Coperta de C. Müller ION HOREA 1956 EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ Şl ARTA r' PREDOSLOVIE Răsăriţi sub bolta înstelată, anii mei au şi ei o stea. Mă opresc din fugă, azi, ca niciodată, viaţa, furtunile, dragostea. Cîntecele mele de pînă-acum puţine-s, că le ştiu pe dinafară; le-am ticluit în grabă, pe drum, în ogradă, pe hotar, prin ţară. Puţine se aud cînd le rostesc, gînduri firave, strune săltăreţe... Omului simplu pe care-1 iubesc i-am spus doar pe nume şi i-am dat bineţe. Am douăzeci şi cinci de ani, cum avea odată poetul de pe Crişuri : e vremea să urnesc bolovani, că destul m-am jucat cu pietrişuri. 5 Poate prea mult am cîntat apelor, lutului, pomului; mă aud mereu strigat de inima omului. ŞI MIE MI SE CERE Şi mie mi se cere poemul ce slăveşte Partidul, şi-i înscrie în marmor veşnicia. Mi-1 cere omul simplu ce samând cîmpia Şi taie-n munte lemne şi munţi de fier ciopleşte. Poemul ce se scrie cu plugul şi mistria, Şi-i scos cu talianul din marile cu peşte, Şi în furnal cu fonta încinsă se-nroşeşte, Şi-n dragoste rasaré plâpînd ca pâpâdia, Vreau sâ-1 culeg din inimi, sâ-1 torn în forma noua, Cum toarnâ oţelarul oţelul în lingouri Şi soarele lumina în bobul mic de îouâ. 7 — Voi mi-aţi bătut în suflet şi eu spre voi deschidu-1 Ca poarta către soare deschisă printre nouri, Să-mi lumineze viaţa numai prin voi, Partidul 1 ISTORICA S-a desluşit în mine ca un copac pe dîmb, Din lutul amintirii nespulberat vreodată, Cu răzbunarea prinsă-n şărpar şi la carîmb, Străbunul meu, zdrobitul la Bălgărad pe roată. Pădurile suflară şi apele s-au strîns. Şi munţii-mprejmuiră înnourata-i frunte, Hori în juru-i frunza de cît a mai fost plîns. Şi s-a-ndreptat străbunul, parcă cioplit în munte. Recunoscu prin umbră gorunul, — un lăstar Ce-i va umbri lui Iancu tîrziul gînd, nebunul, Şi din hotar rotindu-şi privirea-n alt hotar Se-nfăţişă sub soare semeţ precum gorunul. Istoria pierduta prin timpuri, ca un vis^ Primeşte duhul vorbei şi cîntecul luminii. Cununile cu muguri de sînge şi-au deschis Corolele-mpietrite sâ le cunoaştem spinii. Deschisâ-i cartea .lumii, — ci vino s-o citeşti Şi urmelor lásate întreg sâ li te dărui, Descoperind în lucruri cu fiecare deşti, Necunoscut, destinul şi moartea fiecărui. Nu mărginit în tine, nici beăt de vin şi fleacuri îţi vei găsi menireă şi .drumul către pisc, Ci descifrînd bătaia tăriilor din veacuri în bronzul ca o cărte, un clopot ori un disc. Stătuii ce-şi oprise privirile de piatră Şi mîna în mişcăreă din ceăsul hotărît, Şi focului cu umbra încremenită-n vatră, Hangerului ce-n teacă şi-n timp îl vezi vîrît, Le desluşeşti lumina dînd glia la o parte, Sub talpa ta şi-n gîndul de sus pe care-1 simţi O punte coborîtă spre ţărmul ce desparte Hotarul tău de groapa străbunilor părinţi. 10 Fii dar, în zarea lumii, prin clipele ce curg, Îndemînat şi harnic şi-adună pe-ndelete, Să dai din nou suflare tu, noul demiurg, Minunilor păstrate în lucruri şi unelte. Cînd puntea arcuită prin spaţii către stele . Te va pofti să-ncaleci pe roibul fără frîu, Să simţi că laşi în urmă istoriile grele Amestecate-n brazda pămîntului cu grîu. PE HOTARELE LUMII Ia sufletul omului Luminează adevăruri. Precum în tăriile cerului, astrele Nepieritoare. Din haosul vremilor Apar neclintite ca steaua polară, Veghind călătorilor Pe căile lumii. Domnii blestemate, Prăbuşite-au rămas sub nisipuri, Pe cînd zarea pustiului O mai tulbură jocul Fetei Morgana. Numai glasul popoarelor Rămîne sub soare Peste neamuri şi ginţi. 12 Ca un duh al naturii, Şi-l cîntă aezii. Zilele omului Etfern pieritoare-s Ca holdele cîmpului Culcate sub secere In arşiţa verii, înclină-se clipele Ca spicele grele Foşnind în lumina Nesfîrşitelor spaţii. Dar veacului nostru Ce-şi deschise portalul, Cunoscute i-s marile, Nemaivăzutele Ridicări de popoare, Cînd pe umerii lumii Se zideşte din muncă Nepieritoarea cetate A fericirii. Bucuriile omului Sînt ca razele soarelui Peste floarea de grîu, 13 Ca văpaia cuptorului, Rumenind în tăcere Inima pîinii. Necunoscute, Viile vechi au pierit Cu toamnele aceifea De mult scuturate-n Istorii. Dar prin vremuri auzi Ca-ntr-o beţie eternă A inimii pline de viaţă. Nemuritorul cîntec Al vinului. Durerile numai, Apăsătoare-s Ca nouri de plumb. Luceferii cerului Cînd nouri i-ntunecă, Trăsnesc, despletindu-şi Imensele fulgere Răzbunătoare; Şi, ca la un semn, Se deschid din înalturi Izvoarele ploii, Iar cumplitelor trăsnete Din adînc le răspunde Glasul pămîntului. 14 Suferinţele lumii Ascuţite-s de inimi Cumu-i coasa ţăranului Ascuţită de gresie. Cobeşte mereu Peste zarea pămîntului Clopotul sumbru al zeului Marte. Auziţi cum rupe, Auziţi cum mistuie Falca de aur A Capitalului. Nu peste mult O vor privi şi copiii. Putrezind blestemată Sub nisipuri de aur, Cînd în zarea de foc Va cădea ca o pulbere Fata Morgana. Va fi poate-n vremea dezgheţului, Ori poate-ntr-o toamnă tîrzie, Căci de mult au ieşit Pe hotarele lumii Popoarele 1 ARHIMEDE „Nolli tangeie ciiculos meosl" O, vremuri trecute, împietrite de mult In harfele mute Cu corzi de aramă, Din pragul uitărilor Acum să v-ascult Prin vuietul mărilor, Un gînd mă îndeamnă. Dar nu voi anume în cînt să slăvesc Războaie şi nume De oşti fără număr Purtate sub scutul Cezar şi regesc 16 Pe veşnic tăcutul Pămîntului umăr. Putere-aş cetăţi Dărîmate s-adun Din pustietăţi Răvăşite de vînturi ? Ci frunţi de cezar Aş vrea să-ncunun Cu versul de jar Al cîtorva cînturi 1 Un om din vechime Cu gîndul semeţ — Priveşte-1 cum vine, Tu, prieten şi frate 1 — In poarta poemii Se-opreşte-ndrăzneţ Şi platoşa vremii O dă la o parte. Departe e marea Imensă, adîncă, Ea poartă în zarea De-argint, constelaţii. J, Horea — Poezii ¿C WU 17 Prin valuri zdrobite De-a ţârmilor stîncâ Lopeţi aurite Cufunda piraţii. Corăbii de prada Pe-ntinderea vasta, Din Roma eterna, De-o lume temute, Se-nşira prelinse Pe marea albastra, Cu aripi întinse Ca pâsâri tăcute. Sînt cuceritorii Cu lăncii şi ărcuri. — Pămîntul şi norii îşi mestecă spuză — Duc jăful în căle Pe-ogoare şi părcuri Şi călcă-n săndăle De fier, Siracuza. Stăpîn pe pămîntul Bătrînei Sicilii, Adulmecă vîntul Soldătul flămînd, Să călce-n picioare Sălaş de familii Şi trup de fecioare Să prindă, flămînd. Şi ceru-şi repede încinsele suliţi î Tăcut, Arhimede, De gînduri cuprins, Nici zgomotul luptei Purtate pe uliţi Nu poate pătrunde Adîncul lui vis. Pe-un scaun de piatra, In arşiţa firii, Cu fruntea plecată îşi tăinuie chipul. Ce legi pămîntene Toiagul privirii 1-1 poartă să-nsemne în cercuri nisipul ? 18 2* 19 în calcule pune i Şi timpuri şi spaţii. El poate s-adune Pămîntul şi cerul. El poate să-ngroape Luceferii 'nalţii, Şi-i stau-pe aproape I Compasul, echerul. i. ! Nu zeii din ceruri, Ci el, ce-nfiripă în linii şi cercuri j O lume, e zeul 1 i Un punct dă-i, şi poate Să-ncline-ntr-o clipă Planetele toate. Un punct doar e greul. Şi fruntea şi-o-nclinâ ! Spre semnele mute. # E grea de lumină. Străină de moarte. ' Bătrîn, Arhimede Comoara din frunte Cu oamenii-o vede Prin veacuri, departe. El, rob omenirii, îşi dăruie gîndul Şi legile firii Ce el le-a aflat. Dar vuietul creşte. Şi, vai 1 — atingîndu-1, în faţă-i se-opreşte Barbar, un soldat. O talpă murdară îi calcă nisipul 1 O spadă de pară 1 Un coif lucitor 1 Pierdute-s deodată Şi spaţiul şi timpul 1 Bătrînul se-ndreaptă Şi întrebător. Oprindu-i scîrbit Privirile agere Şi braţul rotit Către el furios, încet îi rosti Tulburat: „Nolli tangere"... Dar spada-1 trînti în nisipul de jos, Soldaţii au fierul Din lăncii şi spade. — Pămîntul şi cerul îşi mestecă spuza — Duc jaful în cale Şi pofta ce arde, Şi calcă-n sandale De jar, Siracuza. * Povestea e veche. Dar n-o daţi uitării Şi-n ceasuri de veghe S-o ştiţi pe de rost. Şi voi arhitecţii Oraşelor ţării Şi voi grănicerii Pe graniţi la post 1 POMENIRE Eu m-am născut din grîne, din fîn, din cucuruz. Şi-n mine port mireasma pămînturilor sfinte. Şi behăitul turmei şi mugetul de vite Şi cîntecul de greieri îmi stăruie-n auz. Eu am păzit la vie sub luna cea mai clară’ Din cîte răsăriră tăcute oarecînd, Şi-n fiecare toamnă şi-n fiecare vară De dealurile mele mi-e dor şi sînt flămînd. DIN IARNA t Cîmp îngheţat pierdut în depărtare, De cerul stins şi neguros aprod)?e. Zăpezi se scutur' parcă din uitare, în albele abisuri să te-ngroape. Unde ţi-i firul ierbii să te-arate în vîntul străveziu ca o mătasă ? Unde ţi-i glasul mierlelor curate Şi vîntul cald şi umbra foarte deasă ? Sufletul meu te simte şi te cîntă, L-am semănat în tine pe vecie, Şi ca o holdă bună îşi împlîntă Mănunchiul rădăcinii în cîmpie. 24 Această iarnă ca o-ncremenire. Cu ceaţa tot mai grea şi mai aproape. Va fi departe revărsată-n fire Cînd holda mea va creşte să te-ngroape. PLUGUL Plugul, făptură ciudată. Nu se odihneşte niciodată. Toamna şi primăvara Se ridică peste toată ţara Ca un împărat peste împărăţie Şi-şi împlîntă sceptrul greu în glie. Se opinteşte, se apleacă, Mai lasă loc răzoarelor să treacă. Apoi strălucitor ca o minune Răstoarnă brazdele comune, — In urma lui şi grîul şi orzul şi porumbul, Tngemănate-n glie, în slava lor ajungu-1. Doar cînd îmbracă iarna pămîntul cu sumanul, Şi vînturi de departe prin şopru-i dau tîrcoale, Ii tremură grindeiul, rotila şi cormanul Şi-l pun atunci fierarii pe vatra lor cu foaie. 26 Uite-1, s-a încins din patru laturi, De sub baros şi peste nicovale : Mai are-n primăvară să taie două haturi, Unul în deal şi unul jos în vale. ÎNCEPUT Întîi veni o veste, ca un fior ciudat. Priviri se îndreptară spre cîmpul depărtat. încremeniră sânii. Tăcură zurgălăi. Se destrămară albe fuioare peste văi. Pădurea adormită de nopţi şi zile-ntregi. Simţi cum proaspeţi muguri îi tremură pe crengi. în ape, albe poduri de gheaţă cînd s-au frînt, Se oglindiră sălcii şi maluri de pămînt. 28 A fost o zi de care îţi aminteşti şi taci, Cînd iarna se strecoară încet printre copaci, Cînd frunţile pe care întîrzie zăpezi Simt vestea fără margini a cîmpurilor verzi. Şi frunţile, pe care troiene n-au căzut. Simt noua tinereţe a brazdelor de lut. Aşa veni o veste. Ca un fior ciudat, Cînd oamenii priviră spre şesul depărtat. încălecat pe roibul sfîrşitului de zi. Luceafărul de gheaţă verzuie se trezi,. Şi seara peste faţa pămîntului tăcut Ca o perdea albastră uşor s-a aşternut. La marginea comunei lămpaşe s-au aprins, în noaptea-aceasta visul din somnul lui desprins Va rătăci pe drumul luceafărului, sus. Pe cînd se culcă luna tăiată la apus. Aleargă roibul nopţii cît zările-1 cuprind, Şi stele fără număr în cale-i se desprind. Luceafărul de gheaţă străluce-nnebunit, Vărsîndu-se-n oglinda pîrîului, topit, Pe cînd un vînt îi culcă lumina la pămînt, Sînt glasurile zilei foşnirile de vînt. Cînd zorile de ziuă pe uliţi s-au lăsat, Vestiră şi cocoşii că-i primăvară-n sat Şi fata dimineţii cînd s-a trezit din vis O-ntîmpinară oameni cu sufletul deschis. S-a dezgheţat pămîntul, şi soarele-nălţat E-o floare uriaşă crescută peste sat. 30 Răchite se apleacă peste pămîntul ud. Vin de la sud cocorii, bat vînturi de la sud. Un petec de zăpadă sub tufe de mai vezi, E-mprejmuit de bulgări şi de podoabe verzi. De unde cresc atîtea miresme ? — te întrebi, Şi vîntul se înclină pe firele de ierbi. Un vuiet surd rămîne cu iarna înapoi, S-alâturâ pămîntul puterilor din noi. Plămînii-adînc respiră, şi se topesc în zări Zăpezile cărate de ape-n depărtări. Acum ieşim din casă. Povestea a-nceput. Luceafărul de gheaţă s-a revărsat în lut, Şi noaptea peste lume trecu spre asfinţit. Ne-aşteaptă-afară pluguri cu fierul ascuţit. 31 Tractoarele-s pornite şi drumul e tăiat Către pămîntul nostru. Pornim la semănat 1 Şi fata dimineţii, cu paşi de rouă uzi. Cu noi pe cîmpuri iese şi glasul i-1 auzi: „Pe unde-a fost răzorul de veacuri prigonit, Semănători s-astupe grăuntele-aurit. Şi unde calcă astăzi pe glie paşii tăi Să crească spice grele, păstăi şi ciucălăi..." IN FAŢA PAMÎNTULUI Suflarea iernii stinsă-n pămînturi şi în ape A înviat în aripi de păsări şi-n tării Ţîşnind în firul ierbii şi-n glas de ciocîrlii Din brazda răsturnată de pluguri şi de grape. S-a ridicat şi cerul mai sus, şi-i mai curat. S-a destrămat şi ceaţa, se limpeziră norii Şi-n cîntul dinspre ziuă ce-1 ştiu doar cîntătoiii Răsună iar îndemnul ieşirii la arat. Ne recunoaştem ţara acum în primăvară De ne-am afla pe orice hotar şi-n orice clipă. Suflarea ei adîncă şi veşnică şi clară Ne mîngîie pe tîmple uşor ca o aripă. Opresc la capul brazdei tractorul şi privesc Peste pămîntul negru bătînd uşor în verde. Cum noile recolte ne-ntîmpină şi cresc Sub ceaţa dimineţii, mai rară, ce se pierde. 3 — I. Horea — Poezii 33 Porumbul ce răsare în rîndurile drepte Şi holda ce foşneşte plăcut ca o cîntare Le vom vedea în toamna cînd le-om urca pe trepte In magazii cu băniţi enorme şi cîntăre. Făsoleă şi cartofii, bumbăcul şi ovăzul, Şi măzărea şi orzul şi soiă, cum şi ălte Legume cumu-i ceapa ce-ţi lăcrimează văzul, Parcă le simt sub soare-mplinindu-se, înalte. Pe noi ne pomeneşte pămîntu-n veci de veci Şi soarele pe dealuri se-nalţă să se vadă împrăştiat pe cîmpuri în pepeni şi dovleci, In strugurii din vie şi-n poama din livadă. MĂRŢIŞOR De astăzi vom ieşi pe hotare Şi pe dealuri să dezgropăm viile. Primăvara ca o esenţă tare Inundă păpădiile Drumului de ţară. Iarna a pierit ca o arătare. Tu înţelege toate armoniile Şi lepădînd cele zece pieptare Ascultă atent cîmpiile Şi ieşi afară. în această naştere care nu doare Mugurii înfioară livezile, Oile ies în ciopoare Şi vitele cu cirezile Pe păşune la iarbă. Tu împlîntă plugul în ogoare Ca s-au topit toate zăpezile, Astupa mirişti şi cotoare Şi seminţele curate vezi-le Cînd germinarea începe sa fiarbă. PRIMĂVARA Râsare primăvara în grădină Cu muguri verzi pe crengi şi pe tulpină. — Veghează primăvara ţării noastre, Tu cel de-acasă şi tu cel din oaste 1 Ia arma şi la margine te-aşază 1 Eşti grădinar, grădinii stă-i de pază. Sînt lacome omizi de sub tufişuri, Murdare, cu venin ucigător. Ai ochiul treaz, priveşte-n ascunzişuri Şi apără-ţi pămîntu-nfloritor. 37 Sa nu pătrundă fluturii de noapte Sd lase urme în gradina ta. Tu pentru poame rumene şi coapte Stîrpeşte-i fără mila. Nu uita 1 Gradini-surori în ţâri îndepărtate, De poftele străine sînt prădate Şi grădinarii ţărilor acele Poartă pe umeri anotimpuri grele. Cînd noi luăm săcurea şi hîrleţul Să-mprejmuim grădinile cu gard, Ei măsură pămîntul lor cu preţul Oraşelor şi satelor ce ard. Cînd împlîntîm în ţarină brăzdarul Să punem noi seminţe în pămînt, Ei răscolesc ruinele şi jarul In care pruncii şi-au aflat mormînt. 38 Peste grădina ta să nu se-abată Păsări de pradă, moarte şi pîrjol, Neobosit veghează vremeă toătă Şi pomilor tu dă-le treăz ocol. Să nu pătrundă fluturii de noăpte De veghe stăi cu-ntreăgă viăţă tă, Şi pentru poăme rumene şi coăpte Stîrpeşte-i fără milă, nu uită 1 DESPRE OAMENI ŞI DESPRE RECOLTE E vremea dar să spunem şi despre noi mai multe, Cînd primăvara noastră s-apleacă să ne-asculte. Secretele naturii abia de-acum, băiete. Le învăţăm mai bine din cărţi şi din caiete. Că pînă azi ştiurăm să ne lucrăm doar locul Şi ne erau străine plaivazele şi tocul. Scriam şi noi destule cu sapele şi plugul. Dar ne-nflorea-ntre rînduri şi rapiţa şi rugul. Cînd aruncam sămînţa în cele patru vînturi Era o neputinţă ascunsă în pămînturi. Nu bănuiam că mintea în urmă ne rămîne Tăcută şi supusă ca-n vremile bătrîne. Cînd brazda prea îngustă şi prea la suprafaţă O răscoleam cu grapa şi-o netezeam la faţă Ieşeau în urmă boabe ca o mustrare-a firii Că nu-nţelegeam rostul şi preţul zămislirii. 40 Pe-atunci ieşeam pe cîmpuri cu prapuri şi icoane Că nu-ţi ştiam de nume, tovarăş agronoame ! De-aceea dar să spunem şi despre noi mai multe, Precum cîntăm în lume de muguri şi izvoare, Cînd primăvara noastră s-apleacă să asculte Ştiinţa ce vesteşte recolte viitoare. Pămîntul peste care zăpezile trecură, Cînd l-am văzut sub soare că-i bun de arătură, Nu ne-am făcut nici cruce, nici n-am scuipat anume ; — Vedeam în noi secretul recoltelor minune 1 Te-ntrebi de ce-i tîrzie această primăvară ? Mai bine ia-ţi unealta şi ieşi pe cîmp afară 1 De astăzi scoate-ţi plugul ascuns pe sub şoproane, Mai întăreşte-ţi grapa cu două-trei piroane. Fierarul să-ţi ascută şi fiarele mai bine Şi ieşi la plug cu fraţii alăturea de tine. Deschide larg fereastra, tovarăş agronoame, Că-ai măsurat din toamnă hectare şi pogoane. Aruncă şuba iernii şi ieşi acum din casă, Te cheamă şesul reavăn şi iarba de mătasă Să vii aici în brazdă cu plugul şi cu noi Şi-nvaţă-ne să punem sămînţă şi gunoi. Ştiuleţi de două kile la toamnă vrem să fie, Pe unde primăvara-nverzeşte-acum în glie. 41 Priviţi tarlaua noastră, voi fraţi cu pluguri mici! De-aţi mai ieşit cu vite şi-aţi mai ieşit cu bici, Şi mai strigaţi îndemnul ce l-au strigat străbunii, Noi ştim şi care rosturi ne duc pe drumul lumii. Noi prevedem bogate recolte viitoare, Ingrdmădite-n brazda ogoarelor comune. Cînd ari adînc aceste pamînturi cu tractoare, Ai înţeles şi rostul recoltelor minune 1 Noi prevedem o toamnă cu şesuri încărcate De roadă aurie cu-arome noi şi dulci, Cînd greierii te-ndeamnă să ieşi pe înnoptate Şi lîngă sînul gliei obrazul să ţi-1 culci. Parcă-auzim şi vîntul prin rîndurile drepte Trezind tăcerea văii prin lan de cucuruz, în foşnetul metalic ştiuleţi să se deştepte Lîngă fasolea coaptă şi viţa de harbuz. Rotunzi şi strînşi în cuiburi sub tufe ruginite, Se vor trezi cartofii şi-or aştepta tăcuţi, Ca rumenindu-şi coaja în focuri lîngă vite, Să aburească-n palma copiilor desculţi. Şi dulce va fi toamna cu sfecla din cîmpie. Şi caldă va fi toamna fuioarelor de in, Cînd vom vedea-n coşare recolta aurie Şi vom cinsti la mese ulcelele cu vin. OSPĂŢUL Dă-mi aurul anilor tăi să-l mingii Dâ-mi zmeura buzei şi vinul privirii. Mirele : Grădinile mele au poamele coapte. Sărută-le coaja şi miezul mustos. Sînt pere de aur ca luna în noapte Şi mere ca jarul în iarbă pe jos. Dar prunele-acestea priveşte-le bine, Cum brumele toamnei pe ele ramîn. Au miezul ca fagurii dulci de albine, Ca tu să le-aduni bucuroasă la sîn. Pe-aici e poteca de mult cunoscută Ce duce sub mărul bătrîn şi uscat — Mirată te-ndrepţi către el şi tăcută, Doar el e minunea grădinii din sat. Din roadele sale adesea-n pruncie Serveai pe stăpînă cu-arome şi must. 43 Pdmîntul îi ţine acum pe vecie Adînc rădăcină şi trunchiul august. Şi alte tulpine, le vezi, ce semeţe, Cu crengile grele spre tine-nclinînd. Cîntările toamnei, cîntări de ospeţe, Le poartă lăutele albe de vînt. Priveşte şi gardul din salcie verde Sub care cresc tufe de mană şi rugi Şi greierul toamnei pe unde îşi pierde Cîntările-n noapte, prelungi, mai prelungi. Cireşii au frunzele reci, de aramă,. Ca frunzele viţei de vie şi nu-s Cireşele roşii, şi nu ne îndeamnă Ca merele-aceleă din creăngă de sus. Acestea-s cărările dragostei mele, Sînt verzi şi de mult te-aşteptară să treci Prin iarba udată de rouă şi stele, Uşor să le mîngîi cu tălpile reci. Nu simţi tu sub frunzele verzi ruginite Ce-n lauda toamnei din crengi se desprind Vapăile clipelor noastre dorite Cum cresc şi în aurul lor ne cuprind ? Mireasa : La marginea drumului verde, cu pir, îşi clatină spicele grele şi-şi lasă Oceănul de grîne foşnit de zefir Cîntăreă din frunze verzui de mătăsă. 44 Dăr vino cu mine. Acestă-i ăl meu, îl calcă doăr greieri cu ăripi înguste Şi zboără din umbră pămîntului greu Prin valul de spice uşoăre lăcuste — Alege-mi un spic, dăcă vrei, căre vrei, Şi eu ţi-oi ălege-n buchet ălbăstrele, In spic bucuriile ănilor mei Şi-n flori frumuseţile dragostei mele. Sînt spicele pline şi-nălte de păi Şi soărele verii prin grîu, că o bărcă îşi clătină pînză cu firul bălăi Şi spicele-s păsări în cîntece părcă — Auzi pitpalacul., pălăc-pitpălăc, I-i cuibul în umbră şi cîntă mereu. Cu mine-i flăcăul ăles după plăc Şi glăsul din holdă e cîntecul meu — Priveşti nesfîrşitul de grîne şi tăci Şi pălmele tăie că scoărţă de prun Le treci că o fătă, uşor, printre măci, Uşor, ca o umbră tăcută, de fum, — Obrajii îmi ard şi-s ca spicele coapte, Nu-s palmele tale mai reci, să-i mîngîi? Atunci erau calde şi-atunci era noapte, în iarba cu rouă, în noaptea dintîi — E soarele zilei la crucea-nămiezii, Aceasta e ziua, e ultima zi Cînd trece iubitul ca-n basmul livezii Croindu-şi cărarea prin grîne-aurii 1 45 Şi mîine pe mirişti cu snopii în clăi, Cu gîndul la tine pe-aici voi strâbate Pe cînd în grădinile pomilor tai Vei fi doar cu crengile tale bogate — Şi snopul dintîi pe care-am sd-1 leg Cu paie de aur, cu spicele pline, L-oi strînge cu mîinile mele întreg Aşa cum te strîng în iubire pe tine. Mirele : Lăutele cîntâ. Mesenii beau vin, Afara e toamna şi-i noapte cu luna. De poamele coapte pâmîntul e plin Şi pîinea e alba şi calda şi buna. Acesta e ceasul în care iubim Panerele toamnei cu roade-ncarcate, Ulcioarele grele din care sorbim Şi aburii calzi ridicaţi din bucate. Şi noi sa cîntâm cu mesenii în rînd, Cdci nimeni nu doarme acum în comuna, Coboară şi luna, apune curînd, Şi zorii-ţi vor pune pe frunte cununa. BALADA iNSĂMlNŢĂRII GRIULUI DE TOAMNA Am umplut sacii pîn# la gura cu grîu Curat ca lacrima ochiului, fard negară, Ca doar nu degeaba l-am treierat Şi l-am ales de tâciune a doua oarâ. Descîntecul i l-am fdcut varâ de vară, Cu închinări şi vorbe de ocară... Era o zi călduroasă, la secere, Eu mă gîndeam la umbră şi petrecere, Mă gîndeam la fetele de lîngă mine, Cu rîsul curat ca spicele pline. Adunam în grabă mănunchiuri, legam snopii, Aşa cum se cădea să lucrezi pe pămînturile popii Pe coastă, deasupra noastră, era o turmă de oi Umbra salcîmilor era îmbietoare... 47 Popa venea din cînd în cînd pe la noi, Mai făcea cîte-o legătoare, Mai facea cîte-o gluma, ne vorbea de războaie, De sfîntul părinte Pius, de secetă şi de ploaie. După o zi de trudă, seara ne chema la cină, Şi ne dădea şi pentru dimineaţa cîte o măsură de făină. Era bun părintele şi avea moşie mare, Leafă de la stat şi de sus o binecuvîntare. Săracii din sat îi lucrau pămînturile, Bătuţi de toate năcazurile şi de toate vînturile I Oamenii aceştia n-aveau nici o palmă de ogor, Nici plugul, nici vitele lor. Primăvara îi găsea pe cîmp, la gazdă, Cu piciorul desculţ şi cu plugul în brazdă. Nu se bucurau în zilele senine, Cu cer albastru, de cîntecul îmbietor Al ciocîrliei, de trilurile pline, Ei auzeau un cîntec răsărind pe ogor — Nopţile nu erau fermecătoare, Oboseala amuţea glasul de privighetoare ; Craiul lor nou nu răsărise încă, Şi peste şes plutea o beznă-adîncă. Şi-apoi amăgitoare veneau verile Cu toate căldurile şi toate poverile. 48 Seara se bucura părintele pe marginea vetrii, De frumuseţea naturii şi de tăria pietrii, în grădină se bucura cu pruncii şi cu preoteasa, De moliciunea ierbii subţire ca mătasa. Şi petrecea părintele o vară întreagă, Da ordine să se prăşească şi să se culeagă, Cu vorbe frumoase spunea săracilor să se ia la întrecere, în luna lui Cuptor cînd se-apucau de secere. Lui Neculae Păcuraru i-a dat în arendă patru iugăre, Un iugăr de fînaţ şi păşunea oilor, — Cunoştea sărmanul Neculae tăria de bulgăre Şi copiii lui blestemul ploilor! Duminica şi în zile de sărbătoare Părintele-şi lua preoţeasca şubă cu cruce în spinare Şi pînă la vecernia de pe-nserate Se da pe blestemate şi pe lăudate. Oamenii, trudiţi, mergeau să se odihnească în biserică pe laviţa dumnezeiască... La Neculae Păcuraru, pe la răsăritul găinuşii Scîrţîiau ţîţînile uşii. Şi cu noaptea în cap pe vremea cîntatului, Se aprindeau lampaşele satului. 4 — 1. Horea — Poezii 49 Sdracii dibuiau în ogrăzile lor, în pbieţile de gazde s-auzeau sudalmele slugilor. Toamna cobora cu,belşugul în vine, Cu hotarul despuit şi cu buţile pline. Acuma gazdele satului împart cucuruzul a triia, Cu sdracii, ca Iar atîta li se cuvine simbria — Ca ei au prăşit numai şi au cules belşugul, Dar nu-i al lor pâmîntul, nici samînţa, nici plugul. Greu vuia padurea, se scuturau plopii; In casa la câldurâ se adunau prietenii popii, Notarul şi Petrea Bogatului, — Era mare noroi pe uliţele satului 1 Numai vîntul purta peste sat o cîntare Cu vorbe aspre şi cu vorbe foarte amare : Cade frunza în zâvoi, Vine toamna pe la noi, La fîntînâ-n buturoi Numai apâ şi noroi 1 Fîn în iesle şi bucate De cu varâ-au fost gâtate — Vin agenţii dupd dare Cu registre şi dosare Şi jîndarii cu pistoale Dupd grîu şi dupd ţoale. Vine toamna pe la noi, Cade frunza în zdvoi, Şi-i mocirlâ-n buturoi, Mama voastra de ciocoi î Şi cîntecul a râsarit ca un izvor de viaţa,, în inimi a crescut ca o furtund, Şi într-o zi l-au strîns sdracii-n braţd Şi au pornit la luptd împreuna. „De-acum, jupînilor, vi s-a cam dus veleatul — La sapa şi la coasd o sa ieşiţi şi voi, Un ăn ori doi, pînd-o sd tragem brăzda Şi peste locul vostru, de-a lungul şi de-a latul. Parcd va prinde tuşea cu junghiuri Cînd vedeţi copiii slugilor la şcoald, Cînd porniţi la lucru pînd-n ziud.#/ Pârintele zice : „Şi lumea asta, a dracului boala 1" Aşa-i, părinte, vremea nu std pe loc, Peste hotard trece calul de foc 1 Jocul e pornit, îl veţi duce pîna la capdt : 4* 51 Zicala asta o să îngroape averea voastră bătrînă, — Niciodată soarele nu va mai da în scapăt, Că doar am luat şi noi odată cetera-n mînă 1 Dinspre miazăzi a început să bată vîntul, Eu îmi pregătesc uneltele pentru arat pămîntul. Mîine zorile mă vor găsi în bucurie Cu sufletul şi braţele desfăşurate pe cîmpie, Mă vor găsi înspre hotarul răsăritean, Unde voi ascunde grîul în brazda acestui an. — Fraţilor, vă chem pe toţi cu^voce tare : Să pornim înfăşuraţi în vălul toamnei senine, Şi să ascundem jarul griului bine, în brazda fierbinte a celor patru hotare 1 SEMĂNĂTORII S-aude iar cîntarea acelui început Cînd am ieşit pe cîmpul cu-aromele de lut; Eternă-i înflorirea şi n-am pus în zădar Sămînţa bună-n urma celui mai bun brăzdar. Pămîntul ce-şi trezise puterile dintâi Crescu în spice grele de aur şi-n păstăi, — Hambare gem acuma pe poduri şi pilaştri Sub dîmburi de bucate şi cerul plin de aştri. S-a destrămat covorul de iarbă dimprejur Şi-acum pămîntul toamnei e reavăn şi e sur. însămînţarăm grîul, şi zilele tîrzii Cu glasuri de aramă mai strigă dinspre vii. Lîngă ogorul negru sub jerbe de lumină Stau pluguri mari şi grape spălate de rugină, 53 Şi lîngă fruntea larga a cerului tăcut, Făgăduind belşugul acestui început/ Semănători curăte-s ălături de trăctoăre în măreţiă vremii şi-ăcestor sfinte glii : — Vrem. sd culegem rodul şi-n vără viitoăre, Şi să-l ăvem pe mctsă cu pîineă în felii 1 TOAMNĂ Prietene, măi toărnă încă-un păhăr de vin 1 Ne bucurăm de toămnă cu nopţi şi zile .calme Şi nu purtăm în sînge nici lăcrimi nici venin, Ci fructul bun ăl gliei îl ridicăm pe pălrne. Trecu şi văra ăstă şi sîntem măi bărbăţi. E încărcăt pămîntul şi rodul e ăles. Peste hotăr de ăur curînd o să străbăţi Că să vesteşti porumbul că-i vremeă de cules. Ovăzul de pe cîmpuri 1-ăm ădunăt în clăi Şi tăre mă îndeămnă să scriu o elegie I Nu peste mult şi brumă se vă lăsă pe văi Şi toămnă o să-şi sune tălăngile prin vie. 55 Sd mergem împreund spre seard la colibâ Şi la pdzit de vie sd frigem cucuruzi Aldturea de luna tacutd ce se plimba Atît de jos ca parca tacerea i-o auzi. Prietene^ e vremea cu fructul împlinit Sub frunzele de viţa ce-şi dezvelesc arama, Cînd zvonurile nopţii coboard liniştit Şi se aprind ldmpaşe sd lumineze crama. în toamna asta parca întreg pdmîntu-i copt, Hai sd cinstim cu pace belşugul împreund 1 Atîta rdu sd fie oricînd şi peste tot Cît rdu gdseşti în struguri şi-n liniştea din lund 1 MOMENT DE TOAMNĂ Prin tuleiştea surd trecu un vînt uşor, înconjurînd hotarul în toamna timpurie, înfriguraţi, bostanii, de lîngd viţa lor De aur, sub înaltul acoperit de nor. Se uitd cdtre dealul cu via ardmie. Cu frunze de aramd împrejmuiţi, mai sus, Stau parii strînşi de viţe culese şi uşoare Şi împlîntaţi în norii ce vin dinspre apus, Rîvnind parca aroma butoiului ascuns, Ar vrea la uşa cramei din vale sd coboare. Zburlindu-şi spinii galbeni sub ierbi şi uscăciuni Un mdcieş din vard, uitat printre rdzoare, Adâposteşte-n taina, pierdut în rugăciuni, Un iepure cu; ochii aprinşi ca doi tăciuni Pe care toamna-şi lasd întiia ei râcoare. Nevastâ-mea-n gradina, tâcutâ, prin frunziş, Stapîna ce le are în seama ei pe toate, Mai trece încâ-o data tîrziu şi pe furiş Pe lîngâ garduri sparte şi tufe de agriş Sa strîngâ-n poala cele mai bune poame coapte. Obrajii ei curaţi-s ca-n fiecare an, Parca de bruma toamnei acoperiţi, şi roşii, în dreptul crengii sure par mere Ionathan Cum vine către mine cu sîmburi de bostan, încet, pe lîngâ merii de-o sama cu strâmoşii. Fasolea vînturatâ ai adunat-o-n ol ? Cu voavele vom arde-n cuptor la iarnâ, poate, Ori cînd va fi fînarul la primâvarâ gol Şi oile-or începe sâ fete în ocol Le-om arunca acolo sa roadâ peste noapte. E tot mai micâ ziua, otâvile-s cosite, Oari n-o fi vremea serii ? Mâ duc sâ dau la vite 1 CITEŞTE, MĂI BĂIETE Şi pâsârile iarâşi se duc şi nu mai vin, Râmîne cîmpul singur şi streaşina pustie. Se limpezeşte cerul butoaielor cu vin Cînd toamna-i tot mai rece şi tot mai cenuşie. Se tînguie hotarul şi iepurii doar, surii, Cu vulpile roşcate apar şi se ascund, Cînd pocnete de armâ din marginea pâdurii Adulmecâ departe spre dealuri şi râspund. Bucate-am strîns destule şi porcu-i la-ngrâşat. Râsare cornul lunii şi vîntul a-ncetat. La noapte o sâ-ngheţe, şi iarna nu-i departe — __Nevasta, pune lemne pe foc ca parcd-i rece, Şi pînâ una alta, în vremea care trece, Citeşte, mâi băiete, ceva de-ăcol' din carte 1 PE HOTAR Sâ înţeleg mai bine cine sînt Adesea ies afara la pâmînt Sa mai cuprind hotarul cu bucate La margini de oraşe şi de sate. Râsare colţul ierbii sub zăpezi, Se-nclinâ vîntul peste holde verzi, Trăctoărele cu huruit prelung Cu soărele se-ntrec şi se ăjung. Foşneşte dimineăţă prin frunziş, Acolo-s frăţii mei lă seceriş, — Trimite toămnă surul ei hulub Cînd ei încep culesul lă porumb, — Porneşte vîntul glăsuri ăurii, Semn că-nceput culesul şi lă vii. 61 Atîtea primăveri şi-aîtea toamne Sînt scrise în laúcate şi în poame Ca o cîntare sfîntă, ca o lege Pe care omul zilei o-nţelege. Şi orişicînd apare pe ogoare El scrie semnul legii viitoare, îl scrie-n fel şi fel de chipuri La început de an şi anotimpuri. Pe Bărăgan, pe dealuri şi pe grui, — Doar legea dreaptă a menirii lui. LEMNARII Vremuri de toamnă în lume coboară Şi munţii de vînturi Bătuţi, se-nfioară. De mult au plecat Spre ţări depărtate Cocori despletind Cărările-nalte. La poală de munte Pămîntul e treaz în leagănul verde-al Pădurii de brazi. Mijeşte de ziuă... Luceferi s-ascund. 63 Iar foşnetul apei Se bate de prund. E bolta câzutâ Pe plaiuri terestre Cu stele ivite La case-n ferestre ? Ori satul cu spuza De becuri-mârunte îşi spulbera somnul La poala de munte ? Dar sus în pădure Ce zvon se rasfrînge ? Nu plînge nici frunza Nici creasta nu plînge 1 Nu-i cîntec de lotru Ori fiara flâmîndâ Ce-şi arde privirea Ţintită la pîndd. în zvonul ce-n umbra Pădurii rasăre Purtăt de o pleăsnă Uşoărâ de soăre îţi S-ăude că-n ziuă * * Ivită-n tufişuri \ Copăcii cddeă-vor Loviţi de tăişuri. Pe cînd lîngă Jiul Cu undă senină Minerii coboără-n Adîncuri de mină Să scoătă imense Păduri milenăre De mult prăbuşite Pe funduri de măre, ff: K*: ■i iv f;.. Lemnarul pe drumuri De munte se-ndreapta Spre codrul cu fruntea De vînt scuturată Să pună copacii Pe şlipuri devale Că iarna-i aproape Cu vremile sale. îşi lasă în pacea Amurgului pruncii Că-1 cheamă pădurea Şi grijile muncii, — îşi lasă nevasta Şi-n stive legaţi în liniştea tinzii S-t Porni-vor din gară Câ-n munte-1 aşteaptă > Spre şesuri întinse Ortacii, molizii. i 1 \ Departe în ţară. Vor trece şi zile Şi zilele trec Şi-amurguri la rînd , Cu soare şi ploaie, Dar nu s-o întoarce •V Lemnarul e trunchi în vale curînd, i Ce nu se îndoaie 1 Ci sus lîngă pieptul i Loveşte şi-n fiece Măreţului codru Grea lovitură El taie vieţii 15- O ţară întreagă Cărare şi modru. ** * Aşteaptă căldură 1 L - i ' ■ O zi : şi puteri f. Iar noaptea cînd vine Seculare crescute J 4' Şi apele sună în trunchiuri bătrîne i' Lemnarii-n cabane Pe coamă de munte, l De scînduri s-adună Cu frunţi mîngîiate Şi strînşi lîngă focul De vînturi nebune, Cu flăcări albastre Lemnarul la tălpile ! Veghează căldura Sale le pune 1 i % Căminelor noastre. ... în rîul din vale V în mîini oboseala Pluti-vor gorunii Pătrunde hoţeşte, Ca peşti uriaşi Se prinde de umeri în palmele spumii Şi tremură-n deşte, 66 1 5* 67 Iar liniştea nopţii Şi valul căldurii în suflete intra Cu visul pădurii. Dar nu e în firea Lemnarului visul Cu ochii închişi Nevăzut, netrăit, — Tumultui pădurii Sublim e că focul Acelui luceăfăr Ce luce-n zenit. Săcurile părcă-s Făcute din fierul Ce-ă strîns în tărie Tot clocotul lumii, Că nu ău odihnă Nici noăpteă cînd cerul Scăldăt e în ăpă Albăstră ă lunii. Iăr colo în sătul Din văle, neveste Privesc lă ămurgul Ce căde pe creste 68 Şi-n linişteă nopţii Lă focul din vătra îi văd pe bărbăţii Din ţără de piătră. ACHIM „Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate... (Gr. Alexandrescu) Te-ai născut Achim pescare Intr-o noapte fard luna, In coliba cea de trestii Lîngd-ntunecata mare. De-ai fi fost un rege maur Nu era mai neagra firea, Mai neliniştit palatul Trestiişului de aur. Dar erai pescar şi vina N-au puterile naturii Daca învelit în zdrenţe Tu plîngeai pe-o rogojina. 70 Te-au vegheat şi ursitoare, — Fiu necunoscut al Deltei — Broaştele, spârgînd oglinda Bălţilor legănătoare. Numai marea-n nepăsare Nu ştia că-i eşti aproape Şi-şi rostogolea pe ţărmuri Spuma apelor cu sare, Pe cînd Dunărea cea dulce După-atîta drum prin lume îşi lăsa în valul negru Fruntea albă să se culce. Tu Achim, doar cît o broască Ai putut cînta în noapte Şi luceferii din ceruri N-aveau cum să te cunoască. Şi, ca necunoscătorii, Nu ştiai că ai un tată Dus în larg să prindă peşte Că-1 siliră negustorii... 71 Dar cînd ai intrat în veacuri, Iţi vesti frumosul nume Vîntul Deltei, vîntul Deltei, Plutitorul peste lacuri. Şi-ai crescut Achim pescare Şi în tremurul privirii Ai purtat mai multe doruri Ca nemărginită mare. în picioare-ai pus obiele Şi în spate haina rupta, Cînd pe drumuri largi de ape Te călăuziră stele. Lîngă tatăl tâu ălâturi Ai rămas să tragi lă rame, — Peste frunteă tă, văl negru... Peste frunteă lui, omături... Greu eră să ieşi în lărguri Şi măi greu să-ntîmpini văluri Sprijinind măhună-n rame Fără pînze şi cătărguri. 72 O, de cîte ori spre soare N-ăi privit cum din ădîncuri Răsăreă pe scări de ăur Ce piereau tremurătoăre. Părcă te chemă într-ună Să urmezi ăceeăşi căle — Dărâ scără vieţii tale O împrejmuia mahuna. Ce se petrecea în lume, Cîte se mai petrecură, Numai veşnica natura N-avea cum sa-ţi poată spune. Doară lumea-nchipuirii Din poveştile batrîne O vedeai parcă aievea-n Necuprinsurile firii. Nu ştiai că-n întuneric, Ca în bronz încins bătuta, Se-nălţa cîndva din ape Luna ca un scut homeric. 73 Nici că-n noaptea altei ere în aceasta mare-ntinsă Tăiau valuri ca de piatra Robii vechilor galere, Şi nici nu ştiai sa cauţi Printre valuri sclipitoare Preţul firului de aur Ce-1 pierdură argonauţi. Câci de apele egee N-ai fost auzit pe-atuncea. Lira lui Omir, măiastră, N-o ştiai din epopee. Ai crescut aici, departe De cuprinsurile lumii, Nici nu cunoşteai minunea Gîndurilor scrise-n carte. Te păzeau şi negustorii, Te-mbătau şi cîrciumarii, Ca să nu cunoşti vreodată Rostul marilor istorii. 74 Ca o salcie pletoasă, Vroiau creanga minţii tale Să atîrne peste baltă Leneşă şi somnoroasă. Ca o frunză în noroaie Vroiau inima să-ţi scuturi Ca să nu foşnească-n vînturi Şi să nu-nverzească-n ploaie. Nu vedeau că frunţii grele Nu-i găseai în jos odihnă, Ci privind în adîncimea Cerului cuprins de stele, Nici că lîngă pragul uşii La coliba ta cresc nuferi, Nici că-n drumul tău pe ape Te-nsoţeai cu pescăruşii, Cînd spre zare, din mahună Ridicai întunecată Ca un nour fruntea neagră Vestitoare de furtună. 75 Fulger aspru înălţară Fraţii tăi, ca niciodată, Şi-şi vestiră pe vecie Libertatea lor în ţară. Fulgerul sfârmă în zale De argint, zornăitoare, Noaptea Deltei, iărâ margini, Piatră gîndurilor tale. O chemare ne'ntreruptă Era vuietul de valuri Şi strălumina prin nouri Luna ca un corn de luptă. ...Au aprins pescarii focuri Şi colibele de trestii Luminate-au fost ca-n basme Şi-au văzut cîntări şi jocuri. Oaspeţi au venit din larguri Şi-aţi ieşit pe ţărmul mării, — Steaguri fluturau aprinse Sus pe vîrfuri de catarguri. 76 Răsărea pe scări de aur Soarele, şi marea toată Era pînză-mpurpurată împletită-n foi de laur. Ai poftit atunci la masă Oaspeţi buni şi tu Achime în coliba cea de trestii, Azi în stufăriş rămasă. Şi cînd te-ai văzut stăpînul Peste lacuri, peste mare, Fiul tău stătea alături, Tu erai cu el, bătrînul. în mahune poţi să-ţi numeri Anii grei purtaţi pe ape. Valurile ca de piatră Nu te mai cuprind de umeri. Cuterul vă poartă-acuma Ca să puneţi tălianul Şi uşor e legănată Ca un peşte gras, mahuna. 77 Iar din casă, lîngă mare, Odihnind priveşti în zare, Gîndul tău cu pescăruşii-i Neoprit, Achim pescare. Şi pe pagină de carte Iţi apleci privirea caldă. Numai astăzi pot să vadă Ochii tăi, visînd, departe 1 ★ Eu te-am cunoscut pe ţărmul De nisip curat al marii, Cînd ţi-ai ridicat spre mine Faţa, luminat de luna, Şi împrejmuit de umbra Trecatoare-a înserării, Fruntea ta pârea de stîncâ, Barba ta pdrea de spuma. Liniştit era pâmîntul Prins de ape foşnitoare, Ca o neagra-ncremenire La-nceputurile lumii. 78 Şi cdtre abisuri negre începură sa coboore Printre stropii ălbi de stele Solzii de ărgint ăi lunii. Că un cîntec din pămînturi Auzeăm cum ţi se pierde Glăsul tdu purtăt de sălcii *Şi de trestii depârtăte, — Văluri se roteău spre tine, Şi-ăplecîndu-şi coămă verde Părcd-ngenuncheău în făţă Unor ziduri de cetăte. FURTUNI Sînt dureri înăbuşite In abisurile marii ? Poate gîndurile lumii Plutitoare-s peste ape ? De ce cînţi tu, fată bună, Şi de ce trezeşti în lacrimi Stelele nemărginirii, Roabe gîndurilor tale ? Ai crescut aici în Delta Nufărului alb asemeni, Ca un pescăruş în larguri Legănatu-te-ai în lotca, 80 Vai, dar coşurile grele Şi butoaiele cu sare încreţiră a ta faţă, Palmele ţi le crăpară 1 Numai inima-ţi rămîne Veşnic tînără, ca valul, înflorindu-ţi în privire Taina frumuseţii tale. Ascultatu-le-ai anume Noaptea, glasurile mării ? Şi privit-ai tu, spre cerul Mult înrourat cu stele ? Cine ţi-a trezit odihna Scumpă tinereţii tale, Tulburîndu-te asemeni Valurilor mişcătoare ? Stai acum pe ţărmuri albe Şi priveşti în depărtare — Cîntul prietenelor tale Vine de la cherhana. Pescăruşi sub cer albastru Intr-un dans fără pereche, Peste răzvrătirea mării Trec nepăsători şi siguri. 0 — 1. Horea — Poezii 81 Doar departe, unde norii Cenuşii încep sa urce, -Sînt mahunele în voia, Valurilor nemiloase. Se vestesc furtuni, şi apa Poate rupe talianul, De aceea -s duşi pescarii Să-l ridice din adine. — Taina locului acesta Ziua nici n-o poate spune, Numai noaptea, cînd cu stele Ne împrejmuie tăcută. L-am văzut în zorii zilei Pe Serghei cum în mahuna Ridicat era-n lumina Şi ascuns apoi de ape. Mi l-a smuls din braţe Marea, Şi-acum ea-1 îmbrăţişează, — (Talianul în furtună Chiar şi oameni poate prinde). Nu-i departe cherhanaua, Mi-am lăsat acolo dogul, Mă întorc şi iar l-oi pune Pe genunchii mei curaţi. 82 Pe Serghei îl duci în voie Val nebun, dar n-ai putere Sub noianul tău de spumă Sd-i îngropi frumosul chip. Peste-aâîncurile tale Fără teamă taie largul, Căci furtunile iubirii Mai demult mi-1 înecară. PEŞTIŞORII DE ARGINT Talionul în adîncuri Tot adună noaptea-ntreagă Gingirici venite-n valuri Alungate dinspre larg. Ape negre, tremurînde Sub noianul alb de stele, Potolite-s, parcă-n mare Ar fi linişte deplină. Numai peşti, goniţi într-una De o lege a naturii, Fug de moarte ca să prindă Peştişori mai mici ca ei, Cînd pe ţărmuri în baracă Dorm pescarii şi visează, 84 Cum în marea cea adîncă Se petrec atîtea drame. Mai neliniştit e somnul Bucătarului brigăzii, Care-a înecat aseară în ceaun vreo trei păstrugi. Parcă vin acum spre dînsul Cu spinări ferestruite Tot foşnind amar din coadă Ca şi valurile mării. Dar treziţi-vă, lăsaţi-i Peştii viselor în umbră 1 Peste marea cea întinsă Răsărit-au zori de aur. Talianul vă aşteaptă Prins de sîrme şipiloane, Legănîndu-se sub valul Apelor nemărginite. Ridicaţi-1 dintr-o parte Tot apropiind mahuna, — Drama lumii de sub ape O sfîrşiţi într-o măsură. 85 ...Şi în coşuri de nuiele Şiroind de apa marii Tremura ieşiţi sub soare Peştişorii de argint — — Cu mahunele-ncârcate Duceţi dramele naturii Sa le pună în butoaie Fetele la cherhana. NUFĂRUL Pentru Liţa Ape limpezi/ trestiişuri, Sălcii verzi, răchite verzi, Mă cuprind în luminişuri. * Plutitoare-mi iese-n cale Şi-n adîncuri o străvezi, Floarea liniştilor tale, Drum al Deltei ce mă pierzi. Nufăr alb crescut pe baltă, De-aş umbla şi deal şi vale Nu găsesc o floare altă De dureri necunoscută, Orişicît ar fi de-naltă, Orişicum ar fi-nvăscută* încrustata în odoare, Inima ţi-e desfăcută Şi de ape şi de soare. Nici un gînd şi nici un vis în tăcerea tă nu moăre. înflorit eşti din ăbis Şi-n lumină zilei stărui ? Drăgosteă te-aduce-n lume Să creezi şi să te nărui ? Ce izvoare mi-ai deschis, Căror taine mă mai dărui ? Ori în glasul tău de floare Doar pescarilor pe care . îi întîmpini le poţi spune ? Viaţa lor legănătoare Şi pe lacuri şi pe mare Poartă marea ta minune 1 ÎNSEMNĂRI DIN CETATEA HUNEDOAREI Lui Ioanichie Olteanu Călătorind cu trenul către Ardeal în sus, Spre Apuseni la vale, apoi spre apa Cernii, în zile lungi cu ierburi pe cîmp şi cucuruz, Cu auriul holdei şi verdele lucernii, Am cunoscut ce-nseamnă pămînt întinerit, Cu umeri tari de piatră, cu frunte grea de stele, Ca locul cel mai tînăr şi cel mai nimerit Să-ntruchipeze chipul frumos al ţării mele. Călcau în brazdă bivoli, şi pe ogor îngust Opreau la mal pe Mureş sub salcie umbroasă, în spice era soare, în ciucălaie must Şi înflorea în roşu trifoiul bun de coasă. 89 Lâsam în uriftâ sate bdtrine ca din veac . Ce şi-au aflat lumina, privirea sa şi-o-ntoarne Spre şesuri fara margini .şi fard grîu sdrac Pe. care trec tractoare nu bivolii cu coarne. . . Lăsam în urma cîmpuri întinse deopotrivă, ,Cu lanuri de porumburi, de grîne şi cartofi; Creştea-n căldura verii belşug în colectivă Pe Mureşul ali'dată cu birişi şi cu grofi. Pe malurile Cernii treceam întîia oară, * Cu sălciile frate, cu şesul prieten bun, Cînd am vdzut aproape măreaţa Hunedoară, Minune în cuprinsul pâmîntului străbun. Aveam tot veacul nostru întruchipat îri faţa ' .Cînd Combinatu-n vale privirea mi-a oprit, De-atunci îmi pare altfel şi cîmpul cu verdeaţa Şi salcia pletoasâ şi griul aurit. Am înţeles ce-i omul şi ce-i puterea lui Şi de-am rdmas o clipa uimii, iară cuvinte, . Am cunoscut izvorul de bogaţii şi cui • .îi luminează vatra oţelului fierbinte. • Era o 21 înalta, cu soare şi cu fum, l . . Cînd am ajunB Ja zidul cetăţii şi-am tâcut. .Pe'cîmp, cărari! bătute. Maşini treceau pe drnm, \ • ; în sus câtre oraşul din temelii născut. 4 Furnale mari şi coşuri spre nouri fumegîrid^;, Cum ochii mei în lume nicicînd nu mai văzură, Mi-au luminat de-atuncea şi inimă şi gînd Şi-atîtea înţelesuri prin faţa mea trecură. Oamenii-şi schimbă faţa, şi-oraşul lor la fel. în Hunedoara poate oricine-acum să vadă-Oraşul vechi cu anii îngrămădiţi în el, Cu praf ce-neacd drumul şi frunza din livada Şi-oraşul nou cu blocuri senine străjuind La temelie anii acestor mari prefaceri; Spre-acestea niciodată nu va păşi zîmbind . Vre un stăpîn de oameni cu rosturi şi afaceri 1 Se varsă apa Cernii de sus, dinspre Ghelar : Oglinda ruginie şi mal zidit în piatră, în care vezi oraşul batrîn cu chipul clar, Cu frunţea^gred de gînduri şi arsă ca o vatră. 91 Coboară-aici muntenii cu oale noi la tîrg, Şi fete-şi sună anii cei tineri în mărgele Cînd îşi arată-n coşuri caisele în pîrg. Cu miezul încă acru şi rumene ca ele. îngăduit mi-e astăzi în vară să culeg Din pomul ţârii mele cu crengile deschise Ca-ntr-o livadă mare, belşugul nou, întreg, Mai dulce şi mai rumen ca miezul de caise 1 Din tîrg, în sus pe dealul din faţă am urcat. In dreapta. Combinatul. Pe deal, funiculare. Peste-un pîrîu, spre ziduri trecui un pod înalt Şi-am stat a doua oară tăcut şi cu mirare. Cînd am intrat pe poarta cetăţii celei vechi, Mi s-a părut că-n mînă port platoşă şi spadă. Parcă-auzeam sunîndu-mi şi pintenii perechi Şi mă simţeam eroul ciudat dintr-o baladă. E foarte vechi castelul. Semeţ, peste oraş. Cu turnuri feudale purtînd în vîrfuri cerul — In bronz turnat, în vîrful de turn mai stă trufaş Din veacurile sale şi astăzi cavalerul... 92 Cîte-or fi fost pe-aicea mi le-am trecut prin gînd. Privind aceste ziduri cu faima dărîmată. Parcă iobagi din vreme m-ar fi chemat în iînd Să dau şi eu cu furca în domni măcar o data. Şi totuşi ani trecură şi piatra din castel Păstrează-n faţa noastră şi astăzi mărturie De cum îşi petrecură stăpînii lui în el Şi cum se răsculară iobagii din cîmpie. De-aceea cînd portalul în urmă-a scîrţîit Din balamale grele, lăsîndu-şi greu zăvorul. Eu am lăsat castelul de ani încremenit Spre Combinat privindu-mi în faţă viitorul. Se destrăma pe dealuri, încet, din loc în loc Fumul crescut din vale ca pînza argintie Şi printre coşuri negre cu ochiuri mari de foc Ţîşneau lumini de aur de la oţelărie. Azi aplecîndu-ţi faţa spre cîte-ai fost privit. Din tot ce-ai strîns atuncea, poţi inimă să dai ? în după-masa-aceea am stat şi am citit Poemul lui Chirsanov despre Macar Mazai. 93 Apoi cînd înserarea pe vale s-a lasat Şi m-am vdzut în faţa cuptoarelor încinse, Am înţeles din viata poemul minunat In ţara mea de astâzi cum. omu-1 împlinise. Eu am Venit din şesuri cu holde şi cu fîn, Mi-e fruntea răcorită de umbre şi izvoare, Obişnuit cu luna în noapte sa râmîn Şi sa cunosc odihna amiezilor cu soare. De cîte ori luceferi de zi nu m-au trezit, ; împr^jmuindu-mi casa cu raza lor curata, Dar pîn-acum în viaţa nicicînd n-Crm bănuit Ca poate fi lumina cu mult mai minunata. Măi mîndru că oricare luceafăr sclipitor E vălul alb de fonta ţîşnind în juru-i stele Cînd. se deschid portale de flăcări la cuptor .Să-şi verse bogăţia metalică prin ele. De lîngă zid echipa de ţineri oţelari, Cu piepturile ude, încinse de dogoare, Se-ndreaptă cîte unul spre flăcările mari Să jăruiqâcă zgura aleasa îu guptoare. 94 Voi ce dormiţi în noaptea aceasta şi Visaţi; Cînd peste cîmpuri sure călătoreşte lună," ' Ştiţi bare.dare-i noaptea şi visu-qces'tpr frâţi Cdre-şi petrec viaţa cu iocul împreuna ? Tu poate afli-n taina al dragostei noroc Cînd vîntul nopţii bate sub frunza de răchita. Şi oţelarul tînăr, privirile de foc Le-ndreaptă spre oţelul frumos ca o iubită. . Meteor Mazai în oameni ca el e împlinit, Prin ani dînd ţarii mele o nouă-nfaţişare; ~ Şi-n faţa-acestpr oameni de-aceea m-am oprit Privind întîia oara, tăcut, cu admirare. ÎNĂLŢIMI Prietenului iurnalist din Hunedoara Strabâtînd prin valul Holdei de secara, Am pornit de-acasa într-o zi spre seara, (Cînd încins în vatra Cerului de sus, Soarele-şi înclina Faţa la apus.) îmi aduc aminte, Prietene, de tine Cum urcam alâturi Scara de metal Şi în umbra serii Prinse sa lumine Inima acestui Uriaş furnal. 96 Urmărind de-aproape Rostul muncii tale, Am urcat în vîrful învelit de fum. Se vedea castelul : Turnuri feudale Fâra rost pe lume-n Vremile de-acum, Şi-am vâzut cum umbre Grele se ldsarâ Peste ele-n pragul Ceasului de seara, înâlţau semeţe Piscuri Apusenii, Urmărind cararea Valurilor Cernii. Noi priveam departe... Mi-arâtai, iubite, Şesuri către Mureş, Culmi împădurite, Iar pe aşezarea Dealului din faţa, Luminos, oraşul Nou, prinzînd viaţa. — în curînd vedea-vom Străzile păvăte, Părcuri dînd răcoare Marilor palate. 7 — I. Horea — Poezii 97 Vechea Hunedoara Va rdmîne-n vale Şi castelu-n piatra Veacurilor sale. ...Apoi coborîrdm Şi-am văzut vapaia Valului de fonta Luminînd în seara. Ce-am gîndit atuncea N-oi uita vreodată, Şi acum în minte îmi apare iarâ : — Tu poţi sa masori înălţimile toate Şi vîrfuri de munte, Şi turn de cetate. Cînd vulturii doara, Mai 'nalţi decît tine Rotesc peste lume Prin goluri senine, Cînd creste de piatra Cu frunţi argintate Le simţi mai măreţe în preajma, pe toate, Tu eşti peste codri, Departe, în vale, Stdpîn frumuseţilor Patriei tale. Şi-n turn, în străvechiul Căsteî dacă urci Zăreşti părcă viituri De suliţi şi furci, Şi visuri te poărtă Spre-ăcele-nceputuri, Cu scrîşnet de lănţuri Cu lăncii şi scuturi, Cînd gloăte trezite Din noăpteă robiei, Răzmeriţi porniră în lărgul cîmpiei. ...Frumoăse-s ăceste 'Nălţimi peste căre Trec veăcuri că nouri, De vînturi purtăte. Dăr e o-nălţime Că toăte măi măre, Din căre se vede Cu mult măi depărte. Măi sus decît ziduri Şi creste lucioăse, Se-nălţă ăzi frunteă Furnălului şăse. Spre-ăcestă se-ndreăptă Privirile toăte, 98 99 Cînd raze de aur L-îniaşura-n noapte, Şi ziua, cînd fumul Se-nalţa fuioare, | Uşor peste valea Bătută de soare ; Cînd glasul istoriei Noastre-1 auzi, Din culmea acestui Furnal îi răspunzi, < Veghind cu vâpaia Privirilor tale, Pâmînturi şi ape, Cărbuni şi metale. Comori ce zdcurd I Sub trecerea vremii, în straturi durate-n j Pâmînt de milenii, De tine le vad Acum stâpînite, Pe vatra încinsă De flăcări, topite ; E ţără întreagă Cu săte şi-orăşă, Aici lîngă frunteă De fier, uriăşă. Şi-n lărg de cîmpie Vestindu-i trăctoăre Tu pui temelie De vremi viitoare 1 Şi eu am privit Prin ocheanul albastru Furnalul, nestins e Ca veşnicul astru, Şi cel mai măreţ L-am văzut dintre astre, Dînd forme de preţ Bogăţiilor noastre, în zilele verii Senine, bogate, Cu holde pe cîmpuri, De vînt legănate, Cînd tremura frunza în umbra pădurii Tu stai lîngă vatra De fier a căldurii, Şi soarelui zilei Ce-nclină-n apus, Vărsîndu-şi lumina De aur pe nouri, Tu-i dai cu izvorul De fontă răspuns, Trezind în furnal Nesfîrşite ecouri. Aşa te-am văzut, Luminat de văpăi, Tovarăş, alături Ortacilor tăi, Dînd valuri de fontă, Comori de metale, Stăpîn viitorului Patriei tale. NUMAI OAMENII SONDELOR In pădurea de sonde, pădurari ai adîncului, Stăpîni pe eternul tumult al pămîntului, Poartă în umbrele calde-ale chipului Nepieritoarele semne-ale timpului. Oamenii sondelor cunosc al izvoarelor, Necunoscutelor, tulburătoarelor, Aur, din sîngele stins al delfinilor, Şi-l dăruie omului, izvor al luminilor. Ei văd peste-ntinderea largă a şesului Semnele-adînci ale neînţelesului, Şi ştiu numai ei, numai oamenii sondelor, Cît aur se-ascunde sub aurul holdelor. 103 I PARCĂ NICIODATĂ Cîmpiile, livezile, pădurile, viile, Liniştite ne-ntîmpină azi, arămiile. Parca niciodată, străine, dezastrele Nu le-au încins zilele lor, preaalbastrele. Pe drumuri, în sate, meditînd trec vitele, Şi florile ogrăzilor apar, înfloritele, Oamenii adună în coşuri poamele, Şi frunze se scutură ca-n toate toamnele. Fetele scot din apa fîntînilor Cerul senin să-l ducă bătrînilor — O mamă îşi dăruie liniştea pruncului, în valea umbrită de sondele Runcului. Frumosu-i pămîntul de sus, cu grădinile, Sub cerul ce-şi tremură-n toamnă luminile, 104 Cu apele limpezi şi pasărea vîntului, Frumoasă-i pădurea de sus a pămîntului, Parcă niciodată, cumplite, dezastrele Nu i-au încins frunzele ei preaalbastrele. PE-UN PICIOR DE PLAI „Acelei clipe aş putea să-i spun întîia oară : Rămîi că eşti atîta de frumoasă!“ Faust Opriţi-va la poarta Moldovei şi priviţi î E-ncremenit azurul pe munţii-nzâpeziţi, Coloanele de calcar peste păduri enorme împodobesc tdria cu iei şi iei de forme. Din umbre milenare, deasupra apei repezi, Dau străluciri solare tremurătoare lespezi, Şi stă fuiorul vremii din necuprins să-l depeni, Să-ţi caţeri nemurirea pe crestele cu jnepeni. Iluziile sterpe e timpul să le mături, Să urci curat ca piatra pe vîrful cu omături, Şi-acolo-n zarea lumii ajuns, tu gîndul tău-1 Asemuie cu cerul înalt şi cu Ceahlăul. La poala lui, Moldova cu ape şi cu bouri, Pe frunte-i, veşnicia de vînturi şi de nouri — La poala lui, pădurea de umbră şi de soare, Pe creştetu-i în gînduri, milenii de ninsoare. 106 Ciobanii Mioriţei din valea cu pătule Pe-aici se-mprăştiarâ cu turmele sătule. De-aici se petrecurd istorii cu pldieşi, Pe drumul care duce departe către Ieşi. în ce prăpăstii plînge de-atîta vreme fagul După Lipan Nechifor, lovitul cu baltagul ? Vitoria-şi resfiră cernita ei maramă Peste păduri cu frunze de-argint şi de aramă. Şi Bistriţa, în valea ce-şi clatină alunii Pe apa cu adîncul şi străveziul lunii, Coboară, tot coboară, spre depărtări tăcute Pădurile culcate-n legănătoare plute. O vom cînta de-a pururi, dar multă vreme n-o vei Mai întîlni aievea-n pădurile Moldovei, Această lume sfîntă cu turme şi zăvozi, Slăvită în baladă, păzită de voevozi. Parcă ieşiţi din timpuri, pe drum pietros coboară Să intre în istorii acum întîia oară, Muntenii cu cojoace şi cu măciuci de corn — Şi apele în vale se torn şi se răstorn. Celor deprinşi cu umbra de-opaiţ şi de sfeşnic, Călăuziţi de stele, supuşi ai Celui Veşnic, Sub frunza tremurîndă la poală de pădure, Luminile din ape au prins să le murmure. Cei ce-şi scriau destinul pe bîtă şi pe bundă Şi-şi îngropau în mituri gîndirea lor afundă, Au învăţat să iasă în lume şi să taie La porţile Moldovei izvor de vîlvătaie. 107 El, ce tâia din codri doar plute şi sicrie, A învăţat sa poarte maşina şi sa scrie — El, ce ştia din lume doar frunza şi cobuzul, Ne va conduce-n anii ce vin cu troleibuzul Şi va aprinde stele pe sub păduri de brazi, Pe drumul care urca din Piatra spre Bicaz. El, ce coboară astâzi în vale pe poteca, Va convorbi cu Faust cîndva-n biblioteca Şi va putea sâ-i zicd în vorba lui fireasca : „Ci spune dara clipei acum sa se opreascâ, Sa fîlfîie-n vecie albastra ei aripa Peste Moldova noastrâ, cea mai frumoasa clipa RECUNOAŞTERI „Ce-i dulce sug şi scuip ce-mi face greaţă : Atit în bătătura mea se-nvaţă. Ia-ţi drumul cit mai ţine soarele, Să nu-ţi rămiie pe la noi picioarele T. Arghezi INTÎIA RECUNOAŞTERE I Rîvnind întreg pamîntul, ca un paianjen sur, Imens şi preistoric te zvîrcoleşti în Ruhr, Sa mai străbaţi o dată de-a lungul şi de-a latul în haina cenuşie ce ţi-o croi Wehrmachtul. Ai răscolit adîncuri de fier şi de cărbune Să dai unealta oarbă gîndirilor nebune, Şi te închipui iarăşi demonul şi trimisul Să împlineşti în lumea de azi apocalipsul. De două ori în balta apusului căzut, Ţi-e platoşa cîrpită cu sînge şi cu lut. Au alergat stăpînii de dincol' de ocean De-ţi astupară ţeasta cu-un capăt de cocean, 109 Că râspîndeai duhoare de fum şi descompus, — Şi-ai renăscut în faţa stăpînilor, supus. Un monstru, în picioare, hidos ca o momîie, Iţi dai parfum de floare şi-aroma de tâmîie, Visînd pieirea lumii în haos astronomic, Sub fulgerele bombei şi tunului atomic. De-ar şti adîncul negru şi piatra cu metale Ce rosturi dai puterii şi ridicării tale, Şi-ar revărsa vulcanic blestemele de lavă, Să-ţi mistuie făptura murdară şi bolnavă. II Cînd mi-ai călcat ograda, ogorul şi drumeagul, Te-au blestemat şi pruncul şi tatdl şi moşneagul. Unde-ţi lasai tu palma în semn de mîngîiere Se-nfiora fiinţa de-otravâ şi de fiere, Unde puneai calcîiul pe şesuri roditoare Se mistuiau şi ierburi şi spice şi cotoare. 110 Eu mă duceam de noapte pe cîmp la seceriş Şi tu-mi pîndeai comuna ca hoţii, pe furiş. Şi de-am avut soţie, ori fiica, ori iubită, Pe drum, în ziua mare, ai vrut-o pîngărita. Cine-ţi pofti atuncea pe-aici căutătura, Să-mi furi odihna casei, spurcîndu-mi bătătura ? Şi cine-ţi arătase cărarea bătucită, Să te ascunzi ca fiara hulpava şi pocită ? Mi-ai împuşcat copilul şi vita din poiată, Dar nu ţi-am spus „stâpîne" nicicum şi niciodată. Cîrmuitorii ţării de-au năzuit atîta, Eu ţi-am ieşit în cale cu furca şi cu bîta. III Stăpîn acestor locuri, spre veacuri de mă-ntorn, M-aud cîntînd din frunză, din fluier şi din corn. Mă troieniră multe de rău şi de mai rău, Mi s-a strigat şi slugă şi prost şi nătărău, Mi s-a ascuns şi dreptul pămîntului şi viţei, Cînd eu purtam în suflet cîntarea Mioriţei. Cu meşterul Manole şi Toma Alimoş Eu ţara mi-am zidit-o din moş şi din strămoş. 111 Din cărţile pe care eu le scriam în glie Bălcescu învăţase să lupte şi să scrie Şi din această ţară pe care-o cînt şi-o apăr A răsărit poemul eternului Luceafăr, Luminător în calea durerii şi-a iubirii, Asemeni doinei mele şi glasurilor firii. IV Oricît am fost de mare, mi s-a strigat că-s mic. De bunurile lumii eu n-am ştiut nimic. Trecui prin anotimpuri cu pluguri şi otice, împodobind pămîntul cu poame şi cu spice. Dar de-am trăit cu mierla pe cîmpuri şi cu sturzul, Spre glasurile holdei mi-am aplecat auzul, Şi preţuindu-mi locul din vale şi din grui, Eu n-am tăiat hotarul, nici brazda nimănui. Şi niciodată vremea amiezii ori a cinii Nu m-a găsit prădîndu-mi în casa lor vecinii. Doar cînd apocaliptic te-ai ridicat din Ruhr, Să storci întreg pămîntul, ca un paianjen sur, Poftindu-ţi pocitura să-mi calce pe fruntarii, Cîrmuitorii ţării îşi puseră jîndarii De mi-au luat feciorul din cîmp şi l-au trimis' în răsărit cu tine, la jaf şi la ucis, — U2 Şi-au mers şi ei cu tine, ca şerpii cu şacalii. Să sece apa Volgăi, să spulbere Uralii, încolăciţi în jurul celui mai mare trunchi, Neputincioşi dorindu-i căderile-n genunchi, Nebănuind pe faţa semeţului popor Un semn al urii mele şi-al prăbuşirii lor. V Te văd legîndu-ţi iarăşi grenada la centură. Şi simt înfiorare de scîrbă şi de ură. Reamintindu-mi anii în care-ai fost venit, în juru-mi simt puterea ce creşte înmiit. Acum sînt eu stăpînul aici şi nu e altul; îmi înfloresc oraşul, pămîntul meu şi satul, Şi lumea fără margini, cu oameni şi cu bunuri O simt apropiată în case şi-n cătunuri. De mi-i călca iar ţara şi casa şi ograda, Spurcîndu-mi praful verii ori bruma ori zăpada. Tu, duşmanul de moarte al lumii şi al meu. Blestem fără de seamăn te-o-ntîmpina mereu. De-i poposi-n amiază la umbră de stejar. Te va încinge-n flăcări frunzişul şi în jar. Unde ţi-i face seara bîrlogul şi culcuşul, Te va primi şi firul de iarbă cu tăiuşul. 0 — 1. Horea — Poezii 113 Vei căuta fîntînă cu apă şi găleată, Şi nu-ţi va sta fîntîna în cale niciodată. Te vei plimba pe drumuri cu sălcii plîngătoare Şi fiecare creangă-ţi va fi spînzurătoare. Şi noaptea, cînd vei trece de porţile comunii Mă vor striga pe nume lămpaşurile lunii. Să-ţi recunosc sub cască în rînjetul de fiară Ce gînduri te mai poartă pe-aceste locuri iară, Şi să despic pămîntul cu sapa şi lopata, Precum mă învăţară bunicul meu şi tata, De-a pururi să te-ngroape ca pe-un paianjen sur, în zvîrcolirea morţii ce te-a pornit din Ruhr. Dar neamurile lumii lăsa-te-vor în pace Să mai porneşti în voie, încolo şi încoace ? A. DOUA RECUNOAŞTERE Ai apărut în lume din gropi şi din stihii. De-a pururi semn al morţii şi-al jafului să fii, — Şi-ai colcăit în vaţrp acestui scump tărîm, Crezîndu-te urmaşul străbunilor din Rîm. Făcut ca de-o lăcustă spurcată şi-un gîndac Te ridicai în slavă că porţi şi sînge dac. 114 Şi fruntea ta, duhorii şi moliei asemeni, Ţi-o-ncununai cu nimburi, cioplindu-o în cremeni. Te-ai scuturat de umbra din tufe şi viroage, Croindu-ţi chipul celui ce-ncearcă să se roage, Şi ridicînd troiţe din lemn şi din granit, M-ai vrut pe crucea ţării bătut şi răstignit. Legionar al cărei cetăţi şi-al cărei oşti, Ţi-ai pus pe frunte semnul, şi tu, să te cunoşti ? Urmaş al căror neamuri şi seminţii anume, Mi-ai îmbrăcat sumanul cînd te-ai ivit în lume ? Ai ridicat biserici şi-ai zugrăvit icoane în legea căror sfinte hrisoave şi canoane ? Din testamentul cărui străbun pe-aceste locuri Ai moştenit tu dreptul la cuşme şi cojocuri ? Că-n dosul bundei tale de pănură ca neaua, Pistoale şi pumnale îşi atîrnau cureaua, Şi-n slava rugăciunii cu izuri voivodale îţi spînzurai doar masca nemerniciei tale. Nu te-a-nghiţit pămîntul şi n-ai pierit de tot, Că mai apari în lume, cu labe şi cu bot. Din miezul cărui codru te tîrîi pîn'la poale. Pe vremea înserării să ne mai dai tîrcoale ? Ce tufă-ţi mai ascunde şi urma ta furişă. Ca să-ţi arunci ochirea parşivă şi crucişă ? 115 Cu faima de arhanghel şi rang de voievod, Şi cu năravul celor ce tîrnuie şi rod, Mi te iveai în cale verzui ca o lăcusta, Cu falca prea crescută şi fruntea prea îngustă. Te socoteai cu mine vecin şi băştinaş, Şi-ai vrut să-mi fii şi dascăl şi popă şi nănaş. De ce-ai fugit din ţară, şi n-ai rămas aici? Doar te făleai cu neamul în cioareci şi opinci 1 ? De ce-ai pornit pe drumul apusului, ca racii, Uscata buruiană ce-şi caută aracii, Lasîndu-ţi neamul „singur", cu bunii doar şi taţii, In vatra ce-o zidiră... şi geţii şi sarmaţii ? Tu, cel ce-ţi lăudaseşi originea şi viţa, De ce-ţi luaşi de-aicea, ca hoţii, tălpăşiţa ? Credinţa înrudită cu crima şi cancanul, Ţi-o tăinuieşte astăzi în umbra-i, Vaticanul, Şi Londra şi Parisul, New Yorkul şi mai cîte Ilustre capitale te ţin să te-ntărîte ? Poate că-n ceasul serii cînd scriu aceste versuri Abia aştepţi să cadă-ntunericul pe şesuri Să te strecori din ţară străină-n altă ţară Tu, cel de veacul nostru mereu zvîrlit afara. Ori poate-n Barcelona ascuns, ori în Madrid, Iţi culci pocită umbră pe nu ştiu care zid, Mîndrindu-te că-n lutul iberic, oarecînd, Sa fii şi tu eroul credinţei îi fi vrînd. Privind peste mormîntul călăilor de-atunci Vezi numai cruci în juru-ţi, şi-n tine numai cruci, 116 Şi-acest pămînt, în faţă deschis ca un mormînt, Aşteaptă să te-nghită în noaptea lui curînd. De-aici te alungarăm demult, ca pe-un blestem, — De tine nici copiii acum nu se mai tem Şi mai alergi degeaba, cu plată, fără plată, — Doar îi avea putere să-i mai omori vreodată — Oriunde-i fi, sub pasul lăsat pe piatra dură, Ori pe nisipul mării, pe iarbă ori pe lut, Pâmîntul îţi răspunde cu scîrbă şi cu ură De cîte-n ţara asta, cîndva ai fost făcut. Atît de mult la suflet mă ai şi mă iubeşti, Cu tot ce port din vremuri şi neamuri strămoşeşti, Că-n jocul ţării mele, frumos cum altul nu e Ai aruncat cu ouă clocite şi cu cuie — Te-am cunoscut atuncea-n Paris a doua oară, Precum te cunoscusem şi-aici la mine-n ţară : Cu buhele de noapte, cu corbii şi hîrăii, Cu scorpiile negre, cu mucezii şi răii, Cu ciuma şi duhoarea, demenţa şi beţia, Cu tot ce-şi putrezeşte în pîntec avuţia, Cu tot ce-i mai nemernic, mai puhav descompus, Cu tot ce se înclină spre moarte şi apus, Cu tot ce-i mai departe de om şi omeneşte, Făptura ta cu mască prin timpuri se-nrudeşte. Cu cei ce te poftiră la ei şi ţi-au deschis, Apari în lumea mare cu pompă şi dichis, 117 Profesor oareunde cu teorii sucite, Ori mîzgdlici de versuri, ori gazetar lihnit, Ori popa în bîrlogul afacerilor sfinte, De duhurile morţii de-a pururea popit, întreaga ta nobleţe s-a scurs şi s-a-mplinit în sucul cadaveric al oudlor clocite 1 A TREIA RECUNOAŞTERE (Colind 1955) Cum se roteşte lumea sub stele şi sub soare, Au cine ar putea-o în drumu-i s-o masoare ? Ori nu cumva pâmîntu-i legat cu-un fel de zgîrci Pe care-1 rod în taina tot felul de ndpîrci, De diplomaţi de-o şchioapa, nebânuiţi din frac, Ce şi-au aflat gîndirea în gheata şi în crac, Contemporani cu-ntîii necunoscuţi mamuţi, Neputincioşi şi gîngavi, nârozi şi surdo-muţi ? Poate pdmîntu! nostru e numai un adaos Sortit sa se încline spre umbra şi spre haos ? Râmîi în veşnicie, încremenit râmîi, în lumea cu mistere, cu moaşte şi momîi De unde ţi-i mai trage nebânuitul suc Sâ-ţi mai închipui cum ca eu mor şi md usuc. Din Occident urnindu-ţi parşiva mâtahalâ Adevereşti credinţa şi o rosteşti cu fald. Cădelniţezi duhoarea aprinsa cu tăciuni, Profetizînd cu umbre stîrnite şi minciuni, îmbraci acuma haina cucernicd de popi, Foşnind şi tu ca vîscul urcat pe lîngd plopi, Şi deschizînd altarul cu tot ce are sfînt, Apari în chip de înger în cer şi pe pdmînt. Pulpana hainei tale ai vrea s-o mai îmbrac, Sd-mi tîrîi peste cioareci şi zdreanţa ta de frac, Şi-n ţara mea cu grîne, oveze şi porumb Buleandra ta mîzgoasd ai vrea s-o mai îmbumb. ...Şi-au pus pe umeri bundd da oaie şi şi-au pus Căciuli pe scdfîrlie, din ceăfd măi în sus. De lăbe îşi legărd opinci că ăle mele, Umplute cu obiele şi strînse în curele — Picioărele trîndăve de bine şi urît în cioăreci ălbi dăr ăspri şi ei le-ău fost vîrît, Şi-şi puserd deopărte perecheă de desăgi Şi în şerpare fluier că-n codrii mei cu făgi. „Sd-i ărdtdm cd-i sîntem — şi-ău zis — şi noi fîrtăţi, Cd nu-1 uitărdm nici noi şi nu sîntem uităţi 1 Sd-i ducem din ce ăre strdvechi şi cunoscut Şi sd pdrem cd şi noi că el ne-ăm fost ndscut, Că el, că primitivul şi prostul şi netotul, 119 Ce n-are nici batista ca sâ-şi mai ştearga botul, Ce n-are nici mătăsuri şi nici odicoloane Şi-şi mai astupa casă şi astăzi cu obloane/' Dar vai, îi prea luară pe dinainte gura Că-şi cam pierdură domnii perechea şi măsura. Şi o porniră-ncoace, se prinde, nu se prinde, Dar pînă una alta ce-ar fire să-mi colinde în mînă cu cîrligul de strîns colaci, şi-n altă Cu bîta folosită de ei la dat în baltă ? Pe drumul meu de ţară mai sînt şi cîini, vezi bine, Şi nu-i rău să-ţi asiguri şi armele cu tine. De-aceea îşi luară pistoale şi mai cîte, Pe sub cojoc, în dosul neputincioasei bîte... în numele acelui născut într-o poiată, Tu mi-ai bătut în uşă dar uşa mi-e-ncuiată. Părea că vii cu steaua, cu turca ori colindul, în satul meu, ca hoţii în umbră ocolindu-1, — Dar mutra ta curată şi parcă de icoană Avea un iz de grangur şi-o scîrbă de cucoană. — „Să colindăm, jupîne ?" — „Nu colinda, străine, Colindul tău e jale şi groază pentru mine." — „Atunci să batem turca, ori să-ţi urăm cu steaua 1" — „Ba nu, mai bine şterge-o să nu dezleg căţeaua." Şi te-ai pornit în geamuri să baţi, şi pe la tinzi, Dar nimeni din comună nu-ţi spuse să colinzi. 120 Nu ne lud, străine, cu vorbe dulci şi sfinte Căci profeţii că ăsteă ştim noi de mai-nainte 1 Le-am auzit din tindă Cînd cerul tău cu îngeri venea să ne aprindă 1 INSCRIPŢIE De dragoste, de moarte ori de ură, îmi voi găsi la versuri o măsură. Şi cînd va fi să măsur cu aceea. Destinul ori duşmanul ori femeia. Cutremuraţi în faţa mea vor geme. Dar pînă-atunci mai am un pic de vreme. Cuvîntul meu de-abia-i un argonaut Obişnuit cu marea şi furtuna. Ţărmul Colhidei îl rîvnesc şi-l caut. Şi de-1 găsesc ori nu, nu mi-i totuna. Hotarul amăgirilor încercu-1 înfiorat şi stăpînit ca Hercul, Şi nu sînt eu în lume cel dintîiul Să-mi fac din piept sirenei căpătîiul. Nu m-am ferit nici de destinul-leu. Şi pielea lui mi-i azi pieptarul meu — 122 Şi de mă-nvîrt prin timp ca o sucala. Adun înţelepciunea lui Păcală. Nu vreau să fiu nici mai înalt ca plopul, Da-n faţa tufei nu-mi scot eu colopul. Că tufa-i tufă veştedă şi scundă. Şi cată numa-n umbră să s-ascundă, Cînd creanga mea o bate vîntul tare, Şi-i înfioară frunza a cîntare 1 CUPRINS Pag. Predoslovie ........................................... 5 Şi mie mi se cere...................................... 7 Istorică .............................................. 9 Pe hotarele lumii......................................12 Arhimede...............................................16 Pomenire . . . .....................23 Din iarnă..............................................24 Plugul.................................................26 început................................................28 In faţa pămîntului.....................................33 Mărţişor ..............................................35 Primăvara .............................................37 Despre oameni şi despre recolte........................40 Ospăţul ...............................................43 Balada însămînţării griului de toamnă ... 47 Semănătorii ...........................................53 Toamnă ................................................55 Moment de toamnă . ....................57 Citeşte, măi băiete....................................59 125 Pag. Pe hotar........................................ . 61 Lemnarii..................... . ................. 63 Achim................................................. 70 Furtuni . . ...................... ... 80 Peştişorii de argint................................ . 84 Nufărul............................... . . . . 87 însemnări din cetatea Hunedoarei . . 89 înălţimi ..................., . . . . . 96 Numai oamenii sondelor................................ 103 Parcă niciodată ... . . . • • • 104 Pe-un picior de plai..................................106 Recunoaşteri ......................................... 109 întîia recunoaştere........................ 109 A doua recunoaştere.............................. 114 A treia recunoaştere . . . . . . 118 Inscripţie..............................................122 T. 1.587 Responsabil de carte : H. Grămescu Tehnoredactor : A. Crişan Corector : L. Igiroşianu Dat la cules 29.06.956. Bun de tipar 25.07.956. Tiraj 3100 ex. Hirtie _semivelină mată de 80 gr. m.p. tt. 7uux.iGuu!32. coli ea. 3,Ui>. Coti de tipar 6. Ediţia 1. Comanda 3105. A. nr. 02412. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R—l. Tiparul executat sub corn. nr. 854 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,,I. V. STALIN“, Bucureşti — R.P.R.