Coperta : Dan Matache Toate drepturile rezervate Editurii Minerv 2o?i?3 G. IBRĂILEANU OPERE 1 Ediţie critică de RODICA ROTARU şi AL. PIRU Prefaţă de AL. PIRU EDITURA MINERVA BUCUREŞTI — 1974 Prefaţa Volumul de faţă, primul dintr-o serie completă de Opere dc G. Ibrăileanu, cuprinde, cum era şi firesc, întîile cărţi publicate de criticul revistei Viaţa românească, plus o addenda de patru articole scrise în continuarea studiului Spiritul critic în cultura românească, rămase în afara culegerilor în timpul vieţii autorului. Reamintim, cum vom avea prilejul s-o facem la fiecare volum al ediţiei, principalele observaţii critice privitoare la operele incluse, fără a mai insista asupra actualităţii lor. Spiritul critic în cultura românească, început în 1893, după modelul studiului lui Petru Rîşcanu, profesor la Universitatea din Iaşi, Partea Moldovei în cultura românească (1892), tipărit în reviste din 1905 şi apărut în volum în noiembrie 1908 (cu data imprimată pe copertă 1909), este opera cea mai caracteristică a lui G. Ibrăileanu, comparabilă în multe privinţe cu Les origines de la France contemporaine a lui H. Taine. Autorul analizează, folosind metoda materialismului istoric, geneza formelor culturii în România oglindite în operele scriitorilor mai importanţi din perioada 1840—1880. Asemenea lui Taine, criticul debutează priiitr-o constatare pesimistă, aceea că istoria culturii româneşti de la sfîrşitul secolului al XV-lea pînă la începutul secolului al XX-lea nu-i istoria creaţiei proprii, ci istoria „introducerii culturii apusene în ţările române şi a asimilării ei de către români". Deşi Ibrăileanu observă că împrumuturi culturale pot fi identificate la toate popoarele (francezii împrumută în secolul al XVIII-Iea de la englezi, germanii, tot atunci, de la francezi, iar francezii, la începutul secolului al XX-lea, de la scandinavi şi ruşi), constatarea cu privire Ia cultura românească e prea categorică, chiar şi pentru începuturile ei. Dimpotrivă, existenţa spiritului critic, a factorului de asimilare (care c în acelaşi timp un factor creator), trebuie presupusă de la începutul oricărei culturi, şi Neagoe Bas arab, Udrişte Năsturel, Radu G rece an u, Radu Po-pescu, Constantin Can tacuri no, Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, V Dimitrie Cantemir, Văcăreştii. Goleştii, Conachi, corifeii Şcolii ardelene. Ion Budai-Deleanu şi încă nvjlţi alţii (Varlaam. Dosof-tei, Antim Ivireanu), umaniştii şi iluminiştii, clasicii şi baro-chiştii sînt, orice s-ar spune, pionieri şi ctitori. Anul 1840. cînd Ibrăileanu considera că s-a constituit la noi spiritul critic, trebuie împins cu cel puţin două sute de ani in urmă, cam pe vremea cînd Varlaam tipărea la Iaşi Cartea cave se chiamâ răspunsul împotriva catehismitsuini calviyyesc (1645). Iar pentru a ne referi la secolul al XIX-lea, de ce am neglija activitatea pozitivă a lui Eliade pînă în 1840, continuată în forme pamfletare între 1859 şi 1869, in Echilibru între antiteze, comedia satirică a lui C. Faca, C. Bâlăcescu şi Gr. Alexandrescu, dialogurile, pildele, povăţuirile şi poveştile adunate de Iordache Golescu, autorul unei gramatici şi al unor formidabile (pentru timpul lor) dicţionare ? Este adevărat că opera unora dintre aceşti scriitori a rămas multă vreme în manuscris (cazul lui Iordache Golescu), că are în vedere modele străine (Franţuzit ele lui Faca pe Mol ie re din Les precieuses ridicides, O bună educaţie de C. Bălăcescu, un model obscur), că sînt adaptări fără un ecou puternic printre contemporani, dar întrucît reprezintă totuşi atitudini critice faţă de fenomene sociale, politice şi culturale din prima jumătate a secolului al XIX-lea se cădea să fie luate în seamă. Absenţa lor se explică, desigur, prin stadiul încă primar al studiilor de istorie literară şi culturală de la finele secolului al XIX-lea, cînd Ibrăileanu îşi făcea fişele, dar nu mai puţin şi prîntr-o atitudine din capul locului partizană, prinţr-un vădit parii-pris provincial. în 1906, apăruse la Iaşi, sub direcţia lui Constantin Stere şi Paul Bujor, revista Viaţa românească, îndrumată din punct de vedere literar mai ales de Ibrăileanu, revistă ce urmărea să fundeze o şcoală pentru care era nevoie de o tradiţie. Şi fiindcă Mihail Kogâlnieeanu. primul critic în înţelesul adevărat al cuvîntului, şi-a început activitatea în capitala Moldovei, la Dacia literară, în 1840, anul 1840 i se impune lui Ibrăileanu drept moment de răspîntie pentru destinele culturii româneşti. De ce, se întreabă el, s-au petrecut lucrurile aşa ? Pentru că înainte de 1840 în Muntenia a existat o tradiţie culturală „mai slabă*, iar în Moldova, o tradiţie culturală „mai puternică'1. Muntenia a făcut mai mult operă „utilitară", adoptînd forme de cultură a căror nevoie nu era totdeauna simţită, Moldova — operă „de lux“, di scutind ideile noi. in Muntenia, curentul latinist şi curentul francez au avut urmări mai mult politice, în Moldova, curentul latinist a fost slab, iar cel francez a avut numai consecinţe literare. Afară de asta. în Moldova a lipsit „o clasă mijlo- VI cie ca instincte revoluţionare11, pe cînd tocmai existenţa unei asemenea clase în Muntenia „a format un mediu favorabil răspîn-clirii ideilor revoluţionare14. Burghezia muntean a în ascensiune .şi-a însuşit grabnic „noutăţile41 şi chiar „exagerările", în vreme ce clasa boiernaşilor din Moldova, revoluţionară şi ea, dar infantă în luptă cu boierimea, a privit lucrurile cu scepticism. Boiernaşii vor fi creatorii spiritului critic şi vor reprezenta prin simpatie interesele celorlalte clase apăsate, mai cu seamă interesele ţărănimii, ei sînt —■ îşi descoperă Ibrăileanu precursorii — primii poporanistă Trebuie să recunoaştem că multe din argumentele criticului sînt întemeiate, că într-adevăr Gh. Asachi este im „amestec de curente contradictorii44, un clasic retarda tar şi un preromantic ezitant, Ibrăileanu nu ia însă în consideraţie şi pe Bl iade, exponent tipic al clasei mijlocii, cap al revoluţiei fourghezo-demo-crate de la 1348 şi şef al aripii moderate sub lozinca : „urăsc tirania, mi-e frică de anarhie1' şi deviza „respect la proprietate, respect la persoane". în timpul din urmă, s-a demonstrat că teoriile lui El iade în chestiunea limbii române n-au afectat decît parţial opera sa de după 1840, că şi el a combătut după această data lYanţuxomania şi a elogiat geniul limbii rom arm, relevat în culegerea lui Vasile Alecsandri, osîndind poezia „cacografică" a învăţaţilor etimologişti şi analogişti. Nu toţi poeţii munteni au fost rupţi de folclor. Grigore Alexandrescu a cules poezii populare şi Ie-a trimis lui Vasile Alecsandri, care le-a publicai. în 1873— 1876, în Convorbiri literare, Bolintineanu este de părere că odată cu publicarea cîntecelor poporane prin. Alecsandri, „poezia se români", şi în Albina Pindului, din 15 februarie—15 martie 1860, scria despre Baladele poporale culese de V. Alecsandri că „preţuiesc mai mult decît toate domeniile statului4'. Nu degeaba moldoveanul George Sion a editat pe Bolintineanu, iar dacă muntenii Depărâţeanu şi Sihleanu n-au apelat la izvoare folclorice, n-au făcut-o nici emulii lor moldoveni D. Dăscâlescu şi N. Nicoleanu. Este adevărat că şcoala critică moldovenească din grupul Daciei literare recomandase scriitorilor originalitatea, să evite influenţele străine şi să se inspire din literatura populară, totuşi în practică teoreticienii curentului istoric-popular n-au fost în întregime consecvenţi. însuşi Kogalniceanu înscria în repertoriul Teatrului Naţional piese traduse (Două femei împotriva unui bărbat, după Deux femmes contre un hornme de Dumanoir şi Brunswick). Teatrul lui Alecsandri e în mare parte adaptat din franţuzeşte fDoi morţi vii, citată de Ibrăileanu fiindcă e o satiră VII la adresa literaţilor netalentaţi, după L'homme blase de Duvert şi< Lauzanne), la fel teatrul lui Costache Negruzzi (Muza de la Bur-dujeni, supralicitată pentru ideile ei antilatinizante, e o localizare după La Sapho de Quimpercorantin ou il ne 1aut courir plusieurs liâvres ă la fois de Th. Leclerq). Chiar un articol teoretic precum cel al lui C. Negruzzi Cintecele populare ale Molda~ viei era adaptat după un articol din Revue des deux Mondes al lui J. Mainzer, Musique et chants populaires de Tltalie. Cit despre Alecu Russo, acesta lua în Cugetări apărarea limbii române, dar, ca mulţi paşoptişti, îşi scria operele sale literare de-predilecţie în limba franceză, începînd cu Cîntarea României, redactată in stilul profetic al lui Lamennais. Ibrăileanu acordă un capitol special lui Maiorescu şi doctrinei sale de „păstrare şi chiar accentuare a elementului naţional", consideră însă că teoria maioresciană a formelor fără fond n-a fost constructivă, s-a redus la un simplu „zeflemism", o-„precauţi une exagerată cînd e vorba de a importa civilizaţia". In sfîrşit, cu anul 1880, critica intră într-o nouă fază, statul român modern s-a înfăptuit, nu se mai pune problema alegerii dintre bine şi rău, este vremea bilanţului asimilării culturii. După Ibrăileanu, şi de data aceasta rolul scrutării rezultatelor obţinute-a revenit tot moldovenilor (lui Eminescu şi socialiştilor), muntenii participînd la critică numai prin raliere la şcoala de la Iaşi (de pildă, Caragiale şi Odobescu, colaboratori la Convorbiri literare, primul continuînd teatrul comic al lui Alecsandri, al doilea, ironia negruzziană la adresa stricătorilor de limbă). Cu faptul ralierii, desigur, pură întîmplare, este dovedită şi supremaţia şcolii critice moldoveneşti: „Faptul că un Alexandrescu, un Bălcescu-sau un Ghica au fost în legături cu criticii din Moldova, colabo-rînd chiar la revistele critice moldoveneşti, dovedeşte şi înrîu-rirea acestui curent asupra scriitorilor munteni şi faptul că orice-spirit critic de aiurea a trebuit să se alipească la marele curent critic moldovenesc". In concluzie, Ibrăileanu găseşte că omul care a văzut cel mai bine evoluţia culturii noastre a fost moldoveanul Kogălni-ceanu, în persoana căruia spiritul novator îmbărbăta spiritul critic, timid prin firea sa, iar spiritul critic modern spiritul novator, temerar prin firea sa. Această carte de idei, de o mare vervă şi de o argumentare pentru vremea ei serioasă, convingătoare în liniile ei generale, natural, discutabilă în detalii, delectabilă cel puţin ca demonstraţie literară, n-a lăsat indiferenţi pe contemporani. Cu excepţia poate a lui G. Pascu (recenzie în Arhiva, 1909, nr. 12), a lui G. Bogdan-- VIII Duică (recenzie In Luceafărul, 1909) şi într-o anume măsură a lui A. D. Xenopol (în Românul literar şi politic, din 25 martie 1909, acesta atrăgea atenţia asupra consecinţelor înrîuririi franceze in. politica din jurul anului 1821 mai ales In Moldova, dovadă proiectul de constituţie întocmit de Ionică Tăutu), majoritatea criti-, celor a fost negativă (Ovid Densusianu, în Vieafa nouă, din 15 februarie 1909, Const. Graur, în Dunărea de jos, din 28 februarie. 1909, N. Iorga, in Neamul românesc literar, nr. 3 şi 4, din 1909, N. Em. Teohari, în Noua revistă română din 10 octombrie 1910). Autorul nu a intervenit decît spre a pune la punct afirmaţiile, lui Nicolae Iorga, în două numere (3 şi 4) din Viaţa românească. Opera s-a impus cu timpul şi, cînd în 1922 a apărut ediţia a doua, tonul recenziilor s-a schimbat (cf. C. Beldie, în Ideea europeană. din 16 şi 23 iulie 1922, şi B. Fundoianu, în Sburătorul literar, din 3 şi 10 noiembrie 1922). Vechile obiecţii n-au împiedicat ca lucrarea să fie refăcută, pe acelaşi schelet ideologic (antinomia inovaţie-tradiţie, revoluţie-reacţiune, autohtonism-cosmopolitism) de mulţi. Istoria civilizaţiei române moderne de E. Lovinescu (3 voi., 1924—1925) n-are vioiciunea dialectică, nici o documentaţie cu mult mai bogată decît aceea a lui Ibrăileanu, sistematizînd poate mai clar materia (I. Forţele revoluţionare, II. Forţele reacţionare, III. Legile formaţiei civilizaţiei române moderne). Mai încoace, un alt eseist, Petre. Pandrea, face în cadrul unei lucrări, Chestia socială în România (Portrete şi controverse, II, 1946), teoria „armonismului" în cultura românească, găsind că modernismul, de provenienţă mai ales oltenească (Macedonski, Arghezi, Brâncuşi), reprezintă o sinteză, între cultură şi civilizaţie, cu tipica întoarcere la fondul originar, localist. Ibrăileanu însuşi şi-a continuat eseul prin patru articole publicate în Viaţa românească, de astă dată stăruind asupra diferenţelor pe provincii cu privire la scriitorii reprezentativi, care, după el, sînt totdeauna şi cei mai specifici. In Caracterul specific naţional în literatura română (noiembrie 1922), făcînd proporţia, scriitorilor din Moldova, Ardeal şi Muntenia, el ajunge la concluzia că literatura Moldovei şi Ardealului, fiind mai bogată în scriitori „reprezentativi", este superioară în specific celei din Muntenia (Negruzzi, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Creangă, Eminescu, Gane, Vlahuţă, Anghel, Iosif, Goga, Satjoveanu, Gîr-leanu, Hogaş, Patraşcanu, Jean Bart, faţă de numai Filimon, Odo-bescu, Bolintineanu, Caragiale, Delavrancea şi I. Al. Brătescu-Voineşti). Bineînţeles, se aplică şi aici teoria ralierii, mai ales în cazul ultimilor doi, colaboratori din 1900 la Viaţa românească, se contestă valoarea literară a romanelor lui Filimon şi Bolintineanu, considerate pe nedrept simple documente, ori, invers, se contestă valoarea documentelor omeneşti în scrierile artistice ale lui Odo-bescu, Ion Ghica e trecut cu vederea, iar Duiliu Zamfirescu exclus sub motiv că s-a născut Intr-o regiune de interferenţă a Munteniei cu Moldova, Ia Focşani. Cei mai obieciivi, deci şi cei mai reprezentativi, specifici, sint socotiţi Creangă şi Mihail Sadoveanu. Ibrăileanu repune în discuţie problema influenţelor. In articolul din februarie 1925, Influenţe străine şi realităţi naţionale, părerea sa era că acestea sint fermenţi de progres numai dacă sînt potrivite condiţiilor locale, altfel dau naştere la caricaturi. Criticul îşi manifesta îndoiala că la noi s-ar afla condiţii pentru apariţia unui poet baudelairian (A. Philippide era doar la primul volum) sau a unor romancieri de tipul Anatole France (Sadoveanu nu publicase încă Hanu Ancuţei) şi Marcel Proust (nu apăruse încă nici primul volum din ciclul Hallipilor de Hortensia Papa-dat-Bengescu, nici întîiul roman al lui Camil Petrescu). De ce literatura română din Moldova şi Muntenia a evoluat mai repede decît cea din Ardeal ?, se întreba Ibrăileanu în articolul Evoluţia literară şi structura socială (martie, 1925). Pentru că, explică el, aici s-a exercitat o influenţă mai potrivită cu spiritul nostru, influenţa franceză, faţă de cea germană din Ardeal. Au existat clase mai bogate, care s-au putut cultiva mai mult şi îndeletnici asemenea cu literatura : un cîmp mai larg de selecţie a scriitorilor ; o libertate mai mare de exprimare ; curentul latinist, fatal limbii şi deci literaturii, a jucat un rol mai mic. Dintr-un alt articol. Complectări (aprilie, 1925), putem deduce că Ibrăileanu ţinea să definească, la fel cu istoricul literar, ceea ce e comun la un grup de scriitori dintr-o epocă, şcoală, curent sau provincie, în ultimă instanţă, ceea ce e comun întregii literaturi, caracterul specific naţional. In fond, aceasta era şi ideea din Spiritul critic în cultura românească, indiferent că trăsăturile specific româneşti, discernămintul în selecţia valorilor şi receptivitatea la inovaţii erau prezentate diferenţiat, pe provincii. Şi în prima ediţie a volumului Scriitori şi curente, din 1909, Ibrăileanu reia probleme din Spiritul critic... cu privire la foiletoanele lui Caragiale, Eminescu şi curentul eminescian, mai exact, cu privire la junimism şi la „critica socială extremă" (Caragiale, Eminescu, posteminescieni). Menţinînd numai articolele referitoare la Eminescu şi eminescianism (Curentul t ninescian, O prelucrare a lui Eminescu, Postumele lui Eminescu), ediţia a doua, din 1930, adaugă un articol despre Vasile Cîrlova (poate ca o concesie făcută spiritului critic muntean, Cîrlova fiind primul adevărat ro- X mân modern înainte de Alecsandri) şi-şi concentrează atenţia asupra a trei prozatori contemporani : Mihail Sadoveanu, I. Al. Brâtescu-Voineşti şi C. Sandu-Aldea, din care primii doi impuşi de Titu Maiorescu în 1906 şi 1907, iar ultimul, o speranţă a lui N. Iorga la Sămănâtorul şi o dezamăgire a lui Ibrăileanu din etapa poporanistă a Vieţii româneşti. Critica de la această dată a lui Ibrăileanu urmăreşte atitudinea scriitorilor faţă de realităţile cuprinse în operă, ca şi gradul de reprezentare a caracterului naţional. E o critică sociologică, psihologică şi din cînd în cînd estetică, cu observaţii asupra realizării artistice. Astfel, Mihail Sadoveanu îi apare criticului drept „cel dintîi cîntăreţ al pămîntului ţării sale“, „neîntrecut în evocarea faptelor mari, aprige, a oamenilor minaţi de fatalitate, a tragicului şi misterului soartei omeneşti", nici un alt scriitor nemaifiind legat „prin atîtea fibre tainice cu sufletul? acestui pămînt, cu cîmpiile lui, cu apele iui — cu tragedia lui" — pe scurt, ca un rapsod epic aproape popular, sensibil intîi de toate la tipologia psiho-logic-socială a ţăranului român, căruia îi determină caracterul specific. Ţăranii lui Mihail Sadoveanu sînt oameni tari. Prozatorul iubeşte tăria neînfrîntă şi vede în ţăran îndeosebi această faţă : „Rezistenţa şi tăcerea — iată cele două caracteristice ale ţăranului român, ca tip social şi psihic. Şi acestea sînt însuşirile esenţiale ale ţăranilor d-lui Sadoveanu, puse în vază atît prin acţiune, cît şi prin limbajul pe care li-1 împrumută autorul, acel limbaj scurt, care exprimă ceva şi lasă să se înţeleagă mult." Mihail Sadoveanu vede ţăranul, I. Al. Brătescu-Voineşti, pe boiernaş. Specificul naţional, în stare brută la popor, ar dobîndi, după criticul nostru, printr-un trai mai bun şi o oarecare cultură, o nuanţă de rafinament în clasa dotată cu spirit critic a boiernaşilor. Tocmai acest rafinament este cercetat la eroii din volumul de nuvele In lumea dreptăţii. Observaţiile lui Ibrăileanu sînt tot de ordin psihologic şi sociologic. Caracteristica personajelor lui Brătescu-Voineşti este inadaptabilitatea la mediu (deci „pasivitatea faţă de natură" sau, în termenii bine găsiţi ai criticului, lipsa de „energie" trebuitoare pentru schimbarea mediului în conformitate cu persoana lor). O cauză a inadaptabilităţii acestor personaje este introducerea formelor noi de civilizaţie, care distrug patriarhalitatea oraşului de provincie, altă cauză (mai importantă) este sufletul însuşi al personajelor. Concepţia autorului şi aceea a eroilor săi s-ar putea rezuma în fuga de complicaţiile de orice fel, în nostalgia liniştii şi căutarea izolării în viaţa de familie, departe de „lumea mare a luptei pentru trai, într-o lume XI mica de iubire, unde acea luptă încetează'*. Dar în această lume* a „dreptăţii1*, personajele, avînd un suflet prea delicat, nu pot. găsi liniştea, nu se pot adapta, însuşirile lor morale bune nu sînt în acelaşi timp însuşiri sociale bune, întocmai ca în Idiotul lui Dostoievski. „După cum pentru Dostoievski, dacă cineva e anormal, e o bestie respingătoare, şi dacă e normal, are o scînteie din geniul bunătăţii, tot aşa pentru d. Brătescu, dacă cineva e reprezentant, cum s-ar zice, «autorizat» al mediului celui nou, e, prin chiar aceasta, un om prost, fără scrupule, deci un triumfător." Criticul scapă însă din vedere că scriitorul substituie acest unghi de vedere etic antagonismului de clasă. Considerînd că Brătescu-Voineşti are, datorită „duioşiei" şi „distincţiei" lui temperamentale, „priceperea vieţii noastre specific româneşti", rezidind la momentul istoric 1906 în fenomenul distrugerii vechilor clase şi încetei închegări a altora, cu rezultatul sufletesc al „inadaptabilităţii", Ibrăileanu credea că nuvelistul întruneşte toate condiţiile pentru a scrie romanul epocii. Adevărul este însă că inadaptabilitatea ca chestiune de structură rămîne-circumscrisă personajului stereotip de nuvelă, şi nu eroului complex de roman. Cînd criticul vedea în însemnările lui Neculai Manea o evoluţie a lui Mihail Sadoveanu „spre roman", se înşela, de asemenea, căci cu personaje reduse sufleteşte, ca Ion Ra-dianu, om căzut în patima beţiei, şi Neculai Manea, un învins, supunîndu-se fără reacţii morale tentaţiilor mediului, nu era posibilă decît nuvela. Prezentînd pe Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti ca scriitori specifici, unul cu simpatie pentru ţărănime, altul cu simpatie-pentru clasa boiernaşilor, Ibrăileanu îi înscria în mişcarea poporanistă a Vieţii româneşti. Pe C. Sandu-Aldea, scriitor tipic sămănătorist, criticul îl denunţă ca tezist, pentru că pune în gura personajelor fraze care „se văd cît de colo că sînt ale aceluia care a scris romanul [Două neamuri] şi care au ca efect că personajele care le pronunţă par a fi păpuşi, pe care le mînuieşte autorul". Poporanism, poporanism, sfătuia criticul, dar cu măsură : „Unele sentimente ale d-lui Sandu-Aldea le am şi eu. Dar aş fi vrut ca acele sentimente să-l facă să vadă adevărul şi să-l facă să simpatizeze cu ceea ce merită să fie simpatizat — şi atîta tot. Şi autorul să tacă, să nu se amestece !" Or C. Sandu-Aldea proceda tocmai pe dos, se amesteca în acţiune, caracteriza el personajele şi situaţiile, făcea morală şi cădea în curată gazetărie, tunînd împotriva lipitorilor satului de origine străină. Acest fel de literatură, ă these, displăcea lui Ibrăileanu. tot atit cît şi cea în care se preamăreau;. XII virtuţile morale ale arendaşilor, păeătuind din punct de vedere democratic, li reproşase acest lucru cu ocazia recenziei volumului de nuvele In urma plugului, „plin de isprăvile unor vătafi şi vechili scumpi autorului". Hotărît, Sandu-Aldea nu avea un suflet distins, nici în chipul bizar al lui Thomas de Quincey din On Murder as one of the Fine Arts (1827) : „A sta plin de admiraţie faţă de estetica unui asasinat e, desigur, ultimul semn de decadenţă, dar aceasta încă se poate împăca cu un spirit distins : distins în perversitate '. A admira însă, ca tip reprezentativ al «forţei», «al tăriei sufleteşti», pe un vătaf crud şi vulgar nu mi se pare deloc distins, în nici un chip !“ Sandu-Aldea nu e nici Sadoveanu, nici Brătescu-Voineşti. în Două neamuri are „un remarcabil talent descriptiv, care însă se încearcă să producă ceea ce nu e în firea şi în maniera sa“. Volumul Scriitori şi curente nu a recoltat decît o singură recenzie, la ediţia întîi, a lui Octav Botez (în revista ieşeană Arhiva, nr. 12, din 1909). Nici studiul I. Al. Brătescu-Voineşti, publicat separat în 1916, nu a suscitat vreun comentariu (fusese recenzat negativ la apariţia în revistă de Mihail Dragomirescu în Convorbiri, 1907, nr. 1). D. Caracostea ia în titlul monografiei sale Poetul I. Al. Brătescu-Voineşti (Bucureşti, Viaţa românească. 1921) o sugestie din Ibrăileanu despre sufletul „distins" al autorului lui Neculăiţă minciună. AL. PIRU Notă asupra ediţiei Prezenta ediţie, proiectată să apară în cinci volume, urmăreşte să restituie publicului cititor întreaga operă de critic şi istoric literar a lui Ibrâileanu, răspîndită în volume tipărite şi în periodice, opera sa beletristică, precum şi o seamă dintre cele mai. reprezentative scrisori. Sumarul este următorul : Voi. I Spiritul critic in cultura românească Scriitori şi curente (Din periodice) Caracterul specific naţional în literatura română Influenţe străine şi realităţi naţionale Evoluţia.literară şi structura socială Complectau voi. ir Opera literară a d-lui Vlahuţă Note şi impresii După război. Cultură şi literatură (Din periodice) Voi. III Scriitori români şi străini Studii literare (Din periodice) Voi. IV Opinii literare (din periodice) Campanii (din periodice) Ediţiile poeziilor lui Eminescu (din periodice) Voi. V Privind viaţa Adela Amintiri din copilărie şi adolescenţă Corespondenţă (către Raicu Ionescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, soţie, Paul Zarifopol ş.a.). XIV Criteriul va fi cel cronologic, după data apariţiei ultimului volum revăzut de autor în timpul vieţii, cu excepţia voi. IV, care,, cronologic, ar trebui să cuprindă opera literară. Am preferat însă să încheiem cu voi. IV editarea operei de istoric şi critic literar a lui Ibrăileanu, rămînînd pentru final opera literară. Ca text de bază pentru voi. I am ales : — Pentru Spiritul critic în cultura românească, ediţia a Il-a, Iaşi, Viaţa românească, 1922. — Pentru Scriitori şi curente, ed. a Il-a, Iaşi, Viaţa românească, 1922. — Caracterul specific naţional în literatura română, după revista Viaţa românească, 1922, nr. 11, p. 238—252. — Influenţe străine şi realităţi naţionale, Ibidem, 1925, nr. 2, p. 266—282. — Evoluţia literară şi structura socială, Ibidem, 1925, nr. 3, p. 385—391. — Complectări, Ibidem, nr. 4, p. 77—84. Transcrierea textului s-a făcut ţinînd seama de particularităţile de limbă specifice scrisului lui Ibrăileanu. Ele sînt, în cea mal mare parte, forme de limbă ale vremii, forme dialectale sau ţinînd de limba vorbită. Cele mai consecvente, pe care le-am; respectat ca atare, sînt : cămeşă, cătră, ceti, dealtmintrelea, delicateţă, fineţă, falş, falsifica, gici, Cnsamnd, întâi, întră, introducă, tndămînă, macar, mine, moldovan, nour, până, roşaţă, ridica, samă, samăn, sămănat (vb. a asemăna), sară, subt, tristeţâ etc. — Am păstrat şi forme ale limbii literare mai vechi, specifice vremii : advocat, complect, conrup, distingire, ipostaz, senz, senzibil, viţiu etc. — Alternanţe, destul de frecvente în scrisul lui Ibrăileanu de-a lungul anilor, au fost de asemenea păstrate : vrîstă-vîrstă, nicăiri-nicăirea, nimene-nimenea, personagii-personaje etc. — Forme morfologice specifice limbii noastre într-o anume epocă le-am transcris ca atare : genitiv-dativul în ei şi ii: esteticei, şcoalei, carii (pentru cărei) ; nouă (pentru adj. pl. noi: „generaţiei nouă“, „păturilor nouă“). — Am respectat întocmai scrierea de către Ibrăileanu a numelor proprii ; Neculcea, Cantimir, Hîjdău, Barnuţiu ş.a. — Am transcris conform normelor actuale cuvinte pe care Ibrăileanu le scria în spiritul grafiei vremii : bohemă, conse-quenţă, eloquenţă, frecuent, humor, linguist, voiu, vechiu, care au devenit : boemă, consecvenţă, elocvenţă, frecvent, umor, lingvist,. voi, vechi etc. XV Menţionăm In plus următoarele : Aparţin lui G. Ibrăileanu : — Sublinierile din textele autorilor citaţi. — Intervenţiile între paranteze drepte din aceleaşi citate. Aparţin editorului : — Completările bibliografice din subsol, încadrate între paranteze drepte, în continuarea notelor’autorului. — Notele însemnate în subsol cu asterisc. , — Intervenţiile din textele citate de G. Ibrăileanu, care au fost în întregime verificate şi corectate. R. R. SPIRITUL CRITIC ÎN CULTURA ROMÂNEASCA Prefaţă (la ediţia I) Cea mai mare parte a capitolelor ce alcătuiesc acest volum au fost tipărite urni întii în revista Viaţa românească. Două au fost tipărite aiurea, iar două sînt inedite. Dacă aş fi voit să dau lucrării de faţă un titlu care să fie în acelaşi timp şi o definiţie exactă a conţinutului său, ar fi trebuit s-o intitulez Cîteva consideraţii asupi'a evoluţiei spiritului critic în cultura românească, de la primele lui manifestări pănă la formarea definitivă a statului român modern. Dar ar fi fost prea lung !... Conţinutul acestui volum îl consider ca o introducere la alte studii. In adevăr, aci am vorbit de curentele critice care au prezidat la formarea limbii literare, a literaturii române moderne şi la organizarea statului român modern. Cu alte cuvinte, am studiat evoluţia ideilor relative la aceste fapte, fără să studiez şi însăşi evoluţia faptelor, adică a limbii, a literaturii şi a organizării politico-sociale. Aceste studii rămin de făcut. Programul e cam vast... Dacă împrejurările îmi vor fi prielnice, poate voi realiza o mică parte din el. G. L Prefaţă (la ediţia a 11-a) Studiu! de faţă, scris în cea mai mare parte acum douăzeci de ani, tipărit mai tirziu, aproape întreg, în Viaţa românească, a apărut în volum în anul 1909. De atunci a trecut mult. Poate că unele aprecieri au suferit modificări, mai ales din cauza luminii orbitoare aruncată de război asupra întregii noastre istorii de la 1848 încoace. Poate, deci. entuziasmul pentru generaţia de la 184S s-a mai temperat şi comprehensiunea pentru atitudinea anliliberală s-a mai lărgit. Constatările însă şi explicările mi se par valabile şi astăzi. Aşadar, dacă ar fi ceva de retuşat în acest studiu ar fi numai în ce priveşte atitudinea subiectivă, şi nu şi constatarea obiectivă. în definitiv singura profitabilă pentru cetitor. Dar voind să retipăresc aceeaşi carte, am crezut că trebuie să păstrez şi tonul, pentru că şi tonul face parte integrantă clin operă. Am suprimat însă cîteva pasagii în care se repetau, prea de prisos, lucruri spuse în altă parte a volumului şi am făcut cîteva schimbări de cuvinte şi de fraze, pentru a ttşurn stilul, vreau să zic înţelegerea acestui studiu, cugetat multă vreme, dar, din pricini cu totul personale, scris foarte răpede. Trebuie să adaog că, cu privire la politica lui Cara-giale, ar fi trebuit de remaniat şi complectat capitolul respectiv, pentru că, de la război încoace, mă conving din ce în ce mai mult că acest om a văzut mai bine decît oricine în realitatea noastră socială din veacul al XlX-lea. Dar acest lucru îl voi arăta altădată. * * După această dala. Ibrăileanu mai scrie despre I. L. Cara-siale : O noapte furtunoase. în Viaţa românească. 1922, nr. 2: Conu Leonlda faţă cu reacţhmca. Ibidem. nr. 5, ambele reproduse în volumul Scriitori români si s'mini. 19j;> : Numele proprii în opera lui Caragiale. Viaţa ronica.eascâ. 1 :)2G, nr. 12, reprodus în Studii Ide'are. 4 Cu toate că de cind am tipărit acest studiu unii din scriitorii citaţi (după vechile ediţii Socec) au apărut in ediţii noi, mai accesibile publicului (e vorba de Negruzzi, Alecsandri, Odobescu, Maiorescu), iar operele altora, răs-pîndite în publicaţii periodice, au apărut de atunci încoace în volum (Russo, întru cîtva Kogălniceanu), am lăsat totuşi citaţiile neschimbate, pentru că adaptarea lor la ediţiile nouă mi-ar fi dat o muncă disproporţionată cu folosul cetitorilor. Iar intru cit priveşte pe Russo, citarea de-a dreptul din revistele şi ziarele în care şi-a tipărit ori i s-au tipărit scrierile cred că prezintă chiar un avantaj. Cetitorul află unde şi cind a apărut întâia oară opera acestui scriitor încă nu destul de recunoscut şi chiar cunoscut şi are posibilitatea să-şi dea mai bine samă de importanţa ideilor lui situate, astfel, în timp şi, se poate zice, în spaţiu. Un ultim cuvînt în privinţa unor termeni întrebuinţaţi aici şi al căror conţinut, variind cu vremea, trebuie definit. Prin ,,revoluţionarism“ înţeleg ideologia Revoluţiei Franceze de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Prin „liberalism român“ înţeleg aceeaşi ideologie transplantată la noi la mijlocul veacului trecut. Prin „naţionalism“ înţeleg trezirea conştiinţei naţionale, determinată, pe lingă alte cauze, de aceeaşi ideologie. G. I. I Momentele introducerii culturii apusene, înainte de veacul al XlX-lea Poporul român, atît de bine înzestrat, n-a avut norocul şi onoarea să contribuie la formarea civilizaţiei europene. Din cauze istorice binecunoscute, el a trebuit să piardă toate bunurile culturale aduse aici de colonişti şi să trăiască, mai bine de o mie de ani, o viaţă de păstorie, în vreme ce popoarele apusene, moştenitoare ale culturii antice, au putut nu numai să păstreze moştenirea, dar să o şi mărească. Şi au pierdut amîndouă părţile : şi cultura europeană, şi poporul român. A pierdut şi cultura europeană, căci o coardă, care ar fi fost sonoră, n-a vibrat. Dar dacă poporul român n-a luat parte direct la formarea civilizaţiei europene, a luat parte însemnată indirect. El a fost una din stîncile de care s-au izbit aici, în Răsărit, pierzîndu-şi energia, popoarele barbare care, dacă ar fi ajuns în Apus cu toată puterea mişcării iniţiale, ar fi făcut imposibilă civilizaţia. După ce furtuna s-a mai liniştit — de tot nu s-a liniştit niciodată, în stare latentă e şi azi —, poporul român a început să se împărtăşească şi el din acea cultură acumulată în Apus, şi nu a fost o pomană acea împărtăşire, căci nu numai că a plătit-o şi o plăteşte îndeajuns de scump, dar a avut şi un drept asupra ei, căci, cum am spus, a contribuit indirect la formarea ei. Nu e nici un popor care să nu fi împrumutat de la altele. Din chiar faptul că cultura europeană e creată de mai multe popoare rezultă că fiecare datoreşte ceva celorlalte. Popoarele germanice au împrumutat cultura romană, toate popoarele moderne n-au făcut decît să dezvolte cultura antică, Franţa veacului al XVIII-lea a împrumutat de la englezi, Germania veacului al XVIII-lea, de la francezi, Franţa de astăzi, în literatură, de la scandinavi şi ruşi. cutare şcoală literară dintr-o ţară e fiica cutării şcoli literare din alta : împrumuturi în ştiinţe etc., etc. 7 Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii româneşti, de la sfîrşitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în ţările române : şi toată istoria culturii româneşti, din veacul al XVI-lea pînă azi, nu e decît istoria introducerii culturii apusene în ţările române şi a asimilării ei de către români — cu mici împiedecări în vremea fanariotismului şi a rusismului. E o naivitate aerul mînios cu care conservatorii doctrinari privesc aşa-numitele ,,forme nouă"‘ şi ..pervertirea" mentalităţii româneşti de către cugetarea străină. Cînd se ridică numai împotriva generaţiei de la 1348, nu sînt complecţi, căci ar trebui să se ridice mai întâi împotriva influenţei slavo-bulgare, care, ea cea dintâi, a adus forme nouă, o mentalitate nouă, ba şi o limbă oficială nouă. Ar trebui apoi să se ridice împotriva influenţei husite ', care în veacul al XV-lea a introdus la români o ..noutate" : traduceri de cărţi bisericeşti. împotriva influenţei luterane, căreia îi datorim atîtea „noutăţi", atâtea atentate la ceea ce apucaseră oamenii de la 1500 (adică la slavo-bulgărism) : cărţi ; în limba română ; tipărite. * * Ar trebui să se ridice, mai cu samă împotriva şcoalei istorice moldoveneşti, reprezentată prin Miron Costin, un „polonizat", şi prin ceilalţi, după cum cei de la 1848 au fost „franţuziţi" ; împotriva lui Şincai şi Maior, care au încetăţenit pe de-a-ntregul o cultură străină în capetele româneşti, căci şi autorul Catehismului luteran de la 1544, şi Miron Costin, şi Maior sînt — istoriceşte şi filozoficeşte — predecesorii acelei generaţii de la 1848 — Kogălniceanu, Brătianu, Bălcescu, Russo, Eliade Ră-dulescu, Rosetti, Ghica, Alecsandri —, de care vorbesc conservatorii doctrinari cu dispreţ, căci toţi au transplantat pe pămîntul românesc cultura străină. Dacă această imigrare a culturii nu ar fi avut loc, România ar fi rămas cu totul în afară de sfera civilizaţiei, căci, încă o dată, civilizaţia romană se pierduse pe pămîntul Daciei. Dacă ar fi fost ca românii să ia de la început crearea civilizaţiei, le-ar fi trebuit, spre a ajunge * Sau poale, după d. Ilie Bărbulescu, catolice. * Istoricii limbii române, Al. Rosetti, între alţii, consideră că primele traduceri româneşti din medioslava de redacţie bulgară s-au făcut după 1319 sub influenţa luteranismului. Sub aceeaşi influentă au apărut şi primele tipărituri româneşti. unde sînt astăzi, tot a ti ta vreme cît i-a trebuit omenirii., de la egipteni pană azi, spre a se civiliza, căci civilizaţia de azi îşi are începutul mai înainte de cel dintâi rege egiptean. Civilizaţia este o acumulare, şi dacă ea s-ar fi pierdut şi în Apus, astăzi am fi fost mult mai puţin civilizaţi decît egiptenii în perioada tebană. Cei care se ridică împotriva celor de la 1848, fără să se ridice împotriva tuturor influenţelor străine de mai înainte, se fac, fără să vrea, apărătorii fanariotismului şi ai rusismului, căci înainte de influenţa europeană de la începutul veacului al XlX-lea, ţara era fanariotizată şi o urîtă influenţă rusească se accentua.* Influenţa europeană din veacul al XVII-lea fusese înăbuşită. Dealtmintrelea, nici acea influenţă din veacul al XVII-lea nu i-ar fi mulţumit, căci, ca să vorbim numai de Moldova, era o influenţă apuseană : poloneză, şi se vede că ceea ce îi sparie pe conservatorii noştri doctrinari sînt influenţele europene, şi nu influenţele orientale, căci „vechiul regim“, cel mai vechi, a fost înrîurirea slavo-bulgară, cel mai nou, cea tureo-bizantină. Acest studiu are de scop să urmărească spiritul critic care a prezidat la adaptarea culturii în ţările române. Cum acest spirit critic nu s-a manifestat decît la introducerea culturii europene, nu ne vom ocupa aici de influenţele orientale ; şi cum acest spirit critic nu s-a manifestat decît în veacul al XlX-lea, în vremea ultimei influenţe europene, cea subt forma franceză, nu ne vom ocupa în special decît de această epocă. Dar, fiindcă înţelegerea acestei manifestări a spiritului critic e condiţionată de cunoaşterea influenţelor apusene din veacurile trecute, vom face o scurtă ochire asupra acelor influenţe. Părerea curentă este că cultura europeană a venit întăiaşi dată în veacul al XlX-lea. Dar civilizaţia venită în veacul al XlX-lea e numai unul din momentele fenomenului, e momentul cel mai important, mai hotărîtor şi ultimul, atîta tot. * Ibrăileanu se referă Ia influenţele suferite, mai ales în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, de limba română, căci, altfel, prin canal grecesc şi rus, pătrundeau în ţările române „luminile" occidentale, franceze. 0 Cultura europeană a început să vină mai de mult. A venit necontenit, dar se pot preciza cîteva momente. Primul moment e în veacul al XVI-lea. Acum, Apusul începe să plătească, pentru întâia oară, şi nu dezinteresat, din datorie. Saşii, dorind să convertească pe români la protestantism, le tipăresc cărţi bisericeşti în româneşte. De data aceasta, românii primesc pasiv influenţa europeană. Aşadar, în Transilvania, la periferia despre apus a românismului, acolo unde românismul s-a păstrat cu atîta tenacitate, de unde acum o sută de ani ne-a venit o idee mîntuitoare, de unde şi de acum înainte trebuie să ne vină — şi o să ne vină — spiritul viguros românesc, acolo s-a întîmplat să înceapă cultura propriu-zis românească. Şi să se observe că, orice ar zice conservatorii doctrinari, influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale sînt două fenomene concomitente. Al doilea moment, a doua plată a datoriei, a doua influenţă salutară străină e în veacul al XVII-lea în Moldova. Polonii, popor de cultură europeană graţie culturii lor latine, au, încă din veacul al XVI-lea, o mare înrîurire asupra Moldovei, înrîurire care-şi dă efectul deplin în veacul al XVII-lea. Acum şi începe adevărata influenţă a civilizaţiei Apusului asupra românilor. Polonia devine pentru Moldova ceea ce azi e Franţa pentru România, păstrînd, bineînţeles, toate proporţiile. Luca Stroici, Ureche, Costineştii, Dosoftei —■ şi alţii, pe care literatura nu-i cunoaşte — sînt mai mult sau mai puţin familiarizaţi cu cultura apuseană, ştiu limba poloneză, în care puteau ceti mult, limba latină, în care puteau ceti mai mult. In jurai lor, alţii mai puţin cărturari învaţă şi ei ceva de la dînşii, şi un Ion Neeulcea, deşi neştiutor de limbi străine, e şi el un om ..cultivat'1, pentru că deia fusese Ureche şi Costineştii. Dacă adăogăm la aceştia şi pe cosmopolitul D. Cantimir, care e un produs direct al culturii europene şi multilaterale, vedem că avem a face cu o adevărată mişcare culturală, care ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul penibil pănă la complecta lumină, dacă n-ar fi fost mai multe pi'icini impiedeeătoare. Prima. Lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldoveneşti. Cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoştinţe aperceptive, cum s-ar zice : aşa incit, ca să luăm o pildă, ideea că românii se trag din romani nu numai că io nu putea face nici o impresie — căci pentru nişte oameni care nu ştiu cine au fost romanii originea romană nu poate inspira mîndrie —, dar nici nu putea forma o cunoştinţă istorică în capul contemporanilor lui Miron Cos-tin : Roma — originea — era un necunoscut. De aceea cronicile nici n-au fost tipărite, cum au fost cărţile bisericeşti; care corespundeau unei necesităţi. A doua. Condiţiile istorice, adică pe de o parte, decăderea Poloniei, iar pe de alta, invazia înăbuşitoare a grecismului, cu alte cuvinte, întreruperea prea de timpuriu, abia după naştere, a acelui curent polonez nobil şi salvator, căruia totuşi îi datorim, mai întâi, ivirea unei mari şi fecunde idei în conştiinţa cîtorva români — originea romană a poporului român şi, ca corolar, ideea de unitate a tuturor românilor prin originea lor comună —, şi apoi deprinderea cu reflectarea asupra vieţii, prin faptul că cronicarii judecă şi nu se mai mărginesc a înregistra faptele, ca mai înainte, în perioada slavo-bizantinâ. Efectele acestei mişcări culturale n-au să se piardă niciodată cu totul în Moldova. Această timpurie mişcare culturală din Moldova ne va explica, cum vom vedea, o interesantă particularitate a culturii moldoveneşti din veacul al XlX-lea. Muntenia e influenţată mai simţitor de cultura apuseană abia în veacul al XVIII-lea. Numai în veacul al XVIII-lea, prin curentul grecesc, care conţinea şi cîteva clemente apusene, şi prin curentul vechi francez, Muntenia se influenţează mai apreciabil de cultura apuseană. Aşa că, pentru Muntenia, veacul al XVIII-lea, dacă e o perioadă de înjosire morală şi naţională şi de mizerie materială, e, în schimb, o epocă de oarecare progres intelectual. în Moldova, din contra, cele două curente, curentul grecesc şi curentul francez venit prin greci, nu însamnă, ea pentru Muntenia, un progres, căci, faţă cu influenţa poloneză, ele sînt inferioare ca purtătoare de cultură. Şi nu din punct de vedere cantitativ — al sumei de cunoştinţe şi al sumei de ştiutori de carte —, ci din punct de vedere calitativ, ca superioritate, ca idealitate. Influenţa poloneză, care alungase un curent oriental — bizantino-slav —. e înlocuită, la rindul ei, de alt curent oriental : turco-fanariot. Dar în acest veac Transilvania se pune deodată în fruntea culturii româneşti şi pune începutul culturii româneşti moderne. Din pricina unirii unei părţi dintre 11 români cu biserica papală, se înfiinţează scoli româneşti — cea mai însemnată e seminariul din Blaj —■ şi se naşte pentru români putinţa de a-şi trimite fiii distinşi la învăţătură la Viena şi chiar la Roma, leagănul poporului român. Acolo, aceştia se adapă, la izvor, la cultura latină — şi apuseană —■ şi ideea de. latinitate se întăreşte în mintea lor pănă la puterea unei idei fixe. Curentul latinist, început în Moldova în veacul al XVII-lea, renaşte acum în Transilvania, ajunge pănă unde poate să ajungă — pănă la limită — şi devine, ceea ce e foarte important, o forţă socială, un ferment de progres. Şi e curios. — la prima vedere numai, căci vom vedea pricinile — că acest curent nu poate prinde tocmai în Moldova, acolo unde a apărut întăiaşi dată. II Veacul al XlX-lea. — Factorii culturii româneşti din acest veac Veacul al XlX-lea în Transilvania nu prezintă nimic deosebit de interesant. Se continuă curentul latinist, fără să mai apară figuri mari, afară de a lui Timotei Cipa-riu. în acelaşi timp, civilizaţia apuseană, în forma germana, continuă să străbată mai departe, producînd şi un efect rău : stricarea limbii. Muntenia, în acest veac — vorbind pănă pe la 1880 —. se caracterizează prin lupta revoluţionară împotriva vechiului regim şi prin inferioritatea culturii. Muntenia reprezintă, s-ar putea zice, voinţa şi sentimentul, pe cînd Moldova mai cu samă inteligenţa. Muntenia face o operă mai utilitară ; ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele nouă. Moldova face o operă mai de lux : ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene. De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patru-zecioptişti ; în Moldova, o legiune de spirite critice şi de literatori. 1 1 Intr-un vechi articol din S&mănătorul, d. Iorga, rîdicîndu-se cu drept cuvînt împotriva pretenţiilor cîtorva tineri din Iaşi care voiau să creeze o şcoală moldovenească literară, spunea că dacă fn veacul al XVIII-lea Blajul a fost în capul culturii româneşti, dacă în veacul al XlX-lea, multă vreme, a fost laşul şi că dacă acuma este Bucureştiul, acestea s-ar datori unei ,.întîmplări“. Dacă nu admitem că totul e întîmplare pe lumea aceasta, atunci cred că nu e o întîmplare că Blajul a fost în capul culturii în veacul al XVHT-lea, căci, o ştie d. Iorga mai bine, aceasta se datoreşte unirii românilor din Transilvania cu Biserica apuseană. Pentru ce laşul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dintâi ale veacului al XlX-lea, am început să arăt şi voi continua să arăt de aci încolo. Pentru ce acum Bucureştiul are această onoare e uşor de priceput, căci Bucureştiul este astăzi centrul românismului, din toate punctele de vedere, centrul care atrage şi pe ardeleni, şi pe munteni, şi pe moldoveni. Blajul a fost Transilvania, laşul a fost Moldova, Bucureştiul nu este Muntenia, ci români mea. 13 E drept că şi Muntenia nu se lasă mai prejos, ba chiar stă mai sus, într-un gen. într-unul singur, în poezia lirică — gen care apare la originile oricărei literaturi, căci nu presupune necesitatea unui grad sensibil de civilizaţie. Numai cit, din cauza lipsei de atmosferă culturală a Munteniei, talentele ei lirice n-au dat tot ceea ce ar fi putut da, ba unele, căzînd cu totul pradă maniei fran-ţuziste ori latiniste, şi neavînd nici o atingere cu poporul, s-au sinucis : Depărăţeanu şi alţii. Care să fie pricina acestei deosebiri dintre Muntenia şi Moldova ? Pentru a ne lămuri, să vedem mai întăi care sînt elementele şi factorii culturii româneşti din veacul al XlX-lea, să vedem dacă aceste elemente şi aceşti factori nu diferă cumva de la Moldova la Muntenia. Cultura noastră de azi e o sumă a vechei culturi româneşti, de care am vorbit, a culturii europene venite mai ales prin curentul francez, a ideilor Şcolii ardelene (curentul latinist), toate acestea prelucrate şi fasonate — foarte puţin — de curentul poporan. Vechea cultură a fost mai puternică în Moldova de-cît în Muntenia, cum s-a văzut, din pricina curentului polonez. La începutul veacului al XlX-lea, Moldova are deja o tradiţie culturală. Acest lucru este de o importanţă capitală. Peste vechea cultură vine curentul latinist, prin cărţi, gazete şi oameni (G. Lazăr, Laurian, Ilarian, Bamuţiu etc.). şi curentul francez. Curentul latinist a fost mai slab în Moldova decît în Muntenia, unde urmele lui şi azi1 încă n-au murit cu totul, dovadă persistenţa ortografiei „academice*' la oamenii culţi din Muntenia, dovadă frazeologia naţionalistă mai în floare în Muntenia. Şi nu e mult de tot de cînd Bucureştiul ţinea sus steagul latinismului (Revista contemporană) împotriva spiritului critic moldovenesc. Că acest curent a fost mai tare în Muntenia o mărturisesc şi contemporanii. Aşa, M. Kogălniceanu, în al său Cuvînt introductiv la cursul de istorie naţională, 1843, zice : „în mine veţi găsi un român, însă niciodată pană acolo ca să contribuiez la sporirea romanomaniei, adecă mania de a ne numi romani, o patimă care domneşte astăzi mai ales in Transilvania şi la unii din scriitorii din Valahia.“ - u t 1905. 3 Letopiseţe, ed. I, XXXIII. Şi continuă stăruind asupra acestei manii sau patimi, pe care o ridiculizează. De asemenea şi A. Russo 1 : ..Reacţia în contra apucăturii literaturii de astăzi trebuie să vie. de acum încă, lauda Moldovei e de a nu prea fi dat în asemenea rătăcirilucruri scrise cel puţin în 1855, cînd apărea România literară, cînd adică şi-a scris Cugetările. Curentul francez, de asemenea, va avea o soartă deosebită în Moldova decît în Muntenia. In Moldova, el se va înfăţişa mai ales ca un curent cultural, aproape literar, pe cînd în Muntenia, mai mult ca un curent social şi politic. Curentul poporan, adică cunoaşterea literaturii populare şi utilizarea ei ca îndreptar pentru literatura cultă, s-a născut în Moldova. Eliade, cînd recomandă lui C. Negruzzi procedeul de a-şi forma limba literară, vorbeşte de unificarea dialectelor, de limba bisericească, dar de limba poeziei populare nu - ; şi n-a vorbit nicăirea. Şi foarte multă vreme acest curent n-a fost măcar cunoscut aiurea. Reprezentanţii acestui curent sînt A. Hîjdău din Hotin, * * Asachi. dar mai ales — cu stăruinţă şi cu conştiinţă de valoarea lor — A. Russo, V. Alecsandri, Kogălniceanu şi C. Negruzzi. Era natural ca acest curent să se nască în Moldova. Acea tradiţie culturală, de care am vorbit, se opune curentului falşificator latinist. E vorba atunci de apărat caracterul vechi tradiţional al limbii şi literaturii, împotriva latinismului şi a franţuzismului. Atunci tradiţia literară moldovenească îşi va găsi un aliat în literatura şi limba populară. Alexandru Russo spune : ,,Cercetez literatura şi dau de o amestecătură indigestă de limbi neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini şi prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original. Unde este dar românismul ? Unde să-l caut pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român ? 1 Cugetări, Revista română, 1863, p. 356. 2 C. Negruzzi, Scrieri, III. Scrisoarea lui Ediade de la începutul traducerii Măriei Tudor. [în cazul lui C. Negruzzi, Ibrăileanu face trimiteri şi citează după ediţia Scrierile lui Constantin Negruzzi, voi. I—III, Buc., Socec, 1873.1 * Tatăl lui B. P. Hasdeu. Vezi şi articolul E. Dvoicenko, Alexandru Hasdeu si literatura română populară, în Revista istorică, XXII, 1936, nr. 1—3. 15- Din întîmplare mă primblu într-o zi printr-un iarmaroc şi, deodată, mă cred în altă lume. Văd oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe ; aud o limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină de jargonul cărţilor. De unde eram la îndoială dacă românii sînt o naţie sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul." ..Iată poezie ! Iată adevărata literatură, de care se pot mîndri românii." (E vorba de nişte bucăţi populare, pe care nu le-am mai transcris.1) — şi alte zece locuri, în care se vede că în capul acestui deosebit român lucrul de care vorbesc ■— poezia populară ca mijloc de origina-iizare a literaturii culte — era clar. în Muntenia, unde interesul cultural şi literar era lăsat în umbră de cel politic, n-a fost un curent poporan : „Anton Pann — zice Alecsandri într-o scrisoare din 1872 — nu a fost pănă acum preţuit la adevărata lui valoare, ba, încă, în Valahia meritele sale sînt chiar des-preţuite de majoritatea literaţilor moderni."■'* Acum posedăm factorii culturii româneşti din veacul al XlX-lea. Vedem că în Muntenia sînt : o tradiţie culturală mai slabă, curentul latinist şi curentul francez mai ales în ipostazul lor politic. în Moldova : o tradiţie culturală mai puternică, curentul latinist slab. cementul francez în ipostazul mai ales literar, şi curentul poporan. Din această deosebire a factorilor rezultă şi deosebirea dintre istoria culturii şi a literaturii Moldovei şi Munteniei din veacul al XlX-lea. Caracteristica Munteniei, am spus-o, e lupta pentru realizarea unor idealuri sociale şi naţionale. Talentele ei. mai toate, sînt absorbite de această luptă. Un C. A. Ro-setti, care în Ceasuri de mulţumire făgăduieşte atît de mult:i şi care ar fi fost un adevărat poet, nu mai face literatură poetică. Ion Ghica, acel mare talent de prozator, se dedă cu totul politicei. Dacă C. A. Rosetti şi I. Ghica s-ar fi născut în Moldova, negăsind aici un mediu favo- 1 Poezia poporală, Albina Prudului, 1 CCS, p. 217. - V. Alecsandri. Scrisori, n. 58. fCătre I. Negruz/.i. Citatele şi trimiterile la scrisorile lui Alecsandri, după : V. Alecsandri, Scrisori, ediţie îngrijită de 11. Chendi şi K. Carcalechi. Buc., 1904.1 Vezi si C. Me.;ru/.z!. Scrieri, i, p. 334, 339. ţin Scrisorile XXXI şi XXXII.] 16 vabil pentru a se dezvolta politiceşte, ci unul tocmai dimpotrivă — mediul intelectual moldovenesc —, poate că azi istoria literaturii ar fi mai bogată cu un poet liric şi cu un nuvelist. Talentele poetice din Muntenia se resimt în cea mai mare parte de lipsa de cultură şi ele spirit critic a provinciei lor. Dovadă Bolintineanu, ale cărui defecte se reduc, mai toate, la lipsa lui de cultură : dovada un De-părăţeanu, victimă a franţuzismului datorit lipsei de spirit critic a culturii munteneşti. Dar, încă o dată, Muntenia şi-a plătit tributul cătră românism prin lupta ei oentru crearea României moderne, ceea ce constată, dar nu înţelege Alecsandri, cînd în scrisorile sale 1 nu mai isprăveşte cu sarcasmele la adresa politicei din Muntenia : ..[Muntenii] se agită ca nişte umbre chineze pe o scenă politică imaginară... Nebunia lor naivă îi depărtează din ce în ce mai mult de domeniul literaturei... Meschinele patimi zise politice, care au devenit o tristă monomanie dincolo de Mileov...“ „Politica, iată boala care seacă izvoarele imaginaţiei şi a bunului-simţ în Bucureşti1'... ..Capitala gheşefturilor“... „Aşa-zisul centru intelectual al României (sau, mai sadea, Bucureşti)"... „Bogata sărăcie de idei şi de talente a Capitalei"... Intr-un loc spune că a întrebat, pe vremea lui Cuza, pe doctorul Meyer, dacă n-a constatat un grad de sminteală la bucureşteni şi că acest doctor i-a răspuns că sminteala ajunsese la gradul al doilea. Cum că din pricina acestei lupte, cultura muntenească a fost mai în scădere ne-o mărturisesc de la început scriitorii vremii. M. Kogălniceanu, în 1355, zice : ,.în Moldova, care nu inspira aceleaşi îngrijiri revoluţionare [subl. de Kogăln.], apăsarea spiritelor fu mai blindâ. De aceea şi inteligenţa au dat mai mult semn de viaţă..." - Şi înşiră cărţile şi publicaţiile apărute în anii 1849— i"54. In Muntenia, ..cea mai mare parte din junime fiind silită a se desţăra. cu dînsa emigrase şi toată viaţa intelectuală a Ţării Româneşti". Constantin Negruzzi ne spune acelaşi lucru — numai că el nu face distingire între Moldova şi Muntenia, 1 Scrisori, p. 62, 03, 78, 83, 86. 244. s România literară, Jurnalismul românesc in 18.55, p. 60. 17 ca Kogălniceanu : „întâmplările anului 1848 au fost fatale literatuiii române. Politica predominînd, literatura amuţi “ l, lucru pe care îl spune şi Alecsandri în Scrisori (p. 38), cînd numeşte pe literatori „cuci rătăcitori” în perioada de după 1848. Acest lucru, cum se vede din istoria literaturii şi cum îl vede şi Kogălniceanu, nu e just decît pentru Muntenia, unde, zice Kogălniceanu, în acel interval de cinci ani, afară de Vestitorul românesc, nu cunoaşte altă publicaţie. Pentru Moldova, însă, el citează : Letopiseţele, Uricariul, Cronica lui Şincai, Baladele lui Alecsandri, Teatrul lui Alecsandri, Poezii de Sion, Istoria lui La uri an. Poezii de Bolintineanu tipărite la Iaşi, vreo trei publicaţii periodice etc. Scrieri, I, p. 333, 339. [Scrisoarea XXXII.] III Recunoaşterea necesităţii criticii. Cauzele pentru care spiritul critic apare în Moldova Influenţa unei culturi străine însemnă influenţarea în obiceiuri, în forme politice, în morală, în organizarea vieţii, în literatură etc. a unui popor de către altul sau altele. Poporul influenţat poate asimila cultura ori în mod pasiv, adică la întîmplare, fără alegere, fără critică, ori criticînd, cernind elementele culturii străine, pentru a-şi însuşi numai ceea ce-i trebuie şi tocmai ceea ce-i trebuie pentru dezvoltarea propriilor sale bogăţii, energii, capacităţi şi aplecări. O cultură străină împrumutată este ca un capital străin, menit să pună în utilitate, spre cel mai mare beneficiu, o bogăţie naţională, care altmintrelea ar rămîne neexploatată. In cursul acestui studiu vom avea ocazia să ilustrăm acest adevăr. Acum, anticipînd, ne mulţumim să spunem, ca exemplu, că bogăţia limbii populare şi a spiritului popular au rămas un subsol neexploatat, cită vreme cultura apuseană nu şi-a îndeplinit rolul ei salutar. Despre necesitatea influenţei apusene în cultura românească am mai vorbit şi vom mai vorbi. Discuţie nu poate fi decît numai cu privire la ceea ce a fost şi este potrivit, adaptabil nevoilor şi sufletului poporului român, adică cu privire la problema asimilării elementelor culturii apusene necesare poporului român. Alegerea acestor elemente a fost opera scolii critice moldoveneşti din veacul al XlX-lea. Cînd, în acest veac, cultura apuseană a început să pătrundă mai puternic în ţările române, ea a găsit, la porţile Moldovei mai ales, păzitori care s-o examineze şi să-şi deie samă de ceea ce ne trebuia. Că ei n-au greşit deloc nu se poate spune, căci nimic în lume nu poate fi perfect. Era nu numai fatal, dar chiar necesar ca ţările române să lepede haina turco-fanariotă şi să se organizeze io io europeneşte : ca românii să-şi îmbogăţească limba cu cuvinte nouă. corespunzătoare cu lucrurile şi ideile nouă introduse : ca în locul obiceiurilor fanariote să se introducă obiceiuri europene ; ca românii să producă şi ei o literatură cultă (căci aveau numai una populară). Dar întrebarea era : cum ? Pentru a răspunde bine la această întrebare, se cerea o mare putere de analiză şi un mare simţ de răspundere. căci din rezolvarea greşită a acestei probleme putea să rezulte o organizare a ţării nepotrivită cu nevoile acestui popor (şi nu cu sufletul lui. căci organizările statelor se repetă la popoare deosebite ca suflet, dar asămănătoa-re în evoluţia socială), o limbă schimonosită şi neconformă cu geniul limbii româneşti, obiceiuri care să nu însemne un progres faţă cu morala fanariotă, o literatură care să nu fie conformă cu spiritul românesc şi rezultat al acestui spirit. Era deci, încă o dată, nevoie de un spirit critic, care să cerceteze elementele culturii apusene şi să valideze numai pe acele care, ca să păstrăm comparaţia de mai sus, erau proprii pentru a pune în valoare energia şi capacităţile româneşti. ,,Civilizaţia, zice Kogălniceanu. nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi a omenirii în general/' 1 Necesitatea şi rolul divers al criticii au fost înţelese perfect de către cei dintâi reprezentanţi ai şcolii de care vorbim. L Tonoscu -. în 1855. însărcinat cu ..cronica11 generală a revistei şcoalei critice moldoveneşti. România literară, spune : ...Am vrea ca Hronica noastră să fio ca o zugrăvire în miniatură a măreţelor întîmplări ale timpului nostru. ' „In politică nu sîntem pentru utopii", zicea Kogălniceanu (Steaua Dunării. I). Dealtmintrelea, istoria României contemporane o dovedeşte. EI era atît de mult om de stat, încît, răspunzînd In învinuirea de „ideologie" adusă de Logofătul Petru Rusăt unor ziare ale vremii, face constatarea că românii, prin firea lor, nu-s ideologi (Steaua Dunării. I, 32) •— greşind, căci trebuia sâ spună „moldovenii", nu românii, deoarece mulţi dintre munteni au fost mai mult sau mai puţin ideologi, ceea ce este fatal şi inerent perioadelor revoluţionare. Dacă în Moldova ar fi fost condiţii mai prielnice spiritului revoluţionar, ar fi fost şi acolo ideologi. - Hronica. liomânia literară. 183.}. p. 263. 2» Cercul privirilor noastre este mărginit prin chiar hotarele orizontului politic de faţă. Tot ce ce atinge de românim ea Principatelor este al nostru de a cerne şi de a cerceta in cit poate să fie spre binele ei material şi moral:' A. Russo se exprimă printr-o figură, care aduce cu comparaţia ce o făceam adinioarea : ..Critica, zice el. e dreptul obştesc de a adeveri bunătatea marfei“. ..Este nevoie de a întemeia critica şi de a cumpăni de acum înainte bunătăţile scrierilor şi tăria sistemelor/1 ..Critica e o faptă românească de nevoie", zice aiurea acelaşi scriitor, deşi ştie bine că ..poate va vătăma iubirea de sine-1 a unora, căci românii nu înţeleg două lucruri mai eu samă : ..porneala limbii şi noima criticii--. Şi la întrebarea : ,.De potopul latinirii ce şi cine a scăpa limba ?", el răspunde : critica.J — ..Norocire că în Moldova se găsesc critici." - Iar în privinţa domeniului mai reslrins al criticii literare, Kogălniceanu :i se exprimă cu o claritate desăvîr-şită : „Dar poate să mă întrebe cineva ce este critica şi pentru ce avem trebuinţă de această damă ? La întrebarea dintâi voi răspunde în numerele viitoare prin un articol înadins compus. Iar la acea a doua mă voi mărgini a zice că înainte de zece ani, cînd era ruşine de a lua condeiul în mină spre a compune ceva româneşte, critica ar fi fost cu totul de prisos şi nepriincioasă literaturii născînde. '* Astăzi s-au schimbat lucrurile ; care n-are 1 România literară, 1885. Cugetări, p. 201, 218, 277, 118. - Steaua Dunării, II, p. 5. Dacia literară, 1840, p. 205. '* A. Russo (Albina românească, 1846, anul XVIII, nr. 13), în-tr-un foileton intitulat Critica criticii, în care îşi apără împotriva lui D. Guşti piesa sa Băcălia ambiţioasă, şase ani mai tîrziu decît Kogălniceanu, dar nouă ani mai înainte de România literară, crede că „critica [literară] nu ar prinde loc în epoca de astăzi, căci, fără a vătăma vreo iubire de sine, insă nu avem, nici putem avea o literatură pană mai tîrziu". Vom mai reveni asupra acestui articol, necunoscut încă. Deocamdată, să spunem numai că limba din acest articol e mult mai imperfectă decît în articolele publicate în România literară. Se vede că, dacă în România literară i se corecta limba, aci nu i-a corectat-o nimeni, ori că la 1846 se deprinsese mai puţin cu limba, pe care pană la 1855 şi-o fi însuşit-o mai bine, căci se ştie că Russo îşi făcuse studiile în străinătate şj-i venea mai uşor să se exprime în franţuzeşte. 21 mania ele a fi autor ? însuşi ţîneii de pe laviţele şcoalelor au pretenţii a publica scrierile lor, pin’ şi tractaturi de filozofie. Ei bine. într-o asemine epohă, cînd se publică atîtea cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate şi ca intr-un ciur să le vîniure ; lăudînd cele bune şi arun-cînd în noianul uitării pe cele rele ; şi una şi alta după principiile sale şi fără a lua sama la persoana şi la starea autorilor ?” Jar în 1855. în articolul-program din primul număr al Stelei Dunării, vorbind de ,,pacolila de versuri fără poezie, de romane traduse şi de tratate anabaptisto-lim-bistice a celor mai mulţi din scriitorii noştri de astăzi“, deciară ca i ..Critica s-au făcut neapărată mai ales în timpul de faţă, cînd limba românească este răstignită pe fel de fel de cruci, stropşită prin fel de fel de sisteme, întunecată prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decît altele11. şi anunţă că va „păşi hotărî tor în contra tuturor semizeilor, pătrimilor şi optimilor de zei, carii fără nici un titlu, fără nici o capacitate, din autoritatea lor privată, s-au constituat succesorii muzelor, năvălind Olimpiii şi Parnasul. De interesul public, de datoria noastră va fi de a-i combate şi de a-i răsturna din poziţiile uzurpate. “ D. Maiorescu n-a spus nimic mai mult, şi nici cu un gest mai frumos. Iată dar că, chiar de la început, în Moldova se simte nevoia criticii ; nevoia e conştientă, scopul bine hotărît : a importa numai ceea ce e necesar, a nimici sistemele lingvistice raţionaliste, a feri limba şi literatura de deznaţionalizare, a arunca „în noianul uitării11 pretenţiile nejustificate... a prezida la introducerea culturii străine şi la asimilarea ei. Mai departe, conştiinţa de nevoia acestei critice a culturii străine la noi va fi reprezentată de societatea „Junimea11 din Iaşi, întrupîndu—se mai ales în cel mai strălucit reprezentant- al „Junimii", d. Maiorescu, a cărui activitate, pănă la 1880, nu e decît continuarea acestei critice a adaptării culturii străine. ..Din momentul în care se recunoaşte că sîntem în tranziţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea 22 criticei şi se osîndeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă..* 1 ..Cine însă fără critică poate păşi cu siguranţă ?[...! ...Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orc o jertfe şi în mijlocul a orcîtor ruine trebuie împlîntat semnalul adevărului !“ 2 Dacă Muntenia a făcut, cum am spus, operă de un interes mai urgent : asimilarea formelor politice. Moldovei îi revine meritul de a fi prezidat. în timp de patruzeci ele ani, de la 1840 până la 1880, la asimilarea culturii in celelalte forme ale ei. ..România literară, Steaua Dunării şi Zimbrul (zice Gazeta ele Transilvania, 1856) ...bornate de un provinţia-li.srn fiiistic, ele socotesc că un milionaş de moldoveni sînt de ajuns ca singuri să împlinească misiunea ce destinul a împărţit-o românilor11 ; la care A. Russo3 răspunde că „milionaşul de moldoveni, care de 80 de ani trăieşte ideile filozofice ale lumii civilizate", are acest drept. Şi Russo. capul cel mai teoretic al acestei şcoli critice, adevereşte de repeţite ori constatarea, pe care am făcut-o, că Moldovei i, se datoreşte cultura românească aşa cum e astăzi : ...literatura română — zice el aiurea 1 —■ se împarte astăzi în două şcoli, una ce îşi are cuibul în Bucureşti, unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice ţipet discordant se sfîrşesc, în iune, io, înt etc. ; al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulţi partizani în Moldova : aceasta este şcoala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români şi româneşte şi a face o literatură numai din viţele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor şi a jargonului neînţeles din Ardeal." în adevăr : „Cei din rari şi respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme, au avut puţini imitatori" şi au avut meritul numai că au dat un impuls mişcării literare prin poezie şi istorie, continuă Russo, ! Critice, I, p. 246: Observări polemice, 1869. [Textele lui Mr.ioivscu au fost citate după ediţia Critice (1867—1892), voi. 1 —IU. Buc., Socec, 1892.] - Op cit., p. 867, 394 : Direcţia nouă, 1872 [in poezia şi proza ]. Steaua Dunării. 11, p. 5. ■ Cugetări, România literară [1835], p. 119. 23 gîndindu-se, probabil, mai ales la Asachi, care in realitate n-a făcut parte nici dintr-o şcoală, balotat între spiritul cel vechi şi cel nou. Din pricina acestei atitudini critice, a acestui spirit „electic", moldovenii erau t axaţi, de .şcoala adversă din Blaj şi Bucureşti, de „reacţionari, aristocraţi, slavoni, rusolatri". Dar Russo, în numele moldovenilor. se roagă de ardeleni să-i lase să lucreze în voie „limbuşoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce-a mai fi"'. „Noi moldovenii, dimpotrivă, simţim că mare avuţie, inspiraţie şi limbistică este în cîntecele des-preţuite în Ardeal, şi cu ele, şi voia criticului, vom unna înainte cercetările retrospective." 1 în capitolul precedent, voind să precizez factorii culturii româneşti din Moldova, în deosebire de Muntenia, am arătat că curentul latinist, ca şi cel politic francez, a fost mai slab în Moldova şi am arătat, în treacăt, pricinile. Să ne oprim acum asupra acestor fapte, care sînt de o importanţă deosebită şi care ne vor explica apariţia spiritului critic în Moldova. în Moldova a lipsit o clasă mijlocie naţională, cu instincte revoluţionare. Existenţa unei asemenea clase in Muntenia a format un mediu favorabil răspîndirii ideilor revoluţionare, a făcut să se prindă uşor toate „noutăţile" şi toate „exagerările", clasa burgheză dînd un corp revoluţiei muntene. In Moldova, lipsa unei asemenea clase a făcut ca mişcarea „de la 48“ să fie mult mai palidă. Curentul francez, ca curent politic, a fost mai slab. Curentul latinist, care prin origina şi conţinutul său era un curent revoluţionar, deşi în aparenţă era unul lingvistic şi istoric, n-a putut prinde în Moldova, căci, neexistînd aici o clasă cu instincte revoluţionare, el n-avea unde să se dezvolte, nu era cerut, nu putea să aibă trecere. „laşul, zice A. Russo1', la 1839, ca şi astăzi, nu se deosebea prin vreun entuziasm straşnic pentru nici o individualitate sau pentru vreo pricină Apoi Muntenia, din cauza situaţiei geografice, avea mult mai multe legături cu Ardealul decît Moldova. De sute de ani relaţiile dintre Muntenia şi Ardeal au fost mai 1 Op cit., p. 349, 330, 330. [Partea a II-a, cap. II.] - Holera, Calendarul Buciumului român pe 1853. 24 strinse dccît intre acesta şi Moldova. Boierii munteni fugeau în Ardeal, negustorii munteni se duceau în sau prin Ardeal. La începutul veacului al XlX-lea. negustorii munteni se intîlnesc cu românii din Ardeal, aduc idei, aduc şi căi ţi. Influenţa ideii latiniste e mai timpurie în Muntenia, încă în prefaţa gramaticei lui Enache Văcărescu. din 1787, se vorbeşte de romani, de Traian. de colonizarea Daciei etc., ceea ce presupune familiarizarea cu ideile Şcolii ardelene. atunci abia năseînde. Să se mai adaoge la aceasta şi o înfloritoare literatură în sudul Transilvaniei (Barac etc.). Graţie acestei legături mai mari, Gh. Lazăr trece in Muntenia, şi nu în Moldova. Şi. cu aceasta, ajungem la a treia pricină a deosebirii dintre curentul latinist din Moldova şi Muntenia. Geor-ge Lazăr a fost o puternică personalitate, un mare apostol. Dacă e greşită teoria care nu dă nici o importanţă individualităţilor în mişcările sociale, punînd totul pe socoteala maselor, desigur că e greşită teoria care explică mişcările sociale prin iniţiativa individualităţilor. O personalitate, oricît ar fi de puternică, nu poate avea înduri re decît în nişte împrejurări favorabile. Iar un curent popular, o tendinţă socială nu poate ajunge la realizare decît întrupată în individualităţi puternice. Dacă Gh. Lazăr ar fi venit în Moldova, curentul latinist ar fi fost mai puternic aici, dar nu atît de puternic ca în Muntenia, pentru că în Moldova împrejurările în care avea să se dezvolte erau mai slabe. O importantă împrejurare am văzut-o : o clasă mijlocie naţională. Şi are un înţeles deosebit faptul relatat de P. Poenaru 1 că la şcoala lui Gh. Lazăr alergau elevi din toate clasele sociale şi anume şi prăvăliaşi. Iată dar că clasa mijlocie a auzit cuvîntul apostolului şi, desigur, l-a răspîndit mai departe. Trebuie să ne închipuim cum erau înţelese cuvintele patriotice si revoluţionare ale lui Lazăr de aceşti prăvăliaşi şi cum ar fi fost înţelese de fiii de boieri din Moldova. începem să înţelegem pentru ce în Muntenia s-a format o falangă de propagandişti ai ideii latiniste şi naţionaliste — şi nu şi în Moldova. In Moldova. în deosebire de Muntenia, scriitorii de samă şi. în acelaşi timp, reprezentanţii şcolii critice au 1 Geargiu Lazaru şi Şcoala romana [Buc., 1871], p. 23. 25 fost toţi fii de boieri, şi anume, din clasa boierilor mai mici. Aceasta este a patra cauză pentru care în Moldova s-a născut şcoala critică, adecă — ceea ce este acelaşi lucru — pentru care exagerările n-au prins. Au fost şi în Moldova cîţiva reprezentanţi ai exagerărilor : aceia s-au recrutat din clasele mai de jos şi din oameni mai puţini talentaţi, vorbim de şcoala lui Barnuţiu, ..fracţiunea liberă şi independentă'1, ai cărei corifei au fost Tăcu. Lateş, Gheorghiu etc. 1 Aceşti fii de boic-ri au avut parte de mai multă învăţătură. Părinţii lor au avut marele merit de a-şi trimite fiii la şcoli străine, uneori foarte serioase.1 2 Kogăl-niceanu. A. Russo au făcut studii solide, care nu vor fi fără efect în apariţia spiritului critic în Moldova. Aceşti fii de boieri au putut să aibă mai mult răgaz pentru studiu decât alţii. Şi, lucru mai important, din pricina clasei din care făceau parte ei moşteniseră un temperament mai conservator, deci mai refractar la ,,noutăţi". Punând laolaltă acest conservatism cu lipsa unei clase revoluţionare, vom înţelege şi mai bine cauzele sociale ale fenomenului care ne interesează. La acestea va trebui să adăogăm elementul cel mai important al sufletului acestor fii de boieri, tradiţia culturală moldovenească, mai puternică decît în Muntenia, tradiţie care se păstrase, fireşte, mai vie la clasa boierească şi care poate e factorul cel mai important al apariţiei atitudinii critice, în orice caz tot atît de important ca şi primul : lipsa unei clase revoluţionare. ,,Multă ştiinţă au fost odată sămănată în ogorul românesc — zice Russo — ...Multă carte, multă ştiinţă istorică, politică, finanţiară se ivesc ici-oole, dar plutind de abie în răsîpele aduse de veacul al XVIII-lea." 1 Aceasta este tradiţia culturală. A. Russo exagerează în rîndurile acestea, dar e adevărat că vechea cultură moldovenească din veacul al XVII-lea nu s-a pierdut cu 1 T. Maiorescu, Critice, Iii. p. 74. [Contra şcoalei Barnuţiu, 1868.] 2 Vezi Alecsandri, Proză, p. 597. [Constantin Negruzzi. Introducere la scrierile Vai. Ediţia : V. Alecsandri, opere complete, III, Proză, Buc., Socec, 1876.) Amintiri, România literară, [1855, nr. 38], p. 443. 26 totul3 ci a ajuns pănă la veacul al XlX-lea plutind pe răsîpele aduse de veacul al XVIII-lea“. Ce însamnă această tradiţie culturală ? Mai întâi, o rafinare cerebrală, trecută prin ereditate de la o generaţie la alta pănă la bonjuriştii de la 1840. Nu e lucru fără însemnătate subţiarea creierului în mai multe generaţii. Apoi, o deprindere cu îndeletnicirile culturii 1. trecută prin educaţie, o generaţie moştenind de la alta deprinderea de a ceti, oarecare cunoştinţi mai deosebite, în specie : o bibliotecă de cărţi vechi româneşti religioase, poate manuscrise de cronicari, cărţi profane tipărite şi adesea cărţi străine ; şi contactul cu nişte părinţi mai mult sau mai puţin cunoscători de literatură, Un C. Negruzzi, copil, are la îndemînă o bibliotecă bogată de cărţi vechi româneşti a tatălui său. - în al doilea rînd, o literatură mat bogată şi cu un caracter superior, cum era cea din Moldova, care a făcut cu putinţă această rafinare şi deprindere culturală ce aveau să fie moştenite. Cea dintâi întrebuinţare literară a limbii româneşti se face probabil în Maramureş, în veacul al XV-lea. Prin influenţa husită, se traduc câteva cărţi bisericeşti în româneşte. Dar Maramureşul e aproape de Moldova, mai ales de Bucovina, inima Moldovei de atunci, care avea cu Maramureşul multe legături, multe familii locuind jumătate în Moldova, jumătate în Maramureş.8 Prin urmare, aceste traduceri vor fi trecut de timpuriu în Moldova şi vor fi răspîndit, cît de puţin, cultura religioasă. Şi e sigur că au trecut, căci copiile de pe aceste manuscrise s-au găsit în Moldova. Dar adevărata cultură, în vremile de la început, trebuie s-o căutăm în slavoneşte. Cultura sub forma slavonă a fost mai serioasă în Moldova, „De la Teoctist (pe la jumătatea veacului al XV-lea) porneşte un şir neîntrerupt 1 2 3 * 1 D. Iorga (Opinions Pemicieuses [d’un mauvais patriote, 1900], p. 97) spune că are, în biblioteca sa, un Suetoniu, care aparţinea în 1797 unui boier Palade. Tot d-sa citează pe Wolf, care vorbeşte, în veacul al XVIII-lea, de învăţătura şi inteligenţa unor boieri moldoveni. D. Panu (Săptămina, 80) zice : „In tot timpul laşul a fost superior Bucureştiului prin cultura lui şi prinţr-o clasă de boieri inteligenţi şi culţi". 2 Scrieri, I, Cum am învăţat româneşte. 3 N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor [Buc., 1904], p. 39. 27 de cărturari de slavoneşte, pe un timp eînd în Ţara Românească necontenitele lupte pentru domnie opreau orice silinţi spre lumină, spre artă,"' In acest veac, avîntul de cultură e mare. în Moldova, ocrotit de Ştefan cel Mare, pe cinci in Muntenia „împrejurările au fost şi mai puţin prielnice... şi rodul învăţăturii a răsărit şi mai slab". 1 în Moldova. în acest- veac, apare şi istoriografia, bineînţeles în slavoneşe. Existenţa unor scrieri istorice, oricît de rudimentare. e un mare pas spre cultură. în toată vremea, cultura slavonă a fost mai serioasă în Moldova. în acest veac al XVI-lea, ne spune d. Iorga, chiar caligrafia e mai frumoasă în Moldova, pe cînd în Muntenia, unde decadenţa era mai mare, piserii erau mult inferiori. în Moldova nu există acte domneşti de danie sau de judecată scrise în româneşte, pănă în al doilea deceniu al veacului al XVII-lea. în deosebire de Muntenia, „mai puţin aşezată şi cultă“. Cînd vine Varlaam în scaunul mitropolitan, în veacul al XVII-lea, găseşte o mulţime de manuscrise traduse gata pentru tipar, mai multe decît in Muntenia, scrise într-o „limbă mult mai puternică, mai sunătoare şi mai plină de viaţă —• însuşiri care vor rămânea pănă acum vreo douăzeci-treizeci de ani caracteristice pentru lucrările literare moldovene", zice d. Iorga 2, ceea ce însamnă (tocmai ceea ce ne încercăm să dovedim) importanţa tradiţiei în Moldova. Şi dacă acest lucru a încetat „acum douăzeci-treizeci de ani“, aceasta se datoreşte faptului că de douăzeci-treizeci de ani nu mai e Moldova, ori Muntenia, ci România ; nu mai poate fi Iaşul-moldovan ori Bucureştiul-muntean, ci Bucureş-tiul-român. Să mai adăogăm, tot după d. Iorga:1, că în veacul al XVII-lea, mulţumită şcolii de la Trei-Ierarhi, existau în Moldova mulţi diaci, care întrebuinţau cu pricepere limba slavonă, nu ca în Muntenia, unde cărturarii, mult mai slabi şi nepregătiţi, se foloseau de formulare şi dicţionare. Aşadar, prin traducerile făcute sub influenţa husită, prin cultura slavonă, prin istoriografia slavonă, exista în Moldova o mai mare deprindere culturală, se acumulase un mai mare fond pentru viitoarea tradiţie, care ne in- 1 N. Iorga. op. cit., p. 14, 44, 46. - Op. cit., p. 105, 121, 157. ; Op. cit., p. 149. 28 teresează. De la traducerile maramureşene începe cultura care va forma tradiţia moştenită de veacul al XlX-lea. Dar ceea ce e fără măsură de important şi deosebeşte Moldova de celelalte provincii, ridicînd-o mult mai presus, e influenţa poloneză din veacul al XVI-lea şi mai ales al XVII-lea. 1 Influenţa poloneză a fost o influenţă apuseană. înalt culturală şi — mai ales — un capital străin menit să valorifice sufletul şi talentul românesc. Ei îi datorim pe cronicarii cugetători ai veacului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea (afară de Cant emir, care. cum am spus, e un produs al spiritului multilateral european). Acum vom avea scriitori care scriu în româneşte, care cugetă, discută, care dezgroapă trecutul descălecatului intăi şi al celui de al doilea, care aduc idei nouă. care provoacă o mişcare în spirite, care încearcă şi alte genuri, nouă, fie măcar spre a arăta că limba română e capabilă de ele (Introducerea lui M. Costin la Viaţa lumii). Efectele culturii anterioare, slavone, mai puternică în Moldova, şi această cultură nouă a veacului al XVII-lea nu se vor pierde cu totul în veacul al XVIII-lea. Va veni ceva şi pănă în veacul al XlX-lea, „plutind de abie în răsîpele aduse de veacul al XVIII-lea“, cum zice Russo. Ceea ce a venit „plutind" a creat acea deprindere şi rafinare de care am vorbit mai sus. Scriitorii, a căror tendinţă voim s-o explicăm prin aceste urme rămase din vechea cultură — adică prin tradiţie —, au fost, şi ei, conştienţi de lucrul acesta. A. Russo ne spune că : „In Moldova clerul avea mare nume de învăţătură şi de evlavie" 2, iar aiurea, dîndu-şi samă totodată şi de influenţa salutară a Apusului şi parcă voind să afirme că progresul românismului c concomitent cu influenţa apuseană, zice : „De la Costineşti. crescuţi în ţeara leşească, şi până ia noi, tot drumurile Apusului sînt bătute de pruncii români" :!, ceea ce e o justificare a celor spuse de noi. că influenţele salutare au venit din Apus şi că Costineştii şi ceilalţi sînt — istoriceşte şi filozoficeste — premergăto- 1 Vezi faptele în N. Iorga. Op cit., p. 113. 138. şi Istoria literaturii române in secolul al XVIII-lea {Influenţa polonă), de aceiaşi [Buc.. 19011. - Cugetări. România literară, p. 201. Amintiri. Romanici literară, p. 313. rii generaţiei de la 1848. O spune, cum se vede, un patru-zecioptist. Dar cînd această literatură (care lăsase o urmă în spiritul moldovenesc : rafinarea, deprinderea cu îndeletnicirile culturii şi chiar o cultură de fapt) este dezgropată, dată la iveală ; cînd moldovenii culţi nu se mai satură de dînsa (Russo o ceteşte cu lăcomie, mîndrindu-se cu ea, Kogălniceanu o dă la lumină şi o analizează, Ne-gruzzi ,.şterge colbul de pe cronice bătrîne“, Asachi, chiar, o recomandă ca limbă literară, deşi face, în alte privinţi. greşeli mari ; ziarele, cum e Gazeta de Moldova, o analizează, o ridică în naltul cerului) ; cînd, cu un cuvînt, moldovenii culţi sînt captivaţi şi plini de literatura veche, atunci la urma, de care vorbeam mai sus, de care vorbeşte şi Russo, adăogîndu-se influenţa actuală a paginilor pline de ..limbă veche şi-nţeleaptă!I, adăogîndu-se şi cei ..optzeci de ani" de cînd moldovenii trăiesc ,,de ideile filozofice ale lumii" !, adică mai intensa cultură apuseană a Moldovei de la începutul veacului al XlX-lea — e fatal să se afirme un spirit critic. Nu e fără interes a insista asupra acestei chestii şi a vedea cum A. Russo, acest spirit pătrunzător, n-a lăsat nimic neobservat şi a spus tot ce se poate spune asupra acestei particularităţi a culturii moldoveneşti, care explică apariţia spiritului critic în Moldova, şi nu aiurea. „Şcoalele limbistice, zice el, 1 2 au cuibul lor în Bucureşti şi în Ardeal". Pe ardeleni nu-i scuzează, căci au tradiţie, pe munteni îi scuzează, pentru că ei nu au tradiţie3 : ..Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiţia...". Şi cei ce nesocotesc tradiţia şi ..care toate înlăturează şi pomenirea chiar a tradiţiei, sînt ca oamenii cei noi ce îşi tăgăduiesc părinţii". Cărţile’ 1 Steaua 'Dunării, II, p. 5. 2 Cugetări, România literară, p. 251. •* E nedrept aci, poate pentru că nu cunoştea literatura veche din Muntenia, sau, dacă o cunoştea (căci în jurnalul său de la Soveja ne spune că a primit Magazinul istoric), n-o cunoştea bine. Nu-i vorbă, el, care lăuda aşa de mult pe cronicarii moldoveni, ne spune, izbit de inferioritatea cronicarului muntean, că : „Constantin Căpitanul e ieftin la vorbă, tare ostenitor, nu plăteşte cit Miron şi alţii" (Revista română, 1863, p. 546). Cronografia muntenească, oricît ar fi de inferioară celei moldoveneşti, oricît ar conţinea ..mai mult date istorice, cu puţine cugetări asupra evenimentelor raportate", cum zice d. Xenopol (Mihail Kogălniceanu, p. 30), a format. împreună cu literatura bisericească, un element de tra- vechi, zice el, şi limba cronicarilor trebuie să fie modele pentru limba românească, nu cum fac ,,învăţaţii“ ce ..leapădă tradiţia ascunzînd-o sub pretext de baştină latină". Şi, in sfîrşit, sintetizînd şi trăgînd concluzii, Russo zice : „...între români, moldovenii şi între moldoveni, colaboratorii României literare sînt singurii ce nu au impus românilor nici gramatice, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor ; singură Moldova, ca şi în lupta naşterei. a sprijinit tradiţia scrisă şi tradiţia orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi şi a cumpăni temeiurile nouă ; este iertat Moldovei, care au pus mai multe pietre la zidirea veche a naţionalităţei, a se convinge dacă limbele nouă fac cît limba veche, cit de frumoase şi armonioase sînt ele, dacă substituţia lor este putincioasă, de nevoie, şi conformă cu ţălul la care sînt chemate limbele de a fi un organ de înţelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, şi a se încredinţa că latinirea, sau franţuzirea, sau talienirea României vredniceşte tru-zile ce am putea întrebuinţa în cercetări şi lucruri mai serioase." 1 Şi aiurea : ..Moldova e ţară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală ; nici teoriile italiene şi romantice a vestitului revoluţionar [Eliade], nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină" 2, ceea ce e foarte adevărat, numai cît din tonul frazei lui Russo pare că pricina ar fi o „răceală" inerentă sufletului moldovenesc. Noi credem că acea răceală se explică tocmai prin acea tradiţie culturală, cît e vorba mai ales de răceala faţă diţie. Eliade Rădulescu, care nu face caz de cronicari (primul defect), nici de literatura populară (al doilea defect), face mult caz de literatura bisericească, cînd e vorba de limba literară. In Muntenia, oameni care se influenţează şi ascultă de tradiţie sînt : Gr. Alexandrescu şi adînc cunoscătorii de cele vechi : Bălcescu şi Odobescu. De aceea, dintre scriitorii vechi serioşi din Muntenia, ei sînt singurii care au o limbă bună şi un spirit original românesc şi care s-au alipit de şcoala critică moldovenească. întreţinînd legături cu ea, scriind în revistele ei, ca şi Caragiale mai tîrziu. Odobescu e chiar un reprezentant al şcolii critice din Muntenia. 1 Cugetări [71], România literară [1855], p. 276, 347. - Ibidem, p. 349. 31 'cu „entuziasmul literar-'11, şi prin lipsa unei clase revoluţi an are, cit e vorba, mai ales, de răceala faţă cu „entuziasmul politic". Şi, fiindcă a venit vorba de o deosebire sufletească, am putea spune ipotetic că poate fi vorba şi de un element pur psihic. Poate că moldovenii sînt mai sceptici, (în Scrisori, Alecsandri numeşte pe munteni gaseoni : „gaseoni sau, pe româneşte, munteni" 1. Dar e uşor de înţeles că un popor, un oraş, Bucureştiul, care e în fierbere politică, trebuia să facă impresie de gasconerie unui ‘sceptic rafinat cum a fost Alecsandri.) în. sprijinul acestui „scepticism" ar veni şi unele mărturii vechi. Aşa, de pildă, se ştie impresia făcută lui Paul de Aleppo de moldoveni şi impresia făcută de munteni. De nepăsarea religioasă a moldovenilor s-a speriat călătorul străin, pe cînd pentru credinţa şi smerenia muntenilor n-are destule cuvinte de laudă. Această deosebire sufletească, dacă e, s-ar putea explica poate şi prin deosebirea elementelor etnice care au lua t parte la formarea muntenilor şi a moldovenilor 1 2. (Alecsandri 3 întotdeauna gata de invectivă, zice că muntenii sînt româno-bulgari, ceea ce e falş.) Dar, în sfîrşit, acestea sînt ipoteze şi elementul etnie-ereditar e greu de ■calculat. în rezumat. în Moldova există O1 tradiţie pe care o respectă moldovenii. De aceea, depozitară a tradiţiei, îi este iertat să-şi ia rolul de a prezida la înjghebarea culturii române moderne, invalidînd ceea ce nu ar fi menit să valorifice energia şi talentul românesc. Şi, în adevăr, Moldova nu s-a mărginit să respingă curentele falşe, - nu s-a mulţumit să le distrugă la ea acasă. Ea a căutat să le distrugă şi în afară, acolo unde erau pe cale de a izbuti : „După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-1 pusese pedanţii vremii de pe atunci : «Pururea mişcă !», voi striga din Moldova, ca să se audă peste 1 Scrisori, p. 92 [Către I. Negruzzi, dec. 1877], 2 D. Onciul, în cursul său, susţine că dacii s-au retras prin munţii dinspre Moldova. Probabil în Moldova e şi un element i"utean, neexistent sau mai puţin însemnat în Muntenia. 3 Scrisori, p. 236 [Către Âl. Papadopol-Callimach, oct. 1889. De fapt, aici e o glumă a lui Alecsandri. Descrie o zi friguroasă, în care „nasurile romano-bulgare" erau roşii de ger]. 32 Moina, peste Milcov, peste Carpaţi : «Limba domnilor E... L... P... 1 şi altora nu e limba românească, şi literatura de astăzi nu e literatura românească"1 2, lucruri scrise cel mult în 1855, cînd Russo şi-a scris Cugetările. * Aşadar, Moldova a dat românismului cultura sau, mai propriu, posibilitatea de cultură, prin acel spirit critic de care am vorbit. Istoria culturii moldoveneşti din veacul al XlX-lea e, mai ales, istoria acelui spirit critic aplicat la introducerea culturii străine, adică la procesul de regenerare a spiritului românesc. E, ceea ce e acelaşi lucru, istoria luptelor împotriva tendinţilor falşe, necumpătate, din Muntenia şi Transilvania. 1 Eliade, Laurian, Pumnul. 2 A. Kusso, Cugetări, Revista română, 1863, p. 537. * Fragmentul citat de Ibrăileanu, împreună cu alte cîteva pagini din Cugetările lui Al. Pousso, a fost publicat după moartea acestuia, în 1863, de Al. Odobescu, în Revista română. IV Amestec de curente contradictorii: G. Asachi înainte de a studia evoluţia spiritului critic, este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă şi în care, deci, s-au întîlnit şi ciocnit tot felul de curente contradictorii. Este vorba de G. Asachi, una dintre marile figuri ale culturii româneşti. Vom vedea că atitudinea sa este nehotărîtă şi contradictorie : aci ne apare ca om vechi, aci ca novator şi, în această din urmă atitudine chiar, cînd ca un novator lipsit de orice spirit critic, cînd cu oarecare preocupări critice, dar contrazicîndu-se adc .şea asupra aceluiaşi lucru. In politică Asachi este un om vechi, un ..conservator". Cei mai însemnat eveniment politic, acela în care se concentrează toate aspiraţiile oamenilor noi din epoca sa, acela care ne dă măsura, din acest punct de vedere, a tuturor oamenilor care au irăit pe atunci, este revoluţia de la 1848 : Asachi n-a sprijinit-o, mai mult, el a fost împotriva ei. In Albina românească el nu se mărgineşte să ignoreze revoluţia — ceea ce-i impunea cenzura rusească, desigur —, dar îşi manifestă toată aversiunea pentru acea mişcare. Pentru dînsul, revoluţionarii din Muntenia sînt nişte tineri care, ,,pilduindu-se de cugetări vrednice de osîndă, s-au fost abătut de la datoria ce au cătră ocîrmuire" ; şi tot aşa şi revoluţionarii din Iaşi, care au tulburat „liniştea de care, zice el, capitala noastră neîntrerupt se bucurase de la întronarea Prea înaltului Domn Mihail C. Sturdza...'* Iar faţă cu publicarea unui oarecare .,ofis“ al lui Mihail Sturdza, partizanul intereselor politice ruseşti, Asachi scrie : „Rusia a luat toate măsurile să nu răzbată anarhia în... provinţiile otomane“ K adică in principate l 1 1 Albina românească, 1848, 21 şi 61. 84 Dar acest om vechi în politică a fost unul clin cei mai ele samă reprezentanţi ai introducerii culturii apusene la noi, prin ziare, calendare (calendarele pe acea vreme erau un fel de reviste anuale), prin reviste, tradu-cind. imitînd. compilînd din scriitori străini de toate felurile : prin şcoala sa de inginerie ; prin rolul său oficial în organizarea şcolilor în vremea lui Mihail Sturdza ; prin cărţi didactice etc., etc. G. Asachi a fost un om foarte învăţat. Trecuse prin şcoli serioase, nu era autodidact, ca majoritatea contemporanilor săi, era in curent cu toate lucrurile din Apus, pană şi cu spiritismul, despre care scrie foiletoane l. In 1839, se pune în fruntea unui comitet, pentru a traduce un lexicon din nemţeşte, arătînd cită nevoie au românii de cultură. Chiar in primul număr al Albinei româneşti (1829, 1 iunie), în articolul-program, el declară că poporul român trebuie să se împărtăşească de cultura Apusului înaintat, ba încă răpede, căci a întîrziat : „In zilele de acum, oricare îmbunătăţire şi aflare a vreunii naţii trece în posesia tuturor spre folosul oamenilor [. . . j Se cuvine cu îndoite păsuri şi sîrguinţe a ni porni spre cîştigare în parte a celor întârziate." Şi dacă din acest program ar rezulta că Asachi e un novator exagerat, că vrea să introducă cit mai multă cultură apuseană cu putinţă, fără nici un discemămînt, apoi de aiurea se poate vedea că el, şi în această privinţă, are timidităţi, care nu prea rimează cu cele ce şi-a impus în programul activităţii sale culturale : „Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua orice lucru străin şi nou, ci in respectul aducerii-aminte a strămoşilor." 1 2 Acestea le spune cu ocazia constatării faptului că unii îşi schimbau numele, adăogînd la sfârşit un eseu, iu, adi, ici... In aceste rînduri, Asachi apare intr-un fel de atitudine critică, dar mai mult ca reacţionar, căci acum defineşte cultura numai ea un cult al strămoşilor. Pealtmintrelea, atitudinea sa faţă de reprezentanţii curentului critic (ca si a acestora faţă de dinsul) este binevoitoare : cind. în 1840, apare Dacia literară a lui Ko- 1 Gazeta de Moldavia, 1853, 13. 2 Albina românească, 1843, p. 53. 33 gălniceanu. Asachi salută această apariţie, nu-i vorbă, fără mult entuziasm, probabil pentru că această revistă reprezenta un curent pe care el nu-1 prea înţelegea : probabil şi pentru că. deşi Dacia literară îl lăuda în unele privinţă îl şi ataca : direct, pentru caracterul prea exclu-ziv moldovenesc al Albinei, indirect, prin învinuirea adusă publicaţiilor româneşti in genere (deci şi Albinei, care o merita cu prisos) că se mulţumesc numai cu traduceri din limbi străine, fără nici un interes pentru români 1 — învinui; e pe care Kogălniceanu o reeditează şi în Propâşirqa din 1844. Tot bine primeşte Asachi şi apariţia Repertoriului dramatic al lui Alecsandri, un alt reprezentant al curentului critic şi al cărui acest Repertoriu chiar era o manifestare de critică aproape a tuturor curentelor sociale ale vremii. Ba, cu această ocazie, Asachi, accentuând din nou asupra necesităţii culturii apusene, ne arată şi înrâurirea ei asupra dezvoltării spiritului naţional, cit şi asupra dezvoltării literaturii originale româneşti : ..Înrîurirea secolului ou deşteptat un spirit amorţit, cu sentimentul naţionalităţii s-au dezvoltat la noi şi elementele literaturii'12, de unde se vede că acest om care, cum s-a văzut, recomanda respectul memoriei strămoşilor ca adevărata cultură, nu se poate împiedeca să nu recunoască că influenţă apuseană şi naţionalism românesc sînt fenomene concomitente —• ceea ce, -am văzut, o spune si A. Russo, ceea ce voim să dovedim şi noi. / şadar, pană aici, vedem pe Asachi ca om vechi când e vorba de mişcarea politică clin vremea sa, iar cînd e vorba de cultură" în general, îl vedem cind novator exagerat, cînd om vechi, şi rar în acea atitudine mijlocie, care e cea critică. Prin urmare, constatăm, chiar de pe acum, că el n-a avut un punct de vedere sigur, o concepţie unitară asupra vieţii. De aceea, cum încă vom mai vedea, nu-1 putem clasifica în nici o şcoală ; şi de aceea el este un izolat, afară decât dacă am considera ca şcoala" sa pe oameni ca Guşti, Sâuleseu... Dai' aceşti scriitori au fost cu totul neînsemnaţi, fără personalitate, şi-i vom considera ca purtători ai cuvmtului lui Asachi. : Dacia literară, 1040. Introducere. - Gazeta (le Moldaria, 1032, 20. 30 Dacă Asaehi n-a ştiut bine ce vrea în privinţa culturii in general, cu atîta mai puţin va avea o atitudine hotărîtă faţă cu diferitele probleme ale culturii în special, şi mai ales faţă cu cele două probleme principale, ce se puneau în acea vreme : limba literară şi literatura naţională. în privinţa limbii, într-un vechi număr din Albina românească, Asaehi spune : ..Sfezile şi controversele asupra formelor limbii sînt intempestive şi însorb timpul preţios-1... Sînt unii ..care se par îndatoraţi a aduce pe românie străine idiotisme şi construcţii-1 [se referă mai ales Ia traducători]... „Fondosul limbii noastre, ce pe aiurea se caută, este în Sfînta Scriptură-1, cătră care, ..adao-gă-se îmbunătăţirile cerute după un metod simplu şi care s-ar cuveni a se legiui de cătră un giudeţ Amfiction, ce se poate închega din gramaticii români a Transilvaniei, a Ţării Româneşti şi a Moldovei"1. 1 în altă parte 2 se spune că „stropiarea11 limbii, căreia i se siluieşte geniul, samănă cu o fată mare de la ţară, naivă, adusă la oraş. sulemenită, înmănu.şată, ..trasă în toate părţile de nemţi, greci, francezi"1. Aşadar, aci, opoziţia împotriva acelor sisteme lingvistice care voiau să ..stropieze"1 limba, recomandarea cărţilor bisericeşti ca bază a limbii literare, prin urmare o atitudine cuminte, aproape ca şi a şcolii critice moldoveneşti : dar. totodată, propunerea naţionalistă ca un „tribunal11 de lingvişti să decreteze „îmbunătăţirile11 limbii. Această contradicţie între tendinţi nu se va rezolva niciodată în spiritul lui Asaehi. într-un loc :l Asaehi declară că scopul literaţilor este de „a nimeri formele şi stilul limbii'1 şi. pentru aceasta, trebuie respectată limba cărţilor bisericeşti, ca să nu avem o limbă bisericească. înţeleasă de toţi, şi trei limbi provinciale. în 1847 într-un fel de manifest lingvistic, Asaehi spune că foile (ziarele) au menirea de a forma umba. şi foile „se-mpart la noi, zice el. în sisteme de conservativi, de radicali şi de cumpenitori sau de juste milieu'' — şi declară, ca şi C. Negvuzzi cu trei ani îna- 1 Albina românească, 1339, 12. Jbidcm. 73. '' Ibirîcun. sa. ■ Hvdeni. !"}7. 3. 37 iute că ,.părtineşte acestei din urmă sisteme". Asachi face, tot aici, şi propuneri detailate : e de părere să se reînvie cuvinte din cărţile bisericeşti, din manuscrise, şi să se ia cuvinte din limba populară. Aşadar, parcă ne-ar vorbi Russo ; nu lipseşte nici poporanismul. Dar imediat cere alungarea cuvintelor străine, „deşi vechi în limbâ‘% căci... abuzul vechi e tot abuz. Ba, încă, recomandă modul cum s-a format limba literară grecească modernă, care, zice el, va produce „capodopere44. (Se ştie ce „capo-dopere“ a produs !) Şi iată-1, deci, vorbind ca Laurian, după ce, în acelaşi articol, vorbise ca Russo. Dar Asachi face propuneri care îl fac şi un predecesor al lui Arune Pumnul. Tot în acest articol din 1847 (ca şi în unul din 1842, 16), el recomandă, pe lingă alte izvoare de formare a cuvintelor necesare limbii, şi compunerea de cuvinte nouă din rădăcini româneşti, pe baza principiului analogiei, rîdicîndu-se, ca şi Pumnul mai tîr-ziu, împotriva „latinismului, Italienismului. galicismului44... Şi dacă aici se ridică împotriva latinismului, cum se ridică aiurea în Albina 2 şi colaboratorul său D. Guşti, apoi în alt număr (61) al Albinei din acelaşi an. e lăudat Eliade pentru că, în Curierul românesc, curăţă limba de cuvinle „străine"4 şi pune în loc „romane". Iar aiurea3 vorbeşte despre „astă frumoasă a noastră limbă romană, pe car; cîţiva farisei literari voiesc a o arăta chiar dacă...u (comparaţi cu iubirea lui A. Russo pentru dacismul românilor). Iar puţin după aceea'*, Asachi, care vorbea, cum s-a văzut mai sus, de respectarea limbii bisericeşti, acum cîntă marele merit al lui Eliade, pentru că acesta vrea să schimbe limba, s-o readucă la limba „vorbită de oamenii lui Traian44. Nu mai citez şi alte locuri, ca prefaţa de la Poeziile sale din 1836 etc..., unde vom găsi şi alte propuneri care se contrazic, şi între sine, şi cu'cele citate pănă aici. Aşadar, Asachi a îmbrăţişat, în acelaşi timp, toate curentele şi nici unul. Cel mult constatăm că două lu- 1 1 Vezi mai departe. în capitolul Primul junimist, cum clasifică Negruzzi curentele lingvistice ca si Asachi. - 1847, 50. :: Albina românească, 1847, 98. Voidem. 1848, 2. 88 cruri — deşi combătute prin altele — revin mai des sub pana lui Asachi : limba bisericească şi analogia (pumnis-mul). ca izvoare ale limbii literare. In practică însă. în limba scrisă de el, n-a respectat, cum şi era de aşteptat, nici un principiu, căci s-a ţinut de mai multe, deşi nu de toate principiile pe care le-a susţinut teoreticeşte. ceea ce ar fi fost imposibil. Nu am de gînd să analizez aici limba lui Asachi şi nici nu poate intra aceasta în cadrul studiului nostru. Dar oricine a cetit ceva din acest scriitor ştie că el are o limbă a sa, caracteristică, care samănă cu a multor scriitori. iară să samene cu a vreunuia în aşa chip. ca să-l putem clasifica intr-o categorie. El nu scrie nici vechea limbă literară bisericească, ca Veniamin Costachi, nici limba boierească a vremii sale, ca Vasile Drăghici, traducătorul lui Robinson Crusoe, nici limba boierească, dar literarizată a lui Conachi, nici jargonul latinist al lui Lari rian, nici acel italienist al lui Eliade, nici limba nouă literară, cea care a triumfat, pe care o scriem azi, a lui C. Negruzzi. El întrebuinţează unele expresii şi de la unii şi de la alţii, plus arhaisme reînviate de ei, ori de şcolarii săi. însă, în orice caz. prin limba sa, trebuie să-l caracterizăm ca pe un om vechi, căci această limbă, dacă e vorba s-o punem cu aproximaţie într-o categorie, e mai degrabă limba boierească a vremii sale, foarte deosebită de limba nouă — şi fără viitor, căci era artificială — a unui Eliade : foarte deosebit de limba nouă — cu viitor, căci era alcătuită aşa cum a fost firesc să fie alcătuită — a unui C. Negruzzi. E, am zice. atît de rămas în urma altora, incit, cînd e vorba să ortografieze ceva cu litere latine, dibuieşte, în deosebire de alţii, scriind, cum observă Ko-gălniceanu h sunetul ce, de pildă, ,,cînd cu tch (Tchetate Albă — Cetatea Albă), cînd cu iz (Scaritzica — Scăricica), cînd cu cz (Czeribouco — Ceribucul) cînd cu c (+e, siau i : Nistriceora — Bistricioara). în vreme ce numai această de pe urmă transcripţie este bună“... Şi. dacă din toate aceste manifestări, Asachi apare ca o colecţie de tendinţi contradictorii, apoi vom vedea că şi în literatură tendinţele sale sînt tot aşa. 1 1 Dacia literară, 1840. p. 213. 3S) Dar aici trebuie să deosebim pe propagandistul literaturii de autorul de literatură, căci el a fost şi una şi alta, şi poet şi ,,îndrumători.. Să-l vedem în primul ipostaz. „Această plecare către ve^suire să însamnă şi între români, zice el, mai ales de cîiîd raza culturei au început â ni lumina” 1. Căci „omul literat” trebuie să fie,. după el, cunoscător de toate şi inspirat de pretutindene 1 2, ceea ce ne arată că, în această privinţă, Asachi era mai nou şi mai luminat decât unii contemporani de ai noştri, care,, sujb pretext de a feri geniul naţional de pervertire şi „înstrăinare”, au recomandat scriitorilor români să se ferească de cunoştinţa literaturilor străine ! Iar când e vorba ce anume literatură străină să servească scriitorilor români ca model, Asachi, care învăţase la Roma şi scrisese şi in italieneşte, o recomandă pe cea italiană şi se declară împotriva celei franceze.3 Deşi spune, cum s-a văzut mai sus, că una din binefacerile culturii străine este şi dezvoltarea spiritului de naţionalitate, care face să se dezvolte literatura naţională ; deşi laudă pe Alecsandri pentru colecţia de poezii populare, al căreia folos îl pricepe4 (se ştie că şi el, în tinereţe, a cules poezii populare, dar mai apoi nu s-a mai ocupat cu acest lucru, nesimţindu-i toată importanţa) ; deşi, deci, s-ar părea că ar poseda premisele din care să tragă aceleaşi concluzii ca şi şcoala critică mol-doven îască, Asachi totuşi se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce Kogălniceanu că traduce numai lucruri ce nu interesează pe români, învinuire pe care i-o face şi un cetitor (din Roman) al ziarului său, care găseşte că Albina n-are foiletoane originale... 5 Şi mai e de observat că, în „cronicile teatrale” ale Albinei, după învinuirile lui Kogălniceanu, în vremea propagandei şcolii critice în favoarea naţionalizării literaturii — în acele cronici, zicem, nu se atacă deloc multele piese inferioare 1 Poezii a lui Aga Asachi, Eşii, 1836. înainte-cuvînt. -*> 2 Albina românească, 1839, 12. 3 Gazeta de Moldavia, 1853, 40. Acelaşi lucru în „Proimiul“ de la Culegere de Poezii, II, 1854, p. 6. '* Gazeta de Moldavia, 1852. 20. 5 Albina românească, 1846, 1. 40 străine care se jucau în Iaşi şi nu se arată dorinţa unei literal uri dramatice originale. 1 Iar din alt punct de vedere, al simţului critic faţă de valoarea unei opere de artă, Asachi dovedeşte că are puţin simţ şi se pare, ţinem samă de inferioritatea versurilor din Albina şi de calitatea acelora care le făceau, că. Asachi, ca şi Eliade, era de principiul : „Băieţi, scrieţi,, numai scrieţi !“... Ca şi în privinţa traducerilor, tot aşa şi în privinţa literaturii naţionale, Asachi e prea nou ; el e un reprezentant a ceea ce s-a numit „epoca eroică“, cuvînt impropriu, căci am avut un curent eroic, şi nu o epocă, deoarece, cum se va vedea imediat, curentul critic s-a născut odată cu cel eroic. Dar dacă în activitatea sa de propagare a culturii literare, Asachi e prea nou — „eroic“ —, în literatura pe care o creează însuşi, vedem .iar acel amestec de curente pe care l-am găsit pănă aici în activitatea sa. Nu vom vorbi despre operele literare ale lui Asachi, căci acest lucru nu intră în cadrul studiului de faţă. Ne vom mărgini să amintim că G. Asachi e contemporan cu două faze ale literaturii române din veacul al XlX-lea : cu prima fază a acestei literaturi, s-o numim faza Cona-chi, şi cu a doua, s-o numim faza Alecsandri. Ambele faze sînt condiţionate de influenţe străine şi se definesc şi prin aceste influenţe. Prima fază, a lui Conachi, e datorită influenţei literaturii clasice decadente franceze şi influenţei literaturii neogreceşti, care sarnănă cu prima ; e vremea sentimentalităţii fals-exagerate, a abstracţiunilor personificate, a mitologismului, a subiectelor fără legătură cu viaţa contemporană, a inspiraţiei sarbede din trecutul antic etc. A doua fază e datorită influenţei literaturii romantice franceze — Hugo, Lamartine —, nouă pe atunci : sentimentalism puternic, culoare vie, dezgroparea trecutului naţional, deci medieval etc. Şi cine a cetit pe Asachi ştie că el are puncte de contact şi cu Conachi (influenţa literaturii clasice a veacului XVIII, sentimentalism fals-exagerat, mitologism, manierism, versificaţia etc.) sau cu I. Văcărescu (aceleaşi lucruri, plus un fel de latinism poetic : Traian, Dochia, la 1 Vezi mai departe cum V. Alecsandri nu se poate stăpîni de a nu pune chiar şi în gura lui Iorgu de la Sadagura părerile sale proprii în privinţa necesităţii unui teatru naţional. 41 Asachi) şi, pe de altă parte, cu Alecsandri, Bolintineanu =(dezgroparea trecutului naţional, în nuvele şi poezii, patriotismul în literatură, influenţa lui Hugo şi Lamartine : ,,ba!ade“, „legende" etc.). Numai limba în care scrie ş, cum am spus mai sus, mai veche decît a romanticilor-, mai în spre limba lui Co-nachi. Aşadar, Asachi e un om vechi în politică ; un om nou ca întroducător al culturii, deşi nehotărît, teoreticeşte, în privinţa rolului ei la noi ; un om absolut nehotărît în privinţa curentelor lingvistice ; un novator lipsit de spirit •critic, ca propagator al literaturii europene ; un poet care face parte din două faze deosebite şi contrare işi care, în limba operei sale, e mai degrabă vechi. Şi încă un cuvînt. Asachi ia fost comparat întotdeauna cu Eliade Rădu-lescu. E justă comparaţia ? E justă întru cit îl privim numai ca întroducător al ■culturii europene : ziare, reviste, traduceri, teatru etc. Din acest punct de vedere — numai — Asachi acopere, pe lîngă activitatea lui Eliade, şi o parte din activitatea lui tjrh. Lazăr : ca şi acesta, el înfiinţează prima şcoală românească specială, acea de inginerie, dar numai de inginerie, nu şi de patriotism, cum era şcoala lui Lazăr. Eliade, în vremea de care vorbim, a fost un revoluţionar în politică, un italienist în lingvistică. Dacă mai tîrziu devine reacţionar, apoi aceasta e tot o „noutate", căci reacţionarismul său e tot o transplantare din Apus : în reacţionarismul său, el pleacă de la teorii apusene, nu de la consideraţii concrete asupra ţării sale. Cine, azi, ar fi, de pildă, pentru introducerea majoratului la ţărani, cum a propus d. P. Carp, deşi ar fi reacţionar, în. el n-ar vorbi glasul tradiţiei româneşti, acela n-ar fi un om „vechi" şi cu atît mai puţin un spirit „critic", în înţelesul ce-1 dăm aci acestui cuvînt, adică un om care, în introducerea culturii străine, ţine samă de starea de fapt a ţării sale, căci în tradiţia, obiceiul şi psihologia ţăranului român este, mai degrabă, minoratul!... ^ Dacă ceea ce a fost nou în Asachi i-ar fi slujit să facă f elecţie în ceea ce a fost vechi în el, şi aceasta după o normă ce ar fi izvorît dintr-o concepţie unitară teoretică asupra vieţii, el ar fi putut fi începătorul şcolii critice 42 moldoveneşti. Dar acest rol revine altora, dintre care unii, ca A. Russo şi M. Kogălniceanu, au avut o concepţie absolut unitară asupra vieţii ; alţii, ca C. Negruzzi, d. Maio-rescu şi chiar şi Alecsandri, mai puţin unitară, contradicţia nemanifestîndu-se însă la aceştia în acelaşi domeniu, c i de la domeniu la domeniu, şi anume de la politică la cultură. (Alecsandri însă se contrazice şi în acelaşi domeniu, al politicei, dar afară de rare cazuri, nu în aceeaşi vreme, ci de la o epocă la alta a vieţii sale.) Dar despre acestea vom vorbi pe larg în cele ce urmează. V Evoluţia spiritului critic. — Locul „Junimii" în această evoluţie Spiritul critic, despre care vorbim în acest studiu, ţine de* la 18^0 pănă la 1880, adică tocrnai cit ţine perioada de formare a României moderne, cu alte cuvinte, vremea cînd s-a introdus în ţările române cultura apuseană modernă şi cînd a fost mai urgentă şi mai la ordinea zilei problema asimilării culturii străine. După 1880, începe procesul de organizare internă mai serioasă, pe baza şi cu elementele’ civilizaţiei introduse. La 1880, se poate spune, s-a isprăvit şi „unirea" celor două principate române — de atunci nu mai există Moldova şi Muntenia, ca ţări deosebite, de atunci nu mai poate fi vorba de o cultură deosebită moldovenească şi, prin urmare, de atunci încetează şi exis^-te'iţa şcoalei critice moldoveneşti. Vom vedea, totuşi, că încă o sumă de ani, pănă după 1890, în Moldova mai apar manifestări critice special moldoveneşti, mai mult sau mai puţin efecte ale culturii moldoveneşti, mai mult sau mai puţin consecvenţe ale vechei critice moldoveneşti. Acestea vor fi junimismul politic, radicalismul şi socialismul, cu revistele sale, în special Contemporanul. S-a înţeles de la sine că „critica", de care vorbim în acest studiu, e critica culturii, a societăţii şi a literaturii în genere, şi nu critica literară cum o înţelegem acum, adică critica scriitorilor. Ultima manifestare a acestui spirit critic e articolul d-lui Maiorescu — ultimul reprezentant al şcoalei critice moldoveneşti — în contra neologismelor, scris în 1881, care, dacă nu ni se ia în nume de* rău acest pedantism, e data chiar cînd, cu proclamarea regatului, România modernă era creată. Ceea ce a scris după aceea d. Maiorescu e critică literară. Activitatea «ri-tică a lui d. Maiorescu se împarte în două perioade bine distincte. Prima perioadă de critică a culturii, a introducerii şi asimilării culturii europene, cu Scrierea limbeî române (1866), Poezia română (1867), Contra şcoalei Bar- 44 muţiit (1868), Limba română în ziarele din Austria (1868), în contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Observări polemice (1869), Direcţia nouă (1872), Beţia de cuvinte (1873), Răspunsurile „Revistei contimporane“ <1873), In contra neologismelor (1881). Celelalte articole, de după 1881, Caragiale, Eminescw, Poeţi şi critici, în lături !, Contraziceri etc. sînt articole de critică literară. Incit, încă de la 1881, „Maurul“ a crezut de cuviinţă că-şi „făcuse datoria". O spune însuşi d. Maiorescu : „In proporţia creşterii acestei mişcări [literare şi ştiinţifice], scade trebuinţa unei critici generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai puternic al direcţiei adevărate. [...] Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă de la ordinea zilei pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică. Rămîne încă la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici." 1 Aceeaşi conştiinţă de încetarea datoriei critice se vede şi la Alecsandri, care, de la 1880, nu mai vorbeşte nici măcar în scrisorile sale de primejdia, stricătorilor de limbă. Dacă la 1880 era vremea ca Maurul să creadă că şi-a făcut toată datoria, dacă, adică, după aceea şi chiar azi, n-a mai fost şi nu mai este nevoie de acea critică, în care se cuprinde şi necesara „critică judecătorească" — aceasta ar forma subiectul unui capitol special al acestui studiu. Critica d-lui Maiorescu de după 1881, ca şi a d-lui Gherea, nu întră în cadrul acestui studiu, care vrea să fie numai cercetarea spiritului critic aplicat la formarea culturii româneşti moderne din vremea cînd, în celălalt domeniu, politic, şi mai ales în Muntenia, oamenii de pe primul plan al scenei lucrau pentru organizarea statului român modern. Dealtmintrelea, critica literară nici nu se putea naşte pe vremea aceea, căci n-avea pentru ce. Nu exista o literatură care să merite, mai bine : care să comporte ceea ce se cheamă „critică literară". Ni se pare că însuşi d. Maiorescu spune acest lucru undeva în scrierile sale. 1 Critice, II, p. 204. [Poeţi şi critici.] 45 A face critică literară este a face anatomia, fiziologia, şi etiologia unei opere de artă, sau, ceea ce este acelaşi lucru, a spiritului unui scriitor. Aceşti termeni, împrumutaţi de la ştiinţele naturale, nu vor să fie decît nişte metafore clarificătoare şi nimic mai mult. Cînd diseci opera 'de artă sau spiritul scriitorului — cînd faci anatomia operei sau a spiritului scriitorului^ — pentru a-i descoperi însuşirile ; cînd descoperi legătura dintre acele însuşiri şi condiţionarea lor reciprocă — cînd faci fiziologia operei sau a spiritului scriitorului ; cînd descoperi legătura cauzală dintre opera sau spiritul scriitorului şi condiţiile cosmice,"morale, intelectuale, sociale în care s-a produs acea operă sau s-a format acel spirit — cînd faci etiologia operei de artă : atunci faci critică ştiinţifică, cît poate fi „ştiinţifică4* critica literară, adică întru cit i se pot aplica ei metodele ştiinţelor exacte ale naturii. Dar nu se analizează decît realitatea, numai ea merită această trudă işi onoare. Iar literatura de pănă la Eminescu, afară de oarecare mici excepţii, nefiind zugrăvirea serioasă a vieţii, nu comporta o adevărată critică literară. Cînd au venit Eminescu şi Caragiale, atunci şi d. Maio-rescu şi-a schimbat rolul, a trecut la a doua perioadă a activităţii sale, la critica literară. Cu alte cuvinte, cînd, formîndu-se o cultură românească, Eminescu şi Caragiale au fost posibili, şi critica, din jandarm al culturii, ca mai înainte, devine analistă, literară\ Şi dacă critica d-lui Maiorescu nu e aşa de literară,, dacă, vreau să zic, ea este mai mult afirmare de principii 1 Totuşi A. Russo a fost predecesor şi aici. Avem de la dînsul şi mărturisirea legitimităţii unei critici literare, cînd zice că prin critică înţelege nu numai critica contra pedanteriei, ci şi „critică sănătoasă ce răspîndeşte bunul1 11 (România literară, 515), şi arătarea însuşirilor ce trebuie să posedeze un critic : ştiinţă, judecată nepărtinitoare, cunoştinţa lucrurilor, a lumii şi a oamenilor (Critica criticii. Albina românească, XVIII, 13, 1846), şi — aici e interesant chiar şi un cuvînt — calificarea în rău a unei anumite critice cu numele de „judecătorească" în expresia „socotinţi judecătoreşti a d-lui D. G.“, socotinţi care îl hotărăsc pe A. Russo să-şi deie, „o dată pentru totdeauna", opinia asupra criticii (Crit. crit. etc.). Avem de la dînsul şi mostre de critică literară. Aşa, în Critica criticii, analizează pe Nicu din Rămăşagul lui Alecsandri, arătînd că în el Alecsandri a voit să zugrăvească ridicolele nevinovate ale entuziasmului vîrstei de 18 ani ; analizează — cred; 46 teoretice decît disecare de opere, pe lîngă alte pricini pe* care le-o fi avînd d. Maiorescu, desigur că principale sînt teoriile sale estetice, care, orice s-ar zice, sînt o piedică pentru considerarea unei opere de artă ca o manifestare de viaţă pur şi simplu, şi nimic alta. Acest defect: s-a exagerat apoi la epigonii săi. Aşadar, d. Maiorescu cel de pănă la 1881 a avut marele rol de a fi unul — şi ultimul — dintre acei care au. prezidat la formarea culturii române, în unele privinţe,, cum vom vedea, inferior, în unele mai unilateral, în altele,, superior. Curentul acesta critic începe cu M. Kogălniceanu, se* continuă cu C. Negruzzi, A. Russo, Alecsandri şi se sfîr-şeşte eu d. Maiorescu — ca să nu citez decît pe corifei, pe* cele câteva personaje reprezentative care l-au întrupat.. El are ca organe de luptă Dacia literară, Propăşirea, România literară, Steaua Dunării şi Convorbiri literare cit au apărut în Iaşi (adică cît a fost o cultură „moldove— nească“ deosebită ; sau în vremea formării culturii româneşti, care coincide cu formarea statului român, cu alte cuvinte, pănă când se desăvârşeşte cu adevărat Unirea), revistă care a fost „sora României literarecum o-numeşte Alecsandri şi pe care acesta ştia unde s-o aşeze — chiar în biblioteca sa ! —, „alături de România literarăAlecsandri, constatînd această înrudire de gradul întâi între Convorbiri şi România literară — „surori“ — şi recunoseînd Convorbirilor „calităţile necesare unei foi ce ţinteşte a dezvolta gustul frumosului şi distrage spiritele din rătăcirea politieă“ (ca şi Dacia literară, Pro- pentru prima oară —, vorbind de piesa sa proprie — Băcălia ambiţioasă —, ambiţia mahalalei de a se ridica mai sus, de a-şi da* aere de civilizare, punînd în legătură această „ambiţie" cu o însuşire general omenească, cu dorinţa omului de a se ridica tot mai sus : explică ridicolul, grimasele etc. societăţii din vremea sa prin această ambiţie înnăscută, plus amestecul de civilizaţii; analizează tipurile, de pildă pe Matasaru (Băcălia ambiţioasă), arătînd legătura dintre ideile şi morala lor, pe de o parte, şi meseria, , educaţia şi clasa lor, pe de alta, ca unul ce ştia că împrejurările sociale condiţionează pe om. Aiurea (Holera, Calendar pe 1853, Buciumul român) analizează, ca critic literar, o baladă populară,, pentru a arăta cum se comportă sufletul românului în faţa primejdiilor mari ; etc., etc. Dar aceste lucruri au fost incidentale în activitatea literară a lui A. Russo. ir păşirea, România literară, adăogăm noi ; vezi „introducerile" acestor reviste), e „gata" a le „da mina ou toată inima" 1. Nu e adevărat, dar, că „direcţia nouă" începe de la 1860 eu V. Alecsandri, cum zice undeva d. Maiorescu1 2, şi -cu atît mai puţin adevărat că f, singur a revistă critică ce a avut-o România" au fost Convorbirile literare 3, cum zice aiurea tot d. Maiorescu şi că : ‘‘ „...pentru întîia oară s-a arătat în Convorbiri o direcţiune critică în contra limbei obicinuite pe atunci în multe .scrieri ale literaturii române. Critica voia, pe de o parte, să combată construcţiunile .arbitrare ale filologilor, care, sub cuvînt de «purificare» întocmeau un vocabular de termini necunoscuţi românului Şi depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viaţă al limbii populare." 4 ... Ceea ce -este absolut greşit, cum s-a văzut până aici şi mai ales cum se va vedea în cele ce urmează, căci A. Russo a scris mult mai mult, mai pe larg şi cu argumente mai variate decît d. Maiorescu în contra stricătorilor de limbă, aşa de mult î-ncît „cere iertare pentru nevoia în care s-a aflat de a spune de trei şi patru ori tot acele lucruri şi acele idei..." 5 Că Moldova luptase mult pentru ferirea limbii de „construcţiunile arbitrare ale filologilor" era aşa de cunoscut moldovenilor, încît Alecsandri, în 1868 6, constată că : „Tot Moldova, sărmana, păstrează simţul bun şi gustisl estetic în privirea literaturii"... Tot Moldova, ca mai înainte. • E curios cum d. Maiorescu trece peste aceste lucruri, •cînd Alecsandri, în „scrisorile" sale către d. I. Negruzzi, chiar de la apariţia Convorbirilor, pomeneşte necontenit de România literară, ceea ce va fi făcut şi prin viu grai. Desigur că conducătorii „Junimii" cunoşteau pe „sora" 1 Scrisori, p. 28, 44. [Către Iacob Negruzzi, sept. 1867. Alecsandri este de acord cu propunerea acestuia de a colabora la Convorbiri.] 2 Critice, II, p. 291. [E vorba de articolul Eminescu şi poeziile lui.] ^ 3 Op. cit., I, p. 301. [In Direcţia nouă în poezia şi proza română.] 4 Op. cit., II, p. 245. [In contra neologismelor.] 5 Cugetări, Revista română [1863], p. 357. 6 Scrisori, p. 34. [Către I. Negruzzi, aprilie 1868.] -48 mai mare a revistei lor şi vor fi cetit şi pe A. Russo, în care se găseşte tot atîta critică c;t în toţi ceilalţi critici la un loc şi în mai multe direcţii decît la toţi. E cu neputinţă ca „Junimea", care a făcut procesul literaturii şi culturii române, care a vorbit, cu tonul cunoştinţei de cauză, de vechea direcţie, să nu fi cunoscut literatura şi direcţia „veche". Stăruinţa cu care Alecsandri vorbea în scrisorile sale către junimişti de România literară trebuie să-i fi făcut să cetească acea revistă, dacă nu vor fi cetit-o chiar cînd ea apărea, căci întemeietorii „Junimii" erau adolescenţi cultivaţi cînd apărea România literară, iar această revistă, la care colaborau scriitorii români de pre-tutindene, avea o mare răspîndire şi un mare răsunet. în Săptămîna (Amintiri de la „Junimea“), d. Fanu, care e dintr-o generaţie mai tînără, vorbeşte adesea de revistele mai vechi moldoveneşti. Că tendinţa şi spiritul Convorbirilor nu au fost o noutate o mărturiseşte dealtmintrelea şi d. Maiorescu, cînd zice, cum am văzut, că direcţia nouă începe cu Alecsandri, de la 1860. Era imposibil să nu vorbească despre „criticul" Alecsandri, căci acesta era în „Junimea". Ba, d. Maiorescu mărturiseşte chiar şi influenţa vechii şcoli critice asupra. „Junimii" ; mai mult, mărturiseşte că „Junimea" este o continuare a acelei şcoli, cînd ne spune că : „V. Alecsandri, prin scrieri şi sfătuiri orale, ne-a întărit în tendenţa de a ne emancipa limba din pendantis-mul filologilor şi de a o primi aşa cum iese ca un izvor limpede din mintea poporului".1 Despre felul acelor sfaturi, ne putem face o idee din sfaturile pe care V. Alecsandri le da, în scrisori particulare, directorului Convorbirilor, d-lui I. Negruzzi. O dată îl sfătuieşte să lovească „în ceata chiloasă a pedanţilor" 1 2 1 Critice, I, p. 366. [Direcţia nouă în poezia şi proza română.] 2 Poate nu e excesiv de pedant a aminti că, cu acest cuvînt — „pedant“ —, ocărăşte A. Russo în scrierile sale pe latinişti. Şi, un fapt caracteristic, istorisit de d. Panu în Amintirile sale de la „Junimea“ : la înfiinţarea societăţii ieşene, care a fost „Junimea", fondatorii se opriseră mai întăi asupra numelui de „Ulpia Tra-,iana“... Dar pentru o şcoală antilatinistă, numele nu era potrivit... D. Teodor Rosetti a propus numele „Junimea"... d. Pogor, mulţumit, începu să cînte pe nas ca un preot şi întrebă de trei ori, ca la botez: „S-a lepădat copilul de Satana pedantismului ?“ (Săp-tămîna, anul 1903, nr. 43 ; vezi şi Amintiri din „Junimea“ de Iacob Negruzzi.) 49 prin Copiile după natură (anul 1869) ; altădată (acelaşi an),, prevede că Convorbirile vor ajunge o Academie a bunu-lui-gust. Dar încă mai înainte, în 1868, îl sfătuieşte pe* d. Negruzzi să nu cadă, împreună cu d. Maiorescu şi „Junimea", în „aberăciuni" şi „eţucubrăciuni", căci i se părea: ca „Junimea" nu se fereşte destul de pedantism.l Dorinţa lui V. Alecsandri — directorul României literare şi colaboratorul lui A. Russo — este „ca reuşita victorioasă a Convorbirilor să fie cel mai bun răspuns atît la atacurile ardelenilor, cit şi la tăcerea bucureşteană" 1 2. Aşadar, după mărturisirea d-lui Maiorescu, după scrisorile lui Alecsandri, „Junimea" a fost sfătuită de Alecsandri. Dar Alecsandri nu era decît unul dintre reprezentanţii spiritului critic moldovenesc. Şi, dacă studiem cu atenţie mişcarea culturală de la 1840 încoace, vedem că iniţiatorul acestui curent critic e M. Kogălniceanur iar teoreticianul e A. Russo. V. Alecsandri a fost fără îndoială influenţat de aceştia şi în teoriile lingvistice, poate mai mult decît în privinţa literaturii populare, a fost influenţat, doctrinizat de către primul teoretician al teoriei fenomenaliste a limbii la români, de duşmanul sistematic al „aberăciunilor şi elucubrăciunilor", de A. Russo. Şi cînd Alecsandri da sfaturi, în realitate sfaturile erau date de vechea şcoală critică, al cărui teoretician a fost A. Russo. Chiar dacă n-am fi surprins această filiaţiune, tot eram îndreptăţiţi s-o bănuim, căci ar fi fost curios să se nască în Iaşi, distanţate numai prin doisprezece ani, două reviste critice, România literară şi Convorbirile, cu aceleaşi tendinţi, fără ca cea din urmă să fie o continuare firească a celei dintâi. O revistă e sprijinită, gustată de un public, are nevoie de o atmosferă priincioasă — publicul; e susţinută de un cerc ; în cazul special, cercul a fost societatea „Ju- 1 în 1868, aşadar, Alecsandri, reprezentant al vechii critici moldoveneşti, este mai pornit împotriva pedantismului lingvistic decît „Junimea". Intr-un Anuar din 1863, d. Maiorescu scrie cu întrebuinţează ti în loc de ţ, duplică consoanele, scrie o în loc de oa, scrie pe ă cînd cu ă, cînd cu e, după derivaţiune, scrie terminaţia iă în loc de ie etc. (Săptămîna, anul 1904, 82) — este mai puţin duşman al „pedantismului" decît A. Russo în 1855. 2 Scrisori, p. 46, 49, 36, 38. [Către I. Negruzzi.] 50 nimea" l. Dar cine pregătise acest public, din care ieşise acest cerc, dacă nu vechea critică, vechea cultură moldovenească ? Aşadar, prin atmosfera intelectuală, prin sfaturile lui Alecsandri, prin — desigur — lectura vechilor reviste şi desigur, şi prin cultura serioasă a conducătorilor „Junimii", se explică apariţia acestei societăţi şi a revistei Convorbiri literare, care va continua — mai liniştit, mai multă vreme şi mai uşor, din pricina condiţiilor mai prielnice din ţară — opera criticilor şi a revistelor din trecut, în unele privinţe mai cu succes, în unele mai cu îngustime, mai fără comprehensiune, dar adăogînd şi puncte nouă de privire, părăsind însă, din nefericire, unele puncte de privire foarte importante din cele ale vechei critice moldoveneşti, deosebiri care rezultă şi din deosebirea dintre vremea de la 1840—1860 şi cea următoare, şi din deosebirea de temperamente dintre critici. 1 Vezi (Critice, II, p. 335 şi următoarele) caracterizarea cer cului „Junimea" de către d. Maiorescu, ca o societate de oameni iubitori de literatură şi ştiinţă, înzestraţi cu cunoştinţe felurite : discuţii, observări critice, un vis al inteligenţii... Vezi şi Amintirile d-lui Panu din Săptămîna. VI Evoluţia spiritului critic. — Deosebirile dintre vechea şcoală critică moldovenească şi „Junimea** Epoca în care se dezvoltă şcoala critică de dinainte de „Junimea" şi care ţine de” la 1840 pănă după 1860 se deosebeşte cu totul de acea a „Junimii". După 1821, deşi continuă stăpmirea turcească, ţările române cad din ce în ce subt influenţa rusească, care începuse mai de demult. Apăsarea [...] se accentuează necontenit şi, de la convenţia de Akkerman, făcînd încă un pas, ajunge la impunerea Regulamentului organic, care, din punct de vedere politic, nu este decât organizarea ţărilor române în aşa chip, incit să fie scoase de sub stăpânirea turcească spre a trece sub cea rusească. Ţările române devin miza în jocul dintre turci şi ruşi [...] * Din această situaţie rezultă mai întăi o stare de umilire naţională care devine sîngerătoare pentru cei care cugetă şi simt. Consulul rus e mai presus de domn. El îi * Convenţia de la Akkerman (7 oct. 1826) între Rusia şi Turcia prevedea între altele alegerea pe şapte ani de către divan şl domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei cu aprobarea celor două curţi imperiale. Regulamentele organice privitoare la organizarea şi conducerea Ţării Româneşti şi Moldovei au fost întocmite în timpul administraţiei militare ruse între 1828—1834 sub preşidenţia consulului general rus M. L. Minciaki. Menţinînd organizarea de stat feudală şi constituind o legislaţie agrară aspră, Regulamentele au favorizat totuşi dezvoltarea capitalismului şi prin dispoziţiile lor aproape identice au pregătit Unirea celor două ţări române. Reamintim cititorului interesat aprecierea lui Marx despre Regulamentul organic şi modalitatea adoptării sale : „...Odată cu aceasta se dezvoltară raporturile de şerbie, dar numai în fapt, nu în drept, pînă ce Rusia, liberatoarea lumii, sub pretextul-că desfiinţează serbia îi dădu putere de lege. Codcele muncii de clacă, proclamat în 1831 de generalul rus Kisselef, a fost, bineînţeles, dictat de înşişi boierii. în acest fel Rusia a cucerit cu o singură lovitură şi pe magnaţii principatelor dunărene şi aplauzele cretinilor liberali din Europa întreagă." (K. Marx, Capitalul, voi. I, 1948, p. 233.) 52 porunceşte şi-i indică măsuri în contra protestatarilor, pentru care, adesea, în forul său interior, domnul are toată simpatia. Cei care mai păstrează o seînteie de sentiment naţional şi de demnitate trebuie să sufere în tăcere. Kogălniceanu 1 ne spune că a văzut în vremea ocupaţiei ruseşti pe redactorul Gazetei de Moldavia (Asachi) plîngînd că trebuia să înjure pe bărbaţii filoromâni din Europa. Iar cei care aveau curajul să-şi manifeste iubirea de ţară erau trimişi în surgun. Inutil să mai aducem nume de scriitori şi patrioţi închişi în mînăstiri. [...] Despre gradul de umilire naţională ne putem face o idee, gmdindu-ne la faptul relatat de Dionisie Eclesiarhul 1 2, care spune că un căpitan-paşa, venind în Bucureşti cu oamenii lui, şi-a permis să poruncească boierilor să le aducă jupînesele la o orgie, ruşine de care n-au scăpat boierii — dar numai anatomiceşte —, decît înşelând pe turci, adu-cîndu-le femei de pe „poduri“ şi crîşmărese, şi dîndu-le drept soţiile lor... Iar A. Russo3 scrie că haiducul Grozea spunea la judecată : „Voi faceţi temenele la muscali şi le mulţumiţi că petrec cu fetele şi nevestele voastre". Situaţia cea grea a ţării o simţeau mai ales ţăranii, care trebuiau să îndestuleze nevoile armatelor ruseşti —■ şi turceşti — ce se perindau pe aici. Iar boierii, clasa conducătoare a naţiei, căreia îi revenea rolul să se opună, pe cît se putea, acestei umiliri, nu-şi făceau datoria, bineînţeles ca clasă, căci au fost şi excepţii fericite. Aceşti boieri, zice Kogălniceanu, se prăpădeau după străini. Unul- a declarat că, „dacă ar şti că are vreo picătură de sînge de român, şi-ar tăia braţul şi ar scăpa de ea..." 4 Iar C. Negruzzi ne spune că damelor le era ruşine să ştie bine româneşte şi, ca să dovedească neştiinţa limbii române, pronunţau : „mozicule", „mu ştiu", „zos“... 5 A. Russo ne spune că clasa înaltă din Iaşi ducea o viaţă turcească, orientală, ura ce e românesc şi era ignorantă... 6 Chiar C. Negruzzi, care a fost un conservator, primul junimist, cum vom vedea, şi deci nu un antiboier „revolu- 1 Jurnalismul românesc, România literară, p. 67. 2 Tesauru de Monumente istorice, II, p. 194. 3 Probabil el. Vezi P. Haneş, Alexandru Russo, p. 95. 4 D. A. Demidoff în Moldova, Dacia literară, p. 296. 5 Scrieri, I, p. 337 [Scrisoarea XXXII]. 6 Iaşii şi locuitorii săi în 1840, în Scrieri. 53 ţionar", ne spune că sub fanarioţi boierii vorbeau greceşte, n-aveau demnitate şi erau unealta străinilor...1 Iar G. Sion ne arată cum, după 1800, boierii îşi vindeau ţara agenţilor ruşi.1 2 Şi iarăşi, tot C. Negruzzi ne spune că aristocraţia veche a fost „o idră, care muşcă cînd poporul, cînd pe ocîrmuitori" 3 — vorbe** care se potrivesc încă şi mai bine (cum se vede din istorie) pentru boierii de după 1821, care, cum arată pe larg şi A. Russo4 5, au ceriit să plece fanarioţii, ca să ia ei domnia, şi care, la 1821, seu fugit în Bucovina şi au început să atace pe Ioniţă Sandu Sturdza că s-a unit cu „cărvunarii41 (boierii mici) şi să-l pîrască la turci, pentru că acest domn nu voia sâ-i scutească de toate dările, rămînînd să plătească numai ţăranii, nu voia să le pună la discreţie toate celelalte clase. [...] Şi în adevăr, ruşii, pentru a-şi ajunge scopul [...], cîştigă pe boieri în partea lor, lăsîndu-le în schimb ţările la discreţie. Regulamentul organic este legiferarea exploatării claselor de jos de către boieri, căci exploatarea seculară ajunge acum aproape de culmea ei. Toată străduinţa boierilor, încă de la începutul veacului, se chel-tuise în direcţia aceasta. Toate proiectele de constituţie pe care le ignorează d. Rădulescu-Motru (vezi cartea d^sale: Cultură română şi politicianismul3), şi acea de la 1802 şi cele de la 1821, concepute în Bucovina, de boierii fugari, toate sînt legiferarea exploatării desăvîrşite a claselor de jos — în ultima analiză, a ţărănimii. Constituţia de la 1834 e, în sfîrşit, realizarea aproape complectă a 1 Op. cit., I, p. 278 [Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă, 1845)]. 2 Din Arhivele Chişinăului, în Suvenire contemporane. 4 Op. cit., I, p. 272. [Citatul exact este... „aristocraţia nu se înaripase şi capetele acestei idre stînd între popor şi ocîrmuitor nu începuseră a muşca cînd pre unul cînd pre altul."] 4 Sfîrşitul Amintirilor. România literară. 5 în cartea aceasta [Buc., 1904], d. Rădulescu-Motru vrea s& justifice filozoficeşte atitudinea junimistă faţă cu liberalismul. Teza pe care vrea d-sa s-o dovedească e următoarea : Ţara românească trebuia lăsată să se dezvolte normal ; constituţionalismul, formele de viaţă nouă n-au fost necesare, din contra, au fost-dău-nătoare. Schimbările le-au făcut cei de la 1848, nu pentru că erau trebuitoare, ci ca să-şi satisfacă visurile lor de utopişti ieftini, inculţi, şi ambiţiile lor personale — pentru ca să creeze o formă socială, în care ei şi ai lor să poată exploata, prin buget, avuţia naţională. 54 «dorinţelor boierilor, care capătă de la ruşi ceea ce Ioniţă Sandu Sturdza, deşi el însuşi de neam mare, dar „boieri-naş“, nu voise să le dea la început deloc, iar mai tîrziu, silit de ruşii înteţiţi de boieri, le dăduse numai în parte. Istoria ne arată chinurile la care erau supuşi ţăranii şi subt fanarioţi şi, după aceea, subt Regulamentul organic. Dionisie Eclesiarhul ne arată caznele pe care le îndurau ţăranii sub domnii greci.1 Constantin Radovici din Goleşti ne zugrăveşte cu durere starea ţărănimii din vremea sa (1826), exploatarea ei de către boieri. Constantin Radovici din Goleşti mărturiseşte că şi el a făcut ca alţii şi spune că, după ce şi-a deschis ochii, în urma călătoriei in Apus, l-a apucat mustrarea de cuget, fericind pe cei care n-au făcut ca dînsul, care n-au stors poporul! V. Alecsandri, în articolul despre C. Negruzzi1 2, ne vorbeşte de mizeria ţărănimii, de deposedarea icu sila a răzeşilor, de umilirea breslaşilor şi de robia ţiganilor din vremea domniei Regulamentului organic, a acelei constituţii oligarhice, făcută de boieri şi impusă ţării. [...] Adevăratele clase româneşti : ţărănimea, breslele şi boierinaşii sînt date în stăpînirea şi exploatarea boierilor înstrăinaţi şi slugarnici faţă de străini, în stăpînirea acelei clasei care, cum am văzut, se ruşina să fie românească şi care, cum ne spune şi Alecsandri, în articolul citat mai sus, şi A. Russo, în Iaşii şi locuitorii săi în 1840, uitase şi noţiunea si cuvin tul de onoare. Ar fi uşor să dau toată culoarea neagră a tabloului, dacă n-aş cita decît faptele din volumele V şi VI ale Istoriei românilor a d-lui Xenopol. Dar cred că şi le poate reaminti oricine le-a cetit. Am ţinut numai să fac o schiţă, folosindu-mă de cîteva citaţii mai ales din scriitorii despre care e vorba în acest articol, pentru a-i caracteriza şi cu acest prilej. * Aşadar, 3a vremea cînd a apărut vechea şcoală critică moldovenească, ţara era umilită [...] ; boierii, despreţui-tori ai românismului, apăsau de moarte clasele de jos şi mai ales pe ţărani, daţi plată lor de ruşi, în schimbul îngenuncherii ţării. Am spus că încă de la 1802 boierii proiectează o constituţie oligarhică. La 1821, boierii fugiţi în Bucovina pro- 1 Tesauru de Monumente istorice, II, p. 193. 2 Opere complete, Proză, p. 575 [ediţia Socec, 1876, p. III, Constantin Negruzzi. Introducere la Scrierile lui]. 55 iectează constituţii peste constituţii, care de care mai oligarhice şi mai apăsătoare pentru ţărani. Scopul lor este să reducă puterea domnilor, să-i facă unelte în mîna lor de exploatatori. Ioniţă Sandu Sturdza se opune : apoi, cum am spus, le cedează silit de ruşi, după convenţia de la Akkerman. Iar Regulamentul organic este încoronarea, succesului lor. •» Dar la dorinţele boierilor fugiţi în 1821 se opune clasa boierinaşilor, care, neglijată, departe de putere, devenise o clasă revoluţionară. Această clasă, din cauza intereselor sale, ia o atitudine democratică şi devine, ca orice clasă revoluţionară, reprezentanta tuturor claselor dezmoştenite. Ionică Tăutu 1 este reprezentantul teoretic al acestei clase şi al acestor tendinţi. El opune proiectelor de constituţii oligarhice ale marilor boieri un proiect de constituţie liberală, în care cere reforme dictate de interesele claselor apăsate. Ionică Tăutu, pe care A. Russo R compară eu P. L. Courier, era, ne spune A. Russo, versat în literatura politică europeană : boierinaşii îndureraţi se dedau doctrinilor filozofice. 1 2 Atît boierii mari, cît şi boierinaşii (prin I. Tăutu) îşi teoretizează interesele cu ajutorul literaturii politice europene. Aşadar, în luptă sînt interese reale, şi „europenis-mul“ („străinismul) serveşte numai spre a găsi formule pentru aceste interese. întreb pe d. Rădulescu-Motru : este acesta raţionalism, slăbiciune intelectuală, şarlatanism ? La astfel de învinuiri a răspuns de mult, cu anticipaţie,, unul din acei „raţionalişti şarlatani", A. Russo :. „Va veni vremea, dacă n-au şi sosit, în care şi noi, tinerii de pe la 1835, tinerii şi bonjuriştii suri de astăzi, vom fi chemaţi bătrîni ; vom fi giudecaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce minţile strechiete or socoti câ au trebuit să facem ; vom fi osîndiţi nu după greutatea luptei şi a vremei de atim.ee, ci după patima partizilor şi după placul opiniei mulţimei..." 3 Luptele din prima jumătate a veacului al XlX-lea sînt lupte între categoriile sociale, lupte de interese so— 1 Vezi sfîrşitul Amintirilor lui Russo şi articolul citat al lui' Kogălniceanu despre Demidoff, din Dacia literară. 2 Amintiri, România literară [1855], p. 507. 3 Cugetări [p. I, I,] România literară [1855, nr. 7], p. 85_ 56 ciale, din care, în vremea Regulamentului, ies învingătoare" cele ale clasei boiereşti, cum, după 1848, vor ieşi învingătoare, cel puţin în parte, interesele altor clase. Pănă la convenţia de Akkermann, din 1826, ascendentul îl au, pănă la un punct, dorinţele boierinaşilor. După aceea, revendicările de castă ale boierilor se realizează tot mai mult, pănă ce capătă realizarea aproape deplină sub Regulamentul organic. Dar boierinajşii înfrînţi nu se lasă şi, reprezentînd şi pe celelalte clase, duc lupta împotriva constituţiei oligarhice impusă de ruşi şi în favoarea unei constituţii favorabile claselor de jos, în favoarea constituţiei liberale.. Aceasta este, pănă la un punct, lupta generaţiei de la 1848. 1 în Muntenia, pe lîngă boierinaşi se alipeşte, conştient, şi clasa mijlocie, care în Moldova -aproape nu. exista, şi de aceea „revoluţia" munteană este mai serioasă şi are alt caracter. Aşa stau faptele istoriceşte. Acei care atacă pe cei de la 1848 ea pe nişte şarlatani raţionalişti ignorează istoria-românilor. Criticii de care vorbim în acest studiu fac parte din' clasa boierinaşilor, sînt reprezentanţii acestei clase şi, prin simpatie, ai tuturor claselor apăsate. A. Russo nu uită nici pe evrei, ca şi Kogălniceanu, care, în cerinţele sale de la 1848, reclamă drepturi pentru acest neam : întotdeauna o-clasă apăsată, cînd îşi revendică drepturile, se face, pănă ce le cîştigă, apărătoarea tuturor celorlalte grupuri nemulţumite. Năzuinţele acestor oameni au căpătat formula teoretică de la ideologia Apusului. în starea ţărilor române, aşa cum am schiţat-o, şi ca reprezentanţi ai clasei boierinaşilor, care luptau de mult cu boierii, aceşti critici1 2 n-au putut fi decît „revoluţie— 1 E interesant de relevat aici că revoluţia japoneză din-1868 — care a zdrobit puterea „şogunilor" şi a pus temelia Japoniei moderne — a fost săvîrşită tot de o clasă de boierinaşi, acei celebri „samurai", care şi astăzi constituie forţa vie a statului japonez ; pe cînd boierii cei mari, „daimios", au reprezintat şi reprezintă numai puterea de inerţie, apărînd străvechile privilegii. 2 Afară de cel mai neînsemnat (vorbim de el ca critic), C. Ne-gruzzi, care, cum vom vedea, din cauza temperamentului său nepotrivit cu nevoile epocii, n-a fost revoluţionar, fără să îndrăznească, nu-i vorbă, a se ridica împotriva revoluţionarilor. 57r mari", urinaşi ai lui Ionică Tăutu de la 1821. Cauze adinei sociale explică atitudinea lor politică, şi nu simplul contact eu Apusul. Contactul cu Apusul putea numai sâ-i întărească în atitudinea lor de nemulţumiţi, şi prin puterea contrastului, şi prin cunoaşterea teoriilor, adică prin conştientizarea instinctelor lor. Constantin Radovici din Goleşti, întors din străinătate, la 1828, cînd plînge, compa-rînd cu Apusul înapoiarea şi nefericirea ţării sale, nu inventează înapoiarea, nefericirile, jafurile şi umilirea din ţară. Aşadar, aceşti critici sînt "constituţionalişti liberali» din pricina împrejurărilor din ţara şi din epoca în care ei trăiesc şi luptă. O altă cauză, care a contribuit la schimbările sociale din veacul trecut, a fost şi fatala presiune a Apusului asupra ţărilor române, care, cum s-a zis, sînt ca nişte provincii ale Europei, în imposibilitate de a rămîne în afară de mişcările sociale ale continentului. Apoi, să nu se uite că în mişcările sociale joacă rol şi idealismul, adică dorinţa altruistă de a lucra pentru adevăr, pentru bine şi pentru frumos. In accentele lui ■Constantin Radovici din Goleşti nu e vorba, desigur, de interesul de dasă, ci de tristeţea unui suflet care compară adevărul, binele şi frumosul din Apus cu înjosirea şi mizeria din patria sa — comparaţie din care se naşte dorinţa dezinteresată de bine, ce dă naştere sacrificiului pentru o cauză : idealismul. Şi — lucrurile omeneşti sînt foarte complicate — desigur că şi la cei din clasele interesate a avut rol şi idealismul, căci sufletul omenesc, spre onoarea lui, se revarsă întotdeauna peste marginile interesului individual, dovadă chiar îmbrăţişarea sinceră, de către clasa care luptă pentru schimbare, a intereselor celorlalte clase apăsate. La Alecsandri mai surprindem o cauză de nemulţumire, deci încă o cauză a atitudinii sale. Alecsandri, cum vom vedea aiurea, a fost un p>atruzecioptist junimistizant {Am spus că C. Negruzzi a fost un junimist, primul, mai bine, a fost un „junimist" care a luat parte la mişcarea de ia 1848.) 58 Intr-o scrisoare din 184...1 zice corespondentul său : „Crescuţi amîndoi în Franţa din copilăria noastră» ne-am despărţit de un an, lung cit un secol; tu ai mai rămas la Paris, o ! fericiiule între fericiţi!, iar eu m-am întors la Iaşi“... pe care (în Iaşii în 1844 1 2) îl descrie cu dispreţ ca pe un oraş „semi-oriental“, fără arhitectură, iără splendoare, incult şi plin de glod3, în care meritul bonjuriştilor nu e recunoscut şi unde, cum zice aiurea : „Noi [bonjuriştii] nu mai avem lege, sîntem eretici, provocăm boierii la duel, mîncăm oamenii, criticăm abu-zurile“ etc.... şi, ceva mai departe : „Ce zici, amice, de elementul în care sîntem chemaţi a trăi noi, elevii academiilor din Franţa şi Germania ? [...] noi, care avem aspirâri cătră orizonuri necunoscute sub cerul ţârei ?“ 4 — sentimente ce lipsesc la A. Russo şi M. Kogălniceanu, ■care au fost adevăraţi liberali, sentimente care ni-1 arată ca pe un „occidentalizat“ fin, rău impresionat esteticeşte de societatea ieşană, şi din care vedem la Alecsandri, pe lîngă, desigur, o sinceră nemulţumire de mizeriile ţârii, şi ceva din ceea ce se cheamă dandysm ori snobism. Dar vom vorbi pe larg despre Alecsandri aiurea. Aşadar, umilirea naţională, interesele de cLasă ale bo-ierinaşilor — şi ale negustorilor în Muntenia —, presiunea europeană, idealismul, snobismul sînt cauzele mişcării liberale de la jumătatea veacului al XlX-lea. Criticii de la mijlocul veacului al XlX-lea nu au putui fi, prin urmare, decît constituţionalişti liberali. După 1866 5, dorinţele cele mari se îndepliniseră şi fericirea nu venise nici atît de mare cît se sperase, nici egală pentru toţi. Numai un singur lucru era clar : umilirea naţională nu mai era aşa#de strigătoare. Constituţia liberală nu putea fi privită cu ochi buni de boierii cei mari, căci prin constituţie ei trebuiau să 1 Opere complecte, Teatru, I, p. VII. 2 Opere complecte, Proză, p. 101. 3 Ceea ce spune şi C. Negruzzi în articolul Paveaua, Călindar pentru poporul român, 1846. 4 Opere complecte, Teatru, I, p. X. 5 Şi chiar mai înainte : Kogălniceanu, în 1855 (România literară, 1855, 53), ne spune că „entuziasmul" de la 1848 slăbise, din cauza „materialismului vrîstei coapte, a visurilor ambiţiei neîmplinite, a orgoliului poziţiilor câştigate 53 împartă puterea cu alţii. Nu-i vorbă, constituţia a fost aşa alcătuită, îneît să nu-i lovească mult în interesele economice. Iar egalitatea în faţa legii, în faţa autorităţilor, care i-ar fi putut jigni, deşi înscrisă în Constituţie, n-a existat şi nu există încă. Dar, oricum, acest atentat — constituţia, liberală — la atotputernicia boierilor i-a făcut să nu aibă simpatie pentru dînsa. Pe boierinaşi, această constituţie, o dată câştigată, n-a putut să-i mai entuziasmeze, pentru că. legile economice lucrînd, boierinaşii au început — mai bine, au continuat — să decadă, stîrnindu-li-se acum ca concurent o clasă nouă, burghezia. Numai burghezia, creată în parte de stat, ajutată de el a se întări, a fost mulţumită. Profesiunile liberale şi funcţionarii au fost şi ei mulţumiţi, căci erau o clasă creată de noua stare de lucruri, şi cu atît mai mulţumiţi, cu cît pe atunci, nefiind concurenţă mare la locuri, erau preţuiţi şi bine plătiţi. Mai târziu numai, de pe la 1880, o parte din această clasă începe sa fie nemulţumită — unii suspimrd după vremurile vechi (Delavrancea în Odinioară şi aiurea, si mai ales Eminescu), alţii visînd un viitor fericit (socialiştii), toţi însă plecând, conştient sau inconştient, de la durerea simţită pentru dispariţia vechilor clase, boierinaşi, bresle, din care făceau parte şi ei, şi — un sentiment mai intelectual şi mai altruist — de la durerea produsă în ei de mizeria ţărănimii. Unii căutau refugiul în trecut, alţii în viitor. Toţi erau nemulţumiţi de starea nouă de lucruri ; de aici, în mare parte, pesimismul generaţiei eminesciene. Negustorii mici şi meseriaşii români au fost distruşi în noua organizare a ţării mai ales în Moldova. Ei trebuiau să fie împotriva acestei stări nouă, căci dacă politiceşte deveniseră cetăţeni liberi, economiceşte, cu introducerea vieţii şi nevoilor complicate apusene, ei erau meniţi pieirii. Ţărănimea..., dar ţărănimea a suferit de la sfîrşitul epocii eroice pană azi. Este drept că noua stare de lucruri-i-ar fi îngăduit să-şi cucerească o viaţă mai bună, dacă tea ar fi ştiut să se folosească de legiuirile nouă. Aşadar, mai toate cauzele, care făcuse pe A. Russo şî pe ceilalţi să fie constituţionalişti liberali, acum nu mai 60 •erau. Nu mai era nici umilirea naţională de altădată, nici interesul de clasă, nici idealismul. Nu mai era nici snobismul, căci acum oraşele noastre deveniseră mai „civilizate44 şi tinerii nu mai au cuvînt să se simtă ca în pădure. Ba, încă, cei care încep să devină mai reacţionari, deşi la 1840 nu puteau suferi „semibarbaria44, acum suspină după acea semibarbarie (Alecsandri, în unele piese şi unele „scrisori44). In „Junimea44 au fost multe feluri de oameni. Ne mărginim la d. Maiorescu. Asupra d-sale nelucrînd acele cauze care au lucrat asupra lui A. Russo şi, pe de altă parte, el neţinînd în samă fatalitatea faptelor istorice işi scăpîndu-i consideraţia că binele ar putea veni tocmai prin ducerea cît mai departe a constituţionalismului liberal, adică prin stoarcerea a tot ceea ce poate da el, d. Maiorescu, a fost împotriva constituţionalismului liberal, cu toate că nu tocmai consecvent, cum vom vedea, a fost, cu un cuvînt, împotriva formelor nouă — vestita sa luptă împotriva formei goale, deşi d. Philippide arată că şi activitatea d-lui Maiorescu a fost crearea şi încurajarea formei goale, numai cît a formei copiate „întocmai după forma ştiinţii moderne44 i. Aceasta este deosebirea esenţială dintre vechea critică, reprezentată prin A. Russo, M. Kogălniceanu, Alecsandri pănă 1a, un punct (şi nu şi C. Negruzzi, care a fost exact ca d. Maiorescu) — şi d. Maiorescu. Acum să vedem celelalte deosebiri. In privinţa limbii şi a literaturii, deosebirea stă în f aptul că, pe cînd vechea şcoală a luptat mai mult împotriva stricătorilor dtf limbă şi a influenţelor străine în literatură, d. Maiorescu a luptat mai mult împotriva prostului gust literar, sau în contra lui „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi !“... Din cauza apăsării şi umilirii românilor de către turci, ruşi, unguri, fanarioţi, se naşte tendinţa de a dovedi cu orice preţ romanitatea poporului român şi latinitatea limbii. începe curentul latinist — de necesitatea căruia îşi dă samă şi un antilatinist din vremea aceea, 1 1 Specialistul român, p. 77. [Publicat în voi. Lui Titu Maiorescu—omagiu, Buc., 1900.] 61 V. Aleesandril, dar acest curent, tot purificînd limba, tindea la desfiinţarea ei. Pe de altă parte, contactul cu civilizaţia franceză pricinuind o puternică invazie de elemente franceze, pe lingă cele necesare — neologismele — se îmbulzesc o mulţime de cuvinte de prisos, barbarismele. Primejdia desfiinţării limbii româneşti a fost mai. ales în vremea vechei critice moldoveneşti: pe vremea, dnd Laurian, Pumnul, Eliade şi alţii căutau să schimbe limba. Acel care, teoreticeşte, a reprezentat spiritul de* conservare a fost A. Russo, care a adus toate argumentele cu putinţă şi care a scris, în scurta-i carieră, mai mult de— cît toţi ceilalţi teoreticieni din vremea lui şi de după el. la un loc, şi care, ca întotdeauna, şi-a dat samă de cele ce se petreceau în faţa sa : „Moderna ură politică a moscalilor, de care poate fraţii de peste munţi, ea mai depărtaţi, nu erau şi nu sînt pătrunşi ca noi, ne-au aruncat în italienism, în franţu-zism şi în alte isme, ce nu erau şi nu sînt românism, însă. primejdiile politice, în cît priveşte robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-şi ridica capul 1 2 A. Russo a scris mai mult, a adus mai multe argumente împotriva stricătorilor de limbă decît Maiorescu~ în privinţa literaturii, chestia trebuie privită din două puncte de vedere: al caracterului specific românesc — originalitatea ; şi al calităţilor artistice — valoarea estetică. Din primul punct de vedere, şcoala veche critică, iarăşi, a luptat mai mult, aducînd argumente mai numeroase şi mai complecte. La începutul influenţei franceze, românii imitează servil pe străini; A. Russo zice că într-o* bucată românească vezi imediat că cutare pasaj e luat din Hugo, cutare din Lamartine, cutare din Byron etc. Ca şi în privinţa limbii, cu care din acest punct de vedere* are mare înrudire, literatura e în primejdie a nu mai fi românească. Şi, ca şi în privinţa limbii, primejdia cea mare e în vremea vechii şcoli critice. A. Russo a scris mai mult, a adus mai multe argumente împotriva imitaţiei servile decît d. Maiorescu. 1 Scrisori, p. 54. [Către I. Negruzzi, ian. 1872.] 2 Cugetări, România literară [1855], p. 339. 62 Din al doilea punct de vedere, al calităţilor artistice^ d. Maiorescu a luptat mai mult, a scris mai mult şi a adus mai multe argumente. în adevăr, acum primejdia „stricării originalităţii", cum ziceau cei vechi, în literatură, ca şi în limbă, era încă — este şi azi —, dar nu mai era aşa de mare. Prin lupta vechii şcoli critice, prin influenţa cîtorva opere bune (Alecsandri, Alexandrescu ete.)*. prin accentuarea, cu alte cuvinte, a procesului de asimilare a culturii străine, primejdia stricării originalităţii limbii şi a literaturii nu mai este mare : d. Maiorescuy deci, va lupta mai puţin în direcţiile acestea, prea puţin chiar. D. Maiorescu a fost mai mult împotriva constituţiei, care era necesară, decît împotriva spiritului străin în literatură, care nu era necesar, căci un spirit şi o literatură românească existau — în popor. Acum însă, din cauza răspîndirii culturii, din cauza creşterii încrederii în sine, după realizarea atîtor visuri mari, ţara toată începe a scrie; maculatura literară ia proporţii îngrijorătoare, bunul-gust e în primejdie, cum nu fusese mai înainte. De aceea, d-l Maiorescu va lupta mai ales împotriva stricătorilor gustului estetic al publicului. Trebuie să mai adăugăm aici o altă direcţie în care a luptat d. Maiorescu mult mai mult decît vechea critică,, în vremea căreia nu erau încă destule motive de luptă. E vorba de lupta împotriva falşificării adevărului în ştiinţă, deşi, cum arată d. Philippide *, d. Maiorescu a confundat ştiinţa cu perfecţiunea formei ştiinţii. In procesul de adaptare a culturii străine, desigur că slăbiciunea trebuia să se manifeste mai ales îh domeniul ştiinţific ; chiar azi, în această privinţă, sîntem încă în perioada de tranziţie. Am arătat aiurea că Convorbirile literare au primit bine revista Contemporanul, pentru că această din urmă revistă aducea în literatură, prin accentuarea necesităţii unei limbi curat româneşti, un sprijin tendinţilor Convorbirilor literare. Spuneam că primirea bună se mai dato-reşte şi altor motive. Cîteva din acele altele sînt următoarele : doctrinele ştiinţifice, mai ales darwinismul: d. Maiorescu a fost întotdeauna darwinist; ateismul : d. Maiorescu, cum arată şi d. Panu, a trecut întotdeauna drept ateu ; transplantarea, în general, a ştiinţii pozitive 1 1 Specialistul român, p. 77. 63 in ţara noastră ; introducerea şi asimilarea ei ; lupta împotriva pseudo-iştiinţii ; lupta împotriva plagiatului4. Şi fiindcă pe vremea d-lui Maiorescu, ca şi pe urmă, primejdia cea mai mare era stricarea bunului-gust şi lipsa •de seriozitate ştiinţifică, vădită, d-lui Maiorescu mai cu samă ca lipsă de seriozitate a formei ştiinţii, în mintea publicului s-a făcut convingerea, alimentată şi de „J.pni-mea“, că d. Maiorescu şi „Junimea“ au fost cea întăi mişcare critică în ţara românească. La această convingere a contribuit şi faptul că cei vechi au fost uitaţi, mai ales pentru că „Junimea“ nu i-a amintit. A mai contribuit şi atitudinea curat negativă a d-lui Maiorescu, îmbrăcată intr-o logică impecabilă, precum şi faptul foarte important că d. Maiorescu n-a atacat numai curente şi principii, ca cei vechi, ci şi — şi mai ales — persoane şi reviste, că a concretizat ţinta atacului, a făcut interesantă priveliştea luptei, dîndu-i acel element gladiatoric, dare farmecă şi atrage publicul. Şi, în sfîrşit — cum se formează toate legendele —, faptul că norodul pune întotdeauna pe socoteala celui mai cunoscut tot ce au făcut 1 1 Plagiatul are o istorie interesantă în ţara românească. Acumularea capitalurilor, la început, se datoreşte în mare parte spo-liaţiunii, furtului. în acumularea capitalului nostru intelectual s-a întîmplat acelaşi lucru. La început se plagiază în ştiinţă pe o scară întinsă, după cum se plagiază şi-n literatură. Dar plagiatul acesta de la începutul culturii româneşti nu se poate caracteriza — moraliceşte — ca un furt, pentru că plagiatorii n-au conştiinţă că sînt vinovaţi, că fură. Scriitorii de la începutul veacului spun adesea : „luat din alte limbi" şi adesea nu spun nici atîta, pentru că cine •e autorul nu prezintă nici o importanţă. Pentru omul incult, cine e autorul e o întrebare fără interes ; în mahala se cetesc cu entuziasm Dramele Parisului, dar nimeni nu ştie că sînt de Ponson du Terrail, deşi numele acestuia e scris pe copertă ; pe mahalagioaică o interesează cartea, subiectul, şi nu cine a scris cartea. Cînd Anton Pann publică Noul Erotocrit, nici pentru dînsul, nici pentru cetitorii săi, nu avea importanţă autorul. De aceea, cei care vorbesc astăzi cu dispreţ despre plagiatul din prima jumătate a veacului al XlX-lea greşesc. Pe vremea Contemporanului însă, oameni sus-puşi, profesori de universitate şi de liceu, nu mai pot fi trataţi ca un Anton Pann. Aceştia, acumulînd prin furt capitalul intelectual românesc, sînt vinovaţi. Amoral sau imoral, plagiatul •a fost fatal, pănă la un punct — util. Dar trebuia să i se pună un capăt, trebuia să se înceapă o dată mai mult asimilarea decît introducerea culturii — şi Contemporanul a reprezentat, în istoria culturii româneşti, lupta împotriva acumulării culturii prin banditism şi, în genere, a făcut pentru ştiinţă ceea ce Convorbirile literare au făcut pentru literatură. «4 alţii pentru moldoveni, toate bisericile vechi sînt făcute de Ştefan cel Mare... Prevăd o obiecţiune, anume că reprezentanţii vechii şcoli critice, chiar dacă au spus ceea ce trebuia de spus şi chiar dacă au scris mult, au avut o activitate scurtă şi o răspîndire restrînsă a scrierilor lor. Dar nu e aşa : România literară — ca să nu mai vorbesc de Dacia literară, de Propăşirea, de Steaua Dunării şi de alte publicaţii —, apărea în 500 exemplare, ceea ce e mult pentru acea vreme. Apoi, să nu se uite, aceşti oameni, în vreme de douăzeci de ani, în Iaşi, care era „Moldova”, au exercitat o mare înrîurire prin personalitatea lor, înrîurire căreia se datoreşte mediul găsit de „Junimea”. Pun mai mult preţ pe aceasta — într-o ţară ca Moldova, mica, cu un public intelectual restrâns, cum era mai ales pe atunci şi care trăia aproape numai în Iaşi —, decît pe articolele publicate. Am văzut cum vorbeşte d. Maiorescu de „sfaturile” lui Alecsandri. Şi sînt convins — ceea ce reiese şi din Amintirile d-lui Panu — ca şi influenţa d-lui Maiorescu se datoreşte mai mult personalităţii sale, influenţii sale directe, decît articolelor sale. Din cele spuse, se mai explică şi o altă deosebire dintre vechea şcoală critică şi d. Maiorescu : deosebirea in privinţa curentului poporan şi a celui istoric. Vechea şcoală este poporanistă şi istorică, pentru că criticii vechi au fost romantici şi apărători ai originalităţii limbii şi spiritului românesc. Fiind romantici, s-au adresat la literatura populară, care conţine elemente romantice, şi la trecut, ca toţi romanticii ; de aceea şi romanticul Eminescu, în această privinţă, samănă cu vechea şcoală critică. Fiind democraţi, era natural să se îndrepteze cătră „popor”. Iar ca apărători ai originalităţii limbii şi literaturii, tot la popor (la limba, spiritul şi viaţa lui) şi la istorie (la viaţa trecută şi la limba cronicarilor) trebuiau să se adreseze. Eminescu samănă şi în această privinţă cu vechea şcoală critică. Şi, din „Junimea”, mai samănă şi Lambrior, care, în deosebire de d. Maiorescu şi de toţi ceilalţi, vodă o limbă încă şi mai românească. Iar d. Maiorescu n-a fost nici romantic, nici democrat, nici n-a luptat aşa de mult, cum am văzut, pentru păstrarea originalităţii în limbă şi literatură : d. Maiorescu n-a stăruit, deci, asupra curentului poporan şi a tratat cu oarecare dispreţ, în orice caz cu nepăsare, curentul istoric. 65 Aşadar — din cauza deosebirii de epocă —, pe tind vechea şcoală critică, reprezentată mai ales de A. Russo, va fi, cu precauţiune, constituţionalistă liberală, va lupta mai mult pentru păstrarea originalităţii limbii şi spiritului românesc, insistînd asupra curentului poporan şi istoric, şi va lupta mai puţin pentru triumful bunului-gust literar şi respectarea adevărului în ştiinţă sau formei ştiinţii —, d. Maiorescu va avea dispreţ şi neîncredere faţă de constituţionalismul liberal, va lupta mai puţin pentru păstrarea originalităţii limbii şi a spiritului românesc, va insista foarte puţin asupra curentului poporan şi aproape deloc asupra celui istoric, va lupta mai mult pentru triumful bunului-gust în literatură şi a respectării adevărului în ştiinţă, sau a formei ştiinţii. Aceste deosebiri se explică şi prin mentalitatea acestor critici, prin deosebirea de temperamente şi de cultură. Analiza temperamentelor şi a culturii lor ne va explica şi ea ceea ce ne-a explicat analiza împrejurărilor istorice şi sociale. Vom vedea că criticii aceştia au avut întocmai temperamentul şi cultura necesară rolului lor: Această „coincidenţă*4 nu este una „stranie**. S-a zis de atîtea ori că fiecare epocă, fiecare mişcare socială, literară, etc. îşi găseşte omul său. Aceasta însamnă că un om devine reprezentativ numai cînd are un temperament şi o cultură potrivite cu epoca sa, cu mişcările sociale etc. ale epocii sale. Fără Revoluţia Franceză, Mirabeau ar fi rămas poate un necunoscut, şi dacă în vremea Revoluţiei Franceze va fi fost un om de temperamentul lui Metter-nich, acela a rămas în umbră. In epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după „1830, amil ce se numeşte în. istorie anul slavei** - , cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blîndă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, iz-vorîtoare de gîndiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ. în mişcarea de la 1848 din Muntenia revoluţionară, numai oameni ca I. C. Brătianu şi C. A. Rosettir cu cultura lor franceză din acea vreme, ou temperamentul lor de foc, au putut deveni reprezentativi. In mişca- 1 1 Amintiri, România literară, [1855], p. 442.. 68 rea politică cumpătată din Moldova, de la 1840 pănă la 1860, numai un om ca Kogălniceanu, cu cultura lui franceză şi germană dinainte de 1848 l, cu caracterul lui energic, casant, cu mintea lui clară, cu voinţa lui de fier, a putut deveni reprezentativ, dîndu-ne pe acel 'om de Stat care a pus bazele României moderne. în epoca de decepţie şi reacţie, numai un om ca d. Maiorescu, cu cultura germană de după 18481 2, cu temperamentul său rece, cu frica sa de entuziasm — parcă sentimentul ar fi o slăbiciune 3 —, cu mintea sa cumpănitoare, cu inteligenţa sa remarcabilă, cu cultura sa întinsă şi variată, cu firea sa sterilă de concepţii şi de simţiri — de unde atitudinea sa dispreţuitoare şi negativă4 —, numai un astfel de om putea deveni reprezentativ. N-am vorbit anume aci de C. Negruzzi şi V. Alecsan-dri, pentru că unul, C. Negruzzi, deşi a trăit în prima epocă, a fost junimist, iar celălalt, V. Alecsandri, n-a avut o atitudine bine hotărîtă, ceea ce, neputînd fi arătat în treacăt, necesitează un studiu special. 1 Vezi ce spune însuşi Kogălniceanu, în A. D. Xenopol : M. Kogălniceanu, p. 9. 2 Cultura aceasta, spiritul critic, caracterul rece, lipsa de sentimentalism sînt căuşele aşa-numitului „filogermanism“ şi „cosmopolitism" ale d-lui Maiorescu, care n-au existat. 3 Sînt sigur că d. Maiorescu, dacă ar fi trăit în Italia pe vremea lui Garibaldi, nu l-ar fi urmat, poate ar fi zîmbit în forul său interior de „ridicolul“ delirului popular ; pentru d. Maiorescu, ne spune d. Panu (în Săptămîna, anul 1901, 4), Revoluţia Franceză a fost o „epidemie morală". 4 „Arta vieţii ? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune". „Fereşte-te a da sfaturi." (Critice, II, p. 396 şi p. 386. Aforisme). In Convorbiri, zice Alecsandri (Scrisori, p. 64), e numai „critică şi iar critică, şi tot critică". Vezi şi d. Panu (Săptămîna, anul 1901, 6, şi anul 1903, 49). VII Primul junimist: Costache Negruzzi Costache Negruzzi a fost primul junimist. Mă voi încerca să dovedesc acest lucru. Junimismul a avut pretenţia, cum am arătat aiurea *, că asistă, ca conştiinţă, la fenomenele politice, sociale şi culturale şi că le defineşte din punct de vedere obiectiv, al adevărului pur. Am arătat atunci că pretenţia de con-? ştiinţă-oglindă este nefundată, fiindcă junimiştii au re-prezintat şi ei un ideal, au fost luptători, au fost un fenomen, că atitudinea lor a fost dictată de subiectivitatea lor, că n-au fost, cu un cuvint, conştiinţe-oglinde. Am arătat că în chestii de ideal, cum sînt chestiile sociale, nici nu poate fi vorba de oglindirea realităţii, logica luptătorului e condiţionată de scopul pe care-1 urmăreşte, mintea sa este „advocatus diaboli". Şi am arătat că, dacă în ideologia patruzecioptistă vorbeşte instinctul revoluţionar, dorinţa de renovare, în ideologia junimistă vorbeşte instinctul reacţionar, tendinţa de rezistenţă la ino-vaţiuni. Şi, în adevăr, junimismul este mai mult o stare sufletească vagă, un sentiment, decît o teorie bine definită. „Junimiştii" nu sînt toţi acei care au făcut parte din societatea literară din Iaşi sau din partidul politic cu acest nume ; şi, dimpotrivă, mulţi care n-au făcut parte din gruparea literară sau cea politică sînt în realitate „junimişti". Junimismul este, mai înainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizaţiei sau, mai degrabă, recomandarea unei preeauţiuni exagerate cînd e vorba de a importa această civilizaţie. Este nerecunoaşterea utilităţii de a transforma România intr-o ţară cu caracter curat european, după asămănarea celor din Apus şi mai ales 1 1 Note şi impresii, Foiletoanele lui Căragiale. 68 după asămănarea Franţei, care a zguduit din temelie toate aşezările politice şi sociale din Europa — atitudine hrănită la primii corifei ai junimismului şi de cultura lor germană („germanismul" junimist). Dar. junimiştii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor nouă de viaţă în ţara noastră. Ce să se introducă, cum, în ce măsură — aceste lucruri n-au v fost lămurite de junimişti niciodată. D. Maioreseu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond, adică a civilizaţiei, cum se putea transplanta, dar, acest spirit eminamente negativ n-a spus, pe cît ştim, nicăirea, ce, cit şi cum trebuia de importat. N-a spus-o nici d. Rădulescu-Motru, care (în Cultura română şi politicianismul*) are pretenţia de a fi un spirit critico-creator. Un lucru este sigur : junimiştii n-au fost împotriva transplantării civilizaţiei apusene pentru toată lumea. Ei, pentru dînşii, au fost pentru transplantarea în mare ; au fost împotriva acestei transplantări pentru majoritatea ţării. Junimiştii n-au fost nişte „ruginiţi". în viaţa lor personală au adus pe malurile Bahluiului şi ale Dîmboviţei felul de trai din marile capitale ale Europei şi chiar limba acelor capitale. N-au renunţat, pentru dînşii, la nici una din achiziţiile civilizaţiei europene, în domeniul politic n-ar fi renunţat, desigur, la nici o libertate, la nici una din binefacerile aduse omenirii de marea Revoluţie Franceză (acea „epidemie morală" a d-lui Maioreseu). In lupta lui contra „Şcoalei Bărnuţiu", în care „Junimea" întâmpină o serioasă rezistenţă, d. Maioreseu face apel la principiile de „umanitate şi liberalism", principiile marii Revoluţii Franceze. Junimiştilor nu le-a plăcut (acesta este cuvîntul, căci teoretic n-au susţinut-o ; abia dacă d. Rădulescu-Motru e ceva mai clar) ca de aceste achiziţii să se folosească masa cea mare a poporului român. Din această cauză — civilizaţia numai pentru ei — doctrina aceasta a fost egoistă şi a repugnat întotdeauna spiritelor generoase. In această atitudine se pot deosebi două lucruri r lupta împotriva înnoirilor lingvistice, în care ei continuă vechea şcoală critică şi în care au avut dreptate — do- * Buc.. 1304. în legătură cu disputa Ibrăileami — Rădulescu-Motru, a se vedea şi voi. III din Scrisori către Ibrăileanu, Buc., Minerva, 1973. 89 vadă evoluţia ulterioară a limbii şi literaturii române —, şi lupta împotriva înnoirilor sociale şi politice, care este o noutate faţă cu vechea şcoală critică şi în care n-au avut dreptate, dovadă, iarăşi, evoluţia ulterioară a societăţii române. * Costache Negruzzi, în germene, bineînţeles, şi fără un plan sistematic, reprezintă cele două atitudini ale „Junimii44. Costache Negruzzi are exact atitudinea d-lui Maiorescu, vreau să zic că nu e nimic la d. Maiorescu care să nu fi fost simţit şi spus de C. Negruzzi. Cele cî-teva puncte de vedere în pluş la C. Negruzzi — oarecare accentuare a curentului poporan şi mai ales a celui istoric — se datoresc presiunii împrejurărilor de pe vremea sa : am arătat în capitolul precedent că pe vremea lui C. Negruzzi primejdia înstrăinării în limbă şi literatură era mai mare decît pe vremea d-lui Maiorescu. Mai în tăi, C. Negruzzi nu e un „ruginit44, e un om nou, civilizat, un om de cultură europeană. Pe vremea sa, un reacţionar era un om care regreta işîicul. Junimismul, pe atunci, încă nu era reacţionarism, era mode-rantism. Vom vedea mai jos că C. Negruzzi se declară „moderat44. Mai târziu, după introducerea constituţiei liberale, moderantismul acesta va fi reacţionarism : acum constituţia liberală nu mai e de cîştigat, e cîştigată. Nu e „ruginit44, apreciază toate bunurile lumii civilizate, se-mbracă nemţeşte, gustă teatrul şi opera franceză şi italiană, ceteşte pe Victor Hugo, călătoreşte pe la staţiile balneare din Europa, e duelgiu, e, în sfîrşit, „eu-ropean“. Dar e împotriva „civilizaţiei44 pentru masa cea mare a poporului român. Unui ţăran care îl întreabă dacă n-ar fi bine să-şi dea copiii pe la învăţături, îi răspunde : „Să-i daţi la dascălul din sat să-i înveţe limba lor, ca să poată ceti cărţile cele bune care-i învaţă cum să cin-' stească pre Dumnezeu, pre părinţi şi pre mai marii lor [astea le spunea la 1849 cum să-şi împlinească datoriile către cîrmuirea care se îngrijeşte pentru binele lor [idem !], cum să se ferească de lene şi de beţie, şi prin urmare cum să se facă buni gospodari,441 aşadar, în germene, tot programul junimist: îmbunătăţirea vieţii materiale a păturilor de jos şi oprirea lor de la o viaţă conştientă, care ar putea să le dezvolte spiritul de cer- 1 1 Scrieri, I, p. 296. [Scrisoarea XXV, Omul de ţeară.] 70 •cetare şi de critică şi deci să le dea acces la trebile statului. Deşi om nou, civilizat, ,,european“ fin şi sceptic, e plin de iubire pentru boierul de moda veche, cu toate că acesta duce altă viaţă şi are alte idei şi alte idealuri decît dînsul — pentru că acest boier este simbolul şi garanţia dăinuirii formei sociale împotriva căreia luptau patruzecioptiştii *. Şi cînd vorbeşte despre Villara (în 1852), care a jucat în Muntenia rolul ştiut, e plin de respect şi consideraţiune 1 2 Şi atunci, este firesc ca, dintre toţi oamenii de talent şi cultură ai Daciei literare şi ai României literare, C. Ne-gruzzi să fie singurul care s-a împotrivit mişcării revoluţionare de la 1848. In această abstenţiune a lui C. Negruzzi faţă eu marile frămîntări, la care iau parte toţi prietenii şi tovarăşii săi, ni se lămureşte nouă primul junimist român. Despre această revoluţie, pe care nu îndrăzneşte s-o atace de-a dreptul, nu aminteşte decît de două ori, pe cît ştim 3, cînd spune că „anul 1848 a fost fatal literaturii"... Nicăiri vreo notă mai generoasă, ceva spontan şi necalculat, ceva ieşit din prisosul sufletului, ceva revărsat peste marginile interesului individual şi de clasă, în sfîr-şit, vreo abatere de la „cuminţenie", şi doar a trăit în vremea şi în mijlocul marilor „nebunii"... (Să ne gîndim la A. Russo ori la Bălcescu !) Peste tot, o uscăciune morală şi o răceală, care au constituit cunoscuta fineţe a junimiştilor, peste tot lipsă de iluzionare şi avînt, Această răceală a dat naştere „zeflemismului" (şi nu spiritului critic, cum voiesc să ne asigure unii : dovadă A. Russo, din care nu putea lua naştere zeflemismul). De aici, în spiritul publicului, identificarea junimismului cu zeflemismul şi invers. Dacă C. Negruzzi e împotriva luptătorilor de la 1848, apoi aceştia îi plătesc cu vîrf şi îndesat. în ziarul Bucovina, care după 1848 ajunge tribuna revoluţionarilor din principate şi mai ales din Moldova, C. Negruzzi e acuzat că la 1848 a tăcut pentru că i s-au dat „ciolane în gură, şi împrejurările anului 1848, pe lingă titlul de director al 1 Scrieri, p. 220. [Scrisoarea VIII. Pentru ce ţiganii nu sînt români.] 2 Ibidem, p. 309. [Scrisoarea XXVIII. Pelerinagiu.] -3 Ibidem, I, p, 335, 339 [Scrisorile XXXI şi XXXII.] 71 vistieriei, îl mai îmbrăcară cu remuneraţie, cu titlul de epitrop al şcoalelor publice..." etc.1 C. Negruzzi fiind un „critic" şi, pe de altă parte, potrivnic liberalismului de la 1848, ar fi de ajuns atît pentru a justifica caracterizarea »lui ca „primul junimist",. Dar ne vom încerca să arătăm că, şi în privinţa limbii şi a literaturii, între el şi A. Russo sînt deosebiri, şi anume, deosebiri de acele care formează tocmai asămă-nări cu d. Maiorescu, deosebiri care se explică prin tendinţele sale sociale, deosebite de ale lui Russo şi asămă-nătoare cu ale d-lui Maiorescu. Costache Negruzzi şi-a expus părerile în multe articole, adunate, cea mai mare parte, în voi. I al Scrierilor sale sub numele de Scrisori. Din aceste scrisori putem cunoaşte ideile lui despre limbă şi literatură. In Scrisoa*-rea a XXXII-a ne spune că limba, sub domniile străine,, se corupsese şi ea : „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cante-mir1 2, nici a cărţilor bisericeşti ; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-greee etc.“... 3 Dar, zice el mai departe, după ce „lipsiră zicerile* turco-greco-slave, se introduseră cele latino-franco-ita-liene". Iar în Scrisoarea a XXV-a îşi bate joc cu mult spirit de mania latinistă şi franţuzistă, cînd pune în gura unui ţăran, care voia să-şi dea copilul la şcoală, următoarele vorbe pline de înţeles : „ ... — Pre unul am să-l dau în şcoală la Iaşi, ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte. — Dar româ-neşte nu ? — Ba şi româneşte ; dar, vezi d-ta, că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte nu înţelege româneasca: de astăzi. Acum trebuie să ştim multe limbi, ca să înţelegem pre a noastră." 4 Şi aceeaşi atitudine de critic o are şi faţă de literatura vremii. El preferă pe Dosoftei maculaturii literare din timpul său (Scrisorile XVII şi XXXII). 1 Bucovina, 1849, nr. 23. 2 întotdeauna C. Negruzzi, cînd vrea să vorbească de cronicari, îi personifică în Cantimir : acesta îi era mai cunoscut pentru că acesta a fost tipărit cel întâi. 3 Scrieri, I, p. 337. 4 Ibiăem, p. 298. 72 întreaga sa critică, lingvistică, literară şi socială a concentrat-o în Muza de la Burdujăni1. „Muza“ aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fată bătrînă care face versuri ca acestea : Azi cu o petiţiune M-aaresăi cătră Amor Şi-l rugăi cu-ncordăciune, Să astîmpere-al meu dor De-a mea tristă pusăciune Te îndură, zeu de foc ! De nu vrei protestăciune Să întind în orice loc..., — femeie „romanţioasă", care răspunde baronului FLai-muc, falşului pretendent, cînd acesta îi spune că doreşte o femeie „care să facă la mine poezii zo vi der Şiller vi der Ghete" : „ — Ghete ! Şiller !, ce nume înalte ai rostit, baron 1 Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea du-mitale ?“ — femeie care strică limba, influenţată de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune, conprinzi, neînvingibilăy atăşăciune etc.) — femeie modernă, care recomandă bă-trînului ei amorez : „... să te îmbraci după modă. în locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de glanţ, un bon jur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată,, ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale, dar în halul acesta, o, ceriule ! mă sparii !“, în sfîrşit, cum o caracterizează Drăgănescu, eroul piesei : „O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente şi viitoare, o fată bătrînă şi nebună, care-şi închipuieşte că nebuneşte pe toţi bărbaţii şi socoate că nu-i poţi zice bună-dimineaţa fără să-i faci o declaraţie de amor. Cînd rea şi nesuferită, cînd simtimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brudnică, şi deodată o vezi că se aruncă în disertaţii metafizice şi în dispute literare, de n-o mai înţălege nici dracu. Toată dorinţa ei e s-audă vorbind de dînsa. închipuieşti-ţi că se socoate poetă şi muzicantă, incit bietul tîrguşorul nostru geme de versu- 1 Scrieri, III, p. 43. Piesa e o localizare din franţuzeşte. 7$ irile şi de sonatele ei; de aceea noi toţi o numim Muza de la Burdujăni." Scopul pentru care a scris C. Negruzzi această farsă, •căci această bucată e nu numaj tendenţioasă, ci curat tezistă — cum dealtmintrelea vom vedea —, aşa e întreaga operă a lui Alecsandri, am putea spune a întregii literaturi mai vechi româneşti, scopul ni-1 spune autorul însuşi într-o „notă“ de la sfîrşitul piesei : „Noi am fost zis — nu ne mai aducem aminte unde — 'Că sînt mulţi care schingiuiesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă şi în loc de creatori se fac croitori şi croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie erezînd că facem un bine arătînd ridicolul unor ase-mine neologişti.“ Nu-i vorbă, farsa aceasta e peste măsură de slabă. 'Chiar alegerea locului, Burdujenii, e o copilărie, căci la Burdujeni nu putea exista o asemenea „muză“. Scriitorii -dinainte de 1870 aveau spiritul prea facil şi procedeul lor era copilăros. Dacă-i vorba de ridiculizat, de caricaturizat, apoi ei vor pune pe Caliopi Busuioc la Burdujeni, pe Iorgu Damian la universitatea din... Sadagura, poetul va purta numele de Acrostichescu, escrocul pe acela de Pungescu etc. Dar, cu toată lipsa de valoare estetică, literatura aceasta are pentru noi o mare însemnătate. Muza de la Burdujâni conţine nu numai ridiculizarea maniei lingvistice, ci şi satirizarea ridicolului izvorît din •amestecul fanariotismului pămîntean cu civilizaţia apuseană neasimilată. Caliopi Busuioc, ca şi cucoana Chiriţa -ori Gahiţa Rosmarinovici ale lui Alecsandri, sînt „Ziţele“ •epocei de la 1848. Atunci civilizaţia apuseană străbătuse numai în clasele de sus şi acolo, neasimilată nici în formă, dădea naştere la ridicol, şi acest ridicol, Negruzzi şi Alecsandri, Caragiali ai vremii lor, l-au observat şi l-au redat în opere dramatice. L-au redat fără artă, pentru că nu aveau talent deosebit şi pentru că ei erau desţelină-torii ogorului literar şi aveau de luptat cu toate greutăţile, neavînd nimica moştenit. Cu vremea, civilizaţia £-a prins bine, cel puţin din punct de vedere al formei, în clasele superioare, şi ridicolul superficial a dispărut: azi în clasele de sus nu mai poate fi o cucoană Chiriţă. Dar civilizaţia a pătruns cu încetul, ca apa în păturile pămîn-tului, tot mai jos, pănă ce a ajuns în mahala, şi azi, mai 74 ales pe vremea cînd a fost scrisă O noapte furtunoasă, «combinaţia ridicolă de orientalism şi civilizaţie europeană e în mahala. Acest ridicol nou şi-a găsit zugravul într-un om de un talent extraordinar, Caragiale, care pentru mahala şi pentru „Ziţa“ e ceea ce a fost Alecsandri pentru Gahiţa Rosmarinovici şi C. Negruzzi pentru Caliopi Busuioc. Iar faptul că literatura caragialiană (a. lui Caragiale şi a imitatorilor săi) a apărut în Muntenia e caracteristic : în Muntenia există mahala românească, mică burghezie românească ; în Moldova nu există ; un Caragiale moldovan ar fi fost imposibil... Şi în curînd civilizaţia va :străbate la ţară (a şi început: o parte din Humuleşti e „despărţirea III a urbei T. Neamţ !“) şi, fatal, va da naştere unui ridicol, care-şi va găsi şi el zugravul, pe Caragiale al său. Acţiunea se va petrece poate la Humuleştii lui Creangă. Dar pentru ce scriitorii vechi au zugrăvit cu atîta predilecţie pe femei, cînd au voit să ridiculizeze mania ■civilizaţiei ? C. Negruzzi, cum spune singur, a voit să ridiculizeze pe „croitorii££ limbii : a ales pe o femeie. Alecsandri, pe Gahiţa Rosmarinovici, cucoana Chiriţa etc. O fi şi frivolitatea feminină, dar cauza principală ni se pare alta. Ion Ghica, în O călătorie la Iaşil, zice că femeile au făcut mult pentru ideile nouă. Ele au fost mai accesibile civilizaţiei apusene. Alecsandri zice acelaşi lucru1 2. O femeie, Elena Negri, se ştie că a avut un rol însemnat în lupta dată pentru a atrage atenţia clasei boiereşti asupra literaturii populare culeasă de Alecsandri. Pe cînd bărbaţii purtau işlice şi vorbeau greceşte, femeile se civilizase, vorbeau franţuzeşte, cîntau din clavir şi... flirtau cu bonjuriştii. Aşadar, femeile s-au civilizat întăi, şi cum procesul de civilizare nu se face, la începuturile lui, fără oarecare ridicol, între ele s-or fi găsind mai multe „pre-ţioase“ şi de aceea autorii vremii, poate fără să-şi dea samă, au întrupat atît de des în femei ridicolul semici-vilizaţiei. în Muza de la Burdujăni, C. Negruzzi, ca şi Alecsandri în „teatrul“ său, se arată critic, şarjînd însă ca şi 1 Scrisori către Vasile Alecsandri, p. 225. 2 Proză, p. 583. [Constantin Negruzzi. Introducere la scrierile .lui, III.] 75 Alecsandri (care a fost puntea de trecere între şcoala veche critică şi junimism), pentru că Negruzzi nu înţelegea, fatalitatea fenomenului pe care îl zugrăvea, pentru că nu avea încredere în efectele civilizaţiei introduse pe pământul românesc — pentru că era junimist. Acest critic în toată puterea euvîntului, acest feno-menalist în privinţa limbii, care nu admite îndreptări ori ereaţiuni de cuvinte după voinţa conştientă a cărturarilor, îşi caracterizează singur poziţiunea sa în mijlocul diferitelor curente din vremea lui în Scrisoarea a XVIII-a : „Cînd neamurile barbare au inundat România ca un răpide şiroi, găsind pînza limbei urzită, luau suveica şi prin dreptul celui mai tare aruncau unde şi unde cîte un fir de bătătură de a lor groasă şi nodoroasă. Astfel se-ţesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătuno-ioase fire, trebuie a destrăma pînza şi, prin urmare, a crea o limbă mai frumoasă, poate, mai nobilă şi mai învăţată, căriia nimic nu i-ar lipsi alta decât de a fi 'românească. Aici încep necurmatele dispute între învăţaţii pan-demoniului nostru literar carii se silesc : Spirar nobil’ sensi a’ rozzi petti,* şi pe cari noi îi împărţim în trei clase. Liberalii zic (după: Iorgovici şi după Molnar) că trebuie a goni toate zicerile slavoane şi ungro-turco-grece, deşi aceste din. urmă sânt foarte puţine şi nouă, primite numai de nişte capete bolnave şi stricate. Moderaţii, că trebuie a le subţia, a le înnobila şi a le români, ,şi eu mărturisesc că m-aş învoi cu părerea domniilor-sale. Vin, în sfîrşit, conservatorii [aceştia erau işlicarii], astă veche rugină, care strigă cu glas de Stentor că se strică limba, plîngînd-o şi bocind-o în gura mare.” * 1 Aplicarea aceasta a terminologiei politice la clasificarea curentelor lingvistice o mai găsim şi aiurea. Cei de la România literară ? sânt învinuiţi de „reacţionarism” de către latinişti (adică de către „liberali”). G. Asachi, cum am văzut, trei ani după C. Negruzzi, împarte şi el * Să inspire piepturilor grosolane simţiri nobile. 1 Scrieri, I, p. 267. 3 România literară, p. 226. 76 siâtemele lingvistice în ,,sistem de conservativi, de radicali şi cumpenitori sau de juste milieu1 Aşadar, C. Negruzzi e un „moderat", cum se declară singur — A. Russo ar fi zis „eclectic" —, şi terminii aceştia politici, atît de frecvent aplicaţi la sistemele lingvistice, nu-s figuraţi, ei au înţeles mai adînc. In adevăr, omul e dintr-o bucată, ideile nu stau în capul lui în compartimente separate şi, mai ales, cum spuneam la începutul capitolului, ideile cînd sînt în slujba unui ideal sînt condiţionate de acel ideal. In prima jumătate a veacului al XlX-lea, românii sînt luptători : în faţa lor se pun probleme mari şi grave şi toate chestiile se pun în legătură cu nevoile sociale (arta, de pildă, e curat tezistă, armă de propagandă ; o recunosc toţi, Kogălniceanu, în Dacia literară, Alecsandri, în prefaţa Teatrului său etc.), aşa incit teoriile lingvistice devin un reflex al luptelor naţionale şi sociale. Şi de aceea „liberalii" în politică au fost şi „liberali", cum zice C. Negruzzi, sau „radicali", cum zice Asachi şi Eliade ; în limbă : latinişti, franţuziţi : „Daeă-i vorba pe schimbare, pe înnoire, să schimbăm, să înnoim, să ştergem trecutul ruşinos „Moderaţii", ca C. Negruzzi, au fost cumpeniţi în toate, au fost deci împotriva „liberalilor" : a latiniştilor, a franţuziţilor. (Mai tîrziu, după ce „liberalii" au triumfat, „moderaţii" de ieri, fără să-şi schimbe ideile, se pomenesc în situaţie de „conservatori" : junimiştii...). Iar socialiştii, ca să mai dăm un exemplu de cum omul e diritr-o bucată, au fost realişti, ateişti, fonetişti — în sfîrşit, împotriva tuturor atitudinilor şi doctrinelor burgheze. Numai oamenii bine echilibraţi, sufletele bogate, comprehensive şi, în adevăr, cumpănite, spiritele cu adevărat critice, reflexive, ajutate şi de o cultură adecuată, pot scăpa de uniformitatea aceasta. Aşa au fost Kogălniceanu şi A. Russo, şi mai ales A. Russo, acest om complect, acest spirit liber, spiritul cel mai liber pe care l-au avut românii. Şi totuşi, C. Negruzzi nu e atît de fenomenalist în privinţa limbii ca A. Russo. E o deosebire în atitudinea lui C. Negruzzi. El nu dă atît de mare importanţă la ceea ce se numeşte 1 Eliade în Curier de ambe sexe, 1844, Literaţii români, are această clasificare : „regalişti“, „juste-milieu“ şi „radicali". Emi-nescu denumeşte şi el curente lingvistice cu termeni politici. Vezi xnai departe capitolul consacrat lui. 77 „deprindere", uz. Să nu se vorbească de deprindere, zice el : „N-am schimbat papucii ?" (Scrisoarea XIV-a.i) Şi are mai cu samă antipatie pentru „slavonisme", decla-rîndu-se partizan al înlăturării lor. Să se compare această atitudine cu aceea a lui A. Russo, care zice că o limbă se naşte „pe decompoziţia altor ljmbi", că cuvintele, de orice origină, se împământenesc şi că gramaticii trebuie să constate, nu să inventeze 2 — şi care se roagă : » „Lăsaţi-ne să lucrăm în voia sa limbuşoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită şi ce a mai fi... 3, limba aceea care le-au făcut românilor veacurile, pentru care i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii şi slavonii“ 4. Această pietate a lui Russo pentru limba „asta turcită, grecită, slavonită", aşa cum e ea, pentru limba vie,, cum e în popor, vine desigur şi din priceperea lui, dar şi din marea lui iubire pentru poporul de la ţară, pentru ţărănime, care, singură, o vorbea aşa, vine din adîncul lui poporanism. C. Negruzzi a vorbit şi el de literatura populară, o dată în Dacia literară şi altă dată în Scrisori, unde a colectat o sumă de proverbe (în care, nu-i vorbă* pune în gura poporului cuvinte ca : intrigi, caracter etc.), dar aceasta la dînsul e întâmplător şi el n-a fost conştient de marea importanţă a curentului poporan, cum n-a fost nici maestrul său Eliade, pentru că n-a fost poporanist* el, primul junimist. Românismul său se reduce mai mult la cărţile bisericeşti şi la „trecut", decît la literatura populară, decât la ţăranul român viu, cu sufletul şi nevoile lui. Şi astăzi românismul, cînd e expresia reacţionarismului, se sprijină mai mult pe „trecut", iar pe ţăran numai întru cît acesta e un simbol al trecutului. C. Negruzzi a fost mai raţionalist în privinţa limbii* pentru că a fost mult mai puţin poporanist decît A. Russo. Această lipsă de poporanism este încă o notă care apropie pe C. Negruzzi de d. Maiorescu. 5 1 Scrieri, I, p. 255. 2 Cugetări, România literară [1355], p. 355, 482. 3 Ibidem, p. 359. 4 Ibidem, p. 340. 5 C. Negruzzi, reducînd izvoarele limbii literare mai mult” la cărţile vechi, ca şi Eliade, şi graiul muntenesc fiind mai aproape de limba cărţilor vechi, declară că el, fiindcă vrea să scrie literar, va scrie în graiul muntenesc (Albina rom., X, 59, anul 1839), ne-înţelegînd, cum înţelegea A. Russo, ce este şi ce trebuie să fie limba literară românească. 78 Această înclinare raţionalistă a lui C. Negruzzi se-manifestă şi în sistemul său ortografic, ceea ce de altmintrelea e firesc, căci la noi chestia ortografică a fost strîns legată de chestia lingvistică (după cum aceasta a fost strîns legată de tendinţele sociale şi politice), a fost o faţă a ei : latiniştii au fost etimologişti, fenomenaliştii au fost fonetişti. C. Negruzzi n-a fost curat fonetist, a fost pentru scrierea „care păzeşte etimologia cuvîntului“ 1, ca şi d.. Maiorescu 1 2. * Aş ieşi din genul acestui studiu, dacă aş analiza mar amănunţit temperamentul acestui scriitor, pentru a arăta că tonul său, cînd atacă curentele adverse, mai ales literatura care nu-i place, e perfect acel ton „junimist", rece, sarcastic, că umorul său. n-are notă simpatică, altruistă, bună, ca de pildă al lui A. Russo. Repet : ze— flemismul a putut să iasă dintr-un umor ca al lui C. Negruzzi, şi nu din unul ca al lui A. Russo. Am voit să arăt în acest capitol că C. Negruzzi, pe* lîngă atitudinea critică faţă de limbă şi literatură, care-I pune în rîndul vechilor critici moldoveni, a avut, faţă-, de transplantarea civilizaţiei apusene la noi, o atitudine-deosebită de a tovarăşilor săi, asămănătoare cu a junimiştilor de mai tîrziu, atitudine care explică şi deosebirile dintre el şi tovarăşii săi în privinţa problemei lingvistice, deosebiri care formează asămănări cu d. Maiorescu. în cursul acestui studiu se vor lămuri mai bine cele* spuse aici cu anticipaţie, care trebuiau spuse acum, pentru a fixa locul lui C. Negruzzi în evoluţia spiritului critic român. 1 Scrieri, I, p. 349. [Scrisoarea XXXII]. 2 Critice, III, p. 324—325 etc. [Despre scrierea limbei române.Jj VIII Un junimist patruzecioptist: Vasile Alecsandri Am spus altădată, ţinîndu-mă de clasificaţia curentă, că Alecsandri a fost un patruzecioptist rătăcit la „Junimea". Nu este tocmai aşa. Vom vedea în cursul acestui capitol că Alecsandri n-a avut o concepţie unitară asupra vieţii. Studiind cu atenţie opera sa şi mai ales cea mai semnificativă pentru problema noastră, cea dramatică, în comparaţie cu viaţa sa publică şi cu unele afirmări directe ale sale, se vede clar că acest om n-a fost ceea ce se cheamă un „patruzecioptist" sau, încă şi mai bine, se vede că în el s-au luptat întotdeauna două tendinţi : tendinţa de înnoire, de reformare, şi tendinţa de conservare, care au rămas alăturea, antagonice. De aici o mulţime de contradicţii între deosebitele sale manifestări, O' mulţime de contradicţii în însăşi opera sa, o nesiguranţă şi o lipsă de persistenţă în atitudinea sa faţă cu diferitele întâmplări sociale la care a asistat ori a luat parte. De aici apoi, în parte, superficialitatea criticii sale sociale chiar acolo unde este justă. Şi tot de aici şi unele neajunsuri, din punct de vedere artistic, ale operei sale dramatice în care, cum declară singur (prefaţa Teatrului său), a căutat să biciuiască apucăturile rele, adică să critice manifestările vieţii sociale, morale şi intelectuale ale vremii, căci literatura română de la începutul veacului al XlX-lea a fost tezistă, a fost transformată, conştient, în armă de propagandă. Şi, s-o spunem în treacăt, bine au făcut scriitorii, deşi, din punct de vedere al artei, aceasta a fost un rău. Dar inter arma, muzele ori tac, ori iau parte la luptă. Critica lui Alecsandri este mai mult practică, adică este consemnată mai mult în operele sale beletristice. în articole de teorie ei a exprimat-o foarte rar, şi atunci tot ca artist, prin ridiculizare. $o El îşi începe critica prin comedia lorgu de la Sada-gura (1844) K despre care C. Negruzzi 1 2 zice că a avut un mare succes, pentru că combătea xenomania. Aşadar, el îşi începe critica tocmai la începutul perioadei de tranziţie, tocmai la începutul procesului de asimilare a culturii străine. lorgu Damian, nepotul lui Enache Damian, boier de vremea veche, a fost trimis la învăţătură în străinătate, la Sadagura, nu la Paris, ori Berlin, pentru că Alecsandri, cînd se pune pe caricaturizare, nu se-ncurcă. Am spus, vorbind de Muza de la Burdujâni, că scriitorii vechi au umorul facil şi procedeul copilăros. lorgu se întoarce acasă şi scandalizează pe toţi invitaţii lui Enache prin manierele sale, prin dispreţul său şi prin franţuzis-mul său contractat la Sadagura. Găseşte o singură fiinţă care-1 „pricepe“, pe Gahiţa Rosmărinovici, o văduvă bă-trînă, pretenţioasă, franţuzită,' o „precieuse ridicule", în genul Muzei de la Burăujăni. Tînărul lorgu declară un amor ridicul de înfocat Gahiţei, care, fireşte, i-1 primeşte la moment. Dar să stăruim puţin asupra personajelor şi scenelor. Pitarul Enache Damian, „de 55 ani ; poartă haine largi : antereu, brîu şi căciulă brumarie“, trăieşte la moşia sa din Moldova. Pitarul Enache Damian e un produs nealterat, ori foarte puţin alterat al solului românesc. E un boierinaş de moda, veche, care-şi îngrijeşte de moşie, e, Id urma urmei, un ţăran, stăpîn insă şi bogat, departe de influenţa fanariotă a capitalei. Viaţa lui, în adevăr, e patriarhală. To:ată plăcerea ' lui stă. în ospeţele cu prietenii de primprejur' şi,, presupun, în vînat şi cetirea psaltirii şi a Vieţii sfinţilor. El îşi bate joc din toată inima de „noutăţi", fără însă a lupta împotriva lor : „... mă pot giura pe cei patruzeci, de sfinţi părinţi ele pricep ceva din toate cimiliturile cîte le înşiraţi d-voastră, işti de vremea nouă, care vă ziceţi... cum, Doamne, iartă-mă ?... ciuirasalisiţi... Ha ! civirasalisiţi; d-voastră, ipochimene alese, cărora vă este ruşine a trăi şi a grăi ca părinţii- voştri ; d-voastră, oameni procopsiţi şi mai ales pricopsiţi, care vă faceţi momiţele altora* împrumutînd de la străini numai cele rele, numaiputînd trăi decît cu bon jur, cu blamange şi cu parle, mărie 1 Teatru, III, p. 987. 2 Scrieri, I, p. 344. [Scrisoarea XXXII.} 8» \ cheschevu...“ etc., sau, cînd Gahiţa îi /Vorbeşte de „invi-taţie“, ori îi spune eă-i „ariere“ : / „ — Ce sînt ? ...rierel ? Mări, ce vorbe sînt aestea ? Ha, ha, ha... Auzi înghitaţie, rierel, bonjur ? Auzi paras-co venii pocite ?... Nu cumva, soro dragă, s-o mutat ţara. Moldovii din loc ?... Nu cumvat sîntem franţuji, nemţia jidovi ?... şi noi, ca nişte proşti, ne credem tot moldoveni ?... Ha, ha, ha, rierel, înghitaţie 1“ 1 Enache Damian îşi iubeşte ţara : „ — ...Ţara Moldovei îi binecuvîntată de Dumnezeu ! Şi cine nu ştie s-o iubească şi s-o preţuiască nu-i vrednic, să-i mănînce pînea şi sarea“r nu-i vorbă, Enache Damian, ca om al vremii, are -un curios -mod de a pricepe mâncarea „pînii şi sării“ Moldovei, căci atunci cînd visează la soarta nepotului său Iorgu, care are să se întoarcă de la Sada-gura, doreşte, între altele, şi : „Să deie Domnul, fătul meu, să mi te înalţi ca cio-cîrlia şi cu tine să-ţi înalţi şi neamul !... Să deie Domnul s-ajungi ispravnic, pentru ca să faci stare mare !...“ Să-ţi înalţi neamul, făcîndu-te ispravnic, pentru a face stare mare !... se cunoaşte şi azi lucrul. Alecsandri ridiculizează pe Iorgu, punîndu-i în gură vorbe ca : „ — Ha... acum mă suvenarisesc...“ „ — Mon cher oncle, cetirea necontenită a uvrajelor mi-au cam slăbit puterea razelor vizuale... “ „ — Pardon, mon cher oncle, n-am vreme acu că prezentez omajurile mele sexului frumos...“ „ — Apoi, să-ţi spun, mon cher oncle ? Cînd au trăit cineva într-un tîrg civilizat ca Sadagura şi cînd este silit în urmă a veni într-o ţară ticăloasă ca a noastră, contrastul...“ etc. Iată şi Gahiţa Rosmarinovici: „Iorgu. ...Ah ! nici o băutură nu poate vindeca patimile sufleteşti şi intelectuale. Gahiţa (oftînd) : Te înţăleg ! Iorgu (apropiindu-se de ea şi luînd-o de mină). Mă înţelegi ?... A ! Slavă Domnului că am găsit, în sfîrşit, un suflet botezat care să mă înţeleagă ! ^ Gahiţa Ah ! quel bonheur ! mă iubeşte ! (tare) Piudoarea sexului meu nu mă iartă ca să răspund îndată dorinţelor d-tale...“ 82 ’ Aşadar, pe de o parte, omul simpatic Enache Da-mian ; pe de alta, Iorgu şi Gahiţa, tipurile ridicole. Vom arăta că Alecsandri se ridiculizează şi se caricaturizează pe sine, generaţia sa, năzuinţele sale ; că aci, în Iorgu de la Sadagura, junimistul Alecsandri persiflează pe patruzecioptistul Alecsandri. Cum s-a văzut, Iorgu de la Sadagura vorbeşte cu amărăciune pentru că e condamnat, el, care a trăit într-un oraş civilizat ca Sadagura, să stea acum într-o ţară ticăloasă ca a noastră. Dar iată că şi Alecsandri zice acelaşi lucru în scrisoarea din 134... cătră un prieten, citată deja : „Crescuţi amîndoi în Franţa din copilăria noastră, ne-am despărţit de un an, lung cit un secol; tu ai mai ramas la Paris, o ! fericitul între fericiţi! iar eu m-am întors la Iaşi“, în acel Iaşi ,,semioriental“, fără arhitectură, fără nici o splendoare, incult şi plin de glod, unde meritul bonjuriştilor nu e recunoscut (zice el în articolul Iaşii în 1844 — tot în 1844, ca şi Iorgu de la Sadagura), în acel Iaşi unde, cum zice în alt loc, citat mai înainte : „Noi [bonjuriştii] nu mai avem lege, sîntem eretici, provocăm boierii la duel, mîncăm oameni, criticăm abuzurile... “ şi ceva mai departe : „Ce zici, amice, de elementul în care sîntem chemaţi a trăi noi, elevii academiilor din Franţa şi Germania ?... noi, care avem aspirări şi orizonturi necunoscute sub cerul ţării ?“ Gahiţa Rosmarinovici, numai ea „înţelege" pe Iorgu, de aceea se înamorează de el. Cu cîtă răutate îi ridiculizează Alecsandri ! Dar, iată ce zice el însuşi (în articolul despre C, Negruzzi) : „în adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos..după care urmează cuvinte de laudă pentru femei, apoi arată că bărbaţii lor erau în stare „a răspunde la aspiraţiile lor sufleteşti" şi continuă : „Dispărţeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulţeau şi au mers tot înmulţindu-se, mai cu samă după întoarcerea în ţară a tinerilor crescuţi în străinătate. Sub o aparenţă de imoralitate, societatea îşi lua nivelul său moral, căci inteligenţele dezvoltate prin o educaţie egală şi inimele deopotrivă simţitoare se apro- 83 piau şi pe ruinele căsătoriilor silite formau nouă, libere şi trainice legături." 1 Şi atunci e clar că „junimistul" Alecsandri, ridicu-lizînd în Iorgu de la Sadagura pe „bonjurist", pe „duel-giu", ridiculizează pe patruzecioptistul Alecsandri, pe bonjuristul, pe duelgiul Alecsandri, ia? în Gahiţa ridiculizează pe femeia de la 1840 accesibilă civilizaţiei. Iar în accepţia „Sadagura" ridiculizează străinătatea, obiceiul de a trimite pe fii în străinătate. Dar, iată ce zice tot el : „Negreşit ea [tinerimea] ar fi rămas pierdută în hăugaşul trecutului, dacă unii din părinţii noştri nu ar fi avut ideea de a-şi trimite copiii la universităţile din Francia şi Germania" 1 2, şi, în articolul despre Bălcescu : „Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universităţile Germaniei şi Franciei, adusese cu dînsa în societate o comoară preţioasă de idei nouă şi de simţiri patriotice"... 3 (Să se observe ceea ce am mai spus că : „străinismul" a creat patriotismul) Dar ceeâ ce e mai curios e că Alecsandri purie în guta ridicolului Iorgu teorii de ale sale, teorii scumpe : „Iorgu : Am cercat de toate fără a da de mulţă- mire L. Miram zdruncinat şelile: prin droşce pe paveaua noastră... cea vîndută carîtaşilor j,., ,făr ; a cîştiga altă plăcere, decit o durere în şolduri [...] Am alergat ca un iepure pe cîmpul Copoului, far a căpăta gltăceva dpcît o ocă de colb în piepţ şi; deplina încredinţare că locuitorii laşului ău Tost'şi sint' bânienii cei mai* colbăiţi din toată lumea... Am fost la balurile măscărite... vreu să zic măscuite.. . şi -.ţn-am întors acasă cu ideea că cei m ai mulţi care-şi pun ^basca- o fac pentruncă li—i ruşine de obra-zele lor !*., In sfîrşit, , m-am dus la opera nemţească, la vodevilul francez şi la, bietul Teştru Naţional, sărmanul L. cînd moare, cîpd învie... de-i mai mult răposat..." Dar iaîă, şi - mai clar cum Alecsandri vorbeşte prin gura, lui Iorgu, ori cum Alecsandri, fără să vrea, face din Iorgu nu o secătură şi o caricatură, ci un adevărat bonjurist : „I orgii : Dac-ar giudeca toţi ca d-ta, domnule, aţx>i teatrul naţional nu s-ar putea întemeia niciodată în ţara : 1 Proză. p. 583^584. [Constantin Negruzzi.] 2 Ibidem, p. 597 [art. cit.]. 3 ibidem, p. 553. iNicolae Bălcescu — ia Moldoim.] 84 dar, slavă Domnului !, sînt persoane' care ştiu să preţu-iască greutăţile unei scene începătoare, ca a noastră, care nu se ruşinează de a merge să vadă piese naţionale... Acele persoane sînt vrednice de toată landa..." etc., vorbe pe care le spune Iorgu, tipul ridicol, pentru că Kiula-foglu a vorbit cu dispreţ despre teatrul românesc şi pentru că Alecsandri a găsit ocazia să facă o tiradă cu privire la o chestie de care îi ardea inima. Aceste contraziceri, care slăbesc şi valoarea literară, se repetă adesea la Alecsandri. Aşa, după ce Iorgu se pocăieşte, zice, cu asentimentul lui Alecsandri, că trăieşte într-to^,epocă... unde oamenii civilizaţi sînt socotiţi de nebuni". Dar între cei care-i socotesc aşa e şi Enaehe Damian, omul pe care, totuşi, Alecsandri îl idealizează. Şi ce e mai curios e că această* frază citată mai sus Alecsandri o pune şi în gura lui Iorgu cel de la-nceput, stricat, ridicol, şi în gura Gahiţei, şi o pune acum şi în gura lui Iorgu cel cuminţit, pocăit şi serios. Aceste contraziceri se datorese celor doua tendinţi ale lui Alecsandri. Şi aşa se face că, chiar atunci cm d el ridiculizează pe Iorgu, în unele momente se identifică cu Iorgu şi-i pune în gură, tot atunci, idei de ale sale proprii, ideile personalităţii sale „bon juriste". Să drmăfîih măi departe atitudinea lui Alecsandri. Enaehe Damian, la 1842, rîde, se miră, se cruceşte de bonjurism, dar nu-1 combate. Ce ar fi simţit el oare după 1848, după 1859, după „revoluţie", după Unire ? După triumful bonjurismului ? 0 ştim. Alecsandri ni-1 arată în 1862, numai cit sub alt nume : Sandu Napoilă, Ultra-re-trogradull. Sandu Napoilă e Enaehe Damian, din Iorgu de la Sadagura, după triumful liberalismului. Şi dacă Enaehe Damian i-a fost simpatic lui Alecsandri în 1844, trebuia să-i fie simpatic şi acum, după 1859, căci nu e nimic mai firesc, mai logic dedt ca Enaehe Damian de atunci să fie Sandu Napoilă de acum. Dar tendinţa patruzecioptistă din Alecsandri vrea şă se manifeste persiflând pe Napoilă, pe „ultra-retrogradul", vrea să ridiculizeze atitudinea exagerată, condamnabilă, rea şi ne justificată a lui Sandu, dar nu reuşeşte. îl porecleşte „Napoilă", îl califică, peiorativ, „Ultra-retrogradul“, dar 1 Teatru, I, p. 35. 85 la urma urmei ni-1 înfăţişează, fără să vrea, ea pe un om serios, de bun-simţ. Mai mult: Alecsandri, după obiceiul său, vorbeşte el prin gura acestui „ultra-retrograd“ : „Cică-s patrioţi, liberali, progresişti, naţionali, demagogi... dracu-i mai ştie !, că debdată au răsărit în ţară pozderie“ etc. Conştient, se pune să scrie o bucată contra reacţionarismului. Instinctiv, izbuteşte să facă o bucată antili-berală, o caricaturizare, nu a ,,ultra-retrogradismului“, cum voia, ci a liberalismului.1 Acum, când bonjuriştii şl duelgiii, în sfîrşit, triumfă (să ne aducem aminte cum Alecsandri se indigna pe la 1840 că ei n-au trecere în Moldova), Alecsandri, nemulţumit, îi caricaturizează, le ridiculizează lupta şi triumful. Acum se vede clar că tendinţa, să-i zicem, „junimistă" (în înţelesul ce am dat cuvîntului cînd am vorbit de C. Ne-gruzzi), e mai puternică în el decît tendinţa cealaltă. Şi cu cît trece vremea, cu eît Alecsandri îmbătrâneşte şi cu cît dorinţele patruzecioptiştilor se îndeplinesc, creind o societate în care Alecsandri nu şe mai simte ca-n pădure şi în care meritele-i sînt recunoscute (pe la 1840 se plângea, cum am văzut, că bonjuriştii sînt aruncaţi aci, în barbaria orientală şi că meritele lor nu sînt recunoscute), cu atât tendinţa junimistă din el creşte în dauna celeilalte : acum, societatea românească îi acordase lui şi clasei sale tot ce dorise ; era vorba să se acorde şi mulţimii, şi atunci el începe să ridiculizeze pe partizanii drepturilor mulţimii : junimismul este, cum am mai spus, pentru ţinerea mulţimii departe de viaţa publică, împotriva participării ei la trebile statului. Şi de aceea Alecsandri reuşeşte atît de bine să ridiculizeze, cînd scrie pe Clevetici, Ultra-demagogul1 2 (compus în aceeaşi vreme cu Sandu Napoilă, Ultra-retrogradul). Dacă, voind să ridiculizeze pe Sandu, a reuşit să-l idealizeze, caricaturizînd tot liberalismul, apoi, aci, în Cleve- 1 în altă piesă, Zglrcitul risipitor, Sandu Napoilă este un om simpatic şi serios, personajul din piesă care reprezintă cuminţenia, bunul-simţ. Aşadar, ar fi o contradicţie în privinţa lui Sandu în două piese. In realitate, nu e. în Sandu Napoilă, e o uşoară exagerare a unor sentimente ale lui Sandu făcută cu umor şi cu sim-oatie, şi poate am avea dreptul să spunem că „ultra-retrogradul" e un epitet ironic la adresa „revoluţionarilor". 2 Teatru, I, p. 27. 86 tici, scopul şi rezultatul sînt identice. Clevetici este un „liberal ultra, jurnalist constituţionalism, un „mare patriot", el vrea „consacrarea aptului de la 5 la 24 ghenar", „respectul convenţiunii cu condiţiune de a fi schimbată în totul“ (am subliniat fraza aceasta, pentru că e stră-moaşa celebrei fraze a lui Farfuride : „Să se revizuiască [constituţia], dar să nu se schimbe" etc.), „sufragiul universal", „libertatea absolută", „egalitatea perfectă", „împărţirea moşiilor proprietarilor", „libertatea cea mai nemărginită a presei", „republica democratică şi socială", în sfîrşit, zice Clevetici : „Vreu să imitez în ţara mea toate fazele Revoiuţiunii Franceze [...] Sînt novator, am idei mari, idei revoluţionare, vreu să răstorn" etc. dar, dealt-mintrelea, e fricos (ca şi Conu Leonida). El se sparie cînd, în mijlocul discursului său incendiar, aude afară tobe : „Aoleo ! Ce să fie ?... Am crezut că-s ei !“ Acest Clevetici, în 1862, e liberalul de pe vremea .aceea. în Clevetici, Alecsandri a voit să caricaturizeze pe liberalul de nuanţă C. A. Rosetti. „Republica socială" şi celelalte nu mai lasă nici o îndoială. încă de la 1848, între oamenii noi există două curente, moderaţii, cu Eliade în frunte, şi revoluţionarii adevăraţi, între care cei mai înaintaţi sînt Rosetti şi Brătianu. După 1848, şi mai ales după 1859, deosebirea creşte, se face o prăpastie şi se •diferenţiază cu încetul cele două curente : conservator, din care face parte şi Alecsandri (un fel de centru drept), şi liberal. Adevăratul liberalism e reprezentat de Brătianu şi Rosetti, pe care Alecsandri 1 îi terfeleşte adesea, deşi aceştia au luptat mai ales pentru „reformele sociale", pentru „redeşteptarea simţului de demnitate", „între 1840— 1859", luptă de care Alecsandri vorbeşte cu admiraţie aiurea 1 2 (deci altă neconsecvenţă ! 3). I. Ghica deja merge spre dreapta şi, în Scrisorile sale, vorbeşte adesea despre liberali ca de nişte palavragii, care se laudă că ei au făcut totul, cum se laudă Clevetici, cînd zice : „Vreu mai întăi consacrarea aptului de la 5 şi 24 ghenar, ca unul ce este făcut de mine, şi numai de minea. 1 Scrisori, p. 99, 100, 103, 104, 105. 2 Scrisori, p. 97. [Către I. Negruzzi, ian. 1878.] 3 E drept că tîrziu, în 1888 şi 1889 (Scrisori, p. 220, 223), protestează împotriva terfelirii lui I. Brătianu, de care vorbeşte ca de un mare om ! Deci, neconsecvenţă după neconsecvenţă. 87 Această invectivă la adresa liberalilor revine adesea,, în I. Ghica, atunci cînd el merge spre dreapta. Nu mai vorbesc de Eliade Rădulescu, acest om care a predicat multă vreme „echilibrul între antiteze^ şi care mai întotdeauna l-a pierdut. In al său Issachar sau Equilibru între antithezi, liberalii revoluţionari de la 1848 sînt trataţi întocmai cum Alecsandri tratează pe Clevetici „tJl-tra-demagogul". Liberalii revoluţionari au fost pentru Alecsandri ceea ce au fost şi pentru Eliade. Deosebirea e-că Eliade îi ataca pe faţă, pe cînd Alecsandri se face că atacă pe „ultrardemagogi“... Dar, mai întotdeauna cînd' un scriitor îşi bate joc cu persistenţă de „demagogism“,. el vrea să atace democratismul. El utilizează demagogis-mul pentru a caricaturiza democratismul. El are speranţa: intimă de a compromite. prin ridiculizarea demagogismu-lui însuşi democratismul. Garagiale n-a făcut altăceva în admirabiele sale comedii. Alecsandri a făcut acelaşi lucru în Clevetici, ca şi în Rusaliile. în Rusaliile1, democratismul e ridiculizat în două tipuri v Răzvrătescu şi Galuscus. . Subprefectul Răzvră-tescu (acţiunea, zice autorul, se. petrece la 1860) propagă: la ţară, în plasa sa, teoriile Iui Clevetici. El spune ţăranilor adunaţi : „Oameni buni ! [.,..] Aţi fost lipsiţi de toate, şi de-libertate, şi de egalitate, şi dă fraternitate, şi de legalitate, şi de inviolabilitate [.. . ] şi de drepturi cetăţeneşti, şi de drepturi comunale, şi de drepturi municipale, şi de drepturi civile, şi de drepturi politice, şi de sufragiul’ universal. Veveriţă (lui Gheorghe): Ce-i sufragiu cela, mă Gheorghi ? - Gheorghe: Sofragiu, cumătri, ca la boieri [ca şti Nae Ipingescu în „O noapte furtunoasâ“]. Răzvrătescu (cetind) : Dar, în fine, a unsprezecea oră a sunat pentru voi ! Cel proletar va scăpa de proletariat ! Cel mic se va face mare şi viceversa, cel mare-se va face mic ! Cel slab va fi putinte şi cel putinte neputinţe ! [.. . ] De-acum fiecare locuitor debue [Alecsan— uri nu uită să pună nici în gura ultra-liberalului Răzvră-tescu limba cea nouă a filologilor] a fi proprietar de patru, 1 Teatru, II, p. 687. 88 fălci de pămînt, căci acel pămînt e a lui Dumnezeu [... ] Să aveţi fiecare partea voastră, cîte patru fălci, şi să nu mai faceţi boieresc ?..." Să se noteze că Răzvrătescu e subprefect şi el poate* * că reprezintă în mintea lui Alecsandri instituţiile noi introduse în Moldova după Convenţia de la Paris. Oricît ar zice Alecsandri că nu „biciuieşte principiile, ci ridieulul", e clar că un democrat, care ar fi luptat în 1860 pentru apropiata împroprietărire, n-ar fi pus în: gura unui tip ridieul propaganda pentru împroprietărirea-ţărănească.1 Această perzistenţă în a combate ridicolele unei atitudini dovedeşte o pornire chiar împotriva atitudinii, a „principiilor". E drept că Alecsandri, cum am văzut şi pănă aici, a tergiversat cu aceste principii, n-a fost conştient şi cu hotărîre împotriva lor, ceea ce îl face să nu fie un adevărat junimist, dar Alecsandri n-a iubit liberalismul; n-a priceput că liberalismul, introdus intr-o ţară feudală — şi nu se putea să nu fie introdus —, trebuia să apară forţam ente ca o exageraţie şi să dea naştere şi la multe ridicole, inerente unei epoce de tranziţie, cum n-a priceput „Junimea" de mai tîrziu. * în Ianus Galuscus, alt tip din Rusaliile, Alecsandri a ridiculizat pe democratul în alt ipostaz, în ipostazul de ardelean democrat şi latinist. Se pare că Alecsandri a avut intenţia să ridiculizeze în Galuscus numai mania la- 1 E semnificativ că Alecsandri, care a cîntat toate evenimentele mari, n-a cîntat desfiinţarea iobăgiei. Dl. Iacob Negruzzi (A-mintiri din „Junimea") spune că pricina este aversiunea lui Alecsandri pentru lovitura de stat. Dar chiar această aversiune e-caracteristică. Afară de asta, nici înainte de lovitură, el n-are accente împotriva iobăgiei, ca, de pildă, Boliac. * G. Ibrăileanu exprimă şi aici o opinie părtinitoare despre mişcarea socialistă românească. E opinia celui cate a părăsit, împreună cu tot grupul de generoşi, P.S.D.M.R. şi încearcă să-şr justifice, post festum, actul de la 1899. Regăsim aici, pe un spaţiu concentrat, întreaga argumentaţie a generoşilor care motivau pă- -răsirea partidului prin aceea că în România proletariatul ar fţ aproape inexistent ca o clasă socială şi, în consecinţă, raţiunea de a fi a partidului socialist nu s-ar justifica. Ibrăileanu utilizează ca premisă fizionomia socio-economică a ţării de la 1885, ignorîncî perspectiva dinamică. Referirile lui Ibrăileanu la primul program al socialismului românesc, studiul lui Gherea Ce vor socialiştii români (1886), sînt şi ele părtinitor utilizate. Gherea recunoscuse atunci caracterul incipient al industriei noastre şi, în consecinţă, a proletariatului. Dar în acest program se evidenţia rolul şi funcţia partidului socialist, activitatea sa „teoretică şi practică", în care 89- tinistă. Cînd Răzvrătescu îşi expune programul citat mai sus, Galuscus exclamă : „Domnule, am ascultat toate abe-răciunile cîte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici de-clărăciune că eşti un perturbator !“ etc., dar Galuscus, ca .ardelean latinist, nu putea să nu^fie şi el democrat „perturbator". Ardelenii latinişti trebuiau să fie democraţi.1 Mai întăi, în Ardeal n-a rămas o clasă boierească roiftâ-nă ; clasa de sus s-a maghiarizat. Tinerii cu învăţătură erau toţi fii ai poporului şi, ceea ce e mai însemnat, duşmani ai claselor de sus, care erau şi apăsătoare, şi de alt neam, şi de altă lege. La aceste motive de democratism, se adăogau şi altele, izvorîte din „latinism" : poporul român, strănepot al celui roman, a rămas neatins la ţară, m ţărănime; mai departe : latiniştii visau republica romană şi, în capul lor, republica era forţamente democraţie. Să ne gîndim la doctrina socială a lui Barnuţiu. Să adăogăm la aceasta ura latinistului împotriva fanariotismului, care era semnul distinctiv al claselor de sus şi încă pornirea omului care vrea inovaţii de a merge în toate sensurile pe calea inovaţiilor.* 1 2 Şi, ca dovadă că Galuscus e democrat şi că Alecsandri se înşală cînd îl face „apărător al ordinei" e că Galuscus ceteşte proza lui acţiunile propagandistice se îmbinau necesar cu cele de apărare a intereselor materiale ale celor ce muncesc. Negreşit, acest prim program al socialismului din ţara noastră nu e lipsit de aprecieri eronate. Dar ele au fost apoi amendate şi parţial soluţionate în urma unui examen mai lucid a realităţii socio-economice. Iar aceste reevaluări programatice ţineau seama de evoluţia intervenită în economia României care făcuse progrese incontestabile în dezvoltarea industrială. Ancheta industrială din 1901—1902 ■consemna existenţa unui număr de 126.010 muncitori şi evoluţia anunţa o progresie mereu în creştere. Pe acest fond, de altfel, s-a realizat renaşterea partidului socialist, după 1906, reconstituit fiind în 1910. Dar Ibrăileanu ignora aceste realităţi modificate şi îşi nutrea în 1908—1909 aprecierile despre mişcarea socialistă pe prevederile programatice din 1885. Cît priveşte alăturarea socialismului pe acelaşi plan ideologic cu conservatorismul junimist eroarea nu e mai puţin evidentă. Dar despre aceasta nu mai insistăm aici, invitînd cititorul interesat spre notele noastre de la paginile 115, 187. 1 Şi, invers, democraţii trebuiau să fie şi au fost latinişti : „noutăţile" se înfrăţeau, din pricini adînci : C. Negruzzi. am văzut aiurea, numeşte pe latinişti liberali, pe cei de nuanţa sa moderaţi şi pe cei cu vorbirea veche — conservatori. 2 Limba română — limba romană în definitiv ! — e limba unui popor republican, zice Barnuţiu. •90 Clevetici (a „Ultra-demagogului”) şi e un admirator al acestuia : „Galuscus (Deschide jurnalul şi se adînceşte în cetire) : Ce stil ! Ce expresiuni energice ! Ce logică invincibile ! Admirabil ziar ! Admirabil redaptor ! Cine-i subsemnat ? (caută la sfîrşitul foaiei) Clevetici ! îl giciserp de la început. (Ceteşte din ziar, apoi:) [...] Sublim! ţaca accente patriotice !...“ Iată pe Galuscus democrat — , ,Ultra-demago|f‘ — ca şi Răzvrătescu. Galuscus, Răzvrătescu, Clevetici au aceeaşi atitudine din punct de vedere politic şi social. Şi atunci e curios ca Galuscus să zică despre Răzvrătescu că e „perturbator” şi „anarhist”... ori nu-i sincer Galuscus. Alecsandri se contrazice şi, fără să-şi dea samă, e realist în dauna concepţiei piesei sale, căci ardeleanul latinist trebuia să fie şi democrat, „ultra-demagog”. Dar Alecsandri combate şi mania latinistă, nu numai în vorbire, ci şi în concepţie. Iată ce zice Toader, vornicul satului, despre Galuscus (şi Alecsandri face mare haz) : „De cînd [Galuscus] le vorbeşte sătenilor tot din carte şi le spune că-s strănepoţi de împăraţi, că se trag din Troian, ţăranii au luat-o de bună... Dacă-i îndemni la lucru, îţi răspund rîzînd că împăraţii nu lucrează”... Această şarjă o face Alecsandri în 1860, uitînd, se vede, că în 1848, în o cuvîntare la Paris 1, el însuşi zice că, dacă întrebi pe ţăranul român ce este el, ţăranul răspunde : „Eu sînt român. împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci”... ceea ce, dealtmintrelea, nu zice ţăranul, dovadă că Alecsandri, în tinereţă, şi într-un moment de „patruzecioptism”, cînd putea să se aprindă pentru ideile nouă, putea să cadă şi el în exagerare, în fatala exagerare. Acum, în 1860, cînd tendinţa cealaltă din el a nimicit aproape pe cea pa-truzecioptistă, Alecsandri, desigur, n-ar mai fi căzut în „ridicol”, ca la 1848. Latinistul Galuscus, pe care l-am văzut admirînd pe Clevetici, face şi el „ultra-demagogism” cu ţăranii. Cînd Toader îi zice „cucoane”, el îi răspunde : „Iar cucoane ? V-am mai spus la toţi aice [... ] să nu-mi mai ziceţi cucoane, pentru că astăzi nu mai esist 1 Proză, p. 198. [Românii şi poezia lor, Paris, 1848.] 91 boierii, nu mai sînt boieri. Zi-mi frate Galuscus, fiindcă', toţi românii sînt fraţi. “ Până aici am analizat atitudinea lui Alecsandri faţă cu întîmplările sociale şi am văzut că atitudinea sa e nesigură1. El nu e nici ca C. A** Rosetti, nici ca C. Ne-gruzzi. Trebuie să explicăm aceste două tendinţi contradictorii. Alecsandri, pe lingă un boierinaş — interesul de clasă —, a fost şi un nemulţumit' de soarta unui bonjurist sub domnia lui Mihai Sturdza, a avut o cauză personală pentru atitudinea liberală — interesul personal. * 2 A fost afectat displăcut, cum s-a văzut, de orientalismul vieţii, în care el,. parizianul fip, era silit să ţrăiaşcă „parizianisjnul^. .Alecsandri apoi a trăit în vrerpea Eegu- v1 Nesiguranţa aceasta, lipsa unei concepţii unitare asupra-vieţii, îl. va face să arate sentimentele cele mai. contrazicătoare. Am văzut cum, la 1840, se înăduşa în societatea ieşană „şemiorien-tală“, unde1 boierii se uitau aşa de urît la bonjurişti, la duelgii ; „Mîncăm oamenii^, zicea Alecsandri. Dar în1867: (Sdlisovi, p. 26) vorbeşte cu regret despre.„datinele.pare se pierd“ şi suspină după* „boierii, cucoanele de acum 20 ani“, adică de la 1847, viaţă, daţi ne, la înlăturar ea cărora a contribuit şi el aşa de mult ! Şi dacă suspină după acele vremuri, asta nu-l împiedică să declare (Scrisori, p. 29, anul. 1888) că românii sînt vinovaţi de lipsa de recunoştinţă către Napoleon III, căruia îi „datoresc ţot ce au“, adică formele nouă de viaţă (care, aşadar, sînt bune !), nu-l împiedică să regrete (Scrisori, p. 189, anul 1886) că Russo, Cuciureanu n-au trăit să vadă transformările ţării şi să se bucure (de „pieirea datinilor !“) — transformări făcute prin imitarea Franţei; qeea ce nu-l împiedică aiurea (Scrisori, p, 251, anul 1890) să vorbească iarăşi cu sarcasm de influenţa franceză asupra schimbărilor politice din România, deşi aiurea vorbeşte de „nălucirile entuziaste ce au legănat tinereţea veteranilor din generaţia mea“ (Scrisori, p. 89,. anul 1877), năluciri aduse din Franţa ! ete., etc. 2 „Sărmanii înstrăinaţi ! Cîte deziluzii. îi aşteptau la marginea ţării ! Cîte lupte, '+e lovituri în frumoasele lor sperări! Unii, carii câştigaseră diploma de doctorat în jurisprudenţă, rămîneau părăsiţi de guvern, sau cel mult rînduiţi a servi în cele de pe urmă posturi ale ramurilor administrative sau finanţiare. Nici unul nu se vîdeă pus la locul lui. Alţii, care în neastâmpărul unei imaginaţii aprinse se încercau a păşi pe câmpul ademenitor a! literaturei şi fondau, cu mii de greutăţi, vreo foaie periodică, erâli expuşi a privi în curînd suspendarea ei pentru cel mai uşor motiv şi uneori a fi chiar ei înseşi ridicaţi de poliţie din sînul familiei", etc., etc. „Iată sub ce soi de sistem despotic, tinerii francezi şi nemţi, bonjuriştii şi duelgiii erau chemaţi a începe şi a urma fără descurajare solia lor civilizătoare." (Proză, p. 557.) [Nicolaer Bălcescu.] lamentului, cînd ţara era într-o stare de adâncă umilire 4 — naţionalismul. Şi Alecsandri a fost şi un om care a vibrat, măcar cât de puţin, de mizeriile mulţimii — idealismul. Aşadar, din interes de clasă şi personal, din „parizi--anism", din naţionalism şi din idealism rezultă tendinţa sa patruzecioptistă. Dar acelaşi Alecsandri a fost o fire conservatoare, un patriarhalist — am arătat suspinul său după vremea veche şi aş mai putea da dovezi 1 2—, a fost un boier epicureu, un despreţuitor al ideilor născute din frământările, nevoile, năzuinţele populare şi îndrăzneţe. A fost un junimist. Aceasta este tendinţa cealaltă. Cînd, mai tîrziu, fiind şi apreciat, împăcîndu-se apoi şi cu „semiorienta-lismul", care nu mai era bătător la ochi, încetînd şi umilirea ţării, -şi temoerîndu-i-se'cu vrîsta şi idealismul, cînd toate motivele „liberalismului" său dispar, atunci rămîne aproape numai tendinţa junimistă,, care, necombătută de cealaltă, se accentuează din ce în ce. Rar acest om va mai scoate accentele de altădată : în Ginta latină, în Ostaşii noştri, unde zice : „Am văzut visul cu ochii", adică visul de patruzeciopţist3. , • * s - în celelalte privinţe — limbă, literatură —, Alecsandri este critic ca toţi ceilalţi, dar tot practic, în opere beletristice. • - în tipurile în care el a ridiculizat tendinţele sociale, a ridiculizat totodată şi pe stricătorii de limba. Şi nici nu se putea altmintrelea, pentru că, încă o dată, felul vorbirii, admiterea unui jargon artificial ori împestriţarea cu străinisme sînt strîns legate cu mentalitatea omului, cu apucăturile sale, cu modul său de a se comporta cu împrejurările. Acel care despreţuia starea din acea vreme şi voia să reformeze totul trebuia să reformeze şi limba. Franţu-zitul trebuia să fie democrat şi democratul franţuzit. Latinistul trebuia să fie democrat şi democratul latinist. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească vechea 1 [...] (Scrisori, p. 220, 231). 2 Teatru, I, p. XXV. 3 Oda ostaşilor români: cf. Scrisori, p. 00. 93 limbă a clasei boiereşti, iar femeile, primele primitoare de civilizaţie, o românească franţuzită. Am văzut pe Ior-gu, pe Clevetici, pe Răzvrătescu, pe Galuscus, pe Gahiţa, pe Enache Damian. Şi cine nu ştie pe Cucoana Chiriţa ? Alecsandri nu uită niciodată^ să biciuiască pe făuritorii de vorbiri artificiale. Chiar $i în Istoria unui galbîn, din 1844, el nu uită să-i atace, şi anume pe Eliade, care începuse de curînd să plănuiască o limbă nouă. Cmd galbînul vorbeşte de Eliade, îl numeşte, în rîs, „marele amiratore della prestidigitazione((, la care paraoa răspunde : „ (boldind ochii) : Ce cuvinte sînt aceste ? Galbînul : Aceste sînt cîteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească ce se descopere acum la Bucureşti. Galbînul : Dar ia-n întreabă pe croitorii lor [acelor cuvinte] dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi să vezi că ţi-ar răspunde : nu te capisc, sau : nu te cumprind“ Şi, în adevăr, cînd limbile româneşti nu se croiau, peste munţi, se croiau în Bucureşti — am văzut pentru ce ; şi erau combătute în Moldova, unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XlX-lea. Alecsandri a combătut franţuzismul, ridicuLizîndu-1. în diferite tipuri, ca Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa, Gahiţa Rozmarinovici etc. Desigur că franţuziţii nu vorbeau chiar aşa cum îi pune Alecsandri să vorbească,, dar exagerarea este un drept al scriitorului satiric. Poate-că Alecsandri a fost chiar prea pornit, nedrept sau puţin comprehensiv, căci, odată cu importarea lucrurilor şi ideilor nouă, era fatal să se importe şi cuvintele corespunzătoare şi era de asemenea fatal ca acele cuvinte să fie* trîntite în limbă fără a li se da, deocamdată, un contur mai românesc. Se ştie cu cîtă greutate cuvintele franţuzeşti au fost puse pe calupul limbii româneşti ; aşa, pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc, pu-blicuiesc, publicăluiesc, publiez, publicez, public... 1JfeŞi,. desigur că, pe lîngă mania de a întrebuinţa cuvinte franţuzeşti a celor care voiau să se arate învăţaţi, mai era şi 1 L. Şăineanu, Ioan Eliade Rădulescu ca gramatic si filolog.. [Buc., 1892.] 94 o întrebuinţare exagerată, nevinovată : invadarea cuvin-telor netrebuitoare pe lingă cele trebuitoare, intrarea şi fără bilet de legitimaţie, graţie îmbulzelii. Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii româneşti. Dar antipatia lui este mai mare faţă de latinişti, pe care îi zugrăveşte cu mai mult umor. Acestui boier fin, care nu s-a putut niciodată disciplina, care, cum mărturiseşte însuşi, n-a putut studia nici o ramură a ştiinţii, i se părea, îmi închipuiesc, că are în faţă o fiinţă cu totul de altă specie cînd se uita la un latinist, a cărui îndeletnicire sistematică şi laborioasă era să cerceteze fiecare cuvînt românesc pentru a-1 valida ori invalida, şi, apoi,, cuvintelor validate să le dea o formă conform cu o sumedenie de legi fonetice. Alecsandri s-a răzbunat, cum am văzut, în Ianus Galuscus. Cetiţi declaraţia de iubire a acestuia cătră o ţărancă, în jargonul lui Laurian, sau care vrea să fie al lui Laurian. Antipatia lui pentru latinişti nu slăbeşte un moment, în Scrisorile sale 1 nu conteneşte cu sarcasmele împotriva lor, tratîndu-i aproape ca pe nişte duşmani personali. Rar a avut momente de comprehensiune, ca într-o scrisoare din 18721 2, în care recunoaşte că la 1848, şi mai înainte, latinismul a avut rost. Dar, ca şi d. Maiorescu, de pe la 1880 încetează cu invectivele împotriva latinismului, pentru că de atunci primejdia stricării limbii încetează. în Iorgu de la Sadagura — întâia manifestare critică a lui Alecsandri —, el a criticat aproape tot ce avea să critice în viaţa sa. A criticat şi restul de fanarioţi, în Comisul Agamemnon Kiulafoglu, grec de 45 de ani, care, după regulă, ca meridional libidinos, e însurat cu o româncă de 22 ani. (De la Alecsandri şi pănă la d. Panait Macri, în „haiducii^ săi, grecul e un satir ahtiat după femeile române tinerele şi frumuşele.) Kiulafoglu vorbeşte jumătate greceşte, jumătate româneşte stricat. E tipul ,,grecului“ care caută cu orice preţ să parvină : „am trebuinţă acum de parale, pentru ca se me fac ispravnicos mai degraba“. 1 P. 3, 5, 6, 34, 36, 50, 55, 66 etc. [Către T. Maiorescu şi I. Negruzzi]. 2 P. 54= 95 O paranteză : Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din •chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. Toţi cîţi au utilizat acest tip, ^gindindu-se mai mult la efectul comic al vorbirii, l-au "caricaturizat cu mijloace aşa de ieftine, incit nu l-au redat niciodată. Grecul* din ţările române de la începutul veacului al XlX-lea, fanariotul lacom şi fără scrupule, inventiv cînd era vorba să triumfe, are o oarecare asămănare cu grecul pervers şi lacom din Roma imperială, care a fost zugrăvit de Sien-ckiewicz în Quo Vadis. Chilon Chilonides este desigur un ■Intelectual, este un paria persecutat, şi nu aproape un stăpîn, ca cei de la noi, dar lăcomia, şiretenia emigrantului, care are un singur scop : să trăiască bine eu orice preţ, îi apropie, le dă un caracter de familie. Dramaticul unei asemenea existenţe nu l-a simţit şi nu l-a redat ni-mene la noi. închid paranteza. Alecsandri n-a uitat, în Iorgu de la Sadagura, nici pe evrei (Iţic zaraful, care se laudă că are ,,perciuni su-diţi“, supus străin), nici pe nemţi (baron von Klaine Swa-h»e. La C. Negruzzi, e baron Flaimuc), care, la începutul ^civilizării ţării, au fost printre aceia care au importat această civilizaţie, ca medici, ingineri şi alte profesiuni mai modeste ete. Un singur lucru n-a criticat Alecsandri în Iorgu de la Sadagura : pretenţia scriitorului fără talent, care a format mai ales obiectul criticii „Junimii" şi în special a d-lui Maiorescu. Dar Alecsandri n-a trecut fără să bage de samă şi acest „ridicol". El a rîs şi a biciuit adesea pretenţia fără talent. Aşa, de pildă, în Doi morţi vii (1851), el introduce, fără nici un rost altul decît ca să-şi bată joc de literaţii netalentaţi, pe „tînărul poet" Acrostihescu i(Alecsandri, după obiceiul lui şi al vremii sale, cum am mai văzut, numeşte personagiile după îndeletnicirea lor •sau după ridicolul pe care vrea el să-l arunce asupra lor). Acest Acrostihescu, căruia prietinii îi mai zic ■— desigur eu învoirea lui Alecsandri — şi Odobaşa, este un personagiu care are gata la dînsul felurite ode pentru toate prilej urile : „Acrostihescu ...(scoate din buzunar un volum manuscris şi caută filele) : Aurora... La mormîntul ei !... odă la împăratul... odă la şahul... odă la craiul!“ *96 Şi dacă el îşi pune poezia şi în slujba şahului, asta nu-1 împiedică să o înalţe sus de tot — în teorie : „A crostihescu : „Poezia este o artă s'fîntă... o fiică cerească. Flutur : Apoi, dacă-i o fiică cerească, n-o face să umble cu colinda la sărbătorile unora şi altora... m-ai înţeles ? Acrostihescu (în parte) : Bestie incapace !“ (Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XlX-lea, vorbeşte în limba croită de filologi. De aici „bestie incapaceet sau „ţi s-o înflăcărat imaginăciunea“ sau „emociuni“ şi alte expresii, pe care Alecsandri le pune, incidental, în gura lui Acrostihescu, care dealtmintrelea vorbeşte ca toată lumea. Faptul că Acrostihescu nu este consecvent cu sine însuşi în sistemul său de a vorbi, întrebuinţînd rar de tot cîteva forme artificiale, pus alăturea cu faptul că şi la alte tipuri ale lui Alecsandri, ca şi la Muza de la Burdujăni a lui Negruzzi, se observă aceeaşi neconsecvenţă, sau una şi mai bătătoare la ochi : întrebuinţarea, de către aceeaşi persoană, şi a procedării latiniştilor şi a celei a analogişti-lor — dovedeşte că scriitorii beletrişti nu prea aveau o idee clară de diferitele sisteme lingvistice, ci le confundau pe toate în o singură şi mare babilonie ridicolă, pe care o azvîrleau în spinarea acelora care trebuiau să zugrăvească tagma stricătorilor de limbă şi a croitorilor de limbi nouă româneşti. Pe lîngă multele cauze, pentru care tipurile lui Alecsandri nu sînt vii, o cauză, cînd.e vorba de stricătorii de limbă, e şi această neconsecvenţă, cel puţin pentru cei care cunosc „sistemele“ lingvistice. Alecsandri — urmăm mai departe —, ca şi „Juni-mea“, n-a preţuit o operă literară numai fiindcă este românească. Nici pentru el producerea unei opere româneşti nu era un merit, dacă opera nu i se părea bună. Aşa, de pildă, să se cetească articolul de critică, publicat de Alecsandri în Propăşirea, în anul 1844, îndreptat împotriva „stanţelor epice“ (Prinţul român) ale lui Aristia. Citez numai începutul : „Bateţi din palme, românilor, şi strigaţi ura ! căci în sfîrşit, după o lungă-iargă aşteptare de vro cîteva mii de ani, v-aţi învrednicit a dobîndi un poem epic ! [Cum ar fi salutat un V. A. Ureche, în 1844, primul poem epic !] 97 Veacul vostru de glorie au sosit sub figura unui tom în 8° plin de versuri sucite şi de idei încă şi mai sucite. Bu-curaţi-vâ, patrioţilor" etc...., după care urmează o bătaie de joc, căreia îi lipseşte ironia şi conciziunea, iar nu tendinţa şi punctul de plecare, ca să fie maioresciană. în 1867, la apariţia Convorbirilor, *Alecsandri le felicitează, pentru că pe steagul lor e scrisa şi lupta împotriva pros-tului-gust1. , * Vasile Alecsandri are un loc special între criticii din Moldova. El stă la mijloc între A. Russo şi M. Kogălni-ceanu, pe de o parte, şi C. Negruzzi şi d. Maior eseu, pe de alta. De A. Russo îl deosebeşte „junimismul", de C. Negruzzi îl deosebeşte „patruzecioptismul". Patruzecioptismul lui Alecsandri are, cum am văzut,, mai mulţi factori, dar factorul principal al patruzecioptis-mului său e naţionalismul. în Românii şi poezia lor, Alecsandri laudă pe ţăran, şi-l idealizează tocmai din acest punct de vedere. El nu vorbeşte ca democrat, ci ca naţionalist. Şi cînd s-a dus-în popor „să-i culeagă" poeziile, el n-a făcut-o decît foarte puţin ca democrat (ori ca romantic), el a făcut-o. mai ales ca naţionalist. Pentru dînsul, ţărănimea română n-a fost, mai deloc,, clasa producătoare şi obijduită, ca pentru un Bălcescu şi alţii, a cărei soartă trebuia îmbunătăţită, ci păstrătoarea; şi reprezentanta românismului. în laşii în 1844, după ce citează părerile unui personagiu că „românul e ca ceara" şi că se face turc, francez etc. după împrejurări, răspunde că aceasta e adevărat pentru o mică parte, pătura subţire de sus, dar că ţăranul nu-şi părăseşte niciodată „obiceiurile, limba, portul". Aiurea, în Românii şi poetăm lor 1 2, deşi — sceptic şi critic ! — bănuieşte că este „poate cam părtinitoare nobila sa exaltare" de a-şi închipui neamul românesc ca „unul din neamurile cele mai înzestrate* cu daruri sufleteşti", totuşi, în paginile următoare, nu* şovăieşte de a vorbi despre poporul român — ţărănimea — ca de un popor „menit a se urca la treaptă cît de înălţă", nu şovăieşte de a face declaraţii de iubire acestui popor,. 1 Scrisori, p. 27 [Către I. Negruzzi]. 2 Proză, p. 153 etc. 98 care- e „curat, înţelept, vesel şi poetic în graiul său“ şi a cărui adîncă cuminţenie, imaginaţie, spirit satiric, inimă bună se vădesc în proverbele, poeziile, obiceiurile sale. „Eu, zice el splendid, de eîte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plîngînd după gloria sa ,cea veehe“ l. Gîndiţi-vă la impresia produsă de doină asupra lui O. Carp sau Coşbuc. Pentru aceştia, doina e cintecul unei clase sociale, a plugarului — pentru Alecsandri, ea este cîntecul patriei, căci pentru el, încă o dată, ţărănimea nu e o clasă socială, şi încă nedreptăţită, ci reprezentanta şi păstrătoarea tradiţiei, a românismului : „într-o epohă ca aceasta, unde ţările noastre au a se lupta cu duşmani puternici, care cearcă a întuneca nu numai drepturile politice, dar şi chiar naţionalitatea românilor, poezia populară ne va fi de mare agiutor spre apărarea aceştia; oricît de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor ră-mînea şi vor dovedi că sînt români prin limba lor, prin tradiţiile lor, prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cînticele lor şi chiar prin giocurile lor.“ ? E clar că patruzecioptismul lui Alecsandri e mai mult naţionalist, decît democratic. El primeşte cu fericire colecţia de proverbe a lui A. Pann. E plin de orgoliu cînd poate dovedi lui Merimee că „energia sălbatică'4 cuprinsă în vorbele : „şrde-mă pe cărbuni ; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu“ nu e a lui Puşkin, cum credea scriitorul francez, ci dintr-un cîntec popular românesc 1 2 3. Acest boier franţuzit a iubit mult produsele spiritului şi imaginaţiei populare. Ţăranul, în scrierile sale, formează orizontul albastru, pe care se profilează tipurile groteşti ale clasei de sus. Nu e vorbă, şi albastrul orizontului, şi grotescul tipurilor sînt exagerate, şi de cele mai multe ori fără artă, ori, mai bine, fără destulă artă. E interesant cum zugrăveşte Alecsandri coliziunea dintre „civilizaţia" claselor de sus, provenită din amestecul de civilizaţii şi culturi, şi viaţa şi spiritul poporului de la ţară. Ţăranul român nu pricepea mai nimic din ceea ce făceau ,şi desfăceau cei de sus, în vechiul regim. 1 Op. cit., p. 240. 2 Proză, p. 188 [Românii şi poezia lor]. 3 Ibidem, p. 610 [Prosper Merimee]. 99 Acum nu pricepe chiar deloc. Confuziunea ce rezulta ne-o zugrăveşte Alecsandri în piesele sale, şi el, care a luptat atît de mult împotriva stricătorilor de limbă, atribuie această confuziune aproape tot atâta reformelor lingvistice, cit şi celor politice şi sociale — de aceea am spus, de la început, că critica lui socjală, chiar cînd e justă, e superficială. Dacă pentru explicarea confuziei în viaţa de la ţară, Alecsandri n-ar fi dat o atît de mare importanţă stricătorilor de limbă ; dacă ar fi accentuat suficient adevărata cauză : reformele politice şi sociale, el ne-ar fi dat pagini şi mai interesante de critică socială, căci atingerea formelor nouă, introduse de curînd, cu formele vechi de viaţă este, la noi, obiectul principal al oricării critici sociale. Cîteva exemple din Rusaliile : „S uza n a : Pare c-o mai vinit o hîrtie şi azi dimineaţă ? T o a d e r [bărbatul său, vornicul satului] : O vinit, da, Ci-că să ne-apucăm de durat o casă comunală. D-nu Găluşcă [Galuseus] ne-o vorbit un ceas întreg de costi-tuţi... una, de convenţi... una, fac două ; de patrie, de amoare... S u z a n a : Ce moare, bărbate ? Toader : Poate că moare de curechiu, fiindcă s-apropie postu. S u z a n a : Bine, dar ce are a face ? Toader: El o fi ştiind, că ne-o mai spus să fim de azi înainte cetăţeni. S u z a n a : Cum cetăţeni ? Să vă-nchidă la cetate ? Toader : Dracu să-i dis-curce (scapă jos condicile ce ţine subţioară). S u z a n a : Da aceste ce sînt, Toadire ? Toader : Condici de însămnat toţi trecătorii prin sat; tabloane de gîşte, raţe, pui de găină, ouă, toate ! Cică-s potrocoale de receseminţă.“ Comic ieftin, nenatural, dar din care se vede ciocnirea dintre „civilizaţie" şi viaţa românească de sat şi din care se vede şi greşala de concepţie, de a pune această ciocnire nu atît pe sama faptului, cît mai ales pe sama limbii. 100 Cînd Veveriţă, fruntaş, răspunde lui Răzvrătescu, subprefectul, care spune ţăranilor să clădească un arest comunal : „ — Temniţă la noi ?... dar nu sîntem scăpaţi din Ocnă !“, Alecsandri face critică socială, bazîndu-se pe o neînţelegere de fapte, dar cînd lui Veveriţă, care nu se dumereşte ce e „comuna" de care vorbeşte Răzvră-tescu, îi răspunde Gheorghe : „ — Adică cum una, cum alta ! tot ca una, fata mea", atunci Alecsandri face iarăşi critică socială, bazîndu-se pe neînţelegerea limbii. Şi, mai departe, cînd Gheorghe zice : „ — Vasile, măi frate, d-apoi cică-i pentru binele nostru"... iar Veveriţă răspunde : „ — Se poate, cumătri ; însă vina noastră-i dacă nu-i pricepem ? Ei ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiţi ca dînşii..." —, e clar că Alecsandri pune mai ales pe socoteala limbii ceea ce ar fi trebuit să pună pe socoteala ciocnirii formelor nouă cu obiceiurile vii ale pămîntului. Dar toate direcţiile în care s-a manifestat, şi toate contradicţiile chiar, pe care le-am relevat, patruzecioptis-mul, ca şi junimismul său, ţărănismul său patriarhalist, cîntarea trecutului, ca şi reformismul său, critica sistemelor lingvistice şi a literaturii ca şi activitatea sa politică — toate se reduc, la urma urmei, şi se conciliază în tendinţa lui permanentă şi dominantă : naţionalismul, şi naţionalismul aşa cum poate să apară într~un suflet conservator şi artist, mai mult impresionabil deeît cugetător şi logic.1 1 Aici. voind numai să fixez locul lui Alecsandri în critica moldovenească, n-am vorbit de marea însemnătate a operei sale poetice pentru literatura românească şi pentru formarea limbii literare româneşti. IX Evoluţia spiritului critic. — Critica socială extremă: Eminescu Pe la sfîrşitul deceniului al, optulea al veacului trecut, statul român modern e constituit: Unirea definitivă a principatelor e un fapt îndeplinit şi Principatele Unite au luat fizionomia unui stat „european".1 Vremea prevederilor şi a aşteptărilor, deci a examinării elementelor civilizaţiei străine pentru a valida ceea ce e bun şi a invalida ceea ce e rău, a trecut. Acum s-a experimentat şi nu mai rămîne decît a constata rezultatele experienţei, a face bilanţul binelui şi al răului, iz-vorît din introducerea formelor de viaţă apusene. Critica, deci, ia un nou aspect. Ea nu mai are de examinat spre a alege, ci de constatat rezultate. Şi dacă problemele lingvistice şi literare, atît de importante pentru vechea critică, tot mai sînt la ordinea zilei, ele nu se mai pun cu atîta putere, căci bunul-simţ aproape a învins. La ordinea zilei acum se pune tot mai mult problema socială — şi, fireşte, din punctul de vedere al claselor care, avînd să sufere de pe urma stării celei nouă de lucruri, au avut motivul să critice această stare. Această nouă fază a criticii — faza a treia, deci —, care începe pe la sfîrşitul criticii „Junimii", e reprezentată la început de Eminescu, care, avînd în concepţiile sale lingvistice şi literare multe puncte de contact cu „Junimea", şi în cele politice câteva, se alipeşte de această grupare, păstrînd însă o atitudine independentă şi în mare parte deosebită de a ,,Junimii“, ba uneori chiar contrară. Această a treia fază a criticii este, şi ea, un produs al culturii moldoveneşti, şi Eminescu, ca şi criticii anteriori, un A. Russo sau un Alecsandri, îşi dă samă de ro- 1 Vezi asupra acestei chestii mai sus, p. 44. 102 Iul cultural al Moldovei, de rolul ei de învăţătoare a românilor de pretutindeni : „Moldova joacă ,în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de şarlatanis-mul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării, s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţii şi spiritului de neadevăr al academicianilor.“ 1 Eminescu e atît de încredinţat de incapacitatea culturală a Munteniei, încît, ,cînd e nevoit sa constate un fapt cultural pozitiv, în Bucureşti, el îşi exprimă mirarea : „C-o adevărată păr ere de bine am văzut însă pronun-tîndu-se, spre marea noastră mirare tocmai în Bucureşti, o mişcare pedagogică sănătoasă...“ 2 El se simte, în sfîrşit, atît de moldovan, încît, în vremea războiului, e foarte susceptibil de gloria soldaţilor din Moldova. în articolul Moldoveni şi munteni, polemizînd cu un ziar din Bucureşti, zice : „... ziarele bucureştene, atît liberale, cît şi conservatoare [subliniat de Em.], fără deosebire, ignorează acest ddevăr şi pare c-ar lua mai bine foc în gură, decît să spuie anume că moldovenii se poartă excelent pe cîmpul de război“. 3 * în privinţa limbii, Eminescu n-a vorbit mult. Aceasta din două pricini. Mai întăi, pentru că nu se simţea competent, sau mai bine specialist. O declară singur : „... nefiind filolog de competinţă, declar eu însumi că opiniile mele sînt cu totul personale şi nu merită de a turbura lucrările filologilor noştri...“ 4 în adevăr, în vremea lui Eminescu oamenii încep să se specializeze. In epoca anterioară, numită, din acest 1 M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, editate de Ion Scurtu, Minerva, p. 362. [Ediţia 1905, voi. I (1870—1877) ; articolul Repertoriul teatrului românesc. Teatrul lui Scribe. Teatrul şi actorii ieşeni. Şcoala de muzică din Iaşi.] 2 Ibidem, p. 281. [Articolul Presa bucureşteană instrucţia publică.] 3 Ibidem, p. 589. [Articolul Moldoveni şi munteni în războiul din 1877, publicat de I. Scurtu cu titlul Moldoveni şi munteni.] 'i Ibidem, p. 74 [Articolul Despre curentele filologice româneşti din Bucovina. O polemică. Fusese publicat de Eminescu cu ■tiţiul O scriere critică, în Albina, Pesta. 1870, nr. 3—4.] 103 punct de vedere numai, cu drept cuvînt, eroică, în epoca, lui Alecsandri, cînd era de făcut totul şi cînd cei ce puteau face ceva erau foarte puţini — pe atunci era vremea (şi nevoia) spiritelor universale : Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatură populară, e director de teatru, scrie în toate genurile" literare, în versuri şi în proză, se ocupă cu gramatica etc. Iar la capătul evoluţiei, cită am făcut-o pănă acum, găsim pe un Sadoveanu sau Brătescu-Voinesti, care. scriu într-un singur gen literar,. (In Ardeal, unde condiţiile de azi1 samănă încă cu cele de la noi de acum patruzeci de ani, un Goga, specializat ca artist, e nevoit să se consacreze mai mult activităţii culturale decît literaturii.) Eminescu e printre cei dintâi care, dîndu-şi samă de seriozitatea lucrurilor, ştie să se mărginească, să se specializeze, conştient de greutatea de a fi desăvîrşit măcar intr-o specialitate, chiar cînd îţi consacrezi ei toate puterile sufleteşti. Eminescu a fost numai poet, căci proza sa este puţină şi e poezie în proză. Afară de aceasta, a mai fost şi un cetăţean, care şi-a spus părerile sale — şi atîta tot. Că uneori s-a amestecat, incidental, şi în alte ramuri, precum în filologie — aceasta dovedeşte că el a apucat vremea oamenilor „uni-versali“. Iar o altă pricină pentru care n-a vorbit mult în privinţa limbii este aceea arătată de mai multe ori pănă aici, şi anume faptul că pe vremea sa nu mai era atîta nevoie de a lupta în contra stricătorilor de limbă. 1 2 Eminescu e conştient de acest fapt şi, constatîndu-1, mai recunoaşte încă o dată rolul Moldovei în lupta de a feri limba de atentatele novatorilor : „Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Româneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună la care tot neamul românesc ia parte instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba pe- 1 1906. 2 Mai mult. Acum venise vremea recunoaşterii îndreptăţirii istorice a curentului latinist, şi Eminescu, cum vom vedea, are această comprehensiune, care în epoca precedentă, poate, nu ar fi fost binevenită, căci ar fi slăbit vigoarea atacului, atunci necesară.. Dar trebuie să observăm că comprehensiunea o găsim la „Eminescu la început şi că, apoi, sub influenţa „Junimii", ea scade. 104 care aceste stîrpituri o prejăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mini va fi poate organizaţia socială..* 1 Acum că cei care prefăcuseră limba „într-o păsărească neînţeleasă" n-au fost tocmai „elemente neistorice", e altă vorbă. Se va vedea mai jos ce însemnează la Eminescu aceste „elemente neistorice". Dealtmintrelea, acela care a contribuit mai mult în Muntenia la prefacerea limbii „într-o păsărească neînţeleasă" a fost, cum se ştie, şi cum o spune aiurea şi însuşi Eminescu, Eliade Rădulescu 2, care n-a făcut parte, cel puţin în gîndul lui Eminescu, din „elementele neistorice". 3 Cu toată „necompetenţa" sa, Eminescu, cum am spus,, atinge de cîteva ori şi problemele lingvistice. Ba are şi cîteva încercări de fonetică : studii asupra pronunţiei dialectale \ în privinţa limbii, observăm două faze în cugetarea lui Eminescu. Eminescu dinainte de 1874, cînd se afla în străinătate şi în legături strînse cu românii din Ardeal şi din Bucovina, cînd nu căzuse cu totul sub influenţa „Junimii", este un alt om deeît Eminescu de după 1874,. cînd devine membru al „Junimii". (Şi vom vedea că, din alt punct de vedere, cel politic, Eminescu, pe lingă aceste două faze, mai trece şi prin o a treia, aceea cînd e ziarist la Timpul în Bucureşti.) În această primă fază, de dinainte de 1874, Eminescu, deşi nu este etimologist ori ana-logist, nu simte aversiune împotriva reprezentanţilor acestor sisteme, după cum, şi din punct de vedere al idealului social, deşi nu e un „patruzecioptist", face totuşi concesii ideilor „înaintate", în orice caz are o atitudine binevoitoare faţă cu ele şi, cum se ştie, admiră, în Epigonii, pe mulţi din acei care au reprezentat acele idei. Dacă este împotriva purificării „absolute" a limbii de elemente străine, Eminescu admite, şi chiar propune,, o purificare moderată : 1 Culegere de articole d-ale lui M. Eminescu, apărute în „Timpul“ în anii 1880—1881, editate de Gr. Păucescu, p. 92 [Buc., 1891,. articolul Pătura superpusă, Timpul, 29 iulie]. - Scrieri politice şi literare [articolul Monumente}. 1 Mama lui Eliade, e drept, era grecoaică. Dar latiniştii au-l'ost români curaţi. '» Op. cit., p. 409. [Cestiuni de pronunţie românească. Notiţe.] 105* „Celor cari vor o purificare absolută a limbii li vom răspunde că acele vorbe, pe care vor ei să le alunge* .sunt aşa de concrete, aşa de încrescute în ţesătura limbii române, îneît trebuie să rupi ţesătura toată ca să Ie scoţi [... ] Celor cari nu ^or acea curăţire de fel [care vor, ca A. Russo, ca «limba asta turcită, grecită....» .să rămîie aşa], li vom răspunde că ei singuri sînt neson-secvenţi, căci ei au lepădat o mulţime de vorbe grece şi ruse, pe care le întrebuinţau încă părinţii lor, şi multe •din vorbele pe care le scriu d-nii Florantin, Negruzzi ş.a. [...] s-or duce calea celor duse...“ 1 El pricepe şi explică cu simpatie geneza tuturor sistemelor extreme : „Mi se va spune, poate, că părerea lui Pumnul nu e bună. Dacă nu e bună, aceea însă stă, că cronistice e dreaptă şi scuzată. După extremul latinităţii, a etimolo-gismului absolut, inaugurat de bătrînul Petru Maior, care .scria construcţiuni latine în româneşte (extrem, ce pentru deşteptarea noastră din apatia lungă faţă cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potenţă -a aceluiaşi extrem de către următori, trebuia neapărat să vină contra lui extremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai româneşti şi exclusivitate faţă cu limba latină şi cele surori. Aceste extreme *au fost condiţionate de însăşi natura lucrului — nu poţi defige mijlocul unei linii, până ce nu vei fi aflat punctele ei cele extreme. “ 1 2 Eminescu, mai departe, apără pe istoricii ardeleni împotriva d-lui Maiorescu cu argumente decît care nu se pot găsi mai bune nici acum. Se ştie că d. Maiorescu a vorbit întotdeauna cu dispreţ despre istoricii ardeleni, mai întâi pentru că falsificau adevărul istoric şi al doilea pentru că au fost nişte simpli cronologişti. Eminescu răspunde : „Acei oameni, acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu —de au scris tendenţios şi neadevărat, scuza cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor ? Trebuie 1 Scrieri politice şi literare, p. 14. [Fragment fără titlu, intitulat de I. Scurtu Purificarea limbii.] 2 Ibidem, p. 68. [Despre curentele filologice româneşti din Bucovina. O polemică.] 106 cineva să fie mai mult decît clasic, pentru a pretinde de la cel persecutat [...] să fie în toate drept [...] Şincai — chiar dacă n-ar fi atît de mare cum pretindem noi că este, totuşi, el a fost la înălţimea misiunii sale — la o înălţime cronistice absolută ; pentru că, dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoinţa de a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai întâi şi constă din cronograf ie... “ 1 Aceeaşi atitudine o are Eminescu şi faţă de redactorii ziarelor din Ardeal, care-şi împestriţau limba cu germanisme şi pe care d. Maiorescu îi învinuia că conrup naţionalitatea românească : „Criticul [Petrino]... rumegă — o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu —, ceea ce a zis acesta în Convorbirile literare despre limba română în ziarele din Austria [...] Eu, din partea mea, sunt mai puţin lugubru decît d-1 critic, şi deşi ţin la desfiinţarea acelor greşeli, totuşi nu văd în existenţa lor deznaţionalizarea noastră şi corum-perea poporului românu [subliniat de Eminescu]. 1 2 Şi, cu această ocazie, Eminescu se ridică, în principiu, împotriva atitudinii luate de junimişti faţă de fenomenele culturale ale vremii. Iată cum se exprimă el la începutul articolului din care am citat mai sus : „După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani, care, minus spiritul de o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, sa aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al XlX-lea, acelaşi aer de ci-vilizaţiune şi gravitate, care, din nenorocire, sunt numai o mască, ce ascunde adeseori numai foarte râu tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală.“ 3 Această atitudine a lui Eminescu se explică şi prin concepţiile sale ştiinţifice, dar se explică mai cu samă prin faptul că Eminescu, care învăţase în Bucovina şi Ardeal, care cutreierase toate ţinuturile locuite de români şi care se bucurase de bucuriile lor şi suferise de suferinţele lor, acum, cînd scrie, trăieşte în Viena, între 1 Loc. cit., p. 72—73. 2 Loc. cit., p. 70—71. 3 Loc. cit., p. 63. 107 tinerii studenţi ardeleni şi bucovineni, încălzindu-se de-luptele lor şi îmbrăţişîndu-le pănă la un punct aspiraţiile, in orice caz pricepîndu-le. Această apropiere de ardeleni şi de bucovineni, de ardelenism şi de bucovinism, a avut şi un alt rezultat : limba sa esl£ plină de expresii întrebuinţate numai peste munţi, ca de pildă : „a reflecta** (=a răspunde), „a murit înainte de atîţia ani“, ,-,vom abstrage de la unele deprinderi**, „în Ungaria veră“, „nu ni se pare consult„dătorie“ etc., expresii de care nu s-a dezbărat cu totul, în proză, nici mai tîrziu, de pildă cînd scria la Timpul. „Ardelenismul** acesta Eminescu nu-1 va pierde cu totul nici în faza a doua, nici atunci cînd nu va mai fi în strîns contact cu ardelenii şi cînd va face parte din „Junimea**, din şcoala care şi-a bătut joc cu cea din urmă cruzime de ardelenism. Vorbind de o piesă localizată (Revizorul lui Gogol), în care localizatorul, d. P. Gră-dldeanu, pune în gura unui tip graiul ardelean şarjat, ridiculizat, Eminescu protestează, zicînd că : „...a face ridicolă o pronunţie înlăuntrul unui ş-aceluiaşi popor este procedura unui om care caută efect cu orice preţ** K Dar această „procedură a unui om care caută efect cu orice preţ** este procedura lui Alecsandri din unele comedii ! Este procedura lui Caragiale din unele schiţe ! Este una din „procedurile** prin care „Junimea** se desfăta ! In Amintirile sale, d. Panu ne istoriseşte ce efecte comice scotea V. Pogor din această „procedură**... în această a doua fază însă, cînd Eminescu e sub influenţa „Junimii**, atitudinea sa în privinţa sistemelor lingvistice, dacă nu e dispreţuitoare ori pătimaş duşmană, e totuşi deosebită de atitudinea din faza întâia. în faza întâia, cum am văzut, Eminescu ia condeiul, numai ca să apere ori să explice „sistemele** ; acum îl ia — foarte rar, nu-i vorbă —, numai pentru ca să le atace. Vorbind de etimologiştii ardeleni, Eminescu zice ca ei, urmărind „aşa-numita puritate a limbii**, „au csezut de cuvinţă a prăda lexiconul latinesc şi acele ale limbilor romanice...** Eminescu a schimbat tonul... Iar la argu- 1 1 Scrieri politice şi literare, p. 345. [Articolul Comedia franceză şi comedia rusească.] 108 mentul că latiniştii au făcut aceasta pentru a dovedi latinitatea limbii, argument la care Eminescu cel din faza întâia era senzibil, acum (1877) răspunde că : „Dar, peste tot, românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine.“ 1 Aiurea se ridică împotriva „plăsmuirii meşteşugite" a limbii şi cugetării „de cătră o anume academie", parcă „poporul în două mii de ani n-a avut nici limbă, nici cugetare..." 1 2 Dar acela împotriva căruia Eminescu este mai categoric e Eliade Rădulescu : „Ruina frumoasei limbi vechi, care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut, o datorim în mare parte înriurii stricăcioase a lui Eliade." 3 Am văzut că, mai tîrziu, în focul luptei sale împotriva păturii greceşti suprapuse, „ruina frumoasei limbi vechi" Eminescu o pune în spinarea acelei pături suprapuse. Dar preocuparea lui Eminescu de problema limbii nu are, mare însemnătate şi e cu totul incidentală în cariera sa de scriitor. Încă o dată : trecuse vremea primejdiei, şi Eminescu nu era omul care să sfarme uşi deschise. înainte de a isprăvi cu această chestie, ni se pare interesant a releva o idee pe care Eminescu a exprimată) în treacăt, dar care este foarte interesantă şi care-1 deosebeşte de junimişti. Este poporanizarea limbii ştiinţifice de către intelectualii satelor : „...învăţător şi preot coboară cultura în jos şi traduc limba cosmopolită, nesemnificativă şi abstractă a ştiinţei, care e domeniul lumei întregi, în formele vii, mlădioase şi încîntătoare prin originalitate, a poporului." 4 Dar acest lucru nu s-a întâmplat şi pricinile sînt multe : şi ‘faptul că cultura n-a străbătut, cum ar fi fost de dorit, la ţară, şi firea limbii româneşti, care, ca orice limbă romanică, este refractară la creaţiuni de cuvinte 1 Scrieri politice şi literare, p. 310. [Despre limba cărturarilor -români din Ardeal.] 2 Ibidem, p. 308. [Despre revistele literare din provincie.] 3 Ibidem, p. 301. [Articolul Monumente.] 4 Ibidem, p. 307. [Despre literatura populară.] voite — nu poate „da muguri" ca să întrebuinţăm o expresie chiar a lui Emineseu. Germanii, ruşii, ungurii au naţionalizat mult limba ştiinţifică, noi n-o putem, face. Oricum, dorinţa aceasta a lui Emineseu dă o notă caracteristică concepţiei lui şi ne dovedeşte, şi ea, ceea ce vom constata mai jos : că Emineşcu a fost reprezentantul claselor de jos, vechi, româneşti. Să mai adăugăm aici şi faptul că — întocmai ca, şi Asachi, ca şi C. Negruzzi, ca şi Eliade, care vorbeau de „conservativi", „juste-milieu" şi „radicali" etc. în limbă. — şi Emineseu şi-a dat samă de legătura dintre tendinţile politice şi sistemele lingvistice : el constată că acei care au fost „unionişti" în politică au fost „unionişti" şi-n limbă, adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dialecte. 1 Cu această ocazie, Emineseu citează România literară — încă o dovadă că, şi după dispariţia ei, ea era cunoscută. (Numai d. Maiorescu să n-o fi cunoscut ?)1 2 Despre literatură — lucru curios —-, a vorbit puţin cel mai mare poet al nostru. Nu-i vorbă, nici primejdia înstrăinării literaturii nu mai era atît de mare pe vremea lui Emineseu, dar totuşi ea era destul de mare ca să inspire încă grijă, în orice caz era mult mai mare decît primejdia stricării limbii. 3 Şi Emineseu poate nici n-ar fi vorbit de literatură, dacă, în calitatea sa de redactor al părţii neoficiale a Curierului de Iaşi, n-ar fi fost oarecum silit să-şi spună cuvin tul asupra activităţii Teatrului Naţional din capitala Moldovei, cu care ocazie el dă dovadă de o mare pricepere şi de o serioasă cultură estetică, căci paginile sale asupra genurilor dramatice nu sînt deloc mai prejos decât paginile cele mai bune din d-nii Maiorescu şi Gherea. Dar discuţia acestor lucruri nu intră în cadrul studiului nostru. Şi în privinţa literaturii observăm două faze în ideile lui Emineseu : înainte de a veni în Iaşi, Emineseu a mai avut ocazia să vorbească de teatru, ca colaborator al unor 1 Ibidem, p. 413. [Cestiuni de pronunţie românească. Noliţe.\ 2 Vezi discuţia mai sus, p. 50. 3 în manuscris s-au găsit însemnări cu privire la caracterul specific naţional pe care trebuie să-l aibă literatura (vezi M. Emi-nescu, Poezii populare cu o prefaţă de II. Chendi). 110 gazeta din Ardeal, unde se agita ideea unui teatru românesc ardelean. Ideile literare ale lui Emineseu din această-, epocă se deosebesc de cele din epoca următoare. Dacă nu poate, de pildă, gusta piesele lui Bolintineanu, el gustă-pe ale lui V. A. Ureche. 1 Prin urmare, el nu judecă încă literatura românească, ca junimiştii, „de la nivelul secolului al XlX-lea”, cum am văzut că se exprimă însuşi ei despre atitudinea dispreţuitoare a d-lui Maiorescu. în această vreme, Emineseu — reacţionarul de mai tîrziu — recomandă cu entuziasm pe Victor Hugo, pe* acel „adorator al poporului şi al libertăţii” : „Pe acest bard al libertăţii îl recomandăm cu multă. seriozitate junimii ce va vrea să se încerce în drame na— ţionale-române.” 1 2 O altă idee esenţială a lui Emineseu din această epocă e preocuparea — antijunimistă — de valoarea etică-a operei de artă : „Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică, mare, cea etică însă să fie absolută [...], nu numai să placă, /ci să şi folosească, ba, înainte de toate, să folosească'', şi, din această cauză, se declară împotriva imitării autorilor de limbi oculte : „Ca un post-script voi adauge un consiliu esenţial, acela adecă de a nu imita autori de limbi oculte, care n-au făcut calea în jurul lumii, d.e. ruşi, maghiari, sîrbi -— din cauza simplă cum că aceştia au în adevăr cîte ceva original, care place, însă elementul etic din ei e infectat.” 3 Emineseu, cum se vede, în faza întâia e, ca şi în privinţa limbii, comprehensiv, conştient de nevoile momentului, el îşi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul” şi, încă* o dată, nu priveşte lucrurile de la „nivelul secolului al XIX-lea”... în faza a doua, junimistă, nu că dezvoltă cine ştie ce idei contrare celor din faza întâia, dar nu mai găsim. nimic din acele idei şi simţim bine că, dacă încă poate-tot ar face caz de condiţia etică a operei de artă, în orice caz, nu ar mai recomanda pe cvasi-socialistul Hugor pentru că este cântăreţul libertăţii. Acum şi Emineseu- 1 Scrieri politice şi literare, p. 57. [Teatrul românesc şi repertoriul lui.] 2 Loc. cit., p. 61. [Teatrul românesc şi repertoriul lui.] 3 Loc. cit., p. 62, 63. priveşte lucrurile „de la nivelul secolului al XIX-lea“. Relativ la teatru, el declară că publicul e şi mai prost decît teatrul cel prost din Iaşi1 şi, generalizînd, scrie : „La noi în ţară succesul mediocrităţii e foarte uşor şi lupta tuturor elementelor mai bune peste măsură grea." 1 2 3 In această fază, Eminescd se ridică cu putere împotriva teatrului francez modern. Eminescu este dintre acei care, ori de cîte ori pot găsi motivul, ocazia sau chiar pretextul de a arunca o săgeată împotriva culturii franceze, o aruncă cu bucurie. La noi, antifranţuzismul, cu cît este mai pasionat, cu atît este o dovadă mai mult de reacţionarism. „Noutăţile" ne-au venit din Franţa, şi mai cu samă „noutăţile" în ordinea politică şi socială, şi orice reacţionar, odată cu Franţa revoluţionară, a urît şi Franţa literară — şi cu drept cuvînt, căci toţi şi-au dat samă ori au simţit că în literatura acestui popor, mai ales în perioadele lui de viaţă intensă, circulă spiritul lui critic ireverenţios şi frondeur — cum se zice —, irespectuos, atentator la toate formulele tradiţionale şi sacro-sancte.;i Iar faţă cu lipsa de cultură şi de gust în lucrurile literare, în ce îşi pune Eminescu speranţa ? Natural că el, ca toţi criticii dinaintea lui — ca şi-n privinţa limbii, ca ■şi-n privinţa politicii —, îşi pune toată speranţa în Moldova, care „joacă în dezvoltarea românilor un rol însemnat". Aşadar, în privinţa limbii şi a literaturii, Eminescu face parte din curentul critic moldovenesc, dînd criticismului o nuanţă mai pronunţată de eclectism : dreptul tuturor dialectelor ; şi admiţînd, în faza întâia, şi oarecare înrâurire a sistemelor lingvistice novatoare. * Dar dacă pe la 1880 problema lingvistică şi literară nu mai este atît de însemnată, primejdia înstrăinării fiind în mare parte înlăturată, problema socială se pune cu o putere covîrşitoare. 1 Scrieri politice şi literare, p. 347. [Romanele dramatizate: ^,Cerşetoarea“, „Paza bună trece primejdia rea“, „Ucigaşul".] 2 Ibidem, p. 354. [art. Teatru.] 3 Pentru Eminescu, Revoluţia Franceză e datorită „instinctelor celtice", iar mişcările revoluţionare din Rusia, „instinctelor tartare". (Culegere... p. 98, 99.) [Art. Elementele streine, Timpul, 30 iulie.] 112 ’ Formele politice şi sociale europene, introduse în ţară, îşi dăduseră roadele. înainte de a fi introduse acele forme, toate clasele sociale îşi puseseră mari speranţe în ele. Chiar boierimea mai inteligentă, nevăzînd o mare primejdie în ele, le îmbrăţişase. Iar ţăranii, cîţi or fi ştiut de reformele ce se pregătesc, vor fi fost mulţumiţi şi ei. Se părea că acele schimbări vor aduce fericirea generală, bunăstare a tuturor claselor, armonia socială. Dar lucrurile au fost altfel : realitatea a dezminţit aşteptările. E drept că acea parte a boierimii care a ştiut să se adapteze la noua stare de lucruri n-a suferit aproape nimic. Cel mult dacă libertăţile şi mai cu samă accesul mulţimii la trebile statului, acordate de constituţie, au putut s-o nemulţumească, nu atît pentru prezent, ci ca o ameninţare pentru viitor, cînd acele libertăţi şi acel acces ar fi devenit realităţi. De aici s-a născut, în această clasă, un curent împotriva „relelor" politice, rezultate din nou^ stare de lucruri. Să se observe bine : un curent împotriva relelor politice, şi nu economice ! Teoretizarea cea mai conştientă a acestui curent s-a numit junimism. La acest curent s-au alipit câţiva mandarini ai păturii intelectuale, cîţiva aristocraţi ai profesiunilor liberale, dintre care cel mai însemnat a fost d. Maioreseu. Dacă d. P. P. Carp a fost reprezentantul boierimii conservatoare, d. Maioreseu, al doilea corifeu al „Junimii", a fost reprezentantul mandarinatului intelectual. Tar cînd aceştia n-au vorbit în numele intereselor claselor de sus, au vorbit în numele „Statului", şi nu în numele mizeriei claselor de jos. Clasa cea nouă, burghezia comercială şi financiară şi arhiinfima burghezie industrială, ca şi profesiunile liberale născute din noua organizare a ţării —■ aceste clase nouă, care-şi datorau existenţa noii stări de lucruri şi a căror condiţie de existenţă şi înflorire era această nouă stare de lucruri —, au fost mulţumite, n-au criticat nimic, nici rezultatele politice, nici pe cele economice ale introducerii formelor europene. Clasele însă care au suferit economiceşte pe urma acestei nouă stări de lucruri, căzînd în mizerie, şi fără ca organizarea politică, care le-ar fi fost favorabilă, să le aducă vreun folos — căci nu ştiau să pe folosească de ea — au fost : ţărănimea, răzeşii şi meseriaşii. Ţărăni- 113 mea, neputîndu-se desfiinţa, a căzut într-o mizerie din ce în ce mai mare ; răzeşii au fost ruinaţi şi în parte desfiinţaţi : meseriaşii au fost în mare ,parte distruşi. Pe la 1880, procesul de sărăcire a ţărănimii, datorit acelor împrejurări, care au izvorît din comercializarea, agriculturii, ca şi procesul de? ruinare a răzeşilor, ca şi procesul distrugerii meseriaşilor, datorită importului de fabricate străine, este destul de înaintat, ca unii oameni,, îndureraţi de acest lucru, să dea alarma. Şi cei care dau alarma fac parte dintre intelectualii vremii, dintre oameni care, fie din pricina altruismului,, fie din pricină că înşişi, prin naştere, făceau parte din. clasele de jos, a căror durere, deci, o puteau simţi în mod mai egoist, fie din pricina poziţiei de inferioritate, în care clasa intelectualilor începe să fie pusă acum, fie din pricina, mai intelectuală, a înaltelor interese de conservare a neamului, ameninţat prin ruina temeliei sale, îşi însuşesc nevoile acelor clase şi fac, în numele acelor nevoi, procesul formelor sociale nouă, şi deci procesul acelei clase nouă, a burgheziei, care reprezintă aceste forme şi care se foloseşte de ele în exploatarea claselor de jos. Critica aceasta nu va fi, ca a junimiştilor, numai politică, ci şi, mai ales, o critică economică. Aceşti intelectuali nu vor critica societatea din cauza lipsei unei cam metafizice corespondenţe dintre fond şi formă, ci din cauza suferinţelor celor mulţi şi mici. Şi aceşti critici vor găsi un sprijin puternic în pătura intelectualilor, şi nu numai în altruismul acestei pături, ci şi în interesele ei de clasă, căci acum, după 1880, clasa aceasta, crescînd din cauza înmulţirii şcolilor, nu mai este o clasă privilegiată ca mai înainte ; „proletariatul intelectual “ îşi face apariţia. Iar nemulţumirile acestei clase devin acute la exemplarele ei mai de lux şi din cauza invidiei omului subţire, cu necesităţi multiple, lipsit de mijloacele de a le satisface (de pildă, grupul de scriitori din Dan). Aceste interese — ale ţărănimii, ale răzeşilor, ale meseriaşilor (foarte puţin ale născîndului proletariat intelectual, şi deloc invidia) — vorbesc în critica socială a lui Eminescu. „Reacţionarismul^, ca şi „antistrăinismul“ lui Eminescu la aceste interese se reduce ! Căutînd principiul 114 criticii lui, dezbrăcînd această critică de frazeologia filozofiei de stat germane, ajungem la concluzia că Eminescu a făcut procesul noii organizaţii politico-sociale în numele intereselor acelor clase, deşi, la o privire superficială, s-ar părea că Eminescu este un junimist care duce la extrem critica junimistă. în realitate, junimiştii au criticat o organizare politică, şi critica lor a avut ca principiu, ca punct de plecare, interesele boierimii ameninţate în viitor de către liberalism, pe eînd critica lui Eminescu, pe lîngă critica anomaliilor politice, făcută din punct de vedere reacţionar (şi într-aceasta el e junimist), a fost mai cu samă critica unei organizări sociale, din punct de vedere al intereselor claselor de jos, al claselor vechi, „pozitive”, cum le zice Eminescu (şi aici nu mai e junimist). Vom dovedi aceste lucruri. în privinţa problemelor sociale, Eminescu a trecut, ca şi în privinţa celor lingvistice şi literare1, prin mai multe faze, şi anume prin trei. Deosebirea dintre aceste faze, mai ales dintre întâia şi a doua, nu stă atîta în ceea ce spune nou în faza a doua, cît în ceea ce nu mai spune în această fază. în faza întâia — deşi fenomenalist — concepe societatea ca un organism, concepţie pe care, în afară de socialişti, n-au avut-o decît reacţionarii * *, căci liberalii au fost raţionalişti, deşi se declară pentru domnia absolută, 1 Şi, ca şi în privinţa concepţiei filozofice, a concepţiei artistice, a stilului etc. — probleme care nu interesează aici şi care vor fi tratate aiurea. * Opinia lui Ibrăileanu e aici vădit nefondată. Ipoteza criticului de a aşeza pe acelaşi plan de valori concepţia socialiştilor şi a conservatorilor despre conceptul de evoluţie socială nu rezistă unui examen la obiect. Nu e aici locul unei analize detaliate a chestiunii. Vom menţiona numai că în timp ce ideologia conservatoare apela la conceptul de organism social şi evoluţionism istorist pentru a pleda în favoarea tezei evoluţiei lente în planul social, altfel spus pentru menţinerea structurilor existente, punctul de vedere marxist postula ideea de revoluţie ca moment necesar în rezolvarea contradicţiilor sociale. Deosebirea pe care Ibrăileanu o ignoră e totuşi esenţială, marcînd opoziţia dintre două puncte de vedere polare. E drept că şi socialismul a preconizat ideea de evoluţie în societate, iar unii gînditori socialişti premarxişti au utilizat şi conceptul de societate ca organism pluristructurat. Ibrăileanu ignoră însă un fapt esenţial, şi anume că, de fapt, conceptele socialiste despre societate şi dialectica evoluţiei sale au suferit o transformare radicală odată cu apariţia lui Marx şi a concepţiei sale revoluţionare. 115 totuşi, politiceşte, nu este partizan al conservatorilor români, declarînd că ambele partide sînt egal de rele şi spunînd că „burghezia" se dă cînd cu albii, cînd cu roşii. Mai mult, în această fază, care ţine până la intrarea lui în „Junimea", el are afirmaţii care, ca şi cea de mai sus relativă la partide, sînt inimaginabile în faza a doua şi mai ales în faza a treia. într-un rînd, laudă pe Dirnitrie Brătianu, pe care mai tîrziu îl va ocărî cu cruzime ; altă dată, declară că în Rusia s-ar face călăul tiranilor ; aiurea prevede cu bucurie că republica franceză (subliniez ambele cuvinte !) va bate pe nemţi după pace ; altă dată, explică starea anormală a Austriei prin rămăşiţele trecutului etc. Intr-un loc, apostrofează clasele de sus că au făcut „din o parte din oraş tirana celorlalte cinci părţi" ca să aibă „alegători pe sprinceană" 4. (Mai tîrziu va fi pentru menţinerea celor patru colegii.) Iar în privinţa influenţei străine, în general, declară că educaţia străină e rea, căci „implică spirit străin", cultura străină însă nu e rea. 3 Această primă fază se caracterizează, deci, prin poziţia independentă a lui Eminescu faţă de partidele politice, pe care le acuză laolaltă, precum şi prin oarecare juve~ nilitate, dacă se poate spune astfel, a sentimentelor, prin oarecare „idealism" şi concesii făcute „revoluţionarismului" 3. Dacă la acestea adăogăm şi atitudinea lui Eminescu, tot din această fază, faţă de d. Maiorescu, despre care am vorbit mai sus, atunci ni se va lămuri şi mai bine fizionomia morală a lui Eminescu dinainte de 1874. 1 2 3 1 Scrieri politice şi literare, p. 1, 10, 26, 393, 420, 33, 35, 37, 30, manuscrise ori ziare de prin 1870—1871. [Ibrăileanu se referă la articolele : Natura si statul, Despre luptele naţionale, Despre partidele politice din România (fragmente din manuscrise), Scrisoare către D. Brătianu, Educaţiune şi cultură, Scrisoare către I. Ne-gruzzi, Să facem un Congres, publicat de I. Scurtu cu titlul Rolul românilor în regenerarea Austriei.] 2 Ibidem, p. 31. [Educaţiune şi cultură, publicat de I. Scurtu cu titlul Despre politica de deznaţionalizare.] 3 Prin revoluţionarism înţeleg ideologia rezultată din concepţiile Revoluţiei Franceze de la sfîrşitul veacului XVIII-lea. E interesantă, din acest punct de vedere, poema sa Mureşdhu din 1869 (vezi Postumele lui Eminescu), în care „e pătruns de curăţenia idealelor, cînd nu era încă rănit de-ndoială“, cum zice singur într-o însemnare scrisă de el însuşi, mai tîrziu, pe manuscrisul acestei postume. Vezi în privinţa aceasta şi G. Ibrăileanu : Scriitori şi curente. 116 In faza a doua, care începe cu stabilirea lui Eminescu la Iaşi şi intrarea sa în ,,Junimea“ şi care se caracterizează mai ales prin ideile cuprinse în conferinţa sa, din 1876, despre „Influenţa Austriacă'*, Eminescu nu mai face nici o concesie „revoluţionarismului". El dezvoltă acum pe larg teoria domniei absolute, singura formă bună de gu-vernămînt l. Acum el nu mai are o poziţie independentă faţă de cele două partide, se ridică cu putere împotriva „franţuziţilor" (liberalilor) 1 2 3 şi începe să facă, incidental, teoria păturii greceşti suprapuse din Muntenia (liberalii), rasă străină, „de baltă", căreia se datoresc toate relele ţării, distrugerea, în vreme de 50 ani, a claselor pozitive/5. Faza a treia se caracterizează prin înregimentarea sa în partidul conservator, în care devine un militant, şi prin faimoasa teorie a păturilor suprapuse. Caracteristic acestei faze e şi faptul că Eminescu, fiind acum gazetar, nu-şi mai poate exprima convingerile cu toată libertatea ca mai înainte. Am văzut că în faza a doua, înainte de a intra în redacţia ziarului Timpul, Eminescu a fost duşman al constituţionalismului şi partizan al domniei absolute. Cînd vine Ia Timpul, ne-am aştepta să combată constituţionalismul, acea formă nouă de organizare politică şi socială introdusă din străinătate, fără ca ţara să fi avut nevoie de ea, acea formă care, după Eminescu, nu e bună nici pentru popoarele apusene, căci, cum zice el de atâtea ori (uitînd însă pe Anglia şi făcând anacronisme), tăria ţărilor apusene se datoreşte absolutismului. Dar Eminescu, acum, nu mai e împotriva constituţionalismului, sau nu mai e consecvent împotriva constituţionalismului. Deşi, într-un loc zice că ar trebui să ne „întoarcem parţial la trecut" ; deşi aşteptarea ca formele nouă să dea un rezultat bun o compară cu aşteptarea ca în cîteva ceasuri să avem o grădină bătrînă din nişte copăcei răsădiţi fără rădăcină ; deşi formulează undeva lozinca ce ar trebui să urmăm în cuvintele : „Forme vechi, dar spirit pu- 1 Scrieri politice şi literare, p. 84—88, 98—100, 102, 201. [Articolul Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, conferinţă ţinută în cadrul „Junimii4* la 14.III.1876, publicată în Convorbiri literare, 1876, l.VIII ; articolul Grigore Ghica voevod.] 2 Ibidem, p. 223. [Articolul Descreşterea populaţiei.] 3 Ibidem, p. 127, 297, 93. Curier de Iaşi. Convorbiri literarer anii 1874, 1876. [Articolul Influenţa austriacă.] 117 rurea nou“ ; deşi declară că acei care au introdus formele nouă sînt străinii din Muntenia ; totuşi nu numai că, aiurea, declară că reîntoarcerea la trecut e imposibilă şi utopică, dar face toate sforţările ca să dovedească cum că constituţionalismul n-a fost introdus de liberali, ci de boieri, la 1859, şi de conservatori, la 1866, că reformele de la Unire încoace (adică reformele cele „rele”... com-plectarea formelor nouă !) au fost făcute de conservatori 4, în sfîrşit, aşa cum fac şi azi ziariştii de partid, cînd vreau să arate că partidul lor a făcut totul. Dar atunci pentru ce teribila luptă a lui Eminescu împotriva „roşilor”, dacă formele nouă nu mai sînt rele ca în conferinţa de la 1876, ca în unele articole chiar de acum din Timpul (în care Eminescu îşi descopere profundul sufletului său) ? Eminescu, fireşte, găseşte argumentul : lupta conservatorilor — şi deci a sa — împotriva „roşilor” e de dragul constituţionalismului şi al formelor nouă. Eminescu se simte chemat ca, împreună cu partidul său, să conserve intactă constituţia (cum se repetă banala istorie !) şi să dea un fond formelor nouă. 1 2 Iată-1 dar, în Timpul, departe de reîntoarcerea totală la trecut din Influenţa austriacă, departe chiar de acea reîntoarcere „parţială” la trecut dintr-un articol de pe la începutul activităţii sale de ziarist la Timpul, departe de necesitatea „formelor vechi” din alt articol din Timpul etc. Aceste contradicţii se explică, desigur, prin necesităţile de oportunitate ale partidului în care lupta Eminescu. în realitate, marele nostru poet a fost întotdeauna împotriva formelor nouă, şi dacă la Timpul (unde dealt-mintrelea nu s-a putut opri să nu arunce uneori fulgere împotriva acelor forme), le-a admis şi le-a apărat, aceasta a făcut-o din motive de tactică ale partidului pe eare-1 reprezenta. Fără a mai insista asupra tuturor contradicţiilor, vom mai releva una. Eminescu, care în faza a doua acuză mişcarea de la 1848, acum, pentru a combate pretenţia „roşilor” că ei au făcut totul în această ţară, citează, intre 1 Culegere de articole d-ale lui M. Eminescu, p. 5, 20, 79, 91, 57, 78, 15, 51, 56, 62. 2 Culegere..., p. 16, 50. [Art. Partidul constituţional, Timpul, 15 mai, şi Declasarea, ibid., 24 febr.] 118 ■semnele de vigoare, şi manifestările de independenţă naţională, anterioare roşilor, şi această mişcare de la 1848 l. Un alt caracter, afară de contradicţie, al activităţii lui Eminescu din faza a treia este pasiunea şi nedreptatea de care dă dovadă în scrierile sale. El merge aşa de departe pe calea aceasta, încît insultă pe liberali, pentru că fac spitale rurale — căci, zice el, nicăieri nu sînt spitale la ţară, şi liberalii, care au pornit un fel de război de exterminare împotriva poporului, s-au simţit datori —, şi nici pentru aceasta măcar Eminescu nu le e recunoscător — să facă şi ambulanţe. Aşadar, politiceşte, Eminescu a fost un reacţionar ca -şi junimiştii. Dar în Eminescu nu vorbea interesul vreunei clase diriguitoare, ci al claselor mici, al meseriaşilor, al răzeşilor şi al ţăranilor. 1 2 * Din acest punct de vedere a criticat Eminescu formele nouă, care sînt rele, pentru că sărăcesc şi distrug acele clase. Ca să pricepem şi mai bine deosebirea dintre Eminescu şi junimişti, să ne gîndim la atitudinea cîtorva corifei ai „Junimii'4. Pe cînd Eminescu, cum am spus, a criticat societatea românească în numele claselor de jos, d. Maiorescu a criticat societatea românească din punct de vedere al necorespondenţei dintre fond şi formă şi a luptat pentru ideea de „stat", în numele statului, şi nu al claselor de jos, ba dimpotrivă, a fost pentru preponderenţa celor de sus, ca şi d. P. Carp, care, însă, a reprezentat ideea de „stat", încă şi mai mult din punct de vedere al claselor de sus decît d. Maiorescu. [...] Eminescu reprezintă toate aceste clase vechi : „Istoria celor din urmă cincizeci de ani — zice el —, pe care mulţi o numesc a regenerării naţionale, mai cu drept cuvînt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor". 1 Culegere..., p. 9. 2 Şi, în deosebire de alţi „proletari intelectuali", aproape deloc interesul proletariatului intelectual. Eminescu abia apucă începuturile acestei clase, iar cit e vorba de propriile sale nemulţumiri de intelectual, el e prea nobil şi dezinteresat ca să le deie vreo importanţă în făurirea concepţiilor sale (Eminescu e antipodul lui Dan). 119 Şi adaogă imediat : ,,Nimicindu-se însă talpa ţării, era neapărat ca şi: stîlpii să cadă. Au căzut şi boierii.” 1 Şi Eminescu insistă pe larg asupra cauzelor ruinării claselor mijlocii. Meseriaşii, şice el, au fost distruşi : din cauza răpezii modificări a vieţii, incit croitorii, de pildă, n-au putut să urmeze această răpede schimbare,1 şi au fost înlocuiţi de străini ; din cauza concurenţii fabricatelor străine ; din cauza desfiinţării breslelor, din cauza lipsei de măsuri de apărare a „dezrobiţilor“ ; din cauza egalităţii sociale, introdusă pripit în România, care a dat naştere „boieririi“ claselor mijlocii, cărora a început să le fie ruşine de muncă ;şi să se arunce în funcţionarism. 1 2 De aici infiltrarea evreilor aşa de adînc în organismul românesc : ei au umplut golurile lăsate de români. Formele nouă de viaţă, zice Eminescu, distrugînd clasa meseriaşilor, membrii ei se-ngrămădesc la slujbe şi : „...prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor, rămîn goluri economice, pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit şi-a închis dugheana, şi-a deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-a făcut cinov-nic, blănarul evreu şi-a deschis dugheană, unde ciubotarul român s-a făcut custode a urbei — adică paznic de noapte —, acolo evreul şi-a deschis ciubotărie“. 3 1 Scrieri politice şi literare [Influenţa austriacă...], p. 93. O digresie : clasele mijlocii, fiind distruse odată cu privilegiile boierimii şi cu însăşi acea parte a boierimii care nu s-a putut adapta formelor nouă (mai cu samă boierimea moldovenească), ele au simţit întotdeauna în veacul al XlX-lea simpatie pentru boierimea veche, ca şi aceasta pentru acele clase. Este în simpatia reciprocă dintre aceste clase, care au coexitat în timp şi care au fost lovite de acelaşi duşman (formele nouă), un aspect curios de solidaritate în lupta pentru trai. De aici simpatia reprezentanţilor acelor clase mijlocii pentru boierimea veche ; de aici, deci, acel reacţionarism „boieresc" al unor oameni ieşiţi din păturile de jos, pe care-l-am observat cu altă ocazie şi-n literatura acestor reprezentanţi al claselor mijlocii. (Toate iubitele din ficţiunile lor sînt fiice de* boieri. Delavrancea, în Odinioară şi acum, suspină după vremea cînd căruţaşii trăiau bine, căci încă nu erau căile ferate,Mar în Ziua, ca „pendant", suspină după vechea boierime, arătîndu-şi tot' dezgustul pentru burghezimea „parvenită" etc., etc.) De aici, în sfîrşit, cauza socială (căci este şi o alta psihică) a acelui „1400“ !' 2 Ibidem, p. 220.. [Articolul Industria naţională românească.Yi 3 Ibidem, p. 95. [Influenţa austriacă.] 120 în acelaşi timp, sînt săiăciţi şi răzăşii, prin procese nedrepte. (Eminescu nu spune cine a sărăcit pe răzeşi. O spune acum d. Radu Rosetti.) Iar „desfacerea parţială a latifundiilor “, înmulţind numărul clasei feudale, „apăsarea devenind atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi“, zice Eminescu !. (Aceasta ar fi adevărat pentru vremurile anterioare, în formele vechi de viaţă, înainte de comercializarea agriculturii, înainte ca produsele agricole să ia caracterul de marfă cotată la bursă — în vremurile cînd un boier, cu cît avea mai multe moşii, cu atîta putea să ia mai puţin de la ţărani, căci nici nu prea avea ce face, pe atunci, cu ceea ce nu ar fi putut consuma.) La aceasta Eminescu mai adaogă şi aparatul formidabil al formelor nouă, pe care a fost nevoit să-l susţină din munca lor aceşti ţărani, singura clasă, după Eminescu,, care produce într-o ţară. 1 2 E clar, credem, ce interese — ce dureri — vorbesc -în critica socială a lui Eminescu. Şi, dacă ar mai rămînea vreo îndoială, programul economic expus în ultimul său articol din Culegerea din Timpul. „Conservarea elementului naţional [...] Conservarea mai cu samă a proprietăţii mici în mina proprietarului român, conservarea meseriilor irrmîna meseriaşilor români“ 3 nu mai poate lăsa nici o îndoială. Să remarcăm că pentru Eminescu, cum se vede şi din citaţia aceasta, păstrarea claselor vechi şi păstrarea naţionalităţii sînt două feţe ale aceleiaşi probleme. * Acum, după ce am văzut mai ales atitudinea lui Emi— nescu faţă de clasele sărăcite ori distruse de formele nouă, să vedem atitudinea sa faţă de purtătorii formelor nouă,, să vedem procesul pe care îl face acestor oameni. Eminescu, cum am văzut, învinuieşte, în faza întâia, pe toţi oamenii politici, numai pe roşi mai pe urmă, că au copiat orbeşte Europa, aducînd formele nouă de viaţă. Această clasă a roşilor, zice Eminescu, e alcătuită 1 Scrieri politice şi literare, p. 97. 2 Ibidem, p. 86, 101. 3 Culegere..., p. 132. [Program de reforme, Timpul, 6 dec. 1881.] din oameni fără meserie, corupţi şi incapabili de convingeri. Această clasă este tîmpită şi leneşă ; ea n-a produs nici un scriitor.1 (Ceea ce nu este perfect adevărat, şi, întrucît este adevărat, lucrul se explică prin aceea că această clasă şi-a cheltuit energia pentru transformarea ţării : am văzut că C. A. Rosettî, de pildă, făgăduia mult ca poet.) Această clasă tîmpită şi leneşă a pus totuşi mîna pe stat, pe o ţară de oameni harnici şi inteligenţi. (Eminescu dă dovadă, cu acest prilej, de o curioasă concepţie în sociologie, căci este nemaiauzit ca o clasă fără nici o însuşire favorabilă în lupta pentru trai, şi împotriva necesităţilor istorice, sâ pună mîna pe conducerea unui stat.) Această clasă parazită trăieşte exploatând munca, claselor pozitive. Ea le exploatează prin frazeologie — „export de grîne, import de fraze“ — şi prin crearea a o sumedenie de funcţii inutile. 1 2 (Deşi aiurea, pentru a combate guvernul care voia să desfiinţeze unele funcţii, zice că nu sînt mulţi funcţionari, ci răi.3) Aceşti roşii exploatează cu atîta mai crud, cu cît au gusturi foarte multe şi foarte costisitoare, contractate la Paris — gusturi care se plătesc cu sărăcia şi mortalitatea ţărănimii, în sfîrşit, Eminescu prevede că, dacă domnia acestei clase mai durează, catastrofa, pieirea ţării e de neînlăturat în cel mai scurt timp.4 5 (Că într-un loc Eminescu constată, în ultimii cincizeci de ani de la introducerea formelor nouă, un progres, „mai cu samă pe terenul politic", datorit „contactului cu civilizaţia, cu ideile apusului" s — aceasta este una din neconsecvenţele lui.) Dar întotdeauna la Eminescu, cum am văzut, chestia socială se confundă, ori, mai bine, ia aspectul de chestie naţională. Clasa cea nouă, dacă este rea şi dacă a adus forme străine, trebuie să fie şi de neam străin. De aici teoria păturii greceşti suprapuse. Şi dacă aceşti stră- 1 Ibidem, p. 52, 124, 126, 123. [Partidul roşu, ibid., 6 iunie 1880, şi Fanarioţii şi clasele dirigente, ibid., 9 sept. 1881.] 2 Ibidem, p 64, 15. [Clasa patrioţilor, Timpul, 9.VIII.1£$0, şi Partidul constituţional, ibid., 15.V.1880.] 3 Scrieri politice şi literare, p. 225. [Articolul Rostul administraţiei la noi, publicat de I. Scurtu cu titlul Vechiul şi noul regim administrativ în România.] 4 Ibidem, p. 242. 5 Culegere..., p. 20—21. [Despre program, Timpul, 17.11.1880.] 122 ini, adică roşii, au apărut în Muntenia, şi nu în Moldova aceasta vine de acolo că în Muntenia clasa „de baltă“ (adică de cîmp) nu e românească, e bulgărească şi grecească — şi mai ales grecească. Roşii şi clasa funcţionarilor sînt strănepoţii acelor gzeci pe care i-a alungat şi afurisit Matei Basarab (pe vremea lui Eminescu, istoria cunoştea un asemenea Matei Basarab), sînt urmaşii fanarioţilor din veacul al XVIII-lea, sînt fiii grecilor de la 1321.2 Eminescu e aşa de cu pasiune pornit împotriva formelor nouă, încît laudă vechiul regim, uitînd că a fost fanariot.3 Laudă pe boierii vechi (mulţi fanarioţi ori fa- 1 2 3 1 Am văzut de aJ ori că în Moldova, care n-a avut o clasă revoluţionară, „burghezia" fiind compusă din evrei fără drepturi, liberalismul („roşii") n-a prins ca în Muntenia. Eminescu, deci, e plin de laude pentru Moldova şi din acest punct de vedere (Culegere..., p. 46), iar lupta Moldovei critice împotriva Munteniei novatoare Eminescu o consideră, conform cu teoria păturii suprapuse, ca lupta elementului autohton împotriva elementului străin (Culegere..., p. 79, 92). Eminescu, cu această ocazie, observă cu bucurie faptul că liberalii din Moldova — „fracţiunea" — nu sînt „roşi", au altă origină decît „roşii", cu care sînt în duşmănie, sînt produse ale curentului ardelean (Culegere..., p. 59, 64). Observaţie interesantă, căci, în adevăr, curentul ardelean, care n-a avut în Moldova influenţă asupra limbii şi a literaturii, a avut în politică puţină, nu e vorbă, dar, în sfîrşit, destul de api'eciabilă ca să formeze un partid, mai bine-zis, o şcoală de doctrinari. Pentru ce n-a izbutit în lingvistică şi literatură, am văzut ; pentru ce a izbutit mai mult în politică nu e locul să discutăm aici. Cauza cea mai vădită e antisemitismul acestei grupări în Moldova, unde invazia evreilor a fost atît de puternică. 2 Culegere..., p. 07, 99, 47, 106. Că unii dintre roşii sau dintre funcţionari or fi fost greci ori bulgari e sigur, deoarece oraşele noastre sînt împestriţate ; dar că toţi sau cel puţin majoritatea erau străini nu e adevărat, şi o spune şi Eminescu, în Influenţa austriacă, cînd nu avea pasiunea xenofobiei şi cînd explica func-ţionarismul ca produs al declasării vechii clase româneşti, meseriaşii. In opera lui Caragiale — zugrăvirea burgheziei liberale, în care se critică aceleaşi lucruri ca şi în proza lui Eminescu —, proporţia grecilor faţă cu autohtonii cred că e justă, şi această proporţie o cunoaşte oricine. Dealtmintrelea, în partidul celălalt,' pe care îl reprezenta Eminescu, erau de asemenea mulţi greci, lucru foarte natural, deoarece şi boierimea şi orăşenii — elementul politic al celor două partide — s-au amestecat, mai ales în veacul al XVIII-lea, cu elemente greceşti. 3 Culegere..., p. 121, 117, 225, 232, 107. [Articolele Polemica cu „Românul“, Timpul, 27 august 1880, Efectele demagogiei, ibid., 24—25 august 1880. Veneticii, ibid., 5 august 1880. Paginile 225 şi 232 sînt greşit citate de Ibrăileanu, deoarece volumul nu are «decît 131 p.] 123 nariotizaţi etc.), laudă pe cei ce ajungeau la rîndul boierilor — „prin muncă" ! (mulţi fanarioţi ori fanariotizaţi), laudă pe subprefecţii vechi (mulţi fanarioţi ori fanariotizaţi), laudă legiuirile vechi, ca pravila împărătească (im-portaţie străină, tradusă din greceşte). El urăşte atît de mult liberalismul, incit acuză '^>e boierii Goleşti că s-au amestecat cu „roşii“. Ura lui Eminescu împotriva liberalismului, pe care ea îl traduce prin „fanariotism", e aşa de mare, încât el, deşi antisemit, preferă pe evrei grecilor, cu alte cuvinte, preferă pe evrei liberalilor. Evreii, zice el, sînt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani decît roşii, urmaşii grecilor de la 1821 ! 1 Aşadar rezumînd, Eminescu — critic al curentelor lingvistice, literare şi politico-sociale — a fost un reprezentat al claselor vechi, lovite ori distruse de formele străine, apusene, introduse în veacul al XlX-lea. Cum acele clase au coexistat în timp cu boierimea, Eminescu are simpatie şi pentru această clasă veche. Din cauza urii sale împotriva formelor străine, el urăşte nu numai pe* cei care au introdus acele forme, ci şi clasa care s-a născut de pe urma acestor forme nouă, şi, pentru a înfiera mai puternic pe acei care au introdus formele străine, precum şi pe cei care au fost creaţi de ele, Eminescu îi declară, şi pe ei, de străini. De aici xenofobia lui Eminescu, mai puternică împotriva celorlalţi străini, care ne-au dat şi adus formele nouă, decît împotriva evreilor. Să observăm, în treacăt, că la noi mai toate clasele sînt mai mult ori mai puţin antisemite ; dar împotriva altor străini nu se ridică decît reprezentanţii claselor de jos, distruse de formele nouă aduse din străinătate. Xenofobia lui Eminescu este încă o însuşire care-1 deosebeşte 1 Fiindcă a venit vorba de antisemitismul lui Eminescu, trebuie să spunem că acest antisemitism e şi civilizat, şi lipsit de excluzivism, şi nu e izvorît din consideraţii de rasă. Vorbind de o reprezentaţie a unei trupe evreieşti, el o laudă ; vorbind ca revizor şcolar de o şcoală evreiască, el o laudă. E împotriva violenţelor faţă cu evreii. Să plece 99% în America, cu restul ije-am împăca uşor. Unii evrei merită drepturi. Evreii s-ar putea asimila prin încrucişare. Ii pare rău de cei spanioli, care-s buni, că trebuie să fie puşi laolaltă cu ceilalţi. Intr-un loc vorbeşte de nişte italieni de confesie „israelită", care, zice el, sînt cu totul altceva decît „Itzig“, „Şloim“ etc. (Scrieri politice şi literare,. p. 122, 106—107, 109, 116, 121.; 124 de junimişti, care au fost uneori învinuiţi chiar de cosmopolitism, pe nedrept, bineînţeles. Idealul (şi uneori şi programul) politic şi social al lui Eminescu este reîntoarcerea la trecut. El nu poate concepe o altă stare decît cea trecută, în care categoriile sociale, în numele cărora vorbeşte, să fie mai fericite, ori măcar să nu fie distruse. Eminescu, spirit simplist în chestiile sociale, se opreşte mai degrabă asupra unei forme, reală odată, deci concretă, decît să conceapă nişte forme viitoare, alcătuite din dezvoltarea şi combinarea elementelor prezente. La aceasta a contribuit, desigur, şi firea sa particulară, acea poetizare a trecutului, acea tendinţă de a face abstracţie de părţile rele şi urîte ale trecutului şi de a exagera pe cele bune şi frumoase. La aceste cauze ale reacţionarismului său a mai contribuit, întărindu-le, o a treia, îndeletnicirea sa continuă cu istoria trecutului, care, bineînţeles, la rîndul ei, e un efect al celorlalte. Studiul istoriei e desigur nu numai folositor, dar şi indispensabil, nu numai pentru orice om de cultură, dar mai ales pentru un om care se ocupă cu problemele politice şi sociale. Dar el poate să aducă şi primejdii mari. Numai acela care pricepe viaţa prezentă, numai acela care are destulă vigoare de a trăi viaţa prezentă, numai acela care are destulă energie vitală de a voi desfăşurarea vie a vieţii — „act de creaţiune constantă, mişcare, dislocare şi improvizaţie de fiecare clipă“ •—, numai acela care are destulă putere de iniţiativă intr-insul ca să nu se mulţumească a fi un simplu urmaş, ci şi un creator, numai acela care imită pe strămoşi creînd mai departe, cum au făcut şi ei, în loc de a-i copia — numai acela se poate folosi cu adevărat de istorie, transfor-mînd-o în substanţă vie, în factor de progres, căci „trecutul nu poate fi interpretat decît prin cea mai mare putere a prezentului4*. 1 Observ, în treacăt, că la noi, unde studiile istorice sînt poate singurele serioase, reacţionarismul păturii culte se explică, în parte, şi prin preocuparea cu aceste studii, lipsite de contraponderea studiilor 1 Să se vadă studiul lui Nietzsche asupra „folosului şi neajunsurilor studiilor istorice4*, tratate din punct de vedere al filozofiei sale energetice ; şi analizele lui Jules de Gaultier asupra acestui studiu, făcute din punct de vedere al „bovarismului44 său. (La Revue des Idees, 52, şi Mercure de France, LXXII, 260.) 125 de altă natură, ca sociologia, economia politică, biologia,, filozofia biologică etc. Eminescu a fost, din toate aceste cauze, unul dintre cei care se mulţumesc a fi urmaşi. în Sărmanul Dionis, cea mai caracteristică bucată pentru psihologia lui, el se complace în visul că trăieşte pe vremea lui Alexandru cel Bun. El nu poate concepe viaţa decît ca o copie a trecutului. La această stare sufletească a mai contribuit şi un alt fapt : firea lui, înnăscută ori cîştigată mai tîrziu, lipsa lui de voinţă, neputinţa lui de a reacţiona — catehizată în Glossa —, care este şi cauza psihică a pesimismului său, cum am arătat aiurea.1 După Eminescu, vor veni alţi reprezentanţi ai aceloraşi dureri, care vor face societăţii româneşti acelaşi proces, dar care vor căuta soluţii aiurea decît în trecut. Aceştia vor fi socialiştii de altădată, care reprezintă a. patra fază a criticii şi care sînt o apariţie tot moldovenească. Dar vom vedea că, nepricepînd nici ei realitatea, vor recomanda tot soluţii utopice — utopia revoluţionară,, în loc de utopia reacţionară a lui Eminescu. 1 Curentul eminescian, în Scriitori şi curente. Voi arăta altădată cum cauzele sociale, studiate în paginile de faţă, s-au grefat, pe această cauză psihică, pentru a da naştere pesimismului lui. Eminescu. X Evoluţia spiritului critic. — Critica socială extremă: Socialiştii După cum la o privire superficială s-ar părea că Eminescu a fost un ultra-junimist — şi am văzut că în realitate n-a fost aşa —, de asemenea, la o privire superficială, unora li s-ar părea că socialiştii au fost reprezentanţii proletarilor, iar altora că ei au plecat de la nişte teorii cetite în cărţi şi au încercat să facă aici un partid, care nu a corespuns nici unui interes adevărat. In realitate, ei au plecat de la dureri şi interese adevărate, de la aceleaşi dureri şi interese de la care a plecat: şi Eminescu. în critica socialiştilor de altădată vorbesc interesele ţărănimii, ale răzeşilor şi ale meseriaşilor, şi aproape deloc ale născîndului proletariat. „Proletarianismul" şr „internaţionalismul" socialiştilor de altădată, ca şi „reacţionarismul" şi „antistrăinismul" lui Eminescu la aceste interese se reduc ! Căutînd principiul criticii socialiste,, dezbrăcînd această critică de frazeologia socialismului german — după cum la Eminescu am dezbrăcat-o de aceea a filozofiei de stat germane —, ajungem la concluzia că socialiştii, pe căi deosebite de ale lui Eminescu dar care de cele mai multe ori se întîlnesc, au făcut acelaşi proces al aceleiaşi organizări sociale, în numele aceloraşi interese ale aceloraşi clase, ca şi Eminescu. Iar remediile propuse de socialişti, deşi exprimate în frazeologia altor programe, au fost inspirate în mare parte de situaţia reală, făcîndu-se numai foarte puţine concesii, cum vom vedea, programelor „ proletariatului".. Evanghelia vechiului socialism a fost Ce vor socialiştii români ? J. în acest studiu-program, se analizează clasele sociale din România, relele societăţii, şi se propun şi soluţii. 1 1 Revista socială, 18îîS [an I, nr. 8—11]. 127 E frapant că în acest studiu se analizează toate clasele sociale pe larg, afară de... proletariat. Iar proletariatul nu e analizat, pentru un motiv foarte simplu, pentru că nu exista ! Mai mult : socialiştii dovedesc cu o serie întreagă de argumente că industria mare e imposibilă în România : # „Deci, oricum vom învîrti şi suci lucrurile, este văzut că burghezim ea noastră n-are cel mai mic teren pentru a întemeia o industrie naţională, pentru organizarea pro-ducţiunii industriale/1 1 Şi, dacă nici în viitor socialiştii nu prevăd o industrie naţională, e clar că ei nu "pot spera, nici pentru viitor, în 'existenţa unui proletariat. Socialiştii de pe atunci nu doresc nici proletarizarea ţărănimii : „Şi ce vom avea în viitor în schimb cu jertfirea producătorilor mici ? Vom avea o aristocraţie bogată, în ale cărei mîni va fi adunat pământul ţării româneşti, o aristocraţie dobitoacă, crudă, tîmpită, ca şi cea din străină^-tate, şi vom avea proletariat agricol. Frumos viitor /... Griul produs de proletarii agricoli va trece în străinătate, şi mai mult decit azi, pentru, a aduce juvaere, pălării, mătăsuri, catifele etc. Am putea descrie încă multe din relele../' etc. 2 Şi dacă nu există proletariat, dacă prevăd imposibilitatea proletariatului industrial şi nu doresc proletariatul agricol, atunci în numele căror interese se ridică socialiştii ? în numele căror clase fac procesul societăţii româneşti de pe vremea lor ? Socialiştii se ridică împotriva aceloraşi „roşi" ai lui Eminescu, cărora ei le zic „burghezi". Şi, ca şi Eminescu, ei deplîng mizeria ţărănimii şi nimicirea meseriaşilor, şi în numele acestor clase se ridică împotriva formelor nouă : „Meştera noastră burghezime, pentru a zidi clădirea netemeinică a întocmirii burgheze capitaliste [introducerea formelor nouă de către roşi, ar zice Eminescu], şi-a luat totodată sarcina, cu ştire ori' ba, de a nimici, de a expropria pe proprietarii ţărani, de a îngropa în zidul acestei întocmiri pe ţăranul român ; întocmai după cum * * 1 Ibidem, p. 437. Ibidem, p. 439—440. * 128 \ Meşterul Manole a zidit pe soţia sa în zidurile mănăstirii de la Argeş.“ 1 Dezvoltîndu-se gusturile de bun trai ale acestei „burghezii", importul creşte, şi cu cit creşte el, cu atîta creşte exportul de cereale, cu alte cuvinte, exportul hranei poporului, încît : „producătorii mor de foame, în timp ce hrana lor se trimite peste nouă ţări şi nouă mări cu drumurile de fier făcute pe sama poporului". Şi zugrăvind această mizerie a ţărănimii, pricinuită de formele nouă, socialiştii, ca şi Eminescu, constată că sub vechii boieri, înainte de formele nouă, ţăranii stăteau mai bine. 1 2 Aceeaşi burghezime aduce nu numai sărăcirea ţărănimii, ci şi distrugerea industriei mici, a vechii industrii casnice ţărăneşti, ca şi a meseriaşilor din oraşe : „Cu cît creşte importul şi. mai ales acea parte a importului care face concurenţă producţiilor ţării, cu atîta aceste producte şi ramurile de industrie ce le produc pier, se sting. La ţară, pier industriile casnice, la oraşe, industriile şi meseriile vechi. Despre însemnătatea ruinii producţiunii orăşeneşti vom vorbi mai jos, cît despre ruinarea industriei casnice de pe la sate este uşor de văzut că lucru de seamă nu poate fi." 3 ...................... ............... • • • • • • •':.! .1 „Meseriaşii noştri, expropriaţi prin concurenţa unei fabrici din Austria, nu vor merge în acea fabrică să lucreze ca salariaţi, ci vor pieri de foame şi de alte lipse aice, în patria lor." 4 Dar socialiştii nu uită să suspine după nici o clasă veche („reacţionară"). Ei arată cum introducerea formelor nouă ruinează şi o altă ocupaţie productivă, cărăuşia : „Drumul de fier ia ţăranului cărăuşia din mîini şi-l leagă de oraşe, care îi sug toată vlaga ce i-a mai rămas, după ce şi-a luat proprietarul partea. Cu drumul de fier vine o exploatare care îi dă lovitura de moarte, şi ne unim în totul cu poetul nostru cînd zice../' 5, şi se citează Doina lui Eminescu : Şi cum vin cu drum de fier etc... 1 Revista socială, p. 428. 2 Ibidem, p. 423, 407. 3 Revista socială, p. 444. — Aşadar, pe socialişti îi doare inima după meseriile vechi ! 4 Ibidem, p. 424. 5 Ibidem, p. 422. 129 Amintesc aci, încă o dată, jalea lui Delavrancea după' această clasă a căruţaşilor şi aversiunea lui pentru clasa* nouă, burgheză. Unde sînt „proletarii" în tot acest proces ce-1 fac-socialiştii formelor nouă ? Dar poate mai interesant încă decît analiza ce fac-socialiştii societăţii româneşti din vremea lor esţe programul practic pe care-1 propun. In acest program este numai o singură cerere pentru „lucrătorii de fabrici". Cu totul în dezacord cu constatarea lipsei de industrie în România, deci cu lipsa de lucrători de fabrici, programul cere ajutorul statului pentru societăţile de lucrători care ar voi să deschidă fabrici '. E, evident, un chip de a-şf achita conştiinţa socialistă, căci de unde erau să găsească lucrători de fabrică, dacă nu erau încă fabrici ? încolo, lot programul „socialist" e un program ţărănist, cam utopic în idealul lui, dar foarte cuminte în concesiile pe care este dispus să le facă : „a lucra individual, pe pămîntul împărţit în bucăţi" 1 2, program care ar putea fi însuşit de orice democrat înaintat şi cam utopic, fie el chiar duşman al socialismului. Iar dacă la acestea vom adăoga munca practică, mai caracteristică decît programele, a vechilor socialişti, care se mărgineau aproape numai la organizarea petiţionării ţăranilor pentru a li se vinde de la stat, sau cu ajutorul statului, parcele de pămînt necesare pentru traiul lor, atunci vom înţelege şi mai bine ce dureri concrete aur dat naştere socialismului de altădată. Socialiştii au criticat formele nouă, pentru că erau în dauna unor clase vechi, „reacţionare". In lupta lor practică, au luptat mai în special pentru una din aceste clase „reacţionare", pentru ţărănime. Să vedem acum mai amănunţit cum critică socialiştii pe acei pe care Eminescu i-a numit „roşi" şi pe care ei îi numeau „burghezi". Vom vedea că şi aici critica socialiştilor e la fel cu a lui Eminescu. Socialiştii, dacă n-au ajuns la teoria păturii suprapuse străine (şi mT aveau motive să ajungă : erau „internaţionalişti" !), apoi, iri 1 Revista socială, p. 445, 448. 2 Ibidem, p. 444. 130 critica „burgheziei" (a „roşilor" lui Eminescu), se întîl-nesc perfect cu dînsul. Ca şi Eminescu — şi ca şi junimiştii —, socialiştii susţin că formele „burgheze" au fost introduse fără să fie necesitate de condiţiile sociale ale ţării : „Istoria va învinui cu drept cuvînt pe tinerimea de la 1848 cum că a copiat fără critică instituţiile burgheze, atunci cînd aceste instituţii arătaseră ce frumuseţi cuprind" i. Prin această „critică", socialiştii înţelegeau alegerea acelor lucruri care ar fi fost favorabile... ţărănimii şi meseriaşilor, deoarece procesul pe care-1 fac „burghezimii" e, cum am văzut, făcut în numele acestor clase ! Această clasă, „burghezia" — zic socialiştii, ca şi Eminescu —, venită din Paris, cu gusturile exigente şi stricate, avînd nevoie de un mate import de lucruri scumpe pentru satisfacerea acestor gusturi, dă grîul ţăranului pe mătăsurile franţuzeşti, şi, cu cît „sus cresc cererile", cu atît „jos", din cauza formelor nouă, „se-mpuţi-nează producţia". 2 Clasele de jos sînt sărăcite, zic socialiştii, ca şi Eminescu, printr-un număr nespus de mare de slujbaşi, „o droaie de prefecţi, subprefecţi, comisari, şpioni poliţieneşti, controlori, controlori de controlori, copişti..., magistraţi, portărei, avocaţi" etc., ete., creaţi de formele nouă, „care iau mare parte din producţiune, consumînd-o fără nici un folos" — prin slujbaşii care se recrutează din vechile clase pozitive, „îndepărtîndu-se de la producţiune tot mai multe braţe". Această stare socială e apoi caracterizată, cum constată şi Eminescu, „prin dez-vălirea corupţiei, lipsei de ruşine, de convingeri, de conştiinţă la partidele noastre politice". Şi, tot ca şi Eminescu, iarăşi, socialiştii văd catastrofa, „moartea chiar a existenţei noastre naţionale", dacă programul lor nu se aplică imediat. 3 * Aşadar, socialiştii, deşi profesau social-democratismul, în realitate vorbeau în numele şi în favoarea claselor apăsate, „reacţionare", şi cele mai româneşti. Ei profe- 1 Revista socială, p. 396. 2 Ibidem, p. 414, 434. 3 Ibidem, p. 404, 423, 426, 434. 131 sau, ca social-democraţi, „internaţionalismul**... Vom> vedea că, în fond, ei n-au fost internaţionalişti. Pentru aceasta, să vedem atitudinea lor faţă de alte probleme — acolo unde, nefiind vorba de politică, unde programul neimpunîndu-le nimic, putea să apară fondul lor adevărat. Aceşti reprezentanţi ai claselor vechi şi mai cu samă ai ţărănimii în privinţa limbii şi a literaturii au fost şi în teorie, dar mai cu seamă în practică, adevăraţi „ţărâ-nişti** cu o nuanţă de „moldovenism**, ducînd principiile şi procedeele şcolii critice moldoveneşti pănă la extrem.' Socialiştii de pe atunci îşi fac un merit de a scrie cît mai1 aproape de limba poporului şi întrebuinţează cît pot est-? presiile moldoveneşti, considerînd oarecum expresiile munteneşti ea mai „străine**. Un alt izvor din care.et scot cuvinte şi forme ale cuvintelor e literatura biserH ceaşcă veche. (Ei scriu, de pildă, beserecă etc.) Ei îşi fac^ un punct de onoare de a întrebuinţa cît mai puţine neo-f logisme, este o emulaţie între dînşii ca să găsească eclji^ valenţele româneşti ale neologismelor, şi dorinţa lai» supremă este a scrie o bucată întreagă fără nici un neologism... Aceşti reprezentanţi ai „proletarilor** au fost cefr mai „ţărănişti** şi mai „moldovineşti** oameni. Stilul lqsfr mişună de „hăul**, de „jariştea**, de „pojarul** etc... Îht, chipuiţi-vă, în Apus, pe socialişti (= reprezentanţi ai pro-, letarilor) făcînd şcoli lingvistice şi literare ţărăniste^ făcînd din ţărănism un articol din cele două-trei ale crejj zului lor ! Şi culegînd expresii şi forme din texteXeţ vechi religioase î Din acest punct de vedere, socialişti^ sînt adevăraţii urmaşi ai lui Alecu Russo, care — mai. mult decît oricare alt critic, decît chiar Kogălniceanu, căruia Russo îi bănuieşte că întrebuinţează prea multe., neologisme în Steaua Dunării — a fost împotriva orieă-*? ror schimbări şi înnoiri în limbă, rugîndu-se de novatori să lase românilor „limba asta aşa grecită, turcită**, cum s-a format în cursul vremii. 1 1 Nu vom vorbi aici, mai pe larg, de rolul Contemporanului în privinţa problemelor lingvistice şi literare. La aceasta*, să se adaoge şi activitatea lui ştiinţifică, importarea teoriilor ştiinţii moderne’ precum şi lupta lui împotriva plagiatorilor, adică pentru asimilarea ştiinţii străine — activitate despre care am vorbit aiurea (p. 64, nota). Transcriu aici o parte din programul Contemporanului, publicat în nr. 1, anul I, 1881, al acestei reviste, pe care îl laudă, fireşte, Convorbirile literare (în schimb Contemporanul 132 Acest arhinaţionalism lingvistic şi literar al reprezentanţilor „proletariatului" „internaţional" ne dă dreptul să spunem că, dacă doctrina nu ar fi impus acestor oameni internaţionalismul, ei ar fi fost printre cei mai încărnaţi naţionalişti. In arhinaţionalismul lor lingvistic şi literar, care mergea alăturea cu doctrinele lor împrumutate şi care, în orice caz, nu izvorau din acele doctrine, în acest arhinaţionalism, în care socialiştii îşi exprimau adevărata lor fire, vedem noi că fondul lor prim a fost naţionalist. Poate că dacă ar fi simţit că „eticheta" îi „obligă" să nu fie naţionalişti nici în limbă şi literatură, ei ar fi fost şi aici împotriva „firii" lor, ar fi fost franţuziţi, neolo-gişti etc. 1 declară — anul I, p. 281 — că conducătorii lui sînt „formaţi sub direcţia de critică" a Convorbirilor) şi pe care Contemporanul l-a îndeplinit cu sfinţenie : „Scopul nostru e a face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa contemporană lumea. Vroim să aducem în ţara noastră discuţii asupra marilor teorii ştiinţifice la ordinea zilei la popoarele civilizate din Apus..." „Scopul nostru mai e de a purta o luptă înverşunată în contra producţiunilor ştiinţifice greşite şi mai ales contra cărţilor de şcoală, căci dacă aceste vor fi rele, atunci nu putem aştepta nimic nici de la generaţia nouă... Cursurile profesorilor din toată ţara încă vor fi criticate în revista noastră..." „Pentru a mîntui cultura noastră ştiinţifică de o decădere mai mare decît cea de acum, trebuie să luptăm fără milă în contra ignoranţei şi şarlatanismului şi să rupem maştele..." „Cauzele acestei stări ticăloase în care ne aflăm, cauza că avem forme fără fond [acest strigăt îl scosese de mult dl. Maio-rescu] trebuie căutate în nesocotinţa cu care s-au umplut locurile de profesori cu tot felul de oameni. S-au fundat şcoli peste şcoli şi profesorii au trebuit să fie improvizaţi." „în privinţa literară, vom critica producţiile. Vom fi foarte aspri în critica noastră, dar sperăm că şi alţii ne vor critica pe noi. Ar fi un bine necalculabil, cînd ar şti oricine că ceea ce s-ar scrie şi publica nu va trece neobservat şi că ceea ce va fi bun se va deosebi şi lăuda." 1 In 1889, un socialist, trecînd în partidul radical, îşi justifica trecerea sa prin aceea că partidul radical are acelaşi program ca şi socialiştii, minus numele („socialist"), care sperie lumea şi împiedică răspîndirea programului. Cineva, probabil tot autorul broşurii Ce vor socialiştii români, recunoaşte că d. Panu are acelaşi program ca şi socialiştii, insistă însă asupra foloaselor etichetei de „socialist", arătînd „însemnătatea psihologică a firmei, influenţa ei asupra spiritului". Autorul scrie : „Se zice «noblesse oblige», 133 Democrat, aristocrat, naţionalist, internaţionalist ete. — omul se naşte aşa. Aceste lucruri sînt organice. Şi naţionalismul socialiştilor, manifestat, în vremea cînd erau robi ai formulelor, numai în limbă şi literatură — naţionalism de care acei socialişti au, dat dovadă cînd au scăpat de jugul formulei şi pe care unii l-au dus pănă la şovinism şi xenofobie —, ne face să credem că fondul prim al socialiştilor, reprezentanţi şi ei ai claselor mijlocii şi ai celei ţărăneşti şi protivnici ai acordării de drepturi la evrei, a fost un fond naţionalist. Vechii socialişti, care au fost nişte internaţionalişti de formulă, în fond au fost nişte naţionalişti, dar cărora le-ar fi fost ruşine să se declare naţionalişti. * Acum, cînd am văzut că critica socialiştilor se asamănă cu aceea a lui Eminescu, că şi ei şi el se ridici împotriva formei sociale din vremea lor în numele interet* selor claselor de jos oropsite şi sărace, că se ridică nu nu-mai împotriva aspectului politic al formelor nouă, ca ju«* nimiştii, ci şi împotriva felului de împărţire a bogăţiei naţionale, revendicînd o mai mare parte pentru categoriile sociale obijduite — acum pricepem mai bine ce$şrt ce am mai relevat altă dată * i, că sufletul reacţionarului Eminescu n-a fost aşa de străin pentru socialişti, că, toată deosebirea de soluţii, socialiştii au simţit în Emi**.:’; nescu un suflet tovarăş, de unde a urmat că mai toţi S0r cialiştii, dacă nu toţi, au fost eminesciani, găsind în poezii maestrului răsunetul propriilor lor dureri. Desigur că pO ezia lui Eminescu e condiţionată şi de alţi factori; factorul social e, fără îndoială, tristeţa produsă de rum claselor „pozitive4*, şi această tristeţă, care n-a găsit *#• sunet în patruzecioptişti, a găsit răsunet în tinerimea. îndurerată de mizeriile claselor vechi, care a îmbrăţişai „socialismul4*.2 ? adică faptul că ai un titlu de nobil te face să faci uneori lucrurţ peste firea ta, ori să te opreşti de la fapte la care natura fe-^f împinge cu tărie. Aşa putem zice şi «Socialisme oblige»...*4 (Drepturile omului, 16—19 februarie 1889, reprodus şi în Contemporan nul, anul VI, nr. 12.) 1 Curentul eminescian, în voi. Scriitori şi curente. 2 Am vorbit mai sus. în treacăt, de factorul pur psihic. 134 Din acestea se va înţelege apoi şi alt fapt : acela că Eminescu a fost considerat, acum vreo treizeci de ani, de cătră speţa lui Cuconu Leonida şi Farfuride, ca un socialist. Chiar pentru acei care nu cunoşteau proza lui — nemulţumirea, atacul la formele sociale, revolta ce respiră poezia sa, erau de ajuns pentru ca Eminescu să fie calificat, de către vulgul care ştia ceva despre dînsul, «a socialist!1 * Aşadar, în critica societăţii, Eminescu şi socialiştii samănă perfect. Şi dacă tinerimea a fost atrasă de aceşti oameni, aceasta se datoreşte în genere criticii, şi nu soluţiilor propuse. (Şi tot critica, iar nu soluţiile junimiştilor, au atras mulţi tineri de valoare în partidul junimist.) Acele soluţii, la ideal, erau : pentru Eminescu, reîntoarcerea la trecut (la care trecut ?) ; pentru socialişti : societatea socialistă sau, mai bine-zis, „viitoare"... Dar nici Eminescu nu crede (în majoritatea articolelor sale) realizabil idealul lui, şi nici socialiştii. Şi Eminescu şi socialiştii se mărginesc la un program, mai vag .al lui Eminescu, mai precis al socialiştilor, un program favorabil claselor mijlocii şi ţărănimii. Deosebirea dintre dînşii este numai politică. Eminescu este un conservator. Lui îi repugnă liberalismul politic, dar se: resemnează. Se resemnează însă cu greu şi, ca să dăm un exemplu care ilustrează totul, el e împotriva reducerii celor patru colegii electorale la trei. Democra- 1 Vezi Culegere..., p. 127 [Fanarioţii şi clasele diriginte, Timpul, 1881, 3 sept.] unde, spre a se apăra de socialism, forţează nota reacţionară. Dealtmintrelea, Eminescu se pare că a avut momente de „socialism1*, şi aceasta rezultă nu din Împărat şi proletar, cum au voit unii, căci „socialismul** din prima parte a acestei poezii are acolo numai rolul de piesă de sprijin pentru partea a doua, care e teoretizarea pesimismului. Socialismul lui Eminescu, manifestat în poezii, şi, fireşte, sentimental, cel mult în Viaţa, apare în proza lui sporadic ca, de pildă, cînd, vorbind de suferinţele lucrătoarelor de la Regie (în Viaţa e vorba de lucrătoarele cusu-torese), scrie că : „chestiunea socială, atît de ventilată în Europa, trebuie s-o revedem la noi în forma ei cea mai crudă**. (Scrieri politice şi literare, p. 236 [articolul Robie modernă]). Vedem de aici că Eminescu ar fi ştiut unde să aplice socialismul : în adevăr, la proletari. Dar acesta e absolut incidental la Eminescu. De socialismul său nu se poate vorbi. 135 tismul, pentru Eminescu, e sinonim cu demagogismuL. Cînd înşiră formele posibile de guvernămînt, el scrie r despotismul, oligarhia şi... demagogismul — acolo unde* altul ar scrie democratismul1. De aceea, ura lui cea mai mare e împotriva celui mai înaintat democrat dintre pa-truzecioptişti, împotriva lui C.A.. Rosetti. Socialiştii, dimpotrivă, voiesc democratizarea ţării. Ei. cer votul universal. De aceea, omul pe care-1 vor ‘stima mai mult dintre patruzecioptişti va fi acelaşi C. A. Rosetti. Cînd socialiştii protestează împotriva asămănării lor cu junimiştii 1 2 n-au dreptate în totul, căci în critica introducerii formelor nouă se asamănă ; dar protestul lor e în mare parte îndreptăţit, căci socialiştii, în deosebire de junimişti, au criticat aceste forme din punctul de vedere al claselor de jos şi apoi, ca soluţie, au dat soluţii economice şi politice favorabile acestor clase. Cu Eminescu, asămănarea e şi mai mare, cum an* văzut : deosebirea stă mai mult în soluţiile politice. 1 Culegere..., p. 81. [Clasele superioare, Timpul, 1881, 8 mai.J 2 Revista socială, p. 429. XI Spiritul critic în Muntenia. — Sinteză de criticism şi patruzecioptism: A. Odobescu Am văzut că în Muntenia, din deosebite cauze, nu s-a putut dezvolta un curent critic, ca în Moldova. De aici nu urmează că toţi scriitorii din Muntenia au căzut victime exagerărilor novatoare. Un Alexandrescu, un Bălcescu, un I. Ghica au rezistat contagiunii. Dealt-mintrelea, criticismul moldovenesc, care a luptat împotriva curentelor extrem novatoare din toate părţile locuite de români, nu şi-ar fi ajuns scopul dacă n-ar fi dat rezultate şi aiurea decît în Moldova. Faptul că uns Alexandrescu, un Bălcescu sau un Ghica au fost în legături cu criticii din Moldova, colaborînd chiar la revistele critice moldoveneşti, dovedeşte şi înrîurirea acestui curent asupra scriitorilor munteni, şi faptul că orice spirit critic de aiurea a trebuit să se alipească la marele curent critic moldovenesc. Dar un Alexandrescu, un Bălcescu şi chiar un I. Ghica la început de fapt n-au fost critici. Ei n-au luptat împotriva novatorilor nici în teorie, ca Russo, nici. prin opere artistice de propagandă, ca Alecsandri în comediile sale. Cel mult dacă au influenţat pe contemporanii lor prin exemplu, deci indirect —■ aşa, de pildăr cum i-a influenţat Alecsandri prin poeziile sale. Şi, după cum influenţa exercitată prin exemplu de cătră Alecsandri prin poezii nu se poate socoti, fireşte, ca o activitate de critic — şi nici n-am socotit-o —, tot aşa, nici opera lui Alexandrescu ori Bălcescu nu se poate socoti ca o atare activitate, deşi, încă o dată, aceste opere au putut să aibă un rol însemnat în ferirea publicului de influenţa novatorilor. Este un personagiu care ar putea fi citat aici, şi anume Eliade Rădulescu. în Gramatica sa de la 1827, el are în privinţa limbii o atitudine justă şi reprezintă bu-nul-simţ. El declară, ca şi Russo, ca şi Odobescu mai tîr- 137 ziu, că nu scriem pentru strămoşi, ca să schimbăm limba latinizînd-o, ci pentru contemporani. Dar, totuşi, nu putem pune pe Eliade în rîndul spiritelor critice, pentru că atunci cînd presiunea sistemelor lingvistice a crescut, cînd rolul criticei ar fi fost mai urgent, el n-a mai putut rezista, şi, de la 1840, cu al săta Paralelism *, ajunge unul ^dintre cei mai aprigi şi mai primejdioşi propagandişti ai reformării limbii, în cit persoana lui devine ţinta atacurilor unui Russo, Alecsandri, Eminescu etc. Iar în literatură, importanţa prea mare ce o dă Eliade traducătorilor din limbile străine (lucru de care, cum am văzut, nu s-a entuziasmat niciodată şcoala critică moldovenească) şi lipsa oricărui interes şi înţelegere pentru curentul poporan sînt tot atîtea trăsături care ne faşfc să-1 considerăm printre importatorii, foarte merituoşi -dealtmintrelea, ai culturii străine, dar nu printre adevăr raţii ei asimilatori. Şi nici în politică, cum am avut prilejul să arăt aiurea *, Eliade nu poate fi socotit ca un spirit critic, ci ca un novator exagerat, chiar şi atunci cînd profesa conservatismul, un conservatism doctrinar, importat de aiurea, exotic. Un om care reprezintă cu adevărat spiritul critic îţi Muntenia este Odobescu, pe care îl găsim, de la început, -de la primii paşi pe care îi face în publicistică, colaborator al României literare. E semnificativ faptul că pur blicaţia la care se adresează tînărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iaşi. Şi tot atît de caracter ristic e faptul că, mai tîrziu, cînd are revista sa, Revistă română, el publică, în 1863, urmarea Cugetărilor defuncr ~tului Russo, care nu-şi putuse tipări opera întreaga» România literară fiind, nevoită să-şi suspende apariţia^. Iată un exemplu că critica, oriunde a apărut, a fost condiţionată de critica din Moldova şi s-a subordonat ei. Este cunoscută lupta lui Odobescu, începută în 187Î, Împotriva latiniştilor prin repetatele critici ce aduce, că membru al Academiei, dicţionarului lui Laurian şi Mas* sim.2 Autorii dicţionarului, zice Odobescu, nu pun îii * 1 2 * E vorba de Paralelism între dialectul român şi italian (Curierul de ambe sexe, IV, 1840—1842), în care e concentrată tendinţa spre purismul limbii a lui Eliade. 1 Vezi mai sus p. 42. 2 El începuse critica încă de mai dinainte, din 1861. 138 «dicţionar limba românească vorbită şi scrisă, nu fac din dicţionar „oglinda limbii din trecut pănă în prezent", ci recomandă crearea unei limbi mai asămănătoare cu limba latină, o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Dar, zice Odobescu, noi scriem pentru cei de azi, şi nu pentru cei din trecut. Iar ideea că acel dicţionar ar putea să pătrundă în tinerime şi că limba din el ar putea să devină limba urmaşilor îi provoacă o adevărată spaimă.1 Intrînd în detalii, el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor româneşti şi în etimolo-gism şi să nu fie „prodigă" în neologisme. 2 Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor, căci slavonismele — mai ales de ele era vorba — sînt justificate prin uz, şi dacă le-am alunga, am răpi originalitatea limbii române, care, în deosebire de alte limbi romanice (care sînt latine, plus .germanice etc.), e alcătuită din limba latină, plus slavona. Slavonismele care trebuiesc alungate, şi nici ele toate, sînt cele datorite influenţei a doua slavone, traducerilor bisericeşti, şi încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decît foarte încet, pentru că limba bisericească are un caracter venerabil, care cu greu poate fi atins. 1 2 3 Să nu fie „prodigă" în neologisme, căci nu sînt necesare decît acele neologisme, care denumesc idei ori lucruri nouă, pentru care nu există cuvinte băştinaşe ; de aceea, să se scoată „galicismii nejustificaţi" introduşi prin traduceri servile din limba franceză. 4 Să nu fie prea riguroasă în etimologism : forma cuvintelor să fie cum e în limba vie — mine nu mene —, căci, încă o dată, nu scriem pentru trecut, ci pentru prezent. Odobescu se rîdică, deci, cu putere împotriva orto- 1 Scrieri literare şi istorice, II, p. 320, 330, 370, 405. [Ibrăi-leanu citează şi trimite la ediţia în trei volume, Buc., Socec. Trimiterile de mai sus se referă la studiile : Dicţionarul limbei române, 1871, Prandiu academica, 1871, Condiţiunile unei bune traduceri (raport cu prilejul traducerii comentariilor lui Iuliu Cezar), 1873, şi Reviziunea Dicţionarului Academiei, 1877.] 2 Ibidem, p. 343. [Tot dicţionarul academic, 1872.] 2 Scrieri literare şi istorice, I, p. 364, II, p. 397. [Articolele Psaltirea lui Coresi şi Reviziunea Dicţionarului Academiei.] 4 Ibidem, II, p. 355, 390. 139 grafiei ardelene in genere şi a celei a lui Cipariu în specie. 1 Odobescu îşi dă samă de greutatea de a scăpa de aceste „sisteme^ 1 2, care ne-ar putea face să ne pomenim cu două limbi : una în Ardeal şi alta aici. 3 Şi anume : în Ardeal o limbă creată prin ^concesii făcute arhaismelor, şi aici o alta, creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. El chiar observă că, graţie acestor' sisteme — şi contribuind şi provincialismele, ca şi lipsa de comunicaţii intelectuale —, gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înţelese în celelalte provincii. 4 Dar Odobescu, să nu uităm, e muntean, şi ca atare nu poate scăpa cu totul de influenţa „sistemelor “. El va fi de părere, de pildă, că trebuie să reînviem arhaismele pierdute5 6 de origine latină — ceea ce n-ar fi spus-o un Russo —, iar în propria-i ortografie, va face concesii „etimologismului“, scriind, de pildă, pucin (puţin), vâră (vară) etc. Dar vom stărui în curînd asupra „muntenis-mului“ acestui critic. Aceeaşi atitudine de critic o are Odobescu şi în privinţa literaturii. Se-nţelege de la sine că acest estetician fiii nu a putut —1 ca şi Alecsandri, cia şi d. Maiorescu şi ceilalţi critici — să se entuziasmeze de o operă românească, numai pentru că e românească. Dar avem de relevat ceva mai important: în opera sa găsim ideea că literatura românească nu se poate naţionaliza şi înfrumuseţa dee'ît prin inspirarea de la literatura populară.e Această idee, eminamente moldovenească, Odobescu trebuie s-o fi împrumutat de la critica din Moldova. Dar el n-a stăruit asupra acestei probleme capitale — lucru în. care noi vedem, iarăşi, „muntenismul“ său.7 Acest „muntenism“ apare clar în ideile lui politice-Odobescu, sufleteşte, a fost un Alecsandri, cu toate deo- 1 Ibidem, I, p. 489. [Articolul Asociaţiunea transilvană, 1862.t 2 Ibidem, II, p. 360. [Condiţiile unei bune traduceri.] 3 Ibidem, I, p. 492. [Asociaţiunea transilvană.] 4 Ibidem, I, p. 350, 351. [Psaltirea lui Coresi.] A 5 Ibidem, p. 368. 6 Scrieri literare şi istorice, I, p. 181. [Cînticele poporane, 1861. J 7 De Odobescu ca critic în introducerea şi asimilarea ştiinţii nu vom vorbi aici. Amintim numai activitatea sa arheologică, atît. critică, cît şi constructivă. 140 < sebirile dintre dînşii : Odobescu — spirit disciplinat, capabil să se specializeze într-o ramură a ştiinţii ; Alecsandri — tip ideal de diletant. încolo, acelaşi epicureism şi scepticism, aceeaşi plăcere a îndeletnicirii cu lucrurile frumoase, acelaşi aristocratism rafinat. Dacă Odobescu ar fi fost moldovan, ori ar fi trăit în Moldova, el chiar de ar fi fost un ,,părtaş din acea generaţie de la 1848, care-şi hrănea inima cu cele mai vii şi fnai înalte aspiraţiuni“, cum numeşte pe oamenii care au făcut pe ’48 l, totuşi ca „înclinat, dealtmintrelea, mai mult din fire, către ocupaţiunile literare şi istorice", cum zice imediat tot el despre sine, probabil că n-ar fi avut în politică nici măcar atitudinea destul de cumpănitoare a lui Russo, ci atitudinea lui Alecsandri, care, şi el, la 1848, -a fost „părtaş" al mişcării revoluţionare, dar care, spirit sceptic şi rafinat, „înclinat" şi el „din fire cătră ocupaţiile literare", a devenit mai tîrziu conservator. Trăind însă în Muntenia, ţara „liberalilor", a „roşilor", în ţara luptei pentru transformarea României, el a fost un „pa-truzecioptist", un „roş". Bineînţeles că vorbim de ideile şi de activitatea lui Odobescu de pănă la 1880, din perioada de formare a statului român, din vremea cînd partidul liberal, mai * mult „roş", nu-şi schimbase încă fizionomia şi aspiraţiile, schimbare dată pe faţă prin retragerea lui C. A. Ro-setti. Odobescu e ceea ce s-a numit mai tîrziu un „ţărănist". Constatînd că pămîntul e pe nedrept al „ciocoiului" şi că ţăranul e „rob", prevede că în curînd pămîntul va fi „înapoiat" ţărănimii. Mai mult. El ni se arată ca un poporanist, cînd, conştient de datoria ce o are faţă de ţărănime, a cărei muncă îi dă posibilitatea să se cultive, se simte obligat să-i dea şi el în schimb ceva din cultura pe care el o poate căpăta graţie acelei munci a ţărănimii. 1 2 El vrea ridicarea politică a ţărănimii, participarea ei la trebile statului, prin schimbarea sistemului electoral şi ridicarea ei culturală şi economică, prin crearea de ţcoli şi bănci populare. 3 1 Scrieri literare şi istorice, III, p. 622. 2 Ibidem, I, p. 25, 26. [Muncitorul român,] 3 Ibidem, III, p. 321, 323, 337, 340. 141 In deosebire de criticii „Junimii", el recunoaşte ca. ţara a progresat şi, exagerînd, desigur, constată că fondul corespunde formelor, ceea ce-1 face să fie un admirator al Franţei, care, zice el, ne-a civilizat.1 Şi fiindcă acei care au adus acele forme, acea civilizaţie, sînt liberalii, el le aducfe laude şi face parte dintre-ei. Şi, dîndu-şi samă de rolul burgheziei muntene în redeşteptarea naţională şi în introducerea formelor nouă, Odobescu are cuvinte de laudă pentru „Bucureştiul" liberal, care, observă el, a silit şi pe duşmanii liberalismului să devină liberali. 1 2 Acest „liberalism" îl face să ia o atitudine prietenoasă faţă de evrei, la 1879, în vremea revizuirii constituţiei. 3 4 Acest „liberalism" îl face pe munteanul Odobescu să fie un iredentist. '* (Moldovanul Eminescu, cu tot patriotismul său şi cu tot sentimentul său adînc al unităţii neamului românesc, zicea că iredentismul ţine de teoriile-ieftine, ca pacea universală etc.) . Dacă vom adăoga la toate acestea şi cîntarea trecutului în felul lui Bolintineanu : evocarea vremurilor de bărbăţie pentru a îmbărbăta prezentul5 — o stare sufletească caracteristică mai degrabă la scriitorii munteni de-cît la cei moldoveni —, ni se va lămuri, în sfîrşit, figura lui Odobescu : sinteză de criticism şi de patruzecioptism pur. Sinteza aceasta e simbolizată chiar prin publicaţiile în care-şi începe cariera sa de scriitor. Ca critic, l-am văzut că se alipeşte la România literară din Iaşi. Ca „pa-truzecioptist", îl vedem colaborator al Românului lui C. A. Rosetti, unde şi-a publicat aproape toate articolele, de care ne-am folosit mai sus. Această alipire a lui Odobescu la aceste două publicaţii ne dă, ea singură, fizionomia specială, şi unică dintr-un punct de vedere, a acestui om, şi ne arată posibilitatea sintezei criticismului moldovenesc cu patruzecioptismul muntenesc. Această dualitate — care, în realitate, este o armonie : Odobescu a fost un suflet armonios —, această. 1 Ibidem, p. 321, 323, 614. 2 Ibidem, III, p. 466, 469. 3 Ibidem, p. 483, 485. 4 Ibidem, I. p. 24. [Muncitorul român.] 5 Ibidem, p. 27. [Odă României.] 142 dualitate l-a făcut pe Odobescu, care avea în sine un junimist, să nu se alipească de „Junimea", de care-1 îndepărta patruzecioptismul său, specific spiritelor din Muntenia. Mai tîrziu, după 1880, după desfiinţarea vechiului partid liberal, atunci cînd începe haosul şi nedumerirea în viaţa politică a ţării, cînd România trece prin una din cele mai ingrate perioade ale istoriei ei contemporane, Odobescu apucă alte căi, minat de alte consideraţii, care-nu mai interesează. XII Spiritul critic în Muntenia. — Critica socială extremă: Caragiale * Caragiale face parte din aceeaşi generaţie ca şi Eminescu. Alăturea de acesta, el reprezintă şi caracterizează perioada a doua a literaturii române modeme. Din punct de vedere social, literatura sa este expresia acelora care, veniţi în urma relelor produse de formele nouă pentru anumite clase, se ridică împotriva acestor forme, pentru că au adus nenorocirea acelor clase. Critica sa, ca şi aceea a lui Eminescu şi a socialiştilor, este excesivă, extremă. Ştiu că sună cam curios epitetul de „critică“ alăturat la opere literare atît de obiective ca ale lui Caragiale. ■Cmd am vorbit de critica lui Alecsandri, întemeindu-mă pe operele sale dramatice, nt putea să încapă nici o obiecţie, căci acele opere, cum mărturiseşte însuşi autorul lor, au fost opere â these, scrise cu un anumit scop, extern artei : de a fixa anumite tipuri, care începeau să dispară, pentru a le transmite posterităţii şi cu scopul, şi mai extern artei, de a biciui anumite năravuri, spre a moraliza pe contemporani. Desigur, Caragiale nu a scris cu nici un scop extern artei. El a fixat o lume întreagă, pentru că, văzînd-o, cunoscînd-o şi pricepînd-o, a simţit nevoia să exteriorizeze ceea ce crease în închipuirea sa, ajutat de o putere neasemănată de expresie. Dar de aici nu urmează că opera sa obiectivă este oglindirea indiferentă a lumii din afară, în cazul acesta special : a societăţii româneşti. Pretenţia de conştiinţă în care se oglindeşte exact lumea din afară, pretenţia de conştiinţă-oglindă, cînd e vorba de acele aspecte ale lumii pe care nu le putem percepe şi interpreta decît din punct de vedere al idealului nostru omenesc, decît prin acel ideal, este o pretenţie ne justificată, pe care am analizat-o altădată, vorbind tot 144 despre Caragiale. 1 Subiectivitatea artistului (şi chiar a teoreticianului) are un rol esenţial în perceperea şi interpretarea lumii morale. Dar Caragiale e un satiric, un mare satiric şi, de cînd e lumea, satiricii au avut pretenţia că planează mai presus de puterile oarbe care mînă pe oameni, că tocmai ei, satiricii, îşi dau samă, prin marea lor pătrundere intelectuală, de acele forţe oarbe. Că genul satiric presupune, la acei care-1 cultivă cu succes, o mare putere intelectuală, e sigur, dar că în concepţia lumii ei sînt numai nişte inteligenţe „pure“ şi că temperamentul cu înclinaţiile şi aversiunile lui nu joacă nici un rol, aceasta nu se poate susţinea. Ba, mai degrabă, se poate susţinea că tocmai satiricul este mai părtinitor, ca să spunem cuvîntul propriu, că tocmai el, pentru că are un puternic punct de vedere personal, este mai personalist, mai selectiv, ca să întrebuinţăm un barbarism. Dar selecţia nu se poate concepe fără un criteriu. Iar acel criteriu, e clar, nu poate fi dat decît de idealul omenesc al satiricului. Am vorbit de atîtea ori de personalitatea morală care străbate fatal * în opera unui romancier oricît de obiectiv ar fi el. Şi, dacă la un romancier — care poate, prin definiţie, să fie mai olimpian, mai conştiinţă-oglindă —, acea personalitate străbate în operă, este evident că în opera unui satiric, care e stăpînit de sentimente puternice faţă de lumea ce zugrăveşte, acea personalitate se va vădi şi mai mult. Pretenţia de conştiinţă-oglindă am văzut că au avut-o toţi criticii, şi a avut-o şi satiricul de altădată V. Alecsandri. Am văzut însă că Alecsandri, în realitate, a privit şi el societatea românească prin prisma unui ideal, aşa încît şi opera sa e părtinitoare. Am văzut că pe Cleveti ci reuşeşte să-l ridiculizeze cu cruzime, pe cînd pe Sandu Napoilă, deşi vrea să-l ridiculizeze, îl face să apară aproape un om simpatic şi de bun-simţ. Dar Alecsandri, în orice caz, voind să ridiculizeze pe Sandu Napoilă, a căutat cu tot dinadinsul să se comporte cu societatea românească ca o conştiinţă-oglindă. Caragiale, însă, n-are un Sandu Napoilă. El n-a fost afectat de ridicolele atitudinii reacţionare din ţara aceasta, ci numai de ridicolele atitudinii liberale, patruzecioptiste, democrate, revoluţionare, ori cum voiţi s-o mai numiţi. 1 Note şi impresii. 145 Să fi zugrăvit Caragiale cît de drept, cit de obiectiv, ridicolele atitudinii revoluţionare, şi să nu-şi fi exprimat nicăiri teoretic idealurile sale sociale, tot am avea posibilitatea şi dreptul să-l clasificăm printre adversarii j-evo-luţionarismului, printre prieţinii reacţionarismului, numai în urma acestei constatări : că el n-a ridiculizat decît o atitudine şi n-a ridiculizat niciodată, nicăiri, atitudinea cealaltă, reacţionară, care o fi avînd desigur ridicolele ei.. Dar, de fapt, Caragiale n-a fost întotdeauna obiectiv. Uneori a exagerat peste marginile permise satiricului. Şi acolo unde a exagerat, păcătuind şi împotriva artei, acolo, deci, unde nu poate fi vorba că a redat realitatea, acolo Caragiale „s-a descoperit4', cum s-ar zice, şi-a arătat sentimentele sale, idealul său omenesc, ura sa împotriva atitudinii revoluţionare. Trecînd peste exageraţiile lui în privinţa lui Rică Venturiano, ne oprim asupra unui singur caz, Miţa Baston din D-ale carnavalului : ..N a e : Vrei scandal cu orice preţ ? Miţa : Da (ridicmdu-se), vreau scandal, da... neutru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate ; ai uitat că sunt fiică din popor si sunt violentă ; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sîngele martirilor de la 11 fevruarie ; (formidabilă!, ai uitat că sunt ploieşteancă — da, ploieşteancă ! Nâică, şi am să-ţi torn o revuluţie — da, o revuluţie —, să mă pomeneşti!...“ şi aiurea, tot Miţa : „... Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statuia Libertăţii de la Ploieşti, că are să fie o istorie...“ f E clar că n-a existat niciodată o femeie în fundul mahalalei bucureştene care, în disperarea ei de concubină părăsită, să invoce republicanismul, pe 11 fevruarie, statuia Libertăţii de la Ploieşti ş.c.l... Aici Caragiale şi-a dat satisfacţia de a terfeli, cam fără nici un apropo, revoluţionarismul român, şi aceasta, dealtmintrelea, în dauna artei sale. Aşadar, nu numai că marele nostru satiric nu ridiculizează niciodată pe reacţionari, dar încă exagerează, peste marginile permise de artă, ridicolele „revoluţionarismului" . Dar nu e numai atîta. Caragiale, cu tot obiectivismul său (care, cum vedeţi, nu e pănă la sfîrşit nedezminţit). 1 1 Teatru, ediţia Minerva, p. 243, 258. 146 găseşte prilejul să se amestece direct în bucăţi curat literare, pentru a da lovituri „liberalismului". Admirabila sa bucată Boborul o isprăveşte prin aceste cuvinte : „Aşa s-a sfîrşit Republica noastră ! Aşa Reacţiunea a sfîşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român !e<1 Iată-1, dar, pe Caragiale zugrăvind cît poate mai bine o aventură ridiculă şi declarînd că aceasta e „pagina cea mai eroică a liberalismului român", măsurînd gradul de eroism al liberalilor după gradul ridicolului manifestat ! Şi să se bage bine de samă : aici nu vorbeşte un personaj din nuvelă, vorbeşte însuşi Caragiale, amestecîndu-se direct în opera sa. In schimb, are Caragiale o singură „pagină eroică" a conservatismului şi a reacţionarismului român ? Şi, repet din nou : atitudinea reacţionară nu s-o fi pretind şi ea la ridicul ? * Dar, mergem mai departe : Caragiale şi-a expus şi teoreticeşte concepţiile sale sociale şi politice, pe care, în opera sa literară, numai le întrevedem : în articolul său Politică şi Cultură, Caragiale scrie : „Noi, ceştia chemaţi grabnic la viaţa de Stat prin instaurarea principiului naţionalităţilor, ne găsim astăzi, şi fireşte trebuie să fim mîndri de aceasta, ca în situaţia lui Alexandru Machedon — am zis cam, fiindcă este o mică deosebire : pe cîtă vreme vârtejul produs de acesta a fost extensiv, vîrtejul nostru este intensiv ; cum am zice, Alexandru a ameţit o lume ca trombele şi ciclonii călători, iar noi ne ameţim singuri ca dervişii învârtitori. Fireşte. Statul tînăr, înfiinţat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul ar- 1 1 Momente, Schiţe, Amintiri, ed. Minerva, p. 25. * Interpretările lui Ibrăileanu nu ţin seama de caracterul de ficţiune al artei şi exagerează importanţa revoluţionară (mai cu-rînd reacţionară) a actului detronării lui Cuza de la 11 februarie 1866 înfăptuit de monstruoasa coaliţie, ca şi importanţa mişcării republicane de la Ploieşti din 1870 condusă de căpitanul (pe atunci) Alexandru Candiano-Popescu, participant şi la actul de ia 11 februarie, achitat după eşecul „revoluţiei" ploieştene şi devenit în 1879 prefect de Poliţie al Capitalei, iar în 1880 aghiotant al domnitorului Carol I, funcţie pe care a deţinut-o pînă în 1892. în 1894 fiind înaintat general în arma cavaleriei. 147 tificial al Statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecît de un razim pe ce să-şi pună piciorul : îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decît norocul, poate necredincios, al cîtorva momente. Neavînd aşadar pe cine să-i impună lui reforme, se gîndeşte el mereu la dînsele ; neavînd o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale, cărora le decretează, pe dibuite satisfacerea. El tot speră şi nu oboseşte a spera că va face să rezulte de la dînsul o societate etc.1 \ Iată exprimată, mai bine poate decît oriunde, critica „liberalismului", concepţia junimistă, eminesciană şi so*ţ;vS cialistă — şi care este un adevăr — că formele, la nofe -j au premers fondului, că s-a importat o organizare polip i tico-socială, corespunzătoare unei altfel de societăţi decât I a noastră, unei societăţi în care clasa care dă tonul $;■ burghezia, clasă inexistentă la noi. . Caragiale, aşadar, a fost un duşman al „liberali®- [, mului", tot atît de intransigent şi de ireductibil ca şi Eminescu, şi încă mai fără milă decît acesta. Şi nu e ft întâmplare că Muntenia, lipsită în epoca precedentă de ? spiritul critic, a dat pe cel mai nemilos critic al „liberalis-mului“. Acolo unde a apărut şi a înflorit liberalismul» acolo trebuia să apară şi criticul lui cel mai profund, căci, numai un muntean a putut avea ocazia să vadă liberalis-, mul — partidul „roş" — în toată desfăşurarea aspectelor lui. Altădată, după 1840, a putut apărea şi în Moldove critică un satiric social : Alecsandri. Acuma, acest satiric, nu putea să apară decît în Muntenia. (Şi să se observe că şi şcoala pe care a format-o Caragiale n-a avut nici un reprezentant în Moldova.) In Moldova n-au existat, sau n-au existat ca tipuri desăvârşite, deci reprezentative, un Jupîn Dumitrache, un Conu Leonida, un Farfuridi, un Hică Venturiano etc. „Comediile" lui Caragiale, ca să vorbim deocamdată numai de ele, sînt atît de „munteneşti", încît şi actorii care au ştiut să le interpreteze mai bine au fost toţi munteni, dacă nu mă înşel. în Iaşi chiar, acel care a făcut creaţiuni de neuitat din Conu Leonida, din Trahanache a fost un muntean, neuitatul Arceieanu. Iar 1 1 Momente etc., p. 320. 148 astăzi, d. Vernescu-Vîlcea ne înfăţişează un admirabil Ju-pin Dumitrache. Şi lucrul e firesc : un actor, cînd interpretează un tip, în realitate îl creează, şi orice creaţiune presupune o îndelungată observaţie, o observaţie fără voie, de toate zilele, care permite actorului de a memora mii de atitudini, din care, ca şi scriitorul, alege inconştient, sintetizînd în creaţiunea sa observaţiile lui nenumărate. Revenim. Aşadar, Caragiale a criticat — a „combătut", am putea zice — liberalismul. Aceasta e semnificaţia socială şi filozofică a „comediilor" sale. (Vom vedea că opera sa de mai tîrziu, Momente etc., are o altă semnificaţie.) S-a spus că marele noştru dramaturg a zugrăvit în comediile sale mahalaua. Dar aceasta nu este adevărat : dacă personajele din O noapte furtunoasă, din Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi din D-ale carnavalului sânt mahalagii — şi încă pentru Rică Venturiano trebuie să facem excepţie : el e un „intelectual" —, apoi personajele din comedia cea mai bună, din O scrisoare pierdută, nu sînt mahalagii. Trahanache e mare proprietar ; nevasta lui o „damă mare" ; Farfuridi, Brînzovenescu, Caţavencu sînt advocaţi, sînt „intelectuali", cei dintâi, împreună cu Trahanache, sînt „stîlpii puterii" dintr-un oraş de provincie ; Tipătescu e un înalt funcţionar şi un om cult; Agamiţă Dandanache, un stîlp al partidului liberal etc. Aşa că, cel puţin despre O scrisoare pierdută, nici vorbă nu poate fi de zugrăvirea mahalalei. Despre o singură comedie, D-ale carnavalului (cu toate că conţine frazele citate mai sus, în care se ridiculizează liberalismul), se poate spune, într-adevăr, că are ca temă zugrăvirea mahalalei. Această comedie are un aer deosebit — am putea spune că face o figură aparte —, de celelalte comedii ale lui Caragiale, nu numai pentru că este mai slabă, căci se întemeiază pe trucuri şi pe vorbe de spirit, dar şi pentru că are altă semnificaţie : adică n-are semnificaţia de a fi o şarjă directă împotriva liberalismului, ci, dacă e s-o legăm cu liberalismul, una foarte indirectă ; întru cît psihologia personajelor şi limbajul lor sînt efecte şi ale stării nouă de lucruri, introdusă de liberali. (La drept vorbind, D-ale carnavalului e lipsită de semnificaţie, şi acesta e marele ei defect estetic.) Deşi personajele din O noapte furtunoasă şi din Conu Leonida faţă cu reacţiunea sînt mahalagii, aceste două comedii sînt, pentru toată lumea, de acelaşi fel, din aceeaşi familie, au aceeaşi semnificaţie ca şi O scrisoare pierdută, în care personajele nu-s recrutate din mahala. Prin ce lucru, atunci, toate aceste personagii, şi din mahala, şi din clasele de sus, sînt la fel de stupide*? Apoi prin starea de lucruri pe care o reprezintă, prin concepţia şi atitudinea lor politică, aşa cum ştiu ele să priceapă politica, să se exprime, să se manifeste — prin liberalismul lor. în aceste comedii, Caragiale biciuieşte o concepţie, s-ar putea zice un partid. Şi dacă acei prin care biciuieşte acea concepţie şi acel partid sînt uneori mahalagii, aceasta e altă vorbă. Am văzut că ei pot fi şi din clase înalte. în O noapte furtunoasă şi în Conu Leonida faţă cu reacţiunea, Caragiale nu scrie ca să zugrăvească mahalaua, ci ca să biciuiască liberalismul, întocmai ca şi în O scrisoare pierdută. Şi dacă în O noapte furtunoasă şi în Conu Leo-nida faţă cu reacţiunea Caragiale îşi ridiculizează perso^ najele şi pentru structura lor sufletească grosolană, şi pentru amestecul de civilizaţie şi orientalism în purtarea lor zilnică — le ridiculizează însă, mai ales, în ipostazul lor de reprezentanţi ai liberalismului. Şi cu ce talent, şi cu ce logică implacabilă ! Personajele din O noapte furtunoasă, pe lingă că au atît de frapant individualitatea lor, apoi sînt şi atît de simbolice ! Jupîn Dumitraehe este clasa care dă substrat liberalismului român ; Nae Ipingescu reprezintă formele nouă, „guvernământul" ; Rică Venturiano, în calitatea lui de redactor la Vocea patriotului naţionale, e chintesenţa intelectualismului liberal. Vocea patriotului naţionale de la „15/27 Răpciuneu, în care Nae Ipingescu citeşte „Republica şi Reacţiunea sau Venitorile şi Trecutul" şi în care e vorba de „a mînca de la datoriile etc.“ — nu vedeţi aici pe liberalul, pe „roşul<£ „paşoptist", cu limbajul lui latinist şi franţuzit, împotrivă căruia a luptat şcoala critică ? Dar versurile lui Rică Venturiano adresate Ziţei ! Nu vedeţi pe poetul netalentat şi ridicol, răsărit în urma introducerii stângace a culturii apusene, pe poetul împotriva căruia a luptat atît d. Maiorescu ! Dar Ziţa, cu limba ei împestriţată de franţuzisme, care vorbeşte cu dispreţ despre „mitocanul de Ţîrcădău", bărbatul ei ! Nu vedeţi în 150 ea pe Gahiţa Rozmarinovici ori pe Coana Chiriţa a lui Alecsandri, pe femeia care a apucat să se „civilizeze*6 mai înainte de bărbaţi ? ! Vorbind de teatrul lui Alecsandri, am arătat cum femeile au fost mai primitoare de cultură străină decît bărbaţii. Şi spuneam de pe atunci că „civilizaţia66 pătrunzînd cu vremea tot mai jos, în păturile sociale, Caragiale nu mai dă peste un amestec ridicol de civilizaţie şi barbarie în clasele cele mai de sus, civilizate complet, in formă acum, ci în clasele mai de jos, ori în clasele de parveniţi. Am văzut că personajele din O noapte furtunoasă sînt simbolice. Dar şi legătura dintre dînsele e simbolică. Jupîn Dumitraehe, Nae Ipingescu şi Rică Venturiano se înţeleg perfect, se stimează, toţi au ca ţintă a duşmăniei lor pe „ciocoi66 şi ca ciment al legăturii lor ura împotriva „ciocoiului66, şi toţi jură — şi sînt gata să facă şi infamii pentru ea — în numele „sfintei constituţii66, pe care de-altmintrelea n-o înţeleg, cum Jupîn Dumitraehe şi Nae Ipingescu nu înţeleg nici lucrurile scrise în Vocea patriotului naţionale, deşi le admiră — simbol, şi acesta, al neînţelegerii formelor nouă, pe care totuşi le admiră, în sfîrşit, coaliţia dintre aceste categorii nouă — burghezime, organele guvemămîntului şi intelectualitatea liberalismului — e simbolizată admirabil prin expresia triumfătoare, prin recomandaţia supremă, cu care se fac cunoscute personajele unul altuia, la sfîrşitul piesei : „E d-ai noştri !“... Numai pentru „scîrţai-scîrţai66, cum îl credea Jupîn Dumitraehe pe Rică, înainte de a-1 şti cine e, numai pentru micul funcţionar, servitor al claselor care formează substratul formelor nouă, numai pentru acesta are jupîn Dumitraehe dispreţ. „Scîrţai-scîrţai66 nu e puterea intelectuală, ca Rică, nici cea guvernamentală, ca Nae Ipingescu, nici cea bănească, ca Jupîn Dumitraehe : el e un „bagabont66, un „coate-goale66. El nu e o pîrghie a stării noi de lucruri, ci un mititel şurub al maşinii. în Conu Leonida faţă cu reacţiunea, Caragiale, voind să scoată un puternic efect comic, pune frazele cele mai războinic-revoluţionare în gura unui personaj ridicol de fricos, care tremură şi de umbra lui. Pentru a face cît mai puternic contrastul dintre frica personajului şi „ideile" profesate de el, Caragiale le exagerează pe acestea din urmă. De aceea — uzînd împărăteşte de toată permisia acordată satirei de a exagera —, Conu Leonida 151 apare, în opera lui Caragiale, ca tipul extrem al „revoluţionarului" : Conu Leonida e pur şi simplu „republican^ şi, dacă ar avea şi el un „Galibardi", cu „o mie de volin-tiri", ar schimba România în republică. In această comedie, Caragiale ridiculizează şi ^mentalitatea" republicană, ploieşteană.1 Comedia cea mai bună, pentru că este o satiră» mai: adîncă a unui fenomen social mai important, este O scrisoare pierdută. Aici ni se zugrăveşte liberalismul român, patruzecioptist în ultima-i fază (1883), reprezentat, nu ca_ în O noapte furtunoasă, prin masa anonimă ce forma substratul acestui liberalism, ci prin conducători. în. această comedie, Caragiale satirizează numai liberalismul,, căci, cum am văzut, aici nu mai e vorba de o clasă —1 mahalaua —, ori numai de anumite caractere ridicole, orii inteligenţi obtuze. Aici e vorba de toate categoriile sociale care întrupează formele nouă, reprezentîndu-le: profesiile liberale, intelectualii, Farfuridi, Brînzovenescu„ . Caţavencu, Tipătescu ; proprietarii mari, Trahanache ; po-liticianii de la centru ai partidului, Agamiţă Dandanache • dăscălimea, Ionescu, Popescu ; micii funcţionari, Pristanda ; cetăţenii de ultimă treaptă, Cetăţeanul turmentat ^ femeile care fac politică, Zoe ; în sfîrşit, „alegători, public", adică toate clasele orăşăna ti. Pe de altă parte, între aceste personaje sînt şi oameni deştepţi, ca Tipătescu ; şi oameni şireţi, dacă nu deştepţi, cum e Caţavencu ; şl oameni proşti, ca Trahanache, Farfuridi etc. Apoi oameni morali, din punct de vedere al moralei personale, ca Trahanache, Farfuridi poate, dar care, cind e vorba de „politică", devin imorali sau mai degrabă amorali; oameni imorali ca Tipătescu, Caţavencu etc. în sfîrşit, din punct, de vedere politic, unii, cea mai mare parte, „moderaţi" ; alţii, „subversivi" în vorbe, cum e Caţavencu ; alţii, material pentru demagogia subversivă, ca Ionescu şi Popescu, (e o întreagă filozofie în numele ce le dă Caragiale acestor doi) ; alţii, unelte ale infamiei celor de sus, ca nenorocitul Pristanda ; alţii, materie inertă, ca Cetăţeanul turmentat, care nu ştie „cu cine să voteze"... Din această* comedie lipseşte „burghezul" liberal, Jupîn Dumitrache,! şi poetul ridicol, Rică Venturiano, pentru ca galeria să fie- 1 Despre semnificaţia ei mai profundă, vezi Viaţa românească, 1922, nr. 5. [Articolul Conu Leonida faţă cu reacfiunea., p. 249—257.] 152 complectă. în schimb, deşi nu sînt puşi în scenă, dar îi; vedem şi îi simţim şi pe supremii guvernanţi din capitală, care dau ordine să se comită toate infamiile spre a fi ales Agamiţă Dandanache, pentru a salva pe o „persoană înaltă“, care pierduse un bilet de dragoste. Aşadar, tot felul de clase, tot felul de inteligenţe, tot felul de caractere — toţi au ceva comun prin care sînt.. şi mizerabili şi ridicoli, şi acel ceva este liberalismul lor, , sau noua stare de suflet datorită liberalismului român. Iar cel mai mizerabil, şi singurul care este umilit la urma-urmei în această comedie, umilit pentru că nu reuşeşte,, este Caţavencu. Şi cine este Caţavencu, care ţine celebrul' său discurs, în „anul de graţie 1883“, cum zice el ? Caţavencu este un „revizionist*4, antagonistul timidului revizionist, în realitate antirevizionist, Farfuridi. Caţavencu,. revizionist „avansat**, în anul 1883 (cînd s-a făcut alegerea pentru camera de revizuire) simbolizează gruparea lui C. A. Rosetti. Cel mai infam din piesă este întruparea curentului celui mai înaintat, mai democratic, din fostul partid liberal, curentul rosettist. Iar Caţavencu nu reuşeşte, pentru că curentul rosettist, cum se ştie, a fost în minoritate. Şi Caragiale terfeleşte cu ultima cruzime-această minoritate învinsă. Şi încă ceva. „Demagogismul** lui Caţavencu, prin care-Caragiale a atacat şi a ridiculizat pe C. A. Rosetti, e un procedeu cunoscut, de care am vorbit aiurea, cînd spuneam că cine combate cu insistenţă „demagogismul** o face cu dorinţa de a compromite democratismul. Să se mai observe apoi că această ură, îndreptată cu mai mare putere mai ales împotriva rosettismului, am văzut-o şi la Eminescu. Şi o vedem şi la Alecsandii în poezia adresată generalului Florescu. C. A. Rosetti a fost, cum era şi firesc, omul cel mai urît de cei din „dreapta**. O scrisoare pierdută, fiind publicată în 1884, în vremea dezbaterilor pentru revizuirea constituţiei, imediat după alegerea camerei revizioniste, pe lingă, desigur, o minunată comedie, este şi un pamflet de ocazie împotriva evenimentelor la ordinea zilei. Dar vremea a şters acest caracter al piesei. O noapte furtunoasă şi Conu Leonida faţă cu reac-ţiunea sînt din 1879, iar O scrisoare pierdută, din 1884. Aşadar, în primele sale opere, Caragiale luptă exclusiv împotriva liberalismului. De acum încolo, opera lui Ca- 15T ragiale nu va mai avea această semnificaţie, el nu va mai porni teribila sa artilerie împotriva liberalismului. Vom vedea împotriva cui. Dar este interesant de observat că lupta lui Caragiale exclusiv împotriva liberalismului roş, patruzecioptist, revoluţionar încetează cu O scrisoare pierdută, din 1884, adică atunci cînd vechiul partid liberal se desfiinţează, cînd în partidele politice se face o turbur are şi un haos, cînd partidele ajung să nu se mai deosebească mult, cînd nu mai poate fi vorba de „republicani" şi de „reacţionari", cînd încetează, cum am văzut, şi lupta d-lui Maiorescu, şi lupta lui Alecsandri. Şi să se mai observe un lucru : Caragiale a criticat liberalismul în aceeaşi vreme ca şi Eminescu, ca şi socialiştii. Caragiale marchează şi el cu putere data de 1800, despre care am vorbit de atitea ori. * După aceasta, satira lui Caragiale îşi va schimba obiectivul. Îneepînd cu D-ale carnavalului (1885), urmînd cu cîteva schiţe în Convorbiri literare şi isprăvind, mult mai tîrziu, cu admirabilele Momente, Caragiale va satiriza, dacă voiţi, mahalaua. Dar trebuie să ne înţelegem asupra acestui cuvînt. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasa de mici burghezi, de mici funcţionari, care stă în suburbie şi ale cărei mijloace materiale, ca şi intelectuale, sînt restrînse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz, din multe categorii sociale : şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni bogaţi, sus-puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar uneori progenituri din clasa „nobilă". în 25 de minute, în Telegrame, in Vizită în Five o’clock, în Reportaj, în Boris Sarafoff !, în Ultima oră, in Atmosferă încărcată, în High-life, în Cadou, în Diplomaţie, în Mici economii nu e vorba de clasa socială mahala. In aceste bucăţi, personajele sînt, toate, din lumea „bună", uneori dintre „stîlpii societăţii", dintre oamenii care sînt puşi pe ultima scară a situaţiei sociale şi ca rang, şi ca avere. * Dar cu toată această deosebire de clasă socială a personajelor, ele fac parte, toate, din aceeaşi categorie sufletească — culturală mai bine, dacă se poate întrebuinţa acest cuvînt. Cînd le cetim, toate schiţele lui Caragiale sînt de aceeaşi natură, au acelaşi aer, în ele e vorba de 154 acelaşi lucru. Şi acest lucru este ridicolul ce rezultă din neasimilarea civilizaţiei, din spoiala de civilizaţie, din contrastul dintre pretenţie şi realitate, din amestecul de civilizaţie şi barbarie — amestec manifestat în idei, în simţiri, în purtări şi în limbaj. Limbajul, dialogul este partea esenţială a acestor schiţe. Mai întăi, pentru că ele sînt foarte dramatice — Caragiale fiind mai înainte de toate un dramaturg —, şi în genul dramatic limbajul are tot rolul : prin el se .zugrăveşte personajul. Şi apoi pentru că limbajul, prin incoerenţa şi împestriţarea lui, e de ajuns, el singur, să ne arate şi incoerenţa ideilor unei societăţi informe, ori în stare de formare, şi acel amestec de civilizaţii, redat prin amestecul de cuvinte vechi şi nouă, stropşite, schimonosite ca şi ideile pe care le prezintă. Dar toate personajele schiţelor sale fac parte din clasele nouă, din acele categorii de oameni, care au primit formele nouă şi le reprezintă, le exercită. Burghezimea mică muntenească, burghezimea mare, funcţionarii mici şi mari, gazetarii etc. Şi de toate acestea cine este vinovat ? Cine a făcut cu putinţă aceste lucruri ? Desigur, patru-zecioptiştii, liberalismul. Aşa că, în critica mahalalei, Caragiale critică tot liberalismul, numai cît nu direct, ci în efectele lui. Cu dispariţia patruzecioptismului, la 1884, dispare şi critica acestui patruzecioptism. Dar efectele lui rămîn, şi critica lui Caragiale, acum, se îndreaptă asupra acestor efecte. Este interesant cum se oglindeşte în opera lui Caragiale infuziunea „civilizaţiei" nouă în diferitele pături sociale. Şi aceasta apare clar, dacă observăm cum se contagiază diferitele personaje de limbajul cel nou, simbolul formelor nouă, neasimilate cu adevărat. Această infuzie, de care vorbim, şi care vine de sus, de la conducători, se face pe lîngă altele, mai cu samă prin politică, prin propaganda principiilor patruzecioptiste în presă mai ales—-şi prin literatura cea proastă. O noapte furtunoasă e caracteristică din acest punct de vedere. Iată, de pildă, Chiriac. în convorbirea lui cu Nae Ipingescu şi cu Jupîn Dumitrache, unde e vorba de afaceri publice, de garda naţională şi de celelalte, de „izirciţ", de „rezonul la aşa motiv" etc., el vorbeşte în limbajul cel nou ridicol. în vorbirea lui însă cu Veta, unde Chiriac nu mai este un ruaj al „statului", unde nu mai este vorba de afacerile 155 publice, de formele nouă — acolo el vorbeşte curat româneşte, şi numai ici şi colo întrebuinţează cîte un cuvînt nou, ridicol. Această apariţie rară a cuvintelor ridicole, acolo unde nu e vorba de afacerile publice, este o contagiune. Limbajul lui Chiriac, calfă^de cherestegiu, se contagiază de limbajul lui Chiriac, sergent în garda civică şi cetitor al Vocii patriotului naţionale. Şi iată-1 şi pe Spi-ridon. El e candidat de calfă, de sergent în garda civică şi de cetitor al Vocei. El vorbeşte curat dar, de pe acum, a învăţat şi el cîteva expresii de la anturajul său. Vorbind de Rică, el ştie să-l numească : „persoana în chestie",, „persoana madam Ziţei" etc. E interesant să comparăm pe Veta cu Ziţa. Ziţa a învăţat la pension, e o „fata romanţioasă", ceteşte romane de senzaţie — „Dramele Parisului, cîte au ieşit, toate le-am citit", zice ea. Aşadar, ea a venit în... serioasă atingere cu „civilizaţia". Şi limbajul ei este cum îl ştiţi : „pamplezir", „alevua", „monşerul meu" etc. Veta însă, care se vede că n-a învăţat la pension, că nu ceteşte romane, care e romanţioasă într-un chip foarte practic — ea vorbeşte curat româneşte, ca şî Chiriac în ipostazul lui de calfă, dar e contagiată şi ea de limbajul nou, presură ici şi colo cîte o expresie nouă, căci Veta, deşi nu face politică, ci gospodărie în marginea Bucureştilor, sufere şi ea influenţa anturajului ei : a lui jupîn Dumitrache, a lui Chiriac, a Ziţei. Aşadar : patruzecioptiştii au creat pe Rică Venturiano, „redactorul" ziarului pe care-1 ceteşte Jupîn Dumitrache ;■ Rică a creat, prin ziarul său si orin discursurile sale, pe Jupîn Dumitrache ; Jupîn Dumitrache creează, prin influenţa sa, pe Veta. Pe de altă parte, aceiaşi patruzeciop-tişti, aducând cultura străină, au creat pe autorii de mahala şi pe organizatorii de pensioane ; aceştia au creat pe Ziţa ; Ziţa creează pe Veta. Iată lanţul. Această „civilizaţie", aşadar, străbătând de sus în jos, a dat un aspect ridicol tuturor claselor, şi acest ridicol este-mahalaua pe care o zugrăveşte Caragiale, mahalaua sufletească, recrutată din mai toate clasele. Numai boierimea, care a avut vreme şi posibilitate să-şi asimileze, în formă,, această civilizaţie ; şi ţărănimea, la care încă n-a ajuns, sau nu ajunsese „civilizaţia" aceasta pe vremea lui Caragiale, numai aceste clase nu i-au dat contingent în opera-lui satirică — şi, bineînţeles, nici intelectualii adevăraţi-Acum, evident, această „civilizaţie" străbate tot mai jos îik 156 păturile sociale : cu cit străbate mai jos, cu atîta unele pături sociale de sus pierd aspectul ridicol şi cu atîta alte pături mai de jos, influenţîndu-se de această civilizaţie, iau la rîndul lor acel aspect. Să ne oprim acum puţin, în treacăt, asupra cîtorva categorii de personaje din schiţele lui Caragiale, spre a vedea cum zugrăveşte el această „mahala“, sau, mai bine, ce zugrăveşte, ce aspecte l-au izbit mai mult, ce învinuire aduce el acestei mahalale, de ce lucru, deci, face el răspunzător liberalismul român. în sfîrşit, cu alte cuvinte, spre a vedea ce sînt şi cum sînt aceste clase nouă, pe care se întemeiază formele nouă în care trăim. Mai întăi, acum, în schiţele sale, Caragiale zugrăveşte mai mult clasa mijlocie — şi mai rar celelalte categorii zugrăvite în Scrisoarea pierdută. Bucăţi ca High-life, ca Five o’clock, ca Telegxame etc., în care să zugrăvească pe „stîlpii puterii", sînt într-o proporţie redusă, în majoritatea schiţelor sale, personajele sînt mai ales funcţionarii de toate felurile, care formează de fapt, în mare parte, mica noastră burghezie. Aceşti oameni se numesc, mai toţi, Ionescu, Georgescu, Vasilescu, Popescu, Protopopescu, Iconomescu, adică oameni „fără strămoşi", cum se zice, feciorul lui Ion, al lui Gheorghe, al lui Va^ sile, feciorul popei, al protopopului, al iconomului etc. Aceste nume sînt foarte caracteristice. Ele arată mai întăi joasa extracţie a personajelor — invazia straturilor celor mai de jos în viaţa socială —, şi apoi lipsa de personalitate a acestor personaje, insignifienţa lor — caracterul de turmă. Aceste personaje, ridicate spre suprafaţă, sînt pasta amorfă pe care formele nouă lasă aceeaşi pecete, pocită şi vulgară. Şi, mai întăi, toată această turmă este lipsită de interesele adevărate ale vieţii, umplîndu-şi, în chip mizerabil, golul sufletesc, de fiinţe dezrădăcinate, cu tot felul de îndeletniciri fără rost. Iată familia care se zbuciumă să petreacă o zi la Sinaia (Tren de plăcere), zbucium din care nu profită decît doar madam’ Georgescu, care ascultă, noaptea pe lună, „menuetul lui Pederaski", cîntat de ofiţerul de administraţie Mişu. Ori, iată, mai caracteristic, acei oameni (De închiriat) care, în lipsă de altceva, de alte evenimente, se mută din jumătate în jumătate de an, fără alegere, în case şi mai rele decît cele unde au stat — stare sufletească ce culminează în acea hazlie în- 157 tîmplare a celor două cucoane care au case alăturea, fă* cute absolut la fel, şi care, după ce oftează luni întregi că nu-şi pot închiria casele şi invidiază pe toţi cei ce se mută cărîndu-şi penibil cioburile, sfîrşesc prin a se muta una în locul alteia ! Această schiţă mai simbolizează şi nestabilitatea, lipsa de viaţă alezată, zdruncinul rezultat din introducerea formelor nouă. în altă schiţă, Caut casă, Caragiale simbolizează această lipsă de viaţă aşezată,* prin casele de închiriat din Bucureşti şi, ca contrast, ca simbol al vieţii aşezate de altădată, evoca, cu atîta poezie, casa gospodărească de moda veche, din Ploieşti, în care şi-a petrecut copilăria sa, casa lui Hagi Ilie (observaţi numele !), cu ogradă, cu grădină, cu cerdac mare, cu lilieci. Această pătură socială e apoi şi proastă. Prostia aceasta, mai ales, formează obiectivul satirei lui Caragiale. Atîţi ,,amici“ din opera sa, Lache, Mache, Tache, stăpîni pe cîteva cunoştinţi banale şi nerumegate, exprimate într-un stil ridicol de incoerent şi într-o limbă ridicol de împestriţată, umplu paginile cele mai frumoase ale lui Caragiale. Citiţi, de pildă, minunata O lacună... Prostia aceasta, lipsa de cultură, mahalagismul acesta, Caragiale ni le arată şi sub haina bogăţiei. în Five o’clock, barbaria şi vulgaritatea unor mahalagioaice ordinare se desfăşură într-un palat luxos, plin de obiecte de artă scumpe. Mai mult decît oricare alta, această schiţă ne arată cît e de uşor să-ţi asimilezi partea materială a civilizaţiei, dar cît e de greu s-o asimilezi pe cea sufletească. Ce n-avem noi ? Toate instituţiile, toate darurile tehniceî moderne, dar cine reprezintă acele instituţii ! Cine se foloseşte de acele daruri ! Gîndiţi-vă cît geniu omenesc presupune un tren, şi cine, ce barbar primitiv se lăfăieşte într-un vagon-restaurant, în expresul care vine de la Vîr-ciorova la Bucureşti. Această pătură socială e şi adînc imorală, Caragiale are trei schiţe (Cadou, Diplomaţie, Mici economii), în care ne arată cum bărbaţii îşi vînd femeile fie pentru bani, fie pentru protecţie, adică tot pentru bani. Şi le vînd în modul cel mai natural, aşa că am putea zice că inferioritatea lor sufletească merge pănă acolo, incit ei nu sînt imorali, ci, mai jos, amorali. Aceeaşi imoraliate, căptuşită cu prostie, caracterizează şi presa, acea instituţie care este şcoala oamenilor ma- 158 turi şi care e menită să formeze opinia publică (Boris Sarafoff !, Sinuciderea din str. Fidelităţii etc.). Şi aceştia formează publicul român, clasa conştientă a ţării, „ţara legală44 ! Aceştia sînt clasele nouă, create de liberalism ! Iată opera liberalismului, masă pe care se sprijină organizarea statului român modern ! — pare a zice Caragiale. Am văzut că, dacă în O scrisoare pierdută Caragiale ne arată pe conducători, în O noapte furtunoasă, în persoana lui Jupîn Dumitrache, Caragiale ne arată pe cetăţeanul care formează masa noului regim. Dar Jupîn Dumitrache e un om simplu, el cunoaşte cîteva fraze generale ale „demagogiei44 liberale. El reprezintă mai mult temperamentul masei anonime. Iată însă acum, mai tîrziu, pe cetăţeanul conştient, pe omul care se preocupă de toate problemele la ordinea zilei, pe acel care nu-şi dă votul deloc în necunoştinţă de cauză, pe un om care are puterea critică de a găsi neajunsurile tuturor partidelor. E un alegător ideal, un om care nu va vota, care nu va delega la conducerea ţării pe orişicine, ci numai pe cine, în urma maturei sale judecăţi asupra „situaţiei44, îl ya socoti vrednic să descurce lucrurile şi să conducă cu dibăcie carul Statului. E „amicul Nae44, eroul din geniala schiţă a lui Caragiale intitulată Situaţiunea. Amicul Nae nu e numai un tip psihic, caracterizat prin aceea că, în momentul cînd îi naşte femeia, interesul lui cel mai arzător este „situaţiunea44 ţării, ci şi, şi mai ales, un tip social, tipul mijlociu al cetăţeanului alegător care-şi spune cuvîntul său în mod conştient. Da, da ! Toţi fac politică conştientă acum, toţi au „opiniuni44. In admirabila sa schiţă Atmosferă încărcată, oricît se căzneşte un biet om paşnic să scape teafăr într-o zi de furtună politică,, nu poate izbuti să nu fie înjurat din toate părţile, căci în toate părţile dă peste oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi, care au „opiniuni44 şi care-1 înjură pentru opiniile pe care nu le are, ori pentru că n-are opinii. Desigur că marele nostru satiric nu e un om bun. O spun aceasta fără grijă, căci sînt convins că pentru el aceasta nu e un blam. Să mă explic în ce constă răutatea lui Caragiale. Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-1 inspiră decît răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea şi prostia contemporanilor săi. Şi nu că vede lucrurile mai rele decît sînt, dar el nu vede decît răul. în 15» •opera sa socială el n-a zugrăvit decît stupiditatea omenească. Dar se va zice : „Aşa e societatea pe care a zugrăvit-o. Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugrăvească decît rea.“ Dar nu e aşa. Oare Miticii, Georgeştii şi Protopopeştii n-au nimic omenesc în ei ? Să fie ei numai proşti, răi şi, în cazul cel mai bun, sterilizaţPde adevăratele sentimente omeneşti ? Am putea răspunde, mai întăi, că nu se poate să existe oameni care să n-aibă nimic omenesc. In dpera -cea mai naturalistă ori realistă cu putinţă, în opera lui Tolstoi, nu e nici un om numai rău (după cum nu e nici unul numai bun). Apoi, am putea să aducem ca mărturie oamenii vii, din viaţa reală.«Există asemenea oameni, numai răi, cum ni-i zugrăveşte Caragiale ? Să amintim de bucata d-lui Brătescu întâmplare, in care un Mitică, un tip de-al lui Caragiale, cu aceeaşi mentalitate şi stil, se arată un om cu sentimente atît de adînci şi adevărat omeneşti, îneît, cu un erou caragialian, schiţa d-lui Brătescu stoarce lacrimi cetitorilor. Tot aşa Un om etc. Dar d. Brătescu are alt temperament, şi deci altă viziune. Dar chiar şi Caragiale are o bucată, o singură bucată, în care se vede măcar o licărire de bunătate în sufletul Miticilor şi al Ioneştilor. E Inspecţiune. în această schiţă apar cîţiva Ioneşti şi Mitici, plini de milă pentru soarta unui casier, care dispare de frica unei inspecţii ce trebuia să aibă loc a doua zi. Dar s-ar putea zice : „Caragiale e un satiric, şi ca satiric n-a avut, n-a trebuit să aibă în vedere decît ceea ce merită satirizat, deci numai defectele, şi nici o calitate". Am putea răspunde că, într-o satiră, biciuindu-se -defectele într-un om rău, sau în mai mulţi, pot încăpea şi alte personaje, care să nu fie rele. Şi am putea dovedi cu atîtea opere satirice din literatura universală. Dar să zicem că e aşa, că un satiric nu aduce în scenă decît defectele, decît ceea ce merită dispreţuit. Caragiale însă a scris şi bucăţi de altă natură, nu numai satire. A scris nuvele, o dramă etc. Există în el un singur personaj simpatic luat din clasele nouă, ori, în general, din clasele de sus ? Afară de femeia din Păcat, care se îndrăgosteşte de seminarist şi care trebuia numai-decît să fie simpatică, pentru economia nuvelei, şi care încă face parte din aristocraţie, din clasa de care Caragiale nu şi-a bătut joc ? 160 .Nu ! nu ! Caragiale urăşte ori dispreţuieşte prea mult clasa burgheză, clasele nouă, ca să poată vedea în reprezentanţii ei acel „grăunte de aur“, care se găseşte în orice om şi de care vorbeşte nu ştiu ce scriitor. După cum, nu găseşte nimic bun şi folositor în formele nouă, tot aşa el nu poate vedea nimic bun în indivizii care susţin ori reprezintă aceste forme. El urăşte atît de mult clasa cea nouă, încît o prigoneşte, cum s-ar zice popular, pănă-n pînzele albe, pănă în copiii ei mici, care sînt antipatici (Domnul Goe, Vizita). Dacă n-am şti că, prin Domnul Goe şi prin Vizită, Caragiale satirizează o clasă socială, dacă n-am şti că aceste două bucăţi sînţ tot literatură socială (şi nu psihologică), atunci faptul că, de cîte ori Caragiale a zugrăvit în schiţele sale copii, i-a zugrăvit cu antipatie, ne-ar îndritui să credem că marele nostru scriitor nu numai că nu e un om bun, dar că e chiar un om foarte rău, că în aceste schiţe se răzbună de neplăcerile ce le-o fi avut de la copii, care, prin neastîmpărul firesc al vârstei lor, nu pot fi decît plicticoşi şi antipatici, cînd nu-i iubeşti. Dar nu, încă o dată : în aceste două schiţe e vorba tot de clasa mizerabilă, pe care el o urăşte şi o dispreţuieşte atât de mult! Ba chiar şi Bubico să nu se creadă că arată antipatia lui Caragiale pentru cîni : Bubico e copilaşul unei mahalagioaice, şi ceea ce-1 agasează pe Caragiale e plăcerea mahalagioaicei, exprimată prin acele gingăşii : „zăhărel", ,,lăptic“... * Dar în numele cui se ridică Caragiale împotriva acestei lumi nouă, creaţiune a liberalismului ? In numele cărei concepţii, cărui sentiment ? Şi, fiindcă e vorba de o anumită stare de lucruri, de o anumită clasă, în numele cărei stări de lucruri, a cărei clase se ridică Caragiale, cînd ia biciul să lovească noua stare ? Ştiu că d. Maiorescu a afirmat, cu o siguranţă absolută, absenţa oricărei tendinţi „politice" din comediile lui Caragiale : „Căci, pentru orice om cu mintea sănătoasă — zice d-sa —, este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid ; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut 161 ieri joc de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mîine de fraza reacţionară..." 1 Lucru pe care îl spune şi d. Gherea, cînd, bănuind lui Caragiale lipsa unui „ideal înaltu — care ar fi dat operei sale o mai mare valoare —, declară că : yjd. Cara-giale e indiferent în materie poliţjcâ" 1 2. Dacă e „indiferent în materie politică", atunci pentru ce Caragiale n-a satirizat, măcar o dată, o singură atitudine reacţionară ? D. Maiorescu zice că ieri Caragiale şi-ar fi bătut joc de işlic şi tombateră. Aici e vorba : ieri ! Poate că ieri şi-ar fi bătut joc de işlic şi tombateră, dacă ieri, cînd încă nu se introdusese liberalismul, Caragiale ar fi fost nemulţumit de işlic şi de tombateră şi dacă, poate, ar fi sperat şi el în viitorul liberalism. Dar e vorba de azi, cînd s-a Introdus liberalismul şi cînd acest liberalism avea un adversar, pe restul işlicului şi al tombaterei de ieri. Azi Caragiale nu şi-a bătut joc decît de-„demagogismul" liberal. „Ieri", „azi" şi „mîne" ale d-lui Maiorescu n-au alt rost decît să încurce chestia !3 Şi apoi — şi în acest moment mă mir mai mult de d. Gherea —, e cu putinţă ca tocmai un om de impresionabili tatea, de vioiciunea, de inteligenţa extraordinară a lui Caragiale să n-aibă nici o opinie asupra vieţii sociale şi politice din ţara sa ? Cum, cînd şi cel din urmă con-ţopist îşi are „soluţiile" sale, un om cu o atît de intensă viaţă intelectuală, ca marele nostru scriitor, să nu aibă nici o opinie în această „materie" ? Că marele nostru satiric n-a fost „indiferent în materie politică" şi că, dacă n-a avut „un înalt ideal", cum-zice d. Gherea, adică un ideal revoluţionar, a avut totuşi un ideal înrudit cu idealul conservator, poate reacţionar, cred că am arătat în cele ce preced. Mai important este să ne întrebăm (cum am făcut şi cînd a fost vorba de Eminescu etc.) de unde izvorăşte atitudinea lui Caragiale, ce interese nesocotite ori [jig- 1 Critice, II, p. 180. fComediile d-lui I. L. Caragiale, 1885.1 2 Studii critice, I, p. 363. 3 Eu admit, dealtmintrelea, că cineva poate combate „azi“, adică în aceeaşi vreme, şi revoluţionarismul, şi reacţionarismul, cum s-a încercat, fără să reuşească, V. Alecsandri. Dar atunci acel care satirizează e un „moderat", şi aceasta e şi ea o atitudine* politică bine definită, care-şi găseşte şi ea satiricul într-un revoluţionar, sau într-un reacţionar : revoluţionarul Şcedrin, în mare* parte din opera lui satirică, a biciuit „modernismul". 162 uite,' ce dureri vorbesc în satira lui ? Interesele claselor de jos ori interesele boierimii vechi ? Căci aceste clase extreme de la baza şi din vîrful piramidei sociale au fost jignite de noua stare de lucruri, care a favorizat clasele de la mijlocul piramidei, ca să isprăvim vorba tot cu această banală comparaţie. Răspunsul nu e tot atît de uşor de dat, ca în privinţa lui Eminescu şi a celorlalţi, deoarece aici nu mai avem de a face cu un teoretician, ci cu un artist obiectiv care satirizează, dar care n-are cum arăta în numele cui anume satirizează. Am putea să părăsim opera şi să găsim un răspuns în activitatea sa politică. Dar nu acesta poate fi metodul nostru, căci voim să ne întemeiem mai ales pe scrisele autorilor. Şi dealtmintrelea, Caragiale n-a avut vreo activitate politică pronunţată. El a fost cîndva, în vremea ce ne interesează, junimist, dar aceasta, dacă ne arată atitudinea sa politică antiliberală — lucru ee-1 cunoaştem din opera analizată mai sus —, nu ne poate spune nimic în privinţa intereselor sociale ce au vorbit în satira sa, căci între junimişti, cum am văzut aiurea, pe lingă reprezentanţii claselor boiereşti, au fost mulţi care reprezentau clasele de jos, lovite de noua stare de lucruri şi care au fost atraşi de junimism nu din pricina soluţiilor junimismului, ci din pricina criticii ce o făcea junimismul stării nouă de lucruri. Intre aceştia am văzut că a fost şi Eminescu. Caragiale, cîndva, după 1890, a cochetat puţin cu socialismul. Mi se pare că a ţinut şi o conferenţă la clubul socialist din Bucureşti. Aceasta ne-ar spune ceva : intelectualii de după 1880, reprezentanţi ai intereselor claselor de jos, ştim, au fost ori junimişti, ori socialişti, cum am arăta*'mai sus. Şi dacă junimistul Caragiale a oscilat un moment spre socialism, poate am putea avea dreptul să concludem că el a fost un junimist de categoria a doua, de categoria lui Eminescu. La această încheiere ne-ar duce şi faptul că Caragiale n-a făcut parte nici din clasa boierească (ca d. P. Carp), nici din cea a mandarinatului profesiunilor liberale (ca d. Maiorescu). Dar avem o dovadă, indirectă, ce e drept, chiar în opera sa literară, că marele nostru satiric face parte din categoria Eminescu, dintre intelectualii îndureraţi de mizeria claselor de jos şi în special a ţărănimii. 163 Cariera literară a lui Caragiale se împarte în trei perioade : întâia e a comediilor, în care atacă liberalismul; a doua, de care încă n-am vorbit, e a Năpastei, a Făcliei de Paşti şi a nuvelei Păcat; a treia, a Momentelor ete., cînd satirizează mahalaua, produs al liberalismului. Această operă întreagă se poate clasifica, apoi, în două categorii : în perioada întâia şi a treia, Caragiale e un scriitor satiric ; în perioada a doua, e un scriitor tragic* Mai departe : ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stări sufleteşti, cu alte cuvinte^ satira lui e socială, tragedia lui e psihologică. In Năpasta şi în Păcat, personajele sînt luate din clasa ţărănească. Niciodată în opera sa tragică el n-a luat personaje din clasele nouă, din „mahala". In operele lui satirice, dimpotrivă, niciodată n-a luat personaje din clasa ţărănească. Aşadar, Caragiale nu şi-a bătut joc niciodată de ţărănime ; iar când a scris tragedii, niciodată n-a crezut că clasele nouă merită onoarea de a servi ca material pentru tragedie — pentru sentimentele puternice, serioase, grave. Această onoare a făcut-o numai clasei ţărăneşti; nici măcar celeilalte clase simpatice, boierimii. Acest lucru, singur, ar fi poate de ajuns ca să ne arate încotro a fost îndreptată simpatia lui Caragiale, în numele cui, al căror oameni adevăraţi a făcut el procesul claselor nouă. Dar nu e numai atît. Acest om care, cum am văzut, cînd e vorba de clasele nouă nu ne apare ca un om bun, care nu a putut vedea, ca d. Brătescu-Voineşti, acel „grăunte de aur" în exemplarele din acele clase, cînd e vorba de ţărănime, şi numai atunci, îl vedem într-o atitudine de simpatie pentru tipurile sale. în D[omnul] Goe, în Vizită etc. se ştie cu cîtă antipatie zugrăveşte Caragiale pe copii, pe mame, raporturile dintre copii şi mame — din clasele ce formează „mahalaua". Acum iată începutul nuvelei Păcat: „Un băietan voinic — barba de-abia-i mijeşte, şi sub căciula de oaie părul creţ şi des... şi nişte ochi blînzi — şi mintos tînăr. Cînd a plecat de^casă să meargă la Bucureşti, p-atîţia ani în şcoli, mama lui — de treabă femeie ! — l-a sărutat de-atîtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula şi iar l-a sărutat, şi i-a zis : Niţă, mamă, te duci frumos şi sănătos : să-ţi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului să-mi vii înapoi tot aşa 1 164 Şi cât era de cuminte bătrînica, nu s-a mai putut stăpîni... a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece, şi ea l-a ţinut să-l mai mîngîie încă...“ etc.1 Ce departe sîntem de toate personajele şi întîmplările din Momente ! Ce lume deosebită aici ! Desigur, Caragiale nu idealizează pe ţărani. Nu toţi sînt buni, dar chiar cînd sînt răi sînt oameni adevăraţi. Dragomir din Năpasta e un asasin — nu-i vorbă, un criminal pasional ! Ileana din Păcat e o fiinţă crudă. Dar nimene nu e ridicol ! Caragiale n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ridicolul în viaţa ţărănimii, cum n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ceva omenesc în viaţa claselor nouă. Dar să mergem mai departe. Şi în Năpasta şi, mai cu samă, în Păcat, Caragiale pune faţă-n faţă ţărănimea eu clasele orăşeneşti. Cînd toată „societatea" dintr-un orăşel, senatori, magistraţi, ofiţeri, burghezi, îşi fac o plăcere proastă şi crudă din scălîmbăturile neruşinate ale perversului vagabond orfan, în vrîstă de vreo opt-nouă ani, Mitu Boierul, numai „o ţărancă bătrână, care e-n rândul întăi al spectatorilor, ruşinată de refrenul pe care copilul i-1 aruncă ei cu o intenţie diabolică", îşi caută loc să scape de privirile întoarse asuţfra-i şi singură ea, plină de milă, „se-nchină şi zice depărtîndu-se : Cine ştie ce păcate ! Să ferească Dumnezeu pe orice copil." Şi pe cînd „oamenii de societate", lacomi de acest spectacol infam, încurajează pe micul pervers („Domnul senator îl tratează cu cafea şi rom, alt «amic» îl mai îmbie încă cu un păhărel... şi încă unul..."), numai un preot de sat, popa Niţă, „cu pumnii încleştaţi, se sui pe trotuar şi apostrofă, cu accentul celei mai mari indignări pe cei ce rideau : „E păcat, domnilor ! gîndiţi-vă ! Creştini !... Frumos !... Mare păcat!" 1 2 Şi popa Niţă, să se bage de samă, nu ştia încă cine e Mitu Boierul 3. 1 Nuvele, Povestiri, ed. Minerva, p. 21. 2 Nuvele, Povestiri, p. 31, 33. 3 Să se compare acest preot, preotul de sat, cu popa Prigici din O scrisoare pierdută, cu popa Petcu din Art. 214, preoţi de oraş. 165 Dar mai este un lucru — atît în Năpasta, cît şi în Păcat —, un lucru care îi stă la inimă lui Caragiale, căci îl utilizează în ambele bucăţi ţşi îl prezintă cu multă insistenţă şi cu o indignare abia conţinută de obiectivitatea ce-i impun condiţiile artei. Acqst lucru e justiţia celor de sus faţă de ţărănime. în Momente, unde e vorba de clasele nouă, $înd atinge justiţia, ca în Boris Sarafoff !, Caragiale numai o ridiculizează. Ce-i pasă, pare-că, de chipul cum se face justiţia între dînşii, cei din „mahala" ? Cînd e vorba însă de ţărănime, Caragiale nu mai rîde. Cine n-a tremurat de Indignare, ori n-a plîns de mila, la Năpasta, de suferinţele bietului Ion nebunul, victimă a unei erori judiciare, căruia i s-au smuls prin bătaie, la instrucţie, mărturisiri neadevărate, care l-au dus la ocnă şi la nebunie ? Dar în Păcat Caragiale insistă pe larg asupra injustiţiei justiţiei, cînd e vorba de ţărani, făcînd o critică socială amară. Şi, în acelaşi timp, arătînd imoralitatea şi venalitatea justiţiei lor, celor din oraş, faţă cu cinstea şi omenia celor de la sate, mai arată încă o dată, şi prin; aceasta, infamia celor de sus faţă cu cei de jos, îşi mai arată încă o dată antipatia faţă cu unii şi simpatia faţă cu ceilalţi. Şi, în adevăr, pe cînd Popa Niţă face o faptă bună şi morală, strîngînd băietul de pe drumuri, „societatea bună" din oraş, privată de o „plăcere", găseşte în procuror, privat şi el de această plăcere, unealta prin care să se răzbune împotriva popei că le-a răpit această distracţie. Şi procurorul, în numele legii, răstindu-se la popă, cît pe ce să „scape" pe Mitu de abuzul ce-1 făcuse popa, răpindu-i libertatea de a muri beat sub un gard, dacă cumătrului Cuţitei, om cunoscător cum stau lucrurile la tîrg, nu i-ar fi venit buna idee de a învăţa pe popă să conrupă prin bani „integritatea" procurorului. Atunci acesta nu numai că se înmoaie, dînd procesului-verbal o altă încheiere, în favoarea popei, ci ţine şi un discurs, la masă, lăudind „caritatea" popei — „acestui om de bine"... (Mai tîrziu, procurorul acesta devine prefect^ reprezentantul, deci, în judeţ al puterii centrale, al statului român modern.) Dar în această nuvelă, Caragiale înnegreşte pe conducători cu tot negrul paletei sale, numai ca să facă cît 166 .mai teribil contrastul dintre omenia celor de la ţară şi .ticăloşia conducătorilor. Lui Caragiale nu-i este de ajuns că procurorul e atît de vulgar venal ; el mai introduce în nuvelă şi pe poliţaiul oraşului, care e un escroc laş : cînd preotul se duce la prefect (fostul procuror) pentru a-i cere un serviciu, şi cînd leşină, poliţaiul, în timpul leşinului, ii fură din buzunar punga cui bani, cu banii pe care jpreotul îi adusese ca să câştige favoarea prefectului. Dacă din punct de vedere artistic, această îngrămădire de infamii poate e un defect — şi o lipsă de realism —, apoi, din punct de vedere al concepţiei sociale a lui Caragiale, ea e foarte interesantă, foarte caracteristică şi foarte elocventă. Antipatia pentru clasele de sus şi simpatia pentru ţărănime Caragiale le-a exprimat şi direct, o singură dată, în unicul său articol politico-social, din care am mai citat, Politică şi cultură. această lume de strînsură [clasele de sus] mişună .aci dasupra unui element etnic hotărît. Sub tot acest Babei există o limbă românească, care-şi are geniul ei ; sub toată această vuitoare, vecinie mişcătoare, există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gîndiri proprii.“ 1 încă o dată : din viaţa acestui popor a extras el tragedia, din viaţa „strînsurii", comedia vieţii româneşti. Amintesc, în treacăt, şi cele spuse de Caragiale acum, în 1907..., în broşura sa, în care dă ca soluţie desfiinţarea stării actuale şi chemarea ţârii ca să spună ea ce vrea — iasă ce-o ieşi din voinţa ei... Din toate acestea, la un loc, se pare că am avea dreptate, dacă am conclude că junimistul Caragiale a satirizat în opera sa noua stare de lucruri, mişcat de „suferinţele şi nevoile" claselor de jos, îndeosebi ale ţărănimii. ...îndeosebi ale ţărănimii, căci mica burghezie din Muntenia, mai ales din oraşele „revoluţionare" Bucu-.reşti şi Ploieşti, a fost un instrument în mîinile patru- zecioptiştilor şi a căpătat imediat şi ea fizionomia şi 1 Momente etc., p. 323. 167 atitudinea modernă, aşa cum apare în schiţele lui Cara-giale.1 Şi, poate, din cauză că l-a durut inima mai cu samă de ţărănime, care pe atunci n-avea de suferit de la evrei,, şi nu de mica burghezie — poate din cauza aceasta Ca-ragiale n-a fost antisemit. Da poate împăca şi cu lipsa totală de simţire şi cu o mare putere de simţire. Şi iată un poet înzestrat cu o puternică simţire, Popovici-Bănăţeanu, pe care d. Maiorescu — care-e competent în materie — îl pune, în cîntarea dragostei, al doilea după Eminescu. Ei bine, dintre toţi poeţii tineri nu cred să existe vreunul care să se apropie de Popovici-Bănăţeanu în pastişarea lui Eminescu. Şi totuşi, lucru curios, bucăţile lui Popovici-Bănăţeanu alcătuite din Eminescu sînt poezii în adevăratul înţeles al cuvîntului, în care ,,se cîntă iubirea cum nu s-a mai cîntat de la Emi-nescu“ (Maiorescu). Iată din puţinele-i. poezii cîteva exem- ple de robie eminesciană (aleg versurile cele mai puţin originale) : Iar din negura de veacuri blînde stelele răsar Dinspre codri, sfiicioasă, iese luna-ngîndurată... (Popovici-Bănăţeanu — Seară de toamnă) V* Pîn-ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una Şi din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna.,. (Eminescu — Scrisoarea III) * Eu mă simt atît de singur şi atît de părăsit. (P. B. — Seară de toamnă) Şi suntem atît de singuri Şi atît de fericiţi ! (Eminescu — Lasă-ţi lumea...) * Căci tu nu mai eşti aceeaşi Cu privire de eres. (P. B. — Cu aducerile-a minte) O, şopteşte-mi — zice dînsul — tu, cu ochii plini d-eres. (Eminescu — Călin) * Şi nici eu nu sînt ca-n vremuri Cînd atîta ne iubirăm... E de mult — un veac, îmi pare De cînd nu ne întîlnirăm. (P. B. — Cu aducerile-aminte), în care ideea, ritmul, tonul sînt versurile lui Eminescu După ce atîta vreme... * Strîns cu el de subsuoară Se pierd dornici în grădină. (P. B. — Pe-al lui umăr) Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. (Eminescu — Scrisoarea IV) Pare trupu-i că se frînge Şi din mijloc se îndoaie (P. B. — Pe-al lui umăr) 192 Cînd cu totului răpită Se-ndoi spre el din şele. (Eminescu — Făt-frumos din tei) * De văpaia răsuflării Se deschide a ei gură, Sărutatul el îi fură în ispita-mbrăţişerii. (P. B. — Pe-al lui umăr) Sărutări fără de număr El îi soarbe de pe gură. (Eminescu — Povestea teiului) etc. Şi, în general, poezia Pe-al lui umăr e o variaţie pe tema poeziei lui Eminescu Povestea teiului. In aceste cîteva exemple se văd luate chiar expresii, versuri din Eminescu —, şi aceste cîteva exemple nu ne dau tot împrumutul de expresii şi de versuri. Dar cetiţi poeziile lui Popovici-Bănăţeanu şi veţi vedea că limba, muzica, factura versului, procedeul de a imagina, sentimentul, totul, totul e ca în Eminescu... şi uneori ca în Vlahuţă, alt reprezentant al curentului de care vorbim : Nu-i vezi cum din întunerec se desprinde, cum s-arată. (P. B. — D u -1 e) ....................al tău iubit Se rupea din întuneric... (Vlahuţă — Ce te uiţi cu ochii galeşi?) « * Te rugai aşa fierbinte în genunchi lîngă a-1 meu pat: Cînd cu ochii seci de lacrămi, istovită de veghiat, Doamne ! Doamne ! scapă-mi-1. E nădejdea bătrîneţii, singura mea mîngîiere Căci e bun, e blînd, cuminte, şi e toat-a mea avere, Şi mi-e singurul copil ! etc. (P. B. — Mamei), care e alcătuită din La icoană a lui Vlahuţă. Apoi factura, de pildă, a versului : 193 Căci s-a pus atîta vreme între el şi între tine, din aceeaşi poezie a lui Popovici, e factura versului : Căci s-au pus atîtea gînduri stavilă-ntre el şi tine. (Vlahuţă — Iertare) etc. (Bineînţeles că nu întreaga>>operă poetică a lui Popo-vici-Bănăţeanu, atît de lăudată — exagerat lăudată — de Maiorescu, e în gradul acesta influenţată de Eminescu şi Vlahuţă.) Robia aceasta la un om sensibil şi nu lipsit de talent se datoreşte faptului că Popovici-Bănăţeanu a avut fondul cel mai eminescian posibil. Înrudirea aceasta cu sufletul lui Eminescu şi, deci, şi cu al lui Vlahuţă l-a făcut — n-avea decît jumătate de pas de făcut —, l-a făcut, aşadar, să trăiască poeziile lui Eminescu, să-i pară lui rău după aceea „care-1 lasă cu faţa spre perete prin străini** să nu-i pese lui că „astăzi ea le samănă tuturor la umblet şi la port* etc., întocmai ca şi un adolescent aplecat spre aventuri care, cetind romane în genul Rocambole, ajunge să trăiască viaţa din acele romane. Şi cînd Popovici-Bănăţeanu a ajuns să trăiască simţirile din Eminescu, natural că le-a exprimat cu sentiment, cu pasiune chiar, dar ele erau, grosso modo, simţirile lui Eminescu, şi deci a întrebuinţat expresii, „forme* ale lui Eminescu, şi pe cît numai simţirea sa era deosebită de a lui Eminescu, pe atît a fost numai deosebită şi forma. Dar să privim ceva mai adine în acest proces psihic.. D. Gherea zice că Eminescu era mai înamorat de melancolia sa decît de femeia pricinuitoare a acestei melancolii.. Faptul e neîndoielnic, şi, dealtmintrelea, nu e o stare sufletească prea neobişnuită. Cum se explică această iubire a propriei melancolii, această idealizare a nesatisfac-ţiei ? Am văzut mai sus că, din pricini deosebite, melancolia trebuia să fie starea normală a lui Eminescu. Omul, însă, din pricina tendinţei de adaptare, caută veşnic să ajungă la o împăcare cu sine şi cu împrejurările. Sensibilitatea exprimă natura intimă a omului şi ea nu numai că influenţează cugetarea, nu numai îi dă direcţie, ci chiar o produce, pentru că sentimentul cere justificare. Dacă sînt trist, trebuie să mă conving că am dreptate să fiu: trist : aceasta e adaptarea fiinţei care sufere. Melancolia mea e justificată de cutare şi de cutare pricini, deci & 194 adevărata şi justa atitudine sentimentală faţă cu lumea. Aşadar, lui Eminescu nu-i răminea decît să se împace cu melancolia sa, s-o idealizeze, să se îndrăgostească de ea, după cum, de pildă, creştinii nefericiţi din veacul de mijloc au idealizat nefericirea, după cum un Dostoievski, neputînd fi fericit, a ajuns la încheierea că „numai in durere e fericire*'. Şi cînd idealizarea aceasta a unui sentiment a avut la îndemînă o strălucitoare inteligenţă şi un bogat material de cunoştinţi, a dat naştere acelei strălucitoare justificări, acelui minunat advocatus diaboli, care nu e mai puţin decît un sistem de gîndire — acela exprimat în Sărmanul Dionis, în Cezara, în Scrisoarea I etc., sistem budist şi schopenhauerian, dar care, cel puţin în esenţa lui, nu e împrumutat, căci asemenea lucruri nu se împrumută —, justificarea sentimentului vine de la sine, şi e foarte personală, ca şi sentimentul. Filozofia, care rezultă din contemplarea obiectivă a lumii externe, se poate împrumuta; aceea care justifică sentimentele, aceea... centrifugă, nu. Şi dacă budiştii, Schopenhauer şi Eminescu samănă, aceasta înseamnă că aceleaşi sentimente s-au justificat în acelaşi chip. împrumuturile de detaliu ori chiar de formule, de -sistematizare a gîndirii, nu importă. Aceleaşi cauze produc, în aceleaşi împrejurări, aceleaşi efecte, şi toţi pesimiştii noştri se complac în melancolie. Melancolia e la dînşii, dacă mi se iartă expresia, a priori. Toate aspectele vieţii, toate întîmplările ei, noaptea înstelată, iubirea, primăvara (chiar primăvara, vezi Vlahuţă ; şi mai ales primăvara, căci ea e viaţa faţă cu greutatea lor de a trăi şi cu dorinţa lor de... Nirvana), toate vor fi prilej de melancolie, vor fi ,— vorbind în termeni psihologici — expresia sentimentului lor de melancolie. De aceea, poetul îşi va iubi mai mult melancolia după iubita sa, decît pe iubita sa. Această melancolie a fost exprimată genial in poeziile lui Eminescu. Urmaşii săi au găsit în fiecare poezie a maestrului un gest al propriei lor melancolii. Ei au priceput imediat „despre ce era vorba". Melancolia lor s-a contopit imediat cu a lui Eminescu, a mai crescut deci, s-a mai eminescianizat (în acest sens se poate vorbi, în adevăr, de o influenţă deprimantă a lui Eminescu), şi cu cit a crescut, cu atît s-a tot „eminescianizat", s-a manifestat tot mai mult prin expresia lui Eminescu, prin ges- 195 turile melancoliei lui Eminescu, adică prin forma lui Emi-nescu, prin versuri şi imagini ca ale lui Eminescu. Urmaşii lui Eminescu au fost simbolişti. Pentru dîn-şii cuvintele nu corespundeau cu ceea ce sîntem noi obişnuiţi să înţelegem prin ele, ci cu altăceva, cu o întreagă sentimentalitate. Şi nu numai cuvintele, ci şi imaginile şi chiar procedeul de a face imagini, ritmul etc. „Luce-feri-teferi", „cetini", „genună“, „dureros de dulce"' şi orice combinaţie de două adjective cu de la mijloc, anumite sonorităţi ale ritmului iambic şi trohaic al versului de 8 silabe etc. — au ajuns simboluri. „Luceafăr-teafăr* nu mai era egal cu corpul de pe cer şi calitatea de a fi sănătos la trup ori la suflet, ci cuprindea o întreagă sentimentalitate, ca şi „genună“, ca şi „dureros de dulce*,, ca şi cei patru trohei. Toate aceste au ajuns simbolurile melancoliei, şi în acest sens are dreptate Vlahuţă cînd pune influenţa lui Eminescu pe socoteala cuvintelor şi a rimelor, dar în acest sens, ca simboluri ale melancoliei. Şi atunci, aceste cuvinte nu mal sint formă, ci fond pluş formă, adică stări sufleteşti exprimate... Ele nu fascinau pe eminesciani pentru că erau frumoase, ci pentru ceea ce simbolizau. Bineînţeles că fără calitatea de a fi frumoase ele n-ar fi putut transmite stările de suflet. Şi cînd cel mai netalentat poetastru se punea la „masa lui. de brad" şi „cerea inspiraţii de la călimară", el, în realitate, îşi sco-ciorea sufletul să scoată o simţire, şi simţirea era melancolia, deşi el era numai de 20 de ani, căci o sorbea din toată atmosfera timpului. Şi atunci îi veneau imediat cuvintele magice „luceferi-teferi", care conţineau în ele nu luceafăr şi teafăr, ci o întreagă sentimentalitate. Şi chiar dacă un Popovici-Bănăţeanu n-a „trecut" niciodată „pe lîngă plopii fără soţ", el tot sincer a fost cînd i-a cîntat, pentru că, în realitate, „plopii" au fost o expresie a melancoliei, melancolie pe care Popovici-Bănăţeanu o simţea, fără îndoială. Aceşti poeţi deja melancolici, altoiţi cu melancolia lui Eminescu, începând a trăi melancolia maestrului : expresia maestrului deveni expresia melancoliei lor, şi simplele cuvinte ale maestrului căpătară un prestigiu extraordinar, fiecare cuvînt, fiecare întorsătură stilistică ascunzînd oarecum o doză din acea melancolie. Şi, dacă voiţi să înţelegeţi mai bine ce însamnă a trăi sentimentele altuia şi ce însamnă prestigiul dat cuvintelor, citiţi nuvela — tot a lui Popovici-Bănăţeanu — D-ăle tinereţelor, în care un tînăr înamorat vorbeşte numai cu crîmpeie din Eminescu. Din toate acestea rezultă că nu forma lui Eminescu a fost cauza influenţei lui, ba nici fondul, ci forma şi fondul. Şi, dealtmintrelea, nici nu putea fi altfel, pentru că, cum am mai spus, fond şi formă sînt abstracţii ; în realitate, sint unul şi acelaşi lucru, considerat din două puncte de vedere, şi în explicarea procedurii emineseianismului am văzut că nu le putem separa. Dacă poeţii din generaţia nouă ar fi scris în necunoş-tinţă unul de altul şi toţi în necunoştinţă de Eminescu, natural că fiecare ar fi avut o formă deosebită, dar toate formele lor la un loc ar fi avut ceva comun — ca şi fon-. durile, şi toate laolaltă, ceva comun cu forma lui Eminescu —, ca şi fondurile. Căci, şi aci iarăşi rezumez materia altui articol, toţi avînd, pănă la un punct, acelaşi mod de a simţi, ar fi perceput cam în acelaşi fel lumea, de pildă i-ar fi impresionat mai mult ceea ce e blînd şi liniştit în natură şi deci din acest domeniu al naturii ar fi avut mai multe percepţii. Cu alte cuvinte, materialul lor psihic ar fi fost condiţionat de tonul lor psihic melancolic. Cînd ar fi creat, ei ar fi combinat, pe baza sentimentului de melancolie, acest material adunat pe baza aceluiaşi sentiment. Imaginile şi ritmul lor ar fi fost condiţionate, produse chiar de acest sentiment. Metaforele lor, de pildă, ar fi avut ceva comun, pentru că metafora e rezultatul unei asociaţiuni prin similaritate, pe baza unei impresii sau a unui sentiment : două imagini, care se asociază pe baza aceleiaşi stări sufleteşti, se redeşteaptă reciproc. Ritmul, apoi, nici el nu e „formă" şi nu e indiferent faţă de conţinut. El e produs de sentiment. Cînd tonul psihic ajunge la un diapazon înalt, capătă ritm. în declaraţiile înfocate de iubire ale unui înamorat, zice Guyau, am putea surprinde începuturi de versificare. Şi cum e sentimentul, aşa e şi mişcarea ritmică a expresiei. Eminescu a combinat, dei pildă, în poezia Melancolie, elemente din natură care l-au impresionat mai mult, care au perzistat mai mult în mintea sa şi care s-au grupat m jurul sentimentului de melancolie. Ceea ce era înrudit cu sentimentul acesta (luna, nourii, biserica în ruină, ca-riul etc.) l-a frapat mai mult şi deci a fost în stare să le reproducă mai uşor ; iar cînd poetul a fost cuprins cîndva de acest sentiment ori cînd l-a rechemat, în min- 197 tea lui a apărut tot ceea ce era înrudit cu acest sentiment, adică biserica în ruină etc. Şi toţi melancolicii (mai ales avind sufletele înrudite din cauza clasei, epocei, culturii etc.) vor fi impresionaţi cam de aceleaşi lucruri şi la toţi melancolia va evoca în>v minte cam aceleaşi lucruri. De aceea am afirmat că poezia generaţiei nouă ar fi să-mănat cu a lui Eminescu, chiar dacă poeţii noi nil l-ar fi cetit. Bineînţeles că ar fi sămănat cu mult mai puţin. Dar contactul cu Eminescu are încă şi mai multă însemnătate prin faptul că el a dat o filozofie, adică o justificare, şi încă strălucitoare, acestei sentimentalităţi. Cei mici s-ar fi plîns mult şi bine, ar fi încercat desigur să dea justificări filozofice sentimentelor lor, dar nici unul n-ar fi ajuns unde a ajuns Eminescu. Ba chiar, cu toate că au găsit justificarea gata, nu s-au ridicat pănă la ea. Le-au lipsit înălţimea intelectuală şi bogăţia sufletească de a se ridica pănă la justificarea creată gata. Şi, în acest sens, iarăşi se poate vorbi de influenţa deprimantă a lui Eminescu. Dacă cele de mai sus sînt adevărate, atunci se înţelege pentru ce Coşbuc n-a făcut şi nici nu poate face şcoală, cum şi de ce un curent Alecsandri, dorit de unele persoane, e imposibil. Nu-i vorbă, unii versificatori dornici... de originalitate au căutat să devină coşbuciani, dar au fost nesinceri, pentru că generaţia de azi nu poate avea starea sufletească exprimată de Coşbuc. Chiar acei care iubesc pe ţărani, care sînt convinşi că ţărănimea e nădejdea acestei ţări, nici ei n-au fost coşbuciani, ci cei mai încămaţi eminesciani. Socialiştii au cîntat şi ei regretul după ceva pierdut, şi, cînd au cîntat pe ţăran, nu l-au cîntat nici ei ca pe un om, ci ca ceva poetic, au cîntat ţă-ranul-refugiu, cum au cîntat natura-refugiu. Ţăranul a fost tratat ca o parte din natură, a fost o consolare de artificialitatea vieţii de oraş, n-a fost nici lumea normală a poetului, ca pentru Coşbuc, nici clasa care se ridică la luptă. Eminescianii de toate felurile au fost ţăranofili în acest sens. Toţi au poetizat ţăranul-refugiu, ca şi. natura-refugiu. Şi cred că acestei poetizări i se datoreşte în bună parte socialismul generaţiei trecute. Eminescianismul a dispărut de cîţiva ani. Se mai observă din cînd în cînd cîte un întîrziat, cîte un demodat, dar aceştia nu sînt din cei mai talentaţi. 198 A apărut un nou curent, sau aşa ceva, un curent realist şi decadent, ştiu eu cum să-i mai zic ?, însă care desigur nu poate intra în genul literar numit poezie. Am dat mai sus definiţia poeziei după J. St. Mill. Pentru problema tratată acolo, definiţia era suficientă. Acum trebuie să mai adăogăm ceva. Cugetarea critică, cercetarea rece e tîrzie în istoria speciei omeneşti. E nenaturală omului. Cugetarea primitivă e spontană, naturală, este iluzionare, misticism... Poezia însă este, ca şi cugetarea normală şi de toate zilele .a omului primitiv, iluzionare şi misticism ; acesta e un adevăr banal. Cele mai umile mijloace ale poeziei, metafora şi personificarea, cînd sînt sincere, de adevărat poet, sînt misticism, sînt înşelare de sine, aruncare de văl albastru peste realitatea tristă şi rece. Iubita nu mai e o femeie ca celelalte, ea nu „le samănă la umblet şi la port“ : iluzie ; copacii au suflet, vîntul e sperios etc. : iluzionare şi misticism... Şi — netrăinicia acestei opinii nu infirmă, dealtmin-trelea, cu totul cele cq vor urma — plăcerea pe care ne-o face poezia se datoreşte faptului că scăpăm pentru un moment de povara cugetării reci, pentru că ne întoarcem un moment la chipul de a cugeta natural omului, la cugetarea primitivă, spontană, iluzionară şi mistică, întocmai cum celor de la oraş ne place natura, pentru că găsim într-însa mediul nostru firesc, al animalului primitiv, pentru că ne întoarcem într-însa după o lungă absenţă... După o absenţă de multe generaţii, cît e vorba de rasă, şi de mulţi ani, cît e vorba de individ. Poezia e refugiul în cugetarea naturală omului. Şi atunci, „poeţii“ aceştia de azi, care parcă anume se pun să ridice vălul albastru de pe lucruri, să analizeze rsentimentul, să scoată la iveală toate acele resorturi ale sufletului, din lucrarea ascunsă a cărora tocmai rezulta iluzia, să vadă în lacrămi o cutare combinaţie chimică — şi care simt cea mai mare plăcere să ne arate subt iluzia amorului trebuinţa bestiei şi în bătaia razelor de lună reflectarea razelor acelui corp incandescent numit soare —, oamenii aceştia ştiinţifici, ucigaşii iluziei şi ai misticismului, în loc să ne întoarcă prin scrisul lor la acea cugetare care e poezia, ne silesc prin toate chipurile să cugetăm şi mai rece şi mai reflexiv la lucrurile naturii 199 şi ale vieţii, ne îngreuiază şi mai mult povara cugetării, analitice reflexive. Generaţia tînără de pănă mai dăunăzi s-a iluzionat. Unii idealizau trecutul (romantismul pur eminescian), alţii idealizau viitorul (romantismul viitorului, socialismul). De la o vreme, generaţia tînără (bineînţeles, în alte exemplare) se obosi de idealizat trecutul şi viitorul ; curentul eminescian în literatură şi socialismul în politică dispărură în acelaşi timp. Aceste două curente romantice, tot atit de utopice, produse de aceeaşi cauză, s-au născut şi au murit, fireşte, în aceeaşi vreme. * Cînd tinerimea s-a săturat de idealism şi utopie, s-a aruncat asupra prezentului „trist şi reee“, „s-a dus la Canossa“ şi a început şi aici un fel de idealizare : idealizarea lipsei de ideal, a lipsei de iluzie, idealizarea disecării sentimentelor. Obosiţi de utopie, reîntorşi la prezentul trist şi rece, care nu poate fi idealizat, s-au aruncat cu toată furia împotriva iluziei şi au început s-o disece cu scalpelele lor —- pa această duşmană. Şi atunci am văzut poeţi (căci aşa-şi zie ei) versificînd, în limba în care a scris Eminescu şi Creangă, admirabila strategemă de a se baricada în lupanare împotriva lui „Kamadeva". * Vezi nota noastră de la p. 187. 200 O prelucrare a lui Eminescu1 Dacă nu ne înşelăm, d. Radu Sbiera e, după Petrino şi Bodnărescu, al treilea bucovinean care dă publicului, român un volum de versuri. * Un scriitor din Bucovina trebuie tratat cu indulgenţă. O licărire de cultură naţională acolo trebuie preţuită. Totuşi, nu putem să arătăm aici un entuziasm faţă de volumul d-lui Radu Sbiera. “ Volumul acesta este, mai înainte de toate, o neîn-demînatecă prelucrare a lui Eminescu. Dar el este rezultatul unui proces intelectual foarte curios şi interesant, care ar merita să fie cercetat într-un lung studiu de psihologie şi de stilistică. Noi ne vom mărgini să indicăm pe scurt şi cu un exemplu, două, procedeele mai caracteristice prin care d. Radu Sbiera transpune pe Eminescu în ceea ce numeşte d-sa „poezii“. Presupunem, în cele ce urmează, că cetitorul cunoaşte bine pe Eminescu. Primul procedeu : D. R. Sbiera ia poezii întregi ale lui Eminescu, pe care le reface. Satira III a d-isale (Bucureşti, 13 martie 1906, stil vechi), nu e decît Scrisoarea III a lui Eminescu, bineînţeles scoborîtă la ultimul nivel : Voi, eroi, voinici de modă, înţelepţi şi semizei. Ce sînteţi decît o gloată de nebuni şi de mişei ? A sunat şi ceasul vostru, banul nu vi se mai trece, Prea ne-aţi îmbătat într-una cu minciuni şi apă rece ! Fanfaroni, pungaşi de ţară, calpuzani de vechi palavre, Ce din ţară faceţi bursă, din biserici faceţi havre I 1 Ni s-a părut că n-ar fi fără nici un interes a alătura aici această scurtă analiză a încercărilor unui eminescian fără talent.. * Volumul Radu Sbiera, Poezii, Iaşi, 1906. 201 Şi-apoi petecile ţării le cîrpiţi cu cifre calpe Şi din pielea ei, sărmana, faceţi voi mănuşi şi talpe, Şi-n joben şi luci de stradă, în orgii de cafenele Şi-n saloane îngropaţi voi a poporului grea jele... Voi aveţi neruşinarea să vă zice# patrioţi, Cînd prădaţi averea ţării pe furiş ca nişte hoţi ? ~Voi sînteţi stăpînii ţării, descendenţi de vechi romani ? Scamatori ce-nşală ţară şi popor, vechi şarlatani. O, strămoşi cu obiceiuri româneşti şi voevozi, ; Aţi ajuns să fiţi o mască pentru-aceşti mişei, nerozi, Cari vă mestecă1 în gură toată ziua, noaptea toată, Şi cu voi ei îşi acopăr tot deşertu-n care-noată ! O, Mihai, ce stai călare pe un roib, şi-ţi zic viteaz, Şi-ai privit cu ochii-n lacrimi la nebunii cei de azi, Cum de pala-ţi nu s-ascute, calul tău nu prinde vînt Şi în glas de tunuri multe nu le sapi un greu mormînt ? Voi, ce nu mai sînteţi vrednici să vă zicem noi români. Stîrpituri de fală veche, pocituri de vechi stăpîni... 5 * Al doilea procedeu : D. R. Sbiera combină bucăţi din diferite poezii aJ,e lui Eminescu prelucrîndu-le : in a d-sale Luna, luna mă omoară !..., versurile : ' ia De la strunga cea din vale urcă tînguiri de clopot Şi tăcerea din văzduhuri se cutremură de-un ropot rsînt prelucrate după Călin al lui Eminescu, iar cele ale d-sale, care urmează imediat : Iar talanga-n glas de-aramă mii de simţuri ea învie % : 5 i./ Şi din noaptea nefiinţei scoate-n viaţă iar o mie, după Scrisoarea I a lui Eminescu ; apoi : E atîta poezie... a d-sale e din Scrisoarea IV a lui Eminescu („atîta vară-n aer), şi tot de aici : Ea [luna] din ceruri o cărare pînă în pămînt durează, 1 Interesant proces intelectual : „mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei“ din Eminescu... Tirania cuvîntului, ajuns simbol ! :202 imagină falşă, căci la Emniescu „cărarea" pe care o face luna e pe lac, ceea ce are un înţeles. în Satira I, d. R. Sbiera se întreabă : De ce nu scriu ?... ca şi Eminescu în Scrisoarea II. Ideea e aceeaşi, dar d-sa ia şi din alte bucăţi. Aşa, versurile : Cînd omul pentru el e tot, şi totul pentru el nimic, Şi crede, ştie, jură toate că sînt în degetul său mic, Cînd el, un punct din univers, chiar universul, lumea-ntreagă în cap el spune că cuprinde, că el o leagă şi-o dezleagă etc. :smt prelucrarea unor versuri din Scrisoarea I a lui Emiri eseu. Tot din Scrisoarea I a lui Eminescu sînt şi versurile d-lui R. Sbiera : Dar cînd a morţii coasă rece sălaş îi dă puţine seînduri etc. Aşadar : De ce nu scriu ? — e problema din Scrisoarea II a lui Eminescu ; răspunsul îl dă d. Sbiera ară-tînd micimea omului (a savantului), după Scrisoarea 1 a lui Eminescu... Şi sînt aici şi bucăţi din Scrisoarea III a lui Eminescu, ca, de pildă, versurile : Şi cine-s ce din înălţimea monoclului de sumeţie Privesc horţiş................................ Eroi născuţi în zodia virginelor de cafenele Cu idealu-nchis în pungă şi-n foşnet surd de scumpe rochii. In Potopul, d. R. Sbiera vorbeşte de : Dumnezeu-cerescul tată, care toate le-a făcut, Dară el nici ani nu are, nici sfîrşit, nici început, El, bătrînul fără vîrstă, tatăl lumii fără tată etc., -versuri prelucrate după Scrisoarea I a lui Eminescu. Apoi, mai departe, în aceeaşi poezie a d-lui R. Sbiera, găsim şi „neamul Cain“ (din Scrisoarea IV a lui Eminescu) etc. Al treilea procedeu : D. R. Sbiera ia factura, tonul lui Eminescu. Procesul intelectual aici e foarte curios. Iată, de pildă, poezia Măi, ciobane, în care împrumutul este mărturisit prin moto („Las’ arhimandritului / Toată grija schitului, / Lasă grija sfinţilor / în sama părinţilor !“ Eminescu). In acest 203 Măi, ciobane, d. Sbiera scrie o, cum să-i zic ?... o transpunere a Doinei lui Eminescu : Măi ciobane de la stînă, Lasă-n sama vântului Toată grija cîntului, In sama copoilor « Toată grija oilor... transpunere jignitoare, căci „copoilor" a d-lui Sbiera e* în locul „sfinţilor" din Eminescu !... Dar iată un caz mai curios. E vorba de grozăvia po~ * topului. Citez puţin, din economie de spaţiu : ...Ce, cu ceasul care trece, se apropie şi vine, Şi tot creşte şi se înflă, golu-n lume de îl împle Şi fiori de rele şoapte se lovesc de-urechi şi tîmple. Şi din patru părţi a lumii se porneşte o furtună, Vîjîlie (?) cu vîntoase urlă, şuieră şi tună, Şi la mijloc se încinge un vîrtej de uragane, Ce se-ncaieră la trîntă, luptă de oştiri duşmane ; Vifor, viscole şi vînturi vîjiie, vuiesc în vaier etc., în care visul lui Baiazid, puţin, dar mai ales lupta de la». Rovine din Scrisoarea III a lui Eminescu au servit d-lui' Radu Sbiera ca inspiraţie... Nu mai stăruim asupra faptului (care ar fi „al patrulea procedeu") că d. Radu Sbiera utilizează pretutindeni idei, cuvinte, imagini din Eminescu... E vorba de-Scumpa Bucovină !... ? Desigur, vom găsi că peste Bucovina : ... prisos de-omidă se aşterne, care e o parafrazare a cunoscutelor versuri din Doina lui: Eminescu : „Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii". Două bucăţi are d. Sbiera mai puţin rele : această' Scumpă Bucovină ! şi Sus pe bolta albăstrită... încolo —-Prozaism : Şi privirea ce-mi zbura încolo şi încoace, A-ngheţat, şi-urechea mea Aude numai toace. 204 Toace de dureri şi chin Şi alta nu simţeşte... etc. (Dar pentru capitolul „prozaism" pot servi, dealtmin trelea, toate citaţiile de mai sus.) Lipsă de gust : Şi-un bilet mă pun să-ţi scriu Cu a ochilor cerneală, Genele-s condeiul viu... Buzele mi-s sugătoare, Şi coperta al meu piept. Marcă, gîndul ca să zboare L-al tău sin scrisoarea drept... Spirit ca acesta : După ele-mbla într-una Cit era voinic holtei : Dar de cînd i-au pus cununa, Nu-i plac chipuri de femei ! Verbiaj : Imposibil de citat. Citaţiile ar ocupa pagini întregi. (Dealtfel, tot ce s-a citat pînă aici poate servi ca exemplu.) Să consulte cetitorul, de pildă : paginile 58 şi 59 din Satira 1; p. 92, 93, 94 din Potopul. Nu voi da decît un vers, spre a se vedea acest verbiaj : Jale, geamăt, strigăt, urlet, vaiet, ţipăt, bocet, plîns... în Potopul, din cauza verbiajului neînfrînaţ, d. Sbiera ne vorbeşte, în vremea potopului, de : Prin bordeie şi palate, prin saloanele feerici I! ! etc., etc. Acelaşi verbiaj şi aceeaşi lipsă de talent îl fac pe d. Sbiera să înjure ca în gazetele de provincie, cînd satirizează : „nebuni", „mişei", „minciuni", „fanfaroni", „pungaşi", „calpuzani", „bezmetici", „hoţi", imitînd şi aici pe Eminescu — vehemenţa acestuia, dar scoborînd-o la nivelul cel mai de jos. Apoi, o „critică socială" de un... pesimism care vrea să fie ca al lui Eminescu. 265 Exemple pentru acest pesimism : — Familia ? Faţă-n faţă cu altarul stă un mire şi-o mireasă. Dară ei, cînd el [preotul] înşiră rugăciuni de cununie, Gîndul şi-l trimit ’nainte la'divorţul ce-o să vie. Pe subt gene la cucoane el se uită mişeleşte, ’ Ei îi place de pe-acuma altul, şi abia aşteaptă Ca să treacă ziua nunţii şi să fie mai deşteaptă In alegeri rafinate şi-n a dragostelor rîuri... Dar a murit bărbatul : Cînd prohodul lîngă raclă-i cîntă preotul şi psaltul, Tînăra vădană, biata, dintr-un leşin cade-n altul !... Urmează cîteva ironii la adresa durerii prefăcute a vădanelor, apoi : Nici un an nu trece bine — şi vădana desperată Veselă iar se mărită, cu speranţă încărcată... — Prietenia ? Dragostea de-amic şi frate este dragoste de şarpe. La colegi de funcţiune cauţi tu sinceritate ? Şi mai departe... Explicaţia e simplă : voind să faci satiră vehementă ca Eminescu şi neavînd nici superbul şi profundul lui sentiment de indignare ori dispreţ, nici talentul lui — dar voind totuşi să ai şi una, şi alta —•, te dedai la exageraţii de limbaj, că doar-doar îţi vei da ţie şi altora impresia că simţi. Şi aceasta, o acordăm, se face aproape inconştient. Dacă un Popovici-Bănăţeanu, fire melancolică şi suflet de artist, a găsit în Eminescu expresia melancoliei sale, pastişîndu-1 cu talent — d. Radu Sbiera, fire mai aprinsă, dar fără sufletul artist, a găsit în acelaşi Eminescu expresia sentimentelor sale vehemente şi l-a pas-tişat fără talent. „Postumele" lui Eminescu Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, după? moartea lor, exista pretutindeni. E, fără îndoială, ceva nedelicat în această exhibare a intimităţilor bieţilor morţiş şi, desigur, nu e unul care, dacă ar învia, n-ar fi adine jignit că i-a dat în vileag bucăţile pe care le-a crezut nevrednice de el însuşi, ori brulioanele, din care putem; vedea chinul de a crea, din care putem cunoaşte ce idei, banale adesea, şi ce formă, stîngace de cele mai multe ori, au izvorît întăi de subt pana scriitorului. Dar această nedelicateţă este scuzată prin interesul pe care îl prezintă manuscrisele poeţilor pentru cercetătorii literari. Aşa că, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este îndreptăţită şi este folositoare. Publicarea lor, însă, în colecţia „autorilor clasici“, ca „poezii de Eminescu" nu poate fi justificată. Dacă pentru oamenii din generaţia trecută, adevăratul Eminescu este' şi rămîne acela din ediţia Maiorescu, apoi, pentru generaţia tinără, care a avut de la început în mînă două volume de Eminescu, „Eminescu" este altul. Am văzut mulţi tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de „postume". Evident că în mintea acestora există un alt Eminescu decît în mintea oamenilor de la sfîrşitul veacului trecut. Şi e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decît cel ce a voit să fie el însuşi. Tot ce n-a voit să fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nir mai este el. Avem noi dreptul să rostim vreo părere asupra talentului lui judecind după vreo „postumă" ? Air putea judeca, de pildă, pe Eminescu ca traducător după sonetul Veneţiei din „postume", în care ne e redată sugestiv „moartea" Veneţiei, cînd în varianta definitivă e redată atit de fericit ? Am putea să spunem că poetul 20 T Eminescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), cînd acel Eminescu, ce a voit însuşi să fie, n-a fost niciodată trivial ? Am putea spune că Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca în unele „postume"), cînd, în ceea ce a voit să fie, în acela cum singur s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist ? Am ţ>utea spune că Eminescu a scris şi poezii ocazionale (căci are în „postume"), cînd n-a voit să fie un poet ocazional ? Etc. ' Şi atunci, nu-i aşa că postumele nu sînt de „Eminescu“ ? Unele „postume", cele dinainte de 1870, ne dau în adevăr talentul întreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o ştim din compararea cu cele publicate de el în acelaşi timp, sînt aşa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. în ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E întreg Eminescu adolescent. Dar „postumele" de după 1870, din perioada sa de strălucire, şi care-s aşa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeaşi vreme, sînt, evident, aruncări pe hîrtie, impresii şi note, dacă voiţi, bucăţi la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toată arta de care era capabil. Există unele, ca Demonism *, care nu sînt măcar versificate. Aceste bucăţi pot fi considerate ca material poetic. Şi aşa le-a considerat şi Eminescu, căci tot ce e mai frumos în ele el a utilizat în alte bucăţi, în cele definitive. Aşa, de pildă, în poezia definitivă Te duci..., Eminescu a utilizat imagini şi versuri din cinci „postume" din acest volum ; in Despărţire, din trei postume ; în Lasă-ţi lumea..., din două postume ; în Scrisoarea I, din şase postume ; în Scrisoarea III, din două postume ; în Scrisoarea IV, din patru postume ; în Rugăciunea unui doc, din trei postume ; în Din valurile vremii..., din trei postume ; în S-a dus amorul..., din două postume ; în Pe lingă plopii fără soţ..., din două postume ; într-un Sonet, din o postumă ; în Glossa, din o postumă ; în Povestea teiului, din trei postume ; în Dorinţa, din o postumă ; în Călin, din trei postume ; în Freamăt de codru, din o postumă ; în Se bate miezul nopţii..., din două postume ; în împărat şi proletar, Luceafărul, Adio, Strigoii, din cîte o postumă... ♦ întîi în ediţia Ilarie Chendi, Poezii postume, Minerva, 1905. 208 Nici una din aceste „postume", utilizate de Eminescu, nu e variantă a poeziei definitive (variantele nu le-am 'socotit aici). Sînt poezii cu alte subiecte, la care Eminescu a renunţat, utilizînd din ele ce i s-a părut mai frumos, salvînd, am putea zice, ce i s-a părut mai preţios. Din unele a utilizat (înfrumuseţînd) o imagine, din altele un vers, din altele mai multe versuri, din altele strofe întregi. Şi invers : din una şi aceeaşi postumă, Eminescu a utilizat versuri în mai multe din poeziile sale definitive. Exemple : din postuma Ah, cerut-am de la zodii, Eminescu a utilizat versuri în Călin şi în Dorinţa; din postuma Luna codrii îi pătrunde, a utilizat versuri în Freamăt de codru şi în Lasă-ţi lumea... ; din postuma Prin a ramurilor mreajă, a utilizat în Povestea teiului şi în La-să-ţi lumea...; din postuma * Renunţarea, a utilizat idei şi imagini în Te duci..., în Rugăciunea unui dac şi în Din valurile vremii... ; din postuma Mureşanu, a utilizat în Se bate miezul nopţii... şi în Împărat şi proletar; din postuma Gemenii, a utilizat în multe poezii şi în special în Scrisoarea IV, în Scrisoarea I, în Se bate miezul nopţii... şi în Rugăciunea unui dac; din postuma Diamant din nord, a utilizat în Scrisoarea IV şi Scrisoarea I; etc. E clar, deci, că Eminescu, după ce a utilizat ce i s-a părut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A aruncat-o la coş, cum s-ar zice. Şi încă o dată, publicarea celor aruncate la coş e interesantă numai pentru cercetători. Dar această publicare trebuie făcută cu socoteală : să se dea bucăţile ca ceea ce sînt, ca brulioane, nu ca „postume" ale lui Eminescu. In alte literaturi, „postumele*4 sînt postume (postumele lui Vigny, de pildă, sînt partea cea mai frumoasă a operei sale), iar încercările părăsite sînt brulioane. Dintre cele vreo 120 de „postume" din acest volum, cîteva sînt variante ale poeziilor sale ; vreo 45 sînt bucăţi pe care Eminescu le-a utilizat în poeziile definitive ; vreo 20 sînt anterioare anului 1870, din vremea cînd poetul nu se formase ; rămîn vreo 50, a căror dată n-o ştim, dar a căror epocă o putem determina. Multe din aceste 50 de „postume" au un caracter ocazional — gen în care Eminescu n-a publicat. Dar şi acestea i-au servit poetului ca material, căci şi acestea (ca şi cele din care a utilizat fragmente), dar 209 mai ales acestea, sînt notări de impresii momentane — o întîlnire, o vorbă, o amintire —, consemnarea fără pretenţie a unor evenimente mărunte ale vieţii sale, ori ale sentimentalităţii sale. Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive în care^îşi exprimă sentimentele sub specie aeternitatis, în care" cel mai liric poet al nostru, şi deci cel mai individualist, ne dă, totuşi, sufletul omenesc în general, ceea ce e etern şi universal în sentimentele omeneşti. In Rugăciunea unui dac, de pildă, Emi-nescu pune în gura dacului (şi deci a oricărui suflet mîn-dru, căzut în „adversitate") versuri din două „postume",, în care, spre deosebire de 'poeziile definitive pesimiste,. Eminescu îşi cîntă durerea propriei sale vieţi. Pentru priceperea lui Eminescu „postumele" acestea (ca şi celelalte brulioane nepublicate) sînt interesante. Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e aşa de mare faţă de predecesorii săi, incit nu mai poate fi vorba de o „evoluţie" a literaturii, ci de o săritură. Căci de la Alecsandri, Bolintineanu şi chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Şi nu vorbesc de conţinutul, de tendinţa operei lui Eminescu. Sărituri, în privinţa aceasta, s-au întîmplat în toate literaturile. Vorbesc numai de artă. Predecesorii săi sînt atît de puţin artişti, şi Eminescu e un atît de mare artist ! El a moştenit atît de puţin şi a creat atît de enorm de mult ! Şi această săritură părea şi mai mare pe vremea cînd nu se cunoştea decît opera sa, care începe cu Venere şi Madonă (ediţia Maiorescu). De cînd însă cunoaştem bucăţile anterioare Venerei şi Madonă (din ediţia Şaraga, şi, acum, din aceste „postume" *), putem asista la evoluţia ce a făcut-o Eminescu, care este în acelaşi timp evoluţia literaturii române însăşi, de la Alecsandri-Bolintineanu pănă la Eminescu, evoluţie în-tîmplată însă în activitatea unui singur om, care e Eminescu : Eminescu adolescentul, cel de pănă la Venere şî Madonă, este scriitorul care face evoluţia literaturii române de la Alecsandri pănă la ceea ce înţelegem prin „Eminescu". ^ Adolescentul Eminescu începe cu exerciţii în versuri, în care îl vedem influenţat de Eliade, de Alecsandri şr * * In 1908 apărea volumul Eminescu, Poezii postume, Buc., Minerva, îngrijit de Ion Scurtu. 210 mai ales de Bolintineanu — şi uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sînt vagi, fără vlagă şi chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelămurite şi exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea după începuturile acestea pe autorul de mai pe urmă al lui Călin, al Luceafărului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipează de modelele sale. In Mureşanu, de pildă, care ni se spune că e din 1869, apare deja „Eminescu“. Desigur, această bucată n-are încă acea înălţime neasemănată de concepţie şi acea fermitate de expresie, caracteristice operei genialului poet, dar un cunoscător bun ar fi putut prevedea pe autorul Scrisorilor. Dealtmintrelea, chiar în perioada de strălucire, care începe cu Venere şi Madonăîncă observăm mai multe faze : faza de tranziţie (de la Venere şi Madonă, pănă la Egipetul), perioada de maturizare (de la Egipetul pănă la Rugăciunea unui dac) şi, în sfîrşit, perioada de plenitudine a tuturor însuşirilor sale. De la poezia închinată lui Aron Pumnul şi pănă la Luceafărul este evoluţia pe care o face poezia română de la versificaţia fără artă (a acelora cîntaţi în Epigonii) pănă la arta pură. După această evoluţie, adică după Eminescu, va fi ridicol cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape nimene nu va mai îndrăzni să scrie aşa. Evoluţia lui Eminescu pănă la 1870, pe lîngă o evoluţie literară, în senzul în care am vorbit, ne mai arată şi evoluţia concepţiei lui Eminescu asupra vieţii, care corespunde, dar anticipativ, evoluţiei spiritului unei întregi categorii sociale, a „intelectualilor" : trecerea de la optimismul generaţiei de la 1840 la pesimismul generaţiei de la 1880. Concepţia asupra vieţii Eminescu şi-a expus-o cu strălucire în împărat şi proletar, în Scrisoarea I şi în alte cîteva poezii — dintre care nu face parte Mortua est!, în care eu nu cred, pentru că o socot „compoziţie" şi-mi aminteşte O fată tînără pe patul morţii, al cărei ritm dealtfel îl şi are — şi care mi se pare un ultim ecou al influenţei lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. In Scrisoarea I şi în împărat şi proletar, Eminescu, pleeînd de 211 la consideraţii metafizice, dar mai cu samă de la concepţia egoismului total şi ireductibil al sufletului omenesc, decretează pentru totdeauna mizeria iremediabilă a omului. în Mureşanu, din care a extras mult în împărat şi proletar, deşi nu e încîntat de alcătuirea (să se bage bine de samă) a omenirii, alcătuire %are dă naştere nu numai suferinţii, ci şi răutăţii tuturor oamenilor de pe orice treaptă socială, Eminescu rămîne totuşi nestrămutât în credinţa progresului omenesc. în această lungă bucată a scris Eminescu strigătul de revoltă al proletarului, pe care l-a pus apoi în împărat şi proletar. Dar în Mureşanu acest strigăt nu e urmat de trista constatare că : Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, ci de mărturisirea posibilităţii „mai bine“-lui. E interesantă o notiţă scrisă de Eminescu ulterior, sub titlul acestei poeme : „Am scris-o într-un timp cînd sufletul meu era pătruns de curăţenia idealelor, cînd nu eram rănit de îndoială Această credinţă în bine se arată şi in alt chip : plin frecvenţa notei patriotice din bucăţile din acea vreme. Chiar în Mureşanu, poetul cîntă „mărirea" viitoare a patriei. Mai tîrziu, în epoca maturităţii, Eminescu rămîite acelaşi adînc patriot, dar patriotismul, în această epocă, va fi pentru el o cauză de tristeţă, de pesimism. Nemai-avînd încredere în viitor, el nu va mai crede în „mă* rirea" patriei, ci va plînge durerile — şi poate pieirea — ei viitoare. Atunci, el va evoca trecutul glorios, dar med ales cinstit, pentru a-1 pune în faţa prezentului trist* pentru a stigmatiza, prin contrast, acest prezent, care e o decădere. Evocarea trecutului la Eminescu este de o natură cu totul deosebită decît la un Alecsandri ori Bolintineanu. Aceştia evocau gloria trecutului pentru a îmbărbăta pe contemporani. Şi poate, şi mai ales Alecsandri, şi din mîndrie naţională. Eminescu evocă mai puţin gloria, şl mai ales cinstea, curăţia vieţii trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilă a prezentului. Pe de altă-parte, un Bolintineanu şi mai ales un Alecsandri aveau puţin din ceea ce se numeşte sentimentul trecutului. Nu iu* beau vremurile vechi pentru poezia lor, ci, cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru ve- 212 chime. (In poezia sa Basarabii şi Muşatinii nu sînt numai mărimea trecutului faţă cu micimea prezentului, ci şi albastrul perspectivei unui trecut îndepărtat.) Aceasta e aşa de adevărat, incit, fără a mai vorbi de „regii asiri“ pe care-i evocă de mai multe ori Eminescu, ori de Egipe-tul, vom aminti ceea ce am putea numi dacismul său. Eminescu e preocupat de daci, îi admiră, îi poetizează. Se cunoaşte, îndeobşte, Rugăciunea unui dac. Dar de la el a mai rămas un fragment dintr-o poemă admirabilă, De-cebal, o poemă Gemenii (publicată în „postume44) etc.... Iar într-o „postumă44 (în metru antic), găsim o expresie caracteristică : Cum pe dulcea-i liră Horaţ cîntat-au, Astfel eu cercai să te cînt pe tine, Incordînd un vers tînguios în grauul Traco-romanic. Acest dacism este o notar caracteristică poeziei lui Eminescu. Şi nu-1 mai găsim, pe cît ştiu, ca însuşire esenţială, decît în unele bucăţi, mai ales în Piatra Teiului, ale lui Alecu Russo (alt moldovan). Dacă am voi să facem antropologie şi, întemeindu-ne pe cercetările d-lui Gnciul, care spune că dacii au rămas în munţii nordici ai Moldovei, am găsi, poate, în acest dacism al moldovenilor, glasul sîngelui. Dar nu aceasta e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puternică la Eminescu, ca şi la Alecu Russo — şi ce poate fi mai poetic, în poezia trecutului românesc, decît amintirea străvechilor daci, care au trăit cîndva prin munţii şi văile noastre. Iar lipsa acestui dacism la ceilalţi poeţi, care au evocat trecutul, se explică nu numai prin lipsa de sentiment poetic al trecutului, ci şi prin concepţia lor naţională : persistenţa dacilor a fost negată cu îndărătnicie de naţionalismul de acum 40—50 de ani, căci admiterea acestei persistenţe însemna recunoaşterea amestecului sîngelui dac în cel roman al coloniştilor, şi naţionaliştii din acea vreme aveau oroare de acest lucru. Şi dacă acest dacism îl găsim la scriitorii moldoveni, aceasta se dato-reşte faptului că în Moldova latinismul a fost mai slab, aproape nul. Vă închipuiţi pe un purist ardelean, ori pe un discipol al lui, muntean, poetizînd pe daci, „strămoşii44 românilor ? Un caracter deosebit al „postumelor44 este umorul de nuanţă veselă. Cîteva trăsături vesel-umoristice se găsesc 213 şi-n poeziile definitive ale lui Eminescu : în Pajul Cw-pidon, în Luceafărul, în Scrisoarea IV.1 Dar în „postume" acest element e mult mai frecvent. O „postumă", din care (j\l vdivosiiDŞ uip şopaod icra cod soos b nosouimg se isprăveşte glumeţ, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere,^cetirea „postumelor" chiar surprinde. Cunoaştem un Eminescu adînc sentimental, grav, chiar posomorit, amar-umorist cînd e umorist — şi acum descoperim un Eminescu glumeţ pănă la mistificare. Dar cei care l-au cunoscut ne-au spus cu toţii că Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus că era „vesel şi trist ; comunicativ şi ursuz ; blînd şi aspru" etc. ; şi aiurea, că era : „melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare..." — că era, deci (citez pe Schopenhauer), un dys-colos, un om la care „preponderenţa abnormă a sensibilităţii produce inegalitatea dispoziţiei, periodic o veselie exagerată, iar de regulă predominarea melancoliei". Şi cum caracterul fundamental al sensibilităţii lui Eminescu era melancolia — veselia, ea, desigur, era întâmplătoare, dacă nu cumva era, şi ea, uneori, un strigăt de disperare, căci nu puţini oameni cheltuiesc, în accese de veselie, cea mai strălucită şi mai exuberantă vervă în momentele cele mai triste ale vieţii lor. Versurile din Sărmanul Dionis sînt un exemplu desăvârşit de vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeţii* Şi în multe din „postume" — din aceste notări de impresii ocazionale —■, găsim umor, căci „postumele^ oglindesc, în justă proporţie, momentele de tristeţe şi de veselie ale vieţii lui Eminescu, o tristă veselie uneori. în poeziile sale definitive, cum am spus, nu mai găsim decît foarte rar această notă umoristică. In poeziile sale definitive, Eminescu n-a pus decît ceea ce era fundamental, am putea spune adevărat, în personalitatea sar Din notarea impresiilor ocazionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esenţial acestei adevărate personalităţii Din „postuma" amintită, pe care a utilizat-o în partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, el a extras poezia romantică medievală, de care era îndrăgostit, şi a* lăsat umorul, care era întîmplător, pus acolo poate într-un mo- 1 1 Şi, mai mult încă, în proza lui, în Sărmanul Dionis, în Cezara şi, mai cu samă, în frumoasa schiţă La aniversară. 214 ment de ironie, datorită cine ştie carii decepţii de iubire, decepţie care l-a făcut atunci, în acel moment, să ia în bătaie de joc efuziunile iubirii. Eminescu, s-ar putea zice, era dintre acei oameni în care apare intimitatea profundă -şi devin cu adevărat ei atunci cînd iau ipostazul de autori. Acest umor, pe care-1 găsim în „postumele44 sale, este, •oricum, dovada unei forţe vitale care rezistă pesimismului. în această ordine de idei, „postumele44 ne servesc să lămurim un lucru. Poeziile lui Eminescu, din punctul de vedere al atitudinii faţă cu viaţa, sînt de două feluri. Poeziile sale filozofice, am putea spune teoretice, sînt ale unui mizantrop : Scrisorile I şi IV, împărat şi proletar, Glossa etc. Poeziile de iubire, dimpotrivă, sînt ale unui idealist. în pesimismul lui Eminescu este, cum s-ar zice, o lacună. Dacă Eminescu nu e un pesimist consecvent, aceasta se datoreşte tonului poeziilor sale de iubire (mai ales celor dinainte de 1880). Şi acest lucru se vede şi mai bine în .„postume44. Ba încă Eminescu ni-1 spune singur într-una : Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez, Ci tu, intrînd în visu-mi, te binecuvîntez. E drept însă că în Scrisoarea IV, cînd Organele-s sfărîmate şi maestrul e nebun, Eminescu face teoria schopenhaueriană a iubirii... O importanţă deosebită au „postumele44 pentru luminile ce aruncă asupra compoziţiei lui Eminescu. Ele ne fac să asistăm la chinurile creaţiunii marelui nostru poet — indiscreţie, desigur, dar foarte utilă pentru cunoaşterea mai adîncă a lui Eminescu. Şi ce departe sîntem, după ce comparăm aceste „postume44 cu poeziile lui definitive, de naiva concepţie că un poet compune, ca un halucinat, într-un moment de supremă inspiraţie. „Postumele44, şi încă mai bine cele nepublicate, ne arată un om veşnic în căutarea formei tot mai perfecte ; veşnic în căutarea expresiei proprii, unice ; veşnic sacrificând expresii îndoielnice, versuri imperfecte, strofe în care simţirea i se pare diluată, bucăţi întregi chiar, din care nu salvează decît câteva expresii fericite ; zgîrcit, în acelaşi timp, cu imaginile fericite, pe care le utilizează uneori după mulţi ani. Iar din fericita alegere pe care o face între imaginile din „postume44, din 215 fericita perfecţionare a imaginilor alese, se vădeşte minunat puternicul simţ de autocritică şi fineţa gustului său.. Iar toate acestea, la un loc, ne arată înalta conştiinţă artistică a lui Eminescu, ne arată cum prin acest om literatura românească a făcut o evoluţie enormă. De acunt înainte, literatura devine artistic^, nu ca in perioada precedenţă Âlecsandri—Bolintineanu, cînd forma este* neîngrijită, cînd scriitorii, cu gîndul mai mult să „îmbogăţească" literatura şi să cînte anumite idealuri, sînt indulgenţi cu sine înşişi, scriind, scriind mereu, cînd mai. bine, cînd mai rău, cum dă Dumnezeu... De la Eminescu, această „artă poetică" este compromisă, De acum înainte, toţi scriitorii, şi cei de talent şi cei fără talent, au forma bună, şi în opera lor nu mai găsim, alăturea de bucăţi corecte, bucăţi ridicole, ruşinoase, ca în opera predecesorilor lui Eminescu. Şi nu vom exagera, credem, dacă vom spune că Eminescu este părintele literaturii artistice române. Ni se pare interesant să arătam geneza cel puţin a; unei poezii a lui Eminescu, cu ajutorul „postumelor", ră— mînînd ca cineva să facă un studiu complect asupra poeziilor lui, din acest punct de vedere. Aleg Scrisoarea IV. Presupun că cetitorii o cunosc-bine. Iată versurile din „postume" utilizate de Eminescu* în această Scrisoare (sînt cele subliniate) : Şi dealuri departe pe-o linie clară Insamn-a lor umeri pe cerul de sară, Cu stîncile negre-ruine strivite, Cu muchile-n lună frumos zugrăvite. Şi par urieşi ce-ntr-un cuib de balaur Păzesc o măreaţă comoară de aur, Căci luna ce-n dosul lor roşă răsare Comoară arzîndă în noapte se pare. Uimit Cavalerul priveşte la lună, Dumbrava şopteşte, izvoarele sună. Aruncă toiage de raze de neauâ Şi albă-n ferestre e orice perdeauă. încet cavalerul s-apropie-n zvonul A undelor palizi... zăreşte balconul, 216 . Cu frunze-ncărcatu-i, prin grile în glastre Cu roze de Şiras, liane albastre. Iar papura sună de-al undelor treier Şi-n iarba înaltă suspină un greier... Şi vînătă-i umbra, şi rumănă-i sara, Şi-n dulcea tăcere răsună ghitara. „Văzut-am în visul junie-mi bogată Un înger — o taină în alb îmbrăcată Şi fruntea-i înconjur-o boltă de stele Şi ochii ei limpezi ca moi viorele. Apari cu-a ta haină de scumpă mătasă Ce pare-ncărcată de brumâ-argintoasă. Să văd a ta umbră de lună-nmuietă In păru-i de aur înalt-mlădietă." S-aude-n balconu-i foşnirea uscată A hainelor lungi de mătasă bogată. Ş-apare prin flori aplecată pe grile Frumoas-arătare a dulcei copile, Etc. (Diamant din nord)* De-odată luna-ncepe din ape să răsaie, Şi pin' la mal durează o cale de văpaie, Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne, Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cît lumina-i dulce pe lume se măreşte. Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte. Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri, O insulă departe s-a fost ivind din valuri. Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare. Sub blîndul disc al lunii stăpînitor de mare. (Răsărit de luni) Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitîndu-se în jos. Iar tei cu umbra lată şi flori pînă-n pămînt Spre marea-ntunecată se scutură de vînt. (Gemenii) * Ibrăileanu citează textul acestei postume după o variantă* intermediară (1876, Iaşi), cea definitivă purtînd titlul Diamantul' Nordului (Capriccio), 1877. Textul diferă în mare măsură atît de prima (1873—1874), cît şi de ultima (v. ed. Perpessicius Eminescu Opere alese, voi. II, Ed. Minerva, 1973, ed. a doua, p. 347). Nu am chip în toată voia In privirea-ţi să mă pierd, Cum îmi vine, cum îmi place, Drag copil, să te dezmierd. După gît să-ţi pun eu braţul, Cu sărutări să m-idăp Şi tăcînd... cu ochii numai Să te-ntreb clătind din cap. Să te-ntreb în toată ticna, Gură-n gură, piept la piept: „Tu pricepi ce-ntreb acuma ? Iţi sînt dragă ? Spune drept!“ Dar abia mă-ntind cu botul, Iaca sare clampa-n broască — De mătuşi şi de rudenii Dumnezeu să te păzească ! Întorc capu-n altă parte Şi mă uit în jos smerit: Doamne, nu-i în lumea asta Vrun ungher pentru iubit ? Haide, tată, haide, mamă, Dur la deal şi dur la vale, Ba că „vremea e frumoasă“, Ba că „ploaia e pe cale“. Iară tu suceşti ţigară, Smulgi la fire din musteţi Şi-n vorbirea-nteresantă Torni cîte-un cuvînt isteţ. Şi ca mumii egiptene Stau cu toţii-n scaun ţepeni, Tu, cu mînile-ncleştate, Tot cu degetele depeni. Iară eu să-mi ascund rîsul, Duc batista mea la nas Căci dezvolţi atîta spirit Ca viţelul de pripas. . Şi la ceas mecaniceşte înţelept te uiţi şi rece : „Cîte ceasuri ?“, toţi întreabă, „Ceasuri ? Şapte fără zece.“ Şi cu mînile în poale Ei pe scaune-au înlemnit Şi vorbesc de slugi şi cloşte. Doamne, tare mi-i urît ! Şi nu pot în toată voia In privirea-ţi să mă pierd, Cum îmi vine, cum îmi place, Drag copil, să te dezmierd. (Iubita vorbeşte) La versurile nesubliniate Eminescu a renunţat gă-sindu-le, cu drept cuvînt, eă nu merită să intre în opera sa definitivă (iar pe celelalte le-a înfrumuseţat). Aşa, de pildă, din ultima bucată, Eminescu a renunţat la strofa care începe cu „Haide, tată, haide, mamă“, căci, după evocarea „mătuşilor44 şi a „rudeniilor44 dintr-o strofă anterioară, această strofă nu e necesară, şi apoi nu este nici de bun-gust, şi este şi în contrazicere cu economia generală a bucăţii. Căci dacă inoportunitatea „mătuşilor44 şi a „rudeniilor44 evocă o împrejurare vulgară, să-i zicem de mahala, din viaţa 'îngustă a micii burghezii, viaţă improprie poeziei romantice a iubirii — inoportunitatea „mamei44 şi a „tatei44, de care se plînge fata în strofa omisă de Eminescu, dă pe faţă un sentiment suburbian, pe cînd, pentru economia bucăţii, e necesar să existe un contrast între poezia din sufletul amanţilor şi între prozaismul împrejurărilor. Versurile de la : „Iară eu să-mi ascund rîsul44 încolo sînt amplificate, în orice caz o îngrămădire inutilă de note, care mai sînt şi prea frivole : în loc să zugrăvească cu amărăciune împrejurările de azi ale iubirii — prin umorul lor şi mai ales prin tonul acestui umor —, ele banalizează sentimentul de revoltă. Aşadar, Eminescu a transformat psihologia şi a înfrumuseţat estetic întreg materialul consemnat altădată. Tot aşa, din bucata întâia, Eminescu a lăsat la o parte strofa care începea cu : „Văzut-am în visul junie-mî bogată44, pentru că nici viziunea nu e clară (poate nici sinceră) şi, deci, nici forma expresivă. 219 Acum, să comparăm cîteva versuri din acele pe carele-a utilizat Eminescu cu versurile definitive din Scrisoarea IV, spre a vedea cum se corecta el din punctul de vedere al expresiei. Aceasta ne va arăta simţul lui de autocritică, gustul lui estetic şi marea exigenţă faţă cu sine însuşi a poetului nostru — -Setea sa de perfecţiune., în „postuma" sa, Eminescu zice : Şi dealuri departe pe-o linie clară însamn-a lor umeri pe cerul de sară, Cu stîncile negre — ruine strivite. Cu muchile-n lună frumos zugrăvite. * Şi par urieşi ce-ntr-un cuib de balaur Păzesc o măreaţă comoară de aur, Căci luna ce-n dosul lor roşă răsare Comoară arzîndă în noapte se pare. Aceste versuri au devenit în Scrisoarea IV ; Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stîncă, vîrf de arbor ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-1 ca pe-o tainică comoară. Eminescu a lăsat versurile de la început, unde e vorba de „dealuri", căci acele versuri sînt cuprinse m cele trei cuvinte : „Muchi de stîncă". A lăsat şi cele două versuri justificative (prozaice chiar şi prin acest caracter) : „Căci luna ce-n dosul" etc., concentrîndu-le în unicul vers lapidar : „Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte". Prin aceasta nu numai că a scăpat de versul justificativ, care începe cu logicul „căci", dar descripţia a căpătat culoare. în loc de stînci, care par urieşi ce păzesc comoara de aur (= răsăritul lunii), punînd stejarii,, imaginea devine mult mai frumoasă ; iar stejarii păzesc,, de-a dreptul, „răsăritul lunii", pe care Eminescu îl compară cu o comoară (şi nu „comoara de aur"), concepţie mai fericită, căci expresia directă are mai multă forţă ; metafora, aici, era o preţiozitate. Epitetul, apoi, de „tainic", înlocuind pe „de aur", este mai sugestiv, căci-uie evocă, în adevăr, tăcerea nopţii, păşirea înceată a lunii deasupra codrului, misterul naturii intr-o noapte de vară. Am comparat aici primele versuri din prima bucată,, ca să încep cu începutul. Cetitorul să compare şi cele-- 220 lalte versuri din bucata întâia şi din celelalte bucăţi, şi va găsi exemple şi mai bune de felul cum se corecta Eminescu. Să compare, mai ales, „postuma" a doua de mai sus (Răsărit de lună) cu pasajul corespunzător din Scrisoarea IV, şi va vedea ce a scos Eminescu din această „postumă", eliminînd, corectînd, căutînd expresia unică, imaginea clară şi frapantă. Iar dacă ţinem socoteală şi de variante, atunci ne vom da samă complect de munca creatoare a lui Eminescu. în Povestea teiului, de pildă, Eminescu a utilizat trei „postume", adică trei alte poezii. Dar Povestea teiului are şi o variantă, care este o primă redactare, mai puţin reuşită. Poezia definitivă Povestea teiului este, deci, corectarea altei bucăţi, care bucată, la rîndul ei, conţine material corectat din trei „postume". Dar din compararea acestor „postume", transcrise mai sus, cu Scrisoarea IV, se pot vedea şi unele particularităţi, de care am vorbit în partea dintâi a articolului. Se ştie că Scrisoarea IV are două părţi : în prima se cîntă amorul romantic medieval ; în a doua se zugrăveşte prozaicul amor de azi şi se face teoria — schopenhaueri-ană — a iubirii, după care urmează versurile în care Eminescu spune că e „sătul de aşa viaţă". „Postumele", din care a extras Eminescu o mare parte din materialul Scrisorii IV, au ca subiect : prima (Diamant din nord, o poveste umoristică) : un cavaler, căruia o fată îi spune să-i •aducă diamantul din nord dacă vrea să-l iubească, se duce peste nouă mări şi nouă ţări, prin locuri pline de primejdii, de balauri şi şerpi, ca-n poveşti, nu se lasă ademenit de o altă fată frumoasă, găseşte în fundul mării diamantul — se trezeşte deodată sub balconul iubitei sale, căci visase c-a fost după diamant, strănută, căci răcise prin somn, fata rîde de „amoru-i prostatec". A doua (Răsărit de lună) este un pastel, în care se zugrăveşte acest moment al nopţii. A treia (Gemenii) este o poemă în care e vorba de un rege dac. A patra (Iubita vorbeşte) este tînguirea hazlie a unei fete că nu o lasă rudele singură cu iubitul ei şi zugrăvirea cu umor, de către fată, a ţinutei stîngace a iubitului în faţa rudelor. Aşadar, din bucăţi care au eu totul alt subiect — şi pe care, storeîndu-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat —, poetul a extras o altă poezie. Cel mult dacă ultima conţine o parte din subiectul Scrisoarei IV, dar şi 221 această ultimă „postumă" se deosebeşte mult, şi caracteristic, de fragmentul corespunzător din Scrisoarea IV : aici vorbeşte o fată, în Scrisoarea IV, un bărbat. Aici poezia e intimă şi ocazională, în Scrisoarea IV e generală,, căci nu e vorba de iubirea sa, şi ni^i a altcuiva, ci de felul şi împrejurările iubirii de azi. Aici e umor vesel, în Scrisoarea IV umorul e amar şi numai atît cît e necesar spre a satiriza împrejurările iubirii de azi. Aşadar, mărginindu-ne numai la Scrisoarea IV —pe' care am ales-o pentru alt scop —, găsim, în dosul operei perfecte, general omeneşti şi sumbre a lui Eminescu, o-altă operă, pregătitoare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist şi mai vesel, din „postume". Sînt „postume" la care Eminescu a renunţat, păs-trînd însă din ele cîteva versuri, care i-au servit ca punct de plecare pentru o poezie definitivă întreagă. Aşa, de-pildă, din postuma în metru antic, Eminescu a luat strofa penultimă şi, în ritmul ei, a scris o altă bucată, poezia definitivă Odă. (în metru antic.) încă vreo cîteva observaţii înainte de a isprăvi aceste puţine note şi impresii asupra „postumelor" lui Eminescu. Cine a cetit articolele politico-sociale ale lui Eminescu a observat că acela care, în poezii, are cea mai curată şi mai estetică limbă românească, în acele articole are o limbă care lasă, adesea, mult de dorit : neologisme curioase, ardelenisme, germanisme în construcţii etc. Nici în „postume" limba lui Eminescu nu e bună. Nu e nici curată şi nu e nici estetică. Cetitorul probabil a observat acest lucru chiar şi numai din citaţiile de mai sus, care' nu conţin probe din cele mai caracteristice pentru ceea ce voim să arătăm aici. Se vede că Eminescu s-a luptat mult cu limba. In-bucăţile de dinainte de 1870, s-ar putea zice că limba-lui e detestabilă. în „postumele" de după 1870 (din perioada de strălucire), limba e mult mai bună, dar cu mult mai prejos decît în poeziile publicate din acelaşi timp.. Se vede că Eminescu, şi în privinţa limbii, se corgcta, făcea selecţie în propria sa limbă, cum am văzut că proceda şi în privinţa ideilor şi imaginilor. Şi acelaşi gust estetic, aceeaşi autocritică, aceeaşi exigenţă faţă de sine l-au făcut să pună în poeziile-i definitive cea mai frumoasă limbă românească — limba care a devenit tipuî 222 limbii literare artistice, limba în care scriu scriitorii de azi. Toată această penibilă sforţare, în atîtea direcţii, a marelui poet se explică şi prin temperamentul său, şi prin faptul că n-a avut predecesori. El a trebuit să-şi formeze şi limba literară, şi limbajul poetic — lucruri pe care poeţii din ţările culte le găsesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e şi acela că a îmbogăţit limbajul poetic, dînd valoare poetică unor expresii pănă atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei româneşti, avînd să fixeze prealabil şi limba literară. Şi cu cît mai mare poet ar fi fost el dacă nu şi-ar fi cheltuit, poate, jumătate din energia sa intelectuală cu crearea acestor lucruri, pe care poeţii din ţările cu veche cultură le găsesc de-a gata ! Şi — fiindcă am apucat pe calea părerilor, de rău după cele ce ar fi putut să fie altfel —, cu cît mai mare poet, iarăşi, ar fi fost Eminescu dacă minunatul instrument cu care a cîntat „floarea albastră" nu s-ar fi sfărîmat în al treizeci şi treilea an al vîrstei sale... Sau, cel puţin, dacă, pănă la această catastrofă, el n-ar fi fost silit să se îndeletnicească eu atîtea lucruri străine de poezie. Progresul necontenit în adîncirea vieţii şi în frumuseţea formei, ce se observă de la Venere şi Madonă pănă la Luceafărul, progres care nu avem nici un motiv să credem că ar fi încetat, ne face să presupunem cu tris-teţă culmile la care ar fi ajuns acest mare şi nefericit scriitor al nostru. Mihail Sadoveanu Morala â-lui Sadoveanu < Fragment dintr-un articol polemic 1 X). Sanielevici, intr-un articol intitulat Morala d-lui Sado-ueanu, vrea să arate că opera acestui scriitor e imorală. D-sa roagă pe cetitor să-şi arunce ochii asupra unui tablou sinoptic, în care se arată că „elementele" acestei opere, „temele" prin care acest autor vrea să intereseze pe cetitorii săi sînt : „beţia, adulterul, prostituţia şi vkh* lenţa pînă la criminalitate". La aceasta, vom obiecta deocamdată eu cîteva banalităţi, şi anume că se poate face un tablou sinoptic identic al operei lui Shakespeare, lui Byron, lui Balzac, lui Dos-toievski etc. şi că Iliada, care are ca subiect un război provocat de un adulter, e o ţesătură de asasinate şi de sacrilegii. Şi am putea adăoga că opera cea mai de samă a celui mai mare, mai moralizant şi mai moralizator romancier, Ana Karenin a lui Tolstoi, este istoria unui adulter. Iar în literatura românească, ca să nu mai citez altr ceva, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută sînt ţesute amîndouă pe adulter. Am citat numai cîţiva scriitori foarte mari, dar am putea să punem la contribuţie mai toată literatura. Mai departe, d. Sanielevici, presupunînd că i s-ar obiecta că d. Sadoveanu „nu e decît naturalist", preîn-tîmpină obiecţiunea prin consideraţia că d. Iorga destină literatura Sămânâtorului, deci şi pe a d-lui Sadoveanu, poporului de la ţară, şi, adaogă d. Sanielevici, „poporului — naturalism îi trebuie ?“ Dar, întrebăm pe d. Sanielevici, ce are a face ceea ce crede d. Iorga despre literatura d-lui Sadoveanu şi cui o destină d. Iorga ? D. Sadoveanu scrie pentru poporul de la ţară ? D. Sadoveanu nu scrie pentru nimene. 1 Articolul a fost scris cxnd d. Sadoveanu nu publicase decît Şoimii, Povestiri, Dureri înăbuşite şi Crîşma lui Moş Precu. 224 ,Un scriitor care se gîndeşte la public, la impresia pe care are să o producă cetitorilor şi deci, cu atît mai mult, un scriitor care se gîndeşte la anumite impresii pe care să le producă unui public anumit nu e artist, nu e poet, e orator. D. Iorga este un publicist, căruia i se pare că a găsit în scrierile d-lui Sadoveanu o literatură pentru popor. Aceasta îl priveşte pe d. Iorga, nu pe d. Sadoveanu, care, dacă e cu adevărat poet, şi e, este un soliloc, un om care creează o operă de artă, concentrîndu-şi atenţia la un aspect al vieţii, la o problemă a vieţii — la un subiect —, şi nu la un public pe care să-l impresioneze într-un anumit fel. Idealul său trebuie să fie creaţiunea, şi nu propagarea unor concepţii asupra vieţii. Aşadar, ce crede d. Iorga asupra utilităţii operei d-lui Sadoveanu nu poate intra ca element în aprecierea acestei opere. Să nu se creadă, din cele de mai sus, că am fi de părere că o operă de artă nu trebuie judecată din punct de vedere al concepţiilor asupra vieţii. Arta nu e o fotografiere şi, din acest punct de vedere, „realismul" e o cerinţă absurdă, prin care, fie zis în treacăt, desigur că n-ar putea fi apărat d. Sadoveanu. Artistul, cu voie sau fără voie, ilustrează 'întotdeauna în opera sa o concepţie asupra vieţii, ia o atitudine faţă de viaţa zugrăvită, şi această concepţie determină moralitatea sau imoralitatea operei. Şi, de aceea, poate să ni se arate un tablou sinoptic despre subiectele unui scriitor, aceasta încă nu ne va spune nimic ; noi vom întreba care este atitudinea sa faţă cu faptele pe care le zugrăveşte. Că operele cu subiecte ca cele din tabloul sinoptic nu vor fi poate tocmai cele mai potrivite pentru domnişoarele de pension, pe care, vorba lui Taine, părinţii le învălesc sara cu îngrijire şi le hrănesc cu biftece, ca să le păstreze frăgezimea obrazului, convenim. Concepţia scriitorului nu e voită, nu şi-o porunceşte, căci atunci ea ar fi... împrumutată, scriitorul s-ar preface. Un scriitor, ca orişice om, are o atitudine în faţa vieţii, un mod de a concepe, un mod de a aprecia valorile morale. Dacă e ceea ce se cheamă moral, va fi şi în opera sa, atâta tot. Aşadar, dacă d. Sadoveanu va avea o atitudine morală faţă de subiectele sale (faţă de „tabloul sinoptic !“), tabloul sinoptic n-are nici o însemnătate. 225 Dealtmintrelea, d. Sanielevici e nedrept în alcătuirea tabloului, căci în cîteva nuvele nici nu e vorba de beţie,, în cele mai multe, chiar dacă se aminteşte de băutură, nu e beţie, iar beţia ca temă nu e nicăieri, deşi în Crişma. lui Moş Precu şi în Ion Ursu elementul beţie e foarte important. (Cum se va vedea mai jos, cei care au socotit pe Ion Ursu ca o ilustraţie a relelor alcoolismului au greşit.) Acelaşi lucru şi despre celelalte teme : adulterul în. Cei trei, în altele ca element incidental; prostituţia în Epilogul, incidental în Ion Ursu. Comparat chiar din punct de vedere al subiectelor şi făcînd abstracţie de singura consideraţie care importă : atitudinea faţă eu subiectul, d. Sadoveanu e mai curat decît Maupassant şi decît mulţi scriitori francezi şi poate, cu mici excepţii, pătrunde şi în... pensioane ; şi dacă d. Iorga ţine numaidecît, poate fi servit şi „poporului*. Ne e teamă numai că „poporul* nu-1 va înţelege, căci să nu se creadă că dacă subiectul e din viaţa ţărănească, ţăranul, prin chiar aceasta, pricepe opera. Dar să revenim. Dacă nu ne înşelăm, ni se pare că d. Sanielevici, deşi apreciator al lui Caragiale, are preferinţă pentru moralizarea directă, prin exemplu, prin zugrăvirea faptelor morale, cum fac scriitorii ardeleni lăudaţi de d. Sanielevici, şi lăudaţi pentru aceasta — părere care ni se pare că rezultă şi dintr-o recenzie a nuvelelor d-lui Agârbiceanu, pe care o publică d. Sanielevici în revista sa şi în care se opune preoţilor d-lui Sadoveanu bunul preot Lupaşcu din Ardeal. Noi credem însă că dacă preotul Lupaşcu al d-lui Agârbiceanu ne arată cum ar trebui să fie preoţii de la ţară, preoţii d-lui Sadoveanu * ne arată cum n-ar trebui să fie, după cum şi O scrisoare pierdută ne arată cum n-ar trebui să fie politica românească, la urma urmei: cum ar trebui să fie ! Şi dacă marea majoritate a preoţilor de la noi sînt aşa cum ni i-a zugrăvit d. Sadoveanu, atunci d. Sadoveanu, pe lîngă că ne-a dat o operă moralizatoare (dacă atitudinea sa faţă cu subiectul e a unui om moral), dar are încă şi meritul de a nu falşifica realitatea, de a ne da culoarea locală. Şî credem că, din nefericire, d. Sadoveanu are dreptate,, eăcil 1 1 Afară de doi : cel din Petrea Străinul, care, cum vom. vedea, e necesitat de situaţie, şi cel din Răzbunarea lui Nour, care; e un preot... de epopee, trăitor în Veacul al XVI-lea. 226 din. cauze care nu pot fi discutate aici, pe cînd preotul ardelean e, mai mult sau mai puţin, un apostol, cel din Moldova, afară de excepţii onorabile, face parte din lipi— torile satului, e pantalonarul, e surtucarul satului, ca şi notarul, perceptorul, crîşmarul, deşi poartă antereu şi potcap. Cînd am cetit nuvelele d-lui Sadoveanu, zugrăvirea preoţilor săi ne-a făcut impresia unui crud dar just realism. Dar d. Sanielevici zice, în treacăt, că la d. Sadoveanu nu se simte părerea şi sentimentul faţă cu imoralităţile zugrăvite, deşi la începutul articolului vorbeşte de o „rudimentară concepţie asupra vieţii" a d-lui Sadoveanu, pentru că orice fiinţă omenească, zice tot d. Sanielevici, trebuie s-o aibă, şi întreabă pe autor dacă nu vede că are „să sugereze spre rău“ poporul, adică pe ţărani. Lasă că, chiar dacă în opera d-lui Sadoveanu s-ar cin ta imoralitatea, apostrofa d-lui Sanielevici ar fi greşit adresa, căci ar fi trebuit să fie adresată d-lui Iorga, deoarece acesta destină poporului literatura d-lui Sadoveanu, care, cum am spus, n-are a se gîndi pentru cine scrie şi, pe c-ît ştiu, nici n-a declarat că scrie pentru cineva. Credem însă că o scurtă analiză a nuvelelor înşirate în tabloul sinoptic va arăta că — în afară de cîteva, unde, recunoaştem, autorul are o atitudine reprobabilă faţă cu imoralitatea subiectului —, atitudinea d-lui Sadoveanu faţă cu opera sa e morală, adică normală, e sănătoasă. O lipsă a d-lui Sadoveanu e că nu zugrăveşte, în genere, decît lipitorile satului, popă, notar, crîşmar, morar, pîndar, în orice caz indivizi care nu sînt tipuri reprezentative ale clasei ţărăneşti. Am spus „în genere", căci în opera sa găsim şi ţărani. * Satele noastre sufăr de-a dreptul de „civilizaţie" prin reprezentanţii şi organele acestei civilizaţii la ţară, prin lipitorile satului. în Crîşma lui Moş Precu, în care d. Sadoveanu a făcut păcatul să fărâme materialul unui adevărat roman din viaţa lipitorilor satului — care ar fi fost foarte interesant, plin de tipuri bine prinse, specific naţionale, un roman in care s-ar fi zugrăvit ceva care nu se găseşte în literatura internaţională —, surtucărimea aceasta e zugrăvită * A se vedea studiul La noi, în VUşoara, p. 241 din acest volum, unde Ibrăileanu revine asupra acestei opinii. 227 în toată putregiunea ei. Păcat că o zugrăveşte numai în sine, şi prea puţin în raport cu clasa ţărănească. Popa Dumitru-Tărăboi, popa Manoil şi Luca dascălul, care, ca feţe bisericeşti ce sînt, ar trebui să fie pilda moralităţii şi a bunătăţii de inimă, în realitate sînt tipurile cele mai abjecte. Popa Tărăboi, un tip de o imoralitate şi o bestialitate înspăitnîntătoare — împreună cu popa Manoil, un bandit beţiv, împreună cu alţi indivizi — se ţine de beţie şi de femeile oamenilor, nu mai dă pe acasă cu zilele, în care vreme preoteasa Mărioara, victimă resemnată a bărbatului ei, moare de boală, de mizerie, de suferinţă morală, sărman suflet chinuit, care, cum ne spune autorul, nu ştie cind a fost bătută pentru ultima oară de tată-său (alt popă) şi pentru prima oară de băr-batu-său. ’ Paginile din Crîşma lui Moş Precu, în care se zugrăveşte fioroasa bestialitate a popii şi grozava, dar umila suferinţă a preotesei, insuflă moralul sentiment de compătimire cu suferinţa omenească, nejustificată de nici o vină, şi moralul sentiment de dezgust şi de ură pentru călău. Dar Ifrimescu, notarul, Costică Pipirig, ajutorul de notar ! Şi cucoana Olga, şi cucoana Liza, şi celelalte ! Ce plebe vulgară, ce scursoare de mahala ! E mahalaua strămutată la ţară şi devenită „aristocraţia satului". Cancanurile ridicole, clevetirea, intriga, prostia, imoralitatea, pretenţia caraghioasă, uscăciunea de suflet, îngustimea deznădăjduitoare de orizont intelectual, şi stilul; care vrea să fie subţire — toate acestea sînt redate de d. Sadoveanu astfel încît nu pot inspira decît dezgust şi tristeţă. Niciodată nu s-a zugrăvit mai adevărat şi mai exasperant de puternic lipitorile satului. Alecsandri, care a redus totul la greci şi la evrei, cu lipsa lui de profundi-tate, ne-a dat, în piesele sale, nişte copilării pe lîngă unele din nuvelele d-lui Sadoveanu. E drept că pe atunci literatura românească era în faşă şi se vede că genurile literare obiective, care presupun un spirit de observaţie mai apropiat de spiritul ştiinţific, sînt mai tîrzii în viaţa unui popor, ca şi ştiinţa. Poate de aceea, pe lîngă alte pricini, nu avem încă roman. în persistenţa d-lui Sadoveanu de a ne arăta imoralitatea preoţilor vedem o notă justă, pentru că această persistenţă e în raport cu frecvenţa fenomenului obiectiv pe 228 care îl redă. în nuvela Intr-un sat, odată, în dreptul căreia vedem cu părere de rău cuvîntul „beţie“, este un preot, care a făcut pe d. Sanielevici să afirme că tema nuvelei ar fi beţia. Dar ce este această nuvelă ? Care e concepţia ei ? Ce a voit să ne spună autorul ? în această istorie tristă e vorba de un străin necunoscut, al cărui nume, a cărui viaţă au rămas necunoscute pentru totdeauna şi care, departe de ceea ce-i va fi fost şi lui drag pe pămînt, moare într-o lume de străini cu sufletul meschin, îngust şi stricat de lipitori ale satelor, care caută să cîş-tige de pe urma acestui mort şi în sufletul cărora nu se petrece nimic cu ocazia marii taine care e moartea. Şi popa, care ar trebui să fie credinţa şi mila, el e cel mai ticălos : el venise să bea la crîşma unde poposise străinul, şi toată întîmplarea aceasta “trece pe lîngă dînsul fără să-l atingă, şi el bea, pentru că venise să bea, şi se îmbată. Poezia plină de tristeţă a acestei nuvele stă în contrastul dintre melancolicul înţeles al lucrurilor omeneşti, dintre tristeţă soartei omului „trecător, pe pămînt rătăcitor", dintre tristeţă singurătăţii fiinţei omeneşti şi vulgaritatea aceleiaşi fiinţe, cînd este întrupată în exemplare ca „aristocraţia" satelor. O singură rază de lumină pătrunde în întunecimea acestei tristeţi : nechezatul calului, care parcă îşi dă seama de moartea stăpînului său. Şi o singură răzbunare a autorului : vorbele de milă ale unui ţăran. Este tema acestei nuvele „beţia", cum pretinde d. Sanielevici ? Şi este beţia, adulterul, bătaia şi prostituţia tema nuvelei Ion TJrsu ? Şi beţia, adulterul, bătaia şi prostituţia din nuvela aceasta sînt atrăgătoare ori respingătoare ? Semnificaţia acestei nuvele, dealtmintrelea una dintre cele slabe ale autorului, e mizeria clasei ţărăneşti, lipsită de pămînt, sărăcia şi chinul ţăranului, nevoit, pentru a-şi hrăni copiii şi nevasta, să-şi vîndă munca la o fabrică, departe de ai săi, într-un mediu distrugător, pe cînd popa, care ar trebui să fie sprijinul nenorociţilor, îl ajută să plece, ca să-i necinstească casa. Şi credem că, mai presus de toate, e ilustrarea ideii autorului că ţăranul, scos din mediul lui şi transplantat în acela al oraşului, devine o ruină fizică şi morală. Deşi nuvela nu e dintre cele mai bune ale sale, autorul reuşeşte totuşi să ne inspire groază de beţie şi de celelalte viţii şi părerea de rău după o viaţă 22$ pierdută. Cînd Ion Ursu, minat de alcoolism, se întoarce acasă, se simte înstrăinat în lumea în care trăise, e un declasat, e străin sătenilor şi copiilor, e un mare nefericit. Mizeria ţăranului, transformarea lui în lucrător industrial, tristeţa soartei unei asemenea revoluţii, toate acestea nu sînt cîntarea beţiei şi a omorului. 1 Un singur popă (afară de epicul popă din Răzbunarea lui Nour) e arătat ca om de treabă în nuvelele d-lui Sa-doveanu : e popa Miron din Petrea Străinul, nuvelă în care nu vedem idealizarea crimei, cum zice d. Sanielevici, ci istoria unei pervertiri morale, pe nesimţite, din cauza împrejurărilor în care a trăit Petrea. Şi e de treabă popa Miron, pentru că există şi preoţi de treabă şi pentru că aşa necesita economia nuvelei : numai nevasta unui preot de treabă putea, ducând o viaţă mai uşoară, să păstreze oarecare tinereţă şi starea sufletească proprie pentru a nu uita, pentru a se mai gîndi la o fericire pierdută, la un ibovnic dispărut de mult — ceea ce d. Sanielevici nu ia în consideraţie, cînd se miră de romantismul acesta la o ţărancă. Şi nu ia în consideraţie nici că Petrea o uitase şi că, numai cînd o revede, se renaşte în sufletul lui iubirea trecută, şi nu atît iubirea, cât revolta împotriva soartei* care i-a răpit fericirea posibilă — şi de aici dorinţa neraţională de a repara ireparabilul. Şi, neluînd toate acestea in consideraţie, d. Sanielevici se miră cum de Petrea a păstrat amintirea unei iubiri. Revin la Crîşma lui Moş Precu. D. Sanielevici zice că d. Sadoveanu simpatizează cu Moş Precu, deşi acesta a fost hoţ, fără să bage de samă că Moş Precu se laudă că a fost haiduc pe vremea cînd aceasta nu era o ruşine. D. Sanielevici mai acuză pe d. Sadoveanu că simpatizează cu puşcăriaşul Mîndru din Doua firi. Mie mi se pare că atitudinea d-lui Sadoveanu e alta — şi o spune însuşi în treacăt : e interesul pentru o „curiozitate**, pentru un caz curios, zicem noi, deşi, mărturisim^ nu ni se pare atît de curios. Şi aici, să ni se îngăduie să formulăm o protestare. Dacă cerem ca scriitorul să aibă o concepţie omenească în opera sa, aceasta nu însamnă că trebuie să-l ţintuim la stîlpul infamiei, dacă ne zugrăveşte un „caz“ cu singurul scop de a ne zugrăvi un caz, şi dacă uneori nU 230 respectă puritanismul moral, întrebuinţând, în treacăt, un element mai... picant, cum a făcut d. Sadoveanu în Hanul Hoului, una din cele mai frumoase nuvele ale sale, în care natura banală, o zi de toamnă cu ceaţă, a dat ocazie autorului să ne dea o bucată de o pătrunzătoare poezie : în literatura noastră sînt exemple de natură zugrăvită admirabil, dar de natură care se poetizează uşor : munţi, nopţi cu lună, codru în vijelie etc. In nuvela aceasta, pe lîngă rara poetizare a unui aspect banal al naturii, mai găsim şi o profundă melancolie sugestivă în faţa soartei lucrurilor omeneşti, care toate dispar. Şi dacă în această poezie ni se aminteşte de un flăcău care odată, de mult, în treacăt, a avut o mică aventură cu femeia altuia, a hangiului, şi dacă autorul îşi însuşeşte nostalgia eroului după. această „imoralitate44, este această nuvelă ţesută pe tema adulterului ? Se poate ca, pentru educaţia tinerimii, să nu fie potrivită această nuvelă, cum se poate ca pentru întărirea credinţii religioase la ţară să nu fie potrivită Crîşma lui Moş Precu, dar, după cum d. Sanielevici cere d-lui Iorga să ne lase în pace, pe noi intelectualii, cu „legea strămoşească44, admiţînd în acelaşi timp că la ţară nu-i nevoie de propagandă antire-ligioasă, tot aşa cerem noi d-lui Sanielevici să lase pe scriitori să scrie nu numai pentru ţărani şi pentru pen-sioane ; iar pe cetitorii intelectuali să guste şi zugrăvirea cazurilor „curioase44, ori mai picante. In Crîşma lui Moş Precu, e în adevăr un adulter, care, fără să fie tema nuvelei, e un element al ei. Un flăcău nenorocit, Zaharia, prinzînd milă de Anica, femeia torturată de bestialul Răduţu, se împrieteneşte cu ea şi pe urmă devine ibovnicul ei. Şi dragostea aceasta nelegitimă nu duce la fericire, se sfirşeşte — în mod natural — tragic, cu moartea. Unde este atunci imoralitatea ? Episodul e saturat de „morală44 : dragostea pleacă de la milă ; un nenorocit şi o nenorocită se îndrăgostesc în împrejurări în care faptul e fatal, şi dragostea lor e o adevărată dragoste. Anica are toate explicările posibil omeneşti pentru greşala ei, căci e „stîlcită44 fără vină, de cînd s-a măritat, de un dement alcoolic — şi totuşi dragostea nelegitimă se sfârşeşte tragic, în contra aşteptărilor cetitorilor cu morala mai elastică. Şi tragedia e o 231 urmare a dragostei, e actul final natural al dragostei vinovate. Dacă acest episod e imoral, atunci de ce nu e imorală şi Ana Karenin ? 1 Acelaşi lucru trebuie să-l avem în vedere cînd e-vorba de Cei trei, Şi „cei trei“, şivfemeia, toţi sfîrşesc tragic, doi prin distrugerea lor fizică, prin moarte, doi pfin distrugerea lor morală. Şi neuitata evocare a melancoliei toamnei tîrzii, şi admirabila armonie dintre tristeţa de moarte a naturii în toamna tîrzie şi tragedia ce are să se întîmple, şi patosul lui Mîndrilă de la sfîrşitul nuvelei ar fi trebuit să oprească pe d. Sanielevici să pună, în tabloul său, în faţa acestei mici capodopere, nedreptele sale cuvinte „beţie, adulter, omor". în Cei trei e o concentrare şi o ştiinţă de alcătuire fără samăn : e vorba de un adulter, de trei bărbaţi care se luptă pentru o femeie, şi nimic nu e spus de autor, totul se simte ca o fatalitate puternică, e ceva în natură, în vorbe, în atitudini, din care trebuie să izbucnească o mare nenorocire. Tot tragic se isprăveşte şi Un ţipet. în nuvela aceasta, dealtmintrelea, adulterul nu e tema, ci un incident, pentru că semnificaţia nuvelei e, cu schimbare de roluri, ca şi aceea a nuvelei Intr-un sat, odată. în amîndouă nuvelele e vorba de o tragedie rămasă necunoscută martorilor : în nuvela Într-un sat, odată, tragedia călătorului trece pe lîngă satul indiferent ; în Un ţipet, tragedia fierarului necunoscut din orăşelul necunoscut trece pe lîngă călătorul, dacă nu indiferent, cel puţin străin faţă de întîm-plarea la care asistă. în ambele nuvele : două lumi sufleteşti, care se întîlnesc o dată numai într-un punct de spaţiu şi de timp, dar trec fără a se recunoaşte. Şi ăicL semnificaţia e singurătatea, izolarea fiinţei omeneştL Bineînţeles că patosul acestei nuvele nu se poate compara cu acel din într-un sat, odată, căci în această nuvelă e parcă şi dorinţa de a arăta un „caz curios". 1 In Crîşma lui Mos Precu — găsesc locul s-o spun aici cL Sadoveanu a făcut greşala de a vorbi de un „tîrguşor plin de colb şi evrei4 — greşală, pentru că, la noi, fiind o arzătoare chestie evreiască, evreii nu pot servi numai ca un element descriptiv (lucru în contra căruia nimeni n-ar putea spune nimic), pentru că cuvîntul acesta stîrneşte un cortej de idei şi de sentimente în disproporţie cu nevoia de descripţie a autorului. 232 \ Şi cînd, în Doi feciori, ne arată contrastul dureros şi revoltător între soarta unui fiu legitim, care cheltuieşte banii tatălui său la Iaşi, şi între soarta fiului nelegitim, care e rîndaş în ogradă : şi starea morală a tatălui, care nu e nici destul de ticălos, nici destul de bun — d. Sa-doveanu aduce, cred, un argument tare, cel mai tare, deşi e vechi şi banal, pentru a arăta unde poate duce adulterul,, un argument mai tare decît dacă ne-ar zugrăvi o viaţă conjugală plină de credinţă. Dar în nuvelele analizate, cel puţin există „beţia“ şi celelalte, dacă nu ca temă, cum am văzut, rnacar ca elemente — neidealizate. Dar sint cîteva nuvele, puse în tabloul sinoptic, care n-au beţia, adulterul, omorul, nici ca elemente, şi în care nici nu e vorba de aceste păcate. In Necunoscutul nu e nici beţie, nici adulter, dar e o interesantă problemă : un jouisseur, care a făgăduit odată unei fete că are să o ia de nevastă şi a uitat-o, sim-ţindu-se pe moarte, caută un suflet căruia să i se destăi-nuiască şi se adresează preotului de pe moşia sa. Dar preotul, un biet om simplu, pentru care n-a existat, de cînd trăieşte, vreo problemă, nu-1 pricepe deloc. Sînt două stări sufleteşti, două lumi aşa de departe, aşa de străine... Şi acela se stinge singur, în ceasurile căinţii, cînd reînviase. în Sluga e zugrăvită laşitatea unui cuconaş obraznic, care pălmuise demnitatea servitorului său şi, cînd în pădure i se năzare că acesta s-ar putea răzbuna, interpretează toate mişcările slugii ca suspecte, devine laş şi umilit. Unde e beţia şi omorul ? Şi unde e lauda slugii, că nu asasinează ? Dar sfîrşitul nuvelei este de-a dreptul un sarcasm la adresa cuconaşilor, care se miră că „bru-tele“ tot au oleacă de inimă : sufăr, mănîncă palme şi iartă — ceea ce dealtmintrelea este o intervenţie inoportună a autorului în opera sa. în Vîntul — cea mai slabă nuvelă a d-lui Sadoveanu, pentru că autorul se joacă cu personificări nenaturale —, „beţia“ poate însemna că „vîntul“, pe lîngă alte lucruri şi fiinţe ce întîlneşte în goana sa, dă şi peste d. Cinste Politică beat, o creaţiune iarăşi nenaturală ? în Cinele — eroul este acest animal, un cîne îndurerat, o „durere înăbuşită" —, în care se simbolizează laşi- 235 tatea omenească, in care vedem cum o mahala întreagă, oameni serioşi şi gravi, năzărindu-li-se că un biet cîne e turbat, îşi uită „respectabilitatea“ şi, cuprinşi de spaimă laşă şi, în acelaşi timp, de ură ţteîmpăcată împotriva cî-nelui, care le strică şi liniştea şi mai ales gravitatea, îl fugăresc să-l ucidă : „Ordon !“ strigă poliţaiul în... exerciţiul funcţiunii. In Cinele nu vedem „beţia44, decît doară în faptul că autorul, descriind pe locuitorii-eroi ai mahalalei, ne vorbeşte şi de unul care, cind lua leafa, venea acasă cu capul în piept... „Cinele“ acela e un biet vagabond dezmoştenit, paria sperietoare a oamenilor aşezaţi. Ce este imoral aici ? Şi aproape acelaşi înţeles îl are nuvela Lupul, unde vedem cum nişte mahalagii pregătesc şi, în sfîrşit, fac o teribilă cruciadă împotriva unui lup. Aici beţia rezultă din faptul că cruciaţii se concentrează la crâşmă — la clubul lor. Nici nu mai vorbesc de „beţia44 din Ionică, în care un băiat rătăcit în noaptea de Anul nou ajunge lâ nn podar, unde se dezgheaţă, mănîncă şi bea cu gazdele, cum face toată lumea la Anul nou. In nuvela Moşul e poetizat un adulter. In privinţa .acestei bucăţi, sînt cu d. Sanielevici, şi tot cu d-sa sînt şi 'în privinţa nuvelei Moarta, în care admirabila descriere a naturii şi sugestiva evocare a trecutului sînt pătate de atitudinea poetic aprobativă a autorului pentru regretul boierului (exprimat în faţa ţăranului înşelat) după ceasurile de „fericire4* de altădată, cu femeia acestui ţăran, care fireşte n-a ştiut şi nu ştie nici acum nimic. Atragem atenţia că poetizarea păcatelor omeneşti e un defect chiar de estetică, e o slăbiciune a operei de artă, din cauză că autorul ne solicită simpatie pentru un fapt care prin natura lui provoacă antipatie, şi, astfel, în cetitor o impresie se distruge de cătră cealaltă. în privinţa nuvelei Năluca, iarăşi ne despărţirp de •d. Sanielevici. O babă îşi aduce aminte că de mult de tot, pe cînd bărbatul ei venea acasă beat, ca şi acum, a păcătuit cu un iuneăr, fără pasiune, din inconştienţă, după care a urmat o viaţă de credinţă, de plictiseală, de suferinţă, cu un bărbat beţiv, o viaţă de resemnare şi de :234 iertare pentru păcatele şi slăbiciunile bărbatului. Unde e imoralitatea autorului ? Nici n-avem să ne încercăm să vorbim de concepţia •din Cozma Răcoare, Răzbunarea lui Nour, Cîntec de dragoste, Şoimii şi Ivanciu Leul. Această din urmă nuvelă, nu-i vorbă, nu face parte chiar din genul celorlalte patru, e şi ea zugrăvirea unui caz „curios”, gen în care autorul, s-o spunem drept, nu reuşeşte, dar are totuşi caractere comune cu celelalte patru, care fac parte din genul epic popular, in care se cîntă energia fizică, triumful, extraordinarul şi al căror caracter nerealist le fereşte şi de primejdia de a demoraliza şi de analizai1 ea din punct de vedere al concepţiei morale a autorului. în acest gen trebuie să căutăm ceea ce el pretinde să dea : descripţii frumoase, personaje extraordinare, descrieri de scene războinice, Ivanciu Leul îi aminteşte d-lui Sanielevici pe Codreanu. Să zicem că are dreptate... Dar ai dreptul să judeci pe Codreanu altfel decît ca o bucată de epică populară ? Ai dreptul să judeci pe Tar as Bulba ca pe Sufletele moarte ? Eomanele epice ale lui Sienkiewicz, ca pe al său Fără dogmă ? Un singur lucru găsim în bucăţile acestea ale d-lui Sadoyeanu : poezie — descripţii admirabile de natură : Valea Moldovei, pe care o iubeşte atît de mult acest cîn-tăreţ al ţării Moldovei, în Şoimii; sufletul misterios al nopţii, la începutul Cîntecului de dragoste etc. Nu-i vorbă, dacă am voi să cădem în cursă şi să tratăm şi aceste bucăţi ca pe celelalte, am putea arăta că şi în Răzbunarea lui Nour şi în Cîntec de dragoste :se simte mila pentru suferinţa omenească, întrupată în femei, care ni-s arătate ca victime ale brutalităţii bărbaţilor şi ale vremii de atunci. Dintre aceste din urmă patru bucăţi, Ivanciu Leul e cea mai slabă, e chiar falşă, pentru că autorul a procedat faţă cu un subiect mai modern, faţă cu ceva care se apropie de o problemă, ca şi faţă de subiectele sale de epică populară. Ivanciu Leul este o „curiozitate”, tratat însă ca în epica populară. De aceea nuvela nu ne spune nimic, oricît ar voi să aibă ceva din Samson şi Dalila. Această transplantare a procedeului epicei populare în 235 nuvela realistă şi ceea ce rezultă din această confuziuner mai. ales cînd autorul are o atitudine amorală faţă cu materia tratată, se vede la d. Sandu-Aldea, în privinţa căruia d. Sanielevici are perfectă ^reptate. Tratarea popular-epică a vieţii de azi s-o lase altora d. Sadoveanu, căci pe această cale nu poate ajunge, la adevărate creaţiuni de artă.1 In rezumat, nuvelele d-lui Sadoveanu pun mai întotdeauna o problemă morală sau socială. Adulterul şi celelalte păcate sînt elemente secundare, pe cînd la alţi scriitori, fără a înceta să fie morali, ele formează adesea, tema. Iar în privinţa vieţii sexuale, d. Sadoveanu e, poate, prea... cast. In nuvelele sale nu există o singură pagină de dragoste senzuală ; numai într-un loc — o aluzie : subitul acces de senzualitate a boierului Năstase pentru ju-pîneasa sa, în Cîntec de dragoste. Iar ceea ce numeşte d. Sanielevici „beţie“, de cele mai multe ori se explică prin faptul că subiectele nuvelelor d-lui Sadoveanu, fiind în bună parte luate din viaţa de la ţară — lasă că ţăranii beau, iar lipitorile satului beau de sting pământul, dar crîşma e clubul, cofetăria, cafeneaua satului, unde se întâlnesc aceşti oameni. 1 In Luceafărul de la 1 noiembrie 1905, s-a publicat o recenzie a nuvelelor d-lui Sandu, în care se spune că în schiţele d-sale „sîngele curge din belşug deşi „crimele şi vărsările de sînge sînt la noi cazuri excepţionale". Explicaţia acestei predilecţii pentru asasinat recenzentul o găseşte în faptul că d. Sandu „în nici o altă situaţie nu-şi poate arăta mai bine puterea talentului"... Nu-i aşa că v-aţi aştepta ca recenzentul să găsească că această, predilecţie pentru asasinat, că această neputinţă de a zugrăvi bine restul este un deficit de talent ? Şi v-aţi mai aştepta poate să. vedeţi pe recenzent protestînd împotriva idealizării asasinatului* Dar recenzentului predilecţia aceasta i se pare lucrul cel mai natural, ba încă admiră, împreună cu d. Sandu, moralitatea lui Sima Baltag, care ucide cu premeditare pe Martoc, care-i ucisese un cal, pentru că, zice recenzentul, Baltag, cînd ucide, n-are „nimic-din tradiţionala ţinută a unui hoţ de drumuri, nici ochii nu-i ies din orbite, nici părul nu-i stă vîlvoi, ci el comite moarte de dtaîn deplină cunoştinţă că face o faptă dreaptă"... Aşa e ţăranul, adaogă recenzentul, aruncînd cîteva săgeţi la adresa orăşenilor, incapabili de asemenea vitejii... Iar starea sufletească a lui Sima Baltag, cînd ucigaşul acesta premeditează în „deplină cunoştinţă că face o faptă bună", i se pare recenzentului o „duioşie aleasă". [Recenzia aparţine lui Sextil Puşcariu.] 236 Amintirile căprarului Gheorghiţâ Niciodată, nicăiri şi nici intr-un chip, nu se ciocneşte ţăranul mai dureros de „civilizaţia" introdusă la noi ca in armată — nici chiar cînd devine (atît de rar) lucrător in-•dustrial ca Ion Ursu, din nuvela cu acelaşi nume a d-lui Sadoveanu. Disciplina, regula inflexibilă, ordinea şi mecanizarea vieţii de cazarmă sînt în absolută contradicţie cu firea şi deprinderile ţăranului, păstor însuşi sau urmaş de păstori, ceea ce-1 face impropriu şi pentru munca industrială. Dar, pe lîngă toate acestea, în cazarmă, ţăranul se mai loveşte şi de nişte forme de viaţă atît de străine lui (cunosc cazul unor soldaţi pentru care era o tortură, cînd, la inspecţii, trebuiau să mănînce cu furculiţa, cu care aproape îşi scoteau ochii), mai ales din cauza acelui limbaj neînţeles de el, care, lş o privire superficială, poate ‘da cronicarilor subiecte de rîs. D. Sadoveanu, zugrăvind situaţiile ridicole ce rezultă din acel limbaj, a ştiut să ne releve durerea şi chinul, în deosebire de A. Bacalbaşa, care scotea în relief mai mult comicul situaţiilor. Autorul zugrăveşte în pagini admirabile tortura flăcăilor moldoveni supuşi la mecanizare — şi, desigur, e hazlie, dar e mai ales dureroasă situaţia acelui soldat care, zăpăcit de spaimă, declară că comandantul brigăzii a şaisprezecea e : — „Domnul suplocotinescu Lionescu Leugint". D. Sadoveanu, la începutul cărţii sale — venirea recruţilor —, ne-a dat toată înstrăinarea, toată spaima înmărmuritoare, toată singurătatea flăcăilor smulşi din viaţa lor liberă de fii ai cîmpiei şi turnaţi în celula morală a unei vieţi rigide, aspre şi reci... D. Sadoveanu a ştiut să fixeze pe paginile sale sufletul rece al cazarmei civilizate, al civilizaţiei în forma ei cea mai neîndurată, în care omul, cu sentimentele, cu preferi ntile şi spontaneitatea lui, dispare, devenind un număr de ordine. A ştiut să ne arate cruzimea înnăscută şi neînăbuşită de reflexiune a omului incult, care are libertatea să facă ce vrea cu alţii (sergentul Fior eseu) şi aceeaşi cruzime, care se răzbună de suferinţa trecută, torturînd pe alţii (soldaţii vechi faţă cu recruţii) şi omenia care străbate prin apucăturile contractate (sergentul major Anton). 237 E o frumoasă, grea şi fericită creaţiune aceea a sergentului major Anton, care are toate aspectele, dacă voiţi clasice şi tradiţionale, ale „gradului" său — şi care, totuşi,, e simpatic, pentru că, în felul său, e un om întreg, nu-i lipsit de sensibilitate morală, are o comprehensiune in lucrurile vieţii şi o cordialitate, o jovialitate de om expansiv. Dar Amintirile căprarului Gheorghiţă nu sînt complecte, căci căprarul ne spune foarte puţin despre relaţiile soldaţilor cu ofiţerii, pentru care el are un fel de dispreţ,, tratîndu-i ca pe-o cantitate neglijabilă, ceea ce e greşit, căci ofiţerii, buni sau răi, există, au rol în cazarmă... Şi cînd, din întîmplare, a vorbit şi de ofiţeri, căprarul a ales numai acele raporturi în care, în adevăr, ofiţerul poate să apară ca o cantitate neglijabilă... Mormîntul unui copil Nu cred să fie plăcere mai mare pentru cine urmăreşte mişcarea literară cu oarecare curiozitate decât apariţia unui volum nou al unui scriitor de talent. Ce aspecte ale vieţii i-au mai solicitat atenţia ? Ce probleme îl mai agită ? Oare din însuşirile scriitorului au evoluat ? Ce scăderi au dispărut ? — sînt tot atîtea întrebări interesante pe care ţi le pui cînd iei volumul în. mină. Dacă printre nuveliştii noştri un Brătescu-Voineşti este neîntrecut în analiza oamenilor şi a împrejurărilor în care se mişcă ei — d. Sadoveanu este neîntrecut în evocarea epică, impetuoasă a faptelor mari, aprige, a oamenilor minaţi de fatalitate, a tragicului şi misterului soartei omeneşti : în evocarea misterului, şi nu în pătrunderea acestui mister, ceea ce am observat în Floare ofilită, ceea ce observăm în volumul de faţă, în Pustiul, a cărui disproporţie se datoreşte acestei lipse, căci partea de la sfîrşit, mai îngustă decît începutul, se explică prin lipsa de pătrundere a acelui mister. * împrumutînd terminologia lui Nietzsche, putem spune că d. Sadoveanu e un spirit dionisiac, în opoziţie cu d. Brătescu-Voineşti, care e un spirit apolinian. 238 v... Era plămădeala ce trebuia să crească pentru frumoasa şi dulcea viitoare a vieţii“, zice d. Sadoveanu despre copilul a cărui viaţă se încheie la, vrîsta de cinci apii şi, în adevăr, viaţa, pentru acest scriitor, este o viitoare -fioroasă şi dulce... Pentru a zugrăvi această viaţă, aşa înţeleasă, d. Sadoveanu are nevoie de oameni cu o facultate sufletească exagerată (de aici „romantismul" său), ori de o pasiune-dominantă, care să absoarbă toate puterile sufletului lor.. Această nevoie, d. Sadoveanu, la începuturile sale (Povestiri), şi-o satisfăcea adesea alegînd subiecte de forţă din-, viaţa trecutului (Răzbunarea lui Nour), ori din viaţa legendară haiducească (Cozma Răcoare), ori chiar creînd tipuri cam nenaturale, convenţionale şi ieftine (ca Ivanciu. Leul), dîndu-ne însă şi minunata bucată Cei trei. In volumul de faţă, acest poet epic, care e în d. Sadoveanu, nu mai recurge la subiecte de acestea. Are şi aici autorul fapte mari, teribile, oameni aprigi, „romantici", dar aici oamenii sînt vii şi împrejurările cunoscute-— şi cu atît efectul este mai puternic. Cetiţi Tu n-ai iubit, dar mai ales cetiţi Păcat boieresc : ura lui Marin, bărbatul înşelat de mult de „boierul cel bătrîn", din care-a urmat moartea femeii ; ura aceluiaşi Marin împotriva „boierului cel tînăr", numai pentru că s-ar putea să-i necinstească, şi acesta, fata, ură care se altoieşte pe ura. robului, veche de veacuri, exasperînd-o ; fiorul nebun de iubire senzuală a lui Nieuliţă, boierul din alt sat, pentru. Chiva ; pasiunea înfrigurată şi satanică cu care Chiva se aruncă în viitoarea dragostei pentru Nieuliţă, pasiune alcătuită din voluptate („Tremura, gemea încet, cînd o cuprindeam în braţe...". „Era palidă, cu dinţii strânşi...") şi din senzaţia morţii („Şi maica a păcătuit cu stăpînul cel vechi... Acuma parcă-i un blestem !..." „Ah ! de-ar afla taica... de-ar afla taica..." „Taica poate să afle tot, parcă nu mă tem de nimic... Eu am să-i spun atunci, că altfel nu se putea..."); fatalitatea de neînlăturat care duce la catastrofă — toate acestea fac din Păcat boieresc una din cele mai frumoase bucăţi din cîte am cetit vreodată. Rar s-a ilustrat aşa de puternic că iubirea e tot aşa de „tare ca moartea" şi că se poate hrăni, în creşterea ei, din moarte P Dar cealaltă mare însuşire, şi care şi ea îl face pe d. Sadoveanu să fie cel dintâi între scriitorii noştri : sentimentul naturii ! Cetiţi Plopul şi opriţi-vă la acea pa- 23» . gină în care un om, acum în vrîstă, istoriseşte unei femei, care a fost odată „duduia 01impia“, iubirea nemărturisită de la optsprezece ani, pe care era s-o afle ea atunci, într-o dimineaţă de primăvară, subt un plop, dar pe care n-a aflat-o, căci el nu i-a putut-o spune. Cetiţi — iarăşi ! — Păcat boieresc : zugrăvirea „bălţii", cu viaţa ei bogată, cu sufletul ei misterios, tăcerea şi singurătatea Bărăganului : , „Spre sară, *ca să mai petrec, călătoream spre una din staţiile mici, roşii, pierdute în buchete de salcîm, în lungul drumului-de-fier, drept, fără sfîrşit. Dam de cîte-o crîşmă singuratică, în care, în răstimpuri rare, se auzea zarvă de glasuri iute copleşită de tăcerea adîncă a pustiului. Pe urmă ajungeam la staţie, aşteptam un tren, care venea de departe şi trecea în depărtarea fumurie a răsăritului. La un geam, în verdeaţa care căptuşea zidul, se arăta un cap de femeie gătită ca de sărbătoare : funcţionarii se mişcau încet, schimbau saluturi cu cunoscuţii ; maşina pufăia, pleca ; gara rămînea mică şi singuratică în pacea amurgului. Plecam în trap ţăcănit, pe gînduri ; tăcerea pustiului mă învăluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, şi, din cînd în cînd, un canton suna trist, plîngînd parcă, în imensitate : lang— ling!" Aceste din urmă rînduri, mai ales, sînt de o puternică sugestivitate : ne fac să simţim şi mai bine singurătatea, să auzim şi mai cu tristeţă tăcerea... * Cît lirism este în obiectivitatea d-lui Sadoveanu ! Şi am apropiat anume aceste două cuvinte contradictorii. Ştiu că natura n-are, în ea, poezie, dar totuşi, aici, în poezia Bărăganului, ca şi în multe alte părţi, se pare că autorul nu face decît să redea sufletul naturii. Şi dacă d. Sadoveanu poate umaniza natura, ca în Plopul, dacă poate să-i simtă sufletul, ca în Păcat boieresc, el poate să o zugrăvească şi pictural, curat obiectiv, ca în Cel întâi .* „... nu vedea nimic. Sus, văzduh de păcură ; în jur, un zid nepătruns de întuneric; numai umbrele nelămurite ale oamenilor, lingă el, în jurul unui felinar sărac, lăsat jos, pe bîrne, le vedea mişcîndu-se încordate, cu grămezi de păr spulberate, cu şuviţe de păr umede care-i plesneau faţa ; simţea în juru-i, pe pod, o încordare uriaşă de braţe care trăgeau de odgon şăicile la malul abia pă- 240 jpf"- xăsit. Jos, valurile se zbateau, întindeau aripi umede şi fulgerătoare, sîngerate de lumina felinarului, şi se răs-frîngeau îndărăt mugind, horcăind ca într-o durere de moarte. Şi la ţărm, aproape, căsuţa podarului deschidea un ochi îngrozit, roşu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios.44 D. Sadoveanu e cel dintâi cîntăreţ al pămîntului ţării sale, vreau să zic că nimene nu e legat, ca dînsul, prin atîtea fibre tainice, cu sufletul acestui pămînt, cu cîm-piile lui, cu apele lui, cu oamenii lui, cu tragedia lui. La noi, în VUşoara în sfîrşit, iată un volum ţărănesc, „ţărănist44 al d-lui Sadoveanu. In Povestiri, aproape nu există ţărani ; în Şoimii, există cîţiva, cîţi trebuiau să fie intr-un roman de război ; tot aşa în Dureri înăbuşite, căci „durerile înăbuşite44 se găsesc şi la ţară ; în Crîşma lui Moş Precu sînt mai puţini decît aiurea ; în Floare ofilită nu există ţărani ; în Amintirile căprarului Gheorghiţă sînt, desigur, mulţi, pentru că armata română e alcătuită din ţărani, nu pentru că autorul acelui volum a fost un scriitor „ţărănist44 ; în Mormîntul unui copil sînt mai mulţi, dar volumul, în definitiv, oglindeşte, într-o justă proporţie, societatea românească. „Ţărănismul44 d-lui Sadoveanu, de unii constatat numai, de alţii lăudat, de alţii hulit —■ este o invenţie. Am spus aiurea că cei care au caracterizat literatura d-lui Sadoveanu ca „ţărănistă44 au fost loviţi de un caracter exterior : de faptul că subiectele, în mare parte, sînt luate din viaţa de la ţară. Dar Necunoscutul, de pildă, din Povestiri, dacă se petrece la ţară, e o nuvelă „ţărănistă44 ? Dar Crîşma lui Moş Precu, chiar, e „ţărănistă44 ? O altă cauză pentru care d. Sadoveanu a fost socotit ca „ţărănist44 este campania ţărănistă a d-lui Iorga. D. Sadoveanu, făcînd parte din grupul Sămănâtorului, trebuia taxat ca „ţărănist44, înainte chiar de a fi cetit şi priceput. Si, o altă cauză, credeţi-mă, sînt coperţile editurii Mi- 241 nerva, al căror stil „românesc" şi „popular" sânt sigur că a avut un mare rol în clasificarea literaturii d-lui Sadoveanu... D. Sadoveanu — nu mă voi obosi s-o repet — este un mare şi adevărat scriitor, care nu compune, ci creează. Şi el nu poate crea decît conform cu realitatea pe care d cunoaşte. Şi fiindcă, de pildă, nu cunoaşte destul de bine marea şi muntele (pentru că n-a trăit în contactul lor ca să-l pătrundă), d. Sadoveanu nu zugrăveşte în opera sa munte şi mare. Acelaşi lucru şi despre oameni. El n-a zugrăvit decît ceea ce a cunoscut bine şi îndelungat, anumite pături pe care le-a observat in copilăria şi adolescenţa sa. Acum, cînd cercul experienţei sale s-a lărgit, cînd a putut păşi mai departe, spre ţărănime — acum iată-1 dîndu-ne un volum „ţărănist". „Ţărănist", ca subiect, şi, se-nţelege de la sine, şi ca atitudine, căci acest scriitor nu este nici „junimist", în înţelesul psihologic al cuvîntului, nici „estet".... Şi ce frumos e la dînşii, în Viişoara ! în satul acela răzăşesc de pe malurile Şiretului !... La drept vorbind, nu ştiu dacă e aşa de frumos, căci acest magician al stilului are un atît de extraordinar talent de a crea poezie ! în volumul acesta sint descripţii magnifice de natură, fără ca, la urma urmei, natura însăşi să fie atît de magnifică ! In privinţa poeziei naturii, arta d-lui Sadoveanu întrece uneori realitatea : ceea ce pe noi ne farmecă, ceea ce noi vedem numai într-un moment fericit al vieţii noastre, într-un moment de tinereţă, într-o clipă cînd cine ştie ce tensiune supremă a sensibilităţii ne-a făcut să ni se pară că totul cânta în natură — la d. Sadoveanu e un sentiment obişnuit. El are un suflet veşnic tînăr, veşnic ridicat la un diapazon pe care noi ceştialalţi abia-1 bănuim, şi-l bănuim numai, pentru că ne amintim de vreun moment al tinereţii, cînd, visînd, poate, la nişte „ochi albaştri", văile şi luncile aveau şi pentru noi acelaşi farmec l Nu cunosc o altă „literatură" care să stârnească, din cele mai adinei ascunzători ale sufletului, sentimente care parcă muriseră pentru totdeauna. Se poate o mai^mare binefacere decît această literatură, care este, ierte-ni-se expresia trivială, un adevărat elixir de tinereţă ? Dacă m-aş fi dus în „cotitura Boroiului" (observaţi numele acesta, care are ceva de singurătate gravă şi de 242 tăcere — fiţi siguri că alegerea numelui nu e indiferentă în nuvelele d-lui Sadoveanu), dacă m-aş fi dus în „cotitura Boroiului", „pe cărarea de frunze moarte“, nu sînt deloc sigur că, îmbrăţişînd cu privirea întinderile, aş fi avut impresia picturală şi, in acelaşi timp, melancolică, a acelei „vine de apă", „care se desprinde din rîu, se abate îmbrăţişînd un cot de luncă şi intră apoi iar în matca cea mare"... Şi cînd d. Sadoveanu spune că : „în chilie, curînd, prin furtuna slăbită, pătrunse oftările codrilor din apropiere", mi se împrospătează o senzaţie, pe care, desigur, am avut-o într-un moment rar, probabil într-o noapte întunecoasă, la mănăstirea unde zace de trei sute de ani mitropolitul Varlaam ! Ţăranii d-lui Sadoveanu sînt oameni tari. D-sa pricepe şi iubeşte forţa, tăria concentrată, neînfrînată, şi vede în ţăran mai cu samă ‘această forţă. Dacă Creangă zugrăveşte mai ales pe ţăranul glumeţ, sau mai bine : aspectul glumeţ al ţăranului, dacă d. Sp. Popescu zugrăveşte mai cu samă pe ţăranul filozof, adică partea de „moralist" din sufletul ţăranului, d. Sadoveanu (şi nu fac nici o comparaţie între talentul acestor scriitori) zugrăveşte pe ţăran ca voinţă, atitudinea obişnuită a ţăranului faţă cu viaţa. Şi această selecţiune mi se pare că valorează cît şi celelalte, dacă nu mai mult, căci ţăranul român, dacă este şi glumeţ, şi cugetător, este însă, prin definiţie, un om care a suferit mult, care s-a oţelit în această suferinţă şi care s-a deprins să tacă. Rezistenţa şi tăcerea — iată cele două caracteristici ale ţăranului român, ca tip social şi psihic. Şi acestea sînt însuşirile esenţiale ale ţăranilor d-lui Sadoveanu, puse în vază atît prin acţiune, cît şi prin limbajul pe care li-1 împrumută autorul, acel limbaj scurt, care exprimă ceva şi lasă să se înţeleagă mult. In bunicul Manole, din Sfaturi vechi, este întrupat tipul cel mai vîrtos al românului, răzăşul oţelit în sute de ani de luptă, care ţine la pămîntul şi la neatîmarea sa, pe care le apără prin fapte, şi nu prin vorbe. Cînd nepotul îl întreabă : „Cine e boierul ista, bunicule ?“, Manole răspunde : „Oare boier ?... Boier sînt şi eu, e şi vecinul meu, fiecare e boier cu banul lui şi cu cinstea lui... 243 Aista-i un ciocoi, proprietar la Stolniceni. A fost vechil ş-acu are moşie“, zice Manole şi istoriseşte cum „ciocoiul“ a despoiat de pămînt pe oameni, dar nu şi pe dînsul, căci : „Cînd i-oi pune laba în beregată şi genunchiul în piept, he-he ! Atunci eu îs mai tare !“ „Vezi tu mînile acestea ? yezi tu straiele acestea albe ? Vezi ? Vezi tu pe moşneagul ista de lingă tine ? Măi ! Să fie o sută ca ciocoiul acela şi nu fac cit mine, nici cit degetul ist mic ! înţelegi ? Ştii tu ce spun eu acu ? Eu spun, bre, lucru mare !...“ Parcă ar vorbi prea mult. Dar el vorbeşte nepotului său, ultimul vlăstar al neamului său, ca să-şi aline nă-duhul şi ca să transmită această simţire neamului — în viitorime. „Uite, bre, aici cît vezi cu ochii, şi mai este încă, toate ale noastre au fost, şi acum multe nu mai sînt ale noastre../* Este elegia virilă, izvorîtă din cea mai mare dragoste a răzăşului — mai mare decît dragostea de femeie — dragostea de pămîntul strămoşesc. E acelaşi accent puternic ca şi al lui Mîndrilă de la sfîrşitul nuvelei Cei trei. Acolo, femeia, aici, pămîntul smulge accentul pasionat ! Iar în Cearta, bucată de o compoziţie admirabilă, care ne dă impresia acelor furtuni de vară, scurte dar îngrozitoare, cînd pentru o clipă parcă lumea e în cumpănă — d. Sadoveanu ne-a redat aceeaşi tărie întunecată şi tăcută a sufletului răzăşesc : bătrînul Vasile Bujor, strămoşul, adună pe nepoţi, care s-au luat la bătaie pentru o bucată din pămîntul moştenit, şi le vorbeşte atît de amar, atît de concentrat de amar î Iar nepoţii, bărbaţi tari de suflet se-mpacă fără o vorbă, pe tăcute, aşa incit ce se petrece în sufletul lor rămîne o enigmă pentru noi — cum o enigmă aproape este tot sufletul ţărănesc —, încît şi autorul, presupus că asistă la această întîmplare şi care se aştepta la cine ştie ce efuziuni, rămîne decepţionat. Această trăsătură a ţăranului d-lui Sadoveanu o regăsim chiar atunci cînd ţăranul e arătat în atitudinea <Î6 glumeţ ori f arsor. Iată, de pildă, puşcaşul Ştefănache, care apare în mai multe bucăţi, ori ..Morarul'' ! Gluma şi farsă lor constă mai cu samă în mistificare, adică în acel gen de umor care presupune dibăcie şi stăpînire de sine. Ţăranul 244 d-lui Sadoveanu, grav şi tăcut, nu va fi un palavragiu, un om care să facă să sune cuvinte, cînd va vrea să glumească, ci un om care va stăpîni pe „partenerul14 său printr-o prefăcută gravitate şi prin reticenţe. Vremuri de bejenie Voi discuta această nuvelă, mai cu samă din punctul de vedere al realismului epic. Critici ca Taine, Brunetiere şi chiar Anatole France, autor al atîtor nuvele şi romane istorice, au negat posibilitatea de a reda trecutul, susţinînd că orice scriitor care zugrăveşte oameni şi fapte de altădată nu zugrăveşte în realitate decît viaţa din vremea lui transpusă în trecut. Cred însă că există un minimum de generalitate care, redat, opera de artă nu falşifică, sau falşifică foarte puţin trecutul. O bătălie în stil primitiv este unul din acele fapte care mai cu samă pot servi ca subiect într-o bucată istorică, fără ca realismul să sufere apreciabil. în Vremuri de bejenie, războinicii se luptă cu topoare, cu suliţi şi cu săneţe ; şi oricând nişte războinici se vor lupta cu aceste arme şi se vor lupta individual, fără să facă parte dintr-o armată regulată, se vor lupta la fel. Iar starea sufletească a luptătorilor, mînia, ura, amărăciunea, d. Sadoveanu le redă prin acţiune, mai uniformă decît conţinutul stărilor sufleteşti care o provoacă. Dealtfel, acestea sînt nişte sentimente foarte primitive, sentimente general şi universal omenerti, sentimente de acelea în care se-ntilnesc toţi oamenii, cînd sînt reduşi să se-ntoarcă la starea primitivă, căci orice om în război e nevoit să se-ntoarcă la acea stare, şi omul de la 1500, şi cel de la 1900. Aşadar, cine poate zugrăvi o bătălie de azi poate zugrăvi şi una de la 1500, numai dacă ţine samă de deosebirile de tehnică şi de decor : haină, arme etc. Ţinut-a samă d. Sadoveanu de acestea ? Dar mai în tăi a avut de unde să le cunoască (afară, bineînţeles, de armele pe care şi ţăranii de 'azi le-ar întrebuinţa în parte) ? Avem „documente44 suficiente în privinţa aceasta, din acele vremuri ? Mă îndoiesc. în orice caz, fiindcă autorul 245 zugrăveşte altfel exteriorul decît azi şi deoarece cum a fost atunci nu ştim exact, simţul nostru istoric nu e jignit, şi bătălia fiind admirabil zugrăvită, iar trecutul dîndu-i prestigiul poetic al lucrurilor de demult, bucata d-lui Sadoveanu e la înălţimea talentului său. în zugrăvirea bejeniei, autorul a avut să se lovească de piedici încă şi mai mici : fuga, înspăimîntată, a1 unei mase de oameni, în spre locurile ascunse ale munţilor ar fi la fel azi ca şi acum cîteva sute de ani. Aici e vorba de talentul autorului de a ne face să vedem masa şi de a ne inspira groază de întâmplările povestite. în privinţa dragostei dintre Andrieş Hamură şi Li-liana de la Drăguşeni, am de făcut oarecare observaţii. Iubirea este sentimentul cel mai complicat. Şi de aceea o iubire se deosebeşte foarte mult de alta. Altfel iubeşte un erou din romanele franţuzeşti — şi altfel unul din nuvelele d-lui Agârfoiceanu, altfel Dan al d-lui Vlahuţă şi altfel un „fecior“ din poeziile lui Coşbuc. Alte sentimente elementare alcătuiesc aceste iubiri, şi alte idei le întovărăşesc. Şi... nu că d. Sadoveanu face din Andrieş Hamură un suflet modern, dar, în una din cele mai frumoase pagini — aducerile-aminte ale lui Andrieş despre iubirea dintre el şi Liliana —, felul sentimentalităţii lui Andrieş, tonul poetic al iubirii lui mă pun pe gînduri. Eu nu-mi pot închipui atît de romantic pe un fiu de boier de la 1500, chiar cînd a stat doi ani la şcoli în Polonia. Dar poate greşesc... nu ştiu... Şi iată ceva mai etern decât cele mai eterne lucruri omeneşti : natura, care e aceeaşi şi acum, şi la 1500, şi mult mai înainte ca ...râme anxieuse eut habite Ies corps — şi pe care d. Sadoveanu o zugrăveşte aci poate mai bine decît oriunde în opera sa. Aşadar, d. Sadoveanu, alegînd acţiuni şi sentimente etern omeneşti şi redîndu-le mai cu samă prin acţiune — care e mai uniformă decît motivele ei —, a fost în situaţia de a „imita realitatea44 fără să cadă în anacronisme (dacă decorul e adevărat), a fost în stare să tie dea un tablou istoric, în care, cum zice Taine, să „adaoge adevărului poezie44. Există scriitori care vreau să facă romane realiste, „sociale44 şi „psihologice44 din trecutul nostru cel mai în- 246 depărtat. Rezultatul e lamentabil, chiar cînd se înarmează cu toată „ştiinţa" !... Splendida povestire a d-lui Sadoveanu, dacă băgăm bine de samă e un poem epic, face parte din acel gen a cărui legitimitate nu a negat-o nimene niciodată. E un poem epic, cum îl poate scrie un modern : un poem, fără ceea ce se cheamă „miraculos". însemnările lui Neculai Manea (Spre roman) Evoluţia unui scriitor repetă adesea istoria literaturii ţării sale, după cum acesta repetă istoria literaturii universale. Un pedant ar găsi, poate, locul să amintească că „ontogenia repetă filogenia". D. Sadoveanu, care a scris, mi se pare, şi în versuri, şi-a început strălucita sa carieră literară cu acele povestiri al căror caracter, mai întotdeauna liric sau epic, a fost relevat de atîtea ori. Epicul, în opera sa, constă în evocarea impetuoasă a faptelor mari, legendare, întrupate în personaje aprige, „romantice" (unele din Povestiri, Şoimii etc.). Iar lirismului său îi datorim acele minunate bucăţi în care scriitorul îşi ilustrează un sentiment puternic prin scene din viaţa reală : sentimentul singurătăţii omeneşti, printr-o întîmplare tragică (Intr-un sat, odată), sentimentul de melancolie faţă de vremelnicia lucrurilor omeneşti, printr-o întîmplare de vînătoare ori de dragoste (Hanul Boului, Moarta). Acestui caracter — epic sau liric — al primelor sale lucrări se datoreşte „romantismul" d-lui Sadoveanu. Deaitmintrelea, nici un scriitor român n-a fost curat obiectiv. Nici Caragiale, căci un scriitor satiric, după definiţie, e prea stăpînit de sentimente în faţa realităţii, pe care, din cauza acestor sentimente, o deformează pană la un punct. Se ştie că exagerarea este un procedeu inerent acestui gen literar. Pe lîngă aceasta, un scriitor satiric, tot prin definiţie, alege aspecte ridicole ale societăţii, de-formînd, deci, realitatea şi din această cauză. Iar d. Bră-tescu-Voineşti e prea duios pentru a fi, şi el, curat obiec- 247 tiv. După cum, ca să luăm un exemplu de aiurea,. Maupassant e prea mizantrop, pentru a fi un pur realist — orice ar zice majoritatea criticilor săi. Dar dacă subiectivismul lui Caragiale e inerent: genului în care a scris ; dacă şabiectivismul d-lui Bră-tescu-Voineşti e numai un adaos, şi fericit, la zugrăvirea vieţii — subiectivismul d-lui Sadoveanu în bucăţi ca aţele pe care le-am amintit e în adevăr lirism. Scriitorul, cum: am spus, îşi ilustrează un sentiment prin scene reale din viaţa reală. ...Scene reale din viaţa reală ! Prin aceasta se deosebeşte d. Sadoveanu de poeţii lirici care scriu nuvele şî care, neputînd ieşi din cercul propriei lor personalităţi, mr pot crea decît un singur personaj real, pe ei înşişi — celelalte fiind ori repetarea, în alte exemplare, a aceluiaşi personaj, ori personaje convenţionale. D. Sadoveanu însă a? creat în bucăţile sale lirice o mulţime de personaje vii,, şi nici unul nu e imaginea autorului lor. Se poate spune, în scurt, că el a făcut lirism exprimîndu-şi sentimentele* prin cea mai obiectivă zugrăvire a vieţii — oricît s-ar bate-cap în cap aceste cuvinte... Şi de aceea, cu tot puternicul său lirism, în bucăţile» sale lirice d. Sadoveanu n-a fost niciodată un adevărat romantic. Mai mult romantism găsim în bucăţile sale-epice. Dar echilibrul acesta stabil, dacă mi se iartă expresia,, între lirism şi obiectivism, s-a rupt. Zugrăvirea vieţii ar ajuns tot mai mult pe primul plan, sentimentul reducîn-du-se la ceea ce am numit aiurea atitudinea scriitorului faţă cu viaţa pe care o zugrăveşte. Puternica sa obiectivitate, vădită şi în primele lucrări, degajată deja mult de* lirism în La noi, în VUşoara, acum, în însemnările lut Neculai Manea, s-a eliberat cu totul. însemnările lui Neculai Manea nu mai sînt nici o operă lirică — ilustrarea unui sentiment, nici un poem-epic — zugrăvirea unor fapte mari, datorită unor fiinţe* cu facultăţi sufleteşti exagerate. Aici, scriitorul s-a supus, cum se zice, obiectului, a observat viaţa de toate zilele şi a redat-o — pentru a o reda. Că şi aici se poate constata-sentimentul şi concepţia scriitorului faţă cu viaţa e altă-vorbă : absenţa scriitorului din opera sa e cu neputinţă. Această evoluţie a d-lui Sadoveanu ne explică şi forma în care sînt scrise însemnările lui Neculai Manea~ 248 Bucăţile lirice şi epice erau unitare. Această unitate» de compoziţie o căpătau de la sentiment, care, prin natura sa, este concentrativ şi regulator, căci sentimentul grupează arhitectonic imaginile asociate cu dînsul şi prin care el se exprimă. Acuma însă, supunîndu-se obiectului,, vieţii, opera sa, însemnările lui Neculai Manea, nu mai' are acea unitate, căci - viaţa este variată şi complicată, şi sentimentul, căzut pe planul al doilea, nu se mai poate-impune materialului, pentru a selecta mai întăi şi a alege* ceea ce-i convine, pentru a-1 unifica apoi şi a-1 încadra,, aş zice, într-o formă geometrică regulată. Ultima lucrare a d-lui Sadoveanu, dacă e vorba să-f dăm un nume, e un roman, şi e sigur că forma în care-compune acuma d. Sadoveanu (de „jurnal" 4) e tranzitorie.. Desigur, viaţa reală apare ca ceva fragmentar şi ca-priţios, dar de aici nu urmează că şi în privinţa compoziţiei, arta trebuie s-o imite : arta, dimpotrivă, are menirea să prindă, să imobilizeze o clipă din viaţa capriţios fugară şf s-o fixeze, pentru totdeauna, prin formă. Dar d. Sadoveanu, ştie, desigur, acest lucru. Şi, pentru ce compune încă fragmentar, pentru ce redă viaţa încă. în episoade juxtapuse ? Pentru că romanul, ultimul termen al evoluţiei literare, e genul cel mai pretenţios, nu numai din punctul de vedere al fondului, ci şi din punctul de vedere al compoziţiei. Şi, la această compoziţie, mai ales într-o literatură fără tradiţie, nu se poate ajunge deodată : tinzi către ea, încercînd, dibuind, făcînd preludii, exercitîndu-te. Forma de „jurnal" ori de „scrisori" este tranziţia pe care» o face d. Sadoveanu spre forma definitivă a romanului. însemnările lui Neculai Manea sînt, ca să întrebuinţăm un termen de pictură, nişte adevărate „studii". Dar d. Sadoveanu a scris pănă acum Şoimii şi Floare ofilită — mi se va obiecta ! Tocmai : slăbiciunea relativă, a acelor două nuvele-roman e o dovadă de cele ce înaintăm aici. Iar această dare îndărăt a d-lui Sadoveanu de la forma clasică a romanului, dare îndărăt care, cum se ştie, are avantajul de a te face „să sai mai bine" — e dovada seriozităţii şi conştiinţei sale artistice. 1 1 Sau de „scrisori**, ca în Duduia Margareta. 249» A face numai ceea ce cu adevărat poţi este o mare virtute artistică, deoarece în artă se pare că ar fi „posibil şi imposibilul44 — dovadă atîtea „opere literare44 în care autorii vorbesc de lucruri pe care nu le cunosc, de sentimente pe care nu le-au simţit^ de probleme pe care nu le-au cugetat. Că d. Sadoveanu nu încearcă, aproape niciodată, acest „imposibil44 ne dovedeşte perfect şi faptul că opera acestui scriitor este oglinda experienţei sale, în acel înţeles că, •după ordinea scriselor sale, putem face istoria experienţelor sale asupra vieţii... Am observat cu altă ocazie că acest mare poet al naturii n-a zugrăvit pănă acum decît cîmpia, singura pe care o cunoaşte bine, singura în care a trăit şi pe care a putut s-o observe îndelungat. Şi tot atunci spuneam că acest scriitor, proclamat de la început „ţărănist44, nu şi-a meritat acest nume decît mai tîrziu, cînd a scris La noi, în Viişoara. La începuturile sale, îndrăgostit de trecut, cu o copilărie şi cu o adolescenţă petrecute în orăşelele Moldovei şi cu experienţa vieţii de cazarmă — d. Sadoveanu a zugrăvit mai ales scene eroice din trecut, scene din viaţa mahalalei moldoveneşti şi scene din viaţa militară. Cînd a ieşit din cercul său, cînd a străbătut, pe de o parte, în afară de oraş, iar pe de altă parte, în alte clase orăşeneşti ale societăţii din provincie — atunci, pe lîngă viaţa cunoscută mai de demult, a început să zugrăvească şi viaţa acestor pături sociale. Aşadar, însemnările lui Neculai Manea, pe lingă afirmarea obiectivismului d-lui Sadoveanu, marchează şi un alt progres : lărgirea câmpului său de observaţie : zugrăvirea -unei pături nouă, a păturii aşa-numiţilor intelectuali, reprezentaţi în romanul său prin exemplare foarte umile, „provinciale44, de un rang inferior. (Bineînţeles că, avînd să zugrăvească mediul în care trăiesc eroii săi, d. Sadoveanu a zugrăvit încă o dată mahalaua moldovenească, şi mai bine decît oriunde aiurea.) Dar pe lîngă aceste progrese — d. Sadoveanu St mai făcut un altul, foarte important. ...între stările sufleteşti ale unui om, unele sînt mai primitive, mai generale şi mai naturale. Mai naturale, în înţelesul că sînt condiţionate mai mult de natură decît 250 stările sufleteşti superioare, care sînt mult mai mult condiţionate de împrejurările sociale. S-ar putea zice că primele capitole ale psihologiei ţin mai mult de domeniul ştiinţelor naturale, pe cînd ultimele capitole, mai mult de acela al ştiinţelor sociale. D. Sadoveanu a zugrăvit, până acum, mai ales stări sufleteşti de prima categorie. Şi cum acestea au rădăcini adinei în natură, d. Sadoveanu, care şi-a dat samă de acest lucru sau care a avut intuiţia acestui lucru, a încadrat întotdeauna pe om în natură în aşa fel, incit natura să explice şi să complecteze pe om. De aici, sau şi de aici, marea însemnătate a naturii în opera acestui scriitor şi felul deosebit, unic, cum o zugrăveşte. Zugrăvind până acum viaţa sufletească superioară şi complicată numai incidental, şi nu în bucăţile sale cele mai bune, împrejurările sociale, acele care explică această viaţă, ocupau un loc neînsemnat în opera d-lui Sadoveanu. Zugrăvirea acestor împrejurări este un alt progres al d-lui Sadoveanu, şi mai cu samă priceperea influenţii lor asupra personajelor. Dacă în Floare ofilită d. Sadoveanu ne arată o parte din împrejurările sociale care lucrează asupra eroilor săi, el nu-şi dă destul de bine samă de rezultatul acestei influenţe asupra acelor eroi. D. Sadoveanu ne arată perfect, în acel roman, ce victimă a lui Negrea este nevasta acestuia, dar nu ne arată ce victimă vrednică de milă este acest Negrea însuşi, omul acesta viţios, călăul nevestei sale. Dacă Ţinea este victima lui Negrea — lucru uşor de văzut —, apoi Negrea este şi el victima unui călău anonim — anonim, căci nu e un om, ci, un întreg complex de împrejurări, din care unele, cum spuneam, le zugrăveşte şi d. Sadoveanu. Acum însă, în însemnările lui Neculai Manea, d. Sadoveanu nu numai că zugrăveşte împrejurările sociale în care trăiesc eroii săi, ci arată şi chipul cum aceste împrejurări lucrează asupra acestor eroi. Şi să se observe ce puţin loc ocupă natura aici, unde, ca şi-n nuvelele d-lui Brătescu-Voineşti, ea nu prea are ce explica. In însemnările lui Neculai Manea, d. Sadoveanu ne arată dezorganizarea sufletească a doi oameni, Neculai Manea şi Ion Radianu, dezorganizare care-i duce, pe unul, la amorţirea simţului moral, pe altul, la viţiu şi la moarte. Scriitorul ne arată cum aceşti doi oameni, neavînd nici 251 un scop în viaţă, n-au ce face cu puterile lor sufleteşti,, care, neutilizate, se-ntorc împotriva lor şi-i distrug. Şf aceasta, din pricină că ei nu sînt nici destul de răi, ca. tînărul Leonard Iliescu, pentru ca, confundîndu-se în turmă, să trăiască numai pentru qlînşii, utilizînd în favoarea lor inconştienţa turmei ; nici destul de buni, pemtnr ca să pună, ei, pentru concetăţenii lor, scopuri viaţii. Dacă d. Sadoveanu ne-ar fi dat tipul unui asemenea om,, atunci am fi avut seria întreagă : jos, Leonard Iliescu, la mijloc, Manea şi Radianu (în această ordine, căci Ra~ dianu e superior lui Manea), sus, omul bun, luptătorul' idealist. Am fi înţeles atunci şi mai bine că... speciile mijlocii, într-o societate ca acea zugrăvită de d. Sado— veanu, sînt menite distrugerii... Aiurea, unde există o adevărată viaţă socială, societatea însăşi dă tipurilor mijlocii scopuri în viaţă, ba poate feri de degradare chiar tipuri inferioare ca Leonard Ilies— cu. Aiurea, societatea nu e o juxtapunere de indivizi, ca la noi. Aiurea, diferitele forme de solidaritate — de la societăţile de muzică pînă la partidele politice întemeiate pe interese sociale — sînt tot atîtea îngrădiri, care nu lasă pe om izolat. Iar izolarea e cel mai mare duşman al* omului : un sociolog, făcînd statistica sinuciderilor, a constatat că ceea ce fereşte de sinucidere este îngrădirea în asociaţii — de orice natură ar fi ele. Această concepţie, sau această intuiţie a dependenţii* omului de societate, a adus un mare serviciu d-lui Sado-veanu, căci un scriitor care-şi dă samă de toate înrîurrrile suferite de om de la societatea în care trăieşte poate-vedea*mai adînc în viaţă. Din această cauză, eu o intrigă tot atît de banală ca* şi aceea din Floare ofilită, însemnările lui Neculai Manea■ sînt atât de interesante ! Interesul care nu vine de la intrigă (într-o operă de artă el vine numai într-o mică măsură de la intrigă), vine aici de la semnificaţia pe caro scriitorul o dă vieţii zugrăvite, căci aici nu mai e vorba de lucrurile care se întîmplă unuia sau altuia, ci de un' fapt mult mai interesant, pentru că autorul pune © .însemnată problemă, pentru că el ne arată cum o întreagă stare de împrejurări lucrează asupra unor biete fiinţe omeneşti. Personajele, aici, sînt nişte „subiecte“, asupra cărora experimentează un întreg complex de împrejurări^ în care trăim cu toţii. Cunoscuta definiţie a artei ca o» 252 _,,critieă a vieţii“ se poate aplica perfect acestui roman al d-lui Sadoveanu. Pentru frumuseţa operei, aş fi dorit ca Radianu, în care strigă toată durerea ce rezultă din această stare de lucruri, să aibă o vervă strălucită, o ironie nimicitoare, la înălţimea exasperării sale răutăcioase... Dar poate că această coardă lipseşte lirei d-lui Sadoveanu. Dacă d. Brătescu-Voineşti, în schiţa de roman care se numeşte în lumea dreptăţii, ne arată cum se distrug, învinşi în luptă, cei superiori, dar fără destulă energie, tocmai din cauză că sînt superiori, d. Sadoveanu, în însemnările lui Neculai Manea, ne arată cum exemplare din aceeaşi categorie (de pe o treaptă inferioară), cînd n-au un scop în viaţă, se dezorganizează sufleteşte tot din cauza relativei lor superiorităţi. loan Al. Brătescu-Voineşti In lumea dreptăţii în constelaţia prozatorilor de azi, d. Brătescu-Voineşti străluceşte cam izolat, atît prin situaţia sa, prin felul vieţii sale, cit şi prin natura operei. El mai ocupă un loc deosebit şi prin faptul ca este scriitorul care face tranziţia între generaţia lui Vlahuţă şi acea a lui Sadoveanu. Din acest punct de vedere, putem spune că el este începătorul literaturii noastre celei mai nouă şi, fiind un scriitor de talent şi un adevărat nuvelist^ putem adăoga că de la el începe nuvela română, ca gen căruia să i se fi consacrat un scriitor şi care să îndeplinească toate condiţiile genului. D. I. Al. Brătescu-Voineşti, care a început să scrie-acum vreo cincisprezece ani, a avut nenorocul să scrie în Convorbiri literare, ceea ce l-a făcut inaccesibil publicului. Apoi a avut nenorocul să scrie într-o vreme cind literatura naţională nu prea avea cetitori, pentru că se pierduse încrederea în ea, pe atunci pe cînd se făcea trista constatare că nu avem o mişcare literară, fapt căruia d. Gherea i-a dat o explicaţie în articolul său Asupra mişcării literare şi ştiinţifice *. D. Brătescu-Voineşti a mai avut şi o delicateţă extremă, care l-a făcut, s-ar zice, să se eschiveze din faţa publicului. Dar între puţinii care-l-au descoperit în Convorbiri, d-sa a avut mulţi admiratori. Cu apariţia volumului său Nuvele şi schiţe, situaţia s-a schimbat şi d. Brătescu-Voineşti a început să pătrundă în conştiinţa publicului. Dar „volumul" mai are şi o altă însemnătate pentru soarta unei opere literare. Opera literară e o sumă de ------------- .. . I * Mişcarea literară şi ştiinţifică, în Literatură şi ştiinţa, Ir ^ 1893, p. 1—28 ; în volum, cu titlul citat de Ibrăileanu. 254 momente ale spiritului unui scriitor, o manifestare multiplă şi variată a impresiei pe care lumea o face asupra unei senzibilităţi. Numai cînd ai înainte, ca într-o mare frescă, toate imaginile prin care scriitorul şi-a exprimat şi istorisit senzibilitatea sa, îţi poţi face o idee complectă de această senzibilitate, poţi avea o imagine perfectă a sufletului scriitorului. Nu numai o bucată, o nuvelă sau un roman pierde, cetită în răstimpuri, de pildă într-o revistă, ci şi opera întreagă a unui scriitor, cetită în bucăţi, la intervale mari de timp, să zicem în cincisprezece ani, nu va face aceeaşi impresie ca cetită deodată în „volum". Aici, bucăţile se ajută şi se luminează reciproc, este o acumulare de efect: bucăţile, în lupta pentru trai, se asociază. Bucăţile unei opere sînt notele din simultaneitatea cărora reiese acea armonie care redă un suflet de artist. Iar acuma, cu apariţia volumului în lumea dreptăţii, atît de bogat şi atît de armonios, d. Brătescu-Voineşti a intrat în categoria scriitorilor celor mai cunoscuţi şi mai apreciaţi. D-sa e poate cel mai preţuit, vreau să zic cel mai puţin contestat dintre scriitorii noştri, ceea ce se da-toreşte şi talentului său, şi egalităţii acestui talent — căci acest scriitor are în, grad înalt spiritul de autocritică — şi, desigur, şi acelei distincţii, acelui „splendid isolation", care-1 face să nu încurce pe nimenea. în literatura noastră, d. Brătescu-Voineşti e un fel de Pană Trăsnea : „urmaş al unui mare neam de boieri români, pomenit din moşi-strămoşi şi scris în pisaniile a vreo trei biserici din oraş..., cunoscut drept un om deştept, umblat prin străinătate, tare cinstit, tare tihnit, dibaci la mînă pentru lucruri migăloase şi iarăhi tare iubitor de flori şi toate frumuseţile firii..." Da, acest iubitor de frumuseţile firii este foarte dibaci la mînă şi zugrăveşte cu o fineţe de neîntrecut viaţa, o anumită viaţă, pe care ne vom încerca să o definim în. acest studiu. I „Adaptarea la mediu — zice Andrei Rizescu lui Anto-nescu, directorul gimnaziului, cînd acesta îl sfătuieşte să se acomodeze împrejurărilor —, adaptarea la mediu e o condiţie de existenţă la care se supun orbeşte plantele şi 255 ^animalele inferioare. Cu cit o fiinţă e mai sus’ pe scara vieţuitoarelor, cu atît caută să se dezrobească de sub greutatea acestei nevoi. Omul seacă bălţile ; omul spintecă munţi şi scobeşte tuneluri ; omul primeşte să fie schingiuit şi zice : «e pur si muove !», omul pune mina pe bici şi goneşte zarafii din templu. Qmul transformă mediul. (în lumea dreptăţii.) Şi, în adevăr, dacă celelalte vieţuitoare, care trăiesc numai în mediul natural, se pun ele în concordanţă cu mediul, omul, pe lîngă adaptarea lui la mediul natural, are puţinţa de a pune mediul acesta în concordanţă cu sine însuşi, „secînd bălţi şi scobind tuneluri*4 ; iar cind e vorba de mediul social, pe lingă adaptare, mai are, iarăşi, putinţa de a face el schimbări în acest mediu, primind să fie schingiuit şi zicînd : „e pur şi muove44 şi „gonind cu biciul zarafii din templu44. Şi, după cum în lumea naturală fiinţa zoologică se mlădiază cu atît mai puţin mediului cu cît e mai tare, tot aşa, în lumea socială, omul, cu cît e mai puternic, cu atît se mlădiază mai puţin, cu atît are posibilitatea de a face, el, schimbări în acest mediu. Şi, fiindcă omul s-a emancipat mult de mediul nă-tural, problema adaptării lui şi, deci, a fericirii lui se pune mai ales pe terenul social. i 4 Dar dacă în lumea naturală orice însuşire favorabilă succesului este o însuşire bună, în lumea socială nu e tot aşa : nu orice însuşire sufletească bună este o însuşire socială bună, favorabilă adaptării. Există însuşiri care din punct de vedere moral sînt calităţi şi din punct de vedere al adaptării sînt defecte. Dacă ne-am închipui o societate ideală, întemeiată în alcătuirea ei pe dreptate, atunci orice calitate morală ar fi şi una pentru adaptare. Cu cît o societate se Îndepărtează de tipul ideal, cu atît calităţile morale devin defecte pentru adaptare. Se poate concepe o> societate în care delicateţa de sentiment, cinstea etc. să fie defecte de adaptare. Unde lucrurile stau astfel, este clar că acei care, prin naştere şi educaţie, vor fi mai vulgari se vor adapta mai uşor. Cu cît însuşirile morale înnăscute vor fi de un ordin mai înalt, cu atît adaptarea va deveni mai problematică*. Iar acei care, prin naştere sau educaţie, au însuşirile su- 256 fleteşti bune, absolut contrare celor cerute de mediu, dacă -sînt mai mult senzitivi decît voliţionali (iertaţi-mi aceste expresii barbare), vor fi distruşi, căci nici nu se vor putea adapta, nici nu vor avea energia să lucreze, ca luptători, spre schimbarea mediului în conformitate cu personalitatea lor. Opera d-lui Brătescu-Voineşti este istoria inadaptabilităţii categoriei a treia în mediul format de cele două categorii dintâi. Tipuri de categoria celor care iau biciul şi alungă zarafii din templu lipsesc în opera d-lui Brătescu-Voineşti. Este drept că i-ar fi fost greu să găsească modele. Dar fiindcă împrejurările vieţii clasifică pe oameni (clasificaţi de natură în categorii psihologice) în categorii sociale, e interesant să vedem din ce clase se recrutează mai ales inadaptabilii d-lui Brătescu-Voineşti. Şi dacă vom găsi că inadaptabilitatea unora faţă cu adaptabilitatea altora se datoreşte şi claselor sociale respective aşa cum au fost condiţionate de istoria ţării româneşti — a-tunci opera d-lui Brătescu, pe lingă un document cu caracter general, va căpăta şi importanţa unui document privitor la o societate specifică, la ţara noastră. Cine sînt inadaptabilii d-lui Brătescu-Voineşti ? Ce categorii sociale simbolizează ei ? Pentru ce sînt inadaptabili ? Din pricina căror însuşiri ? Care e mediul care face ca acele însuşiri bune să devină defecte de adaptare ? Răspunsul ni-1 vor da, mai cu samă, cele patru nuvele mari ale autorului, asupra cărora ne vom opri în special, căci desigur că în acele opere care l-au oprit şi l-au frămîntat mai mult îl vom găsi mai degrabă pe d. Brătescu-Voineşti. Acţiunea din aceste nuvele se desfăşură într-un mic oraş de provincie din Muntenia, probabil în Tîrgovişte, de unde e şi d. Brătescu-Voineşti şi unde autorul plasează istoria „Neamului Udreştilor“. Mediul, care serveşte de cadru eroilor, e viaţa acelui orăşel, şi anume clasa stăpînitoare. Şi fiindcă la noi s-a creat dintâi forma de civilizaţie aşa-numită burgheză, rămînînd ca ea să creeze apoi clasa corespunzătoare, pe care, in parte, a şi creat-o — este natural ca noua stare de lucruri să fie reprezentată mai 257 ales prin organele de guvernămînt, adică prin purtătorii şi reprezentanţii acelei forme, prin profesiile numite liberale, şi mult mai puţin prin industriaşi şi comercianţii în Pană Trăsnea Sfîntul sînt două tragedii : întăi este moartea Elizei, nevasta lui Pană. E o întâmplare oarecare şi nu ne priveşte aici. A doua e acea năpaste care face pe Pană Trăsnea Sfîntul să-şi plătească nobleţă vieţii, cu un stagiu în puşcărie. % Posibilitatea acestei catastrofe ne-o explică mediul în care a ajuns să trăiască Pană Trăsnea la adinei bă— trineţe ; ne-o explică discordanţa dintre Pană Trăsnea şi lumea nouă, în care el a intîrziat să trăiască. Chiar la începutul părţii a doua a nuvelei, d. Bră-tescu-Voineşti ne explică apariţia acestei lumi nouă şi ne-zugrăveşte fizionomia ei : „Multe mai face şi desface vremea scurgîndu-se în-cetinel şi mult se schimbă şi se prefac lucrurile. Aceasta se vede pretutindeni, dar mai îndeosebi se vede în ţările care, îndelungă vreme rămase în urmă, vin deodată în atingere cu altele, ajunse la cea mai înaltă treaptă de înaintare. Căci atunci, în rîvna de a ajunge şi ele cît mai., în grabă acolo, unde celelalte n-au ajuns decît printr-o nepripită prefacere firească, se îngrămădesc înnoirile unele peste altele şi în vreme de abia cîţiva ani se schimbă lucrurile de nu le mai cunoşti. Şi o fi spre binele unora şi o fi spre răul altora. “ „Nici n-a fost în gîndul meu să arăt ceva nou, cî numai să-mi fac drum pentru a spune că în timp de douăzeci şi patru de ani, eîţi s-au scurs de la întâmplările povestite, orăşelul în care s-au petrecut a ajuns de necunoscut. “ „Nu mai e de cunoscut uliţa tîrgului, aşa mîndreţe de prăvălii cu mărfuri de toate soiurile s-au deschis Şl pe-o parte şi pe alta. Cine ar şti să spuie cîţi prefecţi, cîţf primari şi cîţi magistraţi s-au schimbat în vreme» asta 7 Şi cine ar putea iar să spuie cît s-au schimbat oamenii şi la port, şi la vorbă, şi la obiceiuri, şi la credinţe,, şi la gusturi ? ; Că s-au schimbat multe. Şi de cînd boierul Mano-r lache Moldoveanu a făcut ruptoare, s-au stîns unul dte 258 unul, 'la răstimpuri mici, toţi oamenii de neam ; iar din pricină că în apropiere de oraş s-au descoperit nişte mine de păcură şi de cărbuni, negustoraşii altădată nebăgaţi în seamă, cumpărînd pe nimica pămînturile de la ţărani, au ajuns cu averi mari şi duc azi treburile oraşului prin puterea lor politică şi prin acei care, dintre ei, au îmbrăţişat carierele liberale şi stau în fruntea bucatelor de nu-ţi vine să crezi cum s-ra împlinit de cu prisos, în timp aşa de scurt, vorba de la evanghelie, că vor cădea neamurile şi se vor ridica noroadele. Dar, precum în unele morminte, dacă piere tot ce fusese îngropat, mai rămîne inelul mortului, frumos şi strălucitor ca în ziua dintâi, aşa, în mijlocul goanei de prefaceri şi de înnoiri, a rămas Pană Trăsnea, neclintit şi acelaşi uitat în mormîntul în care se îngropase singur de viu.“ E vorba, aşadar, de importarea civilizaţiei apusene, care a făcut să se ridice o clasă nouă (ajutată aici şi de unele bogăţii naturale) şi să dispară o clasă veche, aceea a boierilor de neam. Acelaşi fenomen îl zugrăveşte autorul şi la începutul nuvelei Neamul Udreştilor. Saşinca, nevasta lui Oos-tache Udrescu, îşi arată indignarea şi dispreţul, tot prin cuvintele : „Căderea neamurilor şi ridicarea noroadelor", ou toate că Saşinca (care se simte aşa de străină în această familie, între mobilele din alte vremi, intre slugile vechi), este ea însăşi un produs al acelei civilizaţii apusene, care a făcut să cadă neamurile şi să se ridice noroadele. Neamul Udreştilor se stinge din cauza acelei civilizaţii. în nuvela cea mai mare, In lumea dreptăţii, mediul e acelaşi, zugrăvit însă mai complect şi cu mai multă putere decît în celelalte două nuvele — şi vom vedea pentru ce. Cum e acest mediu din punct de vedere moral ? La această întrebare, d. Brătescu-Voineşti răspunde prin zugrăvirea diferitelor personaje reprezentative: Berlescu, din în lumea dreptăţii, şef local de partid, advocat fără talent, care reuşeşte din pricina imoralităţii, din pricina lipsei de delicateţă sufletească şi a lipsei de scrupule; Vineanu, alt advocat, tot din In lumea dreptăţii, şeful local al celuilalt partid, care reuşeşte cam prin aceleaşi 259 defecte morale, ce devin calităţi de adaptare — aceştia, probabil, s-au născut perfect adaptabili ; Zărnescu, preşedinte de tribunal, tot din în lumea dreptăţii, care împarte „dreptatea44 după interesul mai marilor zilei — acesta, tip de categoria celor care se „cuminţesc44 cu vremea, căci la început a fost fim om de treabă ; prefectul din Pană Trăsnea, care se înduioşează aşa de tare de „nefericirea44 d-rei Melicescu, mai ales cînd aceasta, sufocată de indignare, îşi desface corsetul, încît condamnarea lui Pană e asigurată fără nici o îndoială ; procurorul, din aceeaşi nuvelă ; advocatul şi deputatul Vasiliadi, tot din nuvela aceasta, care pledează cu înflăcărare împotriva lui Pană, căci „datorea acest serviciu prefectului, în schimbul nevestei, pe care i-o luase cu vreo trei ani mai înainte44 ; Râul şi Saşinca, fiul şi nevasta lui Costache Udres-cu, care sânt invazia mediului celui nou în însăşi cas^, în însăşi inima neamului Udreştilor ; prefectul şi tot clubul de cartofori şi amatori de mahalagisme din Două surori ; Clopotescu chiar (să se bage de samă numele lui) din Conu Alecu, în care mediul acesta nou e arătat sub alt aspect — mai inofensiv; căci e într-o schiţă umoristică : „Buni băieţi, ăştia din ziua de azi, zice Conu Alecu, deştepţi... or fi ştiind carte multă, dar nu ştiu să se poarte“... Acest mediu este şi vulgar, şi necinstit, şi cine. nu-i are însuşirile nu se poate adapta, e distrus, ori măcar nefericit. Distruşii şi nefericiţii sînt, mai ales, Pană Trăsnea, Costache Udrescu şi Andrei Rizescu. Cei dintâi, Berlescu şi seria întreagă, sînt cei chemaţi pentru viaţă, căci sînt lipsiţi de cultură sufletească, de orice distincţie, din cauza lipsei de rafinare ereditară şi din cauza lipsei de educaţie. Fiind ridicaţi deodată din clase inferioare, ei vin numai cu pofte, pe care le vor satisface cu acea totală lipsă de scrupul care e o însuşire admirabilă pentru adaptare în mediul cel nou. Se-nţelege, vorbim în general, căci există şi excepţii, dovadă Rizescu, care face pacte din aceeaşi clasă. Ceilalţi, veniţi în viaţă cu altfel de însuşiri, fiind apoi, altfel educaţi, vor fi meniţi distrugerii, prin chiul distincţia lor sufletească. 260 Pană Trăsnea, eu viaţa lui liniştită, închinată florilor şi amintirii Elizei, nu mai face parte din lumea cea nouă, creată de formele nouă de stat şi de descoperirea minelor de cărbuni şi petrol din judeţ. Nirnene nu-1 înţelege, el apare tuturora ca un maniac. Dar, mai ales, el nu mai prezintă nici o valoare socială în lumea cea nouă. Dintr-o întîmplare banală, nemăsurat de importantă pentru el, Pană Trăsnea se pune în luptă cu mediul, reprezentat prin profesoara d-ra Melicescu, prin prefect, prin procuror, prin judecători, prin advocaţi şi, în sfîrşit, prin întreaga opinie publică. „Sfinţenia" sa e un defect, nu numai pentru că îl face inofensiv, dar pentru că îl face şi neînţeles. Mai mult, pentru că îl face ridicol şi chiar odios, dînd aparenţă de verosimilitate infamei calomnii ce se debitează pe socoteala sa că ar fi avut gînduri de satir asupra frumoasei d-re ‘Melicescu : „Ştiau şi copiii de şase ani de ce mizerabilul maltratase pe biata tînără, statornică în virtute". Şi aşa se face că Pană Trăsnea ajunge în puşcărie, pentru că, din iubire şi bunătate, îşi dăduse averea pentru înfiinţarea unei şcoli de fete. Această faptă bună, precum şi toată „sfinţenia" vieţii lui întregi nu-i ajută deloc la proces, unde, dealtfel, Pană Trăsnea nici nu se prezintă. Iar advocatul Moldo-veanu — fiul boierului Moldoveanu —, om de treabă, nici nu mai are curaj să aducă ca argument curăţia vieţii acestui om care, chiar în acel moment, îşi stropea acasă aţaliile şi mixandrele, căci procurorul — reprezentantul societăţii, adică al mediului celui nou —, ar fi- exclamat desigur : „Une leţon de geologie, alors ! ?“... Iar Neamul Udreştilor se stinge, pentru că „civilizaţia", mediul cel nou străbate chiar în casa Udreştilor. Costache Udrescu va avea să sufere mult de la acest mediu, reprezentat prin nevasta sa, Saşinca, şi prin fiul său. Costache Udrescu va suferi mult de la nevastă-sa, pentru că el adună cu pietate documentele trecutului familiei sale, pentru că-şi îngrijeşte moşia ca un om cinstit şi pentru că nu se amestecă în politică să se aleagă deputat: — „O să mă bagi în mormînt cu nepăsarea dumi-tale !, strigă ea. Nu vezi cum iţi trec toţi înainte ? Trezeşte-te ! Tre-zeşte-te, odată ! Urlă tîrgul de ropotul alegerilor, şi dumneata stai de silabisit hrisoave, arde-le-ar focul ! 261 — Nu sînt făcut eu pentru asta, mico.“ Dar, mai ales, va suferi mult văzînd înstrăinarea fiului său, înstrăinare care începe chiar de la botez prin numele de Racul ce i-1 dă mama lui (în loc de Negoiţă, cum dorea tatăl) şi care continjiă prin pensionatul francez, prin învăţătura la Paris, prin viaţa de viveur din Bucureşti. i Dacă în Pană Trăsnea mediul lucrează de afară, aici, în Neamul XJdreştilor, el a pătruns în cetăţuia acestei vechi familii. Iar aceşti doi oameni sînt inadaptabili, pentru că sînt boieri de „neam", pentru că viaţa de familie care subţiază, atît a strămoşilor lor, cît şi a lor proprie^ a creat în ei un suflet mai deosebit. Am vorbit aiurea1 despre această clasă socială şi am arătat cum graţie unei vieţi mai culturale de două-trei veacuri ea a dat pe cei mai mulţi dintre reprezentanţii asimilării culturii europene în prima jumătate a veacului al XlX-lea. Această „culturalitate" este şi ea una din pricinile distincţiei sufleteşti a acestei dase. Dar mai sînt şi alte pricini. Mai întâi, traiul ei mai uşor, scutit de asprimea luptei pentru existenţă şi, în acelaşi timp, scutit şi dte ceea ce am numi azi „cancanurile" politice, căci această clasă, departe de domnii fanarioţi, nu şi-a pervertit sufletul, cum s-a întîmplat cu înalta clasă boierească. Apbi, mediul în care s-a dezvoltat clasa aceasta — o viaţă liniştită de familie, în mijlocul naturii, o ambianţă care subţiază, poleieşte, chiar şi prin micile lucruri comune ale vieţii — casă bună, haină fină, mobile plăcute etc. -H în deosebire, de pildă, de clasa mijlocie ori de cea ţărănească, unde se pot dezvolta alte calităţi, dar nu acele pe care le constatăm la mica boierime. Aşadar, în cele două nuvele analizate, ni se zugrăveşte inadaptabilitatea unor tipuri care simbolizează o clasă. Această clasă a fost distrusă de împrejurările moderne ale vieţii româneşti, personificate în clasa burgheză născînd şi în profesiile liberale. Dar „ridicarea noroadelor" a avut de efect şi ridicarea la suprafaţă a unor fiinţe de elită recrutate din „noroade". Să vedem cum se acomodează aceştia cu mediul. 1 Spiritul critic în cultura românească. 262 Andrei Rizescu, eroul din în lumea dreptăţii, este tipul lor. Andrei Rizescu este un învins, sfîrşeşte cu nebunia. Pentru ce ? Nu avea ştiinţa meseriei sale de advocat ? Nu era cinstit ? Nu era muncitor ? Ba avea toate aceste însuşiri, şi tocmai din pricina lor e distrus. Andrei Rizescu, ca judecător, îşi face datoria — primul defect : nu îngăduie neglijenţa la colegi — al doilea defect ; jenează pe colegi în escamotarea justiţiei — al treilea defect ! Deci nu mai poate fi judecător. Ca advocat, el nu ia procese nedrepte — întâiul defect ; caută să împace pe împricinaţi — al doilea defect; nu face platitudini preşedintelui şi oamenilor zilei — al treilea defect. Are sufletul artist, ceteşte pe Spencer şi pe Nietzsche etc. — defecte oribile, ridicole ! Toate acestea îl fac odios. Şi chiar acolo unde ni s-ar părea că ar putea să aibă o unică satisfacţie — platonică ! —, în inteligenţa şi cultura sa, acolo e mai ridicol, pentru că acolo e mai departe de mediu. Cînd prostul şi bîlbîitul Berlescu îl ridiculiza, numind pe Spencer Laibăr şi pe Nietzsche Niţă, cînd îl întreba din ce fel de cireş erau tunurile lui Mihai Viteazul : cireş dulce ori amar — „toţi se prăpădeau de rîs“ ! Imposibilitatea de a se adapta la mediul acesta i-o explică perfect lui Rizescu nenea Mache, pensionar bă-trîn, prin gura căruia vorbeşte experienţa celor patruzeci de ani de viaţă „modernă" şi „constituţională" : „Ascultă-mă pe mine, eu sînt om bătr'in şi am îmbă-trînit în lumea asta a tribunalului. Dumneata nu faci de advocat. S-a isprăvit : nu faci de advocat. Advocatul, mai ales într-un oraş d-astea micile, va să fie şmecher, şiret, şi la dumneata şiretenia, ca la mine în palmă. Nu te văz eu ?, dumitale îţi plac altele : cititul, vioara ; habar n-ai de lume şi de chichiţele ei... Afară numai dacă nu vrei să mori de foame. — Ei bine, dar ăilalţi cum trăiesc ? — Care ăilalţi ? Păi ţi-i număr pe deşte. Sînt vreo cinci care cîştigă parale mai bune şi mai mult cu afacerile decît cu advocatura ; dar ca ăştia n-o să ajungi să cîştigi niciodată, pentru că n-ai nici situaţia lor politică, nici firea lor, nici nu începi in condiţiile în care au început-o ei. E ! Cînd au început advocatura Vineanu şi Berlescu, nu erau aici în oraş decît doi advocaţi, şi ăia practicanţi, fără titlu. Azi sînt treizeci ; vii şi dumneata, al 263 treizeci şi unulea... Afară de Vineanu şi de Berlescu, mar. e Beneş, Urziceanu şi Amedeu, care cîştigă ceva, ăilalţi abia dacă îşi cîştigă pîinea de toate zilele ; şi bagă de seamă, nu e unul din ăştia care să n-aibă ca dumneata, nici o altă stare, nici legături de rudenie în oraş şi îm judeţ. Şi, să mai ştii de la mine ; clientul nu vine la advocatul cinstit, care ştie carte şi oare vorbeşte frumos ^ se duce la ăl care ştie că are trecere. Uită-te dumneata la Berlescu. Să zici că e vreun om învăţat ? Nu e ; cum: vorbeşte, l-ai auzit : la fiecare zece vorbe «ăă... ăă...», dar năpădesc clienţii la el că„e tare şi mare/' Cetitul, vioara, cinstea, iată defectele lui Andrei Ri-zescu. Lipsa de scrupule, situaţia de om „tare şi mare“, iată calităţile lui Berlescu. Prostia, incultura, bîlbîiala sînt lucruri care n-au de-a face nimic, nici în bine, nici în rău ! Şi pentru a ilustra inadaptabilitatea, d. Brătescu nu putea alege ceva mai potrivit decît advocatura, căci în această profesiune, mai mult decit în altele, e vorba de luptă, de concurenţă, deci aici se poate pune mai bine problema însuşirilor morale favorabile ori nu triumfului- In Două surori, pe lîrfgâ o inadaptabilitate semnificativă : Elena Cioranu, fiica unui boier sărăcit — mai e şi Iosif Dănescu, casierul. Pană să ajungă la această situaţie, probabil că Iosif Dănescu a trecut prin întîmplări grele, care i-au lăsat o urmă de tristeţă, de frică de oameni, o ezitare în faţa vieţii, dar, în sfîrşit, a triumfat t Dacă ar fi avut sufletul lui Berlescu, ar fi fost un mulţumit şi ar fi ajuns mult mai sus pe scara socială, iar dacă ar fi avut sufletul lui Rizescu, ar fi fost un nefericit f Dănescu însă nu e nici boier de neam, nici un adevărat intelectual, dar, pe cît e un suflet distins, pe atît, exact, e şi inadaptabil ; gradul lui de inadaptabilitate e proporţional cu fineţa lui morală şi cu valoarea lui intelectuală. Iar fericirea lui, care începe tîrziu, în după-amiaza vieţii lui, se datoreşte distanţei care îl separă de Andrei Rizescu. Această descalificare a calităţilor morale, cînd e vorba: de adaptare, o găsim, desigur, în orice ţară, oricît de civilizată, dar nu pănă la gradul acesta. Gradul mai mare., pe care-1 constatăm la noi, se datoreşte faptului că sîn-tem într-0‘ epocă de tranziţie, cînd „civilizaţia" este încă în perioada de instalare, şi aceasta intr-o ţară în care 2G4 clasele de jos n-au nici un rol şi în care clasele de sus-au moştenit psihologia celor 200 de ani de influenţă bizantină. D. Brătescu-Voineşti, zugrăvind aspectul tragic al introducerii civilizaţiei la noi, complectează pe Caragiale,. care a zugrăvit aspectul ridicol al aceluiaşi fenomen. Iar Eminescu a exprimat regretul adînc după dispariţia vechii stări de lucruri, după clasele care au înflorit altădată.. II în Pană Trăsnea şi în Neamul Udreştilor, eroii sufăr-cu resemnare. Pană Trăsnea, şi după moartea nevestei sale, şi în urma năpastei ce cade asupra lui, sufere în tăcere, fără zbucium. Tot aşa şi Costache Udrescu : el primeşte loviturile soarbei fără să se zbată. Pe lîngă alte motive, şi această seninătate, dacă mă pot exprima astfel, a sufe— rinţii eroilor, a putut face pe d. Sanieleviei să caracterizeze pe d. Brătescu-Voineşti ca pe un „realist clasic Dar toate acestea nu se mai aplică la nuvela In lumea dreptăţii. Aici eroul nu se resemnează, aici tragedia, sa e zguduitoare, şi, după o ultimă criză, el înnebuneşte. Această deosebire între cele două nuvele dintâi şi'., aceasta din urmă se datoreşte faptului că in In lumea dreptăţii, inadaptabilul nu mai este nici un bătrîn, dar nici, mai cu samă, reprezentantul unei clase bătrîne, muribunde, care se poate resemna că piere. Pană Trăsnea dispare în orice caz odată cu clasa lui. Costache-Udrescu dispare şi el fatal. Ei mor, se poate spune, de ceea ce se numeşte „moartea naturală", iar moartea naturală nu e atît de îngrozitoare ; ba, se zice că o adevărată moarte naturală trebuie să fie fără durere, fără regret, pentru că este sfîrşitul firesc al unei evoluţii. Pe-cînd în nuvela In lumea dreptăţii, acel care „moare" e-un tînăr şi, mai ales, un om dintr-o clasă nouă, de viitor. El nu „moare" nici din cauza vrîstei sale, nici din cauza vrîstei clasei sale, ci de o moarte timpurie, năprasnică, şi toată firea lui protestează împotriva acestei nimiciri nefireşti. Andrei Rizescu, care poartă în el dorul puternic de viaţă, nu se poate resemna ; el se zbuciumă, protestează. O altă cauză, în legătură imediată cu cea dintâi, a -deosebirii dintre „tragedia" acestor două genuri de inadaptabilităţi, e şi faptul că, pe cînd Pană Trăsnea şi Cos-tache Udrescu au nervii echilibraţi, din cauza eredităţii, .a educaţiei şi a felului lor de tşai, intelectualul dezarmat Andrei Rizescu e un om cu sensibilitatea exagerată, cu sufletul peste măsură de impresionabil. Şi aceasta, nu, numai pentru că cultura lui Rizescu presupune o muncă intelectuală, care poate fi prin ea însăşi o cauză de mai mare impresionabilitate, ci şi pentru că această cultură a-a grefat deodată, într-o singură generaţie, pe un creier fără nici o ereditate în această direcţie. Aşadar, aici eroul fiind tînăr, făcînd parte dintr-o -clasă tînără şi fiind şi un altfel de tip psihic, inadaptabilitatea lui trebuie să aibă alt aspect, şi d. Brătescu-Voi-neşti, ca adevărat artist, şi-a schimbat şi maniera. Aid d. Brătescu-Voineşti nu mai e acel „realist clasic" de .mai înainte. Realismul clasic de altădată nu proceda numai de la autor, ci şi de la obiect, de la viaţa redată. Talentul d-lui Brătescu ne apare, în urma acestei consideraţii, de o remarcabilă supleţă. Şi tot din pricina deosebirilor relevate mai sus nuvela/ în lumea dreptăţii are şi alte însuşiri, pe care celelalte nu le aveau, însuşiri datorite tipului şi vieţii zugrăvite de autor. Pană Trăsnea, ori Costache Udrescu, făcînd parte dintr-o clasă care moare de „moarte — aproape — natur rală", nu-şi vor datori moartea atît de mult loviturilor mediului înconjurător, ca Andrei Rizescu. Dacă cei dintaţ dispar şi de la sine, ca clasă, căci nu mai au ce căuta în mediul cel nou, Rizescu dispare numai ca individ, din cauza mediului celui nou, fiindcă acest mediu e rău. Ş& din această cauză, în Pană Trăsnea şi în Neamul Udreş* tilor, autorul n-a zugrăvit mediul decît foarte puţin (şi mai mult ca nou), atît cît era necesar ca să explice distrugerea aproape naturală a eroilor săi, pe cînd în în lumea dreptăţii mediul este zugrăvit pe larg şi cu culori puternice. C Această subtilă înţelegere a împrejurărilor sociale apare uneori în treacăt, dar de un surprinzător adevăr, în nuvelele d-lui Brătescu-Voineşti. Iată, de pildă, Radii Finuleţ, negustorul de altădată, dinainte de „ridicarea no- 266 roadelor", dinainte de triumful formelor nouă şi de descoperirea minelor de cărbuni şi de petrol. In nebunia lui, pe lingă alte apucături, el o are şi pe aceea de a umbla „prin mijlocul tîrgului înjurînd pe ciocoi şi lăudînd pe boieri" — trăsătură caracteristică pentru un negustor de altădată : clasele se asociază în lupta pentru trai şi, fiindcă formele nouă — „ciocoii", creaţiuni ale formei nouă sociale — au distrus şi pe boieri şi pe negustorii de altădată, este natural ca aceste două clase să se simtă solidare, să aibă simpatie una pentru alta şi — ambele —, antipatie pentru clasa cea nouă, a „parveniţilor". Aşadar, d. Brătescu-Voineşti este poetul tragic al inadaptabilităţii unor categorii sociale în mediul de azi, format prin introducerea civilizaţiei apusene neasimilată bine încă şi, ded, avînd mult mai multe defecte şi mult mai puţine calităţi decît civilizaţia din Apus. Iar atitudinea autorului faţă de viaţa pe care o zugrăveşte este simpatia pentru cei inadaptabili şi, deci, antipatia pentru „civilizaţia" aşa cum o vede autorul. Desigur că această civilizaţie, considerată din punct de vedere istoric şi filozofic, e un pas mai departe spre fericirea care va fi odată. Dar nu e mai puţin adevărat că („progresul omenirii se face cu preţul celor mai mari dureri") unele fapte ce au rezultat din introducerea civilizaţiei apusene au fost şi sînt dureroase. Şi, oprindu-ne numai la ode care alcătuiesc materialul nuvelelor d-lui Brătescu-Voineşti, trebuie să constatăm că dispariţia acelei clase de boierinaşi, cinstită, cu o viaţă patriarhală morală şi cu o delicateţă de sentiment dezvoltată prin istoria ei, este un fapt peste măsură de dureros. Şi mai dureroasă, încă, este istoria proletariatului intelectual român (Andrei Rizescu), atunci cînd el e un exemplar de elită, aruncat în lumea aceasta rea şi proastă. Aceste două tipuri umane, unul întîrziat, care moare, celălalt venit prea curînd, care se zbate dureros, au concentrat asupra lor simpatia d-lui Brătescu-Voineşti. După cum pentru Dostoievski, dacă cineva e normal e o bestie respingătoare, şi dacă e anormal are o scîn-teie din geniul bunătăţii, tot aşa, pentru d. Brătescu, dacă cineva e reprezentant, cum s-ar zice, „autorizat" al mediului celui nou, e, prin chiar aceasta, un om prost, fără scrupule, deci un triumfător. Filozofia ce se degajează 26T din opera d-lui Brătescu e că cine trăieşte azi fericit trebuie să aibă numaidecît o tară morală. Bun e sinonim cu inadaptabil, rău cu adaptabil. Cei răi sînt fondul negru pe care se mişcă cei buni. Sau mediul în care se distrug ^eştia din urmă. Căci să se observe : d. Brătescu nu-şi alege niciodată „eroii“ nuvelelor dintre cei răi. Toţi eroii săi fac parte din cei-,delicaţi, din firile alese, din cei dezarmaţi. Şi pentru ce simpatia autorului e aşa de puternic îndreptată asupra acestor categorii sociale ? Mai întâi, am putea răspunde că nu ne priveşte. O constatăm, şi atîta. tot. Apoi, am putea răspunde că e normal să fie aşa, căci suferinţa adevărată a acelor categorii trebuie să provoace milă şi simpatie într-un suflet simţitor, delicat şi altruist ca al d-lui Brătescu. Dar, complicînd întrebarea şi cu o alta : pentru ce-d. Brătescu-Voineşti alege în general această suferinţă,, şi nu altele, ca, de pildă, a ţărănimii — răspunsul îl vom găsi în experienţa personală a autorului. Vom vedea ca această inadaptabilitate a văzut-o el mai de aproape, pentru că această inadaptabilitate a simţit-o însuşi d. Bră— tescu-Voineşti. In opera d-lui Brătescu-Voineşti sînt două bucăţi,, un fel de autobiografii morale, Sîmbâta şi Moartea lui' Castor, în care, de data aceasta, şi omul de ,,neam“ şi intelectualul nu sînt altcineva decît însuşi autorul. Să vedem ce suflet apare din aceste două bucăţi, să vedem cum e sufletul care a creat pe Pană, pe Udrescu,, pe Rizescu, să vedem dacă nu cumva acele tipuri sînt,, oarecum, exteriorizarea sufletului din Sîmbâta şi din Moartea lui Castor, să vedem dacă nu cumva înrudirea' sufletească ne explică şi alegerea eroilor, şi priceperea’, lor, şi simpatia autorului pentru dînşii. Un lucru înţelegem mai întâi din aceste bucăţi : autorul e urmaşul unei vechi familii de boieri de neam, dintre acele despre care am vorbit mai sus. în Sîmbâta şi în Moartea lui Castor, autorul ne zugrăveşte viaţa familiei sale şi pe el însuşi, din copilărie şi pănă în prima tinereţă, arătîndu-ne, astfel, ce însuşiri' a putut să moştenească de la înaintaşii săi şi ce educaţie^ a căpătat, plămădeala din care a crescut şi, în acelaşi timp, atmosfera morală în care s-a dezvoltat. 2C8 • „...Pe tată-său — zice boierul Manolache Moldoveanu lui Pană Trăsnea vorbind de Eliza — nu l-ai cunoscut şi nici nu-1 mai poţi cunoaşte, căci a murit de sînt şase ani ; dar ţi-1 spui eu că era de, pus pe rană să te vindeci cu el. Pe Catinca, maică-sa, o s-o vezi şi-o s-o iubeşti. Că dacă este adevărat că ce iese din pisică şoareci mănîncă, apoi tot atît de adevărat e că ce se trage din neam bun bun o să fie." Sîntem şi noi, faţă cu d. Brătescu, în aceeaşi situaţie ca şi Manolache Moldoveanu faţă de Eliza. Şi noi avem posibilitatea să Cunoaştem neamul din care se trage el, căci ni l-a zugrăvit admirabil în aceste două bucăţi de care vorbim. El a zugrăvit viaţa aşezată şi liniştită de familie, în care a văzut lumina zilei şi în care şi-a petrecut acei ani cînd omul se formează — viaţă eu aceeaşi zi de paraclis sîmbătă după-amiază, slujită de acelaşi preot bătrîn, cu aceleaşi poveşti la masă pentru copii, frumoase şi morale, cu aceeaşi vizită a „cucoanei mari", cu aceeaşi prăjitură şi cu aceeaşi glumă a tatălui despre guvernantă, căreia nu-i place cutare dulce („orz pe gîşte"), cu aceleaşi sus-pinuri ale bunicii înaintea portretului bunicului din salonaş, cu aceeaşi discuţie despre pelargonii şi aţalii, cu acelaşi „drag loton", eu aceleaşi porecle ale bilelor, cu aceeaşi oră de culcare, cu aceleaşi dezmierdări ale bunicii în odaia de culcare a copiilor. El a zugrăvit silueta nobilă a mamei, care „făcea crucile încet şi frumos cum nu le mai face nimeni" ; silueta bunicăi, care, „aproape de sfîrşitul basmului şi al mesei“ intra în sufragerie „maiestuoasă", aşezîndu-se pe un scaun „adus cu grabă, între tata şi mama" ; silueta tatălui, „cu mîinile murdare de pămînt din florărie", îndrăgostit de florile sale ; salonaşul cu „perne cusute eu lînă" şi cu „scaune îmbrăcate cu peticuţe de mătase, aşezate şi cusute cu măiestrie de mama" ; siluetele copiilor („noi, ridichile"), „jucîndu-ne sub ochii plini de dragoste ai tatii şi ai bunicăi". A zugrăvit adolescenţa sa fericită şi ne-a spus singur : „...ce mare lucru e pentru cineva să aibă părinţii cinstiţi, buni şi uniţi : o mamă care se lipsea de toate pentru copiii ei, un tată în faţa căruia toţi se descopereau cu respect, o casă bătrânească moştenită din moşi-.■strămoşi, şi slugi îmbătrînite în curte, iubitoare şi credincioase..." 269 După această viaţă va regreta întotdeauna d. Bră-tescu-Voineşti. Iar oamenii oare au dus asemenea viaţa vor fi pentru d-sa ideali. Simpatia sa va fi pentru asemenea oameni şi, prin radiare a simpatiei, pentru tipurile congenere, pentru toţi delicaţii, care n-au ce căuta în lumea brutală şi vulgară. Eroii * nuvelelor sale din asemenea tipuri îi va alege. Dar omul care trăieşte o asemenea viaţă, care «ste-potrivit pentru o asemenea viaţă, nu poate fi nici un om de nimic, care se adaptează graţie obtuzităţii sale morale,, nici un om tare, care poate sfida şi brava mediul. Acea linişte, cu aceleaşi fapte domoale, care se repetă mecanic,, acea viaţă plină de mixandre, de pelargonii şi de aţalii duce de-a dreptul la dispariţie în mediul zugrăvit de d. Brătescu-Voineşti, şi pe care-1 cunoaştem cu toţii.. Acestui mediu nu-i poate rezista nimic şi... „...la pierderea lui [tatălui], moartea nu l-a luat numai pe dînsul — iubitul, dus la groapă într^o zi de toamnă rece şi ploioasă, ci a luat cu ea tot restul neamului nostru, acum atît de risipit. Mă întrebam şi nu-mi puteam răspunde ce ne despărţise aşa şi pentru ce nu veneam să trăim cu toţii împreună, cu mama, îngrijind-o, ajutînd-o. Nebuni ce eram ! Dar negreşit, cît mai în grabă, aveam să mă întorc lingă dînsa şi să încep a reclădi fala casei noastre, dăr'imată de suferinţa morţii. «A ! dar este peste putinţă !», îmi ziceam tot eu...“ Da !... peste putinţă, căci mediul cel nou nu o mai îngăduia. D. Brătescu-Voineşti, fiu al vremilor modeme, trebuia să urmeze altă cale, să intre în lumea modernă, unde se cer alte însuşiri. D. Brătescu-Voineşti trebuia să ajungă un intelectual, un „proletar intelectual**, ca să întrebuinţăm un termen la modă acum cinsprezece ani. Dar acest „proletar intelectual** aducea eu sine un suflet delicat, aşa cum se formase el în acea atmosferă, zugrăvită în Sîmbâta şi în Moartea lui Castor, şi rafinat, încă prin o distinsă cultură intelectuală. Şi acest om a putut, dan, cunoaşte de aproape şi o altă stare sufletească, o altă inadaptabilitate, aceea a unui. adevărat intelectual,, dar lipsit de energia de a se ridica împotriva mediuluf. Toată această experienţă a vieţii o vom găsi depusă în opera sa şi ea ne va explica toate simpatiile şi antipatiile autorului. 270 Pană Trăsnea, omul de neam boieresc, omul delicat,, care se îndeletniceşte exclusiv cu florile şi cu lucruri migăloase, îndeletniciri care nu pot fi exeluzive decît pentru, acela oare e în afară de lupta pentru trai, Pană Trăsnea, cu care se isprăveşte o veche familie ; Costache Udrescu, cu care se isprăveşte o altă veche familie şi pe lingă care-trece prezentul fără ca el să-l priceapă, dar pe care acest, prezent îl distruge, pătrunzînd prin nevasta şi fiul lui chiar în inima casei sale, pe cînd el — ce contrast admirabil şi duios ! — se afundă tot mai mult în trecut, în trecutul neamului său, murind de acel trecut şi dindu-şi sufletul odată cu evocarea Udreştilor din documentele de sute de ani — pe aceştia d. Brătescu-Voineşti îi cunoaşte şi-i iubeşte, îi idealizează şi-i regretă, pentru că în el autorul vede pe acel bătrîn iubitor de mixandre şi aţalii din. Sîmbâta, cu moartea căruia s-a dus „tot rostul neamului^ său. Pe Andrei Rizescu, sufletul cinstit şi artist, care mr se poate adapta la mediu din pricina calităţilor sale, şi pe Iosif Dănescu, care se adaptează într-un chip cam lamentabil din pricina relativei sale distincţii sufleteşti, d. Brătescu-Voineşti i-a cunoscut, i-a văzut, i-a priceput şi i-a fost milă de dînşii — pentru că... de se narratur fabula... Faptul că în în lumea dreptăţii d. Brătescu-Voineşti nu mai este acel realist clasic de altădată, pe care l-am explicat şi prin obiect : viaţa zugrăvită, se mai explică şi prin evoluţia autorului, căci amintirile „Sîmbetelor“ de altădată sînt tot mai vechi, iar inadaptabilitatea intelectualului o simte tot mai mult. Şi — ceea ce este probabil —,. dacă d. Brătescu-Voineşti va stărui de acum înainte în această direcţie, opera sa va deveni mai semnificativă ca critică socială, pentru că triumful mediocrităţii şi al necinstei împotriva a ceea ce e superior şi viabil e o nedreptate mai mare, mai interesantă, mai adevărată decît triumful aceleiaşi mediocrităţi împotriva unei categorii omeneşti care se stinge fatal. Şi o dată sufletul acestui scriitor îndreptat cu milă spre fiinţele nenorocite, părăsite, străine într-o lume neprielnică, — el a putut pricepe tot felul de inadaptabilităţi : Magheranul, sfărîmarea celei din urmă iubiri a unei biete bătrîne, odată cu sfărîmarea unui ghiveci de magheran, zdrobit cu prilejul unei manifestaţii studen- 271 ţeşti... tot mediul cel nou. Un om, istoria unei decăderi rsociale, în care se păstrează încă ceva înalt omenesc : duioasa atenţie a bătrînului agent de percepţie pentru nevasta sa, pentru care, cu toată timiditatea lui, cere nişte mixandre, căci ; „grozav îi plac nevesti-mii“. Microbul, istoria torturării morale a ujiui nefericit dezarmat de către cea mai urîtă speţă de inconştienţi. Inspecţie, zugrăvirea chinurilor ridicole la care sînt supuşi soldaţii, pentru a pricepe formele nouă, introduse în armată. întâmplare, în care un biet burghez naiv şi simplu îşi arată, în felul lui cam ridicol de a gîndi şi a se exprima, durerea vieţii pricinuită de estropierea copilului său. Puiul, simbolizarea soartei acelora pentru care are predilecţie autorul — puiul acela de prepeliţă părăsit, în toamna tîrzie, de tot ce a fost pentru el lumea, şi care moare, îndurerat şi singur, „cu degetele ghiarei împreunate ca pentru rugăciune../* III D. Brăteseu-Voineşti este un cugetător, el priveşte viaţa -d intr-un anumit punct de vedere, are o filozofie asupra ei —- şi am văzut că opera sa e întruparea teoriei inadaptabilităţii, exprimată dealtmintrelea de autor prin gura lui Andrei Rizescu. Dar acest cugetător este şi un analist al sufletului o-menesc, mai ales al sufletului acelora oare fac parte din aceeaşi familie sufletească cu el : Rizescu, Pană Trăsnea, Costache Udrescu, Iosif Dănescu, din nuvelele sale cele mari, şi alţii, din celelalte nuvele şi schiţe. Şi să se observe : d. Brăteseu-Voineşti aproape n-are tipuri indiferente, vreau să spun că tipurile sale sînt sau inadaptabili, sau oameni care-i fac pe aceştia să sufere ori care măcar servesc, prin contrast, ea fond pe care să se zugrăvească cei dintâi. în zugrăvirea tipurilor inadaptabile, apar trei însuşiri importante ale d-lui Brătescu : simpatie intelectuală, simpatie afectivă işi impresionabilftate faţă cu * viaţa. D. Brăteseu-Voineşti ne redă aşa de bine pe Rizescu şi pe Plană Trăsnea, nu numai pentru că-i pricepe, ci şi pentru că-i iubeşte ; şi nu numai pentru aceasta, dar pentru că-1 impresionează adînc existenţa lor. ■272 Dar e tot atît de interesant, pentru caracterizarea sufletului acestui artist, să vedem cum se comportă cu personajele antipatice. El nu le urăşte, ele îi provoacă indignarea. El nu le caricaturizează, nu le şarjează. Să se compare atitudinea d-lui Brăteseu-Voineşti, faţă cu personajele antipatice, cu aceea a unui Maupassant. Nu ştiu dacă Maupassant n-ar fi luat parte Nababului împotriva Microbului ; am dreptul să fac această presupunere, întemeiat pe multele lui nuvele şi mai cu samă pe concepţia lui obişnuită : urîţenia şi obtuzitatea intelectuală a Microbului l-ar fi ispitit să-l ridiculizeze. George Eliot nu se poate imagina să fi avut o astfel de atitudine, dacă ar fi tratat un asemenea subiect. Şi nici scriitorul francez .„realist'4, care se apropie mai mult de realiştii englezi: Âplhonse Daudet. Dar să insistăm puţin asupra talentului de observaţie al d-lui Brăteseu-Voineşti şi a creării tipurilor sale. Talentul de observaţie... Iată, de pildă — aleg la întâmplare, şi acesta nu e un cuvînt deşert —, iată propunerea necinstită ce o face Berlescu lui Vineanu, advocatul „părţii adverse44. Oricît ar fi de pervers Berlescu, e om, şi ca atare are un rest de pudoare, şi de aceea, când face propunerile neruşinate, îşi schimbă vorba, rosteşte cepe-leag, împrumută, parcă, o altă personalitate : „Mateias neică, să faţem cum e bine44. Sau chipul nou, prietinos şi iertător, în care Elena Cioranu, acum fericită, primeşte pe Sofia, sora sa cu apucături rele... Ori imaginea femeii iubite, ce are Dănescu în minte, combinată jumătate din Elena (iubirea sentimentală), jumătate din Sofia (iubirea senzuală) : fruntea (element intelectual) e a Elenei, gura şi gîtul (elemente senzuale), ale Sofiei. Ori emoţia care paralizează pe Pană Trăsnea cînd a căpătat mîna Elizei, emoţie care se vădeşte prin rostirea unor fraze întretăiate, lipsite de verb. Crearea tipurilor... Toate trăiesc, pentru că d. Bră-tescu-Voineşti le pune mereu în împrejurări în care ele se comportă conform cu temperamentul şi cu împrejurările, după regulă banală, dar imposibil de urmat fără un mare talent. In opera d-lui Brăteseu-Voineşti, personajul lucrează, gîndeşte, gesticulează — autorul îl luminează prin sim- 273 patia ori antipatia sa —, este un necontenit schimb de viaţă între autor şi subiect, şi opera respiră o viaţă intensă. Exemple : seratele muzicale de la Kizescu ; jocul de cărţi din Vîrcolacul; conversaţia lui Dănescu cu Elena Cioranu, întreruptă de naivele întrebări ale copilului, care foiletează ur* album ilustrat pentru copii ; acea minunată şi rară combinaţie de vulgaritate, omenie, sentimentalism, înălţime morală; întrupate toate, deodată, în personajul din, întâmplare şi oare este, pentru un scriitor, un tour de force! _ ■ Dar totul se reduce la priceperea; fondului intim ăl personajului şi la gîeirea fără greş a tot ceea Ce poate da acel fond intim în anumite împrejurări, conform cu dispoziţia personajului. Voiesc: să vorbesc de raportul dintre tip, dispoziţia lui momentană, împrejurare şi acţiune. Orice acţiune, orice gest, orice cuvînt este Unic. Diri miile de răspunsuri posibile la; o întrebare,: una este singura justă în^tare? împrejurare, dat cutare temperament, dată cutare dispoziţie în care .se găseşţe îri acel moment acel temperament. Talentul constă în a pune în gura personajului tocmai, acel răspuns, ad pune şă facăJocmm acel gest, a-1 face să vibreze tocmai de acea emoţiecu atât mai mult, ă-1 pune să facă tocmai acea acţiune. Orice facem, un gest, un semn din ;cap, este determinat, /aşanŞkjtre-buit să fie, a putut fi prevăzut derla începutul sistemului planetar. Acest.lucru nimene nu-rl poate face prin calcul, el atîmă de-„talent “, de inţuiţiej Cineva îi şopteşte artistului ceea ee are să răspundă cutare personaj; ce gest are să facă Altmintrelea, e ,,compoziţiune“, care niciodată nu poate imita.realitatea. -Cînd Rizescu îhtîlheşte pe hevăstă-sa, căreia1 Beneş îi făcuse propuneri de dragoste, pe care ea le respinsese cu indignare şi pe care nu voia sa le destăinuiască lui Andrei, ca să nu-1 supere — propuneri care o aduseseră intr-o cumplită tulburare —, ea nu-i poate răspunde, în conversaţia ce o începe el, decît printr-un necontenit: „Da“, şi acest cuvînt — această neputinţă de a spune altceva '— este mai elocvent decît orice. Dar să dau cîteva exemple, în care să se vadă perfect ce just îi dictează acel cineva’ d-lui Brătescu-Voineşti ce anume trebuie să spună personajul. Cucoana Leonora prinde pe cîte un trecător, căruia „nu-i dă drumul decît 274 după ce l-a ameţit cu vorba, sărind de la una la alta pe nerăsuflate4* : — „Ce să fac ? Ia, cu năcazurile, că am pierdut un chiriaş — trebuie să ştii —rnepreţuit ! Am mai. avut chiriaşi, de ! dumneata trebuie să ştii, că eşti d-aci --r-, am avut pe VasUiadi, am avut pe ăsta.„ cum îi zice ?...; care mi se pare ca e preşedinte la Ploieşti... care a luat pe faţa lui doctoru ala... ăsta... de are un frate gheneral. Şi cum îţi spui, că încă bietul Nisipeanu întotdeauna îmi zicea : «Ce noroc, ai tu, Leonoro, tot de chiriaşi buni»... Şi atunci am stăruit eii de dumnealui de am făcut aste două odăiţe ; dar m-am stins ! Că zicea dumnealui : «Ce o să fie ? trei patru sute. <3e lei»...' şi cînd colo — trebuie să ştii -7- am cheltuit de ih-am stîns, bă le-ani făcut pivniţă dedesupt, Să vii numai de-â minune şa-ţi. arat, să vezi grinzi... ia te uită ici... ia poftim grpsiipd,. ,Şx numai stej;ăh. adevărah Că aşa am. fost îpvăţaţi, ori ori ny. faci; Poetul tata, cînd reparat prălc .vechi, . c|ţ crezi; c-a :chelţuit ?... că acum trebuie să ştii cum eram noi altădată. Moşu mea DinuŞtrÎHlbeana,,. i-y mki-.-q ii;i .>..•••=• Şi-de aici încolo ghşnealoghia, care ţine mai bibfe de un ceas şi care se termină, docind pe bietul ascultator la poarta, de unde, cu un gest lai*g, care îmbrăţişează toţi munţii violeţi din ziare : «Vezi dhhlheata t toţi munţii ăia■?'toţiaufhst ălhdştrt. bdăîă^.;** Wi : J Aşa â' trebuit să vorbească cocoana Leonora. Şi vorbeşte aşa de es^icţ, cum a trebuit să vprbeăscă, încît chiar numai din.apeşţfragment 6 vedem îplreăgă* 0eea cecşpime ea aici estie determinai de temperamentul ei, de viaţa ei* de yren^ şi loţruţ în.. ţ^^xeş.ţe. Sau, scrisoarea Elenei Bizescu către Adina Căpitan G. Nicolau. Voi transcrie numaidouă pasaje : „Andrei are..; o privire bună şi un timbru de Voce grav, duios, între bas şi bariton. UnSle cuvinte spUse de el îmi plac la nebunie, parcă vibrează inima în mine cînd le aud : «marmură, bravură»...“ Observaţi fetişismul naiv pentru bărbat, caracteristic femeii care iubeşte... Sau : „Am făcut aici cunoştinţa unui coleg de şcoală a lui Alexandru, un doctor Georgescu, a cărui nevastă samănă leită cu Victoria Nanu, doar niţel mai in vrîstă...“ 275 Se ştie pornirea femeilor de a compara cu orice preţ ; e un fel de mahalagism, o nuanţă, atît de fin prinsă de autor. Mi-aduc aminte de o domnişoară studentă care, vă-zînd într-un album pe Gioconda, a şi asămănat-o cu „Mari lonescu de la Huşi — doar niţel mai în vrîstă“... Dar nu putem face aici o„ analiză amănunţită a chipului în care d. Brătescu-Voineşti îşi creează tipurile. Să vedem, în linii mari, logica naturală ce se degajează din câteva creaţii ale sale. Rizescu este un om fără voinţă, inteligent şi bun, pus în împrejurări nefavorabile acestor însuşiri. Modul lui de a reacţiona va fi condiţionat în nuvelă de aceste însuşiri şi de aceste împrejurări. El e lovit din toate părţile. Altul s-ar fi revoltat, dar el sufere pasiv, căci e lipsit de energie ; invidiază, dar în loc de a căuta să triumfe, ori chiar să distrugă pe alţii, se distruge pe sine, torturîndu-şi sufletul. E gelos ; gelozia lui e pasivă, el nu „face moarte pentru ea“. Berlescu, pe care-1 ştie că e necinstit şi prost, îl ofensează. El sufere ofensa, fără să răspundă. Acelaşi Berlescu îl întreabă, bătîndu-şi jos de neşansa lui ca advocat şi de talentul lui pentru muzică : „De ce nu te bagi subşef de orchestră la muzica regimentului, cu 150 fr. pe lună ?“ Rizescu... se duce nebun de durere... şi-şi toarnă apă în cap. Zinca Sărdăreasa, care are de plasat 10000 franci, îi cere să găsească pe cineva căruia să-i dea banii cu împrumut. El îi dă lui Şerb Călugăreanu, deşi nu e sigur de acest om : se înşală pe sine însuşi, i se pare că poate avea dreptul să creadă că Şerb totuşi va putea fi solvabil (aceasta, pentru că Şerb îi dă 2000 fr. —• ceea ce vede bine Rizescu că e suspect —dar Rizescu are nevoie mare de bani). E o ipocrizie faţă de sine însuşi, de om slab, care n-are curajul să voiască a privi realitatea în faţă şi a-şi spune : e rău ceea ce vreau să fac, dar fac ! Ori : e rău, şi deci nu fac ! In toate acestea se vede justa proporţie a însuşirilor lui şi a împrejurărilor... Că ajunge apoi să mintă el, omul onest, e fatal. Nu se putea altmintrelea. Acelaşi lucru cu Pană Trăsnea, numai cît acesta nu e un intelectual cu nervii ascuţiţi şi slabi ; e stăpîţj pe sine. Are putere de voinţă asupra mişcărilor sale sufleteşti, nu însă şi asupra lumii din afară. Sufere cu tărie orice, dar nu poate lucra asupra oamenilor şi a lucrurilor. Nu este activ, ci un resemnat stoic. Şi este, în acelaşi 27fi timp, şi un sentimental delicat. De aici şi din împrejurări va rezulta tot ceea ce cunoaştem sub numele de Pană Trăsnea Sfîntul. Cînd sufere de iubire — căci iubirea lui e adînc de dureroasă, mai întâi pentru că e puternică şi apoi pentru că el e mai bătrîn decît Eliza şi deci se-ndo-ieşte c-o poate face fericită —, el numai îşi trece, dureros, mîna pe frunte. Cînd moare Eliza, zdrobit pentru totdeauna, va duce un trai de schivnic şi va tăcea. Cînd cade năpasta pe el, iată „revolta" lui : „Se vede că aşa am fost eu ursit de la Dumnezeu". Pe d-ra Melicescu n-o urăşte, „dimpotrivă, i-ar fi dat orişice, numai să se abată din calea lui, să-l lase în liniştea şi în odihna" etc.... Costache Udrescu tot această linişte şi-o răscumpără cu copilul său, pe care îl lasă să devină „Raoul". Liniştea aceasta, la Pană. Trăsnea, e grădinăria, pe care n-o părăseşte nici cînd i se judecă procesul. Liniştea, aceasta, la Costache Udrescu, e cercetarea şi orînduirea documentelor, care-1 fac ridicol şi nefericit în lumea nouă în care a întîrziat. Şi mi se pare că documentele sînt un simbol prin care d. Brăteseu-Voineşti exprimă sufletu! vremii vechi, tămăşiţă inoportună în lumea cea nouă, după cum şi Udrescu e un simbol al unei clase (nuvela nici nu e intitulată Costache Udrescu, ca Pană Trăsnea, ci Neamul Udreştilor) — ceea ce explică şi justifică faptul că Udrescu nici nu e un tip bine caracterizat. (Coana Luxiţa, care abia apare în nuvelă, e un tip mai viu.) Nu mai vorbesc de alte tipuri. IV Liniştea aceasta e punctul central al concepţiei despre fericire a d-lui Brăteseu-Voineşti, cum a observat de mult d. Sanielevici. S-a zis că un scriitor nu poate să nu aibă o etică în dosul esteticei sale. In dosul esteticei clasicilor, romanticilor, naturaliştilor, există o concepţie a vieţii, adică un criteriu al fericirii omeneşti. Andre Gide explică nereuşita simbolismului prin lipsa unei astfel de concepţii. Fericirea, după d. Brăteseu-Voineşti, stă în linişte, în mulţumirea alcătuită din dulci şi sigure nimicuri, care se* repetă, aceleaşi, ani şi ani — aşa cum a cintat-o el în Sîmbăta şi Moartea lui Castor. 27? Această linişte, pe care nu o poşte, da decît, viaţa familie, adică izolarea de lumea iriare a luptei pentru trăi — într-o lume mică, de iubire, unde acea lupta încetează —, această linişte nu o poate avea Rizescu, şi de aceea el este distrus ; nu o poate avea TJdrescu, şi de aceea este nefericit; şi nu o poatesavea nici Pană Trăsnea, în sihăstria sa ; o poate gusta, în sflrşiţ, Iosif, panescp, care, desigur, va fi fericit. Şi‘, sa şe obşorve, dintre aceşti patru oametii; cel mai practic, cel mai puţin distins, el singur, o poate avea. ;vu; . par, această linişte, care este efectul adaptării, nu e posibila .celor .superiori, firilor cni ^doyărafc diştinse. i0Pihr cluzia, deci,. l§0care ajunge d„ Jdrătescu-Vpineşti estei^eă viaţa, în împrejurările, de>ia rncî» ^ evfemtă .pentru >cei buni. Şi distrugerea celor buni n-o explică numai îrnpre-j urările concrete: conspiraţia ‘conştientă şi, inconştienţă; a celor rai împotrivă celor buni,, ascendenţa acelora asupra acestora. Se pare că împotriva .celor, bum conspiră, încă ceva,1 o putere ocultă, să-t zicere soarta, fatalitatea, — cevăj căre umple m&şyr% ynl^şriciru. Căci, pentru oevcţnd Rizescu e învihs de împrcjVirări, ând este la, vuii pas,»dc nebunie,* pentru ce tocmai atunci se întâmplă să^i.^ie răniţ şi zdrobii copilul, nenorocire care. complectează serja^cmir zelor nebuniei lui ? D. prătescu-Voineşti e prea artişt şi prea edgdţător ca să cred că-a .invşnţşvt — pentru nevoia compoziţiei — acel siîişit âl nuvelei In lumea drepţ&ţii Sînt sigur Că în acel sfîrşit se ascunde o concepţie : a fatalităţii, a ceva neînţeles, baie de dincolo de fenomene diri-guieşte şi orînduieşte lucrurile omeneşti. E poate, în mintea d-luî Brătescu-Voineşti, acel Dumnezeu, de care vorbeşte Andrei Rizescu, acea conştiinţă msuversală, totală, care i intervine în ce scop hu putem şţi noi, rpărticele infime- Şi infihit de mărginit^ ald acelei conştiinţe. .r- Dar să analizăm mai; de aproape această psihologie. Un; suflet delicat, care nu poate rezista singur mediului înconjurător, ■ simte,; deci* nevoia unei solidarităţi;i în ifăţa luptei, solidaritatecare,, cum am spus, pentru idînsul ‘ nu poate fi. decât .familia, ţ far .familia ia proporţiile: rasei. D. Brătescu-Voineşti o concepe, ca o solidaritate a. generaţiei în viaţă du toate generaţiile carp, au fost. Acesta: jşşte înţelesul Neamului Vdreştllor. De aici impresia adîncn, rară şi stranie, pe care o produce această nuvela. Această 278 concepţie ,a familiei: ca o .solidaritate a generaţiilor trecute cu cea prezentă ne explică şi perzistenţa ideii; de ereditate în, opera, d-lui , Brătescu-Voineşti. Rizescu e bun, pentru că moştenise o inimă de apr de ia tatăl său, dascălul Rizea ; Moldoveanu recomandă lui Trăsnea pe Eliza, deoarece e sigur de însuşirile ei bune, căci părinţii ei au fost oameni cumsecade ; advocatul Moldoveanu e om bun, pentru că e feciorul. lui Moldoveanu ‘ cînd împrejurări protivnice întrerup firul eredităţii şi al?aţ; perşjonalitatea în altă direcţieivine,catastrofă,:Raid* fiul lui Udreseu Dar această viaţă de familie, pentru: cine a putut să aibă q viaţă dedamilie (căci;nu oricine o poate-avea,; deşi toţi au un tată şi o mamă), creează o psihologie de-a dreptul deosebită — ba chiar contrară..— de aceea a aşamu-miţilor .,proletari intelectuali44. E; interesant .de:■ constatat această deosebire, căci literatura noastră modernă^ aproape întreagă, a fost creată de aceştia, ^ oiţ^hiahtatea,^^ caracterul cu totul, deosebit şi uruc..'allpp€|rei,;'^-hu 'j^ătesfşur.. Voineşti se va,explica în. bună parte prih aceas;th deosebire de origine, «de educaţie, de experienţă personală a autorului nostru. , , ; .., „Proletarul, intelectual44 este, în genere, un om ieşit din clasele inferioare, inculte. Eh prin cultură, chiar din şcoală, se simte departe şi înştrăinat de viaţa familiei lui şi începe să trăiască o viaţă sufletească separată» Prăpastia aceasta devine din ce în ce mai mare, şi simpatia firească pe căre o are pentru ai săi devine adesea p cauză de suferinţă morală, căci el iubeşte pe ‘nişte; oameni cu care n-are nici o comunitate sufletească. Şi, dealtmintrelea, chiar dacă ar trăi viaţa familiei sale, n-ar trăi o „viaţă de familie44, căci la noi, în clasele inferibare, ca şi în cele mai de sus, nu există o adevărăţă viaţă de'fanulie, ca la alte popoare. Singură clasă unde exista ori a existat o asemenea viaţă e clasa aceluia care ă scris Sînibăta. Şi poate de aici, ba sigur că de aici, simpatia autorului pentru nemţi, şi chiar mărturisirea acestei simpatii în In lumea dreptăţii, cînd. ne spune pentru ce casa lui Anto-nescu era atît de simpatică : ^tonescu -era german după mamă. ■ ,: . N-am să arăt tot ce datoreşte opera d-lui Brătescu-Voineşti acestei experienţe dinv viaţa do familie, nici, deci, toate deosebirile acestei, opere de, opera „proletarilor intelectuali44, toată originalitatea, din acest punct de vedere, 279 a autorului nostru. Mă voi mărgini la cîteva particularităţi caracteristice. Femeia şi iubirea. „Proletarul intelectual",, tînărul romantic, lipsit de viaţa de familie, n-a putut cunoaşte, prin mama sa, prin sora sa, farmecul femeii-om nu s-a deprins să vadă în femfeie, mai înainte de toate,, un om. Din cauza aceasta nu i s-a infiltrat respectul de femeie ; a putut deveni, din această pricină, contribuind şi altele, misoghin şi pornograf. Un om cu legături prieteneşti cu femeile din familia sa, un om asupra căruia, pluteşte, nevăzut, aerul de intimitate femenină familiară,, se poate cu greu închipui scriind pornografii. De la aceasta îl împiedică şi concepţia despre femeie, şi respectul pentru ea şi — dacă voiţi — sfiala de a scrie astfel; de lucruri, pe care acele femei ar putea să le cetească,, căci acele femei ar ceti ! Dar nu numai atîta : viaţa de familie, trăită, îl va-, determina să idealizeze în opera sa această viaţă, cum: face, de fapt, d. Brătescu-Voineşti. Iar concepţia despre femeie, de care a fost vorba, respectul pentru ea, imaginea concretă a mamei şi a surorilor, dacă e persistentă, nu numai că-1 vor împiedica de a terfeli femeia, dar încă îl vor face să simtă nevoia ca, din cînd în cînd, să realizeze în opera sa acel ideal de femeie. (Vezi biografia lui Tolstoi şi romanele lui.) Nimic din toate acestea la „proletarul intelectual" ! Nici o presiune morală femenină ! Căci proletarul intelectual nu numai că nu are familie, dar şi vine rar în contact cu femei de familie, pentru că, ducind o viaţă de sărăcie şi de boemă, el trăieşte numai în societatea bărbaţilor, iar femeile cu care vine în contact fac parte, în genere, tot din boema de toate etajele. Şi atunci, „femeia", pentru el, nu rămîne decît fiinţa de celălalt sex, pe care ori o doreşte brutal, ori o idealizează, dar nu ca pe un om, ci numai ca pe un izvor de senzaţii supraomeneşti, visînd lucruri cit mai „romaneşti". Literatura lor e martoră. Voi aminti de cel mai reprezentativ — prin viaţa sa, dacă nu prin talentul său artistic —, de sărmanul Traian Demetrescu, care cade cînd în pornografie, cînd în extaz. In opera d-lui Brătescu-Voineşti găsim altă femeie, altă iubire. Nu femeia-obiect frumos, nici „femeia-cetă— 280 ţeană“, ci, mai simplu, mai adevărat, mai etern : femeia— om. Femeia e iubită şi pentru sexul ei, dar şi pentru sufletul ei. Iubirea e şi „glasul speciei“, dar e şi prietinie. Şi d. Brătescu-Voineşti, insistînd asupra tuturor acestor-caractere, e mai realist decît ceilalţi ; şi insistînd mai mult asupra a ceea ce e omenesc în femeie şi în iubire, e mai. artist, căci un artist zugrăveşte prin ceea ce e mai caracteristic, şi dacă toate femeile se asamănă ca femele, ele se-deosebesc ca femei ; şi apoi, ceea ce trebuie să releve-artistul e mai ales partea superioară, omenească, căci omul' interesează în artă, şi nu partea inferioară, prin care ne* atingem de animale. îmi aduc aminte de remarca nostimă, ce o face un lacheu (într-un scriitor rus) : el nu pricepe* tortura stăpînului său înamorat, el nu pricepe de ce stă-pînul său vrea numaidecît pe acea femeie, cînd, la urma urmei... toate femeile dau acelaşi lucru ! Lacheul nu pricepe că, dacă, in ipostazul de femele, femeile sînt mar puţin deosebite1 şi dau acelaşi lucru, apoi, ca oameni, fiecare e o lume aparte. Aceasta n-o pricep, ori n-o simt nicf mulţi scriitori. Gîndiţi-vă la femeile din opera d-lui Brătescu : Elena Murgu, Elena Cioranu, Eliza lui Pană etc., şi la chipul' cum iubesc bărbaţii. între condiţiile de fericire ale lui Conu Costache (din Vîrcolacul), e şi faptul că are o femeie „iubitoare ea o soră". In acest cuvînt e exprimată, în rezumat, concepţia d-lui Brătescu-Voineşti asupra iubirii şi a legăturilor dintre bărbat şi femeie. De aici puţinele descripţii ale frumuseţii fizice a femeii şi stăruinţa de a zugrăvi frumuseţa morală. Iar cînd' zugrăveşte frumuseţa externă, autorul alege acele note care sînt în cea mai strînsă legătură cu partea moral— omenească. Tipul cel mai ideal de suavitate femeiască nu numai din opera sa, dar din toată literatura românească, Eliza, femeia lui Pană Trăsnea, nu ştim cum avea sinii' şi dacă buzele îi erau de foc. Autorul o zugrăveşte prin ochii ei şi prin glasul ei. Prin ochii ei, pentru că ochii sînt, cum s-a zis, „ferestrele* sufletului", şi prin glasul ei, pentru că Idin toate 1 Cu o profundă ironie filozofică zice d. Jerome Coignard" d-lui d’Anquetil: „Nu te îngriji, vei găsi o alta, care nu se va deosebi deloc de aceasta, sau, cel puţin, nu se va deosebi esenţial. Şi mi se pare că ceea ce ceri de la una au toate femeile." (Anatole France, La Rotisserie de la Reine Pedauque.) manifestările fizice exterioare, în glas se trădează mai .cu samă firea omului. Lacheul amintit, dacă ar fi ştiut că ochii şi mai ales glasul ^ sufletul sau cel puţin temperamentul — îl robeau pe stăpînul său s-ar fi convins că femeile nu au, toate, acelaşi:lucru. - Dar d. Brătescu-VoineştL subordonează atît de mult pe animal omenescului, încât iubirile cele mari din opera sa pot fi sau-între bărbaţi in vrîstă şi femei tinere (Udrescu şi Saşinca, Plană şi Eliza), sau între bărbaţi şi. femei eare nu mai iSînt tkieri (losif: Dăneseu şi Elena Cioranu)^ Dacă iubirile acestea ;n*ar;fi omeneşti,1 ar fi> dezgustătoare?şi ridicole, mar ales al lui: Udreseu şi arlui >Bană;Trăsnea,:iDar poate i fi vreo iubire mai frumoasă decit aceea din'Pane Trăsnea Sfmţuk ?< (Şi aceasta, pentru că 'iubirea: aceea mu are--drept, Icondiţfe unică ifierbmţeaîa: sîngelui. şi atunci ar,fi odioasă, iar pentru Eliza ar fi-crudă... .! , ■ wrn' : * Am‘ Spus mai sus Că numai chipul în care zugrăveşte d^BrătdsmA/bineştLpe! femeie este realist. Iată dar cum o concepţie asupra vieţii poate fi cauza unei însuşiri artistice. A vedea în femeie pe1 i om eştei mai înainte* de m vedea ;,bine -îh sufletul lti‘ ,(literatoa ndâstfă avem observatori, tot aşa'1 de pătrunzători ai sufletului omenesc ca şi* d. :Brătescu»-¥oineşti, ^darr cînd. ;e vorba ^de femei, n-avem nici mnul la; înălţimea lui, afară* de crea-torul Saşei Comăneşteanu --~ şi numai al ei. ‘ ? Dar mai este lin personaj, zugrăvit rar în literatură noastră, nk^eri cu atîta^pricepere şi dragoste;eala di Bră-tescu-Voineşti A şi a cărui zugrăvire reuşită presupune, iarăşi, ceea ce am himiit experienţa şi respectul' vieţii .de familie. E ! Copiluly,Nîtu:“, din Doua sntorip dare este uhul dini!cele trei sau patru personaje;ale shiuveîei, prietenul „cocăi miCăi“', elevul ei deştept, care ştie o mulţime de lucruri : „ianuaie, fevuaie“ etc„ victima nevinovată, pentru un timp, a neînţelegerii' dintre! 'cdi: mari ; ori acel admirabil Nitiişor * 2, cate, îrl episodul diri'grădină, ne aduce aminte de unele pînze ale lui Murillo Nicuşor, eare are o bună amică : privighetoarea din gradina publică, Căreia îi destină banul dat de „eonu Mişu“ şi care nu vrea să ; t De atunci încoace, avem şi schitele d-rei Lucia Mantu; şi aled-lui Ârghezji, diţţJB iteţe de papagal, ^() , , 2 Viaţa românească^aaui.II, nr- V) -.r , > : ■/ spună lui VasUică acest mare secret cp privighetoarea... Dar Puiul, acel sărman popii, ciung şi el ca şi cel din întîmplare, însă părăsit, lipsit de aripa, ocrotitoare a mamei ! . ■:: - • Să se, compari atitudinea aceasta cu a lui Caragiafe faţă de copii — Domnul Goe şi ceilalţi. Despre atitudinea aceasta a lui Caragiale am vorbit aiurea. 1 - • Duioşia dih ’PiiiUl5 este duioşia^ Caracteristică a dălţii Brătescu-Voineşti, care, desigur înnăscută, a > fost (şi ea dezvoltată-; prin viaţa de familie* căci aceastăIînsuşire,- nu se poate; dăzvolto decît acoto Unde lupta ^pentru; trai ; în-r cetează* unde sufletul se destinde şi se îhtti©aie.uŞipfde fapt, viăţş de familie ^eâte ceea ce dă nota «ea/ majrrputef^ nică icieb!duioşie :operei ăeestui autor ;• durerea; unui; biet om:: al: cărui rcopil a fost mutilat,; din (Îrttîmpiare1-,, Nitu“, din ţ Dom,iMurori,.. peste care vin\ împrejurări;(neprielnice şi pe căreneopilul - nu le -înţelege.-/.-; Şinăcfch jgînd al drlui B^ăţesou-Voineşti de a pune să zacă] pe-Eliza murindă, în spatul de ©ub- portretul mamei lui; Pană: Wrăsnea; i ţAliei duioşia este evocată prin ceea ce am.numit solidaritatea generaţiilor.) , Şţ;_ ^^heranul,.„copiii^*- şărmanei • foabe... Duioşiaiieste una din puterile sufleteşti creatoare ale d-lui, Brătescu-yoineşti, . căci opera şa^ din cauza acestui adaos, este mai impresionantă : ear pncduce iim plus de stări sufleteşti,, este mai evocatoare de viaţă,, pentru că nu trăim numai viaţapersonajelor, ci şi viaţa ce pepită in autor în faţa personajelor sale. E uncurent de viaţă de la autor spre opera sa, care măreşte intensitatea vieţii din operă. , . ■ . O altă însuşire a sufletului — şi deci a operei d-lui Brătescu-Voineşti este distincţia. Iată o noţiune greu de deflmt, mai cu samă că 'este aşa de relativă. Mai bine sa dau cîteva exemple : o dată, Rizescu venind trist acasă, copilul său îi propune să-i cînte din piano o bucată din Cavaleria Rusticana. Un copil care are asemenea atenţii pentru tatăl său e o dovadă de distincţie sufletească a autorului. Ca să înţelegeţi ce voiesc să spun, gîndiţi-vă la d. Vasile Pop şi chiar la alţii. Nu-i aşa că nu rimează ? Această distincţie a autorului apare şi din îndeletnicirile tipurilor sale : Pană Trăsnea, cu florăria şi ceasornicăria {ocupaţie manuală delicată), Udrescu, cu documen- 1 Spiritul critic în cultura românească. 283 tele venerabile, Rizescu, cu cetitul şi vioara. Ea apare şî din conduita lor : Pană şi Moldoveanu, prietini vechi şi buni, cum rar se pot găsi, nu-şi zic „tu", ci „dumneata",, nu-şi zic pe nume, ci „frate Pană", „frate Moldoveanu".. (Şi vă închipuiţi pe Rizescu, în Relaţiile cu prietinii, sau cu simpli cunoscuţi, întrebuinţând — cum fac mulţi -— pe „mă“, pe „tu“ etc. ?) Ea apare şi din felul iubirii şi natură; Personajele d4ui* Sădoveahu; aprigele-sale personaje epice Sîrtf măi' 'senzitive /şi măi 'instinctuale; mai naturaleale d-luio'Brătescut sînt mai sentimen-talej irnai reflexive/mai departe de natudâ> ; ; ' ! Gu atte cuvinte,: d^B^Mdscd-Vmhăştî, pentru a explica pesrsonajeleiSâfe, ft^^neVd4e-‘ ămbiâinţa natura- Aceasia^mi-ne^af jspune>nimîci în ‘prithnţâ^ui/Tti-^ zpscirsrpe Bizescu mitl va explica/ dimp<^riVăpmaP;ăBes ţpedud social—r şi pe acesta, am văzut, d. Brătescu rii-1 zugrăveşte admirabil/ .; ,■ .intni.;/ ... ,Jari dacă^este Qvambianţă?k^e^să;nrb explice persona-liţatpa tipurilor saţe, apodBaeeasta va-fi aceea^em'e atîrnă. de pm : casa^(grădina, gospodăria etc. Casa; me arată; gusturile orpului/şi deci pe om;; eame mai explică şi ocarae^ terul omului,prin influenţa^ aşpp^a lui, ;r. s : / x Descripţia acestei ambianţe fiind necesară, organică unor( nuvele ca.ale d-iui Brătescu-Voineşti, ea abundă iîn aceste, nuvele, Cînd d- Brătescu-Voineşti; ne/ zugrăveşte casa păpinţească şi -mobila, acele ,,canapctef<: cu ,>perne cusute cu lină, pe una un cocoş, pe alfa un cîne de vînă-toareK, acele „scaune îmbrăcate cu peticuţe , de mătase, aşezate şi cusute, cu măiestrie de mama^ etc., noi pricepem ce fel de oameni erau părinţii săi, traiul patriarhal şi potolit pe care îl duceau, viaţă lor casnică aşezata . — aceste amănunte sînt explicative pentru psihologia lor, pe cînd zugrăvirea munţilor din depărtare n-ar avea nici un 286 rost’aici. Cînd d. Brătescu-Voineşti zugrăveşte casa lui Udrescu, satul Udreşti etc., noi pricepem' mai bine pe Udrescu şi pricepem şi înstrăinarea fatală 1 ce; trebuia sâ simtă Saşinea pentru această casă, adică pentru asemenea oameni. Aţi observat frecvenţa grădinilor în Opera d-lui Brătescu-Voineşti (sînt în majoritatea nuvelelor sale) ? Această frecvenţă e lucrul cel mai natural, căci ocupaţia cu florăria e caracterisţică pentru tipurile şaleş, care sînţ oameni distinşi, retraşi, departe de lume, meditativi. Şi, apoi, ocupaţia cu lucrurile pămîntului — „vechiul nostru tată“ — este încă cea mai nobilă îndeletnicire omenească — şi tipurile d-lui Brătescu-Voineşti' au, toate, pecetea distincţiei, ; VV.;. V^ ’,.;:'V. Am caracterizat aiuriea pe d.; Brătescu-Vomeşticuuh:ca-vînt al Im Metzschep apoMniany în deosebire; de dj ^-doveahUf pe> care, -întrefeuinţind terminologia j aceluiaşi fi=^ lozof, 1-^am numit;dionisiac. ■ iu; în adevăr,; di Sadoveanit f îşi ’ îmbracă în imagini ’ Strălucite! impresia ®e i-o dâ tragedia vieţii omeneşti r d. -Brătescu-Voineşti redă această tragedie în inatui^^camali^ tatm.eipsihojcglcă» ,5-o'J ulii ■:. Deiaici: >şi. deosebirea în>jstibtJEfi; ;Sadovearmy evocM* dume; misterul vieţii,;.«>înfiorîndurSe de < tragedia, şip* este mai.imprcsicmistşşim^: impreşwmant. şţilulisău e pHmde imagini,,. adică deţ r^)resii.. explozibile, incărcate de, senzaţii şi de emoţii, cte înţelesuri şi de subînţelesuri ; d, JŞră-tescu, fiind un „realist" şi un clasic, un' observator, un analist/riu'are nevoie de asemenea stil. Acesta nu ar putea reda ceea ce vrea autorul să nie dea. Etare'uh Stil transparent, pentru că trebuie să fie cit mai clar5 şi! mâi precis, căci eh n-^ăre să ne înfioare, ci1! să ne explice:- O'frâză Reparată "a d-lui Sadoveahu e’ artistică, o frază separată a d-lui Brătescu pare o frază! de ziarist; o frază a d-lui Sadoveanu îţi eVocă sentimente, o frază a lui Brătescu îţi spune un amănunt nou şi! interesant. Iar Viaţa ■— atîtj de intensă -—rezultă din suma acestor fraze. Chiar şi în imagini apar calităţile stilului d-lui Brătescu-Voineşti : imaginile sale sînt clarificatoare, nota Ce 287* rezultă din ele e sonoră, curată, dar unică, pe cînd imaginile d-lui Sadoveanu trezesc serii de armonice. Iată, de pildă, momentele de luciditate ale lui Radu Finuleţ : „O izbucnire de lumină, brusc aprinsă şi iarăşi brusc stinsă ; .apoi vedenii nelămurite fugind repede ca aripile unei paseri care zboară grăbită în a#nurg...“ * Nu cunosc în literatura românească un stil mai concentrat, o mai mare zgîrcenie de cuvinte, o mai mare pază 'de cuvintele neesenţiale, cuprinse deja în cuvântul unic, concentrativ. Sînt convins că d. Brătescu-Voineşti concentrează cîteva pagini într-un paragraf ; sînt convins că în dosul acestui stil, aş zice banal de simplu şi de natural, se ascunde o muncă infinită de compoziţie, de concentrare. Din Moartea lui Castor : E ziua tatălui. Sînt toţi la masă. Lăutarii cintă cîntece bătrîneşti. Unul din copii' se ;scoală şi închină în sănătatea lui. „El [tatăl] se ridică supărat de mult ce se sileşte să nu pară mişcat, îşi ia paharul.. .“ şi ţine un toast, pe care nu-1 poate isprăvi de «emoţie. In cuvîntul „supărat“ e zugrăvită o întreagă stare sufletească, o întreagă situaţie, gestul, figura bătrînului, .atmosfera emoţională din jurul lui, solemnitatea acestei rzile de sărbătoare. Din Conu Alecu : Conu Alecu a pus la locul lui pe Clopotescu. Vă închipuiţi jena acestuia, „mai ales cînd pe chipul nici unuia din cei de faţă nu vezi vreo încurajare"... O întreagă situaţie redată prin cîteva cuvinte. Dar compoziţia d-lui Brătescu-Voineşti merită o atenţie mai îndelungată. Procedeele sale de concentrare sînt de mai multe feluri. Voi încerca să caracterizez cîteva. D. Brătescu-Voineşti alege efectul cel mai surprinzător, cel mai semnificativ, care decurge dintr-o stare sufletească, sau dintr-o situaţie, şi atunci, în cîteva cuvinte, -am priceput toată starea sufletească sau întreaga situaţie, pe care altul ar fi zugrăvit-o pe larg, fără ca impresia noastră să fi fost mai puternică, ci din contra. Aceasta înseamnă că el ne dă în cîteva cuvinte tot atîta viaţă cît altul în cîteva pagini — şi aceasta mi se pare triumful suprem al creatorului. Acelaşi fond în cît mai puţine cu- .288 vinte e mai puternic. Pană Trăsnea află că boala Elizei e lingoarea : „L-au luat de braţe şi l-au dus afară", atâta zice d. Brătescu-Voineşti, şi e de ajuns : am înţeles toată durerea şi spaima lui Pană. Cîtăva vreme după moartea Elizei, într-o sară, Pană, Moldoveanu şi slujnica lui Pană sînt adunaţi în faţa patului unde murise Eliza ; durerea lui Pană izbucneşte întăiaşi dată în faţa lui Moldoveanu, dar Pană se resemnează : „Domnul a dat, Domnul a luat", zice el, „pe cînd Moldoveanu ieşea plîngind fără a-i zice bună-sara". Cum s-ar putea zugrăvi mai puternic durerea şi compătimirea lui Moldoveanu ? Pană e dat în judecată de d-ra Melicescu : „Ştiau şi copiii de şase ani de ce mizerabilul maltratase pe biata fată, statornică în virtute". Am aflat ce crede „opinia publică" despre Pană, tot zgomotul mahalalei, care e acel tîrguşor întreg. Saşinca, într-un moment de luciditate morală, are o mişcare de simpatie pentru Udrescu. Autorul nu ne spune nimic, dar o pune să facă ceva neobişnuit, să-i spună lui Udrescu : „ — Dragă, ia ceva pe dumneata : cam trage aici în pridvor". Elena Cioranu povesteşte lui Dănescu istoria tristă a nenorocirilor ei şi, la un moment : „Se opreşte câtva pentru a cere ajutorul batistei, ca să poaŞtă vedea' o floare din perete pe care o priveşte de cîtăva vreme cu stăruinţă", adică o îneacă plânsul, dar i-i ruşine de slăbiciunea asta, pe care caută s-o ascundă etc., etc. Advocatul Vasilescu îi istoriseşte lui Rizescu mijloacele prin care Beneş ameţeşte capul femeilor ; Rizescu pune acestea în legătură cu purtarea lui Beneş faţă cu ne-vastă-sa... Se desparte de Vasilescu şi pleacă... „Ei ! Ei ! Păzeşte !, strigă cît poate un birjar, care numai printr-o minune nu-1 calcă", şi e de ajuns ca să pricepem ce durere nebună a cuprins pe Rizescu. Rizescu sufere grozav : Şerb Călugăreanu, căruia îi dăduse banii Zincăi, a murit, şi banii sînt compromişi. Cum ne zugrăveşte autorul suferinţa lui Rizescu, care e esenţială în economia nuvelei ? Iată : „In curte cocoana Zinca întreabă : — Ai fbsit bolnav, maică, ori oboseala drumului ? C-ai mai slăbit, eşti tras ia faţă !" Să mai dau un ultim exemplu de zugrăvire prin efect. Microbul, torturat de camarazii săi, se înfurie şi ei, bietul : ceva neaşteptat, comic. Unul propune să-l numească „Microbus furiosus" ; se stârneşte un ris colosal, „şi rîsul e boală lipicioasă : se ia de la unul la altul, pănă la aprodul cancelariei, care rîde lîngă uşă, ca 289 prostul, cu mînile peste gură...“ Trăsătura din urmă com-plecteiază tabloul şi-l luminează. D. Brătescu-Voineşti se foloseşte de antiteze, scoţînd efecte puternice din cauza contrastului. Pană Trăsnea parcă n-a îmbătrînit deloc, a rămas acelaşi ; dar grădina sa acum e veche de tot, trur;chii s-au îngroşat, parcă e-un parc !... Cit, deci, de departe e vremea cînd trăia Eliza î Pană Trăsnea e dat în judecată, vuieşte tot tîrgulţ CîncL vine advocatul să-l vadă, „Pană ţine în mîna dreaptă un briceag, în mîna stîngă un fir de tei şi în gură un altoi de trandafir"... Ce departe e el de viaţa reală ! Şi ce nobile şi nevinovate preocupări are el, faţă cu acele ale* tîrguşorului de oameni vulgari, parveniţi... Se judecă procesul lui Pană, e condamnat, el nu asistă la proces : în acele momente, „el îşi stropeşte liniştit tiparoasele"... Acelaşi efect! D. Brătescu-Voineşti zugrăveşte indirect, prin impresia ce o face lucrul zugrăvit asupra unui personaj. Prin aceasta ne dă, în acelaşi timp, şi lucrul ce vrea să zugrăvească, şi starea sufletească a unui personaj, şi raportul dintre personaj şi ceea ce zugrăveşte. Iată cîteva personagii zugrăvite prin impresia produsă de ele asupra altor personagii. „Iosif Dănescu priveşte pe Elena. Cio-ranu şi i se pare că acest chip cu părul dat în sus, dezvelind toată fruntea mare, sub care strălucesc doi ochi negri, fără a fi frumos, are un farmec deosebit şi că tot deosebită e şi limpezimea glasului ei." „Nu-1 poţi privi fără să-ţi vie să zîmbeşti,' pentru că e o nepotrivire nespus de hazlie între micşorimea lui, între figura lui gravă : păr alb şi creţ, cu cărare la mijloc, barbişon şi mustăţi ca zăpada, mutră de ambasador —, şi între umblatul pe jos cu un cogeamite ghiozdan subţioară." „To-maidi, întemeindu-se pe lipsa de mustaţă, pe pipemicia trupului şi pe ascuţimea vocii, susţinea că [Microbul} are cel mult cincisprezece ani ; iar disproporţia dintre cap şi trup, creţurile de pe frunte şi de pe lingă ochi, seriozitatea şi mai ales oboseala zugrăvită pe întregul lui chip erau cuvintele care făceau pe Nababul şi pe Musicus să pledeze pentru părerea că are cel puţin treizeci." Dar iată un pasaj şi mai caracteristic pentru ilustrarea acestui procedeu, în care acelaşi Microb ne e redat mai mult decît prin impresia unui personaj (a lui Tomaidi) — şi anume prin exteriorizarea acestei impresii, prin jucarea Micro- 290 bului de către Tomaidi : Tomaidi face pe Microbul cînd acesta vine de la casierie : „Tomaidi îşi ia pălăria şi iese, cerînd mai întîi scuze pentru faptul că nici hainele sale, nici pălăria lui nu au «acea falşificare de respectabilă bătrîneţe a hainelor şi pălăriei Microbului»-. Apoi, deodată, deschide uşa cu zgomot, intră speriat, parcă l-ar urmări cineva, cu mîna dreaptă ţinînd strâns un pachet de hârtie, iar cu stînga peste buzunarul pantalonilor. Vine pînă la masa şefului... pune hârtiile jos... scoate banii din buzunar, tot timpul aplecat spre dreapta, tot timpul tremurând, începe să numere... se încurcă... începe iar... iar se încurcă... îi cade pălăria... se întoarce răpede la dreapta, crezând că vrea să-l fure cineva... se necăjeşte că-i lipseşte o hîrtie, pe care o găseşte subt un dosar... — «Bravo*! Bravo, Tomaidi ! Admirabil !»“, strigă .ceilalţi... Apoi Tomaidi imită şi pe Lipescu, care primeşte banii din mîna Microbului. Câtă viaţă e aici ! E, în acelaşi timp, zugrăvit Microbul tot, e zugrăvit Tomaidi, e zugrăvită cruzimea bacalaureaţilor. Acest chip de a compune dă operei o viaţă intensă, pentru că, în fond, nu avem de a face cu un procedeu stilistic. Chipul acesta de a compune rezultă din bogăţia de viaţă ce caracterizează sufletul autorului. El nu vede numai un personaj într-un moment dat; el vede raporturile dintre personaje, impresiile ce-şi fac ele unul asupra altuia. Prin compoziţia aceasta, el „imită" viaţa. Acest procedeu e aşa de natural d-lui Brătescu-Voi-neşti, îneît, cînd zugrăveşte mediul, acolo unde are* nevoie să-l zugrăvească chiar pe larg, ca în în lumea dreptăţii, d-sa totuşi nu-1 zugrăveşte independent — pictură pentru pictură, cum făceau naturaliştii —, ci în legătură cu stările sufleteşti, cu ocazia explicării acestor stări sufleteşti. Aşa, d-sa ne va zugrăvi complect viaţa de tribunal, păcatele judecătorilor, infamiile advocaţilor, ne va da tipuri reprezentative de triumfători etc...., spre a ne arăta motivele pentru care Andrei Rizescu se refugia în muzică, spre a ne arăta de ce neplăceri îl consolau terţetele alcătuite împreună cu nevasta sa şi cu Caselli. Cu chipul acesta, zugrăvirea mediului devine lucrul cel mai natural : autorul îl zugrăveşte pentru a ne spune : iată de ce chinuri uită Rizescu în sările cînd face muzică ! Sau, în Două su- in rori, mediul orăşelului — clubul unde se plictiseşte şi se enervează Dănescu — e zugrăvit pentru a arăta cît de mult e obsedat Dănescu de imaginea Elenei şi cită re-muşcare simte pentru greşala făcută etc. D. Brăteseu-Voineşti caracterizează ceea ce descrie, apreciind, fără ca să iasă din obiectivitatea cerută artistului 1 : Iosif Dănescu a fost surprins de Elena Cioranu sărutînd braţul surorii ei Sofia ; Iosif Dănescu se pliţnbă ruşinat şi îndurerat în camera sa. Cum ne zugrăveşte d. Brăteseu-Voineşti tortura lui morală ? Prin efect, mai întăi : îşi rupe nasturii cămeşii, care i se pare că-1 strînge la gît... E un efect al emoţiei, înăbuşitoare de mare ce e. Dar d. Brăteseu-Voineşti nu se mulţumeşte eu atîta. El vrea să ne arate imposibilitatea în care e Dănescu de a se linişti, şi atunci intervine el, autorul, şi zugrăveşte prin impresia sg (cum aiurea zugrăvea prin impresia unui personaj). Tot ce am spus eu mai sus d-sa condensează în chipul următor : „Nu e nici un folos să rupă nasturii cămăşii, care i se pare că-1 strînge la gît, că de pe inimă nu piere greul clipelor". Aşadar, toate procedeele d-lui Brăteseu-Voineşti s-ar putea rezuma în această tendinţă generală : A condensa cît mai mult stilul, spre a reda cît mai multă viaţă. Iată un ultim exemplu de concentrare, care e poate cel mai strălucit din toată opera : am văzut că Bizescu, avînd nevoie de bani, prin o semiconştientă înşelăciune de sine, se convinge (pe jumătate) că Şerb Călugăreanu poate fi solvabil şi-i dă cu împrumut banii strânşi de Zinca Sărdăreasa pentru frumoasa ei nepoată de la Azilul Elena Doamna. Cu onorarul luat de la Şerb, Rizescu face o călătorie de plăcere. întors, află că Şerb a murit , şi că banii sînt compromişi. Vine Zinca speriată, dar el o asigură — fără să creadă în ceea ce spune — că banii nu-s pierduţi. Zinca se linişteşte (linişte care trebuie să-i fie onestului şi sensibilului Rizescu ca un cuţit în inimă), şi, cu simpatie, îi spune : „ — Aţi fost de v-aţi plimbat, coconaşul maichii ? — Da. 1 Afară de un singur loc : „E dureroasă şi ridiculă tot într-o vreme iubirea unui om în toată firea, care a alergat azi oraşul întreg ca să găsască vreo cîteva micşunele" — ceea ce trebuia să ne lase pe noi s-o simţim. 292 — Aţi fost departe ? — Am fost pe la Braşov, pe la Sibiu şi ne-am întors pe valea Oltului. — Frumos !... Eu nu m-am putut învrednici să mă duc niciodată, dar îmi spunea răposatul că e grozav de frumos la Braşov şi prin munţi. — Da, frumos de tot..." Atît !... Ce mustrare teribilă, involuntară, pentru Ri-zescu, în vorbele Zincăi subliniate de noi... Dar d. Brăteseu-Voineşti are un talent rar de a arunca o lumină orbitoare, printr-o singură propoziţie, adesea printr-un singur cuvînt. Totul este că ştie să pregătească efectul acestui cuvînt unic. Cererea timidă a „unui om“ (un biet bătrîn), cînd să iasă pe poartă, să i se de‘a voie să ia o mixandră, că tare îi plac nevestei sale. Luxiţa, nebună, c-o haină de acum treizeci de ani, c-o pălărie a demult defunctei Sa-şinca, purtând pe uliţele Tîrgoviştei documentele stinsei ei familii, ea cu mintea stinsă ! Ori florile de pe mormântul Elizei, albastre ca „marea de la Triest" (pe care a iubit-o atâta Eliza), comparaţie care e o evocare înduioşătoare. Ori Puiul murind, cu ghiara strinsă în semnul crucii ! Plimbarea colonelului, în „inspecţia" atît de zgomotoasă şi chinuit pregătită, de două-trei ori „de la o sobă Crăiniceanu pînă la altă sobă Crăiniceanu !“ Radu Finuîeţ, rănit de moarte, căzînd „întăi în genunchi ca pentru o rugăciune, apoi pe partea dreaptă"... In Carnetul unui judecător, frumuseţa unor bucăţi stă în această găsire a cuvântului unic : Voicu e dat în judecată, pentru că ar fi siluit pe o fată. La judecătorul de instrucţie, el se apără că a fost cu voia ei ; ea, cu hotărîre şi cu răutate, îl acuză, dar, la evocarea iubirii lor trecute („şi încă mi te jurai lîngă crucea din valea Velinaşului"), fata, plîngînd în hohote, strigă : — „Voicule, mă omoară taica... V...oicule, mă omoară neică !“ La curtea cu juraţi : nişte flăcăi au ucis pe altul. Inculpaţii sînt însoţiţi de mama lor. De faţă e şi mama celui mort. Aceasta vorbeşte cu ură şi cere răzbunare, dar, întoreîndu-se, vede pe mama inculpaţilor plîngînd, şi atunci : 293 — „Ori mai bine nu, zice ea, decît să pătimească şi mă-sa lor ce pătimescu eu...“ Şi apoi, un strigăt de sfîşietoare deznădejde : — „Aaah ! Tinco ! Tinco ! Şi drag mi-era şi mie să am flăcău la coasă !“ * ...Şi mi se pare curios atunci să găsesc la acest scriitor citaţii de proverbe, pentru a caracteriza acţiunea unui personaj : cînd Dănescu e surprins de Elena săru-tînd braţul Sofiei, de ruşine, ca să nu mai dea ochii cu Elena, care stătea peste drum de el, „într-o clipă de nesocotinţă, îşi ia hotărîrea de a se muta“... Dar d. Brătescu-Voineşti adaogă : „Zice un proverb românesc : Să te ferească Dumnezeu de curajul fricosului şi de bătaia ciungului". S-ar mai putea adăoga : jşi de hotărîrea omului nehotărît" — care sînt de prisos, slăbesc ef ectul, sînt o procedare neartistică. Aceeaşi compoziţie, aş zice savantă, dacă n-aş şti că e datorită instinctului artistic, adică acelui instinct care conduce pe artist să aleagă din viaţă numai esenţialul caracteristic, aceeaşi compoziţie se vede şi în dialog, în care d. Brătescu-Voineşti nu este întrecut nici de Canagiale. Nu voi vorbi de justeţa şi naturalul dialogului din opera d-lui Brătescu-Voineşti şi nici de felul cum caracterizează d. Brătescu-Voineşti personajele sale prin ceea ce le pune să vorbească. Despre acestea am spus cîteva cuvinte mai sus. Aici voi atinge numai o problemă de compoziţie. Scriitorul, care nu face dialog, ci se mărgineşte să istorisească, nu dă viaţă şi nu redă personajul : nu-1 arată, ne informează. Dar şi scriitorul oare ar duce dialogul pănă la sfîrşit, sub pretext că se ţine mai aproape de realitate, ar greşi tot atît de mult ca şi cel dintâi: ar scrie pagini întregi de prisos. După ce, din dialog, am văzut pe om întreg, scriitorul trebuie, la un moment, să întrerupă dialogul şi să istorisească el ceea ce a mai spus personajul. Sau, istorisind ce-a spus personajul, cîijd intr-un moment înseşi cuvintele personajului ar fi caracteristice, scriitorul trebuie să înceteze povestirea şi să lase să vorbească personajul. In Doua surori, Elena Cioranu povesteşte lui Dănescu viaţa ei. Autorul istoriseşte el ceea ce povesteşte Elena, 294 «dar la un moment, cînd vorbele Elenei sînt mai caracteristice, o pune pe dînsa să vorbească, apoi începe din nou să istorisească povestirea ei mai departe. în Pană Trăsnea, Pană istoriseşte advocatului Moldoveanu întâmplarea cu d-ra Melicesou. Povestirea aceasta e cînd directă, cînd istorisită de autor. Autorul redă numai acele şi numai .atîtea vorbe ale lui Pană câte sînt necesare, pentru a reda exact starea sufletească în care l-a adus pe acest om afa-«cerea neaşteptată şi nenorocită cu d-ra Melicesou. Apoi, cînd autorul istoriseşte ce-a mai spus Pană, istorisirea lui e luminată de tonul pe care, cu un moment mai înainte, l-am văzut în vorbele lui Pană. Uneori, d. Brătescu-Voineşti încheie istorisirea discuţiei personajelor cu înseşi vorbele lor, pentru a concretiza printr-o trăsătură ultimă, frapantă. De exemplu, în Două surori, conversaţia istorisită a Sofiei cu Dănescu, cînd ea vrea să-l captiveze, se isprăveşte cu aceste vorbe, chiar ale ei : „Ah ! Cum vă invidiez. Poftim : Nici un zgomot... o tăcere aşşşa de dulce etc...“ Dar este' interesant de observat şi chipul cum utilizează d. Brătescu defectele de expresie ale personagiilor, în vorbirea citată din Cocoana Leonora, unde logica frazei cam păcătuieşte, d. Brătescu-Voineşti alege cu fineţe numai acele incongruenţe care caracterizează specia „mahalagioaică". Aceasta se vede şi mai bine cînd e vorba de cuvinte, în Contravenţie i, d. Brătescu-Voineşti zugrăveşte pe un mic negustor evreu, Iosif Bailer, care vorbeşte stricat româneşte. Poate alt scriitor l-ar fi pus să vorbească chiar aşa cum vorbeşte de obicei un Iosif Bailer. Dar aceasta ar fi fost neliterar şi neestetic : gîndiţi-vă la chipul cum vorbesc evreii şi grecii lui Alecsandri. D. Brătescu-Voineşti a procedat altfel : a ales numai greşelile de cuvînt caracteristice oricărui evreu care nu vorbeşte bine româneşte, a ales numai atîtea greşeli de cuvînt cîte sînt strict necesare ca să nu ne dea realitatea personajului : „lu totdeauna am niţel spirt în casă ; mai te doare un picior, mai te doare o mînă, te freacă nevastă-a schimbat de la ultima sa operă (In urma plugului) pănă acum, ne vom folosi, pentru a vedea cum îşi realizează d-sa această concepţie, şi de volumul său de nuvele. Ne oprim asupra tipurilor mai principale şi mai reprezentative : Iani Livaridi, Mişu Livaridi şi Măcieş. Să. vedem în ce constă răutatea celor ■ dintâi şi bunătatea celui din urmă. Iani Livaridi a fost crescut în condiţii prielnice ca să. devină un om energic, econom şi harnic ; el a mai învăţat cum să se îmbogăţească, furînd munca altuia. Aşadar,, avem de a face cu un om tare, cu o energie ireductibilă, cu unul din acele tipuri care ispitesc pana d-lui Sandu-Aldea. Livaridi e un om cu care nu se glumeşte : cînd prinde pe ţărani cu caii în griul lui, îi bate pănă la sînge. D. Sandu-Aldea simte pentru această faptă o puternică: ură, întocmai cum am simţi noi pentru Mîndrea din în urma plugului, deşi nu ştiu care admirator-critic spun ea -că Mîndrea era în dreptul lui să bată, căci avutul luj era al lui... (Dacă e aşa, atunci şi Livaridi e în dreptul lui.> Livaridi exploatează pe ţărani, folosindu-se mai cu samă de faptul că ţăranii n-au păşune. D. Sandu-Aldea înnegreşte din această cauză pe Livaridi, şi are dreptate ; şi noi ne revoltăm, cum ne-am revoltat de purtarea aceluiaşi 300 Mîndrea, deşi criticii-admiratori vorbeau de „dreptul" lui Mîndrea {ceea ce ar putea reclama şi Livaridi : dreptul de a impune orice condiţii ţăranilor, căci moşia era acum a lui). Livaridi e aşa de rău, încât, pentru a face pe fiul său să vină de la Paris, întrebuinţează, cu o diabolică mulţumire, o stnategemă urîtă : face ca fiul său să fie înştiinţat că el a murit ; atunci, pentru moştenire, va veni — îşi zice Livaridi, triumfînd de răutate... —, ceea ce, fie zis în treacăt, cred că e o exagerare, o caricaturizare, care nu se justifică prin firea lui Livaridi. Dar să trecem... Atitudinea d-lui Sandu-Aldea faţă de Livaridi e cu totul alta decât faţă de Mîndrea, iar aceşti doi oameni sint totuşi din aceeaşi categorie socială şi, mai ales, sufletească. Pe Mîndrea, autorul îl absolvă ; pe Livaridi, nu l Mi-a dat dreptate d-1 Sandu-Aldea, căci am spus cindva că, dacă pe Mîndrea l-ar fi chemat Ghidale, nu l-ar fi iertat... Ei bine, Ghidale din'Moldova, în Muntenia se numeşte Livaridi... Fiul său Mişu, utilizat de d. Sandu-Aldea pentru a zugrăvi acelaşi „neam" străin, nu zugrăveşte acel neam. Neamul acela e fără inimă, dar e tenace şi econom. Iar Mişu e un cheltuitor, un stricat, am om care e în stare să compromită averea agonisită de tatăl său. In loc să se arunce ca el, în exploatarea nemiloasă (un moment numai s-ar părea că-şi ia în serios rolul de ajutor al tatălui său), Mişu se plictiseşte, moare de dorul Parisului şi fuge acolo, spre a petrece cu nişte oameni care nu-s din „neamul" său — şi întocmai ca 'dînşii. Aşadar, el nu poate fi caracteristic pentru zugrăvirea „neamului" lui Iani Livaridi, Mişu — nu vede d. Sandu-Aldea ? — s-a asimilat perfect tinerimii „doree" a ţării noastre !, Mişu caută să seducă pe o fată din sat. Această dorinţă a lui, dealtmintrelea nesatisfăcută, e zugrăvită ca o faptă ticăloasă. Că această încercare de seducere e o ticăloşie, nu mai încape îndoială, dar mă mir că d. Sandu-Aldea n-a văzut contradicţia în care cade, căci boierul Măcdeş a făcut exact acelaşi lucru cu femeia unui ţăran, izbutind pănă la capăt, dragoste din care s-a născut tocmai fata pe care o doreşte Mişu. Şi despre această „dragoste" a boierului Măcieş autorul ne spune că a fost „o dragoste sănătoasă" ! (Cum „sănătoasă" ?) Ba, încă, d. Sandu-Aldea se-ntreabă imediat pe pagina următoare : „Ce rău a 301 făcut el [Măcieş] în lumea asta ?" Ce rău ? Un adulter cu femeia unui rob, de care n-ar fi putut avea măcar frică, dacă fapta s-ar fi descoperit. „A pălmuit pe un paralitic !“ Dar, iarăşi, se vede că d. Sandu-Aldea crede că „neamul" din care face parte Măcieş îl scuză de această faptă ; mai mult: fapta îi conferă un merit. Boierul Măcieş... Dar acesta e o ţesătură de neconsec-venţă. El trebuie să fie bun, să simbolizeze un neani, pe care autorul vrea să-l încarce cu toate calităţile. Să vedem cum reuşeşte. Am văzut că Măcieş a comis, cu aprobarea entuziastă a autorului, un adulter. Boierul ştie că are o fiică din acest'adulter, şi cu toate că stă la o palmă de loc de moşia sa, pe care a dat-o în arendă, şi cu toate că vine adesea pe la moşie, el nu şi-a văzut încă pe fiică-sa, care are 18 ani — şi abia acum o vede, din întîmplare. Şi atunci, ce acces de sentimentalism din partea boierului Măcieş ! Parcă ar fi umblat cu opinci de fier după ea în lumea largă şi, în sfîrşit, ar fi găsit-o... Apoi, acest boier Măcieş, care-şi iubeşte atît de mult ţăranii săi, dă în arendă moşia lui Livaridi, exploatatorului fără milă. Dar chiar dacă n-ar fi ştiut cui dă moşia, un iubitor de ţărani, tipic, simbolic, cum vrea să ni-1 arate d. Sandu Aldea (autorul ne spune că Măcieş simţea pentru ţărani ,,o iubire ca de frate"), ar fi arendat moşia, pe care se află iubiţii săi ţărani, fără nici o condiţie cu privire la tratarea lor din partea arendaşului ? I-ar fi lăsat la discreţia arendaşului ca să le impună orice condiţii de muncă, folosindu-se de nevoia ţăranilor de păşune ? Intenţia de a zugrăvi două categorii, una numai bună, alta numai rea, nu şi-a realizat-o aşadar d. Sandu-Aldea. El a voit să clasifice, dar a făcut greşeala de a amesteca însuşirile unei categorii cu ale celeilalte : ceea ce face Livaridi a făcut Mîndrea : ceea ce face Mişu fac toţi feciorii de bani gata, a făcut şi boierul Măcieş. Boierul Măcieş, caracterizat prin unele fapte ca bun, vrea să fie caracterizat tot ca bun şi prin alte fapte, care autorului îi servesc să caracterizeze pe alţii ca răi. Aşadar, după ce se abate de la realitate, congepînd oameni numai buni, ori numai răi, d. Sandu-Aldea nu reuşeşte, cel puţin, să-i creeze aşa cum i-a conceput. Lo-gioa caracterului nu e respectată : oamenii săi fac lucruri protivnice caracterului lor (şi contradictorii între ele), pe 302 care, repet încă o dată, autorul vrea să ni le dea ca consecvente cu acel caracter. Şi aceasta mi se pare că vine dintr-o calitate şi din-tr-un defect al autorului. Autorul, ispitit de unele atitudini, pe care le vede bine, le zugrăveşte cu succes : scena cînd boierul Măcieş îşi recunoaşte fata e oarecum dramatică. Dar autorul n-are spiritul sintetic, atitudinile şi faptele personajelor sale nu se topesc la un loc, în concepţia sa, pentru a ne da tipuri; ele stau alăturea, separate, parcă în diferite compartimente ale creierului său,, şi le zugrăveşte una după alta, iar ele, cum am văzut, adesea se contrazic. Cu toate acestea, nici în redarea atitudinilor nu e întotdeauna artist, şi, mai ales, atunci cînd vrea să combată* (căci vom vedea că romanul său e ă these, o operă de propagandă). Discursul lui Mişu ţinut la Paris, intr-o societate de juisori, nu este adevărat. Discursul lui Mişu împotriva ţăranilor (cam în aceiaşi termeni în care un cri-tic-admirator acuza pe ţărani, pentru a apăra pe Mindrea — şi deci pe d. Sandu-Aldea), în loc să arate firea egoistă şi rea ;a lui Mişu, este o pagină de gazetărie rece, încît Mişu nu ne apare ea un om rău şi plin de ură, ci ca un fonograf al frazeologiei ziaristice. Tristeţa lui Mişu, cînd stă la ţară, că... uită franţuzeşte, e o caricaturizare atît de ieftină, încît mă miră mult la d. Sandu-Aldea, care e o fire de artist ! D. Sandu-Aldea spune că Mişu era o oglindă schimonosită, care reflecta prea urît pe tatăl său.. Oare nu e şi autorul nostru o asemenea oglindă faţă cu Mişu ? Şi nu e tot aşa şi faţă cu Livaridi, cînd vorbeşte* de telegrama lui despre propria-i moarte ? Dar, în schimb, ce reuşite descripţii de natură ! Nu există mai frumoase în proza noastră ; mai ales de felul celor ale d-lui Sandu-Aldea. Am făcut această din urmă restricţie, căci d. Sandu-Aldea e un vizual pur receptiv. Natura, în opera sa, nu e un „eta/t d’âme“, ca la d. Sadoveanu. D. Sandu-Aldea zugrăveşte natura pentru natură. El nu o umanizează decît foarte rar. Pe d-sa îl interesează forma şi culoarea — aspectul-pictural al naturii. „Holda verde se legăna uşor în bătaia vântului, în-văl-ura, susura, avea o mlădiere de apă. în spicele fra- 303* gede se frămînta viaţa nouă, se plămădeau milioane de boabe arămii, aur sunător închegat clipă cu clipă din sucul pămintului şi din lumina soarelui. Şi peste toate plutea o linişte mare ca intr-un altar uriaş [-«altarul» nu e bine !], din toate se desprindea farmecul puternic al pământului negru şi rodnic* etc. „Trenul fugea... Pămîntul, înnegrit de pluguri, aştepta sămânţa de grîu. Locurile,-despărţite prin coamele răzoa-relor, păreau că se învârtesc, alunecînd repede în urma lor...“ „Soarele se mărea, se înroşa, scăpăta şi, din pragul asfinţitului, se uita cu un ochi uriaş spre lumea împrăştiată pe ogoare. Rotundul lui rămînea în ochi, şi, ori încotro te uitai, îl vedeai ca un ban mare de aur care fugea, odată cu privirea, peste grîu, peste porumburi, peste mirişti...* Şi ce păcat că autorul scrie mai departe această banalitate : „Acest sfîrşit de zi avea o măreţie de taină dumnezeiască !...“ (Dealtmintrelea, autorul are adesea asemenea accese de lipsă de gust, dar nu mai fac citaţii; ajunge că am stricat farmecul cu aceasta din urmă.) Dar, cum am spus, de multe ori zugrăvirea naturii nu e necesitată de nimic, nu serveşte nici a exprima sitări sufleteşti, nici a încadra — şi deci a complecta şi a reliefa viaţa. Dacă un episod se petrece pe drum, autorul se simte dator să zugrăvească numaidecât şi întotdeauna tot ce se vede de pe acel drum... şi efectul displăcut e că acest procedeu dă impresia unui tic al autorului. Ca să fiu mai bine înţeles, voi da un exemplu, unde zugrăvirea naturii are un rol. Bucata citată mai sus, unde e vorba de învîrtirea ogoarelor — căci aşa se văd ele din tren —, are un înţeles*, căci ea ne sugerează sentimentul repeziciunii cu care merge trenul ; iar cu acest tren fugea Mişu la. Paris, fugea aşa de repede, cu o inimă atît de uşoară ! Aici, deci, evocarea repeziciunii este un adaos pentru creşterea impresiei noastre. Uneori, d. Sandu-Aid ea, din cauza ticului săuv zugrăveşte natura aşa de separat de viaţa omenească pe care o redă, încît se întâmplă că natura să-ţi solicite un sentiment contrar decît acea viaţă — fără ca această contrarie-tate să dea naştere unui contrast artistic. Aşa este aspeo- 304 tul de idilă a muncii ţăranilor, pe care, pe de altă parte, autorul vrea să ni-i arate ca robi chinuiţi ai pămîntului. Dar toate acestea le răsplăteşte autorul prin câteva pagini în care natură şi om se complectează şi se încadrează perfect. E scena de dragoste de sub cireşul din grădina Mărioarei. E împăcarea a doi învrăjbiţi — care se iubesc atît de mult ! Cireşul, care e unul din personajele romanului, asistă, fericit parcă, la topirea acelor două suflete, care vor fi atît de nefericite. Dar dacă d. Sandu-Aldea zugrăveşte atît de bine unele aspecte ale naturii, cînd e vorba să ne dea un tot, un ansamblu, nu mai reuşeşte aşa. Cetiţi descripţia satului Vultureasca, şi nu veţi vedea satul ! E acelaşi defect pe care l-am observat la zugrăvirea personajelor : autorul vedea atitudini, dar nu le putea închega într-un tot. Aici vede aspecte, dar nu le poate combina într-un tablou unitar. Ce bine zugrăveşte un copac ! Ce bine — încă — zugrăveşte o grădină ! Dar un sat e un tot, e o sumă, şi se pare că d. Sandu-Aldea vede admirabil, dar cîmpul vederii sale e mărginit. El nu poate vedea decît consecutiv sau parţial (şi nu vede perfect decît natura). Pentru natură, el are un fel de afinitate ; simţul lui pentru natură e, aş zice, animalic, dacă acest cuvînt n-ar putea fi luat în înţeles rău. Vreau să spun că el are un simţ special, inferior dacă voiţi, dar profund, prin care vede şi aude — simte — ceea ce noi nici nu bănuim. Dar mai bine să spunem că simţurile lui sînt aşa de puternice şi aşa de proaspete, încît îi aduc senzaţii, care pentru simţurile noastre amorţite nu există... în liniştea complectă a naturii— el, fericitul ! — aude „viaţa tainică a semănăturilor care nu încetează nici o clipă”. In spicele de grîu el vede cum „se frămîntă viaţă nouă“, cum „se plămădesc milioane de boabe arămii“. „Nu se poate spune prin vorbe ceea ce soarbe un suflet omenesc prin ochi, prin auz, prin miros, prin adînca, dulcea şi tainica înfiorare a tuturor simţurilor.” Aceste cuvinte ale autorului se potrivesc perfect d-lui Sandu-Aldea. Dar acest scriitor nu este, bineînţeles, numai un pictor al lucrurilor din natură. Deşi foarte rar, dar există în romanul său bucăţi de adevărată poezie : poezia primăverii, în paginile deja amintite, unde ni se zugrăveşte acea 305 admirabilă idilă de sub cireş. Visul Mărioarei murinde, im care imaginea acestui cireş, martor al fericirii ei îndepărtate, face o impresie duioasă. Melancolia boierului Măcieşr cind, după moartea nevestei sale, „trecea acum ca o umbră prin odăile mari, reci şi pustii..." — o pagină, e drept, în genul Sadoveanu, "fnai slabă decît ale acestuia, care în acest gen e inimitabil, dar frumoasă, totuşi, şi sugestivă. Etc.... 1 * Două neamuri nu e un roman, pentru că autorul,, cum am spus, nu poate reda personaje vii, consecvente,, fiindcă nu le vede în totalitatea lor : d. Sandu-Aldea e atît de receptiv, încât nu poate ieşi din imagini : ele sînt mai tari decît dânsul. Şi aceasta e atît de adevărat, încît intriga ni se pare numai un artificiu, care serveşte autorului ca mijloc de a-şi înşira imaginile. Iar imaginile cele mai interesante pentru el fiind ale naturii, acest roman este mai degrabă o compoziţiune în genul pitoresc, sub pretextul unei intrigi. Zugrăvirea naturii e parcă, ea, întreruptă de viaţa omenească povestită, şi nu invers. Uneori autorul utilizează şi pe om tot pictural, în afară de economia acţiunii romanului : zugrăvirea, de pildă, mai pe larg decît e nevoie, a acelui băieţaş, care n-are alt rol decît acela de a chema pe Livaridi la curte... Dar să nu se creadă că aş voi să susţin că d. Sandu-Aldea nu cunoaşte ori că nu poate reda deloc viaţa. Că nu cunoaşte toată viaţa, pe care vrea s-o redea în romanul său, e sigur. Aşa, de pildă, scena „despărţirii" de la Paris, dintre Mişu şi prietenii săi, e absolut falşă ; autorul ne dă o „compoziţiune" laborioasă şi gazetărească. Dar cunoaşte bine viaţa de ţară. Dacă o scenă ca „Sorţii" e slabă, în schimb, ce vii sînt alte scene, de pildă, paginile unde autorul ne zugrăveşte coasa (deşi sfîrşitul e mai slab), în capitolul „Tinereţe". D. Sandu-Aldea zugrăveşte bine, puternic şi viu, şi simple aspecte ale unor personaje, ca băieţaşul care fugea în urma docarului şi „ţinea pumnii strînşi şi capu-n piept, ca un cal tare-n gură"... Ori, de pildă, baba Ior-dăchioaia ţiganca, vrăjitoare şi purtătoare de vorbe din Vultureasca, din pricina căreia : „Vecine bune pînă mai ieri se certau azi furcă..., iar ea rîdea atunci, zgripţoroaica, sorindu-se pe prispa casei, 306 trăgînd a lene din luleaua înnegrită şi ţinînd ochii închişi ca o vulpe care se preface că doarme...“ Dar nu numai aspecte, să zicem, „instantanee" poate reda autorul, ci şi fragmente de viaţă. De pildă, fericirea Mărioarei, eînd află că iubitul ei, Neculai, dus la flotilă, e sănătos. Ori capitolul Seceta, în care indemenţa naturii, suferinţa satului şi lipsa de inimă a arendaşului sînt redate şi întreţesute perfect şi în care, natură şi om sînt aşa de bine încadrate de data aceasta. Ori, în sfîrşit, acea scenă dureroasă, când Neculai vine în sat, în concediu, şi nu mai găseşte pe Mărioara, care murise fără ca el să ştie. Dar — încă o dată ! — din aceste fragmente reuşite nu rezultă un roman, pentru că ele nu se grupează în jurul unei idei centrale : „Romanul" acesta nu este un organism, ale cărui fragmente să lucreze toate într-un scop unic. După cum am observat că natura şi acţiunea sînt aşezate, parcă, în felii, tot aşa observ că diferitele acţiuni, şi ele, stau alăturea, fără legătură organică. Din punctul de vedere al ideologiei, „eroul" roma-: nului sînt cele două neamuri. Dar din punct de vedere literar, cine e eroul ? Livaridi, ori Măcieş, ori Mărioara ? Nu ştiu ! S-ar părea că Mărioara, dar atunci toate celelalte personaje şi toată acţiunea ar trebui să servească drept fond pentru viaţa Mărioarei. Şi ce înţeles are moartea Mărioarei — ca să aleg numai una din greşelile de concepţie artistică ale autorului ? Că moare foarte natural, că a putut să moară, că trebuia chiar să moară de ceea ce a suferit — da î Dar pentru ce autorului îi trebuie să moară Mărioara ? Căci personajelor nu li se întîmplă lucruri care să nu fie semnificative pentru ceea ce vrea să spună autorul. Mărioara moare degeaba, şi literariceşte, şi din punctul de vedere al ideologiei romanului. Pe lingă lipsa de personaje vii, unitare ; pe lingă, lipsa de unitate organică, pe lingă alte defecte, acest roman mai are unul: e tezist ; autorul face propagandă prin el. Autorul se amestecă în acţiune, caracterizează, el, personajele, caracterizează, el, situaţiile, face morală şi adesea cade în gazetărie. Începe chiar de la titlu, dar aceasta e permis, numai aceasta : autorul are drept ca, în titlu, să-şi spună părerea sa asupra operei sale — 307 atîta tot. Dar cînd autorul, după cum am văzut, ne spune i'n text că Livaridi şi Măcieş reprezintă două neamuri greşeşte ! Greşeşte şi cînd ne vorbeşte de „bieţii ţărani", de „oropsiţii ţărani", căci trebuie să arate că-s „bieţi" şi „oropsiţi", nu să ne spimă el ! Iar cînd ne spune că : „în ţara românească nu mor^de foame decît oamenii de talent", atunci autorul cade în gazetărie, ca şi atunci cînd ne spune că (la petrecerea de la Paris) „leahul* dădea o lecţie" de patriotism românesc românilor şi, mai ales, că „nu s-a găsit nimeni să-i spimă [leahului] că doina noastră... a răsărit din... suferinţa adîncă..." etc. — vorbe adevărate, dar pe care nu trebuia să le spună d. Sandu-Aldea. Tot aşa, autorul trebuia să ne lase pe noi să vedem că „arendaşul n-are nici o legătură cu pămîntul sfînt al acestei ţări", nu să ne-o spună el de-a dreptul ! Să nu ne vorbească, apoi, dacă e artist (şi e !), de „stoarcerea averilor din pămîntul frămîntat în sîngele strămoşilor noştri", că e gazetărie pură. Cînd arendaşul rîde cu cruzime, să nu ne spună autorul : „Ce crud era rîsul arendaşului", căci ori ne crede prea proşti, ori n-are încredere în talentul său: e istoria pictorului oare scrie „cal" dedesubtul dobitocului pe care l-a pictat. Sau propagandă indirectă prin fraze puse în gura personajelor, fraze care se văd dît de colo că sînt ale acelui oare a scris romanul şi care au ca efect că personajele care le pronunţă par a fi păpuşi pe oare le mînuieşte autorul. Aşa, autorul pune explicaţia lui, a luxului, în gura lui Măcieş. Acelaşi Măcieş are nenorocirea să fie purtătorul polemicii pe care autorul o face împotriva „ga-zetăraşilor, toţi oameni neisprăviţi, care ne spun pe toate glasurile: ţăranul român e leneş, beţiv şi hoţ". Aceste lucruri prea curente, şi în stilul discuţiilor zilnice, nu sînt făcute să mărească valoarea artistică a unei opere. Iar sfîrşitul romanului : Mişu deputat, Măcieş, care constată ridicarea neamului Li valizilor, mi se par locuri comune, lucruri teatrale şi foc bengal, mai ales că ele urmează după acele tirade gazetăreşti, de care vorbeam mai sus. Unele sentimente ale d-lui Sandu-Aldea le împărtăşesc şi eu. Dar aş fi dorit ca acele sentimente să-l facă să vadă adevărul şi să-l facă să simpatizeze cu ceea oe merită să fie simpatizat — şi atîta tot. Şi autorul să tacă, să nu se amestece ! Ce adevărată e scena cînd vine doctorul la Mărioara, doctorul acela păcătos, care ar fi pu- 303 tut-o scăpa, dacă n-ar fi venit de mîntuială ! Şi ce bine îmi pare că autorul m^a lăsat pe mine, cetitor, să caracterizez pe acest doctor, şi nu mi-a spus el singur, sau prin gura vreunui porte-parole al său, că : „Doctorul s-a purtat ca un mizerabil"... D. Sandu-Aldea are o limbă de-o siguranţă neîntrecută în literatura noastră, expresii cu adevărat poetice, mijloace de stil de primul rang. Şi atunci, nu pot să nu mă mire — şi să nu mă doară ca o infirmitate a aproapelui —, ,o sumedenie de expresii gazetăreşti — tot gazetăreşti —, prozaice, comune, triviale, pe care mă simt dator să i le reproşez, cu atît mai mult, cu cit el e un adevărat artist al formei — expresii ca : „Ai jura" ori „Ai putea să juri", din în urma plugului. Dar în Două neamuri sînt expresii grozave : „Depărtarea în spaţiu îl făcea să creadă..." (Nu e prea „ştiinţific" ?) „Dar de nicăiri nu-i surîdea nădejdea." „Eu nu cred să fi dat Dumnezeu..." (vorbeşte autorul!) „Aici e marele secret pentru ce sufletul omenesc...". „Era o răsfrângere de raze..., un joc de lumină, pe care am văzut-o cu toţii" (adică, vrea să spună autorul : un joc de lumină ştiut, cunoscut, care se vede adesea) etc. D. Sandu-Aldea, alăturea de „hohotul de rîs al soarelui", e în stare să scrie : „Cu o oră mai înainte". „Ca-veant consules" şi „Carul progresului" !... Am spus aiurea, în treacăt, fără să mă explic îndeajuns, că d. Sandu-Aldea nu e un poet. Era vorba de în urma plugului, acel volum plin de isprăvile unor vătafi şi vechili scumpi autorului. Am avut dreptul s-o spun, şi iată pentru ce : pentru ca cineva să-mi inspire admiraţie, să-l socot poet, un om superior mie — pentru ca să-mi impună —, îi cer să aibă un suflet rafinat, distins, $e elită. Fie poetul acela diabolic, imoral, dar să fie distins. A sta plin de admiraţie faţă de „estetica" unui asasinat e, desigur, ultimul semn de decadenţă,, dar aceasta încă se poate împăca cu un spirit distins : distins în perversitate ! A admira însă, ca tip reprezentativ al „forţei", al „tăriei sufleteşti", pe un vataf crud şi vulgar, nu mi se pare deloc distins, în nici un chip ! Această atitudine a scriitorului nu-mi impune deloc : acel care o are 309 e inferior sufleteşte mediei oamenilor de cultură printre care trăiesc — şi care, vai ! nu păcătuiesc prin o prea mare distincţie sufletească. In Două neamuri nu mai văd această atitudine. Aci nu văd decât un remarcabil talent descriptiv, care însă se încearcă să producă ceea ce nu e în firea şi în maniera sa. Pe drumul Bărăganului Vorbind altădată, în treacăt, despre în urma plugului, am fost nevoit să spun oarecare cuvinte rele despre acel volum al d-lui Sandu-Aldea. D. Sandu-Aldea nefiind însă un oarecare, am aşteptat cu nerăbdare să-mi dea ocazia să fac şi altfel de aprecieri. Cînd a apărut Două neamuri, i-am cetit volumul plin de dorinţa de a spune tot binele cu putinţă. Şi, dacă n-am găsit un roman în Două neamuri, am scos în relief remarcabilul talent al d-lui Sandu-Aldea de a zugrăvi natura. Apoi, pe lingă alte calităţi, constatam, în acel volum, una foarte esenţială, deşi negativă : lipsa acelei brutalităţi de sentiment pe care i-o reproşam altădată. Cu acelaşi sentiment de speranţă am început să cetesc Pe drumul Bărăganului. Şi-mi pare rău că dorinţa nu mi s-a îndeplinit. Desigur, d. Sandu-Aldea este acelaşi zugrav al naturii, şi există, în acest volum, o bucată — Ghiocel —, în care autorul a scris nu numai una din cele mai frumoase pagini ale sale, dar şi una din, cele mai bune schiţe din literatura românească. Observ însă, şi acum, că d. Sandu-Aldea, care e mai ales pictor de peisagii, abuzează de natură şi o zugrăveşte, adesea, şi atunci când ea nu mai are nici un rol. Ba» încă, acum ajunge şi la manierism, ca de pildă când (în Fraţii de cruce), tăind convorbirea dintre d-na Rămurea şi Mogoş, autorul zice : „...Mogoş întoarce capul spre fereastră şi se uită la tei : chiar în clipa aceea un val de vînt îi răsuci foile şi copacul se învălui în argint de odăjdii vechi.“ Nu vreau să spun că comparaţia nu e nimerită, dar figura aceasta, ca şi toată fraza, face impresia de ceva 310 căutat, mai ales că întreruperea dialogului, pentru a zugrăvi teiul de afară, este ea însăşi ceva forţat. Ar fi păcat dacă d. Sandu-Aldea şi-ar corupe talentul de pictor al naturii. In zugrăvirea oamenilor, d. Sandu-Aldea nu reuşeşte decit atunci cînd e vorba de oameni primitivi şi cu apucături criminale. Dealtmintrelea, aproape nici nu zugrăveşte altfel de oameni. (în Două neamuri a zugrăvit oameni biînzi, pentru a pune în contrast un neam bun şi blînd cu neamul infam al lui Livaridi, dar n-a reuşit.) Sima Baltag, Niţă Mîndrea, Mitrea Gazacu, logofătul Sto-ian etc., toţi sînt oameni primitivi şi sălbatici. Dar toţi sînt, în realitate, unul şi acelaşi om, pus în împrejurări abia diferite unele de altele, ceea ce nu poate fi o învinuire capitală pentru d. Sandu-Aldea, căci tipurile acestea de oameni sînt atît de primitive, viaţa lor sufletească .atît de puţin complicată, împrejurările în care trăiesc atît de aceleaşi, încât cu greu s-ar putea deosebi mult unul de altul. Unul se numeşte Sima Baltag, altul Mitrea Caza-cu : unul ucide din răzbunare, altul ca să înlăture pe bărbatul ibovnicii sale : unul trăieşte cu stăpîna-i preuteasă. altul cu stăpîna-i crîşmăriţă, dar sufletul personajului e acelaşi, iar faptele — variante ale aceluiaşi fapt. Pe acest om d. Sandu-Aldea îl zugrăveşte bine, dar numai pe acesta. Cîntăreţ al pămîntului, d. Sandu-Aldea poate zugrăvi cel mult pe omul naturii, pe omul stepelor, care e aproape un element al naturii. Cum se ridică însă puţin mai sus, d. Sandu-Aldea nu mai e de recunoscut. Vorbind de Două neamuri, spuneam că cel mai slab capitol e acela unde autorul zugrăveşte viaţa unor studenţi români din Paris, care „petrec". în volumul acesta nou, cea mai slabă bucată e, fără îndoială, Fraţii de cruce, unde o doamnă din societatea înaltă vrea să seducă pe un prieten al bărbatului său, pe poetul Mogoş. Bucata aceasta — să mă ierte d. Sandu-Aldea —. samănă ca două picături de apă cu oricare din „nuvelele" cu subiect din lumea mare ale d-lui Vasile Pop. D-na Rămurea, femeia care vrea să seducă pe catonioul Mogoş, este o jnon-struozitate, vrednică să stea în galeria d-lui Vasile Pop, alăturea de „studentele" acestuia. Ba mi-aduc aminte că şi d. Vasile Pop are o „nuvelă" în care o cucoană vrea să seducă, cu orice preţ, pe prietenul bărbatului său. Că aceste lucruri se întâmplă, e sigur ! Dar cred aceşti scri- 311 itori populari că femeile din societatea înaltă, chiar dacă-sînt tot atît de stricate ca „demi-mondenele“, apoi sînt ele, în chipul de a „seduce", mai triviale decît cele din urmă femei de stradă ? Fraţii de cruce sînt un pamflet la adresa societăţii înalte, scris de un nuvelist care, în loc să caute să cunoască acea societate, crede că-i de ajuns adînca sa ură împotriva ei, pentru a o zugrăvi. Şi ce adorabil e vigurosul poet Mogoş, care, în indignarea lui, răspunde cuvintelor provocante ale d-nei Rămurea prin energicul „Canalie !“ şi e gata să-i tragă şi o păreche de palme,, pentru că atentează la pudoarea lui de versificator naţionalist ! In nuvela aceasta găsesc o comparaţie, asupra preţiozităţii căreia atrag serioasa atenţie a autorului : „Privirile ei ispititoare îi pătrundeau în suflet şi-l' tulburau întocmai după cum reactivul energic nemerit turbură deodată soluţia cea mai limpede a substanţei cui care poate forma o combinaţie chimică..." E păcat să-şi strice d. Sandu-Aldea stilul său cu asemenea fraze, care ar fi minunate într-o nuvelă umoristică... în sfîrşit, cu toată inegalitatea talentului său, d. San-du-Aldea e un artist, asupra căruia însă e greu să te-pronimţi, căci... nici el însuşi nu s-a pronunţat definitiv^ cine este. Vasile Cîrlova (Consideraţii istorico-literare) Poporului român, care a creat Mioriţa, nu i-a fost îngăduit să pună în forme culte de artă toată bogăţia sufletului său. Pierzînd bunurile culturii antice încă de la naşterea sa, izolat un mileniu şi jumătate de Apusul Europei, împărţit sub stăpîniri diverse, înăbuşit apoi de atîtea influenţe străine — slavism, grecism, franţuzism, rusism,, maghiarism, germanism —, ţinut pană azi, în marea lui: majoritate, în totală incultură şi inconştienţă —literatura nu a putut apărea decît într-o pătură foarte subţire şi aproape numai în cele două Principate, abia de o sută de-ani încoace. Dar şi puţinii scriitori, cîţi s-au putut ridica^ din această infimă categorie, şi în acest scurt timp, au avut de luptat cu atătea împrejurări protivnice, cu sărăcia şi cu indiferenţa, încît n-au dat nici pe sfert din ceea ce ar fi fost în puterea lor. Ba, încă, soarta nemiloasă a voit ca foarte mulţi, şi dintre cei mai talentaţi, să fie seceraţi de o moarte prematură. Unul dintre aceştia e şr Vasile Cîrlova, născut la 1809, mort la 1831, cînd abia ieşise din adolescenţă. Cîrlova este cunoscut. Mai mult: este recunoscut, cu.1 toate că a lăsat numai cîteva poezii. Posteritatea, ca şi: contemporanii, au vibrat la cuvîntul lui melodios. Totuşi n-a fost şi nu este preţuit după merit. Cea mai frumoasă dintre poeziile lui Vasile Cîrlova: este Ruinurile Tîrgoviştei. Tîrgoviştea, tîrg aşezat în partea de munte, mai nobilă, a Valahiei, capitală a Ţării Româneşti în vremuri vechi, loc de naştere a multor scriitori de dincolo de Milcov, a inspirat frumoase ode şi elegii : O noapte pe ruiniîe Tîrgoviştei de Eliade Rădu-lescu, Adio. La Tîrgovişte de Gr. Alexandreseu şi minunata poezie de care vorbim acum. Corectînd cîteva provincialisme de fonetică şi cîteva arhaisme gramaticale, poezia aceasta pare scrisă de un modem şi pentru a o gusta nu este nevoie de nici o consideraţie istorico-li terară. în Ruinurile Tîrgoviştei, Cîrlova exprimă un profund sentiment de melancolie în fâţa vremelniciei lucrurilor omeneşti, o stare de suflet care nu-şi are asemănare decît doar în poeziile lui Eminescu. Acest sentiment găseşte expresii şi imagini de o emoţionantă sugestivitate : O, ziduri întristate î O, monument slăvit ! In ce mărime naltă şi voi aţi strălucit, Pe cînd un soare dulce şi mult mai fericit îşi revărsa lumina pe-acest pămînt robit. Dar în sfîrşit Saturn, cum i s-a dat de sus, In negura uitării îndată v-a supus.1 (Cetitorul să remarce printre aceste imagini pe eminescianul „în negura uitării“.) Voi1 2 încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi, Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier A omenirii fapte din faţa lumii pier, Cum toate se răpune ca urma îndărăt Pe aripile vremii de nu se mai arăt. Şi-ntocmai ca păstorul ce umblă pe cîmpii, La adăpost aleargă cînd vede vijelii, Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri ; Nici muzelor cîntare, nici milă voi din cer, O patrie a plînge cu multă jale cer. Mă văd lîngă mormîntul al slavei strămoşeşti Şi simt o tînguire de lucruri omeneşti. Aceste versuri sînt scrise acum o sută de ani de un tînăr ieşind din adolescenţă. 1 Transciu aici şi mai departe corectînd rarele provincialisme. 2 Ruinile. 314 * Cîrlova însă ne apare şi mai mare, dacă-1 judecăm din punctul de vedere istoric literar, dacă, cu alte cuvinte, ţinem samă de toate împrejurările vremii în care a apărut. Acele împrejurări au fost protivnice dezvoltării talentului său. Autorul nostru este un adolescent. Adolescentul acesta n-a avut la îndămîxiă şcoli, unde să înveţe. Ţara pe vremea lui era adîncită într-o cumplită incultură. Un tînăr autodidact — şi ce-o fi putut el să înveţe pe vremea aceea ? —, într-un mediu incult. Şi mai mult : într-un mediu inferior sufleteşte, cum era societatea fanariotizată de la începutul veacului trecut, Cîrlova nu găseşte o tradiţie literară. Obscurele şi prozaicele versuri ale lui Vă-cărescu apar abia în 1830. Tradiţia găsită de el se compune din cîteva stihuri ale lui Momuleanu. Cîrlova nu are la îndămînă nici limbă literară, căci în afară de vechea limbă din cărţile bisericeşti, improprie pentru genul poeziei sale, nu exista o altă limbă literară. Originalitatea, noutatea lui Cîrlova, ne apare cu toată claritatea şi fără nevoia nici unei discuţiuni teoretice, dacă îi comparăm poeziile ou textele tuturor contemporanilor săi. Pe lingă însemnătatea sa ca poet de valoare estetică, Vasile Cîrlova merită toată atenţia istoricului literar şi prin rolul său de scriitor care face tranziţia de la literatura veche la cea modernă. Păstorul înstristat este nou prin formă — prin limbă şi versificaţie —, nou şi prin unele elemente de fond, care arată deja influenţa romantică ; dar este vechi, aminteşte pe Conachi şi Văcărescu, prin subiect şi prin concepţie. Amorul dulceag şi „rafinat" dintre păstor şi păstoriţă este un ecou al genului idilic atît de cultivat în toate artele în Franţa veacului al XVIII-lea, care a inspirat pe poeţii boieri din Moldova şi Muntenia, predecesorii lui Cîrlova. E interesant de amintit că idila clasică, ori demente de ale ei, mai apare, încă o dată în literatura română în unele pasteluri ale lui Alecsandri. Ceea ce la vechii seri-tori boieri se datoreşte aproape numai influenţei literare a poeziei franceze şi greceşti a veacului al XVIII-lea, la Alecsandri se explică numai prin psihologia de clasă şi prin temperamentul său, temperament de clasic al unui 315 poet boier. La Cîrlova, credem că nu poate fi vorba decît de influenţa literară a modelelor. Dar natura lui intimă, dă o tonalitate de tristeţă romantică acestei poezii clasic— idilice. Rumurile Tîrgoviştei presupun, din partea lui Cir-lova, lectura Ruinilor lui Volney', scriitorul francez preromantic. In această poezie apare sentimentul trecutului^aşa de frecvent în poezia de mai tîrziu. Acest sentiment este1 complicat în Ruinurile Tîrgoviştei. Este şi sentimentul nostalgic pentru gloria trecută a patriei, dar şi sentimentul mai general, mai profund, mai poetic al trecutului pentru trecut. Primul va forma tema unei însemnate* părţi a literaturii poeţilor generaţiei de la 1848. Al doilea, sentiment, mai rar, îl vom găsi la Russo şi, mai ales, la Eminescu. In înserarea, Cîrlova a rupt cu poezia veche, cu veacul al XVIII-lea. înserarea este inspirată de-a dreptul din poezia nouă franceză, din poezia romantică, din Meditaţiile lui Lamartine. înserarea lui Cîrlova introduce în literatura română sentimentul romantic pentru natură,, emoţia în faţa lucrurilor de dincolo de orizont, dar păstrează încă ceva din maniera vechei literaturi, în înţelesul estetic al acestui cuvînt. In Rugăciunea apare o altă. faţă a romantismului la-martinian, sentimentul unei providenţe binevoitoare, un fel de teism sentimental şi vag, atît de străin veacului' al XVIII-lea, atît de contradictor sensibilităţii literare a inspiratorilor poeziei vechi boiereşti. Acest sentiment va forma o parte constitutivă din psihologia unor scriitori din Muntenia, ca sentimentalul C. A. Rosetti şi — complicaţie sufletească ! —, ca raţionalistul Gr. Alexandres-cu. {în literatura moldovenească, rece şi critică, acest sentiment este absent, cum aproape absentă este întreaga influenţă a poetului eminamente liric Lamartine. In Moldova, maestrul este Hugo, şi, anume, Hugo din opera lui cu caracter mai epic.) Tot in Rugăciune apare şi sentimentul social, care a inspirat mai puţin pe urmaşii săi,, exceptînd pe Cezar Boliac. In Marşul, scris cu prilejul înfiinţării armatei naţionale, după o vreme atît de lungă de dezarmare a ţărilor române, Cîrlova, care, puţin înainte de a muri, se făcuse ofiţer din patriotism —- armata cea nouă fiind simbolul redeşteptării naţionale —, cîntă această redeş- 316 teptare şi chemare la glorie. Marşul lui Cîrlova, ca şi acela al lui Văcărescu, scris cu acelaşi prilej, dar rămas obscur, marchează cu putere începuturile poeziei patriotice şi sociale, ale poeziei de luptă, care va forma latura principală a literaturii propagandiste pusă în slujba idealurilor, a generaţiei de la 1848. Deşteaptă-te, Române ! al lui Mureşanu şi Deşteptarea României a lui Alecsandri, poeziile de îmbărbătare ale lui Bolintineanu s'int conţinute, în germene, în marşul lui Cîrlova. în marşul său, ideea este atît de nouă, încît şi forma nu mai are nimic vechi. Dealtmintrelea, marşul este şi ultima lui poezie. Cîrlova a putut fi poetul începător al literaturii române modeme, pentru că la acest rol îl indica şi natura temperamentului său, şi clasa lui socială. Cîrlova a avut natura eminamente romantică. El este mai romantic decît Bolintineanu şi poate tot atît de romantic ca şi Eminescu. Are sensibilitatea şi imaginaţia romantică, are adînca nemulţumire de prezent, are aspiraţii către alte tărîmuri şi, cu tot optimismul, care e al epocii, din Marşul oştirii române*, în poeziile sale vibrează de mai multe ori nota pesimistă, în Inserarea şi Rugăciune şi mai ales în Rumurile Tîrgoviştei: Acest trist glas * l, ruinuri, pe mine m-a pătruns Şi a huli viaţa în stare m-a adus, -cea dintîi expresie a pesimismului literar român. Acest temperament romantic l-a îndreptat în chip hotărîtor spre Lamartine, adică spre poezia nouă. Cîrlova nu mai este boier din protipendadă, ca toţi poeţii de până acum, şi nici ca Momuleanu, om de casă boierească. Clasa aceasta era cu faţa întoarsă spre trecut, ea era veacul al XVIII-lea. Boierănaşii şi burghezii, mai ales, erau dasa viitorului, clasa care voia schimbare, înnoire, care îmbrăţişase ideile Revoluţiei Franceze. Aşadar, şi prin clasa socială, Cîrlova trebuie să fie un om nou. Influenţat de poezia nouă europeană şi de ideile politice, sociale, naţionale ale Revoluţiei Franceze, Cîrlova * De fapt Odă oştirii române, publicată în Curierul românesc, 1839, cu titlul Marşul lui Cîrlova. 1 Glasul ruinelor, „tînguirea lucrurilor omeneşti1*. 317 trebuia să înceapă poezia modernă. Dar vremea — sfîr-şitul epocii fanariote ; cultura sa grecească — el a început să scrie în greceşte ; un rest de influenţe ale literaturii veacului al XVIII-lea — el a tradus din scriitorii din acel veac — au făcut să mai răsară în opera sa, ici-colo, câte o notă din literatura veche, fie de fond, ca în Păstorul întristat, fie de formă, ca în celelalte. Acest lucru se observă, desigur, în mai mică măsură, şi la’ celălalt poet de tranziţie din Muntenia, la Grigore Alexan-drescu. Dacă poeţii boieri din Moldova — Conachi, Dimachi, Beldiman — sînt în totalitate vechi, dacă poeţii boieri din Muntenia, Văcăreştii, au deja ceva nou în fond : apariţia ideii latiniste şi a sentimentului patriotic naţional — C'ir-lova, poet modern, are încă ceva vechi. * în Cîrlova, cum am văzut, se găsesc în germene toate caracterele de fond ale poeziei române de pănă la Emi-nescu. Limba lui Cîrlova este nouă, afară de câteva rare arhaisme. Este deja limba literară modernă cu cîteva pro-vincialisme munteneşti, în aceeaşi proporţie ea şi moldovenismele la Alecsandri. Şi mai modern încă este Cîrlova în versificaţie. Cetitorul îşi poate da samă de armonia versului, din citaţiile de mai sus. Acel care deprinde mai ales urechea românească cu muzica versului este fecundul Bolintineanu — posterior lui Cîrlova —, dar muzica din Rumurile Tîr-goviştei este superioară muzicii sonore, dar prea simplă, a lui Bolintineanu. Muzica lui Bolintineanu e un fel de melodioasă Traviatâ. Ritmul din Ruinuri are ceva profund şi sugestiv. S-ar fi ţinut Cîrlova de făgăduinţă, dacă trăia- ? Cine poate răspunde ? Dar dacă s-ar fi ţinut, atunci dispariţia lui atît de timpurie este una din cele mai dureroase pierderi suferite de literatura română. DIN PERIODICE Caracterul specific naţional în literatura română Spuneam intr-un articol de acum cîteva luni * că literatura din Moldova a fost mai preocupată de realităţile naţionale decît cea din Muntenia. Voim să întărim şi să complectăm această constatare prin cîteva consideraţii nouă. Mai întăi, credem că particularitatea aceasta este cauza pentru care proza a fost cultivată mai mult in Moldova decît în Muntenia. Proza de observaţie, care redă realitatea prin descriere, naraţie şi reprezentare, a apărut în Moldova, începînd cu Negruzzi. înainte de epoca Eminescu, Moldova se exprimă mai ales în proză, poezia fiind reprezentată aproape numai prin Alecsandri, care e însă un mai bogat şi un mai serios prozator ; pe cînd în Muntenia găsim o legiune de poeţi — El iade, Cîrlova, Boliac, Rosetti, Bolintineanu, Creţeanu, Depărăţeanu, Sihleanu, Nicoleanu etc. —, proza fiind reprezentată numai prin romanele nule ale lui Bolintineanu, prin Ciocoii vechi şi noi, important ca document, dar secundar ca artă, şi prin scrierile lui Odobescu, importante ca artă, însă neînsemnate ca „documente omeneştii Dar mai bine să înşirăm pe scriitori, fără să mai ţinem samă de epoci. (Vom cita pe cei mai recunoscuţi, indiferent de aprecierea noastră, pentru ca premisele argumentării să fie dît mai obiective.) Pe lingă cei trei prozatori munteni citaţi mai sus, trebuie să adăogăm pe Ca-ragiale, Delavrancea, Brăteseu-Voineşti şi Galaction ; iar în Moldova, la Negruzzi vom adăuga pe Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Gane, Creangă, Vlahuţă (mai fecund ca prozator şi mai ales mult mai important în. această calitate din punct de vedere al evoluţiei literaturii române), * E vorba de articolul Poezia nouă, „Cronica literară", Viaţa românească, 1922, nr. 8. 321 Eminescu, Jean Bart, Sadoveanu, Hogaş, Patraşeanu, Gîr-leanu, Anghel (cred că proza iscălită cu St. O. Iosif e mai mult a lui Anghel, pentru aceleaşi motive pentru care „Mirea" e mai mult Anghel — vezi recenzia noastră despre Helianta — şi pentru motivul că Iosif, singur, n-a scris proză ca Anghel, ceea ce arată că dintre amîndoi, numai acesta din urmă era prozator). Iar dacă am adăuga şi pe alţii, munteni şi moldoveni, proporţia ar fi încă şl mai favorabilă tezei noastre. (Pe Duiliu Zamfirescu nu l-am pus la socoteală, pentru că, fiind din Focşani, nu ştiu cum să-l clasific, deşi „junimismul" lui l-ar ataşă de Moldova.) Acum, să băgăm de samă că genurile literare în care se redau mai bine şi mai mult realităţile specifice ale unui popor sînt nuvela, romanul şi teatrul — epopeea fiind astăzi un gen mort. într-o nuvelă sau într-un roman — adică în epopeea modernă — şi în teatru, subiectul e luat din viaţa naţională, explicaţiile fiind rare, aproape curiozităţi. Apoir pentru realizarea unor asemenea opere — mai puţin pentru teatru, unde e vorba mai des de rezolvarea unor „probleme" —, autorul trebuie să cunoască cît mai variat şi mai adine realităţile ce are de zugrăvit, adică pe cele naţionale. O bună parte însă din poezie, şi anume cea lirică, nu are de zugrăvit realităţi obiective decît într-o mică măsură (aspecte de natură, farmecele femeii etc.)y realităţi cu puţin ori fără de nici un caracter specific naţional. Şi chiar poezia obiectivă — balada istorică, pastelul etc. — nu are de zugrăvit decît puţin din realitatea obiectivă, principalul fiind şi în acest gen sentimentul şi arta. Şi să se observe că mai des e exotic subiectul în poezia obiectivă decît în proză — vezi Byron, Hugo,^Le-conte de Lisle etc., comparaţi cu romancierii şi nuveliştii din literaturile respective. Poezia — şi mai ales cea lirică, cea mai însemnată din speciile genului —, exprimînd mai ales afectivitatea unui individ şi concepţia lui de viaţă —, e naţională adesea numai întru atâta întru cît sufletul unui individ poartă; pecetea sufletului poporului din care face parte. Dar acest element subiectiv naţional apare şi in proză,, chiar şi în cea mai obiectivă. E atitudinea scriitorului' faţă de lucrurile zugrăvite. Acest element se adaogă deci,. 322 şi el, la celelalte, adîncind caracterul specific naţional al prozei. Aşadar, dacă poezia, cînd e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, cînd e talentată, e şi expresia sufletului unui popor şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective. Acum, dacă Moldova e mai bogată în prozatori — chiar numai din această cauză literatura ei e mai bogată în realităţi de ale noastre. (Alte cauze le-am văzut în articolul trecut.) Comparînd proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decît cel cantitativ, vom găsi mai întăi că în Moldova cîmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în literatură sînt mai diverse, aduse din medii mai variate — caracter care apare ca într-o sinteză, chiar şi în opera unui singur scriitor, d. Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atîtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare pănă în zilele noastre, de la ţărani pănă la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească pănă la tumultul de pe cîmpul de bătaie... Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor însemnaţi scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea altfel un gol în proza muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui scriitor, ci şi din cauza influenţii romantismului francez de mîna a cincea asupra lui, sînt sărace ea document, ne dau atît de puţin — mai nimic ■— din viaţa epocei de atunci şi tot atît de puţin din sentimentul ori atitudinea specific românească faţă de acea viaţă. Pentru probă, vom observa că Alecsandri (care nu strălucea doar printr-o deosebită putere de a crea imi-tînd viaţa), chiar cînd localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atît de mult din realităţile noastre, o atitudine atât de naţională şi o limbă atît de românească şi caracteristică personagiilor, încît comediile lui localizate sînt documente indispensabile pentru cunoaşterea concepţiei de viaţă (noi l-am utilizat pentru a defini „spiritul critic" al epocei) şi pentru cunoaşterea societăţii din vremea lui — ca şi a limbii de atunci (d. A. Philip- 32» pide a utilizat aceste piese de teatru ca un izvor de primul rang în alcătuirea dicţionarului limbii române). S-ar părea că un mai mare fapt de influenţare decât localizarea nu se poate. Şi totuşi, localizarea lui Alecsan-dri nu însamnă în genere altceva decît că ia un model, după care apoi lucrează punînd propria-i substanţă. Factorii specific naţionali, de care a fost vorba pănă acum, se găsesc la toţi scriitorii moldoveni şi i-am putea descoperi, prin analiză, la oricare din ei. E de ajuns însă să scriem aici două nume, ale lui Creangă şi Sadoveanu, care reprezintă în literatura noastră maximum de românism. Căci nu există nici un scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa românităţii din punct de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii. Şi, încaltea, să mergem pănă la capăt. Curentele mari de naţionalizare a literaturii (ca şi a culturii) au plecat aproape întotdeauna din Moldova ori de la moldoveni. Şcoala critică de la 1840 (Kogălni-ceanu etc.), „Junimea”, mişcarea de la Sămănătorul începută de Vlahuţă şi ardeleanul Coşbuc (vezi, despre poziţia literaturii ardelene faţă cu această problemă, articolul trecut şi, mai jos, în acest articol) şi continuată de d. Iorga şi, în sfîrşit, Viaţa românească. Iar scriitorii munteni, care au depus în opera lor mai multă realitate specific românească — mai mult decât toţi ceilalţi scriitori munteni la un loc — vorbim de Garagiale şi Brătescu-Voineşti —, aceşti doi prozatori, cu un atît de pronunţat caracter de originalitate naţională, s-au raliat, se poate zice, la curente moldoveneşti, au debutat şi continuat să apară în Convorbiri literare, îmbrăţişînd critica şi, pănă la un punct* ideologia „Junimii” — ori întîlnindu-se cu ea.1 * Nu e fără interes să lărgim problema şi să vedem cum s-a comportat cu realităţile naţionale şi ştiinţa. Ou aceste realităţi se ocupă mai ales istoria politică şi socială, istoria limbii şi istoria literaturii unui popor.^Com- 1 Despre curentele critice moldoveneşti, vezi volumul nostru Spiritul critic în cultura românească. Apariţia acestor curente în Moldova este o altă dovadă, şi cea mai importantă, pentru teza acestui articol. 324 paraţia, din acest punct de vedere, dintre Moldova şi Muntenia justifică încă şi mai bine constatarea noastră, deeît comparaţia celor două literaturi. Istoria politică şi socială, istoria limbii şi a literaturii sînt cultivate mai mult de moldoveni. Nume : Kogălniceanu, Hasdeu, Xe-nopol, Onciul, larga, Radu Rosetti, Lambrior, Philippide, Densuşianu — ca să cităm numai pe cei bătrîni, consacraţi, pentru ca premisa să fie cît mai obiectivă. Muntenia a avut numai un singur mare istoric al lucrurilor noastre, pe profundul Bălcescu, căci Tocilescu — pentru cei care l-ar cita ca istoric de valoare — s-a ocupat mai mult cu lucruri şi vremuri ante-româneşti. Dacă apoi ne îndreptăm atenţia la un gen care ţine şi de istorie, şi de literatură — „amintirile" —, atunci constatăm acelaşi lucru. Faţă cu opera neîntrecutului Ion Ghica din Muntenia — în Moldova avem, ca să dăm cîteva exemple, bogatele Suvenire contemporane, singurele pagini de valoare ale lui G. Sion ; încîntătoarele Legende, singura operă viabilă a mult productivului V. A. Ureche, care a fost, dealtfel, şi istoric, şi nuvelist; evocatoarele Amintiri de la „Junimea", ale lui G. Panu, pline de tipuri vii ca un roman ; Amintiri din „Junimea", cea mai bună operă a d-lui Iacob Negruzzi, şi mai ales amintirile din copilărie de la sfîrşitul cărţii, care sînt unele din cele mai substanţiale şi mai frumoase pagini despre trecutul societăţii moldoveneşti ; şi bogatele, instructivele şi plăcutele volume ale d-lui Radu Rosetti, Poveşti şi Alte poveşti moldoveneşti, Amintiri, şi romanele sale Păcatele Slugerului şi mai ales Cu paloşul, romanul cel mai palpitant scris în limba noastră, atît de plin de viaţă veche românească, istorică şi legendară. Şi, să mai adăogăm romanele istorico-sociale ale lui D. Moruzi. Dacă, în sfîrşit, ne întoarcem privirile la o altă preocupare cu „ale noastre", foarte interesantă, la folclor, constatăm că primii colectori ai poeziei populare şi primii teoreticieni ai curentului poporan (încă de la 1840) au apărut în Moldova, unde găsim şi pe cei mai mari folclorişti, pe S. FI. Marian şi Tudor Pamfile — precum şi publicaţia cea mai valoroasă din acest domeniu, bătrâna Şezătoare, a d-lui Artur Gorovei, el însuşi un eminent folclorist. Aşadar, şi istoria literaturii şi istoria ştiinţei române dovedesc cu prisosinţă teza noastră. 325 Legătura dintre ataşarea şi preocuparea de realităţile noastre, pe de o parte, şi înflorirea prozei artistice şi a ştiinţelor istorice, pe de alta, se confirmă şi prin istoria literaturii şi a ştiinţei ardelene. In Ardeal, unde scriitorii »n-au mai avut nevoie să se întoarcă înspre popor — ca cei din Moldova —, pentru că erau înşişi „fii ai poporului”, nedezrădăcinaţi, qarac-terul specific naţional al literaturii e poate şi mai pronunţat decit în Moldova. Şi — sau deci — proza este cultivată în proporţia corespunzătoare. Dintre puţinii scriitori de adevărată valoare din Ardeal, trei sînt prozatori (şi pictori ai celor mai specifice aspecte ale vieţii româneşti) : Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu şi, dacă am adăoga şi pe scriitorii secundari, de pildă un Pop Rete-ganul etc., constatarea noastră ar căpăta o şi mai mare consistenţă. Dealtmintrelea, caracterul naţional al literaturii ardelene e atât de puternic, încît cei mai naţionali poeţi dintre toţi poeţii români de pretutindeni şi din toate timpurile sînt Coşbuc şi Goga. Chiar genul poeziei ardelene e acela în care poate apărea mai vădit caracterul naţional — la Coşbuc, zugrăvirea unor aspecte ale vieţii naţionale, la Goga, năzuinţele naţionale. Iar cu privire la ştiinţa ardeleană, vom constata că dacă la istoricii şi filologii moldoveni avem de adăogat atât de puţini munteni, în schimb, istoria şi filologia românească datoresc enorm ardelenilor Şincai, Klain, Maior, Laurian, Pumnul, Cipariu, Bogdan-Duică, ca să citez tot numai pe cei mai bătrîni, sînt destule, prea multe nume pentru răzleţitul neam românesc din Ardeal. Atenţia la realităţile specific naţionale — contactul cu poporul ori cu literatura populară — cultivarea prozei —, cercetările istorice şi lingvistice — sînt, şi în Moldova, şi în Ardeal, fapte concomitente şi legate cauzal între ele. Dar să ne întoarcem la literatura propriu-zisă. Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea muntenească, este şi una de valoare ? Desigur. Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai influenţată de literaturile străine decît cea moldo- 326 venească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru imitat — e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane — într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu —, credem că cel mai talentaţi ar coincidă de cele mai multe ori cu cei mai naţionali. {„De cele mai multe ori", şi nu întotdeauna, pentru că lipsa de imitaţie, singură, nu poate ţine loc de talent.) Această „lege“ se verifică chiar prin cei doi scriitori munteni, citaţi mai sus, căci nu credem să fie o simplă întim-plare că Brătescu şi Caragiale sînt totodată şi cei mai însemnaţi prozatori munteni şi prozatorii munteni care au zugrăvit lucruri mai ale noastre, numai ale noastre şi văzute prin proprii lor ochi, nu prin cărţile citite. Dar să intrăm mai în miezul lucrurilor, să ne apropiem mai mult de ceea ce poate fi o „dovadă" — pe cît se poate dovedi ceva in ţinutul esteticei. Există o constatare, ajunsă banală de adevărată ce e, şi anume că influenţa literaturii populare asupra celei culte a fost o cauză esenţială de înviorare şi de progres estetic a celei din urmă. Această influenţă însă s-a exercitat eu adevărat numai în Moldova, unde a şi apărut şi a fost cultivat aşa-numitul „curent poporan". Dar ce lucru poate fi mai „al nostru" decât ltieratura populară — opera literară, în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă subiectivă şi obiectivă a poporului român în mediul natural, în care a fost el menit să trăiască ? Şi nu poate fi nici o îndoială că dacă Alexandrescu {natură profundă şi cu o puternică rezonanţă la lumea înconjurătoare) ori Bolintineanu (care a fost un adevărat poet, orice s-ar zice, într-o privinţă mai „poet" decît Alecsandri), nu poate fi nici o îndoială că dacă aceşti doi poeţi ar fi trăit, ca bardul de la Mirceşti, în atmosfera şi cultul poeziei populare, n-ar fi fost mai buni decît sînt. Pana spre 1880, în vremea cît s-a format limba literară şi s-au pus începuturile unei literaturi naţionale, literatura populară a fost un factor indispensabil al literaturii culte. Cel mai bun, singurul prozator artist muntean din vremurile acele, Odobescu, este un fervent iubitor şi admirator al literaturii populare. Şi credem că nu e, iarăşi, o întâmplare că acest singur artist al prozei muntene dinainte de 1880 este şi singurul reprezentant 327 al curentului poporan din Muntenia din acea vreme şir încă, un reprezentant al curentului istoric — unul care „şterge colbul de pe cronice bătrîne" —, un alt curent, care a fost un factor însemnat al literaturii române, pentru că „cronicile", aproape ca şi poezia populară, conţin lucruri „ale noastre", foarte naţionale. Originalitatea naţională a primului prozator român, a lui C. Negruzzi, se datoreşte şi poeziei populare, şi „cronicilor bătrîne".' Iar — ajungem acum la cel mai mare scriitor al nostru — opera lui Eminescu, marele pelerin în toate ţinuturile româneşti şi însuşi colector de poezie populară,, poate fi concepută fără existenţa curentului poporan, a literaturii 'populare — şi, să nu uităm, a „cronicilor bă-trîne", în care a trăit cufundat toată viaţa —, fără exis*-tenţa celor două izvoare de lucruri „ale noastre" ? Nu trebuie să părăsim acest capitol fără să spunem un cuvînt despre limbă. Limba este, dintr-un punct de vedere, o mare parte din ceea ce se numeşte „arta". Cuvîntul, doară, exprimă totul într-o operă de artă. Cuvîntul propriu, cuvîntul sonor, vecinătatea cuvintelor, bogăţia şi varietatea vocabularului. Dar cei mai buni scriitori ar noştri sînt — mai trebuie oare de spus acest lucru ? — cei mai buni cunoscători ai limbii. Altfel, nu puteau spune ceea ce voiau. Şi cei mai buni cunoscători ai limbii sau (e de obicei acelaşi lucru) cei care au limba mai bogată şi mai frumoasă, toţi s-au împărtăşit din izvorul cel mare al limbii populare : Odobescu, Eminescu, Sa-doveanu şi incomparabilul Creangă. Prozatorul cel mai mare — acest Creangă — e chiar un om din popor ; scrie cum vorbeşte poporul ; e singurul care are limba perfect românească (d. A. Philippide, în sintaxa limbii române, ia exemple aproape numai din el, căci numai fraza lui nu e influenţată de nici o sintaxă străină). Aşadar, valoarea estetică a unei opere literare e strîns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine realităţile vieţii naţionale. * Să discutăm acum, privită din acest punct de vedere,, şi poezia „nouă" (nu şi nouă). 328 Am spus că însăşi poezia lirică „veche" conţine mai puţin element naţional deeît proza, pentru că, prin definiţie, conţine puţine realităţi obiective şi are naţional în ea aproape numai ceea ce e naţional în sentiment şi in concepţie. Poezia „nouă" însă e mult mai lipsită de caracter naţional, pentru că, mai întăi, în bună parte, e mai mult o poezie de senzaţii, iar senzaţii cu caracter specific naţional e greu de imaginat. Există deosebiri de la popor la popor în susceptibilitatea la anumite senzaţii, în intensitatea senzaţiilor — dar în felul senzaţiilor, nu. Şi, apoi,, chiar dacă ar exista deosebiri şi-n această privinţă, consecinţele ar fi neînsemnate, din punctul nostru de vedere,, pentru că senzaţia, element primar al sufletului, n-ar putea da deeît puţin din acea. complexitate care e psihologia unui popor. Senzaţia ţine numai de fiziologie şr psihologie, in deosebire de sentiment ori concepţie, factori ai poeziei „vechi", care ţin deja şi de sociologie. (Nu vorbesc din punct de vedere genetic, nu mă gîndesc la evoluţia psihicului de-a lungul istoriei speciei umane. Ştiu că acest psihic nu poate fi conceput deeît ca produs la o specie animală, care a trăit în turmă — în societate. Şi fac abstracţie şi de importanţa graiului, efect al vieţii, sociale, pentru existenţa psihicului uman aşa cum este eL Vreau să spun numai atîta, că senzaţia o pot avea fără. amestecul actual al vreunui element psihic de provenienţă socială.) Dacă lucrurile stau astfel, atunci poezia, cu cît este-mai „nouă", cu atîta exprimă mai puţin sufletul unui popor. Sufletul unui popor însamnă mai ales sentimentele, ideile, concepţiile sale, şi nu-1 poate exprima deeît' poezia de sentiment şi de concepţie, în contra căreia se-ridică teoreticianii poeziei „nouă".1 1 Andre Gide explică slăbiciunea simbolismului prin faptul' că, în dosul concepţiei lor estetice, simboliştii n-au avut o concepţie etică, adică o concepţie definită, puternică a vieţii — concepţie, dealtmintrelea, greu de exprimat prin senzaţii. E drept,, simboliştii au pretins că prin senzaţii ei exprimă altceva („simbolul “ simbolist e un agregat de senzaţii care trebuie să evoce anume stări de suflet), dar nu s-ar putea concepe o pretenţie mai absurd pretenţioasă deeît aceea de a exprima concepţii despre lume prin mănunchiuri sau roluri de senzaţii. 32»’ în al doilea rînd, poezia „nouă44 — care procede, toată, de la Baudelaire, poetul orăşan al lucrurilor exclusiv şi caracteristic orăşeneşti — este o poezie orăşenească. „Iar viaţa orăşenească este mai internaţională decît restul vieţii unui popor. Sterilitatea de sentimente şi’"de concepţii, caracterul 'de universalitate al senzaţiei, „orăşenismul44 — iată cauza pentru care poezia „nouă44 e atît de internaţională, incit poeţii „noi44 se pot socoti, cu drept cuvînt, ca făcînd parte mai degrabă din o literatură general europeană decât din literatura lui Eminescu şi Creangă. Iată, apoi, -cauza pentru care limitarea ori chiar transpunerea în româneşte a poeziei „nouă“ franceze ori germane e un lucru foarte natural, pe când imitarea poeziei „vechi44 :străine sare deodată în ochi şi se vădeşte imediat ca plantă exotică. Iată, cu alte cuvinte, pentru ce e natural ca poezia noastră „nouă44 să fie, în bună parte, o anexă a •celei franceze şi să nu aibă nici o legătură cu literatura română — a cărei existenţă, dealtfel, şi în chipul cel mai logic, teoreticianii „noi“ o şi neagă. Vom adăoga, repetînd o consideraţie din articolul amintit, că pe cînd poezia ,,nouă“ era nouă în Franţa —- acum vreo patruzeci de ani —, foarte mulţi reprezentanţi ai ei erau străini veniţi de aiurea — ceea ce ni se pare că confirmă observaţia noastră cu privire la legătura dintre realităţile specific naţionale şi poezia „nouă44 a, unui popor. Iar poezia noastră „nouă44, aceea pe care am definit-o mai sus, înfloreşte mai ales în Muntenia, unde literatura, cum am văzut, este în genere mai puţin legată de realităţile naţionale şi unde — e acelaşi lucru — influenţele străine au fost şi sînt mai operante ; şi mai ales în Bucureşti, „oraşul41 nostru prin excelenţă, un mediu atît de favorabil poeziei „nouă“. * Evident că articolul de faţă conţine o triplă cvinte-senţă de „regionalism44. Dar măcar să se constate că acest .„regionalism44 este, oricum, destul de larg. Este moMo-vano-ardelenesc, căci caracterele literaturii moldoveneşti le-am găsit şi în cea ardeleană, cum spuneam şi în artij -colul la care mă refer necontenit — cum s-ar zice, articolul cu pricina. Numai cît, îmi permit să cred că la noi 330 nu se prea înţelege bine ce însamnă cuvîntul „regionalism" . E prea la modă, ca să mai poată fi întrebuinţat în adevărata lui accepţiune. E cam ceea ce era odată „şan-ticler" ori „findisiel" (fin de siede). A constata caractere deosebite în literaturile a două regiuni locuite de un popor şi a căuta explicaţia deosebirii ; a constata, în genere, orice deosebiri, în orice privinţă, între două regiuni ale aceleiaşi ţări — nu poate însemna regionalism. în volumul nostru Spiritul critic în cultura românească am relevat deosebiri mai adinei între cultura muntenească şi cea moldovenească, şi nimenea nu m-a mai găsit „regionalist". E drept, pe atunci cuvîntul nu era la modă. Mare lucru e moda în lumea aceasta! Iar cînd Russo spunea că „Moldova e ţară rece..." şi că „Lauda Moldovei..." ; cînd Alecsandri spunea „Tot Moldova...", ba cînd, boier moldovan, antiburghez şi spirit sarcastic, încondeia pe munteni eu tot felul de epitete — şi foarte pe nedrept —, erau „regionalişti" aceşti doi mari şi înflăcăraţi unionişti ? Una din publicaţiile alarmate de „regionalismul" nostru făcea concesia, ea să nu fie prea rea cu noi, că literatura moldovenească e mai... melancolică şi mai romantică decît cea muntenească, eăzînd astfel şi ea, fără să-şi dea samă, în regionalism — şi în oarecare erezii is-torico-literare. Iar o altă publicaţie, egal de alarmată de acelaşi „regionalism", recenza din întîmplare, în acelaşi număr în care se alarma, articolul unui scriitor francez care, „regionalist", se vede, şi el, constata că spiritul francez de la nordul Loirei e romantic şi cel de la sud, clasic, Ce uşor e să cazi în regionalism ! Dar aceşti alarmişti nici idee n-au la cît regionalism e silit să se dedeie cel care studiază istoria literaturii române, căci această literatură s-a dezvoltat deosebit în cele trei regiuni româneşti, în Moldova, în Muntenia şi în Ardeal. Ardealul n-a avut o literatură şi o epocă „pseudo-clasică" cum a avut Moldova (Conachi etc.) şi Muntenia (Văcăreştii etc.). Ardealul, în vremea aceea, a avut o literatură populară scrisă, de origină cultă, pentru popor (Barac etc.), „şcoală" ori epocă literară pe care, la rîndul lor, Moldova şi Muntenia n-au avut-o. Ardealul apoi n-a avut o epocă literară intelectualist-pesimistă ca Regatul 331 (Eminescu, Caragiale etc.). Ardealul nu se întâlneşte eu? „Principatele44 decît — foarte puţin — în epoca Alecsan-dri (prin Mureşanu) şi în epoca Sadoveanu (prin Goga, Agârbiceanu). Iar dacă limităm discuţia „la literatura de dincoace de munţi, găsim că poezia pseudoclasică boierească e aproape exclusiv erotică în Moldova, pe cînd în Muntenia e, deja, şi patriotică ori naţionalistă; găsim, apoi, în epoca următoare, că literatura Moldovei (Negruzzi etc.) e mai ales clasică şi mai ales în proză, iar a Munteniei (Bolintineanu etc.), romantică şi aproape toată în versuri. Ce orgie de „regionalism14 ! Pe urmă vine epoca Eminescu in Moldova şi Mace-donski în Muntenia — de care am vorbit în trecutul nostru articol —, cînd poeziei moldoveneşti îi corespunde numai proza muntenească (Caragiale şi Delavraneea). Aceste lucruri nu-s dorinţi subiective, ci fapte. Sau poate e „regionalism44 Ia mijloc, pentru că cel care scrie aceste lucruri stă la Iaşi ? Dar să se bage de samă că nu stă şi în Cluj — căci regionalismul său e, cum. se vede, şi moldovenesc, şi ardelenesc... Dacă cineva din Chişinău ar face constatarea, adevărată, că Tîrgoviştea a dat, ea singură, mai mulţi scriitori de valoare decît orice oraş — pe Eliade, pe Cîrlova, pe* Gr. Alexandrescu, pe Brătescu-Voineşti —, nu va fi, credem, învinuit de regionalism tîrgoviştean. Dar dacă acest adevăr l-ar spune un publicist din Tirgovişte, nu-r aşa că... „regionalism44 etc. ? Dar subsemnatul are la activul (ori la pasivul) său lucruri care, dacă îl pot „pune bine44 cu Muntenia, îl pot strica cu Moldova şi mai ales cu publicul politic din Moldova. Şi anume, „regionalism44 muntenesc. în Spiritul critic... spun că Muntenia face în veacul al XlX-lea o operă mai utilitară decît Moldova : ea îşi cheltuieşte energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele nouă şi organizează România modernă. * în adevăr, instinctul puternic de regenerare apare acolo. Muntenia are pe Tudor Vladimirescu. Ea face revoluţia. Ea are idealişti generoşi ca Goleştii şi Rosetti şt organizatori ca Brătianu şi Carada. 332 Muntenia este mai politică decît Moldova. De aceea, genul oratoric înfloreşte măi mult acolo. (De aceea, poezia ei dinainte de 1880 e mai propagandistă.) Şi astăzi partidele serioase — liberalismul, ţărănismul, socialismul — sînt mai puternice în Muntenia. Şi a organiza un stat nu e un lucru de dispreţuit, mai ales că „primum vivere, deinde philosophari“. (Trebuie să observăm insă că, la această organizare, nu s-a ţinut îndeajuns samă de realităţile noastre, asupra cărora au atras atenţia mereu gînditorii politici moldoveni. "Vezi Spiritul critic în cultura românească.) Dar, victimă a unei prejudecăţi învechite, eu tot vorbesc de o literatură românească, ba încă accentuez importanţa deosebită a prozei. Şi mai mult. Vorbesc ca ■şi cum am avea o literatură de o vechime deja respectabilă, care se poate împărţi în epoci, în şcoli, în curente ş.a., ca orice literatură. După ultimele descoperiri însă, se pare că, mai întâi, nu avem nici un prozator, iar în al doilea rînd, că literatura română, în vînstă abia de douăzeci-treizeci de ani, e alcătuită numai din „simbolişti4*. Această desfiinţare a lui Conachi, Asachi, Iancu Vă-cărescu, Eliade, Cîrlova, Alexandrescu, Bolintineanu, Depărăţeanu, Sihleanu, Nicoleanu, Filimon, Odobescu, Negruzzi, Alecsandri, Russo, Kogălniceanu, Gane, Caragiale, Delavraneea, Brătescu-Vomeşti, Duiliu Zamfirescu, Creangă, Slavici, Eminescu, Vlahuţă, Coşbuc, Goga, Iosif *, 1 1 Teamă ni-i ca Iosif, dat afară din literatură pe uşă, să nu se întoarcă pe fereastră cu Legenda funigeilor, Cometa, Carmen Saeculare, Caleidoscopul lui A. Mirea etc., căci nu cred că, de nedragul lui Iosif, aceste opere scrise în tovărăşie cu Anghel să fie declarate ca neexistente — Anghel fiind decretat în cercurile simboliste „simbolist" şi, deci, scriitor adevărat. Şi, fiindcă a venit vorba de Anghel, trebuie să ne exprimăm absoluta noastră nedumerire pentru ce este el un „simbolist" ? Primele poezii, deşi bogate în senzaţii — care însă nu vreau să evoce altceva —, au toate caracterele poeziei „vechi" şi... ceva din Vlahuţă, mai ales în stil şi în versificare. Iar în Cometa şi Caledoscop, se rostan-dizează cu mult brio, ceea ce nu ni se pare deloc simbolistic... Mai „simbolistă" ar fi Legenda funigeilor, dar cine nu vede că Iosif, cel dat afară din literatură pentru „vechimea" lui, are mai mult amestec în această legendă decît Cometa şi Caleidoscop ? Consideraţia ultimă e destul de puternică, credem, ca Iosif să fie reprimit în literatura româna. 333 Sadoveanu, Jean Bart, Patraşcanu, Hogaş, Gîrleanu» Agârbiceanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Co-dreanu, Cerna, Alice Călugăru, Topîrceanu — această desfiinţare a atâtor scriitori, epoci, şcoli, curente are ca pricină concepţia, ca să zicem aşa, nostimă că „literatură44 e numai ceea ce-mi place mie,* şi nu producţia scrisă, în care s-a exprimat un popor la un moment dat şi care a. fost recunoscută de acest popor ca expresie a lui. * O cu totul altă concepţie avea acum cîţiva ani un şef „simbolist44, cînd „romanţele44 şi le destina „pentru mai tîrziucrezând că vremea aceea nu era a simboliştilor, iar revista şi-o numea a „celorlalţi", avînd impresia că locul era ocupat de alţii. Ca amator, oricine are dreptul să guste ce-i place şi să arunce restul cu dispreţ. Ca cercetător — hai să zicem cuvântul cel mare : ca om de ştiinţă —, nimene nu poate face abstracţie de nici o manifestare literară, pentru că. orice şcoală sau curent e un fenomen tot atît de real şi de legitim ca oricare altul. Domnişoara care se plimbă printr-o grădină e firesc să se extazieze înaintea trandafirului mareşal şi să nu bage-n samă vîzdoaga şi chiar bujorul. Botanistul care ar face ca dânsa ar fi un dobitoc. E drept, într-o operă literară, elementul „frumos44 e o „notă44 esenţială pentru definirea şi clasificarea literară, şi istoricul literar, mai ales criticul, nu poate face şi nu trebuie să facă abstracţie de acest element. Şi cum „frumosul44 este o impresie subiectivă, istoricul şi criticul literar nu se pot comporta exact ca un botanist. Dar idealul lui, ambiţia lui cea mare trebuie să fie, pe cit e cu putinţă, apropierea de obiectivitatea omului de ştiinţă. De aici, pentru istoric şi critic, nevoia de mult recunoscută şi necontenit recomandată de a se sili să se transpună în cît mai multe stări de suflet, în cît mai mulţi oameni, spre a-i înţelege din punctul lor de vedere, spre* a analiza „frumosul44 din punctul de vedere al concepţiei lor, al frumosului lor. Astăzi asistăm la o privelişte aproape zoologică : cei „vechi44 se uită la cei „noi44 şi aceştia la cei dintâi, cu ură, ca la nişte monştri, ca la nişte duşmani. Şi fiindcă tot am evadat din subiectul nostru, indicat, prin titlul acestui articol, să atingem încă una din mani- 334 festările acestei opacităţi sufleteşti şi, cu această ocazie,, să spunem un cuvînt in sprijinul poeziei nouă. Voim să vorbim de „obscurtitatea44 de care e învinuită această poezie şi de care se face uz ca de „une fin de non recevoir44. Spuneam acum cîteva luni, repetînd lucruri spuse de-atîtea ori în această revistă cu ani în urmă, că dacă uneori „obscuritatea44 este invingibilă, căci se datoreşte felului însuşi de a concepe al poetului, apoi, alteori, această „obscuritate44 nu însamnă decît nedeprinderea cetitorului* cu forma şi fondul unui poet nou şi refuzul lui de a face" oarecare sforţare de atenţie. Celor care cred că au şi strivit pe un poet nou numai prin simpla formalitate de a declara că ei nu l-au înţeles, le vom atrage atenţia asupra faptului că la început nu* era „înţeles44 nici Eminescu. ' Acum douăzeci de ani — preocupat de alte probleme-decît „obscuritatea44 poeziei nouă —, scriam aceste rînduri" (în care cuvîntul „patruzecioptist44 rog să fie tradus prin,, de pildă, alecsandrist, iar „tendinţă44, prin atitudine in faţa vieţii, ori chiar numai prin sentiment) : „Cînd Eminescu a început să devină «eminescian» pe* la 1870... patruzecioptilştii nu-1 puteau înţelege, pentru că Eminescu vorbea altceva. «Frumosul» din Eminescu nu putea să fie priceput de dînşii, pentru că tendinţa dominantă din Eminescu, aceea care a grupat elementele acelui «frumos», era deosebită de tendinţa dominantă a patru— zecioptiştilor etc.44 Un poet nou vine cu un fond şi cu un stil nou. Dar' fondul şi forma sînt numai două feţe ale aceluiaşi lucru,, văzut din două puncte de vedere deosebite. Ceea ce e obscur în formă (vorbim de poeţi adevăraţi) e obscur pentru că ni-i străin fondul, pentru că ceea ce spune nu poate găsi ecou în sufletul nostru, pentru că — cu un termen pedant, dar just — nu avem cu ce apercepe ceea ce spune el. Este drept însă că acea poezie nouă, care are ca material de expresie mai mult senzaţiile, va fi mai obscură, în sine, prin definiţie, în mod absolut — indiferent de noutatea apariţiei ei în lume — pentru că senzaţia e mai puţin socială, adică împărtăşibilă altora, decît sentimentul şi mai ales decât ideea, concepţia etc. ; pentru că cu- 335- vintele, exprimînd noţiuni, sint un material rebel la exprimarea senzaţiilor ; pentru eă senzaţiile poeţilor noi sînt adesea stranii, curioase, chiar morbide, deci şi mai nesociale, ceea ce agravează şi mai mult putinţa exprimării lor. Această greutate ajunge extremă cînd, ceea ce este adesea cazul, poetul nou >anmcă sonda în subconştient — căci, dacă orice introspecţie e anevoioasă, sforţarea de a pătrunde în regiunile de sub pragul conştiinţei va fi mai anevoioasă, iar greutatea de a exprima ceea ce ai recoltat penibil în lumea ascunsă a sufletului va fi şi mai mare. Dar oare poezia „veche" este întotdeauna uşor de înţeles ? Nu cere şi ea atenţiune, deprindere ? Eminescu chiar, care unor spirite excesiv de artiste, de complicate, de grăbite şi de distrate li se pare atît de simplu, atît de compromiţător de simplu, — e. oare atît de simplu ? E oare atît de uşor de înţeles, chiar pentru spiritele complicate şi „artiste", poezia Cu mine zilele-ţi ■adaogi... ? Sau. imagini ca acestea (iau câteva bazate pe aceeaşi analogie) : Memfis, argintos gînd al pustiei ; ori: Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne [luna] ; ori: Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric — sînt oare atît de pe înţelesul oricui ? Încă o dată, de nepriceperea unei poezii nu e vinovat întotdeauna poetul. Dealtmintrelea, noi sîntem porniţi să credem că de cele mai multe ori „obscuritatea" reală, numită şi absconsitate, e voită, şi prin urmare e o şarla-tanie — un fapt care interesează mai mult etica decât estetica literară. [Viaţa românească, 1922, nr. 11] Influenţe străine şi realităţi naţionale Voim să vorbim despre influenţele străine exercitate asupra literaturii române. Acest capitol este unul din cele mai importante din istoria literaturii noastre, căci această istorie, de la 1800 pănă la 1880, adică de atunci de cînd începe literatura propriu-zisă — cea beletristică ’—, şi pănă la definitiva ei închegare (şi în parte chiar şi după aceea) este, dintr-un punct de vedere, istoria influenţelor străine, care au putut pune în valoare — ca să întrebuinţăm un cuvînt pompos — comorile sufleteşti ale poporului român. Celălalt capitol important (ideea urmează de la sine) are de obiect afirmarea tot mai puternică a spiritului naţional în această literatură creată cu ajutorul modelelor străine, adică procesul de emancipare a literaturii naţionale, de treptată eliberare de aceste modele. Literatura beletristică cultă — inexistentă înainte de 1800 din cauza împrejurărilor nefavorabile istorice — nu s-a putut naşte decît graţie unor modele străine. Fără influenţa străină, mai ales franceză, începută încă dinainte de 1800, nu ar fi fost posibil nici Creangă, şi nici măcar culegerile de doine şi balade populare. Chiar şi ideea de a culege poezie populară a fost luată de Aleesandri de aiurea, ca să nu mai vorbim şi de motivele naţionale şi literare ce l-au îndemnat să adune acea poezie, toate datorite influenţei străine. Şi dacă n-ar fi existat deja o literatură beletristică în ţară, de unde i-ar fi venit în cap lui Creangă idee a să scrie Amintiri şi Moş Nichifor Coţ-:eariul şi de unde ar fi ştiut cum se scrie o bucată literară, •cum se compune, cum se „dialoghează" etc. ? Şi nu mai insistăm asupra faptului că, pentru ca să existe „Creangă", trebuia să existe „Junimea" şi Convorbirile — produse şi ele de influenţi literare străine... 337 Literatura franceză din veacul al XVIII-lea (şi cea grecească nouă) au inspirat, au făcut scriitori pe Conachi şi pe Văcăreşti. Acest început de literatură şi romantismul francez au determinat literatura epocii următoare, opera lui Cîrlova, Alexandrescu, Alecsandri etc. Imitaţia aceasta a literaturii străine este, pe partea literară, ceea ce este introducerea formelor nouă pe partea politică. Dar, cum am spus de atîtea ori, literatura nu se importă, ca formele politice. Scriitorii noştri n-au transplantat literatura străină (lucru, dealtfel, imposibil şi in-oonceptibil), ci numai s-au inspirat de la ea, au luat-o ca model, unii mai servil, alţii mai liber. Gradul de servili-tate ori de libertate a atîrnat de talentul scriitorului şi de gradul participării lui la sufletul specific naţional. Acest din urmă fapt, antidotul imitaţiei servile, a atîrnat mult de familiarizarea scriitorului cu literatura populară naţională şi de extracţia socială a scriitorului, de clasa socială din care făcea el parte, căci, dacă era dintr-o clasă mai de jos, acest lucru putea suplini intr-o măsură oarecare lipsa de familiarizare cu literatura populară. Cu alte cuvinte, scriitorul care a avut un organism sufletesc destul de robust (ca talent şi ca originalitate naţională) ca să-şi asimileze modelele străine, să şi le transforme în substanţă proprie, a dat operă literară naţională şi viabilă ; ceilalţi au fost mai mult nişte pasti-şori, şi opera lor n-a putut „rămînea“. Dacă este aşa — şi altfel nu poate fi, adevărurile de mai sus sînt doar banale —, atunci trebuie să fie adevărate şi aceste două propoziţii — şi ele una mai banală de-cit alta ; 1) Numai modelele care conveneau spiritului naţional şi, fireşte, gradului de dezvoltare sufletească a păturii noastre culte, numai acele modele au dat rezultate bune, viabile, adică au ajutat la închegarea unei literaturi naţionale. 2) Cu cît s-a tot emancipat de modelele străine, cu atît literatura română a tot progresat. (Aceasta nu însamnă că la un moment dat o literatură rupe cu literatura lumii. Nu, căci orice literatură, cit de veche, de mare şi de autonomă, nu poate să nu se influenţeze de alte literaturi. Dar aceste influenţe nu mai creează raportul de la învăţător la ucenic ; influenţele, în cazul acesta, aduc numai 338 fermenţi care înviorează literaturile, le procură puncte noi de vedere a lumii etc.) Prima propoziţie se probează prin faptele din trecutul literaturii noastre : Poezia franceză pseudoclasică din veacul al XVIII-lea, cu formalismul ei, cu retorismul ei, cu caracterul ei factice, cu lipsa de sentimente adevărate, eu mievreria ei, a putut conveni perfect boierimii noastre, primitivă, dar — cum spunea Pompiliu Eliade —, deja decadentă din cauza traiului fanariotic de la sfîrşitul dominaţiei turceşti. Şi am avut atunci o serie întreagă de poeţi boieri (numai boierii făceau literatură, căci numai ei aveau cultură). Această poezie este inferioară (cu tot talentul unuia din reprezentanţii ei, al lui Conachi), şi cauza principală a inferiorităţii ei este faptul că această poezie n-a fost estetizată prin influenţa poeziei populare, căci, ca să vorbim de cel mai talentat, cu toate că Conachi cunoaşte poezia populară măcar sub forma ei lăutărească, el n-a fost transformat de poezia populară. Poezia lui, imaginată în altfel de limbă, măcar în limba lui Alecsandri (ori tradusă în franţuzeşte) ar fi acceptabilă şi azi. Şi ceea ce o face absolut inacceptabilă pentru noi şi-i dă un caracter chiar cam ridicol e limba, limba boierească de atunci, din care a rămas pană azi un ecou în limba mahalalelor — suprema nenorocire a poeziei lui Conachi. In epoca următoare, să-i zicem epoca Alecsandri, asupra poeziei române se exercită influenţa altei literaturi străine, a unei mari literaturi, a 'poeziei romantice franceze. Această literatură convenea perfect spiritului public din România din acel moment, păturii intelectuale de după 1830. Dar nu toată poezia romantică franceză convenea acestui public. Musset, poetul deja al oraşului, nu convenea speciei Bolintineanu-Alecsandri ; şi nici poetul filozof Alfred de Vigmy. Şi fiindcă poezia lor nu corespundea la necesităţile noastre sufleteşti de atunci, aceşti doi poeţi n-au avut nici o influenţă. Cineva care să-i ia ca model, numai din dorinţa cu orice preţ de originalitate şi singularizare, nu s-a găsit atunci. în societatea aceea, ca în toate societăţile mai primitive, nu putea exista dorinţa de singularizare ; societăţile primitive se caracterizează 339 prin conformism, şi nu prin individualism. Dar chiar şi fără această cauză, pe vremea aceea nu puteau apărea veleităţi de singularizare, pentru că, neexistînd încă o literatură, nu aveai în contra cui să te singularizezi. Influenţa au avut-o atunci vmai ales Hugo şi Lamar-tine, poeţii ideilor şi sentimentelor mai simple, mai generale. . Dar această influenţă a romantismului s-a exercitat divers în Moldova şi Muntenia. Literatura moldovenească a fost influenţată mai ales de Hugo ; cea muntenească, mai ales de Lamartine. Sufletul muntenesc a fost atunci mai liric, pentru că în Muntenia, ţara revoluţionară (fiindcă avea burghezie, ca să amintim cauza principală), era mai mult avînt. De aceea, acolo prinde eminamente liricul Lamartine. Şi să se observe că poezia lui Lamar-iine, pe lingă lirism, mai conţinea şi altceva, potrivit Munteniei : un suflu de spiritualism. în adevăr, Muntenia este mai religioasă decît Moldova, iar ideologia politică „patruzecioptistă" din Muntenia a fost spiritualistă, ca şi ideologia revoluţionară franceză de atunci, care a inspi-rat-o (vezi ideile lui C. A. Rosetti din proza lui „din exi-liu“ ; filozofia istoriei lui Bălcescu etc.), aşadar, poezia lui Lamartine convenea şi din acest punct de vedere spiritului din Muntenia (vezi reflexe la Cîrlova şi Alexan-drescu). Moldova, rece şi critică (pentru că Moldova n-avea burghezie, ca să dăm, iarăşi, numai cauza principală), nu se putea influenţa de lirismul şi spiritualismul lui Lamar-tine. Răceala şi criticismul au făcut pe moldoveni să cultive cu predilecţie proza, şi anume genul epic (dezgroparea trecutului trebuia să fie atunci la ordinea zilei !) şi, în versuri, mai mult poezia obiectivă — şi iată de ce Moldova s-a influenţat mai mult de poetul mai obiectiv Hugo, şi anume de Hugo epicul, din Balade şi din teatrul istoric. (Influenţele mai mici confirmă consideraţia de mai sus, ca şi unele mici abateri mai mult aparente — dar nu e locul aici să intrăm în detalii. Vom face-o altă dată.) Aceste influenţe au fost binefăcătoare, adică '‘fructuoase, pentru că au fost potrivite cu spiritul vremii. Ima-ginaţi-vă ce caricatură, ce literatură „nouă“, ce „modernism" deşănţat s-ar fi produs atunci, dacă nişte scriitori, în desperare de cauză (aşa cum ne-a zugrăvit 340 d. Davidescu îmbrăţişarea simbolismului de către Mace-donski), şi spre a fi „originali", adică cu orice preţ altfel decît ceilalţi, ar fi început să imite pe Musset şi pe Vigny ! * Dar, în deosebire de epoca precedentă pseudoclasică, modelele franceze au fost acum mai asimilate de sufletul naţional, pentru că acum scriitorii, din cauza extracţiei lor sociale — în Moldova boierinaşi, în Muntenia burghezi mai ales —, sînt, pe de o parte, mai aproape de popor, iar pe de altă parte, din cauza acestei extracţii, avînd mai redus patosul de clasă, au avut o atitudine mai binevoitoare faţă de popor, mai ales de limba lui. Pe lingă acestea, să se ia în samă că trecuse şi vremea culturii fanariote, care înstrăina spiritul public. Dar mai este ceva. Este poezia populară, care învigorează spiritul specific naţional şi-l face să asimileze influenţa străină. Şi cum curentul acesta poporan există numai în Moldova, scriitorii moldoveni de atunci sînt mai mari şi mai trainici. (Atragem atenţia profanilor că acest „curent poporan “ nu însamnă curent poporanist. E un termen uzual în istoria literaturii române.) în Muntenia, spiritul specific are numai tăria pe care i-o dă extracţia scriitorilor, mai apropiaţi de popor, dar nu o are şi pe aceea pe care i-ar fi dat-o curentul poporan. De aceea, un poet ca Grigore Alexandrescu, cel mai mare talent dinainte de Eminescu afară de Cîrlova (care însă, după ce a scris cinci poezii, a murit), abia se poate spune că „a rămas". Structura artistică defectuoasă a acestui poet se explică, pe lingă alte cauze, şi prin lişsa ajutorului pe care i l-ar fi dat poezia populară. Dovadă sînt resturile de „vechime" din poezia lui, accente şi forme care aduc aminte de Văcărescu — „vechime" care se observă şi la un „modem" ca C. A. Rosetti chiar — „vechime" care se explică prin lipsa influenţei poeziei populare —, a acelei literaturi naţionale care a înnoit şi mlădiat totul. (Poezia populară dă unui scriitor cult o mulţime de resurse specific naţionale. Dar dacă nu i-ar pune la în-dămînă decît una, limba, încă ar fi un minimum satisfăcător, pentru că limba unui popor nu e o colecţie de 341 semne abstracte pentru noţiuni ea cuvintele unui vo-lapiik. în limba unui popor — în cuvinte, în chipul de a forma familia cuvîntului, în construcţii speciale, în idiotisme, în sintaxă etc. — e depozitat sufletul unui popor, experienţa lui de-a lungul» vremii, chipul lui de a simţi, de a gîndi, de a considera lumea. Cine cunoaşte perfect limba poporului său, cu toate fineţele şi tainele ei, posedă, prin chiar aceasta, spiritul specific al poporului său. Cine nu cunoaşte cum trebuie nu posedă acest spirit. Patriotismul nu poate ţine loc de spirit specific, pe care îl poate avea şi un nepatriot şi chiar un duşman al patriotismului. Fireşte, însă, că un om pătruns de spiritul poporului său are mai multe şanse să-şi iubească poporul şi să fie patriot, dar aceasta e un efect.) Eminescu ! Poezia lui Eminescu, întruparea celei mai puternice influenţi străine şi în acelaşi timp a celui mai pronunţat spirit specific naţional, ilustrează admirabil teza noastră. Niciodată o influenţă străină n-a fost mai potrivită, mai adecvată — s-ar putea zice. Pesimistul, reacţionarul, romanticul (din cauza naturii înnăscute, a vieţii sale, a momentului istoric) Eminescu a fost influenţat de literatura prin excelenţă romantică, reacţionjară şi pesimistă a Germaniei Romantismul german, exprimat de naturi „pesimiste*4, a fost, ca şi romantismul eminescian, expresia reacţionarismului medievalist şi, deci, a aversiunii pentru ideologia Revoluţiei Franceze (ori dacă voiţi expresia acestei aversiuni şi deci a reacţionarismului medievalist — e indiferent). Din cauza acestei asămănări, influenţa germană asupra lui Eminescu este una dintre cele mai puternice pe care a suferit-o poezia română. Dar robustul organism naţional al acestui culegător de lectură populară —, romantică şi ea —, al acestui pelerin în toate ţinuturile româneşti, al acestui tovarăş, la Blaj şi la Viena, al feciorilor de ţărani de peste munţi, al acestui cetitor de cronici şi hrisoave — acest robust organism naţional a asdfhilat, a românizat perfect elementul străin, care l-a influenţat. Şi a asimilat nu numai elementul literar străin, dar şi gîndirea filozofică străină, căci Eminescu, cum se ştie, n-a fost influenţat numai de literatura străină, ci şi de 342 filozofia străină, şi anume, de acea filozofie care convenea perfect naturii sale. Acest pesimist trebuia să trăiască pe socoteala sa filozofia lui Schopenhauer. Acest idealist solitar, pentru care realitatea cea mai reală era lumea lui subiectivă (vezi Sărmanul Dionis, autobiografia lui morală), trebuia să trăiască idealismul lui Kant, Fichte şi Schopenhauer (care e filozofia din opera mai sus-ci-tată). Acest pesimist şi idealist trebuia să trăiască pe socoteala sa pesimismul şi idealismul budist. (Dealtfel, romantism, pesimism, idealism filozofic sînt, în cazul acesta, tot atîtea feţe ale uneia şi aceleiaşi stări sufleteşti.) Iar starea sufletească a lui Eminescu nu era numai a uinui om, a sa, ci a unei întregi pături româneşti, a intelectualilor de la sfîrşitul veacului trecut — graţie unor cauze istorice, arătate aiurea. Aşa că, poezia lui a fost expresia sufletului categoriei gînditoare de atunci. Această nuanţă însă a spiritului naţional s-a întîmplat să coincidă mai bine decît oricare alta cu acea categorie a poeziei populare a cării expresie supremă e Mioriţa. Poezia lui Eminescu ţine mai mult de specia Mioriţa decît de orice altă specie a poeziei populare. Substratul profund naţional al poeziei lui Eminescu — pe care Ma-iorescu l-a remarcat cel dintâi, cum am văzut într-un articol trecut — este expresia cea mai pură, mai spiritualizată a sufletului popular. Poate şi aceasta e una din cauzele profundei impresii ce face poezia lui Eminescu. Să revenim. Dacă la poeţii anteriori poţi cita uneori şi poeziile străine care le-au influenţat unele bucăţi — la Eminescu acest lucru nu mai e cu putinţă. Detractorii au încercat — cu Heine, cu Lenau, cu Platen — să arate că Eminescu „a copiat", dar a fost în zadar. (La steaua..., după Gottfried Keller, Sonetul Veneţiei, după Cerri, nu le-a publicat Eminescu. S-au găsit în hîrtiile lui. El nu a spus că sînt originale.) în Eminescu e influenţa unui curent literar, cum am văzut, şi nu imitarea unor modele străine. Nici Floare albastră, în care e „floarea albastră", simbolul romantismului, şi care reclamă im nume, pe al lui Novalis, nu este o poezie imitată. 343 Aşadar, în locul modelelor din epoca anterioară* acum, cu Emineseu, avem numai influenţa generală a unei literaturi. Emanciparea literaturii române a făcut* aşadar, un pas însemnat. Deşi paragraful destinat ^în acest articol lui Emi-nescu a luat o întindere cam prea mare, vom mai adăoga totuşi consideraţia, esenţială pentru tema noastră, că influenţa romantică germană se face tot mai puţin vădită cu vremea în opera lui Emineseu. El se tot eliberează, de ea, şi în fond şi în formă. Elementele de fond roman-tic-germane, mai frecvente la început (Floare albastră, Călin, Strigoii, Făt-Frumos din tei, Povestea teiului), apar mai tîrziu numai în „castelul" -din Scrisoarea IV şi în „castelul" din Luceafărul. Dar Luceafărul e mixt : „A fost odată" anunţă o poveste românească, iar Cătălin şi: Cătălina sînt elemente populare româneşti ; „castelul" şiî „pajul" sînt medievalism occidental. Aceeaşi degajare de influenţa romantică se vede şî' în formă. Stilul, la început înflorit, „figurat", spre sfîrşit devine sobru, alcătuit mai mult din termeni proprii, căci' acum Emineseu devine mai analist, mai „realist" şi mai' subiectiv — mai el. (Se înţelege că aici nu e vorba de acele părţi din poezia sa care, prin genul lor, reclamă numaidecît stilul figurat.) Romantismului de imaginaţie şi fantezie, mai împrumutabil, i-a luat locul subiectivismul romantic, mai personal. * • S-a înţeles că, în dezvoltările de mai sus, vorbim de scriitori, nu de operele lor singuratice. Căci dacă Alecsandri a imitat în Teatru şi în Legende, n-a imitat în toate scrierile sale. Originalizarea, care la Emineseu e-pe toată linia, la scriitorii anteriori e numai parţială. Aşadar, ca să fim mai clari, e vorba de atitudinea scriitorului faţă de literaturile străine, de concepţia lui asupra originalităţii literare, de gradul în care s-a emancipat el de tirania modelelor, de faptul dacă mai admite el, pentru el, posibilitatea de a broda pe o temă străină. Mai tîrziu, literatura adevărată — aleea principală-a literaturii noastre — se eliberează şi mai mult. La Vlahuţă, la Delavrancea, la Caragiale, trebuie să fii grand~ clerc în literatura mondială ca să găseşti ce influenţe-s-au exercitat asupra lor. Şi, dacă la Delavrancea se 344 poate spune in chip vag : realismul francez ; la Caragiale,. cu privire la Năpasta şi Făclia de Paşti : Dostoievski ţ La Vlahuţă : parnasienii şi... Emineseu ! — ce se poate spune cu privire la d. Sadoveanu, adică la scriitorul tip* din ultima epocă literară ? Al cării literaturi străine e ucenic d-sa ? Este drept că proza (Delavrancea, Caragiale) e mai* ferită de influenţe străine decât poezia şi că influenţele* suferite de prozator sînt mai greu de observat. Realitatea obiectivă, pe care trebuie s-o redai în proză, te distrage* de la influenţele străine pe care le-ai suferit; iar atitudinea obiectivă a prozatorului (ascunderea propriei personalităţi a acestuia) împiedică vădirea influenţei străine, în toate literaturile, influenţele străine se observă mai; ales şi mai mult în poezie. Şi dacă este aşa, atunci Emineseu nu este mai înapoiat decît urmaşii săi, căci faptul că apare mai influenţat decît ei se datoreşte genului său literar. Şi să ne aducem aminte şi de faptul că pentru Emineseu a existat în Europa o literatură aşa de perfect adecvată naturii sale şf concepţiei sale filozofice şi sociale, îneît trebuia să-l influenţeze numaidecît! Dealtfel, romantismul medieval şi pesimist este mult mai unitar decît realismul, pentru că este în mai mare grad o atitudine decît realismul, care, prin definiţie, trebuie să fie o supunere la obiect. Şi,_de* fapt, influenţele internaţionale între romantici sînt din* cele mai puternice care s-au exercitat în literatura lumii. Să ne gîndim numai la influenţa lui Byron, asupra atîtor-literaturi. * Din acest mic istoric al evoluţiei literare, de la imitaţie şi slabă naţionalizare a modelelor pănă la originalitate prin eliberare de modele şi naţionalizare prin influenţa spiritului popular, din acest istoric, în care am citat cîteva nume, se vede şi mai limpede că originali-zarea merge paralel cu recrutarea scriitorilor din clase tot mai aproape de popor (Oonachi-Alecsandri — Emi-nescu, Sadoveanu). După această evoluţie, se poate spune că avem deja o tradiţie — o mică tradiţie literară. Literatura de pănă acum, care a întrupat deja spiritul specific naţional, poate 345’ avea pentru scriitorii ulteriori rolul pe care l-a avut spiritul şi literatura populară pentru scriitorii dinainte. Cu alte cuvinte, scriitorul care nu rupe cu tradiţia noastră literară se poate dispensa de poezia populară, iar extracţia sa socială nu are însemnătatea de mai înainte. (Dacă însă scriitorul e direct în contact cu sufletul naţional fie prin clasa lui socială, fie prin familiarizarea cu produsele literaturii populare, cu atît mai bine.) Această dispensă însă cere nu numai cunoaşterea literaturii anterioare culte, ci şi interes, şi chiar dragoste pentru ea (dragostea nu implică admiraţie) — aşa cum s-au comportat cu literatura ţării lor cei mai însemnaţi scriitori din alte ţări, care au găsit chiar şcoli sau epoci literare vechi de la care să se reclame. Cine dispreţuieşte literatura anterioară ţării sale nu poate fi scriitor bun, chiar şi aiurea, unde influenţele străine sînt neînsemnate şi unde, deci, mu e atîta nevoie de sprijinul tradiţiei pentru asimilarea acestor influenţe, cum e cazul nostru, popor începător, încă în perioada de complectare a literaturii sale. * După Eminescu a venit, cum am văzut, o literatură mai liberă de influenţele străine. Această literatură e nusmai una din direcţiile literaturii post-eminesciene. E literatura aşa-numiţilor „proletari intelectuali", a intelectualilor dezrădăcinaţi, ieşiţi din clasele inferioare, din clasele vechi, pozitive, cum le numea Eminescu Alăturea, deşi unii veniţi puţin mai tîrziu, sînt scriitori ca Creangă, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voineşti, care fac parte din alte categorii sociale şi creează o altfel de literatură. Cei doi dintâi sînt ţărani şi creează clasicismul ţărănesc ; cei doi din urmă creează clasicismul boierinaşilor. Create de scriitori din clasele cele mai naţionale, aceste literaturi sînt foarte specific naţionale — şi nu mai este nevoie de nici o dezvoltare. Asupra acestor scriitori — afară de Creangă — s-au exercitat cu putere influenţi străine, dar aceste influenţi sînt „cultură literară", şi nu „modele". Aşa-numitele „plagiate" ale lui Coşbuc nu infirmă propoziţia noastră. Cum a .arătat el, Coşbuc nu le-a spus „traduceri", sau „după cutare autor" din cauză că şi-a încurcat manuscrisele. Şi chiar de ar fi plagiate, aceasta ar fi cu totul altceva, o 346 chestie de etică, şi nu una de estetică. Unul din cei mai originali scriitori vechi, C. Negruzzi, n-a dispreţuit plagiatul. înainte de 1900 se ridică spre suprafaţă literatura „decadentă" apărută pe la 1880 cu Macedonski ; iar după 1900, apare literatura ţărănistă. Ce poziţie au aceste şcoli şi curente faţă de evoluţia normală a literaturii române ? Prin literatură română normală înţelegem acea literatură care s-a influenţat de literaturile străine, dar care a asimilat acele influenţe organismului sufletesc naţional — căci aceste două condiţii au fost necesare creării literaturii române, cum am văzut mai sus. Lipsind una din aceste condiţii, literatura e lipsită de unul din cei doi factori indispensabili. Lipsind influenţa străină, lipseşte şcoala, fermentul, elementul cultural şi progresist ; lipsind influenţa naţională, lipseşte originalitatea — materialul subiectiv şi obiectiv al literaturii. Decadentismul repudia tradiţia noastră literară, literatura anterioară, spiritul naţional, şi se inspira numai de la literatura străină şi (vom vedea) de la o literatură care ni se potrivea mult mai puţin decît s-ar fi potrivit Alfred de Vigny în vremea lui Alecsandri şi Bolintineanu. Ţărănismul literar repudia influenţa străină şi se mărginea la imitarea poporului (vom vedea în ce chip). Aşadar, şi una şi alta din aceste două literaturi în luptă erau exclusiviste ; se lipseau de un factor esenţial al literaturii normale, rupeau cu tradiţia noastră, alcătuită din influenţe străine şi din afirmarea caracterului specific naţional. în 1906, cînd a apărut această revistă şi am găsit această stare, am venit cu ideea veche, dar atît de necesară atunci : cultură străină, adaptată la caracterul naţional. Aceasta o spuneam în articolul-program „către cetitori". Ideea, mai special literară, pe care am dezvoltat-o după aceea, era numai un corolar al acestei idei mai generale — literatura find un capitol al culturii. Ce-a fost ţărănismul literar ? Să luăm cîteva exemple de ceea ce nu e ţărănism literar, ca să înţelegem, prin eliminare, ce a fost acel ţărănism. 317 A scrie nuvele ori romane cu subiect din viaţa ţărănească nu e ţărănism literar. Nimănui nu i-a venit în cap să spună că Povestirile unui vînător ale lui Turghe-niev ori Ţăranii lui Balzac sînt ţărănism literar. Şi tot aşa nuvelele d-lui Sadoveanu cu subiect din viaţa ţărănească, ori Voica, romanul d-rei Stahl. Şi aceasta, pentru că un scriitor nu poate fi definit după subiectele ^ale,. ci după maniera sa. Şi nici Creangă nu este ţărănist. Ar fi curios ca un ţăran ca el să fie ţărăn-ist. Acest „ist" însamnă o aderare, şi un ţăran nu poate adera la ţărănie. Dealtfel, nimeni nu l-a trecut vreodată printre ţărănişti. Şi, fireşte, nici poezia populară nu e ţărănistă, pentru’ acelaşi motiv pentru care Creangă nu e ţărănist. Ţărănist literar e acela care imită pe ţăran. Şi dacă un tîrgovăţ ar reuşi să imite pe ţăran cum trebuie, ace! tîrgovăţ ar face minunea să fie un Creangă — căci ar reuşi să se transpună în sufletul ţăranului, să gîndească,, să simtă şi să se exprime ca el. Atunci literatura lui ar fi valabilă, gradul ei de fru-museţă atîmînd de gradul talentului său. Fireşte însă că ar fi cantonat în anume subiecte şi stări sufleteşti, ca şi Creangă — şi i-ar fi interzise orice excursii în lumea şi în sufletul orăşenesc. Ţărăniştii literari însă au fost altceva. Ei au fost nişte tîrgoveţi care parodiau, caricaturizau literatura ţărănească, întocmai cum decadenţii parodiau şi caricaturizau literatura baudelairiană. Ţăranul pe care-1 imitau ei era un ţăran convenţional, imaginat de ei — şi de obicei nu unul idilic, ca al lui Alecsandri, ci unul bădăran, un fel de rîndaş: ori de vizitiu (atît de deosebit de ţăranul care a creat doinele şi Mioriţa). Acesta se vede mai clar în unele poezii ale lor, în care cereau sînge şi băutură. In proză, inventau subiecte ţărăneşti imposibile, scrise intr-o-limbă forţat ţărănească, inexistentă la ţară. Şi, încă şi mai rău, abordau subiecte orăşeneşti, pe care le tratau într-un limbaj „ţărănesc" (care, chiar de ar fi fost ţărănesc, tot ar fi fost o caricaturizare. Imaginaţi o nuvelă a d-lui Brătescu-Vodneşti scrisă în limba lui Moş Nichifor Coţcariul !). 348 Aşadar, ţărănismul literar este afectarea tonului, stilului şi limbii ţărăneşti de cătră un tîrgovăţ care nu reuneşte să-şi însuşească tonul, stilul şi limba adevărat ţărănească şi care îşi exprimă propriile-i sentimente de tîrgovăţ în acea formă pseudo-ţărănească, ori transcrie viaţa orăşenească în aceeaşi formă pseudo-ţărănească, ori zugrăveşte o pseudo-ţărănime în forma aceasta pseudo-ţărănească. Şi n-avem pretenţia că am înşirat aici toate speciile ţărănismului. Acum s-a înţeles pentru ce nuvelele d-lui Sadoveanu şi Voica nu sînt ţărănism. Aici, un scriitor cult scrie despre ţărani ca scriitor cult, cu concepţia şi în forma unui scriitor cult, exact cum ar scrie despre orice altă categorie de oameni. Că d. Sadoveanu a extras chintesenţa poeziei populare şi a limbii populare şi şi-a însuşit-o organismului său sufletesc e altă vorbă. Aşa a făcut şi Eminesou, şi Luceafărul nu e o poezie ţărănistă. Şi nici idealizarea ţăranului în opera de artă nu este ţărănism literar. Opera mai sus amintită a lui Turghe-niev, în care el idealizează pe ţăranul rus, nu e literatură ţărănistă. Idealizarea poate fi cel mult ţărănism politic, cînd nu-i romantism, ori ca la Alecsandri bergerism pseudo-clasic. Ţărănismul literar — autorul acestor rînduri l-a combătut de la început, acum douăzeci de ani. D. Sanieleviei mi-a reproşat că am făcut excepţie pentru d. Sadoveanu. Da, am făcut excepţie, căci d. Sadoveanu nu era ţărănist. Şi nu numai că am făcut această excepţie, dar, în •acelaşi timp în care mă ridicam împotriva vătăvismului şi a crîşmărismului ţărănist, am adus cele mai mari elogii d-lui Sadoveanu. Vremea mi-a dat dreptate : astăzi d. Sadoveanu este primul scriitor român necontestat aproape de nimene. In faţa ţărănismului literar, care parodia şi caricaturiza ţărănia, bădărăniza literatura şi arăta dispreţ culturii şi literaturii străine, stătea „poezia nouă“, care parodia şi caricaturiza artificialismul parizian şi repudia elementul naţional. Această poezie era veche, căci începuse cu Macedonski încă de pe la 1880. Cuvîntul acesta : „nou“ nu e o noţiune cronologică, de aceea Macedonski, mort la vrîsta de şaptezeci de ani, e numit „nou“, iar d-nii Goga şi Topîrceanu sînt „vechi“. 349 „Nou" a fost şi este o etichetă, care însamnă : în afară de curentul cel mare al literaturii naţionale. Dar această etichetă au aplicat-o moderniştii şi unor poeţi foarte naţionali, produşi de împrejurările noastre. Se poate, de pildă, un poet mai naţional decît d. Dernos-tene Botez — atît de naţional, încît unii critici au putut să intre şi în subdiviziuni, taxîndu-1 drept poet moldo-van şi chiar „ieşan" ? Ce asemănare poate fi între abest poet prin excelenţă al pământului nostru şi între imitatorii artificialismului parizian ? (Vom vedea imediat ce înţelegem prin aceste ultime cuvinte.) Acest artificialism a înflorit mai ales acum douăzeci de ani : sînt versificatorii cei cu „etajere", cu „autumnale", cu „ametisturi", cu „femei albastre şi scheletice", dar totuşi „bacanalice" etc. — versificatori cu volume fudule şi teribil intitulate, dar astăzi uitate pentru totdeauna. Acest artificialism parizian e, mai ales, ceea ce defineşte acea poezie „nouă" pe care literatura română a expulzat-o şi o va expulza mereu, pentru că (vom vedea imediat pentru ce) acest artificialism nu poate fir la noi, decît o imitaţie caricaturală. Acest artificialism este baudelairismul: urbanismul exagerat, maladivitatea, amorul pervers — afectate, maimuţărite, nu fireşti şi sincere, ca la Baudelaire şi la urmaşii săi parizieni. Astăzi acest element nu mai formează singur — naiv-exhibiţionist ca atunci — materialul poetic al scriitorilor aşa-numiţi „noi" ; acum, acest element se amestecă, numai, în poezia lor. Şi cu cît se amestecă mai mult, cu atîta aceşti poeţi sînt mai în afară de literatură. Despre acest singur element al poeziei numită „nouă", cel mai exotic, şi cel care dădea mai ales fizionomia poeziei „nouă" dinainte de război, voim să vorbim acum.. Baudelaire e un poet în toată puterea cuvîntului. Lectura lui nu poate aduce decît foloase unui poet român, pentru că din lectura unui poet român trebuie să facă parte orice poet mare. Mai mult, Baudelaire-poate da unui poet român folositoare îndrumări tehnice. Dar Baudelaire nu poate fi pentru poezia română ceea ce a fost Lamartine şi Hugo pentru poeţii vechi, ori romantismul german pentru Eminescu. 350 •S-a spus cîndva în această revistă că Baudelaire e-poetul oraşului. Astăzi putem aduce în sprijinul acestei idei opinia lui Thibaudet, cel mai de seamă critic din Franţa, care a înţeles pe Proust, pe Valery etc., şi deci nu poate fi recuzat. Studiul lui despre Baudelaire (din volumul Interieurs) este unul din cele mai elogioase din cîte s-au scris asupra marelui şi nefericitului autor al lui Fleurs du Mal. Thibaudet spune că întreaga, poezie franceză dinainte de Baudelaire, care s-ar putea numi „poezie eternă", poezie „de prototip homeric“, „şi-a întors spatele de la rafinamentele şi complexităţile urbane". Lamartine, zice acest critic, împrumutind o caracterizare a lui Lemaîtrey este „un mare poet aryan". „Din punct de vedere poetic, urmează Thibaudet, Lamartine a trăit în familia, sentimentele aerate şi luminoase, plenitudinea solidă şi sănătoasă a florilor şi a fructelor, a corpurilor şi a sufletelor.M „Hugo, adaogă criticul, a strălucit de sănătate, de natură exuberantă şi directă“. Cu Baudelaire însă, urmează Thibaudet, apare pentru prima oară poetul civilizaţiei urbane (căruia îi găseşte totuşi un precursor în Alfred de Musset). înainte de a expune chipul de a vedea al lui Thibaudet, credem că nu e fără interes să aducem în sprijinul ideilor lui şi părerile lui Taine, care a văzut bine problema poeziei urbane, datorită singurului mediu în stare s-o producă, Parisului, şi care, ca şi Thibaudet, a văzut în Musset tot un poet al Parisului, şi nu unul „aryan", al. „eternului omenesc". „Londra, zice Taine, e un rendez-vous de afaceri ; oamenii de lume trăiesc, se amuză şi primesc la ţară". în Franţa, urmează Taine, viaţa e concentrată în Paris. Şl Parisul nu este numai un oraş, o capitală. Este un popor aparte : „Sînt două popoare în Franţa : provincia şi Parisul“. Iar Musset este poetul poporului numit Paris. La parizieni, zice Taine, s-au dezvoltat în veacul al XlX-lea stări de suflet „necunoscute părinţilor lor... care până acum păreau străine rasei“. Taine zugrăveşte pe larg; viaţa aceasta unică a Parisului, în care „visurile, teoriile, fanteziile, poftele fără noimă, poetice şi bolnăvicoase, se îngrămădesc şi se alungă unele pe altele ca nişte nouri...“ „Iată lumea pentru care scria Alfred de Musset ; pe el trebuie să-l ceteşti în acest Paris. Să-l ceteşti ? îl ştim 351 toţi pe de rost... El a murit, dar ni se pare că-1 auzim vorbind în fiecare zi. O causerie între artişti care fac ..glume într-un atelier, o fată frumoasă care se apleacă la teatru pe marginea lojei, o stradă spălată de ploaie, în care luceşte caldarâmul înnegrit... totul ni-1 face prezent şi parcă viu a doua oară [...] ieşim la miezul nopţii din teatrul unde el asculta pe Malibran, şi intrăm în strada aceea lugubră Moulins, unde, pe un pat cu plată, Rolla al său, a venit să doarmă şi să moară...“ ete. Pentru Thibaudet însă, cum am văzut, Musset este numai un precursor, căci adevăratul poet al Parisului •este Baudelaire (despre care Taine n-a vorbit nicăiri, pe eît ţinem minte). Şi pentru Thibaudet, ca şi pentru Taine, Parisul este un popor : „Poporul de patru milioane de suflete“. Acest i,popor“ este unic în Europa (cum spunea şi Taine). „Capitala Paris are în veacul al XlX-lea în Europa şi în lume aceeaşi situaţie ca şi curtea lui Louis XIV în veacul al XVIII-lea. El nu e singura capitală, nici cea mai mare, nici cea mai bogată, el cedează în cantitate altor metropole ; dar el e singura în care omul trăieşte profund viaţa proprie a unei. mari capitale...“ „După cum viaţa de curte a produs în veacul al XVII-lea o poezie psihologică, tot aşa, era natural ca viaţa unei mari capitale şă producă în veacul al XlX-lea o poezie...“ „Aceasta e poezia care începe oarecum cu Musset şi-şi găseşte de-rsavîrşirea — în măsura în care poate fi vorba de desăvârşire — în Baudelaire." Numai o singură capitală, zice Thibaudet, „a mai realizat plenitudinea vieţii urbane", şi anume Roma, care a creat şi ea „o poezie urbană originală, autohtonă, satira, — satira tota nostra“. Poezia lui Baudelaire, după Thibaudet, nu putea naşte decît în Paris. Acest critic arată că totul — peisajul, amorul, femeia din Baudelaire — este condiţionat de Paris, şi nu se poate înţelege fără Paris. „Din toate «capitalele, numai Parisul le va produce ca un fruct natural", zice Thibaudet. „Acest oraş, ca şi sufletul poetului, •este o durată, o formă inveterată a vieţii, o memorie.“ Poezia lui Baudelaire „este în întregime a Parisului. Ea corespunde la o rafinare — numiţi-o bolnăvicioasă, dacă voiţi —, de civilizaţie într-o ţară veche.“ „Această viaţă artificială pusă pentru întâia oară în lumină şi exprimată de un poet conştient, a dat Les Fleurs du Mal şi Le -352 Spleen de Paris/' „Cu Baudelaire a trebuit de privit în faţă adevărul, de considerat formele corupte... pe care le ia amorul într-un mare oraş vechi şi inteligent." „Toate aceste Fleurs du Mal, tot acest Spleen de Paris se învîr-tesc în jurul unei anumite forme a amorului, aceea care aparţine in special unui oraş mare şi care e, să vorbim curat, prostituţia." (Thibaudet se explică, spunînd că aceasta nu însamnă că în Paris nu există şi amor curat.) „O mulatresă stupidă, viţioasă, alcoolică a fost tovarăşa vieţii lui, inspiratoarea unora din cele mai frumoase versuri ale sale." „Baudelaire scosese pe Jeanne Duval din prostituţia pariziană ca pe un idol african." „Acest poet al Parisului e un copil al Parisului... El a îndreptat lumina critică asupra lui însuşi, asupra noastră, asupra oraşului său, asupra Oraşului, şi Muza lui bolnavă, conştientă şi tristă, se ridică, de pe polina lui Rastignac, deasupra poporului de patru milioane de suflete." Ni se potriveşte nouă această poezie născută în aceste împrejurări unice ? Condiţiile care au creat-o — civilizaţia veche, cultura milenară, o lungă tradiţie literară în toate genurile poetice posibile, extrema artificialitate, corupţia fină, peisajul arhiurban, populaţia colosală pur-urbană, urbanismul fără analogie dec'it în Roma veche — există cumva şi la Bucureşti ? (Taine şi Thibaudet spun că nu există nicăieri!) Ni se potriveşte nouă această poezie, măcar pe departe, cum se potrivea la 1840 Lamartine şi Hugo, poeţii „aryani", poeţii poeziei eterne şi generale ? Ori cum se potrivea lui Eminescu romantismul german, determinat de cauze identice cu cauzele lui „Eminescu" ? Este Bueureştiul Oraşul (...aşadar al treilea Oraş, după Roma veche şi Paris), cînd el nu-i măcar încă nici „Oraş" în toată puterea cuvîntului ? S-a creat acolo de-a lungul vremii viaţa aceea urbană milenară ? Sînt bucu-reşteni suprasaturaţi de civilizaţie şi de cultură ? Dar noi sîntem încă la începuturile vieţii urbane, ale culturii, ale civilizaţiei, ale literaturii ! Noi n-am creat încă nici măcar toate genurile literare. Sîntem departe de a fi epuizat măcar poezia ţării, a provinciei, a românismului — poezia „aryană". Care e realitatea obiectivă „pariziană", „baudelai-riană", de redat la noi ? Şi de unde poetul, produs de o 353 astfel de realitate, care să redea realitatea baudelairiană ? Aşadar, cum s-ar zice, nici obiect, nici subiect: Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Că unii din noi ne dedărn la (iar alţii din noi se incintă de) jocurile „pariziene" ^le unora dintre poeţii noştri „noi" e o grandomanie naivă, de care sufăr şi cei care (şi mai ales cel care) se cred grozav de pretenţioşi,şi de artişti ! N-ar trebui oare să înţelegem odată că nu putem avea orice literatură, ci numai pe aceea care se potriveşte cu realităţile noastre ? E atît de simplu acest lucru ! Simplu ca o tautologie ! Autorul acestor rînduri (să ne intervievăm şi noi singuri — e la modă azi !) admiră mult pe Anatole Franceş şi pe Marcel Proust. Dar ar fi cel dintâi care s-ar ridica împotriva cui ar vrea să facă la noi anatolfrancism şi proustism, căci ştie bine că încercarea ar fi zadarnică. Un Anatole France sau un Marcel Proust ne este interzis. Nu că nu putem avea talente mari native ; nu că nu putem avea inteligenţi superioare native ; nu că nu putem avea spirite satirice, oameni de spirit ; observatori ai sufletului propriu şi al sufletului altora. E altceva. N-avem condiţiile naţionale pentru un France şi pentru un Proust. France presupune o> lungă cultură — şi una anumită : franceză şi greco-latină — şi un mediu intelectual saturat de civilizaţie şi de cultură. Proust presupune o lungă tradiţie culturală, un mediu intelectual suprarafinat — şi o „societate" cultă, fină* rafinată, unde să se poată dezvolta spiritul de observaţie şi de analiză —, o societate care să solicite observatorului acest spirit şi să i-1 ascută. (S-a zis că la Roehefoucauld nu a putut deveni autorul Maximelor decît într-o societate complicată, rafinată, egoistă, vanitoasă, ipocrită din cauza vieţii de curte etc. Transplantat la Iaşi atunci, ori acum, de unde ar fi putut scoate Maximele ?) France şi Proust, în deosebire de Hugo etc., presupun, în primul rînd, toată cultura modernă în supremul ei grad de dezvoltare. Acum, fireşte, am trecut de vremea lui Lamartine şr Hugo. Putem năzui mai sus. Dar pănă la France şi Proust, nu ! Ori poate teoria salturilor — pentru a ajunge aşa, deodată la nivelul „occidental" ? 354 ’ Nici în domeniul social şi politic nu se fac salturi, de-cît dacă o formă superioară e impusă — cum ni s-a impus liberalismul, cum ni s-ar putea impune socialismul, cînd ar izbuti în Europa. în literatură însă nu există fenomenul impunere. Dar chiar dacă ni s-ar impune baudelairismul prin fatalităţi ca cele sociale şi economice — ce-ar rezulta ? Rezultatul îl vedem, căci am făcut baudelairism, fără să ne mai forţeze cineva. Iar acest rezultat e caricatura, cum a fost şi în ordinea politică şi socială caricatura formelor nouă. Formele nouă însă nu numai că au fost fatale, dar au fost, aşa caricaturizate, un bine : tranziţia spre adevăratul bine. Pe cînd o literatură caricaturizată nu prezintă nici o valoare pozitivă. Din contra, e ceva negativ. Dar existenţa la noi — de vreo patruzeci de ani — a baudelairismului este un fapt şi trebuia să aibă o cauză. In imitaţia de Paris care e Bucureştiul, trebuia să apară o imitaţie a poeziei Parisului, adică a baudelairismului — şi a apărut (toată poezia aceasta e bucureş-teană). Şi această poezie e exact pe atîta un produs al unei extreme civilizaţii (cum ar trebui să fie, ca să fie valabilă) pe cît şi Bucureştiul e un Paris. Că Bucureştiul e imitaţie inferioară de Paris e în ordinea firească a lucrurilor : e un fenomen de importare a formelor nouă, menite să creeze, să provoace şi fondul. Această capitală e o realitate, organizaţia ei aduce foloase, lucrurile se pot îmbunătăţi, pănă ce vom avea o adevărată capitală europeană. Dar caricatura poeziei Parisului, baudelairismul bucureştean ? Un obiect de utilitate practică, oricît ar fi de prost imitat, are un rost, dacă-ţi face un serviciu cît de mic ; o poezie prost imitată e în cazul cel mai bun zero, nu e o realitate estetică, nu face parte din literatură. Faptul că apariţia acestei literaturi are o cauză (toate lucrurile au o cauză !) o legitimează filozofic, dar nu şi estetic. Putem, fireşte, admira orice, dar nu orice ne este posibil. Admirăm Iliada, Divina Comedie, dar nu se va găsi, sperăm, nimeni, care să creadă că putem imita cu succes 355 aceste două opere. Şi dacă în privinţa aceasta sîntem toţi înţeleşi, pentru că am învăţat cu toţii că epopeea este un produs al popoarelor primitive şi că „nu mai este posibilă în timpurile moderne” ; că apariţia lui Dante nu se poate concepe fără tot ceea ce e veacul de mijloc — apoi, cînd e vorba de scriitori > moderni, ni se pare că, odată ce-i pricepem şi-i admirăm, îi putem şi imita cu succes. Dar condiţiile lui France, Proust şi Baudelai^e ne sînt absente, ca şi cele ale lui Homer şi Dante. Că sînt stări sufleteşti în Baudelaire (,,l’ennui“) care pot fi şi ale noastre ? Dar sînt] şi în lliada, şi în Dante — şi încă poate mai multe. Aceasta este o altă chestie. Din acest punct de vedere, putem folosi pentru sufletul nostru orice literatură — chiar şi Ramayana... Ba, putem căpăta chiar sugestii în opera noastră literară. Dar, încă o dată, aceasta e altă chestie. Homerism, dantism, ramayanism românesc nu se poate ! Fiecare ţară, fiecare societate umană are felul ei de a fi şi gradul ei de dezvoltare pe scara evoluţiei. Şi nimic din lume nu se potriveşte la fel în două ţări sau două societăţi umane. Şi ceea ce se refuză mai ales la adaptare e literatura, care e prea strîns legată dei sufletul unui popor (e izvorită chiar din el), suflet condiţionat de tot complexul vieţii în curs de veacuri, mai ales cînd acea literatură e prea legată de un anumit mediu şi moment, şi încă de un mediu şi un moment atît de deosebite — de contrare ! —, cum e cazul poeziei specific pariziene, care e baudelairismul. Spuneam de eurînd că noi nu putem avea industrie mare. Dar cineva ar putea imagina în orele libere cataclisme sociale europene, din care să rezulte o stare favorabilă pentru o industrie mare la noi — o stare în care să nu fimi învinşi în concurenţa mondială. A avea însă uri France sau un Proust e imposibil în orice caz, căci noi nu sîntem lipsiţi de un France sau de un Proust pentru că nu ne permite concurenţa francezilor France şi Proust; ci pentru că nu avem condiţiile de cultură, de civilizaţie, de structură socială şi poate nici spiritul specific potrivit. S-a spus o dată în această revistă că prima şi cea mai urgentă formă nouă care ar trebui introdusă la patagonezi ar fi pantalonii ! Putem adăoga acuma că prima „şcoală literară" pe care ar trebui s-o transplanteze la 356 ei aceşti fraţi ai noştri ar fi un abecedar cu istorioare morale. De la patagonezi pănă la parizieni sînt grade — şi fiecare grad cu „forma lui nouă" şi cu şcoala lui literară... Pseudobaudelairismul nostru este acelaşi snobism (foarte „specific" societăţilor orientale înapoiate) care face pe cucoana Zinca din Tătăraşi să-şi înnobileze odaia de culcare (unde şi mănîncă) cu un pat de bronz, pe care-1 vezi din stradă, mai jos de nivelul trotuoarului — e aceeaşi dorinţă de declasare ascendentă, care formează tema comediei române de la Bâcălia ambiţioasă a lui A. Russo pănă la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale —, e fudulia Ziţei Ţircădău de a vorbi „franţuzeşte". Dar Ziţa e numai comică, deloc primejdioasă. Din contra : fiica Ziţei va vorbi chiar franţuzeşte şi nepoata ei va citi pe AnatoIe France. „Imitaţia" caricaturală, care e Ziţa, e începutul, fatal ridicol, al civilizaţiei. Imitaţia caricaturală care e pseudobaudelairismul, încă o dată, nu numai că nu e nimic, dar e ceva negativ. „Artă" şi „imitaţie caricaturală" este o contradicţie între termeni. Amatorii de noutăţi cu orice preţ se cred foarte înaintaţi şi revoluţionari. Şi totuşi, sînt reacţionari, căci „reacţionarismul" nu e, nu poate fi altceva decît ceea ce împiedică progresul. Şi „noutăţile" acestea — nefiind o contribuţie reală Ia îmbogăţirea literaturii naţionale, mai mult, enervînd mereu mişcarea literară, producmd confuzie în public, stricîndu-i gustul, abătând unele energii creatoare de la adevărata literatură — sînt piedici în calea progresului şi deci reacţionare. Singura atitudine „înaintată", „revoluţionară" e aceea de a avea tăria de a ne supune realităţii, de a recunoaşte că stadiul nostru de dezvoltare nu ne îngăduie decît anumite lucruri „europene", pe care însă (pe acele !) să le creăm în adevăr ! Dar umblînd cu iluzii vane, nu vom putea crea nici posibilul. Cheltuind energia cu zădărnicii — de unde energia pentru lucrurile posibile, adică serioase ? [Viaţa românească, 1925, nr. 2] Evoluţia literară şi structura socială Intr-un articol din n[umă]-rul trecut, am încercat să arăt dependenţa strânsă a literaturii române de realităţile naţionale. Această dependenţă am ilustrat-o prin diferite consideraţii asupra naturii influenţelor străine, care au fecundat spiritul naţional şi au înlesnit apariţia şi dezvoltarea literaturii române. Dar această teză se* poate dovedi şi prin alte fapte din istoria literaturii noastre. Să ne oprim asupra unuia din cele mai concludente : evoluţia deosebită a literaturii naţionale în Moldova, Muntenia şi Ardeal. I Mai întăi, deosebirea dintre Ardeal şi cele două „Principate “. în prima epocă a literaturii noastre beletristice, Moldova şi Muntenia au o literatură scrisă de boieri (Conachi, "Văcareştii, Momuleanu, om de casă boierească ; pe atunci, numai boierii se puteau cultiva), o poezie lirică influenţată de literatura franceză şi de cea grecească nouă. In Ardeal însă, în acelaşi timp, apare o literatură epică şi didactică, cu caracter popular, scrisă de intelectuali ieşiţi din popor (acolo poporul a avut putinţa să se cultive mai devreme), rămaşi legaţi de popor, căci în Ardeal nu existau clase superioare naţionale, care să absoarbă şi să ,.boierească “ pe intelectuali. E vorba de scriitori ca Aron, Barac etc., cu opere ca : Leonat beţivul şi Doroţata femeia sa, Istoria lui Arghir şi a preafrumoasei Elenii, Risipirea cea din urmă a Ierusalimului etc. Deosebirea se datoreşte, aşadar, condiţiilor istorice, structurii deosebite sociale, extracţiei deosebite a scriitorilor, influenţelor străine diferite. 358 In epoca următoare, patruzecioptistă, literatura beletristică din Ardeal e inferioară celei din Principate. Ea însă samănă cu cea de dincoace de munţi pentru că acum, şi in Ardeal, şi în Principate, domină aceeaşi stare sufletească : sentimentul de redeşteptare şi dezrobire naţională şi de înnoire socială. Apoi, scriitorii din Ardeal şi Principate acum nu se mai deosebesc ca în epoca precedentă : intelectualul ardelean nu mai este atît de departe de boierinaşul moldovan, intelectual şi el, şi mai ales de burghezul intelectual muntean, în definitiv şi el un om din popor. Am subliniat mai sus cuvântul „mai ales“, pentru că acestei apropieri mai mari între scriitorii ardeleni şi munteni îi corespunde şi o mai mare asămănare între literatura ardeleană şi cea muntenească decît cea moldovenească. In adevăr, literatura ardeleană, ca şi cea muntenească, e mai ,,patruzecioptistă“ decît cea moldovenească. Dar, in această epocă, Ardealul nu produce nimic viabil, decît doar Răsunetul (Deşteaptâ-te, române !) al lui Andrei Mureşanu. Restul — maculatură, dar aceasta nu are a face, căci oricît de slabă ar fi producţia literară, ea tot oglindeşte o epocă. Cauzele superiorităţii Principatelor sînt multe : cultura franceză, mai potrivită spiritului românesc decît cea germană (şi ungurească) ; posibilitatea de cultură mai mare în Principate decît în Ardeal, căci în Principate sînt clase mai bogate, care se pot cultiva mai mult; posibilitatea, în Principate, a unui răgaz, care face cu putinţă luxul artei, pe cînd în Ardeal energia trebuia cheltuită în lupta vieţii şi în lupta grea naţională ; superioritatea numerică a românilor din Principate, deci un cîmp mai larg de selecţie şi o psihologie socială mai bogată ; slăbiciunea curentului latinist (fatal limbii şi deci creaţiei artistice), curent covârşitor în Ardeal ; (poate) o mai mare putere şi repegiune de asimilare (a culturii străine) a românilor din principate, din cauza amestecului de rase în pătura orăşenească ; libertatea mai mare decît în Ardealul oprimat. (Aceste deosebiri au existat în toată vremea, de aceea literatura de peste munţi a fost în toate epocile inferioară celei din Principate şi cantitativ, şi calitativ.) în epoca următoare, a lui Eminescu, Ardealul se deosebeşte de Principate din nou, radical, ca şi în epoca lui Conachi. în Ardeal (Slavici, Coşbuc etc.), literatura e 359 obiectivă, clasică, optimistă, cu caracter ţărănesc, pe cind în Regat (Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea r „proletari intelectuali44), e intelectualistă, criticistă, antiburgheză şi în genere pesimistă şi romantică ; or (Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voineşti :, boierinaşii), cu caracterele înşirate mai sus, minus pesimismul şi romantismul. Cauza deosebirii dintre Ardeal şi Regat este, .credem, următoarea : în Regat se introdusese formele nouă, care distrusese ori ameninţau clasele vechi, pozitive, boieri, meseriaşi, ţărani, răzeşi, din care se recrutează, dez-rădăcinîndu-se, scriitorii. Scriitorii vremii reprezintă durerile mari şi ridicolele produse de îmburghezire a ţării. In Ardeal însă, poporul român, oprimat de unguri, e tot în situaţia de mai înainte, — numai cît acum, după 1848, spiritul „revoluţionar44 nu mai „domneşte în lume44, iar literatura o fac fiii de ţărani, care, ca şi mai înainte, sînt legaţi de clasa lor, nu se simt, ca cei din Regat, declasaţi, rupţi de clasa lor, stingheri, „singuri44. Ei au, pe la sfîrşitul epocii, un singur „eminescian44, pe Popovici-Bă-năţeanu, fiu de tîrgoveţ, de meseriaş (nu de ţăran) — dintr-o clasă tînjitoare şi rupt şi de această clasă, şi deci singur şi fără atingerea lui Anteu. Replica lui Popovici-Bănăţeanu, la noi, şi deci în sens invers, e dată de Creangă, care (personalitate puternică ; incult; preot; institutor ; trăind în vremuri mai vechi decît ceilalţi şi deci mai uşoare, şi păstrînd viu în suflet imaginea vieţii din Huni uleşti dinainte de formele nouă ; trăind o viaţă de tîr-govăţ fără pretenţii etc.) a putut rămînea ţăran, ca Slavici şi Coşbuc, şi a făcut excepţie în epoca eminesciană. Dar ca să ne explicăm şi mai bine literatura din Ardeal, trebuie să avem în vedere încă un fapt: influenţa „Junimii44, care contribuie mult la vindecarea literaturii de o mulţime de scăderi. Aşadar, Ardealul beneficiază de progresele generale ale literaturii române, şi astfel un Slavici şi un Coşbuc pot fi scriitori adevăraţi — şi nu ca predecesorii lor ardeleni. Progresul artistic e general la toţi românii, indiferent de conţinutul, ori de tendinţa operei lor. Acest progres e un fapt cîştigat pentru toate şcolile literare, pentru toate genurile, din toate părţile?* ro-mânimii. De la 1900 încoace (Sadoveanu, Goga, Agârbiceanu etc.), Ardealul şi Regatul se întîlnesc, sau, mai just, literatura din Ardeal rămînînd ca şi mai înainte (căci con- 360 diţiile de acolo nu s-au schimbat), literatura din Regat,, sau o bună parte din ea — cea oare caracterizează epoca aceasta nouă, adică cea apărută acum — începe să semene cu cea ardeleană, pentru că în Regat s-au întîmplat fenomene mari (concretizate în criza cea mare de la 1900)r care au determinat o mişcare de regenerare prin întoarcerea cătră cei de jos. Din acest fapt au rezultat cîteva sentimente nouă : interes pentru viaţa concretă a ţărănimii, dorinţa de a face din această clasă o valoare politică, încredere în rezultatul aşteptărilor, aşadar părăsirea subiectivismului şi pesimismului, în sfîrşit, stări sufleteşti ca ale intelectualilor ardeleni. (Cum se ştie, chiar şi cultura noastră din Regat începe să se ardelenizeze puţin, prin unii oameni, ca Aurel Popovici, Scurtu, Chendi etc.) ir Dar nici Moldova şi Muntenia nu evoluează la fel. Fireşte că deosebirea e mai mică decît între ele şi Ardeal. De aceea le-am şi putut considera laolaltă faţă de Ardeal. Poeţii boieri din Moldova sînt mai „vechi" decît Văcăreştii. Conachi cîntă aproape numai dragostea, o dragoste senzuală, de o senzualitate specială, s-ar putea zice o dragoste fanariotă. Văcăreştii, şi mai ales Iancu, au în poezia lor şi altfel de sentimente, cîntă şi altfel de idealuri : patria, unirea etc. Conachi e ucenic numai al pseudoclasicismului vremii, pe cînd la Iancu Văcărescu, ucenic al aceluiaşi pseudoclasicism, observăm şi alte influenţe — el traduce chiar şi din „La Martin", poetul generaţiei următoare, şi apreciază pe scriitorii noi, pe un Cîrlova şi Grigore Alexandrescu. Dar chiar şi la primul Văcărescu, cel din veacul al XVIII-lea, la Ienache, observăm noutăţi : vorbeşte de a „patriei cinstire", o dată se inspiră din Goethe (ori dintr-un izvor al lui Goethe)* altădată, din poezia populară. Iar. un fiu al său, dintr-un cîntec de frunză. „Noutatea" aceasta, relativă, a scriitorilor munteni trebuie pusă în legătură cu specializarea muntenilor în „noutăţi", cu caracterul mai novator, mai revoluţionar al Munteniei, cu ivirea mai de timpuriu acolo a ideilor ori mişcărilor liberale (vezi articolele d-lui I. C. Filitti * Poezia lui Goethe apare însă după 16 ani de la moartea lui Văcărescu. 36t -din această revistă : polemica sa cu d. Barnoschi) — fapte care se explică prin pătrunderea mai puternică şi mai timpurie în Muntenia a ideilor Revoluţiei Franceze. In adevăr (vezi detalii în Pompiliu Eliade), Bucureştiul a fost unul din centrele principale ale culturii greceşti şi :ale mişcării de eliberare a Greciei. Ideile Revoluţiei Franceze se răspîndesc încă de la început în burghezia grecească din Bucureşti, din care se alcătuia Eteria lui Rhigas. Ideologia acestei „societăţi" o formează ideile Revoluţiei Franceze, de care s-a contagiat şi boierimea munteană. Pe de altă parte, ideile Şcolii ardelene (tot revoluţionare) au pătruns şi ele mai puternic şi mai de timpuriu în Muntenia. Şi or mai fi şi alte cauze pentru -care Muntenia este de la început mai „înaintată" decît Moldova. In epoca următoare, a -lui Alecsandri, Moldova e stă-pînită de curentul critic, de cel poporan şi de cel istoric ; literatura ei e mai obiectivă ; Moldova creează proza românească şi critica socială. Muntenia, în epoca aceasta, este entuziastă, lirică, lipsită de curentele mai sus-amintite (Odobescu apare cu douăzeci de ani mai târziu decît critica moldovenească, şi e singur, şi e ucenicul Moldovei. Ion Ghica — care, dacă ar fi trăit în Moldova, ar fi fost probabil un mare prozator epic şi un critic —, şi-a scris Scrisorile după ce trecuse vremea prozei şi criticii moldoveneşti.) Cauzele acestei deosebiri dintre Moldova şi Muntenia, din epoca aceasta, le-am arătat adesea ; cîteva le-am amintit şi mai sus, căci sînt comune şi epocei anterioare. Cea mai Importantă acum e faptul că în Moldova pătura vie, novatoare, o formează boierinaşii, moderaţi şi prin însăşi psihologia de clasă, şi prin faptul că erau depozitari ai unei tradiţii culturale mai puternice şi mai vechi (ceea ce e un element ponderator), pe cînd în Muntenia, pătura vie şi novatoare e alcătuită şi din boierinaşi (şi am văzut că în Muntenia şi clasa boierească e mai „înaintată"), şi din burghezi, adică dintr-o clasă mai revoluţionară, din aceea care se influenţase mai mult jde ideile Revoluţiei Franceze. (Desigur că burghezia bucu-reşteană de la 1848 era, în parte, vechea burghezie grecească dinainte de 1800, acum românizată, acea burghezie care, în vremea Revoluţiei Franceze, era atît de entuziasmată de ideile nouă.) .362 ‘In epoca lui Eminescu, critica teoretică râmîne în Moldova, dar critica în forme de artă se mută în Muntenia, pentru că acum formele nouă şi-au dat rezultatele, iar clasa care a rezultat, burghezia, era în Muntenia, şi nu in Moldova. Moldova criticase ridicolul unei alte societăţi de tranziţie, izvorît din amestecul de Orient şi franţuzism, -cel de la 1840. E teatrul lui Alecsandri. Acum, amestecul acesta nu mai era clasa Cucoanei Chiriţa, ci burghezia, şi cum în Moldova nu exista burghezie, nu avea cum să apară aici un „Alecsandri44 al acestei epoci. El a apărut unde era lumea de tranziţie, adică burghezia. A apărut deci în Mim tenia. E Caragiale, care e „Alecsandri44 al epocei sale. La opera lui Caragiale trelauie să adă-ogăm şi o parte din proza lui Delavrancea, unde acest nuvelist îşi arată aversiunea pentru clasa creată de formele nouă. In schimb, lirismul se mută în Moldova (Eminescu şi şcoala lui), pentru că, dacă în vremea idealurilor de redeşteptare, sentimentul dominant al păturii culte, speranţa, era mai puternic în Muntenia — şi deci acolo a înflorit lirismul —, apoi, sentimentul dominant al păturii culte, de după introducerea formelor nouă, jalea pentru ruina ori ameninţarea claselor vechi, pozitive, lovite de formele nouă, trebuia să fie mai puternic în Moldova, unde aceste clase au fost mai lovite, unde nu s-a produs nimic ca compensare, căci Moldova a sărăcit în toate clasele ei, pe cînd Muntenia s-a îmbogăţit măcar în clasa ei cea nouă. Să se adaoge că în Moldova boierimea a sărăcit total şi răpede, că puţina burghezie din Moldova era străină ; că meseriaşii moldoveni au fost învinşi de străini ; că Moldova îşi pierduse capitala [...] — în sfîrşit numai dureri şi dezastre. Fireşte că pesimismul moldovenesc nu e produs de-a dreptul de aceste lucruri. Ele au produs numai o stare de suflet deprimată, o tînjire, care a fost atmosfera morală a Moldovei. Tris-teţa aceasta a vechilor clase şi lucruri distruse a existat, fireşte, şi-n Muntenia, într-o măsură mai mică, şi un ecou al acestei tristeţi în literatura Munteniei sînt unele bucăţi ale lui Delavrancea, ca Ziua, Odinioară şi acum etc., şi chiar Caut casă a puţin sentimentalului Caragiale. Dar odată cu înjghebarea în Bucureşti a unei vieţi orăşeneşti mai complicate, odată cu „forma nouă44, care 363 e capitala ţării, apare acolo şi o parodie a literaturii urbane străine: macedonskismul, de care am vorbit în articolul din n[umă]rul trecut. Aşadar, pe cit condiţiile au fost deosebite în Ardeal, Moldova şi Muntenia, pe atît şi literatura din aceste trei ţinuturi româneşti a fost deosebită, în tot timpul evoluţiei ei — atît e de adevărat că literatura e strîns legată nu numai de caracterul specific naţional, ci şi de realităţile sociale şi culturale. După 1900 — în ultima ..epocă literară —, cînd procesul de formare al ţării celei nouă s-a isprăvit, cînd Unirea Principatelor s-a desăvîrşit, cînd, în sfîrşit, nu mai este Moldova şi Muntenia, ci România, deosebirile dintre literatura Moldovei şi Munteniei încep să se şteargă. Cu toate acestea, tot rămîn cîteva. Este una, care e un simplu fapt şi sare în ochii oricui : proza e un gen mai mult moldovenesc. Numărul prozatorilor moldoveni e covârşitor : Hogaş, Sadoveanu, Jean Bart, Gîrleanu, Spiridon Fopescu, Pătrăşcanu, Radu Rosetti, Cazaban, N. N. Beldiceanu, I. I. Mironeseu, Lucia Mantu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, G. Brăescu, ca să numesc numai pe cei care şi-au scos scrierile în volum, şi fără. să mai pun la socoteală pe Anghel, considerat, şi cu drept cuvânt, mai ales ca poet. Această bogată proză moldovenească din epoca ultimă nu este o noutate a epocei. De la început, cum s-a văzut, Moldova este ţinutul prozei româneşti. Este chiar creatoarea ei, cu C. Negruzzi. Am văzut că în perioada eminesciană Moldova împarte gloria cu Muntenia. Dar şi în perioada aceasta, cu toate că stă în fruntea poeziei lirice, Moldova nu e neglijabilă nici în privinţa prozei. Dacă proza caracteristică a epocei e mai ales muntenească (Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voineşti, dar şi Vlahuţă), apoi şi Moldova contribuie la îmbogăţirea acestui gen. Creangă e un scriitor cît şi Eminescu de mare. Vlahuţă nu e un creator, desigur (afară decît în Dan), dar proza lui a fost un instrument de îmbogăţire şi rectificare a limbei literare, prin introducerea, cu gust, a elementelor populare în stilul cult, prin introducerea, cu îndrăzneală, dar cu tact, a neologismelor în limbă şi prin grija de perfecţiune a formei. Iar Eminescu, în Făt-Fru-mos din lacrimă şi mai ales în Sărmanul Dionis, a creat 364 stilul „artistic" al prozei, stilul care nu spune, ei arată, care traduce în culori şi imagini — care a fost apoi şi al lui Delavrancea, cu mai puţin succes. înainte de Eminescu, am avut stiluri frumoase în proză, stilul clasic, la C. Negruzzi, şi într-o măsură la Alecsandri, stilul poetic la Odobescu ; dar stil artistic care să redea senzaţii, ca la Eminescu din bucăţile citate mai sus, n-am avut. Fiindcă asociaţia de idei ne-a adus sub condei numele celor mai buni stilişti dinainte de Creangă şi de d. Sadoveanu — pe al lui C. Negruzzi, Odobescu şi Eminescu —, să nu trecem fără a observa că toţi aceşti trei scriitori au cunoscut, au cercetat, au studiat şi literatura populară (pe care unii au şi adunat-o), şi literatura istorică veche. Se poate oare închipui stilul lor fără această învăţătură ? Cu alte cuvinte, se poate stil fără limbă ? Cit despre stilul lui Creangă şi al d-lui Sadoveanu, nu mai este nevoie de nici o discuţie. Creangă este însuşi poporul, iar d. Sadoveanu este urmaşul lui Neculce şi al creatorilor poeziei populare. Dar cu aceste consideraţii am intrat în altă ordine de idei. în articolul de faţă am voit să arătăm numai că literatura română a evoluat deosebit în cele trei ţinuturi româneşti şi că această deosebire se datoreşte faptului că realităţile sociale şi culturale au variat de la un ţinut la altul. Aşadar, am căutat să aducem încă o dovadă a dependenţii literaturii de realităţile naţionale — acest articol fiind o complectare a celui din n[umă]rul trecut. {Viaţa românească, 1925, nr. 3] Complectări •» Consideraţiile noastre, din articolele anterioare, cu privire la dependenţa literaturii de realităţile naţionale pun problema raportului dintre scriitor şi mediu. Să lămurim această problemă, ilustrînd, şi eu această, ocazie, realitatea raportului pe care l-am studiat. Nu de mult, am scris în această revistă că, pentru critica estetică şi chiar psihologică, nu e nevoie de nimic, nici chiar de biografia scriitorului, ci numai de opera de artă. Şi, totuşi, tot noi am explicat mereu evoluţia literară şi epocile literaturii prin condiţiile istorice şi sociale ale ţării. Lămurirea am şi început s-o dăm în rîndurile de mai sus, prin cuvintele subliniate. Căci una e critica estetică ori psihologică, şi alta istoria literară —■ pentru că una e un scriitor sau o operă de artă, şi alta o literatură întreagă ori o epocă literară. O operă se defineşte prin caracterele ei, şi un scriitor prin caracterele tuturor operelor sale. Cercetarea acestor caractere e critica estetică. Pentru aceasta ajunge estetica. Cauza esteticii stă in psihologia scriitorului ; aşadar, dacă voim să ne scoborîm la cauză, trebuie să facem psihologie. La rîndul ei, cauza psihologiei scriitorului stă în ereditatea lui şi în mediul în care s-a dezvoltat. Aşadar, dacă voim să ne scoborîm şi la această cauză, vom studia biografia scriitorului şi mediul în care a trăit el. Abia acum, prin studierea mediului, ajungem la sociologie. Toate aceste îndeletniciri formează critica complectă a unui scriitor. De fapt, unii critici fac critică estetică, alţii, critică psihologică, alţii, genetică — şi puţini le fac pe toate, adică critică complectă. Dacă-mi este permis să lămuresc pe cetitor cu ceva din activitatea mea, îi amintesc că atunci cînd am vorbit de scriitorii 366 sau ’ de opere, am făcut de obicei critică necomplectă : estetică şi psihologică şi rar critică complectă, ca de pildă-în articolul despre d. Brătescu-Voineşti. * Cu totul altceva e atunci cînd faci istorie literară şi te preocupi de şcoli, de curente, de epoci, aşa cunv am făcut în articolele din n-rele trecute ale Vieţii româneşti. Atunci, avînd de studiat grupuri de scriitori, obiectul analizei e ceea ce este comun la o sumă de scriitori — adică tocmai contrariul decît la critica, individuală, estetică ori psihologică a scriitorilor, cînd trebuia să studiezi ceea ce formează originalitatea scriitorului, ceea ce-1 diferenţiază de alţii. Ceea ce e comun unei întregi literaturi poate fi datorit rasei şi solului unei ţări. Literatura engleză are alte’ caractere decît cea franceză din aceste cauze foarte generale, naţionale. Ceea ce are comun o epocă literară — clasicismul francez din veacul al XVII-lea ori romantismul francez: din veacul al XlX-lea — nu mai poate fi datorit rasei şi solului (căci acestea sînt aceleaşi de-a lungul istoriei),, ci unor împrejurări schimbătoare, adică condiţiile istorice, care variază şi care sînt mediul social. Fără aceste condiţii nu se pot înţelege caracterele comune ale literaturii unei epoci, cu atît mai mult, cu* cît, cum am văzut în articolele trecute, există întotdeauna o concordanţă între caracterele literaturii unei epoci şi starea sufletească a epocii. Fără condiţiile acestea sociale, ar trebui să recurgem la rolul unor întîm-plări imposibile, ori la ipoteza unei Providenţe, care intervine şi orînduieşte lucrurile. Ar trebui să admitem că întîmplarea a făcut ca la* începutul veacului al XVII-lea să se nască în Franţa scriitori cu temperamentul obiectiv şi clasic ; şi că tot întîmplarea a făcut ca la începutul veacului al XlX-lea să se nască scriitori cu temperamentul subiectiv şi romantic. Ori că, graţie unei ,,armonii prestabilite" de că-tră Providenţă, în veacul al XVII-lea s-au născut exact acele temperamente de scriitori care conveneau societăţii franceze aşezate, disciplinate din acel timp ; iar la începutul veacului al XlX-lea s-au născut, iarăşi, exact acele temperamente de scriitori care conveneau societăţii neaşezate, zbuciumate din acel timp. 36r Care este explicaţia acestui caracter comun al scriitorilor dintr-o epocă şi a acestei concordanţe dintre caracterul comun al scriitorilor şi atmosfera sufletească a vremii, adică a publicului ? Este scriitorul produsul mediului ? Da şi nu. Fireşte, cînd e vorba de talent, răspunsul este : nu ! Scriitorul nu este produsul mediului. Este produsul fiziologiei, adică al eredităţii. Cînd e vorba însă de conţinutul operei de artă, atunci răspunsul este : da şi nu !, pentru că acest conţinut e determinat şi de temperamentul înnăscut, şi de mediu. Problema mediului este problema educaţiei. Educaţia modifică pe individ, dar nu-1 formează în întregime. Greşeşte Maiorescu, nu ţine samă de educaţia mediului, cînd spune că Eminescu ar fi fost acelaşi oriunde s-ar fi născut şi ar fi trăit. Desigur că Eminescu ar fi fost tot un om inteligent, contemplativ, sensibil, imaginativ, slab de voinţă, nepractic, oriunde ar fi apărut pe planetă. Dar dacă Gheorghe Eminovici şi Raluca Iuraşcu l-ar fi trimis în Japonia de la vrîsta de un an, el ar fi scris altfel şi cu totul altceva (nu vorbim de limba în care ar fi scris). In, acel „altfel“ şi în acel „altceva" ar fi vorbit influenţa mediului. Greşeşte şi Gherea, cînd spune că, dacă Eminescu s-ar fi născut mai devreme şi s-ar fi întâlnit cu C. A. Ro-setti, ar fi fost un poet optimist şi revoluţionar. Desigur că Eminescu ar fi fost altceva la 1840, din cauza mediului de atunci, dar optimist şi revoluţionar n-ar fi fost : l-ar fi împiedicat temperamentul înnăscut. L-ar fi împiedicat şi mai mult decît pe Gr. Alexandrescu, care, din cauza temperamentului său, n-a prea fost optimist (Alexandrescu este pesimist în poeziile unde e vorba de propriile-i afaceri de sentiment; este — cu ezitări —, nu optimist, ci „meliorist“ .în poeziile unde e vorba de (ară şi omenie ; în acest meliorism apare efectul mediului, al presiunii atmosferei patruzecioptiste asupra sa. Această parţială discordanţă dintre el şi mediu l-a împiedicat să dea întreaga măsură a talentului său.) Dar poate Eminescu nici n-ar fi scris la 1840*Poate n-ar fi simţit în el nimic de exprimat atunci, pentru acea vreme. Ori, începînd să scrie, şi neinţelegîndu-1 nimene, neconvenind nimărui, ar fi amuţit. In orice caz, dacă ar 368 îi scris (şi sîntem înclinaţi să credem că ar fi scris — temperamentele puternice de obicei rezistă, dar dau opere mai slabe), aşadar, dacă ar fi scris, n-ar fi fost gustat, adoptat de public. Publicul adoptă pe cei careţi convin. Din această cauză, Bolintineanu, scriitor mult mai mic decît Alexandrescu, a fost mult mai gustat de public decât Alexandrescu şi a fost mai „mare“. In sine, Gr. Alexandrescu e un poet mai mare decît Bolintineanu ; în istoria literaturii, Bolintineanu este mai mare decît Gr. Alexandrescu. Numai în istoriile literare de la 1900 încoace, Alexandrescu e mai mare decît Bolintineanu; Alexandrescu a fost îndreptăţit £bia în epoca Eminescu, atunci cînd starea sufletească din opera lui a putut fi apreciată, gustată cum trebuie, selectată. Nici chiar Eminescu n-a fost adoptat, selectat de la început. La 1870, atmosfera morală care să-l selecteze abia se forma. împrejurările sociale care au creat acea atmosferă abia se desemnau. Eminescu avea temperamentul potrivit să vibreze la astfel de împrejurări şi să corespundă la o astfel de atmosfera ; şi fiind sensibil ca o harfă eoliană, el a putut vibra cînd împrejurările abia se închegau. Restul, publicul, mai obtuz, a vibrat mai tîrziu — şi atunci Eminescu a fost selectat. Dacă poezia lui Eminescu, exact aşa cum o ştim, ar fi apărut la 1840 (lucru imposibil, căci atunci erau alte împrejurări : alte clase sociale, alte preocupări, altă cultură, altă limbă literară etc.), această poezie ar fi fost şi mai puţin selectată decît între 1870—1880 — noi credem că n-ar fi fost selectată deloc —, pentru că la 1840 n-ar fi corespuns publicului nici limba, nici concepţia de artă, nici filozofia lui pesimistă, nici sentimentul naturii din poezia lui, şi nici amorul, căci în fiecare epocă există şi un mod de a iubi şi de a preţui femeia. Cred că şi modele, deşi inventate de croitorii din Paris şi cocotele de la Nisa, arată şi ele pe toate străzile concepţia amorului masculin dintr-o vreme, pentru că croitorii şi cocotele sînt numai nişte seismografe senzibile la felul de a simţi al bărbaţilor. Compară rochia care acopere totul, misterios, din vremurile de altădată, cu rochia de azi, care descopere cît poate, desfiinţînd la maximum permis misterul. Moda de altădată putea ajuta pe femei să inspire amorul poetic ; moda actuală, sumară şi realistă, o poate ajuta să inspire instinctul ; cu moda de azi, amo- 369 rul nu mai poate fi acel complex sufletesc, în care instinctul rămîne inconştient. Bărbatul de azi, lucid şi realist, el cere aceasta. Fireşte însă că şi femeia s-a schimbat, aşa încît, dacă corespunde bărbatului, nu e o chestie-de pură conformare, ci şi de coincidenţă. Domnişoara din. vremea romantismului, şi dea din mahala, şi cea din societate, aprecia pe tînărul timid, respectuos, poetic. Cea de azi ni se zice că preferă pe tînărul robust, întrepid şi expeditiv. Acest ultim fenomen e un fenomen de influenţă a mediului (postbelic) şi de selecţie. Selecţie care caracterizează, şi ea, o epocă. Selecţia e un fenomen general. O găsim in lucrurile mici (ca mai sus), ca şi în cele mari. Aşa, de pildă, omul mare politic e acela care corespunde epocii. Kogălniceanu a fost omul mare al epocii de creare a României moderne. Cînd a venit epoca de organizare — burgheză — a României, omul mare a fost Brătianu. Kogălniceanu a rămas în umbră din cauza aceasta, şi nu din cauză că n-a avut... talent să-şi facă. partid — cum vreau unii. (Partidul mai mult se face decât îl face cineva. Ş-apoi, în definiţia unui temperament, care n-are chemarea de a organiza o ţară, intră şi neputinţa de a organiza un partid. Bineînţeles că ne-competenţa lui Kogălniceanu sau lipsa lui de atracţie de a organiza ţara se datoreşte nu numai temperamentului său, ci şi faptului că era boierinaş din Moldova, ţară lipsită de revoluţionarism şi de burghezie.) Cînd însă, la 1877, a venit iar un fapt de creare, cînd, cu războiul şi independenţa, s-a complectat crearea României modeme, Kogălniceanu a venit iarăşi, pentru un moment,, pe primul plan — dar numai pentru acel moment. Aşadar, întorcîndu-ne la literatură, publicul unei epoci adoptă temperamentele care-i convin. Şi, cum o şcoală literară nu e altceva decît un temperament (clasicismul şi romantismul, de pildă, sînt, în ultima analiză, două temperamente deosebite), o epocă literară e predominarea unui temperament — temperamentul convenabil publicului din acea epocă. * Fireşte că temperamentul scriitorilor e influenţat într-o măsură de mediu (de educaţia totală a mediului) şi fireşte că scriitorii selectaţi se adaptează, inconştient, într-o măsură oarecare, la sufletul publicului. 370 Acesta e rolul mediului : selectează temperamentele care-i convin, temperamente deja modificate intr-o măsură oarecare de mediu şi care se şi adaptează inconştient la mediu, cînd sînt selectate. Iată pentru ce, atunci cînd vorbim de scriitori, individual, ajungem la mediu numai cînd voim să cercetăm cauza socială a psihologiei scriitorului — problemă secundară în critica literară ; iar cînd voim să tratăm despre epoci, după ce le definim — definim temperamentul literar al epocei —, sîntem nevoiţi să ne adresăm mediului, să facem sociologie, dacă voim să înţelegem cauza fiecărei epoci în parte, a fizionomiei ei, şi cauza apariţiei şi succesiunii epocilor, ca şi a deosebirilor dintre ele — problemă capitală în istoria literară. Dar, in afară de critica şi istoria literară, sînt şi alte preocupări care pot face pe cineva să analizeze literatura. De pildă, psihologia, istoria politică, socială, istoria ideilor, a filozofiei etc. Atunci literatura serveşte ca document. Istoricul Franţei va găsi în romanele lui Balzac un document de primul rang asupra primei jumătăţi a veacului al XlX-lea. In aceleaşi romane psihologul va găsi un bogat material de observaţii. Aceleaşi romane au ajutat pe un Taine la construirea filozofiei lui deterministe. în aceleaşi romane Paul Bourget a găsit o doctrină politică etc. Teatrul lui Alecsandri şi al lui Cara-giale va da istoricului român documente pentru epocile respective, pentru fizionomia etapelor introducerii civilizaţiei străine şi ilustrarea efectelor acestei civilizaţii asupra diverselor clase — ca şi în privinţa atitudinii critice a intelectualilor acelor epoci faţă de schimbările suferite de societatea românească sub presiunea formelor nouă. Toate aceste rezultate, însă, se încorporează la istoria literară — căci, în definirea lui Balzac ori Cara-giale, istoricul literar va trebui să releve şi faptul că opera acestor scriitori conţine documente pentru istorie, sociologie etc., ca şi pe acela că aceşti scriitori au avut cutare atitudine faţă de obiectul zugrăvit de ei. Aşa, de pildă, dacă aş face studii complecte de istorie literară asupra lui Alecsandri ori Caragiale, ar trebui să ţin samă de rezultatele la care am ajuns asupra acestor scriitori în Spiritul critic în cultura românească — operă mai mult de istorie şi sociologie. 371 Aşadar, istoriei literare a unui popor îi pot da ajutor tot felul de ştiinţi care se documentează din literatura unei ţări. Acest lucru este important mai ales prin faptul că istoria literară capătă, astfel, sprijinul a tot felul de specialişti — psihologi, isterici, filozofi, jurişti, chiar şi lingvişti, arheologi, geografi etc. —, pe care nu i-ar putea înlocui cu acelaşi succes un singur specialist, «adică istoricul literar. * Să cercetăm, la lumina acestor idei, posibilităţile literaturii noastre. Dar, în prealabil, să distingem influenţa mediului asupra scriitorului, de selectarea scriitorului de către mediu. Mediul care influenţează sînt toate împrejurările dintr-un moment dat: .sociale, morale, culturale, literare etc. Ceea ce-1 selectează pe scriitor însă este publicul cetitor (adică numai o parte din mediu), a cărui psihologie, la rîndul ei, e condiţionată, şi ea, de toate împrejurările dintr-un moment dat şi, mai în special, de chipul în care lucrează acele împrejurări asupra clasei sau claselor din care face parte acest public cetitor. Eminescu a fost influenţat de împrejurările vieţii sale proprii, de mizeriile claselor de jos şi ale celor vechi, de durerile şi ridicolele unei societăţi de tranziţie, de literatura română anterioară, de cultura şi literatura germană etc. Publicul care 1-^a selectat au fost intelectualii vremii imediat următoare vremii sale, ieşiţi din clase vechi şi influenţaţi, şi ei, de unele din faptele care l-au influenţat pe dînsul. Acum să caracterizăm în liniile cele mai generale mediul în care s-a dezvoltat literatura română beletristică. La începutul veacului al XlX-lea, noi aveam două culturi : cea rurală şi cea urbană. Introducerea civilizaţiei apusene a adus o nouă cultură urbană. Este „euro-penizarea“, „occidentalizarea“ noastră. Aşadar, au rămas alăturea două culturi: la sate, vechea cultură rurală, care a produs pe Creangă ; la oraşe, o cultură nouă, importantă, care a produs literatura cultă din veacul al XlX-lea. Imitând cultura occidentală, ne-am pus deodată în condiţia unor inferiori, rămaşi în urmă, care imită ceva superior şi care, deci, fatal, deformează, caricaturizează. 372 Dar aceasta este însăşi definiţia „mahalagismului". O ţară înapoiată care imită o ţară civilizată este exact ca şi o clasă suburbiană care imită clasa din centrul oraşului. Ceea ce era Rică Venturiano faţă de cutare ministru de pe vremea lui, şi Ziţa faţă de nevasta acelui ministru, sau ceea ce era Dealul Spirei faţă de Calea Mogoşoaiei, era Bucureştiul, cu ministrul şi nevasta ministrului, faţă de Paris. Aceasta însamnă că şi toate lucrurile noastre nouă trebuiau să fie în acest raport cu lucrurile din Franţa. Şi Parlamentul, şi universităţile, şi constituţionalismul nostru, şi ziaristica, şi manierele etc. Imitaţie stângace, pretenţie, cu toate scăderile şi ridicolele inerente pretenţiei, adică lipsei de fond corespunzător formei — fapte asupra cărora a insistat Maior eseu. Acesta este mediul, şi literatura trebuia să se resimtă de acest mediu, ca modelator şi al scriitorului, şi al publicului care selecta pe scriitor. Cultura noastră urbană, fiind din punct de vedere european o cultură de periferie, de suburbie europeană, şi literatura noastră cultă trebuia să aibă acest caracter faţă de literatura occidentală. Dealtfel, literatura noastră urbană era nu numai condiţionată de către acea imitaţie de cultură europeană, care era cultura noastră, dar era, şi de-a dreptul, o imitaţie a literaturii europene. Era imitaţie şi prin modelele literare, şi prin faptul că era condiţionată de un mediu el însuşi produs al imitaţiei. Şi atunci, care putea fi remediul ? Sau strategia spre a înconjura pericolul suburbianismului ? Era ataşarea strînsă de singura noastră literatură o-riginală, cea populară, şi crearea treptată, cu dibăcie, evolutiv, a unei literaturi culte deasupra literaturii populare şi în legătură cu ea. Apoi, mai trebuia ca scriitorul să aibă o adevărată şi intensă cultură europeană. Cu alte cuvinte, cultura europeană să nu fie numai o spoială, iar această cultură serioasă să se altoiască pe spiritul naţional, condensat în literatura populară. Aceasta nu însamnă altceva decît adresa de a sări din Humuleşti în Europa, şi nu în suburbia europeană. Pentru aceasta, trebuia de procedat încet, cu metod. Trebuia de făcut în literatură ceea ce au cerut conservatorii în politică. In politică însă nu putea avea loc acest 373 proces evolutiv, pentru că în politică domină presiunea europeană fatală ; în literatură însă se putea, pentru că... s-a putut. Şi fiindcă în politică nu se putea, şi fiindcă în literatură se putea, de aceea criticii de la 1840 au fost patruzecioptişti în politică şi evoluţionişti în literatură. Russo nu voia să păstreze nirrlic din regimul vechi politic, dar a luptat cu tărie pentru păstrarea limbii acesteia, „grecită, turcită şi cum a mai fi“, şi pentru clădirea literaturii culte pe literatura populară. Evocam, intr-un articol trecut, pe cucoana Zinca din Tătăraşi, care-şi înnobilează cu un pat de bronz odaia de culcare, unde mănîncă şi-şi primeşte musafirii. Aceasta e o săritură prea mare. Evolutiv, se începe cu un pat de fier fără flori de alamă şi fără zugrăveli. Şi dacă Alec-sandri ar fi imitat poeziile filozofice ale lui Alfred de Vigny ar fi făcut ca cucoana Zinca. El însă a imitat poezia generală, simplă, „aryană" a lui Hugo, şi-a adus, peste lucrurile din odaia lui Enache Damian, un simplu pat de fier. Elementul suburbian din poezia lui Alecsandri este neglijabil faţă de cel din poezia lui Bolintineanu. Această superioritate se datoreşte mediului moldovenesc care l-a influenţat şi selectat pe Alecsandri, căci in Moldova entuziasmul imitator a fost mai liniştit şi a avut ca antidot curentul poporan, cu alte cuvinte, spiritul specific a fost mai operant; această superioritate se datoreşte şi culturii mai asimilate, dacă nu mai bogate a acestui fiu de boier care a fost Alecsandri. Dar, pe lîngă aceste condiţii sociale şi individuale, mai este încă o condiţie care fereşte de suburbianism. E talentul. Toate aceste condiţii le-a avut în grad înalt Eminescu. Şi comuniunea cu caracterul specific al poporului său, şi cultura, şi talentul, şi mediul selectiv. Eminescu nu e deloc suburbian. Prin îmbibarea, dacă se poate spunea astfel, de poezia populară, de literatura cronicilor, prin peregrinaţiile sale in toate ţinuturile româneşti, prin înfrăţirea lui cu „tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul", el era pătruns adînc de spiritul specific al poporului său, avea pffciorul înfipt adînc în realitatea noastră naţională, neatinsă încă de nici un suburbianism; prin studiile şi lectura sa în limbi străine, el avea capul ridicat sus, în cultura europeană (şi nu suburbiană) ; prin geniul său, adică prin 374 puterea originalităţii, el era ferit de imitaţia servilă, era în stare să asimileze perfect (şi nu să caricaturizeze, suburbianizînd-o) cultura străină. Şi, din cauza acestei lipse de suburbianism, el, ca şi toţi scriitorii noştri mari, a păşit cu prudenţă, s-a ridicat -deasupra literaturii populare cu precauţie, atîta cit trebuia, cit permiteau condiţiile ţării sale şi literaturii noastre : Eminescu, cu toată cultura lui mare, a fost poetul sentimentelor simple, generale, a fost un poet „aryan" ; el nu a voit să fie „ultimul cuvint“ al literaturii europene. Aceste toate condiţii şi această pază de a sări departe peste stările noastre l-a garantat de orice suburbianism. Iată cauza pentru care Eminescu, fiind foarte naţional, este scriitorul nostru cel mai occidental. Este cel mai occidental, fiindcă este cel mai naţional. El a sărit din cultura rurală în cea urbană — şi nu in cea suburbiană —, pentru că, prin cultură şi geniu, a clădit de-a dreptul, pe poezia populară, poezia urbană. Şi a fost selectat, nu deodată, ci cînd, în sfîrşit, s-a ivit un public capabil să-l înţeleagă : intelectualii de după 1880. Nu mulţi, fireşte — căci, să nu ne înşelăm, pe Eminescu poetul nu l-a gustat cu adevărat decît o pătură subţire. Publicul lui s-a mărit apoi, de pe la 1900, prin partizanii ideilor lui politice. Afară de asta, încă de la 1883, s-a născut „moda" Eminescu, continuată mereu ; apoi a început tradiţia, stima pentru un poet clasic, lăudat de atâţia scriitori etc. Dar de la 1880 pănă la 1900 a existat un public eminescian, din care s-au recrutat o mulţime de imitatori, care nu-i imitau sentimentele (le aveau şi ei), ci „poetica", şi, desigur, odată cu ea, li se mai „emineştianiza" şi sentimentele, căci un poet mare întăreşte sentimentalitatea, de acelaşi fel, a publicului său. Acum, să vorbim mai în special despre suburbia-nismul nostru literar. Dar aceasta, în numărul viitor. iViaţa românească, 1925, nr. 4.1 NOTE ŞI VARIANTE SPIRITUL CRITIC IN CULTURA ROMÂNEASCA După cum spune Ibrăileanu în prefaţa la ediţia I a lucrării (Iaşi„ Editura Viaţa românească, 1909), cele mai multe capitole au fost: publicate ca studii în revista Viaţa românească (două în Curentat nou). In ordinea capitolelor lucrării tipărite, aceste studii sînt: Cîteva consideraţii asupra spiritului critic în cultura românească (Curentul nou, I, 15.XI.1905). De la M. Kogălniceanu la d. Maiorescu (Viaţa românească^ 1906, n-rele 1 şi 2). Amestec de curente contradictorii: G. Asachi (Viaţa românească, 1907, nr. 11). Primul junimist: Costache Negruzzi (Viaţa românească, 1906,. nr. 3). Vasile Alecsandri (Un junimist patruzecioptist), (Viaţa ro~ mânească, 1906, nr. 4). Evoluţia spiritului critic (Eminescu şi socialiştii), (Viaţa românească, 1908, nr. 5). Semnificaţia socială a operei lui Caragiale (Viaţa românească, 1908, nr. 10). La acestea se adaugă textul inedit al capitolului XI — Spiritul critic în Muntenia: Sinteză de criticism şi patruzecioptism r A. Odobescu. Din spiritul critic în cultura românească, în timpul vieţii lui* Ibrăileanu au apărut trei ediţii : I, In 1909, Editura Vieţii româneşti, Iaşi, 267 p. a Il-a, în 1922, Viaţa românească, Iaşi, 267 p. a IlI-a, fără an, Viaţa românească, 267 p. (o continuare de-tiraj a celei de a doua ediţii). De fapt, ediţia primă a Spiritului critic... a apărut în 1908: (octombrie-noiembrie), deşi pe carte e imprimat anul 1909 ; în decembrie 1908, dr. N. Quinezu îi scria din Elveţia prietenului său G. Ibrăileanu : „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul, stăpîne, că ochii mei au văzut, în sfîrşit, apariţia volumului tău. Dorindu-ţi 37 T cele multe volume înainte şi sănătate, cu prietenie, al tău, dr. N. Quinezu." (Cf. Scrisori către Ibrăileanu, Ed. Minerva, voi. II, 1972, p. 178. A se vedea şi Al. Piru, Ibrăileanu, E.P.L., 1971, p. 104.) Pentru aceeaşi dată pledează o altă scrisoare, a lui C. Botez, din 3/21 ianuarie 1909, dată la care pţimise deja la Charlotenburg din partea autorului volumul: „Iţi mulţumesc pentru volum — nu-ţi mai fac complimente pentru el, căci tu ştii ce gîndesq eu despre articolele tale. Atîta îţi spun, măcar că tu rîzi totdeauna de filologi, volumul tău are de drept locul întîi în istoria filologiei române“ (voi. citat, p. 3). în legătură cu preocupările foarte timpurii ale lui Ibrăileanu pentru spiritul critic românesc, a se vedea prefaţa acestui volum, precum şi Al. Piru. Ibrăileanu, ed. cit. Se cuvine menţionată şi informaţia că Ibrăileanu îşi pregătise q primă formă a studiului încă din 1903, intenţionînd să-l publice în revista Cultura română. Aflăm aceasta dintr-o recenzie la rubrica „Revista revistelor" din Viaţa românească, 1911, nr. 9, p. 459 (vom reveni asupra acestei recenzii în cazul polemicii Ibrăileanu — Ov. Densusianu). Să menţionăm acum doar fragmentul prin care revista ieşeană — prin paha lui Ibrăileanu, desigur, ne informează : „...am cetit, în ultimul deceniu al frumosului veac al XlX-lea, aproape toată literatura veche românească — pe care am scos-o în fişe —, cetire care a dat putinţa unuia dintre noi să consacreze cîţiva ani studiului evoluţiei criticii moldoveneşti, studiu a cărui publicare era să aibă loc în 1903, în revista d-lui Găvănescul Cultura română, unde a şi fost anunţat sub titlul de Cultura moldovenească şi care, din anumite cauze, n-a văzut lumina zilei decît în 1905, cînd a început a se tipări în Curentul nou şi, apoi, în continuare, în Viaţa românească“. De fapt, există o mărturie şi mai veche, încă din 1906, în articolul Un critic volintir, Viaţa românească, nr. 3, rubrica „Mis-cellanea11, semnat Nicanor & Co, în care, răspunzînd lui Ilarie Chendi, care atacase studiul lui Ibrăileanu De la M. Kogălniceanu Ia d-l Maiorescu (publicat în V.r., 1—2), revista furniza aceleaşi date. Nu numai apariţia în volum a Spiritului critic... determină nenumăratele opinii, dispute — mai mult sau mai puţin răuvoitoare —, dar însăşi publicarea succesivă, între 1905 şi 1908, în Curentul nou şi în Viaţa românească, a celor mai multe dintre capitolele viitoarei cărţi va aduce în discuţia publică numele şi opiniile criticului ieşean. Neinspirat, Oct. Tăslăuanu îşi intitula un articol Critic nechemat (Luceafărul, 1906, nr. 5), iar Ov. Densusianu, în Luceafărul 378 din’ septembrie 1911, îl învinuieşte pe Ibrăileanu de „deturnare de descoperiri", revendicîndu-şi întîietatea în constatarea că Maio-rescu a avut înaintaşi în lupta contra latinismului şi a imitatorilor. Răspunsul lui Ibrăileanu din „Revista revistelor", recenzia rev. Luceafărul, în Viaţa românească, 1911, nr. 9, prompt şi bătăios, arată că de fapt nici el, nici acuzatorul lui nu sînt autorii „descoperirilor" în chestiune, căci, încă din 1890, V. A. Urechia cita România literară a „nemuritorului Vasile Alecsandri" ca autoare a luptei contra „stîlcirii limbii sub pretext de purificare"; urma apoi exemplul lui N. Pătraşcu, care, în 1894, vorbea de A. Russo în acelaşi spirit în care Ibrăileanu avea să-l discute mult mai tîrziu ; în fine, venea exemplul lui V. Alecsandri, care, în scrisorile către Negruzzi, se arăta, la rîndul lui, un precursor al noii direcţii. Combătîndu-şi adversarul, Ibrăileanu îşi enunţă punctul de vedere propriu : nu ţine la paternitatea unor descoperiri, ţine însă să explice tuturor, care i-au fost intenţiile cînd a dat la lumină Spiritul critic... : „...să arătăm rolul criticii în cultura unui popor ; să tratăm problema introducerii şi asimilării culturii străine, să arătăm lipsa de temei a xenofobismului ; să dovedim... că «Junimea» a fost condiţionată şi influenţată de predecesorii ei, •să arătăm ce a. preocupat pe vechea critică moldovenească şi ce pe «Junimea» ; să arătăm asemănările şi deosebirile dintre vechea şcoală şi «Junimea» ; să găsim cauzele pentru care se deosebesc aceste două şcoli critice ; să arătăm factorii culturii moldoveneşti şi ai celei munteneşti ; să găsim cauzele pentru care apare în Moldova şi nu aiurea spiritul critic ; să arătăm fizionomia fiecărui critic ; să arătăm că toate manifestările intelectuale ale acestor critici au ca principiu generator atitudinea lor faţă cu problemele puse de momentul istoric şi de psihologia categoriei sociale ce o reprezentau; să urmărim evoluţia criticii post-junimiste a lui Eminescu şi a socialiştilor ; să cercetăm spiritul critic în Muntenia, să arătăm corelaţia dintre problemele lingvistice literare şi cele politice; să introducem o nouă concepţie în istoria literară..." Ideile de mai sus se regăsesc într-o cronică mult mai veche. Istorie imparţială, Viaţa românească, 1906, nr. 4 (semnată Nica-nor & Co.), în care Ibrăileanu răspundea lui M. Dragomirescu, iritat şi acesta de studiul De la M. Kogălniceanu la dl. Maiorescu. Printre altele, criticul ieşean insistă asupra ideii că un critic literar este asemenea omului de ştiinţă, el explică, constată fenomenele specifice sub toate aspectele lor. In 1909, cînd apărea Spiritul critic în cultura românească, cel mai violent atac ce îl primea Ibrăileanu era din partea lui 379 N. Iorga, în Neamul românesc literar, I, nr. 4, în articolul intitulat Teoriile literare ale unui nou profesor de Universitate. Faptul că Sămănătorul nu fusese introdus în filiaţia Dacia, literară — Viaţa românească pe linia tradiţiei spiritului critic îl făcea pe autorul articolului să afirme : „...eşti mulţumit, în sfîrşit,. că ai aflat această genealogie literară. Familia rece-casantâ a junimiştilor : C. Negruţ-tată, Maiorescu-fiu ; familia complectă liberă a poporaniştilor ; Rusu-tată, Ibrăileanu-fiu.“ Ironia tăibasă era — din păcate — gratuită : „...dacă mănînci cu un prieten la* acelaşi restaurant scump, dacă nu ceteşti Viaţa românească, dacă te speli, te piepteni şi faci baie, dacă nu admiri logica d-lui Ibră-ileanu şi spiritul d-lui Stere, şi prietenul d-tale are tocmai aceste-aplecări şi obiceiuri, sînteţi amîndoi identici în politică". Ibrăileanu răspunde cu articolul d. N. Iorga critic şi polemist, în Viaţa românească, nr. 3, 1909, continuat în „Miscel-laneele" din nr. 4 şi 7, aţelaşi an, articolele D. Iorga (semnat Nicanor & Co.) şi, respectiv, Iar d. N. Iorga, sub aceeaşi semnătură. Răspunsul are la bază demonstraţia că N. Iorga răstălmăceşte sensul afirmaţiilor şi chiar citatele (v. această polemică, pe* larg, în Al. Piru, Ibrăileanu, ed. cit., p. 328—334). Ceea ce-1 răneşte însă pe Ibrăileanu în articolul în discuţie-este acuzaţia adusă de N. Iorga că un adept al internaţionalismului nu poate fi patriot, calificîndu-i pe socialişti drept şarlatani. In legătură cu ostilităţile dintre generoşi (foştii socialişti trecuţi la liberali) şi socialişti, cu poziţia lui Ibrăileanu în această acută luptă din epocă şi, implicit, poziţia criticului afirmată în* Spiritul critic..., a se vedea : Viaţa românească : C. Dobrogeanu-Gherea—din ideile fundamentale ale socialismului^ ştiinţific, 1906, nr. 7 ; Pentru contemporani şi pentru posteritate; 1910, nr. 2 ;; Gherea, Viaţa românească, 1922, nr. 6, precum şi Scrisoare deschisă către d. C. Dobrogeanu-Gherea, Viitorul, 1909, 20 dec. : Răspuns la scrisoarea deschisă a d-lui G. Ibrăileanu, în Adevărul 25 dec. 1909 ; A doua scrisoare deschisă către d. C. Dobrogeanu-Gherea, în Viitorul, 11 ian. 1910 ; A treia..., în Viitorul, 13 ianuarie 1910 ; Al Piru, op. cit., p. 107—109, 210—211, 220—221 ; Z.. Ornea, Poporanismul. Bucureşti, Minerva, 1972, p. 215 şi urm. Apariţia Spiritului critic... a prilejuit nenumărate consideraţii lui E. Lovinescu. Acesta afirmase în 1906, în articolul Morala in artă (Paşi pe nisip, II), împotriva teoriilor lui Ibrăileanu, ci în opera de artă „artistul e prezent ca artist şi absent ca judecător-moral". Răspunsul lui Ibrăileanu a venit prompt în articolul Probi eme literare, Viaţa românească, 1906, nr. 7. Totuşi, în acea vreme, între cei doi critici părea posibilă o viitoare colaborare şic 380 menţinerea relaţiilor la nivelul polemicii loiale, de idei. Lovinescu îi scria lui Ibrăileanu, în 1906, după ce publicase Morala în artă : „...Eu nici nu pot concepe supărarea în materie literară... Liber e oricine să spuie orice. îi cer numai să aibă aerul de imparţialitate. Apoi toate criticile d-tale au acest aer în gradul cel mai înalt. N-am cuvinte să te felicitez pentru acest lucru. Şi eu, în puterile mele, mă lupt pentru a scoate totdeauna partea afectivă din criticile ce fac ; nu pot deci decît să mă bucur cînd văd că şi eanu, „Morala d-lui Sadoveanua este subintitulat în ed. I a volumului Scriitori şi curente: „Şoimii", „Dureri înăbuşite", „Crîşma lui Moş Precu“ (fragment dintr-un articol polemic), articol care fusese publicat în Curentul nou, I, nr. 2, dec. 1905, sub titlul Doi critici şi mai mulţi scriitori. Acest articol era un răspuns al lui Ibrăileanu la gravele acuzaţii ce i le aducea H. Sanielevici prozatorului moldovean în articolul' Morala 389 d-lui Sadoveanu, în Curentul nou, I, nr. 1, 1905, republicat în volumul Poporanismul reacţionar, 1921. Pentru a-şi întemeia concluzia că în povestirile lui Sadoveanu (volumele apărute la Mi-nerva, 1904) predomină beţia, adulterul, prostituţia şi violenţa, Sanielevici alcătuieşte un tablou sinoptic, enumerînd povestirile din acest volum, atribuind fiecăreia unul din calificativele... „beţie, adulter, omor", „bătaie, prostituţie*, „omor" ; „bestialitate, sex", „seducere, omor", „adulter, omor", tablou pe care, în 1921,, Sanielevici îl consideră el însuşi exagerat, dar cu valoare de document în istoria literaturii române. Faţă de un atac atît de nedrept şi de violent, Sadoveanu dă publicităţii, prin intermediul ziarului Voinţa naţională, din 23 noiembrie 1905, o scrisoare deschisa (gest pe care nu-1 va mai repeta vreodată şi pe care îl va regreta), în care, foarte lapidar, îi comunică lui Sanielevici opinia sa : „...judecata d-tale asupra operei mele literare : ea te priveşte pe d-ta şi de acolo, de jos, ea nu mă poate atinge. La insultele asupra persoanei mele, însă, îţi făgăduiesc într-adevăr un răspuns tare şi te rog să-mi faci cunoscut dacă pe corpul d-tale este o părticică curată care să-l poată primi". Convins de dreptatea sa, spovedindu-i-se lui Ibrăileanu că e — într-un anume fel — un neînţeles, Sanielevici îi scria acestuia la sfîrşitul lunii noiembrie 1905 : „Nu-i om mai modest şi mai simplu ca mine, şi mai ales n-am cunoscut pe nimenea care să fie aşa de sincer, aşa de lipsit de orice formă, aşa de dezbrăcat, aşa de copil. Sentimentul însă care formează temelia sufletului meu este sentimentul intelectual al dreptăţii..." Cît despre reacţia lui Sadoveanu, Sanielevici replica, în aceeaşi scrisoare : „Ce zici de scrisoarea lui bestială ? «Are să mă bată»-! Am revolver foarte elegant şi fin, cu gloanţe Manlicher, cari trec la 200 de m. printr-o scîndură... De vacanţa Crăciunului voi sta două săptămîni la Bucureşti şi-l voi purta continuu încărcat asupra mea. Decît pălmuit de bandit, mai bine un an, doi la puşcărie..." (cf. Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, p. 241, Ed. Minerva, 1973.) într-o altă scrisoare, la puţină vreme după aceasta, Sanielevici acceptă ca Ibrăileanu să scrie despre Sadoveanu în revista sa : „Dacă vrei să-l aperi pe Sadoveanu, revista îţi stă la dispoziţie. Ar fi mai bine însă să aştepţi pînă voi publica eu cîteva articole despre dînsul..." (Ibid., p. 243). * Ibrăileanu însă nu-i ascultă sfatul şi publică, în apărarea lui Sadoveanu, articolul amintit. Era o poziţie dreaptă, de profundă înţelegere a specificului tînărului prozator moldo- 390 vean.1 Criticul ieşean se pronunţa şi cu privire la cel de al „doilea" critic al lui Sadoveanu, la care şi titlul articolului se referă. Acesta era N. Iorga, recenzent al prozei lui Sadoveanu, mai întîi în Sămănătorul, din 12 martie şi 4 aprilie 1904, şi, apoi, în articolul Doi povestitori (Sămănătorul, 22 august 1904). Pus alături de Vasile Pop, Sadoveanu era considerat un romantic în evocarea oamenilor simpli, a celor „care plîng vechi dureri, umbre deznădăjduite ce nu se pot odihni... umbrele în zale ruginite, umbrele pătate de sînge... voevozi, boieri vechi, boieri noi, haiduci..." G. Ibrăileanu, care nu întîmplător îşi schimbă titlul articolului în volumul publicat, înlătură din text fragmentele ce se referă la N. Iorga. Mai întîi, e important de semnalat că în acele pasaje Ibrăileanu se arăta împotriva intervenţiei din presă a lui Sadoveanu : „Acest articol era deja scris cînd a apărut scrisoarea d-lui Sadoveanu către dl. Sanielevici. Deşi apreciator al d-lui Sadoveanu ca artist, protestăm cu indignare împotriva apucăturilor pe care dl. Sadoveanu le introduce cel întăi în publicistica română. Lasă că un artist nu răspunde la critică, dar dl. Sadoveanu nu pricepe că, fiind nesilit de nimene, din libera sa voinţă, om public, trebuie .să sufere şi criticele aspre, chiar dacă ar fi pătimaşe şi nedrepte, în tăcere, după cum suferă şi laudele, chiar exagerate, tot în tăcere." Apoi, iritat, Ibrăileanu nu recunoaşte dreptul ce şi-l asumase întrucîtva Iorga în „descoperirea" lui Sadoveanu : ,,..d-sa, nevrînd sau neputînd să facă critica literară, dar, simţindu-şi vocaţia de «părinte al literaturii române», a îmbrăţişat nobila, dar nu aşa de ingrata misiune de oracol literar, decretînd o dată pe săptămînă sentinţele sale «poporului român», pe care l-a luat sub un fel de epitropie". In textele citate mai sus trebuie căutat motivul scrisorii lui Sadoveanu către Ibrăileanu din 23 dec. 1905. I se adresa acestuia cu inima deschisă, considerîndu-1 „un om rar între puţini, care, 1 Vorbind despre Sadoveanu în Istoria literaturii române contemporane (Evoluţia prozei literare), E. Lovinescu relua textul, aproape identic, în care (în capitolul Evoluţia criticei) vorbea de Ibrăileanu comentator al lui Sadoveanu. Uitînd să menţioneze că fragmentul citat din Ibrăileanu se referea doar la primele povestiri ale lui Sadoveanu (Ibrăileanu îi reproşa acolo lui Sadoveanu că nu observă tipurile reprezentative din lumea satului), Lovinescu trăgea concluzia că Ibrăileanu a debutat cu rezerve asupra naturii subiectelor povestitorului moldovean, devenind mai tîrziu indulgent şi intrînd în „desăvîrşita dependenţă a povestitorului moldovean, printr-o admiraţie nediferenţiată" (ediţia îngrijită de Eugen Simion, Buc., 1973, p. 22—23). 391 trecînd peste multe şi despicînd cu suflet larg şi cu înţelegere lu* crurile, mi-a dovedit că nu trebuia să mă înspăimînt de anarhia publicistică../' şi pentru că a venit „cu înţelegere luminată pentru un autor care, vai, a înţeles de mult că laudele exagerate ce i s-au adus nu înseamnă nimic". în acelaşi timp, căuta să-i explice lui Ibrăileanu motivele intime ale scrisorii din Voinţa naţională : „...om care consider cariera de scriitor ca un apostolat social, om ce mă socot dator cu multe, în sfîrşit, şi cătră mine şi cătră^ alţii în această ţară a durerii, mă văd dintr-o dată atacat într-un chip care şi azi, cînd m-am liniştit, îmi pare cu totul, cu totul lipsit de bună-credinţă, de omenie !... Mi s-a revoltat sufletul, fiecare părticică a sufletului. Mi s-a părut pur şi simplu că sînt victima unui asasinat. Am avut această Impresie. E posibil să loveşti aşa fel un om ocupîndu-te cu ceea ce scrie el ? Cu ce am greşit ? Indignarea mea a fost cu atît mai mare, cu cît, ca om, n-am absolut nici o pată. Trebuie să ne gîndim că sînt şi oameni în lumea aceasta. Cum se poate să izbeşti aşa într-un suflet, să-l terfeleşi zîmbind ? Pentru ce ?“ (Op. cit. voi. I, p. 203.) Deşi în această epocă Sadoveanu era colaborator şi redactor al revistei Sămănătorul, nu împărtăşea întru totul poziţia revistei : „...Cît despre mine, eu n-aş tolera multe din cele ce se publică în revistă : ne-au făcut de rîs unii cu proaste poezii istorice, alţii cu romane umoristice ţărăneşti, care m-au revoltat, dar pe care a trebuit să le primesc, pentru că nu eu hotărăsc redactarea ; s-a făcut naţionalism în loc de literatură românească, şi alte multe" (op. cit., voi. I, p. 203). Regretă de asemenea acuzele violente la adresa lui Ibrăileanu şi a celor ce colaborau la Curentul nou, adresate de Iorga în articolul din Sămănătorul, 4 dec. 1905. „Totuşi, totuşi — nu se poate împotrivi Sadoveanu —, acest om cu suflet bun şi entuziast are rătăciri şi greşeli pe care de multe ori trebuie să le treci cu vederea... Trebuie să-l primim aşa cum este, cu scăderile lui, să ne mulţămim. Cine altul l-ar fi putut înlocui la Sămănătorul ? Şi orice s-ar zice, a adus oarecare foloase această revistă, cu toate, cu toate, cu toate ale ei !“ (Ibidem.) Aflînd de intenţia ieşenilor de a scoate o revistă (care, printre altele, îşi propunea să atace şi Sămănătorul), Sadoveanu, loial, îl apără pe Iorga : „încît aţi cîştiga jumătate din sufletul acestui om care e amărît de atîtea atacuri şi nu mai ştie să deosebească ticăloşia de lealitate", propunînd mai degrabă o colaborare între cele două reviste în problema specificului naţional. Totodată il asigură pe Ibrăileanu de colaborarea sa (Ibidem, p. 207). Primele povestiri publicate de Sadoveanu în Viaţa românească sînt Pustiul, urmată de Sfaturi vechi (nr. 5, 1906), şi SfîntUl 392 Vasjle (nr. 6, 1906) ; Mariana Vidraşcu (nr. 8, 1906). De aici încolor colaborarea sa la Viaţa românească va fi constantă, între cei doi statornicindu-se o prietenie exemplară. Peste ani, în 1936, anul morţii lui Ibrăileanu, într-un articol din Viaţa românească, 1936, nr. 4—5, intitulat Prietin unic (introdus apoi în ciclul Istorisiri de vînătoare, Cugetarea, 1937), M. Sadoveanu, evocînd anii cînd se consolida prietenia lor, bazată întîi de toate pe înţelegerea „poeziei infinite ce ne lega de peisagiul în care pluteam", îşi aducea aminte şi de disputa cu Sanielevici, de intervenţia delicată a lui Ibrăileanu, care-1 mustra pentru rîn-durile din Voinţa naţională : „Eram un artist care îmi căutam subiectele exclusiv în ceea ce mă înconjura, îndeosebi în natură ; cunoaşterile pe care le aduc anii, experienţele şi cultura îmi lipseau ; lecturile mele fuseseră numai literare şi de curiozitate ; sufletul omenesc era pentru mine încă o problemă care mă aştepta s-o dezleg la un timp mai potrivit. Omul social din mine era încă la începuturile lui ; mai tîrziu, treptat, acest om şi-a făcut evoluţia... Cu tot tumultul ei tînăr, în care se rostogolea mult pietriş şi spumă, în această literatură se resfrîngea o parte din poezia acestui pămînt şi a acestui popor..." (Cf. M. Sadoveanu, Opere,, voi. XIV, p. 466, E.S.P.L.A., 1958. V. în această chestiune şi AL Piru, Ibrăileanu, E.P.L., 1967, p. 327—328.) In legătură cu evoluţia relaţiilor dintre Sanielevici şi Cu* rentul nou, pe de o parte, şi Ibrăileanu şi cercul Vieţii româneşti,. pe de alta, a se vedea încă articolul Pentru adevăr al lui Ibrăileanu, din Viaţa românească, 1910, nr. 1, precum şi scrisoarea lui Sanielevici din 19 februarie 1910. Este deosebit de interesant de asemenea fondul de scrisori H. Sanielevici către Ibrăileanu (în voi. III din ediţia citată). A se vedea încă lucrarea Poporanismul de Z. Ornea, Ed. Minerva, 1972. * Ioan Al. Brătescu-Voineşti îşi începe colaborarea la Viaţa românească în numărul 2 al primului an, cu nuvela In lumea dreptăţii, continuată în numerele 3, 4, 5, 6, acelaşi an ; în numărul 7 (sept.), apare schiţa Conu Alecu, iar la sfîrşitul lui octombrie, editura revistei ieşene îi tipăreşte volumul In lumea dreptăţii, care, pe lîngă nuvelele editate în volumul de la Minerva, apărut în 1903, cuprinde şi unele inedite. Intrarea prozatorului muntean în grupul Vieţii româneşti se produce la insistenţele lui Ibrăileanu, care căuta să-l atragă pe acesta încă înainte de apariţia revistei. La 19 ianuarie 1906 îi scria : „Iertaţi-mă că mă adresez aşa, fără nici o ceremonie şi, poate, vă importunez... Iată despre ce este vorba : scoatem aici 39» o revistă mare, de peste 100 de pagini, sub direcţia lui Stere, Bujor şi cu colaborarea d-lor Gane, Vlahuţă, dr. I. Cantacuzino şi alţii. ...Va fi o revistă cinstită, fără polemici personale, cu discuţii 'de idei..." Acesta răspunzîndu-i că nu are timp şi este obosit, Ibrăileanu continuă să insiste : „Revţsta noastră are pretenţia să aibă succes şi să plătească din veniturile ei pe colaboratori şi, -dintre colaboratori, mai întăi pe cei din afară şi în primul-^înd pe literaţi. Dar, ca să ajungem la acest ideal, trebuie să facem impresie în ţară, şi impresia n-o putem face decît prin «prestigiul talentului şi numelui» colaboratorilor revistei. Iată pentru ce ţinem aşa de mult la colaborarea dv.“ (2 febr. 1906, cf. Scrisori către Ibrăileanu, voi. III, p. 434.) Entuziasmul lui Ibrăileanu, după apariţia revistei, se transmite şi scrisorilor către colaboratori. Aceluiaşi Brătescu-Voineşti îi scrie, la 16 aprilie 1906, după ce acesta trimisese pentru nr. 2 nuvela In lumea dreptăţii: „Revista are un succes foarte mare. Gazetele din Transilvania o laudă mai mult decît merită. Avem un tiraj de 3000 exemplare. Am primit o scrisoare entuziasmată de la d. Vlahuţă, ca să-l citez pe cel mai de samă. Chiar şi Jak Negruzzi ne-a felicitat călduros, spunînd că... nici nu ceteşte Convorbirile. Desigur că ne veţi da tot sprijinul dv. Am fi fericiţi să fiţi un colaborator constant, fie chiar cu intermitenţi mai mari. Bucata dv. a fost o revelaţie aici în Iaşi, unde nu se ceteşte mai deloc şi unde deci eraţi aproape necunoscut. Noi am scos laşul din toropeală..." (Ibidem, p. 435.) O lungă şi fructuoasă colaborare va continua sprijinită cu înţelegere de mentorul Vieţii româneşti. Tot în scrisori putem găsi — măcar în parte — secretul slăbiciunii lui Ibrăileanu pentru proza lui Brătescu-Voineşti. Ibrăileanu credea în arta scriitorului muntean, considerîndu-1 un talent „extraordinar", o „nobleţă" de sentiment cum n-a avut nimeni în literatura românească... (cf. voi. citat, p. 439). în inadaptabilul lui Brătescu-Voineşti, Ibrăileanu se regăsea pe sine : „Acel care-ţi scrie aceste rînduri s-a dus la liceul din Bîrlad cu bani strînşi prin subscripţie, mai tîrziu a suferit literalmente de foame, a fost multă vreme ca şi vagabond. Acum « dator şi bolnav. Inadaptabilitatea, în împrejurările vieţii noastre, dacă e dureroasă pentru om, îi dă în schimb o aureolă de distincţie. Cel mai mare român, Eminescu, a fost şi cel mai inadaptabil..." (Ibidem.) E. Lovinescu nu a pierdut prilejul de a interveni într-o situaţie în care afla un punct slab al lui Ibrăileanu : „Şi în cel mai complet studiu al d-sale, consacrat d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti, greutatea investigaţiei criticului cade tot alături, asupra .394 fenomenului inadaptării, cu deosebitele ei varietăţi, asupra «proletarului intelectual», cu consideraţii în care insuficienţa cugetării se realizează în insuficienţa formei ; gustul mediocru al criticului se extaziază, astfel, în continuu, faţă de expresia sumară a scriitorului..." etc. (Istoria literaturii române contemporane, în Scrieri, -4, ediţie de Eugen Simion, p. 218.) Ibrăileanu găsea însă că semnificaţia — mult exagerată — a prozei lui Brătescu-Voineşti coincidea întru totul cu ţelurile revistei ieşene : „...e bine să existe o mare revistă care să unească pe toţi intelectualii, care să ridice steagul liberei gîndiri, care să lupte pentru «mai multă conştiinţă», împotriva obscurantismului, şi că această revistă are nevoie de literatura d-tale, care, prin fiecare rînd, contribuie la realizarea acestui program... d-ta ai lucrat pentru bine, pentru lumină, pentru civilizaţie, pentru mai multă conştiinţă..." (Ibidem, p. 470). Tîrziu, în 1928, după 22 de ani de prietenie şi colaborare, Brătescu-Voineşti îi dedică lui Ibrăileanu una din ultimele nuvele publicate în Viaţa românească, Moarte grabnică (nr. 3), şi-i scrie : „...înrîurirea preocupării mele de opinia dumitale a fost atît de mare, încît te poţi socoti, fără nici o jenă, colaborator al tuturor bucăţilor ce am scris de cînd ne cunoaştem, şi că nici una din emoţiunile ce am putut eu procura cetitorilor, nici toate la un loc, nu pot egala emoţiunea simţită de avocatul obscur din Tîrgo-vişte... la citirea studiului ce ai scris asupra operei sale" (Ibid., voi. II, p. 134). Despre Brătescu-Voineşti, Ibrăileanu a mai scris : Amintiri vechi, Viaţa românească, 1907, nr. 6, şi Încă o dată „în lumea dreptăţii“ şi d. Maiorescu, Ibidem, nr. 7. (Ambele reaminteau nedreptatea de a nu i se fi acordat premiul Academiei lui Brătescu-Voineşti. Sesiunea se întrunise la 2.IV.1907, raportul fiind prezentat de T. Maiorescu, care respinge propunerea.) Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Scrisoare adresată iubitului nostru colaborator cu ocazia sărbătoririi sale şi cetită în şedinţa festivă de la 26 ianuarie 1928, în Viaţa românească, 1928, nr. 1. Mai e de menţionat că studiul închinat în acest volum lui Brătescu-Voineşti a mai fost publicat, în 1916, în broşură, la editura H. Steinberg, colecţia „Biblioteca Căminul." în 1914, H. Papadat-Bengescu, care începuse să colaboreze cu un an în urmă la revista ieşeană, îi scria lui Ibrăileanu despre volumul Scriitori şi curente: „Am aflat lucruri noi... Am citit acolo părerea d-tale că o lucrare nu are valoare reală şi durabilă decît cît e absolut obiectivă, cînd scriitorul a avut facultatea ca, anihilîndu-se, dezbrăcîndu-se complet sau pe cît posibil de el 395 singur, să concretizeze sufletul, fizionomia, peisajul unei epoca-sau unui mediu, sau unui colţ cît de mic de lume. Aveţi desigur dreptate, şi, fiindcă paralel cu lectura mă preocup şi de cel ce a scris, mi-aţi apărut ca un critic de extremă probitate, de o mare» cinste, care examinează o lucrare din punctul de vedere al calităţilor, defectelor şi elementelor ce obnţine în sine şi în raport cu evoluţia literară, în legătură cu trecutul, izvoarele şi eredităţile-şi faţă de ce ar putea însemna în viitor." (Ed. cit., I, p. 30.) » Transcriem mai jos fragmentele eliminate de autor din ediţia. definitivă. Indicaţia de pagină trimite la ediţia de faţă. P. 225, r. 9 de jos Tolstoi, care, dacă păcătuieşte prin ceva, păcătuieşte tocmai' prin prea mult moralism, prin prea mare accentuare a elementului moralizator în aprecierea unei opere de artă, Tolstoi, teoreticianul castităţii absolute, a scris un articol despre Maupassant, tocmai despre acel scriitor pe care-l citează d. Sanielevici şi de a. cărui influenţă demoralizatoare abia se linişteşte prin consideraţia că orăşenii francezi, cetitori ai lui Maupassant, fiind mai culţi, vor putea singuri deosebi binele de rău — în care, judecîndu-l din punct de vedere al „raportului moral", cum zice Tolstoi, cu opera sa, îl arată ca pe singurul scriitor francez dintre cei noi' cu o concepţie înaltă despre viaţă, în majoritatea scrierilor sale... In capul operelor înalt moralizatoare, Tolstoi pune Une Vie (care, într-un tablou sinoptic al operei lui Maupassant, ar fi adulter, asasinat), pentru că Maupassant se arată compătimitor cu victima şi plin de dezgust pentru cei răi şi vinoimţi. In al doilea rind, pxine pe Bel-Ami (în tabloul sinoptic ar fi: adulter, beţie, prostituţie, alfonsism, incest etc., etc.), pentru că Maupassant e împotriva celor răi şi de partea celor buni. Pînâ la Notre Coeur e o tranziţie : aceasta e o operă rea, zice Tolstoi, pentru că autorul nu se indignează de murdăriile pe care le istoriseşte, ci se complace în ele. Vorbind de nuvelele aceluiaşi autor, Tolstoi arată că cele mai multe întrupează o înaltă concepţie asupra vieţii şi citează L’Ermite (prostituţie, incest), Le Port (beţie, prostituţie, incest). Le Champs d’oliviers (prostituţie, adulter, beţie, o mor, infanticid), La Petite Roque (beţie, viol, omor, sinucidere) şi altele, în aprecierea cărora Tolstoi, cu drept cuvînt, nu c&nsi-deră subiectul, ci atitudinea autorului faţă cu subiectul, sau, dacă voiţi, consideră că subiectul dezgustător e bine ales, tocmai pentru că astfel apare mai clară concepţia autorului asupra vieţii. Şi cred că d. Sanielevici va admite că, cu cît subiectul este mai mîr~ 396 ^av, dar atitudinea autorului mai morală, cu atît opera are mai mare valoare morală, cu atît ea îndeplineşte mai mult cerinţa filozofului istoric de a îndepărta de la rău prin zugrăvirea cît mai grozavă a răului. P. 233, r. 1 de sus In Ruini ni se inspiră o mare şi moralizatoare milă pentru ■calfa Gheorghe Şoric, un om blînd, nenorocit, un sărman cu duhul, un souffre-douleur a doi mici tirani, tirani de mahala, un ciubotar cîrpaci şi nevasta sa. Iar „beţia" micilor tirani e menită şi să-i ponegrească, şi să ne explice mai bine suferinţa calfei, pe cînd „adulterul“ ne zugrăveşte mai bine ridicolul şi mîrşivia babei şi a unui sergent-major întreţinut. Şi cînd ciubotarul părăsit de nevasta sa, cu care trăise o viaţă întreagă de bătăi şi îm-păcâciuni, suferă de lipsa ei, autorul ne arată şi slăbiciunea acestei fiinţe omeneşti, frica de singurătate, dar şi omenescul, care c în orice om : părerea de rău după aceea cu care, oricum, împărţise şi bunurile, şi relele acestei vieţi. Din Epilogul se .degajează o mare comprehensiune pentru păcatele omeneşti, căci nuvela aceasta, unde se explică decăderea unui om prin patima beţiei şi unde se explică, în acel fel care este o scuză, prostituarea conştientă, îngrozitoare a fetei din pricina sărăciei şi a decăderii tatălui său, ne aduce aminte de cele mai sublime pagini ale lui Dostoievski: Marmeladov şi Sonia, din Crimă şi pedeapsă. Nu ne trece prin gînd să facem comparaţia ■din punct de vedere al talentului. P. 233, r. 9 de sus Iar cînd în Regretul ne arată cum, din ameţeala unei petreceri, din lipsă de voinţă, dintr-o uşurinţă, dintr-o surescitare de un moment, un tînăr îşi părăseşte logodnica, pentru a-şi încurca viaţa cu o văduvă, care, în definitiv, ea l-a sedus — nu numai că d. Sadoveanu face o operă moralizatoare, căci asistăm la distrugerea unei vieţi din pricina slăbiciunii de voinţă, dar încă ne arată, ne face să deschidem ochii — dacă voiţi, spre a ne feri — asupra tristeţii soartei omeneşti, care poate atîrna de lucruri aşa de mici: o viaţă avem, una singură, şi cît de uşor ne-o putem distruge. P. 236, r. 4 de sus Epica populară e un defect al d-lui Sadoveanu (dealtminr trelea, vedem că o părăsit acest gen), pentru că e păcat să cheltuiască un asemenea talent cu un gen aşa de inferior şi de insignifiant. S-o lase altora care, lipsiţi de puterea de a înţelege şi 397 reda viaţa, se aruncă — le recunoaştem strategia ! — în trecut pentru tratarea căruia nu e nevoie de înţelegerea vieţii omeneşti şi mai ales a problemelor acestei vieţi — şi unde nici nu pot fi controlaţi. Să părăsească d. Sadoveanu şi tratarea popular-epică a vieţii reale de azi, căci nu poate pfoduce pe această cale opere adevărate. Să lase procedeul acesta d-lui Sandu Aldea, care, punîndu-se faţă cu viaţa din punct de vedere al administratorilor de moşii, pentru care are atîta simpatie, îşi alege, desigur, cel mai nimerit procedeu posibil, căci un administrator e, desigur, din ocupaţiile omeneşti regulate, ceea ce se apropie mai mult de-haiducie. (A se vedea Sima Baltag şi mai ales Niţă Mîndrea.) P. 236, final Opera d-lui Sadoveanu, nu numai că nu e demoralizatoare,, dar adesea e o manifestare de critică socială, uneori are un caracter revoluţionar, ceea ce e fatal, căci un talent nu poate pro-■ duce altăceva. N-am făcut o critică a operei d-lui Sadoveanu. Nici n-am. avut de gînd să facem aceasta, şi poate nici n-a venit vremea.. Ne-am mărginit în sfera îngustă a criticii d-lui Sanielevici şi am. voit numai să punem în lumină cum, în cadrul vieţii de sat,, d. Sadoveanu a putut să pună probleme general omeneşti. Amintirile căprarului Gheorghiţă P. 237, început Iată o carte care n-a făcut mult zgomot: „Amintiri din cazar— mă ?... Ce-o să ne mai spună şi ăsta ?...“ Şi din cei ce au cetit-o, cîţi nu vor fi rămas nemulţămiţi de o carte în care nici nu se~ terfeleşte militarismul în numele umanitarismului şi a esteticei subţiri, nici nu se proslăveşte în numele patriotismului. Dar Dumnezeu n-a voit să alcătuiască cazarma astfel încît să slujească de premisă la invectivele unora, sau la osanalele altora. Floare ofilită In opera aceasta, d. Sadoveanu ne dă — cum spune în dedicaţia sa —, monotonia vieţii unui orăşel de provincie şi a vieţii funcţionarilor mici. Monotonia acestui roman mai stă şi în aceea că tipurile se asamănă. Probabil că omenirea primitivă era compusă din turme, în care indivizii se asămănau perfect. Progresul omenirii a diversificat din ce în ce pe oameni, şi o societate, cu cît e mai civilizată,. 398 cu atîta e compusă din tipuri mai variate. în societatea inferioară,, necivilizată, cum poate fi aceea din Vascani, între oameni din aceeaşi clasă cu aceeaşi cultură, cu aceleaşi idealuri (pe cît se-poate vorbi de aşa ceva), trebuie să fie o mare asâmănare între tipuri — un individ să fie aproape repetarea altuia. Dar d. Sadoveanu a mers prea departe. Cei trei bătrîni ne-aur adus aminte de cei „Sept vieillards“ ai lui Baudelaire — fantastică repetare a aceluiaşi bătrîn de care vorbeşte poetul halucinat. Romanul d-lui Sadoveanu este istoria „ofilirii“ unei vieţi candide şi rîzîtoare. Tinca-Tincuţa, care a intrat cu atîtea iluzii în viaţă, trebuie să cedeze, la început cu tortură morală, apoi cu resemnare vestejitoare — „ofilitoare“ —, în faţa brutalităţii recic a împrejurărilor, a căror victimă e ea şi al căror instrument (şi în-parte şi victimă, şi el) e Vasile Negrea. Aţi băgat de samă că şi Vasile, la urma urmei, e o „floare' ofilită“ — autorul pretinde că din pricina vieţii cam destrăbălate* de pe cînd făcea armată, viaţă care trimite un ecou ce va „ofili" fericirea căsniciei —, noi pretindem că şi, şi mai ales, din pricina vieţii mărginite, fără interes, fără nimic mai înalt, mai în afară de el —, din pricina vieţii fără scop, pe care o duce în orăşelul Vascani. Din cauza lipsei de ceva mai ideal în viaţă, se-„strică“ Vasile, şi din pricina lipsei oricărei legături morale cu nevasta sa se distruge fericirea lor, căci fericirea lor nu se putea sprijini decît pe o legătură morală între ei. In viaţa acestor doi oameni, ca în viaţa tuturor oamenilor, e-un mister pe care autorul nu l-a relevat îndeajuns, pentru că autorul n-a trăit încă destul în lume, pentru că autorul e tînăr încă : 24 de ani! O ştim aceasta din articolele „critice“ din publicistica română, care ne-au vorbit de vrîsta autorului, de figura sa, de-rudele sale, de copiii săi: critica română actuală e foarte minuţioasă şi mai ales foarte „ştiinţifică Dacă bătrînii se repetă, dacă nu prea înţeleg — nu idealismul Tincăi (toţi îl au în adolescenţă şi-l păstrează o bucată de vreme), ci fineţa ei, care ar presupune alt mediu, altă cultură, căci faptul că bunicul său fusese boier nu-mi ajunge — în schimb,, avem tipuri bine prinse, ca Mihai, gaminul viu, cucoana Casuca, mahalagioaica sentimentală şi bună: situaţii bine redate, ca aceea a femeii lui Tanasache, a lui „madam Neculcea", ca înflorirea dragostei dintre Mihai şi Olguţa; scene bine redate, ca soareaua. de la cucoana Săftica Ionescu, ca scena aceea teribilă, cînd Ţinea află adevărul despre legăturile bărbatului ei cu „madam Tri-fanov" etc. 39î* Şi, încă ceva, Vascanii din Moldova nu pot fi decît Paşcanii, de pildă, orăşel plin de evrei, care pe alt scriitor l-ar fi solicitat spre antisemitism. Şi d. Sadoveanu a avut bunul-simţ să nu cadă în acest loc comun : In Crîşma lui Moş Precu o făcut greşala de a vorbi de un „tîrguşor plin de colp şi evrei" — greşală, pentru că la noi, fiind o arzătoare chestie evreiască, „evreii“ nu pot servi numai ca un element descriptiv, lucru în contra căruia n-op avea nimic de zis; pentru că cuvîntul acesta stîrneşte un cortej de idei şi de sentimente în disproporţie cu nevoia de descripţie a autorului... Şi ceea ce încadrează acest roman este admirabila zugrăvire a naturii, acest dar neîntrecut al d-lui Sadoveanu — mai ales natura banală, mică, umilă, ţărănească, aş zice, care se găseşte în toate scrierile acestui poet al celor mici, umili şi umiliţi. D. Vlahuţă ne-a dat în Dan viaţa intelectualilor, d. Duiliu Zamfirescu, în Viaţa la ţară, pe o boierinaşilor, d. Sadoveanu, în romanul său, pe a celor umiliţi, a căror viaţă de năcaz n-are măcar tragedia gravă, fără amestec de ridicol. Că subiectele „haiduceşti“ sînt de un gen inferior nu mai încape discuţie. Iar întrebuinţarea trecutului — cu pretenţia de a reda viaţa din trecut — o socot ca o greşală artistică, pentru că trecutul nu-1 poate reda nimene !... Ori pui în trecut viaţa de azi, şi utilizarea trecutului n-are nici un rost —, şi Opera e hibridă ; ori te fereşti de viaţa de azi şi-ţi închipiiieşti că redai viaţa de ■atunci — pe care n-o redai, că n-o cunoşti —, şi creezi astfel o viaţă convenţională, neadevărată. Cel mult, trecutul poate servi ca un fel de simbol pentru discutarea unor probleme, cînd vrei .să te fereşti de pamflet (cum face Anatole France), sau ca un decor poetic, cînd intenţia scriitorului este să dea mai mult „poezie“ decît viaţă adevărată, cînd vrea să facă ceea ce se cheamă „poezie în proză"... Şi, în adevăr, ceea ce salvează bucăţile epice cu subiect din trecut al d-lui Sadoveanu e atmosfera de „poezie“ care pluteşte asupra lor... P. 243, r. 13 de sus Să mai stăruiesc asupra zugrăvirii naturii, asupra acelor neaşteptate, dar aşa de naturale imagini, prin care autorul ne evocă atîtea aspecte de la dînşii din Viişoara ? Cînd cetesc pe acest scriitor, necontenit îmi vine o întrebare, pe care, iată, i-o fac aci, în mod public : De unde le mai scoate ? De unde atîta strălucire de epitete ? Atîta varietate de imagini, atîta reînnoire fericită a expresiei, pentru a reda aceleaşi lucruri — puţine, căci e aceeaşi 400 natură a câmpiilor, a dealurilor şi a zăvoaielor Moldovei ori ale Şiretului ? Eroii d-lui Sadoveanu, cu deplinul asentiment al autorului, nu dau voie să stea în acest sat, în această mîndră natură, decît acelor care sînt legaţi cu mii de fibre de vechiul lor pămînt. Şi aceştia sînt răzeşii, mai ales răzeşii, ţăranii, şi acei care se ridică dintre ei, preoţi, învăţători, călugări etc. Bunicul Manole nu poate suporta simpla existenţă a unui ciocoi", cum îi zice el, a unui venetic pripăşit cine ştie de unde în Viişoara (Sfaturi vechi). Grigore Ţintilâ, flăcăul mîndru şi tare, în care Bunicul Manole şi-ar putea vedea imaginea tinereţii sale, se loveşte, în dragostea sa, de un alt „ciocoi", venetic şi acesta, notarul satului (Cel mai tare). Şi, amîndoi, şi bâtrînul şi flăcăul, ei sînt „cei mai tari". Bunicul Manole a spus „ciocoiului" : „Să ştii că eu într-o ţavă pun.poşte ! Dacă n-ai ştiut-o până altoită pe un alt temperament, dă naştere la altă atitudine în faţa vieţii. P. 287, r. 14 de sus. ...Nu ştiu : poate e o impresie greşită, dar mi se pare că la nepăsarea naturii faţă cu suferinţele şi bucuriile fiinţei omeneşti, acest observator analist al sufletului omenesc şi mai ales al sufe-ninţii omeneşti răspunde şi el uneori cu nepăsare. îmi pare că aud, 1 Viaţa românească, an. II, nr. 1. 413 din opera d-lui Brătescu-Voineşti, glasul mîndrului poet, care îndeamnă să ne întoarcem privirile de la nepăsătoarea natură: Ailleurs tous vos regards, ailleurs toutes vos larmes, Aimez ce que jamais on ne verj-a deux fois... * Şi sînt eterni şi nepăsători Munţii Dîmboviţei, dar aceea' care a fost odată Eliza Nichita şi acela care a fost cândva Pană Trăsnea nu vor fi „de două ori“, şi d. Brătescu-Voineşii spre ev şi-a întreptat toate privirile, pentru ei a vărsat toate lacrimile,, pe ei i-a iubit!... Din In lumea dreptăţii : Elena Murgu convinge pe Rizescu să aducă vioara, îl convinge prin toate farmecele ei: „Ii suna-vocea mai dulce decît pianul de care sta răzimată, şi privirea ei zîmbitoare ucidea orice putere de împotrivire“. Căci ce poate ft-mai convingător, din partea unei femei, decît glasul şi privirea ? Rizescu, în sfîrşit, s-a încredinţat că iubeşte pe Elena Murgu. Iată, ce minimum de „analiză psihologică“ cheltuieşte autorul: „Şi după. lungi certuri cu sine însuşi, după lungi şovăiri, cînd după fericirea fără de nume pe care o simţea alături de fată şi de neliniştea dureroasă care-l rodea departe de ea, cînd din tăcerea răsuflării' pe care i-o pricinuia numai gîndul că s-ar putea să n-o vadă, s-a. încredinţat că fără dînsa nu se mai poate, a cerut-o lui Anto-nescu...“ Nu-i aşa că autorul ne-a convins că Rizescu iubeşte îndestul ca să nu poată trăi fără Elena ? Şi prin ce puţine cuvinte* ne-a convins ! Aceasta este singura zugrăvire a iubirii lui Rizescu. Nu-i aşa că e de ajuns '?... Cîte pagini ar fi cheltuit altul ? Dar compoziţia d-lui Brătescu-Voineşti merită o atenţie mai îndelungată. Modificările făcute de la o ediţie la alta în cazul studiului* dedicat lui Sandu-Aldea constau mai degrabă în concentrarea? ideilor, în renunţarea la cîteva exemple citate din proza scriitorului, neesenţiale pentru a le mai semnala. * Alfred de Vigny, La maison du berger. 414 INDICE DE NUME A A dam, Paul 404 Agârbicean, I. 226, 246, 326, 332, 334, 360 Alecsandri, V. VII, VIII, IX, XI, 5, 8 , 15, , 16, 17, 18, 26, 32, 40, 41, 42, 43, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 55, 58, 59, 61, 63, 65, 67, 74, 75, 76, 77, 80- -101, 102 , 104, 108, 137, 138, 140, 141, 144, 145, 148, 150, 154, 162, 198, 210, 211, 212, 216, 315, 318, 321, 323, 324, 327, 332, 334, 337, 338, 33», 344, 345, 347, 348, 349, 362, 363, 365, 371, 374, 377, 379, 381, 384 Alexandrescu, Gr. VI, VII, VIII, 31, 63, 157, 189, 210, 313, 316, 318, 327, 332, 334, 338, 340, 341, 361, 368, 369 Alexandru cel Bun 126 Anghel, D. IX, 322, 334 Arceleanu, Mihail (actor) 148 Arghezi, T. IX, 282 Aristia, C. 97 Aron, V. 358 Asachi, G. VII, 24, 30, 34—43, 76, 77, 110, 334, 377 B Bacalbaşa, A. 237 Balzac, H. de 224, 348, 371 Barac, I. 25, 331, 358 Barnoschi 361 Bart, J. IX, 322, 334, 364, 409' Baudelaire, Ch. 330, 350, 351, 353, 356 Bălăcescu, C1. VI Bălcescu, N. VIII, 8, 31, 71, 84,. 92, 98, 137, 325, 340 Bărbulescu, Ilie 8 Bămuţiu, S. 14, 26, 90 Beldiceanu, N. N. 364 Beldie, C. IX Boldiman, Al. 318 Bodnărescu, S. 201 Bogdan-Duică, Gh. IX, 326 Bolliac, C. 89, 316, 321 Bolintineanu, D. VII, IX, X, 17, 18, 42, 111, 142, 210, 211, 212, 216, 317, 318, 321, 323, 327, 332, 334, 339, 347, 369 Botez, C. 378 Botez, D. 350 Botez, O. XIII Bourget, Paul 371, 404 Brăescu, Gh. 364 Brătescu-Voineşti, Al. IX, XI,. 415> XII, XIII, XV, 104, 160, 164, 236, 247, 248, 251, 253, 254—297, 321, 324, 327, 332, 334. 346, 348, 360, 364, 367, 393, 394, 395, 403, 410, 411, 412, 413, 414 Brătianu, D. 8, 116 Brătianu, I. C. 66, 87 Brâncuşi, C. IX Brunetiere, F. 245, 407 Budai-Deleanu, I. VI Bujor, Paul VI Byron, George Gordon 62. 224, 322, 345 *3 Cantacuzino, Constantin V Cantacuzino, I. 394 ■Cantemir, Dimitrie, VI, 10, 29. , 72 Oaracostea, D. XITT Ca rada, E. 332 Caragiale, I. L, VIII, IX, X. 4, 31, 45, 46, 68, 74, 75, 88, 108, 123, 144—168, 177, 214, 226, 247, 248, 265, 283, 294. 301, 324, 327. 332, 334. 344. 345, 357, 360, 363, 364, 371, 377, 382, 283. 284, 388. 410 Carcalechi, F. 16 Carol I, 147 Carp, O. 99, 184 Carp. P. P. 42, 113, 119, 163. 383t Cazaban, Al. 364 Călinescu, G. 382, 384 Călugâru, Alice, 334 Cern 343 Cema, P. 334 Chendi, II. 16. lio, 208, 296, 361, 378 Cipariu, T. 13, 140, 326 Cîrlova, V. X, 178, 313—318. 321, 332, 334, 338, 340, 341, 361 Codreanu, M. 334 Coriite, Auguste 403 Conachi, C. VI, 39, 41, 42, 211, 312, 318, 331, 338, 339, 3^5, 358. 359, 361 Constantin Căpitanul 30 Constantin Radovici din Goleşti (v. Dinicu Golescu) 55, 58, 169 Constantinescu, Pompiliu, 383 Coresi 139, 140 Costin, Miron V, 8, 11, 29 Costineştii (familia) 10 Coşbuc, G. 99, 183, 184, 188, 198, 246, 324, 326, 334, 346, 359, 360 Courrier, P. L. 56 Creangă, I. IX, X, 75, 200, 243, 321, 324, 328, 330, 334, 337, 346, 348, 360, 364, 365, 372, 383, 384, 401, 404 Creţeanu, G, 321 Cuciureanu, Gh. 92 Cuza, Al. I. 17, 147 D Dante 356 Daudet, Alphonse 273, 409 Davidescu, N. 341 Dăscălescu, D. VII Delavrancea Ştefănescu, Barbu IX, 60, 120, 130, 186, 321, 332, 334, 344, 345, 360, 363, 364, 365, 410 Demetrescu, Traian 280 Densusianu, Ov. IX, 325, 378 Depărăţeanu, Al. VII, 14, 17, 321, 334 416 Dickeas, Ch. 409 Dimachi, C. 318 Dionisie Eclesiarhul 53, 55 Dositeu (v. Dosoftei) 72 Dosoftei VI, 10 Dostoievski, F.M. XII, 195, 224, 267, 345, 397 Dragomirescu, M. XIII, 296, 379, 383, 405 Drăghici, V. 39 Dvoicenko, E. 15 E Eliade, Pompiliu 339, 362 Eliade-Rădulescu, I. VII, 8, 15, 31, 33, 38, 39, 41, 42, 62, 77, 78, 87, 88, 94, 105, 110, 137, 138, 210, 313, 321, 332. 334 Eiiot, George 273, 409 Eminescu, M. VIII, IX, X, XV, 45, 46, 48, 60, 65, 102—126, 127, 128, 129, 130, 131, 134, 135, 138, 142, 148, 154, 162, 163, 168, 172, 177, 179—200, 201—207, 207—223, 265, 314, 317, 318, 321, 322, 328, 330, 332, 334, 335, 341, 342, 344, 345, 346, 349, 350, 353, 359, 360, 363, 364, 365, 368, 369, 372, 374, 375, 383, 384, 385, 388, 389, 394, 413 Eminovici, Gh. 368 F Faca, C. VI Faguet, E. 181, 182, 183 Fichte, I. G. 343 Filimon, N. IX, X, 334 Filitti, I. C. 361 Flaubert, G. 183, 298, 405, 409 France, A. X, 245, 281, 354, 356, 357, 403, 405, 406, 407 Fundoianu, B. IX G Galaction, Gala 321 Galileo Galilei 32 Gane, N. IX, 321, 334, 394 Garibaldi, G. 67 Gaultier, Jules de 125 Gautier, Th. 183 Găvănescu, I. 378 Gherea-Dobrogeanu, C. 89,110, 162, 185, 186, 187, 194, 254, 368, 380, 382, 383. 410 Ghica, Grigore 117 Ghica, I. VIII, X, 16, 75, 88, 137, 325, 362 Gide, A. 277, 329 Gîrleanu, E. IX, 296, 322, 334, 364 Goethe, W. 361 Goga, O. IX, 104, 326, 332, 334, 349, 360 Gogol, N. V. 108 Golescu, Iordache VI Goleşti (familia) VI, 124, 332 Gorovei, A, 325 Graur, Const. IX Grădişteanu, P. 108 Greceanu, Radu V Guşti, D. 21, 36, 38 Guyau, J. M. 197 H Haneş, P. 53 Hasdeu, B. P. 15. 325 Heine, H. 343 417 Hîjdău, A. 15 Hogaş, C. IX, 322, 334. 364 Iiomer 356, 405 Hugo, V. 41, 42, 62, 70, 111, 112, 181, 182, 183, 223, 316, 322, 340, 350, 353, 354, 374 lonescu, I. 20 lorga, N. IX, XI, 13, 27, 28, 29, 224, 225, 226, 231, 325, 380, 391, 392, 393 lorgovici, P. 76 Iosif, St. O. IX, 334 Iuraşcu, Raluca 368 Ivireanul, Antim VI Kant, I. 343 Keller, G. 343 Kisselef 52 Kogălniceanu, M. VI, VII, VIII, IX, 5, 8, 14, 15, 17, 18, 20, 21, 26, 30, 35, 36, 39, 40, 43, 47, 50, 53, 56, 57, 59, 61, 67, 77, 98, 132, 171, 172, 173, 321, 324, 325, 334, 370, 377, 387, 389 L Lamartine, Alphonse de 41, 42, 62, 316, 340, 350, 351, 353 Lambrior, Al. 65, 325 Lamennais, F. R. VIII Laurian, A. T. 14, 18, 33, 38, 39, 62, 95, 138, 326 La Rochefoucauld 354 Lazăr, G. 14, 25, 42 Leclerq, Th. VIII Leconte de Lisle 322 Lemaître, J. 351 Lenau, N. 343 Ldca Stroiei 10 Lovinescu, E. IX, 380, 381, 382, 383, 389, 390, 391, «394 M Macedonski, Al. IX, 341, 347, 349 Macri, Panait, 95 Mainzer, J. VIII Maior, P. 8, 106, 326 Maiorescu, T. VIII, XI, 5, 22, 23, 26, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 70,72, 78, 95, 96, 98, 106, 107, 110, 111, 113, 116, 119, 133, 150, 154, 161, 162, 163, 191, 194, 207, 210, 343, 368, 373, 378. 380, 383, 395 Mantu, Lucia 364 Marian, S. FI. 325 Marx, K. 52, 115 Massim, I. C. 138 Matei Basarab 123 Maupassant, Guy de 183, 226, 248, 273, 396, 409, 410 Merimee, P. 99 Micu (Clain), Samuil 326 Mill, J. S. 183, 199 Minciaki, M. L. 52 Mirabeau, H. 66 Mironescu, I. I. 364 Moliere, J. B. VI Moruzi, D. 325 Mumuleanu, B. P. 315, 317, 358 Mureşanu, A. 317, 332, 359 Murillo 282 Musset, Alfred de 183, 339, 351 ’418 Napoleon III 92 Neagoe Basarab V Neculce, I. V, 10, 385 Negri, Elena 75 Negruzzi, C. VIII, IX, 15, 17, 26, 27, 30, 37, 39, 43, 47, 53, 54, 55, 57, 58, 59, 61, 67, 68—79, 81, 83, 84, 86, 90, 92, 98, 97, 98, 110, 321, 328, 332, 334, 347, 364, 365, 377, 379, 380, 381 Negruzzi, I. 16, 32, 48, 49, 50, 62, 87, 89, 95, 98, 116, 325, 394 Nicoleanu, N. VII, 187, 321, 334 Nietzsche, Fr. 125, 238, 263, 287 Novalis 343 Odobescu, Al. I. VIII, IX, 5, 31, 137—143, 321, 327, 328, 334, 362, 377 Onciul, D. 213, 325 Ornea, Z. 380, 381, 393 Panarea, P. IX Pann, A. 16, 64, 99 Panu, G. 27, 49, 63, 65, 67, 108, 133, 325 Papadat-Bengescu. H. X, 334, 395 Papiu-Ilarian, Al. 14 Paseu, G. VIII Patraşcanu, D. D. IX, 322, 334, 3Ş4 Paul de Alepp 32 Pătraşcu, N. 379 Păucescu, Gr. 105 Perpessicius, 217 Petrescu, Camil X Petrescu, Cezar 364 Petrino, D. 107, 201 Philippide, A. X, 61, 63, 323, 325, 328 Piru, Al. 378, 380, 383, 393 Platen 343 Poenaru, P. 25 Pogor, V. 49, 108 Ponson de Terrail 64 Pop, Ion Florantin 106 Pop-Reteganul, I. 326 Pop, Vasile 283, 311, 391 Popescu-Candiano, Al. 147 Popescu, Radu, V Popescu, Spiridon, 243, 364, 401 Popovici, A. 361 Popovici-Bănăţeanu, I. 191, 192, 193, 194, 196, 206, 360 •Proust, M. X, 351, 354, 356 Pumnul, Aron 33, 38, 62, 106, 211, 326 Puşcariu, S. 236 Puşkin, A. S. 99 Q Quincey, Thomas de XIII Quinezu, N. 377, 378 R Racine, J. 405, 407, 408 Rakovski, Gh. 187 Rădulescu-Motru, C. 54, 56, 69 419 Rebreanu, L. 326, 334 Rîşcanu, P. V Rosetti, Al. 8 Rosetti, C. A. 8, 16, 66, 87, 92, 122, 136, 141, 142, 153, 316, 321, 332, 340, 341, 368, 386, 387 Rosetti, Radu 121, 325, 364 Rosetti, Th. 49 Russo, Al. VIII, IX, 5, 8, 15, 21, 23, 24, 26, 28, 29, 30, 31, 33, 36, 38, 43, 46, 47, 48, 49, 50, 53, 54, 55, 56, 57, 59, 60, 61, 62, 66, 71, 72, 77, 78, 79, 92, 98, 102, 108, 132, 137, 138, 140, 141, 213, 321, 331, 334, 357, 374, 379, 381, 387 S Sadoveanu, M. IX, X, XI, XII, XIII, 104, 168, 177, 224—253, 254, 284, 285, 286, 287, 288, 303, 322, 323, 324, 328, 332, 334, 345, 348, 349, 360, 364, 365, 387, 388, 389, 390, 391, 392, 393, 397, 398, 399, 400, 401, 402, 403, 404, 405, 409 Saltîkov-Şcedrin 162 Sandu-Aldea, C. XI, XII, XIII, 236, 285, 298—312, 398, 414 Sanielevici, H. 224, 226, 227, 229, 230, 231, 234, 235, 236, 265, 277, 349, 390. 391, 393 Săndulescu, Al. 383 Săulescu, Gh. 36 Sbiera, Radu, 201—207, 387 Schopenhauer, A. 195, 214, 343 Scurtu, I. 103, 106, 116, 122, 361 Shakespeare, W. 182, 224, 405, 407 Sienkiewicz, H. 96, 235 Sihleanu, Al. VII, 321, 334 Simion, E. 382, 391, 395 Sidn, G. VII, 18, 54, 325 Sion, I. 187 Slavici, I. 326, 359 ‘ Spencer, H. 263 Stahl, H. I. 348 Stere, C. VI, 187, 394 Sturdza, Mihail 34, 35, 92 Sturdza. Ioniţă Sandu 54, 55, 56 Suetoniu 27 Ş Şaraga (editor) 210 Şăineanu, L. 94 Şincai, Gh. 8, 18, 107, 326 Ştefan cel Mare 28, 65 T Taine, H. V, 225, 245, 246, 351, 353, 371, 405, 407, 408 Tăslăuanu, O. 378 Tăutu, Ionică IX, 56, 58 Teoctist 27 Teodoreanu, I. 364 Teohari, N. M. IX Thibaudet, Al. 351, 353 Tocilescu, Gr. 325 Tolstoi, L. N. 224, 280, 306, 397, 409 Topîrceanu, G. 334, 349 Traian 25, 38, 41, 91 Ţurgheniev, I. S. 348, 349 420 u Vigny, Alfred de 209, 339, 347, Udrişte Năsturel V 374 Ureche, Gr. V, 10 Villara 71 Urechia, V. A. 97, 111, 325, 379 Vladimirescu, Tudor 332 V Vlahuţă, Al. IX, 179, 183, 186, 193, 194, 195, 196, 246, 254, 321, 334, 345, 360, 394, 400 Valery, P. 351 Z Varlaam VI, 28, 243 Zamfirescu, D. X, 322, 34(3 Văcărescu, lancu 41, 315, 317, Zarifopol, P. XV, 382, 383 341, 334, 361 Zeletin, Şt. 187 Văcărescu, Ienăchiţă 25, 361 Văcăreştii (poeţii) VI, 318, 331, X 338, 358 Veniamin Costachi 39 Xenopol, A. D. IX, 30, 55, 67, Vernescu-Vîlcea (actor) 149 325 Cuprins Prefaţă de Al. Piru............................................ V Notă asupra ediţiei........................................... XIV SPIRITUL CRITIC IN CULTURA ROMÂNEASCA Prefaţă la ediţia 1 3 Prefaţă la ediţia a 11-a . . ................... 4 I. Momentele Introducerii culturii apusene, înainte de veacul al XlX-lea ........................................ 7 II. Veacul al XlX-lea. — Factorii culturii româneşti din acest veac .............................................. 13 III. Recunoaşterea necesităţii criticii. Cauzele pentru care spiritul critic apare în Moldova......................... 19 . IV. Amestec de curente contradictorii : G. Asachi ... 34 V. Evoluţia spiritului critic. — Locul „Junimii** în această evoluţie ............................................... 44 VI. Evoluţia spiritului critic. — Deosebirile dintre vechea şcoală critică moldovenească şi „Junimea"................ 52 VII. Primul junimist: Costache Negruzzi..................... 68 VIII. Un junimist patruzecioptist: Vasile Alecsandri . . 80 IX. Evoluţia spiritului critic. — Critica socială extremă : Eminescu ............................................... 102 X. Evoluţia spiritului critic. — Critica socială extremă : Socialiştii ............................................ 127 XI. Spiritul critic în Muntenia. — Sinteză de criticism şi patruzeci optism : A. Odobescu . .................... 137 XII. Spiritul critic în Muntenia. — Critica socială extremă : Caragiale ............................................. 144 XIII. încheiere ............................................. 169 SCRIITORI ŞI CURENTE Prefaţă la ediţia 1 177 prefaţă la ediţia a 11-a...................................... 178 Curentul eminescian .......................................... 179 423 O prelucrare a lui Eminescu................................ 201 „Postumele" lui Eminescu .................................. 207 Mihail Sadoveanu : Morala d-lui Sadoveanu ............................. 224 Amintirile căprarului Gheorglţiţă ................... 237 Mormîntul unui copil............................... 238 La noi, în Viişoara ............................. t 241 Vremuri de bejenie .................................. 245 însemnările lui Neculai Manea........................ 247 loan Al. Brătescu-Voineşti : In lumea dreptăţii .................................. 254 C. Sandu-Aldea : Două neamuri ........................................ 298 Pe drumul Bărăganului ............................... 310 Vasile Cîrlova ............................................ 313 Din periodice Caracterul specific naţional în literatura română . ; . . 32I Influenţe străine şi realităţi naţionale................... 337 Evoluţia literară şi structura socială..................... 353 Complectări .............................................. 366 Note şi variante .......................................... 377 Indice de nume ............................................ 415 Lector : MARIA SIMIONESCU Tehnoredactor : POMPILITJ STATNAI Bun de tipar 11.06.1974. Tiraj 3.216 ex. Broşate. Coli ed. 25,46. Coli tipar 27,50. Tiparul executat sub comanda nr. 126 la întreprinderea Poligrafică „Filaret“ str. Fabrica de Chibrituri Nr. 9—11. Bucureşti — Republica Socialistă România