sînt acri... Şi e interesant ce spune Edouard Rod. E însăşi istoria unui suflet slab şi robit de pasiuni : Rousseau, pe 1S£ încetul, şi-a conformat viaţa ideilor sale ; adică, văzînd ce este bine („meliora") şi aprobînd binele („proboque"), a început sâ se sforţeze a nu mai urma pe calea răului („deteriora") şi... a reuşit, pe cît a putut! Lucrul e simplu : îmi fac un ideal de viaţă, pe care ori îl pot urma, ori nu-1 pot urma niciodată, ori de care, în faptă, mă apropii pe-neetul ! — Rousseau putea să nu ajungă să poată spune „meliora sequor", şi tot n-ar fi un argument pentru „explicarea" d-lui Motru. Caută, cetitorule, în viaţa şi în sufletul tău, şi vezi cîte ticăloşii (tu singur le numeşti aşa! şi roşeşti de ele !), cîte ticăloşii faci ! Le vei apăra ? Nu ! Pentru ce ? Pentru că idealul tău e altul I Le faci, ticăloşiile, pentru că eşti slab ! Ai sfătui pe altul să le facă ? Nu ! Tu l-ai sfătui contrarul, deşi tu le faci... Şi ai fi şarlatan ?... Să răspundă dl. Motru I Să ai în minte ca model pe „instigatorul" de răscoale şi să voieşti să zugrăveşti, după acest model, pe „revoluţionarul în genere*; să alegi un revoluţionar, pe Rousseau, la care crezi că ai descoperit o neconformitate între idei şi fapte şi s-o explici prin şarlatanie, ca la * primul „instigator" — juganar lipovan ; să admiţi apoi că „mai la toţi" revoluţionarii întîlneşti această neconformitate şi s-o explici, apoi, prin şarlatanism şi dorinţă de parvenire — sînt acestea procedeurile „metodei ştiinţifice" ? Să te contrazici apoi, declarînd că acei care au făcut marile revoluţii (nu aceştia sînt „revoluţionarii" prin excelenţă, domnule Motru ?), că acei care au făcut „marile revoluţii" nu sînt şarlatani, nu sînt impulsivi (ci, ei, „oameni de ordine ideali"); să declari apoi, cu naivitate, că formidabilele constatări şi explicări despre „revoluţionarul în generea le-ai făcut de amorul „metodei ştiinţifice" a „arhitectonicei unui sistem" şi că ceea ce ai spus la începutul „studiului" despre genul revoluţionar observi singur că se potriveşte la „o categorie" numai („instigator" „brigandagiu", „sediţii criminale"...) — sînt acestea procedeurile „metodei ştiinţifice" ? D. Rădulescu-Motru nu este un filozof independent. D-sa este... un anumit „om de ordine" ; d-sa vorbeşte despre revoluţionari nu de pe un teren neutru, ci din cîmpul celălalt. Şi poziţia d-sale are toate dezavantajele 184 acestei situaţii. D-sa nu constată : d-sa pledează pentru ceva şi contra ceva... D-sa face advocătură şi (dacă nu „explicaţiile44 sale, care pot fi dibace) contrazicerile sale nu sînt de natură a ni-1 arăta ca pe un strălucit advocat al cauzei sale... Un profesor al meu, ilustru în felul său, vorbind nu ştiu de care filozof sceptic, spunea : „Se-ndoieşte pănă ce nu mai poate44... D. Rădulescu-Motru nu se-ndoieşte deloc. El „nu poate să se-ndoiască“... Şi sînt aşa de complicate chestiile sociale, căci, deja, oamenii sînt âtît de complicaţi ! a i. Post-scriptum. Răsfoind din nou broşura d-lui Motru, am dat peste cîteva însemnări făcute pe margine, care mi-au scăpat din vedere cînd am scris recenzia. Transcriu cîteva. D. Motru declară : „din naştere nu este nimeni revoluţionar1“. Şi aiurea, mai clar : „sufletul individului nu este prin natura sa revoluţionar sau de ordine41, cu alte cuvinte, mediul face pe cineva revoluţionar. Eu cred că şi sufletul şi mediul. Anume suflet, în anume mediu, devine revoluţionar. Şi încă ceva : d. Motru nu ştie ce importanţă are clasa din care face parte cineva : pentru ce proletariatul german, „mai tot44, este revoluţionar, iar din clasele superioare numai foarte puţini indivizi ? E clar că cu un suflet mai puţin revoluţionar devii „revoluţionar44 cînd eşti proletar, decît cînd eşti din clasele de sus ; în cazul din urmă trebuieşte să ai un suflet foarte revoluţionar... Dar nu tocmai despre aceasta voiese să vorbesc. D. Motru, aşadar, zicea : „din naştere nu este nimeni revoluţionar44, şi adăoga că problema revoluţionarului nu e chestie de „psihologie individuală44, ci de „psihologie socială44. Dar, d. Motru făcuse deja (!) pe o pagină precedentă psihologia revoluţionarului : „impulsiv44, spre deosebire de a omului de ordine : „inhibitiv44... Apoi atunci revoluţionarul se naşte, domnule Motru ! Că „impulsivul44 în un anumit mediu nu va ajunge revoluţionar e altă vorbă ! chiar Beethoven putea, undeva, să n-ajungă muzicant!... Şi d. Motru se contrazice pe aceeaşi pagină, cînd spune : 1) „Sufletul individual nu este prin natura sa revoluţionar sau de ordine44 (încă o dată : amintiţi-vă 185 categoriile; „impulsiv" şi „inhibitiv" ! !) şi 2) „Fiecare individ impulsiv, cu voinţa de a domina asupra semenilor săi, este sufleteşte pregătit să devină revoluţionar44... Trebuie de optat: se naşte ori nu se naşte cineva cu un suflet revoluţionar ? încă ceva. Dacă d. Motru crede în „impulsivitatea" revoluţionarului, atunci cum împacă d-sa această „impulsivitate" cu dibăcia necesară unui om de a exploata anumite idei în folosul său egoist ? Căci, cum ştiţi, din dibăcie revoluţionarul face pe... revoluţionarul. Un „impulsiv" (care nu poate „cumpăni" motivele) atît de cu dibăcie diplomat ? ! Şi încă ceva. Deosebirea între „omul de ordine" şi „revoluţionar" e „inhibiţia44 şi „impulsia44, cum am văzut. Oare Stolipin e un reacţionar negru pentru că e mai „inhibitiv" decât, să zicem, Eadicev sau altul ? Oare un iunker german e reacţionar pentru că e mai „inhibitiv" decît un proletar german ? Interesul de clasă nu explică el deosebirile între iunker şi proletar ? Oare d. N. Fili-pescu e mai „inhibitiv" decît d. C. Dobrogeanu-Gherea ? Şi oare „oportunismul" de care e învinuit un Jaures (şi cu el, sute de mii de socialişti) e „impulsivitate" ? Celebra „cale legală44 (aşa că Anton Bacalbaşa zicea că d. Nădejde nu vrea să se plimbe pe „Calea Victoriei44, ci numai pe... „calea legală44) este „impulsivitate44 ? Şi cînd d. Motru spune că revoluţiile mari (făcute în contra „oamenilor de ordine" — nu-i aşa ?) aduc o întărire a ordinii (deci în contra „oamenilor de ordine44), atunci... atunci ? Dar afirmarea că Revoluţia Franceză (libertate, egalitate, frăţie) a fost din „revoluţiile cu ideal", bune, şi, alăturea, afirmarea că revoluţiile „fără ideal44 se cunosc de pe aceea că sînt conduse de ideea „egalităţii44 ? D. Motru a atins, cu o inimă prea uşoară, probleme foarte grave şi complicate... Un domn „cronicar44 spunea, în trei cuvinte lapidare, că această operă va fi cetită cu mult folos etc... Probabil că nici n-o cetise, ori, de-o cetise... e acelaşi lucru. Viaţa românească, nr. 7, 1907 Reportajul în literatură Numărul scriitorilor noştri creşte într-o proporţie care, prin anormalitatea sa, nu făgăduieşte nimic bun. Sînt zeci, sînt sute, sînt poate mii de cîntăreţi în proză şi în versuri, şi nu e nici unul care să nu-şi găsească criticul său elogios. Fenomenul acesta se mai numeşte, în termeni meteorologici, şi „primăvară literară*4. Alte ţări sînt în scădere. In Franţa doar dacă numele lui Anatole France mai străluceşte cu puterea unei stele de prima mărime. Şi noi avem, pe cerul nostru, ghirlande de constelaţiuni literare. Dar e imposibil, a priori, să avem mai mulţi şi mai mari scriitori decît întreaga literatură universală, de la Homer la d. Gîrleanu. Probabil că criticii noştri sînt victima unor confu-ziuni. Zic probabil, pentru că n-am cetit pe toţi scriitorii noştri contemporani — şi să ne arunce piatra cine i-a cetit pe toţi : probabil că nici criticii elogioşi nu i-au cetit întotdeauna şi dealtmintrelea critica pe care le-au aplicat-o cu atîta competenţă nu pr.espune cu necesitate aceasta. In orice caz, şi o mărturisim cu sinceritate, dacă am cetit ceva mai din toţi, n-am cetit adesea şi ce a mai urmat. E drept că poate am greşit, dacă e să cred pe d. Lovinescu, e posibil, în această primăvară literară, ca un scriitor ilizibil la sfîrşitul anului 1906 să devină un talent remarcabil la începutul anului 1907... Pănă acuma lucrul acesta nu era cu putinţă, dar lumea progresează, şi una din achiziţiile civilizaţiilor înaintate, sau cel puţin una din caracteristice, e şi repeziciunea crescîndă a tuturor lucrurilor. Să revin. Am spus că probabil criticii noştri sînt victima unor confuziuni. Nu voi releva decît una. 187 Fără a mă mai opri, deci, asupra confuziunii ce o fac criticii între interesele literaturii şi acele mult mai importante ale onor[abilejlor redacţii, care-i silesc să laude cam prea exagerat pe amicii redacţionali mai întăi, şi al doilea pe acei scriitori care încă nu colaborează la revistele lor, dar pe care criticii speră să-i ademenească prin glasul lor de sirene; fără a mă mai opri asupra confunziunii ce o fac criticii şi mai ales subcriticii, între „ţărănism44, care e o chestie de psihologie socială, şi talent — ceea ce-i duce adesea să laude pe un Brătescu-Voineşti pentru „ţărănismul44 lui —, căci subcriticul, auzind că Brătescu-Voineşti are talent, nici nu-şi poate închipui că el ar consta în altceva decît în „ţărănism44 —, mă voi opri asupra unei confuziuni, care le explică pe mai toate celelalte, ori, cel puţin, le îngăduie. E vorba de confuziunea între artă şi reportaj, pe care o fac mulţi din criticii noştri. La noi se crede — şi unii „cronicari" o spun cu mîn-drie şi cu un fel de enervare chiar — că, pentru a cunoaşte calităţile şi defectele unei opere literare, ori pentru a o clasifica n-u-ţi trebuieşte nici o pregătire. Dacă un critic literar s-ar amesteca în veterinărie, veterinarul ar protesta ; dar acelaşi veterinar se va crede competent în critica literară, pentru că veterinarii, dacă sînt de părere că nu poţi cunoaşte dacă un cal e bolnav sau nu, fără a fi învăţat lucrul, sînt de părere că, pentru a judeca literatura, nu e nevoie de „teorii44 — despre care vorbesc cu un suveran dispreţ —, ci numai de bunul-simţ, pe care, sînt siguri ei, că tatăl lor şi muma lor li l-au dat cu îmbielşugare... E a introduce instituţia juraţilor în literatură. Şi iată-1 pe veterinarul nostru, în orele-i libere, ca-racterizînd şi clasificînd pe scriitori — şi întotdeauna într-un ton definitiv şi oarecum bătăios, cu siguranţa aceea pe care o dă omului lipşa de orice orizon intelectual. Un critic de aiurea, din altă ţară, reia de zece ori pe un scriitor, multiplicînd la infinit punctele de vedere, un „cronicar44 de la Severin hotărăşte, o dată pentru totdeauna, în şase cuvinte lapidare şi trece mai departe la alt „talent44. Că aceşti cronicari confundă arta cu reportajul, se înţelege de la sine. E mai curios şi mai primejdios că o fac şi alţii. Şi de aceea, pentru a ilustra cazul, nu voi 188 utiliza critica vreunui „specialist* din acei de care vorbeam mai sus, dealtmintrelea nici n-aş putea utiliza asemenea critică, căci de ordinar ea se reduce la cam atîta : „Se va ceti cu plăcere volumul domnului Cutare* — şi criticul iscăleşte... Voi utiliza un articol al unui critic care, întîrziat şi demodat sărmanul, are încă curajul să facă teorii şi care nu e lipsit de gust literar. E vorba de articolul d-lui Lovinescu despre d. Gîrleanu... Şi, dacă şi acesta va face confuziunea între artişti şi reporteri, atunci se va înţelege de la sine unde pot ajunge cronicarii lapidari. Aşadar, d. Lovinescu, voind să reabiliteze pe d. Gîrleanu, voind, cum zice d-sa în acel admirabil stil pe care cu toţii îl cunoaştem, să vindece rana pe care d. Gîrleanu o purta în coapsă de un an — de cînd d. Lovinescu îl lovise cu acea parte a lăncii lui Achile care răneşte —, s-a apucat să caracterizeze noul volum al d-lui Gîrleanu. Dacă nu l-aş crede sincer pe d. Lovinescu, dacă aş crede că are motive coredacţionale ca să întoarcă cealaltă parte a lăncii pe care i-a împrumutat-o Achile, nici nu i-aş discuta articolul. D. Lovinescu caracterizează noul volum al d-lui Gîrleanu sau, ca să întrebuinţez termenii cei mai proprii, volumul noului domn Gîrleanu, ca un volum de „schiţe*, pentru că d. Gîrleanu, zice d. Lovinescu, ori prinde din viaţa personajului un moment răzleţ, care aruncă o lumină îndestulătoare asupra acestuia, ori „povesteşte o întîmplare oarecare fără o intenţie deosebită de psihologie* — acest din urmă procedeu fiind, după d. Lovinescu, acela al „nuvelei anecdotice*1. Că aceasta ar fi definiţia „schiţei*, mă îndoiesc. Dacă „nuvela anecdotică* e schiţă, nu ştiu ce rămîne pentru... pentru „nuvela anecdotică*, mai întăi, pentru ceea ce se cheamă „povestire*, apoi. Iar dacă „schiţă* e un „moment răzleţ* etc. — atunci cîte schiţe nu mai sînt „schiţe*, căci — nu-i aşa ? — nu e vorba să dăm alt înţeles cuvintelor, decît îl au, ci tocmai să definim înţelesul cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Dar, în sfîr-şit, nu despre definiţia schiţei e vorba aici. E altă chestie : Să admitem că „un moment răzleţ* etc, e definiţia unor schiţe şi să admitem că în aceste schiţe d. Gîrleanu reuşeşte — rămîn celelalte „schiţe*, 18» acele în care, cum spune d. Lovinescu, nu joacă rol psihologia, ci „interesul anecdotic*. D. Lovinescu ne spune câ aceste schiţe ale d-lui Gîr-leanu n-au „o intenţie psihologică deosebită* şi că, în acelaşi timp, „interesul* lor „anecdotic nu e tocmai mare*. (Şi nu uitaţi: d. Lovinescu vorbeşte cu curtoazie : atinge pe d. Gîrleanu cu partea lăncii care vindecă.) Apoi, dacă lipseşte bucăţilor d-lui Gîrleanu şi „o intenţie deosebită de psihologie* (ca în nuvele) şi „interesul anecdotic* (ca în schiţe, după d. Lovinescu) atunci, dacă bucăţile d-lui Gîrleanu sînt lipsite şi de calităţile nuvelei şi de ale schiţei (şi de ale povestirii deci, căci d. Lovinescu, prin schiţă, o înţelege şi pe aceasta, cum aţi văzut), ce calităţi au ele ? în ce constă talentul d-lui Gîrleanu ? Ce chimie face d. Lovinescu ? Din hidrogen şi oxigen (după propria-i constatare) scoate d-sa aur ? Ştiţi ce a făcut d. Lovinescu ? A făcut o confuziune între genurile literare aşa cum le defineşte d-sa. „Nuvela anecdotică* se caracterizează prin subiectul său, care trebuie să fie... anecdotic. Vom spune mai mult, des-făşurînd gîndirea d-lui Lovinescu : deoarece d. Lovinescu citează ca exemple de nuvele anecdotice pe unele din ale lui Merimee şi Maupassant, înţelegem că, prin anecdotic, d-sa înţelege un subiect interesant, variat, dacă pot spune astfel, rar, romanesc. Aşa sînt subiectele nuvelelor lui Merimee şi Maupassant, pe care le-a putut avea în vedere d. Lovinescu. în acest gen, subiectul trebuie să fie anumit şi el joacă mare rol, rolul principal, în caracterizarea genului. Din contra, în nuvelă, dar mai ales în roman, subiectul nu are aşa importanţă, dacă nu cumva condiţia romanului ar fi ca subiectul să fie banal, ca viaţă comună. (Gîndiţi-vă la Ana Karenina.) Aici totul e analiză psihologică, disociarea şi reconstituirea, crearea vieţii. Ce face d. Gîrleanu, după critica d-lui Lovinescu ? Ia subiecte de roman, subiecte banale, şi le tratează ca-n „nuvela anecdotică*, „fără psihologie*. D. Gîrleanu — tot după critica d-lui Lovinescu — confundă genurile, şi criticul său, confundîndu-le şi el, la rîndul său, îl laudă pentru această confuziune, confuziune din care rezultă ceva care nu mai este nici un gen literar, deci ceva care nu mai este literatură. D. Gîrleanu aşadar — mereu după critica d-lui Lovinescu — este în afară de literatură. 190 (Insist încă o dată : concluzia rezultă din premisele d-lui Lovinescu ; eu nu-mi iau nici o răspundere : presupuneţi că n-am cetit pe d. Gîrleanu.) Şi cine e în afară de literatură, dacă nu e orator ori cugetător, face reportaj. Iar cine relatează — „reportează* — lucruri care nu s-au întîmplat, neadevărate, scornite de închipuirea sa, nu e nici adevărat reporter de gazetă, nu e nimic. ...Nu e nimic, pentru că, în afară de specii, nu există nimic. Se pot fabrica într-un atelier de cartonagii animale fantastice, dar ele sînt artificiale, n-au nici un loc în creaţiune. Ziaristul care face, ca ziarist, nuvele nu face nici una, nici alta, nu face nimic ; tot aşa şi nuvelistul care, ca nuvelist, ar vrea să facă ziaristică; ori savantul care ar vrea să facă poezii etc. Cineva e poet, pentru că are dezvoltate nişte însuşiri deosebite, pe care nu le are savantul, şi invers. Cine n-are nici o însuşire eminentă e un om comun : dacă are oarecare stil, poate deveni reporter de ziar. Şi cei mai mulţi oameni sînt de felul din urmă : au tot felul de însuşiri, dar în grad normal... Aurea medio-critas. Din această aurea mediocritas, ca să revin la subiectul acestei cronici şi ca să închei, criticii noştri vreau să extragă mii de scriitori. E a nu -îndeplini datoria impusă criticii, singura justificare a existenţei ei: ajutarea cetitorilor de a deosebi pe artişti de simplii compunători. Orice altă îndeletnicire a criticii, a acelei critici care se adre-. sează marelui public, a criticii de popularizare, este parazitism dăunător, dacă nu curată neonestitate. Dar simt că, pentru a lămuri mai bine aceste lucruri, e nevoie să vorbesc mai pe larg despre critica literară. Voi face-o cu alt prilej. Viaţa românească, nr. 8, 1907 Ion Boteni, «Casa din Muscel» „Nuvele şi schiţe" — aşa îşi etichetează d. Boteni bucăţile din volumul său. Aş fi curios să ştiu care sînt „nuvele" şi care sînt „schiţe". Probabil că cele mai lungi sînt nuvele şi cele mai scurte sînt schiţe. N-ar face rău scriitorii să ne lase pe noi, pe cetitori, să caracterizăm bucăţile lor : treaba lor e să aibă talent şi să scrie... Căci, iată, un cetitor cam pedant ar putea să ceară bucăţilor d-lui Boteni să fie „nuvele“ şi, negăsind nuvele, să declare că d. Boteni n-are talent. Şi d. Boteni are calităţi de scriitor, dar bucăţile sale, afară de cîteva care sînt schiţe, sînt „povestiri44 — şi voi trece mai departe, fără a-1 şicana asupra etichetei ce le pune. O singură bucată din volum ar fi să fie nuvelă : Din dragoste. Ar fi numai să fie, căci d. Boteni, care are multe însuşiri artistice, n-are pe cele esenţiale unui nuvelist. în această bucată nu văd nici pe Codreanu, nici pe Olga, nici nu văd amorul lor, nici pentru ce s-au îndrăgostit unul de altul — decît doară pentru eternul motiv : el tînăr şi ea tînără; Nuvela e o amplificare, în vorbe, a cunoscutei istorii : s-au văzut, şi-au plăcut, s-au luat, care e atît de banală, încît poate fi un bun subiect de roman (prin analiza complectă a vieţii eroilor şi a mediului), dar nu de nuvelă... Clacă de curăţit şi Lăutarul ar fi să fie schiţe, după subiect şi după tratare, dar rezultatul e aproape nul : Clacă de curăţit vrea să ne dea un tablou, şi nu ni-1 dă : Lăutarul vrea să ne dea un tip, un „om", şi nu ni-1 dă. Celelalte bucăţi sînt „povestiri44. Nu sînt nuvele, pentru că n-au intrigă, deznodămînt, n-au pretefiţia de a crea personaje bine definite într-un mediu bine caracterizat — ele pot fi mai lungi sau mai scurte, după cum, după unde îi place autorului să se oprească ; şi nu sînt nici schiţe, pentru că autorul nu „schiţează" în ele 192 un om, sau un aspect al vieţii, sau o serie de stări sufleteşti caracteristice unei situaţii morale. Sînt „povestiri^, pentru că autorul istoriseşte — numai — nişte întâmplări, fără logica psihologică, care e necesară cînd se urmăreşte un deznodămînt; fără arătarea resorturilor sufleteşti, care produc acţiunile. închipuiţi-vă că asistaţi la un iarmaroc, că vedeţi o mulţime de întîm-plări, care nu sînt legate cauzal între ele, şi că asistaţi la aceste întîmplări fără a pătrunde în sufletele oamenilor : iată un subiect de povestire. Şi d. Boteni vede bine întîmplările ; le ţine bine minte ; întîmplările din povestirile sale sînt întîmplări ţărăneşti şi autorul cunoaşte bine viaţa ţărănească ; în povestirile sale, mai ales în cea dintâi, Casa din Muscel şi în Cînd eram mic, culoarea locală e admirabilă ; şi la aceasta contribuie şi o verde limbă ţărănească, O altă calitate a autorului e căldura cu care povesteşte, căldură care rezultă din iubirea autorului pentru viaţa şi oamenii ce-i zugrăveşte. Şi el ia aşa de mult parte la întîmplările povestite, încît povestirea capătă un aer desâvîrşit de naturaleţă şi sinceritate. Dacă voi mai adăoga şi poezia blîndă care pluteşte peste mai toate povestirile d-lui Boteni, cred că nu voi fi uitat nici o însuşire esenţială a talentului său. Iată atîtea calităţi reale de scriitor şi, în special, de povestitor... Ce păcat însă că d. Boteni nu ştie să utilizeze, aş zice să-şi exploateze aceste reale însuşiri! Compoziţia sa e dezastruoasă. Mai întăi d. Boteni nu ştie să-şi aleagă subiecte, în care să încadreze ori să desfăşure viaţa pe care o cunoaşte şi o simte atît de bine. Casa din Muscel e plictisitoare, deşi mai ales în această bucată calităţile d-lui Boteni, de care vorbeam, sînt cheltuite mai cu profunzime. în aceeaşi bucată, se vădeşte un alt defect de compoziţiune, care e, poate, şi de concepţie : episoadele sînt disproporţionate cu economia povestirii; povestirea e ca un rîu, care face bălţi, din loc în loc, lâţindu-se pe cîmpie, curgînd numai pe mici distanţe intermediare între maluri bine hotărîte, pe o albie normală. Cînd eram mic, bucată plăcută, luminată de cîteva raze cu adevărat poetice — bucată care măcar de pe departe, cîte o clipă, poate aduce aminte, fără a le lega bineînţeles, unele pagini din Creangă —, e stricată printr-o compoziţiune şcolărească. Autorul parcă are o 193 listă de fapte pe care are să ie dezvolte, şi le dezvoltă unele după altele, fără nici o trecere, fără nici un pretext de tranziţie. Şi Creangă, co ţăran ce e, trece de la una la alta (cetiţi primele două pagini din Amintirile sale), parcă fără cauză, dar la Creangă trecerea se bazează pe asociaţii de idei foarte fireşti şi nu avem impresia că autorul are o listă „de dezvoltat**. Dacă d. Boteni va învăţa să compună — cu calităţile sale, puţine, dar adevărate —, va deveni un bun povestitor. Dealtmintrelea, compoziţiunea, acolo unde scriitorul îşi arată măsura tehnicii sale, deci a maturităţii sale, e partea slabă a scriitorilor noştri. Sîntem începători, n-avem tradiţie... Avem talente native, n-avem ştiinţa literaturii. Viofa românească, nr. 8, 190 7 Vasile Pop, «Cum iubeşte o fată» Dacă n-aş şti că aş trage şi mai mult curiozitatea, aş ruga pe cetitoarele acestei reviste să nu cetească cele ce urmează, căci azi am să vorbesc de „fetele44 d-lui Vasile Pop şi, cu toate precauţiunile de stil, mi-e frică... Nici vorbă că nu voi putea cita riici un rînd din aceste nuvele de dragoste — aşa cum o înţelege d. Vasile Pop. S-a spus că un scriitor se satisface adesea creînd în opera de artă o viaţă pe care, altmintrelea, ar fi trăit-o de fapt. Pun o problemă : ce ar fi devenit d. Vasile Pop dacă n-ar fi scris cum iubesc „fetele44 sale — aşa cum iubesc ele ? Şi, dacă operele literare îl feresc de mai rău, apoi să scrie d. Vasile Pop : este singura cale de a-şi salva sufletul... „Fetele44 d-lui Vasile Pop, chiar cînd sînt studente şi de condiţie bună, iubesc aşa că ar scandaliza şi pe Fernande, Raphaele şi Roşa la Rosse din La Maison Tel-lier... Părinţi şi mume de familie, feriţi-vă adolescenţii de „fetele44 d-lui Vasile Pop, că dau ziua-n amiaza mare la ei şi-i „conduc44 în locuri singuratice pentru a le arăta „Siria şi Mesopotamia44, cum zice undeva Heine. Şi fetele d-lui Vasile Pop fac toate aceste lucruri într-un limbaj şi cu nişte gesturi !... Dar bunul, blîndul şi mult iertătorul domn Vasile Pop le socoate pudice, căci fetele d-sale „roşesc44 de castitate, după'fiecare patru pagini... de dragoste. D-lui Vasile Pop i se umezesc ochii de duioşie părintească cînd le vede aşa de modeste şi de ruşinoase. Şi ce-ar fi, bunule Dumnezeu, cînd „fetele44 d-lui Vasile Pop n-ar fi „pudice44 ?! Eu unul, care pot consuma aequo animo orice „producţie literară44, aş dori mult să văd, în vreo viitoare „operă literară44, şi „fete44 mai puţin pudice de ale d-lui Vasile Pop... 195 S-a înţeles că d. Vasile Pop, totuşi, nu e un cinic, cum ar putea crede un cetitor mai superficial. Nu! D. Vasile Pop e atît de încredinţat că „fetele44 sale sînt candoarea în persoană, incit, cînd simte d-sa nevoie să ia cuvîntul să le recomande clienţilor săi, el nu mai găseşte cuvinte cu care să le laude „duioşia" şi „castitatea". Acum, unde o fi găsit d. Vasile Pop pe „fetele" sale care dau la om, nu se ştie, căci asemenea „fete44 n-a putut găsi nicăiri, dar nicăiri, oricît d. Vasile Pop n-ar alege locurile pe care le frecventează. Să facem puţină critică literară. Eu cred, în deosebire de mai toţi criticii literari, că d. Vasile Pop e un scriitor idealist, unul dintre acei oameni care visează o lume mai bună şi o realizează în opera de artă. Şi sînt oameni care ar dori — pentru comoditate — ca femeile să nu mai opună acea mizerabilă rezistenţă, care e o rămăşiţă a vremurilor barbare (d. Vasile Pop este un om înaintat!); sînt alţii, care ar voi ca femeile să facă ele primul pas sau, mai clar, să le sară ele în cap... Acum, că „fetele44 d-lui Vasile Pop sar în cap cu nişte mişcări şi vorbind nişte lucruri care ar face să roşească pe Roşa la Rosse, aceasta e altă vorbă : aci intervine personalitatea artistică a autorului nostru... Se-ntîmplă, totuşi, nu-i vorbă, ca d. Vasile Pop să greşească prea bătător la ochi în „psihologia44 sa, să facă din femei bărbaţi, dealtmintrelea fără nici o intenţie bine definită... Iată un exemplu (nu citez textual, se ştie de ce) : O femeie măritată, cerînd cu mare insistenţă unui locotenent s-o facă mamă, îşi laudă propriu-i corp cu atîta iibidinozitate, încît îţi vine să crezi că se vrea pe ea însăşi, nu pe locotenent — dar eu pricep cine e libidinos aici... Ei vezi, oricît ai fi de „subiectiv44, sînt lucruri pe care nu le poţi împrumuta femeii... (Dealtmintrelea, această confuzie între sexuri se vede şi în stilul d-sale : o studentă în filozofie, care-i dă ghes unui nenorocit doctorand, faţă cu rezervele acestuia, exclamă : „Ia te uită la el ! parcă eu aş fi Putifar şi el losdf cel cast din Egipt, aşa se fereşte".) Şi toate „fetele" şi femeile acestea din lumea măre (căci d. Vasile Pop visează aventuri subţiri I) vorbesc intr-un limbaj de spălătorese, presărat însă cu cuvinte din broşuri „ştiinţifice" şi „sociologice44 rău traduse, pe 196 care le ceteşte d. Vasile Pop... Uitam să spun că „fetele* d-lui Vasile Pop nu sînt numai licenţiate : are şi doctor ese. ...Sînt sigur că în urma acestei dări de samă, comerţul d-lui Vasile Pop va sălta, cum se zice, în piaţă, căci nu este o reclamă mai sigură decît aceea care spune : „feriţi-vău ! — dar nu mă priveşte !... Caveant consules, adică, în specie, poliţia de moravuri şi serviciul sanitar... G. L P. S. îmi vine o îndoială : să nu fie volumul d-lui Vasile Pop o mistificare a cetitorului ? Nu şi-o fi pus în gînd anume să-ţi bată joc de noi ? Se ştie că d. Pop este un Prosper Merimee căptuşit cu un Edgar Poe... Apoi cine nu ştie că aceşti doi scriitori au fost nişte mari mistificatori ! Hazardez o timidă speranţă : dac-ar binevoi să-şi spună cuvîntul său competent eminentul nostru critic d. M. Dragomirescu... Viaţa românească, nr. 9, 1907 D. Pariu şi «Viaţa românească» Dl. Panu — al cărui spirit pătrunzător şi universal ■l-am admirat de atîtea ori în această revistă —, vorbind despre critica literară, se ocupă, în treacăt, şi despre articolele colaboratorului nostru, d. Ibrăileanu, relative la evoluţiile spiritului critic în cultura românească, publicate în această revistă. Sîntem măguliţi, ca scriitori, cînd un om ca d. Panu se ocupă de breasla noastră ; sîntem cu atîta mai măguliţi, şi am mai spus-o, cînd d. Panu ne face onoarea să vorbească de revista noastră ; şi am fi fost şi mai măguliţi, chiar flataţi, dacă d. Panu şi-ar fi oprit şi mai serios atenţia asupra scriselor noastre — căci, din cele spuse despre articolele d-lui Ibrăileanu, se vede lămurit că d. Panu nu a acordat acelor articole decît o atenţie foarte distrată, D. Panu, vorbind de criticii literari şi voind să ilustreze cu exemple cum criticii literari de azi sint sfădăuşi şi bătăioşi, între altele, care nu ne privesc pe noi, spune că d. Ibrăileanu „a voit să fie admisă în public ideea cum că critica după regulele ştiinţei nu s-a manifestat în mod serios întăiaş dată în Convorbiri literare la «Junimea» sub pana d-lui Maiorescu, ci adevăraţii iniţiatori ai criticei raţionale în ţară sint Rusu, Kogălniceanu etc.w Dar d. ibrăileanu n-a vorbit în acele articole despre critica literară. Şi chiar a declarat clar că nu vorbeşte : „Critica d-lui Maiorescu de după 1881, ca şi a d-lui Gherea, spunea d. Ibrăileanu, nu intră în cadrul acestui studiu, care vrea să fie numai cercetarea spiritului critic aplicat la formarea culturii româneşti moderne din vremea cînd, în celălalt domeniu, politic, şi mai ales în Muntenia, oamenii lucrau pentru organizarea statului român modern. 198 M „Dealtmintrelea, critica literară nici nu .■ se <. putea naşte pe vremea aceea, căci n-aveau pentru ce“ (¥iaţa\ro~-mânească, anul, I nr. 1). . I : încă o dată, dacă d. Panu ar fi acordat o atenţie mai puţin distrată acelor articole, n-ar fi scris /fraza citată mai sus. . • Şi cînd d. Ibrăileanu a spus ceva, incidental; .despre începuturile criticei literare, apoi, după cum se . poate vedea din citaţia de mai sus, d-sa a spus că ea începe cu d. Maiorescu... Despre critica literară „după regulele ştiinţei?, cum se exprimă d. Panu, d, Ibrăileanu n-a vorbit deloc ; daca ar fi vorbit de ea, apoi începutul acesteia l-ar fi pus şi mai încoace, căci aceasta începe cu d. Gherea — nici cu Ruso, nici cu Kogălniceanu şi nici cu d. Maiorescu... — In acelaşi număr (no. 60), d. Panu consacră din nou cîteva rînduri studiului d-lui C. Stere Social-demo-cratism sau poporanism *, şi îşi formulează oarecari nedumeriri asupra concepţiunii poporaniste. în mare parte d-sa, nădăjduim, va fi lămurit cînd d. Stere îşi va dezvolta complect argumentaţia, astfel încît nu e nevoie să intrăm de pe acum în discuţiune în această privinţă. Vom releva însă numai un singur punct. In articolul său Observaţii politico-sociologice, d. Panu pune ca un postulat al viitorului armonizarea tuturor intereselor sociale : „în societatea viitoare — ne spune d-sa —, toate interesele şi ideile vor fi armonizate şi lupte între partide ca în ziua de astăzi nu vor exista11. Acelaşi lucru îl spun şi socialiştii, întrucît şi ei cred că în societatea viitoare nici nu pot exista interese antagoniste. Insă d. Panu pare a dori armonizarea tuturor intereselor existente astăzi, întrucît d-sa afirmă : „Dacă reacţionarii ar lupta numai pentru ca sa-şi păstreze situaţia şi să-şi apere interesele lor, nimeni nu ar avea nimic de zis, căci societatea viitoare pe dreptatea tuturor şi pe respectarea tuturor intereselor se va baza“. * Studiul lui C. Stere Social-democratism sau poporanism s-a publicat în Viafa românească, în n-rele 8, 9, 10, 11, 1907 şt 1, 4, 1908. 199 Socoate astfel d. Panu, cum pare că rezultă din cuvintele d-sale, că toate interesele diferitelor categorii sociale de astăzi sînt legitime şi că deci pot fi respectate şi armonizate şi în societatea viitoare ? Dacă aceasta ar fi ideea d-sale, scopul urmărit astfel ni se pare o utopie, în înţelesul clasic al cuvîntului — adică în acel înţeles în care, în deosebire de socialiştii moderni, sînt numiţi utopişti —, Th. Moore, Fourrier, Owen, St. Simon etc. Să luăm o pildă. Clasa de cămătari se naşte numai din organizaţia neîndestulătoare a creditului şi prin chiar naşterea ei ne dă o dovadă de starea economică nesănătoasă. Dintr-unul din capitolele următoare ale studiului d-lui Stere se va vedea ce rol economic dezastruos are această clasă, precum şi părerile în această privinţă ale economiştilor din toate şcolile. Dar într-o stare economică şi politică, această clasă poate avea într-o societate determinată multă putere socială şi politică. Şi fiindcă niciodată o clasă socială întreagă nu renunţă la foloasele situaţiunii sale, lupta împotriva cămătăriei va întîmpina o rezistenţă tenace, şi „reacţionarii “ îşi vor apăra interesele. Şi d. Panu socoate şi aceste interese, interesele cămătarilor, ca legitime ? Crede că ele pot fi „armonizate" cu interesele victimelor lor ? Desigur că nu ! Oare noi în România n-ar trebui, de pildă, să tindem ca, prin organizaţia potrivită a băncilor populare, a societăţilor cooperative, a Casei rurale etc. să dispară însăşi funcţiunea de cămătar sătesc ? Răspunsul vădit este dat prin întrebarea însăşi. Mai departe. Un „middleman" irlandez, căruia, ca intermediar între landlord şi fermier, se datoreşte ruina şi nenorocirile poporului irlandez, reprezintă şi el o categorie de interese sociale şi, cît de puternice, ne dovedeşte toată întunecata istorie a Irlandei. Şi aceste interese trebuiesc respectate şi armonizate în societatea viitoare, şi nu e mai normal ca şi această funcţiune socială însăşi să dispară, cu toată rezistenţa celor direct interesaţi ? Dar clasa arendăşească de la noi — pentru a reveni la actualitate —, clasa care, în mare parte, „armonizează" într-un chip atît de minunat funcţiunea de cămătar cu acea de „middleman" irlandez ? 200 E vădit că nu se poate pune chestiunea în forma în care a pus-o d. Panu. Vădit că sînt interese şi interese. Unele legitime, altele nu (deşi toate s-au putut naşte din funcţiuni sociale necesare şi deci legitime, pentru vremea lor). Şi nici nu se poate face dreptate celor obijduiţi, decît ştirbind interesele nelegitime ale apăsătorilor lor. De aceea un jurist ca R. von Ihering e în drept să spună că „calea progresului e sămanată de ruinele drepturilor dştigate“. Robii n-au fost emancipaţi, nici iobagii n-au căpătat plenitudinea drepturilor, „respectîndu-se drepturile cîşti-gate”, şi nici pe viitor nu se va putea altfel, cît timp vor exista exploatarea şi apăsarea sub orice formă. Totul, prin urmare, atîrnă numai de la norma după care clasificăm diferitele interese sociale în legitime sau nu, şi, pentru practică, în măsura, în forma — totdeauna dictată de împrejurări şi de raportul real de puteri —, după care se tinde la realizarea dreptăţii sociale. Am înţelege, dacă d. Panu ar pune întrebarea : „care este norma, în concepţia poporanistă după care se clasifică diferitele interese sociale14, sau „care este măsura şi forma de realizare a dreptăţii sociale ?u Şi la această întrebare d. Panu va găsi răspuns în studiul d-lui Stere. Mărturisim însă că nu înţelegem întrebările ce le pune d-sa, şi anume : „Se va mărgini el (poporanismul) a pune alături cu drepturile deja cîştigate a celorlalte clase sociale şi drepturile pe cari masa poporului le are şi sînt nesocotite ? Căuta-va poporanismul, într-o sinteză supremă, să armonizeze toate interesele şi drepturile claselor sociale, sau va fi un partid de luptă în favoarea poporului şi de apărare (!) în contra proprietarilor şi detentorilor actuali de drepturi politice ?”... Lăsînd la o parte că „poporanismul” nu e un partid, ci o concepţie teoretică, un mod de a privi lumea şi viaţa, — „Leben und Weltanschauung‘\ cum spun nemţii —, dar nu înţelegem aceste întrebări, şi iată pentru ce : Dacă poporul sufere de o nedreptate, cum se poate lupta „în favoarea lui”, adică pentru înlăturarea acestei nedreptăţi, fără a jigni interesele celor ce trăiesc din această nedreptate, cum am putea pune „alături*, de 201 x pildăy interesul cămătarului cu al ţăranului robit lui, sau a face legea tocmelilor agricole, sau a mărgini „trusturile" arendăşeşti etc., fără a „apăsa" libertatea de exploatare a „detentorilor actuali" ai acestei libertăţi : cum ain putea, intr-un cuvînt, să „armonizăm" toate aceste interese contradictorii prin firea lor ? Nu acesta e gîndul d-lui Panu ? Atunci ce anume crede d-sa, în această privinţă ? N-am putut sesiza. Şi mai puţin înţelegem afirmarea următoare : „In cazul al doilea, poporanismul este un instrument de luptă actuală ca toate instrumentele, este un partid combativ folositor pentru ţărănime, dar at ît a (! Dacă poporanismul ar fi fost un partid, ar fi putut el să fie altceva decît „un instrument de luptă actuală“ ? Poate fi orice alt partid — cit timp există partide şi lupte politice —- mai mult decît „un instrument de luptă actuală" ? Dar partidele nu se înfiinţează pentru vremea de apoi, nici pentru eternitate, ele se nasc din nevoi actuale, după împrejurări concrete de timp şi de loc ! Şi întrucît fiecare moment istoric are problema lui — şi astăzi nu avem altă problemă mai însemnată decît cea ţărănească —, e aşa de puţin să fie el „folositor ţărănimii “? Şi întrucît toate partidele se organizează pentru luptă, pot ele să nu fie „combative" ? *Dar atîta" ?... Nu „ajunge pentru fiecare zi răutatea ei" ?... Se poate realiza progresul, ne putem apropia de „idealul dreptăţii sociale" altfel decît aşa, treptat, prin rezolvarea problemelor actuale ? Iarăşi nu putem sesiza gîndul adevărat al d-lui Panu. Şi fiindcă un cugetător ca d. Panu nu a scris, desigur, aceste rînduri numai pentru a pune întrebarea cum s-o descurca d. Stere cu membrii partidului din care face parte ~ lucru care, dealtfel, şi pe noi ne interesează tot aşa de puţin ca şi pe d. Panu —, ne bucurăm de mai înainte gîndind la plăcerea intelectuală ce vom avea cînd d-sa îşi va dezvolta ideile. Viaţa românească, nr. 10, 1907 Paul Verlaine, «Voyage en France par un Frangais» E o operă postumă. Manuscrisul ei a avut o soartă plină de peripeţii. Conţinînd lucruri foarte aspre la adresa unor mari scriitori în viaţă, nici un editor nu voia să-l primească cu toate stăruinţele lui Verlaine, veşnic în mare lipsă de bani. în sfîrşit, a găsit pe un restaurator, care auzise de Verlaine din gazete şi care i-1 cumpără, crezînd că va face o bună afacere ; dar restauratorul nu fu mai bine primit de editori : atunci îl vîndu unui bibliofil, -al cărui ginere găsi, acuma, un editor. E importantă această carte, pentru că în ea vedem pe Verlaine „convertit" la catolicism ; în ea surprindem starea aceea sufletească care a dat naştere celei mai frumoase din- colecţiile sale de poezii : Sagesse. Şi mai e importantă prin opiniile ce le desfăşoară asupra scriitorilor. Recunoscînd talentul naturalist Hor, nu-i poate totuşi suferi, căci sînt „decadenţi", şi decadentismul lor constă în nepriceperea creştinismului, în imoralitatea ire-ligioasă. Acela pe care-1 mai poate încă suporta e Flau-bert; mai puţin pe Zola şi pe Goncourt; deloc pe Daudet, căruia nu-i prea recunoaşte nici talentul •— şi cu acest prilej Verlaine, om de nord, atacă pe toţi francejii meridionali. In adevăr, o atîta deosebire între poezia neguroasă, din nuanţe, a lui Verlaine şi între literatura luminoasă, clară, elocventă a celor de la sud... Viaţa românească, nr. 10, 1907 Probleme literare: O nouă concepţie asupra artei „Filozofia artei şi a criticii, zice un scriitor, cuprinde un mic număr de probleme amuzante — pentru aceia pe care estetica îi amuzează —, dar care nu sînt amuzante decît pentru că scapă oricării soluţii categorice şi pentru că, în urma analizelor celor mai luminoase şi mai pătrunzătoare, rămîne veşnic ceva destul de nesigur ca să ofere curiozităţii o materie necontenit nouă şi ca să perpetueze controversa44*. Şi-n adevăr, nu e teren mai puţin sigur decît filozofia criticii literare. Pentru a ilustra vorbele citate mai sus, nu voi aminti păreri de ale artiştilor care, tocmai pentru că sînt artişti, sînt poate mai puţin chemaţi în discuţie, şi nici de ale esteticianilor puri, care mai totdeauna pleacă de la concepţii filozofice generale, adesea metafizice, privind literatura nu ca un fapt de studiat, ci ca o ocazie mai mult de a-şi ilustra ideile, la care au ajuns pe alte căi. Voi aminti numai cîteva concepţii ale unor critici literari, căci ei sînt cei mai competenţi, pentru că criticul literar e presupus că pleacă de la literatură pentru a ajunge la ideile asupra literaturii, şi nu invers, şi pentru că el e specialist în discuţia problemelor literare... Am să amintesc numai părerile celor doi din urmă mari critici europeni, care au fost contemporani cu înflorirea spiritului ştiinţific modern, de care au fost pătrunşi : Taine şi Brunetiere. Din multele probleme literare ce le-au atins, mă mărginesc să aleg două, spre a aminti, în treacăt, poziţia acestor critici faţă cu dînsele. Problema factorilor externi ai artei, mai întăi. Taine, cum se ştie, explică conţinutul operei de artă (felul operei, şi nu talentul, care, spunea el artiştilor, e „l’affaire 1 Paul Stapfer, Questions Esthetiques et Religieuses, p. 1, 204 de vos parentsu) prin mediu — rasa, clima, momentul istoric etc. Teoria aceasta este introducerea metodei ştiinţelor naturale în critică, sau cu un cuvînt mai cuprinzător, introducerea determinismului în explicarea operei de artă. O ilustraţie a acestei teorii e faimoasa sa Istorie a literaturii engleze. Brunetiere, fără să nege importanţa metodei lui Taine, introduce, sau mai bine zis aplică o altă concepţie în explicarea operei de artă, şi anume concepţia evoluţiei : opera de artă nu e condiţionată numai de mediul ambiant şi mai ales de momentul istoric, căruia Brunetiere îi dă cea mai mare importanţă dintre factorii propuşi de Taine — ci ea mai e condiţionată şi de literatura cită s-a produs mai înainte în acelaşi gen literar şi chiar de literatura anterioară de alte genuri literare... Cetiţi, ca ilustraţie desăvîrşită a acestui metod fecund, volumul său asupra lui Honore de Balzac. Sau, altă problemă : aceea a evaluării operei de artă. Pentru Taine, în prima sa fază, pe-atunci cînd scria Istoria literaturii engleze, valoarea unei opere de artă atîrna numai de puterea artistului de a reda viaţa. Mai tîrziu, cînd scria Filozofia artei, el introduce şi alte criterii în apreciarea operei de artă ; acuma el evaluează opera de artă nu numai după puterea artistică cu care e creată, ci şi după „gradul de importanţă a caracteruluia: o operă de artă, în care e zugrăvită o însuşire omenească mai profundă, mai generală şi mai eternă, este superioară alteia, în care e zugrăvită o însuşire mai superficială şi mai trecătoare. Şi acestui criteriu, el îi adaogă un altul, un criteriu moral: „gradul de binefacere ăl caracterului“ zugrăvit în opera de artă : „Toate celelalte {talent, importanţa caracterului etc.) fiind egale, opera care exprimă un caracter binefăcător este superioară aceleia care exprimă un caracter răufăcător^ \ Brunetiere merge, în această direcţie, foarte departe. Se ştie că fostul director de la Revue des Deux Mondes a fost duşmanul cel mai mare al concepţiei „artei pentru artăw,.. Dacă, după această din urmă concepţie, orice operă de artă e morală prin definiţie, numai fiindcă e operă de artă, căci — cetiţi în d. Maiorescu, care rezumează pe Schopenhauer — „orice emoţiune estetică... face pe omul 1 Philosophie de VArt, II, U Ideal dans VArt. 205 stăpînit de ea sa se uite pe sine ca persoană şi să Se înalţe în lumea ficţiunii ideale*4, în acea lume „în care egoismul — izvorul a tot ce este rău — este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sînt uitate*41; apoi Brunetiere înclină mai degrabă să creadă că arta, prin definiţie, ar fi imorală, căci se adresează simţurilor şi, ceea ce e mai rău, „plăcerii simţurilor** 1 2. Totuşi Brune-ţiere nu vrea să alunge arta „din cetate*4, ci, considerînd-o ca o forţă socială el cere artistului să utilizeze cu băgare de samă şi cu simţul responsabilităţii această forţă. „...Nu numai în istorie, zice el undeva, sau în critică, asta se-nţelege de la sine, dar şi în poezie poate, dar în roman şi mai ales în teatru, nu cunosc scriitor vrednic de acest nume care să nu-şi fi propus, mai mult sau mai puţin, «să dovedească»- ceva şi care să nu fi susţinut, prin urmare, cu mai mult sau mai puţin noroc, ceea ce se cheamă o «teză». Lăsaţi la o parte tragedia, dacă voiţi, deşi fără îndoială autorul lui Horace şi acel al lui Maho-med, şi acel al lui Ruy-Blas — pe care-i numesc aici fără a-i compara şi mai cu seamă fără a-i egala — au voit mai mult decît o dată să demonstreze, şi ei, ceva. Şi dacă autorul Andromacei şi al lui Britannicus are, deocamdată, aerul să facă excepţie, e că aventura tragică, împrumutată de la istorie, are tăria, dacă se poate spune astfel, a faptului întîmplat în adevăr, cuprinde în sine, ca şi însăşi istoria, moralitatea sa, sfatul său şi învăţămîntul său. Dar L’Ecole des jemmes este o teză, dar Tartuffe este o teză, dar Les Femmes savantes sînt o teză, şi — afară decît dacă nu găsim că Moliere e mai mare în UAmour medecin sau în Monsieur de Pourceaugnac — trebuie să convenim că faptul de a fi discutat pe scenă delicata chestie a educaţiei fetelor, sau aceea încă şi mai delicată a primejdiilor devoţiunii, n-a stricat gloriei sale. Mai mult decît atîta : aceste intrigi, aşa de ghibaci conduse, dar aşa de neglijent legate şi mai neglijent dezlegate, prin «artificii de comedie» banale; acest stil, căruia i s-au 1 T. Maiorescu, Critice, II, 185. 2 L’art et la Morale, 29. Un alt scriitor, Paulhan, în Le mensonge de VArt, susţine imoralitatea inerentă a artei, căci zice el, arta ne dezadaptează, dezobişnuindu-ne de a trăi viaţa reala, viaţa practică căreia îi substituie o viaţă iluzorie etc. ET cazul aici să cităm şi pe Tolstoi, care vrea o artă fără frumos^ căci acesta demoralizează (Qu’est-ce que VArt). 206 tăcut atîtea critici drepte de la Boileau pănă azi, s-ar putea pretinde că-şi capătă valoarea de la teză şi că, mai puţin amuzante decît ale lui Scarron, mai puţin bine scrise decît ale lui Regnard, ceea ce le pune aşa de sus este teza sau gîndirea.* „Dacă nu ajunge, fără îndoială, de a introduce o teză într-o comedie, pentru ca comedia să fie bună, nu cred, pe de altă parte, să se găsească o singură comedie mare care să nu conţină cel puţin o teză.M „Această mîndră indiferenţă [«arta pentru artă»], de care a fost atîta lăudat nenorocitul Flaubert, este o prostie curată (c’est d’un sot, en trois lettres) şi nu o vom tnai permite decît artiştilor al căror talent ştim bine că se mărgineşte a înşira vorbe. Nouă ne place ca artistul să ne iriteze, la nevoie să ne exaspereze, punîndu-ne pe gînduri asupra opiniilor ce avem“... „Voim, în sfîrşit, ca, învese-lindu-ne sau uneori întristîndu-ne, arta să isprăvească şi să complecteze în noi educaţia începută de experienţă şi de viaţă"... Vorbind de Alexandre Dumas-fils, Brunetiere zice : „El va fi lăudat de a nu se fi mărginit la rolul de amu-Şeur public şi, deoarece a avut ceva de spus, de a fi spus... şi ceea ce nu i se va reproşa deloc va fi că a atras atenţia publică asupra ceea ce credea el că a găsit supărător, neuman şi nedrept în legi“... E interesant de alăturat aci admirabilele vorbe, în acelaşi sens, ale celui mai însemnat colaborator de la Revue des Deux Mondes, M. de Vogiie : „Ah! ştiu bine că prescriind artei literare un scop moral, voi face să zîmbească pe adepţii doctrinei în onoare : artă pentru artă. Mărturisesc că nu o pricep. Nu voi crede niciodată că oameni serioşi, care ţin la demnitatea lor şi la stima publică, vreau să se reducă la rolul de gimnaşti, de paiaţe de iarmaroc. Aceşti delicaţi sînt: curioşi. Ei profesează un mîndru dispreţ pentru autorul burghez care se străduieşte să înveţe ori să mîn-gîie pe oameni, şi consimt să facă gimnastică înaintea mulţimii în singurul scop de a o' face să le admire di« băcia ; ei se laudă că nu au nimic de spus în loc de a se scuza... E de neconceput că se ridică la doctrină ceea ce trebuie să rămînă o excepţie.,. Nobila noastră pro- 207 fesiune n-are nimic comun cu acest comerţ ; el e legitim, desigur, dacă e prob şi decent, dar el samănă cu literatura cit samănă o dugheană de jucării cu o bibliotecă-“ 1 Dar destul ! Voi fi exasperat îndestul pe gingaşii cavaleri ai Frumosului în Sine... Brunetiere a fost un luptător.2 * Am arătat aiurea (V.r., I. 6) * că artiştii „luptătorica Dumas-fils, sînt conştienţi de „teza" lor, şi adaog acuma, şi criticii, cînd sînt „luptători", ca Brunetiere, sînt în stare să impună, să ceară anumite teze... Dar nu despre aceasta e vorba acuma. Am amintit aceste cîteva concepţii asupra literaturii, pentru a arăta cît de diverse sînt opiniile asupra problemelor de critică literară şi cît de naivi sînt aceia care, în suficienţa lor, cred că de la 1860 * capetele eminente*4 nu mai au nimic nou de zis în această privinţă, decît să reediteze pe Scho-penhauer — şi pentru a ne face cale să vorbim de o nouă concepţie asupra artei, datorită lui Emile Faguet (La Revue Latine, septembrie 1907), Emile Faguet, spirit absolut neprevenit şi venit în urma atîtor discuţii, n-a putut să nu priceapă că şi în teoria „artei pentru artă", ca şi în aceea a „artei teziste" există ceVa adevărat. Nu se poate să se înşele complect un Schopenhauer, şi nici un Taine ori Brunetiere... Şi s-a gîndit să concilieze aceste concepţii contrare, luînd ce a crezut el adevărat, de la ambele. Termenul „artă pentru artă" Faguet nici nu-1 pricepe, căci, zice el, afară de somn şi de moarte (şi încă se-ndoieşte), nimic nu e pentru... sine însuşi. Concepţiei „artei pentru artă", Faguet îi opune o alta ; el împarte arta în trei categorii : 1 Revue des Deux Mondes, 15 mai 1886. 2 In genere, acei ce fac parte din cei mulţumiţi cu ordinea de lucruri socială sînt partizanii artei pentru artă : ei nu voiesc ca şi literatura să servească ca o armă de critică socială, deci neagă literaturii acest caracter evident. De aceea, în Franţa, duşmanii artei pentru artă sînt oameni care nu se-mpacă cu Republica burgheză, sînt reacţionari luptător! ca Brunetiere, Vogue. Bourget etc., ori socialişti ca Georges Renard... Aplicaţi la noi această consideraţie. * Articolul Artiştii luptători. 208 Arta pentru frumos (acest cuvînt a fost de mult propus de Edmond Scherer, pentru a curma discuţia în jurul cuvîntului artă pentru... artă, care n-are nici un sens1, arta pentru adevăr şi arta pentru bine. Arta pentru frumos e aceea care zugrăveşte lucruri extraordinare, frumoase sau urîte (căci şi foarte urîtul stîrneşte mirarea amestecată cu spaimă, care samănă cu admiraţia), ar fi arta romantică sau idealistă; arta pentru adevăr e aceea care zugrăveşte mijlociul, banalul, obişnuitul, ar fi arta realistă ; arta pentru bine e aceea ce-şi pune ca scop îndreptarea oamenilor, ar fi genul oratoric, pe care Faguet, deci, îl pune în „artă* (Faguet dă ca exemplu pe Bossuet, Lamartine la tribună etc...) Aceasta este noua concepţie a lui Faguet. Avem de făcut obiecţiuni. Să începem cu arta pentru bine. Un discurs al lui Bossuet e „artă* (dacă e vorba să punem şi oratoria în artă), pentru că e frumos, nu pentru că are un scop bun. Şi nici n-ar fi fost util, căci n-ar fi făcut impresie, dacă nu era frumos; ceea ce-i dă valoare e frumosul, nu intenţia bună, nici înălţimea morală a oratorului. Aşadar, tot frumosul face ca oratoria să fie artă. Arta pentru adevăr. Un roman realist din viaţa de toate zilele : Madame Bovary, de pildă. Ce frumos roman ! zice cetitorul, — şi numai apoi : Ce adevărat roman ! dacă mai adaogă ceva. Adevărul este o concepţie a romanului realist, dar el e „artă* pentru că e frumos. Aşadar, cel puţin aşa mi se pare, orice artă e artă pentru frumos. Frumosul e o notă comună oricării arte, şi el e diferenţa specifică care deosebeşte arta de alte îndeletniciri ale spiritului omenesc. Şi adevărul e, sau trebuie să fie, o notă a oricării arte, dar nu e acea notă care e diferenţa specifică a artei, adevărul fiind diferenţa specifică a ştiinţii. Şi tot aşa şi binele. Scriitorul, acel om care zugrăveşte viaţa, trebuie să aibă fatal o concepţie a vieţii, pe care o încorporează în opera sa, şi nu e un scriitor complect dacă nu concepe viaţa ca un om moral — dar binele, 1 Cuvîntul „artă pentru artă" a fost. inventat de scriitorii care fac trecerea de la romantism la naturalism : ei n-au putut întrebuinţa cuvîntul „artă pentru frumos“, căci erau şi realişti, şi pentru ei frumosul era o... prejudecată. 20fl dacă e, sau trebuie să fie o notă a artei, nici el nu e diferenţa specifică â artei, fiind diferenţă specifica a eticei. Cu alte cuvinte ; arta urmăreşte frumosul, ştiinţa adevărul, etica binele; şi poate fi artă —> mai inferioară, desigur — fără adevăr şi fără bine, dar nu poate fi fără frumos. ■„ Şi un critic, deci, trebuie să-şi pună trei întrebări, cînd are în faţă o operă : este opera frumoasă, adecă e o operă de artă sau nu, şi în ce grad ? Corespunde opera adevărului vieţii, sau nu ? Este opera morală, sau nu ? Aşadar, conciliarea lui Faguet nu e o conciliare, căci el concepe două feluri de artă care n-ar avea ca condiţie indispensabilă frumosul sau, cum s-a numit mai bine, obiectivarea frumosului. Noi am desfăşurat, în această revistă, o altă concepţie, mai puţin îngustă decît a „artei pentru artăw, mai puţin imperativă decît concepţia artei „teziste4*, o concepţie care se aplică la orice producţie artistică, anume : artistul, cu sau fără voinţa sa, îşi exprimă în opera de artă şi concepţia sa asupra vieţii, fiindcă artistul, ca şi orice om, nu poate să nu aibă o concepţie asupra vieţii; şi criticul, dacă e complect, e dator să releveze această concepţie încorporată în opera de artă şi s-o evalueze. Şi spuneam că criticii să nu impună nimic, să constate şi atîta tot. Aceasta este concepţia adevărată, concepţia modernă a artei, concepţia energetică ce triumfează în toate ştiinţele. Această concepţie se găseşte incidental, sau mai bine zis în germene, la mulţi filozofi, esteticiani şi scriitori. Ea se găseşte în germene la Goethe, cînd acesta recomandă artiştilor „să facă din ei înşişi o făptură mai no-bilă“, şi apoi să facă tot ce vor voi...1 1 Vedeţi de pildă, în acest senz, Le Sens de VArt de Paul Gaultier. E locul să adăogăm că nici un critic literar nu analizează operele din punct de vedere al .„artei pentru ?rtă“, Cetiţi la „Revista revistelor" din acest nr. recenzia articolului lui Faguet asupra romanului dmei Yver : Faguet discută „teza" din acest „bel ouvrage", dînd uneori dreptate autoarei, alteori nu... 210 Dar întmcît trăim viaţa europeană cu întîrziere de cîteva decenii, la noi se mai găsesc mulţi campioni ai Frumosului în Sine, şi deci vom-avea ocazia să revenim de multe ori. Viaţa românească, nr. 11, 1907 «Politica şi literatura» d-lui S. Mehedinţi D. S. Mehedinţi ne închide uşa literaturii... Cum, veţi întreba ? La Viaţa românească colaborează poeţi ca Alex, Vla-huţă, G. Coşbuc, Oct. Goga, St. O. Iosif, Gheorghe din Moldova, Artur Stavri, Dimitrie Anghel... etc., etc. Sînt mai buni în literatura românească ? în Viaţa românească publică, în proză, A. Vlahuţă iarăşi, N. Gane, I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu etc..., etc... Şi, iarăşi, avem multe nume mai ilustre în literatura noastră ? Cum dar ne pot scoate afară din literatură tocmai Convorbirile literare, în care de mult literatura e reprezentată cel mult prin două, trei poezii (chiar în numărul în care d. Mehedinţi săvîrşeşte execuţiunea noastră sumară, găsim numai creaţiunile d-lor Georgian şi Ciu-chi...), iar acelea, şi cînd sînt reuşite, cum au fost sonetele d-lui Cerna, după criteriul d-lui S. Mehedinţi trebuie considerate ca „politice4* ? Şi doar valoarea literară a unei reviste se poate mai ales caracteriza prin producţiunile ei literare, şi nu prin publicarea cercetărilor şi a documentelor de arhivă ! Dar Viaţa românească urmează o direcţie literară „rătăcită41 !... Cetitorii noştri cunosc de mult că aceleiaşi direcţii aparţin şi un Taine, un Brunetiere, un Sully Prudhomme, un Bourget etc. (vezi şi „cronica literară** din acest număr). Nu vom mai repeta aici în ce constă această direcţiune : timp de doi ani, d-nii G. Ibrăileanu, C. Şărcă- 212 leanu, C. Stere, * d-na I. Sado veanu-E van au avut de atîtea ori ocaziunea să lămurească punctul nostru de vedere... (Asupra unor observaţii de fond, vezi la „Revista revistelor.11) Dar după o îndelungată tăcere (cel puţin în publicitate) şi după o matură cugetare, d. S. Mehedinţi descopere în sfîrşit că, după această direcţie, „inspiraţia artistică este îmbiată să intre în serviciul unui partid“ !... (C. I., no. 10, 1907, p. 948). Atîta a putut d-sa alege din cîte am scris despre artă... Şi iată, severul domn Mehedinţi, directorul Convorbirilor literare, colaboratorul de la Epoca, preşedintele Consiliului permanent, protestatarul (sau contra-protesta-tarul ?) de la congresul didactic, profesorul de geografie de la Universitatea din Bucureşti şi autorul privilegiat al cărţilor didactice pentru şcolile primare ; oratorul de la Teatrul Liric, membru (aşa-i ?) în comitetul executiv al partidului conservator (alături de acela pe care cu atîta eleganţă îl poreclise altădată „Trăncănescu")... etc., etc., ne goneşte din literatură : „literaţii cu număr de registru (adică noi...) care duc Pegasul la ieslea unui partid politic, aceia se eliminează singuri din sfera artei şi trec într-o categorie de activitate unde critica literară nu mai are nici un interes să-i urmărească...w (Ibid., p. 956). Superb gest! Dar analizează d. Mehedinţi concepţi-unea noastră estetică şi-i arată insuficienţa, îi răstoarnă premisele ? Nu — afară de evocarea năprasnică a lui Goethe —, d-sa se mărgineşte să proorocească că vom fi eliminaţi şi noi. „Abece ai generaţiunei de aziw din literatură, „cum s-au eliminat în mod firesc Abece ai generaţiei trecute“ — probabil, după ce d. Maiorescu a distrus nu numai pe Gherea, ci şi pe Taine şi Brunetiere —, incit „pentru cei capabili adevărul se arată cu vremea în toată plinătatea sa. Critica negativă trebuie să se mărginească din timp în timp a arăta numai cu degetul (gesticulaţia totdeauna a fost partea cea mai tare a d-lui Mehedinţi...) pe cei ce-1 nesocotesc14 (Ibid., p. 951). * Multă vreme, V. r. nu a divulgat identitatea pseudonimului C, Şărcăleanu, ca fiind al lui C. Stere. A se vedea V.r., nr. 4, 1906, p. 140, unde se dezminte identificarea acestui pseudonim. 213 Ca un adevărat savant însă, d. S, Mehedinţi se crede dator numai să lămurească cauzele cari au făcut cu putinţă, după ce magister dixit, să mai apară în literatură nişte „Abece", ca noi, aceştia de la Viaţa românească. Şi cauzele sînt trei, ne spune profundul geograf : 1) „Lipsa de o cultură mai veche adică, înţelegeţi, şi cei mai proşti pot avea trecere. 2) „Greutatea înţelegerii şi răspândirii adevărului artistic4*, pe care, vădit, proştii de la Viaţa românească nu sînt în stare să-l pătrundă. 3) „întemeierea convingerilor estetice e o lucrare sufletească cu mult mai delicată (!), lipsa demonstraţiei precise din ştiinţile pozitivate îngăduie aici un fel de suveranitate a inepţiei.. “ Cum vedeţi, cele trei cauze se pot rezuma astfel : prima — prostia celor de la Viaţa românească ; a doua — tot prostia lor ; şi a treia — aceeaşi prostie. Dacă acestei demonstraţiuni i se poate imputa monotonia de gîndire, nu-i lipseşte variaţia de sonoritate căutată şi, mai ales, nu i se poate tăgădui energia. Şi pentru a-şi afirma superioritatea intelectuală şi cu mai multă energie, directorul actual al revistei, în care au scris altă dată atîţia mari dispăruţi, nu-şi cruţă vocabularul. Să cităm cîteva pilde, la întîmplare, din vorbele alese, şi cu atîta preţiozitate combinate, ce ni le adresează : „Săraci cu duhul şi cu simţirea44... „Independenţa ierbivorului încăpăţînat care, folo-sindu-se de lipsa frîului, calcă alături de drum“... „Nechemaţi44... ^Cînd nu deşteaptă mila, ei stîrnesc rîsul"... ^Suveranitatea închipuită a inepţiei44 (încă o dată !)... „Insuficienţă intelectuală"... „Zădărnicie tipografică"... „Oameni cari, probabil, niciodată în viaţa lor n-ar fi ajuns la ideea de a preţui o operă de artă, dacă în-tîmplător n-ar fi auzit şi ei vorba de critică"... Credem că e destul — poate chiar prea mult... Mărturisim că d. Mehedinţi a reuşit să ne pună în-tr-o situaţie dificilă. Şi nu numai fiindcă metoda dialectică a d-sale nu poate duce, în fond — dacă am voi să-i urmăm pilda —, decît la cunoscutul dialog al băieţilor de şcoală cînd se 214 ceartă, sau lă schimbul de epitete graţioase, cari ne ofensează auzul de obicei numai cîhd. trecem pe lingă uşa unui alt templu, decît al artei sau al literaturii. Dar şi pentru motive mai serioase. Prostia sau- deş-teptăciunea sînt noţiuni foarte relative : dacă, precum se zice, orice prost poate găsi întotdeauna pe unul şi mai prost care să-l admire, nu e mai puţin adevărat că şi orice deştept, în faţa altui şi mai deştept, oricînd poate fi micşurat prin comparaţie. Cine dintre deştepţii, în obicinuita accepţiune a cu-vuitului, nu va scădea în comparaţie cu un Kant sau Aristotel, de pildă ? E cu putinţă, dar, ca îndepărtarea intelectuală între noi şi superbul autor al „geografiilorw pentru clasele primare să fie atît de mare, încît să îndreptăţească nimici-toarea lui grandilocvenţă faţă de Viaţa românească ? Căci, cine poate şti ce profunzimi ascunde intelectul acesta, nedezvălite încă pănă la vîrsta matură, la care a ajuns ? Dar, vedeţi, aceste lucruri nu se afirmă numai prin cuvinte tari, vocalizări iscusite şi gesturi energice — să aibă d. Mehedinţi încredere în mişcarea de simpatie me-lacolică ce ne stăpîneşte în momentul de faţă —, fi-indcă în asemenea caz toate acestea, „cînd nu deşteaptă mila, stirnesc rîsulw. Cărturarii noştri cari cunosc şi judecă manifestările noastre intelectuale, ale tuturora, pot găsi, cu drept cu-vînt, că d-nii C. Stere, C. Şărcăleanu, G. Ibrăileanu, d-na I. Sadoveanu-Evan (ca să vorbim numai despre cei ce au scris aici despre artă şi literatură) nu au produs încă, din punctul de vedere absolut, cine ştie ce lucru mare, dar ei... cunosc şi producţiunile d-lui S. Mehedinţi. Pentru publicul nostru cetitor, d. S. Mehedinţi pănă. acum e numai un om pentru care geografia poate nu are taine, care ştie nu se poate mai bine că Berlinul e capitala Germaniei şi se află aşezat pe malurile Spreei, şi transmite cu mult talent aceste cunoştinţi elevilor din şcoalele primare şi, probabil, studenţilor săi din Universitate. 21» Şi apoi ? Poate publicul nostru îşi mai aduce aminte încă şi de discursul de la Teatrul Liric, bine intonat şi mai bine gesticulat. Şi încă ?... Desigur, d. Mehedinţi ocupă o situaţiune înaltă în calitate de director al... „Monopolului cultural român“, dar — atît de aproape e Capitoliul de stînca Tarpea ! — înaintea d-sale această calitate o avea şi d. Dragomi-rescu, care, ca şi d-sa, avusese atîta timp prezumţiunea talentului şi a ştiinţii profunde, în virtutea înscrierii în-tr-un anumit club. Şi cine poate şti unde-1 mai pot duce şi pe d. Mehedinţi fluctuaţiunile de dub şi ce soartă va mai avea atunci şi directoratul „Monopolului cultural" ?.., Ajunge dar această calitate oficială pentru a ne strivi prin emfaza dispreţuitoare ?... „Abece, Kebias" (A propos. Care Kebias, ce Kebias ? înţelege d. Mehedinţi pe Ce-bes *, care nu e deloc un „Kebias“ ? Vroind să ne strivească, d. Mehedinţi ne spune cu multă siguranţă că acest Kebias „ne aduce aminte despre Platon" şi „cît timp va fi un Platon, va fi şi un Kebias". Din nenorocire, nouă nici „Kebias" al d-lui Mehedinţi nu ne aduce aminte despre Platon, nici Platon despre Kebias, cu toate că prin însăşi transcrierea numelui, d. Mehedinţi ne dă a înţelege că l-a descoperit cetind pe Platon în original. Pănă la lămurirea acestei taine însă „Kebias" ne va aduce aminte numai de... d. S. Mehedinţi.) Să mai vorbim de estetica acestor atitudini afectate, de Narcis îmbinat cu Tartufe al „artei pure" ? Vrea d. Mehedinţi să discrediteze direcţia literară pe care o reprezintăm, sau să-şi afirme în adevăr superioritatea intelectuală ? Nu are decît un singur mijloc. Să opuie concepţiunii noastre estetice pe a d-sale, să o sprijine cu talent, putere de logică şi cunoştinţi superioare, şi fără de gesturi grandioase studiate înaintea oglinzii, fără injurii şi fără falsificarea ideilor adversarilor, dînd dovezi de o adevărată cultură — cultura sufletească, care nu e întotdeauna legată de înmagazinarea de volume ca în rafturi de bibliotecă, nici de memorizarea Filozof socratic din Theba, apare ca personaj în Fedon de Platon. 216 mecanică a nomenclaturii geografice —, cultură pe care nu o poate înlocui nici o mimică savantă... Atunci vom sta cu plăcere de vorbă. Şi vor cîştiga şi cetitorii, precum vom cîştiga şi noi, şi d-sa, şi prestigiul literaturii noastre, oricare din păreri ar predomina. Viaţa românească, nr. li, 1907 Shakespeare, «Romeo şi Julieta» Am vorbit altădată (V. r., I, 9) despre traduceri. * Spuneam atunci că, pentru ca o traducere să fie ideală, ar trebui ca traducătorul să fie tot atît de mare artist ca şi scriitorul din care traduce şi să-i fie congenial. Greşeam, sau, mai bine, nu eram complect : pentru ca traducerea să fie ideală, ar trebui ca traducătorul să fie mai mult decît congenial scriitorului din care traduce, să fie „sosiatt intelectuală a aceluia !... Şi tot n-ar fi de ajuns, căci cuvintele unei limbi nefiind o sumă de semne algebrice convenţionale, ci nişte rezumate ale unei mentalităţi şi sensibilităţi specifice unui popor, un cuvînt din-tr-o altă limbă, numai prin faptul că e dintr-o alta, spune altăceva decît cuvîntul tradus... Aşadar, o traducere ideală nu numai că nu poate exista, dar nici nu se poate imagina — decît doară dacă un autor s-ar traduce pe sine însuşi din volapiik în esperanto... Dar, cum spuneam şi altă dată, deoarece e nevoie ca un popor să aibă traduse în limba sa operele literare ale altor popoare, trebuie să ne mulţumim cu traducerile conştiincios făcute de traducătorul care să aibă măcar oarecare talent literar. Şi d. Leca are, desigur, „oarecare“ talent literar, incit, din acest punct de vedere, nu poate fi recuzat, dar... Dar mai întăi o chestie „prealabilă44. Cea mai uşoară condiţie de îndeplinit, pentru un traducător, este, fără îndoială, aceea de a traduce originalul complect, de a nu suprima nimic şi de a nu adăoga nimic, căci, altmintrelea, traduttore e mai mult decît un traditore... D. Leca însă, care a tradus pe Romeo şi Julieta pentru scenă, a făcut — ne spune d-sa — „prescurtări44 şi * Traducerile, vezi p. 126, volumul de faţă. 218 „transpuneri„ în drama lui Shakespeare, ca la „Teatrul Imperial din Viena şi cel Naţional din Bucureşti11. Ştiu că pentru „reprezentare44, Shakespeare suferea asemenea operaţii chirurgicale, după cum, pentru libret de operă, e nevoit să sufere altele şi mai grozave, dar să ne dea d. Leca, nouă, publicului, care nu sîntem actori, „rolurile44 de teatru drept opera genialului dramaturg !... „Biblioteca pentru toţi44 n-are menirea să tipărească „rolurile41 pentru actori, ea se adresează marelui public, căruia are pretenţia că-i dă operele mari din toate literaturile, şi nu, încă, o dată „rolurile44 pentru actori !..- Nu e locul aci de a face comparaţii pe larg între original şi traducerea d-lui Leca, şi, dealtmintrelea, nici n-am putut avea vremea şi răbdarea să cetesc toată traducerea în comparaţie cu originalul. Aşadar, mă voi măr-geni să indic numai cîteva din suprimările ce am observat. Unul dintre cele două sau trei pasagii celebre din Romeo şi Julieta este monologul Julietei din noaptea de căsătorie ; ei bine, d. Leca a suprimat mai mult de jumătate din el: e posibil ca, pentru „Teatrul Imperial din Viena şi Teatrul Naţional din Bucureşti44, să fie prea lung acel monolog, dar pentru cetitor el nu e deloc prea lung, şi, dacă şi pentru simţul estetic al d-lui Leca el poate fi prea lung, d-sa n-are, totuşi, dreptul să-l mutileze ! Apoi o scenă întreagă, monologul Fratelui Lau-renţiu şi dialogul acestuia cu Romeo, absolut semnificative şi caracteristice (Fratele Laurenţiu reprezintă aci pe însuşi Shakespeare) sînt lăsate cu totul afară. Şi nu mai vorbesc de suprimări de sferturi şi jumătăţi de scenă, pe care am putut să le observ, deşi, încă o dată, n-am avut vremea sa controlez totul. Dar d. Leca suprimă chiar de la-nceput : suprimă corul, suprimă din primul dialog al servitorilor. Mai mult, suprimă personagii întregi. Traducerea d-lui Leca e în deficit cu vreo 500 de versuri faţă cu originalul. Şi, dacă ţinem samă că d-sa, pe lingă suprimări, are şi adaosuri, atunci desigur că deficitul e mai mare, căci versuri ale lui Shakespeare sînt înlocuite prin altele ticluite de d. Leca. ...Căci d. Leca „amplifică44, corectează pe Shakespeare,... socotind că nu sînt de ajuns corecturile pe care le-a făcut însuşi Shakespeare, mai întăi cînd şi-a scris piesa şi apoi de la 1591, cînd era gata, pănă la 1599, cînd i-a dat forma definitivă ! înainte de celebrul pasagiu, în care Mercutio vorbeşte de regina Mab, d. Leca face de la dînsul versuri, lungind dialogul între Romeo şi Mercutio. Chiar în scena despărţirii, unde e un sacrilegiu să te amesteci, d. Leca, cum vom vedea, după ce suprimă din Shakespeare, adaogă de la d-sa... Dar e evident că noi am prefera versurile lui Shakespeare versurilor d-lui Leca... Dar cel puţin acolo unde d. Leca n-a suprimat — şi n-a adăogat — unde l-a dat pe Shakespeare, l-a redat ? Dar mai întăi : putea d. Leca, era d-sa indicat să ne redea, cit de modest, pe Shakespeare, şi anume pe Shake-.speare din Romeo şi Julieta ? Traducătorul să fie congenial autorului ! Dar Shakespeare care a zugrăvit iubirea feciorelnică a Ofeliei şi cinismul lui Falstaff, impulsivitatea lui Othello şi îndoiala hiperintelectualului Hamlet, iubirea pasionată, tare ca moartea, a Julietei şi a lui Romeo şi bîiguiala ridicolă a Doicii, imbecilitatea lui Caliban şi spiritul fin al lui Mercutio, nobleţea Cordeliei şi „veselia" cume-trelor de la Windsor — Shakespeare care a fost un liric, un tragic, un comic, un psiholog realist şi un romantic pănă la misticism, Shakespeare care a zugrăvit trecutul şi prezentul, Nordul şi Sudul, şi a pus probleme morale pentru eternitate —, Shakespeare e aşa de multilateral, încît cu greu se poate găsi un traducător care să-i fie... congenial ! Şi dacă d. Leca ar fi ales o piesă în care Shakespeare să utilizeze numai o însuşire a lui, însuşire pe care, în grad cît de mic, s-o aibă şi d-sa !... Dar ipoteza e absurdă, pentru că Shakespeare e, mai mult sau mai puţin, multilateral în toate piesele sale. în Romeo şi Julieta, Shakespeare e un îndrăgostit (Romeo şi Julieta), un om de fantezie delicată şi de spirit (Mercutio), un filozof comprehensiv şi indulgent (Fratele Laurenţiu), un radoteur (Doica) etc., etc. Şi e un psiholog realist în analiza sufletelor, şi un romantic exuberant în atmosfera ce răspîndeşte asupra acelei pasionate poveşti de iubire... Şi d. Leca ? D. Leca are ceva din acel spirit rece, „ce nimica nu visează", ce, în loc de a arunca vălul iluziei albastre asupra prozei vieţii, mai degrabă ştie să-l -220 spintece acolo unde alţii, comunul oamenilor, l-au aruncat... D-sa e dintre aceia pentru care lacrimile sînt nu ştiu ce combinaţie chimică... Şi, dacă e ceva care predomină în Romeo şi Julieta, ceva care, dacă ar fi redat, măcar el, traducerea şi-ar îndeplini cel puţin în parte datoria — apoi e tocmai lirismul înflăcărat, iluzia splendidă ce amorul tînăr aruncă asupra prozaicii realităţi. Şi rău, deci, a ales d. Leca „tragedia44 pe care trebuia s-o traducă ! îl socot mai degrabă în stare să traducă pe Hamlet — mai ales scena groparilor, ori a actorilor, decît pe Romeo şi Julieta... O paranteză : Ce bine ar fi tradus Eminescu această poemă a iubirii nefericite !... Dealtmintrelea, numai el ar fi putut-o traduce bine. Dar această recenzie ia proporţii neaşteptate... Scurtez... Lirismul din Romeo şi Julieta se manifestă mai cu strălucire, mai pasionat, în celebrele scene : declaraţia la bal, monologul Julietei înainte de noaptea căsătoriei şi despărţirea. Am comparat aceste pasagii cu originalul şi... Nu voi bănui d-lui. Leca că n-a băgat de samă că declaraţia e scrisă de Shakespeare aproape în forma sonetului (formă potrivită pentru cuvintele pasionat galante dintre doi tineri italieni din vremea Renaşterii) ; nu-i voi bănui, dacă voiţi, nici schimbarea măsurii şi a ritmului — defect al întregii traduceri ; nu-i voi bănui rezumarea acelor concetti, adesea de un gust îndoielnic pentru moderni, dar caracteristice lui Shakespeare; voi trece cu resemnare şi peste înjumătăţirea celebrului monolog; mă voi sforţa să nu-i bănuiesc — dacă se poate — suprimarea imaginilor lui Shakespeare. Dar îi voi bănui banalizarea imaginilor. Dar îi voi bănui suprimarea poeziei din original. N-am loc pentru multe citaţii. Mă voi mărgini să citez sfîrşitul din scena despărţirii. ,,Romeo.., Să vorbim, nu-d ziuă. Julieta, Ba da, ba da, pleacă, du-te, depărtează-te ! E ciocîrlia care cîntă atît de fără armonie, încordînd acorduri aspre şi supărător de ascuţite. Unii spun că ciocîrlia scoate acorduri dulci; Aceasta nu face aşa, căci ne desparte; Unii spun că ciocîrlia îşi schimbă ochii cu scîrboasa broască. Ah, acum aş vrea să-şi fi schimbat şi 221 glasurile ; Deoarece glasu-i ne smulge cu spaimă pe unul din braţele altuia, Gonindu^te de aici cu fanfarele-i în onoarea dimineţii. Ah, du-te acum, din ce în ce mai mult se luminează. Romeo. Din ce în ce mai mult se luminează ? Din ce în ce sînt mai întunecate suferinţele noastre. Doica. Madam ! Julieta. Ce e, doică ? Doica. Doamna, mama d-voastră, vine încoace. S-a luminat de ziua, păzeşte-te, fii cu băgare de samă (iese). Julieta. Atunci, fereastră, lasă să intre ziua şi lasă să iasă viaţa. Romeo. Adio ! Adio ! o sărutare şi mă scobor. Julieta. Şi-ai plecat aşa ? Iubitul meu ! stăpînul meu î prietenul meu ! — Îmi trebuiesc veşti despre tine în fiecare ceas al zilei. Căci într-un minut se cuprind multe zile. Ah, socotind aşa, voi număra mulţi ani pănă ce voi vedea iarăşi pe Romeo al meu. Romeo. Adio ! Nu voi pierde nici un prilej, care să-ţi poate aduce, iubito, salutările mele. Julieta. Ah, crezi, tu că ne vom mai vedea vreodată ? Romeo. De aceasta nu mă îndoiesc şi toate aceste nefericiri ne vor servi pentru dulci convorbiri în timpul ce o să vie. Julieta. Ah, Dumnezeule, am prevestiri rele în suflet. — îmi pare că te văd, acum cînd eşti jos — ca pe un mort în fundul unui mormînt. Ori privirea mă înşală, ori eşti palid.” Bineînţeles că aceasta e, şi ea, o traducere, şi încă în proză, ceea ce răpeşte mai tot farmecul originalului1 — şi încă făcută de cineva care nu e poet ! 1 Iată originalul : {Romeo... let us talk, it is not day.) — Juliet. It is, it is, hie hence, begone, away f — It is the lark that sings so out of tune. — Straining harsh discords, and unpleasing — sharps, — Some say, the lark makes sweet division ; — This doth not so, for sbe divideth us : — Some say, the lark and loathed toad change eyes O, now, y would they. ehang’d voices too! — Since arm from that voice doth us affray, — Hunting thee hence with hunts-up to the day. — O now be gone ; more light and light it grows. Romeo, More light and light ? — more dark and dark our woes. — (Enter Nurse). — Nurse. Madam ! — Juliet. Nurse ! — Nurse. Your lady mother is coming to your cham-ber : — The day is broke; be wary, look about. (Exit). — Ju- 222 Să vedem acum traducerea d-lui Leca, care are avantajul — ar putea, adică, să-l aibă---------de a fi în versuri, în acea formă menită să adaoge sută la sută lirismului : JULIETA Ba nu f aveai dreptate, iubitul meu. Aşa e. E ziuă. Uite-o... Vine... O vezi?,.. Intra-n odaie... Şi-aceea care ţipă acum, în aer, e . Ea, ciocîrlia. Doamne ! s-a zis, nu ştiu de ce, Că cîntecul ei este plăcut. O fi; dar poate Să-mi placă mie-un cîntec care-mi dărîma toate Speranţele ? Nu, Alţii pretind, cu drept cuvînt, Că ochii ciocîrliei şi-ai broaştei ia fel sînt Şi că fac schimb adesea. Mai bine schimb ar face Cu glasurile ; poate că ne-ar lăsa în pace Atunci, şi nu te-ar smulge de lingă mine. Vai l Lumina se măreşte din ce în ce... ROMEO Mai stai! JULIETA Nu, nu! Eşti în pericol... Te rog, Romeo, pleacă... ROMEO Cu cît ne-neacă ziua, mai mult, cu-atît se-neacă Şi viaţa noastră-n neguri! liet. Then, window, let day in, and let life out. — Romeo. Farewell, farewell.! one kiss, and I'U descend. (Descends). — Juliet. Art thou gone so ? my lord! my Iove! my friend ? i — I must hear from thee every day in the hour. — For in a minute there are many days : — O ! by this count I shall be much in years — Ere I again behold my Romeo. — Romeo, Farewell! I will omit no obportunity — That may convey my greetings, Iove, to thee. — Juliet. O, think'st thou we shall ever meet again ? — Romeo. I doubt it not: and all these woes shall serve — For sweet discourses in our time ţo come. — Juliet. O, God. I have au ill-divining soul — Methinks I see thee, now thou art so low, — As one dead in the bottom of a tomb : — Either my eyesight fails, or thou look’st pale. 223; Taci, nu mă dispera Şi du-te. JULIETA DOICA Julieto l (din uşă) JULIETA Ce, doică ? - DOICA j Mama ta S-a deşteptat, se-mbracă şi-mi pare c-o să vie Incoa. Să bagi de seamă, (dispare) ....Pe voia. ta să fie, JULIETA Lumină : intra-n casă, şi lasă viaţa mea Să zboare. încă, încă o sărutare. ROMEO ^ JULIETA Da. (După ce se sărută Romeo se scoboară) Cum ! Pleci ? Mă laşi, Romeo ? Aşa curînă ? Iubitul, Prietenul, stăpînul meu... Parcă e sfîrşitul Pămîntului fereastra pe care te cobori! Să-mi scrii des, des... de două, de cinci, de zece ori Pe zi... Auzi, Romeo ? să-mi scrii, căci, pentru mine în fiecare clipă va fi o lună. Cine Ah, cine-mi poate spune, de-aş socoti aşa, Cîţi ani vor trece până să te mai pot vedea. ROMEO Promit, promit, iubito, sa născocesc oricare Prilej spre a-ţi trimite o lungă sărutare. Adio ! 224 JULIETA Vai t adio î Şi spune-mi: mai speri tu Să fii al meu vreodată si eu a ta? sau nu ? ROMEO Sper, — şi-atîtea chinuri ce azi ne stau nainte, Vor fi atunci o dulce aducere-aminte Şi vom vorbi de ele cu drag. JULIETA Eu însă sînt Cu inima cernită de-un trist presimţimînt. Da, ând mă uit acuma cum te cobori, îmi pare Că te cobori, cadavru, într-un mormînt, în care Te voi urma. Părere l ROMEO JULIETA Poate, iubitul meu. Dar ce-i ? Mă-nşeală ochii ? sau palid eşti ? Ceea ce am subliniat în bucata d-lui Leca nu este în original, şi ceea ce am subliniat în original (vezi mai sus) nu e în traducerea d-lui Leca. Şi ce a lăsat afară d. Leca ? Tocmai imaginile cele mai frumoase şi lucrurile cele mai semnificative, ca de pildă acele „acorduri aspre şi supărător de discordante”, care arată ura Julietei împotriva ciocîrliei, parcă ea ar fi cauza că noaptea s-a sfîrşit etc., etc., etc. Iar ceea ce a pus d. Leca de la sine sînt umpluturi („Ba nu ! aveai dreptate iubitul meu. Aşa e. E ziuă. Uite-o ! Vine... O vezi ?... Intră-n odaie”. — „Cum \ Pleci: Mă laşi, Romeo ? Aşa curînd ?...”), ori vulgarităţi de fete de suburbie („Doamne !“ — „Un cîntec care-mi dărîmă toate speranţele [! !]“ — „Vai!“ — „Nu, nu i Eşti în pericol... Te rog, Romeo, pleacă” — „Taci, nu mă dispera.” — „Auzi, Romeo, să-mi scrii [! !] — „Promit, promit, iubito !” — „Vai, adio !” etc...) Mai observaţi, apoi, că d. Leca lungeşte dialogul: de unde Ju-lieta vorbeşte de şase ori şi Romeo de patru ori, la 225 d. Leca Julieta ia euvmtnl: de: nouă ori şi Romeo de şase ori. ;............. ,.t -: - Iar ..rezultatul este că. ^poezia" â dispărut, iar în schimb a rămas un dialog, din care Julieta ne apare ca o eroină din Noaptea furtunoasă, dar dementă, căci o fată care vorbeşte cu „Vai", cu „Doamne", cu „dărî-marea speranţelor", cu „Auzi, să-mi scrii, Romeo" (...Auzi, să-mi scrii, Costică !)t „dar, în acelaşi timp, vorbeşte de ciocîrlia care-şi schimbă glasul Cu broaştele, este, pur şi simplu, o suburbiană din Bucureşti care a luat cîmpii... Shakespeare, dealtmintrelea, n-a avut niciodată noroc în româneşte, şi nu va avea, pănă ce un scriitor de talent, un poet liric, nu-şi va lua însărcinarea să-l traducă, şi să-l traducă în proză, pentru a nu fi silit să renunţe la nici o imagină din original, căci strălucirea şi puterea de evocare a imaginilor este jumătate din puterea de creaţiune a celui mai mare poet al omenirii. Viata românească, nr. 1, 1908 George Ranetti, «Fabule» De cîtva timp asistăm la înviarea unui gen care murise de mult în literatura noastră... Tratatele de poetică ne spuneau lămurit că fabula este un gen al copilăriei unei literaturi, cînd omul e încîntat de naivele povestiri care formează „alegoria44 fabulei şi cînd, în acest chip concret, el se poate pătrunde mai uşor de unele adevăruri morale. Aceleaşi tratate ne mai spuneau că fabula înfloreşte în vremuri de opresiune socială cînd prin aceeaşi „alegorie" ea este una din puţinele căi prin care se poate face critică „socială44 şi „politică14... Şi iată că, în vremea noastră de rafinare intelectuală — luaţi cuvîntul în. ce înţeles voiţi, dar, în orice caz, în unul foarte relativ —, în vremea noastră de straşnică libertate a cuvîntului, scriitori mari ca Vlă-huţă şi Caragiale, scriitori de mai mult talent ca d. Ranetti îşi consacră uneori vremea acestui gen „inferior", aproape „patriarhal44... Care să fie cauza ? Dar, mai întăi, trebuie să observăm că, din toate genurile poetice, genul didactic e cel mai tezist, iar cea mai tezistă specie a acestui gen e fabula : un fabulist, chiar cînd se numeşte La Fontaine, caută întotdeauna, dacă nu chiar să îndemne, cel puţin să dovedească. Puneţi aceasta în legătură cu caracterul vremii în care trăim, vreme de luptă, vreme în care se pun mari probleme sociale — cînd nu rămîne om care să nu fie solicitat de aceste probleme, —, şi veţi găsi, poate, un început de explicare a apariţiei acestui gen, băgaţi de samă, şi Vlahuţă, şi Caragiale se-nvîrtesc, în „fabulele" lor, în jurul problemelor de la ordinea zilei. Dar la aceasta trebuie de adăogat un alt fapt, tocmai acea libertate a cuvîntului care, ne spun tratatele de 227 poetică, ar face inutilă fabula. Libertatea cuvîntului, mai ales aşa cum a fost practicată la noi, a ajuns să se compromită pe sine însăşi. Atacul direct, gazetăresc, s-a banalizat, nu mai face impresie. Şi atunci ideea, pentru a învinge, a căutat, ca-ntotdeauna, o altă formă, şi, în mod firesc, aceasta a trebuit să fie indirectă, alegorică. Scriitorul, pentru a nu cădea în vulgaritatea zilei, a trebuit să recurgă la „aluzii44, care sînt un mod de exprimare mai fin decît cel direct. Şi faptul că Caragiale a scris şi o broşură nu infirmă cele spuse, dimpotrivă, le confirmă, căci aceasta arată că, în adevăr, scriitorii noştri — chiar un Caragiale ! — n-au mai putut răbda să stea izolaţi în tumul lor de fildeş... Acum, bineînţeles, aceste „fabule44 nu au tocmai „naivitatea44 clasică a genului, ele sînt mult mai vibrante, mult mai „polemice44 — sînt, în fond, adevărate satire... Şi iată, nostima bucată a d-lui Ranetti Herr von Frankfurter şi Nenea Cartaboş, în care cel dintâi reprezintă „străinismul44 şi cel de-al doilea „românismul44 — antagonism la ordinea zilei în publicistica română. D. Ranetti reuşeşte sâ ne arate foarte bine pe ridicolul şi păcătosul Herr von Frankfurter şi pe ţanţoşul mitocan Nenea Cartaboş, dar intenţia „polemică44 care, cum am spus, caracterizează fabulele de azi, e prea evidentă aici. D. Ranetti n-o poate stăpîni şi mască, spre sfîrşitul fabulei, şi iată ce tiradă pune în gura lui Nenea Cartaboş : Scuzaţi, mă rog, cam brusc mă port. Dar nu putui să mai suport ! Păi bine, nene,-n ţar’ aici E un azil de venetici ? Tot ce este românesc Românii despreţuiesc, Şi tot ce este strein Admirabil e, divin etc., etc,, etc. Fabulele d-lui Ranetti sînt de mai multe feluri. Şi mai întăi sînt acele fabule... care nu sînt fabule. Aşa, Scaunul şchiop e o fantezie, şi foarte frumoasă; Ouă.le roşii e o legendă, ar putea fi intitulată Legenda ouălor roşii; altele sînt „alegorii44, dar simboliste, cum e Grădina mea. între „fabulele44 care sînt fabule, unele sînt foarte frumoase, îndeplinesc toate condiţiile frumosului, ca 0 şi 1, 228 Omida şi furnica, Măgarul şi privighetoarea, La Sf. Gheorghe, Gheata şi şoşonul etc., dintre care întâia şi a patra ar putea să între în antologii,... dacă n-ar conţine cîteva „apropouri44... licenţioase... în sfîrşit, sînt fabulele care întrunesc condiţiile genului, dar nu întrunesc toate condiţiile frumosului ; căci „morala44 unora e insignifiantă, a altora exprimată prea lung şi explicit, a altora de prisos, căci ea se pricepe de la sine etc. . în sfîrşit, d. Ranetti, ca „fabulist44, cu -toate că nu mă entuziasmează, îmi place, Dar în Fabule, ca şi în bucăţile de la sfîrşit, pe care le intitulează „Diferite44, ceea ce este încîntător sînt acele scînteieri de spirit care poartă marca proprie a autorului, pe care le găsim împrăştiate cu o dărnicie de risipitor în Furnica şi care rezultă din acele bizare, extraordinare şi neaşteptate asociaţii de idei, al căror secret îl are d. Ranetti — urmaşul neuitatului Anton Bacalbaşa : în ziua de... dar ce importă data ? Un biet şoşon voi A convorbi Cu gheata. Aceasta îşi ciuli urechea... Cu Louis Quinze, prin tocuri, Sunt rudă. Prin bizeţ, Al lui Bizet, compozitorul, Care-a cîntat toreadorul, — sfidează gheata pe bietul şoşon, căruia, în negrăita Iui durere Plesnitu-i-au două artere De cauciuc... (Gheata şi şoşonul) Sau, în 0 şi 1, apostrofa lui Unu cătră Zero; Nu te vezi In ce hal eşti, măi fîrtate ? Un nimic !... O nulitate ! 229 la care zero, între altele, îi răspunde : Darnic n-ai fost niciodată, Nici bărbat, Probă că nici nu-mpărţeşti Nici nu-nmulţeşti: Acest fapt e demonstrat etc. Şi totuşi, nu aci e partea esenţială a talentului d-lui Ranetti : dacă d-sa n-ar fi în stare să dea şi altceva decît bizare şi surprinzătoare asociaţii de idei, n-ar avea dreptul să ocupe în literatura românească acel loc însemnat pe care d-sa şi l-a dobîndit. Dar Ranetti, cum se ştie, e unul din acei umorişti care a reuşit să ne zugrăvească ridicolul societăţii noastre, mai ales pe acel al „mahalalei’*', pînea de toate zilele a scriitorilor noştri satirici. Găsesc şi în acest volumaş o bucată de natura aceasta : Nea Nae Patriotul şi cu soţia sa călătoresc prin Apus, dar nici Parisul, nici Viena, nici Veneţia nu le fac nici o plăcere... Pe Nea Nae îl apucă nostalgia patriei ; încît la Miinchen, într-un birt, Nea Nae s-aprinsese spirt Şi, vrind pe ţalul neamţ să-l arză. Cu vocea tunătoare-i strigă : — „Pen’ ce n-ai mă raţă pe varză Şi ciulama cu mămăligă ? !“ Dar ţalul zise : — „Vass nicht", Ş-atunci Nea Nae desperat, Solemn şi grav a pronunţat Către consoart-acest verdict: — „Măndico — auzi şi te cruceşte Nemţii nu ştiu nici româneşte !!!“ Iar dumneaei oftă din greu : „Cum îi mai rabdă Dumnezeu Şi cine s-ar aştepta ca d. Ranetti să fie duios până la lacrămi ? Dar lucrul nu e deloc curios : în orice umorist se ascunde un sentimental... In plîns şi-n rîs, un copilaş E tot atît de drăgălaş... Ş-un leagăn mic cioplind dulgherul, El nu-şi dă seamă în neştire Că e trăsura de unire Unind pâmîntul şi cu cerul ! 230 E iad pămîntul ?... Calomnie ! E-o vale jalnică de plîngeri ?... Dar nici în cer nu cred să fie Atîţi copii... atîţia îngeri ! Dar vom vorbi odată despre întreaga operă a acestui scriitor, despre toate coardele muzei sale. Viaţa românească, nr. 1, 1908 Fanny Emeric, «La confession d’une Femme du Siecle»... Spovedania unei femei din zilele noastre !... Sună oarecum ca celebra „spovedanie” a genialului „copil” Musset... Autoarea, care a scris anul trecut Jerusalem parle..., de care s-a vorbit aici, este o compatrioată a noastră, şi pentru ieşeni, o concetăţeană. Liette — aşa se numeşte eroina acestei „spovedanii —, Liette nu-şi iubeşte bărbatul, care n-a răspuns visurilor ei de romantism casnic şi care, deci, e un „assasin”, şi, în căutarea unui ideal de viaţă, unui scop al vieţii, ea — dînd oarecum dreptate acelora care pretind că singurul ideal şi scop al vieţii unei femei e dragostea —, se opreşte, din nenorocire, asupra unui seducător de meserie, fără suflet, ale căruia incontestabile calităţi sînt : o complexiune fizică de elasticitatea oţelului şi o privire caldă şi umedă. Seducătorul urmăreşte să captiveze pe Liette, dar ea, deşi-1 iubeşte, nu cedează, mai întâi din cauza datoriei de onoare (deşi nu-şi iubeşte „asasinul”) şi apoi, şi mai ales pentru că e convinsă că omul de oţel cu privirea umedă o doreşte, dar n-o iubeşte cu adevărat... Şi atunci seducătorul, care şi aşa oscila între Liette şi o alta (La Rivale), se-ndepărtează de Liette şi cade cu totul în mrejele Rivalei. Liette suferă, cu capul, cu inima, cu simţurile — mai ales cu inima şi cu simţurile, zice ea ; mai ales cu capul şi cu simţurile, observăm noi, şi, în sfîrşit, se eliberează de patima ei... Această istorie însă, care se petrece în fiecare zi, e menită să dovedească un lucru : situaţia unei femei „du siecle”, care e o trecere de la o femeie de altădată la femeia viitorului. Liette, care n-a putut să trăiască cu bărbatul său, pentru că acesta „a asasinat-o” moralmente, care n-a putut să găsească fericirea în alt bărbat, căci acesta voia, şi el, s-o reducă tot la rolul unui obiect de plăcere, ca şi „asasinul*4 legitim — Liette, care vrea să fie o persoană, un Eu, un scop, şi nu un obiect şi un mijloc —, se revoltă, ia steagul dezrobirii femeieşti, devine femeia nouă şi — aci pricep mai puţin legătura — devine individualistă, nietzschistă... poate pentru că Nietzsche e formula zilei! Liette, care cîndva a fost miloasă, altruistă, ea, care e plină de dorul iubirii, ajunge o inteligenţă pură, stăpînă pănă la despotism pe ea însăşi, şi pleacă să ridice steagul dezrobirii femeii. Noi uniia, care sîntem ceva mai puţin grăbiţi, avem de făcut cîteva obiecţii. Desigur că situaţia Liettei în căsătorie e înspăimîn-tătoare, căci o femeie nevoită să fie nevasta unui bărbat pentru care are dezgust moral şi fizic este pusă în condiţia cea mai infamă în care poate fi pusă o fiinţă omenească. Fără iubire, şi chiar fără simpatie, un bărbat poate să aibă legături cu o femeie, o femeie fără nici un sentiment pentru bărbat nu poate să aibă legături, decît cu un adînc dezgust... Aşadar, pricep aversiunea Liettei pentru „asasin44... Pricep şi exasperarea ei, cînd omul de oţel nu i se dă cu sufletul şi mai ales atunci cînd el o părăseşte pentru Rivală — dar nu pricep întru cît cineva are dreptul să-şi croiască o filozofie şi o ca le-n viaţă, după experienţa pe care a făcut-o în amor, cum face Liette. Aprob mai degrabă pe acela care, dacă nu e fericit în amor, se sinucide, decît pe acela care îmbrăţişează, din cauza aceasta, un sistem filozofic, adică o concepţie asupra vieţii şi a lumii, asupra prezentului, trecutului' şi viitorului planetei noastre şi a sistemului solar !... Înţeleg, desigur, ce se petrece în acesta, dar nu-1 pot aproba !... Liette, pe cît se vede din „spovedania14 ei, este din acele femei* care nu pot pricepe căsnicia fără amorul „romantic14. Dar acest amor, dacă este, şi trebuie să fie o condiţie a căsătoriei — a căsătoririi —, este el o condiţie şi a căsniciei ? Este, fără îndoială, o pretenţie cam naivă. Amorul „romantic11 se isprăveşte de la o vreme, dacă nu... prin sinucidere, ca-n Romeo şi Julieta, atunci prin.,, căsătorie. M-am gîndit de multe ori la actele VI, VII şi VIII din Romeo şi Julieta, dacă ei n-ar fi murit şi s-ar fi căsătorit... închipuiţi-vă pe Julieta mamă de familie, cosind rufe pentru copii, făcînd dulceţe ; pe Romeo, venind tîr- 233 ziu acasă de la o partidă de cărţi şi, după o mică scenă conjugală, în care ar fi minţit asupra cauzei pentru care a întîrziat, culcîndu-se, înflanelat şi cu scufia în cap ca să nu capete gutunar... O căsătorie durează pe sentimente mult mai puţin „romantice*, mai „burgheze*, dar poate mai puternice : simpatia şi recunoştinţa ce izvorăsc din împreuna-vieţuire, din comunitatea de interese, de scopuri ale vieţii... Dacă mai fiecare a iubit în tinereţa lui, sînt rari, dacă sînt, aceia care au iubit cu „amor* o viaţă-ntreagă. Există femeie care a iubit aşa o viaţă-ntreagă : e... într-o nuvelă a lui Maupassant; mai există una : e aceeaşi, zugrăvită de Maupassant într-unul din volumele sale de voiaj... Şi nietzschismul Liettei ?! Dar ce drept are un om să se facă, el, centrul universului ? Şi ce pretenţie temerară şi nejustificată de a te scuti de oameni ? Dar se poate închipui o fiinţă mai păcătoasă decît omul singur, fără sprijinul omenirii întregi ? De la Marc Aureliu şi pană azi, n-a putut dovedi nici filozofia, nici viaţa că ar fi cu putinţă altă plăcere, neamestecată cu durere şi nerăsplătită prin durere, decît aceea a îndeplinirii zilnice a datoriei, a umilei şi nobilei datorii — şi, poate, încă, plăcerea celor cîteva ceasuri de odihnă, sara, într-o odaie curată, după o zi de muncă, cu mulţămire de ceea ce ai făcut azi, cu speranţă la ceea ce vei face mîne... Dar sînt sigur că... Liette va zîmbi de această morală de sclav, de această îndărătnică „revoltă a sclavilor în morală"... Viaţa românească, nr. 2, 1908 Proverbele românilor Colecţiunea d-lui Zanne, cu toate defectele ei, din care cel mai simţit este amestecul proverbelor cu idio-tismele şi uneori cu simple metafore, este una din cele mai bune, poate cea mai bună colecţie de literatură populară românească. Dar ea are un mare defect: e inaccesibilă publicului, din cauza scumpetei; şi e şi prea mare pentru acei care nu sînt specialişti şi pe care, deci, nu-i interesează toate variantele proverbelor, ori citarea locului din care ele au fost extrase. Iată pentru ce librăria Socec a făcut un mare serviciu dîndu-ne peste 5.000 din cele peste 8.000 de proverbe cîte sînt în cele nouă volume ale d-lui Zanne. în chipul acesta şi marele public poate să facă cunoştinţă cu această colecţie. Şi poate n-ar fi fost rău ca, macar în acest extras, să se fi deosebit proverbele de idiotisme.1 Dacă pentru foclorişti e indispensabilă însăşi ediţia d-lui Zanne, pentru majoritatea oamenilor culţi e de-ajuns ediţia librăriei Socec. Folosul cel mare ce-1 poate trage un om cult din cunoaşterea proverbelor este îmbogăţirea stilului cu formule scurte, cuprinzătoare, pregnante şi sugestive. Oamenii care trăiesc într-o comunitate de idei creează întotdeauna formule menite să scurteze vorba şi să sugereze, prin dteva cuvinte, gîndiri întregi. Şi se ştie că, cu cît ceva e exprimat mai scurt, cu atît e exprimat mai puternic. De la cele mai mici comunităţi — o familie, sau un cerc de prietini —, şi pînă la marea comunitate a popoarelor culte de azi — toate au formule 1 „Buturuga mică răstoarnă carul mare" e proverb, dar „A trage cuiva butucul" e idiotism. Deşi în afară de chestie, dar nu mă pot opri să nu fac cunoscut publicului că există o carte didactică aprobată de Minister, în care idiotismele sînt definite ca... „expresii idioate" !! 235 de această natură, dacă voiţi, nişte jargoane speciale... Cine nu ştie că pictorii au jargonul lor, muzicanţii pe al lor etc.... într-o familie, mai ales între copii, sînt formule pe care alţii nu le înţeleg, pentru care alţii n-au „compre-hensiuneu, cum o numeşte Tolstoi, care în Amintirile sale are o admirabilă pagină asupra acestui lucru : băieţii aveau, zice Tolstoi, cuvinte care nu spuneau nimic altora, dar prin care ei îşi spuneau foarte mult... Mai departe, un oraş are adesea formule prin care cel ce le întrebuinţează caracterizează situaţii întregi, formule pe care oamenii din alte părţi nu le pricep... Aşa cuvîntul „nobil" în terminologia politică a laşului. Uneori formula serveşte unei regiuni întregi : „Din gardul Răzoaiei” (în Moldova de Sus) ori „Din gardul Oancei” (în Moldova de Jos). Sau unei pături sociale : jargonul pictorilor de care vorbeam ; ori expresiile unui scriitor ca Şcedrin, nevoit, din cauza cenzurii, să-şi creeze un jargon special. Sînt alte expresii, cunoscute şi întrebuinţate într-o ţară întreagă. Unele create de popor, idiotismele „Tî-rîie-brîu” etc. şi proverbele .„Corb la corb nu-şi scoate ochii“ etc., sau expresii create de scriitori : „Dacâ-i anonimă, o iscălesc şi eu", „Până cînd să nu avem şi noi faliţii noştri ?“ etc. (Caragiale), menite să caracterizeze situaţii ori gîndiri întregi, fără multă vorbă... Apoi sînt formule cunoscute şi întrebuinţate de omenirea întreagă : din Biblie : „Fiul rătăcit" ; „Celui ce are, i se va da” etc. şi din scriitorii universali : „Totul e permis, nimic nu-i adevărat” (Nietzsche) ; „Ipocrizia e omagiul etc...” (Le Rochefoucauld) ; „Seul le silence est grand, tout le reste est faiblesse" (Vigny) ; „N’insultez jamais une femme qui tombe” (Hugo) ; „To be or not to be" (Shakespeare) etc. — care, toate, spuse în anumite împrejurări, înlocuiesc orice altă discuţie şi analiză mai lungă. Dintre toate acestea, evident că cele mai nemerite sînt formulele create de popor şi acele din Biblie, ca fiind măi universale şi ca fiind nişte creaţiuni mai naturale, mai spontane, deci mai în conformitate cu procesul de creaţiune a limbii. 236 La noi Biblia e puţin cunoscută, şi în stilul nostru formulele ei nu sînt aproape deloc întrebuinţate, ceea ce e o renunţare la un bogat material stilistic. Puţin întrebuinţate sînt şi proverbele şi idiotismele, căci cultura claselor de sus este cu totul ruptă de ceea ce s-ar putea numi cultura populară... în „programul11 naţionalizării culturii de sus, trebuie să intre, numaidecît, şi familiarizarea cu proverbele şi idiotismele populare, din care stilul va căpăta multe elemente folositoare... Punerea proverbelor la îndămîna tuturora este. deci, un mare serviciu ce face librăria Socec culturii naţionale. P.S. Aici am atins numai o problemă de stil. Dar cunoaşterea proverbelor poate fi folositoare şi din alt punct de vedere. Multe proverbe rezumează admirabil observaţii adînci asupra vieţii. Aşa, de pildă, proverbul : „Părinţii mînîncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii” e cea mai nimerită formulă a... teoriei eredităţii patologice... El ar putea servi ca moto la Strigoii lui I'bsen... Viaţa românească, nr. 2, 1908 Adina Gr. Olane seu, «Cugetări» Adina Olănescu a fost ceea ce se cheamă o „intelectuală4* adică o fiinţă omenească care-şi pune probleme relativ la lucrurile şi împrejurările lumii aceştia, care se îndeletniceşte cu ideile despre lucruri tot atîta cît şi cu lucrurile, dacă nu şi mai mult, şi pentru care, cu un cuvînt, ideile au tot atîta realitate ca şi lumea concretă. Şi cum asemenea exemplare omeneşti de lux sînt rare, mai rare în ţara noastră, şi încă şi mai rare printre femei — „ cugetările “ Adinei Olănescu nu pot fi cetite fără interes şi chiar fără pietate, căci viaţa acestei distinse femei s-a curmat aşa de tragic, aşa de nedrept şi de tragic. Mulţi nu au predilecţie pentru acest gen. Şi poate cu oarecare cuvînt. Fiind nişte concluzii ale unor argumentări, pe care autorul nu le desfăşoară, nişte generalizări scoase din observaţii, pe care autorul nu ni le face cunoscute, „cugetările" sînt pentru cetitor simple afirmări personale. Un scriitor francez, mai dăunăzi, şi-a luat curioasa îndeletnicire de a reface cugetările lui La Rochefoucauld, afirmînd contrarul. De pildă, La Roche-foucauld zice că femeile, la întâiul amor, iubesc pe bărbaţi, în celelalte amoruri iubesc iubirea etc. Scriitorul francez de care vorbesc schimbă cugetarea aceasta în contrarul ei. Şi Faguet, care analizează aceste cugetări refăcute, găseşte că unele sînt tot atît de adevărate ca şi corespunzătoarele din La Rochefoucald, altele mai adevărate, cîteva neadevărate. Ca să dovedească pentru ce cutare cugetare refăcută e mai adevărată, Faguet argumentează... şi triumfează. Dar ştim noi care au fost argumentele lui La Rochefoucauld ? Ce ar răspunde el dacă ar putea discuta cu Faguet ? Iată defectul acestui gen. 238 Dar dacă, din punct de vedere curat ştiinţific, „cugetările “ n-au mare însemnătate, în schimb ele sînt un admirabil stimulent pentru gîndire. Şi mai ales atunci cînd „cugetarea" e relativă la preocupaţiile care te stă-pînesc. Se poate, de pildă, ceva mai interesant pentru un om care iubeşte, decît „cugetările" relative la iubire, la femei, la gelozie etc. ? Iar cînd o „cugetare" este un rezumat fericit al propriilor tale cugetări asupra unui lucru, atunci simţi acea cunoscută bucurie de a te regăsi în cartea pe care o ceteşti. E de prisos să adaog că forma are o importanţă covârşitoare în genul acesta — ca şi în orice gen care are. prin definiţie, ca însuşire, scurtimea. Ca şi într-o epigramă, forma trebuie să fie concisă, expresiile pregnante —- cu un cuvînt — lapidară. Fără aceasta, o „cugetare" pierde mai mult de jumătate din valoarea ei. Această însemnătate a formei face pe mulţi să creadă că „cugetarea" ar consta în exprimarea într-o formă nouă a oricării idei. Din această cauză, o mulţime de idei curente, exprimate printr-o comparaţie nouă, ne sînt date drept „cugetări". Aşa, ca să luăm un exemplu chiar din „cugetările" Adinei Olănescu, cînd ea zice : „Nu toate pietrele sclipitoare sînt scumpe: nu toate vorbele mari sînt rodnice" — ea spune un lucru ştiut de toată lumea. Toată „cugetarea" stă, aci, în comparaţie. Cugetarea aci e numai atîta: „Nu toate vorbele mari sînt rodnice". Dar cine ar îndrăzni să dea această idee drept o „cugetare" ? Şi sînt şi „cugetări" cari cuprind banalităţi, fără ca măcar acestea să fie înflorite cu o comparaţie. De pildă, din Adina Olănescu : „Mizeria slăbeşte şi trupul şi sufletul". O adevărată „cugetare" este o idee nouă, stabilirea unui raport nou între două noţiuni, generalizarea unor observaţii — concluzia unui studiu, care nu se dezvoltă —, în sfîrşit o idee noua pentru cetitorul cult, sau, în orice caz, o idee care nu e curentă şi care pune o problemă. Iată, de pildă, tot din Adina Olănescu : „Ceea ce chemăm rănile inimii noastre nu sînt mai adeseori decît rănile mîndriei noastre". Această „cugetare" ne pune probleme. Un exemplu : S-a spus că gelozia stimulează amorul. Femeile o ştiu, şi cînd observă câ bărbatul începe să se răcească, ele încep să cocheteze cu alt bărbat şi adesea reuşesc să aprindă sentimentele ace- 239 luia care se elibera. Este evident că cochetăria femeii cu alt bărbat nu e un fapt care să te facă s-o iubeşti ; din contra. Dar omul suferă în ambiţia lui. Mîndria lui de cuceritor e jignită. „Rana" lui, cum zice Adina Olâ-nescu, e o „rană a mîndriei". El crede însă că e o „rană a iubirii“ ; şi aşa de sincer crede, incit nici prin gînd nu-i trece că mîndria îi este exasperată ; el e sigur că iubirea i s-a exasperat, că ea a ajuns la paroxism. Şi apropo ; spuneam mai sus ce interesante sînt „cugetările" cînd în ele e vorba de o stare sufletească care ne preocupă. Imaginaţi acum pe un gelos cetind „cugetarea" aceasta a Adinei Olănescu. Desigur că şi el îşi va pune întrebarea : „Nu cumva «rana» inimii mele este o «rană» a mîndriei .mele ? E iubire în ceea ce simt, ori tocmai contrariul ei, egoism ?“ Şi poate că (iată şi un efect... terapeutic al ^cugetărilor" !) acel bărbat gelos, nemai-respectîndu-şi suferinţa, aceasta se va mai micşora. Iată, dar, o „cugetare" adevărată. Acum că această „cugetare44, pe care am ales-o ca exemplu, nu este tocmai originală, că ea rezultă (dacă nu cumva a fost la fel formulată) din autoanalizele ce şi le fac egoiştii lucizi. autoanalize de care e plină literatura contemporană, aceasta e al'tă chestie. „Cugetarea44 aceasta însă nu e o banalitate. Dealtmintrelea azi, în urma atîtor „moralişti" (şi „moralişti" nu sînt numai autorii de „cugetări", ci şi filozofii, şi romancierii, şi autorii de „jurnale" etc.), e greu să mai fii original, afară dacă vrar să cazi în paradoxe pretenţioase. Domeniul acestui gen literar este sufletul omenesc. Marii autori de „cugetări", un La Rochefoucauld, un Chamfort, un Rivarol, sînt „moralişti44, adică observatori reci ai sufletului omenesc, aşa cum se poate cunoaşte el din purtarea oamenilor unul cu altul. în viaţa de „salon44, în viaţa aceasta complicată şi ipocrită, şi de aceea greu de pătruns, s-a ascuţit spiritul de observaţie al acestor „moralişti". Şi numai din exploatarea domeniului acestuia poate trăi acest gen. Acolo unde se poate face ştiinţă exactă, unde sîntem datori să facem ştiinţă exactă — acolo nu e teren pentru „cugetări"... Totuşi unii trec sub numele de „cugetări" şi teorii asupra vieţii şi lumii, ba chiar .şi teorii ori consideraţii asupra domeniului ştiinţilor fizice ale naturii. Şi dînd şi acestui soi de „cugetări44 forma scurtă şi lapidară. 240 fondul şi forma se simt rău împreună şi ambele sufăr de această împerechere. Şi unele din „cugetările" Adinei Olănescu sînt teoretice. E vorba în ele de matematici, de timp şi spaţiu etc. Această distinsă şi cultă femeie, curioasă de problemele şi teoriile ştiinţifice curente, şi-a făcut oarecare consideraţii personale asupra lor, pe care le găsim trecute printre „cugetări". Multe din aceste „cugetări" sînt mai degrabă „opiniuni" interesante ale unei diletante inteligente. în definitiv, prin nobleţea sentimentelor ei, prin mînuirea îndemînatecă a limbii româneşti, care nu e a clasei din care face parte autoarea, şi, mai presus de toate, de preocupaţiile ei, Adina Olănescu merită un loc onorabil în literatura noastră săracă... Ea merită încă ceva, care, desigur, i-ar fi făcut şi mai multă mulţumire : un loc în inima noastră. Viaţa românească, nr. 7, 1908 Corneliu Moldovanu, «Cîntarea Cîntârilor» Cîntarea Cîntârilor d-lui C. Moldovanu este, cum spune însuşi traducătorul, o prelucrare în versuri după Biblie. în adevăr, d. Moldovanu a amplificat şi a schimbat. A făcut variaţii pe o temă dată. Am comparat textul biblic cu traducerea : traducerea este o amplificare a originalului. în multe locuri un cuvînt, o imagine din textul originar a dat traducătorului prilejul de a face două ori mai multe versuri — prilejul de a se transforma din traducător în autor. Şi nu-1 învinuiesc pentru libertatea ce şi-a luat-o. Odată ce ne-a declarat ce a avut de gînd să facă, nu ne rămîne decît să vedem dacă a făcut bine, artistic, ceea ce a făcut. Şi a făcut, în genere, bine, Cîntarea Cîntârilor d-lui Moldovanu e poezie şi d-sa a ştiut să găsească şi forma, oarecum arhaică şi... orientală, printr-un fel de monotonie a ritmului, ceea ce satisface exigenţele cetitorului, care vrea să găsească în Cîntarea Cîntârilor un suflet altfel decît al nostru, un suflet aşa cum ni-1 închipuim, pe drept sau pe nedrept, în urma lecturilor noastre despre oameni vechi, noi oamenii moderni, care avem simţul istoric, ori presupunem că-1 avem. O altă libertate ce şi-a luat traducătorul-autor este înnobilarea oarecâror termeni prea proprii, cari, dacă ar fi fost redaţi aidoma, ar fi fost jignitori pentru noi, care sîntem, în vorbe, mult mai „pudici" decît străvechiul autor al acestui cîntec de triumf al iubirii. Oamenii de azi s-au spiritualizat şi au desfăcut dragostea în două : dragostea fizică şi dragostea sufletească. Cei vechi însă nu cunoşteau această subtilitate. Şi, dealtmintrelea, şi cei noi, dacă sînt normali, n-o cunosc de fapt. Dar cei noi obişnuiesc să considere ca inferioară şi aproape ca o slăbiciune ruşinoasă, deşi fatală, fizicitatea dragostei, şi unele cuvinte, deci, din Cîntarea Cîntârilor ar fi fost 242 jignitoare. D. Moldovanu le-a spiritualizat şi înnobilat — dar nu face nimic : ele evocă, totuşi, ceea ce vechiul cîntăreţ exprima fără pic de jenă. Am convingerea că această traducere este binevenită nu numai pentru publicul iubitor de literatură, dar şi pentru tinerii scriitori. Ea poate servi de îndreptar pentru tinerii poeţi care sau cîntă femeia obiect de plăcere (azi sînt puţini; acum zece ani erau majoritate), sau cîntă femeia ca inspiratoare de un sentimentalism intelectual, dacă mă pot exprima aşa. Am impresia că de la Eminescu nu s-a mai cîntat femeia în chip păgîn, adică în chip complect. Şi, dealtmintrelea, nici înainte de Eminescu... Nu e bine cînd un poet e „materialist44 ori „spiritualist44 în simţire. El trebuie să fie om, şi om, aşa, este omul antic sau omul Renaşterii. Şi farmecul adine al poeziilor de iubire ale lui Eminescu vine de acolo că el a fost un om de felul acesta. Sînt rari poeţii care au cîntat iubirea cu atîta poezie ca Eminescu. D. Gherea i-a reproşat că n-a cîntat femeia cetăţeană. Nu... Concepţia iubirii lui Eminescu a fost, pe cît poate fi la un modern, ca autorul Cîntării Cîntârilor... A crede că Eminescu poate fi clasificat uşor, între iubitorii fe-meii-obiect de plăcere, este o greşeală, căci Eminescu a fost un păgîn, care nu poate fi închis cu forţa într-una din modernele categorii sufleteşti obişnuite. Viata românească, nr. 7, 1908 D. N. Iorga, critic şi polemist I Sub pretext că analizează volumul meu Spiritul critic în cultura românească, d. Iorga mă înjură personal într-un lung articol din două numere ale Neamului românesc literar. Şi nu mă înjură numai pe mine, ci şi pe colegii mei, pe d. Stere, pe „Nicanori“, Viaţa românească — şi este vorba, în această analiză a volumului meu, şi de „fraţii Brătieni"... D. Iorga e un slab strateg. în adevăr, cînd nu-ţi lipseşte cu totul această însuşire şi dacă vrei cu tot dinadinsul să „distrugi" pe un duşman, te fereşti cu prudenţă să dai pe faţă că în scrisul tău eşti minat de alte consideraţii decît de valoarea lucrării pe care o critici. Cînd însă d. Iorga, analizînd un volum unde riu e vorba nici de d-sa, nici de partidul d-sale, nici măcar de evenimentele şi ideile de douăzeci de ani încoace — cînd d. Iorga, în asemenea condiţiuni, scrie 20 de pagini, din care numai 6 sînt relative la conţinutul volumului meu, iar 14 sînt injurii la adresa revistei la care colaborez, la adresa colegilor mei, a partidului din care fac parte —, este evident că d. Iorga a scris articolul mai mult pentru a se răcori de displăcerile ce crede că a avut să sufere de la Viaţa românească şi de la... partidul liberal, decît pentru a arăta neajunsurile volumului meu. Şi dacă aceasta e cauza pentru care a scris articolul, este evident că ceea ce l-a interesat pe d. Iorga mai puţin în critica volumului meu este tocmai volumul meu. L-a interesat atît de puţin, incit nici nu l-a priceput. L-a interesat atît de puţin, încît şi-a permis să facă citaţii falşe din el. Lipsa de interes pentru volumul meu l-a făcut să nu poarte interes nici observaţiilor sale proprii, care se contrazic şi între ele, şi se contrazic şi cu unele afirmări ale d-lui Iorga din Istoria literaturii române a d-sale. Ceea ce l-a interesat în gradul cel mai înalt au fost „Nîcanorii“, administraţia şi ^bugetul* Vieţii româneşti şi „fraţii Brătieniw... Această dezinteresare de volumul meu şi de pro-priile-i idei şi acest interes nemărgenit pentru „bugetul14 Vieţii româneşti şi „fraţii Brătieni“ ar putea să mă dispenseze să-i răspund. Şi, totuşi, îi voi răspunde. îi voi răspunde, pentru acei care nu mi-au cetit volumul (căci pentru cei care l-au cetit, volumul e un răspuns suficient) şi care ar putea crede că am scris în acel volum enormităţile pe care d. Iorga mi le pune în spinare. Şi îi voi mai răspunde şi pentru datoria ce am de a demasca pe acest domn,, care vrea să introducă în publicistica noastră nişte procedee, cum se va vedea, foarte nouă şi foarte vinovate. Bineînţeles că nu voi răspunde la cele 14 pagini în care nu e vorba de mine. Să-i răspundă, dacă cred de cuviinţă, cluburile liberale şi „fraţii Brătieni41 ! N-am nici timpul, căci articolul d-lui Iorga a venit cu o zi înainte de Paşti, şi n-am nici spaţiul să răspund acum la toate enormităţile d-lui Iorga. (Acesta e termenul cel mai parlamentar posibil pentru meşteşugul la care se dedă d. Iorga în articolul d-sale.) Voi răspunde acuma la o parte din aceste enormităţi, pe care nu ştiu cum să le numesc : Nepriceperi ori falsificări, rămînînd ca în nr. viitor să răspund la alte categorii. Am spus că nu ştiu cum să numesc prima categorie. în adevăr, cum se va vedea, nepriceperea e atît de extraordinară, încît îţi vine să crezi că d. Iorga a falşi— ficat. Pe de altă parte, oarecare consideraţii — un rest de consideraţii — ce am pentru d. Iorga.mă opresc să mă conving că e vorba de falsificări. Dar, atunci, trebuie să admit la d. Iorga un talent extraordinar de a nu pricepe lucrurile cele mai simple, şi alte consideraţii — şi alt rest de consideraţii — mă opresc de la această ipoteză. Mai pune apoi că, la ipoteza de nepricepere, se opun nişte paragrafe ale d-lui Iorga care pledează cu o logică de fier în favoarea falşificării — şi veţi înţelege perplexitatea mea... în sfîrşit, nepricepere- ori falsificare — Dumnezeu numai poate şti. 245 La urma urmei, nici nu e delicat să scrutezi intenţiile cuiva !... Ş-apoi e şi de prisos : căci răspunderea pentru faptele rele nu trebuie proporţionată după intenţie, ci după nocivitatea faptului. Aşadar, deschidem... marea carte a d-lui Iorga, adică Neamul românesc literar, nr. 2 şi 3 — şi începem. I. NEPRICEPERE ORI FALŞIFICARE 1 Avînd să vorbesc de cultura românească de la 1840 încoace, de cînd apare spiritul critic, insist, în volumul meu, asupra influenţei franceze nouă, a Franţei revoluţionare (politiceşte) şi romantice (literariceşte), D. Iorga mă învaţă că : „De fapt, a fost la noi o veche influenţa franceză, ajunsă generală europeană, în veacul al XVIII-lea...“ Urmează, învăţîndu-mă că au mai fost două influenţe : revoluţionară şi romantică — şi sfîrşeşte cu aceste cuvinte : „Aşa e cu influenţele franceze, o, înţeleptul meu domn, îndrăzneşte a ţi-o spune acela care...w Şi urmează d. Iorga cu unul din acele obişnuite di-tiram.be, dedicate sie însuşi. Acum, să ne închipuim că eu n-aş fi vorbit nicăirea de influenţa franceză din veacul al XVIII-lea, să ne închipuim mai mult : să ne închipuim că nici n-aş cunoaşte-o. Este însă în chestie această influenţă aici, în epoca de la 1840 pînă la 1880 ? Şi dacă nu e, şi dacă, totuşi, d. Iorga îmi dă lecţii de pe picioroange aşa de înalte, nu e un caz de nepricepere din partea d-sale ? Iar presupunînd că d. Iorga ştie despre ce vorbesc, pre-supunînd că d-sa ştie că acea influenţă nu mă poate interesa aici, nu e atunci un caz de falşificare ? Dar... dar mai e ceva mult mai grav : chiar la începutul volumului meu, la pagina 8, ca să amintesc numai un pasagiu, scriu aceste rînduri : „Numai în veacul al XVIII-lea, prin curentul grecesc care conţinea şi cîteva elemente apusene, şi prin 246 curentul vechi jrancez, Muntenia se influenţează mai apreciabil de cultura apuseană" etc... ...Şi d. Iorga scrie o pagină ca să dovedească că nu cunosc acea influenţă veche ! N-are aerul unei falşificări conştiente ? 2 D. Iorga spune că eu susţin că generaţia de la 1840 din Moldova (Russo, Kogălniceanu etc.) a fost „pesimistă", că a criticat, dar fără a crea !! Acum, iată ce spun eu : „Cită vreme acest «organizator al României moderne» [Kogălniceanu] este omul care imprimă tuturor fenomenelor sociale concepţia sa — pănă pe la 1866 —, spiritul novator spiritul critic merg împreună} într-a fericită sinteză. După aceea, aceste două tendinţi se separă. Liberalismul muntean, în manifestările lui extreme, rămîne să reprezinte spiritul critic, negativ..." ...Parcă ar fi mai degrabă falşificare decît nepricepere... 3 D. Iorga vrea să mă convingă că Kogălniceanu n-a fost împotriva „latinomaniei" muntene. D-sa zice că eu, din simplul fapt că Kogălniceanu a luat la vale pe Aristiar aş scoate că Kogălniceanu a fost împotriva latinomaniei muntene şi că Kogălniceanu a făcut „separatism cultural". Acum, iată ce spun eu : „Că curentul acesta [latinist] a fost mai tare în Muntenia, o mărturisesc şi contemporanii. Aşa M. Kogălniceanu, în al său Cuvînt introductiv la istoria naţionala, 1843, zice : «în mine vei găsi un român, însă niciodată pănă acolo ca să contribuez la sporirea Romano-maniei, adecă mania de a se numi romani, o patimă care domneşte astăzi mai ales în Transilvania şi la unii scriitori din Valachia»..“ 24? Inventez eu că Kogălniceanu a fost împotriva „la-tinomaniei“ muntene ? (Dealtmintrelea, eu numai îl citez pe Kogălniceanu ca martur că îii Muntenia a fost mai puternic curentul latinist!). Spun eu câ Kogălniceanu a făcut „separatism cultural" ? E nepricepere ori falşîficare ? Parcă ar fi mai mult falşificare. Nu ? Băgaţi de samă la ce soi de „polemică" te scoboară acest „împărat al cugetării", cum numeşte d. Tăslăuanu pe d. Iorga ! Şi cer iertare cetitorilor pentru această polemică de copilării, la care mă sileşte marele şi savantul nostru istoric !... Mai departe, dar ! 4 D. Iorga scrie : * „D. Ibrăileanu, «poporanist», caută fireşte să arate că a fost, pe lîngă curentul naţional, în care vede o derivare nesănătoasă a curentului latinoman, un «curent poporan», care avea în programul său «cunoaşterea literaturii populare şi inspirarea — ca fond şi formă — din,ţr-însa». De fapt, însă, întrebuinţarea unei limbi care să aibă drept punct de plecare şi veşnic mijloc de control limba poporului şi adunarea, întrebuinţarea pentru poezia cultă a cîntecului poporului, nu e decît una din formele mişcării inaugurate de Kogălniceanu. IJn poporanism, pentru popor ca o clasă, şi nu pentru poporul românesc ca păstrător al bunurilor celor mai sfinte ale naţiei, n-a existat niciodată.. Acum, iată ce am spus eu : „Curentul poporan, adică cunoaşterea literaturii populare şi inspirarea — ca fond şi formă — într-însa, s-a manifestat in Moldova... Era natural ca acest curent să se nască în Moldova. Acea tradiţie culturală, de care am vorbit, se opune curentului falsificator latinist. E vorba atunci de aparat caracterul vechi tradiţional al limbii şi literaturii împotriva latinismului şi a franţuzis-mului. Atunci tradiţia moldovenească îşi va găsi un aliat în literatura şi limba populară. Deosebesc eu curentul naţional de curentul poporan ? Văd eu în curentul naţional o „derivare nesănătoasă a curentului latinoman" ? Vorbesc eu de un curent poporan „pentru popor ca o clasă, şi nu pentru poporul românesc “ ? Cînd vorbesc de apărarea caracterului vechi tradiţional al limbii şi literaturii prin limba şi literatura populară, însamnă că vorbesc de o mişcare politică „pentru o clasă11 ? Dar, ceva mai mult : în dezacord cu toţi idealiştii democraţi şi „paşoptişti4*, eu susţin, într-un capitol întreg, că „revoluţionarismul44 celor de la 1848 nu este iz-vorît din cauze aşa de altruiste, ci din. interesele lor de clasă, din interesele lor de boiernaşi nedreptăţiţi! Ce e aici, domnule Iorga ? Nepricepere ori falsificare ? înclin să cred că sînt amîndouă, în ce proporţie, nu ştiu... 5 D. Iorga zice că eu am spus că Pann nu e „poporanist44 pentru că... nu l-au preţuit contemporanii. O spune Alecsandri la... 1872 (iarăşi citaţie). Iată ce spun eu : „în Muntenia, unde interesul cultural şi literar era lăsat în umbră de cel politic, n-a fost un curent poporan : «Anton Pann, zice Alecsandri într-o scrisoare din 1872, nu a fost pană acum preţuit în adevărata lui valoare, ba încă în Valachia meritele sale sînt chiar des-preţuite de majoritatea literaţilor moderni». Va să zică eu citez pe Alecsandri, pentru a dovedi că poporanul Pann, cu toate meritele lui de „poporanist**, n-a fost apreciat în Muntenia cea lipsită de curent poporan ! — şi d. Iorga zice că eu am spus că Pann n-a fost „poporanist11, fiindcă „o spune Alecsandri11 !... Să admit că e nepricepere nu pot! Rămîne falşifi-carea ! Aici nu pot avea îndoieli. Mi-ar fi ruşine să mă îndoiesc ! 6 D. Iorga scrie : „Şi tăgăduirea [spiritului critic în Muntenia] merge pănă la insulte în această carte, care se întîmplă a ieşi la 1909, în anul semicentenarului Unirii. Toate butadele lui Alecsandri... toate se scot pentru a batjocuri viaţa Bucureştilor. Un moldovean de veche rasă, pornit din Brăila turcilor [spirit!], reproduce cu mulţămire grosolănii ca aceste două definiţii ale capitalei României unite : «capitala gheşeftarilor» şi centru de «sminteală în gradul al doilea»**. Va să zică eu insult Bucureştii, tocmai cu ocazia semicentenarului. Acum, iată ce zic eu : „Muntenia şi-a plătit tributul cătră românism prin marea ei luptă pentru crearea României moderne, ceea ce constată, dar nu înţelege Alecsandri, cînd, în scrisorile sale, nu mai isprăveşte cu sarcasmele la adresa politicii muntene** (şi citez sarcasmele lui Alecsandri). Parc-ar fi curată falsificare... Ce ziceţi ? 7 D. Iorga, scrie, scrie mereu : „Ca încheiere a pledoariei, «Odobescu, Bălcescu şi Alexandrescu» — perfectă cronologie : 1860, 1840, 1830 ! — valorează ceva, fiindcă... au scris reviste din Iaşi. Mai tîrziu Caragiale tot aşa.** Vedeţi ? Face şi spirit. Face spirit cu „cronologia** — parcă aş fi avut intenţia să fac cronologie... şi n-aş şti cînd au trăit aceşti scriitori; şi mai face spirit cu acele puncte — puncte („fiindcă... au scris în revista din Iaşi“). Iată însă ce-am scris eu : „în Muntenia, oamenii care se influenţează şi ascultă de tradiţie sînt Odobescu, Bălcescu, adine cunoscători de cele vechi, şi Alexandrescu. De aceea ei sînt singurii scriitori, dintre cei vechi, din Muntenia, serioşi, cu o limbă bună, cu un spirit românesc — şi care s-au alipit ■de şcoala critică moldovenească, întreţinînd legături cu ea, scriind în revistele ei, ca şi Caragiale mai tîrziu.” Va să zică Odobescu etc. de aceea sînt ce sînt, fiindcă ascultă de tradiţie, cunosc cultura veche românească, şi, fiind aşa, ei se alipesc la şcoala moldovenească şi scriu în revistele din Iaşi. Cum stăm atunci cu : „ei valorează ceva, fiindcă... au scris în reviste din Iaşi** ? ! 250 Ipoteza nepriceperii ar fi absurdă. E falşificare goală. Şi încă face şi haz d. Iorga ! Fericit temperament ! 8 D. Iorga mă ia în rîs că schiţez, după „volumele V şi VIW ale d-lui Xenopol, istoria contemporană a românilor. „Magistral se schiţează, după volumele V şi VI, istoria contimporană a românilor, pănă la 48, la 66, la 67 şi aşa mai departe, precum ar zice Trahanache..." Desigur, d. Xenopol, chiar după ce d. Iorga l-a consacrat în aula Universităţii din Iaşi, acum două luni, ca „un mare istoric" —, tot rămîne, pentru nevoia polemicii, o nulitate, pe care m-aş face ridicol eu dacă aş. cita-o... Dar nu de asta vreau să vorbesc, căci sîntem la capitolul falşificărilor. Şi iată cum stau lucrurile în realitate : „Ar fi uşor, scriam eu, să dau toată culoarea neagră a tabloului, dacă n-aş cita decît faptele din volumul V şi VI ale Istoriei românilor a d-lui Xenopol. Dar crecL că şi le poate reaminti oricine le-a cetit, şi le poate consulta şi d. Rădulescu-Motru. Am ţinut numai să fac o schiţă, folosindu-mă de cîteva citaţiuni din scriitorii despre care e vorba în acest articol î — pentru a-i caracteriza şi cu acest prilej." Va să zică nu m-am folosit de „volumele V şi VI". Va să zică eu am citat oiţe izvoare. Va să zică am spus că chiar numai din „voi. V şi VI“ s-ar vedea ceea ce d. Rădulescu-Motru nu cunoaşte. Va să zică am invitat pe d. Motru să consulte măcar aceste volume, ajunse oarecum populare ! Pentru ce falsifică d. Iorga ? Căci aici falşificarea e clară. Şi mai are şi nenorocirea să facă spirit. Grozav îi place lui d. Iorga să facă spirit. Tare se bucură d. Iorga cînd face spirit. L-am văzut la o întrunire făcînd un haz straşnic de spiritul pe care îl făcea însuşi. De cîte ori avea să facă un spirit, rîdea înainte, aşa că partizanii săi, bunii băieţi din „centrele României", ştiind că maestrul va spune o vorbă de duh, îl aplaudau cu anticipaţie. Dar acesta e un parantez şi mă grăbesc să-l închid. 251 9 Lupta lui Eminescu împotriva claselor nouă d. Iorga zice că eu o numesc „socialism Eu ? Eu, care spun că nici „socialiştii44 de pe atunci n-au făcut socialism, tocmai fiindcă au luptat pentru clasele vechi ? Eu, care spun că nici n-a fost loc pentru socialism, nefiind în ţară un proletariat industrial ? Eu, care am scris aceste rînduri : „Eminescu a fost considerat, acum vreo 20 de ani, de cătră speţa lui Cuconu Leonida şi Titircă Inimă rea, ca un socialist ? Eu, care am spus că de socialismul lui Eminescu nu se poate vorbi ? ! Te simţi mai bine cînd falşifici, domnule Iorga ? Respiri mai uşor ? Atunci falşifică mai departe : 10 „Odobescu sufleteşte a fost un Alecsandri în politică44, aş zice eu după d. Iorga. Şi, tot după d-sa, demonstraţia mea ar fi aceasta : „Erau amîndoi epicurieni şi sceptici, li plăcea frumosul şi erau aristocraţi rafinaţi". Pe cînd eu zic că, cu toate că sufleteşte Odobescu şi Alecsandri sămănau, totuşi Odobescu a fost în politică un om foarte înaintat — şi adaog că dacă Odobescu (cu temperamentul său) ar fi fost moldovan „n-ar fi avut nici măcar atitudinea, destul de cumpenitoare, a lui A. Russo, ci atitudinea lui Alecsandri". Aşadar, eu zic că Odobescu a fost mai înaintat de-cît chiar A. Russo, şi cu atît mai înaintat decît Alecsandri. Zic că Odobescu a fost un liberal „roşu", pe cînd Alecsandri aproape un junimist! ...Şi d. Iorga, care zice că eu susţin că Odobescu a fost un Alecsandri în politică ! în chestia „cursurilor de vară44 din Iaşi, l-am văzut pe dl. Iorga întrebuinţînd cu entuziasm neadevărul şi calomnia. Acuma, nu cu mâi puţină ardoare utilizează banalul procedeu al falşificării... Aşa pricepe acest idealist lupta pentru purificarea atmosferei morale ? 252 11 D. Iorga scrie : „Dar şi «Muntenia» trebuie să aibă un spirit critic, măcar unul. Deci d. Ibrăileanu aleargă, pentru a-1 găsi, pănă la Odobescu. Dovadă : a scris la o revistă din Iaşi, a publicat cugetările «poporanistului» Rusu. O, să mai fi trăit, să lăcomea la bugetul Vtefu româneşti. Desigur ! Căci doar cele mai multe idei ale lui sînt «eminamente moldoveneşti».“ Va să zică eu spun că Odobescu a fost critic, pentru că a scris la o revistă din Iaşi şi pentru că a publicat cugetările lui Russo ! De fapt, eu zugrăvesc pe Odobescu ca critic, expu-nîndu-i pe larg, în mai multe pagini, ideile în privinţa limbii şi a literaturii, rezumînd critica lui Odobescu împotriva curentului latinist, în special, şi a stricătorilor de limbă, în general : expunînd ideile sale în privinţa naţionalizării şi a înfrumuseţării literaturii culte prin inspirarea de la literatura populară. Iar în privinţa „revistei din Iaşi“ şi a „cugetărilor lui Russow spun atîta : „E semnificativ că publicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă din Iaşi. Şi tot atît de caracteristic e faptul că, mai tîrziu, cînd are revista sa, Revista româîiă, el publică, în 1863, urmarea «cugetărilor» defunctului Russo...“ ...Şi d. Iorga, după ce falşifică atît de stîngaci, se mai dedă încă şi la ironii cu „bugetul* Vieţii româneşti, ridi-cînd polemica la o înălţime accesibilă numai d-sale. Viaţa românească, nr. 3, 1909 II Împrejurări deosebite rri-au împiedecat să urmez cu demascarea procedeelor necorecte întrebuinţate de d. Iorga îh analiza volumului meu Spiritul critic în cultura românească. 253 Urmez în acest număr, dar urmez cu dezgust şi cu plictiseală, căci este dezgustător să te scobori la nivelul la care a înjosit d. Iorga discuţia şi plicticos sa te pierzi în. copilării şi chiţibuşuri, ca acele din care şi-a ţesut d-sa lungul său articol împotriva mea. Dar, mai întăi, un incident caracteristic pentru ceea ce s-ar putea numi „mentalitatea “ d-lui Iorga. La articolul meu, în care dovedeam prin citate că m-a falşificat, d. Iorga, după ce, fireşte, mă înjură, adaogă ca am pretenţia ca d-sa să-mi răspundă. Şi, urmează d-sa : „O, nu ! întăi, domnule, gîndeşte-te cine eşti şi despre cine scrii, şi apoi năzuieşte la răspuns44. Invitarea să mă gîndesc despre cine scriu e o lipsă de prudenţă din partea d-lui Iorga. Să spunem că nu mi-a făcut această invitare, ca să nu fiu nevoit să-i răspund... Cît despre cine sînt eu, lucrul e indiferent în chestie, iar dacă nu, cu atît mai rău pentru d. Iorga, căci, cu cît sînt un personaj mai neînsemnat, cu atît devine mai ridicolă munca d-sale infinită de a mă falsifica pe 20 de pagini de Neam românesc literar... Mai important pentru acei care urmăresc activitatea d-lui Iorga este să relevăm că şi de data aceasta, în scurta-i notiţă, d-sa nu şi-a putut înfrîna bolnăvicioasa apucătură de a falsifica, căci, atunci cînd se rocoşeşte la mine şi ţipă că degeaba îi cer răspuns, d-sa comite un falş, deoarece eu nu i-am cerut nicăiri, în articolul meu, să-mi răspundă. Şi falşificarea e făcută cu o intenţie foarte practică şi nu fără oarecare dibăcie (ceea ce dovedeşte, fie zis în treacăt, că d. Iorga nu e atît de inconştient şi zvăpăiat, cum susţin unii din. apărătorii d-sale in extremis)... E o dovadă de dibăcie această nouă falsificare a d-lui Iorga, pentru că în articolul meu dovedeam aşa de limpede — prin elocvenţa citatelor — că m-a falşificat, încît d-sa n-a putut să nu se simtă jenat faţă de băieţii d-sale din „centre“. Această jenă trebuia să-l împingă să scrie ceva, ca să-şi refacă virginitatea ; dar simţind că nu poate face nimic împotriva evidenţei, a pretextat că e un om aşa de mare, încît (după ce se ocupase de 254 mine în 20 de pagini!) nu poate sta de vorbă cu un personaj aşa de neînsemnat ca subsemnatul !... Am relevat în articolul precedent unsprezece fal-şificări ale d-lui Iorga şi am văzut că toată lumea s-a convins de felul cum înţelege d-sa onestitatea literară. Am văzut chiar partizani de ai d-sale foarte plouaţi. Aceasta m-ar fi putut dispensa să mai urmez, dar, fiindcă am făgăduit la sfîrşitul articolului precedent că „voi urma“, mă execut. Bineînţeles că nu mă voi plictisi pe mine şi nu voi plictisi pe cetitori, nici nu voi răpi acestei reviste un spaţiu prea mare, relevînd toate „falşurile44, toate „ne-priceperile“ şi toate „contrazicerile41 eroului de la Văle-nii-de-Munte. Voi spicui „critica41 d-lui Iorga, pentru a mai da încă vreo cîteva exemple de chipul în care înţelege să purifice atmosfera morală fostul „împărat al cugetării româneşti44. Dar, dacă un singur admirator din „centre44 îmi va cere să urmez mai departe, mă voi executa şi voi discuta toate cele 71 de falşuri, nepriceperi şi contraziceri, cîte am numărat în „critica44 d-lui Iorga. Cine a cetit volumul meu ştie că mi-am dat toate silinţile să dovedesc că Kogălniceanu, Alecsandri, Ne-gruzzi şi A. Russo, încă de la 1840, au început să lupte pentru naţionalizarea culturii, a literaturii, pentru a face pe scriitori să se inspire de la popor, pentru a face pe scriitori să ia subiecte din viaţa trecută şi prezentă a poporului român, pentru a feri limba de influenţele străine etc. Acest lucru l-am spus în aproape jumătate de volum şi l-am accentuat atît de mult, încît s-au găsit mulţi care să spună că exagerez. Dar d. Iorga spune cetitorilor săi că eu nu ştiu acest lucru, şi iată ce lecţie straşnică îmi dă : „Acum iată ce e şi cu oamenii de la 1848... Ei, prin singura îndrumare nouă a lui Kogălniceanu, prin instinctul fericit al lui Alecsandri, prin bunul sfat al lui Negruţ, au scos literatura noastră din faza imitării romantismului francez. Şi au arătat, pentru întăiaşi dată, că aceasta e o ţară originală, cu un neam distinct, că în acest neam se păstrează tradiţii milenare, că el are o scumpă comoară de cîntece, de poveşti, de amintiri etc. 255 Şi astfel, atunci, d-le Ibrăileanu, cînd d-ta treci la răboj încă o influenţă străină, se petrecea de fapt altceva, aşezarea gîndului şi scrisului românesc pe temelii fireşti de adevăr, de realitate specifică, precum ai zice d-ta“ (şi urmează d. Iorga înjurîndu-mă). Dar ce-am spus eu, încă o dată, în mai mult de jumătate din volumul meu ? Curajul d-lui Iorga de a fal-şifica ia proporţii omerice. Bineînţeles că eu n-am spus şi enormitatea că singurii „oameni de la 1848“ sînt numai Kogălniceanu, Alecsandri şi Negruzzi, care „au scos literatura din faza imitării romantismului francez", căci, ca şi toată lumea, eu ştiu că tot „oamenii de la 1848“ sînt şi Brătianu, Ro-setti, care au făcut altceva. Şi bineînţeles că eu n-am spus că la „1848“ n-a fost o influenţă străină... Fiindcă a fost : influenţa Franţei revoluţionare şi romantice, care a provocat acea naţionalizare a literaturii noastre, cum influenţa engleză din veacul al XVIII-lea în Germania a provocat naţionalizarea literaturii germane... D. Iorga scrie : „Pentru astfel de argumente, nu rămîne decît a se felicita cine are curajul de a le întrebuinţa. Ca şi pentru acela că moldovenii sînt daci, decît alf neam decît muntenii, şi că sufletul a două rase deosebite se vede în «nepăsarea religioasă» a moldovenilor de pe la 1650 şi în evlavia munteană. Aşa comicării n-au avut de mult cinstea tiparului.“ Să ne închipuim că aş fi adus, pentru o cauză oarecare, acest „argumentă Ar fi o „comicărie" ? Cînd se vorbeşte de psihologia francezului din Bretania, deosebită de aceea a france ului din Normandia, de psihologia italianului din Lombardia, deosebită de aceea a italianului din Toscana — este o „comicărie" ? Acum, iată cum stă, în adevăr, chestia : După ce citez pe A. Russo care spune că : „Moldova e ţară rece, unde entuziasmul fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală..." scriu următoarele : „...din tonul frazei lui Russo pare că pricina lucrului ar fi o «răceală» inerentă sufletului moldovenesc. Nu. Acea «răceală» se explică tocmai prin acea tradiţie cui- 256 turală, cît e vorba mai ales de răceala faţă cu «entuziasmul literar», şi prin lipsa unei clase revoluţionare, cît e vorba mai ales de răceala faţă cu «entuziasmul politic». Prin urmare, eu resping consideraţia de rasa şi îmi apăr argumentele mele, care sînt: tradiţia culturală şi lipsa unei clase revoluţionare. Apoi adaog : „Şi fiindcă a venit vorba de o deosebire sufletească, am putea spune ipotetic că poate fi vorba şi de un element pur psihic. Poate că moldovenii sînt mai sceptici, (în «Scrisori», Alecsandri numeşte pe munteni gasconi : »Gasconi, sau pe româneşte munteni». Dar e uşor de înţeles că un popor, un oraş, Bucureştiul, care e în fierbere politică, trebuia să facă impresie de gasconerie unui sceptic rafinat cum a fost Alecsandri.) în sprijinul acestui «scepticism» ar veni şi unele mărturii vechi. Aşa, de pildă, se ştie ce impresie au făcut lui Paul de Alepo moldovenii şi ce impresie muntenii. De nepăsarea religioasă a moldovenilor s-a speriat călătorul străin, pe cînd pentru credinţa şi smerenia muntenilor n-are destule cuvinte de laudă. Această deosebire sufletească, dacă e, s-ar putea, poate, explica şi prin deosebirea elementelor etnice care au luat parte la formarea muntenilor şi moldovenilor — notă: D. Onciul, în cursul sau, susţine că dacii s-au retras prin .munţii despre Moldova — (Alecsandri, întotdeauna gata de invectivă, zice că .muntenii sînt româno-bulgari, ceea ce e falş). Dar, în sfîrşit, acestea sînt ipoteze şi elementul psihologic e greu de calculat “ Ei ? Am adus eu ca „argument“ deosebirea de rasă dintre munteni şi moldoveni ? De ce falsifică cu atîta lipsă de pudoare d. Iorga ? — Pentru că vrea să curăţe atmosfera morală ! Lucrul e clar. La afirmarea mea că, în privinţa culturii, „românii au împrumutat aproape tot“, d. Iorga răspunde că şi alţii au împrumutat : „De la vechii elini, ucenici ai Orientului asiatic, pănă azi, această cultură se împrumută44. Cînd d. Iorga mă învaţă acest lucru, dă a înţelege că eu nu-1 ştiu. Şi atunci mă falşifică, pentru că iată ce am spus eu, în pasajul încriminat de d-sa : 257 „Nu e nici un popor care să nu fi împrumutat de la altele. Din faptul că cultura europeană e creată de mai multe popoare, rezultă că fiecare datoreşte mult celorlalte. Popoarele germanice au împrumutat cultura romană, toate popoarele moderne n-au făcut decît să dezvolte cultura antică* etc. Şi băieţii din „centre*4, care, cetind articolul d-lui Iorga, vor fi jubilat că eu nu ştiu că şi alte popoare au împrumutat! Dar d. Iorga, voind să mă distrugă definitiv, admite că se poate spune că „românii au împrumutat aproape tot*, dar adaogă că cu aceasta n-am spus nimic, deoarece tot cu atîta drept se poate spune că (cuvintele d-lui Iorga) : „Francezii, germanii, englezii, orientalii n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot*. Nu, d-le Iorga, nu eşti convins de ceea ce spui. îţi... falşifici propriile d-tale convingeri, căci d-ta ştii (ar fi teribil să nu ştii sau să uiţi) că „francezii, germanii, englezii* au păstrat cultura antică, pe care au clădit, continuu, cultura modernă europeană. Cultura europeană de azi este o continuare directă a culturii antice, dar nu românii au continuat cultura antică, ci „francezii, germanii şi englezii*. Ştiinţa şi filozofia europeană — cu toate ramurile lor, cu toate aplicaţiile lor, cu toate concluziile lor — au fost create de „francezi, germani, englezi*, şi nu de români, căci, cum am spus în volumul meu : „Din cauze istorice bine ştiute, poporul român a trebuit să piardă toate bunurile culturii aduse aici de colonişti*. Şi cînd am spus că „românii au împrumutat aproape tot*, adică că au creat şi ei ceva, m-am gîndit la acea umilă contribuţie a românilor la cultura europeană, daca au contribuit cu ceva la cultura europeană. D. Iorga îşi rîde amar de mine cînd spun că în privinţa culturii „românii n-au creat aproape nimic şi au împrumutat aproape tot*. D-sa mă învaţă că românii au avut o cultură : „Cînd viaţa politică a dispărut, cînd viaţa orăşenească s-a împrăştiat, regimul rural, cu seculara-i cultură tracică, s-a întors*. 25S Cu alte cuvinte, cînd a încetat stăpînirea romană, s-a întors cultura tracică. ...Şi, prin urmare, românii n-au avut ce să împrumute, deoarece au avut întotdeauna cultură — seculara cultură tracică. Dau însă peste un articol al d-lui Iorga din 1903, publicat în Sămănătorul, în care cetesc : „Pentru ce-a făcut el [Cuza-Vodă], bine şi rău, ţara, cufundată încă în necultură, a rămas nepăsătoare“. Iată dar „seculara cultură tracică* a d-lui Iorga scobo-rîtă, tot de d. Iorga, la rangul de „necultură**, ori, dacă voiţi, „necultură* din 1903 ridicată în 1909 la rangul de „seculară cultură**!... Şi-mi pare bine, pentru onoarea d-lui Iorga, că am dat, din întîmplare, peste articolul din Sămănătorul, căci ar fi fost dureros pentru d-sa ca lumea să creadă că nu ştie acest lucru, aşa de simplu, că cultura s-a dezvoltat în Apus şi că românii, învăţăcei harnici şi inteligenţi, au trebuit s-o împrumute şi să şi-o asimileze. (Acum, că „seculara cultură tracică*4 este şi ea o „cultură* — desigur ! Dar „cultura* în alt înţeles derit l-am dat eu acestui cuvînt şi... decît i-a dat şi d. Iorga, cînd vorbeşte de „necultură** în care era „cufundată ţara* în vremea lui Cuza. In înţelesul acela : că un popor, fiindcă există, trebuie să aibă o organizare socială, obiceiuri, credinţe, prejudecăţi, rudimentare manifestări de artă etc. Aceste lucruri intră în definiţia simplei existenţe a unui popor.) Şi acuma, influenţele străine. Eu scriu : „Influenţa slavo-bulgară, care, ea cea dintâi, a adus forme nouă, o mentalitate nouă, ba şi o limbă oficială nouă*. Atîta scriu eu. Dar d. Iorga : „Luînd în rîs «aerul ţîfnos» ai «conservatorilor doctrinari» cînd vorbesc de alte «doctrine» decît aceasta nouă, d. Ibrăileanu trece la cea dintâi influenţă străină : influenţa slavo-bulgară. Pentru acei care ştiu de ce poate fi vorba, ar fi o influenţă slavă prin canal bulgar. Dar aceeaşi influenţă a străbătut şi prin sîrbi. Şi a spune că ea a dat «o mentalitate nouă» e a nu înţelege deloc că limba slavonă şi-a avut domeniul ei restrîns, bisericesc şi 2r>*j de stat, Iar sufletul creştin e mai vechi cu mult decît dînsa, şi nu e nici el un suflet «slavo-bulgar».“ Mai întăi, sîcîială : că cultura slavonă a străbătut şi prin sîrbi. Dar fac eu istoria influenţei slavone ? Ori amintesc în treacăt, d-lui Motru, că au mai fost şi alte influenţe ? Al doilea, falşificare : că eu aş fi spus că sufletul creştin e un suflet „slavo-bulgar44, Unde spun eu acest lucru, asanatorule ? Al treilea, rea-credinţă : „A spune că influenţa slavonă a dat o mentalitate nouă e a nu înţelege deloc că limba slavonă şi-a avut domeniul ei restrîns, bisericesc şi de stat44 — zice d. Iorga. Rea-credinţă, căci d. Iorga ştie că bulgarii au avut şi o influenţă asupra organizării de stat. Este un calcul perfid (d. Iorga, încă o dată, nu e un inconştient, cum cred admiratorii d-sale), căci dacă românii au luat de la bulgari, pe lîngă limba bisericească şi a statului, şi forme de organizare socială, simte bine d. Iorga că trebuie să admită şi o influenţă asupra mentalităţii româneşti ! Cum cultura franceză (forme sociale, limbă etc.) a putut schimba „mentalitatea4* atît de mult, încît d. Iorga să fie nevoit să facă o „revoluţie44 în Piaţa Teatrului, iar influenţa bulgară (mai bine, slavo-bizantină) să nu fi schimbat „mentalitatea4* ? Cunosc un scriitor care vorbeşte de influenţa chineză asupra Franţei, în veacul al XVIII-lea, şi care spune că această influenţă a schimbat „mentalitatea“ franceză. Şi cine este acest scriitor care spune asemenea „comicării^ cum ar zice d. Iorga ? Este un istoric literar ceva mai însemnat decît d. Iorga, este marele istoric literar Ferdinand Brunetiere ! (vezi fitudes critiques sur UHis-toire de la Litterature Frangaise, voi. VIII, p. 183). Şi nu ştiu să se fi găsit vreun „patriot44 care să fi insultat pe Brunetiere pentru că a vorbit de influenţa Chinei asupra „mentalităţii4* franceze. D. Iorga mai scrie : „A doua [influenţă] : cea husită, care a îndemnat a se traduce scriptura, fără să dea un singur element de «mentalitate nouă»-**. Nu mă interesează dacă a dat sau nu vreun element de „mentalitate44 nouă influenţa husită. Poate o fi dat. 260 Dar chestia e că d. Iorga mă falşifică, căci iată ce spun eu despre influenţa husită : „Influenţa husită, care în veacul al XV-lea a introdus la români o «noutate» : traduceri de cărţi bisericeşti*. Atîta tot. Vorbesc eu de „mentalitate" ? De ce mă falşifică d. Iorga ? De ce ? Pentru că apetitul vine mîn-cînd. Şi d. Iorga urmează să mă combată tot cu atîta pricepere şi bună-credinţă şi în privinţa celorlalte influenţe. Zice că numirea de influenţă luterană e falşă, pentru că : „influenţa calvină a ungurilor se adaoge la cea luterană a saşilor*. D. Iorga vrea să fie perfid. Dar aici nu mai e dibaci. Chiar şi cine nu cunoaşte o boabă din istoria culturii româneşti va fi lovit de acest „se adaoge* şi^ va înţelege că e vorba de alta influenţă, pe care, fiind asămănătoare cu cealaltă, n-am mai amintit-o, căci, încă o dată, într-o carte unde vorbesc de spiritul critic din veacul al XlX-lea, nu am avut de făcut istoria influenţelor, ci am voit să arăt d-lui Motru că au mai fost influenţe. Iar cine cunoaşte puţin istoria culturii ştie că acea influenţă calvină n-a fost numai o altă influenţă, ci şi o influenţă venită mai tîrziu, care, vorba d-lui Iorga, numai se... adaoge la cea principală, la cea luterană, care marchează o epocă ! D. Iorga putea să spună că n-am vorbit de toate influenţele, dar nu că numirea de luterană e „falşă"... Dar atunci n-avea prilejul să mă înjure, şi dacă nu înjură, d. Iorga nu doarme liniştit. Despre influenţa polonă... Ah! obositor mai e d. Iorga ! E un adversar în adevăr redutabil ! Uit’te, nici nu ştiu cum să procedez : ce să aleg dintr-un pasagiu, adesea dintr-o frază a d-sale : falşificarea, nepriceperea, ori reaua-credinţă ? Aşadar, influenţa poloneză. „Ideea romană, rîde dl. Iorga, au dat-o românilor polonii. Deci «mentalitatea» etc. De fapt, şi călugării de la Dealu spuneau la 1530 că neamul se trage din Roma cu mult înaintea influenţei polone. Aceasta a fost un impuls iarăşi prin împărtăşire de cărţi, şi nu o prelucrare de suflet." E pură falşificare, căci iată ce am spus eu : „A doua influenţă salutară străină e în veacul al XVII-lea, în Moldova. Polonii, popor de cultură euro- 261 peană, graţie culturii lor latine, au, încă din veacul al XVI-lea, o mare înrîurire asupra Moldovei — înrâurire care şi dă efectul deplin în veacul al XVII-lea. Acum şi începe adevărata influenţă a civilizaţiei Apusului asupra românilor44 (şi vorbesc de cronicarii moldoveni din acest veac). Vorbesc eu de o „prefacere de suflet44, domnule Ior-ga ? Şi nu că n-aş crede într-o prefacere de suflet. Dar vorba e că nu vorbesc de acest lucru — şi nici de mentalitate ! D. Iorga îmi vorbeşte de „călugării de la Dealu44. N-am nevoie de ei, cum n-am nevoie nici de influenţa polonă din Moldova din veacul anterior, al XVI-lea ! Pe mine mă interesează „influenţa polonă din veacul al XVII-lea“ ! Dar fiindcă acestei influenţe i se dato-reşte răspândirea ideii de latinitate a neamului, d. Iorga, care mă „distruge44 mereu, se simte nevoit să sară cu călugării d-sale ! Apoi, d. Iorga mă învaţă că : „Puţini au sorbit din acest izvor, şi aceştia scriau cărţi de înaltă învăţătură, cu foarte slabă răspîndire44. Exact. Dar mă falşifică cînd spune că eu nu ştiu acest lucru. 11 ştiu atît ;de bine, încît scriu o pagină ca să arăt că ideile cronicarilor nu puteau fi răspîndite, căci nu erau pricepute. Iată un pasaj din pagina mea : „Prima (cauză de slăbiciune a influenţei poloneze). Lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldoveneşti ; cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoştinţe aperceptive, cum s-ar zice (şi după ce arăt că ideea de latinitate, de pildă, nici nu putea fi pricepută, nici provoca mîndrie, urmez) : De aceea cronicile nici n-au fost tipărite, cum aii fost cărţile bisericeşti, care, ele, corespundeau unei necesităţii N-am făcut studii asupra psihologiei apostolilor, dar se vede că cel din urmă lucru de care se sinchiseşte un apostol e adevărul, bietul adevăr ! Dar să vedeţi ce mai e şi cu „fanariotismul44 ! Eu spun d-lui Motru aceste cuvinte : „Acei care se ridică împotriva celor de la 1848, să se ridice împotriva tuturor influenţelor străine mai dinainte, se fac, fără să vrea, apărătorii fanariotismului şi ai rusismului, căci înainte de influenţa europeană de la începutul veacului al XlX-lea, ţara era fanariotizată şi o urită influenţă rusească se accentua.44 262 Cu alte cuvinte, spun că cine condamnă mişcarea politică de la 1848 (ale cărei începuturi — arăt aiurea, în volum, că trebuie puse imediat după 1821), acela declară, fără să vrea, că ar fi fost mai bine să nu. se facă reacţiunea împotriva fanariotismului şi a rusismului. Acum iată d. Iorga : „Fanariotismul — *ţara fanariotizată» ? Ce gogoriţă o fi şi asta ! Fanariotismul însamnă numai un anumit colorit politic al epocei de la 1700 la 1822, însamnă numai o anumită modă în limba de salon şi de Curte, însamnă un anume ceremonial. Şi atît. O cultură fanariotă, o literatură fanariotă ? Doamne, onorate domnule, ne jucăm cu cuvintele, ca să speriem pe amatorii de Viaţă românească“ (şi urmează, făcînd spirit). Aşadar, fanariotisfnul nu însamnă şi o influenţă rea asupra moravurilor ? Dar nu de ce nu ştie sau nu vrea să ştie d. Iorga e vorba, ci de altceva. E vorba că, conform hotărîrii luate, d-sa mă falsifică. ...Mă falşifică cînd spune că eu vorbesc de „o cultură fanariotă, o literatură fanariotă*4. Este o halucinaţie a d-lui Iorga (profeţii sufăr de halucinaţii). Dealtmintrelea, şcolile greceşti la care învăţau fiii de boieri şi influenţa literaturii neoelene asupra primilor noştri poeţi — pe care d. Iorga le ştie —, poate mi-ar fi dat dreptul să vorbesc şi de o cultură „fanariotă**, dar n-am vorbit de ea. Tot aşa procedează şi cu „rusismul*4. Din fraza mea că, înainte de apariţia generaţiei de la „1848“, se accentua „o urîtă influenţă rusească", d. Iorga scoate că eu aş vorbi de vreo influenţă a culturii şi literaturii ruseşti !... Şi eu care n-am vorbit nici măcar de influenţa lui Karamzin, Puşkin şi Krîlov asupra lui Kogălniceanu, Negruzzi şi Donici ! ...Sîntem în vremea ţipetelor, a injuriei, a calomniei şi a oroarei de gîndire serioasă şi cinstită, şi d. Iorga e un tip reprezentativ al vremii. Vremea aceasta trebuia să selecteze pe d. Iorga — şi-l selectează cu tarafuri de lăutari prin gări şi cu discursuri pe la răspîntii ! D. Iorga are obiceiul, de o bucată de vreme, să tot declare că d. Maiorescu „nu l-a doborît pe Bărnuţ". Această afirmaţie o face şi în „critica" volumului meu, 263 învinuindu-mă că n-am vorbit de Bărnuţiu, cînd, în două rînduri de tipar, am vorbit de Ardeal. Dar d. Iorga „n-a doborît44 nicăiri pe d. Maiorescu, şi, pănă ce o va face, noi rămînem convinşi că d. Maiorescu l-a „doborît44 pe Bărnuţiu, că d. Maiorescu i-a distrus toate teoriile. Dar d. Iorga — ca şi d. Cuza —, care e un fel de nou-fracţio-nist, are admiraţie pefitru antisemitul Bărnuţiu, şi de aici urmează... slăbiciunea argumentelor d-lui Maiorescu. Bărnuţiu a fost un umanist în toată puterea cuvîn-tului şi în forma cea mai naivă cu putinţă : Bărnuţiu voia să trăiască el şi să facă şi pe poporul român să trăiască ca romanii. Să reînvie organizarea de stat, de familie şi chiar religia romanilor. E şi d. Iorga de această părere ?... Dar parcă d. Iorga a cugetat vreodată la ideile lui Bărnuţiu! Ideile, pentru d-sa, sînt „porcăieli44, cum se exprimă d-sa undeva atît de elegant. Bărnuţiu, apoi, a mai fost şi împotriva dinastiei străine. E şi d. Iorga împotriva dinastiei noastre ? D. A. C. Cuza, care dedică o carte lui Bărnuţiu, ştim că a fost pe faţă antidinastic (nu ştim bine cum e azi), dar despre d. Iorga nu ştiam acest lucru. Cuzismul d-sale pentru d. A. C. Cuza şi înflăcăratul d-sale cuzism pentru Vodă Cuza — poate ne-ar da oarecare indicaţii... Şi poate, în această chestie, d. Iorga să fie de acord cu d. Iorga cînd face pe bărnu-ţianul. încolo, credem că nu ; credem că d. Iorga n-a cetit de mult nici pe Bărnuţiu, nici pe d. Maiorescu. Dar... acestea sînt chestii subţiri, sînt discuţii — şi trebuie să ne grăbim să ne sooborîm puţin, să ne scobo-rîm la d. Iorga, la falşificare, căci nici aici nu poate să nu ne falşifice. Mai întăi, falşifică cînd zice că l-am „uitat44 pe Bărnuţiu, căci în volumul meu am vorbit de el şi de elevii lui. Al doilea, falşifică cînd zice că eu explic «latinismul44 din Muntenia şi prin Bărnuţiu care, mă învaţă d. Iorga : „a lucrat în Moldova44, parcă eu aş fi spus că a lucrat în Muntenia ! Dar iată, alăturea de lecţia ce-mi dă d. Iorga despre Bărnuţiu, văd că mă ia în rîs (e teribil de ironic acest profet!), pentru că am spus că Gheorghe Lazăr este un promotor al ideii latiniste. Şi ştiţi pentru ce am greşit ? Pentru că Lazăr a scris „o limbă ca un fagure de miere !w — S-ar părea că d. Iorga nu ştie că „latinism41 însamnă nu ZG4 numai stropşirea limbii, ci şi, şi mai cu samă, anumite teorii despre originea limbii şi a poporului român şi anumite sentimente şi idealuri. După d. Iorga, Şincai şi Maior, care au scris o limbă curată, n-ar fi „şcoala lati-nistă“!! Ei, slab combatant d. Iorga ! Ce bine-i şade cînd haranghează pe elevii din „centre !“ — de ce nu se limitează în genul în care e menit să strălucească ?... Eliade, zice d. Iorga, împotriva mea, a fost „poporan14, pentru că a scris pănă la 1840 o limbă „frumoasă populară44. A scris pănă la 1840 o limbă frumoasă populară, dar vorba e că eu mă ocup de perioada care începe tocmai de la 1840. Şi în această perioadă găsesc pe un Eliade, care scrie o limbă italiano-română. Dar nici nu-i vorba despre aceasta ! Putea el, Eliade, să scrie o limbă „frumoasă44 pănă la moarte, şi tot nu l-aş fi pus între reprezentanţii curentului poporan, pentru că eu vorbesc de evoluţia ideilor, de teoriile relative la limba literară, de sfaturile în privinţa formării limbii literare — şi nu de limba în care au scris scriitorii! Eliade, chiar cînd scria „frumos44, n-a recomandat ca factor al limbii literare limba literaturii populare. Este un scriitor care a scris mai „frumos" decît Eliade, şi a scris chiar în perioada de care m-am ocupat, e Creangă, şi totuşi n-am vorbit de el, fiindcă nu a fost în chestie ! Ei, d-le Iorga, ai fost deprins cu victorii uşoare, şi prea te-au tămîiat d-nii , Tăslăuanu, Scurtu şi Chendi. Atunci cînd te tămîiau, ţi-au făcut cel mai mare rău, temperament sensibil la linguşiri cum eşti, nu acum cînd te combat. Admiraţi acum din răsputeri următoarele rînduri : „D. Ibrăileanu se întoarce acum... asupra, adică împotriva scriitorilor munteni. C. A. Rosetti — liberal; deci, respect, domnilor I «făgăduia atît de mult»-, «ar fi fost un adevărat poet» (a foşti), nu mai poate intra în istoria literară, fiindcă etc.44 Va să zică eu mă întorc „împotriva“ scriitorilor munteni, deci sînt contra lor. Dar dau peste C. A. Rosetti, şi, fiindcă e liberal: „respect !“ — adică îl laud fără să merite. 265 Dar deşi îl laud pe acest coreligionar politic al meu, totuşi spun că n-a fost poet, că numai „făgăduia”, dar nu s-a ţinut de făgăduială... Atunci d. Iorga mă combate pe mine, cel cu „respectul” — afirmînd d-sa, împotriva mea, că Rosetti a fost în adevăr poet !... Nu e admirabil d. Iorga ? Dar să-l explicăm pe d. Iorga pentru a-1 scuza. D-sa ştie că eu spun că Muntenia a fost inferioară Moldovei, deci, cînd vede că ajung la Muntenia, d. Iorga scrie că eu sînt împotriva scriitorilor ei. D. Iorga dă apoi cu ochii de; Rosetti şi, ştiind că eu sînt liberal, îşi închipuie că-1 voi lăuda, şi atunci zice că-1 laud. D. Iorga ceteşte cîteva rînduri şi vede că eu nu-1 laud pe Rosetti, atunci, pentru că s-a pus să mă „distrugă”, îmi ţipă în parantez că Rosetti a fost un adevărat poet !... E un caz interesant de psihologie — specială. Dar să vedem ce crede în adevăr d. Iorga despre C. A. Rosetti ca poet. Să deschidem voi. I din a d-sale Istorie a literaturii româneşti din veacul ai XlX-lea, la pagina 230 : „în sfîrşit, Constantin Ruset sau Rosetti, şi el venit din oastea cea nouă, colaborator la unele din revistele încercate de tinerii acestei epoce, n-are, în locul acestei armonii, decît uşurinţa versului său prozaic Parcă nu tocmai „a fost! un adevărat poet! Parcă e şi d. Iorga de. aceeaşi părere ca şi mine. Dar d. Iorga are la-ndămînă mai mult păreri în aceeaşi chestie, şi e greu să-l prinzi. Aşa, d-sa poate să deschidă volumul II al aceleiaşi opere a d-sale şi să-şi dovedească că Rosetti ,,a fost44 adevărat poet. Şi iată, în adevăr, la pagina 194 a volumului II : „Cu mult superior lui Bolintineanu prin varietatea formei sale, prin puterea sentimentului de iubire sau setei de răzbunare pentru că a fost înşelat, prin spiritul său muşcător, prin energia unui vers care sună adeseori ca al unui adevărat poet, e C. A. Rosetti, pe care-1 inspiră Byron, despreţuitorul şi demonicul.41 D. Iorga încă n-a optat pentru nici una din aceste două opinii ale d-lui Iorga, aşa încît nu ştim care e adevărata sa părere asupra lui C. A. Rosetti. 266 ...Dar probabil că a doua, aceea că „a fost”. Probabil că atunci cînd spunea că e „prozaic” încă nu-1 cetise... Şi mă paşte o nenorocire... în volumul meu avusesem îndrăzneala să explic slăbiciunea operei lui Bolin-tineanu şi prin lipsa, sa de cultură. Ei, dar d. Iorga veghea. Şi se răpede. Dar mai întâi un preludiu „spiritual” : „Bolintineanu... Poet, da, însă n-avea «culturalitate», nici măcar cu diplomă de la Universitatea poporală a cursurilor de vacanţă din Iaşi.” Nu poate uita cursurile de vară... E o nenorocire a d-lui Iorga. Dar să trecem. Ba, mai întăi, să relevăm o mică, o foarte mică falşificare, atît de mică, că e drăguţă. D. Iorga pune în ghilimele culturalitate... Eu însă n-am spus aşa, am spus cultură — dar dacă-i face plăcere, fie ! Mai departe, d. Iorga zice : „De fapt, Bolintineanu, cum se vede din studiile sale, din cărţile sale de călătorii, din articolele sale de la 1848 şi 1856—1859, din opera sa de ministru, era tot aşa de cult ca şi Alecsandri, iar defectele lui vin dintr-o indolenţă neobişnuită (!) şi din rîzgîierea de către publici (E personalism aici, domnule Iorga !) Bine. Acum să ne adresăm la o valoroasă istorie a literaturii, să vedem cum stă chestia. Găsesc într-o Istorie a literaturii că Bolintineanu : „alinta jumătăţi de noţiuni căpătate la întîmplare cetirilor în franţuzeşte11, că : „Bolintineanu nu ştie, nu simte şi nu poate crea din nou acele vremuri (vechi)... A cetit paginele palide ale lui Florian Aron, mai curînd cartea franceză a lui Ko-gălniceanu, şi va fi urmărit, desigur însă foarte distras, literatura istorică nouă în Propăşirea şi Magazinul istoric Iată, dar, un istoric literar care vorbeşte şi el de incultura lui Bolintineanu. Şi ştiţi cine este acest istoric care e de părerea mea, şi nu de a d-lui Iorga ? E însuşi d. Iorga, în aceeaşi faimoasă Istorie a literaturii româneşti din veacul XIX, paginile 186 şi 188. Şi cînd te gîndeşti că d. Iorga n-a fost obligat prin nici o sentinţă judecătorească să-mi „critice” volumul !... „«Lipsa de spirit critic» în ţara celor mai ascuţite spirite de critică Eliad şi Grigore Alexandrescu!” — 267 1 exclamă d. Iorga la afirmarea mea că Muntenia a fost lipsită de spiritul critic... E o nepricepere complectă şi trei sferturi de falsificare — hai să zicem jumătate. în epoca de la 1840 încoace, Eliade e italienist şi ţinta atacurilor criticii moldoveneşti — am spus-o în volum. înainte de 1840 — dacă e vorbă să vorbim şi de acea epocă — încă nu se pusese problema criticii; cînd se pune, Eliade nu-i critic — am spus-o şi aceasta. „Revoluţionarismul" lui Eliade nu-i critică — e clar, şi am şi spus-o. Conservatismul lui Eliade, şi el, e importaţie, nu-i critică — am dovedit-o, şi d. Iorga trebuia să-mi răstoarne argumentele. Gr. Alexandrescu n-a făcut critică, şi am spus că prin critici înţeleg pe... critici, nu „spiritele ascuţite de critică". Sînt multe „spirite ascuţite de critică“, dar, dacă nu fac critică, nu-s critici şi n-au ce căuta într-un volum unde vorbesc de evoluţia ideilor... Una din cauzele pentru care spiritul critic a apărut mai cu sama la moldoveni se datoreşte — zic eu în volumul meu — faptului că scriitorii însemnaţi din generaţia de la 1840 din Moldova sînt boieri. La aceasta, d. Iorga îmi răspunde : „în ciuda d-lui Ibrăileanu, să restabilim cronologia în drepturile ei. Negruţ, Alecsandri şi Kogălniceanu sînt fii de boieri mai noi; din cei vechi, Asachi e fiu de preot; din cei mai noi, Guşti, Istrati, Codrescu, Ioan Io-nescu, Dăscălescu, generaţia de la 1850 nu sînt boieri deloc. în Muntenia, Ghica şi Rosetti poartă nume domneşti, după Iancu Văcărescu, mare boier; Eliad, Alexandrescu sînt fii de boiernaşi; Bălcescu e de vechi şi bun neam ; Creţeanu e de boierie mai nouă, dar din anii 1820 ; doar Bolintineanu, Bolliac dacă vin din rîndurile străinilor împămînteniţi. Ei atunci ? !“ Băgaţi de samă că d. Iorga înşiră pe toţi acei munteni pe care-i socoate boieri, dar uită, cînd e vorba de Moldova, pe A. Russo şi pe A. Donici, adevăraţi boieri. Băgaţi de samă că-mi înşiră, în Moldova, pe nebo-ierii Guşti, Istrati, Codrescu, Dăscălescu, care n-au ce căuta în discuţie, fiindcă eu n-am spus că aceşti oameni sînt critici. 268 Băgaţi de sâmă că-mi vorbeşte de neboierul Asachi, despre care chiar am spus că nu e critic. Băgaţi de samă că-mi vorbeşte de boierul Iancu Vă-cărescu, reprezentant al vechiului regim44, dar nu vorbeşte de boierii din Moldova : Conachi, Beldiman, Di-machi etc. — reprezentanţi şi ei ai „vechiului regim44. Dar toate acestea nu sînt încă nimic. Sînt, adică, numai dovezi de rea-credinţă din partea d-lui Iorga, ...Rea-credinţă amestecată cu o levantină ştiretenie, cînd scrie : „Negruţ, Alecsandri şi Kogălniceanu sînt fii de boieri mai noi“, şi cînd despre Eliad, Alexandrescu şi Bălcescu scrie aşa că parcă aceştia ar fi mai boieri decît Negruzzi, Alecsandri, Kogălniceanu şi — uitatul de d. Iorga — A. Russo ! Să deschidem Istoria literaturii a d-lui Iorga şi sâ vedem cine sînt aceşti boieri munteni, mai mari decît scriitorii moldoveni citaţi. „[Eliad] era fiul unui polcovnic sau căpitan de Tlr-govişte, ofiţer de poliţie de treapta mai de jos, anume Ilie Rădulescu. Soţia acestuia, Frusina, era greacă, şi în casă se vorbea mai mult greceşte41 (Ist. Ut. rom., voi. I, p. 207). „[Gr. Alexandrescu] e cu siguranţă un tîrgoviştean, ieşit din clasa boiernaşilor, fiu al unui Mihail, pe care-1 pomeneşte ediţia din 180344 (op. cit., voi. I, p. 207.). „[Bălcescu] era fiul unui boier din cei mărunţi. Pitarul Barbu Bălcescu, dintr-un neam despre care nu se spune nimic în trecutul ţării.w (Şi d. Iorga, în „pole-mica“ cu mine, zice că Bălcescu e de „vechi şi bun neam“ !) Cît despre Creţeanu, singur d. Iorga zice că neamul lui era boierit la 1820... Aşa că, chiar din cartea d-lui Iorga rezultă că boieria scriitorilor munteni e mult mai mică decît a celor moldoveni citaţi mai sus. Va să zică, în privinţa boieriei sîngelui, d. Iorga, istoricul literar, arată că „polemistul44 d. Iorga spune neadevăruri. Dar nu despre aceasta e vorba. în volumul meu nu e vorba de nobleţă sîngelui, căci ar fi fost ridicol să explic ceva prin această metafizică ieftină. Prin boieria scriitorilor moldoveni, am înţeles situaţia socială, deci : interesele de clasă, viaţa de familie mai rafinată, părinţi 261) cu oarecare cultură, o bibliotecă în casă,- posibilitatea de a avea profesori mai buni şi de a merge în străinătate etc. Aceste împrejurări ale vieţii sînt ceea ce am numit boierie ! N-a priceput d. Iorga, ori mă falşifică ? Mă falşifică, pentru că aceste împrejurări, datorite boieriei, le-am discutat pe larg, nu le-am amintit numai aşa, în treacăt! Şi, dacă e aşa, atunci faptul că scriitorii munteni se trag din oameni cu mici titluri de boierie nu mă interesează — cînd ştiu că acei scriitori au fost săraci şi n-au trăit în împrejurările în care ar fi trăit dacă ar fi fost de fapt boieri. Dar chiar dacă d. Iorga ar fi avut... norocul ca scriitorii munteni să fie de fapt boieri, ar fi cîştigat d-sa ceva în „polemica^ ce-mi administrează ? Eu arăt că în Moldova, pe lîngă „boieria" scriitorilor, au mai fost alte multe cauze, şi, prin urmare, chiar dacă scriitorii munteni ar fi fost de fapt boieri, totuşi, lipsind celelalte cauze, ei tot n-ar fi fost critici. Aşa că degeaba d. Iorga îmi scoate înainte pe I. Ghica şi C. A. Rosetti. Cu atît mai degeaba, cu cît eu am explicat revoluţia din Muntenia de la 1848 ca o mişcare a boiernaşilor1, aliaţi cu clasa mijlocie, împotriva constituţiei oligarhice impusă de ruşi (Regulamentul Organic). Cînd însă, ca în Moldova, au fost şi alte cauze — afară de „boieria" oamenilor de cultură —, acei oameni de cultură, pe lîngă „mişcarea de la 1848“, au mai produs şi o mişcare culturală : critica, de care am vorbit, în volumul meu. D. Iorga scrie : „Şi, deodată, după acest talmiş-balmiş de moldovenism şi poporanism, iată-ne cu Asachi în drum. A fost reprezentantul la noi al clasicismului poetic italian de pe la 1800, clasicismul lui Monti şi Alfieri. Mai tîrziu 1 Dacă s-au amestecat şi boieri mari în mişcarea de la 1848, aceasta nu însamnă că acea mişcare n-a fost a „boiernaşilor", după cum, faptul că în Revoluţia Franceză s-a amestecat un Mirabeau nu însamnă că acea Revoluţie nu a fost a burgheziei, după cum, faptul că în mişcarea social-democrată din Germania unul din conducători e marele industriaş Singer, nu însamnă ca acea mişcare nu e a proletariatului. 0 270 a făcut unele concesii romantismului francez şi german şi chiar naţionalismului şcolii Kogălniceanu-Alecsandri. E un spirit care a trăit peste jumătate de veac şi deci s-a prefăcut în multe. E uşor a-1 înţelege, dar nu pentru superioara inteligenţă a d-lui Ibrăileanu. Căci dumnealui culege pe rînd ce scrie poetul, supt atîtea înrîuriri, la 1848, la 1853, la 1843-, la 1852, la 1839, la 1847—1848, la 1836, 1839, la 1853, la 1852, la 1846 — urmez ordinea citaţiilor, care e tocmai aceasta — şi ajunge la încheierea, firească : -«o colecţie de tendinţi contradictorii». Asachi e un «amestec de curente contradictorii». Cum poate crede oricine, dacă are nepriceperea de a-1 studia astfel* Ce uşor triumfează maestrul! Şi cît e de fericit! Ei bine, ascultaţi, băieţi „din centre“. D. Iorga înşiră anii, în ordinea citaţiilor mele. E imprudent maestrul, căci aceşti ani, de la 1836 până la 1853, sînt numai 17, şi nu „peste jumătate de veacw, cum zice d-sa. Dar, în sfîrşit, chiar în aceşti 17 ani, dacă Asachi ar fi fost întăi „om vechi", apoi latinist, apoi critic (sau şi invers) ; dacă ar fi fost întăi conservator, apoi liberal (sau şi invers); dacă ar fi scris întăi o limbă „ veche apoi una nouă etc. — atunci, da, nu s-ar fi „contrazis", atunci s-ar fi schimbat, atunci aş fi greşit, atunci ar fi trebuit să vorbesc nu de o „colecţie de tendinţi contradictorii", ci de evoluţia ideilor lui Asachi. Lucrurile însă stau cu totul altfel, şi d. Iorga le-a falşificat amarnic. Şi iată cum stau lucrurile. Eu spun : „In politică Asachi este un om vechi, un »conserva-tor»“, şi spun : „Dar acest om vechi, în politică a fost unul din cei mai de sama reprezentanţi ai introducerii culturii apusene la noi...“ Aşadar, vechi ca om politic, nou ca întroducător al culturii străine. Aceasta în tot timpul. E vorba aici de o evoluţie a lui Asachi ? Nu de „tendinţi contradictorii11 ? în privinţa limbii... Eu dovedesc că Asachi, în acelaşi articol din 1839, manifestă două tendinţi contradictorii : 271 „Opoziţia împotriva acelor sisteme lingvistice care voiau sa «stropieze» limba, recomandarea cărţilor bisericeşti ca bază a limbii literare, prin urmare o atitudine cuminte, aproape ca şi a şcoalei critice moldoveneşti;; dar, totodată, propunerea raţionalistă ca un «tribunal» din lingvişti să decreteze «îmbunătăţirile» limbii.M (In volumul meu citez pasagiul din Asachi în care el spune,. una după alta, aceste două idei contradictorii.) Vorba Coanei Efimiţei: E fandacsie, bobocule ? E ipohondrie, domnule Iorga ? Mai departe. La 1839, Asachi spune lucruri ca la 1847, şi anume vorbeşte ca Alecu Russo : dar tot la 1847, tot în articolul în care vorbeşte ca Alecu Russo, Asachi mai propune să schimbăm limba, cum au schimbat-o grecii. (Dovedesc aceste lucruri cu citaţii, în volumul meu.) Va să zică : la distanţă de 8 ani (1839—1847) spune acelaşi lucru ; iar în acelaşi an şi în acelaşi articol din 1847, spune lucruri contrare ! E evoluţie „firească“, istoricule literar, domn Iorga ? Dar arăt eu mai departe că, tot în acelaşi an (1847) şi tot în acelaşi articol, pe lingă că susţine şi idei ca ale lui A. Russo şi ca ale lui Laurian, mai susţine şi idei ca ale lui Pumnul — deci în acelaşi articol, idei din trei sisteme deosebite şi contradictorii! Mai departe, în volum, dovedesc că : „Şi dacă (Asachi) aici se ridica împotriva latinismului, apoi, în alt număr al Albinei din acelaşi an, e lăudat Eliade, pentru că, în Curierul românesc, curăţă limba de cuvinte «străine» şi pune în loc «romane».* Nu e nevoie să urmez mai departe cu Asachi. Dacă cineva mă provoacă, sînt gata ! Şi acum, recetiţi impertinenţele ce-mi aruncă d. Iorga cu prilejul lui Asachi şi admiraţi psihologia acestui om. Admiraţi-i şi inima uşoară cu care se aruncă în discuţii care dovedesc, pe de o parte, că nu poate să nu falşifice, iar pe de alta că, autor de interminabile volume asupra literaturii române modeme, este incapabil să priceapă spiritul (deloc greu de priceput) al unui scriitor de aşa însemnătate ca Asachi! Aceleaşi sîcîieli şi în privinţa lui Alecsandri. La concluziile mele, bazate pe fapte, pe citaţii, că Alecsandri s-a contrazis, d. Iorga îmi răspunde, cu acelaşi cîntec monoton, că : „Omul a lucrat o jumătate de veac şi mai bine". A lucrat, dar eu am dovedit că s-a contrazis nu numai în aceeaşi vreme, dar chiar în aceeaşi piesă (Iorgu de la Sadagura etc.). Dar oare de ce această insistenţă a d-lui Iorga de a apăra, cu orice preţ (cu ce preţ!), pe Asachi şi pe Alecsandri ? Apoi, pentru că d-lui Iorga nu-i convine a se vorbi de „contradicţii". D. Iorga, care a fost pentru şi contra fanarioţilor, pentru şi contra lui Mihai Viteazul (iartă-mi, d-le Iorga, această nerespectare a.., cronologiei), pentru şi contra evreilor, pentru şi contra d-lui Vasile Pop (şi a mai tuturor scriitorilor în viaţă şi chiar morţi), pentru şi contra votului universal, pentru şi contra junimiştilor, pentru şi contra tinerilor liberali, pentru şi contra statuiei lui Cuza etc., etc. — d. Iorga are o oroare instinctivă de discuţia „contradicţiilor14. Am scris cuvintele : „pentru şi contra statuiei lui Cuza". Acest pentru-contra e mai puţin cunoscut, şi, chestia fiind şi de actualitate, de o arzătoare actualitate, credem necesar să producem texte. Se ştie că în anul acesta, de cînd d. Iorga face politică în stil mare, d-sa ţine conferenţi pentru statuia lui Cuza, vorbeşte la Ruginoasa, plînge la Piatra-Neamţ, deschide liste de subscripţii în Neamul românesc etc. Ei bine, acum şase ani, în 1903, iată ce spunea în-tr-un articol din Sămănătorul: „Cea mai bună statuie, aceea pe care ar fi primit-o el [subliniat de d. Iorga], ar fi un pios monument, fără parade pretenţioase, pe singuratecul său mormxnt, păzit de acum înainte de orice profanare [hm !], o rugăciune tainică în colţul de umbră unde el a voit să se coboare. Dar nu ! Aceasta ar fi pentru dînsul, şi sînt şi oameni care voiesc ca marea statuie impunătoare a lui Cuza-Vodă să fie pentru dînşii [subliniat de noi!]... şi aţîţă-torii de turburări n~au nemerit la mormîntul care le trebuiea [subliniat tot de noi]. Dar vezi, pe-atunci „statuia" era în programul altor „democraţi", al celor „conservatori". Acum, ea e în programul celor „naţionalişti" —■ şi acum se schimbă lucrul : statuia nu mai e „pentru dînşii", ei nu mai sînt 273 „aţîţători de turburări44 — acum cînd ei „au nemerit ia mormîntul care le trebuie44 !... ...Şi iată de ce apostolul de la Văleni nu poate auzi de „contradicţiile44... lui Asachi !... Eminescu. „Jenant ! [zice d. Iorga], Aşa de mare, aşa de puţin liberal...44 S-ar părea că eu urmăresc să arăt că oamenii mari au fost liberali şi că, ajungînd la Eminescu, mă simt la mare încurcătură, nu-i aşa că astfel s-ar părea, cetito-rule care nu mi-ai cetit volumul ? în realitate, lucrul stă cu totul altfel ! Eu îmi dau toate silinţele, în volum, să dovedesc reacţionarismul lui Eminescu — cum mi-am dat toate silinţele să dovedesc că Alecsandri n-a fost liberal, cum cred mulţi şi cum credeam şi eu, ba chiar cum am scris acum vreo opt ani ! Dar atunci ? ! Ei, lucrul e foarte simplu : „ Jenant“-ul d-lui Iorga e „polemică... distrugătoare44 — adică vorbă de clacă... ...Şi ce fac eu ca să depreciez pe... adversarul meu politic Eminescu ? Iată ce fac, după d. Iorga : Zic, mai întăi, că „Eminescu a fost numai poet44. Apoi. am nenorocirea să mai spun că „proza sa este puţină44. Şi, în sfîrşit, ca să mă pierd cu totul, adaog că : „chiar acea puţină proză e poezie în proză44. Acum, să zicem că eu am spus exact aşa cum reproduce, cam strîmb, d. Iorga. Dar despre ce e vorba aici ? E vorba de nuvelele lui Eminescu. Nuvelele lui Eminescu sînt, după mine, literatură subiectivă, deci lirică — ca şi „poeziile44 sale. Aşa că artistul Eminescu e, pentru mine, un poet liric, un mare poet liric, unul din cei şapte-opt mari poeţi lirici europeni din veacul al XlX-lea. Dar nuvelist, artist obiectiv Eminescu nu e ! Cînd spun acestea, însamnă că, In calitatea mea de „liberal44, vreau să înjosesc pe Eminescu ? Nu e puţină demagogie în ieşirea aceasta a d-lui Iorga împotriva mea ? Ştiu că are teroare de acest cu- 274 vînt (şi cu tot dreptul!), dar n-am ce face, trebuie să-l întrebuinţez ! Dacă voi spune că Victor Hugo, care a scris romane interminabile, este un mare poet liric şi epic — chiar şi-n romanele sale, — însamnă că voiesc să înjosesc pe Victor Hugo ? Teribil estetician şi istoric literar e şi d. Iorga ! Dar ce nu spune d. Iorga în jumătatea de pagină de revistă, consacrată studiului meu despre Eminescu ! Cîteva falşificări din această jumătate de pagină le^am relevat în articolul precedent. Acum, cîteva frumuseţi : Cînd zic că Eminescu n-a fost un „patruzecioptist”, d. Iorga, spiritual cum este, se dedă la cuvinte de duh : d-sa zice „că şi era greu să fie patruzecioptist ca unul ce era la doică la 1848”... Las-că la 1848 Eminescu nu era la doică, căci încă nu se născuse, dar, prin „patru-zecioptişti“, înţeleg eu oare numai pe oamenii care au lucrat la 1848 ? N-am definit eu „patruzecioptismul” ca o stare sufletească, ca o atitudine politică ? Insist aci asupra acestei copilării a d-lui Iorga, pentru că o repetă necontenit, de pildă şi cînd mă „distruge” în privinţa lui Odobescu ! D. Iorga s-a făcut că nu înţelege că prin „patruzecioptism” înţeleg liberalismul roşu, liberalismul care încetează la 1848 1, şi cînd se face că nu înţelege, mă falsifică — marele îndrumător ! Dar e peste măsură de interesant d. Iorga cînd îşi bate joc de A. Russo, pentru că eu îl laud şi-l preamăresc. Acest îndrumător şi asanator a zvîrlit peste bord pe A. Russo... pentru ca să mă „distrugă” pe mine. < D. Iorga vorbeşte ironic de : „Russo, marele geniu din România literară, pe care-1 numeşte un „bel esprit“. Acum, ia să vedem care este părerea d-lui Iorga despre A. Russo, atunci cînd nu polemizează cu mine. Sa deschidem Istoria literaturii a d-lui Iorga, volumul II, pagina 255 : „Un alt moldovean, înzestrat cu un talent superior, adînc în simţire, înalt în cugetare” etc. — aşa e A. Russo în Istoria d-lui Iorga ! Va să zică contrarul unui „beî 1 Intr-un loc, în volumul meu, zic : „ridicolele atitudini liberale, patruzecioptiste, democrate, revoluţionare, oricum voiţi s-o mai numiţiu. Nu e clar ? esprita, va să zică un. „grand esprita î Spuneţi, mai cunoaşteţi vreun alt istoric, îndrumător şi asanator care să-şi bată în aşa chip joc de adevăr, de el însuşi şi de lume ? Odobescu. Eu am spus c-a fost un „patruzecioptist". „Patruzecioptist, fiul colonelului Odobescu, tînărul c<:re iese la iveală prin 1866 ?“ Mai întăi e falş că Odobescu iese la iveală prin 1866 î Fără a ne opri asupra scriselor sale anterioare, Odobescu scoate o mare şi însemnată revistă în anul 1861. Despre „patruzecioptismul" unui om care n-a lucrat la 1848 am vorbit mai sus. Interesant însă pană la „comicărie", cum ar zice d. Iorga, e atunci cînd d-sa nu dă voie lui Odobescu să fie „patruzecioptist4*, adică liberal înaintat, fiindcă e fiul reacţionarului colonel Odobescu !!... Aţi mai auzit asemenea argumentare ? Odobescu a fost liberal înaintat, dar d. Iorga nu-i permite să fi fost ceea ce a fost, pentru că tatăl lui a fost reacţionar ! Şi băieţii din „centre" admiră ! E vorba de socialism. Aici d. Iorga se întrece pe sine însuşi. Eu am spus că „socialiştii" au fost eminesciani, cu alte cuvinte, că „socialiştii" de atunci n-au fost socialişti. Ştiţi ce a înţeles din aceasta d. Iorga ? D-sa a înţeles că eu spun că „socialiştii" au fost eminesciani nu pentru că n-au fost socialişti, ci pentru câ Eminescu a fost, el, socialist! Eu am scris 60 de pagini, în care dovedesc că Eminescu a fost conservator (şi că n-a fost deloc socialist) ; că „socialiştii" de atunci n-au fost socialişti, ci reprezentanţi ai unor clase „reacţionare", după terminologia socialistă, şi d. Iorga, falşificîndu-mi, dintr-un condei, 60 de pagini din volum, face încă şi ţupăituri hazlii! Acum, altceva. Aici chestia e mai subtilă şi sîntem, deci, gata să recunoaştem că d. Iorga n-a falşificat, ci a fost de bună-redinţă : n-a priceput. 276 Eu am spus că vechii „socialişti14, prin firea lor, prin fondul lor, au fost naţionalişti, dar doctrina nu le-a permis să facă naţionalism, doctrina i-a „obligat* să facă internaţionalism. Ce strident mai rîde d. Iorga ! Cum se bate cu mî-nile peste coapse : „Atîta-i deosebea : doctrina. Dacă în locul doctrinei socialiste ar fi ales pe cea naţionalistă, erau adevăraţi naţionalişti. Nu ne îndoim. Aşa, unul cu nevastă urîtă ar fi avut nevastă frumoasă, dacă n-ar fi ales nevasta urîtă, şi deci se poate zice că are o nevastă «arhi-frumoasă».* Hm ! D. Iorga se ambalează în logică ! Ştiţi că logica e domeniul favorit al d-sale î Ei bine, domnule Iorga, fără a-ţi face teorii, căci ele îţi repugnă (d-ta le numeşti despreţuitor „filozofie*), îţi voi dovedi că lucrul care îţi pare aşa de cu neputinţă e foarte posibil. Şi, pentru ca să nu le duc prea departe, mă voi opri chiar la d-ta... D-ta faci „ţărănism* de vreo opt ani, mi se pare. „Ţăranul român*, „păstrătorul limbii şi al naţionalităţii* — în sfîrşit tot ceea ce se cuprinde în „talpa ţării*. Ţărănist ca d-ta mai rar. Dar d-ta ai nişte cărţi de călătorii : „Sate* şi mănăstiri, „Drumuri* şi oraşe, în care zugrăveşti tot ce ai văzut în ţara asta, exprimi tot ce ai simţit... Ei bine, există un singur ţăran în volumele d-tale ? Te-au interesat pe d-ta ţăranii, viaţa lor, sărăcia lor, sufletul lor ? Nu ! Şi atunci vezi că e posibil să fii în teorie ţărănist pănă la atrocitate, iar în fond să te sinchiseşti de ei ca de omătul de anţărţ ? Că vezi, una-i teoria, doctrina, stilul, retorica etc. — şi alta-i natura intimă a omului. Şi atunci, de ce nu laşi încolo şi pe nevasta cea frumoasă, şi pe cea urîtă, şi pe cea „arhi-frumoasă* ? Să mai amintesc că, după ce ne taxezi de anti-na-ţionalişti, spui că facem „şovinism ca să ni se ierte trecutul* ? Dar nu vezi că te contrazici copilăreşte ? Sau poate, acum, admiţi şi d-ta că cineva poate profesa o teorie şi în realitate [poate] fi altăceva ? Dar atunci te contrazici în două etaje, iubite domn ! 277 Mai interesant — căci d. Iorga e mereu tot mai interesant —, aşadar, mai interesant e următorul mic accident ce i se întîmplă d-lui Iorga. Eu am spus că „socialismul14 de altădată a fost ţărănist. D. Iorga mă combate prin următoarea insultă : „Socialismul ieşan, întins şi asupra altor centre, e ţărănism, pentru că de nevoie făcea curte şi ţăranilor, pentru că el cerea pămînt în folosul lor, pentru că lucra prin şarlatania petiţiilor către stat în vederea împărţirilor de moşii44. Un om care se respectă cînd scrie s-ar fi oprit sa vorbească despre şarlatania unor oameni — a vechilor „socialişti44 —- care n-au tras nici un cîştig din activitatea lor, ci — şi d. Iorga ştie lucrurile —, ci numai suferinţi personale. Unui om care se respectă cînd scrie i-ar fi fost ruşine să vorbească de şarlatania unor oameni care au făcut sacrificii enorme pentru o utopie ! Şi, mai ales, cînd acel om este istoric şi, deci, dator să ştie că mişcările politice şi sociale au întotdeauna cauze politice şi sociale — şi nu „şarlatania44 unor oameni !... ...Dar aud că d. Iorga, şi la cursurile pe care le ţine în Iaşi „pentru poporul românesc41 (apropo : nu de mult a scos o carte pentru „clasa IlI-a gimnazială şi pentru poporul românesc44 !), cînd vorbeşte de mişcarea de la 1848, o tratează tot aşa de ştiinţific ca şi „socialismul44 de altădată. Se zice că face atîta „spirit44 pe socoteala generaţiei de acum 60 de ani, încît băieţii d-sale din „centrul44 Iaşi îşi rup coastele de rîs... Aşadar, ca să rezumăm, „socialiştii44 de altădată au fost nişte şarlatani. Bine. Acum să cetim ce scrie d. Iorga numai zece rîn-duri mai departe : „Faptul că la Contemporanul se scria moldoveneşte cu afectaţie şi se întrebuinţa unele forme ortografice vechi dovedeşte «arhinaţionalism» — deci, socialiştii, între cari a petrecut oarecari ani de sinceritate autorul ţadică eu], sînt cei mai naţionalişti dintre naţionalişti44. Aşadar, pe cînd mă dedam la „şarlatania(( petiţiilor, petreceam oarecare ani de „sinceritate“ ? ! 278 Sinceritate şarlatanească ? Şarlatanie sinceră ? Prostie genială ?... ...Iorgalism echilibrat ? , Ce-o să zică „clasa a IlI-a44 şi „poporul românesc44 ? Despre capitolul meu în care analizez pe Caragiale d. Iorga scrie o jumătate de pagină, din care n-am înţeles absolut nimic. Această parte a „criticii44 d-sale e scrisă în stilul Istoriei lui Ştefan cel Mare, pe care d. Iorga a compus-o, fireşte, tot „pentru poporul romanesc44... Probabil însă că mă înjură şi aici şi probabil că vrea să mă sîcîie. Dacă cineva a priceput ce vrea să spună d. Iorga, îl rog să facă bunătatea să mă lămurească şi pe mine. Şi încheie dl. Iorga „critica44 sa :. „Aceste pagini sînt, din partea noastră, o smerită închinare Uriaşului44. — Dar ce e cu „Uriaşul44? — mă va întreba. cetitorul. E o vorbă de duh, care nu se poate înţelege singură, dar pe care d. Iorga o scoate din nişte premise... Căci d. Iorga îşi aranjează întâi premisele, cînd are de „făcut44 un „spirit44... Probabil că de aceea d. Iorga rîde anticipativ cînd are să facă „spirit44 : rîde cînd îşi pregăteşte premisele în vederea viitorului spirit, pe care el, mehenghiul, îl ştie dinainte, dar pe care băietul din „centru44 nu-1 ştie şi se uită cam nedumerit la maestru... • Acum, măcar o dovâdă de bună-cuviinţă, de bună-creştere şi de înălţime morală a d-lui Iorga : „Admiraţi curajul ! «Eminescu a fost numai poet». Vestitul cugetător genial ? Da, el. Şi de ce numai poet ? Pentru câ -«proza sa este puţină». Şi poezia şi mai puţină adăugim ; dar nu stăm la o tejghea de cafea turcească ori de lucruri de acelea pe care le cumpără, cum zice d. Ibrâileanu, un «oriental libidinos».44 Băgaţi de samă : d. Iorga face recenzia volumului meu, adică a unei cărţi în care nu e vorba nici de d-sa, nici de partidul d-sale, nici măcar de lucrurile contemporane ; şi-n această recenzie vorbeşte de „o tejghea de 279 lucruri de acelea pe care le cumpără un oriental libidinos“ /... Cunoaşteţi vreun alt scriitor, oricît de balcanic, care să-şi fi pompat din creier, pe hîrtie, ceva mai puţin curat ? Şi cînd te gîndeşti că, mai dăunăzi, acest om, indignat în curăţenia lui feciorelnică, tuna împotriva literaturii lui Caragiale din Universul şi împotriva celei din Viaţa românească, numindu-le, în elegantul său limbaj, „porcăieli11 !... Să mai relevez şi altele... aş zice „porcăieli“, dar „mă gîndesc cine sînt şi despre cine scriu“... să zicem şi alte semne de bună-creştere ? Ca aceea că noi nu ne spălăm, că nu facem baie etc. ? De prisos, credem, după mostra de mai sus. Cum se explică toate acestea ? D, Iorga este un om cinstit — atît de cinstit, încît se minunează şi d-sa însuşi, ceea ce-1 face să-şi strige cinstea prin toate gările şi pe la toate răspîntiile, ca o fată care s-ar lăuda mereu că-i virgină. Cum, dar, acest om atît de cinstit a fost în stare să se dedea la asemenea falşificări ordinare şi la asemenea triviale injurii ? Lucrul e foarte simplu : Mai întăi, fiindcă mi-am permis să scriu un volum fără să-i cer autorizaţia. De, dacă ai scris un tratat de chimie, tot nu s-ar formaliza atîta d. Iorga... dar să scrii despre istoria literaturii româneşti, fără o prealabilă autorizaţie din partea d-sale ! Căci literatura românească este un parc destinat plăcerilor sportive ale acestui lord al cugetării româneşti ! O altă cauză pentru care d. Iorga mă f&jură, şi mă falşifică ca să mă înjure şi mai tare, e că nu l-am citat, sau nu l-am citat după dorinţa inimii d-sale. D. Iorga te înjură dacă nu-1 citezi : te înjură dacă-1 citezi fără să-i însoţeşti numele cu calificativele : „împăratul cugetării româneşti14, ori măcar „marele şi savantul nostru istoric14, sau, cel puţin, „genialul nostru îndrumător11. Ei bine, eu l-am citat foarte puţin — prima mea greşeală ; dar, mai ales, deşi l-am citat aprobativ, am uitat să-i însoţesc numele cu vreun calificativ iperbolic... 280 Ba, ceea ce e mai rău — şi d. Iorga mi-o reproşează cu amărăciune —, l-am citat numai pentru fapte, şi nu pentru idei, ceea ce l-a supărat rău pe d. Iorga, căci d-sa pretinde că de o bucată de vreme are şi idei, lucru ce a trecut neobservat de mine şi pentru care-i cer toate scuzele ! Apoi, «d. Iorga are mai multe ahturi la inimă din cauza noastră. Aşa, prin apariţia noastră, acum patru ani, am schimbat forma de guvernămînt a literaturii noastre, fă-cînd dintr-un imperiu, în capul căruia era d. Iorga, o republică a literelor, fără împăraţi, coroane, tronuri şi protocoale. ...Şi cine nu ştie psihologia necăjită a „regilor în exilw ? ! Apoi, mici incidente, din care d. Iorga n-a ieşit tocmai strălucit, incidente provocate de d-sa şi deci cu atît mai dureroase pentru d-sa — ca acele celebre „cursuri de vară“ din Iaşi, cu ocazia cărora d. Iorga s-a făcut vinovat de calomnie, ca acea nostimă întîmplare cu recenzia recenziei lui Brockelmann, cînd d. Iorga a inaugurat, faţă de noi, campania d-^sale de falsificări —, şi alte accidente displăcute pentru d-sa, de care nouă, celor dintâi, ne pare foarte rău, căci, martor ne e Dumnezeu, care vede toate, că nu dorim răul nimănui! Acestea sînt fapte. Dar aceste fapte nu ar explica felul „criticii11 d-lui Iorga, dacă n-am ţinea socoteală şi de temperamentul îndrumătorului. D. Iorga, cenzor al publicisticei şi al neamului românesc1, combină, în îndeplinirea acestei funcţiuni, cel mai exagerat temperament femenin cu cel mai viril dicţionar pitoresc. Ziarul d-sale, Neamul românesc, conţine, într-un singur număr, mai multe injurii decît toate ziarele de partid, într-o săptămînă cînd nu sînt alegeri, bineînţeles, căci, în acest din urmă caz, chiar proza d-lui Iorga devine palidă, prin comparaţie. 1 Nu e mult de cînd d. Iorga, înregistrînd în Neamul românesc alegerea unui învăţător într-o comună din Ardeal, adă-oga: „Ştiu eu!“ — adică: „V-aţi aflat în treabă, fără să mă întrebaţi**... 28ţ Iar dacă e vorba ca să şi calomnieze, d. Iorga nu se dă înapoi, ci merge cu energie înainte. D. Iorga înjură toată lumea : partidele politice, pentru că continuă să mai existe încă după ce d-sa şi-a publicat programul naţionalist-democrat1. Pe membrii acestor partide, individual, pentru că nu intră în partidul d-sale. Pe toţi acei care nu fac parte din nicuun partid, dar nici din al d^sale, pentru că etc. Toate revistele şi pe toţi scriitorii de la aceste reviste, pentru că etc. Pe acei care nu-i citează cărţile, ori i le citează fără elogii, ori cu elogii moderate. Portugalia, pentru că s-a purtat „necuviincioasă" faţă cu junimistul naţional-democrat Franco. Pe tinerii turci, pentru că se poartă „necuviincios" faţă cu... bătrînul respectabil, „care e“ Abdul Hamid. Ardealul, pentru că e „necuviincios" faţă cu d-sa. Critica europeană, pentru că e „necuviincioasă14 uneori cu operele d-sale... Dar ce nu înjură d. Iorga ? Să spună chiar admiratorii săi, „din centrele României11 ? Cumpăna prin care trece Neamul românesc e atît de mare — injuria atît de necesară —, incit, cînd are de lăudat pe vreun naţionalist-democrat, simţind că se abate de la rolul înalt ce i-a încredinţat neamul, face o bogată libaţiune, injurînd prealabil, ca introducere, pe toţi „adversarii" săi în bloc. Aşa, avînd de lăudat dicţionarul d-lui Sextil Puşcariu, scrie o lungă introducere, în care atacă cu multă energie pe d-nii Take Ionescu, Bădărău, Honigmann, Mochi Fischer, necruţînd, în treacăt, nici „partidele". Dar d. Iorga ştie să şi laude. Şi — trebuie s-o recunoaştem — entuziasmul cu care laudă nu e mai prejos de acela cu care înjură, căci acest om este entuziasmul personificat. Iar cele mai entuziaste cuvinte de laudă, d. Iorga le are pentru d. Iorga, căruia îi păstrează un mare şi sincer cult şi o necondiţionată admiraţie, soco-tindu-1 ca o apariţie inexplicabilă în această ţară înapoiată, în această Europă stricată şi în acest secol de mai multe ori infam... „Suis-je venu trop tard, ou trop tot 1 Mai puţin pitoresc înjură d. Iorga partidul marilor latifundiari, pentru care acest apărător al ţărănimii are o sensibilă slăbiciune — singura-i slăbiciune. 282 trebuie să se întrebe probabil d. Iorga, şi cu drept cu-vînt. Şi atunci cum nu era să mă înjure acest mare poet al injuriei române ?! Dar pentru ce falsifică, şi încă aşa de stîngaci, d. Iorga ? Pentru ce, cu alte cuvinte, nu are prudenţa necesară publicistului ? Pentru ce se pune în trista postură de a fi aranjat pe două coloane ? Mai întăi, pentru că patima îi turbură mintea şi nu-şi mai dă samă ce face. Şi al doilea, pentru că nu-i pasă ! Nu-i pasă de nimenea, s-a deprins să-şi „facă cheful" cu toată lumea, cum îi vin toanele. E introducerea ciocoismului celui mai caracterizat în publicistica noastră. Cine nu ştie, cine n-a văzut pe ciocoiul din Moldova care, după ce mănîncă şi doarme bine, se scoală, ia o dulceaţă şi apoi iese în balcon şi-ncepe să înjure fără nici un motiv pe servitorii din ogradă ? Ciocoiul n-are respect de demnitatea altuia, ciocoiului îi e indiferent dacă are sau n-are dreptate — el îşi face cheful, sigur că n-are să i se răspundă, sigur că n-are să sufere nimic de pe urma toanelor sale !... Şi d. Iorga, care mă întreba „ce gogoriţă" mai e şî „fanariotismul" !... Dar destul pentru data aceasta. Vom mai avea, desigur, plăcerea să vorbim despre d. Iorga. Viaţa românească, nr. 6, 1909 Scrisoare deschisă către dL Dobrogeanu-Gherea Iubite domnule Gherea, Desigur că te miri în acest moment cînd vezi că-ţi adresez o „scrisoare deschisă*. Şi dacă cumva, începînd s-o ceteşti, mirarea ţi se va schimba în displăcere, aş fi foarte nenorocit, căci dacă este un om pe lume căruia n-aş voi să-i fac displăceri, apoi acela eşti d-ta, scumpe maestre. Dar vei vedea că n-am putut evita să fac ceea ce fac... Să intru în chestie. D. C. Miile, într-un articol din Adevărul, reluînd o idee dintr-un articol recent al d-tale, învinuieşte pe foştii socialişti de atentatul comis împotriva d-lui I. Brătia-nu, de anarhizarea mişcării lucrătorilor şi de urmările ce vor avea aceste fapte. Aşadar, ideea în numele căreia d. Miile găseşte că foştii socialişti sînt vinovaţi este a d-tale. Şi atunci, dacă ideea d-sale e şi a d-tale şi d-ta îi ai paternitatea, înţelegi că între d. Miile, pe care am şi nenorocul să nu fi avut onoarea a-1 cunoaşte, şi între d-ta, prefer să-ţi scriu d-tale. (Trebuie să spun, bineînţeles, că articolul d-tale, fiind publicat înainte de atentat, d-ta nu ne învinuia! decît de anarhizarea mişcării lucrătorilor, prin faptul că i-am lăsat fără căpetenii, d. Miile a tras după atentat concluzia legitimă din ideea d-tale.) O altă cauză pentru care mă adresez d-tale, iubite domnule Gherea, căci ţin să justific bine pentru ce-ţi scriu d-tale, este că d-ta scrii uneori la Adevărul şi prin urmare nu fac o prea mare confuzie între adresanţi... Şi, în sfîrşit, şi aceasta e cauza cea mai principală pentru care îmi permit să-ţi adresez aceste rînduri, e, vai, mă sfiiesc să ţi-o spun... Este că vreau să te fac arbitru ! *In legătură cu aceste scrisori, a se vedea notele, p. 547. 284 Aşadar, d. Miile, reluînd ideea dumitale, zice că socialiştii, părăsind pe lucrători, au făcut ca ei să rămînă fără conducători luminaţi şi de aceea azi sînt anarhişti (dacă sînt, face restricţie d. Miile). Şi d-1 Miile, ca polemist de talent ce este, îi numeşte pe foştii socialişti vîn-duţi, trădători, laşi etc. —, în sfîrşit, de 40 de ani de cînd eşti în ţară, cunoşti acest limbaj, iubite domnule Gherea. Acum, eu parcă auzeam că mişcarea asta e mai „serioasă pentru că e condusă de muncitori, şi nu de intelectuali „burghezi44... Da, da, am auzit cu siguranţă acest lucru... Dar să trecem, căci nu despre asta e vorba. Iubite domnule Gherea, cum ştii, eu fac parte dintre foştii socialişti. Deşi fostul socialism s-a isprăvit cînd aveam 26 de ani, nu voi face ca d. Cuza, nu voi spune că eram minor şi că nu mă solidarizez cu acea mişcare. Oricît de puţin am însemnat în acea mişcare, am fost şi eu printre soldaţii d-tale. Şi dacă a fost trădare, renegare şi laşitate, apoi atunci trebuie să-mi iau şi eu partea mea. înţelegi acuma bine pentru ce-ţi scriu eu, smeritul şi neînsemnatul, şi pentru ce-ţi fac rugăciunea să-ţi iei rolul de arbitru. Iubite domnule Gherea, d-ta îţi aduci aminte de peripeţiile sărmanului nostru partid. Noi ziceam că facem „socialism44 pentru „proletariat44. Dar făceam (eu mai puţin, că am venit la urmă) petiţii pentru ţărani şi, de obicei, votam cu... liberalii, pe care îi recunoşteam că sînt mai ,,buni“. (La alegerea d-lui Nădejde au votat şi ei cu noi.) „Proletari “ eu n-am văzut multă vreme la noi în Iaşi. Chiar azi, nu văd decît seara, uneori, întorcîndu-Se nişte biete evreice de la o fabrică de frînghii. Pe atunci nu era fabrica de frînghii... Şi am dus-o aşa o bucata de vreme. Ştii, iubite domnule Gherea, cu ce sacrificii mari personale ! Clubul s-a tot golit de mahalagii din Ciurchi, pe care noi îi credeam „proletari44, şi am rămas vreo cîţiva oameni, 15 maximum, care nu cedam şi, fără să mai avem nici un partid, că cu 15 nu e partid, eram intransigenţi şi... votam cu liberalii, că-s mai „buni44. O ştii, domnule Gherea ! Şi atunci, cei 15 de la Iaşi şi cu alţi 15 de aiurea am început să vedem (cît e greu adesea să vezi!), am început să vedem că partid socialist nu poate fi la noi, 285 pentru că proletariat nu avem. (Evreicele de la fabrica de frînghii nu erau, că nu era nici fabrica.) Şi ne-am mai zis : Ce facem noi ? Votăm cu liberalii, pentru că-s mai „buni“, şi altceva nu facem nimic. Şi ne-am întrebat cu surprindere : Ce sîntem noi, social-democraţi sau liberali ? Social-democratism nu facem, că n-avem cum ; dar liberalism facem ca cei mai mulţi dintre liberali : îi votăm ! Şi, probabil, prezumţios!, ne-am zis : cei din urmă oameni nu sîntem noi în ţara asta. Ceva am putea face noi bun în ţara asta, dacă ne-am amesteca printre cei care sînt puşi să facă ceva. Ţara asta are încă nevoie de lucruri care aiurea sînt cîştigate de mult. La noi, ne-am zis noi, nici liberalismul nu a făcut tot ceea ce are de făcut. In partidul liberal sînt tendinţi care, realizate, ar fi un pas enorm spre civilizarea adevărată a ţării. Trebuie, sîntem datori să intrăm în partidul liberal, cu care votăm necontenit, că e mai „bunw... Este drept să spunem că acela care ne-a ajutat mult să vedem ceea ce era clar de văzut a fost d. Stere, care venise din Basarabia şi care era poporanist şi naţionalist. Căci uitam să spun că noi, care ne iubeam ţara cu sentimentul tinereţii, care ne extaziam de Mircea la Rovine al lui Eminescu şi de năzbîtiile dascălilor lui Creangă de la Fălticeni, profesam internaţionalismul, ca să fim ortodocşi, dar, o ştii, d-le Gherea, aveam atîta minte ca să fim împotriva drepturilor pentru evrei; şî că acela care ne-a deschis ochii asupra greşelii internaţionaliste a fost d. Stere, care, în primul an al venirii în ţară, a scris vreo 4—5 articole intr-un ziar din Iaşi, polemizînd împotriva unui student şi susţinînd nevoia naţionalismului, nevoie mai mare la noi decît oriunde. ...Şi am intrat toţi la liberali, ca grupare, după o matură chibzuinţă, după o cugetare îndelungată, după discuţii la care am pus tot ce ştiam din cărţi şi din observaţia vieţii. Am cugetat bine trecînd la liberali, n-am cugetat bine — dar te întreb, iubite d-le Gherea, pe d-ta care ştii tot ce s-a întîmplat, te întreb şi eşti dator cu un răspuns fostului d-tale soldat şi actualului d-tale admirator, te întreb : Fost-am, sîntem noi trădători, transfugi şi laşi ? Părăsit-am noi, individual, un partid ? Am dezertat, pentru foloase personale,, de la un partid ? 286 Că poate n-au trecut toţi la liberali ? Nu-mi aduc aminte bine (pe d-rul Racovski eu nu-1 ştiu să fi fost în partidul nostru. Nici nu ştiam că există un om cu asemenea nume). Dar chiar dacă nu ar fi trecut toţi la liberali, cum n-ai trecut d-ta care ai păstrat o atitudine rezervată, am fi noi trădători, transfugi şi iaşi ? Răspunde, d^le Gherea. Răspunde : are dreptate d. Miile cînd ne face trădători şi laşi ? Şi nu cer răspuns pentru a triumfa împotriva d-lui Miile. Cer răspuns pentru marele public. Răspunde, d-le Gherea ! Răspunsul d-tale e necesar nu numai nouă, dar şi istoriei. Dă un document pentru istoricul viitor. Te-am ales arbitru şi mă voi supune sentinţei d-tale. Şi dacă noi, atunci cînd nu mai era partid socialist, cînd asistasem la degenerarea lui, cînd umblasem fără căpătîi multă vreme după dispariţia lui — dacă noi, atunci, am devenit liberali, d-nii Frimu şi Cocea... — a, nu pardon : d. Cocea e intelectual şi încurcăm discuţia —, sîntem zic, noi răspunzători că d. Frimu şi ceilalţi neintelectuali fac anarhism („dacă(< fac) ? Răspunde scumpe maestre î Şi permite-mi, iubite d-le Gherea, să-ţi pun o întrebare, cu tot înaltul respect ce ţi-1 port; ce înseamnă ideea d-tale că, prin trecerea noastră la liberali, mişcarea lucrătorilor a rămas acefală, decapitată, fără conducători luminaţi ? Dar n-ai rămas d-ta ? Dar n-au rămas d-nii Miile, Fagure, Many, Lambru şi mulţi alţii pe care nu-i numesc aici, dar pe care d-ta îi ştii bine ? Atîţia intelectuali! Atîtea capete conducătoare ! Te întreb cu tot dinadinsul, iubite d-le Gherea, cum stăm cu aceşti domni ? Dar mi se spune că unul a luat în antrepriză o publicaţie republicană antidinastică, pentru a deveni apoi conservatoare-democrată-socialistă-independentă; că altul s-a asociat la antrepriza asta; că altul conduce o societate de asigurare ; că celălalt conduce o întreprindere de petrol, că altul conduce cîteva credite... înţeleg, atîtea ocupaţii foarte „burgheze14 i-au împiedicat să devie „capi11, să „lumineze* cu intelectualitatea lor mişcarea lucrătorilor. Dar aceşti domni sînt socialişti şi azi, şi ieri, şi acum un an, şi acum doi ani! Şi nu-i vedem şi nu i-am 287 văzut „luminînd44 pe lucrători ca să nu cadă în anarhie !... Şi aceşti domni socialişti ne învinuiesc pe noi. liberali, că nu „luminăm*4 ?! Ce zici, iubite d-le Gherea ? Admiri încai curajul acestor domni, dintre care, îţi atragem atenţia, face parte şi însuşi acela care ne insultă pe noi ? Este el mdmferu la România muncitoare, şef, „cap44, luminător ? Răspunde, iubite d-le Gherea, cum stăm cu această chestie. înţelegi că am dreptul să fiu nedumerit cu asupra de măsură. Şi acum altăceva. Te obosesc, scumpe maestre, dar te rog să mă ierţi: e vorba de cinstea mea, şi eu n-am altă avere decît asta... Nici consilii de administraţie, nici petrol, nici gazete de tiraj, nici societăţi de asigurare... Ţi-aduci aminte, iubite d-le Gherea, cu ce strădu-inţi, cu ce entuziasm, cu ce ultim obol am făcut noi să apară Lumea nouă ? Şi-ţi aduci aminte că cea mai mare piedică ce ni s-a pus în cale a fost d. C. Miile, care ne-a părăsit, pentru că A. Beldiman i-a dat Adevărul, ziar cu tiraj şi cu venituri ! Ţi-aduci aminte cum ne-a părăsit d. Miile, pentru gazeta bogată ? Ţi-aduci aminte cum a devenit d-nul Miile directorul gazetei republicane şi an-tidinastice, care ne-a ucis prin concurenţa-i teribilă, fapt care a grăbit moartea fostului partid socialist, care şi-a cheltuit cu acea gazetă supremele-i sforţări ? D-ta ştii că, de-atunci, d. Miile nu s-a mai întors la socialism. D-ta ştii că d. Miile a părăsit individual partidul, atunci cînd partidul făcea cea mai mare sforţare, ce, în mintea noastră, era socotită ca încoronarea unei munci de 15 ani şi începutul unei ere de splendoare a socialismului. D-ta ştii că situaţia bună a Adevărului n-a ispitit pe alţi socialişti („trădători*4 şi „laşi44) cărora bătrînul Beldiman le oferise întăi gazeta, pentru că acei socialişti („trădători44, şi „laşi44) nu au voit să se amestece la o gazetă „burgheză44, republicană şi antidinas-tică. D-ta, iubite d-le Gherea, l-ai reprobat pe d-1 Miile şi numai pentru că eşti blînd şi plin de indulgenţă filozofică ai continuat să mai vorbeşti cu d-lui (căci mi se pare că vorbeai cu d-lui). D-ta ştii că toţi socialiştii îl înfierau. Şi ştii cum îl înfierau ! D-ta ştii că noi toţi am rămas să luptăm la gazeta noastră săracă, în partidul nostru urgisit, pănă ce el s-a 288 sfărimat, şi că d. Miile nu s-a mai întors de la gazeta republicană şi antidinastică. D-ta ştii, aşadar, că d. Miile şi-a părăsit partidul în cel mai suprem moment al evoluţiei lui — şi aceasta pentru foloase materiale. (Să mai amintesc ce făceau atunci şi ceilalţi „socia-liştiw, de la credite, asigurări şi petrol ? O ştii atît de bine, d-le Gherea !) Şi acum, iubite d-le Gherea, răspunde — şi n-am nevoie să adaog cuvîntul „cinstit*, cînd mă adresez unui om de o aşa înaltă moralitate ca d-ta : Pe d-ta niciodată n-am să te confund cu ceilalţi —, răspunde, scumpe maestre : Cine a părăsit individual — adică a „tradat., nr. 7, 1911), în care se dovedea că Taine a cercetat arhivele numai de mîntuială ; că cea mai mare parte din documente nu le-a consultat; că cele pe care le-a consultat nu a avut răbdare să le cetească în întregime ; că din unele a extras numai ceea ce convenea ideii pe care şi-o făcuse dinainte despre Revoluţie ; că din altele a scos lucruri pe care ele nu le conţineau, ori contrare conţinutului lor. Şi, ca metod general, zugrăvirea faptelor mărunte, adică a efectelor, fără să arate faptele mari, cau- 424 zele, care explică, justifică şi chiar sanctifică pe cele dintâi. S-ar părea că, cel puţin în privinţa lucrurilor de care se ocupă Aulard, Taine nu mai poate avea nici un partizan sau apărător sincer. Dar nu este aşa. Pentru partizanii doctrinei sociale a autorului Originilor, cartea lui Aulard — zdrobitoare, fără replică, pentru că nu conţine teorii, consideraţii, filozofie, ci numai fapte —, cartea aceasta parcă nici n-ar fi apărut. Cel din urmă caz pe care îl cunosc este al lui Victor Giraud, autorul unui volum de critică literară, apărut acum de curînd. în el găsesc o violentă şi, totuşi, despreţuitoare diatribă la adresa acelora care, la apariţia Originilor, au aruncat „anatema" împotriva lor. „Pe „marginea** acestei superbe supărări a d-nului Giraud vreau să scriu cîteva consideraţii — şi cîteva amintiri. Cine nu cunoaşte naiva încredere a tinereţii în puterea irezistibilă a ideei ? Mai toţi am suferit la acea vrîstă de iluzia fermecătoare că o argumentare strînsă şi cinstită e de ajuns spre a schimba convingerile greşite, spre a inocula ideea adevărată. Dar vine în curînd o vreme cînd începi să simţi masiva realitate a inerţiei omeneşti — acea alcătuire din deprinderi, prejudecăţi şi, mai ales, instincte, sentimente, pasiuni. Iar cînd, în problemele de care sîntem agitaţi, vorbeşte partea aceasta afectivă, ideile noastre nu sînt decît expresia naturii noastre intime, iar argumentele, cu care le susţinem, nu sînt decît justificarea cu orice preţ a acestei naturi. în cazul acesta, o idee care nu corespunde deprinderilor şi sentimentelor noastre nu este băgată în samă, ori, dacă ne solicită atenţia, i se găsesc defecte, chiar cînd nu le are, şi este respinsă. Iar argumentarea în formarea acestei idei e socotită, cu bună-credinţă, drept un sofism. Mi-aduc aminte de polemica Maiorescu-Gherea. Intre altele, venise în discuţie şi cuantificarea predicatului. Desigur, în dezbaterea problemei logice, dreptatea era de partea d-lui Maiorescu. Dar (dacă-mi este permis 425 să concretizez o stare sufletească printr-o experienţă personală) cel ce scrie aceste rînduri, partizan înfocat al d-lui Gherea, trecea uşor peste argumentarea d-lui Maiorescu, deşi, prin specialitatea sa, nu era străin de problema în discuţie şi deşi, dacă nu se înşală complect, nu e un om lipsit cu totul de obiectivitate. Am spus : „treceau. Trecea asupra argumentării •— însamnă că aluneca repede peste ea; că tulbura apa, ca să nu vadă în adînc ; că reuşea să-şi bage capul în nisip ; că i se părea ridicol să dai importanţă unei „mici şurubării“ de logică, „această ştiinţă a formei goalew, cînd. d. Gherea are dreptate în fond — în sfîrşit o sumă de mici ipocrizii inconştiente, ori aproape inconştiente, destul de onorabile, totuşi, din punct de vedere moral... Ba, ca să fiu complect, o mică iritaţie împotriva ofensatoarei (pentru d. Gherea) dreptăţi a d-lui Maiorescu ; iritaţie care provoca o mică antipatie pentru cel cu dreptatea ; antipatie care contribuia şi ea să strîmteze cit mai mult acel cerc, deja strimt, al conştiinţei în faţa argumentelor d-lui Maiorescu. Nu mă îndoiesc cum că cetitorul a surprins mai mult decît o dată în sufletul său această victorie a sentimentelor asupra logicei Hypocrite îecteur — mon semblable —, mon frere ! Dar să mai ilustrăm această stare sufletească. Acum doi ani, cînd d. Iorga a scris cunoscuta dare de samă asupra unui volum al meu şi cînd mi-a pus în spinare optzeci de lucruri pe care nu le spusesem acolo, am întîlnit pe un foarte simpatic naţionalist-democrat, un om calm, obiectiv (lucru rar între ei), care nu nega că d. Iorga m-a atacat în... neconformitate cu textul meu, dar care, deşi nu voia să-mi fie displăcut, nu găsea absolut nici o vină d-lui Iorga. Argumentarea simpaticului naţionalist-democrat era cam aceasta : D. Iorga scrie mult, are mult de lucru ; n-o fi cetit cu atenţie cartea, o fi foiletat-o numai şi o fi scris din memorie (deşi d. Iorga cita necontenit în ghilimete — bineînţeles trunchiat) şi, drept concluzie, din aceste argumente: d. Iorga e genial !... Perfect asemănător cu argumentarea mea „interioară1* în privinţa cuantificării predicatului d-lui Gherea. Totuşi, cu o deosebire : deosebirea dintre 426 o mică greşeală de logică formală, care putea zdruncina sistemul doctrinei noastre, şi dintre o totală falsificare a unui volum întreg, a carii relevare nu putea aduce nici un prejudiţiu interlocutorului meu, ci numai o atingere persoanei idolului său... Procesul psihic însă — identic. Şi s-ar putea aduce zeci de fapte de aceeaşi natură. Voi mai aminti numai o polemică, actuală încă, şi prea zgomotoasă, dealtmintrelea, pentru obiectul ei. Polemica Socor-Cuza. Toţi naţionaliştii-democraţi cred că dreptatea e de partea d-lui Cuza. Toţi antinaţionaliştii-democraţi cred că dreptatea e cu d. Socor. Toţi — şi cei care au cetit piesele justificative, şi cei care le-au văzut numai, şi cei care au auzit numai de ele... şi ceilalţi. Şi atunci pentru cine scriem ? Mai întâi, pentru acei care, sentimentaliceşte, sînt indiferenţi faţă cu problema dezbătură. în al doilea rînd, pentru acei care, din punct de vedere sentimental, sînt de partea noastră. Pe cei dintâi, nimica nu-i opreşte să ne primească ideile, dacă sînt adevărate şi logice. Pe ceilalţi, natura lor intimă îi predestinează să ne fie partizani, căci în ideile noastre ei îşi găsesc exprimată şi justificată propria lor fire. Dintre antagoniştii noştri sentimentali, 99% rămîn refractari oricării argumentări, şi numai 1% dacă se simte clătinat în convingerile sale — pentru a-şi reveni peste un moment în fire. în ordinea aceasta de idei versurile poetului : A visa cu adevărat sau alt lucru de prisos E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, Este piedeca eternă ce-opunem la adevăr, sînt aproape proporţionate cu realitatea. Toată onestitatea stă în convingerea ,sinceră cu care îţi susţii ideile şi în grija de a te documenta până la marginile posibilităţii asupra lucrului pe care îl tratezi. Cum s-ar zice, să ai pentru tine însuţi raţiunea suficientă. Şi iată pentru ce, măcar în domeniul moralei practice, unde nu e vorba de ideile, ci de faptele, adică de 427 onoarea omului, ar trebui să avem oroare de aprecierile tranşante, care au tot atîta greutate ca şi sentimentele judecătoreşti. Căci, dacă aprecierea e nedreaptă, ne facem vinovaţi de un lucru tot atît de îngrozitor ca şi o eroare judiciară... Viaţa românească, nr. 10, 1911 Două comemorări: Kogălniceanu, Eminescu în timpul din urmă s-au inaugurat statuile a doi bărbaţi însemnaţi ai românilor. Nu vom reedita aici datele biografice, şi nici inevitabilele consideraţii entuziaste... Ne vom mărgini să spunem cîteva cuvinte asupra evoluţiei pe care a făcut-o gîndirea acestor doi oameni în mintea generaţiilor ce i-au urmat. Cînd o mare personalitate se manifestă în mai multe direcţii, nu aceleaşi feţe ale gîndirii sale impresionează pe contemporanii sau pe urmaşii săi, de-a lungul vremii. Publicul nu selectează decît acea manifestare care convine înclinaţiilor, preocupărilor şi idealurilor sale. Dacă M. Kogălniceanu ar fi fost comemorat acum cinsprezece ani, desigur că ceea ce s-ar fi accentuat atunci ar fi fost mai cu samă ipostazul de politic revoluţionar al oratorului de la 1862 şi al autorului loviturii de stat de la 1864, pentru că „ţărănismul“ generaţiei tinere de după 1890 era mai mult democratic, decît naţionalist. în 1911, democratul revoluţionar a fost ofuscat de promotorul culturii specific naţionale, ipostaz exagerat încă de majoritatea acelora care au vorbit în numele poporului român, cu ocazia comemorării din septembrie. Bineînţeles că n-a putut lipsi şi nota cealaltă, căreia d. Xenopol i-a dat un puternic accent în faţa statuii dez-vălite. Pentru noi — şi credem că sîntem în conformitate cu adevărul istoric —, Mihail Kogălniceanu este bărbatul de stat care, împotriva vechiului regim, a creat România modernă, pe cit poate crea un singur om în asemenea domeniu, Kogălniceanu a fost un colaborator, chiar un iniţiator, într-o mulţime de direcţii — critica introducerii 429 culturii străine, istorie etc. —, dar domeniul pe care a pus pecetea sa unică şi de care s-a legat aproape numai numele său este, încă o dată, munca politică de închegare, de creaţiune a României celei nouă. Mihail Eminescu a fost mai înainte de toate un poet. Mihail Eminescu a mai fost şi un gînditor social, care a avut o concepţie politică asupra împrejurărilor vremii în care a trăit. Care dintre aceste două personalităţi a fost comemorată în zilele din urmă ? Şi una, şi alta. Întîrziaţii au sărbătorit mai cu samă pe poet. Moderna generaţie, mai mult personalitatea socială a lui Eminescu. D. Iorga a spus-o răspicat : d-sa a înţeles să sărbătorească mai mult pe autorul articolelor din Timpul, decît pe genialul poet. De la moartea lui şi pănă acum cîţiva ani, Eminescu a fost sărbătorit, şi fără statuie, pentru Floare albastră, pentru Scrisori şi pentru Luceafărul, cu toate că activitatea sa politică nu era necunoscută. Dar astăzi, cînd problema naţională s-a pus cu putere şi cînd această problemă a luat aspectul, în cele mai multe capete, al unei politice de regresiune, astăzi poetul idealist, chinuit de problema existenţii, pentru aceste capete a rămas în umbră, şi în locu-i s-a ridicat pe primul plan teoreticianul întoarcerii la trecut, la domnia absolută şi la breslele medievale. Fără îndoială, filozofia socială a lui Eminescu este respectabilă, fiindcă este expresia unei naturi sincere şi puternice, deci în acelaşi timp excesiv de subiectivă. Suprasensibil şi dezarmat în faţa vieţii, el nu putea suporta realitatea şi-şi găsea un punct de odihnă a sufletului său agitat în trecutul care nu mai este şi care poate fi uşor idealizat de o imaginaţie romantică. Deşi este o pretenţie puţin întemeiată şi chiar cam ridiculă aceea de a-ţi lua sarcina de procurator al posterităţii, vom avea, totuşi, îndrăzneala să profetizăm că, departe în viitor, peste un veac şi peste mai multe veacuri, acela care va trăi nu va fi ziaristul de la Timpul, ci nemuritorul cîntăreţ al iubirii nefericite şi al Nirva-nei, creatorul limbii artistice române, în care vor scrie generaţiile viitorimii. Cînd se vor fi realizat de mult aspiraţiile politice ale vremurilor noastre — şi nu întotdeauna după ide- 430 ; aiul poetului —, cînd marii şi micii făuritori ai schimbărilor viitoare „vor fi murit de mult**, după ce-şi vor fi dat obolul lor de muncă, Eminescu va străluci „ca-n ; prima dimineaţă'', căci el va trăi cît va trăi şi limba românească. Dâr şi poetul însuşi a variat în conştiinţa puţinelor generaţii cîte s-au scurs de la dînsul încoace. „Perce-perea“ unei poezii este o colaborare între autor şi cetitor. Poetul cheamă, prin cuvintele sale, ca şi cu o baghetă magică, mii de stări sufleteşti din sufletul cetitorului — şi altul a fost sufletul generaţiei de la sfîrşi-tul veacului trecut şi altul este sufletul generaţiei de azi... Oare şi astăzi oamenii de 20 de ani trăiesc poeziile lui Eminescu. îşi întreţes visurile şi iubirile lor cu ver-' şurile hipnotice ale divinului poet ?... Nu vom discuta, în această simplă notiţă, probleme complicate. Asupra unui singur lucru voim să ne oprim un moment. Poetul a fost micşorat, — am îndrăzni să scriem cu-vîntul înjosit — de o sumă de editori care i-au cules , brulioanele, publicîndu-i-le ca o urmare la poeziile lui, şi care n-ar putea beneficia de o altă scuză decît de inconştienţa impietăţii lor. Am avut ocazia să cunoaştem adolescenţi care, găsind două volume de poezii de Eminescu, citau, indiferent, din unul sau din altul... Am avut ocazia să cetim „studii*4, scrise de oameni foarte entuziasmaţi de poezia maestrului, care, pentru a-i caracteriza fie gîndirea, fie forma, citau, indiferent, din primul sau al doilea volum. Iar la una din multele festivităţi la care poetul a fost atît ’ de „slăvit14 de cătră cei ce se „lustruiesc** pe ei înşişi, un orator, analizînd cu un ascuţit spirit critic opera lui ; Eminescu, îl ridica în naltul cerului, dar ajungea la concluzia că, dacă Eminescu n-ar fi „scris** şi, „postumele**, ar fi fost un poet tot aşa de mare ca şi oricare altul din Apus. Evident atunci că, dacă s-ar fi găsit şi-n Apus edi-itori care să-ntoarcă cu gura-n jos coşurile din birourile \ poeţilor şi să le publice conţinutul drept „opere pos-tume**, Eminescu al nostru n-ar avea acum un rang inferior emulilor săi din Europa. Fapta acestor editori este un sacrilegiu, şi totuşi ;trebuie să le fim încă recunoscători că n-au publicat, 431 într-un al III-lea volum „postum*, şi versurile mai mult decît rabelaisiane ale poetului, care zac în rafturile Academiei, alăturea de însemnările şi brulioanele utilizate deja de ei! Cel mai mare omagiu care s-ar putea aduce lui Eminescu, mai mare chiar decît cea mai înaltă statuie, ar fi distrugerea volumului de postume, care nu pot avea altă însemnătate decît ca material de studii pentru critici şi istoricii literari. Viaţa românească, nr. 10, 1911 Academia d-lui Duiliu Zamfir eseu în sfîrşit, a apărut in extenso ofensatoarea comunicare făcută de d. Duiliu Zamfirescu, în sesiunea Academiei de astă-primăvară. * Am cetit-o şi — fără multe peri-fraze —, am avut impresia unei impudice exhibiţii intelectuale, căci acesta e „cuvîntul ce exprimă adevărul44. A mai discuta teoriile d-lui Duiliu Zamfirescu este a sfărîma uşi deschise, şi nimic nu ne ispiteşte să ne dedăm acestui sport inutil. Academia are o autonomie desăvîrşită. Ea face ce-i place. Dar ar putea să cruţe ofrandele generoşilor ei donatori, care, desigur, au înţeles să facă alte servicii culturii române, decît să răspîndească proza ştiinţifică a d-lui Duiliu Zamfirescu. Ori poate legile ei constitutive o obligă să tipărească toate produsele intelectuale debitate în incinta sa ? Dacă da, atunci ar trebui să fie mai precaută cu recrutarea membrilor, cînd e nevoită să-şi împlinească golurile lăsate prin dispariţia iluştrilor săi defuncţi. înţelegem bine că în locul lui Olănescu-Ascanio, înalta instituţie nu putea alege pe Caragiale, pe Coşbuc, ori pe Vlahuţă, că ea trebuia să aleagă pe un membru al partidului junimist, pe un colaborator al Convorbirilor literare. Mai înţelegem, împreună cy înţeleptul Je-r6me Coignard, utilitatea nulităţilor în Academie, căci dacă această instituţie şi-ar garnisi fotoliile numai cu ilustraţii ştiinţifice şi literare, ea ar da dovadă de cruzime şi lipsă de delicateţă : atunci, a nu face parte din Academie ar fi un stigmat de incapacitate. * V. şi articolul. Discursul d-îui Duiliu Zamfirescu, voi. de faţă, p. 394 433 Dar Academia ar fi putut alege, spre acest scop, pe alt colaborator al Convorbirilor literare, pe unul care să stea acolo modest în necompetenţa lui. Şi, ca să lărgim chestiunea, vom observa că, prin modul cum obişnuieşte Academia sa se multiplice, ea tinde să cultive megalomania în toţi aceia care nu fac parte din sinul ei. Căci dacă o să ajungă vremea ca toate nulităţile să intre în Academie şi nici un scriitor de valoare să n-aibă acces acolo, atunci a nu fi membru al Academiei are să fie identic cu a fi scriitor de talent, şi toţi cei 495 de scriitori români, purtînd semnul distinctiv de a nu face parte din „cei 40“, or să se considere ca genii în proză şi în versuri. Post scriptum Şi fiindcă veni vorba de d. Duiliu Zamfirescu, supunem şcoalei sale literare această încurcată problemă : cum se poate ca profundul şi sugestivul poet Eminescu să fie expresia geniului neo-latin, cum s-a exprimat d. Duiliu Zamfirescu atît de înaripat în primul port al ţării, cînd acelaşi domn D. Zamfirescu descoperise în Academie că poporul român, fiind neo-latin, are numai calităţi oratorice şi politice şi este cu desăvînşire inapt pentru poezie ? Şi, la urma urmei, ce căuta acest elegant domn, cu estetica lui de budoar, la reînviarea fin marmoră o poetului care iubea pe ţărani, a poetului care plîngea pentru un eres de babă, a poetului care ura pe fameni, a poetului sărac, dar mîndru, a poetului care pe vremea cînd gloria încă nu-1 încununase cu nimbul ei a avut onoarea să fie tratat de sus de cătră acest discipol al lui Macedonski ? Aristocraticul personaj n-ar fi putut aduce un omagiu mai respectuos Poetului, decît prin totala lui absenţă. Viaţa românească, nr. 10, 1911 Octavian Goga, «Însemnările unui trecător» Una din multele caracteristice ale culturii noastre din veacul al XlX-lea a fost şi multilateralitatea, ani putea spune, universalitatea preocupărilor oamenilor de cultură. Scriitorii nu numai că alimentau în acelaşi timp cît mai multe genuri literare, dar, pe lîngă aceasta, îşi împrumutau activitatea şi îndeletnicirile politice şi sociale. Acest caracter se datoreşte epocei sau, cum s-a zis, „momentului istoric44 pe de o parte, puţinei conştiinţi artistice, pe de altă parte, nevoii şi deci datoriei de a contribui la înlăturarea lipsurilor de care sufeream în toate domeniile : acela al literaturii naţionale, al independenţii naţionale, al unităţii naţionale, al organizării naţionale. Cu vremea, încetînd cauzele, încetă şi efectul. Scriitorii şi oamenii politici începură să se diferenţieze. Mai mult, scriitorii începură să se consacreze genurilor literare ce conveneau temperamentului lor artistic. Cultivarea numai a genurilor potrivite temperamentului caracterizează şi literatura actuală din Ardeal : d. Agârbiceanu este nuvelist, d. Goga — poet. Din acest punct de vedere, evoluţia Ardealului a mers paralel cu aceea a Regatului. Dar în Ardeal, fiind enorm de mult de făcut pentru consolidarea unui popor oprimat care nu vrea să moară, şi pe de altă parte, numărul oamenilor de cultură nefiind niciodată prea îndestulător pentru a răspunde la această nevoie urgentă : este cu neputinţă, şi dacă s-ar întîmpla ar fi imoral, ca un om eminent să se mărginească numai la activitatea literară, care este un lux şi, ca toate luxurile, numai atunci permis, cînd cineva are la îndămînă un prisos de energie neutilizabil în lucrurile practice ale 435 vieţii. Din această cauză, omul de litere trebuie să fie şi un luptător social. Şi d. Octavian Goga nu s-a închis niciodată în turnul de fildeş al artei sale. In frumoasele poezii, de la Rugăciune până la Clăcaşii, cu care a pătruns în toate conştiinţele româneşti, elementul social şi naţional este precumpănitor. Poeziile din primul său volum sînt adesea un strigăt de revoltă şi o chemare la luptă. Dar dacă cumva impresia noastră nu este greşită, de o bucată de vreme în d. Octavian Goga poetul s-a despărţit de luptător. In poezia sa, numai foarte rar transpiră sentimentele omului de acţiune şi de luptă. Această a doua a sa personalitate, d. Goga şi-o manifestează de-a dreptul în acţiunea publică. Şi unul din aspectele acestei acţiuni este şi activitatea sa de ziarist. In volumul de faţă, d. Goga a adunat o parte din articolele sale de critică şi de lămurire a problemelor ce agită în acest moment pe oamenii de gîndire şi de răspundere din Ardeal. Conform cunoscutului şi, credem, sănătosului nostru principiu de a nu ne amesteca în fondul discuţiilor celor din Ardeal — mai ales acuma, în vremea dureroaselor disensiuni de acolo —, ne vom abţine să discutăm cuprinsul articolelor d-lui Goga. Un singur lucru putem spune, un lucru care ar reieşi pentru noi şi din tonul acestor articole, dacă n-am cunoaşte şi de aiurea pe autorul lor : perfecta sinceritate a scriitorului şi arzătoarea lui dorinţă de a servi binele neamului său. Ceea ce-şi poate îngădui această revistă, fără a ieşi din îndatorirea noastră de recenzenţi, este literatura volumului de faţă. D. Goga este mai mult decît un ziarist, este ceea ce se cheamă aiurea un essay-ist, iar forma sa de predilecţie este polemica. Şi d-sa întruneşte în grad înalt cele două însuşiri de fond, care alcătuiesc calităţile eminente ale acestui gen : o bogăţie de idei generale şi un deosebit talent de observaţie, susţinute de o cultură solidă. De prisos să mai adăogăm ca poetul care a adus o formă nouă în literatură valorifică aceste rare calităţi de fond printr-un stil nervos, incisiv, plin de culoare, şi printr-o limbă literară pură, fără provincialisme, lucru aşa de rar la scriitorii ardeleni. Viaţa românească, nr. 10, 1911 Al. Gr. Soutzo, «Mihail Eminesco, Quelques poesies traduites en frangais» Toamna asta frumoasă ne-a adus aceste pagini pline de melancolie : cîteva din cele mai duioase poezii ale maestrului, care a murit de mult, traduse de un fost profesor din Iaşi, mort şi el de multă vreme şi cunoscut atîtor generaţii de adolescenţi, astăzi trecuţi de amiaza vieţii... Volumul e mic, tipărit frumos şi împodobit cu portretele celor care nu mai sînt... Niciodată simţirile lui Eminescu n-au fost îmbrăcate într-un mai frumos vestmînt străin. Ţinînd samă de valoarea traducerilor şi plecînd de la cele mai bune spre cele mai puţin izbutite —, iată ordinea în care le-am înşira noi : O, mamă, Veneţia, Despărţire, La steaua..., Somnoroase păsărele, Doina... Aceasta din urmă, intraductibilă, din cauza caracterului ei specific naţional şi popular, era cu neputinţă să fie tradusă, şi versiunea franţuzească nu produce plăcere. Editorul ar fi făcut mai bine dacă ar fi lăsat-o în arhivă. unde a fost tipărită cu celelalte acum 15—20 de ani. Deşi într-o traducere originalul pierde întotdeauna, totuşi cîteva strofe ne dau fiorul poeziei eminesciene, iar unele versuri se ridică pănă la înălţimea originalului. Viaţa românească, nr. 10, 1911 43b O carte folositoare Librăria Naţională din Bucureşti a tipărit a doua ediţie a lucrării d-lui Spiridon Popescu : Contribuţiuni la munca pentru ridicarea poporului (Scrisori cătră învăţători. Bucăţi de cetit la şezători şi cercurile culturale), apărută pentru întâia oară în 1904 şi în care autorul studiază cu pătrundere şi competenţă problema educaţiei şi a instrucţiei şcolare la sate, în legătură cu starea sufletească şi socială a ţărănimii. în acest volum apare pentru întâia oară acel faimos Moş Gheorghe, care a făcut atît sînge rău în anumite cercuri. Dar aici Moş Gheorghe neexprimîndu-şi opiniile şale decît numai asupra şcolii şi a medicinii, cartea a plăcut şi acelui arhiponderat corp, care-se numeşte Academia. Română şi care a premiat pe autor. Cînd, însă, mai tîrziu, ducîndu-1 „la expoziţie11, Moş Gheorghe şi-a spus părerile şi asupra „statului44, d. Spiridon Popescu a fost taxat de incendiar şi regicid. Volumele d-lui Spiridon Popescu se complectează unul pe altul. Ele cuprind paginile cele mai adevărate şi mai cuprinzătoare asupra psihologiei ţăranului român, documentul cel mai autentic pentru istoricul viitor. Viaţa românească, nr. 11, 1911 439 Grigore Ureche redivivus Cea mai veche cronică a Moldovei a dat mult de lucru istoricilor literari. în copilăria noastră, era a lui Nestor Ureche, ctitorul Mănăstirii Secul din Munţii Neamţului şi bărbatul nefericitei Mitrofana, care a ţesut vestitul aer din ctitoria lui Nestor. Mai pe urmă ea a devenit a lui Grigorie Ureche, fiul venerabilului Nestor. Acum cîţiva ani, d. Giurescu a dovedit că e a prozaicului şi plebeului Simion Dascălul. A fost o deziluzie ! Portretul lui Ştefan cel Mare, „om nu mare la stat44, fuga lui Petru Rareş, care „s-a învăluit adine în munte“, zugrăvite de Simion Dascălul ? Iată însă că un nou cercetător, d. I. N. Popovici (într-o lucrare destinată ca teză de doctorat la Sorbona) ne înştiinţează că Grigorie Ureche, „Gligorie Ureache“, n-a murit. Aşadar nu Simion Dascălul a scris paginele vechi despre gloria Moldovei ! Ce bine... N-ar putea fostul nostru coleg, d. I. N. Popovici, să forţeze puţin textele şi să învie din morţi pe Nestor ? Nestor, Secu, Mitrofana, aerul — e mult mai romantic î ? Viaţa românească, nr. 11, 1911 440 De la S.S.R, S.S.R. şi-a premenit biroul. In locul d-lui Sadoveanu au fost aleşi trei preşedinţi, doi de onoare şi numai unul activ. în. afară de majestatea sa regina, care nu mai are nevoie de notiţa noastră, pentru că gloria ei a trecut de mult peste hotarăle ţării — preşidinţia de onoare a mai fost acordată şi d-lui ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, directorul revistei Pagini juridice şi un membru eminent al baroului bucureştean. în sfîrşit, preşedinte a fost ales d. Em. Gîrleanu, cunoscutul autor al Lumii celor care nu cuvîntă. Cu ocaziunea acestor solemnităţi, au fost admişi ca membri ai S.S.H. şi acei artişti literari care pănă acuma, dintr-o cauză sau alta, nu intraseră în această con-frăţie. Desigur că, acuma, strîns uniţi în jurul preşedinţilor lor, scriitorii vor da un atac şi mai viguros ca să spargă zidurile indiferenţei publicului românesc. Fie ca şi d. Haret, cînd factorii constituţionali îl vor aduce în capul Ministerului Instrucţiunii Publice, să mai lase puţin activitatea-i extraşcolară şi să acorde o atenţie mai susţinută Muzei române. Viaţa românească, nr. li, 1911 441 Funie în casa spînzuraiului... Toată lumea ştie că unul dintre colaboratorii noştri, d. Ibrăileanu, profesează teoria estetico-literară că un scriitor nu are nevoie de talent, ci îi ajunge să plîngă asupra suferinţelor ţărănimii, pentru a trece de-a dreptul în istoria literaturii mondiale. Este de asemenea îndeobşte cunoscut că acelaşi d. Ibrăileanu a înfiinţat jandarmeria rurală în 1892 şi a ucis 11 000 (după . alte statistici, 15 000) ţărani în primăvara anului 1907. Constatînd. cu o uimitoare putere de discernămînt, această contradicţie între estetica literară a colaboratorului nostru şi între actele lui de guvernămînt, una din mult excelentele publicaţii ale d-lui N. D. Cocea, într-un suprem strigăt al conştiinţei ei ofensate, pecetluieşte pe colaboratorul nostru cu epitetul de „excroc literari*. O mică observaţie numai: d. N. D. Cocea, cunoscutul interviever, nu era tocmai d-sa indicat să scrie acest cuvînt, sau, cel puţin, dacă simte cu tot dinadinsul în d-sa un justiţiar al moralei publice şi private, trebuia să mai aştepte niţel, pănă ce vremea va fi prescris anumite afaceri... Viaţa românească, nr. 11, 1911 443 D. Haret şi literatura românească (cu prilejul sărbătoririi sale) D. Haret nu prezidează nimic în literatura română şi nu se pamează, la momentul psihologic, în faţa frunţi useţelor ei, Încurajează şi d-sa pe scriitorii de talent, cărora le acordă, sub diferite forme, acel nervus rerum gerendarum, de care vorbeşte poetul, dar aceasta discret, fără surle şi tobe, cum face d-sa toate lucrurile pe lumea aceasta, căci focul său sacru arde ascuns şi intens, nu ca acele flăcări albăstrui, reci şi înşelătoare, care pîlpîie pe deasupra putregaiurilor. Dar nu în încurajarea persoanelor stă marele merit al d-lui Haret pentru libertatea română. El stă în acea activitate a d-lui Haret pe care mai ales au sărbătorit-o amicii şi admiratorii săi în ziua de 12 decembrie 1911. Această activitate, cu o repercusiune infinită asupra întregii vieţi naţionale, a început să-şi arate efectele şi asupra mişcării noastre literare. O mişcare literară are doi factori : scriitori şi publicul. Lucrul acesta e un adevăr simplu şi clar, dar se uită întotdeauna. în ţările scandinave, în colţurile îndepărtate de lume, ţăranii şi pescarii au cărţi şi primesc reviste şi gazete. Şi ce gazete ! în Danemarca, ţară cu o populaţie cit Moldova, sînt ziare care apar în sute de mii de exemplare, cu corespondenţi politici, literari,, teatrali etc. în toate capitalele mari ale Europei. Cine ceteşte, cine susţine această bogată înflorire literară ? Poporul întreg, a cărui majoritate este acea ţărănime bogată, liberă şi cultă. Bogată, pentru că viaţa economică e admirabil organizată, prin acele mici gospodării ţărăneşti înfloritoare şi prin sistemul cooperativ ; liberă, pentru că la bogăţie se adaugă şi dreptul de vot, 443? care face din ţărani cetăţeni; cultă, pentru că omul bogat şi liber pricepe foloasele învăţăturii şi simte interes pentru carte, şi pentru că statui, în care ţărănimea are cuvînt, se îngrijeşte să răspîndească învăţătura. Acestea toate explică pentru ce pescarul ceteşte ziare, reviste şi pe Ibsen. Acest mare şi competent public cetitor explică înflorirea extraordinară a literaturii scandinave. închipuiţi-vă că scriitorii noştri buni ar fi avut o sută de mii de cetitori ! Gîndiţi-vă în ce atmosferă morală ar fi scris şi s-ar fi dezvoltat ei ! ,Şi cu ce siguranţă a zilei de mîne, pentru ei şi pentru ai lor \ Ştiu, a stabili o legătură între condiţiile sociale ale unei ţări şi literatura ei e mai mult decît o blasfemie pentru conştiinţa delicată a unui estetician bucureştean. E pur si muove... La noi, se constată cu bucurie, de cătră unii interesaţi cu fatuitate, avîntul simţitor ce l-a luat literatura în ultimii ani. Scriitori, editori, reviste, biblioteci de popularizare — toţi şi toate merg mai mult sau mai puţin bine. Această mişcare literară coincide, sau, mai just, este un aspect al unei mişcări generale — transformarea vieţii noastre publice de la 1900 încoace, de la marea criză. Atunci s-a pus o problemă capitală. Sau şe vor valorifica toate energiile naţionale, sau vom pieri. Atunci s-a simţit (înainte se cunoştea numai) necesitatea ridicării unei clase mijlocii naţionale şi nevoia urgentă de a face din ţărănime un element social şi politic. în mişcarea literară, în care toate se reflectează, această trezire şi aceste soluţii s-au reflectat sub forma literaturii naţionaliste şi ţărăniste. Şi băgaţi de samă ce corespondenţă perfectă există între lucrurile sociale şi cele literare : literatura nouă a fost şi mic-burgheză. Şi dacă conţinutul acestei literaturi se explică prin acest „moment istoric", succesul el se explică tot prin el. Literatura aceasta, reflex al nevoilor şi spiritului timpului, corespundea perfect publicului românesc, preocupat şi el de ceea ce preocupă pe scriitori. Dar şi predecesorii acestei literaturi, Eminescu, Vla-huţă, Caragiale, Delavrancea, şi ei au corespuns perfect 444 spiritului epocei lor, şi ei au fost cetiţi. Dar au avut un public cetitor aşa de restrîns faţă de cel de azi! Cetitorii s-au înmulţit. S-au înmulţit şi-n oraşe, dar mai ales $-au înmulţit la ţară. Profunda şi surda frămîntare de la ţară — băncile populare, cercurile culturale, obştiile săteşti, încheierea de contracte, înmulţirea şcolilor: activitatea extraşco-lară —, această mişcare cu forţa ei elementară, acest mare eveniment istoric, a produs o schimbare colosală. Un început de bună stare, mai multă ştiinţă de carte, oarecare deprindere cu lucrurile civilizaţiei, trezirea interesului pentru ceea ce se petrece în lumea mare. Dar această mişcare nu însamnă numai redeşteptarea ţărănimii, ci şi ridicarea „intelectualilor14 satelor la o viaţă mai înaltă. Învăţătorul, preotul etc., cînd şi-a făcut datoria, prin chiar faptul acesta, îmbrăţişînd interese generale şi fiind silit să gîndească şi să studieze, s-a înălţat şi el; a început să aibă tot mai multe nevoi sufleteşti şi mai înalte. Şi aceşti intelectuali ai satelor, dimpreună cu elementele ţărăneşti deşteptate la viaţă, au mărit numărul cetitorilor, au creat publicul cetitor. Căci, dacă o mie de oameni, de pildă, nu pot forma un public cetitor, cinci mii sînt de ajuns. E unul din acele cazuri cînd cantitatea se schimbă în calitate. De această mişcare însă va fi legat pentru totdeauna numele d-lui Haret. Gloria d-lui Haret este dintre acele care cresc cu vremea, pentru că opera sa este cu efecte eterne şi folosul ei se va vădi tot mai mult şi mai lămurit cu cît va trece vremea. Desigur, nu d. Haret a creat această mişcare. Un om nu poate crea fenomene sociale. A creat-o vremea, nevoia. Dar o operă nu progresează decît dacă-şi găseşte un om reprezentativ, un conducător care' s-o înţeleagă, să i se consacre, s-o ajute, s-o apere, s-o îndrumeze. Ideile d-lui Haret, planul său de organizare sînt meritorii, desigur. Dar ideile nu sînt forţe. Ceea ce face, în adevăr, meritul d-lui Haret sînt sentimentele sale bune şi puternice, lucru nemăsurat mai rar şi mai preţios decît planurile 445 de organizare. Şi, lucru şi mai rar, virtute admirabila, voinţa de a realiza, energia, tenacitatea, munca fără preget, lupta împotriva duşmanului obscurantist, urmărirea persistentă, an după an, a aceluiaşi bine pentru alţii. Cu cit mă gîndesc, cu atîta d. Haret îmi apare tot mai mult ca primul cetăţean al acestei ţări — o spune aceasta un om mic, neînsemnat, un anonim, dar care pronunţă foarte rar asemenea cuvinte. Viaţa românească, nr. 12, 1911 Iarăşi poporanismul Un ziar * a întreprins o anchetă în privinţa curentelor literare. Fireşte, poporanismul nu poate lipsi din răspunsurile intervievaţilor. „Curentul^ şi „şcoala“ poporanistă le stă în cale, deşi noi, singurii care avem cuvînt în această chestie, am declarat că poporanismul nu e nici curent şi nici şcoală literară, ci numai o concepţie asupra vieţii. Această concepţie, aplicată la literatură, nu exclude nici un curent ori şcoală literară. Cineva poate să fie un poporanist încarnat şi, în acelaşi timp, simbolist, fie în artă dacă e artist, fie în preferinţele sale dacă e critic. Şi, tot aşa de bine, un alt poporanist poate să fie realist, şi un alt treilea clasic etc., după temperamente. Această revistă, prin colaboratorii ei, prin proza şi versurile şi prin aprecierile ei critice, este răspunsul categoric şi fără replică la aserţiunile divagante ale acelora care vorbesc de o şcoală literară poporanistă. Această concepţie, aplicată la literatură, este, mai întăi, afirmarea, banal de adevărată, că literatura, romantică ori simbolistă, clasică ori realistă, română ori franceză, este cu atît mai originală, mai adevărată, mai interesantă şi mai preţioasă literaturii universale, cu cît poartă mai mult caracterul specific naţional. Această concepţie, aplicată la literatură, este, în al doilea rînd, afirmarea, tot aşa de banal de adevărată, că un scriitor lipsit de imparţialitate, mînat de pasiuni şi prejudecăţi, va diforma realitatea în opera sa de artă. Un misoghin va zugrăvi întotdeauna falş pe femeie. Un misoneist va zugrăvi întotdeauna falş mişcările de emancipare. Un despreţuitor al poporului va zugrăvi întotdeauna falş pe ţărani. Şi fiindcă orice bărbat are mai mult * Revista Luceafărul. 44T sau mai puţin, conştient ori inconştient, mai ales inconştient, un sentiment de despreţ pentru femeie, trebuie să se întâmple o revoluţie în sufletul lui, să devină „femi-nistw, pentru a reuşi să devină imparţial în judecata sa asupra femeii. Şi fiindcă orice om din clasele suprapuse are, mai mult sau mai puţin, de obicei mai mult, conştient sau inconştient, un sentiment de contrarietate pentru ţărani, trebuie să se întîmple o revoluţie în sufletul lui, să devină democrat (noi am întrebuinţat cuvîntul „poporanist41), pentru a reuşi să devină imparţial în judecata sa asupra ţărănimii. Dar falşificarea realităţii în opera de artă, ca şi-n filozofie, se întîmplă mai ales cînd scriitorul zugrăveşte pe femei, ori pe ţărani, în conflictul de interese, în ciocnirea cu stăpînitorii. în faţa conflictului, scriitorul uită adesea un fapt esenţial : câ femeile, ţăranii sînt oameni mici, dezarmaţi, robi, că ei sînt categorii nedreptăţite de istorie şi că, prin urmare, faptele lor, socotite prin prizma acestei concepţii juste, au altă gravitate morală decît a celor mari. înarmaţi şi stăpîni. O greşeală a celor dintâi este mai puţin reprobabilă decît aceeaşi greşeală a celor din urmă. Victor Hugo a spus cuvîntul cel mai frumos din lume în favoarea femeilor, cuvînt în care se cuprinde o profundă filozofie : N’insultez jamais une femme qui tombe ! ...Nu insultaţi nici odată pe un ţăran care se rătăceşte ! Feminismul şi poporanismul nu însamnă nici idealizare, nici preferinţă exclusivă. Ele numai ajută pe scriitor să priceapă realitatea, să fie realist, să transpună în operă justele raporturi dintre lucrurile pe care le zugrăveşte. Dar noi nu profesăm feminismul. L-am adus în discuţie, numai ca să lămurim mai bine ceea ce aveam de spus. Feminismul este legitim, dar pentru moment nu este cea mat urgentă problemă. Sîntem numai poporanişti. Şi poporanismul nostru, mult mai important pentru noi în alte domenii — în domeniul literar nu însamnă, încă o dată, decît: revendicarea spiritului specific naţional şi acea simpatie pentru popor care permite scriitorului să vadă just în viaţa celor mici şi-n conflictele lor. Cu alte 448 cuvinte, originalitatea în artă şi realism şi-n zugrăvirea vieţii ţărăneşti. Un scriitor care ricanează cînd zugrăveşte ţărani (ca şi atunci cînd zugrăveşte femei, proletari etc.) nu numai că falşifică realitatea, dar ofensează şi simţul moral al cetitorului civilizat, căci este penibil să stai de vorbă cu un om moralmente inferior şi crud, chiar dacă are talent. S-a-nţeles că, adversari ai oricării falşificări a vieţii ţărăneşti, nu noi am fi aceia care să propunem înfrumuseţarea în artă a vieţii şi a sufletului ţărănesc. Aceasta ar fi o caricaturizare şi deci o ofensă şi, dacă voiţi, ar fi un act anti-poporanist. Ţăranul trebuie arătat în toată goliciunea inferiorităţii, sălbătăciei şi barbariei lui, dacă e inferior, sălbatic şi barbar. Să nu i se cruţe nici o apucătură rea, nici un viţiu. Să fie însă zugrăvit complect, aşa cum zugrăvesc cei mai mari romancieri, cum zugrăveşte Tolstoi pe Ana Karenin, cu toate contigenţele explicatoare, cu faptele luminate de cauzele lor — şi atunci imagina ţărănimii, fiind adevărată şi just luminată, cu cît va fi mai respingătoare, cu atîta va fi o protestare mai vie împotriva soartei care i s-a creat şi de care este răspunzătoare istoria şi sfetnicii ei —, pe cît poate fi vorba de răspundere în acele lucruri în care „bietul om e sub vremiw. însamnă toate acestea că sîntem excluzivişti, că nu recunoaştem decît un fel de literatură ? Şcoala poporanistă — care nu există ? Colaboratorii noştri, prozatorii şi poeţii, ei fac parte din şcoli, fără să vrea. Unii sînt romancieri, alţii realişti, alţii simbolişti — toţi mai mult sau mai puţin popora-nişti, pentru că au sufletul românesc şi pentru că, atunci cînd vorbesc de ţărani, nu-şi arată caninii, rînjind de ură şi de despreţ. Noi, redactorii, care nu scriem nuvelş şi poezii, care n-avem temperamentul aşa de puternic şi tranşant, ca să putem fi clasaţi, noi nu sîntem de nici o şcoală. Băgaţi bine de samă : în ţara aceasta, sîntem aproape singurii pentru care toate şcolile şi curentele sînt egale. Sînt reviste şi îndrumători care nu pot suferi ţărănismul. Sînt reviste şi îndrumători care nu pot suferi simbolismul. Sînt reviste şi îndrumători care nu pot suferi decît un curent, o şcoală — pe a lor. îi ştiţi. 449 Cutare îndrumător e „modernista şi simbolist şi are oroare de ţărănism. Cutare îndrumător e ^intelectualism şi aristocrat şi are oroare de ţărănism. Cutare îndrumător e ţărănist şi are oroare de „intelectualism" şi de simbolism. Şi tocmai aceştia ne numesc pe noi excluzivişti ? Fiindcă nu sîntem nici aristocraţi ca X, nici ţărănişti ca Y, nici simbolişti ca Z, apoi X,Y şi Z cred că sîntem în contra lor. Şi dacă sîntem în contra tuturora, trebuie să avem şi noi „şcoala" noastră ! Dar ridicatu-ne-am noi vreodată împotriva unei şcoli unui curent, cum fac ei ? Dimpotrivă. Ara publicat scrieri de toate şcolile, am lăudat, am recomandat, în recenzii, în cronici, în studii, în note pe marginea cărţilor, scriitori de toate felurile, români şi străini. ...Şi acum, reluaţi-vă cîntecul, domnilor ! Inevitabilul d. Lovinescu şi-a dat părerea. Poporanismul, zice d-lui, ia „un fel de literatură drept toată li-teratura“ (sublinierile sînt ale autorului). Poporaniştii ajung „chiar pană la înlocuirea talentului literar prin formulă". Acest om e fără milă. Viaţa românească, nr. 12, 1911 D. lor ga şi colegiul unic In ziarul său Neantul românesc „pentru popor", d. Iorga duce campanie împotriva colegiului unic, ca şă şe adeverească încă o dată că toate democraţiile din tara românească luptă împotriva tuturor reformelor democratice. Marele îndurerat de mizeria celor dezmoşteniţi şi răspîndi torul luminii se înduioşează de soarta chiaburilor, care nu ştiu -scrie şi să cetească şi nu-şi poate conţinea despreţul pentru oamenii săraci care au învăţat carte, „Un gospodar de frunte, întreabă d. Iorga, n-are grijă mai multă de binele ţării, decît un golan cu patru clase primare ?“. Golanul cu patru clase primare e personajul căruia acest luminător al poporului ţi destinează Neamul romanesc „pentru popor". Dar convins, ca orice reacţionar,, că cine are avere trebuie şă aibă şi puterea politică, marele „democrat14 uită că se adresează „golanului cu patru clase primare11 şi-i dă palme. (Dealtmintrelea, fiindcă n-avem nimic împotriva chiaburului, îi recomandăm pe „golan44, care, în schimbul unei sume modice, îl va învăţa în cîteva ceasuri scrierea şi cetirea.) „Şi mulţi, foarte mulţi dintre direcţii de azi, mai zice d. Iorga, o să-şi piardă dreptul de vot, neştiind carte".. ' . Va să zică acest şef de partid, acest candidat în atîtea judeţe la Colegiul III, acest fost deputat, acest publicist nu ştie legea electorală, nu ştie care sînt condiţiile cerute pentru a fi alegător direct la Colegiul III. Criticul sistemelor electorale crede că astăzi poate vota cineva direct fără să ştie carte ? „Mulţi, foarte mulţi o să-şi piardă dreptul de vot, neştiind carte" /! D. Iorga crede că chiaburii d-sale, care nu ştiu carte, votează di- 451 rect astăzi ? Dacă ar cunoaşte lucrurile, despre care vorbeşte cu atîta siguranţă, ar şti („golanul** din „clasa** IV „primară**, unde se predau elemente de drept, ştie) că, pentru a fi alegător direct în colegiul III, se cere şi cenz, şi ştiinţă de carte l (Articolul 61 din, Constituţie.) ...Să vedeţi, n-o să ne înjure numai pe noi. O să înjure şi Constituţia, că nu se potriveşte cu articolul destinat să facă deliciile „golanului cu patru clase primare**. încaltea, cealaltă presă „democrată**, cum s-ar zice : „o anumită presă**, şi anume revoluţionară, ă întors-o mai bine. într-o lune, scria că d. X, la Iaşi, a ţinut un discurs în favoarea colegiului unic, ca să-şi siluiască şeful, ca să dea o lovitură diplomatică reacţionarului Brătianu cu această reformă democratică. Să vedem cum se va descurca Brătianu duminecă la Iaşi, — îşi freca mâinile „anumita presă**. Şi, în acelaşi timp, zugrăvea pe d. X arătînd d-lui Brătianu soarele colegiului unic, în vreme ce d. Brătianu se ţinea de un felinar, ca să nu-1 atragă soarele. Marţi însă (se apropia dumineca), cetitorii trebuiau pregătiţi — şi pregătirea inteligentă se face în doze raţionale. Aşadar, marţi, „anumita presă** schimbă cîntecul. E posibil, zicea ea, ca d. Brătianu să confirme discursul d-lui X, dar, reacţionar cum e, nu va fi sincer partizan al reformei democratice. Va proclama-o cu gîri-dul ascuns să nu se ţină de cuvînt. „Dar dacă publicul crede în declaraţiile d-lui Brătianu ?“ Asta era miercuri, dumineca se tot apropia. Trebuia forţată doza. Şi miercuri, „anumita presă**, într-un admiralbil articol, dovedea că colegul unic (soarele de luni, reforma democratică, antipatică reacţionarului Brătianu luni şi marţi) nu este decît o reformă reacţionară, pentru că rîpeşte ţăranilor pe cei 38 de deputaţi ai lor ! !... Căci ţăranii noştri au o fericire, pe care nu o au cei din ţările civilizate. Ai noştri au 38 de deputaţi ai lor. Cei din Franţa, Germania, Anglia n-au nici unul special oi lor... Şi credeţi că cetitorii acestei „anumite prese** au băgat de samă „evoluţia** dozajului ? Deloc ! Se entuziasmau în fiecare zi de noua „argumentaţie**, căci pe cea de ieri o uitau. Cine mai ţine minte miercuri ce-a cetit luni, chiar dacă luni textul era ilustrat ? O altă gazetă revoluţionară a argumentat mai bine. Duminecă spunea că în ţară procentul ştiutorilor de carte 452 este de 16°/o. Deci... şi urma argumentarea, mai mult atletică. Dumineca viitoare (publicaţia aceasta e săptă-mînală), acelaşi autor făcea socoteli, plecînd foarte liniştit de la alt procent: acum în ţară nu mai erau decît 8% ştiutori de carte. Trecuse şapte zile ! Cine să mai ţină minte ? N-am cetit de-atunci energica publicaţie revoluţionară... Cine ştie la ce procent o fi ajuns în ultima duminecă, a Anului nou... S-o fi scoborît sub zero... Aşa se combate inteligent reforma electorală, nu spu-nînd cetitorilor că-s „golani**. Viata românească, nr. 12, 1911 Vasile Loichiţâ, «Ceva despre mişcarea noastră literară mai nouă» O scurtă ochire asupra mişcării literare din ultimii zece ani. Pentru prima jumătate a acestui period, autorul rezumeazâ o broşură a d-lui Sextil Puşcariu, nu fără oarecare abateri în ce priveşte aprecierea scriitorilor şi a curentelor. D. Loichiţă constată cu un simpatic entuziasm renaşterea şi înflorirea literară din vremea din urmă. Bineînţeles că d-sa exagerează. Afară de aceasta, d-sa e lipsit de discernămînt ca toţi entuziaştii. Vlahuţă, Coşbuc, Slavici, Iosif, Chendi, Iorga, Sa-doveanu, Sandu-Aldea, Ciocîrlan, Ionescu-Boteni, Anghel, Corneliu Moldovanu, Zaharie Bârsan, G. Vîlsan, Stănică Berariu, î. Gorun, Constanţa Hodoş, Stavri, O. Carp, Maria Cunţan, Elena Farago, Vasile Pop, N. Dunăreanu, Ion Bîrseanul, I. U. Soricu, A. Mîndru, D. Nanu, G. Tuto-veanu, A. C. Cuza, E. Gîrleanu, Agârbiceanu, Goga, Victor Eftimiu, Ecaterina Pitiş, N. Vulovici, C. S. Făgeţel, Ştefan Braborescu, Elena din Ardeal, H. Frolo, I. Minu-lescu, Cincinat Pavelescu, Brătescu-Voineşti, P. Cerna, M. Chiriţescu, A. Herz, E. Ciuchî, Delavrancea, Miclescu, Florescu, Locusteanu, Ciura, I. Borcia, Maria Popovici, G. Eotică, Ion Cocîrlă-Leandru, Sever Beuca-Constanti-neanul, V. Huţan, Li viu Marian, Ion Grămadă, pentru d-sa toţi sînt scriitori, toţi sînt talente. (I-am înşirat în ordinea în care i-am găsit în broşura d-lui Loichiţâ, passim.) Nu sînt cam mulţi ? Dar d. Loichiţă; se va zice, e departe, la Caransebeş, nu e în curent cu lucrările din ţară, şi în mare parte a rezumat pe d. Puşcariu etc... Nu ! D. Loichiţă nu e o excepţie nici rară, nici curioasă. îndeobşte, şi la noi se cotează tot aşa. D. Loichiţă e foarte reprezentativ în această privinţă (şi de aceea lungim vorba). 454 D-sa e victima societăţilor de admiraţie mutuală şi a agenţiilor de lansare. Procedeul acestora e variat, dar sigur: poetul X şi-a ales subiectul... Poetul X lucrează la poema anunţată, care va fi admirabilă... Poetul X a isprăvit cîntul I... Poetul X şi-a dat la tipar Nopţile...1 Apoi excursii literare, flori, banchete, arcuri de triumf, discursuri în gări, preşidenţii, comitete, lacrimi din partea sexului frumos entuziasmat... Inter-vievuri, critici favorabile impuse, cerşite, sugerate. Autocritici iscălite de alţii, ori, cu cinism, de însuşi autorul. Şi aşa mai departe. Aţi observat frecvenţa formulei : Poetul X ! „S-a reprezentat Faust de poetul Goethe“ nu se zice, ar fi ridicol. Nici : „S-a recitat Luceafărul de poetul Eminescu**. Şi nici : „Poetul Coşbuc va publica în curînd traducerea Infernului*. Că, vezi, ei n-au nevoia imperioasă de a-şi asocia, cu de-a sila, acest calificativ de numele lor. Aceste mijloace, conştiente sau inconştiente, de a forţa naivitatea bunului public, izbutesc? în parte, desigur. Dar pentru puţină vreme. Mai apoi vine istoria literară, caua [?] Poetului X... D. Loichiţă să nu-şi ia asupră-i nimic din toate acestea. Broşura d-sale este inocentă. Din rîndurile ei apare un suflet bun, sincer, candid — cum sînt atît de multe prin colţurile îndepărtate ale Ardealului... D-sa, la urma urmei, este unul din public, unul din cei fascinaţi, mistificaţi de poetul X şi crainicii lui. Viaţa românească, nr. 12, 1911 1 In Rampa de azi, 25 decembrie, cînd scriu aceste rînduri, găsesc următoarea informaţie : „Cocoşul negru, admirabila lucrare dramatică in versuri a d-lui Victor Eftimiu, nu se va mai reprezenta la Teatrul Naţional, după cum se anunţase la început, ci la Teatrul Comedia. D. Victor Eftimiu e foarte mulţumit de lucrarea sa, pe care o va sfîrşi în curînd.“ 455 Cu prilejul sărbătoririi lui Caragiale Caragiale, ori d. Caragiale ? Această mică chestie, care la prima vedere pare fără însemnătate, a fost pusă zilele acestea de un ziarist. Acum zece ani, o asemenea întrebare nu i-ar fi putut veni nimănui în minte. Faptul că cineva şi-a putut-o pune arată că s-a schimbat ceva în moravurile noastre literare. în vremea din urmă, o anumită specie de publicişti, excitîndu-se reciproc prin laudele ce şi le adresează în public şi în particular, au ajuns la o aşa concepţie hiperbolică a personalităţii lor şi la o aşa chinuitoare sete de reclamă, încît, fie prin propria-le pană, fie prin aceea mai admirativă a unui reporter extaziat, nu se sfiesc deloc să-şi etaleze în reviste şi ziare toate nimicurile vieţii lor intime. Ei ne povestesc cum îşi zvîrl cu per-nele-n cap de joviali şi de amici ce sînt şi ne ţin în curent cu ultimele lor succese pe lîngă sexul frumos. Intrînd într-o aşa de intimă familiaritate cu publicul, ei ne prezintă pe amicii lor ca pe nişte vechi prieteni ai noştri, cărora n-ar mai fi nevoie să le zică d. Ionescu, ci pur şi simplu Ionescu, deşi chiar în viaţa zilnică un prieten al d-tale nu-ţi recomandă pe un prieten al lui fără să-i spună „domnul". Aşadar, acum cînd „tutuiala", sub diferitele ei forme, a devenit semnul unei sociabilităţi lipicioase, a scrie sau a rosti în public „Caragiale" pur şi simplu pare, în adevăr, un fel de încercare de a-1 trata drept „amic" şi a-1 bate cu mîna peste pîntece. Şi, totuşi, ar fi curios să scriem, mai ales în anumite împrejurări, d. Caragiale, pentru că aici e vorba de un scriitor mare, consacrat, clasic. Cîteva cuvinte asupra sărbătoririi. N-am cetit tot ce s-a scris. Cea mai frumoasă pagină ni se pare articolaşul d-lui Anghel din Flacăra. Fru- 456 moaşă e şi Amintirea d-lui Iosif, care are asupra tuturor celorlalte articole avantajul de a ne face să zărim un moment silueta lui (ori d-lui) Caragiale. Nu acelaşi lucru se poate spune despre articolul d-lui Radu Rosetti din aceeaşi revistă. Acela nu e Caragiale. Şi nici cel din intim-plarea cu portocala. Cunoaştem şi noi întâmplarea. Din ea nu reieşea tristeţa lui Caragiale, ci puternica, zdrobitoarea lui personalitate. Dacă ar fi povestit-o însuşi d. Vlahuţă, s-ar fi văzut aceasta. încaltea un „Anonim*4 face din Caragiale un om, pe care d. Scurtu îl scoate din sărite, pe care d. Scurtu îl ia cam de sus, pe care d. Scurtu îl domină. Şi d. Scurtu ştie cum au stat lucrurile. Dar nu insistăm. Avem oroare să discutăm lucruri care nu sînt scrise. Articolaşul d-lui Take Ionescu e interesant şi prin sine şi mai ales prin autorul lui. Dar concluzia : Caragiale optimist ? Ne îndoim. Apoi un mic articol din Opinia al d-lui Sadoveanu, plin de pietate pentru marele său înaintaş. în Viitorul, un articol scânteietor, scris probabil de d. Banu. Remarcăm şi articolul d-lui Drago-mirescu din ziarul Opinia. Formule clare. Dar tonul acela aşa de ştiinţific ?... Apropo : De ce nu mai scrie d. Dra-gomirescu ? L-am atacat adesea (d-sa a început, în Convorbiri literare); pe atunci erau alte vremuri ; eram mai pretenţioşi. Acum, cînd aşa-numita critică a ajuns în halul în care o ştiţi, ne întrebăm serios unde e d. Drago-mirescu ? îşi iubea prea mult „elevii44, dar, în sfîrşit... D-sa a spus de multe ori lucruri adevărate şi foarte adesea a căutat adevărul, chiar dacă nu l-a găsit. Dar ceea ce i-a stricat întotdeauna este, cum să ne exprimăm ?... lipsa de „fason*4, O gravitate unită cu un fel de naivitate, o discordanţă între fond şi formă, o lipsă de proporţii între obiectul cercetării şi mijloacele întrebuinţate. Mai bine să dăm un exemplu : Ca să te sui pe Mont-Blanc îţi trebuie douăzeci de unelte. Ca să te sui la Rigi Kulm, unde e tren, drum ibun de picior etc. şi numai două ceasuri de urcuş, nu-ţi trebuie decît un baston, cel mult un simplu alpenstock. Şi vă aduceţi aminte ce îngrozitor de înarmat, cu ce zîngănit de fierărie se apropie simpaticul Tartarin din Tarascon de otelul de pe Rigi. D. Dragomirescu are toate instrumentele de analiză estetică, dar d-sa le ia cu sine pe toate, şi produce o zîngăneală teribilă cînd are să facă o ascensiune pe... o simplă poezie a d-lui Corneliu Moldovanu (pe care 457 nu vreau să-l micşorez, dar care recunoaşte, desigur, că nu e un Mont-Blanc). Oricum, d. Dragomirescu lipseşte. Şi ne pare rău. Cei care au venit de-atunci încolo au ambiţia să se suie pe Himalaia cu un simplu beţişor de promenadă. De două ori pe zi, înainte de dejun şi de masă, ca să-şi facă gust de mîncare. Şi li se pare că se şi suie. Dar să lăsăm alpinismul literar şi să ne întoarcem iar la chestie. Caragiale era să cadă într-o mare cursă. Acum, post-festum, cei care o plănuiseră fac mărturisiri complecte. Dacă-1 punea păcatul să vină de la Berlin, era să i se scoată muzici şi şcoli la gară (ca-n 25 de minute); era să i se facă serenade cu lampioane veneţiene; era să i se dea banchete de societăţile tuturor genurilor literare din Bucureşti... Trei zile în şir, cu „aprobarea" d-lui Arion, dată d-lui Gîrleanu, preşedintele lui Caragiale. Şcoli şi lampioane ! El ? Finul, mîndrul, scepticul, ironicul, aristocraticul Caragiale! Trebuia poate sărbătorit. Poate, căci la urma urmelor, toate sînt vanitate. Dar sărbătorit altfel. Cum ? Cu gîndul la dînsul, nu la noi! Viaţa românească, nr. 1, 1912 Pentru „Flacăra“ Flacăra reproduce, în al 15-lea număr al ei, nişte versuri ale d-lui Tudor Arghezi, publicate în revista noastră, pe care le numeşte „năzbîtii” şi care ar dovedi definitiv că autorul lor este o nulitate. Aceasta pare a fi o provocare la adresa noastră, căci mult răspîndita revista bucureşteană nu poate fi convinsă de nulitatea d-lui Arghezi. în adevăr, cînd şi-a anunţat colaboratorii, Flacăra a prenumărat printre ei şi pe d. Arghezi, care tipărise deja în Viaţa socială aproape tot ce a dat d-sa până acum la lumină. Ba, mai mult, cînd a făcut o selecţie printre colaboratorii ei şi a placardat pe zidurile oraşelor acele panere pline cu capetele celor mai iluştri dintre dînşii — aleşii dintre aleşi —, în unul din panere se răsfăţa şi capul d-lui Arghezi, alăturea de al d-lor Brătescu, Sadoveanu, Locus-teanu etc... Atunci, pentru ce colaboratorul nostru este o nulitate ? Şi-a schimbat Flacăra, în cîteva luni, criteriul aprecierilor estetice ? Nu. O spunem cu hotărîre. Şi ca s-o dovedim, spicuim chiar din numărul acesta 15, în care sîntem trataţi aşa de cavalereşte. Reproducem din fiecare poezie prima strofă. (Cruţăm numai versurile închinate Unui poet, pentru ca să nu contribuim şi noi la răspîndirea unor lucruri poate nu tocmai delicate.) Să cităm deci. Unul ne susureaza următoarea noutate, de care ni s-au strepezit dinţii: Plină-i valea de lumină, ■ Codrul cu zăvoaiele; Sprintene se duc la vale Pribegind pe-aceeaşi cale Dorul cu pîraiele. 45» Un altul ne serveşte următoarea tocană naţională : Să tragem clopotele-a moarte, Căci azi e sfînta dezgropare A gloriei din vremi bătrîne Din Prut şi Nistru, pîn-la Mare ! Al treilea scrie aceste rîruduri pline de o ucigătoare melancolie : Ca s-alung singurătatea unei nopţi fără sfîrşit Din cărbuni şi din jăratic un castel rai-am făurit. Cresc în flăcări zeci de turnuri, ziduri, poduri şi grădini Poleite în argintul înstelatelor lumini. [?] Dintr-o a patra bucată nu transcriem decît un singur vers : Se scurg flăcăi şi fete spre livadă... După cum se vede, Flacăra nu este deloc, dar absolut deloc pretenţioasă în privinţa versurilor. Am putea dovedi această lipsă de pretenţie şi prin proza pe care o publică. Iată, de pildă, ce delicată atenţie pentru autorul Nopţii furtunoase, cînd îi dedică această pagină, care ar fi făcut deliciile lui Jupîn Du-mitrache, cetitorul Vocii patriotului naţionale. Caragiale este : ...„una din minţile cu cari neamul nostru se făleşte ; un talent superior care a ştiut să distingă frumosul şi să biciuiască păcatul cu o putere egal de intensă şi în admiraţie şi în satiră ; un geniu care a ştiut să imprime un caracter de trăitoare originalitate producţiunii noastre artistice, de obicei atît de puţin originală. De aceea ziua de 30 ianuarie este o zi de mare sărbătoare pentru toţi aceia cari atîţia ani au rîs cu lacrimi, privind, la teatru, capodoperile dramatice ale lui Caragiale ; pentru toţi cîţi au petrecut clipe de fericire sufletească citind spiritualele lui schiţe ; pentru toţi românii, în sfîrşit, cari cunosc, de aproape sau de departe, calităţile extraordinare de cari este înzestrată această înaltă şi complexă intelectualitate, acest suflet profund vibrător, acest geniu naţional..." Aceeaşi lipsă de pretenţie ne vădeşte tot în acest număr 15 afacerea Bassarabescu. Dar cine nu cunoaşte peripeţiile acestei afaceri ? Ba că l-a pîrît la d. ministru Arion... Ba că d. Bassarabescu n-a ascultat de porunca 460 d-lui ministru să scrie la Flacăra... Ba, că, în sfîrşit, d. Bassarabescu s-a supus... Şi atunci, ce mai de fasoane ! D. Bassarabescu zice că schiţa adusă e slabă ; Flacăra, că e admirabilă. în sfîrşit, după un simulacru de ciorovăieli de cîteva luni, care a dat cronicarului revistei ocazia să facă o sumă incalculabilă de antrefileuri spirituale, schiţa a apărut. O schiţă ca toate schiţele. încaltea, d. Duiliu Zamfirescu, care dealtmintrelea e un om de talent uneori (niciodată însă cînd face teorii, la Academie sau în romanele sale), îi apare aşa de mare Flacărei, încît, deşi acest domn insultase pe Coşbuc, pe Agârbiceanu şi pe Goga, colaboratori ai revistei, deşi batjocorise crezul care dă un preţ vieţii multora dintre acei colaboratori, totuşi, la o scrisorică prin care d. Zamfirescu lua în rîs nişte versuri publicate în chiar Flacăra, această amabilă revistă îi răspunde... cerîndu-i colaborarea ! Se poate o mai surprinzătoare lipsă de... pretenţie ? Dar, pe lingă această lipsă de pretenţie, Flacăra mai are şi un exces de bunăvoinţă pentru toată lumea. E vorba, de pildă, de aranjarea serbărilor pentru Caragiale. Una va fi organizată nu de „Societatea scriitorilor româniK, ci de „Societatea scriitorilor români de sub preşedenţia d-lui Gîrleanu44. Numărul festiv al Fla~ cărei va fi supravegheat nu de d. Vlahuţă, şi nici măcar de „prietenul lui Caragiale14, A. Vlahuţă ; nici de „marele prieten al lui Caragiale, A. Vlahuţă**, ci de „marele prieten al lui Caragiale, maestrul A. Vlahuţă4*. Omagiul acesta adus lui Caragiale nu va constitui un eveniment, ci un „extraordinar eveniment44 — şi aşa mai departe. Din cauza aceluiaşi exces de bunăvoinţă, Flacăra vede toate în proporţii nemăsurate. O carte poştală prin care un domn se scuzează că n-a putut scrie o schiţă pentru Flacăra (cu toate insistenţele d-lui ministru Arion) şi spune că se bate cu gîndul să se lase de literatură devine pentru Flacăra un document, care trebuie anunţat cu un număr înainte şi care pune o problemă, vorba ei, „extraordinară44. Şi, alarmată de acest nemaiauzit eveniment, ea aleargă să ceară informaţii la cei în drept. O-n-cepe, fireşte, cu d. Arion... nu ! — cu „d. Arion, ministrul Instrucţiei44, şi urmează cu d. Delavrancea... nu ! — cu „d. Delavrancea, ministrul Lucrărilor Publice44. (într-o 461 revistă literară, prin această ostentatiî/ă indicare a îndeletnicirii extra-literare a colaboratorului, cuvîntul „ministru" devine un epitet... epatant pentru burghez. Dacă s-ar trece procedeul în ziaristică, am putea ceti în Viitorul de pildă : „Marele maestru Delavrancea, autorul Trubadurului, a supus semnăturii m.s. regelui mai multe decrete de avansare...) Bunăvoinţa Flacârei se întinde şi asupra tineretului de ambe sexe din şcolile secundare, căruia îi oferă premii în bani. (Bine, d-nii elevi au ce să facă cu banii. Dar pentru d-rele eleve ar fi fost mai nimerit să se des-tineze vro maşină de cusut sau un trusou complect, sau chiar o vilă la Sinaia, cum se obişnuieşte...) Aceeaşi bunăvoinţă fără margini Flacăra o are chiar şi pentru colaboratorii ei cei anonimi. Mefisto e — ni se spune cu insistenţă — .„cineva din elită4*... (Ne-am adus aminte că circul Kratejl, anunţase printre luptătorii lui şi pe „omul mascat — un personagiu din elită", care a atras un public considerabil...) Apoi Hypard, „un om scump tuturor românilor". (Cine să fie ? După toate probabilităţile, dacă nu cumva o fi d. Marghiloman, ministru de Interne, trebuie să fie Ştefan cel Mare, deoarece Mi-hai Viteazul a fost combătut de d. lorga.) Am dovedit deci, cu prisosinţă, că Flacăra nu e atît de pretenţioasă în cele literariceşti şi are un exces de bunăvoinţă pentru toată lumea. Prin urmare, cînd reproduce din revista noastră, drept „năzbîtii" ale unei ridicule nulităţi, versurile unui poet consacrat de ea prin placardarea capului etc., etc., este evident că Flacăra ţine să ne aducă o ofensă sînge-roasă, ceea ce nu este nici în obiceiul ei de a face cu alţii, nici în obiceiul nostru de a primi cu resemnare. Ca să ne apărăm „existenţa literară", am scris rîn-durile de mai sus, pe care dealtmintrelea poate ar fi trebuit să le scriem şi pentru a ne îndeplini sarcina de cronicari conştiincioşi, datori să lămurim publicul asupra moravurilor noastre literare. Viaţa românească, nr. 1, 1912 O rectificare D. Em. Gîrleanu ne atacă din senin. D-sa publică în Viitorul de joi, 2 februarie, o informaţie tendenţioasă despre revista noastră : „La revista Viafa românească, care reprezintă curentul poporanist, marii scriitori sînt acei care nu au de comun nici cu revista, nici curentul, ci numai colaborarea ; iar acei care au răsărit de pe urma aşa-zisului curent poporanist nu înseamnă nimic în literatură". Partea întăi a informaţiei e cam obscură. A doua, foarte ironică. Pe noi însă ne interesează restabilirea faptelor. D. Gîrleanu, consacrat în întregime intereselor superioare ale literaturii române, nu poate cunoaşte altă accepţiune a cuvîntului „curent" decît „curent literar**. Şi cum noi nu am aruncat în piaţa literară nici un curent literar, d. Gîrleanu este foarte bine informat şi face un adevărat serviciu cetitorilor Viitorului cînd le face cunoscut că marii scriitori n-„au de comun nici curentul". Dar dacă d. Gîrleanu a înţeles cumva că „marii scriitori" n-„au de comun nici curentul" poporanist politic şi moral, atunci îi dăm cea mai formală dezminţire, ca şi aserţiunii că „marii scriitori" n-„au de comun nici cu revista, ci numai colaborarea". Cei mai mulţi din „marii scriitori" au aceeaşi concepţie asupra vieţii ca şi noi, ne sînt prieteni, sînt susţinători calzi ai revistei, şi dacă mine i-am chema să facă jertfe pentru Viaţa românească, le-ar face cu plăcere. Desfidem Viitorul şi pe informatorul său d. Gîrleanu să poată dovedi contrarul. Cînd d. Gîrleanu, preşedintele nostru al tuturora, ne va îngropa pe toţi şi, prezidînd mai departe, va publica în editura „Societăţii Scriitorilor Români" (pe care, desigur, o visează şi pentru propriile-i opere) scrisorile m rămase pe urma „marilor scriitori", pe care le păstrăm, se va convinge şi mai bine cit de mult „au avut de comun cu revista". Informaţiei că noi am născut scriitori (proşti, insinuează d. Gîrleanu, d-sa neştiind că ne face onoarea, deoarece talentul sare o generaţie — idee, fie zis în treacăt, consolatoare pentru mulţi membri ai „S.S.R.", părinţi de familie) —, îi dăm, iarăşi, cea mai formală dezminţire, în şase ani, de cînd am apărut, lucrul era şi cu neputinţă. Toţi scriitorii noştri cei mici, dar absolut toţi, sînt fiii părinţilor lor, căci, dacă „mai toţi oamenii mari se nasc din femei", cum spunea un filozof român feminist, dar spirit ponderat, care se temea să nu fie prea tranşant şi dogmatic, apoi oamenii mici se nasc toţi, invariabil, din femei. Aşadar, nu i-am născut noi, ci i-am adoptat, căci toţi ne-au venit de aiurea, toţi se produseseră deja în alte publicaţii, toţi, afară de unul, d. Pă-trăşcanu. Despre d. Pătrăşcanu spune d-sa că nu-nseamnă nimic în literatură ? Ce curioasă coincidenţă ! D. Pătrăşcanu are exact aceeaşi părere despre d. Gîrleanu, pe care uneori o exprimă în exact aceiaşi termeni, alteori în termeni ceva... nu mult... dar ceva mai tari. Căci scriitorii nu se pricep unii pe alţii... P. S. Viitorul însoţeşte informaţia d-lui Gîrleanu cu o recomandare. Viitorul spune că d. Gîrleanu are chemarea să-şi dea părerea asupra noastră şi prin calitatea sa de preşedinte al „Societăţii Scriitorilor Români". Noi nu ştiam ! Se spunea că „Societatea Scriitorilor Români" ar fi un fel de societate de ajutor mutual, pentru cazuri de, cum s-ar zice, infirmităţi temporare ori viagere, pentru îngropăciune mutuală etc. Acesta era şi argumentul pentru care din ea poate face parte, de drept, orice nulitate, care n-are altă meserie decît „condeiul". Acum ni se spune, şi d. Gîrleanu nu protestează, că „S.S.R." consacrează talente ? Iar preşedintele ei, prin această calitate, este cel mai profund analist al mişcării literare ? Va să zică : te-a ales preşedinte ? Ai devenit mai deştept! Ţi-a expirat termenul ? Deodată simţi o ceaţă pe creier ! De asta găsim la toţi în coadă, cînd se iscă- 464 lese ori cînd scriu de ei amicii, titlurile de „preşedinţi" ori de „secretari" ai faimoasei societăţi ?... încaltea, dacă ar rămînea inteligenţa pe viaţă, ca leafa miniştrilor englezi ! S-ar căuta un chip ca tot scriitorul român să devină „preşedinte", ori măcar „secretar" şi — vorba lui Creangă, —, ne-ar păli fericea. Alăturea de secolul lui Voltaire, am avea şi noi secolul d-lui Gîrleanu... Viaţa româneasca, nr. 1. 1912 Apoteoza d-lui Sadoveanu în «Convorbiri literare» Convorbirile literare strigă prin pana d-lui Lovi-nescu : „Nu mai poate merge cu o astfel de literatură !“ Această o „astfel de literatură'* e literatura actuală, pe care criticul o defineşte cu ajutorul operei d-lui Sadoveanu şi, întru cîtva, prin aceea a d-lui Sandu-Aldea. Dar d. Aldea e atît de puţin utilizat, că poate să fie scos din discuţie. Acestei literaturi, dominante în momentul de faţă, criticul îi opune literatura „intelectualizatău, care trebuie să fie literatura de mîne. Cu toate acestea, d-nealui găseşte că „încercări fericite s-au şi făcut în. această privinţă mai ales de un Duiliu Zamfirescu, D. Anghel, I. Gorun ori I. Brătescu-Voineişti." „Mai alesw, căci mai sînt şi alţii. Sînt dd. Gîrleanu, Pavelescu, Eftimiu, Agârbiceanu, pe care criticul nostru i-a lăudat în chip superlativ în ultimul timp (de cînd s-a intelectualizat şi scrie în C. I.) şi pe care-i laudă şi acuma de două ori pe săptămînă. Apoi mai e d. Lovi-nescu [sic /], autorul Scenetelor şi Fanteziilor, pe care d. Lovinescu l-a primit aşa de bine în Flacăra. Să recapitulăm : dd. Zamfirescu, Anghel, Gorun, Bră-tescu, Gîrleanu, Pavelescu, Eftimiu, Agârbiceanu, Lovinescu. Şi vor mai fi şi alţii, pe care d. Lovinescu i-a lăudat, dar i-am uitat noi, precum şi uniia, pe care d-sa îi admiră, dar n-a avut prilejul să-i laude. Dealtmintrelea, mai toţi scriitorii români de azi, indiferent dacă au talent sau nu, sînt din familia spirituală a unora sau altora din cei de mai sus. Şi-n faţa lor : numai d. Mihail Sadoveanu. 466 Şi totuşi : Jtfu mai poate merge cu o astfel de literatură!“ Aşadar, literatura actuală se rezumează în. d. Sadoveanu. De aceea am intitulat această notiţă : Apoteoza d~lui Sadoveanu: P. S. Prin pana aceluiaşi critic, Convorbirile au îmbrăţişat şi americanismul literar. în sfîrşit t Viaţa românească, nr. 1, 1912 Fragmente din articolele în care am vorbit despre poporanism în cei şase ani de cînd a apărut V. r. 1906, anul I, voi. I, nr. 1, „Cătră cetitori", pag. 7. ...„Şi dacă este nevoie să dăm idealului nostru cuî-tural, naţional şi democratic un nume cuprinzător — numele său este : poporanismul:" Aşadar, în programul pus în fruntea primului număr, nici n-am vorbit despre poporanismul în literatură. Să vedem ce-am spus noi, cînd am aplicat această concepţie a vieţii la literatură : 1906, anul, I, voi. I, nr. 1, „Cronica literară" pag. 135. ...„Şi dacă literatura este depozitara sufletului unui popor, oglinda sufletului lui, dacă artiştii sînt reprezentanţii prin excelenţă ai sufletului unui popor, încarnarea acelui suflet, mai mult decît în oricare alţi fii ai poporului, pentru că în ei mai ales are ecou mai puternic şi ereditatea, şi lumea din afară — apoi să fie cu putinţă ca literatura românească să nu fie depozitara sufletului românesc, să nu reprezinte adică nuanţa specific românească a sufletului omenesc ? Pretenţia acelora care se ridică în contra caracterului specific naţional în literatură sau nu-1 bagă în samă se reduce la pretenţia ca, pe cînd toate literaturile europene poartă pecetea sufletului naţional, literatura românească să nu poarte această pecete, să n-aibă nici o individualitate, să fie un organism mort-născut“ etc... Şi mai departe : ...„Şi nu e nici o chestie de patriotism — şi dacă ar fi ! —, ci de pură estetică : scriitorul român, cînd va voi să cînte ca cel francez, nu va da sunetele frumoase ale sufletului francez şi, pe de altă parte, îşi va strica şi minunatul lui glas românesc. Iar scriitorul care ar vrea să nu fie nici român, nici francez, nici altăceva, ci «scriitor»- fără individualitate, va scoate un amestec de su- 468 nete, care, nefiind răspunsul unei individualităţi la lumea înconjurătoare, nu va provoca nici un interes. Literatura românească nu poate fi decît «românească»... Şi mai departe : ...„Această infiltrare a spiritului românesc în literatura cultă este poporanismul din punct de vedere al conţinutului sufletesc al scriitorului"... Acum, a doua faţă a poporanismului în literatură : 1906, anul I, voi. I, nr. 2, „Cronica literarăpag. 306. ...„Şi fi-vom oare acuma, după atîtea explicaţii, înţeleşi în privinţa semnificaţiei cuvîntului «poporanism», ca atitudine a scriitorului ? Poporanismul, încă şi încă o dată, nu e o teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie faţă cu ţărănimea. în politică, acest sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice şi economice. în chestii culturale, îl va îndemna să se jertfească pentru cultivarea ţărănimii. în literatura, «poporanismul» va însemna atitudinea de simpatie a scriitorului faţă cu clasa ţărănească — atîta tot. Să fim bine înţeleşi. Poporanismul ca «tendinţă» n u însemnează să iai subiecte numaidecît din popor, n u însemnează să scrii spre a fi înţeles de popor, n u însemnează a scrie în limba poporului, n u însemnează a scoborî creaţiunea artistică la nivelul poporului, prin procedeul popular.44 1909, anul IV, voi. XIV, nr. 7, „Miscellanea“, pag. 132, După ce citam cele spuse în cronica literară de mai sus, continuam arătînd în rezumat cele două feţe ale poporanismului în literatură : „Ce e atunci poporanismul ? Am spus-o în acelaşi număr prim al revistei noastre. Din punct de vedere psihologic, e naţionalizarea literaturii culte — căci literatura noastră cultă a început prin a fi servil imitatoare. în această privinţă, mişcarea noastră e continuarea mişcării începută încă de la 1840. Din punct de vedere etic, e — dacă nu simpatia pentru ţăran, atunci cînd e vorba de dînsul — cel puţin lipsa de antipatie. 46» Şi atîta tot. Prin urmare, ieie-şi scriitorul subiecte din orice clasă socială, fie el realist, romantic ori simbolist — noi II vom admira, dacă are talent (şi dacă are talent, va fi şi naţional)* etc. ...„Oare n-am lăudat noi pe Brătescu-Voineşti, care nu zugrăveşte viaţa ţărănimii ? Pe Sadoveanu care, până la nuvelele La noi, în Viişoara, n-a zugrăvit decît incidental ţărănimea ? Pe O. Carp, în care nu există clasa ţărănească ? Pe simbolişti, care nu-s «poporanişti» ? Pe atîţia scriitori străini, dintre care unii, ca Maupassant, sînt anti-ţărănişti etc., etc. ? Şi oare n-am defăimat noi literatura -«poporanistă»-, lipsită de talent? Şi oare n-am publicat noi literatură de toate genurile şi de toate şcolile, de la poporanistul Agârbiceanu pănă la simbolistul Minulescu ? Ceea ce e comun în tot ce am publicat sau lăudat e numai atîta : frumosul şi moralul, ceea ce ni s-a părut nouă că e frumos şi moral.* 1909, anul IV, voi. XV, nr. 12, „Miscellanea“ pag. 453. „Căci, ce e, mai întâi de toate, -«poporanismul în literatură» ? E lucrul acela pe care-1 ştie oricine a cetit un manual de istoria literaturii : curentul poporan, e acea naţionalizare a literaturii culte (născută sub influenţa mai ales a literaturii franceze) prin literatura poporană ca spirit şi ca limbă. Toţi scriitorii noştri mari au făcut acest lucru. (Sînt unii care au rămas mici, pentru că n-au făcut acest lucru.) Şi din epocă în epocă, odată cu creşterea valorii literaturii româneşti, creşte şi naţionalitatea ei prin comuniun-nea cu geniul poporului.* Şi mai departe (pag. 454): „Dar am spus că poporanismul mai însamnă încă ceva : simpatie pentru ţărani, cînd e vorba de acei scriitori care zugrăvesc viaţa ţărănească*. 1911, anul VI, voi. XVIII, nr. 12, „Miscellanea“, pag. 481. Această concepţie, aplicată la literatură, nu exclude nici un curent ori şcoală literară. Cineva poate să fie un poporanist încarnat şi, în acelaşi timp, simbolist, fie în artă dacă e artist, fie în preferinţele sale dacă e critic. Şi, tot aşa de bine, un alt poporanist poate să fie rea- 470 list, şi un al treilea clasic etc. după temperamente. Această revistă, prin colaboratorii ei, prin proza şi versurile şi prin aprecierile ei critice, este răspunsul categoric şi fără replică la aserţiunile divagante ale acelora care vorbesc de o şcoală literară poporanistă. Această concepţie, aplicată la literatură, este, mai întăi, afirmarea, banal de adevărată, că literatura, romantică ori simbolistă, clasică ori realistă, română ori franceză, este cu atît mai originală, mai adevărată, mai interesantă şi mai preţioasă literaturii universale, cu cît poartă mai mult caracterul specific naţional. Această concepţie, aplicată la literatură, este, în al doilea rind, afirmarea, tot aşa de banal de adevărată, că un scriitor lipsit de imparţialitate, minat de pasiuni şi prejudecăţi, va diforma realitatea în opera sa de artă. ...Un dispreţuitor al poporului va zugrăvi întotdeauna falş pe ţărani. S-a înţeles că, adversari ai oricării falşificări a vieţii ţărăneşti, nu noi am fi aceia care să propunem înfrumuseţarea în artă a vieţii şi a sufletului ţărănesc. Aceasta ar fi o caricaturizare, şi deci o ofensă şi, dacă voiţi, ar fi un act antipoporanist. Ţăranul trebuie arătat în toată goliciunea inferiorităţii, sălbătăciei şi barbariei lui — dacă e inferior, sălbatic şi barbar. Să nu i se cruţe nici o apucătură rea, nici un viţiu. Să fie însă zugrăvit complect, aşa cum zugrăvesc cei mai mari romancieri, cum zugrăveşte Tolstoi pe Ana Karenin, cu toate con-tigenţele explicatoare, cu faptele luminate de cauzele lor, şi atunci imagina ţărănimii, fiind adevărată şi just luminată, cu cît va fi mai respingătoare, cu atîta va fi o protestare mai vie împotriva soartei care i s-a creat şi de care este răspunzătoare istoria şi sfetnicii ei, pe cît poate fi vorba de răspunderea în acele lucruri în care «bietul om e sub vremi». Insamnă toate acestea că sîntem excluzivişti, că nu recunoaştem decît un fel de literatură ? Şcoala poporanistă — care nu există ? Colaboratorii noştri, prozatorii şi poeţii, ei fac parte din şcoli, fără să vrea. Unii sînt romantici, alţii realişti, alţii simbolişti, toţi mai mult sau mai puţin poporanişti, pentru că au sufletul românesc şi pentru că, atunci cînd vorbesc de ţărani, nu-şi arată caninii, rînjind de ură şi de despreţ. 471 Noi, redactorii, care nu scriem nuvele şi poezii, care n-avem temperamentul aşa de puternic şi tranşant ca să putem fi clasaţi, noi nu sîntem de nici o şcoală. Băgaţi bine de samă : în ţara aceasta, sîntem aproape singurii pentru care toate şcolile şi curentele sînt egale. Sînt reviste şi îndrumători care nu pot suferi ţărănismul. Sînt reviste şi îndrumători care nu pot suferi simbolismul. Sînt reviste şi îndrumători care nu pot suferi decît un curent, o şcoală — pe a lor. îi ştiţi. Cutare îndrumător e «modernist»- şi simbolist şi are oroare de ţărănism. Cutare îndrumător e «intelectualist» şi aristocrat, şi are oroare de ţărănism. Cutare îndrumător e ţărănist, şi are oroare de «intelectualism» şi de simbolism. Şi tocmai aceştia ne numesc pe noi excluzivişti ? Fiindcă nu sîntem nici aristocraţi ca X, nici ţărănişti ca Y, nici simbolişti ca Z — apoi X, Y şi Z cred că sîntem în contra lor. Şi dacă sîntem în contra tuturora, trebuie să avem şi noi «şcoala» noastră. Dar rîdicatu-ne-am noi vreodată împotriva unei şcoli, unui curent, cum fac ei ? Dimpotrivă. Am publicat scrieri de toate şcolile, am lăudat, am recomandat în recenzii, în cronici, în studii, în note pe marginea cărţilor, scriitori de toate felurile, români şi străini. ...Şi acum, reluaţi-vă cîntecul, domnilor !“ Şi ne-au ascultat. Şi au reluat cîntecul. Primul a fost un tenor de la Capela Sixtină, d. Lovinescu. Pe urmă a venit marele maestru al „S.S.R.", d. Emil Gîr-leanu. Acestuia, şi ziarului său Viitorul, i-am răspuns în numărul nostru precedent, asigurîndu-1 din nou că „noi nu am aruncat în piaţa literară nici un curent literar". Se pare că acest lucru a înfuriat întregul Bucureşti literar, care s-a organizat imediat, într-un adevărat cor. Un glas din multele : „— Dar poporanismul ? — Nu poate fi un curent literar acela care se bazează în fond pe un exclusivism de inspiraţie. De ce oare numai viaţa ţărănească ar fi vrednică de a inspira [pe] un artist ? De ce sufletul ţărănesc, şi numai el, ar fi acela care să mişte coardele lirei poetice ? Şi [vă rugăm admiraţi pe estetician] niciodată curentele literare 472 nu s-au format prin subiectele descrise (tratate), ci prin modul cum aceste subiecte au fost prezintate în forma artei. Romantismul n-ar fi fost un curent şi nici n-ar fi format o şcoală literară, dacă s-ar fi mărginit a-şi alege subiectele cu preferinţi numai din lumea medievală, şi nu [şi] din cea greco-latină [sic]. Subiectele alese ca ţesătură pentru desfăşurarea fanteziei unui artist nu-i dă lui ca personalitate artistică o caracteristică deosebită, care să-l clasifice într-o «şcoală»- şi un «curent». Dacă însă prin poporanism s-ar înţelege un brevet de-a intra [de intrare] în literatură pentru aceia care au bune intenţii sociale... şi slabe mijloace literare, atunci discuţia artistică e inutilă...(£ [Aci e vorba de d-nii Agârbiceanu, Spiridon Popescu şi Sadoveanu, căci aceştia sînt colaboratorii noştri care iau mai des subiecte din viaţa ţărănească.] Ce zici, cetitorule ? E fenomenal, nu-i aşa ? Ce-ai putea zice de un om care ţine să vorbească cu ifos despre opera lui Eminescu, de pildă, fără a fi cetit o iotă din Eminescu ? Sau care l-a cetit, dar n-a priceput o iotă ? Sau care l-a cetit şi l-a înţeles (că doar n-a scris chinezeşte), dar se face că nu-nţelege, şi spune, cu o ridiculă îngîmfare, că Eminescu a fost un autor de... comedii uşoare sau de romane realiste ? Ai zice — nu-i aşa ? — că omul ăsta sau are un creier care vibrează cu repejunea unei broaşte ţestoase, sau e un şarlatan — ceea ce e acelaşi lucru, căci unei adevărate inteligenţe minciuna şi calomnia îi repugnă, ca lucruri în contra naturii. Şi cine este, mă rog, acest matamor, care ne ia aşa de sus şi care binevoieşte să ne dea lecţii de estetică ? Este monitorul cotidian al reclamei d-lui Eftimiu, este Rampa liberală, este suplimentul zilnic al Flacarei, este Viitorul literar (căci cel politic este un ziar serios şi cinstit), care prăznuieşte aniversarea de trei luni şi jumătate a cunoscutei reviste Versuri şi proză de la Iaşi şi apariţia ilustrului poet Bacovia (?) în berăria „Te-rasei“. Şi de ce n-are tot curajul „opiniilor" sale Viitorul ? De ce inventează interviuri cu fruntaşi literari anonimi, 473 cînd vrea să ne batjocurească ? De ce nu lasă Adevărului procedeul „fruntaşilor14 ? încă un cuvînt Desigur cetitorul s-a lehametisit de această discuţie, în care nu-i putem spune (cum se vede din fragmentele reproduse) decît acelaşi lucru. Ii făgăduim că nu vom continua. Vom lăsa pe „adversarii44 noştri să spună tot ce le va trăsni prin cap, convinşi că publicul cetitor e şi mai inteligent şi mai de bună-credinţă decît aceşti puţin simpatici „gendelettres44. Viaţa românească, nr. 2, 1912 Dr. Urechia, Răspuns domnului 1. Bogdan D. dr. Urechia răspunde unor învinuiri aduse de d. î. Bogdan cunoscutului Dicţionar francez-român şi publicate în Analele Academiei. Răspunsul e viu şi spiritual. Din el se vede că raportorul nu se prea simte acasă în subtilităţile limbii franceze, lucru care nu poate mira, decît atunci cînd raportorul vrea să i le explice d-lui dr. Urechia. Mai de mirat e cînd d. Bogdan crede că antiquaire însamnă vîn-zător de cărţi, ca la Bucureşti! D. dr. Urechia mai dă şi alte exemple tot aşa de curioase... Mai interesant însă e faptul că d. Bogdan, vrînd să dea exemple de provincialisme nevrednice de a figura într-un dicţionar, alege cuvinte moldoveneşti, încetăţenite în limba literară de un Alecsandri, de un Eminescu, de un Creangă, de un Vlahuţă etc. şi care nici nu au echivalent în Muntenia (şi dac-ar avea ? Pentru ce cuvîn-tul muntenesc ar fi mai literar decît cel moldovenesc ?). E veşnica neînţelegere a problemei limbii literare, veşnica fudulie de bucureştean cuceritor... Adică nu tocmai... D. Bogdan, care e din Ardeal, vrea să alunge şi unele cuvinte munteneşti. Un alt defect al dicţionarului ar fi, pe lingă provincialisme, mahalagismele. Dar oare orice cuvînt e un „mahalagism14 numai pentru că-1 întrebuinţează clasa mijlocie ? Ş-apoi, şi dr. Urechia o arată, cum vom exprima acele cuvinte franceze care denumesc idei şi lucruri pentru care nu avem cuvinte „nobile" ? Desigur, vom răspunde noi, ele trebuiesc înnobilate prin întrebuinţare, trebuiesc literalizate. La noi există o antipatie pentru vorba claselor de jos, cum nu credem să mai fie aiurea decît doar în Franţa, pe care nu socotim c-ar trebui s-o imităm şi în această privinţă, antipatie care abia este o altă formă a antipa- 475 tiei pentru înseşi acele clase. Şi probabil că această goană împotriva cuvintelor roturiere (în contra căreia protestează şi d. dr. Urechia) se datoreşte faptului că multă vreme tonul literar a fost dat de o societate aristocratică, de „Junimea", care a dispreţuit aşa de mult burghezia născîndă, „mahalaua", şi s-a simţit aşa de departe de ţărănime. D. Maiorescu, reprezentantul autorizat al „Junimii", are o aşa oroare de tot ceea ce e popu-laresc şi se fereşte aşa de mult de tot ceea ce e popular, cu toată stima sa sinceră pentru popor !... Vă închipuiţi pe d. Maiorescu şi pe elevii săi cei mai de aproape citind în scrisul lor proverbe populare, colorîndu-şi stilul cu zicale şi metafore populare ? Această oroare de „vulgaritate" este cu atît mai mare, cu cit scriitorul este mai din elita socială, fie prin naştere, fie prin adeziune şi mimetism. Un recenzent scria mai dăunăzi că dacă Moş Gheorghe al d-lui Sp. P©-pescu e o urmare la Contribuţiile sale, atunci îl aplaudă, dar dacă e nuvelă, aşadar destinată celor subţiri, atunci „limbajul e repulsiv de vulgar" şi limbajul acesta e curat ţărănesc, pentru că în toată bucata vorbeşte Moş Gheorghe. Creangă (marele, incomparabilul Creangă!) are multe expresii şi mai „vulgare", ca de pildă (să mă ierte rafinaţii) „face sînge-n baligă", şi dacă Creangă nu e terfelit e că nu e cetit de suprafini — ş-apoi se şi tem să-l atace, că-i consacrat. Şi dacă Creangă plăcea „Junimii", aceasta se datoreşte faptului că acolo erau oameni inteligenţi, care nu se subţiaseră încă aşa de tare şi care nu aveau oroare de popor. Bineînţeles că, după cum am spus, nu se scoborau pănă la a împrumuta din graiul poporului ornamente pentru propria lor limbă, căci boierii, cînd nu-s suprafini, privesc cu plăcere la horă... dar nu se prind în ea, decît la cine ştie ce mare praznic, şi atunci cu sentimentul c-au ajuns în mintea copiilor. Dar acum se ridică o generaţie de o suprarafinare îngrijitoare. Pe noi, cînd ne-apucă ceva, apoi nu ne-n-curcăm. Ce-ar zice aceşti oameni cînd ar ceti pe Aristo-fan, sau cînd ar afla că acelei „lune" pe care o admira Armând Silvestre şi care nu era luna romanticilor (perifrază e a lui J. Lemaître) Tolstoi îi spune pe nume, cu un cuvînt aşa de... peiorativ, încît limba românească nu are un echivalent. Şi, desigur, cînd scrie asemenea cu- 476 vînt, Tolstoi nu se va feri de altele mai inocente, dar aceasta nu-i va împiedica să fie cel mai mare poet epic al vremii noastre. „Vulgaritatea" asta e un defect, nu-n-cape îndoială, dar e o faţă a acelei inconştiente şi ne-păsătoare forţe de creaţiune. Shakespeare nu e „curăţit" şi el pentru scenă ? Dar am ajuns prea departe. De vină e broşurică d-lui dr. Urechia, care e aşa de sugestivă. Viaţa românească, nr. 2. 1912 Un monument de... incomprekensiune — ca să zicem aşa! La apariţia revistei noastre, în chiar primul ei număr, din martie 1906, am declarat că sîntem popora-nişti, dar că poporanismul nostru, aplieat la literatură, nu însamnă decît : 1) literatură cu caracter specific naţional şi 2) simpatie, ori măcar lipsă de antipatie, pentru ţăran, cmd e vorba de ţăran. Şi, ca să facem cît mai clară deosebirea noastră de „ţărănism", am spus că scriitorul poate să-şi ia subiecte chiar şi din viaţa străină (vezi citaţia mai jos). Dar adversarii noştri au început să susţină că noi sîntem ţărănişti şi au continuat să susţină acest lucru pănă acum o lună. Dovedindu-le, fără putinţă de replică, cum că nu sîntem şi n-am fost nici- j odată ţărănişti, ci poporanişti — ceea ce e cu totul altceva —, adversarii care în martie ne batjocuraau că sîntem ţărănişti, acuma, în aprilie, ne asigură că am părăsit de mult ţărănismul — şi deci nu mai sîntem... poporanişti. N-am părăsit ţărănismul, căci n-am fost ţărănişti niciodată. Şi astăzi sîntem tot aşa de poporanişti ca acum şase ani. Aceste cuvinte ar fi de ajuns. Consecvenţi obiceiului nostru de a nu răspunde celor care nu merită răspuns, am fi trecut şi de astă dată peste „articolul1* pe care Ervin l-a tipărit într-o foaie bucureşteană. Dar cînd un om, care nu ne e amic (ba din contra), îşi etalează cu atîta lipsă de prudenţă inteligenţa sa, ne-a fost imposibil să rezistăm ispitei de a ne folosi de aceasta, ca să-l arătăm cetitorilor noştri, pe larg, aşa cum a izbutit el să se arate, în toată nuditatea sufletească. 478 ■ In articolul cu pricina, Ervin vrea sâ spună că noi am început să renegăm cele ce susţineam acum şase ani, lâ apariţia revistei noastre. Deoarece Ervin „argumentează44 bălăbănind în toate direcţiile, va trebui să ne ţinem de el pas cu pas şi să-i numerotăm fiecare piatră pe care şi-o aduce la 'monumentul... incomprehensiunii sale (ca să zicem aşa !) Nr. 1 După ce citează „Miscellanea44 din numărul de decembrie — în care spuneam că poporanismul nu e nici curent, nici şcoală literară, ci o concepţie asupra vieţii —, Ervin scrie : „Şi alte dezminţiri urmează în numărul din urmă (februar), cu citate de justificare, după care se exclamă «e fenomenal, nu-i aşa» să fim învinuiţi «noi» de poporanism44. Ervin calcă în picioare adevărul. Cetitorul se poate convinge foarte uşor : în numărul nostru trecut, noi am „exclamat” că e fenomenal să fim învinuiţi de ţărănism, nu de poporanism. Nr. 2 Mai departe. Ervin spune că din citate pe care revista noastră „n-a putut fireşte să le dea” (în nr. trecut) vă lăsa să se vadă că Viaţa românească „a pornit pe calea falşificărilor unde44 el, Ervin, publicist şi jan-deletru român, nu-i va îngădui să meargă mai departe „neturburată44. (Vorba d-lui Caragiale : „Prostul [pardon ! n.r.], dacă nu e şi fudul, n-are haz“.) Iată ce citează Ervin din Viaţa românească, spre a dovedi că noi nu admitem în literatură decit subiecte ţărăneşti : „Spiritul românesc fiind mai nepervertit, mai curat, la poporul românesc de la ţară, numai acei scriitori vor reprezenta spiritul românesc care sau fac parte din ţărănime, ca de pildă O. Goga şi Ciocîrlan, sau care dacă nu fac parte din ţărănime şi-au plecat urechea la popor, s-au botezat în izvorul curat şi românesc al sufletului popular, ca de pildă Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar care trăind cu poporul, departe de infhtenţele nefaste străine... şi-au păstrat sufletul românesc, ca clasa boiernaşilor... din care face parte Brătescu-Voineşti, în ale cărui scrieri se vede ce înseamnă spiritul românesc, în stare bruta la popor, cînd 479 din cauza unui trai mai bun şi a oarecarei culturi — ca în clasa boiernaşilor — ajunge să se rafineze.^ Şi Ervin exclamă : iată cum au ajuns cei de la Viaţa românească la „formula că literatură adevărată nu poate -fi decît cea care te duce în mediul ţărănesc1' 1 ! Brătescu-Voineşti, Ervine ? ! Ervin a avut, probabil, halucinaţii simboliste acute sau... a cugetat cu bulbul rahidian, cînd i s-a năzărit că pentru noi nuvelele d-lui Brătescu-Voineşti au subiecte din viaţa ţărănească!... Şi numai un asemenea om poate avea imprudenţa să se dea în vileag cu astfel de afirmaţii, cînd în concluzia aceluiaşi articol al nostru (din care citează Ervin şi pe care desigur l-a cetit pănă la sfîrşit), noi spuneam : „Subiectul ! Desigur că un suflet românesc va face o operă românească, orice subiect şi-ar alege, chiar din viaţa străină, căci va privi viaţa prin o prismă românească, dar desigur că opera va fi mai românească, mai interesantă şi pentru noi şi pentru străini cînd concepţia şi sentimentul unui scriitor se vor manifesta cu ocazia vieţii româneşti, cînd viaţa românească îi va îmbrăca concepţiile, cînd viaţa românească îi va fi stîmit sentimentele şi concepţiile44 etc., etc. Aşadar, încă de acum şase ani, noi spuneam că un scriitor român poate să ia subiecte chiar din viaţa străină. Ne-am putea opri aici. Citatul de mai sus dovedeşte mai mult decît suficient că n-am fost ţărănişti exclusi-vişti decît pentru minţile obtuze. Dar o plăcere egoistă ne face să continuăm — şi vom continua lung, lung de tot, căci ocazia e rară. Că a existat şi există o literatură bună cu subiecte din popor ştie toată lumea. Că noi îmbrăţişăm orice literatură bună, deci şi pe cea „ţărănistă1*, am afirmat-o întotdeauna. Unde şi cînd am spus noi în timpul din urmă că sîntem împotriva vreunui fel de literatură, deci împotriva celei ţărăniste (ca să „batem în retragere**) ? Unde şi (And am spus noi vreodată că sîntem numai pentru un fel de literatură ?... Dar să continuăm cu „argumentele** inteligentului Ervin, care „dovedeşte**, cu o admirabilă perseverenţă în elucubraţii, că la început noi eram „ţărănişti**. Nr. 3 Cităm, din acelaşi „articol44 : 480 „De aceea, în primele volume... au ridicat imnuri d-lui Goga şi altor ţărănişti — n-au mers pînă să spună că poeziile acestuia sînt superioare celor ale lui Emi-nescu... ?" Nu-i adevărat, onorabile Ervin! N-am spus că Goga e mai talentat decît Eminescu, că „poeziile lui Goga sînt superioare celor ale lui Eminescu". Am spus că optimismul lui Goga, temperamentul lui de luptător, atitudinea lui în viaţă e preferabilă pesimismului, deprimării sufleteşti, îndemnului la retragerea din luptă (Glossa), din poezia lui Eminescu. Asta nu însamnă că Eminescu nu e cel mai talentat poet al nostru. Şi cînd afirmam acest lucru, nu însamnă că eram ţărănişti. Dar cineva cînd ceteşte trebuie să aibă obişnuinţa de a cugeta, căci altfel înţelege pe dos cele mai clare afirmaţii. Nr. 4 „De aceea, urmează Ervin, se bucurau că şi în Bucovina scriitorii încep să păşească pe calea poporanistă." Ei, şi asta ar fi însemnat că-i îndemnăm să fie „ţărănişti" ? Să vedeţi însă la ce mijloace culminante recurge inteligenţa lui Ervin. în pasagiul cu pricina, nu era vorba nici de literatură, nici de scriitori bucovineni. Iată despre ce era vorba : rezumînd un articol al d-lui Tofan despre Grigore Filimon, un democrat şi un naţionalist care-şi închinase viaţa creării de bănci populare şi altor mijloace de înstârire şi redeşteptare a ţărănimii bucovinene, noi aplaudam acest început de activitate socială poporanistă. Băncile populare, şcolile de adulţi, drepturile politice pentru ţărănime, societăţile de consum etc. sînt literatura, mult inteligentule şi corectule Ervin ? Dar lui Ervin i-a intrat lui în cap o idee : că „poporanismul" trebuie să fie numaidecît o,chestie de literatură, că după ce este numai o chestie de literatură, este o şcoală literară, şi anume ţărănismul. Nr. 5 Ervin urmează : „De aceea [adică fiindcă eram ţărănişti — să nu se uite, n.r.], făcînd aluziune la campania [? !... Vezi mai sus cuvîntul lui Caragiale, n.r.] pentru o apropiere a literaturii noastre de cele din Apus, de mişcările nouă, spu- 481 neau cu dispreţ că nu-şi pierd vremea cu «lauda capitalului străin şi a unor scriitoraşi».44 Şi fiindcă spuneam aşa, fiindcă protestam — cum protestăm şi acuma împotriva imitaţiei servile a literaturilor străine (cum a protestat şi... „ţărănistul" Lessing împotriva influenţei franceze acaparatoare), însamnă că eram ţărănişti ? Daca e aşa, apoi sîntem şi acum ţărănişti ! Ce te faci cu renegarea ? O, şi cu cită gravitate fudulă îşi spune Ervin argumentul ! Nr. 6 „De aceea — urmează Ervin cu seriozitate —, cînd am scris un articol despre concepţia unilaterală, tot ţărănistă, de artist, a lui Grigorescu (Ervin da sfaturi lui Grigorescu ! !), îmi trimeteau de departe acest îndemn de convertire la ideile d-lor : în viaţa noastră, ceea ce e mai caracteristic românesc e viaţa de la ţară, căci oraşele au un caracter hibrid, sînt o mahala a cos-mopolismului, şi atunci pictura cea mai originală- va fi aceea care va reprezenta acea viaţă care poartă pecetea celei mai mari originalităţi româneşti..." Dar noi susţinem şi acum acest adevăr banal de adevărat, recunoscut pretutindeni : că sufletul specific naţional se păstrează mai nealterat în poporul de la ţară. Asta însamnă că sîntem ţărănişti exclusivişţi ? Că nu admitem alte subiecte în literatură decît ţărăneşti ? Dar Eminescu susţinea acelaşi lucru — ceea ce nu l-a împiedicat să scrie Sărmanul Dionis, Cezar a şi poeziile lui, care sînt mult mai „boiereşti" decît toate producţiile „şcoalei" Ervin. Nr. 7 Acum urmează o lespede şi mai mare la „monumentul" despre care vorbesc în titlu. Luaţi sama: Ervin vrea să dovedească mereu că noi eram „ţărănişti". „De aceea, în nenumărate rînduri au persiflat pe scriitorii artişti, pe «esteţi», pe partizanii artei pure." ...Am persiflat pe partizanii artei pure, deci eram ţărănişti ! Mai întăi, nici noi nu sîntem pentru arta impură. Ervin însă, prin „artă pură", înţelege „arta pentru artă". Dar noi n-am „persiflat" arta pentru artă, fiindcă ea nu există. Am „persiflat" însă teoria artei pentru artă. Şi asta însamnă, pentru capul lui Ervin, că eram ţărănişti ! Dar noi „persiflăm" şi acum pe partizanii acelei 482 teorii — deci sîntem ţărănişti şi acum, Ervine! Te-ai încurcat rău cu „renegarea**... Şi nu numai noi am „persiflat** pe partizanii teoriei „artă pentru artă**, d de pildă şi Brunetiăre : „Această mmdră indiferenţă [arta pentru artă], de care a fost atîta lăudat nenorocitul Flaubert, este o prostie curată («Cest d’un sot, en trois lettres»... vai, ce persiflare ! n.r.) şi nu o vom mai permite decît artiştilor al căror talent ştim bine că se mărgineşte a înşira vorbe, Nouă ne place ca artistul să ne iriteze, la nevoie sa ne exaspereze, punîndu-ne pe gînduri asupra opiniilor ce avem...** Iată ce spune M. de Vogue : „Ah î ştiu bine că prescriind artei literare un scop moral, voi face să zîmbească pe adepţii doctrinei în onoare : arta pentru artă. Mărturisesc că nu o pricep. Nu voi crede niciodată că oameni serioşi, care ţin la demnitatea lor şi la stima publică, vor să se reducă la rolul de gimnaşti, de paiaţe de iarmaroc (vai, ce persiflare ! n.r.)“ etc. Iată deci că şi Brunetiere şi Vogiie, care persiflează „arta pură**, vor trebui să fie socotiţi de inteligentul Ervin ca „ţărănişti**! Vezi, Ervin, ce-nseamnă că te „antrenezi** cu argumentele ? Pînă aici Ervin şi-a epuizat toate argumentele prin care putea dovedi că noi la început eram „ţărănişti**. De aici încolo, „monumentul** intră într-o nouă fază : a trecut de piedestal. Ervin „dovedeşte** că noi vrem să fim „simbolişti** după ce ne-am renegat ţărănismul! Cităm mai departe, numerotînd ornamentele : Nr. 8 „Şi cînd aceste sînt lucruri scrise — abia ieri, alaltăieri —, să vii totuşi să spui [«să vii să spui» ! Bravo, Mitică ! n.r.] că poporanismul literar nu l-ai apărat niciodată, că n-ai fost exclusivist...“ etc. Parcă era vorba c-am apărat ţărănismul literar, nu poporanismul ? Dar Ervin... are el „o idee** — ce să-i faci ! în zădar i-am spune noi că, dacă e vorba de poporanism, îl apărăm şi-acuma tot ca la început. Nr. 9 Şi de ce oare „venim noi să spunem** că „poporanismul literar** nu l-am apărat niciodată ? Pentru că [urmează Ervin punîndu-ne între ghile-mete mincinoase] „cum să fim noi poporanişti exclusi- 483 vişti, cînd, uite, în revistă am publicat literatură de tot felul, pînă şi simbolistă” ! Şi Ervin „nu contestă” c-am publicat şi literatură simbolistă : „Da, nu contestăm, dar de cînd ?... Poezii simboliste şi cîte un articolaş asupra scriitorilor streini din şcoala nouă au început să se strecoare în ea numai de vreo patru ani încoace.” Ca şi cum Viaţa românească ar apărea de paisprezece ani, nu de şase ! Şi ca şi cum era să inventăm noi scriitori simbolişti de talent! „...de vreo patru ani încoace, după ce paginile fusese umplute mereu cu literatură oierească“. (Savuraţi cuvîntul „oierească” ! Din ce familie nobilă s-o fi trăgînd oare vicontele de Ervin ? Noi am auzit că numai o generaţie îl desparte de... oaie.) Luăm primele trei numere ale Vieţii româneşti. Iată sumarul lor : Bratescu-Voineşti, în' lumea dreptăţii (nuvelă care nu e nici ţărănească, nici „oierească”). A. N. Gane, Primul client (nuvelă din viaţa avocaţilor, prin urmare nici ţărănistă, nici „oierească”). Gh. din Moldova, versuri (de tot felul, dar nu „oie-reşti”). I. Mironescu, La cumatrie (schiţă din viaţa de la ţară, dar nu „oierească”). Radu Nour, în drum (schiţă care nu e nici ţărănistă, nici „oierească”). Matilda Poni, în pădurea mare, versuri (care nu sînt nici ţărăniste, nici „oiereşti”). Spiridon Popescu, în Măstăcani, fragment în proză (care e din viaţa de la ţară, dar nu „oieresc”). A. Stavri, versuri (inspirate de viaţa de la ţară, dar nu „oiereşti”). Mihail Sadoveanu, două nuvele (Pustiul, în care este istoria vieţii unei prinţese, şi Cel întîi, în care este vorba de situaţia tragică a unui boier din Moldova, deci care nu sînt nici ţărăniste, nici „oiereşti”). A. Vlahuţă, Datorii vechi şi un Sonet (care nu sînt nici ţărăniste, nici „oiereşti”). N. Gane, Cum am tradus „Infernula — amintiri (care nu sînt nici ţărăniste, nici „oiereşti). 484 Aşadar, din 13 bucăţi literare, publicate în primele numere ale V,r.y numai 4 au subiecte luate din viaţa de la ţară, iar 9 (majoritatea) n-au în ele nimic „ţărănist”, în cele 4 dintâi, nicăieri nu e vorba de oaie. Cine rămîne... oaie în acest caz ? Acela care are imprudenţa să afirme, în scris, un neadevăr, dovedind astfel o inteligenţă oierească. Nr. 10 „Şi cînd, mă rog, Viaţa rom. a apărat făţiş, în articole de doctrină, pornite din convingere, manifestările nouă de literatură de la noi, ori de aiurea 7“ Să apărăm, în articolele de doctrină, pornite din convingere, simbolismul ? Dar pentru ce, „mă rog” ? Ca şi cum am fi spus noi vrodată că sîntem simbolişti ! Dar de cîte ori nu ţi-am spus, Ervine, că noi nu sîntem nici simbolişti, nici ţărănişti, nici romantişti, nici prerafae-lişti, nici exclusivişti. Ne place orice fel de literatură bună şi nu avem motive să apărăm, „în articole de doctrină”, vreo şcoală literară împotriva altor şcoli, deeît atunci cînd e nevoie. Ervin nu poate concepe deeît două şcoli literare : „ţărănismul”, pe care nu-i aprobă, şi „simbolismul”, pe care-1 compromite. De aceea, cînd a văzut că noi nu sîntem „ţărănişti”, a ajuns la concluzia că n-avem ce să fim altceva deeît „simbolişti” ! Şi Ervin, care cugetă astfel, ne denunţă că nu sîntem nici „simbolişti”, deoarece niciodată n-am apărat simbolismul „în articole de doctrină, pornite din convingere” — deci sîntem ţărănişti. Dar nu sîntem nici ţărănişti, fiindcă ne „renegăm” ! !... O, Ervin, Ervin ! Urmează aici o serie de floricele pe care nu le mai numerotăm. „Poeziile simboliste care au ajuns pînă la ea — prin ispita încasărilor peste care nu pot trece toţi — [ce zice dl. Minulescu ?, n. r.] au părut mai curînd rătăcite într-o ţară străină” (Ervin se mai dedă şi la figuri de stil ! n.r.). Noi am publicat poezii simboliste atunci cînd ni s-au trimis şi atunci cînd ni s-au părut scrise cu. talent. De aceea n-am publicat de la început (nu puteam să-l inventăm pe d. Minulescu în 1906 şi nici să-i cerem noi colaborarea) şi tot de aceea am publicat prea puţine poezii simboliste. Pricepi, Ervine ? 485 ...„totdeauna au disonat [versurile simboliste] în mijlocul versurilor lăbărţate ale lăutarilor ţărănişti. Lăutari ţărănişti şi versuri „lăbărţate44 ? Pe vremea aceea au publicat în revista noastră d-nii Iosif şi Anghel (pe lingă bucăţi mai mici, care nu erau ţărăniste) Legenda funigeilor şi Cometa; A. Mirea, Caleidoscopul ; d. Codreanu, sonetele sale ; O. Carp; d-na Conta Kernbach ; d. G. Coşbuc etc... Sînt aceşti poeţi „lăutari ţărănişti44 cu „versuri lăbărţate44 ? Dar, consul-tînd sumarul celor şase ani de existenţă a Vieţii româneşti, sfidăm pe orice Ervin să ne arăte în cele cîteva sute (credem) de poezii publicate la noi, mai mult de 20 poezii cu subiect de la ţară sau în care să fie vorba despre ţărani, bineînţeles că aproape toate aceste 20 sînt datorite subtililor poeţi A. Stavri şi Gheorghe din Moldova. Pentru ce afirmă Ervin aşa, fără să controleze ? Pentru că numai un om inteligent are prudenţa şi pudoarea necesară în publicistică. „...Pe vremuri, înainte de a-şi da colaborarea, d-lui Minulescu i se spunea că are numai oarecare talent.44 De unde ştii că acum spunem altfel ?... Ce crede Ervin, că noi stăm într-o admiraţie extatică în faţa tuturor celor 100 de colaboratori ai noştri ? Şi crede că e puţin lucru să ai oarecare talent în mijlocul celor 495 de scriitori români ? Cităm mai departe : „Cînd a văzut că simbolismul prinde...44 Cum „prinde44, domnule ? ! Fiindcă are patru gazetuţe ? Dar pe cea mai veche dintre ele, ca să ne-o procurăm, a trebuit să recurgem la procedeuri â la Sherlock Holmes : după ce-am aflat prin Luceafărul că ne cîrîie, am descoperit un cunoscut care avea un amic, care amic avea o... amică, al cărei cumnat — minor — avea un prieten abonat la revista unde Ervin îşi depune produsele lui bi-mensuale. Aşadar... „cînd am aflat că simbolismul prinde44, zice Ervin că ne-am zis : „nu e prudent să ne arătăm duşmănoşi... ne trebuie cetitori, ne trebuie colaboratori... să-i atragem, oricum ar scrie, ori de ce părere ar fi“. Aşa zice Ervin că „ne-am zis noi44... Dar Ervin nu ştie că mulţi din simboliştii lui ne-au trimis această colaborare (şi fără „să-i atragem44) şi au fost refuzaţi — fireşte, cu toată urbanitatea de care am dat dovadă totdeauna. Ervin n-are decît să facă o anchetă confidenţială. Şi acum urmează un pietroi drept în vîrful „monu-mentului“. Iată-I : Nr, 11 „...Iarăşi te întrebi ce direcţie literară are o revistă cînd, de o parte, publică poezii simboliste, de alta, le parodiază, mai multe asemenea parodii le-am putut vedea nu o dată în dezorientata revistă”. Dacă au vrun sens cuvintele lui Ervin, ele însamnă că parodiarea dovedeşte o atitudine duşmănoasă faţă cu autorul parodiat sau cu opera sa. Cu alte cuvinte, Cara-giale cînd parodiază pe Eminescu, căruia i-a consacrat articole ca în Nirvana, însamnă că vrea să-l distrugă, şi tot aşa şi pe Coşibuc. De asemenea Jules Lemaître, cînd parodiază pe scriitorii săi admiraţi — Bourget, Maupas-sant — şi pe maestrul său Renan, însamnă că vrea să-i compromită ? Parodia, Ervine, subliniază, exagerind cu umor, nota sau notele caracteristice din opera unui scriitor. Şi cînd aceste note sînt hazlii, cum sînt ale simboliştilor, ervinieni, desigur că parodia, punindu-le în lumină, devine distrugătoare. Şi fiindcă a venit vorba de simboliştii noştri, apoi să ne înţelegem mai bine asupra lor. Noi avem faţă cu simbolismul în genere aceeaşi atitudine ca şi faţă cu oricare altă şcoală literară — bineînţeles cu restricţia că alte şcoli au dat scriitori mult mai mari. Dar, în sfârşit, tocmai fiindcă apreciem şi noi simbolismul, simţim o vie aversiune împotriva sumedeniei de poetaştri fără talent din ţara noastră, în frunte cu Ervin, care s-au pus anume parcă să compromită această şcoală literară. De aceea noi n-am putut şi nu vom putea da loc, în coloanele acestei reviste, nici unui „simbolist” ervinist. Ca o dovadă că simboliştii noştri, aproape toţi, s-au făcut simbolişti ca să mascheze lipsa de talent e că nu-i poţi deosebi unul de altul. Ei nu sînt individualităţi, ci turmă. Toţi cred, ca şi Ervin, că a face literatură nouă e a colecta şi a aglomera toate neologismele unui vocabular ridicul (ca şi mitocanul care vorbind „pe radical” crede că nu-i mai trebuie altceva ca să fie boier). Toţi repetă aceleaşi bîiguieli, care vor sâ fie fioroase, dar care nu sînt decît naive, aceleaşi „vesperale14, aceleaşi „au- 48? tumnaie", aceleaşi „onixuri44, „safire" şi „porfire", pe care nu le-au văzut în viaţa lor. în sfîrşit, toţi samănă între ei ca nişte raţe, care, deşi sînt raţe — vulgara specie —, vor să treacă drept fazani împărăteşti. Şi nu e ridicul acest Ervin cînd, lipsit şi de talent şi de comprehensiune — ca să zicem aşa —, se improvizează totuşi în sacerdote al simbolismului şi, de pe metrul pătrat al celui mai amuzant exclusivism, insultă pe scriitorii noştri cei mai de valoare ? Nu e ridicul acest Ervin cu pretenţia că un Budură-ţoiu de ai lui e mai artist decît marele nostru Sadoveanu ? Nu e ridiculă această raţă pur-sang, care face pe fazanul şi dispreţuieşte privighetorile ? După cum am spus la început cetitorilor noştri, am scris aceste rânduri nu ca să discutăm cu Ervin, ci ne-am folosit numai cu oarecare egoism justificabil şi cu o plăcută inzistenţă de acest prilej spendid pentru un discurs entuziast în faţa monumentului pe care Ervin şi l-a ridicat singur. Am vorbit despre toate lespezile lui componente. Mai trebuia să vorbim puţin şi despre cîteva basoreliefuri rudimentare — căci are şi de acestea. Ervin, vicontele de Ervin, fără ca noi să fi vorbit măcar de cl sau de „şcoala Iui", ne face, aşa, din senin „samsari". „cîrpaci", „meşteri buni în bidinea", falsificatori", „Shylocki" care adoptăm mijloace de „parvenire41 etc. Toate acestea nu ne-au ademenit să ne coborîm la nivelul lui. Dar (după cum a văzut cetitorul, căruia îi cerem scuze), toate acestea ne-au dispensat cel puţin de mănuşi. Viaţa românească, nr. 3, 1912 Caragiale şi epigonii «Convorbirilor literare» Sub iscălitura d-lui Lovinescu, Convorbirile publică un articol care ar vrea să micşoreze pe Caragiale. Fără îndoială, revista aceasta n-a stat pe loc ; mai ales de-o vreme încoace, a progresat vertiginos. In 1885, pe cînd critica la această revistă o făcea d. Maiorescu, Convorbirile aveau o părere mult mai bună despre Caragiale decît astăzi, cînd aceeaşi atribuţie a căzut în sarcina d-lui Lovinescu. Pentru a se edifica, cetitorul să caute articolul d-lui Maiorescu despre Caragiale în Critice, voi. III, ed. Minerva. Şi dacă drepturile criticei n-ar fi sacre, poate am avea de făcut o mică observaţie : că tendinţa Convorbirilor literare de a micşora pe Caragiale dovedeşte oarecare lipsă de delicateţă din partea acestei reviste. Lipsă de delicateţă, nu numai din cauză că vrea să dovedească obtuzitatea discernămîntului critic şi simţului estetic al d-lui Maiorescu, dar şi din altă cauză. „Junimea literară (şi în mod fatal şi cea politică), precum şi Convorbirile şi-au creat întotdeauna un piedestal din faptul că o sumă de mari scriitori au fost membri ai societăţii şi colaboratori ai revistei. Şi printre cele trei-patru nume veşnic citate de junimişti ca nume glorioase, am văzut întotdeauna şi pe acela al lui Caragiale. Iar de acest prestigiu al „Junimii"4, datorat marilor scriitori invocaţi, a beneficiat întreaga societate literaro-politică şi mai ales o sumă de tineri ale căror merite se reduceau adesea la împrejurarea că sînt colaboratori la acea revistă, la care „a scris Eminescu, Creangă şi Caragiale". Cîte gloriole, cîte situaţii mai ales nu se datoresc deci şi „vulgarităţilor" lui Caragiale, de care vorbeşte d. Lovinescu. Aşa incit tot mai recunoscător şi, prin urmare, mai nobil se dovedeşte a fi d. Dragomirescu decît d. Mehedinţi... Dar, încă o dată, drepturile criticei — înainte de toate ! Şi d. Lovinescu, exercitînd aceste drepturi, trebuie s-o recunoaştem, nu e lipsit de curaj. D-sa, care a lăudat, aşa precum ştiţi, pe d-nii Gîr-leanu, Eftimiu etc., nu e deloc un om lipsit de curaj cînd găseşte atîtea lipsuri unui Caragiale. Şi, iarăşi, nu e lipsit de curaj, d-sa care e dramaturg şi nuvelist ca şi Caragiale, cînd — mulţumit de pro-pria-i operă literară, cum ne-a declarat-o în acea memorabilă autocritică — îl ia rău de tot pe defunctul său confrate. Cetiţi criticile şi autocriticile d-lui Lovinescu şi veţi vedea că d-nii Lovinescu, Gîrleanu, Eftimiu şi ceilalţi prieteni ai d-lui apar mult mai mari decît Caragiale. Dar nu e pentru prima oară cînd d. Lovinescu priveşte pe Caragiale de la înălţimi ameţitoare. La apariţia Schiţelor nouă, acum doi ani, d-sa a dat prima lovitură victimei. Ceea ce-1 supăra pe atunci era trivialitatea lui Caragiale. Şi abia îşi putea ierta că în adolescenţă a fost încîntat de glumele vulgare ale autorului Nopţii furtunoase. Ceea ce-1 supără mai mult şi acuma pe acest admirator al d-lui Eftimiu e tot trivialitatea şi vulgaritatea lui Caragiale — defect pe care d-sa nu-1 dovedeşte decit prin vulgaritatea... eroilor din comediile de moravuri ale acestuia. Dar cum la această învinuire — adusă lui Caragiale cu mult înainte, de alţi supra-fini, de acei de pe vremuri — a răspuns d. Maiorescu pe larg şi fără replică, d. Lovinescu era dator să răstoarne mai întăi argumentarea înaintaşului său de la Convorbiri. Şi ce dispreţ suveran pentru mahalaua pe care a zugrăvit-o Caragiale ! D. Lovinescu e destul de inteligent ca să priceapă că, cu cit va manifesta mai multă oroare pentru mahalagii din Bucureşti, cu atît mai uşor va înţelege lumea cît de subţire e d-sa însuşi. Aşa, de pildă, e convins că, psihologiceşte, cherestegii din Bucureşti de la 1879 stau pe ultima treaptă a ierarhiei umane : imediat sub ei un scriitor ar da peste „maimuţei Şi consideraţia asta îl duce să facă delicioase reflecţii în privinţa lucrurilor pe care le-ar gîndi un cimpanzeu „de pildă“... 490 Problema e interesantă, cel puţin aşa ni s-a părut şi nouă cînd am văzut-o în Anatole France care, fiind mai bătrîn, a pus-o înaintea d-lui Lovinescu, deşi scriitorul francez nu cunoştea comediile lui Caragiale. Ceea ce face din Caragiale un scriitor mai mic decît d. Gîrleanu nu este faptul că el şi-a îndreptat observaţia asupra clasei lui Jupîn Dumitrache — şi nu asupra sufletelor de elită şi a oamenilor de cultură. Dar e curios că tot d. Lovinescu, şi tot în acest articol, zice că „menirea poetului satiric e, dealtminteri, de a sta la pîndă în clipa prefacerilor, de a prinde contrastele etc.44 Şi dacă e aşa (noi însă nu credem că numai aceasta e „menirea poetului satiric44) — şi dacă e aşa, atunci Caragiale, „stînd la pîndă“, „a prins contrastele14 unde le-a găsit : în Jupîn Dumitrache, în Rică, în Ziţa, în Veta, în Conu Leonida, în Tra-hanache, în Tipătescu, în Joiţica, în tipurile din Momente, în sfîrşît, în orice categorie socială unde s-au produs aceste „contraste44. Dar. d. Lovinescu mai scrie şi următoarele : „Teatrul lui Caragiale e un izvor întinat, cu apă tulbure şi miloasă, în care joacă atîtea necurăţenii. Comediile de moravuri sînt în genere aşa“ Apoi dacă aşa-s comediile de moravuri şi dacă satiricul are menirea de a zugrăvi viaţa şi tipurile, în care găseşte „contrastele44 unei epoci de tranziţie — atunci ce-i bănuieşte d. Lovinescu lui Caragiale ? Genul literar ? Faptul că a scris comedii de moravuri ?... In acest gen a fost mare, sau nu ? S-ar părea că a fost mare. Caragiale, zice d-sa, „a avut darul suveran de a crea oameni44. Oamenii lui trăiesc, îi vezi pe stradă. „Caragiale a înmulţit populaţia ţării noastre cu un şir întreg de cetăţeni.44 (Sîntem fericiţi că am spus şi noi acest lucru acum cîteva luni şi tot în aceşti termeni, cum sîn-tem fericiţi c-am constatat şi noi, ca şi d. Lovinescu acuma, că singurele piese bune sînt ale lui Caragiale şi Ma-7msse.) Dar ce păcat că d. Lovinescu nu isprăveşte aci. Căci peste vreo două pagini, aceşti oameni vii ai lui Caragiale... sînt numai „o formulă44! D. Lovinescu zice că aceste „maimuţe1,4 au un suflet aşa de simplu, incit unul (Nae Ipingescu) nu e decît „Rezon44, altul (Pristanda), decît „Curat aşa, coane Fănică44, altul (Trahanache), decît „Aveţi puţintică răbdare44 etc., etc. 491 Aşa a înţeles d. Lovinescu tipurile lui Caragiale ! Iar din faptul că „maimuţele44 acestea nu-s decît o formulă, d. Lovinescu trage concluzia că nu are mare merit Caragiale de a-i fi făcut vii ! „Subt o formulă unică şi bine aleasă e mult mai uşor să cetluieşti o răspîndită categorie de indivizi. “ Dar chiar dacă ar fi adevărat că tipurile lui Caragiale trăiesc numai grafie acestor formule, încă ar fi de admirat că el a găsit formula scurtă şi unică prin care a creat, în chip „suveran44, oameni. „E mult mai uşor...44, zice d. Lovinescu, dar e aşa de uşor, încît acela care-i ceează astfel e ...„suveran în crearea de oameni!“... Şi vedeţi, d, Lovinescu recunoaşte că i-a creat atît de vii Caragiale, dar e nemulţumit că i-a creat numai prin o formulă ! Parcă în arta unui dramaturg, ca şi a unui romancier, totul n-ar sta în scop : crearea vieţii, ci în mijloace : prin ce creează ! Filozofia aceasta estetică a d-lui Lovinescu samănă cu critica strategilor turci care rîdeau de bulgari că au învins dînd asaltul în neconfor-mitate cu regulele strategiei moderne... Dar oare Trahanache e numai formula : „Aveţi puţintică răbdare44, sau Pristanda numai formula : „Curat, coane Fănică* ? Teamă ni-i că d. Lovinescu, cu toate aerele sale, nu s-a emancipat de tirania acestor formule, care-1 vor fi încîntat mult în tinereţă şi, ca şi atîţia alţii, mai dă încă importanţă exagerată acestor „formule44, Cîţi oameni n-au trăit o viaţă-ntreagă cu acest 'bagaj „spiritual44 ?... Şi-i posibil să vină o vreme de saţietate — şi atunci, fiindcă asta te frapase mai ales în Caragiale, crezi că asta e esenţial în comediile sale. Nu ! fiecare cuvînt e caracteristic în comediile lui Caragiale — şi unele din aceste „formule44 sînt mai puţin caracteristice decît multe, foarte multe alte cuvinte (citeşte articolele d-lui Gherea despre Caragiale). Dar Caragiale n-are numai comedii. D. Lovinescu vorbeşte şi de alte opere. Nu vorbeşte însă de Momente. Şi sînt o mulţime de oameni care cred că Momentele, aproape tot atît de importante ca critică socială, sînt superioare comediilor ca valoare artistică. De ce d. Lovinescu nu vorbeşte de ele, cînd caracterizează pe Caragiale ? N-o fi din pricină că acest critic fin de data asta gîndeşte ca marele public, care, impresionat de „spi- 492 ritualele formule1’ debitate pe toate scenele din ţară, n-a băgat de samă superioritatea artistică a Momentelor ? Dar să vedem ce cugetă d. Lovinescu despre alte opere ale lui Caragiale. „O singură dată s-a încercat Caragiale să iasă din lumea imbecililor şi să ne dea o omenire adevărată ce sufere fără grimase şi fără formule.44. E vorba de Năpasta. Aşadar, o singură dată! Şi totuşi, mai departe d-sa citează fraze din Păcat. Va să zică l-a cetit şi desigur a mai cetit şi O făclie de Paşti şi Kir lanulea, La hanul lui Mînjoală şi alte bucăţi de care vom vorbi. Şi atunci cum : „o singură dată44 ? Apoi, pentru ce Caragiale în Năpasta „s-a încercat41 numai ? Pentru că „n-a reuşit pe deplin44. Şi... d. Lovinescu repetă cîteva din criticele aduse pe vremuri Năpastei, mai ales în privinţa Ancăi. E liber d. Lovinescu să creadă aşa, dar era dator să răstoarne mai întăi cele spuse de d. Iorga şi mai ales de d. Gherea, care a dezbătut pe larg şi de mai multe ori problemele suscitate de Năpasta. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît d. Maiorescu a spus că Năpasta e cea mai bună piesă a lui Caragiale. In chestii mult dezbătute şi unde s-au pronunţat autorităţi ca d. Gherea şi Maiorescu, nu poţi afirma numai, fără argumente, chiar dacă ai fi un hiper Maiorescu. D. Lovinescu ironizează pe cineva (ni se pare pe d. Dragomirescu), care a zis că e superior Caragiale lui A. France şi d’Annunzio. Desigur, toate comparaţiile acestea sînt deplasate şi cred că nici d. Lovinescu nu va mai face apropieri atît de amuzante între d. Eftimiu şi Byron ori Leconte de Lisle. Deocamdată, însă, d-sa micşorează pe Caragiale, comparîndu-1 cu Moliere, şi încă cu Moliere din Tartuffe şi Misanthrope ! Şi cînd ne mai gîndim că aceste comedii ale lui Moliere sînt de caractere, iar nu de moravuri, începem să bănuim o ascunsă dorinţă de a şicana... Şi acuma — abia acuma —; vine critica cea mare, lipsurile lui Caragiale. „Eroii săi nu au nici cea mai mică umbră de farmec, nici o eroină nu aduce cu ea o nelămurită mireasmă de feminitate ţ!...) o notă de duioşie.44 493 în adevăr, Caragiale nu era plîngoci şi efeminat. Era bărbat ! Dar ce duioşie virilă în admirabila In Nirvana, care, dealtmintrelea este cel mai frumos articol scris în limba românească. Şi cîtă duioşie în Ironie, în Năpasta (Ion), în unele pasagii din Păcat! Dar ce însemnează cuvintele : „nici o eroină nu aduce cu ea o nelămurită mireasmă de feminitate44 ? E cam nelămurită observaţia d-lui Lovinescu. în orice caz, să recetească d-sa măcar Păcat sau între două poveţe... Atunci poate că nu ar mai scrie cuvintele : „pretutindeni dragostea văzută prin prisma mahalalei44. Apoi, zice d. Lovinescu : „Caragiale nu şi-a aruncat ochii în jur, la podoabele firii „Caragiale aşadar n-a simţit natura. Totuşi d. Lovinescu are un scrupul : „afară de cîteva pagini din Hanul lui Mînjoală“. Numai atîta ? Dar cunoaşte d. Lovinescu pasagiul din Năpasta, în care Ion spune cum i s-a arătat Maica Domnului ? Pasagiul a fost remarcat, în critică, mai întăi de d. Gherea. Cunoaşte cineva, în Eminescu, în Sadoveanu, în Mioriţa, în Toma Alimoş, un sentiment mai profund duios în faţa naturii ? Desigur, în opera lui Caragiale e puţină natură, foarte puţină. Un satiric, un autor de comedii, un critic social, un psiholog — nu are nevoie de zugrăvirea naturii. Chiar un om aşa de iubitor de natură ca d. Bră-tescu-Voineşti şi care ştie s-o zugrăvească atît de frumos e foarte avar în descripţii de natură. E psiholog analist — şi nu are nevoie de natură. Dar vorba e că atunci cînd a avut nevoie să evoce sentimentul naturii Caragiale a scris acele rînduri din Năpasta, care fac mai mult decît toată natura din Scenete şi din înşiră-te... Ca să isprăvim cu această chestie, vom arăta programul pe care ar fi trebuit să-l urmeze Caragiale ca să aibă aprobarea d-lui Lovinescu. Ar fi trebuit, zice d-sa, ca în opera lui Caragiale să găsim „un apus de soare, un foşnet de pădure, un murmur de izvoare, un farmec de lună plină... o clipă de duioşie, de extaz, de înminunare, o încleştare a sufletului dinaintea frumuseţilor cuceritoare a naturii ce ne învăluieşte, ce ne pleacă genunchii ca într-o adorare, ce ne sfîşie inima sau ne-o mîngîie, a naturii ce cîntă pe toate coardele inimei, a naturii în care păşim cucernic ca într-un templu, ca în- 494 tr-un cavou sau într-un palat fermecat cu geamurile înflorite de lumini, cu pereţi sticlind de oglinzi, cu grădinile răsunînd de muzici nevăzute4*. (După acest pericol, rămînem convinşi pentru tot-teauna că d. Lovinescu n-are sentimentul naturii. Aceasta însă e fără importanţă.) în sfîrşit, şi mai odioasă în Caragiale e limba. Caragiale nu ştie româneşte. N-are simţul limbii. Nu ştie limba populară, scrie o limbă orăşenească vulgară etc., etc. Cît de plouaţi trebuie să se simtă dd. Vlăhuţă şi De-lavrancea de această descoperire — ei, care au făcut atâta caz de limba lui Caragiale. Şi cît de umiliţi ar trebui să ne simţim cu toţii acei care am susţinut că, după cum Eminescu a creat limba artistică a versului, aşa şi Caragiale pe aceea a prozei... cît de umiliţi, dacă... Dacă postura d-lui Lovinescu n-ar fi ajuns cam comică în această parte — ultima — a articolului său. D. Lovinescu citează cîteva rînduri din Păcat, pline de neologisme şi „orăşenisme** — şi dă sentinţa. Dar în aceste rînduri e vorba de împrejurări carac-teristic-orăşeneşti, puse în contrast cu viaţa de ţară reprezentată prin preotul Niţă din Dobreni. Şi Caragiale a fost un artist care, ca nimene altul, a ştiut să conformeze forma fondului, a ştiut să scoată efecte din vocabularul întrebuinţat. In O făclie de Paşti, găsim (citez de la-nceput) cuvinte moldoveneşti: dugheană, telal, su-: duituri, ogradă, şi nu în gura vreunui moldovean, ci în descripţie. Pentru ce ? Pentru că acţiunea se petrece în Moldova, şi aceste cuvinte contribuie şi ele să ne dea atmosfera locală. In Kir lanulea, cu o infinită artă, a ştiut să ne dea tonul vorbirii din vremea lui Anton Pann, prin unele cuvinte şi mai ales prin sintaxă. Caragiale nu ştie limba populară ? Dac bine, d. Lovinescu n-a cetit Năpasta, Păcat (unde e vorba de ţărani şi unde vorbesc ţăranii), Poveste, Făt-frumos cu moţu-n jfrunte, Calul dracului etc. ? Afară de Creangă, mai este undeva asemenea limbă popular-românească ? Şi a cetit d. Lovinescu articolele lui Caragiale (de estetică, de critică socială), de pildă Cîteva păreri, în Nirvana, deja citată, şi atîtea altele ? Există în limba ro- 495 mânească, la vreun scriitor în acest gen, o limbă mai concisă, mai proprie, mai elegantă ? Cum nu-şi cunoştea limba şi scria vulgar omul care a cunoscut toate vorbirile, toate dialectele, care a simţit înţelesul şi sunetul cuvîntului popular, al cuvîntului orăşenesc şi al neologismului ca nimene altul ; care a ştiut mai bine ca oricare să se folosească de toate secretele dicţionarului şi ale sintaxei ? Nu găsiţi că admiratorul d-lui Eftimiu şi al Scenetelor s-a cam întrecut ? Dar am uitat să spun că lui Caragiale îi lipseşte în frază şi „moliciunea voluptuoasă44 — pe lîngă „mireasma" de adinioarea... însă lovitura cea mai mare pe care d. Lovinescu crede că o dă lui Caragiale este în acea parte a articolului unde d-sa dovedeşte că în satira socială, în ridiculizarea produselor hibride ale introducerii formelor nouă, Caragiale nu e un inovator, pentru că are de predecesor pe Alecsandri. Cu această parte a articolului d-lui Lovinescu (minus exagerările) ne împăcăm şi constatarea ne bucură cu atît mai mult cu cit ea se face în Convorbiri literare. Să ne explicăm Cînd noi am spus că „Junimea" nu este o noutate, ci o continuare a vechii şcoli critice moldoveneşti, am fost trataţi de blasfematori. Se zicea că ura politică ne face să rîpim de pe fruntea „Junimii" nimbul întâietăţii şi al originalităţii. Cît s-a mai rîs de afirmarea noastră (dealtmintrelea dovedită) că C. Negruzzi e primul junimist, căci a exprimat toate teoriile „Junimii44 de mai tîrziu ! Dar, acum un an, d. Lovinescu, în Convorbiri literare, a spus acelaşi lucru. Noi am luat act atunci şî ne-am bucurat că, în sfîrşit, revista „Junimii" îşi însuşeşte constatările noastre. Şi cînd, acum şapte ani, noi am spus, dovedind, că Alecsandri a fost un junimist printre patruzecioptişti şi că în critica socială din piesele sale găsim critica de mai tîrziu a „Junimii44, am fost trataţi drept amatori de pa-radoxe interesate. „Junimea44 — aşa convenea junimiş- 496 tilor — trebuia să nu aibă premergători, să fie născută prin generaţie spontanee.,. Dar iată că d. Lovinescu ne dă dreptate — ba prea multă dreptate, căci precum noi n-am spus că d. Maio-rescu este elevul lui A. Russo, tot aşa ne-am ferit să spunem (cum face d. Lovinescu) că Ion Caragiale ar fi elevul lui Alecsandri (e drept, d. Lovinescu nu e bine edificat în această privinţă : teatrul lui Caragiale, pentru dumnealui, e cînd „urmarea firească a bardului de la Mirceşti“, cînd „izvorăşte pe de-a-ntregul din Alec-sandri“). Un lucru curios însă. D. Lovinescu pretinde că apropierea dintre Alecsandri şi Caragiale „nu s-a arătat pană acuma“. Dacă am fi gazetari, ne-am întreba : curaj sau inconştienţă ? Cum „nu s-a arătat pană acuma“ ? Dar ce a făcut, de pildă, d. Ibrâileanu în articolele adunate în volumul Spiritul critic în cultura românească, decît să urmărească de-a lungul veacului al XlX-lea diversele manifestări de critică a introducerii formelor nouă în România ? A. Russo, Kogălniceanu, Eminescu, Maio-rescu, critici teoretici ; C. Negruzzi, Alecsandri, Caragiale, critici în opere artistice ? Şi fiindcă e vorba de Alecsandri şi Caragiale, ce alta a făcut d. Ibrâileanu decît să arate atitudinea lor de critici sociali ? Şi atunci de unde pretenţia d-lui Lovinescu eă apropierea dintre Alecsandri şi Caragiale „nu s-a arătat pană acuma“ ? Vrea d. Lovinescu să-i cităm şi fraze ? Foiletăm Spiritul critic în cultura românească şi cităm cîteva fraze, găsite la întîmplare : „Caliopi Busuioc, ca şi coana Chiriţa ori Gahiţa Roz-marinovici ale lui Alecsandri sînt «Ziţele* epocei de la 1848. Atunci civilizaţia apuseană străbătuse numai în clasele de sus şi acolo, neasimilată nici în formă, dădea naştere la ridicol şi, acest ridicol, Negruzzi şi Alecsandri, Caragiali ai vremii lor, l-au observat şi l-au redat în opere dramatice... Cu vremea, civilizaţia s-a prins bine, cel puţin din punct de vedere al formei, în clasele superioare, şi ridicolul superficial a dispărut... Dar eivili- 497 zaţiâ a pătruns cu încetul, ca apa în păturile pămîntuluî. tot mai jos, pănă ce a ajuns în mahala, şi azi, mai ales pe vremea cînd a fost scrisa «Noaptea furtunoasăcombinaţia ridicolă de orientalism şi civilizaţie europeană e în mahala. Acest ridicul nou şi-a găsit zugravul într-un om de un talent extraordinar, Caragiale, care e pentru mahala şi pentru Ziţa ceea ce a fost Alecsandri pentru Gahiţa Rozmarinovici şi C. Negruzzi pentru Caliopi Busuioc... în curînd civilizaţia va străbate la ţară... şi va da naştere unui ridicol fatal, care-şi va găsi, şi el, zugravul, pe Caragiale al său.“ „Mai totdeauna cînd un scriitor îşi bate joc cu persistenţă de «demagogism», el vrea să atace democratismul... Caragiale n-a făcut altceva în admirabilele sale comedii. Alecsandri a făcut acelaşi lucru în Clevetici, ca şi în Rusaliile:“ „Altădată, la 1840, a putut apare în Moldova critică — dar şi franţuzită — un critic social : Alecsandri.1 Acum acest critic nu putea apare decît în Muntenia... Caragiale:u Şi dacă vrea d. Lovinescu, îi putem cita încă multe pasagii edificatoare. Atunci, iarăşi, pentru ce d. Lovinescu pretinde că „pănă acuma... etc.“ ? Dar încă ceva. D. Lovinescu, analizînd Rusaliile (analizate şi de d. Ibrăileanu, ceea ce arată că „teatrul bardului de la Mirceşti“ nu e „atîta de uitat astăziw !), vorbind de demagogii Răzvrătescu şi Clevetici (de care a vorbit şi d. Ibrăileanu), zice : „Această nouă atitudine critică a lui Alecsandri se vădeşte mai ales după 1860“. Şi, ceva mai înainte, d. Lovinescu scrie : „Sîntem aşa de departe de iluziile anului 1848...“ Din nefericire, nici acest lucru n-a fost necunoscut „pănă acuma“. D. Ibrăileanu în cartea sa zice : „Acum, în 1860, cînd tendinţa cealaltă din el a nimicit aproape pe cea patruzecioptistă, Alecsandri desigur n-ar mai fi căzut în... ridicol, ca la 1848 !“ 1 Şi d. Lovinescu, care constată cu regret că „pănă acuma11 Caragiale a fost „privit ca adevăratul întemeietor al teatrului de satiră socială“ ! 496 Şi tot aşa şi constatarea d-lui Lovinescu că fraza lui Farfuridi în privinţa revizuirii Constituţiei este în Clevetici al lui Alecsandri se găseşte în cartea d-lui Ibrăileanu. Aşadar, pentru ultima oară, cum rămâne cu acel „pănă acuma" al d-lui Lovinescu ? ...Dar, oricum, ne pare bine că s-a convins şi Convorbirile că critica junimistă are predecesori, că ea nu e decît o continuare. Trebuie să adăogăm aci că scopul pentru care a scris d. Lovinescu articolul său despre Caragiale a fost „a-1 pătrunde mai adînc“. Viaţa românească, nr. 11—12, 1912 J Curentele literare şi criticii Acum şapte ani scriam în această revistă (anul I, nr. 4) următoarele rînduri : „S-a gîndit oare vreodată acest autor al ditirambului că d. Gherea nici nu eră natural să facă şcoală literară, pentru că nici un critic n-a făcut şcoală ? Pentru că un critic ştiinţific e un om de ştiinţă, care constată şi explică ? Ce şcoală a făcut Sainte-Beuve, Taine, Faguet, Brunetiere, Brandes ? Că se pot clasifica şi criticii laolaltă cu scriitorii pe care-i urmează nu precedeaza, în-tr-o şcoală ? Apoi asta e altă vorbă ! Viaţa unei societăţi produce un curent literar, întrupat în scriitori, criticul teoretizează curentul, filozoful sintetizează această viaţă cu toate manifestările ei. Că d. Maiorescu, care n-a făcut critică ştiinţifică, care a fost un jandarm — în înţelesul bun al cuvântului — al literaturii, încurajînd pe scriitorii buni, lovind pe cei răi, că d. Maiorescu a grupat pe cei buni, asta însamnă că operele acestora sînt datorite teoriilor d-lui Maiorescu ?“ Aceste lucruri le spuneam d-lui M. Dragomirescu, care, făcînd bilanţul activităţii Convorbirilor literare, cu ocazia jubileului de patruzeci de ani al acestei reviste, constata cu satisfacţie că d. Gherea n-a insuflat părerile sale scriitorilor de la Contemporanul, aşa cum a făcut-o cu scriitorii Convorbirilor literare d-sa, şi înaintea d-sale, d. Maiorescu. Ideea din rîndurile noastre citate mai sus, dealt-mintrelea banală de adevărată şi curentă ce e, am mai exprimat-o noi şi mai tîrziu, şi mai bine, şi mai pe larg. Am citat însă rîndurile acestea, pentru că în ele am spus pentru prima oară părerea noastră asupra curentelor. în rîndurile citate am putea face oarecare corec-ţiuni — oarecare restricţii. Sainte-Beuve numai la în- 500 ceputul carierei sale se poate clasifica într-un curent. Taine, deşi produs al aceloraşi cauze, cărora se dato-reşte Auguste Comte şi Flaubert, deşi, aşadar, se poate însuma într-un curent de idei, nu se poate însuma într-un curent literar — cu toate că a avut preferinţe pentru realiştii şi romanticii creatori de viaţă intensă şi culegători neobosiţi de documente omeneşti. Brunetiere n-a făcut nici el parte dintr-un curent, deşi simpatia lui s-a îndreptat spre realismul clasic. Iar Faguet şi Brandes ar putea fi clasificaţi încă şi mai cu greu. In rezumat : criticii nu produc curente. Curentele se produc fără ei. Ei iau numai act de ele, se pun uneori în serviciul lor, dacă acele curente convin temperamentului lor. Să vedem atitudinea cîtorva critici literari români. D. Maiorescu a gustat şi pe Eminescu, şi pe Car agi ale, şi pe Creangă, şi pe d. Duiliu Zaimfirescu, şi pe d-nii Slavici, Goga, Sadoveanu. Prin urmare, n-a făcut parte din vreun curent literar. D. Gherea a gustat şi pe Eminescu, şi pe Coşbuc, şi pe Caragiale, deşi poate ar fi dorit o literatură ca a lui Bjornson. Aşadar, cu o preferinţă pentru literatura optimistă, preferinţă vădită în articolul despre „poetul ţărănimii", d. Gherea nu s-a însumat într-un curent. D. lorga, deşi admirator al tuturor literaturilor frumoase şi al tuturor scriitorilor buni din ţara românească, şi-a manifestat, cu ocazia luptei, o preferinţă aproape exclusivă pentru un anumit fel de literatură, şi aceasta numai pentru că credea că atunci era necesară o reacţie (şi era !) D. Iorga, aşadar, fără să creeze un curent (căci curentul începuse de la sine, din cauza împrejurărilor sociale), s-a pus în slujba lui, l-a reprezentat. Dar dacă curentele nu sînt produse de critici, ele nu sînt produse în chip voluntar nici de poeţi, deşi ei cred adesea că ei creau curentul nou, creat în liberul lor arbitru. Aşa, Victor Hugo în faimoasa'lui „prefaţă". E o iluzie psihică. Romantismul francez nu l-a creat nici Lamartine, nici Hugo — nici Rousseau şi Chateaubriand, nici influenţa romantismului german ori a poeziei engleze. Cauze adinei sociale şi literare au cerut o literatură nouă, şi anume cu caracterele romantismului — şi acei scriitori care aveau însuşirile sufleteşti să realizeze o asemenea literatură au ieşit la suprafaţă, ajutaţi 501 şi de influenţele străine, şi au fost gustaţi, lăudaţi, glorificaţi. î Aşa cu patruzecioptismul nostru literar, aşa cu eminescianismul, aşa cu naţionalismul ţărănist şi tradiţionalist. Şi aşa cu „simbolismul” ori mai bine cu „decadentismul" nostru. Noi nu credem că necesităţi profunde sociale au dat naştere acestui „curent”. Şi dovada este că el e slab şi nu prinde. Dar credem că tot are un substrat: altmintrelea n-ar exista. Cînd s-a produs mişcarea de reacţiune, care ţine de la 1900 încoace, mişcare socială de-o importanţă colosală, o sumă de tineri n-au găsit în ei nimic care să-i mişte pentru idealurile nouă. Au rămas izolaţi. Şi cu cit mişcarea cea nouă era mai puternică, cu atîta ei îşi simţeau mai mult izolarea lor socială. Această izolare socială, acest „egotism", de care am mai vorbit, este cauza socială, deci cea principală, a decadentismului nostru. Rupţi de generaţia lor, departe de mişcările cu caracter puternic naţional, ei s-au adresat la o literatură străină, care nu este izvorîtă din condiţii analoage cu cele româneşti, lucru ce li l-au reproşat şi simboliştii J francezi cînd au putut să-i citească în franţuzeşte (Quillard despre d. Macedonski). Curente ori şcoli literare străine s-au importat la noi în tot cursul veacului al XlX-lea : romantismul francez, romantismul german — dar aceste curente se potriveau cu stările noastre şi erau o pîrghie pentru crearea unei literaturi naţionale. Romantismul francez se potrivea cu starea sufletească a celor de la 1840. Dezgroparea literaturii populare, a trecutului istoric şi legendar, ca să nu mai vorbim de alte lucruri, literatura de la 1840 o datoreşte şi năzuinţelor sale politice (luminate de ideile Revoluţiei Franceze) şi şcoalei romantice franceze. Iar depresiunea sufletească, „pesimismul" generaţiei de la 1880 (datorite cauzelor sociale), cînd a fosi să se exprime în poezie, şi-a găsit un auxiliar în romantismul german, pesimist. Sîntem convinşi de cele spuse mai sus. Dacă n-am fi convinşi, nu le-am fi spus, căci pentru fericirea noas- 502 tră personală este absolut indiferentă filozofia curentelor în literatură. Şi fiindcă sîntem convinşi că lucrurile sînt aşa cum le-am spus, ni se pare foarte curioasă, ca să nu zicem chiar comică, pretenţia acelora care vreau să cree e, ori, ceea ce e acelaşi lucru, să dezgroape curente. E una din cele mai naive manifestări ale concepţiei că întîmplările sociale se pot produce prin voinţa unui om — cînd, în realitate, ele nu se pot produce nici chiar prin voinţa umanităţii oamenilor. Trebuie teren favorabil arborelui, trebuie apoi arborele, trebuie apoi să înflorească arborele, floarea să lege — pentru ca să ai fructul. Acest lucru n-a prea fost înţeles la noi. Înainte de 1900, în nişte foiletoane, G. Panu, plictisit de emines-cianism, cerea scriitorilor să se inspire din Pann, Bo-lintineanu, Alecsandri, cerea învierea unui curent mort. După 1900, o gazetă care făcea şi literatură cerea, şi ea, imitarea lui Alecsandri, adică acelaşi lucru pe care-1 cerea şi Panu. Acum patru-cinci ani, foştii scriitori minores ai d-lui Iorga cereau, după dispariţia Sămănătorului, învierea curentului naţionalist şi readucerea d-lui Iorga în fruntea mişcării literare. Lucru, iarăşi, imposibil, căci în literatură, ca în orice domeniu al vieţii, trecutul nu se mai întoarce şi „morţi sînt cei muriţi". în argumentarea lor, acei scriitori de mîna a treia dădeau a înţelege că, de cînd a dispărut revista care le publica producţiile poetice şi de cînd s-a retras d. Iorga de la şefia literaturii, nu mai avem scriitori de talent (deşi scriitorii talentaţi de la Samănătorul nici nu muriseră, nici nu se ramoliseră). Cauza eremiadelor lor pe ruinele literaturii române era alta. Scriitori fără talent, ei beneficiau de gloria şefului şi a colaboratorilor de talent. Cîte-o rază, din cele care cădeau pe coifurile celor mari, se reflecta şi cădea şi pe tichiile lor de hîrtie poleită. Şi chiar cînd nu scriau la Sămănătorul, ci la o sucursală oarecare, faima şefului şi a statului major se răsfrîngea şi asupra lor. 503 După desfacerea „marii armate fiecare rămase numai cu propriile lui puteri — şi viaţa deveni grea. Şi nostalgia frumoaselor zile de altădată îi făcu să dorească reîntoarcerea acelor vremi, reînvierea curentului de altădată şi readucerea d-lui Iorga la şefia literaturii. încă o dată : curentele au cauze profunde sociale, şi nu stă în putinţa noastră să le creăm. Viaţa Tomănească, m\ 2, 1913 Un panegiric al d-lui lorga prefaţiat de d-sa Cităm dintr-o broşură : „Acesta era crezul literar a d-lui lorga, în 1905, formulat — după cum poate vedea oricine cu acea competenţă unică pe care numai cultura universală şi geniul creator ale unui om ca d-sa le poate avea. Şi, în 1905, cînd d. lorga încheagă în pagini de o jrumuseţă rară şi de o structură de granit vederile sale... etc.w Acestea ar fi fost deajuns ca să oprească pe d. lorga de a scrie o prefaţă la broşura cu pricina. Dar broşura întreagă s-ar putea intitula Panegiricul d-lui /orga..., şi totuşi d. lorga i-a scris nu una, ci două prefeţe ! A recomanda publicului o publicaţie care te ridică în slăvi nouă ni se pare cel puţin o nedelicateţă faţă de tine însuţi. Trecînd însă peste acestea, ne vine să credem că d. lorga nici n-a cetit mai departe opul pe care îl bi-prefaţează. Lasă că n-ar fi avut răbdare (ca şi noi, dealt-minteri, pe care numai acel ton agresiv, comic, ne-a ispitit pănă la jumătate), dar i-a fost şi imposibil apoi să nu simtă impulsiunea, pe care orice om inteligent şi subţiat o simte, faţă de ceea ce e vulgar în toate privinţele. Autorul broşurii ? Nu importă. E, ni se spune, un „băiat din centru“ ca oricare altul, cu care nu putem sta de vorbă. Dacă d, lorga însă îşi ia însărcinarea să cetească cu atenţie broşura măcar până la jumătate şi dacă declară că-şi însuşeşte argumentaţia opusculului, noi sîntem gata să intrăm în discuţie cu d-sa. Viaţa românească, nr. 4, 1913 505 Pentru «Convorbiri literare» Ce putem să avem noi cu d. Mehedinţi ? Nu era nevoie de o agerime de şoim ca să se înţeleagă că, faţă de d. Mehedinţi, care se plînge prin pana unui discipol anonim că „de ani şi ani de zile“ îl maltratăm, noi nu am putut avea decît inevitabila, fireasca şi puternica repulsiune intelectuală a omului cu convingeri şi sentimente democratice, faţă de omul cu convingeri reacţionare declarate — cînd amîndoi se întîlnesc pe arena publicităţii. Să nu se uite însă că d. Mehedinţi ne-a atacat întâi (ca dealtminteri mai toţi aceia cărora — recunoaştem — le-am răspuns cu vîrf şi îndesat). Au mai venit apoi, în cursul acelor „ani şi ani de zile“, şi alte chestiuni mai mărunte, care nu ne puteau lăsa de gheaţă : chestia Mihail Twain zis şi Samuel Klains, chestia Kebias etc. Acum, ce-am avut noi în numărul trecut cu d. Mehedinţi ? Convorbirile literare au batjocorit povestirea Florică Ceteraşul, pe care au luat-o drept „un fel de înşir’te, mărgărite“ şi în privinţa căreia insinuau că nu „ar fi fost de publicat4*. E uzul ca directorul unei reviste să răspundă de toate aprecierile (literare, politice, profesionale etc.) iscălite sau neiscălite, pe care le publică în revista sa, cînd nu şi-a anunţat cuvenitele rezerve. (Vorbim fireşte de conţinutul, nu de forma acelor aprecieri.) Batjocurile la adresa lui Florică Ceteraşul erau semnate „D“. Iată pentru ce ne-am adresat d-lui Mehedinţi. Violenţă de limbaj ?... Dar există oare violenţă care să califice cum trebuie fapta unei reviste literare, cu un trecut onest, care depreciază astfel şi puţina literatură 506 bună ce se mai produce acum ? Fapta celui ce se erijează în mentor al gustului public şi în acelaşi timp dovedeşte o atît de flagrantă lipsă de gust ?... El e duşmanul firesc al acelor puţini scriitori adevăraţi din această ţară, al profesioniştilor talentaţi, care sînt încă destul de blajini că se mulţumesc cu o violenţă numai de limbaj. Şi tocmai d. Mehedinţi să se plîngă de acest lucru ? A uitat d-sa graţiozitâţile cu care ne întîmpina acum cîţiva ani ? „Săraci cu duhul şi cu simţirea“, „independenţa erbivorului încăpăţînat14, „Kebias44, „insuficienţă intelectuală44, „Abece“, „suveranitatea închipuită a inepţiei44, „Kebias44, „nechemaţi44 cari „cînd nu deşteaptă mila, stîmesc rîsul44 „zădărnicie tipografică44, „Kebias44... ce sînt toate acestea pe lîngă boţul de vaselină cu care noi i-am comparat creierul ? Noi ne-am folosit numai de o imagină, pentru a ne lămuri mai lapidar impresia pe care ne-a făcut-o, cu prilejul notiţei din C. I. Pănă aici, am răspuns numai — complect şi limpede — Convorbirilor literare. Dar mai e ceva. Junele discipol anonim, cu învoirea d-lui Mehedinţi, atrage „luarea-aminte tuturor tinerilor de la universităţile româneşti44 că noi am calificat de „bicisnic44 aparatul receptiv al d-lui Mehedinţi. Ce-o fi însemnînd asta ?... E o ameninţare ? Şi de ce „de la universităţile româneşti44, şi nu de la Şcoala de Poduri şi Şosele, de pildă ? înţelegem. Tînărul anonim este, desigur, vreun elev al d-lui Mehedinţi — pentru care lumea se reduce la odaia seminarului de geografie. Cu psihologia unui copil din clasele primare, pentru care „domnul44 e perfecţiunea, însăşi, el se miră grozav cum am putut sâ ne legăm de „domnul44 şi ne denunţă „tuturor44 etc. Şi discipolul acesta face parte, desigur, din acea „sumă de tineri44 despre care ne vorbea d. Mehedinţi în nr. trecut... întrebăm cu melancolie : toţi sînt aşa T Că despre gustul literar şi inteligenţa acestuia unul, ne-am convins. Iată cine va moşteni organul, cine „va adăoga o pagină la revista unde au scris Negruzzi, Alec-sandri, Creangă, Conta, Eminescu şi Maiorescu44, după cum se exprima d. Mehedinţi intr-un articol din nr. precedent. 50T Trecusem uşor peste acel articol (Puteri nouă), din generozitate şi lene. Dar fiindcă a trebuit să-l pomenim aici. nu ne putem împotrivi ispitei de a spicui cîte ceva din el (nimeni ca d. Mehedinţi nu are darul de a te ispiti astfel). Cităm : „...Şi fără să avem pretenţia de a fi exprimat noi întreaga «mişcare literară» (credem şi noi că afară de domnii Chiriţescu şi Beza mai sînt, cît de cit, şi alţi scriitori în ţară, n.r.), avem totuşi mulţumirea că scriitori cu adevărata fineţe artistică şi etică au aprobat această atitudine. Aşa se explică de bună seamă că. pe cînd unii scriau «pentru bani şi pentru slavă», atîţi tineri de valoare au ales mai bine drumul jertfei, susţinînd cu scrisul lor dezinteresat revista de care se leagă partea cea mai bună de istoria renaşterii noastre.“ Trecem peste ofensa pe care d. Mehedinţi o aduce nu numai celor mai buni scriitori români în viaţă, dar şi scriitorilor din Apus, ca să-i punem mai repede o întrebare. Ce face direcţiunea cu fondurile încasate din vînzarea şi abonamentele unei reviste atît de importante ca Convorbiri literare ? Le varsă la „fondul pentru Flota Naţională" ? Sau acceptă sacrificiul de a-şi înăbuşi propriul idealism, ca să salveze idealismul şi spiritul de jertfă al colaboratorilor ?... Un răspuns cu care d. Mehedinţi ne e dator de multă vreme. „Potrivit caracterului lor universitar-academic, ele (Convorbirile literare) şi-au urmat drumul în linişte". Universitar-academic ? Ce e aceea ? Noi ştim că C. I. nu publică nici cursurile universitare, nici dezbaterile academice. Poate fiindcă are colaboratori printre profesorii universitari şi membrii Academiei ?... Atunci toate revistele sînt universitaro-academice ! Sau poate fiindcă această revistă, în loc de „slavă şi bani1’4, îşi răsplăteşte colaboratorii mai apropiaţi cu tot felul de burse şi „lef-cioare“ ? (Vezi destăinuirile d-lui M. Dragomirescu, fost director al Convorbirilor literare.) Cităm : „In poezie, după unanima părere a criticilor, Cerna ne-a reamintit înălţimea de inspiraţie a lui Eminescu". Unanima părere a criticilor... se reduce la părerea d-lui M. Dragomirescu. 508 D-l Mehedinţi, făcînd bilanţul activităţii Convorbirilor literare, puţin lipseşte să nu se mîndrească şi cu campania din 1913. D-sa, ca şi cum ar fi vorba de meritele Conv. Ut., ne vorbeşte despre Anuarul de geografie şi antropogeografie, despre progresul pe care îl „vădesc" „contribuţiile etnografice şi geografice", despre Buletinul Societăţii geografice române (ce sînt, mă rog, toate gogoriţele astea într-o revistă literară care îşi face bilanţul unui an ?), despre „recolta ştiinţifică asigurată" de cercetările d-lor Boga, Brătescu, Giuglea şi Vîlsan asupra românilor din dreapta Dunării, despre „marele dicţionar al limbii române care înaintează an cu an“ (şi... ce dacă înaintează?!) etc., etc., etc. ... închidem repede Convorbirile literare. Altfel, e destul să ne aruncăm ochii pe o singură frază a d-lui Mehedinţi ca să nu putem rezista ispitei de a o releva. Pornisem doar de la o notiţă a Convorbirilor literare, şi mare interes ca să ne ocupăm de ea nu aveam. Psihologia însă e oricum atrăgătoare, iar lucrurile mici, care au ceva comic, sînt totdeauna interesante. Viaţa românească, nr. 2, 1914 In loc de cronică teatrală — Iaşi La 15 octombrie s-a deschis stagiunea cu piesa lui Alecsandri Ovidiu. „Deschiderea stagiunii “ a urmat şi a doua zi cu Fîntîna Blanduziei în matineu şi reluarea lui Ovidiu sara. E în tradiţie ca stagiunea să se deschidă cu o piesă naţională şi, dacă se poate, patriotică. Ideea nu e rea, căci teatrul e o şcoală, iar teatrul ieşan fiind „naţional“, el trebuie să fie şi o şcoală de patriotism. Iar Ovidiu e o piesă patriotică, pentru că romanii sînt strămoşii, pentru că în piesă e vorba de Cotison şi dacii lui, pentru că Ovidiu moare la Constanţa şi prevede, înainte de a muri, colonizarea Daciei cu romani şi, poate, construirea frumosului port, care e un loc plăcut de vilegiatură. Şi mai e patriotică piesa şi pentru că e scrisă de Alecsandri, nume care — pronunţat numai — evocă ideea de patrie, de naţie, de ideal naţional etc. Şi patriotică e şi Fîntîna Blanduziei, care, deşi conţine amorurile senile şi ridicole ale lui Horaţiu, are şi ea însuşirile enumerate mai sus, ale lui Ovidiu, plus ideea de fuziune a sîngelui latin şi dac, în amorul lui Horaţiu pentru aceea care se numeşte Getta. Un lucru însă — piesele acestea nu sînt teatru. N-au nimic din ceea ce intră în definiţia acestui gen. Cutare comedioară idioată, tradusă mai mult sau mai puţin greşit din franţuzeşte, are intrigă cel puţin, are, cu alte cuvinte, un conflict, peripeţii, deznodămînt, în sfîrşit, e construită astfel încît un act rezultă din altul, e cerut de cel precedent. In piesele acestea ale lui Alecsandri nu e nimic. Defectele acestor două piese au fost arătate adesea. Anacronisme istorice, vădite oricărui obsolvent de liceu, totală lipsă de culoare locală, lipsă de logică în intrigă, ba chiar lipsă de orice intrigă, tipuri ireale, lipsă de viaţă, tirade ale autorului împrumutate personajelor. Dar s-a zis că cel puţin e poezie în aceste piese. Că Alecsandri, poet liric prin excelenţă, dacă n-a putut fi dramatic în aceste piese, a fost cel puţin un liric admirabil. Că, în sfîrşit, şi cel puţin, are versuri frumoase. Ar ajunge şi atîta, ca să poată fi jucate. Dar nu e adevărat că piesele acestea au calităţi lirice. Nu e adevărat nici că conţin versuri frumoase. Poate pe vremea cînd au fost scrise făceau această impresie. Simţul estetic românesc, urechea românească erau încă inculte. Cultura estetică românească era pe-a-tunci făcută de Bolintineanu şi de însuşi Alecsandri. Dar de-atunci a fost Eminescu ! Şi astăzi versurile aproximative ale lui Alecsandri, cu retorica lor goală, nu ne mai pot încînta, nu mai sînt sonore pentru noi. Dar nu numai comparativ, ci în sine chiar, judecate absolut, aceste versuri sînt combinaţie, şi nu tocmai măiestrită. Alecsandri a fost merituos, dar aiurea, nu în versuri. Alecsandri a scris comedii bune, în orice caz onorabile şi viabile, comediile sale de moravuri, în care a zugrăvit şi a ridiculizat societatea contemporană lui, acea interesantă perioadă de tranziţie dintre 1840 şi 1870. Alecsandri, apoi, a scris paginii vii, ascuţite, în amintirile sale de călătorii ori în unele din nuvelele sale. Alecsandri a fost un prozator de mare talent. Dar aceste pagini nu se cetesc. Din opera sa de valoare, cel mult dacă se cunosc acele comedii care se mai joacă pe scenele noastre. El rămîne necontenit marele poet liric, iar oameni care-şi dau samă că nu e poet liric, dar care nu-i cunosc proza şi teatrul de moravuri (şi care nu-şi dau samă şi de alte merite ale lui Alecsandri : contribuţia lui la făurirea limbii literare, dezgroparea poeziei populare, lupta pentru redeşteptarea naţională etc.) privesc glorificarea lui Alecsandri ca o mistificare a lumii sau, dacă e sinceră,, ca o automisti-ficare. Spuneam altă dacă că Moldova înainte de Eminescu n-a produs decît proză bună, că Moldova este creatoarea prozei, pe cînd Muntenia a poeziei lirice. Arătam atunci şi cauzele. Constatam că Moldova, în acea vreme, nu poate opune liricilor munteni decît un singur nume, pe al lui Alecsandri. 511 Aşa e. Dar cît e de caracteristic faptul că chiar acest unic liric moldovan e mult mai tare în proză, că chiar acest liric moldovan e un liric slab, dar un valoros prozator ! Şi piesele care s-au jucat la Iaşi, pentru deschiderea stagiunii şi pentru comemorarea sfertului de veac de la moartea poetului, fac parte din lirica lui Alecsandri şi sînt slabe. Ar fi vremea să fie tratate de-acuma ca clasice, adică respectate, dar nu jucate. Publicul vine la teatru, dar se întoarce cu o idee rea de Alecsandri, căci în artă omul nu poate fi înşelat. Dacă nu-1 încînţi, pleacă decepţionat, cu sentimentul unui deficit sufletesc. Ovidiu şi Fîntina Blanduziei sînt o propagandă împotriva lui Alecsandri. Iar jucate la deschideri de stagiuni, adică menite sa deschidă apetitul publicului pentru viitoarea stagiune, ele nu-şi ajung scopul, căci publicul se-ntoarce acasă cu un sentiment de displăcere, pe care, fără să ştie şi fără să vrea, îl aplică, dacă se poate zice astfel, întregului gen literar, teatrului în genere, ori cel puţin teatrului naţional ieşan, cu repertoriul lui şi cu ansamblul trupei lui. Poate n-ar fi rău, pentru a prinde publicul, să se înceapă stagiunea cu cîteva farse de un gust cam dubios, dar francamente hazlii. Viaţa românească, nr. 7—8—9, 191!> Iar tendenţionismul în artă! Cetim raportul Academiei despre Cronicile literare ale d-lui Trivale, alcâtuit de d. Al. Philippide. Iată un raport care nu samănă cu altele. D. Philippide a făcut cum face întotdeauna : dacă i s-a dat o însărcinare, a luat lucrul în serios, a cetit cartea, a adnotat-o, a căutat calităţile, a căutat defectele, şi-a sprijinit afirmările pe dovezi — şi ne-a dat cîteva pagini admirabile despre critică în genere şi despre opera d-lui Trivale în specie. Nu vom face o recenzie. Vom releva cu mirare numai un lucru. Din citatele făcute de d. Philippide din volumul d-lui Trivale, constatăm că nici acest critic n-a înţeles ceea ce numim noi tendinţa în artă. D-sa crede că noi cerem ca scriitorul să aibă o tendinţă, dar că noi, mai fini şi mai diplomaţi, cerem ca tendinţa să fie ascunsă, discretă. Nu, domnule Trivale, noi nu cerem nimic. Noi constatăm că orice operă de artă are o tendinţă, că în orice operă de artă surprindem atitudinea scriitorului faţă cu opera sa, faţă cu cele zugrăvite de el în opera sa. E vorba dacă opera de artă, prin definiţie, are o tendinţă, adică conţine în ea şi atitudinea scriitorului faţă de viaţa zugrăvită, ori conţine numai viaţa zugrăvită. Iar noi susţinem că conţine şi atitudinea scriitorului. Noi nu îm-părţim operele de artă în două categorii : unele cu tendinţă, altele fără. Noi afirmăm că orice operă de artă are o tendinţă. Dacă avem sau nu dreptate — asta e altă vorbă. Noi ne-am încercat s-o dovedim. Dacă d. Trivale e de altă părere, e îndreptăţit să afirme că noi greşim. Dar nimic nu-1 îndreptăţeşte să spună că noi admitem 513 că poate exista artă fără tendinţi şi că noi cerem scriitorilor să introducă, cu discreţiune, niţică tendinţă în artă. Ce Dumnezeu, sînt aşa de opace sufletele criticilor pentru opiniile confraţilor lor ? Atunci ce mai rămîne din celebra comprehensiune a criticei ? Viaţa românească, nr. 7, 8, 9, 191& Charles Dickens în ultimele timpuri, Dickens începuse să fie tratat, în unele cercuri intelectuale europene, cu oarecare răceală şi chiar cu oarecare dispreţ. Viaţa debordantă din opera sa, exprimarea francă a atitudinii sale, democratismul şi revoluţionarismul său, stilul său direct şi uneori familiar nu corespundeau cu pretenţiile „moderniş-tilor“ din ultima vreme. Aceia însă care, în opera de artă, caută mai înainte, şi mai presus de toate, geniul creator şi un suflet mare, n-au încetat niciodată să admire pe titan. Charles Dickens a avut însuşirea rară de a fi în acelaşi timp un scriitor mare şi un revoluţionar. De obicei, artiştii mari sînt conservatori şi chiar reacţionari. Opera lui Dickens însă este expresia ideologiei Revoluţiei Franceze. Se poate spune că, din toţi scriitorii mari ai Europei, numai marele romancier englez a exprimat acea ideologie care formează substratul tuturor mişcărilor de regenerare şi redeşteptare de pe continent şi de aiurea din secolul al XlX-lea. Prin chipul cum zugrăveşte conflictele sociale, cum ridiculizează clasele de sus, netrebnicia, cruzimea şi ipocrizia lor, prin chipul cum scoate la iveală fondul viu şi sănătos al celor de jos, prin critica nemiloasă a tuturor instituţiilor învechite şi nedrepte, prin suflul generos al justiţiarului care străbate în fiecare pagină, opera sa a făcut, a schimbat' mai mult decît un partid reformist ori chiar subversiv. Acum, cînd lumea veche se clatină, cînd mulţimea anonimă, simpatică lui, se ridică ca un val, nici un alt scriitor nu poate fi atît de modern ca acest prietin genial al celor umiliţi şi ofensaţi. Însemnări literare, nr. 10, 1919 515 «Petit Pierre» Petit Pierre de Anatole France, ultimul volum al maestrului, apărut în 1919, este una din operele cele mai însemnate ale scriitorului, atît prin frumuseţa sa, cît şi prin luminile ce aruncă intr-un domeniu aproape secret al psihologiei umane. Petit Pierre este o veche cunoştinţă a noastră. Este Pierre Noziere. Şi este şi eroul din Le livre de mon ami. Aşadar, este al treilea volum de amintiri al lui Anatole France. După obiceiul său, amintirile astea sînt o serie de schiţe independente, avînd fiecare ca subiect o întîmplare din viata copilului, şi anume din vîrsta dintre patru şi zece ani. Ceea ce este izbitor în .Petit Pierre e bogăţia de fapte sufleteşti memorate. Este drept, Anatole France spune în introducere că şi-a complectat amintirile proprii cu ştirile căpătate de la mama sa. Cu toate acestea, lectura volumului nu poate lăsa nici o îndoială că cea mai mare parte din aceste stări sufleteşti se datoresc puterii sale de divinaţiune. Marele romancier istoric, omul care s-a pus în atî-tea stări sufleteşti deosebite, omul care a putut să ghicească şi să ne facă verosimilă gîndirea motanului Ha-milcar şi a căţelului Riquet şi care a exclamat că ar da orice ca să vadă lumea măcar o clipă prin creierul unui urangutan, omul acesta n-a putut să nu fie ispitit de acel mister care e sufletul unui copil. In Petit Pierre, Anatole France a pus fără îndoială tot ce-a observat, tot ce-a ghicit în sufletul copiilor. In Petit Pierre, Anatole France s-a transpus în sufletul unui copil, aşa cum altădată s-a transpus în sufletul contemporanilor lui Homer, în sufletul gînditorilor alexandrini, în sufletul lui Kom AtrebatuL în sufletul lui Riquet... Desigur că a pus şi 516 ceea ce ţine minte din propria-i copilărie. Dar noi credem că amintirile proprii sînt partea cea mai mică de contribuţie. In schimb, sînt canavaua pe care a brodat. Petit Pierre este, cum s-ar zice, „monografia" cea mai complectă şi mai interesantă ce cunoaştem asupra psihologiei primei copilării, o monografie vie, strălucită, in imagini. Anatole France are intuiţia totală, şi în orice caz, probabilă a faptelor sufleteşti care se ascund în dosul acţiunii copilului, în dosul cuvîntului, a gestului ori a faptei. El ne descopere că ceea ce pentru noi e banal, un capriciu, o îndărătnicie, o naivitate, o prostie de copil, e de cele mai multe ori semnul extern al unor probleme complicate care chinuiesc mintea copilului. Privit din acest punct de vedere, noul volum al lui Anatole France poate avea un efect pedagogic asupra oamenilor care au o situaţie de răspundere faţă cu copiii. In adevăr, cîtă nedreptate nu se face copiilor în lume, în fiecare zi, în fiecare familie, din cauza totalei neînţelegeri a ceea ce se petrece în copil cu ocazia „obrăzniciilor" lui ! Să nu se creadă însă că, dacă poate avea acest efect educativ asupra cetitorilor, volumul ar avea vreun caracter didactic. O, nu ! El a scris cu aceeaşi artă supremă şi liberă, e rezultatul aceluiaşi joc cu ideile şi cu imaginile, are aceeaşi combinaţie neaşteptată şi surprinzătoare de situaţii şi de consideraţii adinei şi subtile ca şi orice operă a lui Anatole France, e, cu un cuvînt, un volum pur anatolfran-cesc. ...Şi are aceeaşi adecvare a stilului la fond. Fiind vorba de un bătrîn care-şi povesteşte prima copilărie, Anatole France îşi sănge anume stilul, înlătură orice ascuţime şi orice strălucire orbitoare. Stilul său este liniştit, unit, simplu în coloare, fără proeminenţe bătătoare la ochi, necontenit perfect şi poate mai clasic decît în oricare din operele sale. însemnări literare, nr. 16, 1919 Premiile Academiei Era o vreme cînd nimic nu certifica şi nu consfinţea noutatea şi talentul unui scriitor ca respingerea lui de cătră Academîe. De cîtăva vreme însă, lucrurile au început să se schimbe. Academia începe să rupă cu tradiţia ei. în anul acesta, progresul este simţitor, judecind după operele literare premiate, căci în privinţa celor ştiinţifice nu avem competenţa de a vorbi. N-am putut spune că toţi premianţii de acum merită premiile căpătate. Aceasta ar fi şi imposibil, căci Academia este compusă din oameni. Şi ar fi şi rău. Să ne explicăm. S-a spus că dacă Academia n-ar face greşeli în recrutarea membrilor ei, existenţa ei ar fi o ofensă permanentă pentru toţi cei râmaşi în afară de ea. Acelaşi lucru se poate spune şi de premiaţi. Dacă Academia ar premia numai pe scriitori de merit, apoi Vae victis l In sesiunea actuală au fost premiaţi mai mulţi scriitori de talent. Premiul Năsturel, un fel de recompensă naţională, a fost acordat d-lui Vlahuţă. Nu este astăzi altcineva care l-ar fi putut merita mai bine decît acest veteran al poeziei române, atît de însemnat în istoria literaturii noastre. Plăcerea de a fi fost raportor a avut-o d-nul Iacob Negruzzi. O parte din premiul Constantinidi a revenit d-lui Jean Bart, un scriitor de o esenţă atît de pură şi atît de puţin „oficial*. Raportor a fost d. Brătescu-Voineşti. Din premiul Academiei, partea leului a revenit d-lui Vissarion, un realist original şi viguros, dar care trebuia descoperit şi care a avut norocul să aibă ca raportor pe un iubitor de lucruri frumoase ca d. Brătescu-Voineşti. Să sperăm că, în urma acestei consacrări, d. Vissarion îşi va administra şi mai cu băgare de samă talentu-i fecund, căci noblesse oblige. 518 O altă parte din. acest premiu a fost acordată d-lui H. Sanielevici, cel mai artist dintre mînuitorii de idei de astăzi. Meritul de a-1 fi designat revine d-lui P. P. Negulescu, raportor. în sfârşit, o parte din acelaşi premiu a fost acordată d-lui Demostene Botez, pentru placheta Munţiiy în care d-sa a cîntat în versuri funebre durerea noastră cea mare din anul trecut, cind pierdusem munţii. Cu această ocazie ne aducem aminte că, cu mulţi ani în urmă, d. Brătescu-Voineşti a fost respins de la premiu, pentru că volumul d-sale avea numai o sută şi cîteva zeci de pagini. Placheta d-lui Demostene ‘Botez are numai şapte pagini. Dar raportor a fost d. Duiliu Zamfirescu, care nu cîntăreşte talentul cu kilo ori cu metrul. Cu cît trece vremea, cu atîta ne convingem mai mult că talentul are în Academie un* ■[...] d. Duiliu Zamfirescu, odată ce d-sa îl descopere. în rezumat, Academia a început să intre în curentul cel mare al vieţii literare din ţară. Această schimbare se datoreşte, fără îndoială, faptului că de o bucată de vreme Academia are printre membrii ei şi scriitori, romancieri, nuvelişti şi poeţi. Dar chiar acest din urmă fapt este caracteristic pentru noua îndrumare a Academiei. Mai în rezumat : Academia nu valorează pentru mişcarea literară din ţară decît atîta cît valorează acei membri ai ei cari sînt oameni de gust şi cîtă trecere are cu-vîntul lor în sînul acestei instituţii. însemnări literare, nr. 20, 1910 * Rînd lipsă în revistă. România noastră Vremuri grele. Zvonuri neliniştitoare din toate părţile, din Răsărit şi din Apus. Se pare că integralitatea revendicărilor noastre este primejduită. înţelegem gravitatea situaţiei. înţelegem că în împrejurările actuale europene, visul nostru s-ar putea realiza ştirbit. Dar realităţile europene nu sînt imuabile. Dreptatea trebuie să triumfeze. Nu se poate să nu trium-feze. Nu sîntem admiratori excesivi ai naturii omeneşti. Nu credem în utopii. Dar suferinţa a fost şi este aşa de mare în lume, încît reacţiunea trebuie să se producă. Şi suferinţa fiind partea mulţimii omeneşti, alinarea nu poate veni decît prin dreptate. Alinarea celor mulţi este întotdeauna dreptate. Iată de ce noi nu dezesperăm. Nu ştim ce o să iasă acuma. Dar viitorul e al nostru, căci noi facem parte din mulţimea umană care sufere. Însemnări literare, nr. 21, 1919 520 Henrik Ibsen Marele dramaturg scandinav a adus o formulă de artă şi o concepţie asupra vieţii. Formula constă în ilustrarea concepţiei printr-o acţiune, adesea simbolică, întotdeauna evocatoare de idei şi emoţii cu mult peste marginile faptului adus pe scenă. Concepţia lui Ibsen este dreptul imprescriptibil al individualităţii umane în lupta ei cu forţele obscure, inconştiente şi colosale ale societăţii, care tind s-o anihileze. Această problemă nu poate fi niciodată mai la ordinea zilei ca azi. în adevăr, tirania societăţii, a mulţimii, a intereselor colective nu s-a exercitat poate niciodată asupra individului ca-n anii din urmă. Burghezie, proletariat, capitalism, bolşevism — atîtea valuri enorme, care trec peste individ, îl iau cu ele, ori îl strivesc. Nostalgia după elementara libertate individuală, fizică şi morală este faptul sufletesc care face din autorul Duşmanului poporului un scriitor de-o aşa actualitate. Iar dacă luăm în considerare că unul din aspectele cele mai importante ale „individualismului44 lui Ibsen este punerea în lumină a drepturilor individuale ale femeii şi revendicarea lor, atunci actualitatea autorului Norei ne apare şi mai evidentă. însemnări literare, nr. 21, 1919 521 Gramatica d-lui A. Frunză ■ Dl. .A» Frunză, profesor din laş» şi basarabean de origine, a dat la lumină o gramatică a limbii române în ruseşte pentru uzul intelectualilor români crescuţi în şcolile ruseşti. De fapt, este o gramtică paralelă a limbilor română şi rusească, aşa încît ea poate servi şi acelora care ar voi să înveţe ruseşte. [...] Vom atrage atenţia asupra valoarei deosebite ce prezintă această lucrare ca gramatică a limbii române pur şi simplu. Bogăţia, metoda şi exemplele date o pun pe primul plan al acestui gen didactic. Iar cîteva părţi, mai ales prefaţa, capitolele despre ortografie şi despre limba literară trec peste cadrul unei „gramatici** obişnuite, prin felul cum tratează autorul problemele şi prin frumuseţea stilului, adesea plin de poezie. Gramatica d-lui A. Frunză este o operă patriotică, făcută în tăcere, cu multă muncă, cu mult spirit de abnegaţie, cu multe greutăţi, eroic învinse. fn5emnSri literare, nr. 21, 1919 1 %2Z «Convorbiri literare» nr. 6 Remarcăm mai întăi două scrisori ale lui Eminescu din 1874, adresate lui Ioan Al. Samurcaş, pe atunci secretar la agenţia diplomatică a României la Berlin. Intr-una din scrisori găsim o autocaracterizare a lui Eminescu cînd vorbeşte de „inteligenţa sa cam minuţioasă şi analitică". Nouă ni se pare că această analiză este exactă, şi criticul operei lui Eminescu va trebui să nu uite această observaţie făcută de Eminescu asupra lui însuşi. In aceste scrisori găsim şi cîteva date biografice de oarecare însemnătate. Aşa, de pildă, aflăm că la întoarcerea în ţară din Berlin, Eminescu s-a oprit în Konigs-berg şi în Cracovia spre cercetare de documente istorice în arhivele din aceste oraşe. Aflăm că venitul total al moşioarei tatălui lui Eminescu era de 3000 de franci pe an. Aflăm că salariul lui Eminescu ca bibliotecar era de 200 de franci pe lună. Aflăm că în anul 1874 Eminescu a suplinit o catedră de logică de la Institutul Academic din Iaşi. în sfîrşit, interesează şi un pasagiu dintr-o scrisoare în care, fiind vorba de un ajutor de care avea nevoie un frate al lui şi de posibilitatea ca acest ajutor să fie dat din partea statului, Eminescu spunea „că statul nu poate fi privit de o instituţie de binefacere privată, şi numai din punctul de vedere cum o parte mare din capitalurile de care dispune au o origine menită la asemenea întrebuinţare, ar putea să justifice o cerere în acest sens". Dl. Iacob Negruz i tipăreşte capitolele 8 şi 9 din minunatele sale Amintiri din „Junimea" Este vorba de „poşta redacţiunei“, adică de manuscrisele venite la redacţie, printre care şi cele două celebre poezii ale lui Hasdeu, prin care acest vrăjmaş al „Junimei* a pîcîlit Convorbirile literare. Capitolul 9 este alcătuit în întregime din reproducerile unor mostre din aşa-numitul „dosar al «Junimei»44, în care erau colecţionate tot felul ■de prostii de prin publicaţiile vremii. Cîteva pasagii calde despre marele psiholog şi filosof William James, iscălite de d. Ioaniţescu. însemnări literare, anul I, nr. 25, 1919 Apelul lui Romain Rolland Mare scriitor, poate cel mai mare scriitor de azi, afară de Anatole France, a adresat un apel către „muncitorii spiritului", cu alte cuvinte, către intelectualii din toate ţările, îndemnîndu-i în unire spre refacerea morală a omenirii, prin stingerea urii aprinse de război. Acest apel, la care au aderat deja cîteva personalităţi de primul rang, ca Henry Barbusse, Benedetto Croce, Ellen Key, Selma Lagerloff, Max Lehmann, Israel Zangwill, a apărut şi la noi în unele publicaţii şi a ocazionat cîteva comentarii. împărtăşim cu totul sentimentele lui Romain Rolland, dar ne vom îngădui cîteva observaţii esenţiale. , Ne-aducem aminte că la începutul războiului mondial, Romain Rolland, înspăimîntat de ura izbucnită în toate ţările beligerante, făcea constatare că această ură este nutrită mai ales de cei din dosul frontului şi mai cu samă de publicişti, printre cari se numără mai toţi intelectualii. Pe de altă parte, pe atunci Romain Rolland nu vedea alt remediu împotriva acestei explozii de ură decît suferinţa comună a celor din tranşee din ambele tabere. După Romain Rolland, sentimentele de umanitate şi de înfrăţire trebuiau să le aducă, în propriile lor ţări, soldaţii încăieraţi în lupte. Intelectualii care au aţîţat ura până la paroxism, să fie ei chemaţi să o stingă ? Intelectualii nu sînt o clasă unitară din punct de vedere al concepţiei asupra vieţii. Intelectualii se alipesc la diferite clase, la diferite curente politice, şi le servesc. Şi le servesc cu toată consecvenţa şi puterea de care este capabil un intelectual, tocmai pentru că este un intelectual. 525 La un om de rînd ura este numai un sentiment susţinut prin el însuşi. La un intelectual, sentimentul de ură este înarmat, fortificat de toate ideile izvorîte în sprijinul sentimentului. Ura devine o pasiune tenace mult mai trainică şi mai puternică decît la omul de rînd, în care ea nu are armătura ideii. Dealtmintrelea, cei care fac pacea, numită de unii a „negustorilorM, sînt intelectuali, iar unul din ei, preşedintele lor, Clemenceau, un mare intelectual. însemnări literare, nr. 25, 1919 Intelectualii şi ura Vorbind într-un număr trecut de apelul lui Romain Rolland, am spus că încrederea pe care şi-o pune el în intelectualii ţârilor beligerante, pentru a stinge ura dintre popoare, este efectul unei iluzii. Noi ne-am exprimat părerea că intelectualii, departe de a fi spiritele olimpiane visate de Romain Rolland, fac parte dintre cultivatorii urii înverşunate dintre popoare. Bineînţeles că intelectualii de care vorbeam noi sînt aceia de care vorbea şi Romain Rolland, adică „muncitorii spirituali*, învăţaţii, scriitorii, artiştii. Ca clasă, ei nu sînt mai presus, din punctul de vedere în discuţie, decît restul oamenilor — dacă nu sînt cumva, în majoritatea lor, chiar mai prejos. Şi ne-am încercat, în trecutul număr, să arătăm pentru ce. Totuşi, spre onoarea omenirii şi a intelectualismului, tot printre intelectuali se găsesc spiritele cele mai obiective, care se riclică deasupra pasiunilor şi care privesc lucrurile sub speciae aetemi. Dar aceşti intelectuali sînt apariţii rare, ei se numesc Romain Rolland sau Anatole France, sînt expresia cea mai înaltă a omenescului din om. Trebuieşte o rară şi fericită întîlnire de însuşiri, morale şi intelectuale, iubirea de oameni, idealismul, cultura înaltă, libertatea intelectuală, generozitatea sufletului, tot ce pune o cît mai mare distanţă între om şi gorilă, şi încă şi un patos al distanţei faţă cu gîndirea plebeian-„intelectualistă“, pentru a fi Romain Rolland, Anatole France şi Benedetto Croce şi a simţi ceea ce vibrează în apelul autorului lui Jean Christophe. încolo, tot cei care au suferit pe front rămîn acei care să aducă împăciuirea sufletească, aşa cum a prevăzut acum cinci ani însuşi Romain Rolland. 527 Lucrul se vede bine şi la noi. Nici un luptător cinstit de pe front nu samănă ura. Ura o cultivă intelectualii care au stat la adăpost. Şi cu cit au stat mai la adăpost, cu atîta o cultivă mai cu ardoare şi mai fără jenă. Şi sîntem fericiţi să constatăm că d. Brătescu-Voi-neşti a primit cu simpatie apelul lui Romain Rolland. D. Brătescu-Voineşti e d. Brătescu-Voineşti. însemnări literare, nr. 27, 1919 Mişcarea literară Fizionomia literaturii de după război încă nu se desemnează, încă nu a venit vremea ca marile transformări ale societăţii noastre să-şi aibă corespondenţa literară. Aceste transformări nici nu s-au isprăvit. Abia au început. Societatea românească din acest moment este în stare de nebuloasă. Ce se va închega şi cum se va închega vom vedea. Şi abia atunci vom avea şi faza viitoare a literaturii române. Acuma asistăm la lichidarea literaturii dinainte de război. Dar ceea ce se lichidează e marfă de mina a treia, sînt resturi, articole disparate şi, evident, ieşite din modă. înainte de război, era un ţărănism, un simbolism etc., produse de viaţa de-atunci, de nevoile de-atunci, de psihologia de-atunci. Acum s-a schimbat viaţa, dar literatura a rămas. Ea nu mai corespunde la nimic, stă în aer, e lipsită de orice interes şi de orice semnificaţie. Aşa se-ntimplă întotdeauna în astfel de împrejurări. Clasicismul, deja decadent, dinaintea Revoluţiei din Franţa, mai vegetează, încă mai anemic, o bucată de vreme după Revoluţie, e în stare de lichidare — şi mai tîrziu numai, cînd marea Răsturnare îşi produce efectele sociale, apare literatura de după revoluţie, literatura vremurilor nouă, romantismul de la începutul veacului al XlX-lea. Ce literatură va apărea la noi ? Cînd va apărea ? Cine poate şti ? La lumina trecutului, se pot face conjecturi. Dar lucruri sigure nu poate spune nimene. Deocamdată, pînă atunci, lichidarea mărunţişurilor, «are nu se mai poartă. Însemnări literare, nr, 27, 1919 Popoarele în acest moment toate popoarele dau examene. Şi examenul pe care-1 dau nu e tocmai strălucit. Iar rezultatul concursului dintre ele e reconfortant pentru noi. Sînt popoare, ca şi unele persoane, care obişnuiesc să nu se cruţe, fie din cauza unui spirit critic exagerat, fie din cauza unei excesive exigenţe faţă cu ele însele. Noi facem parte dintre aceste popoare. Cit ne-am batjocorit şi cum ne-am batjocorit noi ! „Ţară păcătoasă”, „ţară de iloţi*, „ţăranul e leneş şi beţiv* (în timpul răscoalelor s-a zis că e şi „bestial şi crud”), „oligarhie păcătoasă*, „sediment de pungaşi şi cocote” etc. Au venit evenimentele din ultimii ani. Critica a mers crescendo. Cei mai cu durere de ţară criticau mai cu amărăciune. Şi-ntotdeauna — comparaţie cu celelalte ţări, şi mai cu samă cu cele „civilizate*. Comparaţia ne zdrobea. Ţările „civilizate* erau fondul trandafiriu, pe care proiectam punctul negru al ţării noastre. Comparaţia ne ducea uneori la descurajare şi la pesimism. Dar de cînd se tratează pacea, s-au dat pe faţă multe din însuşirile pe care nu le bănuiam la alţii. Micimi, pofte, ipocrizii. Sînt şi ei oameni ! Ba încă, popoarele „civilizate* n-au măcar scuza tinereţii, a tinereţii egoiste şi lipsite de reflexivitate. In judecarea popoarelor se întîmplă acelaşi lucru ca şi în judecarea indivizilor singuratici. Cînd cunoşti pe un om numai în relaţii superficiale, îl vezi sub aspectul cel mai bun, în aparenţa pc care şi-o alege el, în cea mai favorabilă deci. Dar cînd îl cunoşti mai de-aproape, în relaţii strînse, cînd nu se poate supraveghea la infinit, cînd, mai ales, vin fatalele ciocniri, atunci 530 începi, de obicei, „să-ţi pierzi iluziile* despre el, cum se zice la mahala. Aşa şi cu popoarele. Şi de aceea, mulţi oameni sensibili, un Byron, un Nietzsche, şi-au ponegrit poporul lor, idealizînd popoarele străine, care le apăreau sub forma frumoasă a literaturii lor, a gloriei lor etc. Şi mai este ceva. După cum defectele celor de aproape, ale copiilor tăi, de pildă, te irită mai mult — căci de la ei ceri mai mult şi ele te dor mai mult —, tot aşa, defectele poporului tău te supără mai mult decît ale altor popoare, ale căror defecte nici nu le vezi pe toate. ...Examenul-concurs pe care-1 dau popoarele azi în faţa conştiinţei universale e reconfortant pentru noi. însemnări literare, nr. 31, 1910 * Literatura ebraică Evreii se constituie în naţiune. Se pare că unii din ei voiesc să-şi aibă şi limba lor literară proprie, şi anume limba ebraică veche. Ebraica veche este o limbă moartă, ca şi limba elenă ori cea latină. Ba încă şi mai moartă, pentru că nu a dat nici o mlădiţă, cum a dat limba elenă — pe cea grecească actuală, şi limba latină — pe cele neolatine. Şi se pune întrebarea : o limbă moartă, nevorbită de nimene, poate fi ea un instrument potrivit pentru literatură ? Limba elenă şi cea latină s-au păstrat în minunate şi variate opere literare, şi totuşi e inaptă pentru poezie (lucrul s-a probat), şi putea-va servi poeziei limba ebraică ? Evreii au dat lumii scriitori însemnaţi — in limbile moderne ale popoarelor cărora s-au asimilat. Dacă aceşti literaţi evrei ar fi scris în ebraica veche, dacă ar fi putut scrie, dacă limba aceea le-ar fi dat materialul necesar — atîţia dacă —, literatura lor ar fi tot atît de frumoasă ? Heine ar fi fost Heine dacă ar fi scris în limba ebraică ? Ceea ce este în el viu, modem, popular (atîtea calităţi ale lui) ar fi rămas ? O limbă moartă, pe care nu o vorbeşte nimene, pe care mai ales nu o vorbeşte un popor rural, legat cu pădurea, cu cîmpia, cu natura — va putea servi vreodată literaturii ? Dacă lucrul devine serios, dacă evreii formează o naţie răspîndită între celelalte, dacă intelectualii lor, din evrei, devin hebrei cu limba talmudului, şi-şi anihilează gîndirea lor artistică prin haina asta moartă, nu se va aduce un deficit culturii umane ? însemnări literare, nr. 31, 1919 532 A urî ura Nobilul şi înalt gînditorul Anatole France a pornit război împotriva urei. într-un discurs ţinut la congresul asociaţiei institutorilor din Franţa, el a spus că o singură ură e legitimă : ura împotriva urei. El a sfătuit pe institutori să ferească pe învăţăceii lor, şi pe cine pot, de cărţile în care se propovăduieşte ura. Şi a conjurat întreg universul intelectual şi muncitor să pornească cruciada împotriva urei. Nobila pornire a lui Anatole France e utopică. Dar utopia îl onorează, ll onorează speranţa pe care o mai poate dezmierda în mijlocul vulcanului glodos de ură, care acopere cu debordările lui bătrîna noastră Europa. Şi e tragică apropierea dintre chemarea lui Anatole France şi torentul de ură ce se revarsă din ceea ce se scrie zilnic. „Cărţile44 nu le fac numai cei cari se numesc Henri Barbusse. Le fac mai ales cei cari au stat la adăpost în dosul frontului, cultivatorii urii. Pentru literatorii războiului, războiul nu e răul necesar, alcătuit din durere, din milioanele de eroisme umile şi tragice ale oamenilor paşnici. Pentru ei războiul este epopee, carnagiu magnific, miloane de uri nestinse împotriva altor milioane de uri nestinse din tranşeia de peste drum. Ei fac din eroii lor literari spadasini romantici, iar din fiecare soldat vrăjmaş un tip murdar, un laş şi un caraghios. Cei care au fost în război, sau măcar la război, îl zugrăvesc altfel. Realist şi deci omeneşte. Aşa, acum, Barbusse. Aşa, altădată, genialii pictori ai războiului : Goe-the, Stendhal, Tolstoi. Dar literaţii din dosul frontului au învinuit întotdeauna pe aceştia de lipsă de patriotism etc. Şi au făcut ei „adevăratul râzboi“. Iar literatura ziaristică şi beletristică a acestora e prea universală, în zilele de azi, ca să o... ascundă institutorii. 533 Şi încă ceva : e prea potrivită cu natura omenească. Anatole France a spus de atîtea ori că omul e minat de „amor*, de foame şi de frică. S-ar putea adăoga şi un mobil mai idealist : vanitate, orgoliu, ambiţie. Şi dacă este aşa, dacă foamea, frica şi vanitatea sînt forţele care mişcă omenirea — atunci de unde încetarea urii, care e hrănită din foame, din frică şi din vanitate, aşa de exasperantă în vremea din urmă ? Rămîne tot speranţa lui Romain Rolland de acum cinci ani : psihologia celor de pe front — efect şi ea, mai indirect, mai complicat, tot al foamei şi al fricii, împărtăşite cu cei din tranşeia adversă. Dar această dezarmare morală a popoarelor e poate un vis — frumos —, ca şi dezarmarea materială, care se agita atît de mult înainte de război, am văzut cu ce efect. Ş-apoi toate acestea n-ar fi premature ? Doar nu-s decît cîteva sute de mii de ani de cînd nu mai sîntem gorile pure. însemnări literare, nr. 31, 1919 Sinteza Notiţa din acest loc din numărul trecut se isprăvea cu aceste cuvinte : „şi astfel am pregătit, cel puţin, toate condiţiile unei mari literaturi Aceste condiţii sînt achiziţiile tuturor epocilor noastre literare de pănă astăzi. Evident că pentru producerea acelei „mari literaturi*1, pe care sîntem în drept să o aşteptăm de acum-na-inte, se cer împrejurări prielnice. Presupunînd că acestea vor fi, să vedem dacă avem, în literatura produsă pănă azi, pregătirea literară suficientă pentru apariţia, în sfîrşit, a unei mari literaturi, adică a unei literaturi de maturitate. Cu alte cuvinte, problema pe care o punem e aceea dacă literatura de până azi a trecut prin treptele anterioare maturităţii literare. Noi credem că in cei o sută douăzeci de ani de beletristică, s-au produs mai toate faptele literare pregătitoare. In cei o sută douăzeci de ani, am împrumutat literatura străină, apoi ne-am inspirat de la ea, în sfîrşit, am ajuns la originalitate. în vremea asta am creat limba literară şi o limbă artistică. Am făcut literatură tezistă, de propagandă, şi apoi literatură curat estetică. Am avut o literatură de avînt şi apoi una intelectuală, de anaiiză, după care a venit o literatură cu caracter mai realist. Cu vremea, au apărut scriitori din clase tot mai inferioare, care au zugrăvit în opera literară medii tot mai din adîncul poporului şi au adus o limbă tot mai plină de sevă şi de culoare. în acelaşi timp, s-au tot înmulţit scriitorii de talent din provinciile foaste subjugate, care au adus în averea literară română nuanţe deosebite de suflet, o contribuţie la limba literară şi care au zugrăvit medii deosebite de cele de la noi. în sfîrşit, de-a lungul vremii, s-au ivit tot felul de şcoli literare, de la clasicism la decaden- 535 tism, aducînd fiecare idealul său de artă şi maniera sa estetică. Aşadar, tezaurul nostru literar e bogat şi divers. în el se găsesc tot felul de elemente, ca limbă, ca artă, ca mediu. Progresul viitor al literaturii noastre stă în sinteza tuturor acestor elemente. Combinînd, de pildă, intelectualismul, curios de idei şi de probleme, al epocei de la 1880 cu exuberanţa de viaţă a epocei de la 1900 încoace şi cu exigenţele estete ale aşa-numitului modernism, care se profilează de o bucată de vreme în marginea literaturii noastre, putem spera, în sfîrşit, ceva care să samene cu operele popoarelor creatoare de literatură „europeană44. Ceea ce ne este încă interzis sînt acele opere care nu-s decît eflorescenţa unor vechi civilizaţii suprasaturate de cultură şi de artă, cum e opera unui Anatole France. Acestea, fireşte, vin foarte tîrziu şi sînt imposibile la noi încă multă vreme. însemnări literare, nr. 36, I91f> NOTE OPINII LITERARE — CAMPANII Cătră cetitori, Viaţa românească, nr. 1, 1906, semnat „Viafa româneascaArticol program ; reproduce, în cea mai mare parte, cuvînt cu cuvînt, pasaje din articolul Poporanismul, publicat de C. Şărcăleanu (C. Stere) în Evenimentul literar, nr. 15, din. 28 martie 1894. Scriitori şi curente, Ibidem, nr. 1, 1906, semnat G.I., rubrica „Cronica literară". — Este o profesiune de credinţă, în spirit poporanist, a revistei şi — implicit — a lui G. Ibrăileanu. Ideile din acest articol Ie vom regăsi — constant — de-a lungul anilor, în paginile revistei Viafa românească, reluate, în viitoarea polemicilor, sau cu prilejul unor jubilee. A se vedea : „Morala" în artă, V.r., nr. 2. 1906 ; Fragmente în care am vorbit despre poporanism în cei şase ani de cînd a apărut în V.r., nr. 2, 1912 ; Arml XV, V.r., nr. 1, 1923; Caracterul specific în literatură, V.r., nr. 2. 1923 : După 27 ani, V.r., nr. 1, 1933. M. Sadoveanu, „Povestiri de sărbători“, Ibidem, nr. 1,1906, semnat G.I., rubrica „Recenzii". Odată cu această recenzie, Ibrăileanu mai semnează încă două, cu privire la Amintirile căprarului Gheorghiţă şi Floare ofilită ale lui M. Sadoveanu, pe care le introduce în volumul Scriitori şi curente, 1909. In ediţia din 1920 a voi. Scriitori şi curenter renunţă la textul recenziei despre Floare ofilită. Prin urmare, textul recenziei la Amintirile căprarului Gheorghiţă l-am transcris în volumul care reproduce ediţia definitivă din Scriitori şi curente (voi. I din Opere, C. Ibrăileanu, Î974, p. 237), iar cel despre Floarea ofilită, în notele la acelaşi volum, p. 398. „Morala" în artă, Ibidem, nr. 2, 1906, semnat G.I., rubrica „Cronica literară". Articolul încearcă să răspundă unor atitudini contrare punctelor de vedere ale Vie fii româneşti în problema înglobării sau nu a eticului în sfera esteticului. Acestea veneau din partea Vieţii literare (nr. 11, 1906), prin pana lui 32. Lovinescu, a Vieţii «37 7ioi (15 martie 1906, nr. 4), în articolul Cuvinte care nu se înţeleg. Arta pentru artă; aici Ov. Densusianu afirma: „Pe la 1890 tendinţele în artă erau trîmbiţate în numele socialismului, astăzi au venit la rînd alte tendinţi — ale ţărăniştilor. Şi cum •atunci era destul să se descrie într-o schiţă, să se cînte în cîteva versuri sărăcia vreunui dezmoştenit, tot aşa e destul astăzi să se scrie nuvele, romane, doine cu ţărani, pentru ca să se creadă -că se face artă românească bună şi de după steagul tendinţelor lor, ţărăniştii se uită ironic la cei care cultivă arta pentru artă, cum se uitau încrezuţii lor înaintaşi. Un mare păcat al nostru a fost şi, din nenorocire, mai e încă amestecul preocupărilor noastre momentane, chiar personale, în producţiunea artistică, înţelegem mai ales pe cea literară, pentru că de aceasta poate fi pînă acum mai mult vorba la noi. Pe la 1850, nota patriotică — cum era înţeleasă pe atunci — şi cine nu ştie că prea deseori patriotismul era atunci egal cu declamaţia ? — trebuia să se răsfrîngă şi în literatură; a venit pe urmă nota umanitarismului sub formă socialistă şi azi, iarăşi, nota patriotică, deosebită întrucîtva de cea de altădată, pentru că acum formula patriotică se rezumă în : dragostea pentru ţărani + tînguiri pentru fraţii subjugaţi... [Arta] nu e chemată să se coboare în arena luptelor, să dea sfaturi, să predice : ,‘i ea trebuie să stea deasupra agitaţiunilor trecătoare, deasupra frământărilor unora şi altora." Dealtfel, încă de la articolul program (Către cetitori) al tinerei reviste ieşene, Vieaţa nouă intervine prin pana aceluiaşi Ovid Densusianu (La noi, rubrica „Din mişcarea intelectuală) : „Ca program, nu aduce însă nimic nou. [Viaţa românească, n.n.]. este vorba tot de «poporanism», noi îi zicem mai potrivit «ţărănism», de deosebirea mare între clasele noastre sociale şi de intenţia de a le apropia mai mult. E un amestec curios, confuz, de idei în acest program. [...] Cei de la Viaţa româneasca uită că nicăieri nu s-a făcut din poporanism un ideal de cultură înaltă, literară, europeană..." Articolul lui Marin Simionescu-Rîmmceanu din Luceafărul, nr. 4, Cîteva lămuriri asupra cărţii d-lui Sandu Aldea, nu viza Viaţa românească, ci Curentul nou unde H. Sanielevici recenzase extrem de sever volumul In urma plugului al lui Sandu Aldea, luînd eticul drept criteriu de evaluare a operei de artă. Articolul „Morala" în artă al lui Ibrăileanu primeşte însă replica foarte dură a Luceafărului (nr. 11, 12, 1906) prin amplul studiu al lui M. S. Rîmniceanu, Morala în artă, în care, într-o 4 538 notă de subsol, Ibrăileanu e numit «spirit sofistic1', iar teoriile şale, „artificii de demonstrare". „A cere atitudine anumită scriitorului — spune cronicarul Luceafărului —, afară de cea artistică, pe care şi-o ia singur, înseamnă a se nimici arta. A scrie artă pentru ceva e tot atît de neestetic ca şi judecarea artei dintr-un punct de vedere străin ei Se poate ca artistul să fie de pildă poporanist în convingerile sale, dar cînd criticul va observa că el predică aceste idei, că el caută să servească, impresiunea estetică va slăbi, deoarece tendinţa vădită îi va întuneca curăţenia şi libertatea de orice sarcini a impresiunei artistice. Tendinţa artistului, oricare ar fi ea, să nu se vază în operă, şi numai acela care nu are altă tendinţă deeît a-şi întrupa impresiunile sale, de orice fel ar fi ele, numai acela e artist Domul din Milan, care ca exprimare artistică lasă întrucîtva de dorit, se arată de la început ca impropriu de a fi Hiat ca pildă într-o comparaţie unde se caută a se arăta ceea ce vrea arta în afară de marginile ei, căci tocmai greşeala acestui Dom e lipsa unităţii concep ţi unei, a unei idei artistice, a expresiunei unei firi anumite etc., etc." ■ Că urmare acestui articol, Ibrăileanu scrie două ample studii, în n-rele. 7, 8, din 1906, ale V. r., Probleme literare. Urmează răspunsul, din ce în ce mai iritat, al Luceafărului, nr. 21—24, in articolul Asupra unor rătăciri critice intitulate „Probleme literare", de Marin Simionescu-Rîmniceanu. După ce afirmă că articolul „Morala" în artă a fost conceput ca un studiu teoretic, care să dezbată problema raportului dintre artă şi morală, cronicarul continuă: „D-sa fG. Ibrăileanu, n.n.] îşi dă o importanţă mai mare deeît îi dau în realitate ceilalţi, d-sa crede că e întîiul, singurul care vorbeşte în chestiunea artei şi a moralei şi că oricine scrie apoi nu se poate adresa deeît d-sale. De aceea spune că eu «discut cu nişte teorii pe care le împrumut cu de-a sila adversarului*. (...] în chestiunea raportului operei cu publicul, cred că neînţelegerea dintre d-sa şi mine provine din aceea că d-sa înţelege totdeauna prin cititor pe acel om «uşuratic*..., un om dintre aceia faţă cu care se poate pune fără multă discuţie problema influenţelor morale; pe cind eu, cînd am vorbit de artă, am presupus totdeauna pe cititor drept omul care înţelege arta. Aşa am zis «arta e pentru puţini... pentru cei ce se aleg... a ajuta lumei să se ridice la înălţimea artei, e scopul mare pe care trebuie să-l urmărească omul luminat, şi nu a cere artei să ia forme accesibile oricărui fel de public*. (Luc., IV, 92, p. 232) [...] Dl. G. I. admite numai lite- 539 ratura conformă teoriilor sale politice, sociale, morale; dar şi în această admitere nu e totdeauna consecvent. Aşa, d-sa laudă ca morală nuvela Ion Ursu a d-lui Sadoveanu (...], deşi în această nuvelă e un popă «care seduce pe femeia altuia fără mustrări de conştiinţă», lucru care îi face scîrbă în romanul lui Maupassant Fort comme la mort (V. r.t VIII, p. 221), Bine, •dar dacă alţi popi de la ţară vor citi această carte şi se vor lăsa determinaţi în acţiunea lor de acest popă ? Cum rămîne cu efectul moral al operei ? Pe urmă, de ce aici dl. Sadoveanu nu -«se bucură» cu popa şi de ce Maupassant se bucură cu Bertin ? De ce acesta din urmă nu e jucăria soartei, ca Ion Ursu ? De ce Ion Ursu are «circumstanţe atenuante», şi Bertin nu ? Afară de teoria poporanistă, nu ştim altceva ce ar putea explica acest fel de a vedea lucrurile. “ Cu toate izbucnirile violente, polemica între cele două reviste ar fi rămas in limitele bunei cuviinţe, dacă Luceafărul, acelaşi număr, nu ar fi publicat articolul intitulat Critic nechemat, semnat de Oct. C. Tăslăuanu, din care desprindem cîteva fragmente: «Ţărănismul, cum îl înţelegem şi-l simţim noi în artă, se deosebeşte de cel al d-lui I. prin faptul că ţărănismul nostru e organic, pe cînd al d-sale e un ţărănism •de oportunitate, e un mijloc pentru organizarea unui scop străin de artă... Noi dealtfel nu admitem ţărănismul ca teorie estetică. Il admitem însă ca un crez al unor luptători politici •de pildă, care întrebuinţează şi mijloace artistice pentru ajungerea scopului. [...] O să arăt poate altădată cum astăzi politica din ţară, pe lingă bătăuşii electorali, îşi are şi bătăuşii literari ; acum mi-ar plăcea să-i spun d-lui Ibrăileanu că firea d-sale nu ne permite să-l identificăm cu V, r. nici chiar cînd ne-ar produce certificat în regulă de la cei doi rectori. La această revistă noi ni-1 închipuim semnînd numai cronici informative, de pildă despre Ranele Armeniei de Abovian, despre viaţa ţărănească zugrăvită de Proşian, de -romanele lui Raffi, ori tra-•ducînd elegiile poetului D. Purian. In ce priveşte ştiinţa şi competenţa cu care discută şi judecă dl. Ibrăileanu chestiunile estetice, se poate convinge oricine din răspunsul d-lui Rîmni-ceanu. Dl. Ibrăileanu e un biet «sutor» al esteticei şi al criticei, ■şi cu toate acestea mai îndrăzneşte să arunce asupra altor calapodul...11 G. Ibrăileanu răspunde în nr. 9 al V. r. (articolul Ultima ■oară) şi îij V. r.t 1907 (articolul Falşurile d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu). 540 Vasile Pop, Rîs şi plîn$t Minerva, Bucureşti, 1906, în Viaţa românească, nr. 2, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii41. Maria Cunţan, Poezii, Minerva, Bucureşti, Ibidem, nr. 2, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii". „Compoziţia" în literatură, Ibidem, nr. 3, 1906, semnat G. I., rubrica „Cronica literară14. N. Gane, Dante Alighieri; „Divina Comedie", „Infernul", traducere în versuri. Iaşi. Ed. Librăriei Maria Iliescu, Grosu & Co., 1906. Preţul 3 lei 50 bani, Ibidem nr. 3, 1906, semnat G. L, rubrica „Recenzii14. Mihai Teliman, Foiletoane, cu portretul autorului şi cu o prefaţă de George Tofan, editate de Societatea Academică „Junimea44 din Cernăuţi, 1906. Suceava, Tipografia Soc. Şcoala Română. Preţul 2 coroane, Ibidem, nr. 3, 1906, semnat G. I. rubrica „Recenzii". Fanny Emeric, Jerusalem parle..., 'Paris, Librairie Univer-selie. Preţul 3 lei 50 bani, Ibidem, nr. 3, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Octavian Goga şi d. Maiorescu, Ibidem, nr. 4, 1906, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". G. Ibrăileanu se referă aici la T. Maiorescu, Poeziile d-lui Octavian Goga, raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu (1906), în care, citind abundent din poezia tînărului debutant, afirma : „Efectul produs asupra marelui număr de cetitori credem că provine, mai întîi, din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul «patriotic^ a multora din versurile sale. In adevăr, emoţiunile ce le simte şi ce ni Ie transmite tînărul poet sunt izvorîte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în tpiijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predomnitoare în statul lor. Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, oricîte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. [...] Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţâmînt adevărat şi adînc şi, întrucît este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie etc.44 E. Lovinescu, Paşi pe nisip..., I. Librăria Naţională, Bucureşti, 1906, Preţul 2 fr., în Viaţa românească, nr. 4, semnat G. I., rubrica „Recenzii". 541 E. Lovinescu, Paşi pe nisip..., voi, II, Librăria Naţională, Bucureşti, 1906, Preţul 2 fr., în Ibidem, nr. 8, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii*. „Reproducerea" realităţii, Ibidem, nr. 5, 1906, semnat G. I., rubrica „Cronica literară11. Elena Farago (Fatma), Versuri, Budapesta. Editura „Luceafărul11. Preţul 2 lei, Ibidem, nr, o, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii11. E. Lovinescu, De peste prag. Dramă în trei acte, Bucureşti, Librăria Naţională. Preţul 1 leu, Ibidem, nr. 5, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii*. Artiştii „luptători", Ibidem, nr. 6, 1906, semnat G, I., rubrica „Cronica litrrară". G. Ibrăileanu se referă aici la articolele apărute în Vieaţa nouă, nr. 9, 1906, Henriie Ibsen — poet, de Ov. Densusianu, şi Henrik Ibsen — dramaturg de I. F. Buricescu. In acelaşi an, apăruse la Bucureşti volumul de Poezii ale lui H. Ibsen, tradus de St. O. Iosif şi D. Anghel. Probleme literare {I, II), Ibidem, nr. 7, 8, 1906, semnat G. Ibrăileanu. C. Dobrogeanu-Gherea, Din Ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific, conferinţă ţinută în sala Cercului „România Muncitoare", Bucureşti, 1906. Preţul 50 bani, în Viaţa românească nr. 7, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii*. Tudor Pamfile, Jocuri de copii, adunate din satul Ţepu (jud. Tecuci). Extras din Analele Academiei Române, Bucureşti. Preţul 1 leu 40 bani, Ibidem, nr. 7, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii11. Radu D. Rosetti, Epigrame, Bucureşti, Minerva, 1906. Preţul 1 Iau 50 bani, Ibidem, nr. 7, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii*. Arta şi critica feminină, Ibidem, nr. 8, 1906, semnat G. I., rubrica „Cronica literară*. Ultima oară, Ibidem, nr. 9, 1906, semnat Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Traducerile, Ibidem, nr. 9, 1906, semnat G. I., rubrica „Cronica literară11. Al. Gh. Doinaru Ştiri literare, Ibidem, nr. 9, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii". N. Nicoleanu, Vasile Cîrlova, C. Stamate, Opere complecte, publicaţie îngrijită de G. Bogdan-Duică, Ed. Minerva. Preţul 1 leu 50 bani, Ibidem, nr. 9, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii*. 542 Florian I. Becescu, Spre ziuă, versuri, 1906. Tip. Ovidiu, Constanţa, 131 pag. Preţul 3 lei, Ibidem, nr. 10, 1906, semnat G. I., rubrica „Recenzii1. Faîşurile d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu, Ibidem, nr. 1, 1907, semnat G. I., rubrica „Polemica**. Ţăranul în literatura românească, Ibidem, nr. 3, 1907, semnat G. I., rubrica „Cronica literară11. E. Lovinescu, Nuvele, Soeec, 1907. Preţul 1 leu 80 bani., ibidem, semnat G. I., rubrica „Recenzii". M. Lermontov, Demonul, traducere de Ioan R. Rădulescu, Editura Vieţii româneşti, Iaşi, 1907. Preţul 1 leu, Ibidem, nr. 5, 1907, semnat G. I., rubrica „Recenzii**. Această traducere a poemului lui Lermontov apăruse mai întîi în paginile revistei ieşene, nr. 4, 1907. Herz (Dinu Ramură), Domniţa Ruxandra, dramă istorică în 3 acte, în versuri. Bucureşti, 1907. Preţul 1 leu 50 bani, Ibidem, nr. 5, 1907, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Literatura „incendiară", „anarhistă" etc., Ibidem, nr. 6, 1907, semnat G. I„ rubrica „Cronica literară**. Poezia 1907 de Al. Vlahuţă apare în numărul 5, 1907, al revistei ieşene. In numărul 4 al aceleiaşi reviste, apăruse povestirea lui Spiridon Popescu Mo$ Gheorghe la Expoziţie. 1907, în Viaţa românească, nr, 6, 1907, semnat Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea*1. Amintiri vechi..., Ibidem, nr. 6, 1907, semnat G. I., rubrica „Miscellanea". E vorba de raportul citit de T. Maiorescu la Academia Română, în 1907, pentru acordarea unui premiu lui I. Al. Bră-tescu-Voineşti, Ia volmul Nuvele şi schiţe. Supărarea Lui G, Ibrăileanu, nu întru totul îndreptăţită, porneşte de la observaţia lui T. Maiorescu că „tocmai persoanele cari ar trebui să deştepte simpatia cetitorului şi-o înstrăinează printr-o simili-cultură de pretenţie occidentală** (Andrei Rizescu, Elena) şi că In lumea dreptăţii i se pare „o slăbire" a autorului. Altfel, raportul e elogios, se subliniază talentul şi „m^i ales toată măiestria stilistică", „o neîntrecută destoinicie de a înfăţişa felul cugetării şi exprimării clasei noastre mijlocii**, „căldură de stil" etc, (Cf. Critice, voi. II, E.P.L., 1967, p. 475.) C. Rădulescu-Motru, Din psihologia revoluţionarului (Studii filozofice, voi, II, fasc. I), Bucureşti, 1907. Preţul 60 bani, în Viaţa românească, nr. 7, 1907, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Reportajul în literatură, Ibidem, nr. 8, 1907, semnat G. I., rubrica „Cronica literară". 543 Ion Boteni, Casa din Muscel, Ibidem, nr. 8, 1907, semnat G. I., rubrica „Recenzii11.1 Vasile Pop, Cum iubeşte o fată, Minerva, 1907. Preţul 1 leu 50 bani, Ibidem, nr. 9, 1907, semnat G. I., rubrica „Recenzii*. D. Panu şi „Viaţa românească", Ibidem, nr. 10, 1907, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Studiul despre Social-democratism sau poporanism al lui Const. Stere, la care se referă G. Ibrăileanu aici, se publicase în Viaţa românească, n-rele. 8, 9, 10, 11, 1907 şi 1, 4, 1908. G. Panu luase atitudine în revista Săptămîna, nr. 60, 1907, împotriva acestui studiu, cît şi a articolului lui G. Ibrăileanu De la M. Kogălniceanu la d-I Maiorescu. Evoluţia spiritului critic, V. r., nr. 2, 1906. In Viaţa româneasca din sept. 1907 răspunde şi C. Stere, cu articolul D. Panu şi „Viaţa românească" faţă de socialişti. Articolul lui G. Panu din Săptămîna se intitulează Observaţii politico-ideologice, III. Paul Verlaine, „Voyage en France par un frangais Vanier, 1907. Preţul 3 fr. 50, în Viaţa românească, nr. 10, 1907, semnat C. V., rubrica „Recenzii". Probleme literare; o nouă concepţie asupra artei, Ibidem, nr. 11, 1907, semnat G. I., rubrica „Cronica literară". Despre aceasta vezi şi articolul lui Al. Piru, Paul Stapfer şi arta cu tendinţă, în Reflexe şi interferenţe, Craiova, 1974, p. 242—245. Politica şi literatura d-lui S. Mehedinţi, Ibidem, nr. 11, 1907, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". A se vedea în legătură cu această polemică şi articolele Literatura „incendiară", „anarhistă“ şi 1907, voi. de faţă p. 169. Publicarea poeziei lui Al. Vlahuţă în Viaţa românească a atras ample discuţii şi polemici, cea mai violentă fiind luarea de cuvînt a noului director al Convorbirilor literare, S. Mehedinţi, în articolul Politica literatura (C. I., nr. 10, 1907). G. Ibrăileanu este numit în acest articol „Abece", „inept suveran". „Kebes", dînd dovada de „suverană inepţie", nereuşind să deosebească sfera literaturii de a politicii etc. Răspunzînd acestor acuzaţii, .în articolul de mai sus, Ibrăileanu găsea adeziunea altor confraţi, printre care M. Dragomirescu, în Convorbiri critice, dec* 1907, în articolul Ibrăileanu şi Mehedinţi sau Kebes şi Plato (Două ipostaze ale artei cu tendinţă) „...Şi-apoi, chiar politiceşte vorbind — spune acesta —, cu ce drept osîndeşte [S. Meh, n-,n.] Viaţa românească că publică 1907 de Vlahuţă, cînd d-sa tipăreşte în fruntea unei reviste mult mai aşnzate şi mai bur- 544 gheze — Convorbiri literare — Sonetele lui Cerna, in care găsim note anarhice mult mai puternice ca în poezia înaintaşului său ? Care e fundamentul moral pe care se întemeiază d. Mehedinţi pentru ca să poată aduce, cu dreaptă autoritate, învinuirea ce aduce Vieţii româneşti că a publicat o fabulă ca aceea a lui Vlahuţă? Şi-apoi, care e fundamentul ştiinţific, chiar cînd ar avea această autoritate, pe care se întemeiază pentru ca să califice de ignoranţi pe criticii literari ai acestei reviste ? etc.“ Dealtfel, se ştie, Convorbirile literare, tot prin pana lui S. Mehedinţi, a condamnat răscoalele ţărăneşti de la 1907 (Prejudecăţi în problema agrară); dar nu numai faptul acesta a contribuit la polemica dură ce s-a încins între cele două reviste. Detalii în legătură cu această problemă, în Z. Omea, Poporanismul, Ed. Minerva, 1972, p. 473—474. Amintim în plus un comentariu la „Revista revistelor", în Viaţa rom., nr. 11, 1907, care, discutînd Convorbirile literare şi articolul citat al lui S. Mehedinţi, remarcă: „...Dacă a venit vorba de politică în literatură, d. Mehedinţi a moştenit Conv. lit., şi ca orice moştenitor, trebuie ca, dacă treaba e cinstită, pe lingă beneficii, să aibă şi sarcinile moştenirii. Şi fiindcă d. Ma-iorescu n-a plătit cîteva datorii, e silit d. Mehedinţi să le plătească, dacă ţi-e ca afacerea să fie lichidată onorabil... Iată cam despre ce este vorba : d. Maiorescu a spus că patriotismul n-are ce căuta în literatură, căci, întreba d-sa ; «Există un singur vers de patriotism francez în Racine, Corneille» ? La aceasta d. Ghe-rea i-a răspuns întrebîndu-1 : «Dar în Hugo nu există ? Şi cîte»... Şi d. Maiorescu n-a răspuns, a rămas dator, iar d. Mehedinţi, dacă are pietate filială, să răspundă d-sa. [...] D. Maiorescu a făcut un raport favorabil d-lui Goga pentru poeziile patriotice ale acestuia... Pentru ce a făcut acest raport dacă patriotismul nu are ce căuta în poezie ? Dar d. Maiorescu nu s-a explicat!... Să plătească datoria ilustrul său moştenitor! Dl, Maiorescu, detestând «politica»- în literatură, ne-a amintit în raportul său cele mai frumoase poezii ale lui Goga: Rugăciune şi Clăcaşii, dintre care a doua există în toate conştiinţele româneşti, dar a publicat în Conv. literare şi a lăudat Satira III a lui Eminescu, care e un pamflet împotriva partidului liberal... Satira lui Eminescu e sau nu «politică» în literatură ? Şi dacă atacul împotriva unui partid nu e «politică», atunci cîntarea suferinţii celor «ofensaţi şi umiliţi», ea, e «politică.» ?“ în legătură cu toată această polemică, iată ce-i scrie A. Vlahuţă lui Ibrăileanu, la 30 mai 1907 : „Ai văzut cum s-a 545 burzuluit Epoca şi cum ne spune la domnu ?, pentru că am îndrăznit să ridicăm un colţişor de-nvelitoare de pe scumpele ei parigorii ? Frumoasă şi cavalerească purtare. Ce zici ? Dih revolta împotriva a tot ce e spoială şi făţărnicie aveau darul de a-şi fi făcut o lozincă ! Oh ! politica!... Auzi, literatură incendiară! Ce ţară de slugi! Slugi de case mari, unde gunoiul se mătură sub diva-nuri şi hlizeala ţine loc de treabă." (Cf. Scrisori către Ibrăi-leanu, voi. III, p. 426.) Shakespeare, Romeo şi Julieta, tragedie în cinci acte, tradusă în versuri de Haralamb G. Leea, „Biblioteca pentru toţi".. Preţul 30 băni, în Viafa românească, nr. 1, 1908, semnat G. I., rubrica „Recenzii". George Ranetti, Fabule, „Biblioteca pentru toţi“, 1907. Preţul 30 bani, în Ibidem, nr. 1, 1908, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Fanny Emeric, La Confesion d’une Femme du siecle. Paris, Librairie Leon Vanier, editeur, 1907. Preţul 3 fr. 50, în Ibidem, nr. 2, 1908, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Proverbele românilor, extrase din colecţiunea d-lui I. Zanne şi cu autorizaţia d-sale. Bucureşti, Socec, 1907. Preţul lei 2,50, în Ibidem, nr. 2, 1908, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Adina Gr. Olănescu, Cugetqri, Minerva, Bucureşti, 1908. Preţul lei 1,50 ; în Viata românească, nr. 7, 1908, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Corneliu Moldovanu. Cîntarea cîntărilor. Prelucrare în versuri după Biblie, Minerva, Bucureşti, 1908. Preţul 1 leu ; Ibidem, nr. 7, 1908, semnat G. I., rubrica „Recenzii". D. N. îorga critic şi polemist (I, II), Ibidem, nr. 3 şi 6, 1909, semnate G. Ibrăileanu. Articolul la care se referă G. Ibrăileanu era intitulat Teoriile literare ale unui nou profesor de Universitate, apărut în Neamul românesc literar, I, nr. 3 şi 4, 1909. Despre polemica Ibrăileanu—Iorga, a se vedea pe larg Al. Piru, Ibrăileanu, 1967, E.P.L. p. 328—334 ; Z. Ornea, Poporanismul, Ed. Minerva, 1972, p. 456—462, precum şi notele la Spiritul critic în cultura românească, voi. I Opere, G. Ibrăileanu, Ed. Minerva 1974, p. 379. Vom mai semnala doar o impresie din afară asupra acestei polemici, a Izabeleî Sadoveanu, care îi scria în aprilie 1909 (imediat după prima parte a articolului) lui Ibrăileanu: „Am citit cu nerăbdare răspunsul d-tale la articolul lui Iorga şi mie personal mi s-a părut că nu se putea un mod de a polemiza mai puternic şi mai potrivit cu atacul decît acesta. Unii însă 546 [„.] sînt de părere că prea eşti rece şi obiectiv, pare că nu ar fi vorba de d-ta, de scrierile şi teoriile d-tale şi că ar trebui mai mult entrain, o oarecare vioiciune şi pasiune, ceva răutate care să-l iaca pe Iorga să turbe şi să sară în sus. Cred totuşi, că răspunsul d-tale l-a demontat grozav pe Iorga; îmi spunea Ârtur Stavri că s-a întîlnit cu el în tren zilele astea şi că părea foarte încurcat, încercînd să se scoată din încurcătură cu spirite de ale lui zicea că nu e vina lui că nu te-a înţeles, dacă scrii aşa de rău şi obscur!“ (cf. Scrisori către G. Ibrăileanu, voi. II, Ed. Minerva, 1971, p. 333). Polemica se întreţine mult timp încă, dar mai ales în anul 1909, cind „Miscellaneele“ Vieţii româneşti sînt pline de atacuri împotriva lui N, Iorga. Acesta însă, la rîndul său, incită polemica, fie pe probleme politice, literare, uneori coborînd însă la invectivă : într-o notiţă din Neamul românesc literar (mai 1907) Ibrăileanu e considerat un fel de fecior în casă al lui C. Stere : „Ibrăileanu de la domnu’ Stere, care scoate Viaţa românească Scrisoare deschisă către d. C. Dobrogeanu-Gherea, în Viitorul, ziar de dimineaţă, an. III, nr. 753, 19 dec. 1909. A doua scrisoare deschisă către d. Gherea, Ibidem, an. IV, nr. 771, 11 ian. 1910. A treia scrisoare deschisă către dl. Dobrogeanu-Gherea, Ibidem., nr. 773, 13 ianuarie 1910. Cum se precizează în prefaţa acestor volume, polemica dintre Ibrăileanu şi Gherea din 1909 a readus în discuţie actul de la 1899, altfel spus abandonul mişcării socialiste de către unii dintre liderii ei . intelectuali. Negreşit, polemica a fost incitată de episodul atentatului împotriva lui Ionel Brătianu (s-a dovedit apoi că atentatorul Stoenescu, un arierat, a fost în slujba poliţiei care urmărea să obţină astfel crearea unui departament autonom al Siguranţei Statului). Dar tensiunea dintre foştii socialişti şi Gherea era mai veche. Ibrăileanu deschisese ostilităţile încă în 1906 publicînd, în Viafa românească, recenzia sa la broşura lui Gherea despre concepţia materialistă asupra istoriei (vezi în acest volum p. 110), iar în 1907—1908 Stere a publicat vestitul său studiu Social-democratism sau poporanism ?, în care (ca şi Ibrăileanu în 1906) contesta — cu argumente socotite teoretice — însăşi legitimitatea mişcării socialiste în ţara noastră. Gherea nu a tăcut. încă în august 1909 publicase în Adevărul (de unde s-a reprodus în Lumea nouă) un amplu eseu (Socialismul român este el o plantă exotică ?) în care, co-mentînd actul de la 1899, respingea argumentele dezertorilor, demonstrînd raţiunea utilă a mişcării socialiste. Apoi, în 1906, 547 Gherea a publicat în Viitorul social două ample eseuri anti-poporaniste (Judecata posterităţii şt judecata contemporanilor, şi Un mic răspuns la o mică recenzie. Postscriptum sau cuvinte uitate), iar fruntaşul socialist Cristian. Rakovski a publicat tot aici (nr. 11—12) un lung şi convingător studiu, Poporanism, socialism şi realitate. (De fapt amintitul studiu al lui Stere a fost conceput ca o replică la aceste intervenţii antipoporaniste ale militanţilor socialişti.) Polemica era deci mai veche şi episodul din 1909 a amplificat-o, aducînd-o la cotele ei maxime. .Motivul imediat trebuie căutat în comportamentul degradant al unora dintre foştii socialişti, ajunşi acum figuri politice de prim rang în partidul liberal (V. G. Morţun era chiar ministru), care s-au distins în 1909 în campania guvernului liberal împotriva mişcării socialiste şi muncitoreşti (arestări, expulzări, vestita „lege Orleanu* potrivnică muncitorimii). Ce-i drept, cei care au făptuit sau au încurajat aceste măsuri antisocialiste nu erau poporanişti, ci gruparea Morţun—Al. Radovici—I. C. Atanasiu—Ion Nădejde (care, ca prim-redactor la liberalul Voinţa naţioTială, scria articole delatoare împotriva foştilor săi tovarăşi). Dar în epocă, puţini erau cei care puteau disocia între poporanişti şi „generoşii1* pur şi simplu, încît blamul părea că se adresează tuturor celor care în 1899 au părăsit mişcarea socialistă. Ibrăileanu s-a simţit lezat şi, de bună credinţă fiind, a redactat acele scrisori deschise către Gherea în care îi cerea, patetic, un răspuns care să aibe valoarea unei „scoateri de sub acuzare1*. Argumentele lui Ibrăileanu nu rezistă unei analize serioase. In răspunsul Iui Gherea (pe care îl reproducem mai jos integral), ca şi în celelalte eseuri şi articole mai sus menţionate (la care trebuie adăugată Neoiobâgia din 1910) se respinge întreaga argumentaţie a lui Ibrăileanu. Gherea demonstra că raţiunea de a fi a mişcării socialiste româneşti nu era mecanic şi exclusiv determinată d? existenţa unei mari industrii (cum credeau poporaniştii), ci de procesul fatal al dezvoltării relaţiilor capitaliste ca urmare a antrenării României în circuitul capitalist european. Iar fenomenul relaţiilor capitaliste (în mediul urban, ca şi în cel rural) era o realitate incontestabilă în primul deceniu al veacului nostru. întreaga Neoiobăgie era o demonstraţie sociologică convingătoare a acestui punct de vedere. Intervenea apoi, stăruia Gherea, şi aspectul etic al chestiunii. O convingere filozofico-politică se ridică deasupra conjuncturilor de moment, neputînd fi abandonată pentru motivaţii de circumstanţă ; „Dacă un om s-a convins de adevărul învăţătu- 548 rilor socialiste, dacă s-a pătruns de concepţia socialistă asupra vieţii sociale, el nu poate să fie socialist în Franţa şi nesocialist în România sub cuvînt că aici sînt alte condiţiuni sociale decît acolo. Aceste alte condiţiuni îl obligă numai să-şi modifice activitatea practică în raport, în concordanţă cu ele, dar nu însăşi concepţia socială şi morală socialistă" (cf: Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1893—1900, Editura Politică, 1969, p. 811—812). Şi pentru că Ibrăileanu îi cerea lui Gherea să se pronunţe asupra abandonului de la 1899, pe care autorul A^eoiobâgici îl dezaprobă şi în scrisoarea răspuns de mai jos, e necesar să evocăm atitudinea sa faţă de decizia celor care la începutul anului 1899 pregăteau terenul dezertării. Fireşte că Gherea era la curent cu această decizie, a participat (încă din noiembrie 1898) la numeroase conciliabule cu liderii hotărîţi să treacă la liberali, sfătuindu-i să renunţe. Pînă la urma şi-a dat seama că decizia lor era irevocabilă. Singura sa cerinţă, imperativ formulată, a fost ca părăsirea mişcării socialiste să se facă individual şi nu în grup, pentru a nu se primejdui existenţa partidului. Fireşte că propunerea nu i-a fost ascultată şi la Congresul al Vl-lea al P.S.D.M.R. grupul Morţun a încercat pur şi simplu lichidarea partidului. Şi, chiar dacă încercarea le-a eşuat (datorită împotrivirii elementelor muncitoreşti înaintate prezente ca delegaţi la congres), grupul Morţun şi cel al po-poraniştilor au intrat compact, în februarie 1900, în P.N.L., de-terminînd vremelnica dezorganizare a mişcării socialiste. Poziţia lui Gherea a fost, în 1900, de o rară luciditate, înţelegînd că plecarea generoşilor (realizată individual) e chiar necesară mişcării socialiste. In ultimii ani fizionomia mişcării socialiste se modificase sensibil, se întărise elementul muncitoresc, iar dintre muncitori se evidenţiau cîţiva fruntaşi cu o conştiinţă de clasă şi revoluţionară remarcabilă. Se impunea, în consecinţă, o radicală primenire a conducerii mişcării socialiste în care muncitorii să deţină poziţiile de comandă, dirijînd întreaga activitate a partidului spre scopuri cu adevărat utile. Dar grupul Morţun nu putea accepta această inversare de roluri, transformîndu-se în simpli membri ai unei mişcări pe care pînă atunci au dirijat-o. Despărţirea era singura soluţie posibilă şi necesară. Tocmai de aceea a fost tacit acceptată şi de Gherea, deşi teoretic condamna abandonarea unor convingeri. Spera că foştii socialişti îşi vor menţine măcar atitudinea democratică în P.N.L. Din păcate, cum dovedesc faptele mai sus relatate, unii (cu deosebire cei din grupul Morţun) au înţeles să abandoneze totul, devenind unelte 519 zeloase ale lui Dim. Sturdza sau IoneL Brătianu. (E tocmai ceea ce reproşa Gherea, în scrisoarea sa deschisă către Ibrăi-leanu.) Din fericire, nu aceeaşi a fost şi atitudinea poporaniştilor de la Viaţa românească. Aceştia, deşi membri şi ei ai P.N.L., se situau pe poziţii radical democratice, militînd consecvent pentru înfăptuirea marilor reforme democratice (votul universal şi reforma agrară) vital necesare pentru evoluţia structurilor româneşti. Dăm mai jos răspunsul, integral, al lui Dobrogeanu-Ghe- rea : CUVÎNTUL D-LUI GHEREA RĂSPUNS LA SCRISOAREA DESCHISA A D-LUI G. IBRAILEANU Iubite domnule Ibrăileanu, Mi-ai adresat o lungă scrisoare deschisă, prevenindu-mă că o să mă mir. Şi m-am mirat, în adevăr. M-am mirat mult şi de conţinutul atît de disparat al scrisorii, cu atîtea aluzii personale la cari nu sînt obicinuit să răspund — şi m-am mirat şi de momentul atît de puţin potrivit pe care ţi l-ai ales pentru asemenea discuţie. Şi eu mai am încă, dacă s-ar putea zice aşa, şi o greu^ tate tehnică, în plus. Ştii că de un an şi jumătate muncesc — şi muncesc istovitor, pentru rămăşiţa puterilor mele — la o carte, după mine importantă pentru problema noastră agrară şi soluţia ei. Acum, cu toate piedicile, obiective şi subiective, care se opun, nădăjduiesc s-o văd în curînd sub tipar. în ea însă vei găsi multe răspunsuri la nedumeririle d-tale şi, mai ales, o bază obiectivă largă pentru unele discuţii de felul celor nepersonale pe cari le ridici. Şi, ca să nu întrerup lucrarea şi să pot discuta mai obiectiv, eram să te amin cu răspunsul meu pînă după apariţia volumului. Dar mi-1 ceri cu atîta insistenţă, încît, lăsînd la o parte consideraţiile de mai sus, ţi-1 dau acum. Iţi voi răspunde deci numai la cele mai principale întrebări cari te preocupă. îmi spui că d. Miile, folosindu-se de o idee exprimată într-un articol al meu, a făcut pe foştii socialişti trădători etc„ Adevărul ţi-a răspuns, cu drept cuvînt, că prin faptul că am scris trei articole în Adevărul n-am devenit dădaca lui Miile, nici el dădaca mea. Dar să vedem ce-am spus eu. 550 Am spus că Statul major al mişcării socialiste vechi treci nd la liberali, mişcarea a încetat pentru 3—4 ani şi pe urmă a reînviat prin înşişi lucrătorii, cari şi-au găsit şi un conducător militant intelectual. Dar atunci au început prigonirile, expulzările în masă ale lucrătorilor, decapitarea mişcării prin expulzarea conducătorului etc. Asta am spus. Şi acum te întreb: ce nu este adevărat aici ? Aceasta e doar o constatare de fapt: nu e un cuvînt, nu e o silabă care să nu fie adevărată. Dar acum, fiindcă îmi ceri cu atîta insistenţă răspunsul meu, voi complecta adevărul de mai sus. Această eră de prigoniri s-a pornit din iniţiativa, din îndemnul Partidului Liberal el însuşi, ca atare, să-i zicem vechiul Partid Liberal. Partidul Liberal a fost tolerant cu mişcarea socialistă de la începutul existenţei ei, întrucît ea n-avea tendinţa să se întindă la sate. Or, mişcarea cea nouă a declarat de la început că e hotărîtă sa se cantoneze în oraşe, la clasa muncitorilor orăşeneşti. Partidul Liberal ar fi urmat deci cu vechea toleranţă faţă de această mişcare nouă... dacă el n-ar fi fost altoit cu altoi nou, aşa-nu-mit tînăr generos. îndemnul la persecuţii şi la expulzări de acolo a pornit. Şi era natural ca vechii liberali să dea perfectă crezare noilor lor tovarăşi, ca specialişti în socialism. Şi acum, te întreb şi eu, d-le Ibrăileanu, d-ta m-ai întrebat atîta ! —, este măcar un singur moment posibil şi tolerabil ca aceia cari ieri au fost părtaşii unei mişcări sociale să înceapă tocmai ei o campanie de exterminare împotriva foştilor lor tovarăşi ? Aceasta e imposibil şi intolerabil moralmente, chiar — auzi ? —, chiar dacă acea mişcare s-ar fi prefăcut într-o mişcare anarhică, chiar şi atunci campania trebuia să pornească din altă parte. Dar, mai ales, cînd această mişcare e legală şi pacinică ? Pentru că, o afirm încă o dată, mişcarea lucrătorilor noştri e o mişcare legală şi pacinică. Se înţelege că o mişcare pur muncitorească şi la începutul închegării ei are, ca în toate ţările din lumb, oarecare asperităţi. Sînt exagerări şi violenţe de limbaj inutile. Aşa a fost oriunde a început să se închege o mişcare pură de muncitori proletari. Dar eu afirm — şi ştii că am oarecare cunoştinţă în materie şi îmi dau seama cînd afirm un lucru —, afirm că mişcarea noastră de lucrători, ca una începătoare, comparată cu începuturile atît de turbulente şi violente ale mişcării muncitoreşti din alte ţări, e cea mai pacinică şi legalistă din toate; lăsată în voie, va deveni şi mai pacinică şi legală. 551 Se înţelege, noi am fost atît de deprinşi ca lucrătorul să tacă şi să rabde, încît acum orice cuvînt spus de el ceva mai tare ni se pare anarhie, ni se pare însăşi revoluţia socială. Dar eu te întreb : în faţa acestei mişcări pacinice şi legale în fondul ei, cc sens poate să aibă acea campanie de exterminare dusă împotriva ei de foştii tovarăşi ? dar pe d-ta, dragă d-le Ibrăi-leanu, pare că nu prea te preocupă toate acestea; pe d-ta te preocupă o problemă morală, un etat d’ăme, cum zice francezul. Mă întrebi mereu, şi cu inzistenţă, cum cred : dv., cari aţi trecut la Partdiul Liberal, v-aţi condus oarece de un interes meschin sau aţi avut intenţii bune, de a face binele ? Şi îmi ceri răspuns la această întrebare, nu numai pentru d-ta, dar şi pentru istoricul viitor. Ei bine, îţi răspund foarte lămurit : din principiu sînt, fireşte, împotriva unor asemenea treceri ;— acuma, barem, după cîte s-au petrecut şi în străinătate şi aci, toată lumea vede unde duc ele —, dar cred că unii, ba cred chiar că mai mulţi dintre cei cari au trecut la liberali au avut intenţii de bine, nu de rău. Decît, crezi serios, d-Ie Ibrăileanu, că istoricul viitor se va mulţumi cu cercetarea intenţiilor dv. ? O, nu! El nu va cerceta intenţiile, ci activitatea dv,; el nu se va întreba numai cu ce intenţii aţi trecut în Partidul Liberal, ci va întreba, mai ales, ,J ce aţi făcut în acest partid. Aici e aici. Asupra concepţiei şi acţiunii dv. în folosul ţărănimii, despre cari pomeneşti în scrisoarea d-tale, bineînţeles că nu pot vorbi aici; despre aceasta vei găsi în volumul meu o dezbatere liniştită şi obiectivă, care ţine seama de intenţiile bune, dar, în schimb, priveşte la momentul atît de trist prin care trecem acum şi care a provocat doară şi scrisoarea d-tale ! Un degenerat şi un nebun comite o crimă, pe cit de absurdă, pe atît de abominabilă şi odioasă. Guvernul, interesat în primul rînd, după vastele investigaţii făcute, se convinge el însuşi că e vorba de fapta unui isteric, degenerat şi nebun, şi că mişcarea lucrătorilor nu e întru nimic vinovata de ce s-a întîmplat. Şi astfel, cu toată lipsa de norme legale, în ţară la noi, în faţa unor evenimente extraordinare, nici unul din conducătorii lucrătorilor nu e cercetat, măcar ca bănuit. Şi atunci, tocmai tinerimea generoasă începe să protesteze, ea cere măsuri, expulzarea unor ziarişti — cea mai brutală atingere a libertăţii presei — şi cere represiuni şi iar represiuni, şi cui le cerp ? Bătrînilor liberali, cari erau meniţi să fie democratizaţi. Şi cine refuză să iasă pînă într-atîta din legalitate şi democratism ? 552 Bătrînii liberali — cari erau meniţi — ferească Dumnezeu! ■— să fie democratizaţi. Şi cine a sărit să apere libertăţile publice ameninţate ? Conservatorii democraţi. Rezultatul înspăi-mîntării opiniei publice şi cererii de represiuni sînt legi represive, între cari şi cea împotriva grevelor la întreprinderile private, care de fapt, la noi, în condiţiile speciale în cari ne găsim, e desfiinţarea neîndoielnică a dreptului de grevă, şi mai ales în fabricile din provincie. E o lege nu numai profund antisocialistă, dar profund antiliberalo-burgheză. Nu-i vorbă, ea a mai fost îndulcită, cît de puţin, prin amendamentele propuse —• propuse de cine ? Propuse de un membru influent al partidului vechilor conservatori — după limbajul curent, de „neagra reacţiune, cere sugrumă naţiunea1*, dar „neagra reacţiune*1 n-a putut obţine de la liberalismul înaintat, altoit cu fostul socialism marxist, decît circumstanţe uşurătoare, legea avea şi enormitatea asta că nu admitea pentru grevişti circumstanţele uşurătoare ce se dau asasinilor şi paricizilor; iar judecata la tribunal în locul judecătoriei de pace — lucru important pentru lucrătorii fabricilor din sate şi orăşele —, aceasta n-a putut s-o obţie. Şi în această confuzie, în acest desarroi general, în care toate rolurile sînt intervertite, d-ta pari a reproşa inconsecvenţa tocmai lucrătorilor socialitşi, pentru că, izbiţi în interesele lor individuale şi de clasă, primesc să fie apăraţi, cît de cît, de conservatorii democraţi. Ce logică e asta ? Ştiu, sau cel puţin mă cred îndreptăţit să bănuiesc că d-ta personal eşti împotriva acestei politici strimte reacţionare, de resentimente personale; ştiu că d. Stere a protestat acum doi ani cînd s-a inaugurat era prigonirilor (dacă ar fi fost ascultat atunci!). Dar istoricul, după cum va judeca rezultatele intrării dv. în Partidul Liberal numai după motivele cari v-au condus să intraţi, tot aşa nu le va judeca după aceste nemulţumiri personale şi — mai puţin încă, după cele nemanifestate —, ci după activitatea desfăşurată acolo. * în scrisoarea d-tale repeţi mereu plîngerea că dl. Miile a .adresat epitete violente foştilor socialişti — după ce şi lui i s-au adresat necontenit epitete de rechin, hoţ, vîrxdut jidanilor, asasin, Jack Spintecătorul ş.a.m.d., şi mă întrebi ce cred eu despre epitet?. Ştii foarte bine că eu sînt contra violenţelor. Şi atunci mă mir de ce mă mai întrebi ? 553 Sînt contra violenţelor nu numai pentru că — după cum zici d-ta — sînt om bun. Evident, nu voi fi fiind tocmai un om rău. Dar sînt contra violenţelor prin însăşi organizaţia firii mele. Am fost menit, aşa cum m-a lăsat Dumnezeu, să fiu un om de carte, un cercetător, si — dacă nu m-aş teme de un termen prea îndrăzneţ — un semănător de idei. Adversităţile soartei însă şi o viaţă extrem de grea mi-au pus piedice insurmontabile în drumul acesta. Ce-am scris sînt numai sfărămă-turi, de aceea ar fi trebuit şi, poate, aş fi putut să scriu. Sînt deci numai scriitor, cercetător. Şi ca să vezi cit de puţin sînt militant, ajunge să-ţi spun — deşi sînt om bătrîn — că eu n-am rostit încă trei cuvinte într-o adunare publică. (Aceasta lămureşte şi o altă nedumerire a d-tale : de ce, cu toate că am rămas şi voi rămînea pînâ voi închide ochii cu mişcarea socialistă, totuşi ea n-are conducători, pentru că mai ales unei mişcări curat muncitoreşti îi trebuie conducători militanţi.) Şi un cercetător căutînd în profunzimile vieţii sociale, unde se plămădesc faptele omeneşti, e totdeauna mai dispus să fie tolerant cu ele, tocmai pentru că le ştie sau le caută pricina şi izvorul. Militantul însă n-are de a face cu abstracţiuni. El se luptă cu oamenii vii, dă şi primeşte lovituri; de aici urmează, în mod firesc, violenţa în discuţii şi lupte. Cu toate astea, eu cred că şi în luptele militante excesele de limbaj ar putea fi evitate, ceea ce ar fi un bine pentru o ţară unde e nevoie de puţină disciplină morală. Una din nedumeririle d-tale e şi asta : cum pot eu să scriu la Adevărul ? Ba te miri chiar că vorbesc cu d. Miile. Da, iubite d-le Ibrăileanu, vorbesc cu amicul meu Miile — închipuieşte-ţi! —, şi mai mult decît atîta, îi sînt profund recunoscător că în vremuri de grea cumpănă pentru mişcarea lucrătorilor socialişti, el, ziarist militant şi om de acţiune, le-a luat apărarea caldă şi necondiţionată... Şi aici aş putea să mă opresc cu scrisoarea mea, care devine prea lungă. Dar Adevărul, acum în urmă, pare a fi devenit el însuşi o „chestie11, s-ar părea că avem în ţară o „chestie" Adevărul. îmi voi permite deci să spun cîteva cuvinte şi în această privinţă. Sîntem o ţară înapoiată, cu un fond de viaţă în multe privinţe medieval, dar legile şi instituţiile sînt occidentale. De aici o contradicţie flagrantă şi adîncă între fondul vieţii noastre sociale şi instituţiile şi legile ţării. Fondul vieţii fiind mai adînc şi mai pitoresc, el preface de multe ori legile în aparenţe, în ficţiuni, şî astfel contribuabilul român, adevăratul contribuabil român, rămâne fără urmă de viaţă legală, de multe ori în afară de lege. La sate, asta este mai mult or mai puţin o lege ; la oraş, pentru 554 cei mici şi obijduiţi, e de asemenea un fapt obicinuit. Această stare de ilegalitate latentă care stăpîneşte ţara e nefastă — mai ales pentru cei mici ; cei mari şi tari, dimpotrivă, se răsfaţă în atmosfera de arbitrar pe care o creează această stare. Un corectiv, şi un corectiv însemnat împotriva acestui rău imens, întrucîtva special ţării noastre, este libertatea, desăvîrşita libertate a presei. Aici, în presa liberă, cel mic şi obijduit găseşte sprijin şi protecţie, iar arbîtrariul întîmpină rezistenţă şi înfierare. De multe ori cel obijduit nici nu se mai duce la autorităţi ca să protesteze şi să caute dreptate — ştiind sau bănuind că nu o va găsi acolo —, ci se duce la gazetă. Iar cel tare şi samavolnic se teme să nu fie pus la gazetă. Se înţelege că în aceste condiţii speciale sînt posibile, uneori chiar inevitabile, greşeli şi chiar abuzuri ale presei însăşi; iar răul netăgăduit ce iese de aici nici pe departe nu e aşa de mare ca binele ce rezultă din libertatea neştirbită a presei. Şi iată de ce orice act săvîrşit împotriva libertăţii presei — chiar clnd nu merge pînă la expulzarea ziariştilor şl atacarea redacţiilor — e fapta rea, foarte rea, împotriva intereselor bine pricepute ale ţârei. In condiţiile arătate mai sus, Adevărul şi-a făcut o situaţie specială. Oricare ar putea fi legăturile sau simpatiile pentru cutare ori cutare grup politic, el şi-a păstrat întreaga independenţă cînd e vorba să ia apărarea celor mici şi obijduiţi sau apărarea unei cauze drepte, de multe ori chiar cu riscul existenţei sale. Cînd cei mici şi obijduiţi şi cînd cauzele drepte nu mai pot găsi sprijin şi apărare, le găsesc la Adevărul. Cînd vîntul nebuniei sufla pe cîmpiile noastre, cînd şi urma de lege dispăruse dc acolo — în 1907 —, Adevărul, mai curînd decît alţii, şi-a revenit în fire şi dind alarma a scăpat multe vieţi ţărăneşti şi a uşurat multe conştiinţe, chiar şi pe ale celor însărcinaţi cu represiunea —, căci toţi îşi pierduseră capul. Poporaniştii au uitat lucrul acesta, eu nu-1 uit! Şi de aceea eu cred că oricare ar fi deosebirile de vederi dintre Adevărul şi mine, cînd împotriva lui se coalizează atîtea puteri şi se îndreaptă atîtea lovituri, datoria mea este să-i spun un cuvînt de simpatie, nu de hulă, cum ai vrea să mi-1 smulgi d-ta, prin reminiscenţe încurcate din trecutul îndepărtat. Am sfîrşit, deşi aş mai avea multe şi multe de zis. Vezi şi d-ta că şi aşa scrisoarea asta e prea lungă. Ţi-ai terminat scrisoarea, iubite d-le Ibrăileanu, cu declaraţia că nu vei răspunde nimănui decît mie. Eu sînt şi mai extrem şi declar că nu voi mai răspunde nici un cuvînt nimănui şi nici d-tale pînă 555 nu-mi voi scoate volumul. Atunci voi fi la dispoziţia d-tale şi a oricui. Atunci vom avea şi o bază mai largă şi mai obiectivă de discuţie, pentru multe şi multe din cele cuprinse în scrisoarea d-tale. C. Dobrogeanu-Gherea Adevărul, anul XXI, 25 dec. 1909 ; reprodus după voi. C. Dobrogean u-G berea Coresponden- ţă, ediţie de Ion Ardealeanu şi Nicolae Sorin, Ed. Miner va, 1972, p. 26—31. fn genul „Porn“, Viaţa românească, nr. 1, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea4'. Societatea Scriitorilor români, Ibidem. Pentru d. G. Panu, Ibidem. nr. 1, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Lamentaţii redacţionale, Ibidem, nr. 1. 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“. Pentru contemporani şi pentru posteritate, Ibidem, nr. 2, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea‘\ Pentru d. G. Panu, Ibidem. E. M. de Vogiie, Ibidem, nr. 3, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Jubileele d-lui Maiorescu, Ibidem, nr. 3, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „MisceIIanea‘\ Din lumi străine, Ibidem. Industria naţională, Ibidem, nr. 3, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“. Pentru d. G. Panu, Ibidem, nr. 3, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“. Cîteuo reflecţii, Ibidem, nr. 3, 1910, semnat Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea*1. Studiul filologului Al. Philippide se intitula Un specialist român la Lipsea şl fusese publicat în numerele 2, 3, 4, ale Vie fii rom. din 1910. Polemica întru totul regretabilă între cei doi reputaţi filologi se alimenta din faptul că Academia Română îl silise pe Al. Philippide să renunţe la elaborarea Dicţionarului limbii române, la care lucrase, împreună cu G. Ibrăileanu şi încă 2—3 colaboratori, cîţiva ani. Lucrarea fusese încredinţată 556 lui Sextil Puşcariu, care de asemenea nu va putea respecta termenul prevăzut de Academie. In legătură cu această problemă, a se vedea Scrisorile lui Sextil Puşcariu către Ioan Bianu, în voi. III Scrisori către 1. Bianu, Editura Minerva, 1976. De remarcat intervenţia dreaptă a unui transilvănean obiectiv faţă de asemenea polemici. Intr-o scrisoare din 1906, Horia Petra-Petrescu îi spune lui G. Ibrăileanu: „Ne bucură foarte mult atenţia ce o daţi transilvănenilor. Nici o revistă — pînă acum — n-a tractat despre noi cu atîta dragoste nu numai literatura, ci întreg complexul ideilor ce ne frămîntă. [...] O mică observare. Cînd loviţi în S, Puşcariu, ne doare. Omul ăsta are merite pe care nu i le contestă nimeni la noi... etc." (Cf. Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, ed. cit. p. 186.) însemnări privitoare la istoria culturii româneşti, în Fia fa românească, nr. 4, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Vezi şi articolul nesemnat (probabil de Mihail Dragomi-rescu), Poporanism şi impresionism, în Convorbiri critice din 25 martie 1910. Fotul universal — opinii ale unui diletant, Ibidem, nr. 5, 1910, semnate G. Ibrăileanu. Literatura „absconsă", Ibidem, nr. 5, 1910, semnat P. Nica-nor & Co., rubrica „Miscellanea". Cetind pe d. Maiorescu, Ibidem, nr. 5, semnat P. Nicanor •& Co., rubrica „Miscellanea". Pauline Garcia-Viardot, Ibidem, nr. 5, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". D. Aurel Popovici, Ibidem. E vorba de cartea lui Aurel Popovicl, Naţionalism şi democraţie — o critică a civilizaţiunii moderne, 1910. Cînd morţii vor învia, Ibidem, nr. 6, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Rasa şt naţionalitate, Ibidem, nr. 6, 1910, semnat P. Nicanor A; Co., rubrica „Miscellanea". Mai clar, Ibidem, nr. 6, 1910, semnat P. Nicanor & Co. rubrica „Miscellanea". Filozofie istorică, Ibidem, nr. 7, 1910, semnat P. Nicanor ■& Co., rubrica „Miscellanea". ...De actualitate, Ibidem. Spre ţara lui Khem. Reţetă pentru polemiştii ironici, Ibidem, nr. 7, 1910, semnat Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea*. 557 Plagiatul 1. Dragu, Ibidem, nr, 8, 1910, semnat G. Ibră-ileanu, rubrica „Miscellanea". Este vorba de articolul publicat în V,r., 1910, nr. 7. Spre ţara lui Khern (Impresii de călătorie în Orient). Vezi şi Un răspuns d-lui Ibrăileanu, în Noua revistă română, nr. 21, din 3 octombrie, 1910 de Ioan Dragu. Cea mai nouă soluţie în chestia ţărănească, Ibidem, nr. 9, 1910, semnat P. Nicanor & Co.t rubrica „Miseellanea". Cu prilejul jubileului d-lui Gherea, Ibidem, nr. 10, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". O notă discordantă în critica europeană, Ibidem, nr. 10, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Prigonire ?, Ibidem, nr. 11, 1910, semnat P. Nicanor & Co,, rubrica „Miscellanea". Vezi de asemenea un articol din Facla, nr. 39, din 4 decembrie 1910, semnat W., Un atac exagerat şi o execuţie sumară — Gîrleanu-I brăileanu -Anghel. Din admiraţiile noastre, Ibidem, nr. 11, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Pentru gramaticii de Ia „Viaţa sodalăi(, Ibidem, nr. 11, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. D. A. Teodoru, Ibidem, nr. 11, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. D. A. Teodoru fusese redactor la Revista democraţiei române. Era profesor de istorie şi geografie, n. la Fălciu în 1866 — mort la Stănileşti-Husi, în 1910. Politică....literară", Ibidem, nr. 12, 1910, semnat P. Nica- nor & Co., rubrica „Miscellanea". Fiţi prudenţi! Ibidem, nr. 12, 1910, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea“ (v. şi articolul Pentru d. C. Graur). Pentru d. C. Graur, Ibidem, nr. 3, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Const. Graur (1880—1940) a fost mai întîi secretar de redacţie la revista poporanistă Avîntul de la Galaţi, apoi redactor la Curentul nou. In 1905, relaţiile cu G. Ibrăileanu şi revista ieşeană sînt cordiale, C. Graur oferindu-şi chiar serviciile acestora : „îţi trimit un articol — îi scria lui Ibrăileanu la 20.11. 1905 — pe care l-am scris azi. Dacă găseşti că ar conveni revistei, te rog răspund :-mi; pentru că în acest caz să mai scriu Bineînţeles că veţi avea tot concursul meu, indiferent dacă voi figura sau nu printre colaboratori." (Cf. Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, Ed. Minerva, 1973, p. 75.) A recenzat Spiritul critic în cultura românească, în Dunărea de jos, din 558 28 februarie 1909. In 1910, publică broşura Renegaţii, în care se referă la aşa-zisa trădare a generoşilor. La nota lui Ibrâ-ileanu, C. Graur răspunde în Facla, din 12 febr. 1911, 26 martie 1911 şi 13 august 1911 (articolele : Răspuns „Vieţii rojnâneşti", Lămuriri, V.r., I-II, Graiul Vieţii româneşti sau răspuns fără răspuns, acesta din urmă sub semnătura Bock. în 1912, apare ediţia a Il-a din Renegaţii, sub titlul Din istoria socialismului român. Vezi şi articolele nesemnate : In ţara uitărilor, în Facla, 1910, nr. 2, din 20 martie, Anexă la psihologia de clasă, în nr. 12, din 29 mai 1910 ; D. Gherea şi Ibrăileanu, în nr. 24, din 21 august 1910. Iarăşi „Moş Gheorghe la Expoziţie“ („un proces „literar1 caracteristic moravurilor noastre), în Viaţa românească, nr. 3, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". A. Russo editat de d. G. Bogdan-Duică, Ibidem, nr. 4,1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Discursul d-lui Duiliu Zamfirescu, Ibidem, nr. 4, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Discursul acesta a creat mari animozităţi în lumea literară, mai cu seamă la Viaţa românească. D. Zamfirescu atacase în Discursul de recepţie, ţinut la Academie la 16/29 mai 1909, intitulat Poporanismul în literatură, întreaga literatură legată de folclor, chiar pe unii scriitori, Creangă, Slavici, Coş-buc ş.a., poezia populară ca atare. Răspunde T. Maiorescu (răspunsul s-a editat în Academia Română, Discursuri de recepţiune, XXXIII, 1909), care respinge eu tărie teza lui Duiliu Zamfirescu, apărînd în cadrul literaturii teoria specificului naţional, apropierea de folclor etc. A se vedea pe larg în această problemă : Al. Piru, Ibrăileanu, ed. cit., p. 219 ; Z. Ornea, Poporanismul, ed. cit, p. 490. A se vedea, de asemenea, în acest volum articolul Academia d-lui Zamfirescu, p. 433. Să mai semnalăm aici cîteva opinii ale presei vremii în legătură cu această problemă : Săptămîna lui G. Panu îşi arătase regretul pentru faptul că D. Zamfirescu pu vedea in „doine şi hore" „o poezie de nespusă gingăşie de sentiment şi un neasemănat farmec de frumuseţă". Convorbirile critice, din 25 mai 1909, îşi arată nemulţumirea faţă de discursul viitorului academician, cît şi faţă de răspunsul lui T. Maiorescu, pentru că a lăsat nerezolvată problema poporanismului: „Chestia poporanismului, odată ridicată, trebuia lămurită pe deplin şi în acelaşi timp înlăturată, ca una care astăzi, ca şi naţionalismul literar de acum patru ani a Sămănătorului, nu mai are în mişcarea 559 noastră literară, nu mai putea avea absolut nici un înţeles*. Ţara noastră, revista de peste munţi, în 1 iunie 1909, îşi arată indignarea faţă de atacurile contra lui O. Goga şi a literaturii Ardealului, în genere, în discursul lui D. Zamfirescu. Viaţa românească va fi de aici înainte neiertătoare cu Duiliu Zamfirescu (a se vedea în V. rom.: D. Duiliu Zamfi-rescu-Bizanţ, nr. 6, 1909 ; D. Duiliu Zamfirescu şt poporanismul). Cîteva clişee, în Viaţa românească, nr. 5, 1911, semnat C.V., rubrica „Pe marginea cărţilor11. FranQois (son valet de chambre) „Souvenirs sur Guy de Maupassantu, Paris Plon-Nourrit et. Co., 1911. Pr. 8,50, Jbidem, nr. 5, 1911, semnat C.V., rubrica „Recenzii4*. Puţina „politicăfbidem, nr. 6, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. „Scuturăturile ! „Faclei", Ibidem, nr. 7, 1911, semnat F. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea*4. Vezi in afara articolelor citate mai înainte de C. Graur, notele semnate Lex şi Anatema din Facla, probabil de N. D. Cocea : Procesul generoşilor (nr. 13, din 5 iunie 1910) : Apoi dacă n-avem proletariat (nr. 16, din 26 iunie 1910), Pentru votul unviersal (nr. 17, din 3 iulie 1910), Ce-ar răspunde d-l Jaures d-iui Ibrăi-leamt (nr. 21, din 31 iulie, şi 23, din 14 august 1910); Poporanism literar şi politicianism liberal (nr. 47, din 2G noiembrie 1911). Poporanismul rusesc, Ibidem, nr. 9, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. Reflecţii melancolice, Ibidem, nr. 10, 1911, semnat G. I., rubrica „Note pe marginea cărţilor". Două comemorări: Kogâlniceanu, Emiriescu, Ibidem, nr. 10, 1900, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Academia d-lui Duiliu Zamfirescu, Ibidem, nr. 10, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea11. O. Goga, însemnările unui trecător, Arad, 1911, pr. 3,50 1, fbidero, nr. 10, 1911, semnat G. I., rubrica „Recenzii". Al. Gr. Soutzo, Mihail Eminesco, „Quelques poesies traduites en frangais O carte folositoare, Ibidem, nr. 11, 1911, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Grigore Ureche rediuiutts, Ibidem, nr. 11, 1911* semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". De la S.S.R., Ibidem. Funie în casa spînzuratului, Ibidem. 560 Răspuns la articolele Delicateţa d-lui Ibrăileanu şi Cine e Nicanor & Co., Facla, nr. 29, din 16 iulie 1911. D. Haret şi literatura românească (cu prilejul sărbătoririi sale), Ibidem, nr. 12, 1911. Iarăşi poporanismul, Ibidem, nr. 12, 1911, G. Ibrăileanu se referă aici la ancheta pe care a lansat-o Luceafărul cu privire la poporanism, aceasta mai cu seamă în urma agitaţiei iscate în urma discursului de recepţie la Academie al lui Duiliu Zamfirescu. Un foarte mare număr de scriitori a răspuns la chestionarul care punea întrebări ca : 1. Ce înţelegeţi sub poporanism în literatură ? 2. Cari dintre operile scriitorilor noştri noi şi vechi reprezintă poporanismul ? Cu cari opere din celelalte arte se poate ilustra poporanismul ? 3. Dacă nu admiteţi poporanismul în literatură, din ce motive nu-1 admiteţi şi prin. ce cuvînt s-ar putea caracteriza operile scriitorilor cari de obicei sînt numite poporaniste ? După cum se vede, Viaţa românească urmărea cu mare atenţie răspunsurile. Intr-o notă la rubrica „Revista revistelor4', în nr. 9 şi 10, se spune : „Ancheta asupra poporanismului continuă. Priveliştea e interesantă. De fiecare număr, unul sau doi cugetători. De data asta, un cugetător la două numere. Că e un vast; e d. M. Dragomirescu, criticul obiectiv care luptă pentru adevăr. Ce e poporanismul nu prea ştie bine d. Dragomirescu. Dar îl clasifică cu energie, cu înverşunare, cu entuziasm, cu frenezie; poporanism primitiv, poporanism temperamental, poporanism tendenţios, poporanism pozitiv, poporanism revoluţionar, poporanism artistic, poporanism colectiv, poporanism energetic, poporanism formal. Nici nu bănuieşte d. Dragomirescu ce umor sănătos are.i.44 ’ • 4 . D. Iorga şi colegiul unic, Viaţa românească, nr. 12, 1911. semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Fosile Loichiţă, Ceva despre mişcarea noastră literară mai noua. Caransebeş, 1912, Jbidem, semnat G.I., rubrica „Recenzii44. Cu prilejul sărbătoririi lui Caragiale, Ibidem, nr. 1, 1912. semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea14. A se vedea şi Caragiale cînd a împlinit 60 de ani, în Fiofa românească, nr. 1, 1912 (în voi. Note şi impresii, reprodusă în G. Ibrăileanu, Opere, voi. II, 1975, p. 427). Pentru „Flacăra‘4, Ibidem, nr. 1, 1912, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea44. Vezi tot în Flacăra, nr. 19, din 25. februarie 1912, şi nr. 49, din 22 nioembrie 1912 rubrica „Ecouri“ redactată de C. Banu. 561 In legătură cu această problemă, T. Arghezi îi scria lui G. Ibră-ileanu, la 16.IV. 1912 : „Trebuia să vă mulţumesc pentru apărarea din Viaţa românească şi tocmai aceasta a fost un motiv care m-a împiedecat să o fac în momentul cînd se cădea. Nu v-aş fi putut scrie fără să vă vorbesc de mine în raport cu polemica, şi dacă vorbeam aş fi fost lipsit acum de o satisfacţie delicată...41 (Cf. Scrisori către Ibrăîleanu, voi. III, ed. cit., p. 5.) O rectificare, Ibidem, nr. 1, 1912, semnat P. Nicanor & Co„ rubrica „Micellanea". Apoteoza d-lvi Sadoveanu tn „Convorbiri literare", Ibidem, nr. 1, 1912, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea44. Fragmente din articolele în care am vorbit despre poporanism în cei şase ani de cînd a apărut V. r., Ibidem, nr. 2, 1912, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". Dr. Urechia, răspuns domnului I. Bogdan, broşură, 1912, Ibidem, nr. 2, 1912, semnat C.V., rubrica „Recenzii41. Vn monument... de incomprehensiune — ca să zicem aşa, Ibidem, nr. 3, 1912, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea41. Vezi articolele lui Ovid Densusianu Viclenit literariceşti, în Viaţa nouă, din 1 aprilie 1912 ; Utopia poporanistă, în Farul, din 27 aprilie 1912; Marginalia, în Vieaţa nouă, din 1 şi 16 mai 1912, Caragiale şi epigonii „Convorbirilor literare", în Viaţa românească, nr. 11, 12, 1912, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". E. Lovinescu publicase în Convorbiri literare un articol despre Caragiale, destul de elogios (nov. 1907) ; urmează, în 1912, Notiţe asupra celui din urmă volum al lui Caragiale [Schiţe nouă], în Convorbiri, nr. 3, 1911. In acelaşi an, noiembrie, Lovinescu scrie la rubrica „Cronica dramatică" despre teatrul lui Caragiale, pe care îl consideră „săpat într-un material puţin trainic'1. La aceste articole se referă G. Ibrăileanu în „Miscellanea" de faţă. Curentele literare şi criticii, în Viaţa românească, nr. 2, 1913, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea41. Vezi şi articolul lui M. Dragomirescu, Un răspuns „Vieţii româneşti", în Ţara nouă, din 15 mai 1912. Un panegiric al d-lui Iorga prefaţiat de d-sa, Ibidem, nr. 4, 1912, semnat P, Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea41. Este vorba de cartea lui Victor lamandi-Adrian, Poporanismul literar al „Vieţii româneşti", Iaşi, 1913, cu două prefeţe de N. Iorga. 562 Pentru „Convorbiri Iiterare‘% Ibidem nr. 2, 1914, semnat P. Nicanor & Co., rubrica „Miscellanea". In articolul Puteri nouă (ianuarie, 1914, Convorbiri literare), S. Mehedinţi făcea un bilanţ al ultimelor succese ale revistei, citind printre cei mai valoroşi colaboratori pe M. Chiriţescu, Ion Miclescu, Al. Florescu (teatru şi proză), P. Cer na în poezie ş.a. Ibrăileanu se iritase cînd M. Dragomirescu susţinuse că „o poezie de-a lui Cerna face mai mult decît toate poeziile acestui cîntăreţ al Ardealului" [era vorba de Goga], dar S. Mehedinţi îl evoca pe Cerna, care tocmai murise. Nuvela Florică Ceteraşul de Ioan Paul, publicată şi în colecţia „Scriitori români" de A. Vlahuţă (nr. 16, 17, 18), se inspiră „din revoluţia de la 1848 în munţii moţilor". Ioan Paul, contracandidat al lui G. Ibrăileanu la Universitate, recomandat dc N. Iorga, a ajuns profesor la Cluj. Născut în 1857, era doctor al Universităţii din Budapesta cu teza Az uj nepies irăny â Român Szepirodalomban din 1883. In loc de cronica teatrală —- /aşi, Ibidem, nr. 7, 8, 9, semnat G.I. Iar tendenţionismul în artă, Ibidem, nr. 7, 8, 9, 1915, semnat P. Nicanor & Co„ rubrica „Miscellanea". G. Ibrăileanu se referă la raportul lui Al. Philippidz la volumul Ion Trivale, Cronici literare, ediţia a IV-a, Buc., 1915, raport apărut în Analele Academiei Române, seria II, tom XXXVI, 1914—1915. (Numerele 7, 8, 9, din Viafa românească, 1915 au apărut într-un singur volum, la Bucureşti, retipărite în grabă, din cauza incendiului izbucnit în localul revistei.) Charles Dîckens, însemnări literare, nr. 10, 1919. în anul 1919, după cum se ştie, Viaţa românească înce-tînd să apară, c înlocuită de revista însemnări literare, sub conducerea lui M. Sadoveanu, G. Topîrceanu, G. Ibrăileanu, D. Botez ş.a., de la 2 febr. pînă la 21 noiembrie. Cea mai mare parte a articolelor publicate aici de C. Ibrăileanu au fost reunite în volumul După război — Cultură şi literatură, pe care l-am reprodus în voi. II din seria de Opere, G. Ibrăileanu. Cele pe care G. Ibrăileanu nu le-a inclus în acest volum le introducem aici. „Petit Pierre", însemnări literare, nr. 16, 1919. Premiile Academiei, Ibidem, nr. 20, 1919. România noastră, Ibidem, nr. 21, 1919. Henrik Ibsen, Ibidem, nr. 21, 1919. Gramatica d-lui A. Frunză, Ibidem, nr. 21, 1919. „Convorbiri literarea nr. 6, Ibidem, nr. 25, 1919. Apelul lui Romain Rolland, Ibidem, nr, 25, 1919. Intelectualii şi ura, Ibidem, nr. 27, 1919 Mişcarea literară, Ibidem, nr. 27, 1919. Popoarele, Ibidem, nr. 31, 1919. Literatura ebraică, Ibidem, nr. 31, 1919. A urî ura, Ibidem, nr. 31, 1919. Sinteza, Ibidem, nr. 36, 1919. « * INDICE DE NUME A Abovian, Ş. 540 Aderca, Felix, XVI Agârbiceanu, I. 212, 435, 454, 461, 466, 473 Alecsandri, Vasile, X, XI, XVI, 45, 152, 154, 155, 156, 167, 168, 249, 250, 252, 255, 256, 257, 267, 268, 269, 271, : 272, 273, 274, 362, 388, 391, 392, 395, 475, 497, 498, 503, 507, 510—512. Alexandrescu, Gr. XI, 133, 250, 268, 269, 310 Alfierl, V., 270 Amiel, H. F., 51, 150 Andreev, Leonid, 21 Anghel, Dimitrie, 376, 454, 456, 466, 542, 558 Arghezi, Tudor, X, 351,459,562 Arion, C. 458, 461 Aristia, C., 427 Aristofan, 60, 96, 476 Aristotel, 215 Asachi, Gh., 268, 269, 270, 271, 272, 273, 274, 361 Atanasiu, I. C., 548 Aulard, A., 424, 425 B Bacalbaşa, Anton, 130, 186, 229 Bacovia, G., 473 Bakunin, M. XXV Balzac. H. de, 21, 36, 73, 95, 380 Banu, C„ 457, 561 Bar ac, loan, 152 Barbu, Tina, 374 Barbusse, H., 525, 533 Barres, M., X, 177 Basarabeanii, Şt., XXVI Bassarabescu, I. A-, 460, 461 Bart, Jean, 518 Bataille, H., 374 Baudelaire, Ch., 75, 102, 103, 149, 150 Bădărău, 282 Bălcescu, Nt, 250, 269, 364, 388 Bărbulescu, I., 15 Bărnuţiu, Simion, 263, 264 Bârsan, Z.t 454 Beaumont, Elie de, 398 Becescu, Florian I., 134—138, 543 Beethoven, Ludwjg van, 16, 17, 148, 185 Beldiceanu, N., 48 Beldiman, A., 127, 269, 288 Benedek, Iancso, 124 Berariu, Stanică, 454 Bertier, 397, 398 Beuca, Constantineanul Sever-, 454 565 Beyle (Stendhal), 149 Bcza, M.. 508 Bianu, I., 557 Bielinski, V. G„ 353, 420 Bîrscanu, I., 454 Bjornson, B.t 60, 501 Blanqui, A., 297 ' Bodnărescu, Samson, 134, 392 Boga, 509 Bogdan, I., 397, 475—477, 562 Bogdan-Duică, Gh., 132, 133, 374, 387, 393, 542, 559 Bogdan, P., XIII, 301 Boileau, 207 Bolintineanu, D., XII, XIX, 267, 268, 503, 511 Bolliac, C., 154, 268 Borcia, I., 454 Bossuet, 209 Botcni (Ionescu), Ion, 192— 194, 454, 544 Botez, C., XIX, XXIII Botez, Demostene, 519, 563 Bourget, Paul, IX, 148, 149, 150, 208, 212, 401, 487 Borne, 37 Braboreseu, Şt., 454 Brandes, G., 103, 500, 501 Brâtescu-Voineşti, I. AI., 7, 72, 73, 76, 129, 159, 175, 176, 188, 212, 454, 459, 466, 480, 494, 509, 518, 519, 528, 543 Brătianu, I. C., XII, 170, 284, 290, 302, 303, 304, 307, 452 Brătianu, Ionel, 547, 549 Brătianu, Vintilă, 300 Brockelmann, 281 Brunetiere, F., VIII, IX, 47, 93, 204, 205, 206, 207, 208, 212, 213, 260, 483, 500, 501 Budai-Deleanu, I., 152 Budurăţoiu, 488 Buricescu, I. F., 542 Burckhardt, I,, 109, 147 Biichner, G., XXIII Bvron, G., 128, 163, 266, 493. 531 C Cah-in, 180 Cantacuzino, I., 301, 405, 412 Caragiale, I. L„ X, XIII, XIV, XV, CVI, 72, 86, 127, 138, 156, 227, 228, 250, 279, 280, 370, 380, 433, 444, 456— 458, 460, 461, 487, 489— 499, 501, 561, 562 Carol I, 172, 370, 390 Carp, O., 26, 129, 154, 454, 486 Catargiu, Lascăr, 380, 381, 386 Călinescu, George, XIX, XXII Cehov, A. P„ 104 Cerchez, 392 Cerna, P„ 212, 338, 339, 454, 508, 545, 563 Cervinski, P. C., 421 Chamfort, M. S., 240 Chateaubriand, F. R. de, 322, 501 Chendi, Ilarie, 25, 265, 454 Chenier, A., 93 Chesterton, G. C., X Chiriţescu, M., 454, 508, 563 Chopin, Fr., 93 Cicero, 75, 87 Ciocîrlan, I., XVI, 7, 454 Cipariu, T., 377 Ciuchj, E., 212, 454 Ciura, 454 Cîrlova, V., 132—133, 542 566 Cocea, N. D., 287, 372, 373, 376, 442, 560 Coeârlă, Leandru Ion, 454 Codreanu, I., 486 Clemenceau, G„ 526 Comte, Auguste, 501 Conachi, C., 133, 152, 269 Contu, V., 507 Conrad, J., XII Corneille, 45, 91, 545 Coşbuc, G., XIX, XXIII, 26, 32, 91, 122, 153, 157, 163, 212, 316, 395, 433, 455, 461, 486, 501, 559 Coyer, 398 Creangă, I., 37, 79, 157, 193, 194, 286, 465, 475, 476, 501, 507, 559 Creţeanu, G., 268, 269 Crippen, 414, 415 Croee, B., 525, 527 Cuciureanu, 392 Cunţan, Maria, 25—28, 454, 541 Cuza, A. C., 264, 282, 411, 427, 354 Cuza, Alexandru Ioan, 259, 264 D D’Annunzio, G., 493 Dante, Alighieri, 34, 60 Darwin, Ch., IX, XXIII, XXIV, XXV, 128 Daudet, A., 203 Dăscâlescu, C., 268, 392 Delacroix, E,, 60 Delavrancea, B. Şt., XXV, 31, 75, 87, 157, 444, 454, 461, 462 Demetrescu, Traian, XXVI, 156 Demostene, 75, 87 Densusianu, Ovid, VII, 14, 15, 22,59,61,64,65,85,87,101, 308, 331, 538, 542, 362 Desfontaines, R. L., 397, 398 Deville, G., XXV Diamandy, G., 306 Dickens, Ch,, X, 60, 73, 74, 76, 92, 128, 515, 563 Diderot, 103, 397 Dimachi, C., 269 Oisescu, C., 170 Doinaru, Al. Gh., 130—131, 542 Donici, Al., 263, 268 Dostoievski, F. M., IX, XVI, 50, 52, 195 Doumic, R., 401, 403 Dragomirescu, M., VII, X, 153, 197, 216, 316, 336, 337, 338, 339, 352, 457, 458, 489, 500, 508, 544, 561 Dragu, Ioan, 366—369 Duclos, Ch. P., 398 Dumas, Al.-fils, 60, 76, 150, 207, 208, 401 Dunăreanu, N., 454 Durkheim, E., 177 E Eekermann, IX Efimenko, 421 Eftimiu, V., XVI, 454, 455, 466, 4?3, 490, 493, 496 Elena din Ardeal, 454 Eliade, Pompiliu, 127 Emeric, Fanny, 39—41, 232— 234, 541 Eminescu, Mihai, X, XVI, XIX, XX, XXI, XXII, XXIII, 3, 26, 30, 32. 36, 37, 52, 55, 84, 86, 91, 92, 93, 99, 101, 121, 132, 133, 152, 155, 156, 163, 165, 221, 243, 252, 274, 275, 286, 309, 310, 316, 429—432, 434, 438, 444, 455, 473, 475, 481, 482, 487, 494, 497, 501, 507, 508, 511, 523, 545, 560 Engels, Fr., XXIII, XXIV Engelhard, 422 Ervin (Ov. Densusianu), 478, 479, 480, 481, 482, 483, 484, .485, 486, 487, 488 F Faguct, E., VIII, 47, 150, 160, 177, 208, 209, 210, 238, 321, 327, 500, 501 Fagure, Em. D., 287 Farago, Elena, 54—55, 119, 454, 542 Făgeţel, C. S., 454 Filimon, Gr., 481 Filipescu, N., 186 Filotti, E., VI Fischer, Mochi, 282 Flaubert, G., IX, 45, 50, 52, 60, 61, 66, 69, 71, 73, 76, 80, 83, 98, 149, 150, 203, 207, 400, 501 Fie va, N., 289—290, 291, 292, 295, 304 Florescu, Al., 454, 563 Florian, Aaron, 152, 287 Fontenelle, 398 Forain, J. L., 45 Fourier, Ch., 200 France, A., IX, 186, 400, 491, 493, 516—517, 525, 527, 533—534, 536 Franco, 282 Franfois (valetul lui G. Mau-passant), 399-—404, 560 Frimu, I. C., 287 Frolo, H„ 454 Frunză, A., 522, 563 G Gane, N., 34—35,. 212, 484, 541 Garcia-Viardot, Pauline, 353— 355, 557 Gautier, Emil, XXIV, XXV Gaultier, Jules de, IX Gâvânescu, I., 407 Georgian, 212 Gessner, 333 Gheorghe din Moldova, 212, 316, 484, 486 Gherea-Dobrogeanu, C., XII, XIII, XV, XXIV, XXV, 45, 47, 48, 85, 89, 90, 91, 99, 101, 110—113, 121, 186, 198, 199, 213, 243, 284—307, 318, 319, 372—373, 382, 405, 406, 407, 408, 416, 417, 425, 426, 493, 494. 500, 501, 542, 547, 548, 549, 550, 556, 558, 559 Ghica, Ion, 268, 270 Gide, A., IX, XVI Giraud, V., 425 Giuglea, E., 509 Giurescu, C.f 440 Gîrleanu, Em., 48, 72, 186, 189, 190, 191, 370, 375, 441, 4S4, 458, 461, 463, 464, 465, 466, 472, 490, 558 Gluck, C. W„ 354 Goethc, W., IX, XVI, 35, 210, 213, 455, 533 568 Goga, O., XVI, 7, 110, 42—44, 45, 52, 65, 73, 93, 101, 122, 157, 212, 316, 435—437, 454, 461, 481, 501, 541, 545, 560 Gogol, N. V., 374 Golescu, Iordache, 377 Goncourt, E., 203 Goneourt (fragii), 150 Gorki, M., 16, 17, 104 Gorun, I., 76, 454, 466 Gourmont, Remy de, 397 Graur, C., XII, 382, 383—384, 386, 558, 559, 560 Grămadă, I., 454 Gros, J. A., 109 Guşti, D., 268 Guţu, I., XIII, 301 Guyau, J. M., VIII, IX, 141 H Haeckel, E„ IX, XXIII, XXIV Haneş, P., 387, 389, 391 Haret, Spiru, 290, 291, 441, 443—446, 561 Hâsdeu, B. P., 523 Hugo, V„ 60, 160, 236, 275, 448, 501, 545 Huţan, V., 454 Haumont, E., 354 Hegel, XXIV, 109 Heine, H., 18, 37, 54, 129, 155, 532 Heiiade-Răduleseu, I., XI, 126, 265, 268, 269, 272, 361, 377 Herz, A. (v. şi Dinu Ramură), 454 Herzen, A., 419, 420, 422, 423 Hobbes, Thomas, XXIV Hodoş, Constanţa, 454 lîomer, 35, 186, 516 Honigman, A., 282 Houteville, 397 I Iamandi, A. V., 562 Ibsen, H., 50, 51, 52, 59, 60, 61, 62, 72, 74, 76, 87, 91, 92, 101, 237, 444, 521, 542, 563 Ioaniţescu, I., 524 Ionescu, I,, 268 Ionescu-Rion, Raicu, XXVI, XXVII Ionescu, Take, 282, 300, 301, 306 Iorga, Nicolae, XI, XII, XXVI, XXVII, 17, 48, 49, 134, 244—283, 308, 309, 310, 352, 361, 362, 376, 390, 409, 410, 411, 412, 413, 426, 430, 451—453, 454, 493, 501, 503, 504, 505, 546, 547, 561, 562, 563 Iosif, St. O., 129, 212, 454, 457, 542 J Jaures, Jean, 186 James, W. 524 Juvenal, 60 K Kabliţ-Jusov, 419, 420 Kant, Immanuel, 79, 215 Karamzin, 263 Karr, 65 Keller, G., XX Kernbach, Gh.j 411 Kembach-Conta, Ana, 486 Key, Ellen, 525 Kogălniceanu, M., XVI, 198, 199, 247, 248, 255, 256, 263, 569 267, 268, 269, 271, 364, 392, 429—432, 497, 544, 560 Kraff, Ebing, 107 Krîlov, I. A., 263 Kropotkin, P. A., XXV, 179 Kugelman, L., XXIV L La Bautnelle, 397, 398 Lugerloff, S., .525 La Fon taine, 6, 79, 227 Lamark, J., XXIII Lamartine, 209, 501 Lambru, 287 Lanessan, J. L., XXIII La Rochefoucauld, 236, 238, 240 Laurian, A, T., 272 Laveîay. Emil de, XXIV Lazăr, Gh., 264 Le Batteaux, 398 Lecca, II., 218, 219, 220, 221, 223, 225, 226, 546 Leconte de Lisle, 150, 493 Lehmann, Max, 525 Lemaître, J., IX, 178, 487 Leopardi, G., 365 Lermontov, M., 128, 163—166, 543 Lessing. G. E., 482 Lipps, Theodor, 145 Lccusteanu, P., 454, 459 Loichiţă, V., 454, 455, 561 Loisseau, 397, 398 Lombroso, C., 303 Loti, P., 369 Lovinescu, E., VI, VII, X, XI, XV, XVI, XVII, XXI, 15, 16, 19, 44—46, 47—49, 56— 58, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 72. 73, 74, 75, 76, 78, 79, 85, 87, 90, 94, 95, 96, 158—162, 186, 189, 190, 191, 338, 339, 399, 450, 466, 472, 489, 490, 491, 492, 493, 494, 495, 496, 497, 498, 499, 537, 541, 542, 543, 562 Lapun, N., XII Luther, 180 M Macedonski, Al., 434, 502 Mackay, Th., XXIV Maior, P., 265 Maiorescu, T., XI, XVI, XVIII, XIX, XX, XXI, XXII, XXIII, XXIV, XXVI, 42—43, 47, 102, 134, 153, 154, 155, 172, 175—177, 198, 199, 205, 206, 213, 263, 269, 314, 323—326, 331, 332, 333, 334, 336, 337, 338, 352, 362, 304, 390, 391, 392, 393, 395, 425, 426, 476, 489, 490, 493, 497, 500, 501, 507, 541, 543, 544, 545, 556, 557, 559 Malibran, Maria Felicia, 353 Malthus, XXIV Mânu, G., 390 Many, I., 287, 406 Marc Aureliu, 232 Marian, Li viu, 454 Marx, Karl, XXIII, XXIV, XXV, 111, 112, 421 Massis, H., IX Matthias, 374 Maupassant, Guy de, XXVI, 10, 18, 21, 50, 73, 76, 77, 78, 93, 94, 95, 97, 104, 107, 127, 144, 190, 369, 399—404, 487, 540, 569 Maurras, Ch., IX 570 Maynial, E„ 400, 401, 403 Mehedinţi, S., XVI, 172, 212— 217, 308, 310, 316, 318, 319, 336, 337, 352, 363, 364, 394, 489, 506—509, 544, 545, 563, Memnon, 9 Mendes, C., 108 Merimee, P., 190, 197 Meyerbeer, G., 93 Michelangelo, 60, 69, 106 Mickiewicz, A., 60 Miclescu, Ion, 454, 563 Mieu, Samuil, 310, 377 Mihai Viteazul, 273, 345 Mihailovski, N. K., 420, 421 Mill, J. S., VII, VIII, 9, 88, 141 Miile, C., XII, 284, 285, 287, 288, 289, 290, 293, 294, 295, 296, 297, 298, 318, 406, 550, 554 Minulescu, I., 316, 351, 454, 485, 486 Mirabeau, V., 270 Mirbeau, O., 401 Mircea cel Bătrîn, 88, 286 Mirea, A,, 486 Mironescu, I., 484 Mîndru, A., 454 Moliere, XV, 72, 206, 493 Moldovanu, C., 242—243, 454, 457, 546 Moleschott, J., XXIII Montesquieu, 177 Monti, V., 270 More, Th., 200 Morţun, V. G., 412, 548, 549 Moruzi, 291 Mozart, W. A., 354 Mumuîeanu, B. P., XII, 133 Murâraşu, D., XXI, XXII Musset, Alfred de, 232 N Nanu, D., 454 Napoleon Bonaparte, 146, 147 Napoleon III, 354 Naumov, 421 Nădejde, I., 285, 297, 548 Nefedov, 421 Negruzzi, C., XI, XVI, 167, 255, 263, 268, 269, 392, 496, 497, 498, 507 Negruzzi, Iacob, 518, 523 Negulescu, P. P., 337, 519 Nerone, 75 Nicoleanu, N., 132—133, 542 Nietzsche, 32, 51, 97, 141, 236, 531 Nour, R., 484 O Odobescu, Al., XVI, 250, 252, 253, 275, 276, 324, 388 Odobescu, I. (col.), 276 OIlănescu-Ascanio, D., 433 Olănescu, Gr, Adina, 238—241, 546 Ornea, Z., 545, 546, 559 Owen, R., 200 P Pamiile, T:, 114, 542 Pann, A., XI, XII, 116, 154, 249, 503, 544 Panu, G., 168, 198—202, 314— 315, 320, 330, 503, 556, 559 Paul de Alep, 257 Paul, loan, 563 Paulhan, Fr., VIII, 206 571 Q Pavelescu, C., 454, 466 Pătrăşcami, D. D., 464 Păun Pincio, Ion, XXVI Perpessicius, XXI, XXII, XXIII Petra-Petrescu, Horia, 74, 91, 92 Petru Rareş, 440 Phiîippide, Al., 102, 331, 332, 333, 334, 335, 377, 378, 397, 513, 556, 563 Pip in, 420 Piru, Al., XXVII, 544, 546, 559 Pitiş, Ecaterina, 454 Platon, 180, 216 Poe, E. A., 33, 197 Poncet de la Riviere, 397 Poni, M., 484 Pop, I. Florantin, 134 Pop-Reteganul, I., 157 Pop, Vasile, 23—24, 195—197, 273, 454, 541, 544 Pope, Ai., 152 Popescu, Spiridon, XIII, XXVI, 170, 171, 380, 381, 385—386, 439, 473, 476, 484, 543 Popovici, Aurel, 356, 557 Popovici, I. N., 440 Popovici, Mar ia, 454 Pom, Eugen, 308 Predescu, Lucian, XXI Proşian, 540 Prudhomme, S. VII, XXV, 163, 212 Pumnul, Aron, 272 Purîan, D., 540 Puşcariu, Sextil, VII, 282, 331, 332, 333, 334, 335, 454, 556, 557 Puşkin, 263 Quillard, 502 R Racino, 8, 152, 545 Racovski, I., 287 Radovici, Al., 548 Radovici, I., XIII, 302, 307, 411 Raffael, 62 Raffi, 548 Rakovski, Cr., 548 Ralea, Mihail, X Ramură, Dinu (v. şi A. de Herz), 167, 543 Ranetti, George, 130, 227— 231, 546 Rădulescu-Motru, C., 178— 186, 260, 261, 262, 521, 543 Kâdulescu, R. Ioan, 165, 543 Regnard, J. Fr., 207 Rembrandt, 107 Renan, E., 145, 150, 409, 410 Renard, G., 208 Ribot, Th., 145, 146 Rivarol, An toi ne. de, 240 Rimniceanu-Simionescu, M., VII, 14, 15, 16, 18, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71; 72, 73, 74, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82. 83, 84, 85, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 96, .99, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107. 108, 123, 124, 139—150, 538, 539, 540,543 Rod, Ed., 178, 183 Rolland, R„ 523, 527, 528, 534, 564 572 Rosetti, C. A., XIV, 256, 265, 266, 268, 270 Rosetti, D. Radu, 115—118, 330, 352, 457, 542 Rotică, G., 454 Rousseau, J.-J., 37, 178, 180, 183, 184, 501 Rubens, 107 Russo, Alecu, XI, XVI, XXVI, 198, 199, 247, 252, 253, 255, 256, 268, 269, 272, 275, 337— 393, 497, 559 S Sadoveanu, Isabela, 119, 120, 213, 215, 546 Sadoveanu, Mihail, XIII, XXVI, 7, 10, 13, 14, 15, 25, 63, 76, 78, 94, 95, 129, 143, 212, 316, 403, 441, 454, 457, 459, 466—467, 473, 484, 494, 501, 537, 540, 562, 563 Sainte-Beuve, VIII, IX, 47, 48, 99, 103, 105, 500 Saint-Simon, 200 Saltîkov-Scedrin, 23, 60, 236 Samurcaş, loan, Al., 523 Sand, George, 353 Sandu-Aldea, C., 52, 68, 74, 83. 84, 94, 104, 108, 454, 466. 538 Sanielevici, H., VI, XVI, XXVI, 519, 538 Scarron, 207 Seherer, Ed., 209 Sehopenbauer, A., 51, 205, 208 Scurtu, I., XXI, 265, 457 Seguier, 397 Sevcenko, Tar as, 298 Shakespeare, 8, 35, 37, 5D, 127, 218—226, 236, 380, 477, 546 Shelley, P. B„ 60, 102 Sienkiewicz, H.t 97 Silvestre, Armând, 108, 476 Simion Dascălul, 440 Sion, G., 361 Slavici, I., 157, 454, 501 Socor, Emil, 427 Soerate, 96, 180 Soric-u, I. U., 454 Soutzo, AI. G., 438, 560 Spencer, H., XXIII, XXIV, 141 Sperantia, Th., XXVI Stael, Madame de, 397 Stamate, C., 132—133, 542 Stapfer, Paul. VII, VIII, 61, 91, 544 Stavri, Artur, 212, 454, 484, 486 Stendhal, 150, 533 Stere, C., 169, 170, 199, 200, 201, 202, 213, 215, 244, 286, 301, 302, 320, 330, 340, 372, 405, 419, 420, 422, 423, 537, 544, 547, 548 Stirner, Max, XXV StOicescu, C„ 300,301,411,412 Stolîpin, P. A., 186 Stroescu, M., 378 Sturdza, 170, 549 Suchianu, I., 378 Swift, J., 50,' 60 Ş Şaguna, Andrei, 364 Şârcăleanu, C. (vezi şi C. Stere), 101, 212, 215, 537 573 Şincai, Gh., 265, 377 Ştefan cel Mare, 440 T Taine, H., VIII, IX, 6, 47, 48, 51, 70, 80, 90, 99, 106, 107, 142, 149, 150, 177, 180, 204, 205, 208, 212, 213, 322, 403, 424, 425, 500, 501 Tarde, G., XVI Taxil, Leo, 107 Tăslăuanu, O. D., 67, 74, 123, 140, 141, 142, 143, 146, 147, 148, 248, 265, 540 Teliman, M., 36—38, 541 Tempea, Radu, 377 Teodoru, D. A., 379, 411, 558 Thibaudet, A., IX Tiktin, H., 377 Tofan, G., 37, 481, 541 Tolstoi, L. N., VIII, 73, 76, 77, 86, 179, 206, 234, 401, 422, 449, 471, 476, 477, 533 Topîrceanu, G., XXI, 563 Torouţiu, L. E., XIX Trivale, E., 513, 563 Turgheniev, I. S,, 73, 77, 78, 103, 104, 124, 125, 150, 353, 354, 355 Tutoveanu, G., 454 Twain, M., 23, 310 U Ureche, Gr., 440, 560 Ureche, Neslor, 440 Urechia, V. A., 332, 333, 475— 477, 562 Uspenski, Gleb, 419, 421 V Vâcărescu, Iancu, 133, 268, 269 Văcârescu, Ienăchiţă, 377 Văcăreştii (poeţii), XI Vengherov, 422 Vereşciaghin, V., 60 Verlaine, Paul, 203—204, 544 Vigny, Alfred de, 163 Villon, Fr., 401 Virchow, Rudolf, XXIII, XXIV Vissarion, I. C., 518 Vîslan, S., 336, 337, 338, 454, 509 Vlahuţâ, Al., XXV, 31, 37, 76, 157, 169, 170, 172—174, 212, 227, 371, 395, 433, 444, 454, 457, 461, 475, 484, 518, 543, 544, 545, 563 Vogt, K., XXIII Vogue Eugene Mei chior de, 207, 208, 321—322 Volney, C,, 133 Voltaire, 60, 79, 152, 465 Voronţov, 420 Vulcan, Iosif, XVIII Vulovici, N., 454 W Wagner, R., 93, 354 Walace, Alfred Russel, XXV Weber, W., XX Wilde, O., 102 Wundt, W., 109 X Xenopol, A. D., 251, 356, 423, 429 574 z Zamfirescu, Duiliu, 308, 380, 394—396, 433—434, 461, 466, 501, 519, 559, 560, 561 Zâne, N„ 235—237, 546 Zangwilî, Israel, 525 Zarifopol, Paul, XI, XIII, XV Zasodinski, 421 Zeletin, St., XVI Zlatobratski, 419, 421 Zola, Emil, 51, 52, 69, 73, 92, 203, 402 Zwcig, St., 10 £CADEM/4 1 Cuprins Prefaţă V OPINII LITERARE ~ CAMPANII Către cetitori.............................................. 3 Scriitori şi curente............................................ 6 Mi Sadoveanu, „Povestiri de sărbători"..........................13 „Morala" în artă.............................................. 14 Vasile Pop, „Rîs şi plîns"......................................23 Maria Cunţan, „Poezii" .........................................25 „Compoziţia" în literatură......................................29 N. Gane, Dante Alighieri: „Divina Comedie", „Infernul“ . 34 Mihai Teliman, „Foiletoane" ........ 36 Fanny Emeric, „Jerusalem parle".................................39 Octavian Goga şi d. Maiorescu...................................42 Eugen Lovinescu, „Paşi pe nisip"..., voi. I, 44 Eugen Lovinescu, „Paşi pe nisip"..., voi. II ... 47 „Reproducerea" realităţii..................................... 50 Elena Farago (Fatma), „Versuri" ... . . 54 Eugen Lovinescu, „De peste prag" ...... 56 Artiştii „luptători" ..... ...................59 Probleme literare, I.......................................... 63 Probleme literare, II...........................................86 C. Dobrogeanu-Gherea, „Din ideile fundamentale ale socialismului ştiinţific" .............................. . . . 110 Tudor Pamfile, „Jocuri de copii"...............................114 Radu D. Rosetti, „Epigrame"............................ . 115 Arta şi critica feminină............................... . . 119 Ultima oară ....................................... . . 123 Traducerile.................................................. 126 Alex. Gh. Doinaru, „Ştiri literare"........................... 130 V. Nicoleanu, V. Cîrlova, C. Stamate, „Opere complecte" 132 Florian I. Beceseu, „Spre ziuă" . . . ..............134 577 Falşurile d-lui M. Simionescu-Rîmniceanu....................139 Ţăranul în literatura românească............................151 Eugen Lovinescu, „Nuvele"...................................158 M. Lermontov, „Demonul11.......................•. . . . 163 Herz (Dinu Ramură), „Domniţa Ruxandra11.....................167 Literatura „incendiară11, „anarhistă11......................169 ,.1907" 172 Amintiri vechi..............................................175 C. Rădulescu-Motru, „Din psihologia revoluţionarului11 . . 178 Reportajul în literatură....................................187 Ion Boteni, „Casa din Muscel11..............................192 Vasile Pop, „Cum iubeşte o fată"............................195 D. Panu şi „Viaţa românească11.............................198 Paul Verlaine, „Voyage en France par un francais11 . . 203 Probleme literare : O nouă concepţie asupra artei . . 204 Politica şi literatura d-lui S. Mehedinţi..................'212 Shakespeare, „Romeo şi Julieta"............................ • 218 George Ranetti, „Fabule11...................................227 Fanny Emeric, „La confession d!une Femme du Siecle11... 232 „Proverbele romanilor"................................ 235 Adina Gr. Olănescu, „Cugetări"..............................238 Corneliu Moldovanu, „Cîntarea Cîntărilor11..................242 D. N. Iorga, critic şi polemist, I......................... Scrisoare deschisă către di. Dobrogeanu-Gherea . . . 284 A doua scrisoare deschisă către d. Gherea ..... 292 A treia scrisoare deschisă către d. C. Dobrogeanu-Gherea . 298 în genul „Porn11 ...............................................308 Societatea Scriitorilor Români.......................- 313 Pentru d. G. Panu...........................................314 Lamentaţii redacţionale............................. 315 Pentru contemporani şi pentru posteritate...................318 Pentru d. G. Panu ..............................................320 E. M. de Vogue...............................................321 Jubileele d-lui Maiorescu...................................323 Din lumi străine........................................... 327 Industria naţională............................................ 328 Pentru d. G. Panu...........................................330 Cîteva reflecţii.......................................,331 însemnări privitoare la istoria culturii româneşti . . • 336 Votul universal.............................................340 Literatura „absconsă11.........................................349 Cetind pe d. Maiorescu..................................... 352 Pauline Garcia-Viardot......................................353 578 D. Aurel Popovici...............................................356 Cînd morţii vor învia...........................................357 Rasă şi naţionalism.............................................361 Mai clar .....................363 Filozofie istorică..............................................364 ...De actualitate ...................................365 Spre ţara lui Khem. Reţetă pentru polemiştii ironici . . 366 Plagiatul I. Dragu..............................................368 Cea mai nouă soluţie în chestia ţărănească......................370 Cu prilejul jubileului d-lui Gherea.....................372 O notă discordantă în critica europeană......................374 Prigonire ?..................................................375 Din admiraţiile noastre...............................■ . 376 Pentru gramaticii de la „Viaţa socială4'.....................377 D, A. Teodoru ...............................................379 Politică... «literară41 .....................................380 Fiţi prudenţi !..............................................382 Pentru d. C. Graur...........................................383 Iarăşi „Moş Gheorghe la Expoziţie" ..........................385 A. Russo editat de G. Bogdan-Duică...........................387 Discursul d-lui Duiliu Zamfirescu............................394 Cîteva clişee........................................... 397 Francois (son valet de chambre), „Souvenire sur Guy de Maupassant"..............................................399 Puţină politică..............................................405 „Scutur ăturile44 Faclei ....................................414 Poporanismul rusesc..........................................419 Reflecţii melancolice........................................424 Două comemorări : Kogălniceanu, Eminescu.....................429 Academia d-lui Duiliu Zamfirescu.............................433 Octavian Goga, „însemnările unui trecător44..................435 Al. Gr. Soutzo, Mihail Eminescu, „Quclques poesies tradultes en francais".............................................438 O carte folositoare..........................................439 Grigore Ureche redivivus.....................................440 De la S.S.R. .....................' .... 441 Funie în casa spînzuratului..................................442 D. Haret şi literatura românească ...........................443 Iarăşi poporanismul..........................................447 D. lorga şi colegiul unic......................... 451 Vasile Laichiţă, „Ceva despre mişcarea noastră literai'ă mai nouă41 ............................... . 454 Cu prilejul sărbătoririi lui Carugiaie.......................456 579 Pentru „Flacăra “.........................................459 O rectificare.............................................463 Apoteoza d-lui Sadoveanu în „Convorbiri literare" . . . 466 Fragmente din articolele în care am vorbit despre poporanism în cei şase ani de cînd a apărut V.r. .... 468 Dr. Urechia, Răspuns domnului I. Bogdan...................475 Un monument de incomprdhensiune — ca să zicem aşa . . 478 Caragiale şi epigonii „Convorbirilor literare" .... 489 Curentele literare şi criticii............................560 Un panegiric al d-lui Iorga prefaţiat de d-sa .... 505 Pentru „Convorbiri literare".......................... 506 în loc de cronică teatrală — Iaşi.........................510 Iar tendenţionismul în artă !.............................513 Charles Dickens...........................................515 „Petit Pierre"............................................516 Premiile Academiei ........................................... 518 România noastră...........................................520 Henrik Ibsen..............................................521 Gramatica d-lui A. Frunza ...................................-522 „Convorbiri literare11, nr. 6 523 Apelul lui Romain Rolland.................................525 Intelectualii şi ura.................... . . .. . • , . 527 Mişcarea literară.........................................529 Popoarele . 530 Literatura ebraică........................................532 A urî ura . 533 Sinteza .......................................................535 Note ......................................................... 537 Indice de nume ................................................565 Lector: MARJA SIMJONESCU Tehnoredactor: POMPILIU STATNAI Bun