ANTON HOLBAN "S "■'•«r.‘“ . . * ţ- ’ W'"llţ lltfMiM OAKŢi fâ. o/1 ANTON HOLBAN OPERE III Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de ELENA BERAM SCRIITORI ROMÂNI EDITURA M INERVA Bucureşti, 197 5 ■s NOTĂ EXPLICATIVA Volumul de faţă — al treilea din ediţia de Opere — cuprinde eseistica lui Anton Holban, culeasă din publicaţiile periodice şi adunată de noi pentru prima oară de la moartea scriitorului. Iniţial, am avut intenţia să organizăm materialul strict cronologic ; ulterior, însă, ni s-a părut că o orînduire tematică îndeplineşte o funcţie mai utilă. Capitolele au fost structurate pe domenii de artă. La secţiunea literară am alcătuit două „jurnale" sau „dosare", unul dedicat Hortensiei Papadat-Bengescu, celălalt lui Marcel Proust, intitulate In marginea..., adoptînd o expresie favorită a lui Holban. în continuare, sînt aşezate cronologic articolele, cronicile, studiile literare, plastice şi muzicale. în ultimul capitol am inserat articole diverse (teatru, învăţămînt, amintiri etc.). La finele volumului III se găseşte o bibliografie — despre care nu ne facem iluzia că ar fi completă — a creaţiei lui Holban şi o listă a referinţelor critice. Indicele de nume a fost alcătuit de Nadia Lovinescu. ELENA BERAM LITERARE ' <., i ... ■s ÎN MARGINEA OPEREI HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU Din fundul apelor adînci veneau veşti aşa de stranii că Giulia n-a mai întîrziat în preajma lui Ovidiu, Pînza care-i cuprindea trupul subţire abia a atins din fugă cutele armonioase ale togei divului. Sandale mici şi uşoare o grăbeau prin Tomis, spre mare. Giulia s-a încovoiat deasupra spumei şi a întins mîinile mici şi adîncite, ca şi cînd ar fi vrut să prindă în ele toate semnele care o tulburau. în ochii calmi de obicei, se aprinseră lumini, ele s-au strecurat printre unde şi au încercat să pătrundă întunericul. A fost atîta implorare în gest şi aşteptarea aşa de lungă, că apele adînci s-au limpezit şi tainele străvezii cu părul de aur au ieşit din locuinţele lor de plumb. Fecioarele despletite cu felurite nume — Durerea, Gelozia, Amorul, Moartea ■— au început în ţipete ascuţite un danţ săltăreţ. Şi în mijlocul lor, o apariţie minunată învăluită în pînze albe, îngenunchease, întinzînd braţele subţiri. Giulia se vedea în oglindă ? Ca să nu mai privească frămîntatul apelor, Giulia întoarse capul înspre oameni. Trecuse vreme multă şi nu se mai cunoştea cu Lumea. Nemuritorul Ovidiu însuşi, înţepenit de păreri de rău, n-o mai căuta din colţul ochiului codat, ca odinioară. Ca să uite, Giulia îmbrăcă haine de modă şi sprintenă, pe tocurile înalte, o porni prin Cetate. Feminista Nory o strigă cu un nume ciudat, Mini, şi o duse la boierul Hallipa. Lehora, stăpîna casei, suferea de dureri neînţelese. Mîinile albe şi catifelate păreau mai lungi. Figura ei de păpuşe blondă de Niirnberg, cu gura roşie şi 9 mică, cu obrajii de porţelan roz, era crispată şi ochii mari albaştri, ochi de sticlă limpede, erau plînşi. Ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi corpul maiestos, plin, totdeauna conştient de statura lui bogată, sta lînced, obosit, învelit fără grije în chimonoul de dimineaţă. Boâerul Doru se chinuia zadarnic să-i intre în voie. Lina, rudă şi pricepută în leacuri, se trudea fără folos. însăşi Elena, fata boierilor, cu toată judecata ei dreaptă, nu putea nimic. Mika-Le fusese vinovata supărării celorlalţi. Era neînsemnată, cu capul de ţînţar negru, cu ochii imobili, acele două ovale de lichid galben, cu corpul slăbănog de copil rahitic, îmbrăcată în verde, semănînd cu o lăcustă. O mică buruiană otrăvită care, sub imobilitatea frunţii, inedita fapte extravagante. Acum fugise în lume : dezagregarea familiei Hallipa începuse. De acolo Giulia se duse la Luca Delescu. Bătrînul îi puse mîna pe plete şi o numi : fetiţa tatii ! Dinu îşi simţi sîngele năvălind în faţa masivă, iar Cleo surise răutăcios. Gîngavul Codea, uitîndu-se la Giulia, îşi potoli mintea frămîntată. Şi mai departe, Lulu îşi prindea o egretă în părul mătăsos. Cu ochii încă în lacrămi încerca un surîs. Bizantinul Dionio îi şoptea de aproape : — „Amorul, Lulu, e un joc pîntecos“... Giulia se învăţase să privească îndemînatec în sufletul ei şi acum pricepea uşor gîndurile celorlalţi. Privirea-i ascuţită cuprindea dintr-odată oamenii de primprejur. Şi totuşi, pentru că aşteptase atîta vreme deasupra undelor, nu putea să uite zgomotele stranii de odinioară. Aci fără voie, printre Lulu şi Gina, se ridicau două braţe subţiri, cerşitoare. Din fundul apelor adînci venise veşti aşa de dureroase şi Giulia subţire în pînza albă se încovoiase aşa de mult deasupra spumei, că divul Ovidiu însuşi se simţi încruntat şi duse mîna, cu un gest larg, la fruntea lui Calvă şi Augustă. 1925 10 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU : „LUI DON JUAN IN ETERNITATE" Peste toată literatura modernă, la noi, de la început şi pînă la urmă, se desfăşoară personalitatea complexă a d-nei I I. P.-B. Asemănări multe — imagini, îndrăzneli, gusturi — şi diferenţieri caracteristice, care o scot din cadrul unei actualităţi : darul creaţiei pe care alţi scriitori modernişti nu-1 au. Rămînînd vecinie aceeaşi — farmec pentru unii, trudă deconcertantă pentru mulţime — cartea reapărută, Don Juan in eternitate (Sfinxul, care-şi rezolvă în sfîrşit zîmbetul, un zîmbet amoros), cîtăva vreme după Fecioarele despletite, ne demonstrează, totuşi, o evoluţie. Ne amintim ce fericiţi eram odinioară, cînd risipeam întîile nedumeriri şi cînd răsuna pentru întîiaşi dată o frază în vers nestatornic de şopîrlă, pe coarde sufleteşti încă nedescoperite, cînd dorinţele purei Bianca apăsau pe creier noi brazde. Acum, deprinşi cu o artă mult mai savantă, nu mai recunoaştem primul abecedar. Abecedar nou, absolut necesar pentru formarea deprinderilor. Cu toată preferinţa răspicată pentru Fecioarele despletite, Don Juan adusese o noutate mult mai mare. Şi în Don Juan, acelaşi stil plin de imagini şi de întorsături neprevăzute. Mai tîrziu va veni însă o amplificare. Apoi o uşoară preţiozitate va dispare mai tîrziu. Plictisită de singurătate şi de virtute, Bianca scrie lui Juan, plecat în eternitate. îi vorbeşte de răsuflul mării, de sclipirea lunii şi de dragoste. îi scrie, răsucindu-şi trupul, în noaptea care nu dă nici răspuns. Vorbele obişnuite nu merg toate împrejurul lui Juan. Sînt acolo observaţii străine, şi Juan e numai dragoste. De multe din cuvinte el nu s-ar interesa. Nu avem aici un poem [al] dragostei, pe care Juan l-ar pretinde. Numai mai tîrziu, prin insistenţa tuturor observaţiilor asupra unei singure persoane, se va crea viaţa şi se vor cerceta întunecimile. Acum scalpelul nu intră adînc. Se va juca doar graţios la suprafaţă — şi totuşi, ce minunate sînt unele pasagii, de pildă acesta asupra mării: 11 „E cea mai frumoasă femeie din lume şi cea mai mîndră. E unică şi eternă. Şi e albastră azi... Parcă m-aş simţi nebună să cred că e vreodată altfel. Aşa de albastră, parcă s-a sfă-rîmat topaz. Nu e adevărat ce spun oamenii despre cer, eu sînt sigură că surîsul ei vopseşte cerul pînă departe cu un surîs mai palid şi că nu e albastru decît din culoarea ei. Pentru ce puţin lucru ne-am putea lipsi de viaţă ! Simt că m-aş ucide de necazul că apa ei în pumnul meu e incoloră, şi cînd îi dau drumul, pe lama valurilor tremurătoare, cobaltul ei scînteiază iarăşi. Ştii tu mirosul ei de departe, ce răsuflare amară şi caldă ! E principiul ei generator de mare creatoare, e parfumul sexului ei ce se exală.“ Pentru arta complexă a d-nei H.P.-B., cealaltă nuvelă din volum, Romanul Adrianei, nu înseamnă mult: construcţia nu este identică de la un capăt la altul. La început o întîrziere asupra unor gînduri abia conturate şi la urmă o goană de evenimente. înţelesul eroinei se frînge mereu. Sufletul ei evoluează arbitrar. Personagiile din jur n-au precizia pe care, mai tîrziu, o vor avea cei mai neînsemnaţi. Şi, în apropiere, o minune, cealaltă nuvelă : Pe cine a iubit Alisia ? în sfîrşit, marea artă. Durerile nesigure ale Alisiei sînt urmărite cu o siguranţă care nu şovăie niciodată. Ochiul scrutător priveşte pînă în fundul apelor sufleteşti, mai întîi limpezi, apoi fră-mîntate?' Un drumeţ de departe, grăbit, iar departe, le-a turburat în glumă. Apoi a plecat, fără grije pentru inima rămasă îndurerată pentru vecinicie, întorcînd mereu întrebarea : de ce a venit şi de ce a plecat ? Ce e interesant aici, cu toată noutatea unor imagini şi şerpuirea nouă a frazelor, tradiţia scriitorului român recunoscut de mulţime, nu e cu totul ruptă. Apoi nu găsim nici unul din neologismele care supărau pe cei mai puţin îndrăzneţi. Şi glasul moşneagului Darie ajunge pînă la noi : E om şi om... e femeie şi femeie... Dar de ce-o fi chemat-o Alisia ? ... Ce e numele la om... snoava !... Şi iar ne chinuim : Pe cine a iubit Alisia ? Şi mai cu seamă : cine era Alisia ? 1926 12 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU I Cercetătorul minuţios de mai tîrziu, care va avea răgazul şi perspectiva, necesare situării în -timp şi a valorificării unei opere, va arăta tot ce literatura româna, numită sumar deocamdată „modernă", datoreşte d-nei H.P.-B. Nu ştim încă întrucît şi prin ce faţete va avea un rol de înaintaş, ştim însă cu siguranţă că, vast şi multiplu, talentul d-sale va fi unul din cei mai remarcabili reprezentanţi. D-na H.P.-B. ne-a deprins cu un potop de neologisme care acum nu mai par deloc stridente şi care au îmbogăţit posibilităţile de expresie şi au stabilit adevărata înfăţişare a vieţii noastre orăşeneşti. Ne-a dat, lucru rar la noi, analize sufleteşti din ce în ce mai adîncite, pînă la corespondenţele capricioase ale inconştientului. S-a suprapus şi a precizat unele vibraţiuni noi ale noastre, pornite din lectură perpetua şi admirativă a ultimelor cărţi franceze, din nervii războiului, clin prefaceri sociale sau din cine ştie ce alte motive tainice. Elevi silitori, transformarea cititorului s-a făcut repede. Scriitoarea n-a rămas însă la formula de la început. S-a amplificat în viaţa personagiilor, în sinuozităţile sufleteşti, în exprimare. Progresul a fost aşa de vizibil, îneît, desigur, viitorul va aduce încă surprize. Concertul... demonstrează că drumeaţa îşi cunoaşte precis drumul. II II Opera d-nei H.P.-B. este un drum sigur de la subiectivism la obiectivism. Nu se poate spune că ar exista, la cele două capete ale acestui drum, concepţii pure şi doar la mijloc tranziţia. Concertul... mai are încă exclamaţii lirice, iar în Femei între ele sînt conturate siluete. Nu avem, astfel, două puncte de vedere absolute, dar esenţialul este felurit. Nu avem vreo predilecţie pentru subiectivitate sau obiectivitate.1 Credem că amîndouă formulele pot produce opere de valoare şi ne place la fel, de e posibilă o comparaţie, Adolphe sau Pere Goriot. Nu dorim, neapărat, nici măcar puritatea ge- 13 im lui. D’Argcnton2 sau Delobelle 3 trăiesc, indiferent de exclamaţiile pline de compătimire sau de ironie ale lui Daudet. La <1 im I I.P.-I3. avem însă preferinţe absolute, pricinuite nu de valoarea genului literar, ci de talentul special al autoarei. Serii maica vede lumea înconjurătoare admirabil. Pentru studiile lăuntrice facem rezerve. De aici concluzii noi : siluetele care circulă, cu ocazia cercetărilor interioare, au viaţă, cu mi conturul lor încă sumar ; întîrzii bucuros la ele şi nu te întrebi de rostul lor cu ocazia unor analize personale ; dimpotrivă, anumitele exploziuni, epave îndoielnice ale vechilor obiceiuri, supără în construcţiile vaste ale ultimelor romane, oricît de rare ar fi ele. De altfel, autoarea ne-a anunţat procesul de eliminare al lor de mult, de la ultima frază a unui roman aproape perfect subiectiv : Femeia In faţa oglinzii. Oglinda simbolică, în care Manuela îşi cercetase mereu sufletul, se spărsese : „Nemai-avînd ce oglindi în jucăria spartă, i se păru că nu are ce mai cerceta în oglinda sufletului. Atunci femeia fără de oglinda, cu o privire stîngace, nouă, paienjenită, străină, se uită împrejur." De atunci eliminarea lirismului s-a făcut cu tot mai multă hărnicie şi progresele sînt mari de la Balaurul la Concert din muzică de Bach. Desigur, procesul trebuie studiat în fiecare volum. "Valoarea mare a ultimelor producţii şi cea problematică a primelor trebuie exemplificată. Lectorii opriţi la primii paşi mai întîrzie, pentru definire, la formula „o cercetare minuţioasă sufletească", formulă care ne-a sugestionat aşa de mult, îneît şi acum, conştienţi de valoarea obiectivă mult mai mare, o mai emitem. O lectură integrală neîntreruptă şi minuţioasă a operei ne îndeamnă să-i explicăm conţinutul, ca material şi valoare. în faţa unui talent incontestabil, cu influenţe vaste asupra literaturii moderne, truda noastră este aproape obligatorie. III III Subiectivismul d-nei H.P.-B. apare, aproape sub aceeaşi formă, în făptura Laurei, Manuelei sau a lui Mini (deci chiar de la început o ezitare de a se întrebuinţa persoana întîia ; 14 se preferă reflectarea propriei individualităţi în trupuri streine). Personalitate fără mare amploare, fără, de pildă, relieful d-lui Bergeret, care apare, la fel, sub diferite nume, prin romanele lui Anatole France. Cîteva gusturi, cîteva teorii, o uşoară stîngăcie şi distracţie în lumea înconjurătoare şi, mai ales, multe iluzii. Astfel, o poziţie sentimentală în faţa vieţii, destul de comună, şi căreia numai o expresie nouă i-ar fi dat un prestigiu. Scriitoarea se mărgineşte numai la repeţite anunţări ale acestei stări sufleteşti, fără o adîncire migăloasă a nuanţelor. Astfel Manuela trăieşte într-însa, chinuită de nostalgii nedefinite, de gusturi capricioase, uneori veselă, alteori tragică, uneori plăeîndu-i singurătatea şi alteori lumea şi gătelile, aproape întotdeauna stîngace în lumea pe care o găseşte banală. Procesul acestei stări ni se face la suprafaţă şi mai mult prin enunţări. Manuela (sau oricare din înfăţişările ei) are o siluetă destul de inconsistentă, fără rost în volumele concepute obiectiv, personagiu simpatic, avînd toate atributele nobile posibile, interpretînd faptele de primprejur după gusturi proprii, în felul, dar fără prestanţa raisonneur-ilor lui Dumas-fils. Ea încearcă şi mici teorii inofensive, de obicei graţioase, presărate pretutindeni, care ar fi fost uneori agreabile reduse la o singură frază, şi care însă, prin expunerea detailată, prin insistenţă excesivă, împovărează. Teoriile scriitorilor, oricare ar fi ele, sînt inutile, atunci cînd vor să aducă mai mult decît graţia unui paradox, a cărui valoare nu stă în adevăr, ci în imagine. Teoriile d-nei H.P.-B. se micşorează numai Ia cîteva rînduri, dar uneori prin consistenţă pornesc vijelioase sub formă de tirade. Iată cîteva din aceste teorii, repetate deseori aproape la fel prin romane diferite : „Femeia şi bărbatul nu iubesc la fel. Femeia uită tot ce a fost înainte" etc. (Femei între ele, p. 224; Femeia în faţa oglinzii, p. 11). „Trecutul e urzeala peste care se coase mereu prezentul" {Femeia în ţaţa oglinzii, p. 9 şi 12). „Obiectele au o viaţă şi un destin", sau simple butade, dar repetate mereu : „Aude fără să asculte, vede fără să se uite" ; apoi „inocenţa este artificială, şi de nu disimulează artificiul, e imorală", „sunetul închis în universul senzorial al făpturii e mai zgomotos decît cel perceptibil auzului" ; şi, mai ales, cea care ocupă într-adevăr un spaţiu exagerat: teoria trupului sufletesc. 15 Toc felul de credinţi, de o valoare deosebită, care uneori se desfăşoară perorînd şi care alteori se strîng minunat într-o imagine. IV Personalitatea d-nei H.P.-B. se răsfrânge, astfel, în diferite cantităţi, în întreaga operă : păreri, gusturi, senzaţii, feminitate, tirade, exclamaţii, preţiozitate, romanesc, uneori poezie, lirismul sub toate formele lui. Tiradele, mai ales abundă : „Mamina ! figura ca e intactă" etc., „Farmec al gusturilor neînsemnate !“ etc. (Femei între ele). Exclamaţiile personale apar peste tot, chiar dacă uneori par spuse de vreun personagiu. „Ce mizerie !“ „Sărmanul !“ „Aşa e femeia !“ etc... Concertul... însuşi, opera cea mai obiectivă, Iasă să se întrezărească aprecierile autoarei asupra faptelor. „Antimuzicală, zisese, transpunîndu-şi cu ' fineţe aprecierea" etc. La fel Negruzzi, povestind obiectiv faptele lui Lăpuşneanu, îşi spunea părerea : „Netrebnicie !“ Gîndurile autoarei, în voia cuvintelor pompoase, nu sînt lipsite cu totul de preţiozitate. „Avea poate sprijinul vreuneia din acele religii la care se reduc toate problemele vitale pentru a se uşura astfel sufletul-^Je turburările lor ?“ etc. „N-o iubea şi totuşi simţea că ar fi trebuit s-o iubească pe singura Zee, pe Icoana femeie, pe Mama iubirii, pe Mireasa amorului şi presimţea că o va iubi..." (Femeia în faţa oglinzii). Romantică, după cum mărturiseşte prin ajutorul uneia din eroine, scriitoarea întrebuinţează multe din procedeele romantice de un aspect destul de strident. Astfel, orice povestire e prinsă în cadre grandioase, şi care în ultima pagină deschideau noi orizonturi. Conversaţiile neîntrerupte ale feministei Nory pe socoteala prietenilor Hallipa, conversaţii în de-fintiv destul de indiscrete, se petrec în imaginea halucina-toare a unei Cetăţi vii. Laura, după o muncă zilnică cu atribuţii precise de infirmieră benevolă, prin transfiguraţie, se avîntă spre cer. Ne aducem aminte de o schiţă inedită, minunată de altminteri, în care imaginea unui copil diafan, rătăcitor într-o carte mare printre păsările multe şi foşnitoare, se încadra în chestiunea feminismului! 16 Scriitoarea vede grandios nu numai în planul general, dar şi în detalii. Hiperbola este unul din obiceiurile cele mai frecvente. Iubirea, Ura, Providenţa, Mila, Urîtul, scrise cu majuscule şi între două imprecaţii, devin imagini măreţe. Apoi notaţiile extreme, care nu admit nuanţe mijlocii între „oribil" şi „splendid". Din gusturile deseori romanţioase, se desprinde — lucru curios la o intelectuală — o oarecare naivitate. De pildă, reflexiile artistice ale Manuelei pe o carte poştală, o copie ridicolă a Cinei. Sau amploarea anunţată prin cuvinte răsunătoare, pe care o iau Bucureştii, capitala umilă, în Fecioarele despletite. Sau, iar, anumite pasagii : „O centură mică îi slujea de corset" etc. Şi, mai ales : „Cum Elena la un Saint-Saens buclucaş nu prindea deloc o pauză — cam grea, ce e drept — o pauză de semiton pentru a întrece odată cu acordul" etc. ...Autoarea, din dragoste prea mare pentru Elena, personagiu simpatic, nu poate s-o lase să facă nici măcar o greşală de semiton, fără s-o scuze : „Cam grea, ce e drept !“ însăşi împerecherea de Saint-Saens cu „buclucaş" este îndoielnică. Termenii înşişi lasă o impresie de admiraţie exagerată pentru lucruri mici : „Majestatea-sa Banul" ; „Realitatea modei". La d-na H.P.-B., graţia devine deseori excesivă şi pre-> ţioasă. O oarecare inadaptare în lume, o oarecare stare pre-. zum ţioasă în urma lecturilor sau reveriilor, au creat gusturi pentru care Henri Bataille (indiferent de faptul în sine, dăm ‘ *yjpe Bataille numai pentru o caracterizare) n-ar avea nici un r accent fals. Gusturile acestea se desluşesc prin comparaţiile f sfii inoportune cu eroi din romane streine, prin motivele picturale sau muzicale (fără detaliile precise ale lui Proust, care să ||3* dovedească o cunoştinţă reală), printr-un arbitrar ştiinţifi- feS cism- f Dacă lirismul d-nei H.P.-B. apare, deseori, declamator şi manierat, uneori însă dă naştere unei poezii suave, fluide, de p pi§ un preţ rar. Atunci scriitoarea este o poetă mare, care ştie ! ISg să întrebuinţeze tot şiragul podoabelor, repeţirile frazelor mu-1 zicale, misteriosul cu posibilităţi de descifrări multiple şi contradictorii, imaginile de esenţă plastică, sau muzicală (fără rigiditate intelectuală), melodiile cuvintelor care se ascultă \ fără să se înţeleagă neapărat. Poezia aceasta, de un farmec ^ •> 1^ 17 deosebit, ridică chestiunea însemnată a obiectivităţii perfecte cu care au fost reuşiţi tipii din ultimele volume. într-adevlr, conversaţia dintre bătrînul Luca Delescu şi Gina (Bătrînul) are cîteodată un ton elegiac, deci fibre lirice. Lirismul nu e exclus, indiferent de viaţa personagiilor. Chestiunea va merita o cercetare amănunţită la locul potrivit. Prin reprezentanta pe care şi-o trimite prin fiecare volum, prin gusturile de reverie, de singurătate, de inadaptabilitate pe care le repetă, prin lirismul sub diferite forme — tirade, exclamaţii, cuvinte zgomotoase, hiperbole, repeţiri poetice — d-na H.P.-B. îşi constituie, în albia literaturii feminine, un aspect de esenţă subiectivă. Aspectul, la autoare, cu toate momentele fericite, este totuşi contestabil. Şi, surpriză, alături va exista o observatoare precisă a vieţii înconjurătoare. După o examinare a obiectivismului, vom arăta toată importanţa lui. Din împerecherea acestor două aspecte exact contrarii, după dozare, va ieşi şi însemnătatea fiecărui volum. V Chiar de la început, cu toată expansiunea lirică, filonul epic poate fi întrezărit. Cîteva din mijloacele întrebuinţate în Concert... pentru crearea acelor personagii se găsesc chiar de la început. Semeţia detaliilor, precizia descripţiilor, schiţarea personagiilor cu atribute încă umile, dar proprii, epitetul homeric pentru reliefarea acestor personagii, desfăşurarea faptelor urmărite gradat, sînt mijloace obicinuite. în Femei între ele, în jurul autoarei, d-na Ledru, văduva, d-ra Mary, fata modernă, şi, mai ales, bunicuţa frumoasă, Mamina, au însuşiri care le diferenţiază una de alta. însuşiri puţine, dar care, prin repeţire, capătă o înfăţişare puternică. Rezultatele viitoare, însă, nu se puteau prevedea. Bătrînul, apărut în plin lirism, deodată, fără tranziţii, depăşind prin formula lui obiectivă cu mult încercările pe care d-na H.P.-B. le face încă pentru roman, a produs stupoare. Importanţa Bătrînului pentru evoluţia talentului autoarei şi pentru literatura română, valoare estetică pură, ne face să ne oprim cu insistenţă asupra lui. 18 In preajma unui conflict oarecare, oamenii adevăraţi, cu o personalitate amplă, exact prinşi în calităţile sau defectele lor, vorbind — surpriză din partea d-nei H.P.-B. — o limbă adecvată. Desigur, după locul pe care îl ocupă, intensitatea cu care sînt creaţi variază, dar, de la bătrînul Luca şi pînă la umilul Franz, cu toţii au trăsături proprii. De la facultatea principală a Bătrînului — un om bun şi genial — se desprind o mulţime de faţete deseori contradictorii, care îl întregesc şi îl nuanţează. Încruntat sau senin, ursuz şi sfătos, spiritual (în sensul humorului) şi neînţelegător, fin şi greoi, precis şi fără şir, priceput şi stîngaci, sentimental şi dur, deseori vibrînd liric, uneori sacadat, întreprinzător şi cu idei învechite, om de ştiinţă, cu expresii populare pitoreşti, şiret şi deseori comic cu ideile lui asupra oamenilor şi a faptelor, Bătrînul este o fiinţă adevărată în care pulsează puternic viaţa. La fel, dar pe diferite trepte, şi cei de primprejur. Gina, tovarăşa de studiu a Bătrînului, e bună, simplă, fină totuşi, lirică, curagioasă, pricepută, şi în acelaşi timp — întregire minunată a caracterului — avînd o oarecare cochetărie inofensivă. (La fel, Andromaca, indiferent de calităţile ei, era cochetă faţă de Pirus.) D-na Deleseu, în ţinută amplă, franţuzită, declamatorie, cu gusturi de nobleţe, cu preferinţe filiale, cu obligaţii sociale, are, în puţine trăsături, un contur precis. Apoi copii mulţi. în frunte, Cleo, ironică, rea, obraznică, isteaţă, interesată, cochetă, declamatoare ca şi maman, afectată, geloasă şi pasionată la ocazii, uneori dezmierdătoare, curioasă, intrigantă, invidioasă, cu gusturi de mahala (detaliul seminţelor de bostan e perfect) ; apoi Jean, plictisit şi spiritual ca să treacă timpul, răutăcios şi interesat, apaş la nevoie, găsind caracterizări perfecte situaţiilor, uneori bun, văzînd just, de fapt inofensiv. Apoi Dinu, preferatul lui maman, de o inteligenţă specială de combatant, brutal, voluntar, răutăcios, prezumţios peste măsură, sangvin, declamator şi el, avînd uneori o falşă modestie. Apoi Maria, nevasta perceptorului, bună şi 'bleagă ; şi, în sfîrşit, Codea, Benjaminul familiei, nerodul dospind în trupul rahitic instincte perverse. Vizitatorii, în cîteva replici, se conturează şi ei. Săpunarul Frangulea, de pildă, care n-are decît o întrebare : „Unde sînt bărbaţii Y'... Cu toţii se agită împrejurul unui fapt oarecare, de o valoare, poate, contestabilă (poate romanţios). Dinu, ca să-şi 19 recapete nevasta. Gina, care de mult trăieşte în preajma Bătrînului, la experienţe chimice, chinuindu-şi în umbră sufletul jignit, vrea să scape cu orice preţ. Ca ultimă resursă, fuge la un tînăr pe care îl cunoaşte abia. Apoi se reîntoarce, cînd i se făgăduieşte că viaţa o să reînceapă iarăşi normal. Desigur, piesa are multe stîngăcii tehnice. Forţa dramatică nu e intensificată gradat, cu toate că se dezlănţuie cu putere uneori (actul III). Replicile lapidare sînt deseori întrerupte de modulaţii poetice. Acţiunea, din pricina personagiilor multe care trebuiesc prezintate, nu începe decît abia la sfîr-şitul actului al III-lea, ceea ce face ca expunerea să fie prea lungă. Actul al II-lea e de prisos : Bătrînul repetă cele zise, iar Heraru e numai o fantoşă anostă, făcută ca să provoace verva Bătrînului. Piesa are două centre de greutate : la început Bătrînul, la urmă duelul între Gina şi Dinu. Cînd sînt multe persoane în scenă, conversaţia e stîngace, cu multe „aparte" şi discuţii alternate (act. I şi IV). Apoi sînt prisosinţe (Lilly). Sîntem nedumeriţi de faptul că Dinu ezită între a învinovăţi pe Gina sau pe Gleo, indiferent de recunoştinţa lui (după cum ne mirăm că, la Corneille, se poate şovăi între vina Cleopa-trei şi a Rodogunei). Sînt şi personagii care ne repugnă (inutile şi fără de viaţă). De pildă, ataşatul din actul al IV-lea. Apoi, felul cum admiră politicianii pe Gina, prin exclamări explozibile, seamănă — aşa ar spune Proust şi d-na H.P.-B. după eî' — cu admiraţia pe care o ai faţă de animale în grădina zoologică. Manuela de odinioară nu şi-a îndreptat gusturile ei cu totul. Nu numai prin poezia minunată revărsată pretutindeni (ceea ce, vom vedea, nu e un defect chiar într-o operă obiectivă), dar şi prin micile teorii inofensive sau prin parantezele deseori prea complicate şi în care calificările de „superb" nu lipsesc. Ca şi Manuela de altădată, Gina e superbă în rochia ei de petrecere. Motivul privirii simultane cu Lungeanu în cupa de şampanie e graţios. Lungeanu, personagiu simpatic, cum vor fi mai tîrziu Elena şi Marcian în Concert..., e conturat fără forţă, cu o bunăvoinţă romantică, cu trăsături îndulcite : om milos, iubit de servitori, cavaler. D-na FI.P.-B. nu şi-a dat seama de falsitatea caracterului şi de vaga lui personalitate pentru rolul pe care îl joacă. Monologul lung din actul al V-lea e un mijloc rudimentar de schiţare şi deci 20 inoportun. Astfel, toată scena dintre Gina şi Lungeanu este falsă. E ca o situaţie echivocă între ei, extrem de complicata, pentru care trebuia virtuozitate. D-na H.P.-B. a tratat-o doucereux. dar scena se termină iute. Dialogul între Bătrînul şi Gina îşi reia firul vechi. Gina îşi va reîncepe traiul, însă mai puţin sigură, şovăitoare, cu presimţiri funeste pentru mai tîrziu. Toate aceste greşeli sînt numai stîngăcii de detaliu, observate după o examinare prea atentă cu lupa. Cadrele generale şi majoritatea detaliilor rămîn de o valoare unică. Peste tot observaţii juste, psihologie fină, nuanţe, replici lapidare. Felul cum Dinu urmăreşte pe Gina prin întîlniri scurte şi nu printr-o singură peroraţie, cum se obicinuieşte, e minunat. Şi, mai ales, viaţa intensă, oameni care se mişcă, gîndesc şi respiră, avînd trăsături comune de familie şi, în acelaşi timp, deosebiţi precis unii de alţii, Bătrînul d-nei H.P.-B. clocoteşte de viaţă. Ai impresia, la lectură, că-i auzi pulsaţiile. în faţa noastră s-a desăvîrşit misterul creaţiunii. VI Dacă în teatru d-na H.P.-B. s-a arătat dintr-odată creatoare de viaţă, în roman trecerea de la subiectivism Ia obiectivism s-a făcut gradat. Balaurul conţinînd, bogat şi aproape în aceeaşi măsură, amîndouă formulele, se poate face uşor valorificarea fiecăreia. Laura, o înfăţişare a autoarei, e firul conducător. Laura, la fel cu surorile ei, are micile ei teorii, gusturi, sentimente, dar ceva mai multă energie din pricina faptelor tragice care o înconjurau. în faţa nenorocirilor războiului, Laura procedează la fel, exclamaţii, tirade, lirism în formele lui cele mai acute. Cuvinte cu semnificaţii extreme, la fel, se înşiră deseori preţios, şi romanul se termină prin lărgirea gigantică a orizontului : transfiguraţia se împlineşte. Şi alături, observaţia exactă. Cadrele epice ■— războiul — şi personagiile din preajma spitalului (încă fără mare intensitate), notaţia realistă, neşovăitoare în faţa exemplarelor celor mai grozave suferinţe. Prin apropierea lirismului şi a observaţiei pătrunzătoare şi sugestive (Zola prezintă aceleaşi trăsături, dar în alte proporţii), apropiere care strică atît 21 purităţii expresiei, se vede definitiv ceea ce ne străduim sa arătăm de la început : talentul autoarei merge incontestabil înspre epic, cu toată reputaţia ce şi-a creat-o. întrebuinţînd notaţia precisă, scriitoarea, după un plan artistic bine orînduit, ne-a dat cele mai bune pagini scrise la noi asupra războiului. Spitalul, bolnavii umili sau recalcitranţi, trenul încărcat cu răniţi (asemuit, simbolic, cu un balaur), cercetaşii repeziţi tresar de fiorul vieţii. Apoi, mai puternici, Ancuţa, fată necăjită a popei Cristea, familia Damian, dascălul Gore şi, mai ales, cucoana moaşa, voinică şi glumeaţă, contrastînd minunat cu fata ei firava. Sînt cîteva capitole care vor rămîne în literatura română ca podoabe rare (cu toate că vor fi aglomerate de reflexiile lirice şi inutile ale Laurei, sau de o oarecare lipsă de proporţie care le lungeşte dincolo de limitele lor proprii). Psalmodiile ridicole şi, în acelaşi timp, dureroase ale ţiganului Dobrică lîngă Laura — totul în acompaniamentul sumbru, dar cu mici luminişuri ale celorlanţi bolnavi — dau o impresie de grotesc tragic de o esenţă donchişoteseă. în Omul căruia i se vedea inima sînt accente profunde, pornite din simpla transpunere a faptelor şi nu din interpretarea sentimentală. Dascălul Gore, cu înfăţişarea lui lungă, cu cuvintele lui tîrgoveţe, gîngave, cu pretenţiile lui amoroase, e de un ridicol unic. Apariţia şi dispariţia cucoanei moaşe cu patul, soba, proviziile, pisica, doniţa, colivia şi fata sînt pline de vervă. Iubirea celor doi tovarăşi ruşi tresare de toată nostalgia şi lan-goarea rasei lor. Dihorul, prezentare economică şi totuşi con-turală, se termină minunat prin repeţirea motivată a întregii bucăţi, procedeu pe care d-na H.P.-B. îl întrebuinţa pentru frazele melodiei. Concluzia nu poate fi decît una : tot ce e de preţ în Balaurul e de natură obiectivă. Negreşit, nu realitatea brută, ci observaţiile alese, încrustate artistic în canavaua generală a războiului. Tot ce e peroraţie, ştiinţificism îndoielnic, preţiozitate, sensibilitate falsă, e de prisos. Va avea d-na H.P.-B. răbdarea şi semeţia să înlăture acest prisos, datoare faţă de restul materialului de calitate superioară, care nu sufere astfel de apropieri ? într-un cuvînt, să înlăture toată personalitatea Laurei, la care ţine aşa de mult ? E drept, actul imo-lării ar semăna cu o sinucidere... 22 VII Abia cu ultimele două romane — Fecioarele despletite şi Concert din muzica de Bach — care deschid un ciclu organic (căruia îi lipseşte încă un titlu generic), d-na H.P.-B. se îndreaptă hotărît înspre creaţia obiectivă. Cu toate că pianul a fost la fel, personagiile aceleaşi, progresele d-nei H.P.-B. liind vecinice, volumele au valori deosebite. Va fi nevoie, mai tîrziu, la terminare, de reveniri pentru a netezi diferenţele. Astfel, Fecioarele despletite mai păstrează încă multe din vechile obiceiuri. Mini, în jurul căreia se petrec faptele familiei Hallipa, e de prisos. Fără rost într-o familie streină, crezîndu-se superioară şi totuşi ascultînd toate clevetirile, o găsim indiscretă. Mini nu este decît Laura din Balaurul, inoportună şi acum ca şi atunci, mereu aceeaşi, indiferent de numele schimbat. Şi aid Mini îşi are părerile ei : „Lui Mini aurul îi dă impresia vie a realităţii lui suverane. îl admira ca pe cel mai minunat filon al humei, îl stima pentru pu-' terea pe care oamenii i-o dau asupra lor înşişi." Apoi teoria „trupului sufletesc", sau a impresiilor pe care le pot avea obiectele în urma frămîntărilor suferite de la oameni. Dar marele merit al d-nei H.P.-B. în acest roman, merit unic la noi şi fără echivalent în literatura franceză contemporană (lăsînd la o parte pe Proust, care nu poate fi încă sesizat), este de a fi creatoare de viaţă. Abia schiţaţi pînă acuma (excepţie pentru Bătrînul), oamenii capătă în Fecioarele despletite consistenţă. O forţă fără precedent în literatura feminină. Astfel, avem pe Lieă Trubadurul, .crai de mahala, cu mustăcioara de modă veche şi părul ondulat, cu ocupaţiile multiple şi capricioase de pierde-vară, respectuos faţă de cei mari, cu vorba dosnică şi placidă şi cu fluieratul de mierloi pe buze. Doctoriţa Lina — buna Lina — grăbită, mereu cu grija Lenorei sau a lui Rim, traducîndu-şi necazurile prin umflarea guşei, îşi are formula ei : „bunătatea ei ca azima caldă, trudnicia ei de gloabă credincioasă şi hazul ei de la Tecuci". „Lenora, amoroasă, plină de capricii, albă ca o păpuşă de porţelan de Niimberg, odihneşte nostalgică, încadrată în «alcovul alb, roz, mauve, plin de dantele şi panglici, cu îngeri pe plafoane şi roze pe pereţi»". Hallipa, gospodarul precis, descumpănit în urma capriciilor 23 t Lenorei, îşi pierde echilibrul. Doctorul Rim, artistul, plă-nuieşte dosnic noi satisfacţii egoiste. Eliza, gîscă grăsuţă cu ciripit de turturea, leneşă şi cochetă — expoziţie ambulantă — vorbeşte şi linguşeşte. Elena, făcută cu fizicul şi mintea din linii drepte, îşi hotărăşte exact întreaga existenţă. Mika-Le, mica zeiţă egipteană, cu ochii galbeni şi trupul lemnos, pregăteşte în nemişcare planuri perverse. Apoi, feminista Nory. Personagiile toate au viaţă intensă, trăind fiecare după legile fatale ale constituţiei proprii. Aceleaşi personagii le vom găsi apoi în Concert..., în alte proporţii studiate, în alte situaţii încadrate, dar cu acelaşi temperament. în Concert..., Rim şi Lina devin eroi principali. Soţii Hallipa, în situaţia lor nouă, rămîn în umbră. Lică îşi măreşte importanţa odată cu urcarea în salturi — după gustul lui — a treptelor sociale. Cu o importanţă mare apare menajul Maxenţiu : Prinţul galben, bolnav, şi Ada ţiganca, cu ochii aprinşi, cu trupul dospind pofte senzuale. Apoi Gemenii, perechi pretutindeni, şi, mai ales, Sia, fata Trubadurului, ursuză şi leneşă, greoaie, dar cu oarecare intuiţie a perversităţii, care o face uneori şireată, cu gînduri puţine dar hotărî te. O lume vastă, în care viaţa pulsează. VIII VIII ■s D-na H.P.-B. este o creatoare de viaţă, acesta este atributul cel mai însemnat al talentului său. Fenomenul, în orice literatură, e atît de rar şi atît de preţios, încît sînt interesante de explicat procedeele tehnice care au fost întrebuinţate pentru un astfel de rezultat. Pentru fixarea imediată şi sigură a personagiilor s-a utilizat epitetul homeric. Prin repetarea lui vecinică, recunoaştem şi diferenţiem. Lică e „trubadurul'1, Lina e „bună" (şi ne deprindem într-atît cu epitetul Linei, încît nu ne mai dăm seama că, în definitiv, bunătatea ei este destul de problematică, că merge numai înspre anumiţi privilegiaţi şi că, faţă de Sia, de pildă, a avut un aspect incalificabil) ; Nory e „feministă". Personagiile reduse astfel la ultima lor isemnificaţie au contururi precise, fără ca circomferinţa să fie prea mare : sînt deci uşor de sesizat. în cîteva cuvinte se poate spune esenţialul despre oricare dintre ei. Fizicul lor corespunzînd perfect construcţiei sentimentale, nu vom avea 24 timpul nici unei nedumeriri. Lică este subţirel, sprinten, cu mustăcioară şi cu bastonaş, ceea ce se potriveşte temperamentului lui de erou de mahala plin de toane. Elena, cu înfăţişarea calmă, profilul grec, are gustul proporţiei. Ada e „ţiganca păroasă", ceea ce corespunde gusturilor ei pentru nobleţe şi, în acelaşi timp, senzualităţii de rîndaş. Sia e mare şi greoaie, după cum şi mintea ei e înceată. Gemenii sînt la fel ca fizic şi ca apucături. Cu toţii au cîteva apucături caracteristice, pe care le fac fără încetare : Lică fluieră, Lina îşi umflă guşa. După ce s-au înţepenit în mintea noastră sub o formă anumită, cu toţii, în orice situaţii, se comportă la fel. Nu simţim nevoia să-i facem extensibili, mărindu-le silueta. Nu primim înfăţişări noi, care să nu se potrivească cu ceea ce ştiam de mai înainte despre ei. Concertul... nu-i transformă întru nimic. (Ne gîndim la formulele lor şi nu la situaţiile noi la care sînt siliţi să ia parte.) Nu vom avea, deci, surpriza avarului care devine îndrăgostit. După cincizeci de pagini, ne orientăm perfect prin lumea aceasta nouă ; continuarea nu va fi decît o repeţire vecinică, necesară pentru reliefare şi nu pentru contur. (Prin repeţire au creat viaţă toţi marii romancieri.) Deoarece personagiile d-nei H.P.-B. sînt uşor de sesizat, nu trebuie să credem, pentru aceea, că ar fi de puţin preţ-, Sia, destul de comună prin greutatea ei complectă, devine rară prin dragostea ei instinctivă pentru Lică, dragoste care o face vicleană şi, uneori, sprintenă. Mika-Le şi Gemenii sînt iarăşi apariţii (bizare şi sugestive, şi care ne arată imaginaţia rafinată eu care ne-a învăţat Baudelaire. D-l Aderca4, după ce constată admirativ viaţa eroilor d-nei H.P.-B., adaugă, apoi, că totuşi n-au fost creaţi obiectiv ; că, de pildă, o dovadă de coarda sentimentală pe care o arată autoarea faţă de ei ar fi că sînt complect antipatici sau simpatici. Nedînd mai multe lămuriri, d-l Aderca, pornind din intuiţie şi nu din raţionament, se contrazice pentru cititor. Intr-adevăr, pare imposibil să creezi viaţa adevărată prin procedee subiective. Şi, totuşi, cu oarecare lămuriri complimentare, se poate arăta că d-l Aderca nu e cu totul nedrept. Natura subiectivă a temperamentului d-nei H.P.-B. nu putea să se prefacă total. Este, mai întîi, acea Mini care apare, e drept, puţin, şi în Concert... Apoi sînt Elena şi Mar-cian, înzestraţi cu toate virtuţile, de o valoare mai mult în- 25 doielnică. (In Fecioarele despletite nu se putea bănui simpatia autoarei pentru Elena.) Prezenţa scriitoarei se mai simte prin stilul colorat, împodobit cu imagini, cu fraze poetice, cu perioade, cu exclamări de transpunerea gîndurilor intime ale eroilor — şi un roman obiectiv presupune un stil mat. Dar faţă de Lică, de Maxenţiu, de Elena din Fecioarele despletite, nu se vede deloc simpatia sau antipatia autoarei. Şi ce e mai surprinzător, nu sînt caractere extreme, cu tot gustul de odinioară pentru caracteristicile extreme: „superb“. Rim, de pildă, cu tot egoismul lui şi cu planurile lui perverse, este, atunci cînd are bune dispoziţii, amuzant şi, în orice caz, un bun prilej de reflexii pentru vorbareţa Nory. Numai în felul acesta, toate personagiile au căpătat acea viaţă pe care d-1 Aderca, de altfel, le-o recunoaşte frenetic. IX N-am voit pînă acum să studiem în parte fiecare din producţiile literare ale d-nei H.P.-B. Am voit numai să conturăm caracteristica generală a scriitoarei. Am arătat cum din această caracteristică se desprind două faţete de o egală întindere, dar nu şi de o egală valoare ; că talentul d-nei H.P.-B., pornit de la lirism, a înaintat tot mai mult — din fericire-s— înspre obiectivare. Numai cu această ţintă am întîrziat asupra unor volume. Putem acum să facem distribuţia de elogii sau paranteze asupra fiecărei producţii. Don ]nan... nu trebuie luat drept un imn de dragoste pe care titlul l-ar pretinde şi temperamentul Biancei l-ar putea satisface. O curiozitate pentru o autoare căreia nu-i displac extremele, aici nu avem nimic extrem, cu toate că motivarea s-ar fi putut face uşor. Nu vom avea intensitate, ci numai graţie. într-o Spanie arbitrară, în care numai smochinii sînt autentici, în care se exclamă italieneşte şi se reflectează la marginea mării „negre“, într-un timp în care telefonul era inventat, frazele poetice se succed fluide, armonioase, cu prestigiul sunetelor care plac, fără să aibă un conţinut intelectual. (Primul capitol, de pildă, e numai o serie de motive poetice, nelegate între ele, uneori chiar contrazicîndu-se — şi totuşi minunate prin muzica lor.) Un uşor spleen, un început de senzualitate, puţin humor şi mai cu seamă imagini scînte- 26 ietoare şi prelungi dau o oarecare consistenţă acestui crîmpei al rîului care curge continuu pe un plan neted, şopotitor, argintiu, cu cele două capete pierdute în vag. Petale parfumate şi identice, strînse la un loc fără tulpină, pe care le poţi amesteca în voie fără să le tulburi parfumul. Manuela de mai tîrziu, aici miniaturală, fără nimic strident, totuşi se poate recunoaşte : o uşoară preţiozitate (mîna, mîna mea...), mici teorii (eu simt, deci exist), o oarecare voluptate în a-şi cerceta corpul şi vestmintele. Oricum, fără aspiraţii mari, cu oarecare prisosinţe, Don Juan va rămîne o minunată melodie, inofensivă, aşa cum e rostul unei melodii, şi deci cu atît mai preţioasă. Pe cine a iubit Alisia ? are o valoare rară. într-o atmosferă de mister, ce învăluie totul, de la titlu şi pînă la ultimele rînduri, de poezie molcomă în preajma pomilor, a florilor şi a cerului, Alisia apare şi dispare purtată de doruri şi necazuri aprige. (Doar la mijloc unele teorii care complică inutil simplitatea povestirii.) îndeosebi minunat este tonul familiar, vioi, puţin popular (proverbe, imagini cîmpeneşti, vocabular), de o puritate complectă, făcută să descumpănească pe cei care protestează împotriva stilului autoarei, fără dis-tincţiuni. Ca şi în Don Juan..., nu vom avea laturi precise la cele două capete (în felul teoriilor interesante şi a exemplificărilor mai puţin reuşite ale lui Gide). Ultima vorbă va vibra încă mult timp dureros şi fără rezoluţie : pe cine a iubit Alisia ? E, desigur, una dintre cele mai izbutite şi mai surprinzătoare producţii ale autoarei. Stilul fără de vină ne convinge cît de greşit a fost judecată de contimporanii rămaşi încă cu gusturile şi jeluirile bardului Conachi. X Ape adînci încearcă adînciri sufleteşti. Cele cîteva nuvele mici sînt numai undiri poetice asupra unei teme puse. Dorinţa este un scurt-circuit patriotic (vizibil la autoare în gustul Ginei de a se îmbrăca după moda jupîniţelor noastre de odinioară, şi mai ales în Balaurul). Marea este o trecere de la Don Juan... înspre Femeia în faţa oglinzii. De la Don Juan a rămas o oarecare fluiditate, o oarecare importanţă a frazei 27 numai din punctul de vedere muzical. Din Manuela avem o similară a ei — acea care trimite scrisorile — şi care, în preajma apei albastre, găseşte prilejul să ne spuie — psalmodie cunoscută — că e streină între oameni şi fericită singură, că iluziile o împresoară fără încetare. Apoi, la fel, melancolie fără ţel, gusturi romantice, expansiuni lirice, senzaţii, uneori spirit, acumulare de epitete abstracte, mister uşor, încercări de filozofare, şi cîte un paradox inofensiv. în genere, o atmosferă destul de puţin adîncită şi, poate, falsă. Ultima nuvelă — Femei între ele — este reprezentativă pentru talentul autoarei. Negreşit, exclamaţiile şi frazele preţioase nu sînt înlăturate cu desăvîrşire. Dar avem la un loc patru persoane distincte — punct de plecare pentru producţiile viitoare : Mamina, minunata bunicuţă, d-na Ledru, văduva, domnişoara Mary încercînd o ţigară imaginară (o Nory în miniatură) şi autoarea (care de data asta vorbeşte la persoana întîia şi lasă să i se spuie concret: romanciera). Şi toţi aceştia, deosebiţi, la un loc reuşesc să facă o atmosferă fără de nici o nuanţă stridentă, în care povestirile se împletesc melodice, cu un timbru de monotonie voită, şi în care reveria îşi face loc, uşoară şi neprecisă. Atmosfera Femeilor între ele e complect feminină, de unde băiatul care vine să cheme pe Mary la tenis e aruncat înapoi -eţi o minge cu o rachetă invizibilă : muzică primitivă în care dezacordul savant n-are rost. Nuvelele din ciclul Romanţa provincială aduc — indiferent de valoarea lor felurită — o amplificare a mijloacelor artistice. Scaţandria, în cadre artificiale, are cîteva momente puternice. Stigmatul demonstrează observaţie. în Vecinătate, Manuela vibrează încă. Romanţa provincială, cu semnificaţie modestă, a dat, prezumţios, numele întregului volum. Cucoana Ileana, portret desăvîrşit, prevede o controversă literară : diferenţa dintre personagiile lucrate de autoare după exemple şi cele după imaginaţie. Vor trebui valorificări deosebite. Sînge (şi cu variaţiunea mai umilă : Fetiţa), una din cele mai bune nuvele a d-nei H.P.-B., caută să ne dea atmosfera în care creşte un copil cuminte şi momentul primei lui înţelegeri. Personagiile puţine de primprejur au forme consistente. Film de tramvai, indiferent de spaţiul restrîns, ar putea fi numit o capodoperă, dacă termenul n-ar fi aşa de compromis la noi. Aici, arta savantă a autoarei a ajuns la stăpînirea 2S tuturor mijloacelor ; minuţia (dar fără detalii inutile) ajunsă la virtuozitate, în care e încrustat şiragul nestimat al imaginilor. Femeia în faţa oglinzii, în care subiectivismul e întrebuinţat integral, primeşte toate dezaprobările pe care la d-na H.P.-B. această formulă le comportă. Căpătăm aci o convingere : cu toate cuvintele grandilocvente, romantismul doamnei H.P.-B. e destul de atenuat (starea sufletească nu are unele trăsături similare cu a d-nei Elena Farago ?). Desigur, puterea de analiză cu care Manuela se urmăreşte nu sufere comparaţie cu modelele franceze (de unde autoarea se inspiră adesea). Pentru literatura română, însă, care a urmărit mai mult expresia plastică decît adîncirea sufletească, întîrzierea îndelungă a variaţiunilor sentimentale în preajma unui schelet aşa de firav este totuşi o virtuozitate. Cu Balaurul şi Bâtrînul ne-am ocupat prea de-aproape odinioară ca să mai întîrziem acum. XI Ultimele două romane vor fi bine valorificate numai după terminarea întregului ciclu. Pînă acum nu se pot face decît puţine afirmaţiuni. Autoarea fiind în căutarea mijloacelor, Concertul... e mai bine alcătuit. Totuşi cadrul Fecioarelor... e mai bine ales : dezagregarea menajului Hallipa. Scheletul Concertului... e mai firav şi destul de convenţional : un concert la Elena Drăgănescu. întrucît, de pildă, se leagă perversităţile lui Rim cu acest concert — va trebui să cînte din flaut — rămîne discutabil. Romanele d-nei H.P.-B. nu sînt numai construcţii de viaţă, dar şi studii psihologice. O psihologie rară însă, oarecum artificială, care nu produce mai puţine ravagii. Temele esenţiale sînt: transformările amoroasei Lenora ; chinul şi, în acelaşi timp, orgoliul prinţului Maxenţiu de a se şti bolnav iremediabil şi curiozitatea de a se studia ; evoluţia bunătăţii Linei. Psihologie specială fără explicaţii precise, o aplicaţie românească a teoriilor lui Freud. 5 Riscurile sînt inerente acestor teorii : impresie de arbitrar, cu atît mai accentuat cînd analiza nu e personală (ca, deseori, în romanele lui Proust), ci făcută asupra unor persoane imaginate. 29 La d-na H.P.-B. defectul se măreşte. Se simte des tonui demonstrativ şi lipsa unor vaste studii premergătoare. De s-ar urmări de aproape perturbaţiunile sufleteşti ale lui Ma-xenţiu, s-ar găsi unele lipsuri şi unele contradicţii involuntare din partea autoarei. D-na H.P.-B. în faţa unei fraze poetice sacrifică bucuros adevărul. (Şi aici controversa întru cît adevărul este un element estetic.) Şi frazele artistice, nepreţuite, abundă în ultimele două romane. Exemplele sînt absolut obligatorii : „Mika-Le... era prea lipsită de orice atitudine pentru a fi sinceră" (Fecioarele...). „Lenora ucisese în ea pe Doru şi acum căuta să se ucidă în el" (Fecioarele...). „Lică nu mai întorsese capul, fiindcă, odată plecat de la un loc, nu se mai gîndea înapoi" (Concert...). „Aşa cum parfumul florilor acumulate proaspăt pe un mormînt străin face pe cei sensibili să se simtă cu o plăcere dureroasă încă mai vii" (Concert...). Fiind o psihologie imaginată, chiar de multe din observaţii par juste, artificiul se simte deseori şi impresia de,„sec", în sensul în care acest cuvînt se potriveşte lui Radiguet. Şi deseori ai nedumeriri asupra întîmnlărilor din roman : de ce Lina îşi mărturiseşte păcatul guralivei Nory ? Nu avea motivul de expiaţie al Lenorei etc., etc. Oricare ar fi parantezele pe care le-am face, reuşita d-nei H.P.-B. chiar în felul acesta este prodigioasă. La noi în ţară fenomenul este unic. XII S-au făcut d-nei H.P.-B. şi am făcut şi noi, deseori, comparaţii cu Proust.6 Cum nu trebuiesc făcute paralele integrale, ci doar unele de detaliu, şi cum, dacă asemănarea ar merge prea departe, d-na H.P.-B. ar fi o copie — şi, deci, fatal neinteresantă — explicaţiile sînt necesare. Deosebirile — esenţiale — ar fi desigur uşor de arătat. La Proust analiza este incomparabil mai profundă, lucrînd pe un teren mai vast, utilizînd observaţia meticuloasă. Fiind calm în descriere, nu are exploziuni de entuziasm. Ştiinţifismul este împins la extrem sub toate formele lui. Personagiile mult mai complexe apar mereu sub forme noi avînd formule greu de sesizat. (Numai la urmă se va vedea dacă Proust, după atîtea 30 studii disparate, a complectat definitiv conturul personagiilor.) Stilul şi el este obligatoriu mai complex, avînd defectul complexităţii : oarecare lipsă de aer. Diferenţierile între scriitori sînt totdeauna nenumărate chiar de ar face parte din aceeaşi şcoală literară. Preferăm deci asemănările posibile. Se va vedea astfel dacă d-1 Aderca a avut dreptate să protesteze împotriva apropierii d-nei H.P.-B. de Proust. Sînt multe din motivele lui Proust întrebuinţate de d-na H.P.-B şi, cu toate că aici ele sînt epuizate mult mai repede, natura lor specială ne face să concludem că ar fi mai mult decît o simplă coincidenţă. Pasagiul amplu al autorului francez în care se desrrie aspectul bunăvoinţei prinţesei de Luxemburg faţă de Proust mic, la Balbec, este la noi repede echivalat; „îi oferi o tartină aşa cum dai la grădina zoologică dulceţuri vreunui animal care adulmecă"... (Fecioarele). Evoluţia unui gust pentru a căpăta noi ţeluri, uneori contrarii, e de esenţă proustiană. „E drept că acele prînzuri pe tavă fusese unul din deliciile boalei (lui Rim), dar bucuria evoluează şi Rim întrevedea alte inovări plăcute" (Concert...). La fel, uneori obiceiul de a da toate explicaţiile posibile unei chestiuni : „Tîra cu el fata de mînă, fiindcă băgase de seamă la prima încercare că trecătorii de ambele sexe se uită după el şi că «gradele», aşa de numeroase în armată, nu-1 mai opresc pe fiece motiv ; sau pentru că fata îi servea de pretext ca să scape de o întîlnire ce nu-i convenea ; sau fiindcă nu avea în ziua aceea nimic mai bun de făcut." Nu însă aceste cîteva trăsături apropie pe d-na H.P.-B. 3e Proust. Apropierea se face cu proporţii mari în felul de a analiza cazuri sufleteşti speciale — imaginate însă de autoare. Fără cuvîntul „excelle", care ar pune, nemotivat pentru autoare, prea multă tărie pe această caracteristică, cuvintele lui Anatole France la Les plaisirs et Ies jours nu i se potrivesc şi d-nei H.P.-B. ? „M. Proust excelle a conter les dou-leurs elegantes, les souffrances artificielles qui egalent pom le moins en cruaute celles que la nature nous accorde avec une prodigalite maternelle.“ Oricum ar fi, nu aici este esenţa artei d-nei H.P.-B. D-1 Aderca voind să înlăture astfel de comparaţii, se arată poate perspicace. Poate că nu e decît o prevedere excesivă : 31 teama unor complicaţii periculoase. Intr-adevăr, autoarea ar suferi inutil; nu psihologia va fi reuşita ei cea mai durabilă. Puterea cu care îşi creează personagiile o despăgubeşte în deplin. XIII Stilul d-nei H.P.-B. a fost deseori discutat. I s-au imputat mai ales neologismele. Cum însă în Pe cine a iubit Aiisia t nu găsim nici un neologism, nu putem face din acest obicei o caracteristică principală. Formula care cuprinde în ea toate defectele şi calităţile acestui stil ar fi mai degrabă : vioiciunea. Exclamaţiile, întrebările care nu aşteaptă răspuns, familiaritatea şi emfaza, repeţirile, suspensiunile, imaginile, violente sau numai graţioase, cuvintele ştiinţifice şi uneori populare, franţuzismele sau italienismele, toate la un loc, în acelaşi timp, amestecîndu-se neobosit, aduc un aspect colorat şi capricios de caramanie. Stilul autoarei nu e rezultatul unor îndelungate meditaţii şi experienţe, ci expresia unui temperament liric. „Le style c’est l’homme“ se aplică perfect aici. Astfel se şi explică multe neglijenţe care se găsesc la o artistă aşa de autentică: cacofonii, termeni improprii. Se pot da pilde deprimante : „S-a înglodat în noroi“ (Bătrînnl). „Şira slăbuţă a spinării" {Femeia. în faţa oglinzii). Stilul aşa de reliefat e şi unul din motivele pentru care d-na H.P.-B. nu va părea niciodată complect obiectivă. Stilul se raportă la conţinut. Cu toate că d-na H.P.-B. este în mare progres, ultimele două romane mai trebuie netezite. Formula lor o pretinde (în timp ce Femeia în faţa oglinzii putea fi scuzabilă). în orice caz, multe din neologisme au fost definitiv împămîntenite. Din punctul acesta de vedere, nici un om cu gust nu se mai indispune. Ce păruse inovaţie, pare acum un fenomen ce este fatal să se întîmple. Ne-am deprins atît de mult, că nu mai facem reflexii. D-na H.P.-B. are un stil care-i aparţine (de multe ori este chiar o inventatoare reuşită). Terminăm cu cîteva modele de imagini, ca să se vadă toate variaţiunile de care este în în stare d-na H.P.-B. Trenurile cu vagoane descoperite, cu mobile şi refugiaţi bătuţi de ploaie : „defilau trist şi ridicol ca un teatru ambu- 32 lanţ" {Balaurul). „Acolo unde orizontul descoperit lasă liberă vederea, se făcea cu iuţeală ceremonia schimbării de gardă a Apusului. De sus, din argintul soarelui de septembrie, cavalerul în zale albă scobora dintr-o lunecare pînă la treapta de jos a scărilor cereşti, îmbrăca Purpura şi dispărea spre Palate nevăzute" {Balaurul). Un giuvaer „părea o stalactită scursă dintr-o grotă fabuloasă, dar neînchegată încă bine, atît era de fluidă" {Femeia in faţa oglindii). „Gîndul lui Mini vedea acum imaginile naive ale serilor : zîne cu degete pe pleoape, zîne cu degete pe buze. Basmele şi chipurile ingenue ale povestii se amestecă astfel printre aventurile şi siluetele rafinate ale vieţii prezente, în gîndurile omeneşti, ca într-un Veglione tumultos, unde mofluzul Pierrot, Arlechinul cu clopoţei, fracul sinistru, toga ridicolă, clovnii nenumăraţi, Hamletul nesăbuit, trag în dansul lor vedenii albe învăluite în valurile diafane ale Idealului şi înconjură îngîmfările cu rochii perlate, cinismul în maillot de baie, pijamalele neruşinării curente, uşoarele aeroplane ale dorinţelor contemporane, scafandri necuviincioşi ai fundurilor de suflet" {Fecioarele despletite). Maxenţiu bolnav lîngă Ada, ţiganca sănătoasă, „părea o mască sarbădă de carnaval, pe care un beţiv nocturn şi-a atîrnat ironic cascheta şi care, la lumina caldă a zilei, seamănă sinistru cu un om" {Concert...). Gemenii, „care, cu o jumătate de surîs de fiecare, complectau unul singur de capacitate prudentă" {Concert...). „Părea că strada călătoreşte ca uscatul pe marginea apelor, într-o lunecare inversă şi aiurită, care lăsa pe un siloz gigantic statura mustrătoare a soldatului, punct imobil pe o platformă călătoare" {Film de tramvai). XIV Şi acum concluzia necesară... Creatoare de viaţă, de atmosferă şi de imagine, d-na H.P.-B. e reprezentantul cel mai de seamă al literaturii moderne române. Obiecţiunile i se fac mai ales din pricina temperamentului neînfrînat al autoarei. Curînd însă — Concertul... ne asigură — parantezele noastre vor fi tot mai rare. Principiul observaţiei stricte va fi întrebuinţat tot cu mai multă simetrie. Principiul nu exclude arta în alegere şi 33 orînduire. Ca să terminăm cu o impresie care ne închipuie tot ceea ce d-na H.P.-B. a izbutit mai bine : o floare rară, necunoscută la noi, cu desenuri şi ilustraţii aşa de complicate şi savante, încît, uneori, neîncrezători, cu tot parfumul neîndoios, ni se pare că întrezărim un luciu de hîrtie colorată. Prin observaţia directă, tot mai întinsă, şi nu prin construcţii proprii, va putea d-na H.P.-B să înlăture orice bănuială de arbitrar ? 1927 ÎN MARGINEA LUI HUXLEY Huxley este probabil printre cei mai mari romancieri contemporani. Contrepoint, abia tradus1, a suscitat nesfîr-şite discuţii, toate admirative, indiferent de cîteva obiecţii. Operă rezultată dintr-un spirit de observaţie extrem de ascuţit, din care fantezia este alungată. Căci Huxley este, înainte de toate, un om inteligent, lucid, deloc mistic, trăsături obicinuite mai ales la francezi, pe care de altfel îi cunoaşte perfect, ca Oscar Wilde odinioară. Citindu-1, deseori ai impresia că ai în faţă o pagină franceză. Huxley îşi întrebuinţează spiritul de observaţie pentru creaţie ; perso-nagiile sale sînt uimitor de vii, viaţa pulsează şi, în acelaşi timp, după modelul francez, sînt tipuri generale ale umanităţii. Cred că s-ar putea face o paralelă destul de prelungită între Contrepoint şi Concert din muzică de Bach 2 (cu toate că d-na Hortensia Papadat-Bengescu n-a suferit nici o influenţă a autorului englez) şi incomparabil mai justă decît între autoarea română şi Proust.3 De altminteri, felul în care Proust e înţeles în România este destul de dubios, din moment ce a fost numit cu ocazia d-lui Ionel Teodoreanu. Adică, apropiaţi un autor care nu scrie un rînd fără observaţii precise şi chinuri personale şi altul care imaginează la birou, uşor visător, dar deplin sănătos. Fără îndoială, diferenţele dintre Huxley şi d-na H.P.-B. sînt multe şi nu 34 numai de detaliu. Editorii englezi pun la dispoziţie mai mult spaţiu şi deci nu vom avea impresia, ca în Concert..., a unei simfonii care se termină prea repede (căci simfoniile trebuiesc să aibă o durată anumită), dar şi Contrepoint îţi dă regretul, aşa este de autentică lumea lui, că nu este imens ca Proust. Apoi, cunoştinţele lui Huxley sînt vaste, precise ; pictura, muzica, filozofia folosesc cu multiple detalii să personifice pe vreun personagiu şi nu sînt numai motive de reverie romanţioasă. (Lucru rar şi la englezi : Baring vorbea, în Princesse blanche, de uvertura unui cvartet de Beetho-ven !) Apoi Huxley, stăpîn perfect pe sine, nu este invadat de lirismul d-nei H.P.-B., partea fragilă a operei scriitoarei, care se întinde în voie, artificial şi puţin profund, în Femeia în ţaţa oglinzii şi chiar şi în epicul Concert din muzica de Bach, prin personagiul arbitrar Mini, sau, mai simplu, în tot sfîrşitul romanului. Şi, totuşi, sînt asemănări de esenţă care m-au îndemnat la această paralelă. La amîndoi, încercarea de a crea oameni. Siluetele se desprind halucinante. Şi — din multe exemple — dacă misticul farseur Burlap trăieşte printre noi, apariţia lemnoasei Mika-Le nu este mai puţin autentică. Compoziţia mai ales este asemănătoare. Pretextul care leagă personagiile este infim. Autorii vor numai să descrie. Şi după ample analize ale unui personagiu, se trece la altul, ca din capriciu, şi apoi la altul, şi apoi se revine la cel dintîi. Romanul se termină undeva, brusc, fără de nici o încheiere, căci nu poţi să pui încheiere unor oameni, pe care i-ai surprins trăind, şi care trăiesc mai departe, după terminarea ultimei pagini. Traducerea în franţuzeşte a unei noi cărţi de Huxley ne-a făcut să cunoaştem cît de vaste sînt cunoştinţele de viaţă ale autorului englez. Deux ou trois Grâces aduce observaţii esenţiale asupra femeii. Cîteva siluete, cîţiva amanţi şi soţul, admirabil conturaţi. Şi prodigioasă, eroina fermecătoare, în veşnice transformări şi mereu cu convingere, căci ea împrumută perfect culorile ultimului amant. Carte pesimistă, ce te obligă să faci reflexii asupra vecinii tale, căci eroina lui Huxley este tot aşa de generală ca şi Madame Bovary. 1932 35 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU : „DRUMUL ASCUNS1* Pentru Drumul ascuns o singură lectură, cît de atentă, e insuficient. Sobrietatea, lipsa oricărui artificiu, raritatea imaginii nu pot atrage pe lectorul amator de muzică militară. Şi, mai ales, drumurile interioare sînt extrem de ascunse, şi numai cu atenţie vezi certitudinea cu care au fost trase. Romanul d-nei H.P.-B. face parte din cărţile aşa de preţioase, care trebuiesc meditate rînd cu rînd, altminteri eşti înclinat să nu vezi nimic. Aşa cum se întîmplă cu Princesse de Cleves sau cu Dominique. Drumul ascuns vrea să fie o continuare, trebuieşte însă judecat separat. Căci indiferent dacă sînt aceleaşi personagii, reuşita aici a atins o perfecţie, încît e inutil să faci asemănări. Orice lucru perfect trebuie judecat în el, ca o individualitate cu limite precise şi cu viaţă proprie. De altfel, în ultimele trei romane paşii spre perfecţie au fost siguri şi mari. Ce bun părea Fecioarele despletite, şi la ce înălţime sîntem de el ! De la liric la epic e prea puţin spus. Purificate de tot ce e sclipitor şi artificial. Renunţarea la orice complezenţă faţă de cititor. Singurătate tragică şi augustă. Drumul ascuns este o simfonie. Aceeaşi arhitectură. O temă principală şi teme secundare care o întovărăşesc şi o reliefează. Luciditatea autoarei se întrevede prin insistenţa cu care se susţin motivele. Şi, la un loc, simfonia, prezenţa unei fiinţe vibrante şi impalpabile. Tema principală: (nu morţile, ci) Walter în faţa conştiinţei lui. Ce rafinament pentru misterele lui Walter ! Şi contraziceri, ca în cel mai perfect joc psihologic. Amintirea Salemei domină, cu tabloul care o reprezintă în toată grandoarea, notă care revine ca un laitmotiv. Salema, cu cărnurile, mărgelele, şi cele trei rînduri de guşe, nu om ci simbol. Simbolul vieţii, cu toate murdăriile ei fatale. Walter o examinează perpetuu. Walter, bărbat de tip superior, care n-a lucrat decît la desfăşurarea lui proprie. Şi aici motivul. (Dar detailarea unui motiv nu este prea greoi, la fel cum ai detaila că motivul destinului din Simfonia V constă din trei sol şi un mi bemol ?) Moti- 36 vu] : poziţia conştiinţei lui Walter în faţa Salemei şi a trecutului dubios. Mai întîi escamotează ; apoi priveşte în faţă pe donatoare, „căci nimic nu se poate face fără compromisuri, cînd vrei să ajungi unele scopuri" ; la urmă priveşte chiar cu melancolie, căci e trecutul lui, parte ignorată ilin el, plecat pentru eternitate. „Prin stepa lui sufletească circulase o înviorare. Privise ca pe ceva nou un panou cu arhangheli." Mersul ambiţiei lui : „Trebuia să treacă prin Salema, prin Lenora, prin Aimee, ca prin terenuri insalubre, spre regiunile superioare". Conturul lui Walter (sau al celorlalţi) nu se poate face uşor, ca al lui Grandet, de pildă. Pricina principală : este un personagiu dinamic, în evoluţie, urmîndu-şi drumul fatal înscris în fiinţa lui adîncă, drum care se lămureşte treptat, mergînd spre o culme, glorificarea vieţii. La Walter, axa principală este ambiţia, sentiment care este afară din comun prin lărgimea cadrelor în care se desfăşoară. Tînărul Walter, individ compromis, se îndepărtează de la calea comună (Morala) de bunăvoie, din setea de dominaţie, nu din cupiditate. E felul lui de a fi eroic. (E om de ştiinţă şi ştiinţa nu produce. Dacă ar fi fost om de afaceri, ar fi produs el aceşti bani, prin tot atîtea compromisuri, de altfel.) Eroismul lui constă în a se menţine în echilibru faţă de situaţia excepţională, în a nu fi doborît şi nici de a fi mai prejos de ea. Calea excepţională îl izolează, îl diferenţiază, e o disciplină severă care-1 formează şi-l ridică. Conştiinţa lui îi este un vrăşmaş neîmpăcat, adversar subtil veşnic treaz, lovind pieziş, şi-l priveşte numai pe el. Tot astfel, duelul său interior nu are nici o legătură cu opinia publică, pe care o înfrunta chiar (dovadă căsătoriile). Forţa lui consta în izolarea complectă în care trăia. Astfel respinge în două rînduri dragostea sufletească şi trupească (Hilda şi Coca Aimee) pentru a rămîne mai departe singur, căci dacă procesul reabilitării ar fi căzut în seama altcuiva (Hilda, purificare prin dragoste, exemplu atît de banal), Walter ar fi devenit un personagiu mediocru, viaţa lui s-ar fi divizat în două părţi care s-ar fi exclus, totul se transforma în sentimentalism de proastă calitate. De pe calea pe care a apucat nu ar fi putut pleca dacîtjarin prăbuşiri imense, şi nu avea geniul unor asemenea prăbuşiri. (Nu e un temperament haotic, la dînsul mereu procesul de clarificare.) 37 Walter nu este un emotiv. „Lipsit de sentimente şi cu dezgustul viţiului, d-rul Walter trăia acum biologic, animal superior conştient de higiena ce-i pria’; fără cerinţi sufleteşti, îşi trata, totuşi, moralul cu îngrijiri rafinate de purificare." Aceasta nu înseamnă că era lipsit de sensibilitate. Sensibilitate dezvoltată anormal din pricina situaţiei excepţionale, şi resorturile lui sufleteşti dovedeau mlădiere şi diabolică precizie. Ca orice om deprins să se analizeze, ajunge uneori la concluzii absurde: din orgoliu, îi plăcea să-şi umilească orgoliul ; devenise în procesul de autoflagelare de un rafinament şi o inventabilitate extremă. în prezenţa lui Walter, femeile. D-na H.P.-B. a ştiut să pornească studiile sale interioare de la esenţial.. La bărbat predomină capul, la femei sexul. Toate femeile romanului sînt mistuite de aceleaşi focuri, rezultat , al organismului lor special. Lenora trăieşte, gîndeşte şi moare prin sex. Va avea cancer la uter, deci lovită în ceea ce o reprezenta. (Aşa e de logică această boală pentru Lenora, îneît personal am bănuit-o înainte de a citi romanul.) Cora arpegiază pe aceleaşi coarde. Minetta la fel, cu toate că mai puţin rafinat. Pînă şi ■ frigida Coca Aimee are nevoie, supremă ironie, de intervenţiile repetate ale doctorului. în definitiv, Coca Aimee seamănă cu Walter. Aceleaşi scopuri şi dacă par diferite, asta e numai din pricina temperamentului diferit între bărbat şi femeie. La amîndoi, supremul scop : înfăptuirea ambiţiei. Dar la Walter este lucidă voinţa de a înfăptui din viaţa lui o operă de artă. La Coca Aimee este un amestec de egoism primitiv şi de instinct de putere. Amîndoi sînt lipsiţi de emotivitate, unul pentru că a stîrpit-o treptat şi metodic, celălalt n-a ajuns niciodată la ea (exemplar inferior). La mijloc, tipul obicinuit: Elena Drăgănescu. Coca Aimee, tip feminin, este o inconştientă, victimă a instinctului şi a raţiunii obscure, a inferiorităţii ei organice, a complexităţii ei sexuale, şi, în fond, urmărind, eu toate cotiturile, o cale tot aşa de sigură ca şi a lui Walter. De aceea, Walter va fi impresionat de Coca Aimee. Va lăsa-o să-şi facă anumite gusturi şi îi va place să pară slab (temă secundară). Duelul între cei doi începe. Va voi d-na H.P.-B. să-l continue, aşa este de prodigios începutul ? Cora încearcă să deschidă sexualitatea Cocăi Aimee (iar o temă). Bineînţeles, Coca Aimee, neexperimentată, îşi pla- 38 sează această senzualitate teoretic şi practic pe masculi (Lică, apoi Bubi). Cora utilizează, pentru a o excita, toate mijloacele (plimbări secrete, oameni care le urmăresc, şoferul Paul, supărările ei variate şi piezişe). în roman, Cora revine şi la urmă (încercînd din nou printr-un logodnic, dar acum Coca Aimee pricepe mai mult) ca un laitmotiv care trebuia să încheie atmosfera. De Coca Aimee ar putea fi geloşi adolescenţii lui Gide. Aşa e văzută de exact (în sfîrşit, „une jeune fille“ care are schelet şi carne ; pînă şi la Proust era numai „en fleurs“). jocul instinctelor este urmărit perfect. Gest de profanare a corpului înaintea dorinţei, plan de parvenire şi uşor sen-limentalism de fată singură şi mică. Dar Coca Aimee în faţa bolii şi morţii mamei ei ! (Regretul imens de a nu găsi termeni la înălţimea admiraţiei noastre !) Şi multe alte teme secundare: Lenora stîngace faţă de gravul Walter (magnific şi simbolic pentru viitorul ei; nu observa decît scurtimea zilelor). Sau jocul subtil din su-lletul lui Drăgănescu (cap. 12 este o capodoperă). Numai 0 notă falsă, insuportabilă: Marcian... Nu s-ar putea să dispară ? D-na H.P.-B. are un suprem merit. întocmai ca un clasic francez, îşi mînuieşte perfect personagiile în călătoria lor pe drumuri ascunse. Insistenţele cu care se repetă şi se detailează fiecare temă ne dă certitudinea perfectei conştiinţe a autoarei. I-a fost dat literaturii române, la începuturile încercărilor ei, aşa de inegale ca reuşită, să ne dea fenomenul H. P.-B. Lipsă de generozitate sau de înţelegere, sînt foarte rari cei fideli. D-l Camil Baltazar a numit-o „marea europeană" şi a fost ironizat, ou toate că ironizaţi trebuiesc numai cei care se menţin într-o expectativă prelungită. „Marea europeană" păcătuieşte numai că e prea vag, căci acelaşi titlu 1 s-a conferit oficial şi lui Panait Istrati. în orice caz, dacă nu ţi-e necunoscută literatura feminină a Europei (care circulă), Colette (celelalte franceze nu contează), Rosamond I. ehman, Virginia Woolf sau unele scandinave, vom găsi acolo poezie veritabilă şi imens artificiu, cu fantoşe plutind în vis, dar ţinuta virilă a literatei române n-o vom găsi-o nicăieri. Ne-a fost dat să avem, în acelaşi timp, pe d-l Ionel Teodoreanu, feminin, vag, artificial, multiplicîndu-se în 39 toate personagiile, totdeauna cu complezenţe, comentînd tot ce e la modă, dialogînd conversaţii nesfîrşite şi inexpresive şi legînd totul în valuri de graţie puerilă, înşirînd imagini de toate calităţile ca mărgelele de sticlă colorată. (Paul Valery spune : nimeni nu ştie cîtă imaginaţie îţi trebuie ca să renunţi la imagini.) Şi alături, pe d-na H.P.-B., gravă ca un bărbat, studiindu-şi personagiile cu exactitate, renunţînd la orice pitoresc, la dialog, sau la intrigă complicată ca lucruri prea facile, la orice descriere prelungită de scene senzuale pentru amatorii de proastă calitate, întrebuin-ţînd cele mai slabe mijloace de definire — totul într-un stil perfect adecvat, mănuşe care îmbracă perfect ideea. Cum s-o convingem pe autoare de marea noastră admiraţie ? Căci la capătul acestui studiu vedem că n-am scris decît prea puţin din tot ceea ce ne-a sugerat Drumul ascuns. Ară-tîndu-i volumul dumisale, scris pe toate marginele foilor cu comentarii pentru fiecare rînd ? / 1932 VIAŢA ŞI MOARTEA ÎN OPERA D-NEI H. PAPADAT-BENGESCU [I] „Lenora... Mîinile ei albe şi catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpuşă blondă de Niimberg, cu gura roşie şi mică, cu obrajii de porţelan roz, era crispată, şi ochii mari, albaştri, ochi de sticlă limpede, erau plînşi; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate şi corpul majes-tos, plin, conştient de natura lui bogată, sta lînced, obosit..." Aceste sînt primele simptome ale unui rău ascuns, care va tulbura adîncurile feminităţii superbe a Lenorei, şi care, prin spasmuri îndelungi, va mina treptat trupul ei frumos, creat pentru alcov. Originele bolii Lenorei sînt obscure. 40 Există două motive, unul moral şi altul fizic, probabil derivînd unul dintr-altul. Lenora ascunde de ani de zile un secret : origina naşterii fetei ei, Mika-Le, buruiana rea, creată într-un moment de slăbiciune. Lenora nu are remuşcări pînă în clipa cînd bastarda unelteşte împotriva sorii ei mai mari — legitima — dînd la iveală o sumă de instincte josnice. /Yceste remuşcări tîrzii nu pot fi bine lămurite, jocuri misterioase ale firii, un şoc neaşteptat poate face să apară cu forţă un lapt de mult înmormîntat în ascunzişurile conştiinţei noastre adormite. Travaliul freudian al acestei conştiinţe întunecate pentru eliminarea ideii chinuitoare e notat cu o artă desă-vîrşită, care se întîlneşte rar în exemplele cele mai celebre ale literaturii occidentale. Lenora e lipsită complect de inteligenţă, ea nu are decît raţiunea instinctelor şi a funcţiunilor ei vitale. Fără alt orizont decît acela al patului şi al budua-rului cu îngerii bucălaţi, orice joc interior nu ajunge pînă la lumina conştiinţii, totul se petrece în umbră, la rădăcina vieţii, acolo unde cauze infime dospesc pentru cataclisme viitoare. Firea leneşă a Lenorei se opune oricărui joc sufletesc, la dînsa totul se înscrie în carne, orice contrariere devine o maladie care dospeşte şi caută să se elimine. în conştiinţa ei, ceea ce era de eliminat era trecutul şi, neputînd schimba ordinea lucrurilor, singura posibilitate era dezordinea complectă, distrugerea vieţii ei clădită pe baze falşe. I )c altfel, ce îi e esenţial e tocmai acest instinct al distrugerii (ceea ce e prin excelenţă feminin), plasat acum pe ce constituie unica ei preocupare, amorul conjugal, cu etapele : „mai întîi ucise pe Doru în ea, apoi căută să se ucidă în iT‘. Sau : „Dezastrul din fiinţa ei vroia să fie dezastrul a tot ce crease în jur prin amor şi ambiţie. De cînd sfîşiase la plecarea lui Mika-Le dantela hainei de casă, sentimentul distrugerii crescuse, cuprinse în ea tot. Se distrugea pe ea, pe coilanţi, locul, trupul, simţurile." E admirabil redat acest proces al distrugerii cu fazele de furie sau de impasibilitate : cu descrierea plastică a trupului Lenorei, neînsufleţit şi puhav, lipsit de ceea ce formase resortul principal al naturii ei bogate : cu cele cîteva scene culminante : depunerea şiragului de perle, cea mai scumpă amintire de la Doru, ca prima fază de abdicare şi de detaşare ; apoi arderea patului ; şi, în sfîrşit, mărturisirea. Măr- 41 turisirea marchează sfîrşitul unui capitol şi începutul altuia : noul menaj şi Moartea. Capriciile ei sufleteşti capătă o confirmare mai adîncă: distrugerea glandelor, cancerul. Poate că totul nu era decît un reflex al distrugerii fiziologice, iar Mika-Le un pretext. Sexul fusese unica sursă de viaţă a Lenorei; odată înlăturat, se dezorganizează toată fiinţa ei, pluteşte în nesiguranţă şi vag. La procesul ei de descompunere se lămureşte şi firea ei vegetativă, se apropie de fenomenele naturale, ceasuri întregi priveşte descreşterea luminii. Lîngă Walter, Lenora e descumpănită. Walter e rece, preocupat numai de construirea lui proprie, s-a însurat numai spre a-şi netezi unele aduceri-aminte pentru concesiile pe care trebuise să le facă, mijloc la planurile lui fastuoase, nu pretinde voluptăţile pe care Lenora era obicinuită să le dea. Moartea Lenorei e unul din cele mai frumoase capitole ale acestei arte desăvîrşite. După ce fusese o sursă de viaţă, sexul devine o sursă a morţii. E admirabil gestul Lenorei de a-şi ascunde infirmitatea din pudoare. (Simţea că e singurul lucru ce-i dădea loc ei în rîndul oamenilor.) Şi după cum Zaza (Concert din muzică...) moare pentru că nu se hotărîse să-şi sacrifice sînii frumoşi care fuseseră pentru ea o patrie, tot astfel Lenora moare pentru că nu a divulgat secretul feminităţii ei infirme. „Ori pe ce loc îşi aşează omuT cultul, e respectabil să moară apărîndu-l.“ Cu ocazia Lenorei se pun o serie de probleme de primul ordin : sexul ca sursă de viaţă (mai cu seamă la femei), capriciile şi drumurile lui obscure ; moartea ca o transformare necesară a vieţii luxuriante, strînsa legătură dintre aceste două fenomene, idei predominante în opera lui Tho-mas Mann, Der Tod im Venedig sau în Zauberberg. Cu diferite varietăţi vom găsi aceleaşi preocupări în Andre Gide. Deci, în cei mai mari romancieri contemporani, aceleaşi nelinişti. în d-na H.P.-B. omul nu e privit ca o complexitate de imperative morale, ci ca o succedare de fenomene fiziologice şi sufleteşti, în dependinţă unele de altele. Viaţa e pipăită în mugure, acolo unde nu există limite precise între materie şi suflet. Deşi cunoscătoare a celor mai subtile jocuri sufleteşti, nu se mulţumeşte numai să le înregistreze, 42 ci ne conduce la sursă. îndrăgostită de viaţă şi materie şi posedînd o mare forţă plastică, izbuteşte admirabile creaţii, fiecare cu viaţa lui proprie, trăind în spaţiu, detaliul fizic fiind mereu acel care predomină, dotaţi în acelaşi timp cu 0 puternică viaţă sufletească exprimată în jocuri conştiente, sau numai ca reflexe, avînd numai ca rezultat acte de o extremă violenţă şi prăbuşiri imense. Personagiile sînt lucrate treptat şi sînt mereu în evoluţie. Figura Lenorei se întregeşte de-a lungul a două romane : Fecioarele despletite şi Drumul ascuns. I se adaugă mereu detalii noi şi, deşi viaţa ei sufletească e răsturnată din cauza lui Walter şi a bolii, există în ea sclipiri care amintesc preocupările ei de odinioară, cu reveniri continue la sursa ei de viaţă. Cînd doctorul Walter, într-un moment de entuziasm (poate chiar de exaltare erotică venită desigur din altă parte), îi pune o întrebare ce putea fi luată drept tentativă de apropiere, Lenora, în descompunere, îşi recapătă pentru o clipă aplombul. Ca şi cum 1 s-ar fi pus diapazonul, regăseşte vocea ei cam guturală de vampă care odinioară plăcea . bărbaţilor. Apoi rîse : „cu un rîs suspect care şerpuise cum şerpuie coapsa unei dansatoare sub fîşiile desprinse ale unui costum de music-hall“. Cînd Walter vorbeşte de viţiile congenitale ale doamnei Vădianu, la cuvîntul viţii, Lenora tresare şi tot timpul, imediat după operaţie, între cele două etape ale morţii, I unora îşi făureşte speranţe pentru feminitatea ei pierdută. Oricare ar fi variaţiile unui personagiu, fondul rămîne mereu acelaşi, în fluidul care nimbează funcţiunile organului celui mai sensibil (la Maxenţiu plămînii, la Drăgănescu inima). Lenora e unul dintre cele mai impresionante portrete de lemei. Descompunerea cărnurilor ei înfloritoare este urmărită subtil, moartea făcîndu-şi drum pe încetul ca un putregai care se întinde şi devoră totul. Fatalitatea se abate asupra capului ei inconştient de păpuşă. Apoi concluzia finală, rezultat al acestei descompuneri : entuziasm pentru neîncetata prefacere a materiei, răul şi bunul, boala şi moartea intră în compoziţie ; inconştienţi sau lucizi, sîntem puşi în slujba vieţii, avînd a urma un drum precis, înscris în mădularile noastre prea fragile. 43 II DRAGÂNESCU „Drăgănescu se prezintă ca un domn serios, corect, ce nu vorbea nici prea mult, nici prea puţin, ce nu făcea gesturi, sobru, plin de bun-simţ şi destul de inteligent, dar cu scrupulul lăudabil că nu era destul." El ia întotdeauna rolul secundar, în umbra celorlalţi, şi-l acceptă fără umilinţă, timid, dar mai ales neliniştit, cu conştiinţa încurcată în nesfîr-şite scrupule, asfixiantă vegetaţie parazitară. Incapabil să afirme ceva, chinuit de veşnice îndoieli, e dintre aceia care nu se pot face iubiţi de femei. Faţă de propria lui femeie luase o atitudine subordonată, avînd de la început siguranţa că nu este iubit, ci numai acceptat. în faţa vieţii, un astfel de om nu poate fi decît o victimă. Cu rigiditatea ei sufletească şi cu conştiinţa superiorităţii, Elena Drăgănescu ia rolul prim. Şi totuşi, nimic nu se poate imputa acestei femei cu .o mentalitate geometrică, cu procedarea ei cinstită, lipsită de ascunzişuri tulburi. Nu făgăduieşte şi nu cere nimic, prea egoistă pentru a bănui la vecin un suflet, şi i se pare că existenţa se poate înnoda şi deznoda lesne, curat şi nobil, ca la teatru. Printre atîţia infirmi, silueta Elenei pare o sfidare, prea armonioasă, prea sigură de sine, şi din atîtea virtuţi nu-i lipseşte decît una : umanitatea. De altfel, Elena are imensul noroc de-a trăi conform înclinaţiilor ei; dotată cu tîfl instinct şigur, ştie să aleagă totdeauna imediat ceea ce i se potriveşte. însuşi Drăgănescu nu-i decît o etapă spre Marcian. „Erau între Marcian şi Drăgănescu multe puncte de asemănare: origina salubră şi obscură, firea pacifică şi sfioasă, gusturile simple şi oneste. Chiar la fizic aveau aceeaşi croială" (Concert...). Cu toată simplicitatea şi rusticitatea lui, Drăgănescu e una din cele mai atrăgătoare figuri a d-nei H. Papadat-Bengescu. Exagerata lui sensibilitate în tot ce privea pe Elena, boala care o alimenta, nevoia de a se chinui şi de i-şi amplifica aceste chinuri, izolarea lui şi în acelaşi timp groaza de a rămîne singur, şi mai cu seamă rolul lui de învins, fără alte pretenţii decît acela de a fi acceptat, ni-1 face accesibil şi simpatic. De altfel, Drăgănescu e lucrat cu foarte multă delicateţe, jocurile sufleteşti, salturile sensibi- 44 Iiuţii dezordonate, accelerate de un puls neregulat, deşi înregistrate cu nesfârşită artă, păstrează o discreţie care se potriveşte atît de bine personagiului în sobrietatea şi simpli- i.uca lui tragică. încă de pe timpul audiţiilor muzicale date «le Elena, neliniştea apare ca trăsătura principală a caracterului său, cu nesfîrşite chinuri pentru un fapt infim : dacă i rebuie sau nu să spuie un anumit cuvînt etc. Mai tîrziu, cînd este părăsit, proporţiile durerilor cresc, ajunge să-şi creeze 0 viaţă fictivă, ca să prelungească traiul cu Elena se minte «Ic bunăvoie, avînd în acelaşi timp instinctul fragilităţii lui. Şi dacă în primele două romane Drăgănescu trece ca o umbră, în Drumul ascuns prinde mai multă consistenţă, cu mate paginile puţine pe care le pretinde — dar unde analiza frămîntărilor lui este făcută aşa de strîns, că nici un rînd nu s-ar putea lăsa la o parte, amintind unele pagini de notaţie psihologică a vreunei capodopere franceze din secolul al XVlI-lea. Cu ocazia Concertului din Bach, despărţirea sufletească dintre Elena şi Drăgănescu se desăvîrşise. 1 )ivorţul plutea în aer, hotărîrea Elenei, căreia nu-i plăceau situaţiile tulburi, trebuia să se exprime, şi sensibilul Drăgă-nescu, îndrăgostitul deznădăjduit, terorizat de orice gînd de despărţire, îşi da seama de totul şi lupta instinctiv prin tot felul de stratageme să se mintă şi să ocolească mersul faptelor. Cap. 8 : Drăgănescu simte perfect începutul cataclismului. Deşi nu era ceva neobişnuit, deşi [Elena] avea ţinuta şi vocea ei de totdeauna, „Drăgănescu fusese cuprins de panică. Se tulburase, bîlbîise, o întrebase speriat ce s-a în-tîmplat, aşa fel că trebuise întîi să-l liniştească." Panica produsă din durere sufletească şi din boala de inimă care se accentua, îi şi folosea însă ca să înduioşeze pe nevastă-sa, sentiment la care apelează acei care se simt slabi. Şi mai utilizează un mijloc : aprobă totul fără discuţie. în chipul acesta escamotează adevărul şi opreşte ca să i se ceară ceva prea mult. Mai tîrziu, cînd Elena încearcă din nou o discuţie, Drăgănescu îi dă iarăşi toate învoirile, să plece în Elveţia, de pildă, căci „sînt sănătos şi am mult de lucru". Fraza aceasta trebuia să producă un efect contrar : aducea aminte că fusese bolnav, şi sublinia totodată generozitatea lui. 45 Elenei, în Elveţia, îi serie, adăugind — detaliu comic grefat dureros pe tragedia lui — salutul către Maroian. Căci astfel o obliga şi mai mult ca să nu-i vorbească răspicat. Şi, într-adevăr, apărarea de om bicisnic a lui Drăgănescu se dovedeşte a fi bună. Elena îl va urî, dar va ezita să decidă. Tactică pe care Drăgănescu o mai întrebuinţase odinioară (instinctiv, şi nu ca rezultat al unor îndelungi raţionamente), ca să fie acceptat ca soţ. în acelaşi timp o boală veche şi incurabilă îl minează : inima îi este bolnavă nu numai de dragoste, dar şi de miocardită. împletitura dintre cele două maladii care merg împreună spre dezastrul de la urmă, este făcută de d-na Papadat-Bengescu cu extremă fineţe. Importanţa pe care o capătă pentru el chinul sufletesc şi aproape indiferenţa pentru boala de care va muri (căci din boală nu extrage decît noi variaţii sentimentale) fac din Drăgănescu o imagine de o duioşie nesfîrşită. Să se ducă la Walter pentru boala lui ? Şi imediat: ce-ar zice Elena ? Căci singurul lucru ce-1 interesează este să n-o supere, în timp ce Elena e preocupată numai să se elibereze într-un mod demn. „Niciodată cei doi soţi nu avusese aşa de mult de a face unul cu altul ca acum de la distanţă, de cînd femeia vrea o despărţire pe care bărbatul o refuza. “ Drăgănescu, în singurătatea lui, vizitează pe soră-sa Tana. (Scenă impresionantă, între rustica liana, Drăgănescu torturat de gîndul Elenei, vorbind lucruri neînsemnate, şi Mika-Le, cu apariţia ei stranie. Adunaţi, din diferite motive, trei oameni fără nici o asemănare.) La Tana îl obsedează iarăşi întrebările, cu toate că vorbeşte de reparaţii sau de zidari. Reparaţiile, laitmotiv care, prin stridenţa lui, face atmosfera şi mai apăsătoare. Cînd Walter îi precizează gravitatea bolii, el reflectează înduioşitor : „Elena se măritase cu un om bolnav !“ Şi, în sfîrşit, soseşte scrisoarea în care Elena explica totul. Cu toate că tot timpul căutase să îndulcească realitatea, să atenueze dezastrul care se anunţa, cu sensibilitatea lui, Drăgănescu simte precis conţinutul scrisorii. N-are curajul s-o citească, ci preferă s-o închidă cu grije în lada de fier. Şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, va putea să-şi continue neliniştile şi îndoielile, iluzia grotescă prin care se minte că monologul lui în faţa planurilor Elenei poate continua, şi că, deoarece nu ştie nimic, n-a survenit1 nimic. 46 Asemeni struţului care, văzîndu-se înconjurat de vînători, î;.i ascunde capul în nisip. Exemplu de dezastru şi nu de prostie. Cap. 12. Şi Drăgănescu îşi continuă neliniştile. Aşteaptă veşti de la Elena, şi în acelaşi timp se teme de ele. Presupuneri. Poate că Elena e bolnavă, poate că a plecat. Pe cînd lumea, prietenii, colegii din parlament, Coca Aimee, Mika-Le, Ada îl chinuie cu întrebările inchizitoriale. Boala lui de inimă îl apasă tot mai mult. Nu ştie cum să facă pe placul Elenei, cu toate că imediat se teme ca nu cumva ges-lul lui să producă un efect contrar. Explică tuturor, ca să convingă şi să se convingă mai ales, că întîrzierea Elenei o ceva normal. Şi apoi se întreabă cu teroare : dacă Elena va afla spusele iui, nu va lua totul ca o acceptare de divorţ ? Monologhează în faţa Tanei. „Bietei Tana i se zbîrcea mintea ca şi obrazul căutînd leacul zadarnic, nu bănuia însă ce biet om necăjit sta în faţa ei. Va lua la el pe Mika-Le, ca să aibe impresia că, ţinîndu-şi cumnata, nimic nu s-a schimbat." „Drăgănescu lucra mereu pentru ceea ce credea întărirea căsniciei lui.“ Şi chinurile lui cunosc toate variaţiile : „Cu cît trecea timpul fără veşti, cu atît Drăgănescu pierdea noţiunea clară a legăturii lui cu Elena, nici figura ci parcă n-o mai avea în minte desluşit. Uneori acum i se părea că nu s-a căsătorit niciodată." Imaginea lui Marcian îi reveni, cu tot felul de îndoieli. Şi brusc, Ada îi aduce o nouă surpriză : prezenţa lui Mika-Le la el este comentată cu dublu înţeles. Vra să zică Elena va găsi în acest gest un nou motiv de ură ! Cîtă tristeţe îi aduc aceste gînduri ! „Lipsea acum mai în fiecare zi la ţară, ceea ce însă nu dregea nimic. Roţile uzinei cele noi, încă nestrunite în angrenaje, nu se învîrteau mai strident ca maşinăria din pieptul lui. La el gîndurile păreau a se frămînta în piept; în spaţiul strîmt dintre stern şi coloana vertebrală încăpea un fel de moară cu aripi care fluierau, zgîriau acolo roţi cu zimţi şi sirene subţiri, filtrau usturos suflarea parcă deodată cu sufletul." Şi inutil, lupta mereu pentru căsnicia lui. „Deşi starea actuală echivala cu divorţul, singurul lucru de care se temea şi pe care nu-1 vroia era divorţul." D-na H. Papadat-Bengescu încheie minunat capitolul torturii fără răgaz : „ca 47 într-un ochi de baltă, gîndurile i se învîrteau, i se încreţeau, stagnante şi paludice". Cap. 22—23. Elena afla în sfârşit că Drăgănescu e bolnav şi, femeie a datoriei, se întoarce să-l îngrijească. 11 duce apoi în Elveţia. Aici păstrează cea mai strictă purtare pentru Marcian, ceea ce îi produce lui Drăgănescu noi speranţe : „Drăgănescu, care la început primise prezenţa Elenei ca pe o favoare nesigură, eu timiditate, începuse acum a se deprinde, şi lipsa lui Marcian în primul moment al sosirii lor îl făcuse să spere că reluarea vieţii comune şi fără de condiţii era lucru posibil. Cînd acceptase pe Elena, nu se gîn-dise defel la boala lui, ci numai la mijlocul de a se împăca. Acum se gîndea la boală şi însănătoşire, cu o urcare a egoismului." Sau : „Pornit de acasă cu hotărîrea de a fi cît mai puţin supărător pentru Elena şi de a menaja pe muzicant — căruia se credea îndatorat pentru revenirea ei — treptat, subt influenţa conrupătoare a binelui, începuse a nu mai da curs zelului pregătit, ba chiar avea unele capricii". Liniştit oarecum, se poate întoarce în ţară. Aici, abia, după o analiză sufletească magistral făcută, s-ar putea aduce o obiecţie. Menajul Drăgănescu-Elena-Mar-cian e epuizat prea repede. S-ar fi putut scoate pentru Drăgănescu efecte senzaţionale. De altfel şi jocul sufletesc care l-a decis la întoarcerea lui în ţară (căci „reparaţiile" nu constituie un motiv serios) este cbmplect escamotat. Şi apoi, admirabila scenă din tren. Mulţumirea naivă şi fermecătoare că i-au ieşit socotelile: „Semăna astfel mai mult a un bancher veros, care meditează o infamie, decît a «domnul cumsecade» ce era de fapt". Pe cînd inima îi bătea tot mai rău... Îşi propuse chiar să îndepărteze pe Marcian şi curajul îi creşte, pe măsură ce se depărtează de el. De la Predeal îndrăzneşte chiar să trimeată o ilustrată cu adaosul: „Ar fi bine să răreşti pe maestrul Marcian din pricina băiatului pe care-1 strică cu jocurile". Ceea ce este un nou detaliu comic care, suprapus situaţiei tragice, face dezastrul şi mai sfîşietor. Tehnică rafinată pe care au întrebuinţat-o numai cei mari cu succes, căci trebuie o abilitate infinită (Neron al lui Racine pîndeşte comic de după perdea conversaţia dintre Britannicus şi Junie). Şi totuşi, ultimul gînd al lui Drăgănescu, înainte de moarte, aruncînd 48 un văl minunat pe figura lui chinuită, este : „Bine că Elena are lingă ea un prieten care iubeşte copilul !“ Am urmărit de aproape chinurile suprapuse, îndoielile fără rezolvare, obsesia dragostei lui fără leac, stîngăciile de om care nu este iubit, mereu întrebîndu-mă : este Drăgănescu un personagiu abstract ? (Cu toate că nici asta n-ar însemna nimic, căci toate personagiile clasice sînt abstracte.) Cum au rămas calmi tovarăşii mei de o clipă pe acest pă-mînt înşelător, în faţa neliniştii lui perpetue ? Cum nu s-au tînguit odată cu el ? Cum nu s-au recunoscut de o mie de ori, în acest secol al analizei, cînd nu mai este posibilă încrederea simplă, fără ape tulburi, care făcea glorioşi pe străbunii noştri ? Şi o invidie fără sfîrşit mă cuprinde pe semenii mei aşa de fericiţi, toţi asemănători Elenei care l-a torturat pe Drăgănescu, cu credinţa că-şi face datoriile cele mai înalte, care n-a avut nici o bănuială de vibraţiile de lîngă ea, şi care — supremă seninătate — va veni la în-mormîntare cu toate doliurile ce o vor întovărăşi pînă la - noua căsnicie. Rămîne ca Walter, personagiu rece, preocupat numai de exprimarea fiinţei lui, îndepărtînd voit orice detaliu sentimental ca ceva de proastă calitate (îndepărtarea Hildei), să se înduioşeze în faţa acelui tot aşa de singuratic, cu toate că din alte motive, şi să încheie armonios viaţa necăjită a bietului Drăgănescu : „Cald încă, lăsat în poza în care sucombase pentru a înlesni constatările, numai haina desfăcută, cu gulerul smuls şi cu mîneca sumeasă pentru injecţia în braţul păros, Drăgănescu părea un om pe care beţia l-a toropit într-un colţ. Walter se aplecase şi îl privise. Cociu aştepta examenul, dar Walter încheiase haina şi trăsese mîneca cu gestul simplu şi afectuos al cuiva care se teme ca un prieten, adormit în frig, să nu răcească." III MAXENŢIU Maxenţiu, prinţ degenerat, redus şi firav, avînd un singur geniu, acel al bolii, şi o singură pasiune, moartea, se detaşează izolat şi sumbru, fără rol epic în marea frescă a 49 vieţii şi a morţii, din opera d-nei H. Papadat-Bengescu. Paludic şi static ca şi Drăgănescu, avîrid în plus talentul analizei şi al distrugerii, toată energia sa se concentrează asupra unui singur punct, „boala“, din care fatal derivă un splendid egoism, o imensă dragoste de sine, pasiune tragică, violentă şi distrugătoare ca şi cum ar fi pentru o femeie, cu aceleaşi etape de voluptate şi de renunţare. în nopţile de insomnie şi de febră, „palmele arzătoare şi le răcorea pe cearşafurile proaspete de olandă îndantelată bogat şi uneori pătate de buzele fierbinţi. Cînd descoperise întîi urmele acelor sărutări rozate, Maxenţiu trăise cele mai intense ore de disperare ale amorului celui mai mare, amorul de sine.“ în acelaşi om trăiau două personagii : „Prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu-ofticosul îl iubea mult... Maxenţiu-bol-navul, singura fiinţă pe care o iubea prinţul”. Dacă complexitatea lui Drăgănescu şi jocul său interior se alimentează în mare parte dinafară (pasiunea lui nenorocită pentru Elena), la Maxenţiu viaţa sufletească , trăieşte şi se alimentează în interior, cu toată amploarea pe care o ia trecînd prin prisma măritoare a spaimei şi a unei imaginaţii isterice. Gratuitatea acestui personagiu, cercul viţios în care se învîrte, au dat ocazia autoarei să adîhcească analiza pînă la descoperirile cele mai subtile şi mai neaşteptate. Jocurile sufleteşti nu sînt înregistrate pe o linie dreaptă, ci sînj^ înscrise în zigzag, concluziile depăşind premisele, corespunzînd numai unei logici ascunse, reflexe ale zbaterii în cataracte a unui sînge otrăvit. Dar, oricît ar fi de subtilă analiza şi oricît s-ar simţi talentul autoarei, peste tot persistă nota gravă a bolii şi a morţii ca un laitmotiv tragic. Dacă Maxenţiu hipocondru îşi amplifică voit chinurile, îşi creează o viaţă fictivă, pradă imaginaţiei, el rămîne tot timpul bolnavul, zugrăvirea etapelor descompunerii lui ră-mînînd pe primul plan. Ca şi la celelalte personagii (I.enora, Drăgănescu), tehnica autoarei (felul de a privi) rămîne aceeaşi: o împletitură de cauze fizice şi morale, derivînd unele din altele. Aceeaşi dragoste pentru materie, acelaşi tragism în procesul descompunerii, aceeaşi milă pentru imaginea grotescă şi duioasă a omului. Portretul fizic al lui Maxenţiu e tot atît de desluşit şi de caracteristic ca şi celelalte portrete. „Era, în adevăr, un 50 coconaş galben ca de ceara, cu gene roşii şi Cu ochii pătaţi. Purta o bărbiţă blonda, ascuţita, cu fire veştede." Apoi imaginea definitivă şi magnifică, punînd la punct pe prima : „Părea o mască sarbădă de carnaval, pe care un beţiv nocturn şi-a atîrnat ironic cascheta şi care, la lumina caldă a zilei, semăna sinistru cu un om.“ Portretul lui interior e şi mai precis : „Prinţul Maxenţiu se plimba pe pistă corect sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilataţi, cu privirea ştearsă, manechin îmbrăcat în ţinuta de sportsman... pe cînd toată atenţia lui sta întoarsă înăuntru, cu grija ca nu cumva genunchiul să se încovoaie brusc din neglijenţa unui ligament, ca nu cumva umerii să scapete şi toată păpuşa de panoptic să se prăvale." Sau : „Doctorul — credea Maxenţiu — ştia puţin lucru, nu cunoştea decît procesele mari, evidente, ale boalei. EI (Maxenţiu) ştia orice tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va duce rezonanţa spre alte centre şi de acolo la sfînta sfintelor — ţlanânul — acolo unde totul converge pentru rău şi pentru bine. Orice vibraţii aveau acolo ecouri mici, iar uneori gîlgîieli de ape ce puteau deveni cataracte. Erau acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri... erau într-adevăr acolo caverne şi abisuri, şi precipitări de ape roşii, şi scocuri şi vaduri, pe care Maxenţiu ca un turist tragic le vizita cu de-amănuntul, în fiecare zi pe alte climate. Pe acalmii înşelătoare sau pe tempeste înăbuşite, le străbate cu precauţiune, vîslind cu rame moi, pentru a-şi cîrmi printre ele viaţa." Dar pe lîngă realitatea crudă a bolii, Maxenţiu este şi un artist plin de imaginaţie, care prelucrează materialul, îl amplifică şi se complace în el. „Maxenţiu era un bolnav prea adevărat, dar adăuga suferinţii şi ipocondria." E înainte de toate un voluptuos care se complace, îşi urăşte şi îşi iubeşte în acelaşi timp răul. Boala înaintînd, îşi găseşte posibilităţi de consolare, îşi oferă şi ascunzişuri tainice, diabolice auxiliare ale morţii. „Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin; efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în tuse pînă la înec, nu se ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii muşchi, să tragă din 5Î bietele fibre, să-şi zdrobească plămînii putrezi, ca să ducă la maximum acea convulsie." Sau: „Ceea ce-i plăcea mult era năduşeala. Ascundea momentul transpiraţiei înadins ca să rămînă cu izul ei. Uneori cobora fără voie din pat, aşa în cămaşă, aproape gol, oslit, uitîndu-se în oglindă, plăcîndu-i vedenia trupului nemernic. îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu ruşine." între aceste linii largi care compun structura lui Maxen-ţiu, există o serie întreagă de detalii care o desăvîrşesc. Dezastrul fizic nu este proiectat în afară în proporţii uriaşe ca în cazul „Lenora", dar şi Maxenţiu nu-i lipsit de instinctul distrugerii, plăcerea de a face rău, de a vedea pe altul suferind, ca un balsam pentru suferinţa lui, instinct primar, aproape de funcţiunile elementare ale vieţii, a fost adesea exploatată de marii scriitori (Dostoievski, Gide), care au căutat în adîncuri terenuri puţin umblate. La Maxenţiu totul se petrece în imaginaţie, nu are puterea de rezonanţă a Lenorei, e rînd pe rînd acuzator, călău şi victimă. Moartea deveni deseori un truc de care se servea pentru a tortura pe Ada, „şi cînd înţelese că ea nu-i dorea moartea, îi părea rău ci nu i-a făcut farsa sinistră". Există o notă comică în toată această imaginaţie de bolnav şi în egoismul lui exclusiv. Maxenţiu nu se gîndea la moarte, deşi se complăcea în ea cu voluptate, ideea morţii e o idee abstractă, prilej de meditaţii filozofice care nu se potriveau cu el, legat numai de timp şi materie, şi dacă moartea revenea uneori în conştiinţa lui, era numai ca un prilej de milă de sine. „Prin mintea lui, abandonată vedeniilor, treceau suferinţe, solemne ca şi ritul îngropăciunii lui, orînduită de el singur. Era o durere nobilă..." Maxenţiu nu este un bolnav de rînd. La Maxenţiu tuberculoza e numai un prilej de complexitate, ceea ce interesează nu sînt cauzele sau sfîrşitul, ci numai jocurile sufleteşti care dezvăluiesc umanul. Mulţi din eroii d-nei H.P.-B. sînt infirmi, căci autoarea, ostilă oricărui misticism, sau ideilor care nu pot avea un control imediat, a înţeles poate că viaţa se cuprinde mai calda şi mai suculentă în convulsiuni, în cataclisme, în descompuneri. Din linia marilor romancieri (Proust, Gide), care au descompus pînă la contraziceri şi absurd pentru a putea găsi abisurile care altfel r amine au învăluite de un program fictiv şi convenţional, autoarea duce analiza pe căile cele mai ascunse. Ca toţi cei ce se caută prea mult, Maxenţiu se îndrăgosteşte de sine, sărman Narcis oglindit în ape tulburi şi această complacere în terenuri insalubre nu-1 poate duce la nimic bun. Ca să trăieşti, trebuie să te legi de viaţa exterioară, săpîndu-ţi rădăcini adinei în solul ferm. Voluptate însă la care nimeni nu mai poate renunţa după ce a simţit-o. IV SIA Anumite armonii se obţin numai printr-o deplasare de linii. Sia, personagiu grotesc, abia ieşită din stadiul de animal sau plantă, rezumă în fiinţa ei întreaga esenţă a feminităţii, patetismul unei mari tragedii de carne şi suflet cu etapele : devotament, răzbunare, moarte. Fata Linei, greoaie şi urîtă, neavînd alt merit decît acela de a se încovoia, şi a lui Lică (ce ironie !), crai de mahala, mierloi cu fluierat pe buze. Din această împreunare nepotrivită n-a putut ieşi decît un monstru fără contur, bloc inform păstrînd amprenta haosului, după cum şi Mika-Le, acea creaţie fantezistă, rezuma aceeaşi acuplare stridentă. Portretele Siei şi al lui Lică sînt demne de cei mai mari portretişti şi din apropierea lor ies efecte uimitoare : „Se simţeau amîndoi la îndămînă, aşa rezemaţi într-un şold de perete, vorbind încet dintr-un obicei de a se feri, cu ochii în lături de pîndă, avînd totdeauna multe a-şi spune, şi rîzînd din nimicuri pe înfundate. Nu semănau totuşi defel, Sia cu părul mai castaniu, strîns într-un conci mare la ceafă, cu faţa lată, cu obrajii groşi, plini de o pastă fără culoare... avea ochii negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puţin în jos la colţuri ca pentru o silă permanentă. înaltă cît şi el, trunchioasă, albă de la umeri la şolduri, cu mîini şi picioare mari, de care se jena, nici nu părea tînără, deşi avea numai 19 ani. Alături de ea, Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă mare pe frunte, mîinile şi picioarele mioi şi subţiri şi dinţii albi mărunţi, avea aerul unui ţingău.“ 53 Sia era ursuză, tăcută, leneşă, răutăcioasă, cu mintea fără gînduri. Şi, totuşi, avea în germene toate pasiunile omeneşti, fecioară despletită, eroină tragică ale cărei patimi sumbre se sting în moarte. Ca şi la Lenora, pornirile şi jocurile interioare nu ajung pînă la gînd, ele se transformă în acte cu toată tăria unei voinţi nediluate, iar lupta dintre rău şi bine ce se dă în adîncuri nu o putem analiza ca la un personagiu lucid (Walter), vedem doar rezultatele cu toată gama de cruzimi, ca în dramele antice. Crescută pe uliţi şi pe la amantele lui Lică, tatăl bizar, tîrîtă de el prin toate escalele existenţei lui de vagabond, Sia se leagă de tovarăşul ei capricios cu o încăpăţînare şi pasiune de cîine credincios. Nimic mai impresionant şi mai comic decît această afinitate dintre aceste fiinţe aşa de deosebite. „Tată, fiică, frate, soră, rudă, ce ? totuna ! O legătură prin trup, fără trup, indiferent pe ce cale. O legătură prin suflet, fără ca Lică să fi ştiut ce-i sufletul." Sia simte pentru Lică o admiraţie fără margini, cu toată exclusivitatea unei femei faţă de bărbatul de care s-a legat : totul prin el, nu învaţă decît ce-i spune el, şi aventurile galante ale lui Lică se răsfrîng în ea cu proporţii imense. „Dar dacă la vreo vorbă prea slobodă izbucnea în vreun rîs gros şi stupid, o palmă o aducea la cuviinţă." Cînd în acest pseudomenaj se interpune un al treilea personagiu^ Sia presimte catastrofa ; cu toată inteligenţa ei redusă, ştie instinctiv că Lică, urmărit de visuri de mărire, o va renega. La ultima întrevedere îl ameninţă în limbajul ei vulgar, cules de pe uliţe : „Mă; laşi ăstora ! Te-ai dat cu prinţesele ! Să ştii că am să mă iubesc cu moşul !“ Ameninţare de femeie, care — lovită —' se gîndeşte imediat să se răzbune. Şi-acum începe travaliul de distrugere, o furie de nimicire a fiinţei sale chiar, o pornire rezultată dintr-un mare dezechilibru : fără Lică, resortul principal, Sia se simţea inutilă şi pustie, şi, neputîndu-se potoli, apucase calea care i se oferea ca să-şi consume pînă la sfîrşit necazul. Libidinosul Rim,.cu intenţiile lui întunecoase, hantat de gînduri lubrice, avea acum o cale deschisă spre prada pe care o adăsta de atîta vreme, visînd la ea cu satisfacţie şi voluptate, vis de reptilă lacomă în aşteptarea unei digestii copioase. 54 E admirabil jocul dintre vînat şi vînător : ascunzişurile, cărările piezişe, vicleşugul şi mai cu seamă fascinaţia, care îi mînă unul spre celălalt, jocuri perfide cărora nu le putem da explicaţia clară, căci arta d-nei H.P.-B. apare uneori atît de densă şi profundă, îneît înlătură, ca şi viaţa, o sumară revizuire logică. Sînt astfel unele detalii şi adaosuri care dau o adîncime eroilor, impresie de mister şi de fantastic, ecou al clocotirilor profunde şi infernale, amintindu-ne anumiţi eroi dostoievskieni. Astfel, întreruptă în planurile ei necurate de apariţia neaşteptată a Lenorei, Sia se uită încrucişat din sforţarea de a se ascunde şi preface în faţa mosafirei. De asemeni, asociaţia celor doi gemeni, apariţii mefistofelice, la planul de distrugere, care împreună cu Rim formează o tovărăşie drăcească, cu toţii complotînd în tumul misterios. în strategia lui Rim intră anumite manevre şi minciuni care excită pofta, refuzuri, asigurări şi explicaţii, dar Sia, cu firea ei simplă şi cu vulgaritatea obicinuită, pune totul la punct: „Dumneata să fii sănătos ! spuse Sia cînd voise... să o pună pe cale". Capriciile ei nu depind decît de speranţa întoarcerii lui Lică. Atunci Sia îşi face bocceaua, stă mai urîcioasă şi mai ursuză ca oricînd, închisă în odaie şi dos-pindu-şi nemulţumirea. Cîrid nerăbdătorul Rim face o nouă tentativă de apropiere, îl respinge cu un simplu „Marş !“ Oricît de mediocri ar părea la prima vedere eroii, la o clasificare arbitrară, în ei se zbat pasiuni violente, sînt implicaţi în marea dramă a vieţii şi a morţii, călău sau victimă îşi joacă fiecare rolul cu gravitate (indiferent de mască), aşa precum i-a fost orînduit. Şi Sia, sumbra şi ursuza, cu trupul oblu şi mers greoi, frumoasă totuşi pentru atîtea patimi care se frămîntă în ea, e un exemplar desăvîrşit de umanitate. Nici unul din cei din jur nu-i conştient de gravitatea rolului pe care-1 joacă, deoarece totul porneşte din lăuntrul necontrolat, şi gustul sacrilegiului e implicat fiinţii lor. Incestul nu sperie pe nimeni, chiar întreţine poftele. Numai Baba păstrează încă simţul tragicului şi prevede cataclismul ; „Baba pe coridor se aşeza pe vine cu mîinile peste urechi, aşteptînd să se facă pămîntul praf". O scenă comică şi totodată halucinantă este plecarea Siei din casa Rimilor. Cu instinctul ei de animal, Sia presimte totul. 55 Moartea Siei nu e amplificată, avem puţine detalii, dar sugestive : privirea de animal răpus, încăpăţînarea de a nu voi să-l vadă pe Lică, care fusese totul pentru ea, pentru care îşi pierduse sufletul, broderii de o delicateţe fără sfîrşit, iar ca discurs funebru, o frază simplă : „Profesorul era mişcat de cazul nenorocit şi chinuitor şi-i era milă de acea fiinţă brută, în ghearele de brută ale naturii". înmormîntarea Siei este prodigioasă. în mijlocul bisericii, cadavrul în fermentaţie în sicriul diform, în izolarea lui augustă, cu toate că era lume multă, fiecare cu poza şi cu reflexia lui, paradă grotescă în jurul morţii copioase. Coralul din Baeh izbucneşte în sfîrşit, stabileşte atmosfera tragică, ocroteşte pe Sia şi o spiritualizează şi simţi că muzica este interpreta lirismului dezlănţuit al autoarei în faţa cortegiului fastuos al neîncetatelor prefaceri ale naturii. ÎNCHEIERE A plasa concluziile şi recapitulările este un travaliu şcolăresc, cu toate că se pare că sînt necesare explicaţiile cele mai răspicate, aşa s-au arătat de descumpăniţi lectorii d-nei H.P.-B^ De altfel, nici nu s-ar putea găsi împărţiri exacte unei arte care, dacă porneşte de la mici observaţii îmbinate măiestru, se amplifică pînă a sugera toate misterele şi fatalităţile care ne împresoară drumul. Problemele prime, ca viaţa şi moartea, sînt dezbătute, nu prin teorii ci prin modele, Lenora, Drăgănescu, Maxenţiu şi Sia pot furniza exemple. Conturul lor fizic este caracteristic precizat, şi, înlăuntrul conturului, aceeaşi îmbinare de joc sufletesc si maladie care se influenţează, se luminează pe rînd sau odată şi lunecă înspre dezastrul final. Ca tehnică, semănat în analiza perfectă, imaginea sau cuvîntul pregnant. Cele patru portrete, pe care le-am examinat mai de aproape, nu pot constitui decît doar cîteva aspecte ale marei arte, pe care le adaug unui studiu mai lung al meu asupra autoarei în Sburatorul odinioară, şi unei critice asupra fenomenalului roman, Drumul ascuns, lucrat pentru revista Azi. Abia terminate, îmi dau seama că mai sînt multe chestiuni esenţiale care aşteaptă 56 detailări, căci subiectul este inepuizabil. (Iată, de pildă, cî-teva titluri: tehnica ; comicul; limbagiul unor personagii etc.) Să nu ocolim lauda în întregimea ei. Cum se poate că admiratorii sînt aşa de rari cel puţin printre cei iniţiaţi ? E un fel de a lovi în d-1 Lovinescu, care a lăudat-o ? Dar se găsesc destule puncte de vedere neocupate încă, şi cred că aceste note nu sînt influenţate de nimeni în nici un rînd. Motivul prim este altul : românii sînt sănătoşi şi le scapă orice este joc interior. Admiraţia merge spre reuşitele plastice, stilul reliefat, şi ignoră orice este lăuntric şi nuanţat. Aprobarea frenetică pentru anumite modele franceze este o farsa, şi dacă Proust sau Gide ar fi scris în româneşte, primul ar fi părut dezlînat şi ilizibil, iar celălalt tern. întru cît mă priveşte, n-am nici o ezitare să cred că d-na H. Papadat-Bengescu este unul din cei mai mari dintre scriitorii mondiali, chiar dacă, avînd nenorocul să scrie în româneşte, este necunoscută peste graniţă. Că, de pildă, se pot extrage tot atîtea lecţii asupra vieţii şi a morţii, ca şi din Zauberberg al lui Thomas Mann. Sau că, pe lîngă adolescenta Coca Aimee, în care sînt studiate, cu o pricepere unică, toate devenirile, vestiţii adolescenţi ai lui Andre Gide par palizi. Nu mă îndoiesc deloc că va veni timpul marilor admiraţii. Aş spera aceasta pe curînd, dacă n-aş vedea că admirabilul Calistrat Hogaş, mort de destulă vreme şi mai ales în tradiţia românească, îşi aşteaptă încă recunoaşterea... Cititorule de peste o sută de ani!... Poate că admiraţia şi stupefacţia acestei arte complexe, abia la începutul încercărilor noastre, te va face să cercetezi, ostenindu-te de dimineaţa pînă seara în vreo bibliotecă somptuoasă, ce au priceput contimporanii. Te vei minuna de graba cu care a fost discutată şi te va surprinde îndeosebi raritatea discuţiilor. Consolează-te cu gîndul că totdeauna s-a întîmplat aşa, şi că, de exemplu, în societatea cea mai rafinată, Racine a trebuit, după insuccesul Fedrei, să renunţe la teatru. Şi constată orgoliul acelora care au vibrat cu un minut mai devreme, şi care, cu încredere, ţi se adresează ţie. 1932 57 CU OCAZIA „DRUMULUI ASCUNS d-lui Perpessicius La începutul studiului asupra Drumului ascuns, pe care-1 continua în Cuvîntul, d-1 Perpessicius se ocupă şi de „săgeţile mele“ împotriva criticilor care întîrzie să scrie despre fenomenalul roman. N-am crezut însă că pledoaria mea ar fi cît de puţin înveninată şi că părerile de rău ar fi avînd ascuţişuri care ar putea atinge pe cineva. în orice caz, nu d-lui Perpessicius i s-ar putea face vreo imputare, căci d-sa a fost unul din cei mai fideli admiratori ai literaturii d-nei H.P.-B. Şi cunosc toate cronicile, cît şi desele paranteze cu ocazia altor scriitori, în care autoarea constituie un punct de plecare şi e considerată ca patroană. Nici nu putea fi altminteri criticul care lasă să se degajeze din tot ce scrie — prin arabescurile graţioase — preferinţele, delicateţa, nuanţata lui personalitate ; sau autorul Itinerariului sentimental nu putea să nu aibe admiraţie pentru cărţi a căror supremă glorie e jocul sentimentelor, căci d-na H.P.-B. e neobosită călătoare pe drumurile lăuntrice. Şi de data aceasta aşteptam, ca o fatalitate, articolele d-lui Perpessicius, căci ştiam că trebuie să vină (obligaţia d-sale de critic nu avea nici un rol aici). Chiar întîrzierea mă mulţumea, căci despre Drumul ascuns\nu se poate vorbi fără îndelungi meditaţii (totuşi o mărturisire : cînd ar şti d-1 Perpessicius de cîte ori, lunea, părăseam nopţi înstelate ca să mă reped la radio, sperînd că sub titlul general „Cărţi noi“ se va ascunde d-na H.P.-B. !) Dar unde d-1 Perpessicius trebuie să fie alături de mine, e că critica s-a ocupat prea puţin de Drumul ascuns. Am urmărit de-aproape puţinile articole. Mai degrabă „articolaşe" ar putea fi numite. Şi ele grăbite, neesenţiale, îndreptate unei cărţi care a necesitat ani de muncă migăloasă. Şi am pus vina mai cu seamă pe sănătatea românească, pentru care zbuciumul interior este strein.1 Acum, la Fălticeni, orăşel pitoresc de altfel, încerc să pun, zădarnic, pe brazi şi pe flori, puţină vibraţie. Şi mă gîndesc cu imensă melancolie la timpul războiului, cînd în fiecare colţ de stradă, în fiecare seară, cîte un soldat rus, cu minuscula balalaică frămînta pomii, aerul şi cerul. Şi ar fi păcat (îl simt pe d-1 Perpessicius tot 58 aşa de îndurerat!) ca să trebuiască să mai aşteptăm pînă ia luptă aprigă dintre doctorul Walter şi Coca Aimee, care de-abia şi-au ascuţit săbiile, prea multă vreme. Fălticeni, 1932 ' ' : H. PAPADAT-BENGESCU : „LOGODNICUL* Cred că nimeni n-a fost mai fidel artei d-nei H. Papadat-Bengescu decît autorul acestor însemnări (d-1 E. Lovinescu n-a mai scris nimic despre ultimele cărţi, cele mai subtile). Am încercat în repetate rînduri, de-a lungul anilor, să-mi lămuresc unele taine. La fiecare nouă examinare am găsit construcţia tot atît de rezistentă. Timpul n-a adus nici o alterare. Obiecţiile pe care mi le sugerează Logodnicul nu însemnează nici o îndoială în ceea ce am admirat întotdeauna. Şi admiraţia faţă de o lucrare care, voit, îndepărtează pe cititorul obicinuit. Căci, în ultimul timp, H. Papadat-Bengescu a ajuns la o severitate cu munca ei, fără alt exemplu în literatura feminină de pe tot globul. Nici o graţiozitate faţă de eroi, lipsă aproape complectă de evenimente, numai definire. Rar se găsea mai prielnic momentul decît acum, ca H. Papadat-Bengescu să fie preţuită cum se cuvine de toată lumea. Aprobarea plutea în aer. De o suta de oameni mi s-a mărturisit, verbal, curiozitatea de a o cunoaşte. Logodnicul i-a . dezamăgit iarăşi, şi a îndepărtat iarăşi lectorii. Dacă acutn ar fi apărut una dintre cărţile vechi, nuvela Sînge bunăoară, cred că succesul ar fi fost complect. Dar şi iniţiaţii cred că au fost la fel de nedumeriţi. Voi încerca să formulez aceste neînţelegeri. Admir în Logodnicul o extraordinară virtuozitate. Faptele sînt reduse la maximum. Un tînăr neînsemnat, Costel Petrescu, este silit să se însoare cu o fată facilă, Nina, care pleacă la prima ocazie. Costel se consolează cu sora Ninei, Ana. Ana, urîtă şi devotată, după o boală îndelungată moare. Logodnicul îşi va încerca norocul în altă parte. Atîta tot. Unele mici amănunte pe de 59 lături, care abia cuprind cîteva pagini. Pentru acest subiect restrîns se întrebuinţează 300 pagini compact scrise. Cine mai este în stare de aşa ceva ? Şi nici un detaliu graţios, conversaţii, toalete, numai caracterizare. Este prodigios. Aş găsi o înnoire a tehnicii de la celelalte cărţi. Simplicitatea este şi mai susţinută aici. Peisagiul are o singură culoare, cenuşie, fără de nici o iluminare. Alte procedee. Nu mai există amănuntul pregnant care pune în relief un personagiu prin repetarea lui. Costel seamănă vag cu Lică Trubadurul, şi Ana cu buna Lina. Dar nu se precizează silueta lor. Numai faptele zilnice, mărunte, meschine, evoluînd dinăuntru, invizibil şi totuşi producînd cataclismul de la urmă ca o fatalitate. Pentru aglomerarea de fapte nesemnificative voit, care toate la un loc, prin numărul lor formidabil, produc fenomenul vieţii, consider Logodnicul ca o şcoală incomparabilă, la care trebuie să înveţi înainte de a avea o bucurie care se extrage de obicei dintr-o lectură agreabilă, cu un model depăşind pe ceilalţi toţi. Ceilalţi lucrează schematic prin comparaţie. Lectorule, este inutil sa fim prudenţi, dăruind numai cuvinte neconcludente. în cazul H. Papadat-Bengescu se poate vorbi de geniu, întru cît această definire se poate îndrepta unui scriitor. Relaţiile dintre scris şi viaţă sînt perpetue. Intuiţiile sînt surprinzătoare. Lectura cărţilor Hortensiei Papadat-Bengescu este de acelaşi folos, ca şi pentru un medic cercetarea migăloasă a spitalului. Elogiem tot timpul cîteva cărţi româneşti. Dar nici o comparaţie nu se poate face cu ceea ce avem aici. Este ca şi cum ai admira un instrument cu o singură coardă în faţa orchestrei complecte. Şi ce laborator perfect la dispoziţie, pentru elevii care vor să înveţe ! Logodnicul, înainte de toate, este o lecţie. Orice plăcere dezinteresată, pe care o primeşte de obicei chiar la lectura unei cărţi bune, este exclusă. Şeriozitatea cadrului îţi arată ce anevoios se poate înainta pe drumul acesta. Este un drum numai pentru cei puţini, cei aleşi ! Obiecţiile care se pot aduce sînt conţinute chiar în ceea ce am spus mai sus. Adică ornamentele sînt excluse. Nici o imagine care, la un moment dat, să lumineze. (Vă amintiţi de prinţul Maxenţiu, în trăsură, lîngă Ada.) Cele trei personagii principale din roman sînt meschine, alese la întîm-plare. Jocul lor interior nu prezintă nici o subtilitate. Aceste 60 exemplare mediocre nu capătă nici un prestigiu, măcar prin perversitate. Regreţi că nu mai ai ocazia să urmăreşti trăirea cu jocuri atît de rafinate ale doctorului Walter. Oamenii aceştia noi te obosesc, nu te interesează, n-ai nici o satisfacţie să le faci cunoştinţa. Parcă te-ai plimba pe un drum uscat, pe care nu te întîmpină nici o floare. Dar pămîntul adevăraţilor profeţi. Logodnicul nu ne oferă nici un amuzament. Preţul lui este, poate, cu atît mai mare. 1933 ÎN MARGINEA OPEREI LUI MARCEL PROUST IN MARGINEA LUI PROUST Sărbătorirea lui Proust la Criterion mi s-a părut tristă şi pot s-o spun lămurit, căci de atîtea ori tovarăşii mei de cercetări şi-au dovedit talentul şi apoi, personal, am' fost cel puţin tot aşa de vinovat. Am ascultat cu atenţie, şi am citit cuvintele d-lui Eugen Ionescu. Mi-a făcut o imensă plăcere văzînd cu ce exactitate notează tradiţia franceză de la Racine şi M-me de La Fayette. Sînt atît de puţini la noi acei care pot să vorbească de aceşti autori fără farsă, şi fără să le mai adauge, în admiraţie, pe d-1 Ionel Teodoreanu. Aş vrea să mărturisesc motivul bucuriei mele : l-am savurat pe Racine pînă la ultima vorbă, de zeci de ori, în cea mai deplină sinceritate, am mers cu delicii pe toată traiectoria de la Princesse de Cleves pînă la Proust, prin filiera Benjamin Constant, Amiel, Fromentin. Sînt oameni care s-au ocupat toată viaţa de literatură, de atîtea ori cu perfectă competinţă, şi care n-au o simpatie deosebită faţă de aceşti autori. Un critic într-adevăr mare ar fi acela care ar putea fi sigur că, dacă ar apărea acum Manon Lescaut, i-ar sesiza imediat, fără de nici o reticenţă, valoarea. îmi închipui ce s-ar întîmpla la noi cu un similar al Evei lui Chardonne 1 — cea mai mare veleitate a mea — căruia i s-ar discuta titulatura de roman, i s-ar reproşa că nu e epic, sau din pricină că n-ai mare experienţă sufletească, ţi s-ar părea că reflexiile intime de acolo sînt banalităţi. 62 Dar d-1 Eugen Ionescu a fost şi el lăturalnic, cum era fatal să fie, în faţa unei opere aşa de imense. Cred că dacă ai fi perfect onest, ca să vorbeşti mai corespunzător de această operă făcută cu imensă trudă, ar trebui să te închizi la fel în casă, nefericit, un număr de ani. M-a îndurerat adînc faptul că nu m-am priceput să spun nimic mai important despre Proust, care mi-a fost cel mai mare tovarăş, pe care l-am citit de atîtea ori cu migală în cea mai deplină singurătate, şi pe meandrele frazelor căruia, cu atîtă satisfacţie şi parcă perfect familiar, am vagabondat. Şi, ca să mă consolez, m-am întrebat: o fi numai vina nepriceperii mele ? D-1 Eugen Ionescu a numit ceea ce au spus mulţi critici francezi, ca o axă a întregii opere : memoria prodigioasă a lui Proust. Nu mi se pare aceasta a fi ceva prodigios. A fre-mătat la tot ce a văzut şi a simţit, şi a reţinut. Mai prodigioasă este numai răbdarea de a transcrie toate aceste detalii, dar din moment ce, bolnav, trebuie să se retragă între patru pereţi ani de zile, şi cum ştia că moartea se apropie, voi să mai salveze ceva din el şi a avut toate răbdările. Lectorul sănătos şi dispersat într-o mie de ocupaţii se poate mai tîrziu mira. O axă a întregului ciclu ar fi în freamătul interior al lui Proust care susţine cea mai neînsemnată frază. Şi titlul mi-1 sugerează : încercarea de a profita de un timp pierdut, pentru ca, mulţumit oarecum înainte de moarte, să presupui că s-a putut salva ceva. Din motive deosebite, traiectoria vibraţiei lui Proust şi a lui Blaise Pascal au fost similare. Proust a voit, cu ultima deznădejde, să se reconstituie şi să lase după el impresia unui om încă viu. Nimic din ce văzuse nu-i putea fi astfel indiferent. Nu-1 interesa aranjarea literară a faptelor, alegerea lor după importanţă, ci voia să le dea pe toate aşa cum le trăise. Pentru un detaliu adevărat, neînsemnat pentru cel care, după lectură, rămîne încă strein, felul de a purta o cravată de vreun personagiu, — îşi părăsea singurătatea şi reapărea, cu toate că bolnav, pentru o clipă, în lume. Şi dacă punea atîta frenezie să transpuie exact tot ce observase, cu atît mai mult nu putea să renunţe la nimic din ceea ce simţise. Sau, mai bine, cum fusese extrem de sensibil, din ceea ce suferise. N-ai înţeles nimic din Proust dacă nu freamăţi 63 odată cu el la spaima pe care o avea în copilărie, că mama nu va veni să-l sărute înainte de culcare, şi dacă toate multiplele detalii şi repetiţii asupra acestui eveniment nu ţi se par îndreptăţite şi perfect suprapuse pe tine însuţi. Mai tîr-ziu dragostele celebre ale lui Proust pentru Gilberte sau Al-bertina, a lui Saint-Loup pentru Rachel, a lui Swann pentru Odette îţi vor părea tot aşa de definitive. Personal, n-am vibrat la nici o carte mai mult deeît la Albertina dispărută. Mărturisirea am făcut-o în O moarte care nu dovedeşte nimic, şi, dacă n-aş fi pornit de la experienţe proprii, m-aş fi temut de sugestii. Dar Swann pentru Odette ? Căutările prin restaurante, tonul degajat cu care îmbia Swann pe vizitii ca să-l ajute în căutare, ca să nu-şi mărturisească suferinţa... Concesiunile de logică pe care le făcea ca să admită cenaclul aşa de dubios al Verdurinilor, de la care, suprem dezastru pentru orgoliul aceluia care vizita lumea cea mai bună, este înlăturat. Gelozia petrecută pe sub ferestrele Odetţei şi întrebările la care nu putea veni nici un răspuns mulţumitor. Şi amintirea, mereu prezentă, a unor timpuri de fericire, aşa de deosebite de timpurile actuale, cînd Odetta nu-1 mai vrea. Transformările Odettei, ce nu mai seamănă cu Sephora lui Botticelli, şi fraza lui Vinteuil, care-i unise odinioară şi care acum îi revenea ca să-l chinuie şi mai mult, pricepînd, în sfîrşit, că aceasta este o frază deznădăjduită şi autorul ei trebuie să fie deznădăjduit. Cred că orice om cu o experienţă sufletească, fără să fie neapărat un literat, urmăreşte toate acestea cu cea mai mare emoţie, nici un detaliu nu i se pare suplimentar, fraza cea mai sinuoasă i se pare îndreptăţită, căci îşi aminteşte că a avut îndoieli identice. A citi pe Proust este a te cerceta pe tine însuţi : travaliu de infinită răbdare în timp îndelungat şi de cea mai perfectă intimitate. Nu în faţa unor streini indiferenţi şi îndepărtaţi (cîţi vor fi citit, în sala aceea pe tot Proust, cu seriozitate, măcar o dată ?) poţi urmări aceste destăinuiri. Dar poate că aceasta nu este deeît o scuză. Adevărul este altul : s-a încumetat un scripcar să interpreteze concertul de vioară al lui Beethoven. * D-l M. Sebastian, pe care îl ascult cu atîta plăcere şi pe a cărui conferinţă asupra romanului românesc am subscris-o 64 în întregime, curînd şi cu exact aceleaşi admiraţii şi folii, a citat la Criterion pasagiul faimos unde Swann îşi anunţa moartea apropiată ducilor de Guermantes, tocmai cînd ei sînt pe punctul de a pleca la o recepţie. A amintit şi detaliul caracteristic, cum ideea morţii devenise neînsemnată în faţa faptului că ducesa nu-şi pusese pantofii în culoarea costumului. Aici d-1 Sebastian a făcut o eroare : a spus rochie neagră şi pantofi roşii, iar în text este invers. Am sesizat imediat greşeala şi aş fi fost satisfăcut de mine însumi văzînd ce familiar mi-e cel mai neînsemnat rînd din A la recherche. du temps perdu, dacă o duduie de alăturea, care nu cunoştea deeît foarte aproximativ pe Proust, n-ar fi reflectat: „Aici e o greşeală. Fiind îmbrăcat în roşu poţi să-ţi uiţi pantofii negri, dar invers e imposibil." Dar pentru o reflexie mai gravă am adăugat această notă. D-1 M. Sebastian se indignează odată cu Proust în faţa superficialităţii ducelui, cu ocazia unui fapt aşa de important ca moartea unui prieten. O scenă similară se petrece, cu aceleaşi concluzii, cînd vine ducele să se intereseze de boala bunicii şi cînd este surprins că rudele nu sînt mai îneîntate, în momenul acela chiar, de atenţia lui. Dar de ce nu vrea sa-şi pună d-1 Sebastian întrebarea crispantă : ce ar face el, sau oricare din noi, cînd i s-ar aduce o veste identică ? Căci în faţa morţii, orice am face, am rămîne superficiali. 1932 PERSPECTIVE FRANCEZE Probabil că acum nimeni nu aşteaptă cu bucurie numărul de joi al ziarului Le Temps ca să citească articolul de critica al lui Andre Therive :1, grămătic inepuizabil, romancier ilizibil, şi trecînd, nu ştiu de ce, drept minte subtilă. Paul Souday era considerat ca lipsit de rafinament şi de nuanţe, dar îl urmăreai săptămînal pentru pasiunea pe care o degaja 65 să-şi susţină anumite idei, argumentarea precisă, independenţa. Şi, totuşi, ce greoi apare citit deodată mai îndelung, de pilda oi prilejul volumului Proust, în care şi-a adunat toate articolele scrise la distanţe despre genialul scriitor. Paul Souday 2, alături de Lucien Daudet3, Francis de Miomandre4 şi Jac-ques-Emile Blanche5, a scris despre Proust înaintea tuturor. E mîndru de asta, o repetă de mai multe ori, şi primul articol este chiar datat : 10 decembrie 1913. Dar ce mizer apare acest prim articol, şi fără nici o semnificaţie ! Insistă mult asupra gramaticii defectuoase, îl irită atîta zgomot pentru nimic, dă subiectul ca în programele de cinematograf şi conclude că, redus la un sfert, volumul ar fi putut fi minunat. Nu poate înţelege de ce atîta pierdere de vr.eme cu ocazia unor fiinţe aşa de neînsemnate, ca o bătrînă mătuşe maniacă, amatoare de pepsină şi de apă de Vichy, sau o servitoare bătrînă machiavelică şi devotată, sau un preot bătrîn, inamic al vitraliurilor vechi şi lipsit de orice sentiment artistic. Sau două sute de pagini consacrate amintirilor şi anecdotelor despre bunic, bunică, mătuşe şi servitoare... Şi tot felul de mondeni şi boemi ridiculi, a căror prostie e etalată cu o minuţiozitate şi prolixitate excesive... Ce imbecile apar indignările lui Souday ! pentru Proust orice detaliu, cît de neînsemnat, a fost preţios, căci servea la construirea trecutului lui, fiinţei lui, pe care o răspîndise inutil, pînă ce boala teribilă l-a obligat să se întoarcă la singurătate şi să cugete că viaţa fuge. Orice amănunt este la locul lui, căci este scris cu vibraţie. Din moment ce te-ai impregnat de sensibilitatea lui Proust şi ai constatat că forma gîndurilor lui se suprapune exact pe forma gîndurilor tale, trebuie să-l accepţi în întregime. Se degajează alături o fiinţă din care nu poţi suprima nimic, din moment ce-i auzi respiraţia şi bătăile inimii. Şi dînd multiple interpretări fiecărui gest al iubitei, notînd toate contradicţiile ei sau chiar ale lui, căci pe rînd i se pare că s-a vindecat sau că se chinuie intolerabil — nu e decît normal să fie aşa. Un om extrem de sensibil şi toate „teoriile" sînt rezultate ale acestei sensibilităţi şi deci nu trebuiesc discutate logic, cu sînge rece, cum face Paul Souday ! 66 Volumul lui Souday apare mediocru, o reunire de articole de gazetă care n-au mai fost deloc cizelate înainte de a trece în volum, scrise la întîmplare, mai lung sau mai scurt, fără nici un aranjament. Dar mai intolerabil deeît orice este psihologia rudimentară a lui Souday, de om sănătos, plietisin-du-se la lamentaţiile torturante şi neprecise ale unui om ce' n-are deeît emoţii şi nici o idee certă. Suferinţele lui Swann pentru o femeie galantă, al cărei trecut nu-1 cunoaşte şi o crede mult timp virtuoasă, cu o naivitate de neînchipuit la un parizian de această anvergură, i se par neverosimile. Şi găseşte că incapacitatea lui Proust de a o explica pe Albertina vine numai din pricina lipsei lui de putere logică. Să cităm aceste rînduri, care demonstrează amplu incapacitatea lui Souday de a pricepe un joc sufletesc : „Crezuse că nu iubea pe Albertina. Şi descoperă că suferă crud. Aceasta probează că se înşelase, dar cu o inteligenţă mai pătrunzătoare şi mai expertă n-ar fi comis această eroare... Logica lui era scurtă şi raţiona rău. Nu se va conclude însă cu el că nu este nici un mijloc de a raţiona bine. Proust e antiintelectualist şi partizan al intuiţiei. Dar pentru că n-a prevenit nici ceea ce trebuia să i se întîmple, nici ce va suferi din pricina acestui eveniment, se constată că n-a fost mai bine servit de intuiţii deeît de operaţiile intelectului său.“ Ce stupid ! Şi ce simplu şi clar se rezolvă, după Souday, neliniştile ! Apoi apără prestigiul inteligenţii. Şi al certitudinii : doar există ştiinţe pozitive ! Dostoievski susţinea însă : pentru mine, uneori 2+2 fac 5. Şi Souday se mai întreabă : de ce numai dragoste nefericită ? Dar exista : nu numai Hermiona şi Pirus, Fedra şi Hipolit, dar şi Romeo şi Julieta, Paolo şi Francesea, Tristan şi Isolda. Mai întîi, ce caraghios să dai exemple literare unei cărţi care vrea numai să transmită experienţe personale. Şi apoi, aceşti ultimi eroi au fost mai fericiţi ? Indiferent dacă erau tulburaţi de cauze exterioare. Povestea lor este povestea nefericirilor lor. Fără necazuri nici n-ar fi putut avea o existenţă. Volumul lui Paul Souday e iritant pînă la ultimul rînd. 1933 67 RACINE — PROUST Nu există scriitor mare francez care să nu freamăte la versurile lui Racine şi, din punctul acesta de vedere, Anatole France şi Paul Valery sînt de acord (Valery care — ironie — a înlocuit pe France la Academie. Am asistat la discursul lui de recepţie, şi am fost uimiţi cu toţii văzînd că autorul Cimitirului marin, cu toată vocea lui cuminte, monotonă, parcă împăcată cu toată lumea, mersese cu maliţia aşa de departe, încît n-a citat măcar o dată numele părintelui lui Jerome Coignard !). Proust adnotează amplu şi de multe ori toate sugestiile luate din Racine, şi comentariile asupra unei reprezentaţii a Fedrei, asupra diferenţelor fatale dintre presupuneri, şi din ce desface chiar în timpul spectacolului desăvîrşit de o artistă celebră ca Sarah Bernhardt sînt pagini de antologie. Şi Racine şi Proust au fost psihologi mari şi aş vrea să .demarchez mai ales limitele dintre posibilităţile lor de cunoaştere a sufletului. Racine depinde, ca orice clasic, de anumite cadre. Jocul lui interior, oricît de subtil ar fi, oricît de bine ar încăpea în acele cadre, se poate integra în anumite formule matematice. EYident, nu trebuie exagerat şi dacă interpretezi fiecare rînd, aşa cum cere un scriitor care a fost înainte de toate un migălos meşteşugar, poţi desprinde tot felul de sugestii, ce depăşesc litera scrisă. Astfel, pe textul strict, s-a încercat metoda cu multiple faţete freudiană. Dar să cercetăm literar, fără ajutoare străine, o piesă de Racine. Să ne gîndim, de exemplu, la Britannicus. Racine studiază pe Neron încă adolescent, adică în devenire. (Mai tîrziu va face invers, cu aceleaşi rezultate, pentru Mitridate, adică un om aproape bătrîn.) Eroul fiind un personagiu dinamic, nuanţele se vor schimba tot timpul, şi, odată cu ele, întreg peisagiul interior. Neron e mereu mai rău, dar are încă ezitări. Nu e un monstru de la un capăt la altul al piesei, după cum Harpagon e avar, sau Horace patriot. Ultimile patru versuri sînt semnificative, căci prelungesc acţiunea dincolo de căderea cortinei actului al cincelea. (Ce indignat am fost cînd am văzut, la Comedia Franceză, 68 că ele se suprimă ! Francezii, popor dinamic prin excelenţă, au socotit că din moment ce intriga s-a terminat, e inutil să mai mărească scena, deoarece spectatorul nu se va mai interesa de ce va urma. Pentru această idee stranie, ar fi trebuit înlocuit Emile Fabre x, şi nu pentru că a prezentat pe Corio-lan !) In aceste versuri Agripina, mama lui Neron, cît şi Burrhus, educatorul lui Neron, alături de Seneca, general roman dintr-o bucată, tip cornelian perfect, reprezentîndu-se prin versul „Seigneur, Von n’aime pas, quand Von ne veut aimer“, îşi fac încă iluzii, cu toate grozăviile la care au luat parte, că totuşi s-ar putea ca Neron să se transforme în bine. Iată acele versuri : AGRIPINA : Mais, Burrhus, allons voir jusqu’ou vont ses transports, Voyons quel changement produiront ses remords; S’il voudra desormais suivre d’autres maximes. BURRHUS: Plât aux dieux que ce făt le dernier de ses crimes !2 Deci piesa se termină pe o iluzie, cu atît mai turburătoare cu cît noi ştim ce a urmat. Ceea ce este echivalent cu ultimul vers din sonetele lui Heredia, care măreşte un cadru prea strîns sau, în muzică, parcă e cadenţa neterminată ce încheie o bucată şi te lasă sub vrajă şi după aceea, a lui Schumann, în loc de acordurile obicinuite, pompiereşti. Un fluture care ţi-a zburat din mînă, dar ţi-a lăsat puţin polen pe degete. Totuşi aceste observaţii se desfac numai la o cercetare amănunţită a lui Racine. în general, constaţi un plan matematic, după cum tot un astfel de plan observi cercetînd, după ce te-ai degajat de entuziasme, Partenonul. Andromaca rămîne fidelă memoriei lui Hector. Pirus iubeşte pe Andromaca, Hermiona pe Pirus, şi Oreste pe Hermiona. Deci un lanţ, fiecare verigă depinde de cea de alături şi toate de prima pe care o mînuieşti. Arunci o piatră într-o apă limpede, se face o serie de valuri armonioase şi fiecare depinde de celălalt. Andromaca va fi binevoitoare (din frică pentru Astyanax sau chiar din cochetărie), Pirus va fi fericit, Hermiona nenorocită şi Oreste fericit (ca să-i pună în ordinea dependinţii lor). Cînd Andromaca va fi amarnică (din fidelitate pentru Hector şi chiar din imprudenţe de femeie), 69 Pirus va fi nefericit, Hermiona încîntată şi Oreste desperat. Deci, după cum va proceda Andromaca, matematic, vor proceda şi ceilalţi eroi. Nu vom admira îndeajuns armonia miraculoasă ce se degajează dintr-o astfel de operă. Dar avem posibilitatea să scoatem cîteva concluzii pentru viaţa noastră obicinuită ? în Proust, la fiecare pagină ne regăsim, oricît experienţele lui ar fi diferite de ale noastre. Obsesii capricioase avem cu toţii şi, în orice clipă, simţim suprapunîndu-se în noi trecutul şi prezentul. Bineînţeles, dacă temperamentul nu ţi-e cu totul tînăr, cînd faci numai planuri pentru viitor ; dar acelora nu li se potriveşte Proust, care nu vrea să reconsti-tuiască decît ceea ce-a fost, şi viitorul îl interesează numai ca să nu moară înainte de a termina ciclul. De aceea lipsa de plan a cărţilor lui, care curg fără socoteală, este un prilej de admiraţie. Aşa cum se petrec în noi lucruri importante sau neînsemnate, oameni care ocupă spaţiu, mult sau umbre, în preajmă mereu fără număr, aşezaţi la întîmplare. De la forma lui Proust la cea a lui Joyce, care nici nu mai are nevoie să utilizeze punctul şi virgula, nu este decît un pas. Proust încearcă să suprapună diferitele emoţii pe cît îi permit cuvintele care fatal se înşiră şi n-are la îndemînă norocul muzicii, care dintr-o sută de instrumente poate scoate un singur accent, conţinînd însă, în acelaşi timp, toate exclamările din care e format. Totuşi Proust nu e lipsit cu totul de literatură, căci e natural ca într-o operă atît de mare să se găsească toate aspectele. E şi greu să separi viaţa de literatură, într-o carte a unui scriitor adresîndu-se scriitorilor. (Prin literatură să înţelegem anumite efecte conştient îmbinate şi puse la un loc anumit.) Aceste pagini formează chiar minunate puncte de repaos, pe un eîrnp imens de observaţii aproape ştiinţifice. Astfel, însuşi detaliul celebru al „madeleinei" e convenţional. Desigur, e foarte fină observaţia că o senzaţie îţi poate aduce aminte brusc de o atmosferă pe care ai trăit-o odinioară, dar la care nu te-ai mai gîndit, sau, mai ales, n-ai mai simţit-o tresărind în tine, ci ai ştiut-o ca un adevăr obiectiv, fără mari legături cu viaţa ta. Dar Proust multiplică detaliul şi astfel îl face să-şi piardă din însemnătate, căci arată că e vorba mai mult de o idee ce l-a persecutat şi de care e încîntat că a descoperit-o. Aşa i se în- 70 timpii, aduceri-aminte asemănătoare în trei ocazii diferite, dar care se suprapun ca sens : „madeleina", „o picătură de ceai“, ,jfelul lui de a păşi pe un trotuar la un moment dat“. Literare sînt reflecţiile lui cu ocazia lui Swann, cînd acesta îşi anunţă moartea apropiată amicilor cei mai intimi, ducele şi ducesa de Guermantes. Ei tocmai plecau la o petrecere, şi chiar atunci vine Swann cu vestea. Bineînţeles că ei se duc totuşi. Spectacolul uşurinţii omeneşti e grandios, dar experienţa noastră zilnică nu ne arată că noi procedăm !a fel? _ - Sau ce ar trebui să facem ? Căci oricum am proceda, faţă de un om care se pregăteşte să moară, am rămîne superficiali. Sau ce superb e pasagiul în care Swann, la capătul suferinţelor lui din pricina Odettei, îşi vede întîmplător chipul descompus într-o oglindă a unui bal monden. Nu sînt însă aceste pagini bine pregătite ? Iar un ochi expert nu poate vedea imediat aranjamentul ? Oricum ar fi, Proust îţi dă deseori prilejul să ai un tovarăş intim. Racine rămîne operă de artă, admirabil construită, dar de la care nu poţi scoate multe răspunsuri pentru întrebările tale, de atîtea ori îndurerate şi totdeauna dezorganizate. I'l)4 PROUST A fost static sau dinamic ? Adică, personagiile lui pre- mi.t o evoluţie sau fiecare nouă definire foloseşte pentru uliucirc numai ? Ştiu cît l-a persecutat pe Proust trecerea .... şi cum în ultimul volum (Le temp retrouve) el de- r o profundă melancolie arătîndu-ne aceleaşi perso- "U'.ii neverosimil de îmbătrînite. Totuşi, trecerea la această ImiImii între nu ne-o arată, oi ne găsim în faţa unui tablou 71 cu totul nou. Aceeaşi impresie avem pretutindeni, ^wann nu-şi atenuează amorul cu fiecare pagină, ci constaţi deodată că nu mai iubeşte pe Odette. Asta nu împiedecă să găsim în volumul următor pe Swann însurat cu Odette. Cînd s-a întîmplat acest eveniment nu ni se spune nicăieri, cu toată bogăţia operii. Şi, mai ales, care a fost / motivul, căci acum nu mai era îndrăgostit şi o cunoştea / lucid pe Odette. La fel, o cunoaştem foarte bine pe Albertine şi mai ales pe Marcel care o examinează, dar nu ştim cînd s-a hotărît Albertine să fugă. Deci asistăm la evenimente multe, dar nepreparate, apărînd pe neaşteptate, începînd o poveste cu totul nouă. Diferite momente adîncite la maximum posibil, dar independente, bineînţeles avînd aceeaşi culoare care aparţine lui Proust. Arta lui Proust este statică. 1935 DREYFUS ŞI PROUST în opera lui Proust se găsesc toate personagiile din viaţă, care au fost la un moment dat la modă. Există numele lui Caillaux1, sau al lui Maurice Paleologue2, ministrul Franţei de la Petersburg. (Proust adaugă Paleo, cum i se spune în lumea diplomatică). Şi sînt citaţi Maurice Barres, contesa de Noailles („le poHe de geme qu’est la comtesse de Noailles deci părerea din scrisori), Enescu şi chiar Landru3. Cu atît mai mult se vor face aluzii la afacerea Dreyfus, despre care a discutat toată omenirea atît de îndelungat. Bineînţeles, Proust găseşte ocazia să scoată observaţii psihologice. Dreyfus este de foarte multe ori menţionat. Mai îndelungat se vorbeşte de el în primul volum din La prisonniere. Cum prin moartea lui, Dreyfus a reamintit de curînd de el, sînt interesante de consemnat vorbele ducelui şi ale ducesei de Guermantes, adică a doi reprezentanţi ai nobililor, despre el. Ducele spune, astfel: „Ce n’est pas une affaire de reli-gion, mais une affaire politique'1. Numai numele lui Drey- 72 fus făcea pe ducesă să se încrunte. Dar ducele continua : „Voyons, Oriane, vous n’allez pas pretendre que ce n’est pas accablant pour Ies Juifs ce fait, qu'ils soutiennent tous un traître". „Mori Dieu, si“... răspunse Oriane, chiar dacă fără plăcere, căci socotea neinteligent să aprobi prea repede pe cineva. Totuşi adaugă : „Mais c’est peut-etre justement parce qu’etant Juifs et se connaissant eux-memes, ils savent qu’on peut etre Juif et ne pas etre forcement traître et antifran-gais... Certainement, s’il avait ete chretien, Ies Juifs ne se seraient pas interesses a lui, mais ils l’ont fait parce qu’ils sentent bien que s’il n’etait pas Juif on ne l’aurait pas cru si facilement traître a priori.“ Şi ducele : „Les femmes n’en-tendent rien â la politique. Car ce crime affreux, n’est pas simplement une cause juive... mais une immense affaire naţionale qui peut amener les plus effroyables consequences pour la France, d’ou on devrait expulser tous les Juifs bien que je reconnaisse que les sanctions prises jusqu’ici l’aient ete (a une facon ignoble qui devrait etre revisee) non contre eux, mais contre leurs aâversaires les plus eminents, contre des hommes de premier ordre, laisses â l’ecart par le mal-heur de notre pauvre pays.“ Şi Marcel adaugă : „Je sentis que cela allait se gater et je me remis precipitamment a parler robes“. (Marcel venise ca să ceară de la ducesă cîteva detalii pentru îmbrăcămintea Adbertinei.) . . 1935 PROUST ŞI DREYFUS La „Breviar", în Rampa i, mi se atrage atenţia că între Proust şi Dreyfus au fost mai multe legături decît cele cîtcva notate la „Fapte şi idei" în Vremea. Fără îndoială, critica este dreaptă, şi nu am ca scuză decît că nu era în intenţia mea să epuizez chestiunea. Nu e vorba despre credinţele personale ale lui Proust, ci despre aluziile din opera lui. Oricît de ciudat ar părea pentru o operă scrisă la persoana întîia, pentru o reconstituire strictă a atmosferii în 73 care autorul şi-a pierdut timpul şi vrea înainte de moarte să-l recîştige şi să aibe cel puţin satisfacţia unei creaţii artistice, Proust însuşi se degajează incomplect din cărţile lui. Sau, după obiceiul lui, după cum face şi cu celelalte personagii, numai pe unele faţete, în timp ce altele sînt trecute sub tăcere desăvîrşită, şi numai la anumite epoci. De pildă, copilul nervos care nu poate să doarmă fără sărutarea mamei lui. (Şi de atît de multe ori, îndelungul tuturor cărţilor, citează el această întîmplare, încît te întrebi : nervii lui nu se mai exprimau şi în alte ocazii ?) Sau se insistă asupra -bolii lui, dar vag, „des etouffements", uneori prilej pentru a explica psihologia personagiului vecin (M. Cambre-mer) fără prea multe amănunte ale acelei boli. (Nici un pasaj, ca asupra somnului, asupra căruia revine pe larg de mai multe ori.) Sau cîteva locuri pe care le-a vizitat. Sau dragostele lui. Şi deodată, în Temţs retrouve, om aproape bătrîn, cu toate că n-am asistat niciodată la această îmba-trînire. Deci, părerile politice ale lui Proust nu servesc pentru explicaţia textului. Cu toate că abstractizează uşor — atît de uşor că nu mai eşti convins de unele suferinţe reale — moralizează prin însăşi structura observaţiilor, şi deseori un eveniment este închis cu o maximă. Numele lui Dreyfus apare de multe ori, la unele comparaţii, la unele aluzii. M-am ocupat vara aceasta îndelung de Proust. L-am citit iarăşi, l-am adnotat. îmi fac iluzia că o să termin nu prea peste multă vreme un studiu asupra lui. Studiile franţuzeşti care au apărut nu sînt complecte, dar nici eu nu-mi pot face iluzia, în faţa unui material atît de vast, că aş putea fi complect. Doar cîteva puncte de vedere, care m-au interesat îndeosebi. N-am intenţia să fac din Dreyfus un anumit semn, îmi descopăr semnul aproape la fiecare volum şi de mai multe ori. Dreyfus, atunci cînd este mai mult decît o simplă aluzie, serveşte ca să caracterizeze pe unele personagii. Toţi vorbesc despre Dreyfus, chiar şi Aime de la hotelul Balbec. în clanul Verdurin, la fel. „...Madame Verdurin, qui sincerement dreyfusarde, eut ce-pendant voulu trouver dans la preponderance de son salon dreyfusiste une rCcompense mondaine. Or le dreyfusisme triomphait politiquement mais non pas mondainement(în acest pasaj, se vede şi felul de a interveni al lui Proust, luat din Socbome et Gomorrhe, II). La Cambremer, se discută la 74 fel. „Puisque le prince de Guermantes est dreyfusard, cela ira d’autant rrueux, dit M-me de Cambremer, que Saint-Loup qui dit-on, epouse sa niece, Vest aussi. C’est meme peut-etre la raison du mariage. Voyons, ma chere, ne dites pas que Saint-Loup que nous aimons beaucoup (exagerare ca să se creadă că ei sînt familiari cu Saint-Loup) est dreyfusard. On ne doit pas repandre ces allegations a la legere, dit M. Cambremer. Vous le feriez bien voir dans l’armee. II Va ete, mais il ne Vest plus, dis-je“ (Sodome et Gomorrhe, III). în special, la ducele Guermantes se discută despre Dreyfus, Ducele nu poate să înţeleagă pe evreul Swann, care este de partea lui Dreyfus. în fragmentul următor se vede iarăşi moralistul Proust. „Oui, apres Vamitie que lui a toujours temoignee ma femme, reprit le duc, qui considerait evidem-ment que condamner Dreyfus pour haute trahison, quelque opinion qu’on eut dans son for interieur, sur sa culpabilite, constituait une espece de remerciement pour la fagon d.ont on avait ete regu dans le faubourg Saint-Germain, il aurait du• se desolidariser... Et apres cela, il pousse l’ingratitude jusqu’d etre dreyfusard!“ Şi cînd i se spune despre un alt dreyfusard, un strein : „Mais qu’il soit dreyfusard ou non, cela m’est parfaitement egal, puisqu’il est etranger. Pour un frangais, c’est autre chose. Il est vrai que Swann est Juif... mais favais eu la faiblesse de croire qu'un Juif peut-etre frangais. He bien! il me force a reconnaître que je me suis trompe, puisqu’il prend pârtie pour ce Dreyfus {qui, coupable ou non, ne fait nullement pârtie de son milieu, qu’il n aur dit jamais ren-contre) contre une societe qui l’avdit adopte, qui Vavait iraite comme un des siensa... Şi, puţin mai departe, Proust spune : „il est vrai que M. de Guermantes n’avait pas manifeste autre fois un etonnement aussi pro fond et aussi dou-loureux quand il avait appris que Saint-Loup etait dreyfu-sard. Mais d’abord il considerait son neveu comme un jeune homme dans une mauvaise voie, et de qui rien, jusqu’â ce qu’il ne soit amende, ne saurait etonner... Ensuite et surtout, un assez lung temps avait passe pendant lequel. si, au point de vue historique, Ies evenements avaient en pârtie semble justifier la these dreyfusiste, Vopposition antidreyfusarde avait redou-hle de violence, et, de purement politique d’abord, etait dcvcnue sociale. C’etait maintenant une question de milita- 75 risme, de patriotisme, et Ies vagues de colere soulevees dans la societe avaient eu le temps de prendre cstte force qu'elles n’ont \amais au debut d’une tempete... (Din Sodome et Go-tnorrhe, I, ca şi tot ce va urma). Toată atmosfera: „un grand seigneur trăiri". Dar ducele îşi va mai schimba părerile din pricina unei femei. O frumoasă scenă este cînd ni se arată că chestiunea Dreyfus predomină chiar asupra morţii. Swann, bolnav de moarte, mărturiseşte: „D'ailleurs, comme je vous le disais, je suis assez fatigue et accepte d'avance avec resignation ce qui peut arriver. Seulement, j’avoue que ce serait bien agagant de mourir avant la fin de l’afŞatre Dreyfus. Toutcs ces canailles-lâ ont plus d'un tour dans leur sac. Je ne doute pas qu’ils soient finalement vaincus, mais enfin ils sont tres puissants, ils ont des appuis partout... Je voudrais bien •ui-vre assez pour voir Dreyfus rehabilite et Picquart colonel.“ Din prinţul de Guermantes — care se va însura mai tîrziu cu madame Verdurin — se degajează o personalitate mai gravă decît din duce. Sînt impresionante ezitările lui ca să treacă de partea lui Dreyfus. Ducele, după cum spuneam odinioară, se complectează în La Prisonniere. în prinţ, care evoluează cu toate că e deprins sa fie dintr-o bucată, se petrec lucruri mai grave. Detaliu fermecător : descoperă că, în asqms, nevasta lui de mai multă vreme era de partea lui Dreyfus. 1935 EXISTĂ O SITUAŢIE amuzantă, care a fost foarte deseori exploatată în teatru, şi care poate că şi în realitate este destul de răspîndită : a fi surprins în flagrant delict. în momente tandre, a se deschide neprevăzut uşa. Indiferent cine intră. Personagiul ccl mai inofensiv. De pildă, un frate mititel, un băieţaş de liceu, cu şapca de şcolar pe-o ureche, deloc aprig, numai curios, şi pe care-1 poţi face cu uşurinţă să tacă. Dar tu te descoperi grotesc. Vezi tot ceea ce se întîmplă cu tine — 76 ridicol — căci în clipa emoţiei care-i cuprinsese pe amîndoi, nimic nu era prea urît. Las pe cititor să refacă întreaga scenă, fără neapărat să-şi închipuie cele mai grave lucruri. Şi orice ai face, e stupid. Orice vorbă ai spune, îţi va fi ruşine mai tîrziu de ea, îţi va demonstra prostia, chiar dacă n-ai găsi ceva mai bun, oricîtă reflexie ai pune. Dar există o scenă de felul acesta, foarte elocventă, în Proust. Marcel şi cu Albertine sînt calzi unul cu altul. Albertine e goală. Tocmai atunci intră Francoise, servitoarea destul de bătrînă. (Şi inamică a Albertinei, căci nu poate suferi s-o vadă locuind în casa stăpînilor, a părinţilor lui Marcel.) Albertine, surprinsă, nu găseşte să reflecteze decît : „Voilâ la belle Frangoise !“ Şi acum Proust constată foarte fin : „Franşoise, cu vederea slabă, care voia numai să traverseze camera destul de departe, n-ar fi observat mare lucru. Dar acest «belle» neaşteptat, a făcut-o să se sesizeze de întregul spectacol, chiar fără să privească, murmurînd numai în limbagiul ei popular : «poutana» In G. Brăescu se rezolvă dificultatea lapidar. Cel surprins spune : Bau ! DAR FRANţOISE * Referinţele nu sînt date decît pentru cîteva capitole, n-am vrut decît să sugerez cercetările care au pricinuit acest studiu. Am împărţit materialul. Astfel au făcut Curtius pentru Proust, Thibaudet pentru Mallarme. N-am tradus textul lui Proust. Ar fi trebuit să încerc o operă nouă, care m-ar fi îndepărtat de la scopul propus. Pasagiile traduse de alţii, neizbutite, nu mi-au putut servi de modele. De altfel, numai cine ştie perfect limba franceză se poate interesa de acest subiect. E drept, munca mea a devenit un amestec odios de franţuzeşte şi româneşte, mai ales că fraza lui Proust ocupă loc mult. A. H. 82 MARCEL Despre Marcel avem puţine mărturisiri, sau incomplecte mărturisiri. Nu se poate desăvîrşi biografia Iui Proust cunos-cîndu-1 pe Marcel, chiar dacă între ei doi există asemănări. Puţine detalii despre fizicul lui, sau despre caracterul lui. Tragem concluzii noi înşine după cum îi judecă pe ceilalţi, sau după cum judecă întîmplările la care asistă. Observăm că a fost un copil sensibil, pîndind ca mama sa să vie să-l sărute înainte de culcare. (Mama sa era împiedecată uneori de vreun musafir, de Swann mai ales.) (Aluziile nenumărate la acest chin, de mai tîrziu, compromit însă. Cum ? Acesta a fost singurul necaz al unui copil extrem de sensibil ? Proust repetă de nenumărate ori acelaşi detaliu, şi nu prezintă multe detalii diferite dar de acelaşi înţeles.) Cu ocazia lui Swann, descoperim pe Marcel ea pe un om care cunoaşte toate secretele unei nefericiri sentimentale şi nu inventează nimic. în Le câte de Guermantes sau în Sodome et Gomorrhe, este- mai cu seamă observator. în Albertine disparue, carte care ar trebui să fie mai ales febrilă, căci analizează chinurile unei dragoste pe care a trăit-o el însuşi, abstractizează cu uşurinţă, teoretizează, şi cu calm spune ,,/e pleurais“ sau „je souffrai$“, luciditate care te face să te îndoieşti de emoţiile lui. Cu prilejul morţii Albertinei sau a lui Saint-Loup, este chiar uscat. Marcel este desigur Proust. După cum Proust nu şi-a creat personagiile, le-a disecat numai din cîte un singur punct de vedere, a pus distanţe mari între aceste examinări, tot aşa nu s-a complectat nici pe el. Copil, apoi cu ducesa de Guermantes, cu Gilberte, cu Albertine şi deodată mirîndu-se că timpul a trecut, şi că lui i se vorbeşte cu condescendenţă. Obsesii pentru unele forme de artă, pentru anumite locuri, pentru anumite biserici. Şi iot timpul bolnav. Care boală ? Nici o descriere mai amănunţită a acestei boli. Şi la urmă încearcă să-şi salveze viaţa pierdută în preocupări neînsemnate, şi caută, înainte de a uniri, să facă o operă de artă care să-i supravieţuiască. Bineînţeles, se va folosi de experienţa dobîndită în de-a lungul vieţii. Deci, sînt spaţii mari între diferitele întîmplări ale autorului, şi nu s-ar putea scoate o biografie. Dar insistăm pe obligaţia de a da o conformaţie autorului, urmărind opera, căci înseşi titlurile arată că trebuie să dăm lumii lui 83 Proust o semnificaţie personală : A la recherche du temps perdu şi Le temps retrouve. Din primul rînd se vede că totul e scris la persoana întîia : „Longtemps je me suis couche de bonne heure"... Dar nu vom cunoaşte exact vîrsta lui Marcel în timpul diferitelor evenimente, decît făcînd presupuneri : „era pe timpul lui Sady Carnot, deci, aproximativ'1... Marcel şi Proust, două persoane. Cel puţin Marcel pretinde că numai întîmplător poartă acelaşi pronume ca şi autorul cărţii. Marcel (sau „le narratcur", cum îi spune Charles Daudet) vrea să transcrie tot ce i s-a întîmplat în viaţă. Dar de foarte multe ori te întrebi: de unde cunoaşte el anumite amănunte ? Căci pretinde că aventura Swann i-a fost numai povestită. Este posibil ? De unde cunoaşte el gîndurile intime ale lui Ber-gotte înaintea morţii ? Sau ce se petrecea în casa Bermei ? Astfel de întrebări se pot pune la fiecare pas. Sînt descrieri care nu admit prezenţa lui Marcel. Aş putea da o imensitate de exemple de acest fel. Oricît de indiscret ar fi acest Marcel. Căci este foarte indiscret. E de neînchipuit cum se poate duce la recepţia prinţilor de Guermantes, înainte de a fi convins că este invitat. Sînt gesturi care îl caracterizează. Prinţesa de Guermantes iubeşte în taină pe Charlus. într-o zi, ea era cu Marcel în trăsură... : „au moment ou nous passions devant une _ţoste, elle fit arreter. Elle n'a vait pas emrnene de valet de pied. Elle sortit â denii une lettre de son manchon et commenţa le mouvement de descendre pour la mettre dans la boite. Je voulus Varreter, elle se debatdt legerement, et deja nous nous rendions compte l’un et l'autre que notre premier geste avait ete, le sien compromettant, en ayant l’air de proteger un secret, le rr&en indiscret en mopposant d cette protection. Ce fut elle qui se ressaisit le plus vite. Devenant subitement tres rouge, elle me donna la lettre, je n’osais plus ne pas la prendre, mais en la mettant dans la boite, je vis, sans le voulcir, qu’elle etait adressee d M. de Charlus“. „...sans le vouloir“ e pus pentru scuză. Dar el nu poate scuza nimic. Şi cu ce indiscreţie Marcel pîndeşte pe Char- Şi Swann citeşte pe ascuns o scrisoare a Odettei adresată lui Foncbeville. Marcel n-are nici măcar scuza geloziei. 84 lus! Dar cupn poate intra nechemat în hotelul ţinut de Jupien, unde Cjharlus se amuză ? Despre fizicul lui numai : la început nu poartă mustăţi (Albertine le-^tr vrea), dar la urmă poartă. Părul îi rămîne pînă la urmă- negru (ca la Proust). Temperamentul : este snob (Bloch i-o reproşează), dar el n-o mărturiseşte, cu toate că tot timpul şî-l petrece în preajma nobililor. Crede că e bun, milo£ : ailleufs j’avais une pitie infime meme d’etres moins chers (decît bunica) meme d’indifferents, et de tant de destine es“... Cu toate că o chinuie pe Albertine, fără măcar să-şi puie întrebarea dacă nu este cumva vinovat. (Lîngă Albertine, inchizitorial, cu toate că bolnav, şi deci nefiind folositor pentru nici o distracţie. Albertine este în schimb bună cu el. îl Ştie gelos şi vrea să-i înlăture toate prilejurile de gelozie. îi urmează toate capriciile. îl părăseşte, cu riscul de a pierde a situaţie bună, numai ca să-l calmeze. Dar e gata să revie, cînd îl află prea nenorocit.) Este „un etre d’habitudes", şi putem să-i dăm dreptate, urmărindu-i pani-cile cînd trebuie să schimbe vreun obicei: camera, patul... Găseşte frumuseţe în lucrurile umile : „ii peut y avoir de la beaute dus& bien que dans Ies choses Ies plus humbles, dans Ies plus precieuses"... ; sau : „Moi qui ne metais jusqu’ici jamais eveille sans sourire aux choses Ies plus humbles, au bol de cafe du l&t, au bruit de la pluie, au tonnerre du vent..“ Se pretinde un senzitiv, şi nu un intelectual : „pour moi, que tout rdisonnement, si eleve quil fut, laissait froid, qui n’etais heureux <3ue dans des moments de simple flâ-nerie, quand j’eprouvais du bien-etre...*. Dar defectul principal pe care bl găsesc este că raţionează ! Cu toate că îşi dispreţuieşte ttneori luciditatea. Cînd Bergotte i-a spus : „«Vous etes nttdade, mais on ne peut vous plaindre, car vous avez Ies joies de l’esprit», je voyais combien il s’etait trompe sur moi. Corrtme d 3; a,vait peu de joie dans cette lucidite sterile*... Este bolnav, dar boala prilejuieşte mai mult cîteva observaţii foafte delicate asupra altora. Bunica se înspăimîntă de alcool, dai h da totuşi să bea, aflînd de la doctor că băutura îi va face bine. Mai cu seamă, se înăbuşe. Ceea ce pentru M. de Cambremer este foarte amuzant, căci aceasta îî aminteşte de ° soră care are aceeaşi boală. Este un iremediabil sceptic : „II n’y a pas une idee qui ne porte en elle sa reţutation possible, un mot, le mot con-traire". Swann crede la fel : „En voyant Odette lui ţaire ainsi le signe que c’etait faux, Swann comprit que c’etait peut-etre vrcă“. (Ce impresionant, ce plin de sugestii este acest „peut-etre“.) Este un om delicat, totuşi a avut duele. (Cînd, cum ?) într-un timp n-a avut nici un spirit de observaţie : „...Moi, comme je n’avais aucun espfit d’observation'... Şi un mic portret: „...moi, l’etrange humain, qui en at-tendant que la mort le delivre, vit Ies volets clos, ne sait rien du monde, reste immobile comme un hibou... ne voit un peu clair que dans Ies tenebres...“ (Proust...) Căci duce o „existence agonisante“... Salvarea : va scrie. întotdeauna s-a ştiut vag că prepară o carte. Apariţia vreunui articol în Figaro era pentru el un eveniment important, demn să întrerupă oricare altă preocupare. Artistul trebuie să dea, fără a cere nici o compensaţie. Aşa a făcut Elstir. Şi „...ceux qm croient leurs oeuvres durables... prennent l’habitude de Ies situer dans une epoque ou eux-memes ne seront plus que poussiere“. Dar el se priveşte în mai multe feluri Examinările Iui nu sînt perfect explicite. Numai uneori ni se prezintă după cum îl considerăm şi noi : „II y avdt un personnage qui savait?*plus ou moins bien regarder, mais c’etait un personnage intermittent, et ne reprenant vie que quand se mani-festait quelque essence generale, commune a plusieurs choses, qui faisait sa nourriture et sa joie“. Şi o definire perfectă a artei lui şi a limbagiului pe care insista : „...ce qui racon-taient Ies gens m’echappait, car ce qui m'interessait, c’etait non ce qu’ils voulaient dire, mais la maniere dont ils le disaient, en tant qu’elle etait revelatrice de leur caractere ou de leurs ridicules“... Deci, va scrie o carte. Şi acum o nouă confuzie pe care o aruncă asupra cititorului: totul va fi invenţie, nimic nu va fi adevărat... „Dans ce livre ou il n’y a pas un seul fait qui ne soit fictif, ou il n’y a pas un seul personnage «a clef», ou tout a ete invente par moi selon Ies besoins de ma demonstration", Opera lui: „...un but cette fois, a vivre dans la solitude“... „...sans retard, un rendez-vous urgent, capital, avec moi-meme“. 86 „Mais il me faudrait beaucoup de nuits, peut-etre centr peut-etre miile. Et je vivrai dans l’anxiete de ne pas savoir si le Maître de ma destinee... le matin quand finterrom-prais mon recit, voudrait bien sursoir a mon arret de mort et me permettrait de reprendre la suite le prochain soir.“ (Scrie noaptea, ca Saint-Simon.) Se vorbeşte mult despre memoria prodigioasă a Iui. Proust. I-am surprins mai multe uitări. Propun una : împreună cu Albertine se întîlnesc cu Saint-Loup. Este între ei o scenă mai lungă. Mai tîrziu, cînd Albertine îl părăseşter el trimite pe Saint-Loup s-o readucă. Se teme numai ca ' Saint-Loup să n-aibe o deziluzie, deoarece n-o cunoaşte „decît din fotografie". însuşi Proust a arătat nesiguranţa memoriei. A vorbit în general şi a precizat în altă parte cazul lui particular. „L’mteret de ne pas s’etre trompe quand on a emis un pronostic faux abrege la duree du souvenir de ce pronostic et permet d'affirmer tres vite qu’on ne Va pas emis'1... Din toate, amintirile se alcătuieşte mai ales o atmosferă... „C’est fâcheux en effet qu’il faille ce labeur des la jeunesse pour retrouver des noms qu’on connait bien.“ Şi mai categoric : „Une condition de mon oeuvre telle que je Vavais conque tout d l’heure dans la bibliotheque ctait l’approfondissement d’impressions qu’il fallait d’abord recreer par la memoire. Or celle-ci etait usee.“ RELAŢIILE DINTRE MARCEL ŞI ALBERTINE Cu toată bogăţia de amănunte, nu mi se pare că Marcel a prezintat ultima lumină în ceea ce priveşte relaţiile dintre1 t*l şi Albertine. Nu numai relaţiile lor sentimentale. Acolo, psihologia lui Marcel este foarte simplă. Vrea să scape de-Albertine de cîte ori e sigur de dînsa. Mariajul eu Alber-1 ine i se pare uneori o nebunie, dar alteori absolut necesar ca s-o tenteze să rămîie cu dînsul. Acelaşi lucru s-a întîm-plat şi cu Swann. De altminteri, paralela între Swann şi Marcel se face de mai multe ori în ceea ce priveşte felul lor1 de a iubi. La Marcel şi la Swann, aceeaşi psihologie. lata mi fragment despre Swann care i s-ar putea potrivi foarte bine şi lui Marcel : (Odette vrea să meargă la un teatru.) ST „Je te jure, lui disait-bl, quelques instants avant qu’elle partît pour le theătre, qu’en te demandant de ne pas sortir, tons mes souhaits, si j’etais egoiste, seraient pour que tu me refuses, car j’ai miile choses â ţaire ce soir et je me tron-verai moi-meme pris au piege et bien ennuye si contre toute attente tu me reponds que tu niras pas. Mais mes occupa-tions, mes plaisirs ne sont pas tout, je dois penser a toi“. Nesincerităţi pe care le va avea şi Marcel. Ca şi Swann, Marcel îşi va construi dragostea cu ajutorul temei de cinci note din sonata* lui Vinteuil. Şi între Odette şi Albertine. ,,/e pensais alors a tout ce que j’avais appris de l’amour de Swann pour Odette, de la faqon cbont Swann avait ete joue toute sa vie. Au fond si je veux y penser, l’hypothese qui me fit peu a peu construire tout le caractere d’Albertine et interpreter douloureusement chaque moment d’une vie que je ne pouvais pas controler, entiere, ce fut le souvemr, l’idee fixe du caractere de M-me Swann, tel qu’on m’avait raconte qu’il etait“. Cine i-a povestit lui Marcel ? Cum s-au putut povesti atîtea amănunte ? Mister. Dar mă refer la legăturile lor carnale. Desigur, sînt îmbrăţişări între ei. Sînt sărutări. De sufletul Albertinei, Marcel se preocupă puţin. Doar îi alege rochii. Rochii, o datăjn gustul lui Elstir, şi altă dată în gustul ducesei de Guer-maţţtes. îl preocupă mai mult senzual. Numai din pricina senzualităţii, o face pe Albertine, după un spectacol cu Phedre să treacă pe la el. Marcel vorbeşte clar : „plăcere fizică". în timpul îmbrăţişărilor, se ascund de ceilalţi oameni. (Albertine nu se simte ofensată.) însăşi Albertine trage perdelele. în trenul local spre Raspeliere, ei caută un loc discret. Şi gelozia care acoperă totul : „Este fidelă în absenţă ?“ Uneori, unul stă culcat, celălalt nu. Bineînţeles, la începutul dragostei, Albertine va sta culcată. Uneori Albertine este foarte tentantă. Ar fi putut ţine locul d-rei Ster-maria care nu vine la rendez-vous. S-au petrecut toate secretele între ei. Sînt şi amănunte asupra relaţiilor dintre ei. Odată Franşoise o surprinde pe Albertine goală lîngă Marcel. Mai ales un anumit fel de sărutări se schimbă între ei. „Et attirant ma tete pour une caresse qu'elle ne m’avait encore jamais faite, et que je devais peut-etre a notre 88 brouille fine, elle passa legerement sa langue sur mes levres qu'elle essayait d’entr’onvrir*. Altă dată, pe sub o masă, cu prudenţă ca să n-o vadă altcineva, Albertine îşi mîngîie picioarele de picioarele lui Marcel. O singură dată se întrebuinţează cuvîntul „posesiune" pentru relaţiile dintre ei. în mijlocul unui fragment: „Plus lard â Paris, c’etait quand j’avais cesse de l'aimer et quelques jours apres l’avoir possedee pour la premiere fois“. De altfel, ştim că Albertine s-a dat lui Marcel la Paris, după ce s-a refuzat la Balbec. Şi totuşi sînt chestiuni extrem de importante, despre care Marcel nu pomeneşte nimic. Nu se poate complecta caracterul Albertinei fără ele. Şi Marcel era în măsură nu numai să se Întrebe asupra lor, dar chiar să le ştie. Anume : Albertine era fecioară, cind s-a dat lui Marcel ? Şi mai ales : Albertine a fost senzuală ? Mă întreb : de ce aceste tăceri ? Căci a fi gelos n-are sens dacă nu cunoşti gusturile pe care le extrage celălalt din jocurile dragostei. Trebuie să te terorizeze cîteva accente de voluptate pe care le cunoşti şi care s-ar putea îndrepta către altcineva. Din pudoare ? (în genul pudorii scriitorilor din secolul al XVII-lea.) Totuşi, Proust are şi detalii crude. Vulgarităţi există însă şi poate multe inutile. Albertine are momente de vulgaritate. Greoi se exprimă ea despre Bloch. Discuţia cu Marcel, în care ea era să scape cuvîntul pot, e caracteristică. Şi alţii vorbesc la fel. Verdurin glumeşte exagerat pe socoteala lui Saniette. Cambremer crede că vila lor de la Raspeliere, în care locuieşte menajul Verdurin, va trebui „dezinfectată". Dar şi Charlus se poartă şi se exprimă fără nici o jenă. Viţiul nu-1 poate scuza de purtarea lui de la început faţă de Marcel. Sau cum primeşte pe toţi nobilii în casă la M-me Verdurin. (Şi acei amici nobili sînt la fel de neînţeles.) Izbucniri grosolane apar de multe ori, pe care Proust le descrie, dar nu le interpretează. Găsim spus de un nobil : „Je tâcherais en tout cas de m'en soulager dans un nidroit plus conf or table.. în definitiv, la fel vorbeşte şi un băiat de la ascensor : „...Elle ne quitte jamais un hotel sans se soulager dans une armoire...“. Şi ducii de Guermantes se exprimă la fel de surprinzător. I )eodată, discuţia dintre ei, faţă de invitaţi : 89 „— Vous savez, Qriane, que quancf j'allais dîner a Chart-tilly, c’etait sans enthousiasme. — Sans enthousiasme, mais avec chemise de nuit pour si le prince vous demandait de rester a coucher...“. Şi rafinatul Swann se exprimă odată vulgar : „...on ne choisit pas d’aller villegiaturer dans Ies latrines... pour etre plus a portee de respirer des excrements*. Există şi eseuri despre posesiune : „Quelle difference entre posseder une femme sur laquelle notre corps seul s’applique parce qu’elle n’est qu’un morceau de chdir, ou posseder la jeune fille qu’on apercevait sur la plage avec ses amies“. îl surprindem deseori pe Charlus în escapadă sentimentală. Scena dintre M41e Vinteuil şi prietena sa este destul de crudă. Dar nu ni se dau amănunte. Mai mult se sugerează, sau se teoretizează cu ocazia aceasta. Dintr-o scenă însă cred că se pot scoate concluzii de curajul pe care îl au descrierile lui Proust uneori. Cum există văluri şi acum, supun această scenă interpretării lectorului meu invizibil. (E vorba de tentativele amoroase ale adolescentului Marcel pe lîngă Gilberte Swann. Scena care urmează se petrece la Champs Elysees.) „Elle la mit dans son dos (o scrisoare pe care voia să i-o ia Marcel), je passai mes mains derriere son cou, en soulevant Ies nattes de ses cheveux qu'elle portcât sur Ies epaules, soit que ce ţut encore de son age, soit que sa mere voulut la faire paraître plus longtemps enfant, afin de se rajeunir elle-meme, nous luttions, arc-boutes. Je tâchais de l’attirer, elle resistait; ses pommettes enflammees par Veffort etaient rouges et rondes comme des cerises ; elle riait comme si je l’eusse chatouillee: je la tenais serree entre mes jambes comme un arbuste apres lequel j’aurais voulu grimper; et, au milieu de la gymnastique que je faisdis, sans qu’en fut d peine augmente l’essouflement que me donnaient l’exercice musculaire et l’ardeur du jeu, je repan-dis, comme quelques gouttes de sueur arrachees par Veffort, mon plaisir auquel je ne pus pas meme m’attarder le temps d’en connaître le gout...“ De ce atunci nu avem nici o descriere mai prelungită a voluptăţilor dintre Marcel şi Albertine ? 90 TIMP Proust vrea să ne arate transformarea pe care o aduce trecerea timpului asupra oamenilor. Dar procedează după obicei. Ne prezintă un tablou nou. Face o vizită prinţesei de Guermantes şi constată că toţi foştii lui eroi s-au schimbat. Au bărbi albe, creţuri împrejurul ochilor, spete încovoiate, ticuri. Timpul a trecut. Descrie o scenă statică, tot ce vede Ia acea recepţie. Lipseşte felul cum s-a ajuns la o astfel de schimbare. în definitiv, el a făcut vizite tot timpul, trebuia să fie deprins. De cînd nu i-a mai văzut pe aceşti oameni, care locuiau în acelaşi oraş, şi de la care primea încă bilete de invitaţie ? Căci ar fi fost nevoie de cel puţin 20 de ani, ca să-i apară lui Marcel astfel de cataclisme. în timpul acesta Marcel n-a văzut pe nimeni, ca să constate transformarea ? Pe Char-lus, pe care îl descrie încă în diferite scene, nu l-a putut examina ? Şi la Charlus trecerea timpului se resimţea şi mai mult, căci Marcel l-a descoperit pe cînd Charlus avea 60 de ani. Dar Marcel nu se preocupă de această îmbătrînire, căci Proust nu se interesează decît de o singură trăsătură a eroului său : decăderea lui din pricina viţiului. (Scena de la hotelul lui Jupien, unde Charlus — ca o supremă voluptate — e flagelat, este ridicolă, forţată.) Chiar înainte de a intra în casa prinţesei Guermantes (fostă Verdurin. Nimic despre moartea primei prinţese, imagine atît de frumoasă ; dragostea ei pentru Charlus ; simpatia tainică pentru Drey-l'us etc.). Marcel îl vede pe Charlus. Dar nu îmbătrînirea îl frapează, ci ravagiile viţiului. Proust insistă pe o faţetă a unui om pînă la epuizare, fără să se mai gîndească la alte faţete posibile, şi să le coordoneze între ele. Astfel ne prezintă oameni admirabil studiaţi în unele trăsături, dar nu întregi. Dar trebuie să insist pe Temps retrouve, important căci vrea să conchidă întreaga operă. Bineînţeles, Saint-Loup are acelaşi viţiu ca şi Charlus. < ia şi Gide, Proust are obsesia aceasta, probă că Albertine .1 putut să fie Albert. ^ Eroii vorbesc, numai Marcel tace, “) Totuşi odată Proust vorbeşte, cu ocazia lui Swann, despre „spec-i .u tilul urîţeniei masculine" (Du cote de ckez Swann, II, p. 157). 91 şi face reflexii asupra vorbelor pe care le aude. Toţi sînt bătrîni. Dar de ce Marcel nu vorbeşte nimic despre minunata ducesă de Guermantes, fosta lui adoraţie, despre îmbă-trînirea ei ? în Le temps retrouve, Proust intercalează, după obiceiul vechi din Pastiches et melanges, şi un „ă la maniere de“. De data aceasta este o copie a stilului Goncourt şi o presupunere a jurnalului lor (neapărut decît acum), în care personagiile lui Proust ar juca rolul prim. Oricîtă abilitate am găsi, nu e mai mult decît o joacă. PROUST INTRE ALŢI SCRIITORI E interesant cînd, citind pe Proust, apare umbra altui scriitor, sub diferite forme : aluzii, discuţii îndelungate, Proust care influenţează, sau Proust care este influenţat, asemănări frapante, chiar dacă uneori întîmplătoare. Mai înainte de toţi, Racine. îl ştie pe de rost. (Ca şi Anatole France : o asemănare între ei.) Este numele la care se gîndeşte oricînd, cu prilejul unei comparaţii. Uneori discută 3espre Racine pagini multe, şi urmăreşte fără nici o economie o nouă interpretare. Face asemănări între gesturile vreunuia dintre personagiile proprii, şi între gesturile unui erou al lui Racine. (Mai ales Phedre şi Esther îi furnizează teme.) Compară felul de a fi al lui Nissim Bernard sau al lui M. de Vaugoubert cu ceva din Racine. Ducesa de Guermantes zîmbeşte ca în Racine. Un lucrător aminteşte la vorbă cîteva versuri din Racine. La fel şi Charlus, Saint-Loup sau M-me de Villeparisis. (De altfel, Charlus are o educaţie bogată. Ca şi pe Racine, cunoaşte pe Balzac.) Les jeunes filles discută o teză pentru certificatul de studii, pe care a trebuit s-o scrie Gisele şi al cărei subiect este o scrisoare de la Sofocle la Racine. Berma înlesneşte pagini celebre. Tema principală : cum joacă Berma piesa lui Racine, Phedre. Şi acest subiect este reluat, cum se întîmplă cu toate subiectele preţioase din Proust (somnul Albertinei, so- 92 nata lui Vinteuil...). Racine este chiar un amplu motiv de discuţie între Marcel şi Albertine. (Admiri subtilitatea interpretării, dar te întrebi : cum s-a priceput Albertine să răspundă sau măcar să asculte ?) Mă întreb : prin ce latură Racine a obsedat de atîtea ori pe Proust ? Desigur, sînt amîndoi cercetători ai sufletului omenesc, dar psihologia pe care o preţuiesc nu seamănă. La Proust, oamenii sînt în voia unor capricii temperamentale, pentru care nu se găsesc totdeauna explicaţii. Joc subtil, dar fără legi. Trebuie să te mulţumeşti numai să-l constaţi. La Racine, evoluţia fiecărui personagiu urmează căi precise, totul se întîmplă fără nici o surpriză. în preajma lui Proust se simte umbra lui Freud. Desigur că Proust, cum sînt toţi francezii, cum a fost Henri Bremond, de pildă, a fost hipnotizat de muzica versurilor lui Racine. Dar poate că şi acele minunate fecioare, Hermione, Berenice sau Julie, au încîntat pe autorul prodigios al acelor neuitate — aruncînd pentru totdeauna valuri de melancolie — „jeunes filles en fleurs“. Este posibil ca Albertine să fi fost Albert ? După Racine, acel care se găseşte mai deseori în opera lui Proust este Moliere. Era fatal, am surprins instinctul teatral al lui Proust de mai multe ori. (De altfel şi Racine însuşi, ca un veritabil francez, ar explica acest instinct teatral.) în amănunt, cu prilejul vreunei conversaţii, sau pentru vreo comparaţie, Moliere şi piesele lui, personagiile lui celebre, sînt mereu în apropiere. Proust, ca şi Moliere, nu avea mare simpatie pentru doctori. „Le medecin, fante de guerir, s’occupe a changer le sens des verbes et des pronoms.“a) b, „Ma grand’mere refusa net de se laisser examiner. Et nous, genes par le practicien qui s’etait derange inutilement, nous deferâmes au deşir quil exprima de visiter nos nez respec-tifs lesquels pourtant n’avaient rien. ll pretendait que si, et que migrcune ou colique, maladie de coeur ou diabete, c’est une maladie de nez mal compuse’1...„...cette sorte de connaissance instinctive et presque divinatoire, qu’a... de la maladie, sinon le medecin, du moins le malade“.c> „Les medecins comme Ies boursiers disent... )ea.d) Odată a) Sodome et Gomorrbe, II, p. 152. b, c. d) Le cote de Guermantes, II, p. 17, 47, 91. 93 chiar ironizează pe doctori, citind pe Moliere : „...le «veto» retentissa.it dans l’antique Faculte, aussi solennel, aussi ridi-cule, aussi terrible que le «juro» sur lequel mourut Moliere“.a) Cu prilejul lui Proust, criticii îşi amintesc întotdeauna de Saint-Simon. (Proust însuşi citează foarte de multe ori pe Saint-Simon.) Dar nicăieri n-am găsit o paralelă făcută într-un capitol mai mare. (Şi Curtius face o aluzie, ca de ceva indiscutabil.) Proust este atît de vast, încît se pot face asemănări şi cu alţii scriitori. A fost comparat şi cu Balzac. între el şi Saint-Simon este o asemănare mai ales în ceea ce priveşte materialul. Şi impresia de memorii pe care vrea s-o dea opera lui Proust. Aceste sînt mai ales caracteristice exterioare. Esenţa este alta. Ce cunoaşte Saint-Simon din rafinamentul jocurilor sufleteşti ? Din interpretările multiple şi fără un rezultat sigur ? Iar între temperamentul ducelui şi al lui Marcel — şi unul şi altul cuprind miezul operei lor — nu este absolut nici o corespondenţă. Proust este dintr-o epocă admiratoare pentru Anatole France, şi asta se resimte. Numele acestuia este deseori citat. Uneori amintirea lui France e prezentă fără de voinţa expresă a lui Proust... „donnant a sa bouche une expression de degout si forte qu’il avait lui-meme la sensation muscu-laire de sa grimace“...b) Asemănarea e perfectă cu ultimele rînduri, atît de obsedante, din Thais. "Se spune că Bergotte, personagiul lui Proust, erou important, ar vrea să reprezinte pe Anatole France. Nu se poate recunoaşte aceasta decît uneori. De pildă, unde Proust explică tendinţa lui odată cu a epocii lui, de a se îndepărta de la arta prea limpede, pentru a admira jocurile de umbră... „Des lors fadmirai moins Bergotte dont la limpidite me părut de Vinsuffisance... c> Dar, aproape peste tot, Bergotte este descris cu o imensă admiraţie. Sînt mulţi scriitori pe care-i sugerează opera lui Proust. Iată o pagină care ar fi putut fi scrisă de Rilke (e vorba de bunica moartă) : „Comme mon silence a du la faire * b) c) 94 *) Le câte de Guermantes, II, p. 135. b) Le cote de chez Swann, II, p. 102. c) Le cote de Guermantes, II, p. 19. sangloter depuis tant de mois que je n’ai ete la ou elle est couchee, qu’a-t-elle pu se dire ? Et c’est en sanglotant .que moi aussi je dis a mon pere: «Vite, vite, son adresse, conduis-moi» ; mais lui: «C’est que... je ne sais si tu pour-ras la voir. Et puis, tu sais, elle est tres faible, tres faible, elle n’est plus elle-meme, je crois que ce te sera plutdt peni-ble. Et je ne me rappelle pas le numero exact de l’avenue.» «Mais dis-moi, toi qui sais, ce n’est pas vrai que Ies morts ne vivent plus. Ce n’est pas vrai tout de meme, malgre ce qu’on dit, puisque grand’mere existe encore.» Mon pere sourit tristement: «Oh l bien peu, tu sais, bien peu. Je crois que tu ferais rrdeux de n’y pas aller. Elle ne manque de rien. Gn vient tout mettre en ordre.» «Mais elle est souvent seule ?» «Oui, mais cela vaut mieux pour elle. 11 vaut mieux qu’elle ne pense pas, cela ne pourrait que lui faire de la peine. Cela fait souvent de la peine de penser...»" Sau: „Mme de Saint-Euverte trancha le debat en di-sant que la comtesse d’Arpajon etait morte, îl y avait un an, d’une longue maladie, mais que la marquise d’Arpajon etait inorte aussi depuis, tres vite, «d’une fagon tout-â-fait insignifiante», mort qui par la ressemblait d toutes ces vies“... Şi Joyce. b) Sînt rîn'duri care amintesc pe Marivauxc>, pe Vigny, pe Dostoievski. Huxley din Proust îşi va extrage tema din Deux ou trois Graces: Cunoaşterea amanţilor unei femei, după unele cuvinte noi pe care ea le întrebuinţează. d) Huxley e chiar citat în opera lui Proust : „L’illustre Huxley (celui dont le neveu occupe actuellement une place preponderante dans le monde de la litterature anglaise)"...e) Lumea lui Proust este vastă. t a) Sodome et Gomorrhe, I, p. 185. I; ■ b) Sodome et Gomorrhe, I, p. 185 : „Tu sais pourtant que je vivrai !; toujours preş d’elle (lîngă bunica), cerfs, cerfs, Francis Jammes, fottr-ij: chette". [ Iată cîteva rînduri care par extrase din Marianne : „La princesse P eclatant d’un rire qui lui etait particulier et qui etait destine d la fois t a montrer aux autres qu’elle se moquait de quelqu’un et aussi a se [ faire paraître plus jolie..." (Du câte de chez Swann, II, p. 167). [ d) Le temps retrouve, II, p. 165. I e> Sodome et Gomorrhe, I, p. 18. 95 PERSONAGII Se poate extrage din Proust cea mai pesimistă filozofie. De nici un om nu poţi fi sigur, fiecare poate proceda altminteri decît te-ai fi aşteptat. Acţiunile fiecăruia se vor îndeplini la întîmplare. Saint-Loup, după ce va iubi pe Rachel, după ce se va însura cu Gilberte, va avea şi el gusturile lui Charlus. (Este o avalanşă de Sodome et Gomorrhe : Charlus, prinţul de Guermantes, Albertine, Lea, M-lle Vinteuil, Andree, M-me Verdurin chiar.) Dar Marcel Proust ? De atîtea ori moralistul Marcel ? Charlus nu vorbeşte cu el mai răspicat ? Cînd au început aceste gusturi la Saint-Loup ? Aime pretinde că de mult, de pe cînd Saint-Loup era încă împreună cu Rachel. Este posibil ? Tot Saint-Loup apare, tocmai cînd Marcel îl chema în ajutor ca s-o readucă pe Albertine, de o violenţă şi de o meschinărie neaşteptate. Dar exemple de gesturi neaşteptate se pot da cu ocazia fiecărui personagiu. Saint-Loup se preface că nu-1 recunoaşte pe Marcel tocmai cînd i se arătase mai bun prieten. Charlus îşi arată bunăvoinţa sau tirania, după un joc interior, ciudat, nelogic. Albertine refuză cu indignare prima sărutare, şi doreşte sărutarea cînd Marcel se aştepta mai puţin. Fiind astfel construite, mă întreb dacă personagiile lui Proust au existenţa pe care le-o conferă criticii. Dar sînt şi afte motive că ele nu reuşesc să aibe un relief. Desigur, oricine va şti multe despre Swann sau despre Charlus. Dar e suficient pentru reţinere ca numele lor să fie repetat de o mie de ori. Te obicinuieşti cu ei pentru totdeauna. Le cunoaştem gusturile cele mai intime. Nu însă toate. Toate detaliile cunoscute vor rămîne pe aceeaşi axă, care nu este întotdeauna principală. De fapt portretele sînt rare, insuficiente, şi nu i-am recunoaşte pe stradă. Nu ştim dacă Swann avea barbă sau nu, şi aflăm mai tîrziu că ducele la început era ras. La Balzac, pentru ca un personagiu să capete viaţă, se petrece altminteri. Facem cunoştinţă cu oraşul, cu strada, cu lucrurile, cu rudele acelui personagiu, care toate sînt făcute să-l valorifice, să-l anunţe, ‘după cum Tartuffe este anunţat cu mult înainte, şi abia în actul al treilea apare. Se alege o singură trăsătură a eroului, universală, şi apoi se insistă pe ea, la toate vorbele pe care le spune, la toate faptele care 96 se petrec cu dînsul. Bineînţeles, se simte lucrătura, dar arta nu este fotografie. La Proust decorul nu contează. Eroii aproape n-au fizionomii. Numai stări sufleteşti, nu totdeauna esenţiale. Mici procedee care nu invidualizează. Şi insistă pe trăsăturile necaracteristice. De pildă, felul de a vorbi al Albertinei, cuvintele ei curioase se reprezintă de nenumărate ori. S-a spus că Proust mai tîrziu va trebui redus, că se vor alege fragmente din opera lui imensă. Cred că această operaţie va putea fi făcută fără păreri de rău. Detaliul în sinea lui este preţios. Dar n-are nimic înaintea lui, sau după, de care să se iege. Marcel vrea să scape de Albertine, de cîte ori este sigur de ea. De nenumărate ori ni se arată aceasta. Proust ne-a pus la dispoziţie un material imens. Nu trebuie să te sfieşti ca să alegi din el, chiar dacă fiecare frază încîntă prin şerpuirea ei. Dar să cercetăm mai de-aproape viaţa unora dintre aceste personagii. Trebuie ales, pentru început, Franşoise. Franşoise, servitoarea Franşoise, este o apariţie tot atît de rară între atîţi nobili, ca şi un servitor în piesele lui Moliere. Cărţile lui Proust parcă sînt şi ele făcute pentru curte. Totuşi, Franşoise este un personagiu de prim ordin. Revine pretutindeni, întrerupe după voie firul unei acţiuni în care n-ar avea ce căuta. Franşoise există puternic cu ocazia Albertinii sau a lui Saint-Loup. Sînt amănunte minunate cu ocazia ei, şi deoarece subiectul este la îndemîna noastră, şi nu la distanţă — cum se întîmplă cu familiile ducale, unde nu putem controla (de cîte ori nu reflectăm : e admisibil ca un nobil ca Charlus sii aibe capricii atît de vulgare, lipsite de cea mai elemen-i.ară politeţe ?) — putem să ne dăm seama de exactitatea notărilor lui Proust. Cred că Franşoise este personagiul cel mai viu. Facem cunoştinţă cu dînsa chiar de la început. Fusese m.ii întîi în serviciul lui tante Leonie. „A peine arrivions imus dans Vobscure antichambre de ma tante que nous aper-i evions dans l’ombre, sous Ies tuyaux dyun bonnet eblouissant, 0 ude et fragile comme s’il avait ete de sucre file, Ies remous 1 miccntriques d’un sourire de reconnaissance aniiicipe. C’etait hunţoise, immobile et debout dans Vencadrement de la petite pui le du corridor comme une statue de sainte dans sa r&che. i hunul on etait un peu habitue a ces tenebres de chappelle, 97 on distinguait sur son visage l’amour desinteresse de l’huma-nite, le respect attendri ţour Ies hautes classes qu’exaltait dans Ies meilleurs regions de son coeur l’espoir des etrennes." Mama lui Marcel vorbea cu dînsa. Franşoise era „confuse qu’on s’occupât d’elle... maman eta.it la premiere personne qm lui d,onnât cette douce emotion de seniir que sa vie, ses bonheurs, ses chagrins de paysanne pouvait presenter de l’interet, etre un motiţ de joie ou de tristesse pour une autre qu’elle-meme“... „cette bonne intelligente et active, qtii etait aussi belle des cinq heures du matin dans sa cuisine... que pour aller a la graride messe; qui faisait tout bien, travaillant comme un cheval, quelle fut bien portante ou non, mais sans bruit, sans avoir l’air de rien faire“...; ea „ne pouvait pas en-tendre parler d’un malheur arrive d un inconnu, meme dans une pârtie du monde eloigne, sans commencer d gemir". Fran-ţoise are conversaţii cu tante Leonie asupra întîmplărilor tîrgului. Ca de obicei la Proust, din însăşi vorba se desprinde caracterul lui Franşoise. Are păreri, interpretează lumea. Iată că are şi o filozofie asupra vieţii şi a morţii (cu ocazia armatei despre care Franşoise are totdeauna ceva de spus). Trece armata prin faţa casei: „ «Pauvres enfants, disait Francoi.se, a peine arrivee d la gr iile et deja en larmes; pau- jeunesse qui sera fauchee comme un pre ; rien que d'y penser j'en suis choquee», ajoutait-elle en mettant la main sur son coeur, la ou elle avait recu ce ohoc. «C’est beau, n’est-ce pas madame Francoise, de voir des jeunes gens qui ne dement pas d la vie ?» disait le jardinier pour la faire «monter». II n’avait pas parle en vain : «De ne pas tenir d la vie ? Mais d quoi donc qu’il faut tenir, si ce n’est pas d la vie, le seul cadeau que le bon Dieu ne fasse jamais deux fois...» Grădinarul adăuga : «La revolution vaudrait mieux, parce que quand on la declare, il n’y a que ceux qui veulent partir qui y vont». «Ah ! oui, au moins je comprends cela, c’est plus franc»." Cu ocazia războiului de la 1914, ea „trouvait qu’on ne devait pas abandonner «Ies pauvres russes» puisqu’on etait «alliancee»". în timpul războiului, „Elle ne dormait plus, ne mangeait plus, se faisait lire Ies communiques auxquels elle 98 ne comprenait rien, par le maître d’hotel, qui n’y comprena.it guere davantage, et chez qi4 le deşir de tourmenter Frangoise etait souvent domine par une allegresse patriotique; il disait avec un rire sympathique, en parlant des allemands : «Qa doit chauffer, notre vieux Joffre est en train de leur tirer des plâns sur la Comete». Frangoise ne comprenait pas trop de quelle comete il s’agissait, mais n’en sentait pas moins que cette phrase faisait pârtie des aimables et originales extra-vagances auxquelles une personne bien elevee doit repondre, avec bonne humeur, par urbanite, et haussant gaiement Ies epaules d’un air de dire : «II est bien toujours le meme»... elle temperait ses larmes d’un sourire.“ Franşoise prepară admirabil mînearea. Interesant este de urmărit mîndria pe care o trage ea din asta. Avem două ocazii s-o examinăm, desfăşurîndu-se pe spaţiu întins. O data : „A cette heure ou je descendcds apprendre le menu, le dîner etait deja commence, et Frangoise, commandant aux for-ces de la nature devenues ses aides, com>ne dans Ies feeries ou Ies' geants se font engager comme cuisiniers, frappait la houille, donnait a la vapeur des pommes de terre a etuver et faisait finir d point par le feu Ies chefs-d’oeuvre culinaires d’abord prepares dans des recipients de ceramistes qui allcâent des grandes cuver, marmites, chaudros, et poissonmeres... etc.“ Dar sufletul Franşoisei se întregeşte : „...elle etait en train, dans l’arriere cuisine qui donnait sur la basse-cour, de tuer’ un poulet qui, par sa resistence desesperee et bien naturelle (ce mediocru este acest .„bien naturelle" !), mdis accom-pagnee par Frangoise hors d’elle, tandis qu’elle cherchait a lui fendre le cou sous l’oreille, des cris de «sale bete!» mettait la sainte douceur et l’action de notre servante un pete moins en lumiere qu’il n’eut fait, au dîner du lendemain, par sa peau brodee d’or comme un chassuble et son jus precieux egoutte d’un ciboire." Pentru a vedea marea pricepere culinară a Francoisei, şi mîndria ei din această pricină, trebuie cercetat şi fragmentul cînd Norpois este invitat la masă la părinţii lui Marcel. Mîncările Francoisei punctează conversaţia politică dintre Norpois şi tatăl lui Marcel. (în timp ce la un dejun la ducele de Guermantes aproape nu se vorbeşte de felurile servite.) N-am intenţia să ocup locuri speciale cu trăsături de acelaşi fel. Pot astfel să prezint încă o trăsătură minunată 99 ca sens a Franţoisei, numai pentru că o găsesc în continuare, urmînd şi eu capriciul lui Proust. „Les torrents de larmes qu’elle versait en lisant le Journal sur les infortunes des inconnus se tarissaient vite si elle pouvait se representer la personne qui en etait l’objet d’une facon un peu precise. Une de ces nuits qui suivirent l’accouche-ment de la fille de la cuisine, celle-ci fut prise d’atroces coli-ques, maman l’entendit se plaindre, se leva et reveilla Fran-ţoise qui, insensible, declara que tous ces cris etaient une comedie, «qu’elle voulait faire la maîtresse». Le medecin qui craignait ces crises, avait mis un signet, dans un livre de medecine que nous av'ions, a la page ou elles sont decrites et ou il nous avait dit de nous reporter pour trouver l’indi-cation des prermers soins a donner. Ma mere envoya Fran-goise chercher le livre en lui recommandant de ne pas lais-ser tomber le signet. Au bout d’}une heure (nu se exagerează ?) Francoise n’etait pas revenue; ma mere indignee cruţ qu’elle s’etait recouchee et me dit d’aller voir moi-meme dans la bibliotheque. J’y trouvai Frangoise assise qui, ayant voulu regarder ce que le signet marquait, Usait la description clinique de la crise et poussait des sanglots, maintenant qu’il s’agissait d’une malaSe-type qu’elle ne connaissc&t pas.“ Dar mai sînt şi alte scene în care devotata Francoise apare totuşi atroce. Cu ocazia bolii şi morţii bunicii, apar, împerecheate, amîndouă aceste trăsături. „Francoise nous rendait un serdice infini par sa faculte de se passer du som-meil, de faire les besognes les plus dures. Et si, etant allee se coucher apres plusieurs mdts passees de bout, on etait oblige de l’appeler un quart d’heure apres qu’elle s’etait endormie, elle etait si heureuse de faire des choses penibles comme si elles eussent ete les plus simples du monde que, loin de rechigner, elle montrait sur son visage de la satisfaction et de la modestie.“ Cînd are însă un musafir la bucătărie, părăseşte pe bunica, deoarece acesta este protocolul ei. Şi acest magnific pasaj, din care Franşoise reiese întreagă, îl redau în întregime, şi cititorul va putea scoate toate sensurile, căci orice interpretare pe care aş încerca-o, m-aş teme să nu fie incomplectă. „A force de lui demander si elle ne desirait pas etre coiffee, Francoise finit par se persuader que la demande venait de ma grand’mere. Elle apporta des brosses, des 100 peignes, de l’eau de Cologne, un peignoir. Elle disait: «Cela ne peut pas fatiguer madame Amedee, que je la peigne ; si faible qu’on soit on peut toujours etre peignee». C’est-â-dire on n’est jamais trop faible pour qu’une autre personne ne puisse, en ce qui la concerne, vous peigner. Mais quand ’fentrai dans la chambre, je vis entre les mains cruelles de Erangoise, ravie comme si elle etait en train de rendre la sânte a ma grad’mere sous l’eplorement d’une vielle che-velure qui n’avait pas la for ce de supporter le contact du peigne, une tete qui, incapable de garder la pose qu’on veut lui donner, s’ecroulait dans un tourbillon incessant oii l’epui-sement des forces alternait avec la douleur. Je sentis que le moment ou Erangoise allait avoir termine, s’approchait, et je n’osai pas la hâter en lui disant: «C’est assez», de peur qu’elle ne me desobeit. Mais en revanche je me prtcipitai quand, pour que ma grand’mere vit si elle se trouvait bien coiffee, Frangoise, innocemment feroce, approcha une glace. Je fus d’abord heureux d’avoir pu l’arracher a temps de ses mains, avant que ma grand’mere, de qui on avait soigneuse-ment eloigne tout miroir, eut apergu par megarde une image d'elle-meme qu’elle ne pouvait se figurer. Mais, helas ! quand„ un instant apres, je me penchai vers elle pour baiser ce beau jront qu’on avait tant fatigue, elle meregarda d’un air etonne, mefiant, scandalise : elle ne m avait pas reconnuA Şi pentru a epuiza relaţiile dintre Franfoise şi bunica bolnavă de moarte, şi acest detaliu : „Je savais quel degout ma grand’mere avait de voir ccrtaines betes, a plus forte raison d’etre touchee par elles. je savais que c’est en consideration d’une utilite superieure c aceea mi-ani căutat exemplele mai ales din punctul acesta de vedere. Cred că aceste exemple sînt minunate, şi pui fi preţuite pentru ele însele, fără a le pretinde neapărat a servească pentru demonstraţie. 103 Dar cred că Franşoise este personajul cel mai/izbutit în opera lui Proust, cel mai complect, examinat ) Idem, II, p. 135. O Idem, p. 183. 107 je rentrais dans l’apres-midi pour etre un peu seul avec elle, on me disait qu’elle n’etait pas la ; ou bien elle s’enfermait avec Frangoise pour de longs conciliabules, quil ne m’etait pas permis de troubler. Et quand, ayant passe la soiree de-hors avec Saint-Loup je songeais pendant le trajet du retour au moment ou, j’allcâs pouvoir retrouver et embrasser mu grand’mere, j’dvais beau attendre qu’elle frappât contre la cloison ces petits coups qui me diraient d'entrer lui dire bon-sdr, je n’entendais rien; je finissais par me coucher, lui en voulant un peu de ce qu’elle me privat, avec une indiffe-rence si nouvelle de sa part, d’une joie sur laquelle j’avais tant compte, je restais encore, le coeur palpitant comme dans mon enfance, a ecouter le mur qui restait muet et je m endormais dans Ies larmes.“ ^ (Bunica era bolnavă.) Fata Gilbertei, foarte bogată, se va mărita cu un om obscur.b) Leonie, mătuşa atît de inamicală cu Marcel, îi lasă prin Testament toată averea.c) Norpois îşi împarte laudele pentru mîncarea gătită de Franşoise, invers decît se aşteaptă toată lumea. Swann şi Odette, spre surprinderea generală, trăiesc foarte bine după căsătorie.e) Odette, de altfel, va fi foarte îndurerată după moartea lui SvTann.f) Prinţesa de Parma, după ce arată cea mai caldă prietenie pentru mama lui Marcel, o primeşte prost. g) Me-[lle] Stermaria nu vine la Bois, după ce Marcel şi-a preparat îndelung aventura. h) Norpois vorbeşte de bine pe Marcel (cu toate că în Norpois Marcel nu avea nici o încredere că ar putea vorbi pe cineva de bine.l) Desigur, toate aceste întîmplări neaşteptate sînt motivate. Totuşi, surprinde asemănarea dintre ele, şi numărul lor mare. a> A l’ombre des jeunes filles en fleurs, II, p. 81. W Temps retrouve, II, p. 234. c>, e) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 27, p. 32, p. 39. I), 8) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, II, p. 34, 70. h), 0 Le cote de Guermantes, II, p. 77, 193. 108 Charlus şi Saint-Loup, la prima lor cunoştinţă cu Marcel, prezintă numai surprize. Sînt amicali sau -îndepărtaţi, pă-rînd fără de nici o logică. La fel se prezintă şi Elstir. (Bineînţeles mai discret decît Charlus.) Aflăm cîte o trăsătură importantă, numai întîmplător : Charlus pretinde că liliala ducesă a avut multe aventuri. Swann a suferit mereu de eczemă. b) M-me de Cambremer a avut legături amoroase cu Swann.c) Această surpriză e pusă de Proust chiar în miezul personagiilor sale. Cu toţii au două trăsături importante care sînt în complectă contradicţie. Totodată, buni şi răi, cinstiţi şi hoţi, deştepţi şi imbecili. Psihologia rudimentară a eroilor lui Victor Hugo. (Şi, bineînţeles rafinată, la Dostoievski. d)) Proust a fost obsedat de aspectul dublu pe care îl prezintă un om, a remarcat-o de nenumărate ori : „Des dons reels qui peuvent coexister avec la pire vulga-rite.e) „Cet ecrivain qui d’ailleurs pour chaque caractere aurait a en faire apparaître Ies faces Ies plus opposeesf) „...on peut etre illettre, faire des calambours stupides, et pos-seder un don particulier, qu’aucune culture generale ne rem-place, comme le don du grand stratege ou du grand clini-cien.“ * 6 * 8) * * ii) Astfel, Cottard este un imbecil şi totuşi un doctor mare ; numai el se pricepe să-l caute pe Marcel. h) Celebrul muzician Vinteuil e un om modest şi ridicol. Bergotte este bun şi rău. Ducesa de Gu-ermantes e foarte binevoitoare, dar nu te serveşte niciodată, în timp ce M-me de Montmorency e gata să te ofenseze, dar nu uită să-ţi fie de folos. *1 Le temps retrouve, II, p. 226. 6) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 160. Şi Le câte de chez Swann, II. O Sodome et Gomorrbe, II, p. 172. *0 Dostoievski e mai aproape de Proust decit spune d-I Cărnii Petrescu. Le temps retrouve, II, p. 239. f) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 9, 67, 122. «) Le cote de Guermantes, II, p. 229. ii) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 7. 109 Swann, nepreţuitul Swann, este şi ridicol. Vaugoubert e ridicol, dar şi foarte priceput în ceea ce priveşte politica internaţionala.a) M. de Cambremer, om excelent, se va amuza totuşi de boala Iui Marcel. Brichot e ironizat în cenaclul Verdurin, dar e totuşi un savant. Articolele lui vor fi preţuite în timpul războiului.b) Norpois, care părea definitiv un ratat, va avea şi el mare succes cu articole de ziar. Charlus e viţios, dar n-ar face o scrisoare anonimă. Orsan invers. c) Din toate aceste exemple, găsite la diferite distanţe în opera lui Proust, se poate constata un spirit de surpriză de care se uzează. Oamenii vor părea uneori artificiali, din-tr-un motiv invers ca acela care-i face artificiali pe cei construiţi prea logic, fiecare procedează totdeauna neaşteptat, opus felului cum ar fi fost normal să procedeze. Cînd eşti obicinuit cu Proust, urmăreşti întîmplările neprevăzute cu tot atîta precizie. Unele jocuri interioare fac impresia de trucuri. Se simte invenţia. Şi voinţa de abilitate. d) TEATRU Oricît de ciudat ar părea, oricît ar fi materialul de cenuşiu, menţinîndu-şi culoarea fără de nici o variaţie, Proust întrebuinţează şi efecte teatrale. (Din punctul acesta de vedere poate fi comparat cu Saint-Simon. Nu numai pentru că sînt preocupaţi de aceeaşi lume.) El vede scena. (E drept însă că nu insistă la fel asupra tuturor personagiilor.) Şi are tendinţa de caricatural, ca orice om de teatru. lata primirea aristocraţilor oaspeţi la clanul Verdurin, pe care o organizează Charlus. Charlus e încîntat. După recepţie, monologhează exultant lîngă Brichot şi Marcel, în timp ce Verdurin, montat de doamna Verdurin, care era furioasă că nu a) Sodome et Gomorrhe, I, p. 22. b) Sodome et Gomorrhe, II, p. 1S7. O Swann, II, p. 201. d) Swann: „...II savait bien comme une verile generale ’jue la vie des Stres est pleine de contrastes..." (Swann, II, p. 203). 110 jucase primul rol, pregătea în altă cameră dezastrul : să-l convingă pe Morel, amorul lui Charlus, să-l părăsească pe acesta. Charlus vorbeşte cît mai mult, ca să savureze bucuria pe care o pregăteşte : va anunţa pe Morel că i-a obţinut decorarea, şi astfel va fi recompensat din plin. Şi cînd, în sfîrşit, aflînd evenimentul, Morel, în urma poveţelor, rămîne nepăsător, Charlus devine dezarticulat. Noroc că prinţesa de Parma, care îşi uitase evantaliul la Verdurin, revine şi îl salvează. Scenă teatrală, şi totodată neverosimilă. Teatrale apar şi surprizele cu moartea sau viaţa Albertinii. Dar Proust este atît de satisfăcut de efectele pe care le scoate uneori, încît repetă scena, sau ne prezintă aceeaşi scenă cu foarte mici variaţiuni. Tot despre Charlus, în vizită la menajul Verdurin, atras acolo de prezenţa lui Morel. Nimeni nu bănuieşte importanţa lui de aristocrat, şi titlul de „baron" produce o impresie umilă, fără să se ştie că alegerea acestui titlu a fost făcută dintr-o supremă eleganţă. (Şaint-Loup îi povesteşte lui Marcel toate detaliile.) Charlus va triumfa de două ori, spunînd cine este, o dată în faţa lui Verdurin, şi o dată în faţa doamnei. Scenele sînt preparate încet, pentru ca efectul să nu fie escamotat. Iată discuţia dintre Charlus şi Verdurin : „— Je n’attache (Verdurin vorbeşte) aucune importance aux titres de noblesse, ajouta-t-il, avec ce sourire d.edaigneux que fai vu a. tant de personnes que j’ai connues... Mais enfin, puisquil y a.vait justement M. de Cambremer et qiiil est marquis comme vom n’etes que baron... (Sînt posibile ultimele vorbe ? Dar Proust a făcut pe Verdurin să vorbească astfel, pentru ca răspunsul lui Charlus să fie şi mai impresionant.) — Permettez, repondit M. ie Charlus avec un air de hauteur a M. Verdurin etonne, je suis aussi duc de Brabant, Damoiseau de Montargis, prince d'Oleron, de Ca-rency, de Viareggio et des Dunes.“ (Aici umbra lui Augier, De Presles în faţa lui Poirier.) Şi ca la teatru, după efect, atmosfera se schimbă brusc, fără nici un cuvînt de prelungire". „M-me Verdurin vţnt a moi pour me montrer Ies fleurs d’Elstir...1' Dar altă scenă asemănătoare, tot Charlus, în faţa lui M-me Verdurin. (Ca şi cum Verdurin n-ar fi putut să explice între timp valoarea lui Charlus nevestei sale.) „— Est-ce que vous y avez rencontre le duc de Guermantes ?... (M-me Verdurin întreabă.) — Mais m comment est-ce que je ne le connaîtrais pas, repondit M. de Charlus, dont un sourire fit onduler la bouche.., — Pourquoi dites-vous: «Comment est-ce que je ne le connaîtrai pas ?» —- Mais puisque c’est mon frere...“ Iarăşi un tablou... M. de Cambremer află tot atît de neprevăzut că marele doctor Cottard este unul dintre familiarii clanului Verdurin. Verdurin spune : „— C’est notre medecin de familie, un brave coeur que nous adorons et qui se ferait couper en quatre pour nous; ce n’est pas un medecin, c’est un ami, je ne pense pas que vous le connaissiez (pentru ca efectul să fie şi mai mare), rii que son nom vous dţrait quelque chose. En tout cas, pour nous c’est le nom d’un bien bon homme, d’un bien cher ami, Cottara. Ce nom murmure d’un air modeste, trompa M. de Cambremer, qui cruţ qu’il s’agissait d’un autre. — Cottard ? Vous ne pariez pas du professeur Cottard ?... — Ah ! si, justement, il est professeur, dit M. Verdurin. — Quoi, le professeur Cottard! Vous ne vous trompez pas ! Vous etes bien sur que c’est le meme ! celui qui demeure rue du Bac ? — Oui, il demeure rue du Bac, 43. Vous le connaissez ? — Mais tout le monde connait le professeur Cottard. C’est une sommite! C’est comrne si vous me demari-diez si je connais Bouffe de St.-Blaise ou Courtois-Suffit. J’avais bien vu en l’ecoutant parler que ce n’etait pas un homme ordinaire, c’est pourquoi je me suis permis de vous demander. — Voyons, qu’est-ce qu’il faut jouer, atout? de-mandait Cottard !“ (Cottard la masa de cărţi). Nu este acesta teatru ? Şi scena e de mult pregătită. De mult, menajul Cambremer îşi arăta dispreţul pentru menajul Verdurin, la care, ca proprietari ai vilei de la Raspeliere, trebuiau să vie în vizită, unde nu-şi puteau închipui că vor descoperi pe celebrul Cottard. Dar există o scenă şi mai concludentă, pentru a se demonstra că Proust, cu toate că voia să facă impresia că scrie la întîmplare şi că nu-1 interesează decît transcrierea vieţii, exact cum a trăit-o, totuşi îşi aranjează anumite efecte : atunci cînd Swann îşi anunţă ducilor de Guerman-tes, prietenilor lui vechi, moartea apropiată. Nu voi lua din această scenă decît ceea ce interesează acum, căci de prea multe ori sînt obligat să fac aluzie la ea. 112 Aşadar : ducii se prepară să se ducă la o recepţie la madame de Saint-Euverte. (De ce atîta febrilitate pentru recepţia Saint-Euverte, pe care o dispreţuiau complect ?) I )ucii sînt îmbrăcaţi, trăsura e la scară, îşi iau rămas bun de la Swann, prietenul casei, şi de la tînărul Marcel. Tocmai atunci îşi anunţă Swann moartea. Bineînţeles, se insistă asupra situaţiei, pentru ca efectul să fie cu atît mai mare. Ducele la fiecare clipă arată că e grăbit. Ducesa spune : „«Eh bien, vous ne dites pas si vous viendrez en Italie avec nous.» «Madame, je crois bien que ce ne sera pas possible...» «]e voudrais tout de meme savoir, lui demanda M-me de Guermantes, comment dix mois d’avance vous pouvez savoir que c’est impossible.» «Ma chere duchesse, je vous le dirai si vous y tenez, mais d’abord vous voyez que /<• suis tres souffrant.» «Oui, mon petit Charles, je trouve que vous n’avez pas bonne mine du tout, je ne suis pas contente de votre teint, mais je ne vous demande pas cela pour dans huit jours, je vous demande cela pour dans dix mois. En dix mois on a le temps de se soigner, vous savez.» A ce moment un valet de pied vint annoncex^ que la voiture etait avancee. «Allons, Oriane, a cheval», dit le duc qUi piaffdit deja d’impatience... «Eh bien, en un mot, la r tu son qui vous empechera de venir en Italie?»... «Mais, ma chere amie, c’est que je serai mort depuis plusieurs mois»..A Vorba ultimă n-a fost spusă decît după multe insistenţe neverosimile, în timp ce se produceau tot felul de întreruperi : totul, pentru ca impresia să fie şi mai puternică. Tema, o antiteză, gen romantic : uşurinţa ducilor şi, alături, destinul tragic al lui Swann. Dar nu trebuiesc desprinse fragmente întregi pentru a asista la reprezentaţii. Din mersul conversaţiei chiar, din fiecare rînd, poţi avea un spectacol. Sînt scene statice, o recepţie sau un dineu, şi asta ajută să se organizeze un teatru. Comicul abundă, chiar cu riscul caricaturii, cu riscul ca perso-nagiile să pară prea simple. însăşi intenţia de satiră presupune acest comic. Nu înseamnă însă că s-ar putea utiliza dialogul pentru o piesă. Sînt nuanţe, care se sesizează mai ales la lectură. Dar savoarea unei replici rămîne întreagă. De exemplu, să-l examinăm pe Norpois. Norpois nu apare de prea multe ori. îl găsim împreună cu prietena lui intimă, M-me de Villeparisis, sau celebru pentru articolele 113 lui din timpul războiului. Dar, mai ales, într-o lungă scenă, la masă, la tatăl lui Marcel. Aici trebuie urmărit mai ales, în monologul lui subtil şi artificial. La masă, tata, mama, Marcel, Franfoise, care evoluează cu prilejul mîncării. Iar Norpois discută politică externă. Fiecare aluzie capătă importanţă. Portretul magnific al unui ratat. Norpois vorbeşte : „II (un alt tînăr) a publie il y a deux ans — il est d’ailleurs beaucoup plus age que vous, naturellement (decît tînărul Marcel) — un ouvrage reiaţif au sentiment de l’ln-fini sur la rive occidentale du lac Victoria-Nyanza et cette annee un opuscule moins important, mais conduit d’une plume alerte, parfois meme aceree, sur le fusil a repetition dans l’armee bulgare, qui l’ont mis tout d fait hors de pair.“ Sau, despre vizita regelui Theodose : ,,— Enchante /... Le toast qu’il a prononce a l’Elysee, et qi4, d’apres des renseignements qui me viennent de source tout d fait autorisee, avait ete compose par lui du premier mot ’jusquau dernier, etait entierement digne de l’interet qu’il a excite partoui... Le mot etait attendu, il a ete choisi d merveille (cuvîntul lui Trissotin !), vous avez vu comme il a porte. Pour ma part j’y applaudis des deux mains.“ Apoi : ,,-^r Oui, j’ai pense que le recent telegramme de Vempe-reur d’Allemagne, na pas du etre de votre gout, dit mon pere. M. de Norpois leva Ies yeux au ciel d’un air de dire : ■—■ Ah ! celui-ld /“ Dar Norpois are păreri nu numai despre politică, dar şi despre literatură, artă etc. îi place biserica de la Balbec, dar preferă Sainte Chapelle. Iată cum se exprimă el: „— Non, elle nest pas mal, mais enţin elle ne peut pas soutenir la comparaison avec ces veritables bijoux ciseles que sont Ies cathedrales de Reims, de Chartres, et ă mon gout, la perle de toutes, la Sainte Chapelle de Paris." Deci, se degajează comicul din vorbele pe care le spune. Norpois subtil, inutil, încrezut, şi de fapt neluat în seamă. O glorie vetustă. în istoria literaturii se vorbeşte despre D’Ar-genton al lui Daudet. Şi acolo, un ratat. Dar ce progrese imense s-au făcut de atunci ! 114 Totuşi, uneori Proust simplifică pînă la caricatural şi sîntem surprinşi cum se poate mulţumi cu efecte care puteau să-l mulţumească doar pe Alecsandri odinioară. „Cependant M-me Bontemps qui avait dit cent fois au’elle ne voulait pas aller chez Ies Verdurin, ravie d’etre invitee aux mercredis, etait en train de calculer comment cile pourrait s’y rendre le plus de fdis possible“. Şi apoi : „«Vous pourriez aussi dîner avec nous, disait M-me Bontemps a M-me Swann. Apres dîner on irait tous ensemble cn Verdurin, foire Verdurin; et meme si ce devait avoir pour effet que la Patronne me fasse Ies gros yeux et ne m’invite plus, une fois chez elle nous resterons toutes Ies trois â causer entre nous, je sens que c’est ce qui m’amusera le plus.» Mais cette affirmation ne devait pas etre tres veri-dique car M-me Bontemps demandcât: «Qui pensez-vous qu’il V aura de mercredi en huit ? Quest-ce qui se passera ? 11 ny aura pas trop de monde, au moins?» «Moi, je n’irais cer-lamement pas, disait Odette. Nous ne ferons qu’une petite ,i pparition au mercredi final. Si cela vous est egal d’attendre ji/sque-la.» Mais M-me Bontemps ne sembldit pas seduite par cette proposition d’ajournement.“ Caricatural : Bloch către Marcel : „«...Tu ne peux imaginar, moi qui te taquine si cruellement, la tandresse que j’ai pour toi. Elle va souvent quand je pense a toi jusqu-aux larmes». Et il fit entendre sanglot.“ Franţoise despre Bloch : „«Comment c’est ţa, M. Bloch! Ah! Vraiment on ne dirait pas a le voir». Elle avdit l’air de m’en garder rancune, i mume si je lui eusse jamais «surfait» Bloch. Et pourtant elle eut la bonte d’ajouter: «He bien, tout M. Bloch qu’il ea, Monsiieur peut Aire qu’il est aussi bien que lui».“ Poate vorbi astfel ducele de Guermantes despre dreyfus-'.ismul evreului Swann ? „«Ah! J’ai ete bien trompe. Je ne parle pas de moi, i.1 ea convenu que je suis une pauvre bete, dont Vopimon ne imnpte pas, une espece de va-nu-pieds, mais rien que pour ( >riane, il n’aurait pas du foire cela, il aurait du desavouer mrrertcment Ies Juifs et Ies sectateurs du condamne.»“ Ducesa •iil.uigă puţin mai tîrziu : „«Mais c’est vrai, je n’ai aucune lajson de cacher que j’avais une sincere affeciion pour Char- 115 Ies.» «La, vous voyez, je ne lui fais pas dire. Et apres cela, il pousse l’ingratitude fusqu’d etre dreyfusard!»“ M-me Verdurin se preface că se înspăimîntă de vizita celor doi Cambremer. „II ne faut pas me laisser seule en tete-a-tete avec ces chinois-ld! Îl faut au contraire que rtous soyons en nombre pcur supporter l’ennui. Naturellement fious ne pourrons parler de rien de ce qui nous interesse. Ce $era un mercredi de rate, que voulez vous !“ E rudimentar felul în care Cambremer îi vorbeşte iui Marcel despre boala acestuia, asemănătoare cu boala unei surori de a lui Cambremer. (Amănuntul se repetă de mai multe ori.) „— Vraiment vous devriez venir vous installer a Feterne, vous causeriez de vos etouffements avec ma soeur. “ Nu intenţionez să epuizez exemplele. Vreau numai să spun că există un anumit relief, întrebuinţat numai pentru efect, ca în teatru, şi aceasta în dauna complexităţii personagiilor şi a verosimilităţii. Şi poate că citarea repetată a Iui Moliere (Moliere e dintre scriitorii cei mai citaţi), alături de Balzac şi, mai ales, de Saint-Simon, nu este o simplă întîmplare... PORTRETE Foarte puţine portrete se găsesc în Proust. Cînd sînt, ele se reduc la cîteva cuvinte. Aspectul fizic nu joacă nici un rol pentru caracterizare. Eroii cei mai familiari nu ştim cum arată la faţă. Dacă ni se spune un amănunt al înfăţişării lor, acesta foloseşte numai ca să se analizeze unele trăsături sufleteşti care au motivat acest amănunt. Cînd Proust constată că îmbătrînesc oamenii, arată cum se prezintă această îmbă-trînire ; deci portretul pe care ni-1 prezintă este demonstrativ. Pe M. de Cambremer îl cunoaştem puţin : „...son physi-que etonnait. Sans doute devait-on s’y habituer. Mais son nez avait choisi pour venir se placer de travers au-desSus de sa bouche, peut-etre la seule ligne oblique, entre tant d’autres, qu’on rCeut en Videe de tracer sur ce visage, ce qui signifiait une belise vulgaire, aggravee encore par le voisinage d’un teint normand d la rougeur de pommes. II est possible que Ies yeux de M. de Cambremer gardassent dans 116 leurs paupieres un peu de ce ciel du Cotentin, si doux par Ies beaux jours ensoleilles ou le promeneur s’amuse d voir, arretees au bord de la route, et â compter par centaines, Ies ombres des peupliers, mais ces paupieres lourdes, chassieuses et rabattues, eussent empeche l’intelligence elle-meme de passer. Aussi, decontenance par la rmnceur de ce regard bleu, se reportait-on au grand nez de travers. Par une transposition de sens, M. de Cambremer vous regardait avec son nez. Ce nez de M. de Cambremer netait pas laid, plutot un peu trop beau, trop fort, trop fier de son impor-tance. Busque, astique, luisant, flambant neuf, il etait tout dispose a compenser l’insuffisance spirituelle du regard ; mal-heurevisement, si Ies yeux sont quelquefois l’organe ou se revele l’intelligence, le nez (quelle que soit d’ailleurs l’intime solidarite et la repercussion insoupţonnee des traits Ies uns sur Ies autres) est generalement l’organe ou s’etale le plus aisc-ment la betise.“ ^ Portretul lui M. de Cambremer este ceva foarte rar în opera lui Proust. De altminteri, după cum se vede, el se termină în eseu. Despre înfăţişarea Albertinei, numai cîteva cuvinte : „Cer-tains jours, mince, le teint gris, l’air maussade, une transpa-rcnce violette descendant obliquement au fond de ses yeux comme il arrive quelquefois pom la mer, elle semblail eprou-ver une tristesse d’exilee. D'autres jours, sa figure plus lisse cnglouait Ies desirs a sa surface vernie, et Ies empechait d'aller au-dela...“ b) ...Dar aceasta nu este Albertine de carne, care va locui I. i un loc cu Marcel, ci Albertine asemănătoare cu celelalte ,. jeunes filles en fleurs“, cum o vedea Marcel pe plaja de la II. ilbcc. însuşi Proust insistă asupra identităţii dintre fete. Saint-Loup este înfăţişat mai amplu, şi toate trăsăturile lizioului lui trebuie să-i prezinte jocul interior. însuşi Proust f>i dă seama de aceasta : „Quelquefois je me reprochais de preţuire ainsi plaisir a considerer mon ami comme une oeu-rre d’art, c’est-d-dire, â regarder le jeu de toutes Ies parties de son etre comme harmonieusement regie par une idee generale a laquelle elles etaient suspendues mais qu’il ne connais- *' Sodome et Gomorrhe, II, p. 168. M A Vombre des jeunes filles en ţlettrs, II, p. 220. 117 sait pas et qui par consequent n’ajoutait rien a ses qualites propres, a cette valeur personnelle d’intelligence et de mora-lite â quoi il attachak tant de prix“. Intr-adevăr, pentru reprezentarea lui Saint-Loup, Proust găseşte numai adjective de laudă. înfăţişarea lui Charlus apare de mai multe ori, întotdeauna însă fugară : „...ce gros homme aux cheveux gris, aux moustaches noires, Ies levres rougies d’un fard qui se remarque moins â la fin de la saison, que l'ete ou le grand jour le rendait plus cru et la chaleur a demi-liquide“. b) Despre ducesa de Guermantes ştim numai că era foarte frumoasă, iar despre Swann, nepreţuitul Swann, aproape nimic. c) Ca să-i putem cunoaşte, trebuie să căutăm fotografiile acelor care au servit de modele. Cu toate că aceste modele n-au fost folosite decît aproximativ. Pentru Swann, trebuie să-l căutăm pe Charles Haas. O stratagemă a lui Proust: printre alte nume proprii, amestecă numele lui Charles Haas, ca şi cum acest nume n-ar avea altă semnificaţie în opera lui... „Sene (e vorba chiar de Swann) dans une redingote gris perle, qui fdisait valoir sa hanţe taille svelte, gante de gants blancs rayes de noir, il portalt un tube gris d’une forme evasee que Delion ne faisait plus que pour lui, pour le prince Sagan, pour M. de Charlus, pour le marquis de Modene, pour M. Charles Haas...“ d) -s VOCABULAR Limbagiul lui Proust este extrem de important. Curtius sugerează valoarea lui, dar, ca de obicei, numai sugerează chestiunea. Fiecare personagiu are felul lui de a vorbi. (Cea mai elocventă înclinare pentru teatru). Dar nu se întrebuinţează totdeauna dialogul. (Dialog nici nu se vede, din pri- a) A l’ombre des ieunes filles en fleurs, II, p. 37. i>) Sodome et Gomorrhe, III, p. 109. Şi de mai multe ori în Le cote de Guermantes, II, p. 258, 262, 271. Mai ales, portretul lui Charlus care îmbătrîneşte. c) La distanţe: mustaţă, părul creţ roşcat, puţin chel, ochi verzi scînteietori, purta monoclu (la citit, ochelari). d) Le cote de Guermantes, II, p. 237 ; Montesquiou e citat în afară de Saint-Loup şi Sarah Bernhardt, în afară de Berma. 118 cina paginilor compacte.) Uneori monologul ocupa loc foarte mare (Charlus perorînd...). Prin vorbe, unele personagii îşi definesc firea. M-me de Cambremer de o nobleţe de a doua mînă, totuşi voind sâ fie perfect aristocrată, spune Che’nuville, sau, o bucată de vreme, indusă de cine ştie cine în eroare, Saint-Loupe, şi nu Saint-Lou. „Un jour en visite, entendant une jeune fille dire : «ma tante d’Uzai», «mon onk de Rouan», elle n’avait pas re-connu immediatement Ies noms illustres qu’elle avait l’habi-lude che prononcer: Uzes et Rohan, elle avait eu l’etonne-ment, l’embarras, et la bonte de quelqu’un qui a devant lui a table un instrument nouvellement invente dont il ne soit pas l’usage et dont il n’ose pas commencer â manger. Mais la nuit suivante et le lendemain elle avait repete avec ravissement: «ma tante Uzai» avec cette suppression de l’s final, suppression qui l’avait stupefaite la veille, mais qui lui semblait maintenant si vulgaire de ne pas connaître qu’une de ses andes lui ayant parle d’un buste de la duchesse d'Uzes, M-lle Legrandin (mai tîrzţu M-me Cambremer) lui avait repondu avec mauvaise humeur et d’un ton hautain: «Vous pourriez au moins prononcer comme il faut: Madame d’Uzai».“ Sau... ea adoptă „une expression de Robert, car si pour causer j’employais avec elle ces expressions de Legrandin (fratele său, plebeu, totuşi, şi el cu pretenţii de nobleţe), par une suggestion inverse elle me repondait dans le dialecte de Robert qu’elle ne savait pas emprunte d Rachel“. Iată pe Saint-Loup vorbind despre M-me de Cambremer, şi acum avem ocazia să facem, în acelaşi timp, remarce despre doi oameni: „C’est une femme 'intelligente, m’avait-il assure. Elle ne te dira pas des choses definitives (Ies choses «defiriţiives avaient ete subsdtuees choses «sublimes» par Robert qui mo-difiait tous Ies cinq ou six ans, quelques-unes de ses expressions favorites, tout en conservant Ies principalei), mais c’est une nature, elle a une personnalite, de l’intuition; elle ]ette â propos la parole qu’il faut. De temps en temps elle est enervante, elle lance des betises, pour foire «gratin», ce qui est d’autant plus ridicule que fien n’est moins elegant que Ies Cambremer (un nobil veritabil vorbind despre Cam- 119 brerner, chiar cînd acel nobil este inteligent, şi pretinzînd că nu se împotriveşte ideilor noi), elle n’est pas toujours â la page, mais somme tonte, elle est encore dans Ies per-sonnes Ies plus supportables a frequenter.“ In familia Guermantes era obiceiul de a se inventa cuvinte', mai ales de a se transforma numele proprii. Contesa de Montpeyroux şi vicontesa de Velude erau numite fără ironie, cu tot fizicul lor mare, Fetite şi Mignonne. M-me de l’Eclin era „Ventre affame". Prinţul d’Agrigente era Gri-Gri. Cuvintele ducesei de Guermantes se considerau celebre, se repetau ; însuşi ducele, de obicei neatent la orice făcea nevasta sa, le preţuia, le punea în valoare. Oamenii simpli au şi ei limbagiul lor colorat. Proast le notează toate cuvintele. Altfel vorbeşte Franţoise, şi altfel fata ei. Limba Franco:sei este uneori admirabilă, fără nici o contrafacere de oraş. (Detaliu interesant, uneori limba pe care o întrebuinţează seamănă cu aceea a ducesei de Guermantes, care nu se sfia de cuvintele vechi prin care putea să-şi demonstreze tradiţiile îndelungate.) „...Ce beau Jrangais populdire et pourtant un peu individuel, qui etait le sien“. Indiferent de reproşul lui Marcel, de nedreptatea căruia îşi dă el singur seama. „«Vous etes excellente, lui dis-je mielleusement, vous etes gendlle, vous avez miile qua-lites, mais vous en etes au meme point que le pur ou vous etes arrivee a Paris, aussi bien pour vous connaître en choses^de toilette que pour bien prononcer Ies mots et ne pas faire des cuirs.» Et ce reproche etait particulierement stupide, car ces mots frangais que nous sommes si fiers de prononcer exactement ne sont eux-memes que des «cuirs» faits pour des bouches gauloises qui pronongaient de travers le latin ou le saxon, notre langue n’etant que la prononcia-tion deţectueuse de quelques autres.“ Dar Marcel avea dreptate. Franţoise ironizase pe Alber-tine, pe care n-o simpatizase niciodată. „Le genie linguistique a l’etat vivant, l’avenir et le passe du frangais, voilâ ce qui eut du minteresser dans Ies fautes de Frangoise..." Proust subliniază toate vorbele Franţroisei, cel mai mic amănunt i se pare interesant. Textul devine deseori în felul acesta : „Frangdise... declara... que je m’etais «trouve in-dispose», que j’avais du prendxre «un chaud et ţroid», et le 120 docteur, aussitot appele, declara «preferer» la «severite», la «virulence» de la poussee febrile qui accompagnait ma con-gestion pulmonaire et ne serait «qu’tm feu de paille» a des jorm.es plus «insidieuses» et «larvees»“. Toate personagiile lui Proust sînt urmărite în felul lor de a se exprima. De aceea chiar uneori ai impresia ca sînt lipsite de viaţă. Parcă am avea, la cinematograf, imagini de mişcare, luate cu încetinitorul. Căci astfel apare diplomatul Norpois, pentru care orice vorbă are o adîncă semnificaţie. Toţi impresionează pe Proust, şi directorul hotelului din Balbec, şi băiatul cu liftul de acolo. Observaţie fină, cu prilejul băiatului liftului : „«II n’y a plus autant de monde comme il y a un mois. On va commencer â s’en aller, Ies jours baissent.» Il disait cela, non que ce fut vrai, mais parce qu’ayant un engagement pour une pârtie plus chaude de la câte, il aurait voulu qpie nous partîmes tous le plus tot possible afin que Vhotel fermât et qu’il eut quel-ques jours a M, avant de «rentrer» dans sa nouvelle place. «Rentrer» et «nouvelle„ n’etaient du reste pas des expres-sions contradictoires car, pour le lift, «rentrer» etait la forme usuelle du verbe «entrer»...“ Pe Proust îl interesează toţi cum vorbesc, chiar şi acei care abia apar în memoriile lui. La masă la Verdurin, există şi un savant norvegian. „Un Mustre philosophe nor-vegien qpd parlait le frangais tres bien, mais tres lentement, pour la double rdison, â’abord que l’ayant appris depuis peu et ne voulant pas foire de fautes (il en faisait pourtant quelques-unes) (această paranteză inutilă arată cum ţinea Proust înainte de toate să fie precis, chiar cu riscul unor amănunte inutile), il se reportait pour chaque mot d une sorte de dicdonnaire interieur, ensuite parce qu’en tant que metaphysicien, il pensait toujours ce qu’il voulait dire, pendant qu’il le disait. Brichot face cursuri întregi de filologie, de cîte ori are ocazia. El explică lui Marcel numele proprii ale staţiunilor care se întind în apropiere de Balbec. Cînd Marcel nu mai întreabă el însuşi, pune pe Albertine să întrebe. Pe spaţii mari, etimologia orăşelelor Honfleur, Flers, Barfleur, Har-fleur, Brichot spune Incarville în loc de Balbec. „J’avais eu beau lui foire observer plusieurs fois que jhabitais non pas Incarville mais Balbec, il retombait toujours dans sa 121 faute car c’est sous le nom d’Incarville ou de Balbec-ln-carville qu’il designait cette pârtie du littoral. Il y a aussi des gens qtâ parlent des memes choses que nous en Ies appe-lant d’un nom un peu different.“ în trenul local ducîndu-i la Raspeliere, la Verdurin, în staţia „Hermenonville montait quelquefois M. de Chevregny, dont le nom, nous dit Brichot, signifiait comme celui de Mgr. de Cabrieres, lieu oii. s’assemblent Ies chevres“. Dar uneori Proust face filologie pe contul lui. „...Saint Fargeau (Sanctus Ferreolus selon le livre du cure)... Maine-ville (Media Villd)...“ Paranteze suplimentare textului, numai ca să explice filologia unui cuvînt. Pe Proust îl interesează cuvîntul din toate punctele de vedere, discuţia asupra lui se întinde fără sfîrşit, şi numai economia criticii mele mă obligă să mă mulţumesc cu citate scurte, care astfel nu corespund perfect modelului. Proust se ocupă de înţelesul unui cuvînt, de valoarea lui ca exprimare a unei stări sufleteşti, de filologia lui, de sonoritatea lui. Cum îl caută Francoise în dicţionar, deoarece căutînd cuvîntul „venlouses“ clarifiees (cu ocazia bolii bunicii), „elle ne le cherchaiit pas plus d la lettre c qu’a la lettre s ; elle disait en effet clarifiees rnais ecri-vait... «esclarifiees».“ Odată, Proust îşi întrerupe povestirea numai ca să transcrie o scrisoare a unui personagiu neînsemnat, prost scrisă. Sau cum se îndepărtează Gilbert vorbind englel:eşte> limbă pe care n-o cunoaşte Marcel. Odette vorbeşte cu Gilberte, dragostea lui Marcel, care gîndeşte : „Dans une langue que nous savons, nous avons substitue d l’opa-cite des sons la transparence des idees. Mais une langue que nous ne savons pas est un palais clos dans lequel celle que nous dimons peut nous tromper, sans que, restes au dehors et desesperement crispes dans notre impuissance, nous par-vemons a rien voir, a rien empecher. Felie cette conversa-tion en anglais dont je n’eusse que souri un mois aupara-vant et au milieu de laquelle quelques noms propres fran-ţais ne laissent pas d’accroître et dforienter mes inquietudes, avait, tenue a deux pas de moi par deux personnes immo-biles, la meme cruaute, me faisait aussi delaisse et seul qu’un enlevement Proust explică chiar cît îl preocupă vorbirea şi regretă că simpla transcriere a cuvîntului nu poate fi suficientă : 122 „II y a des moments ou pour peindre completement quel-qu’un il faudrdit que l’imitation phonetique se joignit d la description'... Timbrul vocii exteriorizează pe un om. „Un ctiriicien n’a nieme pas besoin que le malade en observation souleve sa chemise, ni d’ecouter la respirat&on, la voix suffit. Combien de fois plus tard fus-je frappe dans un salon par Vintonation ou le rire de tel homme, qui pourtant copiait exactement le langage de sa profession ou Ies manieres de son milieu, affectant une distinction severe ou une familiere grossierete, mais dont la voix fausse me suffisa.it pour apprendre : «C’est un Charlus», d mon oreille exercee, comme le diapason d’un accordeur.“ Pare ciudat, Proust dă atîta importanţă fiecărui cuvînt, şi totuşi el întrebuinţează puţin dialogul. Poate tocmai din pricina preţului pe care îl pune pe fiecare cuvînt. Un dialog este făcut să ajute la mersul acţiunii. Oricît ai concentra, vor fi prisosuri. Proust interpretează fiecare cuvînt. Răspunsul este despărţit de întrebare, prin îndelungi reflexii. De aceea nici nu este nevoie să se urmeze replicile. Monologul poate fi tot atît de bun. Cu un cuvînt, el poate face toate experienţele. Descopere jocul interior al unei clase întregi sau numai al unui om. Chiar şi un singur om la diferite vîrste. Albertine se măreşte. Pentru un cadou mulţumeşte : „Je suis confuse“. Apoi progresează. Spune : „Un laps de temps!“ Şi mare de tot: „Je trouve cela formidable /“ Dar uneori Proust e pasionat numai să reconstituie limba franceză, să-i explice secretele, pagini suplimentare, cum se întîlnesc atîtea la Proust. Sînt amuzante exemplele pe care le dă Paul Souday, ca să arate ce defectuos scria Proust. Şi tipăritul s-a făcut în grabă. Neglijenţele abundă, corectorul a fost foarte neatent. Observaţia se face, pentru că sîntem deprinşi cu perfecţia tipăririi cărţilor franceze. Şi Proust este publicat la N.R.F. Căci, la un moment dat, numele de Saniette (fidelul de la salonul Verdurin) se transformă în Samiette. Dar pentru importanţa limbagiului la Proust, pot oferi o mărturisire senzaţională de a lui Marcel : „...Puis comme elle (Albertine) n’avait meme plus comme d Balbec un dir de franchise et de bonte, je n’eprouvais pas de grands scrupules: pourtant je crois que ce qui me decidă fut une derniere decouverte philologique (sublinierea este 123 a mea). Comme continuant a ajouter un nouvel armean a, la chaîne exterieure de propos sous laquelle je cachais mon deşir intime, je parlais, tout en ayant Albertine au coin de mon Ut, d’une des filles de la peâte bande, plus menue que Ies autres... «Oui, me repondit Albertine, elle a l’air d’une petite mousme»...... il me părut (acest cuvînt) reve- lateur, sinon d’une initiation exterieure, au moins d’une evo-lution interne..." MARCEL PROUST, DUPĂ O PRIMA LECTURĂ Găsesc nişte însemnări vechi, pe care le-am făcut pe marginea cîtorva volume de ale lui Proust, după o primă lectură. Le voi transcrie, fără să transform decît forma. Nu pentru a-mi arăta etapele prin care am trebuit eu să trec ca să mă familiarizez cu această operă. Dar ca să arăt cum apare la început A la recherche du temps perdu, pentru un lector al cărui prim merit este atenţia. Se va observa că părerile au rămas aceleaşi, că timpul n-a făcut decît să le adîncească, să le motiveze. Du cote de chel Swann, I : Confundă datele. Lirism uneori. Personal. Pas lent şi capricios. Insistă asupra aceloraşi detalii, cu care prilej este extrem de minuţios. Viaţa fiind făcută dintr-o mie de detalii, romanele lui Proust vor fi totuşi scurte. Totodată, detaliul analizat nu este totdeauna cel esenţial. Psihologie profundă, dar specială. Uneori fapte multe într-o singură frază. Amestec de general şi de particular, de prezent şi de trecut, astfel că uşor ţi se tulbură atmosfera. Importanţa vorbelor, pentru o caracterizare. Ironie mascată. Pînă acum ştim despre Swann: gust literar, muzical, artistic; monden ; discret ; uneori timid ; îi plac subiectele serioase ; îi plac femeile ; cere servicii. Este totuşi o compoziţie în această carte. Se termină cu începutul : insomniile lui Marcel. (Mai întîi copil, şi la urmă om mare.) Du cote de chez Swann, II : Impresia tot mai precisă de lipsă de compoziţie : detalii minuţioase şi, deodată, opriri brusce. (De pildă, sfîrşitul 124 amorului lui Swann.) Nici o gradaţie în fapte. Nici o alegere între detalii. Totul îngrămădit şi lipsit de aer. Marcel pare că vorbeşte în numele unei experienţe personale, dar uneori rămîne un strein faţă de povestire. Faptele nu sînt expuse cronologic. De altfel, datele sînt foarte vagi, în această operă care vrea să dea senzaţia de trecere a timpului. De exemplu, cîţi ani avea Marcel, cînd se întîlnea cu Gilberte, la Champs-Elysees ? Era în stare atunci să înţeleagă pe Bergotte ? în special, cercetări psihologice, căutînd să epuizeze fiecare sentiment. (De aceea, mulţi de ,,sau“.) Dar şi adevăruri şi observaţii naive. Tonul snob al lui ascunde de multe ori simplicitate. N-ai putea spune că oamenii lui Proust „trăiesc". Se insistă doar pe unele amănunte din viaţa lor, nu totdeauna caracteristice. Amănuntele n-au totdeauna legătură între ele. Lipsă de invenţie : cîteva constatări care revin mereu. Se insistă mult asupra unor trăsături neînsemnate, în timp ce viaţa personagiilor, în întregimea ei, rămîne necercetată. Stilul complicat, dar util'analizei. Prodigioase scene de dragoste şi de gelozie. Analiză superbă, la un moment dat devenind lirism. De păstrat pentru totdeauna pasagiul în care Swann ascultă muzica lui Vinteuil, la o recepţie de la M-me de Saint-Euverte. A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I : Procedee : aluzii politice (Barres, Leon Daudet, Maurras). umor (Franţoise în efervescenţa creaţiei culinare : Fran-9oise şi Michelangelo). Trecere de la o preocupare la alta, deodată, în continuare, fără spaţiu liber. Termină brusc pasagiul Bermei. (Ca amorul lui Swann odinioară.) Lipsă de plan : dă detalii de ceea ce se va petrece mai lîrziu, după moartea lui Swann. Uneori detalii stupide : „ce qu’on appelle en Angleterre un lavabo et en France par une anglomamie mal informee, des waterclosets..." (Totuşi se poate extrage mania lui de a l i precis.) Acţiunea volumului se petrece în timpul afacerii Dreyfus. într-o singură pagină, încetarea geloziei lui Swann. La pagina 110, o paranteză neînchisă : neglijenţe. 125 Efectele cu totul contrarii ale unei vorbe (p. 135). Cu cît Marcel se ocupă mai de aproape de casa Swann, cu atît îşi analizează mai de aproape dragostea pentru Gil-berte. Deci, observaţii lăuntrice şi exterioare, pe acelaşi plan. Dar Marcel nu merge la şcoală ? O pricină imposibilă pe care o dă Marcel, ca să ne explice despărţirea lui de Gilberte : spre a conserva intactă această dragoste. (Deoarece prezenţa distruge emoţiile.) Sensibilitatea lui Marcel şi tovărăşia lui delicată cu bunica : „Alors quand je croyais entendre qu'elle etait reveil-lee, pour qu'elle n’attendit pas et put tout de suite apres se rendormir, — je risquais trois pedts coups, timidement, faiblement, distinctement malgre tout, car si je craignais d’in-lerrompre. son sommeil dans le cas ou je me serais trompe et ou elle eut dormi, je naurais pas voulu non plus qu’elle continuat d’epier un appel qu’elle n’aurait pas distingue d’abord et que je n’oserais pas renouveler“. Astfel: „Disproporţii. (Tratare neţinînd seama de importanţa subiectului.) Lasă o analiză la mijlocul ei, ca să treacă, pe larg, la altă analiză. (Printr-o vagă trăsătură de unire.) Caută precizie perfectă pentru un sentiment, pentru un caract&r, pentru o vorbă. Se analizează pe el sau pe alţii, la fel de lucid, ca şi cum n-ar avea nici o predilecţie. Observaţii fine şi altele neînsemnate. Uneori îi simţi existenţa lui Marcel şi pare totul trăit. Alteori pare totul inventat. (Căci Marcel nu putuse să asiste la unele fapte.) Unele aspecte importante din firea lui Marcel sînt lăsate în suspensie : timiditatea lui. Nici o datare. Uneori salturi : „Peste doi ani plecam la Balbec"... Norpois, erou important: plenipotenţiar vechi ; spirit de cancelarie ; Bismarck îl stima ; trece drept fire rece ; aer de bunătate ; mama îl considera vieux jeu. Politicos ; exact; cercetător cu ochii ; bogat ; intrigant; egoist; citează, spune anecdote. 126 A l’ombre des jeunes filles en fleurs, II : Precizia lui Proust : „...par grâce, bonne education, modestie reelle ou manque d’esprit philosophique..." Notaţii fine (M-me de Villeparisis) : „Le seul manque de veritable politesse qu’il y a en elle etait dans l’exces de ses politesses“. Mereu subiecte începute şi uitate (M-lle Stermaria). Observaţii ieftine : „...car la part des sentiments desin- teresses est plus grande quon ne croit dans la vie des hom- « mes . îndată ce ceva se poate realiza, pentru Marcel nu mai are nici o importanţă. Fin : „Albertine etait trh intelligente et dans Ies choses qu’elle disait, la betise n’etait pas sienne, mais celle de son milieu et de son dge“. Felul cum vede pe oameni : ...„chaque etre est detruit quand nous cessons de le voir; mais son apparition suivante est une creation nouvelle, differente de celle qui Va imme-diatement precedee..." Lirism : chiar un „helas !“ O paranteză neînchisă (p. 206). Pentru psihologia kii Marcel: „Depuis le temps des jeux aux Champs-Elysees, ma conception de l’amour etait devenite differente et Ies etres auxquels s’attachaient successive-ment mon amour demeurdient presque identiques“. Saint-Loup : poate uneori insolent; elegant; bun ; cu gusturi artistice ; na tui al; amabil; entuziast naiv ; socialist cu tot snobismul lui care subzistă. Volumul acesta este cel mai poetic. Proust este obsedat de mare. Le cote de Guermantes, 1: Mereu nu poţi şti vîrsta personagiilor. Marcel pare, uneori prea mare, alteori prea mic. Interesant de ştiut: Moşea (Chartreuse de Parme) seamănă cu Norpois (p. 95). Este cartea cea jnai plină de fapte. Critica, la salonul Villeparisis, seamănă prea mult cu critica pentru salonul Verdurin. Ceea ce nu e posibil, căci M-me de Villeparisis este o autentică. 127 Marcel nu mai e timid deloc ? (Cu ocazia Orianei.) Odette vine la M-me de Villeparisis. Este aceasta de o importanţă capitală. Demonstrează că Marcel se contrazice. Intr-adevăr, în altă parte, susţinea că Odette n-a putut intra în saloanele nobile decît după moartea lui Swann. Cartea e mult mai slabă decît celelalte şi conţine numai repeţiri. Căci nu mai este interesant salonul Villeparisis după salonul Verdurin, sau gelozia lui Saint-Loup după gelozia lui Swann. Le cote de Guermantes, II : Ferocitatea Francoisei. Moartea impresionantă a bunicii. Poezie, şi nu, ca de obicei, observaţie lucidă. Paranteză imensă (50 pagini), în mijlocul dejunului de la ducii Guermantes, pentru a se defini mentalitatea Guermantes. Aici, mai cu seamă, se poate face comparaţie între Proust şi Saint-Simon. Preocupări despre moarte. (Bunica, Swann.) Impresionant : Swann îşi anunţă moartea apropiată ducilor care tocmai se pregăteau să plece la o recepţie. Dudi se arată, ca de obicei, superficiali. Se prefac că nu cred, ca să nu-şi strice petrecerea. Totuşi, ce-ar fi putut face, ca să se arate profunzi ? ^ Du cote de chez Swann a) Din Proust, pentru o cunoaştere mai apropiată, vor ră-mîne mai ales fragmente. Şi atmosfera întregii lui opere, şi întîmplările care au creat-o. Cred că Sodome et Gomorrhe, cu toate aderenţele, Albertine, M-lle Vinteuil, Lea, Andree, la blanchisseuse vor părea desuete, cu toate că Paul Souday se indignează încă împotriva acestui viţiu care-1 preocupă pe Proust. Din Albertine disparue se va extrage o colecţie de maxime extrem de subtile, dar nu va sîngera nimeni ca pentru un caz personal. Iubirea nefericită a lui Swann mi se pare cea mai asigurată pentru eternitate.b) (Şi e ciudat, a) Desigur, toiate detaliile asupra lui Swann, din Du cote de chez Swann, II. b) Trebuie să eliminăm numai din Du câte de chez Swann, II, balul de la M-me de Saint-Euverte fără rost, căci diluează. Iar ultimul capitol : Le nom. 128 J fi •**?£<,*. lf.(y , ; ^ ^ C7" ^XC~ iy t4*r~tdi‘' i-îitn,' *■«■* **-■« fcfotf UtÂ^^ yWX, £ $«*.< . / - ^ j-ireLsA*#1 ^£<"' *'w-‘ /^&u*,v ■ «* S#f. ' ' As /•» ' ■■:iil'1S|f,.!*Si^ ■ eL*/"*'’ J j2 / # /*? •/ X i-*- ^Tf Jr M ,X/~ /•**/ /W^ 1*<** la persoana treia. Nu e prima oară cînd Proust vrea să inducă în eroare. „Metis une fois quayant songe avec maussaderie a cet inevitable retour ensemble, il avait emmene jusqu’au Bois sa jeune ouvriere pour retarder le moment d’aller chez Ies Verdurin, il arriva chez eux si tard qu’Odette, croyant qu’il ne viendrait plus, etait pârtie. En voyant qu’elle n’etait plus dans le salon, Swann ressentit une souţfrance au coeur; il tremblait d’etre prive d’un plaisir qu’il mesurait pour la premiere fois, ayant eu )usque-la cette certitude de le trou-ver quand il le voulait...“ Se găsesc foarte multe scene similare în aventura lui Marcel. La întîmplare : aduce la el pe o lăptăreasă cu care vrea să rămîie cît mai mult. Dar se întrerupe, imediat ce îi soseşte o nelinişte din partea Albertinei. (Dar chestiunea „catleya" de unde ar fi putut-o şti Marcel, dacă nu i s-ar fi întîmplat lui însuşi ?) Sînt adnotaţii magnifice cu ocazia dragostei lui Swann. Negăsind-o la Verdurin, Swann caută pe Odette la restaurantul Prevost. Dar automobilul care îl ducea spre restaurant nu putea să înainteze destul de repede. „II comptait le temps quil mettait, ajoutait quelques secondes d toutes Ies minutes pour etre sur de ne pas Ies avoir faites trop cour-tes, ce qui lui eât laisse croire plus grande qu’elle rietait en realite sa chance d’arriver assez tot et de trouver encore Odette. “ Oricine a avut o experienţă sentimentală, îşi dă seama că acest amănunt n-a putut fi inventat. Sau, vrînd să reţie pe Odette de a merge la un spectacol : „Et s’etant persuade â lui-meme que c’etait seulement en effet pour pouvoir porter un jugement plus favorable sur la valeur spintuelle d’Odette qu’il desirait que ce soir-ld cile restât avec lui au lieu d’aller a l’Opera-Comique, il lui ■0 Prezenţa lui Marcel nu e mărturisită dccît o dată : „...tandis qu’il itllnii solitaire se coucher anxieux comme JE devais Petre moi-meme quelques annees plus tard...“ (Du cote de chez Swann, II, p. 117). 129 tenait le meme raisonnement, au meme degre d’insincerite qu’d soi-meme...“ în fiecare moment, motive de suferinţă pe care fiecare le-a trăit. Forcheville, viitorul soţ al Odettei, este remarcat din vreme de Swann. (Această căsătorie se va petrece mult mai tîrziu. Semn că Proust ştia de la început evoluţia viitoare a personagiilor sale.) „Et lu'i, s’apercevant pour la premiere fois que Forcheville qu’il connaissait depuis long-temps pouvait plaire a une femme et etait assez bel homme, avait repondu : (la întrebarea Odettei : «Comment trouvez-vous tnon invite ? ») «Immonde !»“ Silueta lui Swann se desprinde : om rafinat şi cu atît mai trist, suportînd starea lui ridicolă, care îl umanizează, ni-1 apropie. La recepţie, la prinţesa de Parme, el se gîn-deşte, cu nespusă melancolie, la toate suferinţele lui, şi ca Richard al II-lea din Shakespeare reflectează, privindu-se într-o oglindă. „Îl se rappela Ies becs de gaz qu’on eteignait Boulevard des ltaliens quand il l'avait rencontrte contre tont espoir parmi Ies ombres errantes dans cette nuit qui lui avait semble presque surnaturelle et qui en effet — nuit d’uti temps oii il n’avait meme pas â se demander s'il ne la contrarierait pas en la cherchant, en la retrouvant, tant il etait sur qu’elle n avait pas de plus grande joie que de le voir et de ren-trer avec lui, — appartenait bien a un monde mysterieux ou on ne peut jamais revenir quand Ies portes s’en sont refermees. Et Swann apergut, immobile en face de ce bon-heur revecu, un malheureux qui lui fit pitie parce qu’il ne le reconnut pas tout de suite, si bien qu’il dut baisser Ies yeux pour qu’on ne vit pas qu’ils etaient pleins de larmes. C’etait lui-meme.“ „Quand il l’eut compris, sa pitie cesa, mais il fut jaloux de l’autre lui-meme qu’elle avait aime, il fut jaloux de ceux dont il s’etait dit souvent sans trop souffrir, «elle Ies aime peut-etre», maintenant qu’il avait echange l’idee vague d’cămer, dans laquelle il n’y a pas A’amour, contre Ies pe-tales du chrysanteme et l’«en tete» de la Maisori d’Or qui, eux en etaient pleins. Puis sa souffrance devenant trop vive, il passa sa main sur son front, laissa tomber son monocle, en essuya le verre, Et sans doute s’il s’etait vu d ce mo-ment-ld, il eut ajoute a la collection de ceux qu’il avait 130 distingues, le monocle quil deplaţak comme une pensee im-portune et sur la face embuee duquel, avec un mouchoir, il cherchait d effacer Ies soucis.“ Desigur, capitolul lui Swann este prodigios. Nimic nu lipseşte : observaţiile cele mai subtile, accentele adevărate fără de nici o umbră de invenţie şi, în acelaşi timp, atmosfera cea mai poetică posibil. Capitol de sine stătător, din care n-ai avea curajul să simplifici nimic. Dar trebuie spus limpede, căci în ţara noastră de grabă, se face încă această confuzie : trebuie spus Souann şi nu Swann. Proust o explică de două ori. Norpois are pronunţia aceasta greşită, iar Proust îi subliniază greşala. Norpois spune : „Je dois dire, ajouta-t-il, pour etre tout d fait juste, qu’il y a cependant des femmes, mais... appartenant plutdt... comment dirais-je, au monde republicam, qu’d la societe de Swann... (il prononţait Swann)...* Şi Gilberte pronunţă la fel, din snobism. „C’est ainsi qu’une jeune fille ayant un jour, soit mechamment, soit ma-ladroitement, demande quel etait le nom de son pere non pas adoptif, mais veritable, dans son trouble et pour dena-turer un peu ce qu’elle avait a dire, elle avait prononce au Ucu de Souann, Swann..* Am spus, povestea lui o găsim în Du cote de chez Swann. Iar Proust, ca de obicei, nu-şi va părăsi de tot personagiul. Mereu face aluzie la el. Uneori adaugă chiar cîte o trăsătură foarte preţioasă. De la început, de la primul volum, aflăm complexitatea lui Swann, om dublu, în acelaşi timp un modest vizitator al casei fără prestigiu a părin-ţ ilor lui Marcel şi un snob care vizitează casele cele mai elegante : „...Et... j’ai l’impression de quitter une personne pour aller vers une autre qiâ en est distincte, quand, dans ma mcmoire, du Swann que j’ai connu plus tard avec exacti-lude je passe a ce premier Swann — d ce premier Swann dans lequel je retrouve Ies erreurs charmantes de ma jeunesse, ti qui d’ailleurs ressemble moins d l’autre qu’aux personnes que j’ai connues a la meme epoque, comme s’il en etait de notre vie ainsi que d’un musee ou tous Ies portraits d’un meme temps ont un air de familie, une meme tonalite d ce premier Swann rempli de loisir, parfume par l’odeur tiu marronnier, des paniers de framboises et d’un brin d’es- 131 tragon“. (De obicei, Swann era primit de părinţii lui Marcel în grădină.) Viaţa sentimentală a lui Swann nu s-a redus numai la Odette, chiar dacă Odette i-a pricinuit cea mai mare suferinţă. „ll la- faisait inviter (pe una din metrese) dans Ies salons particulierement fermes ou il avait ses habitudes, ses dîners hebdomadaires, son poker; chaque soir, apres qu’un leger crepelage ajoute d la brosse de ses cbeveux roux (portret rar) avait tempere de que'lque douceur la vivaăte de ses yeux verts, il choisissait une ţleur pour sa boutonniere et partait pour retrouver sa maitresse â dîner chez bune ou l’autre des femmes de sa coterie; et alors, pensant a l’ad-miration et a Vamitie que Ies gens a la mode pour qui il faisait la pluie et le beau temps et qu’il allait retrouver la, lui prodigueraient devant la femme qu’il aimait, il retrouvait du charme d cette vie mondaine sur laquelle il s’etait blase, mais dont la matiere, penetree et coloree chaudement d’une flamme insinuee qui s’y joucât, lui semblait precieuse et belle depuis qu’il y avdit incorpore un nouvel amour.K în primul moment, nu-i plăcu Odette, deci intuiţia lui nu l-a minţit: „...non pas certes sans beaute, mais d’un genre de beaute qui lui etait indifferent, qui ne lui inspircât au-cun deşir, hă causait rrieme une sorte de repulsion physi-quea... ^ Motivul mariajului lui cu Odette ne este dat mai tîrziu, şi nu apare destul de convingător : ...,,on peut dire que si Swann epousa Odette, ce fut pour la presenter elle et Gil-berte, sans qu’il y eut personne la, au besoin sans que per-sonne le sut famais, a la duchesse de Guermantes.“ (Ceea cc se va întîmpla numai după moartea lui Swann.) Apoi, cîteva ştiri despre boala lui Swann. în scena celebră, cînd ducii de Guermantes se pregătesc să meargă la o recepţie, Swann îşi anunţă moartea apropiată. (Nu era nepotrivită mărturisirea lui ?) Afacerea Dreyfus îl interesează totuşi. N-ar vrea să moară înaintea încheierii acestei chestiuni. Swann mort, Proust nu-1 uită, şi mai face uneori aluzie la el. „Swann, avant sa mort, aurait pu repondre, lui qui avait ete amateur de fantâmes. De fantdmes poursuivi>, oublies, recherches a nouveau quelquefois pour une seu\< 132 entrevue et aţin de toucher a une vie irreelle laquelle aussi-tot s’enfuyait...“ Swann ne rămîne ca o siluetă extrem de poetică. Nu există un cuvînt de afecţie care nu s-a întrebuinţat pentru dînsul. Imagini, chinuri nedrepte, eleganţă, orice în preajma lui ca să-l facă mai atrăgător. Cît mai puţine precizium, căci preciziunile te obligă să construieşti o realitate. Lucrează la un studiu asupra pictorului Ver Meer de Delft. Dar nici un detaliu asupra acestui studiu. Neprecis, ca „Ies jeunes filles en fleurs“. Poate cu atît mai fermecător. La prisonniere Opera lui Proust îmi face impresia unei avalanşe. O pădure în care găseşti copaci parfumaţi alături de toate impurităţile, şi din pricina atmosferei de un farmec incomparabil, a unei respiraţii sigure, mă întreb daca trebuie să insist pe amănunte. Cu toate că aceste cărţi nu sînt Jecît o imensă colecţie de amănunte. Şi se găsesc inutilităţi, banalităţi, repetiţii, alături de observaţii subtile, jocuri interioare perfect prinse, poezia cea mai delicată. Aş vrea să urmez mersul unui volum al lui Proust, la întîmplare, ca pe o fiinţă, bucurîndu-mă de toate perspectivele pe care le întâlnesc. Căci clasificând motivele' pe care le întâlnesc la diferite distanţe, îndepărtez tocmai ce e esenţial în această operă : capriciul povestirii. Şi viaţa a cărei secrete nu le voi putea explica, oricâtă pătrundere m-aş pricepe' să pun. Voi alege La prisonniere, I. Volumul acesta conţine: Marcel la ducesa de Guerman-tes, cerînd cîteva desluşiri de toalete, ca să ştie cum s-o îmbrace pe Albertine. Despre Charlus, Morel. Gelozii din pricina Albertinei. Vânzătorii din stradă. Minciunile Alber*-linei. Albertina la Trocadero. Moartea lui Bergotte. Cu Brichot înspre casa Verdurin. Amintiri despre Swann. ' Gelozii. Acelaşi laitmotiv : cînd e calm, vrea să scape ile Albertine. Deci Albertine joacă rolul principal, poate mai mult de-(ît în Albertine disparue. Dar să urmăm paginile. y -ţ . O comparaţie de cea mai aleasăb poezie : „..le petit iHmtiomme... que l’opticien de Combra'yLavait' place dxrriere 133 sa vitrine pour indiquer le temps qu'il faisait et qui, otant son capucbon des qu’il y avait du soleil, le remettait s’il allait pleuvoir. Ce bonhomme-ld, je connais son egoisme, je peux souffrir d’une crise d’etouffements que la venue seule de la plute calmerait, lui ne s’en soucie pas et aux pre-mieres gouttes si impatiemment atteridues, perdant sa gaiţe, il rabat son capucbon avec mauvdise humeur. En revanche, je crois bien qu’a mort agorue, quand tous mes autres «moi* seront morts, sil vient a briller un rayon de soleil, tandis que je pousserai mes derriiers soupirs, le petit personnage barometrique se sentira bien aise, et otera son capucbon pour chanter : «Ah ! enfin, il foit beau». Sau, altă comparaţie : valizele Albertinei „...mavait păru avoir la forme de cercueils et dont j’ignorais si elles allaient apporter â la tnaison la vie ou la mort“. Psihologia lui Andree : „Mais le moindre air de bonheur qu’on avait, s’il n’etait pas cause par elle, hii prodiksait une impression ner-veuse, desagreable comme le bruit d’une porte qu’on ferme trop fort“. Obsesia lui pentru „jeunes filles“. Ce sînt ele ? „Pour le savoir il faudrait vous immobiliser, ne plus vivre dans cette attente perpetuelle de vous oii vous passez toujours autres, il faudrait ne plus vous dimer, pour vous fixer, ne plus connaître votre interminable et toujours deconcertante arri-rJee, 6, jeunes filles, 6, rayon successif dans le tourbillon oii nous palpitons de vous voir reparaitre en ne vous recon-naissant qu’d peine, dans la vitesse vertigineuse de la lu-miere.“ E liric. Numai pentru Swann mai are astfel de accente. Urmează superbul fragment al somnului Albertinei. La fiecare rînd se degajează la un loc ascuţimea observaţiilor, melancolie, poezia cea mai insinuantă. Nu este posibil de transcris întreg pasagiul. „Etendue de la tete aux pieds sur mon lit, dans une attitude d’un naturel qu’on n’aurait pu in-venter, je lui trouvais l’dir d’une longue tige en fleur qu'on aurait disposee ld...a „J’ecoutais cette murmurante emanation mysterieuse, douce comme un zephyr marin, feerique comme ce clair de lune qu’etait son sommeil“... Dar nu pot decît să spun numărul paginii: 92. Proust face o distincţie între Marcel povestitorul, şi Marcel autorul cărţilor: „Des qu’elle retrouvait la parole 134 I (Alberţine deşteptîndu-se) cile dpail: «Mori» ou «Mon cheii» suivis l’un ou l’autre de mon nom de bapteme, ce qui, en donnant au narrateur le meme prenom qu a l’auteur de ce livre eut foit :■ „Mon Marcel". O nouă observaţie subtilă asupra Albertinei : „Si jadis je m’etais exalte en croyant voir du mystere dans Ies yeux d’Alberţine, maintenant je netais heureux que dans Ies mo-ments ou de ces yeux, de ces joues rriemes, reflechissantes comme des yeux, tantât si douces mais vite bourrues, je par-venais â expulser tout mystere". Marcel ca şi Swann reflectează, uitîndu-se într-o oglindă, la necazurile lui. Una din rarele descrieri ale relaţiilor dintre Marcel şi Alberţine, felul sărutărilor. „...Alberţine glissait dans ma bouche, en me faisant le don de sa langue, comme un don du Saint-Esprit..." Sau : „Avânt qu’Alberţine m’eut obei et m’eut laisse en-lever ses souliers, j’entr’ouvrais sa chemise. Les deux petits seins haut remontes etaient si ronds, qu’ils avcâent moins l’air de faire pârtie integrante de son corps que d’y avoir muri comme deux ţruits ; et son ventre (dissimulant la place qui chez Vhomme s’enlaidit comme du crampon reste fiche dans une statue descellee) se refermait a la jonction des cuisses, par deux valves d’une courbe aussi assoupie, aussi reposante, aussi claustrale que celle de l’horizon quand le soleil a dispăru. Elle 6tait ses souliers, se couchait preş de ~ * « moi. Şi reflecţia : „...sous toute douceur charnelle un peu pro-jonde, il y a la permanente d’un danger" (p. 109). Pregăteşte de pe acum moartea de mai tîrziu a Albertinei, cînd nici o suferinţă nu se va întîmpla cu dînsul din pricina aceasta, ci geloziile vor continua la fel : „C’est ainsi qu’est interminable la jalousie, car meme si l’etre aitne, etant mort par exemple, ne peut plus la pro-voquer par ses actes, il arrive que des souvenirs posteneurs a tout evenement se comportent tout a coup dans notre memoire comme des evhnements eux aussi, souvenirs que nous n’avons pas eclaires jusque-la, qui nous avaient păru insignifiants et auxquels il suffit de notre propre reflexion sur eux, sans aucun fait exterieur, pour donner un sens nouveau et terrible". 135 Dar un amănunt de cea mai mare importanţă ; c^va tulbure mai bine zis. Ştim de multă vreme că Albertine era metresa lui Marcel. (N-am priceput numai, cunoscîrid moravurile burgheze franţuzeşti, cum Albertine putea locui împreună cu Marcel, în casa părinţilor Iui.) Există chiar cu-vîntul limpede „posesiune". Şi acum, neprevăzut : „D’ail-leurs, Albertine m’effrayait en me disant que j’avdis raison, pour ne pas lui faire du tort, de dire que je n’etais pas son amant, puisque ■ aussi bien, ajoutait-elle, «deşt la verite que vous ne l’etes pas». Je ne l’etais peut-etre pas en efţet, mais alors, fallait-il penser que toutes Ies choses que nous faisions ensemble, elle Ies fdisait aussi avec tous Ies hommes dont elle me jurait qu’elle n’avait pas ete la maîtresse ?“ Cine ar putea clarifica acest pasaj ? Despre dragoste : „II est curieux qu’un premier amour, si par la fragilite qu’il laisse d notre coeur il ţraye la voie aux amours suivantes, ne nous donne pas du moins, par l’identite meme des symptdmes et des souffrances, de moyen de Ies guenr“. CîteVa cuvinte mă vor obseda întotdeauna (superbă scena de la telefon a Elisabetei Bergner, în Ariane, jeune fille russe). Proust se întreabă cum nimeni n-a pictat o scenă care s-ar putea intitula: „Devant le telephone“, „el ou naîtrait spontanement sur Ies levres de l’ecouteuse un sourire d’autant■ plus vroi qu’il soit n’etre pas vu“. Şi un minunat eseu asupra dragostei începe : „La souf-france dans l’amour cesse par instant, mais pour reprendre d’une fagon differente. Nous pleurons de voir celle que nous aimons ne plus avoir pour nous ces elans de sympathie, ces avances amoureuses du debut, nous souffrons plus en-core que Ies ayant perdus pour nous elle Ies retrouve pour d’autres, puis, de cette souffrance-la, nous sommes distrâits par un mal nouveau plus atroce, le soupcon qu elle nous a menti sur■ ia soiree de la. veille, ou elle nous a trompe sans doute ; ce soupcon-lâ aussi se dissipe, la gentillesse que nous montre notre amie nous apaise, mais alors un mot oublie nous revient a l’esprit; on nous a dit qu’elle etait ardente au plaisir, or nous He l’avons connue que calme ; nous essayom de nous representer ce que ţurent ces frenesies avec d’autres, nous sentons le peu. que nous1 sommes pour elle, nous re-marquons un air d’ennui, de nostalgie, de tristesse pendant 136 que nous parlons, nous remarquons comme le ciel noir Ies robes negligees qu’elle met quand elle est avec nous, gar-dant pour Ies autres celles avec lesquelles au commencement elle nous flattait“... Fără îndoială, aceste rînduri nu pot fi clecît rezultatul unei experienţe, şi nici un cuvînt nu este imaginat. Foarte adesea, banalităţi, observaţii nesemnificative. Este inutil să insist asupra lor. Totuşi, pentru a se sesiza mai bine ce amestec e opera lui Proust, voi alătura un rînd stupid, foarte aproape de pasajul magnific de odinioară : „...des hangars d’aviation, qui sont pour Ies aeroplanes ce que Ies ports sont pour Ies vaisseaux..." E drept că în timpul acela aeroplanele constituiau încă o noutate. Revine asupra somnului Albertinei, şi poate spune încă lucruri admirabile, cu toate că pe aceeaşi temă : Albertine îşi găseşte complectă puritate în timpul somnului, iar Marcel atunci este calm : „Mais d’ordinaire quand Albertine dor-maiti elle semblait avoir retrouve son innocence. Dans l’at-litude que je lui avais donnee, mais que dans son sommeil elle avait vite faite sienne, elle avait l’dir de se confier d moi !“... „Du reste, quand je m’etais decide d eveiller Albertine, j’avais pu le faire sans crainte, je savais que son reveil ne serait nullement en rapport avec la soiree que nous venions de passer, mais sortirait de son sommeil comme de la nuit sort le matin. Des qu’elle avait entr ouvert Ies yeux en souriant, elle m avait tendu sa bouche, et avant qu’elle eut encore rien dit, j’en avais goute la fraîcheur, apaisante comme celle d’un jardin encore silencieux avant le lever du jour.“ Poezie minunată : „J’etais pareil en cela a Elstir qui, oblige de' rester enferme dans son atelier certains jours de printemps ou savoir que Ies bois etaient pleins de violettes lui donnait une f rin gale d’en regarder, envoyait sa concierge lui en acheter un bouquet; alors ce n’est pas la table sur laquelle il avait pose le petit modele vegetal, mais tOut le lapis des sous-bois, oii il avait vu autrefois, par milliers, Ies liges serpentines, flechissant sous leur bec bleu, qu’Elstir cro-yait avoir sous Ies yeux comme une zone imaginaire qu’en-clavait dans son atelier■ la limpide odeur de la fleur evo-catrice". 137 într-o conversaţie cu Marcel, Albertine pretinde că Andree îl iubeşte... „elle s’etait mise a prendre vos manieres de parler, de raisonner... si elle venait d’aupres de vous, cela se voyait a la premiere seconde. Nous nous regardions entre nous et nous ririons...“ Capodopera lui Huxley, Deux ou irois Grâces este conţinută în aceste rînduri. O foarte fină observaţie asupra Albertinei : ...„elle disait, â propos de n’importe quoi : «C'est vroi ? C'est bien vrai ?»“... „Malheureusement, d’autre part, ce manque de facilite â se renâre compte par soi-meme des phenomenes exterieurs ne devait pas etre la vefitable origine de «C’est vrai ? C'est bien vrai ?» II sembldit plutbt que ces mots eussent ete des sa nubilite precoce, des reponses a des «Vous savez que je n’ai jamais trouve une personne aussi jolie que vous»... Affirmations auxquelles repondaient, avec une modestie coquetement consentante, ces «C’est vrai ? C'est bien vrai ?»... lesquels ne servaient plus a Albertine- avec moi qu'â repondre par une question a une aţ firma don telle que: «Vous avez sommeille plus d'une heure». «C’est vrai?» Dar fragmentul este bun şi pentru a arăta temperamentul gelos al lui Marcel. Un portret al lui Marcel (şi desigur că Albertine nu este de vină) : „Elle etait capable de me causer de la souf-frdnce, nullement de la )aie“. O remarcă generală : „Les cboses dont on parle le plus souvent en plaisantant sont generalement, au contraire, celles qui ennment, tnais dont on ne veut pas avâir l’air ennuye, avec peut-etre, l’espoir inavoue de cet avantage supplemen-taire que fustement la personne avec qui on cause, vous entendant plaisanter de cela, croira que cela n’est pas vrai”. Iarăşi Huxley : „Mon opinion personnelle est que «payer le the» venait de Morel lui meme, et par aveuglement d’amour la jeune couturiere avait adopte une expression de Vetre adore, laquelle jurait par sa Icâdeur au milieu du joii parler de la jeune fillea. Las la o parte rîndurile pentru care am scris pe marginea cărţii: „stupid", „banal", „inutil". O imagină minunată : „La passion de la jeune fille pour le violoniste rmsselcât autour d’elle, comme ses cheveux quand ils etaient denoues, comme la joie de ses regards repartdus“. 138 Psihologia lui Marcel (cu prilejul Albertinei) : „]’en serais reduit pour toujours, comme un juge, d tirer des con-clusions incertaines d’imprudences de langage qui n’etaient peut-etre pas inexplicables sans avoir recours d la culpabi-lite. Et toujours elle me sentirait jaloux et juge." Bineînţeles, din nou o asigurare a lui Marcel (în contradicţie cu ce am văzut mai înainte) că era amantul Alber-tinei (p. 198) (chiar dacă în realitate Alberttine era Albert, confuzia rămîne aceeaşi. Pentru cititorii cărţii, Albertine trebuie să rămîie femeie). O imagine preţioasă : ...îmi aminteam „mes visites chez M-me Swann doucement eclairee par Ies chrysanthemes en attendant l’heure des lampes“. Apariţia graţioasă a unei „jeune fille", obsesia permanentă a lui Marcel : „Plus loin une autre fillette etait age-nouillee preş de sa bicyclette qu’elle arrangeait. Une fois la reparation fa'ite, la jeune coureuse monta sur sa bicyclette, mais sans l’enfourcher comme eut fait un homme. Pendant un ’instant la bicyclette tangua, et le jeune corps semblait s’etre accru d’une voile, d’une aile immense; et bientot nous vîmes s’eloigner a toute vitesse la jeune creature mi-hu-maine, mi-ailee, ange ou peri, poursuivant son voyage." Urmează, de sine stătător, pasajul cu moartea lui Ber-gotte. Despre acest pasaj, am prilejul să vorbesc în alta parte. Capitolul al doilea : p. 263. Iată şi pe Rilke sugerat: „Car nous disons la mort pour simplifier, mais il y en a presque autant que de personnes". Şi părerea lui despre importanţa operei la care lucrează, şi totodată afecţia pe care o avea pentru Swann. „Et pour-tant, cher Charles Swann (neaşteptat de liric) que j'ai si peu connu quand j’etais encore si jeune et vous preş du tombeau, c’est deja parce que celui que vous deviez considerer comme un petit imbecile a fait de vous le heros d’un de ses romans, qu’on recommence a parler de vous et que peut-etre vous vivrez". (Rîndurile acestea mai înseamnă, desigur, că, uneori măcar, pentru portret, modelul a fost copiat de aproape.) Şi la încheierea volumului, o aluzie la Landru, celebrul asasin al femeilor ! 139 Temele principale sînt, în volumul al doilea din La pri-sonruere: Recepţia organizată la Verdurin de Charlus. Exuberanţa acestuia şi apoi dezastrul. Albertine se pregăteşte să dispară. Marcel joacă această despărţire. Dar Albertine pleacă în adevăr. Dar volumul al doilea nu-1 voi mai urma aşa de aproape. Un singur volum ajunge ca să arăt că diferitele impresii se degajează din opera lui Proust amestecat, şi că sînt rînduri admirabile, care se pierd în imensitatea textului. Dar alte rînduri cîştigă poate tocmai pentru că au cadre atît de largi. Exemplele alese încearcă să demonstreze. Cred însă că cele mai multe dintre ele sînt o încîntare, care trebuie preţuită fără alt gînd strein, numai pentru ascuţimea observaţiei, nostalgiile, toate tristeţile, cea mai suavă poezie, toate minunile ce se desprind. OAMENI INSENSIBILI ÎN FAŢA BOLII ŞI A MORŢII Proust constată de mai multe ori că oamenii nu se emoţionează sincer în faţa bolii şi a morţii, dar exemplele pe eţire le dă, la diferite distanţe, se aseamănă între ele,: şi deci nu mai pot păstra aceeaşi putere. Ducele, vizitînd pe bunica bolnavă, crede că face un gest de înaltă politeţe şi se miră cum nu i se preţuieşte acest gest la înalta lui valoare : „Je viens, mon cher monsieur, d’apprendre ces nouvelles ma-cabres. ]e voudrais, en signe de sympathie, serrer la-'main â monsieur votre pere. Je m excusdi sur la diffiCulte de le deranger en ce moment. M. de Guermantes tombait comme au moment ou ori part en voyage. Metis il sentait tellement l’importance de la politesse qu’il rious jaisait, que cela lui cachait le' reste et qu’il voulait absolument entrer au salon. En general, il avait l’habitude de tenir a l’accomplissement entier des formalites dont il âvait decide d’honoter quelqu’un et il s’occupait peu que Ies malles fussent faites ou le cer-cueil pret.“ a) ' ») Du. cote de Guermantes, II, p. 23. 140 Doctorii sînt la fel de streini în cazuri de acestea (profesorul E.) : vous n’y pensez pas. ]e dine chez le Minis- tre du Commerce. 11 ţaut que je fasse une visite avant, je vais m’habiller tout de suite; pour comble de malheur mon habit a ete dechire et l’autre n’a pas de boutonniere pour passer Ies decoratios...“ a) Cînd bunica e moartă, oamenii sînt insensibili: „...indif-ference que nous inspirent Ies morts“. Chiar un preot are clipe de luciditate (un cumnat al bunicii) : „Îl joignit ses mains sur sa figure comme un bomme absorbe dans une meditation douloureuse, mais... je siis qu’il avait laisse un petit ecart entre ses doigts. Et, au moment oii mes regards le quittaient, j’apercus son oeil aigu qui avait profite de cet abri de ses mains pour observer si ma douleur etait sincere... ll s’apergut que je le voyais et aussitot clotura hermetique-ment le grillage qu’il avait laisse entr’ouvert.“ fa) Pentru bunica moartă, Proust are pagini de o infinită poezie. Uneori ne amintim de Rilke : „J’entraînai mon pere a Vecart. «Tu vois tout de meme, lui dis-je, il n’y a pas â dire, elle a saisi exactement chaque chose. (O viziune cu bunica.) C’est l'illusion complete de la vie. Si on pouvait faire venir ton cousin qui pretend que Ies morts ne vivent pas. Vâila plus d’un an qu’elle est morte et en somme elle vit toujours. Mais pourquoi ne veut-elle pas m embrasser ? — Regarde, sa pauvre tete retombe. Mais elle voudrait aller aux Champs-Elysees tantdt. — C’est de la folie. — Vrai-ment tu crois que cela pourrait lui faire mal, au elle pourrait mourir davantage. II n’est pas possible qu’elle ne m’aime plus. J’aurai beau l’embrasser, est-ce qu’elle ne me sourira plus jamais ?» «Que veux-tu, Ies morts sont Ies morts».“ c> (Există şi artificiu în această pagină, care distonează mai .des cu seriozitatea cercetărilor psihologice ale lui Proust.) Oamenii sînt insensibili la moartea bunicii, dar mama va ii fidelă etern şi va căuta s-o continue. (Haine, gesturi, .idmiraţia pentru M-me de Sevigne.) Şi o încheiere poetică, pentru această moarte : „Quelques heures plus tard, Frangoise pul une derniere fois peigner ces beaux cheveux qui gri- Du cote de Guermantes, II, p. 30. •’) Sodorne et Gomorrhe, I, p. 197. O Sodome et Gomorrhe, I: p. 209. 141 sonnaient seulement et jusqu-ici avaient semble etre moins âges qu’elle. Mais maintenant, au contraire, ils etaient seuls a imposer la couronne de la vieillesse sur le visage redevenu jeune dfoii avaient dispăru Ies rides, Ies contrac-tions, Ies empatements, Ies tensions, Ies flechissements que, depuis tant d’annees, lui avaient ajoutes la souffrance. Comme au temps lointain ou ses parents lui avaient choisi un epoux, elle avait Ies traits delicatement traces par la purete et la soumission, Ies joues brillantes d’une chaste esperance, d’un reve de bonheur, meme d’une innocente gaiete, que Ies annees avaient peu a peu detruits. La vie en se retirant venait d’emporter Ies dpsillusions de la vie. Un sourire semblait pose sur Ies levres de ma grand’mere. Sur ce Ut funebre, la mort, comme le sculpteur du moyen-âge, l’avdit couchee sous l’apparence d’une jeune fille." în familiile nobile îndeosebi, moartea nu produce nici o impresie. Ducesa de Guermantes gîndeşte numai, cu ocazia sfîrşitului apropiat al vechiului prieten Swann, că motivul nu este destul de puternic, pentru ca să-i facă ultima bucurie şi să primească pe Odette la ea. (Ea spune :) „il voudrait avant de mourir que je fasse la connaissance de sa femme et de sa fille, Mon Dieu, ga me fetit une peine infinie qu’il soit malade, mais d’abord j’espere que ce n’est pas aussi grave que ga. Et puis, enfin, ce n’est tout de meme pas\ne raison, parce que ce serait vraiment trop facile..." a) Sînt tradiţii, ca să-şi justifice nobilii că gîndul morţii nu trebuie să-i preocupe.b) Ducele de Guermantes este, din punctul acesta de vedere, facil prin excelenţă. Escamotează această inoportunitate, cînd trebuie să nu-şi întrerupă o petrecere. „— Mais vous ignorez donc que le pauvre Mama est d l’ariicle de la mort ? On vient de l’administrer. — Je le sais, je le sais, repondit M. de Guermantes... Le viatique a produit le meiîleur effet, ajouta-t-il en sou-riant de plaisir d la pensee de la redoute d laquelle il etait decide d)e ne pas manquer..." Ducele procedează identic şi în alte ocazii: „..de pauvre Amanien vient de mourir, il y a une heure". ...„II est mort! Mais non, on exagere, on exagere!“ Şi mai important (ducele întreabă) : „Jules qui etait oile prendre des nouvelles de a) Sodome et Gomorrhe, I, p. 72. b) Moartea în timpul lui Ludovic XIV, Le cote de Guermantes, III. 142 M. le marquis d’Osmond est-il revenu ?“ „II arrive a l’ins-tant, M. le duc. On s’attend d’un moment a l’autre â ce que M. le marquis ne pas se.“ „Ah ! il est vivant! s’ecria le duc avec un soupir de soulagement... Tant qu’il y a de la vie, il y a de l’espoir... On me le peignait deja comme mort et enterre. Dans huit jours il sera plus gaillard que moi“...a) Charlus, fratele său, e la fel: ...„laissa mourir une reine, plutot que de manquer le coiffeur“... Dar nu numai nobilii, toţi procedează aşa. Scena în care Verdurin nu vrea să vorbească de moartea lui Dcchambre, fostul pianist obicinuit din casa lui (înaintea violonistului Morel), este asemănătoare cu aceea a ducelui citată mai înainte. Verdurin vorbeşte : „He bien oui, mais qu’est-ce que vous voulez, nous n’y pouvons rien, ce ne sont pas nos paroles qui le ressusciteront n’est-ce pas ?“ ...„n’allez pas par-ler de Dechambre a Madame Verdurin !“... Pentru ca recepţia să nu fie întreruptă. Şi M-me Verdurin : „Elle reprit le premier croissant, le matin oii Ies journaux narraient le naufrage de Lusitania. i'out en trempant le croissant dans le cafe au lait et don-nant des pichenettes a son Journal pour qu’il put se tenir grand ouvert sans qu’elle eut besoin de detourner son autre main des trempettes, elle disait: «Quelle horreur! Cela de-passe en horreur Ies plus affreuses tragedies». Mais la mort de tous ces noyes ne devait lui apparaître que reduite au milliardieme, car tout en fcasant, la bouche pleine, ces re-jlexions desolees, l’air qui surnageait sur sa figure, amene probablement la par la saveur du croissant, si precieux contre la migraine, etait plutdt celui d’une douce satisfac-iion“.c) Cottard procedează la fel : „Un mercredi leur vieille cui-siniere s’etant coupe la veine du bras, Cottard deja en smoking pour aller chez Ies Verdurin avait hausse Ies epaules r/uand sa ţemme lui avait timidement demande s’il ne pour-rdit pas panser la blessee : «Mais je ne peux pas, Leontine... iu vois bien que j’ai mon gilet blanc».,.“d) *) *) Ducele în faţa morţii : Sodome et Gomorrbe, 46, p. 153. Le cote ile Guermantes, II, p. 233 şi 244. ■>) Sodome et Gomorrbe, I, p. 121. <-') Temps retrouve, I, p. 109. J) Sodome et Gomorrbe, II, p. 124. 143 Se cunoaşte de toată lumea scena celebră, în care Swann îşi anunţă moartea. Dar Swann se va interesa mai mult de afacerea Dreyfus decît de moartea lui proprie. (Swann vorbeşte) : „D’ailleurs, comme je vous le disais, je suis assez fatigue et accepte d’avance avec resignation ce qui peut arriver. Seulement, j’avoue que ce serait bien agacant de mourir avant la fin de l’affaire Dreyfus.a) Şi Proust conclude : Toţi sîntem insensibili în faţa morţii „car toute mort est pour Ies autres une simplification d’exis-tence, ote le scrupule de se montrer reconnaissant, l’obliga-tion de faire des visites". b) Cu toate remarcele pe care le face Marcel asupra altora, care conţin în ele o satiră, mă întreb dacă Proust nu este la fel 'de artificial în faţa ideii morţii. El însuşi face mărturisiri. Desigur, în timpul lui Le temps retrouve, Proust se va gîndi de multe ori la moarte : „Si l’idee de la mort dans ce temps-la m’avait ainsi assombri l’amour, depuis longtemps deja le souvenir de l’amour m’aidait a ne pas craindre la mort. Car je comprenais que mourir n’etait pas quelque chose de nou-veau, mais qu’au contraire depvâs mon enfance j’etais mort bien de fois.“ c) d) Dar toate volumele lui Proust au fost scrise într-un moment de renunţare definitivă. O concepţie de artă îl face să nu se întrerupă pentru nici un rînd. Dorinţa de glorie a rămas tot atît de acută, ca şi pe timpul cînd cerceta cu febrilitate dacă i s-a publicat un articol în Figaro. (S-a scris despre toate intervenţiile pe care le făcea ca să-şi pună în valoare opera. Şi Paul Souday aminteşte aceasta.) De fapt, Proust crede în eternitatea tuturor lucrurilor : l’eglise qui me semblait devoir durer longtemps apres met mort comme elle avait dure ongtemps avant ma naissance". d> Morţile diferitelor personagii ale operei lui Proust se petrec simplu, abia sînt anunţate. După ce am ştiut atîtea detalii din viaţa lui Verdurin, sau, mai ales a lui Cottard, numai întîmplător, într-un rînd, aflăm că ei au murit. Nimic despre Gilberte, cu ocazia morţii lui Saint-Loup. (Şi e a) Le cote de Guermantes, II, p. 250. 5) Sodome et Gomorrhe, I. c) Temps retrouve, II, p. 166, p. 247. d) Temps retrouve, I, p. 24, p. 104. 144 minunat unul din amănuntele dragostei Gilbertei pentru soţul ei, Saint-Loup : încearcă să semene cu Rachel, fosta metresă a lui Saint-Loup.) Marcel este incapabil ca să-şi închipuie moartea Alber-tinei : „...impossibilite oii nous sommes, quand nous avons â raisonner sur la mort, de nous representer autre chose que la vie“. Dar felul cum suportă moartea Albertinei, ni-1 prezintă pe Marcel ca foarte uscat. MOARTEA LUI BERGOTl'E N-o să înţeleg niciodată de ce moartea lui Bergotte este în A la recherche du temps perdu un capitol celebru. Intercalat, ca de obicei, la întîmplare, între chinurile lui Marcel din pricina Albertinei, care, acum locuind la un loc cu dînsul, plecase la Trocadero unde s-ar fi putut întîlni cu . vicioasa Lea (suferinţă simplificată prin întoarcerea Albertinei la prima chemare a lui Marcel), şi între o conversaţie dintre Marcel şi Brichot, în drum spre recepţia de la Verdu-rin, organizată de Charlus (unde ceilalţi au venit sub pretextul execuţiei muzicii lui Vinteuil de către Morel, şi unde Charlus îi adunase numai ca să facă exhibiţii cu acel Morel). Povestirea se petrece la persoana treia. (Ca şi tot capitolul Swann.) Cîteva detalii intime din ultimele clipe ale Iui Bergotte, care, într-o carte de amintiri trăite personal, fac impresia de contrafacere. Bergotte vine la o expoziţie de pictură, ca să revadă un tablou de Ver Meer (cu acest pictor se ocupă Swann ; din nefericire, Swann moare înainte de a-şi desăvîrşi lucrarea), tabloul pe care îl adora şi care nu semăna întocmai cu o descriere făcută de cineva într-o revistă. în expoziţie, simte că îi e rău, şi monologhează, pe rînd, despre tablou şi despre răul care îl chinuie... Şi repetă un detaliu al tabloului : „Petit pan de mur jaune avec un auvent, petit pan de mur jaune". (De unde memorialistul Proust ştia toate acestea ? Numai literatură...) în încheiere, se poate vedea cît prestigiu avea pentru Proust opera de artă : “) Albertine disparue, I, p. 166. 145 „On l’enterra, mcus tonte la nuit funebre, aux vitrines eclairees, ses livres disposes trois par trois veillaient comme des anges aux ailes eployees et semblaient, pour celui qui n’etait plus, le symbole de sa resurrection“. De ce este atît de celebru acest fragment convenţional ? Poate pentru ca el produce lectorului acelaşi efect, ca şi pentru drumeţul care face un drum lung în deşert, o oază, oricît de mizeră ar fi ea şi oricît de prodigios ar fi părut nisipul în desfăşurarea lui. Dar, descoperire surprinzătoare, există în A la recherche du temps perdu un alt capitol perfect asemănător cu acesta. Nu s-a făcut încă paralela numai pentru că cele două fragmente sînt distanţate printr-o foarte mare cantitate de text. Anume, se vorbeşte despre Berma, obseda tinereţii lui Marcel. în acea seară, toată lumea e invitată la prinţesa de Guer-mantes (fostă M-me Verdurin), unde Rachel, acum celebră (fosta prietenă a lui Saint-Loup), trebuie să recite versuri. La Berma, acum aproape de moarte, glorie trecută, nu mai vine nimeni. Singurul musafir se scuză şi el şi pleacă îndată. Fata şi ginerele, care inconştient grăbesc boala Bermei, ce-rîndu-i să joace ca să aibe bani, vor pleca şi ei. (O petrecere, la prinţesa de Guermantes chiar, poate să obsedeze tot Parisul ?) Berma va rămîne singură. O scenă premergătoare singurătăţii Bermei : „Mais bientot la chasse d’air qui emportait tout vers Ies Guermantes, et qui my avait entraîne moi-meme, fut la plus forte, il se leva et partit, laissant Phedre ou la mort, on ne savait trop laquelle des deux c’etait, achever de manger, avec sa fille et son gendre, Ies gâteaux funeraires“. O asemănare a acestui capitol cu capitolul morţii lui Ber-gotte se poate face : Tot aşa neprevăzut, ocupîndu-se de unii oameni care de mult er^u lăsaţi în părăsire, într-o scenă de sine stătătoare, ca şi cum ar fi o nuvelă în afară de Marcel. (Sînt scrise la persoana treia, şi te întrebi cum memorialistul Marcel le-a putut nota în toate detaliile;, eu toate că de data aceasta el n-a putut fi de faţă.) Şi amîndouă de aceeaşi întindere. (Cîteva pagini.) De amîndouă dăţile, avem aceeaşi culoare de doliu, şi se desprinde acelaşi gust de cenuşe. 146 MUZICA <0 Muzica joacă un mare rol în Proust. Fiecare personagiu are cîte o părere muzicală. Proust profită de muzică, ca să-i satirizeze, să le arate snobismul şi nepriceperea. Unul preferă pe Chopin. Altul se indignează împotriva lui Wagner. M-me de Cambremer, snobă, va prefera pe Debussy. Dar nimeni nu observă cînd Morel oîntă, în loc de Debussy, pe Meyerbeer. Şi Marcel, personal, are părerile lui, totdeauna pricepute. Vorbeşte despre ce e la modă să se admire, despre ultimele cvatuoruri ale lui Beethoven, despre Schola Cantorum sau despre Richard Strauss. Face chiar o foarte subtilă legătură între Schumann şi Franck. Totuşi are unele mărturisiri inadmisibile. Era la o recepţie la prinţesa de Guermantes atît de distrat, încît nici nu a observat că a cîntat un cvatuor ceh. (Şi o vorbă şi mai inadmisibilă: „ tellement distrait dans le monde...") Toţi cîntă, dar numai despre Morel ni se spun cîteva cuvinte în ce fel. Cîntă la piano : Odette, Albertine, chiar Charlus. Şi toţi, sonata lui Vinteuil. Cum îşi poate păstra subtilitatea acea sonată ? Tema pe care e brodat tot pasagiul celebru al sonatei: o frază care apare uneori superbă, asemănătoare unei fiinţe vii. Marcel, ca şi Swann, este îndrăgostit de această frază. De cine este această sonată în realitate ? Proust pretinde : de mai mulţi, poate puţin şi de Saint-Saens. Tot aşa spune şi de personagiile lui : nu căutaţi un nume propriu, au fost mai multe modele pentru un singur personagiu. Dar după capriciul liniei melodice şi după fraza care revine, caldă ca o fiinţă, şi care s-ar putea găsi în mai multe opere ale aceluiaşi compozitor, am recunoaşte mai degrabă pe Cesar Franck b). La noi se insistă asupra aluziilor lui Proust la Enescu, pe care îl citează de mai multe ori. Cred că se exagerează. * I a) Curtius ; Benoist-Mechin. b) Proust spune şi acest nume. Personal, am crezut că reconitituiesc I raza lui Vinteuil, ascultînd superba parte a treia a concertului pentru (liniă vioare de Bach ; n-am alt argument decît strict muzical. D-l Em. < iomac îmi aminteşte că o temă revine la Bach aproape în mod matematic, nu capricios ca în Vinteuil. 147 Proust face foarte multe aluzii, discută tot ce e la modă, adică şi pe Enescu. Acesta ocazionează un subiect de buna calitate, fără să fie popular. Enescu a mărturisit că n-a cunoscut prezenţa lui Proust la concertele sale. Şi, în orice caz, alături de Enescu, în aceleaşi rînduri, Proust îl citează pe Jacques Thibaud. POEZIE Nu trebuie să vedem în Proust numai un foarte abil observator. îi place natura şi o mărturiseşte de mai multe ori. ■Comparaţiile poetice sînt obicinuite. Imaginile abundă. îndeosebi, marea îi furnizează cele mai mari emoţii. Pentru mare va găsi comparaţiile cele mai armonioase. S-ar putea face o colecţie de imagini superbe. Ce să aleg ? „De la hauteur ou nous etions deja, la mer napparaissdit plus ainsi que de Balbec, pareille aux ondulations de montagne soulevees, mais au contraire, comme apparait d’un pic, ou d’une route qui contourne la montagne, un glacier bleuâtre, ou une colline eblouissante, situee â une moindre aWtudp. Le dechiquetage des remous y semblait immobîlise et avoir dessine pour toujours leurs cercles concentriques ; l’email meme de la mer qui chan-geait insensiblement de couleur, prenait vers le fond de la beat, ou se creusait un estuaire, la blancheur bleue d’un lait ■oii de petits bacs noirs que n’avancaient pas, semblaient empetres comme des mouches...” a) „Dans le desordre des brouillards de la nuit qui trai-naient encore en loques roses et bleues sur Ies eaux encombrees des debris de nacre de l’aurore, Ies bateaux passdient en sou-riant a la lumiere oblique qui jaunissait leur voile et la pointe .de leur beaupre comme quand ils rentrent le soir: scene ima-ginaire, grelottante et deşerte..." b) ...alors, dans le verre glauque et qu’elle boursouflait de ses vagues rondes, la mer, sertie entre Ies montants de fer de ma croisee comme dans Ies plombs d’un vitrail, effilo-chait, sur toute la profonde bordure rocheuse de la baie des a) Sodome et Gomorrhe, II, p. 147. b) Sodome et Gomorrhe, III, p. 235 ; A l'ombre des jeunes fiiles en fleurs, II, p. 95. 148 triangles empennes (Pune immobile ecume lineametuee avec la delicatesse d’une plume ou d’un duvet dessines par Pisa-nello, et fixes par cet email blanc, inalterable et cremeux qui figure une couche de neige dans Ies verreries de Galle.“ Marea, mai ales marea, cu prilejul sezonului petrecut de Marcel pe plaja de la Balbec. Luna îşi are locul ei, ca la orice temperament poetic deplin. „La tune etait maintenant dans le ciel comme un quar-tier d’orange pele delicatement quoique un peu entame. Mais elle devait plus tard etre faite de l'or le plus resistant. Blot-tie toute seule derriere elle, une pauvre petite etoile, allait servir d’unique compagne â la lune solitaire, tandis que celle-ci, tout en protegeant son amie, mais plus hardie et allant de l’avant, brandirait comme une arme irresistibile, comme un symbole oriental, son ample et merveilleux croissant d’orA b) „]e ne pus retenir un cri d’admiration en voyant la lune suspendue comme un lampion orange â la voute des chames qui partaitent du château..." c) Plaja şi tot ce se leagă de mare : „(La porte) en s’ouvrant fit refluer la lumiere rose qui remplissait la chambre et chan-geait la mousseline blanche des tideaux tendus sur le soir, ce \ ? ] aurore. J’allai jusqu’a la fenetre; Ies mouettes etaient posees de nouveau sur Ies flots; maintenant elle etaient roses.“ d> Les „jeunes fillesa pricinuiesc cele mai minunate imagini. (De aceea A Vombre des jeunes filles en fleurs conţine paginile cele mai poetice.) Aspectul lor se încadrează minunat în aspectul plajei: „Ces melanges charmants qu'une jeune ţille jait avec une plage, avec la chevelure tressee d’une statue d’eglise, avec une estampe...“ e) Dar pasagiile poetice din Proust nu trebuiesc neapărat clasificate. Găseşti cîte o imagine minunată care luminează locul cel mai arid, şi se desprinde din ea cea mai obsedanta melancolie. încheierea volumelor A Vombre des jeunes filles rn fleurs este magnifică (la Balbec). „Et tandis que Francoise blait les epingles des impostes, detachait les. etoffes, tirait les ») A l’ombre des jeunes filles. M Sodome et Gomorrhe, p. 7. c) Sodome et Gomorrhe, III, p. 10. d) Sodome et Gomorrhe, II, p. 53. «) Le câte de Guermantes, II, p. 41. 149 rideaux, le jour d’ete qu’elle decouvrait semblait ausst mort, aussi immemorial qu’une somptueuse et millenaire momie que notre vieille servante n’eut fait que precautionneusement des-cmmailloter de tous ses linges, avant de la faire apparaître, embaumee dans sa robe d’or.“ Minunat apare M-lle de Saint-Loup : „Rxante, formee des annees memes que j’avais perdues, elle ressemblait a ma jeunesse“.a) înlănţuiri de imagini superbe, cărora trebuie să li se facă, totuşi, două reproşuri : Proust, după ce le transcrie, nu le uită, ci face în diferite ocazii aluzie la ele. („în ziua cînd am avut impresia că...“ etc.) Atunci imaginile îşi pierd din spontaneitatea lor. Se vede construcţia unui lucru, atît de delicat că-1 socoteai impalpabil. Şi încă ceva. Aceste imagini întrerup cîteodată o situaţie gravă, şi deci, oricît de frumoase, par deplasate. Sînt atunci graţii suplimentare. Un exemplu, din atîtea. (Totul din acelaşi instinct al autorului de a face paranteze. Uneori nu întrerupe cu o imagine, ci cu o observaţie, un eseu etc.) Bunica e pe moarte. Marcel este foarte impresionat. (Căci Marcel a iubit pe bunica mai mult decît pe toţi.) Totuşi, cuvertura de pe bolnavă îi sugerează în clipa aceea imagini : „...Par un mouvement convulsif, elle rejetait de ce cote tout le flot de ses ecumantes couvertures de ţine laine qui s’y ambncelaient comme Ies sables dans une baie bien vite transformee en greve... par Ies apports successiţs du flux". b> ESEU Acest capitol s-ar preta el singur la un volum. Nu pot decît să-l sugerez. Proust teoretizează. Fiecare observaţie e încadrată în generalităţi. Curtius pretinde că Proust rămîne tot timpul particular, dar nu pricep cum se poate face o astfel de afirmaţie. Despre ştiinţă, despre dragoste, despre viţii, somn, orice subiect îi iese în întîmpinare. Ar trebui 150 O Le temps retrouve, II, p. 239. W Le cote de Cuermantes, II, p. 13. extrase toate aceste teorii, şi judecate fiecare în parte, dar ar fi nevoie de o muncă imensă. Proust reflectează pe pagini multe. Uneori cu totul deplasat, şi atunci îi bănui gravitatea emoţiilor. Cu uşurinţă cazul lui personal se transformă în „noi credem", sau „oamenii". Deseori avem impresia de didactic. De inutil, în orice caz. Cîteodată judecata lui lungă se micşorează într-o maximă. Citez una la întâmplare, din atîtea mii, pentru că aminteşte pe La Rochefoucauld : „...la generosite n’est souvent que Vaspect interieur que prennent nos sentiments egoistes quand nous ne Ies avons pas encore nommes et clas ses". PEISAGIU USCAT De foarte multe ori Proust face impresia de „sec", oricît ar lucra, pe atît de mari întinderi, cu stările sufleteşti. Din punctul acesta de vedere este asemănător tuturor francezilor. Prin această „secheresse", înţeleg, mai ales că abstractizează, explică stările sufleteşti. Cerneala lui Proust nu scrie odată cu o durere a lui, ci e complect degajată de acea durere. N-am niciodată impresia unei confesiuni. Ceea ce se petrece rămîne la distanţă. De aceea chiar nu se întrebuinţează timpul prezent, ci trecutul. El spune „je souffrais parce que“, şi descrie această suferinţă, caută să nu-i scape nimic din ceea ce o compunea, dar descrierea nu-1 depăşeşte. E stăpîn pe situaţia pe care o prezintă, ca şi cum ar fi vorba de altcineva. Uneori te întrebi : Cum ? Nici o melancolie pentru acele timpuri ? Nici o tristeţe pentru atîtea suferinţe care au întrerupt firul vieţii iubitei ? Nici o dorinţă de a se răzbuna încă ? Zădarnic aş fi vrut să-i surprind intenţii pe care n-ar fi vrut să le mărturisească. Numai analiza cea mai lucidă. Marcel autorul şi Marcel iubitul Albertinii sînt doi oameni complect deosebiţi. Unul cald, chinuit, celălalt rece, interesat numai ca să noteze. Proust face tot posibilul ca să rămînă un strein faţă de opera lui, cu toate că se foloseşte de persoana întîia. în Albertine dispame, acast fel de a lucra se vede şi mai limpede. Un şirag de suferinţe abstracte foarte preţioase, de sine stătătoare, dar la un loc formînd un climat uscat. Suferinţele sînt întrerupte prin imagini, sau cu observaţii, asupra Franşoisei, de exemplu. E destul în 151 descripţii să apară cuvin tul „Franţoise" (de fapt, în legătură ■cu Aîbertina), pentru ca Francoise să devină eroină principală pe cîteva pagini. Extraordinară inovaţie : Albertine a murit ! şi apoi: Albertine trăieşte ! Parcă e în Racine, la care Proust face •de atîtea ori aluzie. în Racine, se presupune moartea lui Teseu, pentru ca Phedra să aibe curajul să-şi mărturisească dragostea pentru fiul vitreg Hipolit, şi pentru ca să nu facă impresia că e monstruoasa. (Era fatal ca sensibilul Marcel să aibe aderenţe cu Racine.) Dar Proust nu profită artistic de aceste întîmplări. Moartea sau viaţa Albertinii sînt nişte fapte extraordinare, sufletul lui Marcel nu este influenţat eu nimic. Deci, moartea nu aduce nici o încetare a sufe-rinţii, sau cel puţin o transformare a acelei suferinţi. „La suppression de la souffrance ? Ai-je pu jamais vraiment le ■croire, croire que la mort ne fait que biffer ce qui existe et laisser le reste en etat, quelle enleve la douleur dans le cqeur de ■celui pour qui l’existence de l’autre nest plus quune cause de douleurs, qu’elle enleve la douleur et n’y met rien d la place. La suppression de la douleur! Parcourant Ies faits divers des journaux, je regrettais de ne pas avoir le courage de former le meme souhait que Swann. Si Albertine avait pu etre victime d’un accident, vivante faurais eu un pretexte pour qpurir aupres d'elle, morte j’aurctis retrouve, comme disait Swann, la liberte de vivre. (Dar la mormînt nu se gîndea să se ducă ?) ]e le croyais ? II Vavait cm, cet homme si fin et qui croyait si bien connaitre. (Presupunere gratuită.) Comme on sait peu ce qu’on a dans le coeur. Comme, un peu plus tard, s’il etdit encore vivant, 'faurais pu lui appren-dre que son souhait, autant que criminel, etait absurde, que la mort de celle qu’il aimait ne l’eut delivre de rien.“ (Sublinierea este a mea.) Reflexie interesantă. Pretinde multe explicaţii doar. Totuşi, atunci ce rost mai are moartea Alber-tinei ? „A murit“, „n-a murit", „totuşi a murit" (din pricina unei scrisori ambigue, în care Marcel a confundat litera G cu A, şi a cetit Gilberte drept Albertine), pare o situaţie ridicolă şi inutilă. Este de neînchipuit ce vitalitate au francezii, ce incapa-pabili sînt să aibe în ei gustul de distrugere. Amiel este un exemplu rar, într-o ţară în care abundă literatura, deci creaţiile de viaţă. Aîbertina a murit ? Proust nu găseşte prilejul ! 152 să se înfioare de perspectivele morţii ? De aspectele ei ? De putrezire, de miros ? De oasele de la urmă ? Şi Proust, în momentul cînd scria, el însuşi este bolnav, întrerupîndu-şi munca pentru ca să respire. Iar Albertine, carne şi instincte, transformată în oase ! Proust trebuia să renunţe la tot ceea ce trăise. Să se ascundă într-o cameră ermetic închisă, ca să nu pătrundă pînă la el nici un miros, căci i-ar fi făcut rău. El, marele îndrăgostit de flori ! Aubepinele din grădina Guermantes ! în fiecare zi mai rău, cu moartea tot mai aproape. Şi totuşi scrie, n-are altă ambiţie decît să scrie. Un alt bolnav poate să înţeleagă aşa ceva ? Vitalitatea franceză prodigioasă. Bătrînii de 80 de ani, care, anonimi, neclintiţi, lucrează nouă ore pe zi la Biblioteca Naţională. Albertine a murit. Dar cuvîntul „moarte" este exterior preocupărilor lui Proust. Te întrebi chiar de ce mai este utilizat. Preocupările lui Marcel de a reconstitui pe Albertine nu variază. Desigur, gelozia poate subzista şi după moarte. Dar nici 0 intenţie de a ierta sau de a fi satisfăcut de această moarte. Nici o aluzie că ar voi să se ducă, înfricoşat sau cu delicii, să viziteze mormîntul. Numai o analiză lucidă a acelei în-lîmplări. Marcel nu se gîndeşte nici o clipă că el trăieşte, în timp ce iubita lui, de la care a avut atîtea voluptăţi, se distramă. Peste acest capitol nu pluteşte nici o aripă funebră. Apoi neprevăzut : Albertine n-a murit ! Altă parte escamotată, oricît ar fi Marcel de vindecat. Grabă, într-un lucru ce pare atît de migălos. Cu ocazia morţii lui Saint-Loup, prietenul perfect, Marcel ni se arată tot atît de sănătos.a,) Un simplu „j’ai souffert", nu poate să mulţumească pe nimeni. Şi intercalări cu de-i.ilii asupra Franşoisei. Cum poate să fie Proust atît de super- 1 ioial, în situaţii atît de profunde ? MORALA Proust e un moralist, şi prin aceasta e în tradiţia franceză. I se poate reproşa tendinţa de a moraliza,, ca o alte- Rousseau, cu psihologia lui mult mai rudimentară, totuîi îţi dă vmiu.i mai bine că o moarte trebuie să aducă, în structura unui om, iimmitc transformări: „II me semblait que j’aurais porte plus patiem-11umii sa mort..." (La nouvelle Helo'ise). 153 rare a adevărului. De aceea, uneori, unele paranteze deplasate. în războiul de la 1914, este bun francez, şi deci se indignează cînd este necesar. Condamnă Sodome et Gomorrhe. Şi pe nobili, oricît de ciudat ar părea. Nu-şi ascunde părerile. Este contra Academiei: ...„VAcademie ou le faubourg Saint-Germain n’ont pas plus a vcâr avec la part de l’esprit eternei laquelle est l’auteur des limes de Bergotte qu’avec le principe de causalite ou l’idee de Dieu“.a) Şi chiar împotriva unor candidaţi de bacalaureat: „Tel un candidat au bacca-laureat, incertcnn de ce qu’il doit repondre attache ses re-gards sur la figure de Texaminateur et espere vainement y trouver la reponse qu’il ferait mieux de chercber dans sa propre memoire...“h> Despre morală are şi teorii generale: „Quand l’ata-visme, Ies ressemblances farruliales seraient seules en cause, il est inevitable que l’oncle qui fait la semonce ait a peu preş Ies memes defauts que le neveu qu’on Ta charge de gronder".c) Sau : „Peut-etre n’est-ce que dans des v'ies reelle-ment vicieuses que le probleme moral peut se poser avec toute sa force d’anxiete". d) Iar : „On devient moral des qu’on est malheureux".e) Nu are nici o îngăduinţă pentru „Ies gens du monde“. „Et presque tous Ies gens du monde sont si insi-gnifiants (preocuparea lui, totuşi) que cbacun de leurs pareils ne pqend, pom Ies juger, que la mesure de leur amabilite..." l> O concluzie: „Telle est la lâchete des gens du monde“.& „M-me Verdurin, comme presque tous Ies gens du monde, justement parce qu’elle avait besoin de la sodete des autres, ne pensait plus un seul jour â eux, apres qu’etant morts ils ne pouvaient plus venir aux mercredis..." h> „Les gens du monde sont fort myopes...“ 9 Despre proprietara unui clan : „...car les bons offices de Tentremetteuse font pârtie des de-voirs d’une maitresse de maison". >1 Şi ne spune : N-are nici a) A l’ombre des jeurtes filles en fleurs, I, p. 120. b) Temps retrouve, II, p. 122. c) Sodome et Gomorrhe, I, p. 88. d) A l'ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 121. e) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 185. 0,e) Sodome et Gomorrhe, I, p. 27 şi 30. b) Sodome et Gomorrhe, II, p. 145. -) A l’ombre des jeunes filles en fleurs, I, p. 86. i) Le cote de Guermantes, II, p. 62. 154 un merit un nobil... „Et plus que n’eut fait tel choeur de Sopho-cle sur Vorgueil abaisse d’Oedipe, plus que la mort meme, et toute oraison funebre sur la mort, le salut empresse et hum-ble du baron (Charlus) a Madame de Saint-Euverte procla-mait ce qu’a de fragile et de perissable Vamour des grandeurs de la terre et tout Vorgueil humain." Oameni de merit se pot găsi şi în alte straturi sociale. Numai întîmplător, „les gens du monde" vor preţui pe Brichot: „Pour une fois" b) ei lăudau pe dneva care merita să fie lăudat. Cu toate că de data aceasta, „les gens du monde" exagerau. „Certes, les arti-cles de Brichot etaient loin d'etre aussi remarquables que le croyaient les gens du monde. " ^ Şi definitiv, despre les gens du monde... „je discernui l’espece de la bete. C’etait une altesse. “ d> Marcel spune că el nu face diferenţe între clase : „...je navcds jamais foit de difference entre les ouvriers, les bour-geois et les grands seigneurs, et j’aurdis ţris indifferemment les uns et les autres pour amis“.e) Căci oameni mari pot fi pretutindeni : „...M-me Standish, peignant des coussins, loin du monde, est au moins une aussi grande dame que la du-chesse de Doudeauville". Sînt pretutindeni termeni care demonstrează că Proust condamnă sau aprobă : „juger severement“ B>, „folie unilate->ale“ h), „mensonge et par jure".l} Despre viţiul pe care îl descrie are două păreri opuse. O dată îi face pe amatorii de Sodome, „ces vieux fous“. i) Dar în alt loc spune : „le vice... (ou ce que Von nomme generale ment ainsi“ 1J... Sau : „Le vice (on parle ainsi pour la commodite du langage)...". a) Temps retrouve, I, p. 228. W, c) Temps retrouve, II, 129, 130. d) Le c6te de Guermantes, II, p. 1C6. c) Sodome et Gomorrhe, III, p. 95. 0 Sodome et Gomorrhe, I, p. 46. s),h) Sodome et Gomorrhe, III, p. 122, p. 47. >) Le cote de Guermantes, II, p. 267. i) Le temps retrouve, I, p. 176. >) Sodome et Gomorrhe, III, p. 115. m) Le cote de Guermantes, II, p. 266. 155 Moralistul Proust indignîndu-se. Găseşte pe un preot într-un local de perdiţie : „C’etait cette chose si rare et en France absolument exceptionnelle qu’est un mauvais pretre“. ASEMĂNĂRI Discuţia asupra lui Proust nu va fi niciodată închisă. Orice nouă lectură a lui îţi oferă, neaşteptat, comparaţii, asemănări, critice ; în orice caz, sugestii. Urmăream clanul Ver-durin. De ce este atît de simplificat menajul Verdurin ? Relaţiile dintre domnul şi doamna ? în societate, el depinde de ea, şi îi urmăreşte cu panică toate gusturile. Dar în intimitate ? Unul dintre subiectele lor de conversaţie obicinuit este critica societăţii nobile, pe care n-o cunosc decît vag, şi unde, după părerea lor, ce nu admite contradicţie, toată lumea se plictiseşte. (Proust de nenumărate ori ne prezintă astfel de situaţii.) M-me Verdurin va deveni prinţesă de Guermantes, adică de cea mai autentică nobleţe. în ce fel s-a transformat mentalitatea ei ? Nu ni se spune nimic. Dar descopăr (se poate vorbi de descoperire, căci într-un material atît de vast, sînt lucruri care trec neobservate) un cuvînt al lui Cottard, care seamănă perfect cu un cuvînt al ducesei de Guermantes. De-a lungul volumelor lui Proust, nu vorbele importă la Cottard, ci faptul că era un doctor foarte priceput, şi totuşi, ca om, un imbecil. La recepţiile Verdurin, îşi marchează prezenţa făcînd calambururi proaste, dar calambururile lui nu au o valoare deosebită şi Proust nu insistă asupra lor. Ducesa de Guermantes este însă celebră prin vorba surprinzătoare pe care o lansează la momentul potrivit, avînd un succes imens asupra celor care o înconjoară, care o vor repeta mai tîrziu cu o mare satisfacţie, şi făcînd orgolios pe însuşi ducele de Guermantes, altminteri indiferent pentru orice se petrece cu nevasta sa. . Iată două situaţii absolut identice în Proust: ■ ... Mai întîi, o recepţie la Verdurin. „Des le commencement du repds, comme M. de Forche-ville (viitorul soţ al Odettei după moartea lui Swann şi, deo- a) Le temps retrouve, I, p. 184. 156 camdată, amantul Odettei, în acelaşi timp cu Swann. Dar care au fost relaţiile între Odette şi de Forcheville, cît timp Odette a fost măritată cu Swann ? Nu ni se spune nimic. Amîndouă motivele care au pricinuit cele doua mariajuri ale Odettei sînt la fel de escamotate. Nu ştim iarăşi nimic : cine a fost M. de Crecy ?), place a la droite de M-me Verdurin qui avait ţait pour le «nouveau» de grands frais de toilette, lui disait: «C’est original, cette robe blanche», le docteur qui n’avait cesse de l’observer, tant il etait curieux de savoir comment etait fait ce qu’il appelait un «de», et qui cherchait une occasion d’attirer son attention et d’entrer plus en contact avec lui, saisit au voi le mot de «blanche» et, sans lever le net de son assiette, dit: *blanche ? Blanche de Cas-tille ?», puis sans bouger la tete, lanca furtivement de droite et de gauche des regards incertains et souriants“. a> Există o scenă asemănătoare cu ducesa de Guermantes. Dar lumea nu se indignează, sau cei care admiră sînt de altă calitate. Calambururile ducesei au un preţ infinit. De exemplu : se vorbeşte de gestul lui Charlus de a dărui sorii sale Marsantes (mama lui Saint-Loup), castelul Breze. Din ce motiv, acest gest? Cineva spunea : „«C’est qu’il est si taquin, Charlus»... Oriane n’a pu s’empecher de s’ecrier, involontdire-ment, je dois le confesser (ducele povesteşte, punînd în valoare pe Oriane), elle n’y a pas mis de mechancete, car c’est venu vite comme l’eclair: «Taquin... taquin... Alors c’est Taquin le Superbe!»“ b) Succesul va fi imens. Dar aceste două scene, ale căror calambururi conţin aluzii istorice, nu sînt exact de aceeaşi calitate ? Proust nu se gîndeşte să facă această apropiere. Pentru ducesa de Guermantes, el va avea tot felul de protecţii. (Numai pe ea n-o observă îmbătrînind etc.) Acestea par cu atît mai ciudate cu cît Proust are obiceiul să facă apropierile cele mai neprevăzute între persona-giile sale, chiar dacă e vorba de trăsături care se găsesc la mari distanţe între ele. Astfel constată (şi acum fără să se poată scoate vreo semnificaţie, ca pentru calamburul ducesei) •0 Du cote de chez Swann, ÎI, p. 54. 5) Le cote de Guermantes, II, p. 14C 157 că, vorbind despre Swann, pe care îî simpatizează tot mai puţin, M-me Verdurin se exprimă ca şi Francoise vrînd să omoare o pasăre pentru mîncare : „«Non, mais voyez-vous, cette sale bete!» employant sans s’en rendre compte («sans s’en rendre compte» este de prisos) et peut-etre en obeissant au meme besoin obscur de se justifier, comme Frangoise a Combray, quand le poulet ne voulait pas mourir, Ies mots qu’arrachent Ies dermers sursauts d’un animal inoffensif qui agonise, au paysan qui est en train de l’ecraser“. *) GRABĂ De fapt, nu numai Le temps retrouve demonstrează că Proust e alătur-i de moarte şi. că nu mai are vreme să com-plecteze. Şi al doilea volum din Albertine disparue este grăbit. Conţine foarte multe lucruri şi fără legătură cu Albertine. Proust, care de obicei are nevoie de spaţiu ca să epuizeze o singură trăsătură psihologică, aici se va mulţumi cu aluzii. De obicei, titlul cărţilor nu corespunde cu conţinutul. în Du cote de chez Swann, Swann devine important numai în al doilea volum. în primul, el face numai vagi apariţii la părinţii lui Marcel. Interesant nu este el, ci numai neliniştea lui Marcel, dacă, din pricina acestei vizite, mamă-sa va veni să-l sărute înainte de culcare. Volumul al doilea din Albertine hisparue conţine lucruri disparate, care vor să încheie : Gilberte devenită de Forcheville, prin căsătoria nouă a Odettei. Apoi Albertine. Apoi Veneţia. Apoi iar Gilberte, măritată cu Saint-Loup. Dar Saint-Loup ia şi el obiceiurile unchiului Charlus. Şi ce repede se trece asupra unor chestiuni esenţiale : Albertine trăieşte ! Albertine totuşi a murit! Indiferent dacă Marcel nu mai suferă din pricina acestor schimbări. Sau, în altă parte, Marcel descoperă pe Gilberte, sub numele tatălui vitreg, de Forcheville. Nu se miră în nici un rînd că n-a recunoscut-o, şi nu cercetează această întîmplare care se pretează la îndelungi interpretări şi din care se pot scoate atîtea explicaţii. b) *) Du cote de chez Swann, II, p. 101. b) Căci nu mă pot mulţumi cu aceste rînduri: „Je n’aimais plus Gilberte. Elle etait pour moi comme une morte qu’on a longtemps pleuree, 158 E de mirare cum sensibilul Marcel poate fi un prieten calm pentru Gilberte, acum măritată, oricît timp ar fi trecut de la prima lui dragoste. Fără îndoială, Albertine disparue, II este pripit, o acumulare de fapte, şi fiecare dintre ele ar necesita spaţii lungi. Cu toate că uneori ar fi o repetire. Este inutil să-l studiezi pe Saint-Loup din acelaşi punct de vedere ca şi pe Charlus. Dar se poate să fii grăbit cu ceea ce se întîmplă cu Saint-Loup ? PAUZA Strigătele vînzătorilor, pe care, la trezire, Marcel le aude din stradă... Iarăşi instinctul lui franţuzesc pentru spectacol. Dar pasagiul serveşte şi pentru o nuanţă a psihologiei Albertinei. Albertine ar vrea să mănînce ceea ce anunţă ultimul strigăt, şi astfel, în fiecare clipă, îşi schimbă pofta. Este cunoscut un capitol Les cris de Paris, din manualele clasei IV a cursului nostru secundar. Dar ce lipsă de economie la Proust ! Pasagiul se întinde dincolo de orice trebuinţă psihologică, sau pentru spectacol. După cum, în alt loc, el se simte obligat să dea absolut toate vorbele dintr-o conversaţie, acum se simte obligat să dea toate strigătele vînzătorilor clin stradă. REPEŢIRI Ne găsim în faţa unei opere imense, care n-a avut timp sil fie pusă la punct. Amănuntele nu sînt de aceeaşi calitate, multe din ele ar fi putut să dispară. Banalităţi, observaţii nesemnificative, lecţii. Şi repetiţii, exagerate repetiţii. Sînt date nenumărate exemple pentru ca să se arăte acelaşi tic al unui personagiu. După moartea bunicii, mama lui Marcel va cău-1.1 s-o imite. Printre alte caracteristice la bunica era şi marea ei admiraţie pentru M-me de Sevigne. Mama îi va moşteni pitit l’oubli est vena-, et si elle ressuscitait, elle ne pourrait plus s’inserer ihins line vie qui n’est plus faite pour elle" (Sodome et Gomorrhe, I, l>. 117). Aici este şi o aluzie la calmul Iui Marcel. 159 această admiraţie ; mai tîrziu, chiar va exagera această moştenire. Orice vorbă de a ei va fi spusă după modelul M-me de Sevigne. De nenumărate ori dă Proust astfel de exemple. Se repetă şi anumite situaţii. Cînd Saniette îi spune lui Verdurin că prinţesa Sherbatoff a murit, acesta, ca să nu i se întrerupă recepţia, se preface că nu-1 crede : „Vous exagerez toujours...“ Scena asemănătoare cu cea de la ducele de Guermantes (care întrebuinţează acelaşi cuvînt, exagerer), sau cu ocazia morţii pianistului Dechambre. Dar mai avem o scenă similară, şi ceea ce e mai grav, numai la o distanţă de cîteva pagini de acea a bolii lui d’Osmond. E celebra scenă în care Swann îşi anunţă moartea apropiată. Dar ducii de Guermantes nu vor să-şi întrerupă petrecerea la care sînt invitaţi, şi se prefac că nu iau în serios mărturisirea tragică a lui Swann. „M-me de Guermantes s’avanga decidement vers la voi-ture et redit un derrtier adieu a Swann : «Vous savez, nous reparlerons de cela, je ne crois pas un mot de ce que vous dites, mais il faut en parler ensemble»... Et relevant sa jupe rouge elle posa son pied sur le marchepied OMISIUNI î[are neverosimil : în această operă luxuriantă, sînt totuşi lipsuri. Era şi fatal pentru această artă, al cărei plan este confuz. Găsim o înşirare de tablouri, adică prezintari statice. (Mai ales recepţii.) E mai uşor aceasta. E mai uşor să faci repertoriul tuturor lucrurilor care se găsesc într-o cameră, oricît de mare ar fi numărul acelor lucruri. Este o chestiune numai de răbdare. (Bineînţeles, pentru numerotarea nuanţelor sufleteşti, abilitatea trebuie să fie mai mare.) De ce atunci o construcţie statică mi se pare mai valoroasă ? In orice caz, eşti sigur de precizia notaţiilor, în timp ce la o artă dinamică, te temi de prea multe invenţii care trădează adevărul. Totodată este o artă obositoate, aridă, lipsită de artificii ademenitoare, cerînd seriozitate pentru a o preţui : de aici prestigiul ei. Dar, la Proust, toate tablourile la un loc vor să prezinte o evoluţie : la început, lumea văzută de Marcel copil ; 160 la sfîrşit, aceeaşi lume, bătrînă, în faţa lui Marcel bătrîn. Astfel, în fiecare volum, altă epocă. (Datele acestor epoci sînt destul de vag precizate. Faci singur socoteala : e pe vremea afacerii Dreyfus... etc.) Intre volume, însă, spaţiu. Se întîmplă lucruri importante în acest spaţiu, dar noi ne găsim într-o atmosferă nouă, fără să ştim cum s-a format această atmosferă. Swann, vindecat, constată că suferise atît de mult pentru o femeie care nu era genul lui. Cuvintele de încheiere ale acestui capitol — reflexiile lui Swann — sînt prea frumoase, ca să renunţ la voluptatea de a le transcrie. ...„Dire que j’cii gâche des annees de ma vie, que fai voulu mourir, que j’ai eu mon plus grand amour ţour une femme qui ne me plcâsait pas, qui n’etait pas mon geme!“ Aşadar poţi crede povestea sentimentală a lui Swann drept definitiv terminată. Şi cu surprindere, în volumul următor, îl găseşti pe Swann însurat cu Odette. Cum a luat el o astfel de hotărîre ? Cîteva cuvinte, mai tîrziu, pe care nu se insistă şi pe care poţi uşor să nu le reţii, explică : a vrut să-şi poată duce pe fata lor, Gilberte (nu se întreabă dacă era fata lui ?) în salonul Guermantes. Dar un astfel de eveniment ca însurătoarea lui, mai ales în contradicţie cu vindecarea lui, n-ar fi necesitat explicaţii mai ample ? Se pot descoperi omisiuni similare : în ce fel a devenit losta M-me Verdurin soţia prinţului de Guermantes? în ce Id s-a terminat legătura dintre Saint-Loup şi Rachel ? Se petrec şi fapte importante, fără legătură cu subiectul însuşi, care s-ar preta la îndelungi prezentări. Numai în cîteva cuvinte, ni se spune că Marcel a făcut o călătorie cu bunica ■.a în Germania. Şi după ce ştim cu ce greutate s-ar fi putut ca Swann ■.a plece din Paris sau s-o vadă pe Odette plecînd din Paris, a Ham că Odette a făcut o călătorie de un an cu cîţiva dintre Verdurin, în Tunis, Grecia, Constantinopole, Asia Mică. I >e ce nu mai merge Swann în casa Verdurin ? A observi! că aceştia pregăteau o petrecere fără dînsul. La Ver-• In ii n, fără să ştie el, era din ce în ce mai puţin agreat. Mmivul : nu accepta să vorbească, odată cu ei, pe amicii Im nobili de rău. Dar este acesta un motiv suficient să fie 161 îndepărtat de cei doi Verdurin, de ei, care pretindeau atît de mult ca cenaclul să le rămîie intact ? (Swann nu mai merge la Verdurin. Nici o scenă între ei toţi, care să cauzeze această hotărîre.) Cînd constată Swann că Odette are obiceiul să mintă ? O vede înroşindu-se toată, pentru că e obligată să spuie o minciună doamnei Verdurin. Şi mai tîrziu, fără de nici o pregătire, îl găsim pe Swann torturat din pricina minciunilor Odettei. „Mais c’est en vain que Swann lui exposait ainsi toutes Ies raisons qu’elle avait de ne pas mentir; elle aurait pu ruiner chez Odette un systeme general du men-songe ; mais Odette n'en possedait pas; elle se contentait seulement, dans chaque cas oii elle voulait que Swann ignorat quelque chose qu’elle avait fait, de ne pas le lui dire. Ainsi le mensonge etait pour elle un expedient d’ordre par-ticulier; et ce qui seul pouvait decider si elle devait s’en servir ou avouer la verite, c’etait une raison d’ordre parti-culier aussi, la chance plus ou moins grande qu’il y avait pour que Swann put decouvrir qu’elle n’avait pas dit la verite“ (Du cote de chez Swann, II, p. 109). Acestea sînt omisiunile ciudate, căci nu se întregeşte spectacolul la care luaseşi parte cu atîta fidelitate. Dar sînt şi lipsuri absolut nepermise, căci din pricina acestora ai nedumeriri asupra unor personagii. Proust ne prezintă o mie de amănunte sufleteşti, dar uită unele esenţiale. Mă refer "s mai ales la pasagiul Albertinei, care a format povestirea lui de dragoste cea mai însemnată. în legătura lui Marcel cu Albertina, el confundă dragostea cu gelozia, care sînt două sentimente de sine stătătoare, şi care pot depinde între ele, dar nu însemnează că se confundă. în ultimele cuvinte admirabile, citate mai înainte, Swann se pricepe să facă această distincţie. în aventura dintre Marcel şi Albertina, la fel, nu avem decît o analiză a geloziei. O comparaţie între capitolul Albertinei şi acel al Odettei, care se ocupă de sentiment, ar fi interesantă. Dar în fragmentul Albertinii, Proust ne vorbeşte mereu despre dragoste, dar nu ne arată nici un moment al acestei dragoste. Numai gelozie. Imediat ce Marcel (ni se atrage atenţia de nenumărate ori) e sigur de Albertine, ar vrea să se elibereze de ea. Nicăieri, ceea ce o dragoste pretinde. Nici o prietenie, nici o încercare de a o distra, nici o milă faţă 162 de dînsa. Detaliile carnale lipsesc aproape complect. Şi chiar după ce Albertine moare, Marcel nu se interesează de un corp care-i fusese familiar. Repet: cu toate că nu pare posibil, întîmplarea Swann, cu toate că făcută la persoana treia, şi despre un om pe care nu l-a cunoscut bine decît mai tîrziu (de unde a putut să afle Proust toate amănuntele ?) este mult mai palpabil, mai înţepenit în realitate, decît întîmplarea Albertinii, pe care Marcel a trăit-o el însuşi. La Swann sînt mult mai multe întîmplări luate din viaţa zilnică, în timp ce cu Albertina, autorul se mulţumeşte cu o serie de abstracţiuni. Poate pentru că obicinuinţa noastră se plasează mult mai bine pe o dragoste între o femeie şi un bărbat decît pe viţiul dintre femei (căci Alber-tinc prelungeşte Sodome et Gomorrhe). Marcel sufere din pricina plăcerii pe care Albertine o găseşte probabil cu altcineva (cu o femeie), dar nu ne spune nici un cuvînt de viaţa sexuală a Albertinii în apropierea lui. Aceasta este 0 gravă omisiune, din pricina ei imaginea Albertinii nu se 'poate întregi pentru noi. Jn definitiv, Albertina are o inimă foarte bună. E des-mi să ne gîndim la plăcerile de la Verdurin sau de la Tro-c.idcro, la care renunţă, ca să-l împace pe Marcel. După ce, văzînd că e imposibil să mai rămîie lîngă Marcel, pleacă, iruunţînd prin acest gest la o mulţime de agremente pe ■ .1 rc i le putea furniza bogatul Marcel, şi cu toate că ştiuse ui ce uşurinţă ar fi putut dobîndi orice, chiar căsătoria, de l.i distanţă caută încă să-l consoleze. Marcel nu-şi face nici un examen propriu să vadă întru cît purtarea Albertinii depinde de purtarea lui. Operei lui Proust, care excelează prin interpretarea psihologică, îi lipseşte totuşi o coardă esenţială : autoexaminarea. Pare paradoxal, dar aşa este. 1 lupii formula lui Theophiie Gautier, lucrurile exterioare esisiă pentru el. Prin lucruri exterioare nu trebuie să înţelegem numai gesturile vecinului, dar şi emoţiile lui. Chiar şi propriile tale stări sufleteşti se exteriorizează, dacă le contaţi lucid, rece. Proust este un moralist pentru ceilalţi. Une- i ii chiar intervine personal şi condamnă. Pe el nu se judeca niciodată, oricît ar întrebuinţa persoana întîia. în A la x i hcrche du temps perdu, operă personală, încercare de a ii'ţine încă o viziune de viaţă, cel mai absent este însuşi 163 Proust. Cărţile lui nu pot fi plasate printre cărţile de confesiuni, dacă autoflagelarea este obligatorie intr-o confesiune, pentru întregirea spectacolului pe care ni-1 oferă. PICĂTURA DE CEAI Se insistă pe extazul şi atmosfera care i-o produce lui Proust o picătură de ceai. Adică, o senzaţie care este, oricît de umilă, în stare să facă mai prezente anumite amintiri, decît logica cea mai fermă. [...] Dar acest obicei al temperamentului lui Marcel se arată de mai multe ori, şi cu diferite ocazii. La fel i se întîmplă odată puraînd un picior pe o piatră care era mai puţin înaltă decît cea precedentă. La începutul volumului al doilea din Le temps retrouve există o cascadă de astfel de emoţii: un servitor care a lovit o lingură de o farfurie ; asprimea unui şervet ; gustul made-leinei etc. STIL »> Stilul este o stare sufletească. Fiecare se exprimă fatal în concordanţă cu neliniştele lui. O frază are forma pe care o -cecesită conţinutul ei. Din această tovărăşie va ieşi culoarea întregii pagini. Organic lui Proust îi este de a căuta toate explicaţiile pentru observaţie. Nu se mulţumeşte cu o singură ipoteză. Oricîte exemple, chiar supraîncărcîndu-se între ele, sînt bune. Interpretarea trebuie să fie cît mai exactă, cu riscul ca materialul pe care-1 prezinţi să fie diform. Fatal, stilul va păstra aceeaşi înfăţişare. Fraza va fi încărcată, lungă, greoaie, conţinînd toate parantezele ca să facă loc tuturor aluziilor. Stil care nu e deloc sprinten, dar absolut necesar. Lipsa de spaţii goale, care atît de uşor s-ar fi putut obţine, deoarece uneori ideile se înlocuiesc chiar în acelaşi rînd, adaugă la impresia de masiv. Ca să descifrezi, a> Trebuie neapărat citit studiul lui Paul Zarifopol. Paul Zarifopoi descoperise şi o singură frază care se întinde pe două pagini (Ulysse al lui Joyce are o frază care întrebuinţează 40 de pagini). Dar la Proust există foarte de multe ori punctul şi virgula. 164 trebuie numai puţin obicei. Oricît de aglomerate, frazele de obicei sînt bine puse la punct. (Desigur, un francez ca Paul Souday, de pildă, va face obiecţiuni. Acest fel de a scrie nu este franţuzesc. Francezii sînt de obicei meşteşugari pe spaţiuri mici.) Frază şerpuitoare, urmînd gîndul autorului, în general conţinînd numai adevărul pe care vrea să-l exprime. (Imagini apar rareori, şi numai printr-un efort. Se vede acest efect prin aglomerarea imaginilor numai în anumite locuri, sau prin aluziile la aceleaşi imagini.) Acest adevăr fiind nesigur, şi fraza trebuie să prezinte în mijlocia ei ne-siguranţe, paranteze, diferite semne grafice etc. Stilul Proust este primul mijloc pentru crearea atmosferei. Dar discuţia asupra lui Marcel Proust este abia începută. ARTICOLE, RECENZII, ESEURI G. MURNU în ţara noastră fără de tradiţii, gustul aproape exclusiv pentru antichitate al d-lui Murnu1 e puţin preţuit. Unui poet nou îi este îngăduit ca, întorcîndu-se cu mintea, să nu treacă peste cincizeci de ani ; dar cel care, voind să facă drumul întreg, s-a împiedicat în pragul evului mediu, pare nedestoinic. D-l Murnu, rătăcit cu barca lui Ulise, purtată în voie de gusturile zeilor păgîni, minunat de danţul neobosit al Charitelor, de urîţenia lui Hefaistos şi de frumuseţea eternă, etern îngăduitoare a Afroditei, s-a înspăimântat la glasul celui dintîi profet. D-l Murnu pentru cei noi are un vecinie protest (desigur cu multe excepţii; de curînd Scufundătorul 2 lui Schiller a fost tradus admirabil). Şi, mai cu seamă, pentru contimporani ; d-l Camil Baltazar, unul dintre ei, nou Crist sub zîmbetul căruia se văd dinţi ascuţiţi, l-a supărat adînc... ...într-o sală de sus a Universităţii, printre statui îngrămădite şi schiloade — palidă închipuire a trecutului — d-l Murnu răzbună lumea lui Homer... Nu era aprig ca d-l Iorga ; nici ironii, nici ameninţări, nici ochi aprinşi, străpungând un colţ de întuneric : o vioară domoală, dar neobosită, care rătăcea nestatornică de-a lungul timpurilor... Pornea de la Zeus al lui Fidias, potolit şi grandios, ca să ajungă la chinuitul Laocoon, apoi la Mona Lisa surâzătoare. De altfel, săriturile erau din ce în ce mai mari. Curînd, prin comparaţii, protesta împotriva cubismului, impre- 166 sionismului şi reimpresionismului. De aici pînă la d-l Camil Baltazar drumul nu mai era depărtat. Acolo întîrzia mai mult. Cîţiva studenţi aprobau în tăcere. Unul mai îndrăzneţ, rezimat pe pulpele unei Artemise îmblînzite, arata chiar un pumn ostentativ. Şi timpul trecea... Cursul d-lui Murnu n-a avut niciodată o durată precisă ; uneori ţinea două ore în şir. într-adevăr, eram nevoiţi să ne întoarcem de unde am pornit prea de timpuriu : de la Fidias. Săritura înapoi fiind însă prea mare, din lipsă de preeiziune nu mai nimeream exact în acelaşi loc şi ne trezeam la căpătîiul unui faraon neîmbălsămat încă, în timp ce zece mii de lucrători se trudeau, în grabă, să puie ultima lespede în vîrful unei piramide... în altă parte, printre scriitori. Au citit mulţi. Realizări felurite : cei mai tineri, cei mai îndrăzneţi. La urmă, d-î Murnu ne spune întoarcerea lui Ulise acasă, omorîrea peţitorilor şi apoi întîlnirea lui cu Laerte... Apropiindu-se Ulise de dînsuî, îl găsi îngheboşat de greul bătrîneţii: muşuroia c-u sapa sub un răsad. Şi vicleanul, şurubăind cu mintea o viclenie nouă, ca să-l încerce, îl iscodi cu vorba. Bătrînul nu-1 recunoştea. Atunci Ulise îi vorbi de fiul său ca de un i spiritul optimist, prin epitete puternice care se repetă me-icii la locul potrivit (cu alte intenţii, Caragiale face la fel), pi iii dialogul admirabil, părintele Ghermănuţă, Huţan sau /gribincea trăiesc intens. Precizia dialogului nu-şi are echi-i .ilent decît în G. Brăescu. Totuşi opera lui Hogaş fiind mai tmplă şi posibilităţile sînt, desigur, mult mai mari. O corn- ii.naţie în felul acesta ar fi interesantă. (Iu un optimism şi cu o voie bună nedezminţite nicio-dna, bob cu bob, Hogaş înşiră mărgăritarul. „Şi părintele Ghermănuţă tot potrivind rachiul şi-a cam mi.u, cucernicia. I >înd sticlei o tiflă : «Na ! că nu mai eşti bună de nimic !» Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciuni p lumea asta, părinte Ghermănuţă; da’ ce ţi-a făcut biata ui l.i de-i dai cu tifla ? Na ! zice el, mai dîndu-i o tiflă ; păcătoaso şi mango-iiiu ! Da ! Aşa te-am învăţat eu să fii ? îîi! pîrlita dracului i din roşie şi frumoasă ce erai, te-ai făcut galbină şi ofligoasă, I • MII II... 169 — D-apoi că doar sfinţia-ta ai oftigat..." Apoi, după o nouă sticlă, părintele începu să cînte răsturnat pe speteaza scaunului : — Dooooaaa... oagoagoa... hoaho nneee ghee gheeee... — Năăăăă..." Era Hogaş care ţinea isonul... După un concert întreg, părintele Ghermănuţă se prăbuşeşte jos, mort beat. Ion Rusu, puternic ca un atlet, spaima lumii, răsucindu-şi mustaţa stufoasă şi galbenă, bucuria nemărturisită a femeilor... Vajnica Axinia spunea altfel : „— O ! Pîrli-l-ar para focului, mustăciosul dracului, nu v-am spus eu ?! — De spus, ne-ai spus tu, dar tot mi se pare că mustăţile Rusului te cam gîdilă pe la inimă... — Da, ducă-se pocnitului, cu musteţile lui cu tot, şi să gîdile cu ele pe cine a mai gîdilit !“... îi invită la „palaturile lui“, o cocioabă stricată. La prima încurcătură, Hogaş o lua la fugă cu sprintena Pisicuţă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni... devenită acum o adevărată Rosinantă. Apoi Călina lui Drăgan din Rotărie „care nu era deloc coţofană" învrăjbind pe Huţan şi pe Zgrebincea, Floricica neînţeleasă de prea multe înţelesuri, Axinia, Aglobie, Aniţa guşata şi mare muzicantă, Moş Căpăţînă, Zamfira şi Uie Filipoiu din Mîrcu, Avrum şi Sura şi muntele întreg cu pădurile ce-şi schimbă necontenit culoarea, foşnetul şi balsamul, cu pasările guralive, cu norii învrăjbiţi, fluturînd apoi pace în depărtare, cu apa neobosită. Agapia, Varatic, Sihla, Sihăstria, Secu... Hogaş este un mare artist al cuvîntului. Imagini bogate, vorbe alese cu îngrijire, repetări anume puse. Poate se străvede o oarecare străduinţă pentru căutarea formei frumoase (repetirea unor cuvinte ca imens, încremenit). Cînd operei lui nu i s-au fixat încă cadrele generale, detaliile pot părea o impietate inutilă. Prin natura descrisă cu o putere unică, pe care îşi reflecta personalitatea imensă, totodată glumeaţă şi gînditoarc (ce simplu pare Francis Jammes, care a voit să facă acelaşi lucru: le poete rustique /), printr-atîţia oameni înviaţi cu cîteva trăsături definitive, prin gustul sigur al valorii cu- 170 vîntului, Hogaş este unul din marii noştri artişti... Şi, nedreptate neînţeleasă, imaginea lui şi acum mai rătăceşte tot singură prin Munţii Neamţului, cu Pisicuţa din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, neobosiţi, pe unde : „Din vale şi pînă-n zare, cît poţi prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costişei, copaci roditori de toate soiurile răsărise de la brîu în sus din fînaţul înalt şi înflorit; iar frunzişul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-închisă, se clătina domol în aerul limpede şi larg, sub adierile uşoare şi nevăzute ale unui vînt de răsărit; sub mîngîierile aceloraşi adieri fînaţul adînc se leagănă în valuri molatice, cu scînteieri de rouă aprinsă în lumina de soare... Glasul sec al ierburilor trezite de vîn-luri umple depărtările, şi fluturi rari, albaştri sau galbeni, cu atîţia fulgi de cer sau de lumină însufleţesc văzduhurile cu zborul lor nestatornic." r>2s HENRI DE RfiGNIER Regnier a suferit întotdeauna influenţa lui Mallarme. 1 .1 primele poezii apropierea s-a simţit şi mai mult ; rareori insa imitaţia a fost servilă. De altfel, chiar de la început s-a văzut preferinţa lui pentru poezia clasică (Premiers poemes). „ Lcs deesses veillent encore aux peristyles“ (Sites) sau : „Ies jardins reguliers aux belles ordonances“ (Residence rov- în Les lendemains, Apcâsement, Sites, Episodes şi Son-iiets, în acelaşi ciclu, gusturile poetului se desluşesc tot mai mult. în Les jeux rustiques et divins, ca şi în Poemes anciens • romanesques, versurile libere se alătură celor parnasiene. I m mi'dailles d’argile, La sandale ailee, La cite des eaux şi, ii um în urma, Vestigiu Flammae precizează definitiv clasi-. nnttil lui Regnier. l otuşi oarecare stîngăcii la început, şi admiraţia vecinii ,i către Mallarme (Le sang de Marsyasx) au pricinuit o 171 uşoară îndoială. Astfel, de curînd, Rene Lalou, în manualul său asupra literaturii franceze contimporane2, ţinînd seama de începuturile poeziei şi nu de evoluţia şi înţelesul ei, studiază pe Regnier sub titlul greşit de simbolist. Desigur, a dat poezii simboliste originale. Totuşi, altul este aspectul operei lui, luată în întregime. Clasicismul, posibil în epoca noastră, trebuie acum lămurit. Cu toate protestările lui Ch. Maurras, un poet nu poate să nu ţie seamă, chiar fără voia lui, de noutatea romantică sau simbolistă. De aici elementul liric mai accentuat la Regnier.3 Apoi cadrul neoclasicismului este mult mai vast. Alături de admiraţia pentru antichitate se face apologia secolului al XVII-lea. Numai astfel poate fi înţeleasă poezia lui Regnier. El se îndreaptă înspre subiectele antice şi îşi ia din mitologia pagină decorul şi eroii. Pretutindeni : La terre retenUt du galop des centaures, pretutindeni Von reve et Von va jouer avec Ies nymphes sau Von voit danser Ies faunes. Uneori on entend une syrene parler. Alteori le satyre se regarde dans un miroir. Se întrebuinţează apoi procedeul cunoscut, clasic de a crea ţipi reprezentativi. Portretele ca „le mignon“, „le cour-tisana, „le gentilhomme", „le roturier“, l’amateurK amintesc deseori pe La Bruyere. Elementul descriptiv nu are un rol preponderent. Este întrebuinţat, ca şi în fabulele lui La Fontaine sau ca în poeziile lui Racine, drept cadru pentru dezvoltarea subiectului. Regnier rămîne un gînditor. El şi-a închipuit toate posibilităţile acţiunii omeneşti, şi mintea lui, după cum însuşi o spune, este răspîntia tuturor drumurilor. Ideea despre frumuseţea desăvîrşită i-a dat-o r-aţiunea. Poezia lui oferă astfel putinţa unei înţelegeri depline. Apoi, pe cît este posibil, rămîne impersonal. (Deseori a fost învinuit de răceală.) Mărturisirile în felul obicinuit la Fran-cis Jammes îi displac. Sentimentele la el exprimă adevăruri generale. Echilibrul forţelor sufleteşti, de unde se desface o linişte deplină şi o viziune optimistă a vieţii, este desăvîrşit. Forma poeziilor este la rîndul ei clasică. Cele mai neînsemnate versuri sînt compuse cu artă. (Gourmont îl numeşte „compositeur".) Pretutindeni : ordine, claritate, sobrietate, stil precis. 172 Regnier întrebuinţează aproape toate formele poeziei lirice clasice. Stanţa, oda, madrigalul, odeleta, idila sau pastorala. Nu se găsesc cuvinte obscure sau neologisme, ele îşi păstrează înţelesul lor etimologic. Apoi deseori alegorii sau figuri ingenioase, obţinute prin minunate împerecheri de vorbe. Melancolic rătăceşte poetul pe aleele pustii din Ver-sailles. Umbrele vechii glorii îl turbură. în faţa statuii Dianei sprintene, cu arcul încordat, el scrise una din cele mai frumoase poezii : Diane Chasseresse. Aici găsim, laolaltă, toate trăsăturile care precizează aspectul lui de poet neoclasic : şi mitologia antică, şi sobrietatea secolului al XVII, şi melancolia modernă. 4 t9ji CAMIL PETRESCU Somnul d-lui C. Petrescu este deseori tulburat de zîne plutitoare. Desigur, şi patul neprihănit, şi costumul bizar al poetului le amuză. Guralive, ele îi spun : — Te pricepi în teatru. Admiraţia tuturora ţi-a sosit neprecupeţită. Mîini roze te-au aplaudat neobosite. Pleoape, ca să fii văzut mai bine, s-au închis pe jumătate. în timp ce alţii şovăiau, te-ai arătat îndemînatic. Apoi porţile teatrului ţi s-au închis cu toate că mai aveai multe piese terminate. Vina era însă a portarilor nedestoinici. Oamenii te-au uitat şi ei. Nu te descuraja. Geniul a fost întotdeauna neînţeles. Mai tîrziu omenirea se va încovoia cu pocăinţă în faţa priceperii tale unice. Admiraţia postumă te pîndeşte. — Eşti poet. Acolo te-ai arătat aprig în gînduri şi în cuvinte : războiul te-a învrăjbit. Ai încercat imagini puternice prinse din osteneala luptelor, a ploii şi a noroiului... Ai întrebuinţat în versuri cuvinte dispreţuite ca „biscuit" ■ ui „vis-â-vis“ : protestare gigantică împotriva termenilor 173 dezmierdători cu care ne învăţasem prea mult. Desigur, cea mai mare revoluţie poetică la noi. — Problemele sociale te-au ademenit mai puţin, îngrijat mai ales de soarta intelectualilor. Ai inventat teorii îndrăzneţe şi defintive. Ai luptat pentru biruinţa lor cu armele cele mai felurite. Mici ironii, glume sau invective puse între două rînduri sau la capătul ziarului (originalitate incontestabilă) au clătinat conştiinţe omeneşti. — Ai o lectură vastă. Ai dovedit-o cu prisosinţă prin citirea atîtor capodopere (îţi mai aduci aminte de Anatole France en panloufles f) duminica la d-1 Lovinescu. Fără invidie, ai încurajat noile talente care se apropiau şovăielnice de gustul tău încercat. Fondul magistral a fost deosibit de forma încărcată de ovreisme (nu ştiai că autorul este român) cu înţelegerea cu care la teatru hotărăşti valoarea operei, priceperea artiştilor, stilul decorului şi armonia muzicii din culise. Ai avut o răbdare, o exactitate, un interes care nu s-au dezminţit niciodată. — Ai împrospătat apa tulbure a urnii ziar de finanţe.1 Oameni ocupaţi au întîrziat căutînd rîndurile tale fragile între două rubrici masive de falimente şi de licitaţii, gus-tînd energia ideilor şi graţia formei. — Te pricepi la curse şi pierzi numai din dezinteresare ; în cravate, şi culorile lor se împletesc guralive pe pieptul tău delicat; în femei, şi ai o colecţie dintre cele mai curioase. Poetul alintat se trezi din înlănţuirea prea turbulentă, chiar dacă venea de la castitatea unor zîne imateriale. Modestia lui de altfel nu mai îngăduia de mult o aşa rostogolire de laude. Ca să nu se simtă îndatorat, se apropie de 'birou şi, inspirat, scrise un cîntec de slavă pentru oaspeţii aerieni. Ideile seînteietoare curgeau în forma, minune de graţie, obicinuită de altfel. — Şi începu : — „Ca să punem punctul pe i“... Dar nu se ştie de ce, zînele se împrăştiară deodată. Şi totuşi, cu toată ostilitatea plină de rea-credinţă a Teatrului Naţional, zînele glumeţe n-au spus numai neadevăruri. 1925 174 G. BRĂESCU Un dialog de o precizie unică, folosit uneori pentru o observaţie psihologică pătrunzătoare şi alteori numai pentru o glumă cazonă. Şi într-un fel şi-n altul, realitatea exactă, fără nici un comentariu personal, nici o exclamaţie ironică sau admirativă. Acţiuni vaste, transpuse în puţine cuvinte. Totuşi, prea multe şi numai schiţate, personagiile n-au timpul să prindă viaţă. Nu recunoaştem oamenii şi gesturile felurite nu se împreună pentru o mai multă consistenţă. în colonei mulţi, de exemplu, nu găsim pe acelaşi individ, chiar de se aseamănă între ei prin mediocritatea lor. limite, desigur, dar cuprinzînd între ele posibilităţi aşa de mari încît se poate vorbi, fără şovăire, de arta miracolului1 Brăescu. Omul nu este mai puţin interesant. Pentru a arăta felul în care ni se înfăţişează maiorul (i. Brăescu, ne vom folosi oarecum, încercare primejdioasă, •unitate. Seigneur, tant de grandeurs ne nous toucbent plus guere. Je Ies lui promettais tant qu'a vecu son pere, Non, vous n’esperez plus de nous revoir encor Sacres murs que na pu conserver mon Hector / Nepropice momente de a aduce în conversaţie, pe un ton .ulmirativ, pe Hector „al ei“. Şi ironică, ştiindu-se iubită: Retournez, retournez a la fille d’Helene ! Pyrrhus, cu toată mînia lui care merge progresînd, se iinpfiieşte încă. Continuă s-o roage umil pe Andromaca, ea iiimfne însă necuminţită. Et quel epoux encore / Ah, souvenir cruel! Sa mort seule a rendu votre pere immortel! Abia acum Pyrrhus izbucneşte : I r fils me repondra des mepris de la mere. 195 Acum însă, la capătul locvacităţii complect imprudente a Andromacii, izbucnirea lui este nu numai scuzabilă, dar şi fatala. Prea tîrziu pricepe Andromaca. Acum zadarnic vrea să-l îmblînzească, apelînd la afecţia pe care Pyrrhus i-o poartă. Et peut-etre, apres tout, en l’etat ou je suh Sa mort avancera la fin de mes ennuis. Pyrrhus rămîne intransigent. Şi astfel se termină scena IV-a. Recapitulăm. Pyrrhus refuză cererea lui Oreste şi nu se gîndeşte decît la satisfacţii inofensive. După imprudenţele succesive ale Andromacii, iritat, ironizat, dispreţuit, ofensat, abia atunci se gîndeşte să profite de ocazie. Astfel, Andromaca este singura vinovată de întregul cataclism care o ameninţă. Eroina creştină a lui Chateaubriand este mai mult decît problematică. în schimb, în momentul cînd cu textul alături scriu aceste note, cu toată vremea care ne desparte, o simt alături şi îi aud respiraţia. 1930 -s PIERRE LASSERRE Pierre Lasserre1 îşi ţinea cursul la Hautes Etudes2, în fiecare miercuri la ora cinci, într-o sală mică, în faţa cîtorva (6—8) asistenţi. Printre cei mai fideli, timp de doi ani, am fost eu şi cu d-1 Şerban Cioculescu. (îşi mai aduce aminte d-1 Cioculescu cînd, printr-o bruscă intuiţie, impresionat de cine ştie ce gest, sau intonaţie, sau umbră pe faţă, i-am prevestit moartea conferenţiarului ?) Urmăream cu delicii luptele lui Lasserre împotriva romantismului, logica subtilă, proporţiile perfecte ale argumentelor, înşiruirea ideilor cu emoţia cu care cineva ar înşirui imagini, şi totul spus cu un accent aspru, cu o sacadare meridională. Cum eram puţini, 196 din cînd în cînd îşi oprea ochii, scînteietori, prin ochelari, pe vreunul dintre noi, mai multă vreme. înainte de a părăsi Parisul, m-am crezut obligat să-i mulţumesc pentru atîtea ore minunate şi să-mi iau rămas hun. A fost bucuros să înceapă conversaţia (universitarii francezi sînt foarte modeşti). Cînd a auzit că sînt român, mi-a cerut detalii asupra unuia din bunii lui prieteni români, dr. Cantacuzino3, actualul ministru. Aflase de accidentul petrecut cu cîteva luni înainte, şi voia amănunte. Şi-a adus aminte de zilele întregi petrecute împreună cu gîndul la Wagner. Se jpare că fredonau împreună partiturile celebre de la un e.ipat la altul. Urmăream pe acest ideolog pentru o clipă cu sufletul fu vibraţie. I )ar s-a refăcut imediat şi a redevenit francez veritabil, îl iubim pe doctorul Cantacuzino, pentru că a luat ui .aîta forţă partea Franţei, în timpul neutralităţii dv. prelungite... I,.i sfîrşitul scurtei conversaţii, îmi arătam speranţa că Iu cursurile lui viitoare, profitînd că este aşa de competent în mu/ică, Pierre Lasserre va căuta să îmbrăţişeze romantismul din mai multe puncte de vedere, şi nu numai din cel literar. Nimic n-ar fi fost mai necesar pentru explicarea esenţei ro- iii.uitismului, decît o paralelă subtilă între Beethoven şi Hugo. Mia răspuns fără nici un dubiu : l’uţină răbdare: am încă la dispoziţie, pentru tot i iii m11, trei ani întregi. Nimic mai rar la francezi decît fiorul morţii. Dar au o < ii.m : ca să construieşti ceva, trebuie să ai impresia că eşti l li I II.,. IM.' DAN BOITA UI Dan Botta este un mare nedreptăţit. Lipsă de gene-!•■ m 11•. dc înţelegere, ezitări în faţa unui poet tînăr, toate li mi luc. Dar nu se comentează aşa de simplu apariţia 197 Eulaliilor1. Şi ce argument: se găsesc cîteva cuvinte întrebuinţate şi de Valery ! Să amintim pe toţi clasicii francezi, al căror suprem orgoliu a fost să se inspire din antici ? Dar chiar între ei, La Fontaine aşa de perfect racinian în Adonis ! 2 Şi Valery, la fel, racinian în Narcisse3. Şi, apoi, influenţa lui Mallarme asupra lui Valery. Astfel, imputarea nu există. Doar i se poate găsi un suprem merit d-lui Botta de a face parte dintr-o familie aşa de însemnată şi de a fi demonstrat, primul, că în limba noastră plastică, subtilităţile cele mai nuanţate, calitatea primă a literaturii franceze, sînt posibile. Atît prin formatul armonios al cărţii, cît şi prin conţinut, Eulalii se prezintă ca un obiect de artă lucrat, cu trudă şi migală, de mîini sensibile. Argumentul ne va da tonul general: Eulalie : sunet-crin eleat idol sub geruri Claros cu inel marin Singur în mirate ceruri. D-l Dan Botta se defineşte mereu pe sine, caută formula de împăcare a contrastelor care se zbat în el şi poate un program spiritual pentru o viitoare generaţie. Concepţie sacerdotală, în firea unor mari poeţi, ca Pascal, Hugo sau Rimbaud. Definirea d-lui Dan Botta o putem extrage din Amforă viu dfirită, Eglogă, Diamantine glorii, Vale de alge, Pastorală şi, mai ales, din Epilog, în care ni se schiţează planul configuraţiei interioare : luciditate, stăpînirea unui domeniu abstract, cunoaşterea nu prin intuiţii vagi sau brusce iluminări, ci prin puterea inteligenţii care cristalizează şi clasifică formele hidoase în care stau ascunse esenţele. Poetul se supune unei discipline severe pentru dezvoltarea înaltei sale personalităţi, ceea ce aparţine tradiţiei celei mai aristocratice. Amforă viu dorită, de virginală galbă, e zona mea : arhaic şi limpede pămînt, Septentrionul palid şi Orion, la vînt arida, liniştita de gînduri floare aibă. Ariditatea, acestor zone e totuşi uneori traversată de vagi melancolii, de chemări adînci, care tulbură puritatea de cristal. ' 198 Palidul azur adie în mirate, albe, ori, lujere de fum la Delos (cer de arme cristaline) cînd la occident de inimi, cu arhaici meteori, apele rotesc nervoase roza stepelor preapline.4 Această oscilaţie între stări pur contemplative (tendinţe spre eternitate) şi atracţia morţii sfîrşesc prin triumful acestei din urmă. Chiar în Epilog poetul e gata să accepte moartea, cu o supremă disciplină, dar deocamdată numai ca un semn de întrebare. Temuta, roza Marte (falanga matutină), Din sorii nuli apleacă o brumă mai aproape, Cu treceri spre suita şi ciclica lumină ? Cu somnul amicalei datture nins pe pleoape ? în Cantilenă îl vedem renunţînd definitiv la domeniul slin abstract, şi se cufundă în viaţă, durere şi moarte. Personal, îi voi fi recunoscător d-lui Botta pentru anumite armonii raciniene, pe care nu credeam să le găsesc în limba noastră. Niciodată n-am regretat mai mult că notele muzicale se transcriu aşa de complicat, au nevoie de portativii! greu, căci o definire mai bună a stărilor poetice din htlalii s-ar fi făcut cu ajutorul unor teme de muzică. Cum aş exprima mai bine admiraţia — căci explicaţii prin cuvinte ■•im imposibile — faţă de melodia Pavanei ? Dans cu efemere murinde, cu efemera vie, dans de extaz şi dans de melancolie, cu insule pale pe sîni, cu grele lunule, cu soare culcat în fîntînile coapsei sătule. Şi după cum am purtat cu mine, în timpuri nesfîrşite, obsesia lui : Je demeurai longtemps errant dans Cesaree, im aşa port, tulburîndu-mi toate undele interioare, magni-liinl vers al celui mai rafinat dintre poeţii noştri: Curg dune de miracol prin somnul serii calme.5 199 DESPRE DIALOG Dialogul a fost întrebuinţat de toţi romancierii în proporţii mari, am totuşi îndoieli asupra valorii lui, aşa mi se pare de facil, de făcut numai ca să uşureze munca scriitorului, şi să furnizeze lectorului grăbit punctele de repaos. El leagă conflictele, suprimă interpretările migăloase ale stărilor sufleteşti şi nu caracterizează pe eroi aproape niciodată. Din faptul că se desfăşoară amplu în cei mai mari scriitori, nu se pot trage concluzii favorabile lui, căci şi în Mau-passant, de pildă, pare tot aşa de convenţional. Francezii, mai mult buni meseriaşi ai scrisului decît transmiţători de vibraţii, se pricep, pentru antrenamentul cetitorului, să întrebuinţeze în voie dialogul, după cum în teatrul lor actual, dacă poate rar desprinzi cîte o idee sau cîte o tresărire de viaţă, în schimb conflictul a fost mînuit cu p unică abilitate, şi limba a explodat tocmai cînd trebuia, aşa încît atenţia publicului a fost tot timpul susţinută. Doar ca o singură calitate a dialogului, din conversaţiile nesfîrşite din romanele lui Zola, se poate extrage culoarea locală, felul de a vorbi al unor oameni pe care nu ai totdeauna ocazia să-i cunoşti (presupunînd că au fost transpuşi fidel). în romanele ruseşti avem mai degrabă monolog decît dialog, căci eroii nu vorbesc între ei, ci îşi fac destăinuiri, şi vecinul nu este întrebuinţat decît ca un procedeu tehnic ca să-ţi antreneze confidenţele, cum era întrebuinţat la Racine un confident incolor pentru ca vreo eroină înnebunită de patimă să nu vorbească singură pe scenă. S-a încercat chiar să se renunţe complect la acest confident, şi avem monologul interior utilizat uneori de Valery Larbaud sau de Schndtzler 1. Ruşii nu puteau să nu întrebuinţeze monologul, căci la ei totul porneşte din vibraţie, de la cele mai subtile scîncete ale coardelor sufleteşti, pe care, ca să le transmiţi, ai nevoie de persoana întîia. Altfel vibrează „X a furat!“ şi altfel „Am furat !“ Dar poate că rar te poţi convinge mai uşor de calitatea dubioasă a dialogului, decît analizînd proza d-lui Ionel Teodoreanu. N-am crezut că d-1 Ionel Teodoreanu ar avea un talent deosebit decît citind, la început, Uliţa copilăriei2, 200 d.u acum, la o nouă lectură, am găsit acolo în miniatură toate defectele care iau proporţii catastrofale în roman, şi te convingi că ceea ce ţi se păruse poezie nu era decît incapacitatea autorului de a observa precis şi de a vedea — cu mate că romancier — silueta exactă a celui mai mic lucru. I) 1 Ion I. Cantacuzino, într-un studiu întins, ajunge la aceleaşi concluzii, dar ar fi trebuit, neţinînd seama de numărul mare al admiratorilor, să termine şi mai răspicat şi anume : pentru cel ce urăşte facilitatea, d-1 Ionel Teodoreanu este ilizibil şi zadarnic te-ai trudi să găseşti la el vreo experienţă de viaţă. Este facil prin personagiile convenţionale, mai totdeauna simpatice, prin discutarea autorilor la modă, prin scenele picante anume introduse, prin imaginile de toate călită pic (ex. : „şi degetul procurorului fu ţeava de revolver"), ilar mai ales prin dialog. D-1 E. Lovinescu, în studiul său asupra romanului d-lui Ionel Teodoreanu, ajunsese la aceleaşi uuu'luzii, dar le atenuase printr-o ultimă pagină, unde, lăsînd brusc la o parte demonstraţia exactă, găsea totuşi o valoare posibilă. 3 De ce au fost adăugate acele rînduri ? Dintr-un aim al echilibrului, care nu admite caracterizarea cu un sin-a.tii aspect. Sau pentru surpriza estetică a unei pagini neaşteptate... Sau pentru că nu putea fi deplin tranşant în faţa itltur admiratori. Sau, mai ales, din admiraţia pe care d-1 I l.ovinescu o are pentru tot ceea ce se opune artei sale de mim.iiurist clasic şi ceea ce n-ar putea să facă : adică să ... /ecc pagini despre ce s-ar putea reduce într-o singură lt.i.,1. Si d-1 E. Lovinescu extrage cîteva exemple din acest di.dog, din miile de întrebări şi răspunsuri care nu probează nniilc, şi se desfăşoară neobosit, pueril, fără nici o însem- II ll.llC. I’ioust sperie pe grăbiţi prin pagina sa aşa de compact • n-i.i. din care ai impresia că ora conversaţiei e înlăturată. * * • .i ce nu este adevărat. Imc înlăturat numai dialogul ce nu caracterizează pe im l’crsonagiile vor fi vorbit între ele timp îndelungat, dar I*t..uni nu reţine decît vorbele care au vreo semnificaţie, de-iine .iria este o sinteză şi nu o transpunere. Din toate cuini. Ic lui Norpois, portret magistral, se desprinde el însuşi, hiiri.i lui de diplomat subtil şi cu o nuanţă de ridicol şi de iihIici ilu.iio, intrigant, spirit de cancelarie, politicos dar rece, . o in şi vorbăreţ după anumite reguli ascunse, făcînd mereu 201 aluzii asupra oamenilor politici, şi cele mai mici gesturi ale lor dau prilejul la interpretări multiple. Din conversaţia invitaţilor d-nei Verdurin, se scoate, în afară de siluete admirabile, şi critica cea mai ascuţită, cu toate că abia perceptibilă, a saloanelor literare. Franşoise, şi ea prin vorbe, îşi exprimă firea ei dublă formată din generozitate de animal credincios şi din egoism primitiv şi încăpăţînare ; şi apoi, cu ocazia Franţoisci, se reconstituie un limbaj al vechii Franţe, aşa de asemănător uneori cu limbajul cel mai aristocratic. (Proust, indiferent de greşelile lui de limbă, are infinite curiozităţi filologice.) Albertina va fi vorbit îndelung, dar Proust nu reţine decît ceea ce e caracteristic spre a o defini, pentru a-i arăta evoluţia de la fetiţa necunoscătoare la domnişoara care ştie totul, a căpătat tot felul de gusturi şi de pretenţii, şi furnizează astfel atîtea motive de gelozie. La fel Huxley pricepe că Grace are un amant, un cunoscut pictor (Deux ou trois Grâces), 'numai din cîteva vorbe cu pretenţie de competenţă asupra picturii, pe care Grace nU avea obiceiul să le întrebuinţeze. La d-na H. Papadat-Bengescu cuvintele eroilor au o tot aşa de mare importanţă. Altfel vorbeşte Lică Trubadurul, altfel feminista Nory, altfel buna Lina. Chiar Sia, personagiul grotesc, exemplar de primitivitate, în care se găsesc însă în miniatură toate jocurile sufleteşti, se defineşte prin "''„Marş !“ adresat libidinosului Rim sau prin „O să mă duc cu moşu !“ prin care-1 ameninţa pe Lică, singura ei obsesie. Dar în arta d-nei H. Papadat-Bengescu, artă lipsită, mai ales în Drumul ascuns, de orice artificiu, e normal să fie aşa. 1932 JULES BARBEY D’AUREVILLY De scriitorul normand Jules Barbey d’Aurevilly „conne-table des lettres“ sau încă „duc de Guise de la litterature", nu te poţi apropia fără emoţie. Căci a scris enorm, şi din 202 tot ce a scris, indiferent dacă reuşita este inegală, se degajează cu un relief puternic personalitatea scriitorului; la orice rînd te obsedează silueta lui falnică, voind să fie veşnic la modă în ghetele prea strimte, în hainele colorate cu vestele îndeosebi celebre, cu părul menţinut negru prin toate stratagemele pînă la bătrîneţe, cu mîinile lui mici care erau totdeauna un prilej de mîndrie. Te urmăresc ideile lui de catolic intransigent, care judecă totul numai din punctul de vedere catolic, şi deci judecata lui de critic va ajunge deseori la concluzii uluitoare. Şi te tulbură, mai ales, temperamentul vijelios cu care el susţine aceste idei, căci dacă Barbey d’Aurevilly are momente de depresiune, de melancolie, de „mal du sieclea, de singurătate în lumea care nu-1 înţelege, în acelaşi timp are şi înfăţişarea unui luptător fără complezenţe, unui idealist în care ard toate focurile, unui cavaler medieval, pornit în armura sclipitoare în cruciadă şi rătăcit în stupidul secol al XlX-lea. Cu toate că, avînd tradiţie pentru ideile sale, Jules Barbey a ajuns să le susţie cu vehemenţă numai după o evo-Iuţie îndelungată. El a fost aşa de împotriva oricărei con-■a rîiigeri, îneît n-a putut suferi autoritatea familială, a începui să facă invers decît i se cerea şi astfel a fost în tinereţe ilcinocrat. S-a născut în 1808, în Normandia, în peninsula Cotentin, iuir-un orăşel de cîteva mii de locuitori numit Saint-Sauveur-f' Vicomte. Familia lui făcea parte din mica nobleţe. Tatăl .ui, Theophile Barbey, era un om despot, vechi chouan, (uirlstat de schimbările sociale. Tradiţie regalistă, catolică, I ii lela pămîntului normand. < iopilăria lui Jules Barbey a fost lipsită de afecţie şi de iliMi.icţii. Doar în vagabondajele singuratece, de pildă pînă l.i orăşelul Valognes, la vărul său Edelstand de Merii, se impregna de culoarea locală pe care trebuia s-o descrie mai ib/iii eu atîta putere, de legendele inepuizabile ale ţinutului, . iu de magnificele perspective asupra mării. Lecturile îi erau ...îpleet romantice şi admiraţia sa, fidelă toată viaţa, mer- iv ,i spre W. Scott, Byron, Chateaubriand sau spre clasicul i in i ic îl Io, aşa de aproape de romantism prin sufletul său immic, Voinţa de a se degaja de despotismul părintesc şi de i ,i păstra intactă personalitatea se întrevăzu din vreme. • ii m.i/ia revoluţiei pentru eliberarea Greciei, la 15 ani, 203 scrise şi el o poezie mediocră dedicată lui Eustache Des-champs1, poetul Ia modă pe atunci, dar al cărui strigăt de eliberare trebuia să înspăimînte pe bătrînul Theophile. Ca motto, ia cîteva vorbe din Moartea lui Cezar a lui Voltaire. Cassius zice : La liberte n’est plus. Şi Brutus răspunde : Elle est prete a renaître. La 22 de ani e trimis la Paris la colegiul Stanislas, şi viaţa liberă pe care o poate duce, în tovărăşia prietenului său, care trebuia să meargă aşa Ide iute, Maurice de Guerin, îi întăreşte încă gustul de libertate. Tot atunci apare din nou independent. Moşteneşte numele nobil de „d’Aurevilly" şi, democrat convins, îl refuză. Gusturile lui mergeau spre cariera militară, dar fu obligat să se înscrie la Facultatea de drept din Caen. La Caen începe viaţa sa mondenă de dandy neobosit şi solitar. Acolo cunoaşte pe cel care trebuia să-i fie un prieten admirabil, pe modestul librar Trebutien, care avea idei saint-simoniene. împreună deciseră să scoată o revistă democratică. Prefaţa singurului număr apărut din Revue de Caen, nesemnată, e revoluţionară. Jules Barbey publică acolo o nuvelă, Lea, impregnată de romantism, o dragoste în mijlocul naturii unde eroina moare sub primul sărut. Mai interesante sînt cîteva mărturisiri care se găsesc în această nuvelă destul de compromiţătoare pentru catolicul de mai tîrziu. De pildă, se găseşte reflexia : „Les anges s’imagjmerent qu’il y a plus de paradis dans Vadultere, que dans le ciel.“ Sau această fantastică exclamare, vorbind de eroină: „Ame religieuse, toute d'amour et de devouement, avait elle immensement souffert, cette pauvre femme, pour sentir ainsi comme un homme le sou-dain regret qui nous prend si souvent de ne pouvoir poignar-der Dieu“. Cînd Barbey şi-a trecut licenţa, era multă lume în sală, căci extravaganţele lui circulau şi se aşteptau la vreo exclamare extravagantă. Dar discuţia unei teze mediocre a fost calmă. Singura marcă de individualitate pe care Barbey şi-a permis-o, a fost suprimarea formulei obicinuite „a mon pere, â ma mire, a ma famille“. O foarte mică moştenire îl decide să se stabilească la Paris, să renunţe la rudele lui, şi, în cele două Memorande 2, putem citi însemnările lui intime, aşa de triste din pricina 204 singurătăţii care-1 înconjura. Importantă a fost apoi convertirea lui complectă la tradiţia familială. Avea pretenţia să fie un arbitru al eleganţei, şi pentru succesele lui adăugă la „Barbey" pe sonorul „d’Aurevilly" pe care-1 refuzase odinioară. Voi să facă politică democratică, a prezidat chiar 0 adunare publică, dar în faţa ignoranţei şi a vulgarităţii ascultătorilor s-a simţit mai aristocrat ca niciodată. Posibilitatea de a scrie la Revue catholique (era foarte greu primit la reviste din pricina caracterului său bătăios) i-a adus aminte că putea să fie cu uşurinţă catolic. Boala mamei sale l-a readus la Saint-Sauveur, şi acolo s-a simţit perfect normand. în orice caz, după oscilaţiile tinereţii, la 40 de ani, era catolic, normand, aristocrat, şi aceasta cu forţă şi impetuozitate, strict ca şi tatăl său odinioară. Căci cu riscul de a tămîne sărac şi singur, nu admitea nici o complezenţă. Şi aceste idei şi le susţine pretutindeni, în diferite reviste sau ziare, ca Le Nain Jane, Le Pays, Le Globe, pînă ce moare în 1887. înainte de toate, Jules Barbey d’Aurevilly a fost un combatant care încerca să se răzbune de viaţa burgheză ce era obligat să ducă, în timp ce visa cuceririle evului mediu. Trăsăturile distinctive ale operei sale sînt: violenţa, trepidaţia, satanismul, mai degrabă panteism decît veritabil creştinism, o originalitate puternică, un spirit critic vioi, dar deseori parţial şi feroce, o polemică strălucitoare pe care trebuie s-o accepţi sau s-o deteşti, care a provocat atitea uri dar şi atîtea simpatii solide, ca aceea a lui Jules Valles 3 sau a lui Gambei ta ; poezia magnifică, uneori plină de culoare şi de imagine, căci ea a fost scrisă de un om îndrăgostit de panaş, dar avînd privilegiul de a nu fi niciodată banal. Curajos, el iui ezita de a lupta contra celor mai puternici, căci pentru 1 nu existau oameni respectabili sau valori consacrate. Şi • le,cori vehemenţele sale nu sînt lipsite de puerilitate, ca 0 ele contra lui Goethe, sau contra celor 40 nemuritori 1 le la Academie. Ura tot oe era oficial, şi, detaliu amuzant, Iu.esc trecut de Goncourt în lista celor 10 care, după moartea Im. trebuiau să formeze o Academie. Era un normand definitiv, cîntăreţ inspirat pentru istorie, pe care o considera • b i pi cca mai înaltă preocupare omenească. Dar el voia ca isnui.i să nu fie un conglomerat de date, ci o fiinţă vie, cu p i ui maiestuos, cu ritmul amplu, capabilă de a colora în 205 mersul ei, de a avea perspective imense şi de a decide. Ca şi Michelet, nu a privit trecutul decît prin propriul sau temperament, dar Michelet prefera pe cei slabi, Barbey pe cei puternici. De aceea avea predilecţie pentru evul mediu, în care fantezia sa eroică găsea spaţiu. Catolic convins, el avea astfel de păreri care făceau imposibilă orice critică literară: „A Vheure qu'il est, tont poete qui ne sera pas chretien dans le sentiment ou dans la pettsee, sera au dessous du moindre lecteur qui le sera“. în generai a avut deseori opinii critice juste. A crezut în forţa lui Bal-zac sau în Stendhal, ceea ce era pe atunci rar, şi cînd aceşti scriitori nu corespundeau perfect credinţelor sale, avea o dexteritate prodigioasă să-i scuze. Dar pe autorii care nu-i plăceau îi ataca exagerat. Apără pe Baudelaire chiar în 1857, la apariţia volumului Fleurs du Mal, cînd toată lumea îl critica. Şi insistă, primul, asupra creştinismului versurilor. Selgneur, donnez-moi la force et le courage De contempler mori coeur et mon corps sans degout. Spune, pentru apărarea lui Baudelaire : „On l’accuse d'avoir rendu Ies vices agreables. Mais Shake-speare et Moliere ont fait la meme chose, en nous donnant l’un Iago, l'autre Tartuffe. La seule question est: il existe des'hypocrites et des perfides. S’ils existent, ils doivent s'ex-primer dans leur langage.“ Dar această apărare n-o aplică pentru toţi, pentru Flau-bert, de pildă. Acceptă abia pe M-me Bovary, căci un catolic nu trebuie să se intereseze de femeile necinstite. Salammbo îl revoltă. Cît despre l'Education sentimentalle : „L’education sentimentale est avant tout la vulgarite prise du canul ou elle se trouve“. Tentations de St. Antoine e sinuciderea definitivă a lui Flaubert, care nu ştie să vadă în marele St. Antoine decît tentaţiile. Dar cel mai sever Barbey s-a arătat cu Zola, reprezentantul prim al naturalismului, căci el ura tot ceea ce era vulgaritate şi lipsă de idealism. Iată ce spune, de pildă, de Ventre de Paris : 206 „Est-ce un roman personnel ? L’auteur de ce livre serait-il char curier ?“ „A-t-il aime peut-etre une charcutiere! En tout cas, il a peint la charcuterie avec Vamour d’un grand artiste pour une grande chose. Nulle part la charcuterie n-a pas ete pcinte avec plus d'importance et decrite avec plus de science el conncăssance du metier. Sans doute, on y trouve encore des legumes, des poissons, de la viande, des volailles, des fruits, et du fromage, tres l>ien etudies et representes par un detalii infini et avec toute Li passion, mais la charcuterie y tr6ne.“ Bineînţeles, catolicul Barbey nu poate accepta greşala abatelui Mouret. - Ca să se răzbune, întrebuinţează ironiile şi spiritele lui formidabile. Numeşte pe Zola : „ce fanfaron d’ordures“, şi m.ii spune de el: „ll est entre dans Ies ecuries d’Augias, mais e'esi pour y laisser“. Şi acum să trecem la celălalt aspect al operei lui Barbey d'Aurcvilly, de aceeaşi importanţă, să trecem la roman. Sur-(iii/ii extraordinară, ocazie de multe comentarii, de îndoieli ■ii de ironie, farmec pentru acei care sînt capabili să accepte io.iic posibilităţile şi au chiar perversitatea să le pretindă şi i.i le exagereze, cheie de boltă neaşteptată pentru un edificiu (»•• care credeai că-1 cunoşti perfect în toate dimensiunile ; în loni.mele sale, Barbey a făcut exact contrariul de ce-a cerut i' loii.dţi. în aceste romane, sub un cer normand, se petrec ivaiturile cele mai extraordinare, perversităţile cele mai rafi-ii 11o. 1 '.roii săi, toţi fantastici, trăiesc ignorînd imperativele Hiiii.ilci, Imaginaţia placidului autor îşi permite aventurile ■ ci.- mai magnifice. Legendele normande, în fantezia autorului, au o viaţă reală. în Le cachet d’onyx un gelos gîtuie pe nu (t<••..« sa pe care n-o iubea. Lea seamănă cu Le Reve al mal-ii naiului Zola. Amaide este o dragoste romantică în mijlocul o uimi. Acelaşi lucru se petrece şi în romanul Ce qui ne meurt /'i Aluzii Ia Byron formează cadrul intrigii: o femeie pa- ■ i.iiiai.t care n-are scrupule pentru copiii ei, iar Barbey o ad- MIII ,| '.nani său pentru extraordinar găseşte aici un exemplu mi ii'.iiilu . (ăimille se va mărita cu amantul mamei sale, Iseult. ■ i i Iml Iseult trebuie să aibe chiar un copil din această aven- 207 tură : „— Iseult, lui dit-il, noble et malheureuse femme, tu aimeras ton enfant!“ „— Tu sdis bien que }e ne le pourrai pas, reprit-elle avec la beaute d’une sublime re&gnation.“ Şi Barbey conclude : „La douleur d’Iseult etait presque sainte !“ Une histoire sans nom este dedicată lui Paul Bourget unul din ultimii amici ai lui Barbey, încă în viaţă. Aceeaşi impresie de exagerare. Eroina arată o fervoare creştină care întrece pretenţiile lui Dumnezeu. Iată subiectul: O fată are o boală nesigură, şi doctorul descoperă că trebuie să aibe un copil. Mamă-sa nu admite păcatul şi o terorizează, cu toată disperarea fetei, care neagă orice vină. în sfîrşit, ea moare ţipînd inocenţa. Adevărul se descoperă. Actul brutal a fost comis în timpul unei letargii a fetei, de către... un preot! în prefaţa romanului Une vieille maîtresse se scuză îndelung pentru subiectele sale. între alte scuze, cu totul surprinzătoare, găsim : „Nos ennemis pretendent que Ies catholiques ne doivent toucher ni a l’art, ni a la litterature, ni a rien, mais s’agenouiller dans un coin, prier et laisser la Hbre pensie tran-quille. ]e crois bien qu’ils aimeraient a se debarasser de nous !“ Apoi: „Le catholicisme a tneme permis de peindre Ies vices et de Ies peindre ressemblants. Je ne coupe Ies ailes au genie, quand gertie il y a.“ Une vieille maîtresse are un subiect tot aşa de excesiv. în Le fideau cramoisi, o fată care arată în public cea mai complectă impasibilitate este în intimitate o pasionată. Titlurile singure pot conclude : Un pretre mărie sau Le bonheur dans le crime. Şi mereu Barbey utilizează aceeaşi scuză: „J’ecris potir en oter le gout". Dar desigur, scuza nu este deloc convingătoare. Astfel orice studiu privind pe Barbey d’Aurevilly trebuie să ţie cont de aceste contraziceri între temperamentul şi ideile scriitorului şi de scuzele cărora le lipseşte aşa de adeseori convingerea, dar pe care încearcă să le furnizeze. Omiţîndu-le sau atenuîndu-le, dai dovada de a-1 cunoaşte puţin. De altfel, aceste contraziceri îl fac şi mai viu, şi mai aproape de noi. Din fiecare rînd al lui Barbey, critică, roman, essai, se desface cu forţă autorul, a cărui prezenţă trebuie s-o suportăm. Un om veritabil, avînd în el toate contrazicerile, şi 208 cu atît mai veritabil, Barbey a reuşit să se creeze pe el însuşi. După îndelungi comentarii, îl găseşti mai teafăr ca niciodată, luîndu-şi sursa de viaţă din chiar contrazicerile lui. La Saint-Sauveur-le-Vicomte există un mic muzeu Barbey d’Aurevilly, îngrijit cu pietate de d-1 Yver, un vechi secretar al abatelui Anger, unul din ultimii amici ai lui Barbey. Se găsesc acolo manuscrise şi cărţi, toate legate admirabil de librarul Trebutien. Legătura este totdeauna adecvată textului. Astfel, sumbra Histoire sans nom are scoarţele în negrul funebru, iar 40 medaillons de l’Academie, în verdele academician. Se mai găsesc „suveniruri" şi ohiecte familiare, fotografii care ne conturează aspectul marţial al luptătorului neobosit. într-un dulap, vestele de mătasă de toate culorile, celebre, căci autorul nostru, mare admirator al lui Byron şi al lui Brummell (are chiar un studiu asupra lui Brummeli extrem de subtil), pretindea să fie un veritabil dandy. Lîngă muzeu, doiijonul descris de Barbey, şi casa „du pretre mărie*, şi peisagiu! normand, şi atmosfera cunoscută. Eroul era acolo aşa de viu, silueta sa se desfăcea aşa de netă pentru mine, că n-am pinul să cred în învăţămîntul mormîntului unde scriitorul uosiru era îngropat, în micul cimitir din Saint-Sauveur, care m'fiindea că orice sforţare omenească este inutilă. Imaginea lui Julcs Barbey d’Aurevilly era mai vie ca niciodată. 1*0 O CARTE EXCEPŢIONALĂ Nu mi-am făcut un ideal din critică, şi îndelungile mele 11o (hi,iţii asupra artei dmei Hortensia Papadat-Bengescu au |hm m.li mult un act de mulţumire pentru că m-au ajutat să in,i il nific. La fel, am protestat împotriva acelora care se 'in ui iiimpctcnţi în cea mai rafinată poezie franceză, şi care ui ,ii,ii.it aşa de grăbiţi cu d-1 Dan Botta. Acum am impresia . i ,i tuliptuieşte o nouă nedreptate cu d-1 Fîntîneru. Căci, .Iu,! i ■. au adus laude, motivele lor nu s-au spus, unele chiar 209 au precedat cartea, altele, prin vagul lor, păreau (şi lăsau să se pară) complezente, aşa că nu au fost stabilite îndeajuns unele adevăruri. Cea mai mare calitate a romanului : denotă o vibraţie interioară. La noi, aceasta extrem de rar, căci românii se pricep să mînuiască vorbele,, dar n-au zbuciumuri prea mari. D-l Fîntîneru iubeşte singurătatea, are tristeţe sau —- şi mai trist — bucurii imaginare (nu e acesta un rar merit ?), capricii, reverii pe oameni, vietăţi şi copaci, şi, fără insistenţe, o impalpabilă poezie se desprinde, care te face să te gîndeşti uneori la Knut Hamsun. Are preocupări grave — fără sublinieri încă — viaţa şi moartea au început să-i surîdă deopotrivă, şi întrebuinţează, pentru exprimarea acestora, un stil adecvat, nud, fără panglicuţe sau reliefuri deplasate. Desigur, cartea nu este decît o schemă a cărţii care va trebui să urmeze.1 (Poate eu sînt de vină că mi se par insuficiente chinurile numai în miniatură.) Nu mă îndoiesc că firea sensibilă a d-lui Fîntîneru va extrage mai mult din dezastrele ce le va întîlni fatal. O întîmplare m-a făcut să pricep ceri lipseşte încă. în momentul citirii, am văzut pe poartă — apariţie ciudată — intrînd un preot cu o carte de rugăciuni: murise un vecin. Mi-a fost imposibil să continui, în clipa aceea, lectura, şi am înţeles, prin surpriza pe care mi-o pricinuia sosirea morţii, că Interior este încă departe de cataclismele veritabile. Dar de la1 d-l Fîntîneru se poate aştepta orice evoluţie, căci are calitatea principală : vibrează. iîn muzică întîlneşti uneori două teme aproape identice, şi totuşi simţi perfect că una e profundă, tremură din adîn-cimi, şi una e numai de suprafaţă, actor care se face că plînge. Pygmalion al d-lui Grigori Sturdza şi Interior vor să fie adînci. De ce simţi imediat, fără de un dubiu, că prima este o iritantă contrafacere şi a doua veritabilă ? Pentru mine, Interior are un suprem merit: demonstrează că d-l Fîntîneru n-a vrut să facă literatură — viaţa e prea gravă pentru aşa ceva — ci să exprime cîteva emoţii. Şi simţi că poţi sta de vorbă cu d-l Fîntîneru, fără să trebuiască să fie neapărat bine dispus şi că te poate înţelege, fără sări dai îndelungi explicaţii. 1933 210 UN SCRIITOR MITITEL D-l Robot1 păruse, nu demult, cu cei 16 ani ai lui, cel mai tînăr scriitor român şi acum ne place să-l considerăm din aceeaşi generaţie cu noi. Mircea Vasiliu, la treisprezece ani, tipăreşte cu noi pretenţii şi veleităţi. Se pot scoate concluzii pentru mai tîrziu, din aceste încercări de început, şi se poate preciza traiectoria viitoare a unui lalent încă minuscul, dar precis ? Cum atîţia micuţi te surprind, şi apoi, mărindu-se, dispar în neant (Jacquie Coogan nu părea etern ?), nu poţi face nici măcar presupuneri. în definitiv, care dintre scriitori n-are, printre hîrtii, ascunse bine, dar totuşi scumpe, mici încercări de copil, pe care, de-ar l i putut atunci, le-ar fi publicat, cum poate acum Mircea Vasiliu ? Personal, la patrusprezece ani, mă încăpăţînam, în timpul războiului, să-mi public o colecţie de poezii. Am fost salvat de E. Lovinescu, care, fiind la cenzură, nu mi-a dat încuviinţarea. Şi acum, cercetînd acele poezii, găsesc platitudine, patriotism pueril (căci pe la Fălticeni, unde eram, treceau aeroplanele nemţeşti), o cunoaştere aproximativă a i egidelor versului (bineînţeles, n-aveam pretenţia voluntară de a le înfrînge !), totuşi, ca interes psihologic pentru ce .ivea să urmeze mai tîrziu, peste tot viziunea era funebră şi moartea trebuia să-şi facă neapărat apariţia. (ie aş vrea însă să subliniez în volumul copilului Mircea Vasiliu este punctul matur de unde porneşte: spiritul de observaţie. Desigur, nu se pricepe încă să aleagă ceea ce are iclicl. să insiste chiar pe anumite trăsături pentru obţinerea ieheiului. Dar are seriozitatea de a observa ce se petrece In jurul său, şi aceasta nu este la baza oricărui scriitor autentic ? Ceea ce este îndeosebi rar la un copil, de obicei ut,n aplecat spre fantezie. Aici, dimpotrivă, singura schiţa care paie inventată, Crăciunul, e şi cea mai convenţională. (Am *' ut chiar o nedumerire asupra ultimilor rînduri : „Crăciunul aduce fiecăruia partea lui de bucurie şi, desigur, se va i> i a pe undeva cineva cu inimă, care să miluiască şi cele ilnua liinţc amărîte, ce mă impresionează atîta“. De ce n-a I u iii n el însuşi ?) Din pornirea de a vedea exact, Mircea Vasiliu nu se sfieşte să înregistreze mici manii ale celor apropiaţi, fără să-i menajeze cum se obicinuieşte. Oncle Georges, „arbiter elegantiarum", sau Mama cu exagerările sanitare pentru odorul ei (trăsătura esenţială a mamelor) sînt încă siluete, dar curînd vor fi, fără îndoială, amplificaţi. Numai profesorii sînt priviţi convenţional. Cînd va termina însă liceul şi nu va mai avea nevoie de notă, va îmbogăţi colecţia din Parada dascălilor, a cărei lectură i-o sugerez, ca o răzbunare-aperitiv. Şi veleitatea de a portretiza o are tînărul nostru autor. După momente din viaţa lui de şcolar, ca Recreaţie, Ora de dirigenţie, Clasa etc., găsim pe Dan Radovici sau Oncle Georges. Limba în care e scris Nimicuri n-are graţie, dar nici impuritate. Prea puţine expresii greşite, rar încheieturile gramaticii sînt şubrede şi, uneori, găsim definiri scurte şi pregnante (vocabularul este şi el matur^. „Soarele pătrundea şi mai apăsător pe ferestrele cu geamuri opace, prevestindu-se o oră în care triunghiurile sau perpendicularele lecţiei de geometrie vor dansa tragic pe minţile noastre cu gîndurile îndreptate aiurea." Sau: „Ce plouat stă bietul măgăruş (o jucărie) ! Paiele îi ies din burtă, coada, falnica lui coadă, nu mai există ; o mînă ucigaşă i-a smuls-o de mult. Pe botul lui se simte un aer trist..." Sau acest sfîrşit favorabil, venit la capătul unui portret destul de nefavorabil, ceea ce dovedeşte că Mircea Vasiliu se pricepe să fie imparţial, şi să întrebuinţeze, pentru relief, trăsături inverse. (Din Oncle Georges, portretul cel mai bun din volum ; şi e, într-adevăr, plin de humor acest unchi, care îşi găseşte veşnic silueta impecabilă, şi care — cataclism! — trebuie o dată pe lună, la luarea pensiei, să aştepte cîteva ore în înghesuială !) „N-am auzit ca vreodată cineva să nu-1 simpatizeze. Fiinţa lui are proprietatea de a nu respinge nimic, nici informaţii, nici anecdote, după cum nici oameni..." Să nu se uite, această notaţie, a unui copil de treisprezece ani ! Ce să-i urez micului meu confrate ? Să citească neobosit, oricît s-ar înspăimînta mama lui dragă, şi să se familiari- 212 zeze cu marile modele. Şi apoi, cum nu se poate face nimic hun cu complezenţe, să aibe tot mai mult curajul să privească adevărul în faţă, cu orice risc, şi să-l transcrie. 1933 FRAGMENT Pe atunci descopeream ritmul artei contemporane. Hero-diada lui Mallarme mi-a deschis porţile. Mi-aduc aminte că plîngeam de emoţie cînd am înţeles-o integral, o repetam, 0 strigam pe stradă. De multă vreme nu-mi mai simţisem mintea în aşa activitate. Mă crezusem istovit, incapabil de i'Inoţii estetice, căci citeam de la un capăt la altul pe Hugo, Lamartine, Musset sau Vigny fără tresărire. Mă irita didac-licismul din ei, ideea primă care era apoi dezvoltată pe masuri anumite. Mă refugiam ca un bătrîn în interpretări multiple şi subtile asupra lui La Fontaine sau Racine. Şi deodată descoperii o lume nouă, o sensibilitate, un neprevăzut aşa cum îmi plăcea mie ! Mă regăseam pretutindeni, descopeream însuşi saltul minţii mele. Discreţie aristocratică, şi eu uram retorul vulgar... Analizele infinite. Pe unii autori aş putea spune că i-am descoperit eu singur pentru mine, căci n-aveam cărţi de criticii care să mă călăuzească. Mai tîrziu, cînd mi-am îmbogăţit biblioteca, n-am găsit nicăieri nici o observaţie esenţială asupra lor a cărui intuiţie să n-o fi avut. Deloc snobism. Trăiam singur şi nu-mi arătam nimănui itmţa, ocupîndu-mă de cîte un autor luni de zile, cu migală 1 i flecare rînd. Mă indignam că nu pot să am la îndemînă ■onumite opere. Să am La jeune Parque1 a fost cea mai mare dorinţă de la vîrsta aceea. Şi în celelalte arte la fel. Ghiceam totdeauna o concordanţă între arte. Găseam, de pildă, acelaşi miIIii în anumite pasagii de ale lui Beethoven şi de ale lui l lugo. Simţeam aceeaşi stare sufletească, halucinantă la aiidiidoi. Mă durea că nu pot vedea nimic din Manet sau 213 Corot. Prin descrierea talentului lor simţeam toată emoţia care trebuiau să mi-o producă. în muzică nu puteam cunoaşte decît mici noutăţi la piano, căci concertele simfonice nu dădeau decît muzică clasică. Cum aş fi vrut să aud ceva din Stravinski, să pricep eu însumi analogia dintre el şi Picasso ! Mă simţeam în stare să gust toate acestea ! Interpretarea cvartetului lui Debussy m-a făcut să tremur o săptămînă întreagă înainte de concert. Şi acolo am găsit aceeaşi atmosferă de mister, aceleaşi imagini savante. Ce amintiri mă leagă de acest cvartet, pe care mai tîrziu îl puteam fluiera ca pe o romanţă ! Cînd l-am avut la patefon, l-am cîntat de vreo 20 de ori în şir. Atingeam plăcile cu emoţia cu care atingi carnea unei femei frumoase. Pe Proust l-am înţeles fără nici o greutate. Mi se părea că mă regăsesc pe mine în el. Aceeaşi copilărie singuratecă şi bolnăvicioasă, aceeaşi sensibilitate extremă, aceleaşi suferinţe multiple. Chiar şi anumite motive : groaza că m^ma nu va veni să mă sărute înainte de culcare. Acelaşi miraj au avut şi pentru mine „Ies jeunes filles en fleurs“. Unii din admiratorii sinceri (căci sînt atîţia farsori !) gustă intelectual toată subtilitatea proustiană. Eu mi-am retrăit viaţa mea. în timp ce alţii aleargă, în primul volum, de pildă, după subtilitatea reflexiilor şi a imaginelor, complexitatea analizei, eu tresărisem de o emoţie care n-avea nimic estetic în ea. Pasul gîndurilor mele s-a pus în pasul frazei Iui Proust. 1933 DIFERITE ASPECTE ALE CONTESEI DE NOAILLES A discuta despre o persoană în afară de tine este a arăta întru cît ea a avut răsunet în fiinţa ta, oricît ai vrea să pari obiectiv, să înlături pe urîciosul „eu". Mărturisire prezum-ţioasă dar fatală, chiar dacă e ciudat să reduci pe Victor 214 Hugo, de pildă, la proporţiile tale umile. (Afară de adevărurile din circulaţie cu care te-ai deprins, şi le primeşti drept bune.) Modelul ales acum se pretează cu atît mai mult, cu cit a fost un romantic şi mărturisit ca atare, adică fără discreţie în tînguiri, cu ample revelaţii personale, cu visurile cele mai vibrante, chemînd la spectacol omenirea întreagă, chiar dacă ai presupune mai degrabă că cineva cu sînge nobil urăşte mulţimea şi are imperative de dat oamenilor şi secolelor, reflectează adînc şi în singurătate, aşa cum se desprinde din La Rochefoucauld. Imaginea contesei de Ncailles a avut, pentru adolescenţa inea, şi chiar mai tîrziu, un atît de mare prestigiu, am trişat de atîtea ori faţă de adevăr numai ca nici o linie tulbure să nu-i strice trasparenţa, încît acum, la moartea ei, am tresărit mai mult decît ai tresări la moartea unui poet a cărui fiinţă n-are nici o legătură cu tine, chiar dacă i-ai şti versurile pe de rost. La început i-am cunoscut, ca oricine, poeziile ce se găseau în antologie (antologia este binevenită pentru poeţii romantici, nu numai pentru că le strânge în câteva pagini toată esenţa, dar mai ales lasă la o parte cantitatea impresionantă de versuri proaste, care umilesc şi ce e bun.) Citeam, astfel, în Van Bever şi Leautaud 1 (Kra n-o citează, ca nea-vînd nici o legătură cu cei contimporani), din biografia de la început, că Ana de Noailles e nepoata lui Gheorghe Bi-bescu, domnul Valahiei, 1843—48 (ceea ce ştiusem mai dinainte, ca român), însurat cu Zoe Mavrocordat, fiica adoptivă a ultimului Brîncoveanu. Fiul lor, Gheorghe, şi el adoptat de acel Brîncoveanu, fu însurat cu o grecoaică din familia Mu-surus din insula Creta (,,/e suis de Crete !“ clama dispăruta). Avură trei copii: poeta, prinţesa de Chimay şi d-l,Constan-iin Brîncoveanu, care este văzut uneori prin Bucureşti, la hram la Domniţa Bălaşa la locul de onoare, căci este acolo cpitrop, sau chiar la un teatru sau cinematograf (şi atunci şopteşti neapărat vecinului, care rămîne stupefiat: iată pe lr.it.cle contesei de Noailles!). Contesa de Noailles a trăit i oi timpul în Franţa pe care o adora, n-a făcut decît o '.curta vizită nesemnificativă ca fetiţă în Orient şi în Români. i, şi prin Le Coeur innombrable, la 1901, deveni poetă i clcbră. în introducerea antologiei lui Van Bever, Andre < h.tumeix o consideră o elevă a lui Francis Jammes, iar 215 Charles Maurras2 sau Leon Blum3 c compară cu Musset. în versurile ce urmează, pentru exemplificare, observăm că este o romantică perfectă (ca şi Paul Souday, admira total pe Hugo), subiectivismul cel mai frenetic se răsfaţă, iar natura — de la pomi şi ape — formează decorul : Et ce sera tr'es bon et tres juste de croire Que mes yeux ondoyants sont a ce lin pareils, Et que mon coeur, ardent et lourd, est cette poire Qui murit doucement sa pelure au soleil... * Din Grecia, cu care se mîndrea atîc, luase panteismul, dar nu viziunea netedă şi perfecţia la care ajunsese celălalt grec, Moreas, şi dragostea, viaţa şi moartea îi erau obsesiile cele mai constante. Ca tehnică, versuri melodioase, curgătoare, dar prea facile, frumoase, dar împletite cu banalităţi, şi ai de la început îndoieli văzîrad ce uşor şi tuturor produc emoţii. Bineînţeles, faci imediat observaţia că această poezie este inactuală, că ar fi avut un loc de frunte pe vremea' lui La-martine, dar că acum nu ne mai poate prezintă mare lucru (şi nici măcar n-are o valoare istorică), acum cînd de mult ecuaţiile lui Mallarme sînt rezolvate, admiraţia totală merge spre cel ce-1 continuă, Paul Valery, şi cînd nu concepi poezia decît ca un joc subtil de sunete, rezultat al unor multiple experienţe, iar sentimentele nu se agită slobod, ci sînt analizate .^u inteligenţa, didactic, chiar dacă n-ar fi umbrele care sa le ascundă didacticismul. Paul Valery în Le Cime-dere marin, cu prilejul morţii, înşiră idei care ar putea fi numerotate. Astfel contesa de Noailles, mai ales după război, pentru cel ce nu-i cunoaşte conversaţia admirabilă, pare inoportună, cum trebuie să fi părut odinioară Brahms apărut cu 30 de ani după Berlioz. Observi toate acestea, totuşi, dacă eşti sincer, recunoşti că totuşi are versuri pline de armonii miraculoase şi că de pretutindeni se degajează fiinţa poetei, ce-şi trimite pentru tinerii de totdeauna ardorile şi fotografia înfăţişînd-o neînchipuit de frumoasă. Tu leurs diras que j’ai souvent Les paupieres lasses et lentes Qu’au soir je danse et que le vene Derange ma robe traînante. 216 Tu leurs diras que je m’endors Mes bras nus plies sous ma tete Que ma chair est comme de Tor Autour des veines violettes : Dis lettr comme ils sont doux d voir Mes cheveux bleus comme des prunes. Mes pieds pareils d des miroirs Et mes deux yeux couleur de lune... 5 Şi în altă parte : J’ai dit ce que j’ai vu et ce que j’ai senti D’un coeur pour qui le vroi ne fut polnt trop hardi, Et j’ai eu cette ardeur, par l’amour intimee Pour etre, apres la mort, parfois encore aimee. Et qu’un jeune homme, alors, lisant ce que j’ecris, Sentant par moi son coeur, emu, trouble, surpris, Ayant tout oublie des epouses reelles M’accueille dans son âme et me prefere d elles... Şi în definitiv, preocuparea morţii în toate chipurile ei, teamă, nostalgie, rare consimţiri nu o părăseşte nicăieri, dînd u viziune unitară şi ecouri profunde poeziilor. E ciudat, moartea devine un factor important mai ales la romantici, adică la cei pe care sîntem obicinuiţi să-i con-•.iderăm drept cei mai superficiali. Totul porneşte de la o confuzie : s-a ironizat intensitatea sentimentului din pricina exprimării lui facile. Şi e surprinzător de constatat că în toată literatura franceză actuală numai versurile Anei de Noaillcs prilejuiesc meditaţia asupra morţii, adică a singurului eveniment esenţial, faţă de care pretenţiile unei arte pute constituie o generozitate inutilă, nu superbe, căci nu marchează resemnare, ci numai lipsă de sensibilitate. l a Paris, acum cinci ani, am putut face noi constatări a atpra contesei de Noailles. La muzeul Jeu de Paume, unde ■ ta atunci o expoziţie de tablouri ale contemporanilor (prin-11' ele, Jcan Paul Laurens de Stoenescu), portretul ei, iscălit i Ic un nume necunoscut mie, probabil Laslo. Poeta era milo minunată, şi îşi reprezenta cu adevărat versurile ce-o il. Miau halucinantă pentru generaţiile viitoare, aşa părea de 217 aeriană, pielea albă sub părul negru cu reflexe albastre, ochii obsedanţi. Repetam probabil după mulţi alţii acele versuri, tulburat de viziunea palpitînd în faţa mea, pueril dar nefiind în stare să mă scutur de această puerilitate, identic cu şcolăriţa ridicolă ce visează la surîsul lui John Gilbert6. Şi mai tîrziu, cînd degajat de muzica poeziei poetei, rezolvam cu infinită atenţie fiecare sunet al lui Valery, dispreţuitor pentru tot ce era facil, păstram, nemărturisind, chipul lui Laslo, fotografiat pe o carte poştală. Iar ca profesor, la ultima clasă, spre sfîrşitul anului, cînd întrebuinţam cîteva ore ca să fac elevilor un mic rezumat asupra Literaturii franceze contemporane, n-o uitam pe contesa de Noaillles, şi ca să conving, fără să disec prea mult, căci .aş fi ajuns la rezultate destul de neplăcute, arătam cartea poştală. „Uitaţi-vă la dînsa ! Nu e aşa că e poetă mare ?“ Şi aveam impresia că elevii erau de părerea mea. Dar poate că toate aceste emoţii cu ocazia unei picturi nu erau numai inutile broderii. Portretul se suprapunea perfect uneia dintre cele mai esenţiale vibraţii ale poetei: o idealiza aşa cum îi plăcuse să se idealizeze tot timpul, prinţesă legendară, mîndră de sîngele ei scump şi de frumuseţea miraculoasă, de ochii languroşi lăcrimînd de toate nostalgiile şi în acelaşi timp frenetic după toate momelile vieţii, bijuterie rară îngrozită de vestea că nu este eternă în dragoste şi în palpitare, şi va trebui să se altereze. ''Şi-a privit ochii, părul, braţele, şi s-a înfiorat cînd şi-a adus aminte că viermii or să distrugă toate acestea: prima emoţie a întregii ei opere. La noi, Petru Comarnescu a fost poate nedrept cu umbra ei. Motivul îl explică singur : s-a născut el prea tîrziu şi astfel o găseşte fatal desuetă. Nu-i transmite nici o emoţie, şi probabil că nici un romantic nu l-a mişcat prea mult niciodată. Am gusturi ca şi Petru Comarnescu, dar în cazul acesta special m-am bucurat că nu i-am găsit bune argumentele. Poate numai din pricina unor ochi de culoarea lunii. Petru Comarnescu găseşte că scheletul acestei poezii este orgoliul : „O zeiţă oficiindu-şi propriul ei cult". Aceasta poate fi just, dar orgoliul poate constitui o vibraţie şi da o unitate întregii opere, chiar dacă din punctul de vedere moral e detestabil. Contesa de Noailles se poate contura, pentru eternitate, ca o zeiţă mereu în contemplarea ei, şi ar fi sufi cient. Mă mai întreb dacă orgoliul îi este o trăsătură proprie şi nu se potriveşte şi altor scriitori, de o valabilitate de mult certă. E, astfel, una dintre caracteristicile; esenţiale ale lui Chateaubriand sau Rousseau. E o caracteristică romantică, şi se numeşte vanitate obiceiul de a te detalia în cele mai mărunte gesturi, în. faţa tuturor. Petru Comarnescu observă că natura sau moartea sînt în funcţie de dînsa. Mă îndoiesc că s-ar putea altminteri pentru un poet care nu este făcut să dea adevăruri obiective ci vibraţii cu ocazia acestor fatalităţi. E uşor să arăţi că viziunea contesei de Noailles asupra morţii nu e unitară, că se contrazice deseori, că uneori cîntă viaţa şi spaima de neant, iar alteori îşi dă consimţămîntul, că logic poţi uşor distrăma toate credinţele ei. Dar cert este că moartea ei era o obsesie care dă un aspect emoţionant întregii opere. Toţi cei care au plîns-o, şi printre ei modernul Cocteau, au remarcat faptul acesta. Iar Petru Comarnescu n-a tresărit, nu din pricina acestui argument, ci pentru că - „s-a născut prea tîrziu". Un motiv de nereuşită — mai găseşte Petru Comar-uescu — ar fi că Ana de Noailles era. prea: inteligentă ca să albe strigăte strict sentimentale şi ca să nu se observe pretutindeni contrafacerea. Desigur, toată lumea care a cu-uoscut-o subliniază inteligenţa ei, dar aceasta nu reiese din versurile făcute fără cea mai neînsemnată combinaţie, ieşite l.i întîmplare bune sau rele, deseori de o facilitate insuportabilă, şi în întregul volum Poeme de l’amour, citit cu de-a-mănuntul, n-am găsit decît un singur vers acceptabil ca sonoritate : Comme un lait bleu dans un. bol blanc... Am bănuit, cu toată înfăţişarea lui tulburătoare, că chipul contesei de Noailles e departe de a fi perfect. In toate portretele sau fotografiile care o reprezentau, niciodată nu apă-te.i în profil. Motiv puternic ca să presupun că nasul ei era prea accentuat, şi deci nepotrivit cu ochii crepusculari sau l.iţa diafană. Maurice Martin du Gard spune de curînd precis: aspect dublu de fetiţă pură şi de pasăre de pradă. Fizi-i ol ei avea chiar corespondenţe interioare. Maurice Barres, marele său prieten, o numeşte „o albină plinit de miere care zboară cu un ac teribil". La o confe- 219 rinţă la Les Annales de acum cîţiva ani, mi-a apărut tot dublă : citindu-şi versurile cu o voce abia distinctă, transparentă şi falşă (falşitate trăită sincer, căci a susţinut-o pînă în clipa morţii) şi punîndîn frunte un glumeţ „Mesdemoiselles'‘ adresat unui public de toate genurile, sau, cu ocazia conferenţiarului care urma, un rîs indiscret, gras. însă apariţia ei era tulburătoare : transfigurată de tinereţe, firavă ca o veritabilă poetesă, graţioasă, obsedantă şi îmbrăcată de primăvară, jeune fille en fleurs, cu toate că abia apăruse o rază de soare mai puternică, vestitoare binecuvîntată a florilor şi ierbii care trebuiau să se înfiripeze. Acum a dispărut, întristînd pe toţi care au cunoscut-o, poate prea tîrziu şi pentru spiritul fără corespondenţe cu generaţiile actuale, şi pentru fizicul ei aşa de important pentru întreaga poezie, care, după moarte, după observaţia lui Maurice Martin du Gard, recăpătase, pentru o zi, prospeţimea alterată în ultimii ani. Şi o concluzie pentru mai tîrziu ? A sconta , obsesiile viitoare ? Fără îndoială, Anei de Noailles i se pot face o mie de imputări. Dar cea mai importanta este de a nu fi actuală. Sîntem la un timp cînd nimeni nu mai are curajul să privească cu tot sufletul călătoriile lunei, fără să se simtă obligat să arunce imediat, către cele patru vînturi, teorii. 1933 PERSPECTIVE FRANCEZE Este celebră transcrierea de către Stendhal, în Chartreuse de Parme, a luptei de la Waterloo. Fabrice del Dongo, frate bun cu Julien Sorel în isteţime, visează să devină soldat în armata lui Napoleon, obiectul marii sale admiraţii. Porneşte cu curaj prin locuri necunoscute. La un moment dat, e silit să-şi urmeze drumul în căruciorul unei lăptărese. Pe lingă el trec cîţiva soldaţi în fugă : nu departe se întîmplase unul 220 din cele mai celebre războaie şi Fabrice, fără să bănuiască, asista la rezultat. Deci o luptă care trebuia să schimbe soarta Europei, simbolizată prin cîţiva ostaşi dezorganizaţi. Ca şi cum ai vrea sa sugerezi primăvara printr-o singură floare. Această transcriere a lui Waterloo a devenit legendară, şi întotdeauna este notată la prima apropiere de Stendhal. Tehnica aceasta ■ni se pare mai mult ingenioasă deoît dificilă. De altfel, a mai fost întrebuinţată şi de alţii» dar numai întîmplător, fără luciditatea artistică a lui Stendhal. Şi apoi, n-a fost nimeni, dintre cei care pot schimba o părere, să se sesizeze. De pildă, în Casanova, celebrul memorialist, am găsit soluţii identice. Cred că poate trece Casanova printre autorii fără noroc. Adică printre autorii care au căpătat o interpetare inexactă, din pricina unor cititori grăbiţi. Căci nu poţi să-l reduci numai la o colecţie imensă de aventuri galante. Numărul acestor aventuri poate obosi, Casanova a voit să-şi refacă -viaţa aşa cum a fost, măcar prin ajutorul cuvintelor. Este un fel de „a la recherche du temps perdu\ dar Proust lasă sa se înţeleagă că consideră toată tinereţea lui ca pe un timp pierdut, şi acum numai, reconstituind-o pe hîrtie, în timp ce stă prizonier în cameră, din cauza bolii care-1 apropie tot mai mult de moarte, ea capătă o valoare. în schimb, Casanova nu regretă nimic, şi scrie numai la bătrîneţe, „ jaute de mieux“. Şi la Proust la fel, din dorinţa de a nu sacrifica nici un eveniment (toate îi sînt scumpe, deoarece le-a trăit) adnotează o mulţime de fapte neînsemnate, cu grija de a nu uita nimic. Fără îndoială că peste o sută de ani, cînd urmaşii noştri vor fi perfect învăţaţi cu fraza lui care deschide mereu noi paranteze, vor alege numai pasagii magnifice (Swann, Albertine), şi vor lăsa la o parte atîtea detalii fără semnificaţie, care se suprapun. Iar Sodome et Gomorrhe va piirea învechit şi necaracteristic, privind pe oameni numai dintr-un punct de vedere. Chiar şi în aglomerarea de amoruri ale lui Casanova se poale face o selecţie. Se detaşează cîteva admirabile siluete tle femei. Căci nu reacţionează toate identic. I )ar nu asupra acestei trăsături vreau acum să vorbesc. (iasanova a călătorit foarte mult şi a cunoscut pe oamenii 221 cei mai însemnaţi ai timpului său. A ştiut nu numai să iubească, dar să şi observe. înregistrările lui asupra curiozităţii parizienilor pot fi un prilej de comparaţie cu Montesquieu. Sau ce aproape ni-1 redă pe Voltaire, în micile lui obiceiuri, în aspectele lui zilnice, şi nu aşa, oficial, cum se desprinde din ternele date biografice. Haller, marele doctor elveţian, spune lui Casanova despre Voltaire: „Voltaire este un om care merită să fie cunoscut, cu toate că, indiferent de legile fizice, mulţi oameni l-au găsit mai mare de departe decît de aproape". Iar alţii care au vrut să joace în Alzire, după poveţile autorului, arată iarăşi ce insuportabil este văzut de aproape : „Cînd ne făcea să repetăm rolurile, ne certa tot timpul. Nu spuneam nimic aşa cum voia el... Ce scandal pentru o silabă... Ne înspăi-mînta...“ etc. Aşa apare Voltaire lui Casanova: spiritual, dar mereu sarcastic, savant, terorizînd pe cei din jur cu personalitatea lui, sigur pe el, şi pretinzînd să fie mereu admirat. 1933 ^ PERSPECTIVE FRANCEZE Voyage au bont de la nuit a fost considerat drept o carte excepţională, şi a avut şi la noi mulţi admiratori. E povestea vieţii triste a lui Bardamu, care are o mulţime de întîmplări şi se simte rău în toate. Nu poate să se calmeze în nici o situaţie, şi porneşte neobosit spre noi experienţe. Astfel, pe blocuri mari se întind climate diferite, războiul, Africa, America, Toulouse sau cartierul din Paris (dacă aş fi ştiut, pe cînd traversam Place Clichy incoloră, la ce deznădejdi poate servi de decor !), dar existenţa eroului cărţii izbuteşte să le unească pe toate, să le coloreze la fel. O experienţă de viaţă şi, deci, oricîte paranteze, par la locul lor, chiar şi cele complect nesemnificative. 222 Cartea lui Celine ar fi putut să aibe o sută sau două sute de pagini în plus, nu s-ar fi gîndit nimeni să-i facă proporţiile. (Şi ce impresie de întindere insuportabilă, numai din pricina literaturii din ea, a avut Princesse Blanche a lui Baring, femeia cu şapte vieţi, păstrîndu-şi tot timpul frumuseţea implacabilă!) într-o operă imensă ca aceasta, trebuie admirat mai întîi acel timbru care se menţine la fiecare pagină. Un mijloc pentru menţinerea lui: întrebuinţarea persoanei întîia şi chiar un limbaj anumit, dar aici se pot face anumite obiecţiuni. Se desprind, în acelaşi timp, detalii minunate, observaţii profunde şi mai ales oameni. Pasagiul războiului sugerează ca ton, şi cu voinţa de a mărturisi orice gînd cît de compromiţător, pe Nimic nou pe jronlul de vest a lui Remarque, care, cu alte experienţe desigur, nu face decît să continue pe Barbusse, cel dintîi, şi deci cel mai curagios. Bardamu mărturiseşte toate laşităţile sale, iar lectorii timoraţi, căci se străduiesc toată viaţa să ascundă faţă de alţii şi mai ales faţă de ei înşişi instinctele s-ale, vor admira. Căci e ciudat cum admitem să facem, cu viaţa noastră scurtă, numai din anumite scrupule, o imagine falsă. Şi Bardamu apare un erou numai din mărturisirea lui limpede : „sînt un laş“, ceea ce de o mie de ori putem observa în noi ; la ocaziile cele mai neînsemnate, amănunte pline de sens abundă : prima lui cunoştinţă cu Robinson, trimişi amîndoi de la regimente deosebite să facă cercetări unde se găseşte inamicul. Noapte, spaimă şi fiecare zgomot multiplicat. Găsesc un sat pustiit şi într-o casă o familie mspăimîntată. Pe jos, sticle de vin stricate — germanii făcuseră chef din pivniţa proprietarului — şi într-un colţ, un copil al casei omorît. Celor doi tovarăşi le e sete, dar nu pot căpăta nimic, pînă ce nu oferă cinci franci! Mai tîrziu, Bardamu este găsit destul de bolnav ca să lie lăsat un timp la Paris. Acum are prilejul să ironizeze l.ilşitatea cu care îşi închipuie războiul cei rămaşi acasă şi cntuziasmele lor puerile. într-un spital un soldat este răsfăţat anicl Mornet, Andre le Breton (acesta însă îşi termina capitolele despre detaliile mediocre din viaţa lui Hugo sentimental), Regnier. Rămăsese ca Fortunat Strowsky3 singur ■.a reprezinte talentul la Sorbona, ceea ce reieşea destul de v ag (a citit cineva cronicile lui teatrale arhimediocre din Paris-Midi ?) l otuşi, mi se par anumite opere vechi extrem de apropiau- de noi, suprapunîndu-se pe oboseli din fiecare moment, şi t are, dacă dai la o parte cîteva cadre, te pot preocupa i ti lebrilitate. De exemplu, nervura Mizantropului, susţinând minciuna sau adevărul ca expedient de înţelegere socială, i"i11- iot aşa de actuală, chiar dacă, în practică, alegem o cale di mijloc şi trăim o serie de contraziceri, fără să avem cu-i .ijiil sa ne controlăm cu precizie. 229 Mizantropul e, după părerea tuturor, capodopera lui Mo-liere. Acesta este un erou complex, ca şi Tartţiffe, şi nu cu o singură trăsătură principală, cum face de obicei Moliere (căci Harpagon este tot timpul un avar. Faptul că are intenţii matrimoniale nu îl complică, cum crede Faguet, ci avem o aventură în plus, de proastă calitate, ca să se prelungească intriga. Subiectele în, Moliere sînt totdeauna puerile, iar concluziile lor, de-a dreptul stupide : recunoaşterea dintre tată şi fiu după douăzeci de ani, stratageme neverosimile, demascări surprinzătoare etc.). La noi, Caragiale tot aşa îşi construieşte personagiile, prin repetarea la infinit a aceleiaşi caracteristici. Trahanache nu va fi decît un „aveţi puţintică răbdare". Reuşita este sigură şi facilă, ea nu constă decît în găsirea cuvîntului plastic. Dar deseori Caragiale s-a mulţumit numai cu cuvinte spuse greşit: „la şapte trecute fix“. între un erou cu o singură caracteristică şi altul complex este aceeaşi diferenţă ca între caricatură şi portret. Mizantropul are două trăsături importante : patima pentru adevăr şi slăbiciunea pentru Celimena, cu toate că, lucid, îşi dă seama că Celimena e plină de defecte. La o lectură atentă, se mai pot extrage şi alte multe trăsături, mai puţin reliefate însă. Astfel, observăm că Alceste are de fapt un suflet de adolescent, căci e în vecinică dorinţă de a ameliora răutatea lumii. N-are, pentru asta, nici o înţelepcine şi nici o răbdare. Se indignează mereu şi discută fără oprire. Mizantropul nu e el, căci luptîndj, arată că mai crede posibilă încă o îmbunătăţire, ci Philinte, care, cu mintea ponderată, acceptă orice fără împotrivire. Replicile lui Alceste sînt vehemente şi de multe ori lipsite de logică, întotdeauna copilăreşti. Totodată el este un critic de artă revoltat, ca şi Moliere, împotriva preţioşilor, întorcîndu-se cu gustul la producţia populară, simplă dar sănătoasă. Cu Celimena se arată pedagog, gelos, îndrăgostit dar exprimîndu-se aspru, inchizitorial, agitîndu-se inepuizabil, adică avînd atributele care trebuie să displacă unei femei. Dar altceva aş vrea să remarc. Toată lumea a observat la el cele două caracteristice importante şi inverse (voind adevărul şi, în acelaşi timp, iubind pe mincinoasa Celimena), 230 care, suprapunîndu-se, sînt primul motiv al complexităţii lui. întotdeauna am avut nedumeriri, căci nu mi s-a părut că această suprapunere ar fi bine făcută. Este mai mult o succesiune a două sentimente deosebite, şi ne găsim la diferite scene, cu doi Alceste care nu seamănă între ei. Intr-adevăr, chiar de la începutul actului întîi, în prima scenă, care e cea mai importantă din toată piesa, căci defineşte amplu temperamentele exact opuse ale celor doi eroi principali, îl găsim pe Alceste indignat împotriva atmosferei generale de complezenţă dubioasă. (Aici o mică observaţie lăturalnică : Philinte, în mijlocul discuţiei, citează o altă piesă de Moli&re, L’Ecole des maris. Deci, obiceiul unui autor de a se cita pe el însuşi nu este o inovaţie a lui Pirandello.) El se caracterizează perfect prin : Je ne trouve partout que lâche flatterie, Qu’injustice, interets, trahison, fourberie: Je n’y puls plus tenir, j’enrage et mon dessein Est de rompre en visiere d tout le geme humaln. Pentru a-şi susţine credinţa, nu face nici o concesie, chiar cînd e vorba de un interes personal : preferă să-şi piardă un proces, căci pentru o cauză dreaptă crede că e ridicol sa intervie. Abia cîteva vorbe la urmă despre dragostea lui, în contradicţie cu acest temperament : „...la raison n’est pas ce qui regie Vamour“. în scena următoare, iar numai acest obicei de a spune adevărul cu orice risc. Lui Oronte, care cere părerea asupra nuci poezii proprii, îi numără toate greşelile, imprudent, cu tonte că şi-l va face duşman. Aşa se termină actul prim. Cu actul al doilea începe numai povestea dragostei lui deznădăjduite pentru frivola Celimena şi dacă vrea s-o n. insforme, nu e din vechiul lui obicei de a transforma pe o. imeni, ci din gelozie de a o vedea cochetă cu prea multă lume. De altfel, nu mai are el rolul principal, ci Celimena, mre bîrfeşte pe toţi prietenii în mai multe scene. (Nu se prelungeşte exagerat această trăsătură a ei?) în dragostea lui Alceste, descoperim pe acelaşi om generos, Iuînd partea Celi-iurnei în faţa unui strein (Arsinoe) şi mărturisindu-şi despe-i.uca numai cînd rămîne cu prieteni (Elinte, Philinte). 231 Abia în actul ultim, Alceste îşi aminteşte de vechile lui teorii : Trop de perverslte regne au siecle ou nous sommes. Et je veux me tirer du commerce des hommes. * Philinte îi opune o bătrînă filozofie : Si tous Ies coeurs etaient francs, justes et dociles, La plupart des vertus nous seraient inutiles. 5 Dar nu trebuie să credem că Alceste părăseşte pe oameni din pricina temperamentului lui drept, ci numai din cauza infidelităţilor Celimenei. Cuvintele : Trahi de toute parts, accable d’injustice. Je vals sortir d’un gouffre oi]t triomphent Ies vices, Et chercher sur la terre un endroit ecarte, Oit d'etre homme d’honneur on ah la liberte. 6 ascund mai mult răniri sentimentale. Deci avem pe Alceste dublu, fiecare de sine-stătător, şi nu o singură personalitate complexă. Aş crede că aceste reflecţii sînt defavorabile Mizantropului, dacă n-aş şti că operele vechi au căpătat o soliditate pe care nimic nu o poate atinge, oricîtă dreptate am avea. 19i4s. DIN DIFICULTĂŢILE POEZIEI LUI PAUL VALERY. JULES ROMAINS L’abbe Bremond1 sau Paul Claudel2 au insistat asupra distincţiei dintre animus şi anima. Paul Valery face o dogmă din a pune toată valoarea unui vers numai pe meşteşug şi repetă de nenumărate ori această idee într-o operă relativ de mică întindere. Bineînţeles, cele mai multe argumente le găseşte Valery în clasici, şi cuvintele lui par mai mult o întîrziată pledoarie împotriva debandadei romantice. Arată, 232 de pildă, cum La Fontaine, care a rămas în istoria literaturii drept un om de distracţie savuroasă (superbe, detaliile date de Tallemant des Reaux), s-a priceput totuşi să fie extrem de ferm în organizarea unei poezii. Fabulele lui atît de scurte au pretins foarte multe dificultăţi, şi numai arareori găseşti în ele cuvinte inutile sau incolore. Cu ocazia lui Adonis, Valery vorbeşte îndelung cu admiraţie despre La Fontaine. Domnul I. Cantacuzino, într-un studiu despre Ion Barbu 3 remarca — şi dădea nenumărate exemple — cît de lucid şi didactic sînt obţinute anumite stări poetice de o mare puritate lirică, care dau iluzia că nu au nici un suport material. Observaţia e exactă dar trebuie aplicată la o mulţime de poeţi francezi care sînt situaţi în aceeaşi familie. Trebuie să concludem că spiritul latin este fatal cartesian, şi orice creaţie a lui porneşte mai ales de la raţiune ? Mallarme mărturiseşte chiar că, după ce-şi termină lucrarea mai adaugă cîteva umbre. Valery, urmaş perfect, face aceleaşi mărturisiri cu şi mai mare amploare, şi pentru el împerecherea vorbelor este o problemă care nu poate să aibă variante. Care sînt mijloacele pe care le întrebuinţează Valery ? Şi există, oare, * care n-au mai fost întrebuinţate şi înaintea lui ? Unele sonorităţi, trebuind să corespundă textului sau chiar avînd o valoare intrinsecă, căci nu ascund uneori decît date geografice şi istorice, au fost cunoscute şi de Racine : ...La ţille de Minos et de Pasiphae... Anumite efecte insistînd pe unele litere au fost întrebuinţate de toţi simboliştii, dar şi înainte de ei. Sînt celebre efectele lui La Fontaine la sfîrşitul poeziei Le chene et le roşeau, repetînd litera „r“, care astfel izbuteşte să sugereze furtuna ce se abate peste stejar şi peste trestie. (Cine a auzit pe Silvain declamînd acest pasaj ?) : ...Comme il disait ces mots, du bout de l'horizon Accourt avec furie Le plus terrible des enfants Que le Nord eut porte jusque-lâ dans ses flancs. ...Le vent redouble ses efforts Et-fait si bien, qu’il deracine... 233 Unul din farmecele poeziei lui Paul Valery a reuşit, graţie repetiţiei literei „s“ : ...Sitot p'etris, sitot souffles, Maître serpent Ies a siffles. Les beaux enfants que Vous creâtes !... Valery, ca să capete anumite mistere, se foloseşte de tot felul de dificultăţi. De pildă, complicaţii gramaticale. în VAbeille, începutul pare greu de explicat din pricina ,unei intercalări : Quelle, et si fine et si mortelle, Que soit ţa pointe, blonde abeitle, se desface perfect în : Quelque soit ta pointe... Dar cea mai mare dificultate o întîmpinăm neavînd, ca în La Fontaine, cîteva cuvinte de început, care să exprime cadrul în care se va petrece peisagiul poeziei, ci acest peisagiu trebuind să reiasă din întreg ansamblul, din anumite imagini sau aluzii. Cum Valery nu vorbeşte totdeauna în numele său personal, nedumerirea este cu atît mai mare. Astfel, în aceeaşi l’Abeille trebuie să descoperim că o femeie monologhează şi nu el. Dacă mai ştim că „la corbeillc" este o transpunere a „sinilor" totul se rezolvă : o femeie doreşte agitaţiile dragostei şi nu un calm nesemnificativ. Cîteodată, anumite confuzii vin şi din pricina că Paul Valery lucrează pe mai multe planuri în acelaşi timp. Le cimetihre marin poate servi bine de demonstraţie. Trebuie să ştii dinainte că atmosfera se petrece la Cette, mic port la Mediterană, mai jos puţin de Montpellier, unde poetul s-a născut. Că la Cette se găseşte un cimitir aşezat drept la marginea mării, şi că poetul meditează asupra vecinicului neastîmpăr al mării, şi al vecinicului repaos al morţilor (totul este o insistenţă a acestei antiteze), şi mai presus domneşte acelaşi soare strălucitor şi insensibil. Poezia va părea, în ansamblul ei, ca o pledoarie precisă, cu evoluţie didactică, în sensul mişcării şi al vieţii, dar pe drum te întîm-pină tot felul de dificultăţi, şi anume, abstracţia se împleteşte cu concretul (ce minunate unele imagini !), reflecţii 234 .isupra mării cu reflecţii asupra mormintelor, şi mărturii chiar din viaţa poetului, unele simboluri, aluzii la lucruri diferite se succedă. Imaginea „ce toit tranqmlle ou marchent des colombes", trebuie descifrată chiar de la primul rînd ; vrea s.î reprezinte marea pe care alunecă bărcile. Mai poate trece acum Paiul Valery drept un poet dificil ? < le repede au îmbătrânit toate acestea şi ce inutile au devenit explicaţiile lui Lefevre 4. Din moment ce afli cîteva secrete, Ic transmiţi imediat mai departe şi nu mai ai nici o curio-'.itate. Totul ţi se pare la urmă uşor, ca o şaradă rezolvată. Kumîne să-ţi mai placă încă tocmai anumite versuri pe care mi le preţuiai odinioară, căci ţi se păreau prea clare şi confundai conţinutul lor emotiv cu complicaţia lor logică. I >e altminteri nu-ţi mai pare greu nimic, nici chiar ceea ce mi ştii bine. Te deprinzi cu astfel de rezolvări, şi oricînd poţi descoperi un sens cu care să te mulţumeşti. Numai stilul nud al lui Pascal sau versurile de divină tmionie ale lui Racine, cu toate că textul pe care îl acoperă .i fost limpede de la început, pentru o ureche neexperimen-ută rămîn tot aşa de cenuşii. Am avut o vizită însemnată : Jules Romains. Conferinţele sale, pline de detalii interesante şi exprimate abstract, n .ui putut interesa un public venit să savureze o înşirare de .pirite. în orice caz, au fost de o altă ţinută decît la Pierre (,'uint, atît de sărbătorit la noi, şi care nu ne-a spus decît lunalităţi cunoscute de mult asupra lui Proust (cum a fost bolnav, cum scria, relaţiile lui mondene). E drept că nici 111Ies Romains n-a fost esenţial. De pildă, cu ocazia unani-mr.inului5, de care era cel mai îndreptăţit să vorbească, •i îutîrziat pe detalii, pe ce nu este unanimismul, a făcut i.ioiicul lui şi, în bun părinte, a încercat să sugereze că .in şi curent poate avea umbre şi lumini, dar mai persistă tură. Unii au spus : Jules Romains, unul din cei mai mari -■ii iii ori francezi. Se poate. Dar de multă vreme nu se mai iţtiidcşte nimeni să-l catalogheze, aşa este de în afara tuturor pi (‘ocupărilor actuale. tnt 235 CÂRŢI EXCEPŢIONALE Socot destul de complicat să faci critică, adică să încerci să fii drept pentru o mulţime de opere, dintre care unele îţi rămîn tot timpul străine, oricît le-ai admira, şi nu extragi din ele nici un ajutor pentru neliniştile tale. Au apărut în ultimul timp cîteva cărţi care au fost pentru mine, din diferite motive, neexplicabil de multe ori, atît de binefăcătoare, încît este injust să nu le îndrept — e aşa de puţin ! — gratitudine. (Ştiind mai ales că o laudă numai orală este considerată că nu angajează la mare lucru, şi bănuită că poartă o mare doză de exagerare.) Apariţia romanului Calea Văcăreşti de I. Peltz a fost senzaţională. Nu i-aş reproşa decît o oarecare complezenţă pentru Ficu şi reducerea unor personagii secundare la o singură caracteristică (în definitiv, Caragiale făcea la fel). Apoi ultimele pagini rămîn suplimentare. Dar ce fiori tragici străbat întreaga lume din Calea Văcăreşti! Ce atmosferă susţinută fără ornamentaţie ! Pornită de la o observaţie strictă a celei mai umile realităţi, cartea se amplifică şi capătă un sens simbolic (fără falsitatea Cetăţii vii din jurul Fecioarelor despletite a d-nei Hortensia Papadat-Bengescu). Maşina de -ţusut sau ceainăria, ce efecte de umbre prodigioase ! Iar capitolul bolii şi morţii bunicii sînt demne de cei mai mari scriitori din orice ţară. Sînt unul din cei ce preţuiesc deosebit romanul lui Sergiu Dan, Arsenic. Spun „sînt unul“ căci nu cred să fie la dispoziţia oricui. Are o valoare de discreţie, de poezie, care constă în special în lipsa oricărui artificiu, şi la noi este preţuit îndeosebi plasticul. Popor rudimentar, ne place ca frumuseţile să fie bine conturate. Aş reproşa acestei cărţi îndeosebi o încheiere grăbită, înainte de a fi epuizat nişte eroi extrem de interesanţi. Filimon, de pildă, poate rămiîne numai o miniatură a lui Bardamu ? Şi situaţia crispantă între Bibi şi Ana se poate limpezi numai printr-o scrisoare cu efecte comice ? Sergiu Dan este un observator, şi de aceea observaţii subtile constaţi la orice pagină. Silueta lui Bibi este contu rată excepţional. Şi subtilitatea legăturilor aeriene între doctor şi Alice încercînd un pas de dans în sunetul patefonului 236 este demnă de cele mai perfecte miniaturi ale lui Thomas Mann. Cărnii Baltazar, care a revenit cu întoarcerea poetului la uneltele sale, a arătat din nou că este unul din cele mai autentice temperamente poetice pe care le avem. La cea mai simplă numerotare pe care am face-o, trebuie să punem neapărat numele său. Sîntem o ţară mică, ne întîlnim zilnic pe aceeaşi stradă şi ne îndoim că în omul care are o mulţime de treburi meschine s-ar putea petrece cataclisme. Şi totuşi (la inii Baltazar poartă cu sine o lume numai a lui. De aceea orice imitator a sunat fals. Impresia pe care o degajează ultimul volum ? Indiferent de vaietele lui, cerul cu toate siclele. Mi-aduc aminte de emoţia cu care citeam versurile lui Camil Baltazar acum 10 ani şi, cercetînd ultimele poezii, am avut impresia că atît timp n-a trecut şi că nimic nu s-a schimbat. Mi-a adus mari bucurii şi cunoaşterea mai apropiată a lui Eugen Jebeleanu. Căci este o mare bucurie cînd constaţi, permiţîndu-ţi să-ţi însuşeşti mărturisirile cele mai intime ale .iluiia, că nu eşti de tot singur. Spun aşa, căci din versurile lui Eugen Jebeleanu m-a invadat (după ce am savurat toate împerecherile de cuvinte subtile), cea mai suavă melancolie. I ugcn Jebeleanu s-a făcut şi interpretul perfect a lui Reiner M.iria Rilke, adică al unei lumi de fantome de o obsesie unică. Se poate o mărturisire mai precisă a poetului român, i ni li l'erent de tinereţea lui ? Iar Duh de basm mi-a fost prieten bun multe nopţi. I'i 1111re obiectele mele familiare, sufletul lui Emil Gulian... o» I I PERSPECTIVE FRANCEZE Ar fi interesant de arătat, de ar fi posibil, întru cît Mau-ii.. Kavel diferă de Claude Debussy şi, mai ales, întru cît se nI>i .(piui. Căci deşi unul este caracterizat drept pur intelec- 237 tual şi celălalt drept un senzitiv (în tradiţia franceză, adică reţinut. Numai romanticii şi-au permis toate exclamările), amîndoi aparţin aceluiaşi timp, adică, fatal, aceleiaşi atmosfere, şi deci, cu oricîte detalii care îi deosebesc, vor putea fi cuprinşi amîndoi în aceeaşi sferă. La fel ar fi interesant poate de remarcat întru cît Paul Verlaine se suprapune lui Paul Valery, presupunînd că Valery l-ar aminti pe Ravel şi Verlaine pe Debussy. La Valery, ca şi la Ravel, aceleaşi savante împerecheri de sunete, luciditatea prezentă tot timpul, şi, indiferent de unele efecte surprinzătoare, simţindu-se o voinţă sigură de ea. La Debussy ca şi la Verlaine, aceleaşi mărturisiri înăbuşite, intimităţi, tandreţe, odată cu armonii rafinate. Bineînţeles, aceste comparaţii trebuie să aibă o limită, oricît am recunoaşte aceeaşi stare interioară expri-mîndu-se prin diferite mijloace : muzică, literatură, pictură, gîndire etc. Pretenţiile simbolismului de muzicalitate n-au nici o legătură cu muzica propriu-zisă, ci numai e o încercare de a se întrebuinţa cîteva teorii. De exemplu, laitmotivul lui Wag-ner a devenit în literatură obsesia. Şi puterea lui Wagner de a face din atîtea instrumente muzicale tot atîtea personalităţi s-a transformat în acele poezii simboliste care vor să dea, cu toată înşelarea vorbelor fatală, un efect unic. Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui1 este un sonet mai mujţ ingenios, pornit de la o tentativă imposibilă. (Ce legătura a putut să aibă retoricul Wagner cu simboliştii francezi, a căror primă pretenţie a fost discreţia ?) Apropierea lui Valery de Verlaine ar putea pe mulţi să-i indispună, căci lui Valery îi apar funeste tînguirile, oricît de discrete ar fi fost făcute. (Asta nu însemnează că rămîne tot timpul anonim. In Cimetiere marin îşi face foarte lucid biografia.) Dar unele procedee tehnice ale lui Valery n-au fost utilizate de Verlaine cu mult înainte ? Iată, să luăm acelaşi Cimetiere marin. Pentru explicarea lui trebuie cunoscut peisagiul, care nu este niciodată arătat didactic, dar la care se fac aluzii mereu ; întretăiate, deci cu atît mai misterioase ; acţiunea se petrece la Cette, port la Mediterană, tinde s-a născut Valery, şi poetul meditează pe rînd la valurile în perpetuă mişcare, la cimitirul aşezat pe marginea apei, simbol al înţepenirii, la soarele care luminează egal amîndouă aspectele pe care le oferă lumea, la el, şi la 238 urmă trage concluzii optimiste în sensul vieţii. Deci mai multe gînduri care vor sa se suprapuie, prin trecerea repede de la unul la altul, uneori cîte o reflecţie prea concentrată şi de aceea părînd complicată. Şi, ca în orice poezie mare, imagini superbe. Să ne gîndim acum la o poezie a lui Verlaine pînă la care izbutea să ajungă Jules Lemaître cu interpretarea : L’espoir luit comme un brin de paille dans Vetable. Que crains-tu de la guepe ivre de son voi fon f Vois, le soleil toujours poudroie a quelque tron. Que ne t’endormais-tu, le coude sur la table f Pativre âme pale, au moins cette eau du puits glace Bois-lâ. Puls dors apr'es. Allons, tu vois, je reste, Et je dorloterai Ies reves de ta sieste, Et tu cbantonneras comme un enfant berce. Midi sonne. De grâce eloignez-vous, madame. II dort. C’est etonnant comme Ies pas de femme Resonnent au cerveau des pauvres malheureux. Midi sonne. J’ai fait arroser dans la chambre. Va, dors ! L’espoir luit comme un caillou dans un creux. Ah, quand refleuriront Ies roses de septembre ! 2 Toată greutatea dispare, dacă ştim că acţiunea se petrece uur-o cîrciumă, cu uşa deschisă — se văd grămezi de paie ni curte — şi la masă epuizat, în preajma unui pahar cu apă lingă care se agită un bondar, poetul nu mai are nici un curaj, cu toate că tovarăşa sa de alături vrea să-l consoleze. Deci două tehnici identice şi rezultatul diferit depinde numai de sensibilitatea diferită a poeţilor. /■/ n PERSPECTIVE FRANCEZE In Revue des deux mondes, Victor Giraud continuă cerce-uu.t experienţelor sentimentale ale lui Sainte-Beuve. Pe de .. p.irtc, ca la orice romantic, Saint-Simon şi Lamennais. Mai 239 intim, M-me Victor Hugo. în scrisori şi în romanul Volupti se pot găsi cele mai multe explicaţii. Şi, mai ales, psihologia lui Sainte-Beuve, făcută din răzbunări şi regrete succesive. La ce va fi bună această critică literară care dezvăluie anumite secrete, fără măcar să aducă o interpretare nouă unei opere ? Suferinţele lui Victor Hugo sau ale lui Sainte-Beuve nu trebuie să rămîie taine ? A le lumina înseamnă o profanare, ca şi cum ai deschide un mormînt. Ce timp pierdut zadarnic, această muncă a lui Victor Giraud, şi ce indelicateţe de a da publicitate unor suferinţe adevărate ! De ce publicarea unei cărţi, care conţine fatal o aşa de mare parte de imaginaţie, atrage după ea îngăduinţa, pe care şi-o ia oricine, ca să-ţi descoase toate întîmplările tale ? Bîrfeală literară. E adevărat că biografiile amănunţite nu irită : aşa par de sine-stă-tătoare, şi nu rezultatul faptelor unui om. Un om care s-a bucurat şi el de soare sau de primăvară, acum transformat complect într-o carte... / Tot în revista fundată de Franşois Buloz, în mai multe numere, Octave Aubry1 descrie viaţa zilnică a lui Napoleon la Sfînta Elena. Ca să repetăm pe Baudelaire : ■Ses ailes de geant l’empechent de marcher.2 Tovarăşii lui, mijloacele de a face să treacă timpul mai „jute, încercările impresionante de a menţine obiceiurile dc odinioară, jignirile zilnice aduse de Hudson Lowe celui care comandase întreaga Europă, întîmplările puţine în această insulă stearpă. Şi ordinele lui Bathurst de la Londra. O adîn-că tragedie făcută numai din fapte neînsemnate, dar pe care miragiul ce-1 poartă Napoleon cu el reuşeşte să le transforme. Şi Napoleon care începe să îmbătrînească, să se îngraşe ! Cum n-au fost în stare englejii să imagineze ceva mai bun decît Sfînta Elena ? Biografiile romanţate repugnă, căci conţin facilitate, ajui.i pe lectorul cel mai nechemat să facă parte din viaţa unui om mare şi, mai cu seamă, deteriorează adevărul, căci sînt silite să aranjeze faptele, pentru a se păstra o unitate modelului. Eduard al şaptelea al lui Andre Maurois mi se pare m.ii bună, căci nu face atît o psihologie, cît arată evenimentclr ce s-au petrecut la acea epocă. Luptele dintre liberali şi con 240 servatori. Eduard, însuşi, e partea cea mai puţin reuşită, căci nu se putea decît improviza. Şi apoi], cum ai putea să-i explici, neţinînd seama de toată viaţa lui aşa de lungă înainte de a fi rege ? Bineînţeles, înmormîntarea lui a fost mai uşor de redat, căci acum erau fapte concrete. Păstrăm, nu ştiu cu ce drept, o impresie mai măreaţă despre Eduard VII, şi despre personalitatea lui, care singură a apropiat pe Franţa de Anglia, dar Maurois ni-1 arată că a fost perfect constituţional şi că a urmat întocmai dorinţele poporului său. Şi, ca dovadă, ni se citează părerile lui Haldane3 sau Sir Grey 4. 1934 O INTÎMPLARE EXPLICÎND UN PROCEDEU CLASIC în majoritatea pieselor clasice, spre sfîrşitul ultimului act, soseşte unul dintre personagii, de obicei nu dintre cei mai însemnaţi, şi povesteşte exact cum s-a încheiat conflictul. Mai .des, un război, un duel, sau o moarte, adică întîmplări care mi se pot petrece decît îndărătul decorului. întotdeauna m-au enervat aceste explicaţii, date cu lux de detalii, fără rost în preajma unor nenorociri care s-au abătut asupra tuturor eroilor. Clasicii au fost, înainte de toate, istorici, şi n-au pierdut mei o ocazie ca să înşire evenimentele. Dar aceasta nu poate .ivea un sens psihologic, şi la Racine, de pildă, unde toată intriga se susţine pe o neînţelegere familială, indiferent de •ingiîe regal al personagiilor, acele explicaţii mi se păreau totuşi obositoare. O scenă, la care am asistat nu demult, m-a I.o ut să descopăr o explicaţie pentru ele, şi e natural să ape-li .'i l.i o întîmplare zilnică, deoarece Racine a pornit de la observaţia semenilor săi şi n-a inventat nimic. l uasem loc în automobilul de curse care face drumul tune Piatra-Neamţ şi Tîrgul-Neamţ. Lingă mine, mai erau ■ Iţi va călători, cuminţi, fără nici o caracteristică deosebită, iiiiiud sau vorbind în şoapte: o femeie cu o broboadă pe 241 cap, doi soldaţi, doi călugări, un ţăran. Şi nici nu i-aş fi reţinut, dacă scena pe care o povestesc nu mi-ar fi atras atenţia deodată asupra lor. Toată lumea înţeleaptă şi zgomotul motorului acoperea complect societatea noastră. După vreo 10 km din drum, nişte persoane ne făcură semn să ne oprim, ca să-i luăm şi pe ei. Erau excursionişti, care făcuseră aceeaşi călătorie în automobil propriu, dar automobilul li se stricase în drum, şoferul nu-1 putea repara prea repede, astfel că ei au fost obligaţi să se urce în maşina noastră. După cîte am priceput, erau două menajuri, între 40 şi 45 ani, cunoscuţi între ei, şi o cucoană, prietena familiilor. Oameni graşi, bine aranjaţi în viaţă, şi acum ocupînd, fără nici o sfială, tot mai mult loc între noi. A început atmosfera cea mai insuportabilă posibil. Rîdeau tare, vorbeau ca la ei acasă, fără să ne bănuiască măcar prezenţa, făceau spirite, povesteau cu satisfacţie ce mîncaseră — mîncări suculente. Mă enervau atît, că şi dacă ar fi spus „lapte cu orez", mi s-ar fi părut că simt miros de untură. Doamnele zîmbeau, mîndre de respectivii, şi uneori chiar nu-şi puteau reţine cascadele de rîs. Nu mai exista nimic în maşină decît verva lor vulgară. Ceilalţi înţepenisem fără să mai avem curajul să scoatem o vorbă. Unul dintre călugări devenise Frederic Barbarosa, aşteptînd reînvierea. Eu mă uitam cu disperare pe geam, numărînd fiecare kilometru, dar nu puteam să nu ascult veselia celor cinci. Unul povestea: „Bine, madame PopŞscu, aşa ciorbă de burtă n-am mai mîncat." Sau : „Straşnice momiţe !“ Celălalt se instalase pe banca din fund, sărea la toate hopurile, urlînd în glumă : „Aoleu, Doamne !“ îmi închipui că a spus de 50 de ori „Aoleu, Doamne" (cu înţelesul : „Nu sînt obicinuit într-o maşină de curse"). Sînt oameni care nici în vulgaritate nu au fantezie. în sfîrşit, soseam, se vedeau primele case din Tîrgul-Neamţ. Ne oprim. Şi deodată, femeia umilă de lîngă mine, pe care nimeni nu o băgase în seamă, a scos un ţipăt sfîşie-tor : „Vra să zică a murit!“ Drept lîngă noi, o casă cu doliu la uşă şi ferestre. O ! în acelaşi timp, rîsetul grosolan, „Aoleu, Doamne" şi ţipetul de disperare adevărat : „Vra să zică a murit !“ Amîndouă sunetele la un loc produceau o impresie şi mai puternică. Ce puţin sînt în stare să transcriu pe hîrtie, şi ce puţin îşi pot închipui alţii, ceea ,ce eu am auzit şi ceea ce o să mă urmărească pînă la sfârşitul vieţii! Şi atunci femeia, zăpăcită, a început să ne dea detalii, dar puţini am rămas s-o mai ascultăm, căci există o curiozitate în temperamentul omenesc să suportăm o călătorie oricît de lungă, dar ultimele cinci minute să ni se pară nesfârşite. Fratele ei îi telegrafiase : „Sînt bolnav, vino imediat". Şi, cu toate că venise imediat, găsise casa în doliu. Şi multe alte amănunte, care, faţă de nenorocire, păreau de prisos. Această femeie neînsemnată a înţeles instinctiv că are dreptul să ni se adreseze nouă, semenii săi, care sîntem obligaţi să-i fim tovarăşi şi s-o pricepem. Poate că este ilogic, dar m-am convins atunci că e perfect normal ca, în momentul unui necaz mare, să te adresezi celor de primprejur, streinilor chiar. Această scenă nu poate sugera că explicaţiile de la sfîrşitul pieselor lui Racine nu sînt complect lipsite de o bază psihologică ? - 1934 ARTA ŞI MORALA Se protestează împotriva eelora care confundă arta şi morala. Se dau exemple de prostii celebre. Cei care au criticat opera lui Flaubert şi Baadelaire par acum neverosimili. Şi totuşi, sînt unii care continuă să facă acelaşi lucru. Sub pretext că sînt pornografice, anumite scrieri sînt date la o parte, cu toate că Rabelais continuă să rămîie unul dintre scriitorii cei mai mari, şi nu se poate spune că Rabelais prezintă numai atmosfere siderale. Pornografia, a spus Andre Gide, este condamnabilă numai cînd este inutilă. A explica ceea ce este indispensabil şi ceea ce este inutil nu e deloc uşor. Mai ales în literatură, unde fiecare are necuviinţa să aibă o părere. Şi totuşi nu mi se pare că morala poate fi îndepărtată complect din artă, aşa ne este nouă de organică şi aşa de 243 •deprinşi sîntem noi să judecăm orice ni se înfăţişează numai din punctul ei de vedere. în toate romanele psihologice, chiar ■dacă nu avem reprezentanţi numai oameni buni sau răi, urmărim evoluţia lor, după cum urmărim actele vecinilor noştri din realitate. Avem afecţii sau antipatii pentru un erou, numai pentru că el se potriveşte cu veleităţile noastre interioare. Şi, cu rare excepţii, sîntem cu toţii oameni de treabă. Eroii trebuie să semene cît mai mult cu realitatea, deci cu ceea ce sîntem noi, cu mici slăbiciuni şi aspiraţii. Aceasta judecată morala ne este nouă aşa de familiară, încît deseori nici nu ne dăm seama de dînsa şi credem că este posibil să facem artă pentru artă, cînd arta este un rezultat al experienţii trăirii noastre. Şi nu numai la romanele psihologice se pot îndrepta aceste observaţiuni, dar oriunde cîteva personagii au pretenţia să aibă echivalenţe în realitate. Taine, făcînd diferenţa între Esop şi La Fontaine, a demonstrat cu abilitate superioritatea celui din urmă. în timp ce primul făcea mici istorioare ca să dea o învăţătură la urmă, al doilea' moşteneşte un gen, dar se interesează mai mult de perfecţia versului, de lapidaritatea lui, de descrierile subtile. Astfel din Le Corbeau et le Renard extragem fermecătoarea conversaţie dintre cele două animale şi constatăm că e mai bine să fii deştept ca vulptea decît prost ca un corb. Din celebra La Cigale et la Fourmille desprindem armonia facturii şi conchidfm că tot e mai bine să fii poet ca greierele, decît burghez ca furnica. în Les animaux malades de la peste nu savurăm vreo morală. Nu avem decît o observaţie asupra vieţii, unde cei slabi sînt întotdeauna vinovaţi. Dar mai important decît orice este definirea fiecăruia dintre animale. Cred, însă, oricît de abilă ar fi interpretarea lui Taine, că nu se poate renunţa la morala lui La Fointaine, căci atunci ulti-mile versuri din fabule ar deveni insuportabile. Şi nici Esop nu este un strict moralist, căci şi la el, ca şi la La Fontaine, nu găsim o morală, ci numai o observaţie luată din experienţa comună. Secolul al şaptesprezecelea a fost prin excelenţă moralist şi s-a caracterizat el însuşi ca atare. Nu e nevoie numai să cităm preceptele înalte ale lui Bossuet sau .fulminaţiile geniale ale lui Blaise Pascal. Sau toate operile lui Fenelon, în care Telemaque, făcut pentru educaţia ducelui de Bourgogne, are 244 3 importanţă covîrşitoare. Dar Boileau, în arta lui poetică, face un cînt întreg numai din acest punct de vedere. Şi se poate explica secolul al şaptesprezecelea fără să ţii seama de morala lui ? Şi se mai poate pricepe toată lupta care se duce împotriva celora care nu despart exact arta de morală ? Acestea sînt adevăruri uşor de demonstrat. Şi atunci de ce-continuăm să protestăm, de cîte ori face pe moralistul ? Cred că îndeosebi discernămîntul lui defectuos ne irită. Motivele lui slabe. Şi lista operilor pe care le opreşte, de cele mai multe ori de bună calitate. Căci e normal ca aceste-opere fiind mai ales discutate, să găsească mai repede un cenzor. Şi e stupid, de exemplu, să vezi înlăturată opera lui F. Aderca. Acest scriitor, probabil cel mai subtil din întreaga literatură română, nu va fi niciodată popular, şi deci periculos în vreun fel. Senzualitatea formează la el cel mai important accent interior, demonstrînd că nu sîntem numai în faţa unei arte extrem de rafinate, dar exterioare. Putem să renunţăm la ea sub pretext de moralizare ? Deci avem la îndemînă argumente de amîndouă felurile. 'TotuA depinde de-cine le pune în practică, şi e trist că la noi în ţară totdeauna aceştia sînt nepregătiţi şi fără pudoarea nepregătirii lor. Mărturisesc că dacă aş avea o putere mare în ţara aceasta,, aş fi un cenzor tot aşa de aprig. Şi nici n-aş întrebuinţa, argumente. N-aş admite ca un premiu să se împartă numai între d-nii Bacovia şi Arghezi, în timp ce d-1 Topîrceanu. să-l ia întreg. Sau Hortensia Papadat-Bengescu să aştepte o admiraţie viitoare, cînd n-o s-o mai intereseze. Şi d-1 Aderca ar fi preţuit aşa cum se cuvine, indiferent dacă profesorii de română sînt mai experţi să analizeze pe Dosoftei sau pe Coresi. Şi ar afla lumea răspicat că nu e nici o cinste-să citeşti pe d-1 Ionel Teodoreanu. Cred, astfel, că „inchiziţia" este de multe ori binefăca-loare, grăbeşte evoluţia celor mulţi, şi nu se mai întîmplă aşa de încet orice îmbunătăţire. Deci aş fi şi eu tot aşa de eatcgoric, numai exemplele ar fi altele. Ar fi cineva care sa se opuie ? Şi să nu spuie că am avut dreptate ? Dar poţi risca să dai cuiva astfel de drepturi ? Şi nu e mai bine să laşi totul în voia întîmplării, aşa cum a fost şi pînâ acum ? Nu este aceasta singura nedreptate. Din moment 245- ce jean Racine, în timpul societăţii celei mai civilizate, după Fedra, abia la 38 de ani, din pricina insuccesului, a trebuit să renunţe la teatru, însemnează că sînt în lumea aceasta fatalităţi, împotriva cărora este zadarnică orice opunere. 1934 OAMENI EXCEPŢIONALI De atîta vreme ezit să scriu de F. Aderca. Totuşi, în de-a lungul anilor, mai ţin minte încă bucuriile pe care mi le-au adus cărţile lui. Dar aveam impresia că, oricît m-aş sili ca planul celor ce aveam să vă spun ar fi de întreg, şi oricît autorul, prieten, m-ar asigura că am sugerat toate punctele de vedere, aş simţi gîndul lui, puţin orgolios, puţin melancolic, că mai sînt încă taine în care nu m-am priceput să pătrund. Şi dacă, cu orice risc, ca o obligaţie veche că mi se pusese un nou mijloc de a privi împrejur, scriu totuşi de Oameni excepţionali, cu toate că abia am terminat lectura şi depind încă de farmecul ei, nu însemnează că am uitat marile surprize pe care ni le-a adus de atîtea ori F. Aderca. Să spunem tot ce extrăgeam din Omul descompus Ţ începînd de la titlu şi urmîndu-1 pas cu pas ? Cine a notat data acelei cărţi, surprinzătoare pentru literatura noastră care abia începe ? Şi, cu toate că a trecut de atunci timp şi avem noi generaţii care se pretind inovatoare şi capabile de orice subtilitate, F. Aderca depăşeşte încă pe toţi. S-a spus atunci : Proust. Se poate spune un nume unei fiinţe care trăieşte prin ea însăşi ? Nu se simte, oricît de vag, nici o contrafacere. Şi atîtea alte cărţi care îmi apar, fiecare cu dreptul ei, asigurîndu-mă că, în cazul unei preferinţe, ar fi drepturile unei supărări. Micul tratat de estetica2 este solitar la noi. Rămîne ca cei de peste o sută de ani să se mire de apariţia lui. Dar Grădinăriile, minunatele Grădinarii ? Sînt apariţii de femei şi de plante, halucinante. Cei care au vrut să sim- 246 plifice, au zis iar : Jean Giraudoux. Şi această notaţie mi se pare grăbită. Desigur, aceeaşi surprinzătoare graţie a frazei, mai puţin forţată la autorul român, fără voinţa de strălucire cu orice preţ. Dar F. Aderca depăşeşte toate aceste, chiar dacă poate fi trecut printre stiliştii cei mai pre-ţioşi din ţara noastră. Se desfac siluete, şi mai ales căprarul Aurel, acel om de a cărui existenţă trebuie să ţii neapărat seama. Căci coardele lui interioare vibrează toate. Cărţile mai vechi ale lui F. Aderca sînt locuri sigure unde poţi să te refugiezi cu certitudine că poezia distanţei pînă la ele n-a exagerat nimic, şi că ai prilejul să faci iarăşi descoperiri. Oameni excepţionali nu este o carte prea îndepărtată de public. I-am transmis această observaţie autorului, şi el n-a părut prea iritat. Singurătatea, chiar augustă, oboseşte poate. Căci altfel n-ar avea sens o acceptare din partea unui om care a făcut tot posibilul să se îndepărteze de cei mulţi, şi care, oricît s-ar căzni, nu e în stare să fie cu totul popular, li propuneam uneori ca să dea prestigiu unei fraze banale, fără ca înţelesul ei să difere, numai printr-o altă împerechere a vorbelor. Fără îndoială, ar fi izbutit. Dar invers : să facă o frază plată ? Mă îndoiesc că ar fi în stare, oricîtă muncă ar pune. Astfel, uşurinţa din Oameni excepţionali trebuie explicată. Avem la îndemînă o mulţime de fapte mici, dar caracteristice, care vor să facă silueta unor personagii extraordinare. [...] Încercarea de a prinde cîteva secrete ale acestor oameni celebri, profitînd de cîteva amănunte elocvente pentru un psiholog. Să surprinzi cîteva taine ale mecanismului omenesc, care pot produce o ardere de o aşa temperatură. Anumite observaţii de la care porneşte portretul mi se par surprinzătoare. Un exemplu : Wagner n-a fost in stare să iubească decît femeia altuia. Nu este o chestiune (are stă drept în mijlocul sufletului lui Wagner, oricît ar parca că Parsifal este de îndepărtat ? Şi, ca să ne oprim tot la Wagner : orice îndrăgostit al acestei muzici trebuie să aleagă capitolul Muzicantul universului. Pe F. Aderca l-au interesat totdeauna oamenii care au ceva de spus. De mai demult, Mărturiile unei generaţii3 presupunea ultima carte. (< ane ar putea vorbi mai bine cu Enescu decît F. Aderca ? t imvorbire care mi se pare extrem de necesară). [...] Distanţa 247 pînă la oameni rămîne totdeauna la fel de mare, şi nu e interesantă decît interpretarea lor. Aici avem ocazia să cunoaştem un alt aspect al feţei multiple a lui F. Aderca, care merge în adîncuri... 1934 ROMANCIERII, CRITICI DE ARTĂ Criticii se înşală de foarte multe ori în aprecierile lor, şi în nici o ţară, în nici un secol, nu există exemplul unui critic infailibil. Probabil că acesta e motivul : e fatal ca orice om să aibe şi el o anumită sensibilitate, şi să-i scape orice nu se integrează acestei sensibilităţi. Un romancier, cînd îşi dă părerea asupra altui scriitor, face greşeli şi mai mari, fie că, necrezîndu-se obligat să rămîie obiectiv, îşi permite toate complezenţele, sau toate paradoxele ca să inducă pe ceilalţi în eroare, fie că un scriitor mare nu are neapărat discernă-mînt pentru ceilalţi. Sînt celebre părerile lui Thomas Mann, care preferă înainte de toate... Pe au, de chagrin, mediocrul roman al lui Balzac, şi Thomas Mann demonstrează că este foarte lucid în tot ceea ce compune. La noi d-1 G. Ibrăi-leanu admiră pe... d-1 Ionel Teodoreanu, după ce a admirat pe Proust. Adică, alăturaţi, cel care n-a izbutit un rînd fără să fie liric, fără nici o observaţie exactă îndărăt, şi cel care porneşte de la cea mai strictă cercetare a vieţii. Şi totuşi, d-1 Ibrăileanu este un foarte mare scriitor. Am spune „romancier", dacă n-am şti că Adela face parte dintre acele cărţi bune care nu se integrează unui gen. Din cea mai bună tradiţie franceză, din Dormnique sau Princesse de Clcves, adică dintre cărţile pe care Jules Lemaître sau Andre Gide le-ar alege, dacă ar fi obligaţi să aleagă numai zece cărţi din toată literatura franceză. Nu ştiu ce trebuie admirat mai întîi în această carte. Poate discreţia cu care a fost organizată. Nicăieri, nici un efect de sonoritate. Fragmentele se înşiră fără să se desprindă vreunul în chip deosebit, şi totuşi formînd 248 la un loc cea mai obsedantă atmosferă. Peisagiul unor lucruri oarecum vechi, de la nume proprii la obiceiuri şi la felul de a trăi un sentiment. Tot subiectul : un om care se socoate prea bătrîn pentru o dragoste cu o fată tînără, şi despărţirea, mai înainte ca fata să-şi spuie şi ea părerea. Atîta tot, şi un neîndemînatec n-ar putea vedea mare lucru. Dacă ar trebui să alegem totuşi un pasaj, mi se pare admirabil acel care începe eu .„morţii mor şi ei la rîndul lor“, şi terminarea cu mama moartă tînără, ce surîde ca o reconfortare asupra neli-niştelor unui bătrîn de peste spaţiile interplanetare. Adela d-lui G. Ibrăileanu nu se bucură de popularizare, cu toate că prietenii au încercat să o facă. Dar n-au mai continuat, aşa nu li se potrivea această operă, şi nu găseau argumente de îndemn. Adela a rămas complect lipsită de spectacol, lectură cu atît mai preţioasă. Mărturisirile intime rămîn tainice. D-1 G. Ibrăileanu a arătat că Fromentin este posibil în ţara noastră. Şi atunci cum se mai poate pricepe : Proust şi Ionel Teodoreanu ?.., / '>34 CARNET FRANCEZ Acum La Grande Ghartreuse este un minunat punct de •"iiursie lîngă Grenoble. Un călugăr îţi dă explicaţii, şi un i imitir îţi arată că această clădire imensă a fost altădată Im uită. Pe vremuri, erau aici călugări mulţi, erau primiţi vizitatori pentru 24 de ore, şi li se servea, înainte de plecare, < iu- o cupă cu liqueur celebru. Dar numai bărbaţii erau admişi. George Sand, în drum cu Musset spre Veneţia, a voit ■ i viziteze neapărat mănăstirea, şi ea nu avea un tempera-im-iii căruia i s-ar fi putut opune cineva. S-a îmbrăcat băr-bi icşic, chipul îi era destul de viril, părul îl purta scurt i.ii.ii. S-a amestecat printre ceilalţi vizitatori. Abia a doua <\ i.lingurii au observat prezenţa unei femei. Nu puteau ■o uni lace nici o protestare prea făţişă, căci tot ei s-ar fi 249 compromis. Şi atunci au imaginat cea mai fermecătoare şi mai discretă răzbunare. Cînd oaspeţii trebuiau să plece, li s-a servit, după obicei, liqueuful- Pe George Sand au lăsat-o la urmă. Şi i-au întins tava, pe care nu mai era decît o floare... Victor Hugo, uneori la m^să, curăţa de coajă perfect o portocală. Apoi punea toată portocala în gură şi o mînca în întregime, fără să întredeschidă deloc gura. Şi spunea celorlalţi, mîndru : — Faites autant! Simbol pentru toată opera lui. La Fontaine se pricepea să întrebuinţeze nu numai cea mai fermecătoare graţie, dar să fie şi de cea mai dureroasă ironie. E concludentă epigrama pentru nevasta lui ColletetJ, care a făcut versuri numai cît i-a trăit bărbatul, ceea ce a dat naştere la multe ironii. (Colletet, el însuşi poet mediocru [1626—1660], mereu beat, sărac şi murdar.) Boileau zice de el : Tandis que Colletet crotte jusqu’d l’ecbine S’en va chercher son pain de cuisine en cuisine... Dar iată epigrama lui La Fontaine pentru nevasta lui Col-lete^: Les oracles ont cesse Colletet est tripasse. Des qu’il eut la bouche close Sa femme ne dit plus rien Elle enterra vtrs et prose Avec le pauvre chretien. Sans gloser sut le mystere Des madrigaut qu’elle a faits, Ne lui parlons desormais Qu’en la langlie de sa mere. Les oracles ont cesse : Colletet est trlpasse. Montausier 2 este exemplul cavalerismului şi al constanţei în secolul clasic, şi se pare că Moliere l-a luat ca model 250 pentru Alceste. Se îndrăgostise de M-lle de Rambouillet, şi i-a făcut timp de 15 ani curte. Domnişoara, în adevărată preţioasă, nu voia să se mărite. El îi trimese galanteria faimoasă, numită La Guirlande de Julie, o culegere de madri-galuri la care au colaborat vizitatorii hotelului Rambouillet (exceptînd pe Voiture). în sfîrşit, căsătoria se făcu. Julie avea 38 de ani, şi Montausier 35. Nu e sigur că a fost o căsătorie fericită, căci constanţa nu e o probă decisivă. într-adevăr, La Grande Mademoiselle, vara regelui Soare, se îndrăgosti de cel mai celebru Don Juan pe care l-a avut Franţa, Lauzun. (Fizicul lui nu era extraordinar, şi avea un umăr mai înalt decît celălalt.) Regele s-a opus căsătoriei, şi Lauzun a trebuit să stea 10 ani la Bastilia. La Grande Mademoiselle l-a aşteptat fidelă, şi la urmă a trebuit să li se permită mariajul. S-au despărţit după cîteva luni... 1934 DUPĂ MOARTEA LUI LANSON O viaţă e prea lungă pentru a susţine o glorie. Cazul lui Lanson ne convinge încă o dată de acest adevăr. Nu prea demult, Lanson era absolut indispensabil pentru oricine începea să studieze literatura franceză. Cartea lui de Istoria literaturii a fost familiară tuturor. Unii îl ironizau şi pretindeau că dintre atîtea pagini nu se poate extrage decît un •■pirit bun despre critica lui Jules Lemaître cu ocazia lui < ieorges Ohnet : „După acest articol al lui Jules Lemaître, lumea a continuat să citească pe Georges Ohnet, dar nimeni nu s-a mai lăudat cu aceasta". Oricum, cartea lui Lanson .in' o importanţă considerabilă şi denotă un spirit de ordine, n metodă model. Şi nu vedem cum cineva, făcînd o astfel ili* carte imensă, ar putea fi scutit de critică. Dar în ultimul timp nu se mai ocupa nimeni de Lanson. (I’.trc-se că criticii sînt cei mai puţin consistenţi dintre seriilor i. Nimănui nu i-ar mai trece prin minte pentru un studiu 251 de literatură franceză să utilizeze pe Faguet sau pe Jules Lemaître.) Moartea lui Lanson a trecut aproape neobservată. Nu s-au găsit nici elogii complezente şi nici măcar ostilităţi. Numai uneori reflecţii : „parcă murise de mult“... 1935 NUVELA A revenit la modă în Franţa. Revistele franceze publică regulat nuvele şi se enumeră cele importante. Romancierii îşi aduc aminte că au scris nuvele şi acum le pun în valoare. Jules Romains (ne-a vizitat nu demult) uită că vrea să termine ciclul imens al romanelor Gens de bonne volonte. Andre Maurois, care nu scapă nici o ocazie să fie la modă (vezi Paul Zarifopol, care a scris paginile cele mai exacte despre dînsul.1 Francezii sînt aşa de politicoşi, că nu poţi să ştii dacă îl consideră la justa lui valoare), prepară, la rîn-duL.său, nuvele. în sfârşit, cărţile lui Paul Morand sînt considerate colecţii de nuvele. Era fatal acest mers al francezilor înspre nuvelă. în defintiv, literatura ultimă a lor numai întîmplător poartă numele de roman. Excepţia imensului Proust nu exclude regula. Spaţiile mari, obicinuite la realişti sau la naturalişti, la Balzac sau la Zola, nu mai sînt cunoscute. Nimeni nu mai are răbdare să scrie mult. Poate că şi cititorii pe spaţii mari lipsesc. Sau editorii nu se mai pretează la cheltuieli mari. După război, prima caracteristică a oamenilor este să fie mai grăbiţi, mai nerăbdători. Trăsături esenţiale pentru psihologia ultimă. Jean Cristophe2 se stimează, dar probabil că nu-1 mai citeşte nimeni. Pare un film care durează mai multe serii. Cu versurile se întîmplă acelaşi lucru. Victor Hugo, care are nevoie de atîtea cuvinte pentru exprimarea celui mai mic eveniment, pare neverosimil. Arta lui Paul Valery este mai înainte de toate o artă de concentrare. Prin 252 aceasta reprezintă timpurile moderne şi specificul francez, de tradiţie clasică. E normală înclinarea francezilor către nuvelă. (Asta nu împiedică pe germanul Thomas Mann să aibe nuvele foarte bune.) Ei au fost totdeauna cunoscători ai proporţiilor, şi, de fapt, cele trei unităţi, deşi au pretins că le-au luat de la Aristotel, au existat în ei. Lucizi, au sesizat imediat ceea ce este suplimentar şi unde conflictul trebuie să capete întreaga lui tărie. De aceea se pricep cu atîta uşurinţă să construiască o piesă de teatru. O nuvelă pretinde o dexteritate şi mai mare, orice defect se va observa şi mai repede. Dar francezii nu se tem de dificultăţi. Ca model vor avea pe clasicul Prosper Merimee. Francezii sînt mari meşteşugari şi vor izbuti nuvele excelente. Dar aceasta este oare toată arta ? Şi o modă nu va compromite un gen ? Căci era o mare satisfacţie să ştii că în domeniile nuvelei nu era prea multă lume şi puteai savura în voie un gen al cărui prim merit era raritatea şi aristocraţia lui. 3 1935 CARACTERISTICA TIMPULUI ACTUAL Este foarte greu de descoperit care sînt trăsăturile esenţiale în timpurile noastre, care, sub diferite forme, litera-i ura, muzică, pictură sau fel de a gîndi, se găsesc pretutindeni. Oare nu se poate găsi şi acum un nume ca romantismul şi clasicismul odinioară, care ar putea simboliza o în-i roagă epocă, chiar dacă am descoperi o mulţime de experţi ? Kămîne ca mai tîrziu să găsim toate explicaţiile. Ludovic .il XlV-lea şi curtea de la Versailles explică pe Racine, revoluţia franceză şi apoi Napoleon I şi Napoleon al III-lea explică avalanşa poetică a lui Victor Hugo şi acum poate i .izboiul cel mare să fie un motiv. Motiv lăuntric, bineînţeles, şi nu de decor. Scene de război nu furnizează decît i .1 re efecte literare (Remarque, Barbusse) şi nu dă naştere i .i în 1870 unei întregi literaturi. (Un exemplu, Contes de hindi ale lui Alphonse Daudet.) în definitiv, Paul Claudel 253 are dreptate. O literatură se nuanţează după dominarea lui arâmus sau al lui anima. Adică inteligenţă şi sensibilitate. Francezii s-au socotit în general dialecticiani şi Descartes este expresia lor cea mai adecvată. Tot ce n-a fost strict intelectual a fost omis. Ravagiile lui Rousseau au fost explicate prin influenţele lui străine. (Rousseau, citoyen de Geneve). Ani-mus şi anima se urmează : de îndată ce unul din ele devine prea important, reacţiunea se iveşte. După clasicism a venit romantismul, după poezia romantică poezia parnasiană, după romanul lui V. Hugo romanul lui Balzac, ceea ce însemna o întoarcere la tradiţie. Actual, cu oricîte deosebiri, romantismul mi se pare a fi stăpînitor. Ştiu cu cîtă dificultate se mai poate ceti Victor Hugo sau Lamartine. Contesa de Noailles făcea impresia de întîrziată. Paul Valery vrea să imite pe La Fontaine, la care se adaugă tot ceea ce a învăţat de la Mallarme. Totuşi... O trăsătură esenţială a timpului actual este subiectivismul. Nimeni nu se jenează ca să se exprime la persoana întîia şi să facă toate confidenţele. Aooi ideea morţii, cu toate panicile pe care le tîrăşte după ea, impregnează aceste confesiuni. La fel, la începutul secolului al XlX-lea, poeţii se cred victime ale tuturor fatalităţilor. Dar ceea ce ne deosebeşte esenţial de romantici este nu numai o mai mare atenţie la meşteşug, dar şi un alt mijloc de a face mărturisiri: nu prin îndelungi lirisme, prin semne de exclamare^ puerile, ci prin comprimări, prin reticenţe, prin aluzii, prin sugestii. Dar şi cei de acum, ca şi romanticii de odinioară, au acelaşi scop : de a construi atmosfere cît mai deprimante şi mai sincere.1 1935 EXPERIENŢĂ ŞI LITERATURA întru cît întîmplările vieţii trebuiesc folosite pentru arta literară şi întru cît a fost folosită în cele mai celebre exemplare, formează o lungă discuţie în care se combat de multe ori păreri exact contrarii. Timpul şi spaţiul joacă şi ele un rol hotărîtor, îţi este egal dacă un autor îndepărtat între 254 buinţează oameni familiari lui drept modele, dar nu suporţi să fii luat tu însuţi ca material de studiu. Cu atît mai mult cu cît arta presupunînd relief şi defectele sînt mai caracteristice decît calităţile (e greu de presupus eroi perfecţi), vecinul nu e încîntat să asiste la propriile lui defecte pe care cunoscuţii le descoperă cu mare satisfacţie transcrise, şi pe care el însuşi le ascundea aşa de bine, că nici pentru dînsul nu mai erau palpabile. Cred că răspunsul care se poate da e complex. Adică nu există un singur fel de literatură, ca să te mulţumeşti cu un singur răspuns. De exemplu, ca să reconstituieşti o epocă trecută, ai mai ales nevoie de solide cunoştinţe istorice. Paul Morand trebuieşte să călătorească, pentru că decorul joacă un rol foarte important în cărţile lui. Dar în cărţile în care psihologia are primul rol ? Prima exclamare a unui lector este : „Ce viu- e personajul X“. Adică ce bine corespunde cu tot ce am avut ocazia sa constatăm în viaţa înconjurătoare. Descoperim cu bucurie de cîte ori o remarcă se potriveşte cu propria noastră remarcă. Şi invers, protestam de cîte ori ceva este inventat şi nu corespunde realităţii. Deci se pretinde înainte de toate ca artistul să fie bun observator. Clasicii au fost perfecţi psihologi. îndărătul minunatului joc sufletesc al eroilor lui Racine se ascunde o experienţă proprie. Piesele secolului al şaptesprezecelea şi-au luat numai intriga din antichitate şi numele proprii, dar jocul interior na al unui om modern. Căci altfel n-ar fi posibil ca Pirus, Im al lui Achile, să se aplece în faţa tuturor capriciilor An-ilromacei, o simplă ostatică. Şi în caracterul modern totul iiiîmio să se rezolve onorabil, adică printr-o căsătorie. De altminteri şi intriga a fost aranjată de către clasici. !În'prima ■ Inborarc a lui Racine, Andromaca, după atîtea împotriviri, inimiu să termine prin a iubi pe Pirus. Numai mai tîrziu l< ai mc şi-a refăcut piesa, temîndu-se să aduci o pîngărire urn i imagini pe care antichitatea ne-a prezentat-o imaculată. 111111Vi. clasicii au fost oameni pudici şi au căutat să acopere i li mai mult adevărul. Din piesele lui Racine nu se pot • ittage detalii asupra dragostelor lui cu celebrele actriţe Du l'm N.m Champmesle. E probabil însă că în timpurile de itmni se făceau de asemenea apropieri între o eroină şi i.m de teatru şi un om. Sînt în Moliere cuvinte celebre pe 255 care el le-a luat de-a-ntregul din vreo întîmplare din vremea lui. „Le pauvre homme“ din Tartuffe nu este o invenţie. Ceea ce ne face -îndeosebi să dorim ca un autor să aibă o cît mai subtilă experienţă a vieţii este instinctul nostru de a pretinde puritate genului. Prima critică care se adresează în faţa unei cărţi, chiar de către cineva priceput, este : acesta nu este un roman. Ca şi cum chestiunea ar avea mare importanţă. Apoi altă pretenţie : romanul trebuie să conţie neapărat o tranşă de viaţă. Dar să nu fie fotografie. întrucît trebuie să urmeze realitatea şi întrucît trebuie să se depărteze de ea ? Demarcaţia cere prea multă subtilitate ca să se poată face. Cred că cel mai mare pericol în legăturile noastre cu realitatea este că dăm uneori o valoare exagerată anecdotei. Anecdota conţine o situaţie amuzantă, dar care se termină îndată ce a fost rostită. Te scuzi că ţi-alegi numai anecdota caracteristică. Dar este în acest pretext o apărare prea uşoară. E mult mai simplu să aduni întîmplări glumeţe şi să construieşti cu ele un om, decît să cauţi să faci siluete numai din intuiţii. Dacă obiceiul autorului de a utiliza anecdota drept mijloc de investigaţie interioară mi se pare facil, obiceiul de cafenea al lectorului de a descoperi cu delicii corespondenţe cu realitatea mi se pare la fel de funest. Satisfacţia cu care afli un secret şi apoi îl transmiţi prietenului ! Savurezi cît mai îndelung noutatea... De ce joacă un rol aşa de important în viaţa noastră aceste bucurii, care nici măcar nu conţin vreun folos ? Din ce preocupări meschine se compune trăirea noastră, inexplicabile, căci nu le susţine nici un instinct, cînd fatalitatea sumbră ne împinge mereu pe căile ei misterioase ! 1935 VICTOR HUGO în sfîrşit, francezii, care, în buni patrioţi, au menajat pe Victor Hugo, adică pe acel care s-a opus lui Napoleon al III-lea şi a anunţat republica definitivă, au început să aibă 256 bănuieli asupra solidităţii operii lui. Supun şi eu cîteva din reflecţiile pe care le-am făcut cu ocazia unei noi lecturi a Burgravilor. Burgravii marchează sfîrşitul romantismului. Totuşi nu mi se pare inferioară celorlalte piese ale lui Hugo. De altminteri, Burgravii au fost reluaţi nu demult la Comedia Franceză, cînd s-a sărbătorit o sută de ani de la prefaţa lui Cromwell. Era şi normal ca această piesă să cadă. Deoarece trăise cu o viaţă prea intensă, acest teatru nou trebuia să se stingă repede. Reacţiunea socială avu corespondenţa sa în literatură. Lumea se săturase de dezordinea care dăduse naştere la atîtea exageraţii, se dorea acum vechea inspiraţie franceză. Publicul şi presa cu Revue des deux mondes şi Gazette de France uitară elogiile de odinioară. Numai două jurnale rămaseră fidele autorului. Le Messager cu Thierry şi La Presse, unde Theophile Gauthier se crezu obligat să nu uite succesele de la Hemani. Prima reprezentaţie avu loc marţi 7 martie 1843. Registrul teatrului poartă ca menţiune : Succes conteste. La al patrulea spectacol publicul fluieră atît de mult spre sfîrşit, încît au trebuit să coboare cortina. Orice tentativă de reabilitare fu zadarnică. Degeaba se făcură parodii la Palais Royal şi la Varietes, parodia fiind de obicei o reclamă excelentă, degeaba se jucară Burgravii în beneficiul victimelor Guadelupei. Dar să cercetăm mai de-aproape această piesă. E prea. complicată, prea multe fapte şi personagii, care apar la un moment dat pentru a debita o tiradă şi a dispărea apoi. Aceste fapte nu sînt bine combinate, ci fiecare devine impor-lant într-o scenă, astfel că există în Burgravii materie de a lace zece piese diferite. Burgravii este o piesă romantică. Acţiunea se petrece în evul mediu, spiritul care o animă vrea să fie european, are pretenţie de culoare locală (eroina principală, o bătrînă vrăji luare, s-a născut într-o ţară sălbatecă la capătul lumii» numită „la Moldavie"), unităţile nu mai există, eul predomină. Nicăieri nu strică mai mult cultul eului decît la teatru, unde autorul trebuie să rămînă obiectiv, pentru ca fiecare di iii re personagii să se individualizeze. (n teatrul lui Hugo, autorul vorbeşte prin gura tuturor i milor. Poţi să-i cunoşti morala-, filozofia şi credinţele so-i i.ile. Şi pentru că cei actuali, care au început să critice pe 257 Victor Hugo, se ocupă mai ales de filozofia lui debila, să •dăm aici cîteva exemple. Victor Hugo vrea să picteze — ne-o spune de la început — „marea scară morală a degradării claselor". Să nu ne ocupăm numai de pretenţiile, dar şi de aplicarea lor. Hugo, •cu prilejul unei tirade, iubeşte jurămîntul şi credinţa. Prin altă tiradă, democrat, invită pe cerşetor la dînsul şi-l primeşte cu toate onorurile. Pe bastarzi îi iubeşte şi-i protejează chiar („}e suis batard d’un comte et legitime fils de mes exploits“). în altă parte, Hugo îşi sacrifică ranchiunile pentru patrie. Spiritul de revoltă abundă. După cum se vede, ■este o filozofie burgheză care nu poate fi luată în serios. Burgravii sînt o piesă extraordinară, absurdă, fără nici o legătură cu realitatea. Nu se găsesc niciodată cauzele şi •efectele lor. Puterile diabolice se amestecă totdeauna... Se zice şi se face contrariu de ceea ce ar trebui să se zică şi ■să se facă. Eroii se agită, ridică braţe la cer, ameninţă, gesticulează, se strîmbă. Şi cum toate acestea nu corespund nici unei impulsiuni interioare, spectatorul nu vede deeît un joc ■de păpuşi, manevrat de către impresario, care se bănuieşte între culise. Nici o lumină adevărată, nici un ţipăt omenesc. Este o fugă nebună în căutarea aventurilor minunate, a coincidenţelor, a întîlnirilor, a descoperirilor, a recunoaşterilor, a deghizărilor. Din pricina aceasta o maşinaţie tenebroasă a surprizelor, a răpirilor, a duelurilor. Şi o arhitectură specială : palate, cavouri, subterane, arcade, uşi secrete, ferestre cu gratii, ascunzători. Şi apoi narcotice, sicriuri, inele şi •semne necesare pentru a identifica personagiile. Bineînţeles, Burgravii se menţin în special prin formă, dacă n-ai scrupulul de a savura fiecare vers, cum faci cu o ■fabulă de La Fontaine, ci îţi plac avalanşele poetice. Asemenea unui fluviu care te impresionează, dar din care nu poţi să umpli un pahar ca să bei. Versuri defectuoase şi improprietăţi sau inutilităţi se găsesc la tot pasul. Facilităţile abundă, cuvintele sînt alese la întîmplare, cu cît sînt mai sonore, cu atît sînt mai mult întrebuinţate. O sută de imagini uşoare, de greşeli de ritm sau de rimă. Iată un repertoriu favorit de cuvinte al lui Victor Hugo : „cri, honte, livide, obscure, joie, abîme, flamme, triom-•phant, gemissant, effroi, tempete". :258 Les hommes rimează de o sută de ori cu nous sommes. Unele exclamaţii te fac să surîzi. Iată un mic pasaj pe care îl spune Otbert iubitei sale Regina : Regina ! dis au pretre Qu’il n’aime pas son Dieu, dis au toscane, son maitre, Qu’il n'a'tme point sa viile, au marin sur la mer Qu’il n’aime point 1’aurore apres les nuits d'hiver. Va trouver sur son banc le forţat las de vivre, Dis-lui qu’il n’aime point la main qui le delivre Mais ne me dis jamais que tu ne m’aime pas. Job, de o sută de ani, spune lui Magnus, care n-are dccît optzeci de ani : „Enfin, jeune homme“... şi Job vorbind despre el însuşi: J’etais grave, pur, chaste et fier comme une vierge. în altă parte, Victor Hugo crede că maghiarii şi ungurii sînt -două popoare diferite. Iată cîteva din reflecţiile care mi le-a sugerat o nouă lec-1 ura a Burgravilor. Reflecţii similare se pot adresa tuturor celorlalte piese ale lui Victor Hugo. Trebuiesc amintite tutu-înr acelora care ezită încă să puie la îndoială credinţa că Victor Hugo a fost cel mai mare poet al Franţei. /‘/n ROMANE DE AFACERI Francezii sînt prin excelenţă romancieri şi fiecare gen de roman este amplu reprezentat. Romanul de afaceri are şî ol exemplarele lui. Jean Prevost observă bine că o admirabil, i poveste de afaceri este cunoscuta fabulă a lui La Fon-I.unt’, La laitiere et le pot au lait. Totul se găseşte aici r iIii/i.i de a se îmbogăţi, disproporţionată faţă de mijloacele 25S> de la care a pornit, toate socotelile — vînzările şi cumpărările, frica de consecinţe şi rezultatul real care pune capăt imaginaţiei. Balzac ne-a dat tipul Cesar Birotteau. Dar şi în Eugenie Grandet afacerile joacă un rol principal (de altfel Balzac a încercat de multe ori, fără noroc, să facă el însuşi afaceri). Zola s-a preocupat şi el de această chestiune, ca cineva care vroia să reprezinte toate frămîntările umane. în Proust banul nu joacă nici un rol. 1935 INTERPRETĂRI FALSE La un concurs de piese într-un act, la noi în ţară, s-a pus printre condiţii: nu se admit piesele psihologice. Condiţia mi s-a părut amuzantă, căci nu-mi închipui o operă literară fără psihologie. Adică fără să urmăreşti fiecare gest al unui om, să-l interpretezi, să-l explici, să-l găseşti vero-^ simil sau nu. (Cu atît mai mult la teatru, unde numai oamenii joacă un rol ; decorul e inexistent.) Comparăm, astfel, cu ceea ce am văzut şi am trăit noi înşine. Sînt diferite grade de înţelegere, dar cu toţii întrebuinţăm acelaşi procedeu. Unele epoce pretind numai această interpretare. Secolul al XVII-lea, de exemplu. Şi a judeca greşit pe un erou literar mi se pare tot aşa de condamnabil ca şi a judeca greşit emoţiile vecinului tău, care se petrec alături de tine. Se obi-cinuieşte să se transmită unele păreri despre personagii celebre, şi nimeni nu se crede obligat să schimbe explicaţia. De foarte multe ori m-a. indignat această miopie. Voi alege cîteva exemple. Felix din Polyeucte al lui Corneille mi s-a părut totdeauna un mare nedreptăţit. Să reamintesc, foarte pe scurt, subiectul. Felix, guvernatorul roman al Armeniei, şi-a măritat fata, Pauline, cu nobilul armean Polyeucte. Cum Poly- E60 eucte vrea sa treacă la creştinism tocmai cînd creştinii sînt mai persecutaţi, şi cum tot atunci Sever, general roman şî amic al lui Decius, îndrăgostitul Paulinei care fusese odinioară, îşi anunţă venirea, Felix trăieşte în cea mai cumplită panică, dacă trebuie să facă scăpat pe ginerele său, sau să-l pedepsească. Dar mă întreb ce putea face altminteri decît să pedepsească, el ca reprezentant al imperiului roman, care nu putea suferi un stat în stat ? Şi nu sîntem de rea-credinţă, cînd îl judecăm numai din punct de vedere creştin ? Că are ezitări şi laşităţi, asta ni-1 face atît mai apropiat şi îl umanizează. Formulîndu-şi singur aceste ezitări, demonstrează că e lucid,, fără complezenţe faţă de el. De altminteri toţi eroii clasici sînt lucizi, iată una din caracteristicile lor principale. Iată-1 caracterizîndu-se : Ort ne sait pas Ies maux dont mon coeur est ateint: De pensers sur pensers mon ăme est agitee De soucis sur soucis elle est inquietee ; ]e sens l’amour, la haine, et la crainte et l’espoir, La joie et la douleur tour d tom l’emouvoir. J’entre en des sentiments qui ne sont pas croyables : J’en ai de violents, j’en ai de pitoyables, J’en ai de genereux qui n’oseraient agir ]’en ai mâne de bas, et qui me font rougir...1 Analiza lui Felix se pretează la o foarte mare dezvoltare, întotdeauna, din pricina atenţiei cu care priveşti pe cei din (tirul lui, el a fost sacrificat. Mi se pare, prin excelenţă, un i roti, tovarăş cu noi. Are trăsătura esenţială : priveşte lucid l.t instinctele lui care se contrazic şi care sînt cu atît mai violente. Nu socotesc hotărîrea Cidului de a-şi apăra tatăl ca un rcm prea eroic. El îşi anulează complect fapta, prin versuri, i.iir sînt de altfel cele mai frumoase din întregul monolog: J’attire en me vengeant sa haine et sa col'ere, J’attire ses mepris en ne me vengeant pas...2 I >eci era fatal să se răzbune, căci pierderea era aceeaşi. 261: Nu mi se pare că figura lui Iseult este tot aşa de măreaţă ■ca şi a lui Tristan. Să nu amintim de planurile ei întunecoase pe care le face cu însoţitoarea Brangăne. în definitiv, ea este vinovată de tot ce s-a întîmplat. Şi apoi, Tristan, pe moarte, .o aşteaptă pe malurile Bretaniei, cu ochii înţepeniţi pe valuri. Oare nu are, cel ce aşteaptă, în orice caz dreptate ? Ştie toată lumea că din La Fontaine nu se poate extrage ■o morală, ci numai adevăruri curente asupra vieţii. Taine a popularizat adevărul acesta. Dar din acest punct de vedere, acelaşi lucru se întîmplă şi la Esop. Interpretarea curentă a fabulei La cigale et la fourmi: fiţi economi ca furnica ! Ce intolerabilă este furnica, bună gospodină, cu prevederile ei ! Nu-i mai preferabil să trăim ca greierele, poet veritabil, la întîmplare, oricît ar fi riscurile de mari ? Subiectul este inepuizabil... 1935 CLASICUL GERMAN -s Heinrich von Kleist, a cărui piesă Penthesilea se va juca ăn curînd şi la noi, ne este foarte puţin cunoscut. Romanul său important, Michael Kohlhaas, nu e tradus. Şi nicăieri nu ■sînt mai multe spaime, şi nici o viaţă n-a prezintat mai impresionante oscilaţii decît la Kleist; cu toate că sîntem deprinşi să urmărim cu emoţie şi cu toate interpretările posibile cataclismele interioare ale lui Rimbaud. Separat de restul lumii, incapabil să se acomodeze într-un fel, Kleist a fost cel mai singuratec şi mai deznădăjduit dintre oameni. O boală secretă l-a făcut şi mai neînţeles de către cei sănătoşi. Păcatul şi purificările îi aduceau, pe rînd, un adevărat chin. Chiar şi în momente de împăcare cu lumea, Kleist rămîne un frenetic. De altfel o armonie n-a cunoscut el niciodată. Este cel mai perfect erou romantic, eternul nenorocit, le malude du siecle. Dacă peripeţiile acestei vieţi par excesive, 262 sinceritatea lor te opreşte de la orice ironie. Eterna lui criză face să tremure toate coardele umane. Toţi eroii lui Kleist. sînt nebuni, dar nu sînt nişte exagerări, ci autorul lor îi în-tîmpina astfel în existenţa lui de fiecare zi. Desigur, aceste cîteva rînduri nu pot să cuprindă o viaţă arît de plină, ci doar, poate, s-o sugereze. Pentru o documentare complectă,, propun teza lui Roger Ayrault. 1933 CINCIZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI VICTOR HUGO . Zilele acestea tot ce este oficial în Franţa a sărbătorit cincizeci de ani de la moartea lui Victor Hugo.1 Poetul e considerat că domină întreaga literatură franceză, oricît Ra-cine sau La Fon taine ar avea admiratori fideli, dar mai puţin iurbulenţi. Cred că sentimentul care îl menţine la o atît de mare înălţime este mai ales patriotismul. Francezii sînt foarte buni patrioţi. Oricare dintre savanţii lor, preocupat cu treburile cele mai subtile, nu se intimidează ca să vorbească emoţionat despre ţara lui. Am făcut de o sută de ori constanţi ea aceasta la Paris. îl văd încă pe minunatul dialectician l'icrre Lasserre la sfîrşitul unui curs rafinat asupra romantismului, cerîndu-mi detalii despre bunul lui prieten dr. Canta-ui/ino, care avusese tot atunci accidentul în Elveţia. Criticul li.iucez îşi motiva interesul lui nu prin prietenia lor veche,, i'iin tovărăşia îndelungată admirînd împreună muzica lui. W.igner, ci prin faptul „că dr. Cantacuzino a fost francofil 'ii iimpui războiului”. E fatal ca oamenii Republicii a treia, a I ic recunoscători lui Victor Hugo, adică acel care s-a ulcmilicat cu toate întîmplările sociale din secolul al XlX-lea tlm I r.mţa. Şi el a pledat împotriva lui Napoleon III, avînd iiibtluiea să rămînă aproape 20 de ani în cele două insule • iirIc/c de lîngă peninsula Cotentin, Exilat (prodigioasă răbdate). iar Napoleon III nu va putea fi niciodată iertat 263. •deplin în Franţa (ca toate că circulă încă monede de aramă •cu chipul împăratului cu bărbiţă...). Noi românii, perfect dependenţi de gîndul francez, nu ne-aducem aminte să ne plătim o datorie de recunoştinţă. Victor Hugo, păstrînd proporţiile, reprezintă ceea ce este pentru noi Vasile Alecsandri. Spunem numai de puţină vreme că Mihail Eminescu este cel mai mare poet al nostru, şi cu sfială încă, aşa de puţin ni se potrivesc vaietele lui şi acea singurătate augustă care se opune oricărei popularităţi. Şi niciodată nu vom avea curajul să vorbim prea de rău pe acela care a sărbătorit Unirea Principatelor, dezrobirea ţiganilor şi a ovaţionat venirea primului domnitor. Mai sînt încă oameni care au asistat la înmormîntarea lui Victor Hugo, cea mai fastuoasă înmormântare care a existat vreodată, la care a venit tot Parisul. Arcul de triumf şi Pantheon. (Acum Victor Hugo odihneşte în aceeaşi încăpere cu... Emile Zola, înmormîntat şi acesta tot în pivniţele Pantheonului, nu pentru prodigioasa lui activitate literară, ci pentru J’accuse.) Impresionantă la Victor Hugo este şi cantitatea. Oricît am şti ae la Boileau că numărul versurilor n-are nici o importanţă, te simţi depăşit de imensitatea care se prezintă în faţa ta. Orice se întîmplă în viaţă, Hugo consemnează într-o sută de versuri. Pare un fluviu care te hipnotizează, oricît ai şti că nu poţi extrage nici un pahar de apă limpede pentru băut. în orice bibliotecă, Victor Hugo cupnhde un raft întreg. Şi numai versuri : teatru (aşa de lungi piese, că Cromwell nu s-a putut reprezenta nici cu ocazia centenarului romantismului), romane, însemnări de călătorie. Prodigios şi aplicat la timpul acela, cînd nu se cunoştea nici stenografia şi nici maşina de scris, trebuie să ţi-1 închipui pe autor mereu în preajma hîrtiei albe, neavînd timp să corijeze sau să condenseze. Urmaşii lui au trebuit să-şi împartă această producţie fenomenală, căci nimeni n-a mai fost în stare să o cuprindă singur. Unii au făcut drame, alţii romane şi alţii poezii. Cu atît mai mult cu cît şcoala nouă pretindea puritate, se opunea oricărei dezordini, se relua tradiţia franceză cea mai autentică. Francezii sînt foarte orgolioşi că au libertatea de gîn-dire. Au început unii să se împotrivească supremaţiei lui Victor Hugo. S-a pus pe două coloane filozofia lui, care este un loc comun, o platitudine complectă, oricît de „penseur“ 264 s-ar intitula el. Dar francezii urăsc orice schimbare prea bruscă. (După cum socotesc îndelung ca să construiască un pod nou pe Sena.) Cu ocazia sărbătoririi ultime, cu toţii s-au arătat recunoscători lui Victor Hugo. Incapacitatea mea de a-l gusta mi-a turburat în de-a lungul adolescenţei fiecare încercare de a avea un gust literar mai sigur. (După cum mă indignam, la Henri Bataille, laţă de care mai demult n-avea nimeni nici o bănuială.) Am avut certitudinea unor lipsuri personale, cu toate că în acelaşi timp vibram pentru fiecare vers al lui Racine, şi pentru Racine îţi trebuie mult mai mare discernămînt. Poezii celebre, în mintea oricui, ca Oceano nox, Plein ciel, Le ma-riage de Roland n-aveau nici o rezonanţă pentru mine. Admiram diversitatea meşteşugului, mă minunam şi eu pen-(ru prodigiosul Les djinns, evaluînd greutatea muncii, dar rumîneam un strein. (In definitiv, în evul mediu, „les rhe-i<»iqueurs“ făceau versuri şi mai complicate.) Stupida Apres lu bataille se găseşte în orice manual şcolar, cu perseverenţa lui-; „Orologiul sună noaptea jumătate..." Şi ultimul vers, cu poanta : „Donne-lui tout de meme a boire“, se poate traduce ivînd aceeaşi vibraţie : „Dă-1 dracului !“ N-am dreptul eu, român, deci degajat de orice scrupule naţionaliste, să-mi dau I >.i cerea întreagă, fără reticenţe timorate ? Defectul esenţial al versurilor lui Hugo : facilitatea. Ne «■•.ie imposibil să fremătăm la ele din pricina acestei facili-<.*ţi. Mallarme şi apoi Valery ne-au dat o altă sensibilitate mistică. Comprimarea este prima ei lege, chiar cu riscul ca ili '.cil rarca să fie anevoioasă, şi să ai impresia că te afli In la ţa unui rebus. Acest obicei este în tradiţia franceză. Iuti o fabulă de La Fontaine e greu să descoperi un vers • b prisos, sau măcar un cuvînt. Ai impresia că o comprimare mai adîncă nu este posibilă. La Hugo, cea mai mică • molie are nevoie de spaţiu ca să se exprime. Rimele şi toate • iivmiele se aleg fără osteneală. Am numărat în Le chant • I" ncpnscule pe „Les hommes“ rimînd de 60 de ori cu wniunii, versurile se înşiră la întîmplare, nici o subtilitate in alegerea lor. Uneori cîte unul fermecător, dar pierdut iu avalanşa care curge odată cu el. Nu există poezie pe ■ o. o accepţi în întregime, cum se întîmplă cu unele fa-l'iil. tle l.a Fontaine. Victor Hugo nu suportă o examinare 265 în amănunt. Trebuie să te impresionezi numai de vastitatea ansamblului. Să încercăm să analizăm pe Booz endormi, care trece, de obicei, drept cea mai bună poezie a lui Victor Hugo. Cea mai mare descoperire a acestei poezii este amploarea versului, adecvat scenei biblice. In prima strofă : Booz s’etait coucbe, de fatigue accable ; II avait tout le jour travaille dans son aire, Puls avait fait son Ut a sa place ordinaire Booz dormait auţr'es des boisseaux pleins de ble. Aici, „son aire" şi „ordinaire" prin bogăţia lor, prin e mut de la urmă, măresc încă peisagiul. Dar ce lungă poezie ! Adică, în ce multe versuri se repetă acelaşi lucru ! Versul ridicol Car le jeune homme est beau, mais le vieillard est grand mai are încă nevoie de o strofă de comentarii; Şi pentru „il etait genereux...K alte comentarii. Cuvintele prost alese mişună. „Quoique riche“... e demn de Trissotin. Şi „Donc, Booz"... Descoperiţi versuri bune : Vetu de probite candide et de lin blanc... Şi la urmă, strofa atît de cunoscută, cu imaginea superbă. Ruth se întreabă : Imobile, ouvrant l’oeil d moitie sotts ses voiles, Quel Dieu, quel moissonneur de l’eternel ete Avait, en s’en allant, negligemment jete Cette jaucille d’or dans le champ des etoiles. Hotărît, Booz endormi nu rezistă să fie citit rînd cu rînd. Pentru sensibilitatea noastră actuală, Hugo nu poate fi de mare folos. Desigur că ordinea unde e menţinut ITugo nu poate fi schimbată încă multă vreme. Chiar despre Sully Prudhomme, pentru care n-ar protesta nimeni prea mult, nu se mărturiseşte că este ilizibil. Să avem totuşi curajul să spunem că de multă vreme nu mai avem nevoie să deschidem vreun volum de Victor Hugo... 1935 266 CONCORDANŢA ÎNTRE FIZICUL Şl OPERA UNUI AUTOR Deseori, între fizicul unui autor şi opera lui nu există nici o asemănare. Nu ştiu întru cît figura burgheză a lui Flaubert, de om bine hrănit, cu mîncări suculente, ar putea presupune o idolatrie a artei, aşa cum o avea părintele lui Madame Bovary. Clasicii, a căror supremă ambiţie a fost să rămînă anonimi, ni se înfăţişează foarte vag. Reţinem că Kaeine semăna oarecum cu regele Soare, că el era foarte mîn-dru de această asemănare, iar Comedie mai bătrîn, deprins cu obiceiurile de la curtea lui Ludovic XIII, purta bărbiţă. (La lei, era obiceiul pe timpul lui Napoleon III, transmis la noi sub Cuza-vodă). Dar nici romanticii nu sînt perfect identificaţi. Rousseau ne apare fără relief, nici o trăsătură revoluţionară şi chinuită pe faţa iui. Şi întru cît figura lui Chateaubrind îţi arată pe acel care făcuse din orgoliu prima înfăţişare a expresiei ? La alţii, însă, acordul dintre fizic şi creaţie este perfect. Din fotografia lui Emile Augier se poate extrage chipul întregului teatru burghez, şi Poirier probabil că tot aşa ar trebui să urate. Figura lui Voltaire este încă şi mai caracteristică. Bineînţeles, pe Voltaire îl vom vedea de-a pururi aşa precum l-a văzut Houdon : nervos, ironic, crispat, spiritual, şi cu inteligenţă în continuă mişcare. Privind bustul lui Houdon, îţi explici secolul al XVIII-lea, întru cît acest secol se opunea clasicismului, cunoscîndu-1, totuşi, perfect şi anunţa destul do involuntar, de altminteri, Marea Revoluţie. (<> n CĂLĂTORIILE LUI CASANOVA Consider pe Casanova, cavaler de Seingalt, drept un in.ire nedreptăţit. (De exemplu, citiţi Larousse : celebru prin imoralitatea sa...) Este considerat drept tipul cel mai reali- 267 zat de Don Juan, dar el depăşeşte cu mult această formulă, în prefaţă se explică clar, căci observaţia lui proprie nu-i lipsea. De fapt, nu-1 mai citeşte nimeni, sau nu-1 mai citeşte nimeni de bună calitate, ca să se sesizeze arta cu care sînt prinse aventurile lui. Volumele compacte şi numărul eroilor obosesc repede pe lector. Ca şi Proust, Casanova nu a uitat nimic, cea mai mică întîmplare i s-a părut semnificativă, căci a fost un mijloc să-şi reconstituiască timpul pierdut. (Se spune : memoria lui Proust. Dar memoria lui Casanova ?) Probabil că, mai tîrziu, Proust n-o să mai fie considerat drept un singur volum, doar o imensă poveste cu multe ramificaţii, şi or să se extragă pasagii de sine stătătoare, ca din Balzac sau Zola, care voiau să continue povestea aceloraşi oameni, cu fiecare carte nouă. Casanova redus, ar cîştiga imens. Sînt unele intrigi fermecătoare. Nici o coardă sentimentală nu lipseşte, nostalgia cea mai delicată se desprinde, şi accentul nu cade neapărat pe senzualitate. Decorul e de un romanesc minunat, şi la unele întîmplări, de la Veneţia, de pildă, te socoţi în faţa psihologiei subtile, încadrată superb, a romanelor lui Stendhal. în povestire se desprind admirabile portrete fizice, dar şi interioare, şi reflexii delicate peste tot locul. (Un exemplu din mulţime : părinţii îşi închipuie că lăsîndu-ţi în preajmă două fete e mai puţin periculos, păzindu-se una pe cealaltă ; dimpotrivă, ele se încurajează între ele.) A reuşi portrete de femei care au trăsăturile mai nuanţate, fără reliefuri vulgare, este incomparabil mai greu. Dar Casanova a fost mult mai complex. A învăţat, a citit, a cunoscut pe oamenii celebri din timpul lui, a privit lumea şi obiceiurile ei ca un om curios din secolul al XVIII, asistînd la toate transformările. A fost brav şi a înfruntat moartea de o sută de ori, fără cea mai vagă laşitate. Dragostea nu mai era în primul plan, cînd trebuia să ia apărarea unui nenorocit. Şi apoi, ca un modern tovarăş cu noi, a purtat cu el toate nostalgiile, incapabil să se oprească la o fiinţă, oricît de dragă i-ar fi fost, renunţînd la ceea ce izbutise cu osteneală, construindu-şi mereu viaţa de la început, fiind mereu atras de alţi oameni şi alte locuri. 268 * îşi dă seama cineva ce prodigios călător a fost Casanova, într-un timp cînd se călătorea atît de greu, cînd nu erau posibilităţile actuale de confort, şi de a pune la punct cele mai mici amănunte chiar înainte de plecare ? Mereu spre locuri necunoscute atît de nesigure pe atunci, neştiind cine şi ce te aşteaptă. De fapt, o călătorie de a lui Casanova, făcută la întîmplare, fără de nici un ţel, numai din instinctul de a schimba atmosfera, presupune zile şi nopţi de mers obositor, în trăsuri incomode, pe drumuri proaste extrem de grele, înfruntînd pericole la fiecare cotitură. Casanova era uneori bogat şi alteori sărac, la întîmplare, din acelaşi gust de aventură, mărinimos cu orice risc, nefăcînd niciodată nici o socoteală. Deci viaţa lui era şi mai complicată încă. Bineînţeles, asta nu-1 împiedeca să devină indispensabil între oamenii cei mai însemnaţi, şi sînt transcrise scene fastuoase chiar cu regi. In timpul lui, aceşti regi se numeau : l.ouis XV, Frederie II al Prusiei, Ecaterina II a Rusiei, Iosif 11 al Austriei. Dar să încercăm puţin să-l urmărim în călă-i oriile lui. Cel puţin în etapele cele mai însemnate, căci Casa-nnva este greu de urmărit, fie şi numai pe o foaie de 11 î r i ic... * Numai arătînd itinerariul lui, se vede ce călător excepţional a fost. Să cităm ţările, lăsînd la o parte, din pricina numărului lor imens, oraşele: Italia, Turcia, Franţa, Germania, Austria, Anglia, Rusia, Spania... Are tot felul de iivali. Fără rost, pentru nişte cărţi inofensive, pe care duşmanii lui le pretind nepioase, este aruncat în închisoarea din \ i iifţia. Prepararea evadării lui este redată minuţios, cum numai ccl care a trăit-o o poate reda. In sfîrşit, după incom-|t n abile greutăţi, scapă. Fuge, şi are ocazia să-şi facă intra-i i la curtea cea mai magnifică din Europa, la a lui Ludo-iii al XV, şi cunoaşte pe oamenii celebri pe care istoria • ! umila vreme ni i-a făcut familiari. Dar să desprindem cîteva personagii faimoase. Şi mă mir uni i Fulurile lui Casanova, ca ale unui om care a luat i oi. ci însuşi la aceste scene, nu încadrează studiile isto- 269 rice, ca cel mai nepreţuit şi mai viu comentar. Iată-1 pe Casanova sosit la Paris. Prima vizită la Palais Royal. „Curios să văd acest loc aşa de lăudat, începui prin a observa totul". Urmează descrierea grădinii de îa Palais Royal, cu oamenii mulţi care se amuzau, exact cum se întîmpla în timpul acela. „Cerui o şocolată. Mi-o aduce oribilă, dar într-o ceaşcă superba. Se vorbeşte despre ultimile noutăţi, despre modă, despre curte." Şi ce perspicace se arată Casanova uneori ! „Cînd regele vine la Paris, toată lumea strigă «trăiască regele» ! Pentru că vreun fără de treabă începe să strige aşa, sau pentru că vreun agent de poliţie a dat semnalul ; dar acesta este un ţipăt fără importanţă, strigăt de bucurie, cîteodată de frică, şi pe care regele nu-1 ia în serios. El nu se simte bine la Paris, şi preferă să stea la Versailles, în mijlocul celor douăzeci şi cinci de mii de oameni care îl păzesc de furia aceluiaşi popor, care ar putea să strige într-o zi : «moară regele !»... Regele actual, rege slab, pe care miniştrii lui îl duc cum vreau, a spus foarte bine în timpul unei boli : «Mă mir de atîta bucurie că recapăt sănătatea ; căci nu sînt în stare să ghicesc de ce sînt atît de iubit»..." Se poate vedea mai bine o stare de lucruri care trebuia să ducă la marea revoluţie ? Urmează portretul magnific al lui Crebillon *, care a fosfc, un dramaturg celebru în timpul acela, şi pe care orice istorie a literaturii franceze îl studiază. „Crebillon era un colos. Mînca bine, povestea amuzant şi fără să rîdă, era celebru pentru spiritele sale, şi un admirabil tovarăş la masă ; dar îşi petrecea viaţa acasă la el, ieşind rareori, nea-vînd aproape pe nimeni, pentru că avea aproape tot timpul pipa în gură şi avea în preajmă vreo douăzeci de pisici cu care se distra tot timpul." Dar imaginea lui savuroasă trebuie citită în întregime. Casanova asistă apoi la teatru şi la operă, vede Mizantropul, Avarul, Tartuffe, şi reconsti-tuieşte atmosfera. Examinaţi observaţiile lui asupra curiozităţii parizienilor, şi mai pe urmă comparaţiile cu ceea ce a spus Montesquieu. Veţi vedea că autorul nostru nu este întru nimic inferior. Casanova vede pe rege, pe regină, pe Choi-seul, pe marchiza de Pompadour. Regele care îşi permite toate infidelităţile, dar opreşte să facă cineva vreo aluzie rea la regină. Prestigiu regal, care trebuie salvat cu orice 270 preţ. Dar ce superbă apare înfăţişarea regelui ! Iată şi apariţia reginei, şi ce bine se degajează întreaga ei existenţă ! „Văzui pe regina Franţei, fără fard, simplu îmbrăcată, cu capul acoperit cu o năframă, avînd un aer bătrînesc şi cltipul devot. De îndată ce fu lîngl masă, mulţumi graţios l.i două călugăriţe care puseră în faţa ei o farfurie cu unt proaspăt. Luă loc, şi imediat doisprezece curtizani se aşezară în semicerc, la zece paşi de masă ; luai loc lîngă ei miitîndu-le liniştea lor respectuoasă. Majestatea-sa începu să mănînce fără să privească pe nimeni, cu ochii aplecaţi pe farfurie. Găsind că unul din telurile servite era bun, mai luă o dată, şi atunci privi i ereul dinaintea ei, fără îndoială ca să vadă dacă nu este cineva căruia ar fi trebuit să-i dea socoteală de pofta ei de mîiicare. îl găsi şi spuse : — Domnule de Lowendal ! La această chemare, văzui pe un om superb, care înaim t«\i/.ă înclinînd capul şi care spune : ---Doamnă... Cred că aceasta este o friptură de pui. Cred la fel, doamnă... După acest răspuns, zis cu tonul cel mai serios (Lowen-> I«1 este celebrul învingător de la Berg-op Zoom), regina i'tiilinuă să mănînce, şi mareşalul îşi reluă locul. Regina îşi termină masa fără să mai spuie nimic, şi se întoarse în apartamentul său la fel cum venise." Bineînţeles şi reflexia lui Casanova, care luminează fie-■ ne scenă : „Mă gîndii că dacă regina Franţei îşi lua masa In liecarc zi aşa, n-aş fi primit să-i ţin tovărăşie". * S.iii Casanova la curtea celebrei împărătese a ruşilor, I t .iieriiu II. Mai întîi, imaginea locului : „Petersburg mă i' I n prin aspectul său straniu : credeam că văd colonii de .illi.ucci aduse într-un oraş european. Străzile sînt lungi şi liigi. pieţele imense, casele spaţioase; totul este nou şi murii.n Ne va, a cărei ape adormite îmbăiază zidurile unei mul- ţimi tir palate în construcţie şi de biserici neterminate, este mu ti hi 11 un lac decît un fluviu." Abia ajuns, îşi face rost de un bilet de intrare la balul I la palatul imperial. Pretutindeni, dansuri şi mîncare 271 scumpă. Un lux extraordinar. Se aude vorbă. Recunoscui pe Ecaterina mascată. Toate măştile spuneau acelaşi lucru, dar prefăcîndu-se că nu ştiu nimic. în această mare învălmăşeală, ea se ducea şi venea împinsă de toată lumea, ceea ce nu părea să-i displacă... La oarecare distanţă de împărăteasă, zării o mască acoperind o talie colosală, cu umerii de Hercule, fiecare îl numea în trecere : Orloff“... Urmează o admirabilă realizare a atmosferei ruseşti, a obiceiurilor, a gusturilor pentru literatura franceză redusă însă la Voltaire, şi termină ironic, că nu trebuie să discutăm niciodată cu cineva care n-a citit decît o singură carte. în grădina de vară de la Petersburg, o revede pe Ecaterina, şi are ocazia să-i fie prezentat. Grădina plină de statui sculptate infect: Apollo ghebos, Venus bicisnică, Amor ca un soldat de gardă. Casanova îşi spune reflexiile sincere Eca-terinei. Ecaterina replică : .„Ştiu, nu sînt eu de vină. Strămoşii mei care le-au comandat erau nişte inculţi." Vorbiră apoi de Frederic al Prusiei, pe care Casanova îl văzuse şi despre care Ecaterina voia să afle toate detaliile, apoi despre o serbare pe care împărăteasa se pregătea s-o dea. Apoi asupra calendarului, deosebit în Rusia de cel din Italia. Casanova vrea să-i dea explicaţii, dar Ecaterina, spre uimirea vizitatorului, îi întoarce brusc spatele. Dar la o viitoare întîlnire, împărăteasa îl apostrofează : „Am făcut ceea ce spuneai, am transformat calendarul". Şi Casanova, uimit, o găseşte în curent cu cele mai delicate amănunte, capabilă să răspundă la orice întrebare ; între timp, se pusese în curent! Nu-i revelator pentru imaginea ce ne-a rămas de la ilustra suverană ? Dar Casanova descoperă şi un secret: anume, că Ecaterina, pe care toată lumea o socoteşte brună, e de fapt blondă, ca o nemţoaică adevărată. (O stratagemă pentru a se face adorată de popor.) * Casanova cunoaşte pe toţi oamenii iluştri din timpul acela. Aleg pe doi dintre cei mai caracteristici, ca să arăt ce vii ne apar în mijlocul ocupaţiilor lor mărunte, şi nu aşa cum ni-i transmite istoria, înţepeniţi între datele lor biografice, lipsiţi de ceea ce le era esenţial : capriciul vieţii. Iată-1 pe Voltaire la Geneva. Conversaţia începe : 272 „— Iată, domnule de Voltaire, cel mai frumos moment al vieţii mele. De douăzeci de ani sînt elevul d-voastră, şi inima mea e plină de bucurie că pot să-mi văd profesorul. — Domnule, onorează-mă încă douăzeci de ani, şi apoi adă-mi onorariile/' Lumea din preajma lui Voltaire rîde, aşa cum se întîmpla de cîte ori Voltaire făcea un spirit, şi Voltaire făcea tot timpul spirite, chiar dacă nu erau toate de bună calitate. Discuţia devine literară. Contele Algarotti, Fontenelle, Horaţiu. Citez un cuvînt celebru al lui Casanova, care aruncă lumină asupra întregii lui opere, şi numai cantitatea paginilor e de vină că a trecut neobservat. „Citesc tot ce pot şi îmi place, şi îmi place să studiez omul călătorind". Vorbesc despre importanţa sonetului, pe care Voltaire îl numeşte „Patul lui Procust". Apoi amîndoi admiră pe Ariost (despre care Voltaire scrisese pripit: se scuză acum). Recită amîndoi pasagii imense. Asistenţa aplaudă. Voltaire face spirite iar asistenţa rîde. Casanova nu, şi Voltaire se simte ofensat. Dar urmează o îmbrăţişare. A doua . zi, Casanova îl găseşte pe Voltaire strein. Toată afecţia pe care i-o arătase mai înainte dispăruse. Din aceste detalii, nu se degajează personalitatea lui Voltaire ? La un alt prînz, Voltaire, ca de obicei, „derezona cu spirit, multă erudiţie şi termina totdeauna printr-o judecată falsă". Capitol admirabil, care ar trebui citat în întregime. Face Casanova şi o vizită lui Rousseau la Montmorency, şi, cu tot cadrul restrîns, cred că ni se redă ceea ce aparţine mai esenţial poetului de la Geneva. Casanova a găsit pe un om cu îmbrăcămintea simplă şi modestă care raţiona cuminte, dar care nu avea nimic deosebit, nici prin aspect, nici prin spirit. Nu era un om amabil. Unei femei i s-ar fi părut chiar grosolan. Casanova văzu pe femeia ou care trăia (Therese), care abia ridică ochii spre vizitator... * Ca încheiere, aş vrea să conving neapărat de omul prodigios care a fost Casanova. A-l reduce numai la o serie ncsfîrşită de aventuri galante, unele savuroase dar nimic mai mult, obositoare prin mulţimea lor, însemnează a-l simplifica, sau, mai ales, a te arăta tu singur, cititorule, simplu, incapabil să vezi toate feţele unei psihologii complicate. < '.asanova spune : „Cine mă numeşte senzual n-are drep- 273 tate, căci niciodată nu mi-am neglijat datoriile". A avut o sete nepotolită de dragoste, dar odată cu o putere de reînnoire fizică puţin comună, a lăcrimat, a inventat, a riscat orice pericole. Decorul cu cît era mai romanţios, cu atît îl atrăgea mai mult. Pretutindeni a risipit din sufletul lui. De o vastă cultură. Om de onoare a rămas în toate cazurile. A avut în el morbul tuturor neliniştilor contemporane (dacă neliniştele nu s-au născut odată ou omul) de a încerca mereu altceva, de a transforma, de a fi incapabil să se oprească la o singură formă a vieţii. Aşa se explică plimbările lui extraordinare, într-un timp cînd se călătorea foarte greu. Nici un peisagiu nu-1 poate reţine definitiv, şi pleacă, de cele mai multe ori fără nici un motiv, nesocotit, bravînd pericole, indiferent de banii pe care îi avea în pungă, şi totuşi rămînînd mereu un gentilom care nu face socoteală cînd răsplăteşte, întîlneşte pe cei mai iluştri oameni din timpul său, dar şi pe cei mai umili, şi se înţelege cu toţi. Este un adevărat reprezentant al secolului al XVIII, care face legătura între secolul al XVII aristocratic, şi secolul al XIX democrat, îndată ce ajunge într-un loc nou, descrie atmosfera, se preocupă de obiceiurile oamenilor, constată, observă, şi numai după aceea începe amuzamentul. Semnul unui călător cu adevărat inteligent... 1935 ■s „MYTHOLOGIE GENERALE" Larousse a imaginat o nouă colecţie de lux, pe care o publică acum în fascicule : Mytbologie generale. Elîrtie, tipar, fotografii, şi textul, mai întîi, admirabile. Ai ocazia, în chipul cel mai ingenios, să te descurci prin mitologia popoarelor vechi, din care cunoaştem detalii, dar nu putem compune un plan unitar : egipteni, caldeeni, fenicieni etc. Şi greci. Dar se mai poate vedea bine că grecii aveau multiple interpretări pentru fiecare întîmplare mitologică. Chiar pen 274 tru zeii cei mai însemnaţi, ca Artemis sau Prometeu. Numele de Artemis, printr-o stranie confuzie, a fost dat şi unei zeiţe... a fecundităţii, vestită la Efes. Uneori este fiica lui Zeus şi a lui Demeter sau a Proserpinei, alteori a lui Dionysos şi a lui Isis. Sau, mai ales, fiica Letonei şi sora lui Apollon. Si ce poetic : după ce vînează mult timp animale sălbatice, sau după ce a urmărit căprioarele sprintene, se opreşte la marginea unei ape limpezi şi se înxbăiază cu tovarăşele ei, găsind în prospeţimea apei un mijloc de a se odihni. Ceea ce se ştie mai puţin, nu existenţa ei aspră, oi dragostea a jucat rol. Chiar dacă pedepsea orice greşeală sentimentală. (Pe Callisto, sedusă de Zeus, a omorît-o din pricina aceasta ; pe Acteon l-a transformat în cerb, pentru că a dcscoperit-o la scăldat.) Dar inima ei se îmblînzi pentru vînătorul Orion. A intervenit fratele ei, Apollon. Orion înota departe de ţărm şi Apollon a ambiţionat-o să-l atingă cu săgeata. Fără să ştie, Artemis îşi omorî dragostea. Mitologia grecească constituie o lectură superbă. Asişti la cea mai luxuriantă imaginaţie. iv.ÎS STENDHAL ŞI PAUL HAZARD Orice înfăptuire se face şi în străinătate cu aceeaşi difi-cuhatc. Din 1914 se pregăteşte un bust al lui Stendhal, Arrigo Beyle, în foyerul de la Scala din Milano. D-abia acum, la 14 mai, el a putut fi inaugurat. Sînt interesante relaţiile lui Stendhal cu italienii. Francezii au găsit în Stendhal un admirabil pictor al Italiei. Italienii lină au protestat. Au pretins, de exemplu, că Parma lui ‘.icndhal este pe de-a-ntregul inventată. Şi Paul Hazard1, profesorul de la College de France, a luai parte la ultima sărbătorire. Paul Hazard are veleităţi de Iii urat. Cartea lui, Vie de Stendhal, a fost scrisă cu grije. I'ai graţia lui Paul Hazard mi s-a părut întotdeauna arti-Iuiala, falsă, iritantă. Iată ce spune acum Paul Hazard 275 despre Stendhal, şi în acelaşi stil care îi aparţine (desprind un fragment) : „Există un Stendhal cinic şi grosolan ; există un Stendhal delicat, romantic şi timid. Acest ultim Stendhal era îndrăgostit de dragoste. Ah ! Dacă zeii l-ar fi ascultat, fericirea care îl surprindea şi pe el însuşi, fericirea lui milaneză ar fi fost fără amestec. Pe Corso, într-o trăsură frumoasă, o fată tînără ar fi trecut; caii s-ar fi speriat (ca într-o piesă de Dumas-pere), frumoasa ar fi fost în pericol de moarte, la momentul oportun, şi nu fără pericol, Stendhal s-ar fi aruncat înaintea cailor, i-ar fi oprit, emoţii rare, lacrimi de recunoştinţă, dragoste... Dar acestea nu erau decît visuri de copil, visuri vane. Şi înaintea tabloului reprezen-tînd pe Ganimed2, care împodobea locuinţa lui cea de a doua din Milano, Stendhal plîngea oîteodată... ...Şi pentru că el prefera acele înalte vîrfuri dureroase ţinuturilor joase, unde se găseşte securitatea pentru acei care nu vor cunoaşte niciodată intensitatea unei vieţi pe care o exaltă pasiunea, să recunoaştem că binefacerea cea mai preţioasă pe care Italia a oferit-o lui Stendhal a fost mai întîi dragostea. Vezi pasiunea lui Stendhal pentru Angela Pie-tragrua.“ în acest stil artificial îşi scrie Paul Hazard întreaga lui pledoarie, 1935 -s CA SA PUI ÎN VALOARE O OPERA LITERARĂ Nimeni nu poate să explice limpede ce mare rol joacă pentru reuşita unei opere literare momentul apariţiei, semnele grafice sau atîtea alte aranjamente ale materialului. Lucruri cărora nu le dai mare importanţă şi care de cele mai multe ori se situează singure, fără multă luciditate. Un semn al întrebării sau cîteva puncte la sfîrşitul unor gînduri... Un spaţiu alb sau un text compact scris, numărul paginilor, hîrtia ajută la aspectul interiorului cărţii. O frază profundă trebuie pregătită, altfel se pierde în frazele dimprejur, dacă 276 nu există un critic abil care să o desprindă şi să o valorifice. Poate chiar că o frază, orice ar conţine ea, nu poate fi profundă dacă nu e plasată într-un anumit fel, dacă nu se leagă de ea o anumită anecdotă. Slut o mie de sugestii care depind de ea. De multe ori observi, de exemplu, că ai făcut o reflecţie identică cu una a lui La Roehefoucauld. Cunosc pe cineva care îşi valorifică orice vorbă, adăugind : „Asta a spus-o Voltaire sau Jean-Jacques Rousseau". Deci această chestiune, care pare de amănunt, este foarte amplă, iar căile ei subterane lucrează după legi misterioase : timpul şi spaţiul, întîmplarea, forma şi chiar semnele grafice. Mă întreb dacă Les Pensees ale lui Rlaise Pascal ar fi obsedat atît omenirea, dacă lucrarea Apologia religiei creştine ar fi fost terminată şi moartea autorului n-ar fi lăsat o mulţime de fişe, lumini care se pretează la multe interpretări. Criticii combină apoi şi discută : „Ce-a vrut să spună ?“ Lipsa de ordine a lui Blaise Pascal e un nou pretext de admiraţie. Caligrafia ilizibilă complică şi ea calificările. Cercetaţi marile glorii trecute şi vedeţi cîte au fost susţinute numai de întîmplări ! A imagina dinainte aceste întîmplări favorabile este imposibil. Nici un actor nu ştie cu o seară, înainte de premieră dacă piesa în care joacă va avea succes. 1935 MONTAIGNE PRINTRE MODERNI Autoanaliza este una dintre primele caracteristici ale modernilor. Dar, după cum spunea acum trei sute de ani ■,i Boileau, sîntem prea bătrîni ca să mai inventăm ceva. I.uă ceea ce spunea Montaigne, vorbe potrivindu-se la atîtea i orcetări actuale care vor să fie tranşe de experienţe şi nu (ărţi frumoase (dau din capitolul Du dementir, XVIII din i'tsais 1, în ortografia de acum) : „Et quand personne ne me lira, ai-je perdu mon temps ilr metre entretenu tant d’heures oisives d des pensements 277 si utiles el agreables ? Montant sur moi cette figure, il ma fdllu si souvent me dresser et composer pour m’extraire, que le patron s’en est fermi, et aucunement forme soi-meme ; me peignant pour autrui, je me suis peint en moi de couleurs plus nettes que n’etaient Ies miennes premieres. ]e nai pas plus fait mon livre que mon livre ma fait: livre consubstantiel a son auteur, d'une occupation propre, membre de mz vie, non d’une occupation tierce et etrangere, comme tous autres livres. Ai-je per du mon temps de metre rendu compte de moi, si continuellement, si curieusement ?“ Cred că aceste declaraţii sînt surprinzătoare pentru acel care crede că o privire asupra celor vechi, pentru explicarea celor noi, este inutilă. 1935 MONTAIGNE, BOLNAV Francezii sînt foarte stăpîni pe ei înşişi. Necazurile lor particulare nu apar în cărţi, al căror meşteşug nu oscilează niciodată. Proust este concludent pentru aceasta. Un om bolnav de moarte, şi care totuşi îşi cheltuieşte ultimele puteri numai, ca să scrie. Ştim, cercetîndu-i cărţile, că întodeauna a fost cu sănătatea şubredă, că a suferit de „etouffements“, că a trebuie să fie menajat de bunica, de Albertina, de toată lumea. Dar unde se găseşte exprimarea lirică a acestei dureri, sau măcar o analiză a ei ? Iar ideea morţii este concepută cu calm. La fel s-a întîmplat şi cu Montaigne, un om care a fost toată viaţa bolnav rău de stomah, dar care nu se bucura mai puţin de aspectele pe care i le oferea viaţa, Iată ce spune el despre boala lui, cu acel obicei de a se analiza : „Je suis aux prises avec la pire de toutes Ies mala-dies, la plus soudaine, la plus douloureuse... la plus irreme-diable ; j’en ai deja essaye cinq ou six bien longs acces et penibles; toutefois, ou je me flatte, ou encore y a-t-il en cet etat de quoi se soutenir, a qui a l’âme dechargee de la crainte de la mort.“ 1933 278 ROMANUL ŞI NUVELA Mărturisesc, cu ocazia colecţiei de nuvele 1 apărute la noi de curînd, mă aşteptam să se discute mai pe larg sensul nuvelei. (Francezii pledează mai de multă vreme pentru acest gen de artă.) Cu atît mai mult, cu cît romanul, atît de rar odinioară, că Getta lui Mestugien a fost o modă, este acum obicinuit, umbrind orice încercare de altfel de producţii. în lupta care s-ar da între nuvelă şi roman, sînt hotărît de partea nuvelei, am spus-o de mai multe ori. Dar cîteva clarificări sînt poate necesare. Nu m-am priceput niciodată să mă mulţumesc cu o definire a romanului. Căci se găsesc cele mai diferite exemplare care trebuiesc încadrate în aceeaşi formulă. Cărţile lui Sten-dhal sînt romane. Ale lui Balzac la fel. Şi ale lui Proust. Sau minuscula Donâriique. Ce definire se poate găsi pentru toate acestea ? Nici proporţiile nu însemnează ceva, căci Princesse de Cleves este o carte mică. Cu nuvela se întîmplă acelaşi lxicru. Altfel se prezintă nuvela lui Prosper Merimee şi altfel aceea a lui Bunin. 2 Cred că noi avem un punct de vedere f ranţuzesc, vechi franţuzesc, în a privi romanul o construcţie. Trebuiesc temelii solide, zidul, apoi acoperişul. Şi la urmă ornamentaţiile. Deznodămîntul trebuie aranjat la urmă. Greutatea vine la un loc anumit. Critica se opune cînd lipseşte proporţia, căci trebuie să-ţi faci cu precizie lucrul. Cu nuvela se petrece acelaşi lucru, doar reduci proporţiile la miniatură. Aici, avînd un material mai mic, orice defect se vede cu uşurinţă. Constaţi, de pildă, că la Merimee cele cîteva pagini de la urmă sînt suplimentare. Cu toate că Merimee, perfect cunoscător al meşteşugului lui, a voit numai să demonstreze prin aceste prelungiri că autorul trăieşte, că se interesează mai puţin de intrigă decît de el însuşi, şi că el este un dezamăgit, boier mare, şi a scris fără de nici o ambiţie de a face literatură perfectă, ci numai ca să-şi treacă timpul. A prefera nuvela romanului este mai ales o chestiune temperamentală. Cînd nu eşti în stare să măsori giganţii, preferi •■a ai lucrul tău mic, dar bine făcut. A prefera miniatura. A ■ vamina fiecare detaliu. Ceea ce corespunde de altfel sensi- 279 bilitaţii actuale. Dacă prin nevoia de a face confesiuni, de a găsi un sens existenţei noastre sîntem romantici, prin migala lucrului, prin concentrare, sîntem clasici. Adică noi toţi, cei care avem — toată lumea — gustul francez. Pe arta savantă şi fără întindere a lui La Fontaine ne sprijinim, ca să pornim mai departe. în La Fontaine, perspectivele se capătă prin puţine cuvinte, prin sugestie, cum va imita mai pe urmă Heredia în ultimul vers al sonetului. Le chene et le roşeau se amplifcă prin terminaţie : Celui de qui la tete au clei etait voisine, Et dont Ies pieds touchaient â l’empire des morts... Paul Valery de acolo îşi extrage tehnica şi teoriile. Imensitatea lui Victor Hugo se admiră, dar pare inutilă. Cu proza se întîmplă acelaşi lucru. Romanul francez, în afară de Proust, nu pretinde spaţii. Cercetaţi literele, rîndurile, paginile, ca să se vadă la cît de puţin se reduce. ’Zauberberg nu-şi are corespondent în franţuzeşte. De aceea francezii pot face mărturisirea : preferăm nuvela ! De multă vreme ei au pierdut obieinuinţa romanului vast — Balzac, Zola — ieşit din frenezia romantismului. Am încercat să fac romanul Ioana cît mai concentrat. Chiar cu riscul de a nu fi niciodată prea popular, căci lectoruj grăbit n-are locuri de repaos. Se cugetă : „mereu acelaşi lucru". Cu toate că, pe aceeaşi temă, nu sînt decît variaţii de adîncime. La fel, în muzică, pe o temă dată, virtuozitatea compozitorului este să varieze la infinit motivul, fără să fie vreodată banal, neesenţial. Dar nu de Ioana sînt cel mai mulţumit. Descopăr şi aici anumite con-venţiuni, anumite concesii pe care romanul le pretinde. Conversaţii cu o moartă, din Viaţa românească, mi se pare mult mai esenţială. Un singur punct, spre care îţi îndrepţi toate puterile tale de a broda. Nuvela de altfel poate să aibe o mulţime de aspecte. întrebuinţez cuvîntul „nuvelă", pentru că nu există altul. Mai degrabă, fragmente. Cititorul este de cele mai multe ori deconcertat. Numai unii au observat fluiditatea cu care am vrut să scriu Nunta princiară. Culorile din Halucinaţii erau mai vii şi deci mai pregnante. A face ceva din nimic. Suprema ambiţie a lui Racine. Se 280 poate o ambiţie mai mare ? Şi a estompa linia dintre real şi ireal. Cititorul e inabil, s-o credem, atît timp cît mi se presupune o conştienţă a lucrului săvîrşit. Dar în ţară la noi problema cititorului este încă şi mai acută. 1935 GIRAUDOUX ŞI BATAILLE Cele mai subtile spirite, cei care se exprimă mai nuanţat, mai acoperit, ce melodramatici, asemănători cu înaintaşii de care se amuză, sînt uneori ! Bineînţeles, atunci succesul public vine cu şi mai multă certitudine. La voix interieure1 a lui Cocteau, pe ce efecte facile se sprijină ! Un rămas bun la lelef-on. Desigur că atmosfera este prodigioasă. Toată valoarea trebuie să constea numai în cuvinte, cu toate că despărţirea se face tocmai din pricina minciunii sau a confuziei acestor cuvinte. Cuvintele ultime, care trebuiesc să concen-i roze tot ce a fost şi ce nu mai trebuie să fie. Definitiv, ca o moarte. Tăcerile între doi oameni sînt tot atît de elocvente, dar nu trebuie să le utilizezi la telefon. Oricît de necăjit ai fi, trebuie să-ţi iei rămas bun cu vorbe. Spui altceva decît ar trebui, iar la urmă vei cugeta: aşa m-am priceput să-mi iau rămas bun cu vorbe. Spui altceva decît ar i i'ebui, iar la urmă vei cugeta : aşa m-am priceput să-mi iau i.unas bun pentru eternitate ? Ochii nu pot avea nici o satis-I .icţie, cu toate că cu ochii s-a îndeplinit dragostea de atîtea -■ii, iar simţurile au fost doar un amănunt. Şi cînd vorbele iubitei, închizînd ochii de tot ca să te minţi, îţi sună încă l.imiliare, te descoperi în faţa aparatului de lemn, în cabina i -IcI onică convenţională. C '.red că din acest subiect extrem de intim, de nuanţat, ili’sliişurîndu-se capricios, nu se poate face o piesă de teatru. Imediat se utilizează efecte senzaţionale care pot aminti pe desuetul Henry Bataille. Numai în proză poţi explica ce se I•.■trece îndărătul fiecărui cuvînt, numai în proză orice curii ii are înţelesul lui. Cocteau ne-a convins încă o dată de 281 acest adevăr, şi totodată de facilitatea la car<- se pretează el. Cu Tessa lui Giraudoux se peifece aceiaşi lucru. Cite o vorbă inteligentă nu poate salva 'ntre§ textul. Sint o mie de amănunte inutile, aduse numai P?atru senzaţional. Moartea neaşteptată, complect nepreg^^’ a Tessei este de-a dreptul melodramatică. Bataille esi£ suSeraî; ca ?x jnai multa insistenţă. Două femei, una soţia ? „ta -n ^ata tlnara e tot’ iubesc pe acelaşi bărbat. Henry Bataille este prezent cu atît mai mult, deoarece el ne-a ^u5ni.7at m0!af. u. chantement2. Eroul din Tessa vr$ sa *ie un neliniştit. Numai vrea, căci uneori este foarte $1® conturat. Bernstem are un astfel de erou mult mai putef^ a'caturt. Iaraşi trebuie să se facă comparaţia de odinio!|,a mtre Bernstem şi Bataille ? 193) PREH'"|# Avem obiceiul să găsim exprimă prin opera de ari.i suplimentar. Aşa se crede. I "tate. Că eşti perfect coiv/Ui foarte multe ori, interpn'iv escamotează, nu observă h H ■ fii mai nuanţat. Sau sînt d lut zadarnică o clarificau aceste clarificări. Clasicii, deauna. Criticii trebuie num ţiuni au fost atinse. Dar, r;-seama de aceste prefeţe. I de la prefeţele lui. Te în« ■ ce ai văzut că Racine a Fontaine explică limpede : ţeles, prefeţele trebuiesc ' de artă. Poate că diluare-priceput să fie concentraţi 193) Miuiil£ prefeţele. Un artist se , t|{ inutil să se mai explice ..n^o prefaţă denotă lucidi-,,, (|j lucrul tău. Criticii, de [iim nici nu te-ai gîndit, , |j( ia le cînd ai încercat să h., |!((dinţă. Deci nu este abso-i , || cei conştienţi au utilizat |lll pe intenţiile lor, întot-^ jiate întru cît aceste inten-■ demonstraţie, trebuie să ţii ; opera lui Racine, începînd Jitatea din Berenice, după ||( simplu. Sau distratul La 3 iii facă totdeauna. Bineîn-, f ^centrate ca însăşi opera : ^promis. Dar clasicii s-au 282 LACRIMI LITERARE Sîntem obicinuiţi să dispreţuim lacrimile. O femeie găseşte chiar în lacrimile unui bărbat un motiv de compasiune, se sacrifică pentru ele, dar de fapt le dispreţuieşte. Cuvîntul ironic al lui Musset se potriveşte cu părerea noastră : Et vive le melodrame ou Mar got a pleure 1 Cu toate că Musset este dintre aceia care au plîns mai mult. Chestiunea lacrimilor, şi anume a lacrimilor literare, a fost cercetată mai amănunţit de Henri Bremond, cu ocazia celui mai tandru dintre scriitori, a lui Racine. (Şi crud, ca orice tandru adevărat.) Henri Bremond oferă chiar un subiect pentru doctorat : L’histoire critique. des larmes, care s-ar ocupa, în acelaşi timp, de poezie şi de religie. Madame de Sevigne, de obicei împotriva lui Racine, plînge, numărînd lacrimile : „plus de six larmes“ pentru Andromaea, „plus de vingt a Bajazet“. Şi ITenri Bremond adaugă : „Elle triche...“ Dar desigur, la Corneille, la tragedia despărţirii dintre Chimene şi Rodrigue, plînge fără întrerupere. Dar toată lumea plînge la piesele lui Racine. Despre Hvrcrâce, acel superb cîntec de despărţire, Racine ne spune : „cetle tragedie qui a ete honoree de tant de larmes*. Ruşinea acestor lacrimi exista şi pe atunci. La Bruyere remarcă : „l)'ou vient que l'on rit si librement au theâtre et que Von a bonte d’y pleurer ?“ Voltaire plînge la teatru, Roosseau plînge pretutindeni. Dacă plînge Margot, plînge şi Anatole France. Pot fi dispreţuite lacrimile, fără de nici o cercetare ? Dar nu numai spectatorii plîng; şi eroii înşişi. Şi nu numai personagiile romantice au curajul să-şi mărturisească lacrimile. La clasici, „couler des larmes“ nu este numai o abstracţiune, care iui se grefează pe nici o realitate. Dar să luăm un exemplu i i i de vechi şi august. în Odiseea, iscusitul Ulise plînge la I i oca re moment. Prietene, şi cînd în urma unei discuţii cu tovarăşa ta în care o găseşti îndepărtată, străină, infidelă, nepricepută să te calmeze, şi nu ai nici o consolare nicăieri — nu-ţi iuţi reţine lacrimile, ca să nu te crezi de tot ridicol, conso-lo.iză-ie cu gîndul că şi Ulise făcea la fel...1 l’>n 283 IUL1A HÎŞDEU Care o fi miracolul că se păstrează cu pietate în conştiinţa publicului anumite nume ? Nu e nevoie neapărat ca ele să fi aparţinut unor mari învingători sau unora care au îmbinat sunetele, culorile sau cuvintele într-un chip măiestru. Nu e nici măcar nevoie ca ele să fi fost prinse cu ace de aur de vreun Sainte-Beuve. De ce numele Iuliei Hîşdeu vibrează în noi, chiar înainte de a-1 cerceta mai de-aproape ? Poate pentru că a murit tînără, sau pentru că a fost poetă, sau pentru că a pricinuit, prin moartea^i timpurie, cataclisme în sufletul tatălui ei. Fiindcă profilul desenat de Henţia 1 e atît de fermecător, şi fiindcă sonoritatea numelui „Iulia“ pluteşte impalpabilă. Se cuvine poate, cu ocazia sărbătoririi lui Bogdan Petriceicu Hîşdeu, să ne apropiem şi de ea cu mai multă seriozitate, fără să fim victimele, pe cît e posibil, sentimentalismului, care, cu ocazia acestui subiect, s„tă gata să ne invadeze. Iulia Hîşdeu s-a născut la 2 noiembrie 1869. Era extrem de precoce. Se spune că la 2 1/2 ani citea, chiar înainte de a putea pronunţa toate cuvintele. La 8 ani terminase clasele primare, iar la 11, gimnaziul la Sf. Sa va. Citea mult, făcea versuri şi la Conservator învăţa muzică. Apoi a plecat la Paris ca să-şi desăvîrşească studiile, şi acolo a intrat la Colegiul Se^igne. Ca şi în ţară, a continuat să fie prima în clasă. La 1886 îşi trecu bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de litere. Continua în acelaşi timp să se ocupe cu artele, şi studiază muzica sub conducerea cîntăreţului wagnerian Lauwers, şi pictura cu Maillart, care i-a făcut şi un portret. Munceşte fără preget, curagioasa ca un bărbat, şi se ocupă cu subiectele cele mai aride. De pildă, conferenţiază despre cartea doua a lui Herodot. Dar fizicul ei nu rezistă muncii excesive. în 1887 are hemoptizii, însă nu se sperie, în 1888, văzînd că răul se agravează, încearcă să se vindece la Montreux, apoi la mînăstirea Agapia. în septembrie nu apare articolul obişnuit al lui Hîşdeu în Revista noua, pe care o conducea. La 4 septembrie 1888, în vîrstă deci de 19 ani, Iulia Hîşdeu murise. Cu toate că atît de tînără, Iulia Hîşdeu scrisese mult, poezii, reflexii, meditaţii filozofice, studii, scrisori. Iată care 284 era părerea lui Sully Prudhomme, într-o scrisoare adresată lui Louis Leger de la College de France : „Sînt minunat de precocitatea acestei tinere inteligenţe şi de acest talent, de pe acum aşa de sigur, la o vîrstă cînd încercările poetice nu sînt de obicei decît dibuiri. Niciodată n-am priceput mai clar decît citind poeziile d-rei Hîşdeu, în ce consistă aptitudinea pentru limbajul versurilor. Inspiraţia îi era dată prin bogăţia şi profunzimea sensibilităţii sale, pe care comerţul cu literatura veche şi modernă 0 exercitase prin simpatie, şi pe care viaţa o experimentase ; căci sufletele de felul acesta, din lipsă de dureri reale, îşi creează dureri imaginare, la spectacolul acestei lumi imperfecte, în care ele se simt captive. Dar inspiraţia nu face versurile, trebuie ca ea să fie servită de toate resursele artei ; poetul găseşte aceste resurse în daml său înnăscut. Există, nu ştiu cum, în fiecare limbă, o muzică cu totul specială, minunat de bine apropiată de expresia vibraţiilor sufleteşti şi care se organizează spontan, ca şi limba şi odată cu ea ; poeţii sînt depozitarii acestui semn natural intim legat cu semnul convenţional printr-o legătură misterioasă. D-ra Hîşdeu era unul din aceşti depozitari. Talentul său este comparabil unei flori delicate, a cărei îmbobocire a fost brusc întreruptă, dar în care botanistul recunoaşte toate caracterele celei mai rare specii." Şi mai departe : „Aş fi foarte ingrat faţă de memoria ei, dacă nu i-aş consacra aceste cîteva rînduri de omagii, poemul meu Le bonheur i-a sugerat versuri care îmi sînt extrem de preţioase"... Nu e de mirare că Sully Prudhomme a găsit cuvinte de laudă pentru Iulia Hîşdeu, influenţa poetului parnasian se simte deseori în versurile poetei române. De altminteri, se simt şi alte influenţe. Poezia Iuliei Hîşdeu nu avusese timpul să [se] degajeze de obsesii şi să devină personală. Se văd urmele mai ales ale romanticilor, 1 Tugo, Lamartine sau Musset (chiar are şi o conversaţie între poet şi muză), care vibrează de multe ori şi constatările se pot face cu uşurinţă citind Les bourgeons d’avril, (jhevalerie sau Confidences. Dar uimitoare este dexteritatea cu care sînt făcute aceste versuri şi, cu toate rezonanţele străine, armonia precisă care se desprinde. Fiecare poezie te 285 tulbură cu vreo temă romantică, de pildă ideea morţii, pc care o aşteaptă cu resemnare — şi cu atît mai impresionant cu cît moartea ei era atît de aproape — ideea lui Dumnezeu şi a dragostei. Iată cum priveşte moartea : Je ne hăis point la vie et ne crains pas la mort Car la mort est feconde et source de lumiere Ce nest pas d' un sommeil eternei que s’endort Le mourant qui s’affaisse en fermant la paupicre... Le corps meme, qui ici bas solitaire, Quand l'âme Va quitle pour s’envoler ailleurs, Sert encore au travail incessant de la terre Et ce soni nos cercueils qui la parent de fleurs. 2 Sau în altă parte : Viens, mon âme, allons bien loin, Allons dans l’invisible espace ' Par oii nul souffle humain ne passe, Oii n’atteint pas humain besoin, Allons-nous-en, mon âme, loin, Et du monde perdons la trace ! Allons nous-en dans l’infini S De l’ideal sonder Ies cimes Errer dans Ies hauteurs sublimes Dans le ciel bleu, abri beni Tâchons de scruter l’infini. Et de ne plus voir Ies abîmes. 3 Iulia Hîşdeu vrea să se convingă şi vrea să ne convingă că nu ştie ce e dragostea. Dar chiar prin insistenţa acestei teme ne putem asigura că o aştepta. Iată : O, vous, qui de l’amour me vantez la science, iMssez-moi ma candeur et mon insouciance, Laissez-moi profiter du fugiţif moment Oh par l’âge on est femme, et par le coeur enfant! Laissez-moi libre et gaie errer par Ies prairies Sans que mon front charge de sombres reveries Soit rougissant, ainsi que celui d'un voleur, 2S6 Laissez-moi dans Ies bois cueillir le lys en fleur Chaste et pur, virginal et blanc, comme mon âme; Laissez-moi fuir encore Ies defauts de la jemme Etre belle sans art, sens meme le savoir De mes chagrins naissants ignorer le pouvoir Et vivre dans la joie inefjable et puissante D ’avoir mon coeur leger et mon âme innocente. * Iată şi o poezie tradusă de B. P. Hîşdeu, dar trebuie să se ţină seamă de stadiul literaturii noastre la acea epocă, indiferent de excepţia lui Eminescu şi mai ales de cîtă abilitate îţi trebuie traducînd în româneşte o poezie sentimentală franceză (căci ce-ar mai rămîne din Le lac al lui Lamartine, tradus oricît de bine ?) Vino, lună, la fereastră Să mai stăm de vorbă iar, Tu pe bolta cea albastră Eu pe scaun de stejar Şi ca-n vremea de demult Tu să-mi spui poveşti de stele Eu să stau să te ascult Chiar uitîndu-mă la ele. Iar pe urmă să-ţi spun eu O poveste acum nouă, Dar te jur pe Dumnezeu Să rămîie-ntre noi două ! Că de-i spune-o să nu semeni Vro sămînţă de război între îngeri şi-ntre oameni Şi mai ştii ? chiar între noi. Iar cînd somnul ne-o cuprinde Dup-atîtea dulci poveşti, Eu perdelele le-oi prinde, Tu c-un nor să te-nvăleşti. De peste tot se revarsă o melancolie fluidă, abia dure-masă, dar a cărei prezenţă nu e mai puţin obsedantă. Şi la urmă îţi pui întrebarea : de ce ai accepta pe Marceline Des-liordes Valmore 5 şi ai ezita încă în faţa poeziei Iuliei Hîşdeu ? Dar nu trebuie să mărginim talentul Iuliei Hîşdeu numai l.i o formulă strict sentimentală cu armonii mai mult sau 287 mai puţin autentice. Avea o cultură serioasă, care lasă să se întrevadă cele mai mari posibilităţi pentru viitor. A scris studii subtile asupra clasicilor francezi, şi, ca şi M-me de Sevigne, preferă, pe Corneille lui Racine. Spune, detaliu amuzant, „mon Corneille", dar „monsieur Racine". Şi apoi reflexiile ei denotă simţ de observaţie, virilitate şi un pesimism curios pentru tinereţe. Despre femei, părerile i-au fost foarte severe. Transcriu cîteva din aceste reflexii : „Fericirea nu interesează în teatru, nici în roman. Şi pentru ce ? Cunoaştem puţin nenorocirea şi de aceea ne interesează ? Şi fericirea ne este aşa de cunoscută că ne pare banală ? Vai ! Nu ! Noi cunoaştem aşa de puţin fericirea, că ni se pare neverosimilă, cînd este fără amestec." „Un monarh străin cînd domneşte asupra poporului de care e iubit pare o plantă exotică plantată într-o grădină frumoasă din Europa. Grădinarul o îngrijeşte şi o cultivă cu preferinţă pentru că ea e rară pentru el.“ „Orice s-ar spune, nu voi admite niciodată virtutea unui ermit retras de lume, după cum nu admit onestitatea unui om care nu fură nimic într-o cameră unde nu se găseşte nimic de furat." „O persoană care este ipocrită cu tine îţi răneşte amorul propriu." Şi despre femeie şi despre dragoste : „O femeie vorbeşte de bine pe o altă femeie, pentru că e sigură că n-o s-o creadă nimeni." „Femeile excelează să laude cu moderaţie calităţile pe care nu le au." „Cînd un bărbat, din întîmplare, este cochet, el este de o sută de ori mai mult decît mondena cea mai rafinată." „Se deplînge femeia pe care o părăseşte bărbatul său, şi se ridiculizează bărbatul înşelat de nevasta lui. Asta însemnează să aplici două măsurători." „Nu s-ar omorî nimeni din dragoste, dacă dragostea ar fi dezinteresată." „La 16 ani, un bărbat e încrezut pentru că nu este încă bărbat, o fată este modestă, pentru că e deja femeie." „Femeia la 5 ani este o violetă, la 20 o roză, la 25 un crin, la 30 vrea să redevină violetă, neavînd nimic altceva bun de făcut, dar parfumul a dispărut." 288 „Suferinţele sînt surori între ele. O femeie în rochie roz, înzestrată chiar cu o inimă bună, nu consolează niciodată o tristeţe aşa de bine ca o femeie în doliu." „în leagăn şi la zece ani, plîngi o jucărie sau o pasăre care a zburat, la 16 ani, plîngi un vis pierdut, o iluzie destrămată : primele decepţii ale vieţii. Aceste lacrimi seamănă cu ploaia de april, care, trecînd, lasă după ea natura mai strălucitoare, şi cerul mai pur ca înainte. Apoi lacrimile devin în tinereţea agitată furtuni de vară, cu tunete şi cu uragane, curcubeul se arată încă uneori printre nori. în sfîrşit, la o vîrstă mai înaintată şi la bătrîneţe, ele sînt ca ploaia de toamnă, fină şi rece, care îngheaţă, lăsînd natura ca înţepenită." „Sînt femei al căror surîs e minunat; chiar cînd sînt urîte, surîsul lor luminează faţa cu o rază de frumuseţe. Sînt altele, frumoase chiar, care au un surîs hidos, respingător. Ide ridică buza superioară şi coboară colţurile buzei inferioare, subţiindu-şi nasul şi făcînd pe obraz o dungă profundă şi dizgraţioasă. Pe aceste femei le trădează surîsul: ele sînt geloase, intrigante, rele, insuportabile. Cunoşti femeia după surîs." Moartea Iuliei Hîşdeu a lăsat o nemaiînchipuită tristeţe, care vibrează încă pînă la noi. în Revistă nouă şi aiurea apar articole de laudă pentru dispărută. Ionescu Gion face necrologul, iar Delavrancea reflectează, cu prilejul picturii Ini Maillart : „Văd şi acum nişte ochi mari şi strălucitori, m gene lungi şi umede, care-i înghit toată figura, afară de fruntea ei, imensă pentru un copil". Sculptorul Georgescu îi l.vce statuia, Henţia îi pictează portretul luat după catafalc, V hi huţa îi scrie versuri. Citez din poezia intitulată A fost de neiertat : Pe catafalc întinsă, de flori împresurată Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii, In jurul ei s-adună mulţimea înfiorată, Şi gurile sînt mute, şi minţile-s pustii. Şi apoi: Nemîngîiat şi singur, bătrînul ei părinte, Pe migălite rînduri stă nopţi întregi plecat, Sînt gîndurile moartei, sînt urmele ei sfinte, 289 Acum el înţelege. Să poarte atîta minte Un cap aşa de tînăr a fost de neiertat. Intr-adevăr, cel îndurerat profund pînă la sfîrşitul vieţii, transformîndu-i toată arhitectura sufletească, a fost tatăl ei. Sînt trist, şi trist sînt totdeauna De cînd, de ce să spui de cînd ? O ştie soarele şi luna De atunci privindu-le pe rînd. Sînt trist; nu-mi cereţi veselie, Lăsaţi-mă să pling mereu A rîde eu ? ce ironie, Ce rîs grozav a rîde eu ! Sînt trist, şi lacrima fierbinte, Din geană-mi veşnic picurînd Mi-aduce singură aminte C-am fost eu vesel oarecînd. Hîşdeu trăieşte numai obsesia moartei, îi publică poeziile, i le traduce şi scrie numai cu gîndul la ea. Viaţa lui începe sa ia un aspect fantastic, începe să creadă în fantome. în Povestea circului arată tragedia unei fete pe care tatăl ei s-a încăpăţînat s-o transforme în băiat, şi a pierdut-o astfel. Apoi descrie tristeţea singurătăţii lui, şi cum Iulia îi duce deseori mîna pe hîrtie, el numai transcrie rînduri venite de dincolo de lume. S-a vorbit mult de preocupările spiritiste ale lui Hîşdeu, s-a ironizat încercarea lui de a sta de vorbă cu fantomele — ca şi cum omul însuşi, venit misterios din necunoscut, şi ducîndu-se, pentru eternitate, înapoi acolo, ar fi mai mult decît o fantomă, şi numai prezenţa lui nu te-ar îndreptăţi să crezi în orice arătare. S-a şi arătat cu precizie, întrucît Hîşdeu a fost victima unor înşelători. Nu astfel trebuie pusă chestiunea, ci trebuie numai să încremeneşti văzînd transformarea unui om de ştiinţă viguroasă într-un adept al tuturor apariţiilor, numai ca să mai aibe impresia că Iulia, copila lui, cu care lucra deseori la aceeaşi masă, îi mai este încă în preajmă, iar cei care l-au iniţiat i-au îndulcit, în felul acesta, deznădejdile. încă nu departe de începutul literelor române, durerea i-a dat lui Hîşdeu vibraţii care ni-1 fac atît de obsedat şi la care de obicei nu ajungi decît prin infinite su- 290 gestii subtile, care au, astfel, totdeauna o nuanţă de artificial. Peste lume, peste timp, B. P. Hîşdeu continui să aibe conversaţii misterioase cu fata lui. Am spus, la început, că numele Iuliei Hîşdeu vibrează încă în noi. Dar atît de vag ! La Paris, la mormîntul modelului lui Dumas-fils pentru Dame aux camelias găseşti totdeauna flori proaspete lăsate de cine ştie ce admirator ; deşi lasă cîteva flori pe mormîntul Iuliei Hîşdeu, mîinile pioase sînt mult mai rare. Călătorule, care ai uneori obiceiul să te strecori printre cruci, fie că păstrezi în tine cine ştie ce iristeţe după cineva plecat pentru veşnicie, fie că te simţi prieten cu fantomele, nu te sfii, ai curajul să fii îndurerat şi linereţea ca să-ţi arăţi îndurarea, şi lasă cîteva flori pe mormîntul Iuliei Hîşdeu, acea apariţie luminoasă care a trebuit să se ducă atît de repede, lăsînd în urmă melancolii. 1 SĂRBĂTORIREA LUI HEINE Şi la noi, şi în altă parte (afară de Germania, lui Hitler), I Icine a fost sărbătorit după cum se cuvine. Francezii îndeosebi au cea mai precisă admiraţie pentru acel care a ţinut ••a fie înmormîntat într-un cimitir parizian. Versurile lui armonioase şi sarcasmul au fost pe gustul chiar al lui Jules I cinaître. S-au amintit cîteva detalii din viaţa lui, chiar şi fizicul lui. Dar despre fizicul lui spunea Jean Cocteau itieva lucruri surprinzătoare (în Portraits et sowvenirs) : semăna atît de mult cu Catulle Mendes, că soţia lui Heine, v.izînd pe poetul francez, a confundat şi a socotit un moment că perclusul a început să meargă... Cine ar presupune această asemănare între doi oameni pe care îi vezi unul imens şi altul firav ? i II, ÎN MARGINEA LUI MIRCEA ELIADE N. Iorga va rămîne la noi mai ales pentru marea lui personalitate, indiferent de obiecţiile pe care le fac cerceilor I amănuntele (poate ca Voltaire odinioară). Păstrînd pro- 297 \ porţiile, despre Mircea Eliade se poate spune acelaşi lucru (păstrînd proporţiile nu numai din diferenţa de vîrstă, dar, prin comparaţie, munca mare a lui Mircea Eliade nu mai apare prodigioasă). Mă apropie de M. Eliade frenezia pe care o simt întotdeauna în el. Mă îndepărtează uşurinţa care îl exprimă. Are cărţi de ştiinţă pe care nimeni la noi nu este în stare să le controleze. Romane care apar grabnic şi care îţi dau bănuieli, cu toate că s-ar putea întîmpla să n-ai dreptate. Cred că acesta este motorul prim al lui M. Eliade. O personalitate care vrea să se exprime, indiferent în ce fel. Pentru exprimare întrebuinţează chiar cărţile de ştiinţă sau romanele epice. Maitrey a fost succesul răsunător al lui M. Eliade. Cred că-1 reprezintă cel mai bine. Am recitit romanul şi am găsit calităţi mari în el, indiferent de numărul mare al admiratorilor de toate calităţile. Apoi M. Eliade a evoluat spre epic. Dar el nu poate să privească împrejur şi să caracterizeze. De aceea oamenii lui sînt fantome. între-buinţînd uneori şi scene inutile de scandal, obiecţia este cu atît mai mare. Dar aş vrea să vorbesc despre tehnica pe care o îmoă-mînteneşte la noi M. Eliade. Capitolul I : A şi B. Capitolul II : C şi D. Capitolul III : E şi F. Capitolul IV: A şi F. Atragem atenţia lui M. Eliade că aceasta este tehnica întrebuinţată de Huxley în Contrapunct. M. Eliade îmi spune că John Dos Passos1 face acelaşi lucSi. Exemplele s-ar mai putea adăuga. Şi Jules Romains în Hommes de bonne volonte. Şi, în definitiv, şi Balzac, marea admirape a iu; M. Eliade, nu făcea la fel ? 1936 PLASTICE ■s G. BALŞ : „L’ARCHITECTURE RELIGIEUSE EN MOLDAVIE“ La noi cărţile artistice, şi mai ales cele bune, sînt extrem de rare. Asta ne face să ne întoarcem la un studiu apărut mai de demult, în 1922, şi anume la L’Architecture religieuse <'.n Moldavie a d-lui Balş1. Lucrarea se prezintă ca un adaos la volumul mare al d-lui Iorgia, L’Art roumain2, fără legătură cu acesta. D-l Iorga, ocupîndu-se cu întreaga artă ro-m.lnească (totuşi, cu tot titlul generic, avînd multe omisiuni, «Ic exemplu arta în Ardeal etc.), iar d-l Balş cu chestiunea umil: mai specială a arhitecturii religioase moldoveneşti. De altminteri, cei doi autori, apropiaţi prin nu ştiu ce iniîmplare, se contrazic deseori, iar alteori fac aceleaşi ciuţii lungi (ex., din articolul Strzygowski3 asupra biseri-t dor din Bucovina). D-nul Balş descrie tipul primei biserici moldoveneşti şi apoi îi urmăreşte evoluţia de-a lungul tim-I <1111lor. biserica moldovenească e rezultatul îmbinării stilului bi-,uni iu, de unde a pornit, cu stilul gotic, mai mult exterior i decorativ, prin care s-a diferenţiat complect de bisericile 1111 ii 11 ci i eşti. îmbinarea s-a făcut armonios, dînd un tip nou, original, m o ales prin turla înaltă, subţire, pusă pe cele două baze : umbiirid şi steaua, şi dînd întregului edificiu un aspect ele-i< oo şi sprinten. Apoi influenţe noi au adăugat podoabe noi iio/i'icle bisericii Dragomirna, armeneşti4, şi inscripţia de li M, Dumitru din Suceava a lui Petru Rareş, unde doi în-iv 11 (io o coroană de frunze, de origină italienească). 301 Prima biserică în care se întrezăreşte realizarea de mai tîrziu e Sf. Ioan (Şiret) a lui Petru Muşat (1378—93). Sub Ştefan cel Mare ele se înmulţesc şi tipul lor se precizează : pronaos, naos, altar. Abia în timpul lui Rareş avem rezultatul tuturor încercărilor, desăvîrşit. Planul se amplifică : se mai adaugă un pridvor, iar între naos şi pronaos camera de morminte — mică, destul de scunda ca să facă loc, deasupra, camerii tezaurului. Zugrăveala se întinde peste tot în interior şi în exterior. Din acest timp avem pictura bizantină aşa de preţuită de bizantinologi cu ocazia congresului ţinut la noi anul trecut. De atunci avem Probota (care trebuie restaurată), Voroneţ (începută de Ştefan), Moldoviţa, Suceviţa, Humor, podoabele noastre cele mai frumoase. Cu Dragomirna — pe la 1600 — arta îşi schimbă mersul. Curînd apoi începe decadenţa, luxuriantă la început (Trei Ierarhi). Toate aceste sînt expuse cu o precizie desăvîrşită de d-1 Balş, pe larg, cu toate exemplele necesare şi cu toate excepţiile care le comportă, intr-un stil concis, fără nici o lipsă şi fără prisosinţă. La sfîrşit se mai adaugă şi cîteva generalităţi asupra picturii, sculpturii, mobilierului. Credem că studiul d-lui Balş e cel mai bun, mai amplu, mai exact apărut pînă acum asupra bisericilor moldoveneşti. Nu d^rim decît o extindere a lui asupra întregii arhitecturi din România — şi poate, pentru o orientare mai sigură printre, termenii arhitectonici, o traducere în româneşte, lucru, care, o ştim, nu este tocmai uşor. 1924 MUZEUL DIN FĂLTICENI în Ardeal fiecare orăşel îşi are muzeul Iui. în vechiul regat nu găsim muzee decît arareori. Unul interesant şi puţin cercetat e cel din Fălticeni. Graţie activităţii într-adevăr uimitoare a profesorului de ştiinţe1 de acolo, obiectele s-au adunat unele după altele, şi-au invadat toate colţurile liceului local, fără subvenţie şi fără intervenţia nimănui. Necunoscut, muzeul merită o mică descripţie. Sînt mai întîi tot felul de lucruri care stau la îndemîna oricui — tot felul de plante, de pasări, peşti, exemple din ceea ce se găseşte în judeţ — şi care aşezate cu îngrijire, vor fi întotdeauna instructive. Apoi, ştofe vechi, cărţi, monede ; unele din obiecte sînt de o importanţă deosebită prin varietatea lor. Muzeul cuprinde în totul 11 secţii. Vom cerceta pe cele mai interesante. 1. Documentele. Două din ele mai ales, un Dric din timpul lui Alexandru cel Bun, 1424, februarie 16, prin care se hotărăşte al cui să fie Buciumenii, şi un altul, de la 1546, din a doua domnie a lui Rareş. Apoi tot felul de acte, hotă-rîri, scrisori, stampe, toate vechi (în general cam de pe la 1800). 2. Fotografii. O întreagă colecţie de figuri boiereşti de altădată. E şi o fotografie de a actorului Millo de la 1849, necunoscută în public. Apoi tot felul de imagini după bisericile noastre, şi mai ales după cele din judeţ (la Baia sînt trei : a lui Petru Rareş, Ştefan cel Mare şi una ruinată a lui Alexandru cel Bun ; apoi Rîşca, făcută de Rareş, Slatina de Lăpuşneanu şi minunata Probota). 3. Cărţi vechi. Abecedare, sintaxe, aritmetica lui Asac'ni (1836), un manual de filozofie (1846), o Psaltire (1802) şi mai ales interesantă e Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688). 4. Arheologie. Şi poate că aci sînt obiectele cele mai de preţ. Neoliticul nu trebuie căutat numai la cele 3 staţiuni principale : Şipeţeni (Bucovina), Cucuteni (Moldova) şi Ari-uşd (Transilvania), căci e presărat pretutindeni (vezi Muzeul clin Turnu-Severin). Aici, pe malul Şiretului, la Dolhasca sau la Bogolăneşti, s-au găsit tot felul de oale de lut (fără desemnuri), bronz, silex, topoare. D-nul Luchian, învăţătorul din Probota (şi păzitorul pios al mînăstirii uitate) a adus singur 30 de ciocane de piatră. 5. Numismatică. Monede romane, poloneze, ruseşti, greceşti, româneşti. Foarte rare sînt cele din timpul lui Petru Muşat, Alexandru cel Bun şi Ştefăniţă-vodă. 303 ■ / Apoi etnografie (arme, icoane, haine, cusături, odoare bisericeşti), zoologie, botanică, geologie, mineralogie, paleontologie, artă, bibliotecă. Din toate e de reţinut capul de zimbru (şi nu de bizon, cum greşit spune buletinul muzeului). Fără sprijinul nimănui, graţie doar cîtorva oameni destoinici şi îndeosebi d-lui Ciur ea, averea muzeului, încă puţină, creşte zilnic. Miniştrii vin, promit ajutoare şi se duc. D-l C. Angelescu 2 a fost şi el anul acesta, a oferit mai mult decît i s-a cerut, a împărţit promisiuni pretutindeni, a anunţat mijloace pentru cinci şcoli, un ateneu, un teatru şi un iocaî pentru muzeu. După plecare, d-l Ciurea aşeza printre rafturi o fotografie nouă. Era darul cel mai de preţ pe care îl primise Muzeul în ziua aceea. 1924 M. SIMIONESCU-RÎMNICEANU : „ISTORIA ARTELOR" -v O carte în felul acesta, ca documentare artistică, nu poate să aducă prea multe lucruri noi. Autorul e silit să se ocupe cu un subiect prea vast — de la paleolitic la cubism — şi să fi cunoscut singur, şi în mod practic, de aproape, fiecare chestiune în parte. Se va mărgini, deci, la generalităţi şi la o compilare, mărturisită de altfel, a tot ceea ce s-a scris mai înainte de el. Va da, apoi, o extindere mai mare, şi poate fără rost, acolo unde se pricepe mai bine, de obicei, şi aici poate intră şi ceva patriotism, e arta ţării sale (v. Reinach x). Se mai obicinuieşte să se împartă materialul la mai mulţi, fiecare după specialitate (ex., Andre Michel 2), dar din cauza prea multor păreri şi pricepuţi, vom avea repeţiri sau omisiuni, multe contraziceri şi studii de calităţi felurite. Originalitatea unui nou tratat de Istoria artelor constă mai cu seamă în felul de a orîndui materia, în interpretarea 304 cea mai nouă şi cea mai sigura a diferitelor noţiuni artistice şi, mai ales, în preciziunea şi claritatea cu care sînt expuse. Defectele cărţii domnului Simionescu-Rîmniceanu, ca arta, nu sînt, deci, aşa de multe, cum le găseşte d-l Tzigara-Samur-caş (vezi Convorbiri literare, sept. 1924 3). Sînt desigur unele omisiuni (ex. arta japoneză) sau au fost consultate manuale prea vechi şi astfel Jan van Eyck e trecut ca întemeietorul picturii în ulei. Totuşi, toate greşelile (chiar şi atunci cînd firida se confundă cu absida) provin mai ales din oonfuziumile şi obscuritatea care domnesc pretutindeni, din distribuirea greşită a materialului, din caracterizarea arbitrară a epocilor şi a artiştilor, din stilul încurcat unde cu greu poţi să găseşti un fir conducător, din cuvintele, mai cu seamă cele tehnice, nepre-cise, cînd la o carte de ştiinţă avem nevoie de cuvîntul propriu. într-adevăr, materialul cu diferitele epoci şi şcoli e rău împărţit. Nu e nevoie, fără îndoială, să ni se arate cele trei feluri de paleolitic : aurignacian, solutrian sau magdaleman (cu toate că d-nul Simionescu-Rîmnieean'U e pe alocuri foarte minuţios). în orişice caz, însă, paleoliticul trebuie deosebit precis de neolitic. (D-l S.-R. numai le anunţă.) Diferenţa dintre ele e prea mare pentru ca să fie studiate ca şi cum ar forma o singură artă. în Franţa, de exemplu, paleoliticul de o valoare aşa de mare artistică (l’abbe Breuil4 a ţinut câteva conferinţe anul trecut, în care se ocupă de chestiunea aceasta) se diferenţiază complect de neoliticul superior ca tehnică, dar inferior ca artă. Dacă în preistorie se confundă două arte felurite, la epoca arhaică, în ceea ce priveşte Egiptul, Asiria, Babilonul, Grecia minoic-cretană şi egeică, în loc ca fiecare să fie tratate în parte, oricît de sumar, indiferent dacă au un substrat comun, ele sînt urmărite la un loc după pictura, arhi-i ectura sau sculptura lor. Acelaşi lucru pentru epoca greacă sau romană. La Renaştere, unde confuzia se poate face şi mai uşor, lipsa de plan se simte şi mai mult. Sub titlu de Renaştere sînt puse la un loc : Italia, Flandra şi Franţa (urmărindu-se, la fel, întîi arhitectura acestor ţări, apoi sculptura, şi la urmă pictura), învecinând motive aşa de 305 felurite şi care ele singure conţin atîtea faţete (ex., pictura veneţiană faţă de cea florentină). Facem toate aceste observaţii, pentru că nu credem că, cu o altă orînduială, s-ar fi mărit conţinutul cărpi. Joseph Gauthier ne-a dat în Graphique de l’art un tratat admirabil de artă, în nişte proporţii foarte reduse. Definiţiunile tuturor epocilor şi ale tuturor artiştilor sînt la rîndul lor neprecise, uneori prea complicate iar alteori insuficiente. D-l Tzigara-Samurcaş, singurul care s-a ocupat de volum mai de aproape, a dat tot felul de exemple şi asupra căror nu mai revenim. Vom cerceta însă începutul picturii din Renaşterea italiană. Giotto, indiferent de anii în care a trăit, nu trebuia aşezat în arta evului mediu ; iar Siena, primul locaş de artă în Italia (arta florentinului Cimabue e mai mult legendară), trebuia cercetată mai în amănunţime. Apoi, d-l Simionesciu-Rîmniceanu caracterizează sec. XV: o tendinţă realist-portretistă, cu subiectul biblic ca pretext. De fapt secolul XV e o evoluţie de la concepţia creştină a primitivilor, la aceea păgînă a sec. XVI. E secolul cînd arta se emancipează de sub tutela evului mediu, dibuind încă, desigur, uneori cu realizări prea repezi sau cu întoarceri njtrusce (cazul lui Botticelli redevenit creştin prin influenţa lui Savonarola). D-l Simionescu-Rîmniceanu începe enumerarea diferiţilor pictori şi definirea lor, deseori arbitrară... Mai întîi Florenţa, Masaccio este caracterizat: „de o genială precocitate în oe priveşte concepţia timpului în care a trăit, ajungînd, cu elementele luate din Giotto şi prelucrate, să-şi întreacă epoca, prevestind secolul al XVI-lea“. Cu prilejul lui Masaccio, nu ni se spune nimic despre perspectivă ; şi definiţia e departe de a ni-1 înfăţişa. Cu toate că a pornit de la Giotto, pe care l-a cunoscut însă prin mai energicul Masolino, el are o forţă pe care n-o cunoscuse nimeni pînă atunci... Şi astfel e întemeietorul acelei şcoli, continuată prin Paolo Ucello şi Andrea del Castagno, complect opusă celor ce urmau tradiţia dulce şi plină de poezie a Iui Giotto (cu Fra Angelico sau cu însuşi Benozzo Gozzoli). 306 Fra Filippo Lippi îmbină apoi cele două şcoli. între Benozzo Gozzoli şi Domenico Ghirlandaio, d-nul S.-R. nu face nici o deosebire, cu toate concepţiile lor diferite. Apoi 'uneori caracterizările se reduc la : Antonio Pollaiuolo (p. 94) face trecerea „între arta lui Filippo Lippi şi Verroc-thio". Deci numai o înşirate de nume, chiar cînd e vorba de un artist cum e Verrocchio (ca pictor). In Umbria „Luca Signorelli (care e mai mult în secolul XVI) e preocupat în compoziţiile sale mai ales de anatomia corpului omenesc". Nu reiese deloc impresia de gigantesc care ne-o dă şi care îl alătură de Tintoretto sau de Michelangelo. Perugino nu e decît „manierism şi superficialitate". La Veneţia „Antonelio da Messina importă din Flanldra pictura în ulei şi stilul portretului..." De fapt el n-a fost niciodată în Flandra, chiar dacă a fost influenţat de flamanzi. în secolul XVI avem caracterizarea mai lungă a marilor genii picturale. în secolul XVII Guido Reni trece de searbăd sentimental (adică numai una din cele două faţete ale lui). De fapt, el începe lîngă eclecticul Carrache şi termină lîngă opusul acestuia, naturalistul Caravage. După cum se vede, nesiguranţa în caracterizare, omisiuni (Luca- Giordano ; Filippino Lippi, Albane etc., cu toate că sînt trecuţi alţii mult mai neînsemnaţi), înşirarea lor adeseori la întîmplare. Mai complicată decît toate e însă limba în care e scrisă cartea d-lui S.-R. Rareori a părut limba românească mai misterioasă ; cuvintele sînt îngrămădite aşa de multe la un loc şi aşa de neprecise, încît orice orientare devine imposibilă. Iată ce se spune despre templul grec : „E raţiunea care, punîndu-se şi ea în slujba sentimentului estetic, a reuşit la greci, ca la nici un alt popor, să rezolve definitiv, în forma prescurtată a coloanei, funcţia purtătoare a peretelui ; şi cum această logică a simţirii era sprijinită la greci şi de un echilibru al sufletului, cum nu s-a mai repetat la vreun alt popor — echilibru care respingea tot ce e exces de constrîn-gere, sau de efort — se uşurează în consecinţă şi orizontala 307 ce poartă acoperişul peste coloane, aşa încît se produce o cumpănire între purtat şi purtător, între apăsare şi susţinere, între povară şi rezistenţă, constituind acea armonie între proporţii şi funcţiuni ce rămîne pentru totdeauna expresia perfecţiunii spiritului grecesc". Ceea ce însemnează — probabil — arta greacă aşa de echilibrată e rezultatul sufletului grec echilibrat. Correggio e „o fire lirică înclinată spre erotic, care enervează trupurile omeneşti pînă-n extremităţi, aducînd o ondulare jucăuşe în forme şi-n linii, aşa cum numai rococoul francez o mai cunoaşte". Rembrandt e „cel mai mare geniu pictural, ceea ce face poate că a ajuns la o adevărată preţuire abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. O fire ciudată pornind de la o viaţă destrăbălată şi împăunată, cînd confundă expresia unui sentiment cu grimasa în oglindă (aluzia la un tablou, n.n.), ca să ajungă la maturitate o fire retrasă în sine, ce caută un sens, un substrat de gînd în tot ceea ce vede şi reprezintă." (Şi d-nul Bogdan-Duică 5, care recomandă cartea pentru şcolile de fete !) Ce e mai curios, sub stilul aşa de pretenţios şi înzorzonat se ascund cuvinte tehnice nesigure, greşeli de gramatică şi chiar de ortografie. D-nul Tzigara-Samureaş a citat o sumedenie : pendantifii sînt colţuri triunghiulare rotunjite ; aşa-nurpitele dolmeni (!) sînt îngrămădiri de stînci (doar sînt înrudite cu piramidele !) ; podoaba vegetală e împleticită în ochiuri etc., etc. Fotografiile din volum, orice s-ar spune, sînt foarte frumos lucrate. S-a pretins că avînd aceeaşi mărime, ele nu atrag atenţia, apoi, prea mici, nu poţi observa deosebirile de stil. S-a exagerat poate. Imaginile unei cărţi de artă sînt mai mult pentru o orientare decît pentru un folos didactic. Te foloseşti de ele ca să recunoşti tablourile într-un muzeu de artă. Stilurile arhitectonice nu se puteau explica într-un manual aşa de mic ca cel al d-lui S.-R., iar picturile, orişicît ar fi de bine executate, nu te vor deprinde niciodată să înţelegi un tablou. (Vezi pictura veneţiană care e numai culoare.) D-l Tzigara-Samureaş pretinde însă că sînt aranjate cam la întîmplare (vezi preistoria). D-l Simionescu-Rîmniceanu 308 răspunde în Ideea europeană 6 că a întrebuinţat pretutindeni acelaşi sistem personal. în orice caz, pentru a te descurca — vei avea nevoie de o Ariadnă binevoitoare care să-ţi ofere un ghem, şi mai ales să te încumeţi să fii un Tezeu. 7 1925 MUZEELE DIN TRANSILVANIA, BANAT, CRIŞANA ŞI MARAMUREŞ Cartea d-lui Coriolan Petranu n-are nici un ţel anumit. Uneori pare un raport pentru minister (d-l C.P. a ocupat funcţiuni publice), alteori o îndrumare pentru public. Nu ştim de ce folos poate fi nici pentru primul, nici pentru celălalt. Va da prilej, poate, vreunei alte încercări în acelaşi fel mai îndemînatecă să izbutească mai uşor. Avem mai întîi o Introducere în chestiunea muzeelor, unde se face un istoric al muzeelor străine şi clasificarea lor. Apoi se trece, mai apropiat de titlul cărţii, asupra celor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, şi după aceste generalităţi se studiază în parte fiecare din cele 27 muzee şi cîteva din colecţiile şcolare. Mai găsim acolo descris felul în care aceste muzee au fost administrate de statul român de cînd a intrat în posesiunea lor, apoi un rezumat al celor spuse în limba franceză şi o hartă. Sînt desigur multe prisosinţe. Introducerea inutilă. Rezumatul francez, în loc să fie făcut cît mai amplu asupra luturor bogăţiilor artistice şi, dacă se poate, să se ocupe de fiecare muzeu în parte ca să folosească şi de călăuză, arată doar administrarea lor, rolul statului, numărul obiectelor sau al personalului. Harta este şi ea adăugată la întîmplare. Poate s-ar găsi aici lucruri interesante ea o pagină din războiul nostru, dacă prin cîteva afirmări îndoielnice n-am pierde încrederea şi asupra acelor adevărate. 309 Partea cea mai bună este descrierea fiecărui muzeu în parte. Şi aici, însă, vom găsi acelaşi obicei : se face pe larg istoricul, apoi se numără camerile, obiectele şi servitorii. Doar arareori se-nşiră •— fără nici un comentar — obiectele cele mai preţioase care se găsesc. Desigur, şi studiul administraţiei lor poate fi de vreun folos (mai cu seamă pentru administratori). Dar nu în această epocă de tranziţie, cînd zilnic se făceau noi schimbări, cînd statul abia luase muzeele în primire şi acum le cerceta, le orînduia din nou, numea personal nou, traducea inscripţiile (de fapt, aproape totul e scris încă în ungureşte), trata pentru readucerea obiectelor din Budapesta şi totul era nesigur. (Muzeul de la Cluj atît de preţios, mai ales prin obiectele preistorice nenumărate, e şi acum închis.) Apoi d-1 C.P. mai are un păcat. După ce în prefaţă spunea că a cercetat muzeu cu muzeu personal, vedem că deseori nu face alt decît să traducă revistele ungureşti mai vechi şi astfel toată această înşirare devine nesigură. D-1 Tzigara Samurcaş (v. Convorbiri literare) ne dă exemple cu ocazia muzeului din Oradea Mare. Fără să mai fi fost acolo, d-1 C.P. înşiră colecţia Ipoly (aşa de însemnată, şi deci gre-şala este cu atît mai mare), cu cele 521 de tablouri italiene şi germane din secolele XV şi XVI (Luini, Passarotti, Bassano, Cranach, Schaffner), cu smalţurile, gobelinurile, covoarele orientale etc. (Aceeaşi greşeală se strecoară şi în rezumatul francfez.) Afirmările de acest fel sînt aşa de multe, încît ministerul a trebuit să dea un comunicat prin care face cunoscut că el angajează numai pe autor. Şi d-1 Tzigara Samurcaş arată tot ceea ce datoreşte d-1 C.P. revistei Mogyar Minerva. Să vedem acum felul în care d-1 C.P. studiază muzeele. Să luăm ca exemplu muzeul săcuiesc din Sft.-Gheorghe. Ni se spunea că au acolo numele custozilor, numărul obiectelor, banilor întrebuinţaţi şi apoi doar aceste cîteva rînduri : „între colecţii sînt de o deosebită importanţă codicele care apare din secolul XV, codicele Csereyne şi Vasady din secolul XVII, apoi rezultatul săpăturilor premiceniene de la Ariuşd şi Oltszem, a săpăturilor castrului roman din Komollo, sabia de fier scitică, decoraţia generalului Gene, tavanul pictat din 1762, costumele din secolele XII— XVII ale familiei contelui Nemeş, antichităţi medievale şi 310 moderne bisericeşti, covoare, mobile", şi, mai departe, „la finea anului 1920 muzeul posedă 27.623 antichităţi, 6.536 obiecte etnografice, 719 opere de arta, 13.144 obiecte de domeniul istoriei naţionale. Averea muzeului este în acest an de 4.989 lei, 21 bani, averea curată 2.984 lei, 21 bani." Dar toate acestea sînt inutile, mai ales cînd sînt întovărăşite doar de înşirarea obiectelor de preţ „sumară" şi fără nici o explicaţie a lor. Vizitatorul n-o să bănuiască minunata colecţie de oale de lut din epoca neolitică (sînt doar două fotografii, cele mai bine reuşite din volum). Iată tot ce ni se spune despre arta ce se găseşte în muzeul din Sighişoara, în afară de istoricul obişnuit : „Muzeul din Sighişoara este un muzeu cultural al oraşului, cu numeroase obiecte importante pentru zugrăvirea trecutului. Conţinutul muzeului este distractiv şi instructiv pentru public, deşi puţin sistematic. Colecţia preistorică este din punct de vedere ştiinţific de valoare, ea cuprinde vreo 2.000 de obiecte foarte variate. Muzeul are un custode." • Astfel, credem că volumul d-lui C.P. nu poate folosi nimănui. De altminteri, anumite afirmări îndoielnice, inten-ţiuni sau ascunse sau plagiatul nemărturisit, aruncă o lumină rea şi asupra părţilor cercetate cu adevărat. 1925 „ARTA ŢĂRĂNEASCĂ LA ROMÂNI" DE G. OPRESCU Fără îndoială, d-1 Oprescu ne-a dat o carte preţioasă.1 Arta ţărănească la noi este rău şi puţin cercetată. Nu s-a ocupat nimeni de ea în întregime. Doar mici colecţii de ilustraţii şi cîteva articole (d-1 Tzigara-Samurcaş, d-1 lorga). De altminteri, un studiu ştiinţific în acest fel nu este uşor. Arta populară fiind răspîndită pretutindeni şi anonimă, tirul conducător trebuie găsit singur, iar afirmaţiile sînt deseori arbitrare. Care este origina ei ? „In primul rînd este 311 cerinţa organică, darul înnăscut care face ca ochiul să nu fie satisfăcut decît de anumite forme, de anumite propoziţii, de anumite combinaţii ornamentale, însuşire pe care natura a acordat-o unor popoare şi de care a lipsit pe altele. Această predispoziţie organică întărită printr-o lungă tradiţie este înviorată, aţîţată de un sentiment puternic, în special de înnoire." Fără să fie bine scris, răspunsul e bun, după cum la o chestiune aşa de vagă se mai pot da şi alte răspunsuri tot aşa de bune. Am prefera însă ca întrebarea nici sa nu mai fie pusă După mai multe capitole introductive (introducere : origina artei populare, legătura dintre arta populară şi situaţia geografică a românilor), d-1 Oprescu .se ocupă în parte de fiecare din produsele artei ţărăneşti: broderia, găteala capului (marama, conciul), ţesăturile şi alesăturile, scoarţele şi chilimurile, ceramice, crestăturile şi sculpturile în lemn, ouăle încondeiate, icoanele pe sticlă şi gravurile în lemn. Fără a fi studiate din toate punctele de vedere (ouăle încondeiate sînt aproape numai enunţate, sub motivul ‘ netemeinic că „sînt cunoscute tuturora" 2), aceste cercetări sînt interesante dacă nu prin vreun sistem clar în care să fie expuse, în orice caz prin atîtea chestiuni pe care le sugerează. Am dori desigur ca volumul d-lui Oprescu să fie mai sistematic orînduit şi astfel mai folositor ; cei neiniţiaţi să poată găsi acolo un prim ajutor. Fiecare explicaţie ar trebui să fie alăturată unei fotografii. Altfel, oricît de amănunţit ar fi textul, înţelesul e greu. „Punctele cusăturii sînt : aşa-numitul «pe un fir» ; «lănţişorul» sau «lănţicul», în unele regiuni cunoscut ca «peste ac» ; punctul de broderie obicinuită, adică după ce s-a făcut conturul cu un fir de altă culoare, sau tot de culoarea celui cu care se va broda, se umple spaţiul interior cu fire paralele, unul lîngă altul ; broderia pe două feţe, foarte frecventă în modelele orientale, dar mai rară la noi" etc. Altfel ilustraţiile (ca acum, puse toate la sfîrşitul volumului) servesc de model, de curiozitate, nu de explicaţii. [...] Concluziile sînt trase prea iute. Cele cîteva comparaţii cu artele populare ale statelor vecine nu pot fi considerate ca suficient*. Apoi d-1 Oprescu se grăbeşte să termine afir-mînd prea repede : „Recapitulînd constatările făcute — un 312 lucru mai ales ne izbeşte cu privire la manifestările de artă populară ale neamului nostru, legătura dintre fiecare manifestare în parte şi toate celelalte, adică, logica şi unitatea dezvoltării lor artistice". Dacă studiul d-lui Oprescu nu este definitiv nu numai din cauza repeziciunii cu care atîtea chestiuni importante sînt cercetate, cît şi a unei oarecare dezordini ce face imposibilă o iniţiere, în orice caz este foarte preţios pentru atîtea observaţii proprii sau adunate la un loc din părţi diferite (şi aceasta este un folos), prin examinarea unor lucruri aşa de puţin cunoscute. EXPOZIŢIA DE PICTURĂ A D-LUI SERAFIM Pictura d-lui Serafim ne face impresia unei trude chinuitoare şi zadarnice. Nu frămîntarea unor gînduri nestatornice cu realizări interesante în parte şi fără claritate în total. Nici oboseala drumeţului pornit pe vreun drum neumblat, şi de aici, forme îndrăzneţe şi neizbutite. Năzuinţa d-lui Serafim e mult mai modestă. Punînd atîta străduinţă pentru un scop aşa de limpede, nu putem pricepe această complicaţie inutilă. întreaga pictură a d-lui Serafim ne pare îngrădită în marginile acestea. Fiind aşa de nesigură, influenţe de tot felul nu se vor simţi nicăieri mai mult ca aici; uneori un desen de o stîngă-cie de începător, culori nepotrivite, subiecte rău alese — totul exprimat confuz. Nu încercăm să scoborîm arta d-lui Serafim din judecata publicului. Printr-o insistenţă atît de îndelungată şi-a dovedit de mult viabilitatea. De altminteri, rareori a servit de model. Voim doar să-i definim caracterul în aspectul ei cel mai de seamă. Prin cîteva exemple luate din ultima expoziţie de la Ateneu, vom căuta să-i lămurim acest aspect. 313 Subiectele alese sînt cele atît de întrebuinţate de la o vreme încoace : cîteva nuduri, un copil ce face baloane de săpun, ţiganca, flori sau fructe (lipseşte doar Balcicul !). Cînd atîtea motive interesante se prezintă la fiecare colţ de stradă pentru realişti, iar basmele sînt atît de darnice pentru fantezie, ne întrebăm mereu de ce aceste vecinice modele ? Nu învinuim pe d-1 Serafim. Obiceiul e general. Nu ne îndoim că valoarea definitivi a unui tablou constă mai ales în realizarea lui, totuşi în faţa pepenilor şi a porumbului, de la ultima expoziţie, ne vom pune din nou întrebarea, nedumeriţi. De altfel, cîteva note originale : la marginea mării, un nud feminin ■— o personificare — citeşte (!) (22). Şi poate că, comparativ, preferăm porumbul. Niciodată nu găsim pentru aceste motive expresiunea pe care o comportă. Copilul făcînd baloane de săpun (35) se uită în altă parte cu o faţă indiferentă. Diferitele ţigănci n-au nimic hotărît (60, 19). Nu putem să preţuim îndeajuns, mai ales acum, prin comparaţie, minunatele ţigănci cu flori rezi-mate pe un picior, cu hainele colorate, în ziua caldă, din tablourile mici ale d-lui Vermont. în altă parte, un copil de şcoală doarme pe jos cu cartea deschisă în mînă (44). De n-ar fi programul, l-am bănui mort. în alt loc, un om e „preocupat" nu se ştie la ce (37). în Vîiiune (61), Maica Domnului la o fereastră pare o femeie oarecare uitîndu-se pe geamul unui vagon. Nu departe — poate vreo sfîntl — o femeie gravidă, cu cap virginal. Probabil după obiceiul pictorilor italieni, de care autorul şi-aminteşte (capul de bătrîn e interesant, lucrat în felul italienesc, decadent) — poate Guido Reni — el împinge şi mai departe laicizarea subiectelor sfinte. De altfel o expresie desăvîrşită cere mai întîi un desen sigur. Desenul d-lui Serafim e deseori neîndemînatec. Una din mîinile pruncului Isus din braţele Sf. Fecioare (61) e lipită de trup în locul unde se încheie braţul cu antebraţul. O ţigancă purtînd apă (28) ţine mîna cealaltă înţepenită, ca de lemn. Pe marginea unei fructiere (10) atîrnă de un capăt minuscul un strugure greu. Una din cele două pasări (92) stă sprijinită, jos, numai în vîrful ciocului. O femeie, nud (51), e culcată cu faţa în sus în iarbă şi doar cu capul în aer. 314 în faţa acestor greşeli elementare, credem inutil să mai insistam asupra perspectivei sau a culoarei. Florile sînt înghesuite, nimic din frăgezimea lor obişnuită. Apoi lipsa totală de aer înconjurător (după multe dibuiri pictorii Renaşterii au priceput că aerul poate şi trebuie să fie pictat). Culoarea e şi ea de o calitate îndoielnică. Nimic nu ni s-a părut neizbutit ca gris-ul de la no. 22. Apoi albastrul cerului (38) din jurul lunii e strident pus. De altminteri întreagă această personificare ni se pare stridentă. Şi tablourile cele mai reuşite ne fac impresia acelei sforţări obositoare. Aspectul femeii învăluită în negru nu e lipsit de interes, totuşi contrastul dintre haină şi figură e izbitor. Nu principiul, ci realizarea e greşită. Portretele lui A. Van Dyck,' acei nobili palizi în haine negre, sînt admirabile. De altfel mai aproape de noi — fără să facem vreo altfel de apropiere — d-1 Mir ea 1 poate fi luat de exemplu. Cuprinzînd toată această producţie în tot ceea ce are mai specific, revenim la impresia generala a unei încercări sîrguitoare dar vane, care complică şi întunecă atîtea lucruri simple şi luminoase, prin organismele ţepene, fructele uscate şi florile înghesuite unele lîngâ altele. 1925 ARTA ROMÂNEASCĂ: BISERICILE Puţin cunoscute şi aiurea şi la noi, fiind totuşi un aspect de seamă pentru priceperea şi lauda trecutului nostru, neîngrijite decît uneori şi întotdeauna întîmplător, bisericile se luptă cu greutăţile vremii şi cu nepăsarea oficială. Unele pustii : Snagovul e doar prilejul unei plimbări pe apă ; în altă parte, la Arnota, Matei Basarab, uitat, are o soartă jalnică. Alteori, biserici vechi sînt la discreţia proprietarului moşiei : biserica lui Alexandru cel Bun de la Baia. Rarile reparaţii se fac pe seama şi după gustul localnicilor (Voroneţ). 315 Studii asupra lor s-au făcut puţine. Cîteva articole răs-pîndite şi deci nefolositoare pentru public. Apoi cîteva monografii ascunse în Biblioteca Academiei. Cele mai de preţ socotim Buletinul Monumentelor istorice, bun pentru vechiul regat şi L’art roumcun a d-lor Iorga şi Balş, apărut în anii trecuţi. Totuşi, pentru o orientare şi mai cu seamă pentru un început — ne trebuie o educaţie, şcoala nu ne dă nici o lămurire — folosul este relativ. Cu ocazia congresului bizantin ţinut la noi — un mijloc mai mult de propagandă decît de ştiinţă — importanţa acestor biserici a pătruns pentru un moment şi în public. Rezultatul congresului fie însă neînsemnat: cîteva articole de ziar, cîteva traduceri din revistele străine, unde oaspeţii noştri voiau să-şi plătească ospitalitatea ; făgăduiala entuziastă şi bineînţeles inutilă a ministrului pentru înfiinţarea unui institut bizantin ; şi mai de folos ■— un volum cu o parte din conferinţele ţinute la noi {lipsesc Gregoire, Ch. Diehl1). Bisericile noastre sînt o mărturie minunată a influenţei bizantine la noi. Din fericire, firul tradiţiei romane s-a prefăcut într-un fel aşa de preţios. Altfel am fi avut în plus doar cîteva drumuri, apeducte şi poate cîteva monumente ca cel de la Adamclisi (sau în cel mai bun caz ca cel de la Nîmes2). Planului bizantin i s-au adăugat apoi influenţe apusene de detaliu şi s-a creat astfel un tip nou, original, îndeosebi în Moldova (diferenţa între bisericele moldoveneşti şi cele din Muntenia este imensă). Tipul îl avem în timpul lui Ştefan cel Mare — pronaosul, naosul cu absidele, altarul. La detalii, influenţele vor fi altele : ogivele, rozetele armeneşti (Dragomirna, vezi d-1 Balş), ornamentele italieneşti (ghirlanda de flori ţinută de îngeri la biserica din Suceava a lui Petru Rareş). în Moldova, în epoca lui Rareş, avem apogeul. Se adaugă un pridvor (exonartex), o cameră de morminte între pronaos şi naos, scundă, cu o cameră de tezaur deasupra. Atunci pictura, pînă acum interioară (uneori acoperită mai tîrziu cu var) şi care era în exterior în timpul lui Ştefan numai la nişe, cuprinde întreaga clădire. Această pictură poate fi un veşnic motiv de admiraţie. Efectul total e miraculos. Strzy-gowski, care pare un martor indiscutabil pentru toţi (bizan- 316 tinologii îl citau), şi-a exprimat, e drept laconic, admiraţia, riscînd chiar comparaţia cu domul din Orvieto şi cu San Marco din Veneţia. Bucovina e plină de astfel de monumente, care ar putea fi preţioase şi pentru public şi pentru artişti. Pictura bizantină porneşte de la credinţă, o credinţă simplă, naivă, fără conturări precise. De aici unele scene păgîne, superstiţii, întrebuinţate în acelaşi spirit. Nimic n-ar fi mai interesant decît definirea a tot ce se datoreşte păgînis-mului. Pretutindeni războaie cu turcii. Turbane de diferite dimensiuni şi culori se răsfaţă pe ziduri. în altă parte So-crate, Homer sau Demostene sînt trecuţi în rîndul sfinţilor. D-l Henry 3 de la Universitatea din Cernăuţi a examinat cîteva motive, găsindu-le influenţate de antichitate. Totuşi, în genere, avem scene religioase. Pe zidul exterior, scene religioase de tot felul. Zidul e împărţit peste tot în dreptunghiuri inegale, despărţite prin benzi roşii destul de late. în fiecare dreptunghi, cîte un suibiect sfînt cu variaţiuni din cele mai mari. Dacă se repetă uneori, nu sînt niciodată identice. La o examinare mai apropiată şi cu gusturi preconcepute asupra frumuseţii renaşterii italiene, desigur stîngăcia e mare. Sfinţii poartă haine lungi, fără multe detalii, doar cu cîteva cute. Au pelerini înnodate la gît, într-o parte sau la mijloc. Capul gol e încoronat de raze. Pe haine, cîteva motive simple, de obicei în punte sau în cruciţe, bordură cu podoabă la mîneci, la centură şi cînd pelerina este în vînt împrejurul gîtului. Ca înfrumuseţare, cîteodată, avem pe pelerini desenate patrate negre cu cîte un punct în mijloc, sau pe bordura colorată puncte albe. I )easupra hainei lungi, rareori o alta mai scurtă, lipită de corp. Uneori sfinţii poartă patrafir cu două canafuri grele, f iecare detaliu e în altă culoare. Călăreţii (Sf. Gheorghe) au şelele destul de complicate, colorate, cu ciucuri şi bordură ca şi pe pieptul calului. Poartă cizme subţiri desfăcute sus, o manta prinsă pe umeri le zboară în vînt. Pe cap, coroana de raze. Maica Domnului e îmbrăcată într-o haină lungă şi o pelerină de culoare închisă îi dă aer de seriozitate, Isus, copil, e îmbrăcat de obicei In roşu. Sfinţii tineri nu poartă barbă. împăraţii sînt cu coroană pe cap. Tiii ii îmi îmi mii 1111 i deosebit. Culorile 317 mai des întrebuinţate sînt : roşu, verde, negru, galben, albastru, cafeniu ; totuşi nu sînt aprinse, toate bat în negru. Impresia generală e temperată şi deloc stridentă. în spatele scenelor, cîte un colţ de natură, de altminteri stîngaci lucrat (în afară de ghirlandele de flori). Rudimentar, fondul tabloului e împărţit în două. Jos verde, închipuind iarba, sus albastru, cerul. în pridvorul bisericii, animale de tot felul : vaci, elefanţi, cai, păsări, peşti, meduze, apoi plante maritime. Rar de tot, printre sfinţi, cîteva flori, vîrfuri de pomi, stînci, ziduri... La Humor avem un singur tablou cu un pom în întregime (cu toate că paradisul ne-ar fi putut da oricît de mulţi). Pe unui din pereţi, printre scene mici, răspîndite pretutindeni, şi nu în dreptunghiuri, ghirlande de flori. în genere, toate aceste scene religoase sînt ţepene. Capul e întors forţat, doar călăreţii în fuga calului sînt mai bine izbutiţi. Maica Domnului rămîne nemişcată cu mîinile întinse. Ca scene mai principale avem iadul, magii, Buna-Ves-tire. Privită de aproape, această artă pare naivă. O comparaţie cu arta italiană ar putea fi covîrşitoare, totuşi valoarea ei este imensă. Presărate peste tot, bisericile noastre, originale, deşi pornite de la atîtea influenţe diferite, acoperite în totul de o pictura''incomparabilă în felul ei, aduc trecutului nostru o notă necercetată îndeajuns şi nepreţuită. 1925 AL. TZIGARA-SAMURCAŞ Desigur, pentru mişcarea noastră artistică, d-1 Tzigara-Samurcaş este nepreţuit. D-sa aduce singurul mijloc prin care publicul nepriceput poate fi îndreptat înspre aceste cercetări, de bunăvoie şi fără nici o trudă. 318 într-adevăr, cu toate că urmele artistice de la noi ar putea fi un vecinie izvor nu numai de ştiinţă, dar şi de mîndrie naţionala (urme arheologice admirabile, bisericile cu pictura lor, arta populară), şcoala le ignorează complect. Maestrul de desen se mărgineşte de obicei să aşeze în toate felurile o doniţă pe un teu. Fetele doar — mai privilegiate, nu se ştie de ce — citesc doi ani de zile pe Rieinach (acum poate pe d-1 Tafrali1), la întîmplare, atît .pe cît se pricepe şi pe cît vrea profesoara fără vreo învăţătură specială şi care îşi complectează astfel orele prea puţine de la obiectul de specialitate (cîteodată matematica). La cursul d-lui Tzigara-Samurcaş vine mai multă lume în fiecare săptămînă, de două ori decît a putut aduce Albert Thomas o singură dată. Astfel s-a cercetat de aproape, timp de trei ani, renaşterea italiană ; apoi s-a trecut la Flandra. Anul acesta se face arta franceză. •S-a început cu urmele cele mai vechi de la Fond de Gaume cu care l’abbe Breuil s-a ocupat în mai multe conferinţe. Apoi, pe rînd şi pe îndelete, s-a urmărit unul din aspectele cele mai de preţ ale Franţei. Minunatele catedrale gotice au trebuit să fie explicate mai de aproape. După influenţa renaşterii italiene veni şcoala nouă, cu monumente atît de interesante şi altele de tranziţie. Cu claritate, vecinie cu voie bună, cu ochii iscoditori prin publicul înghesuit în toate colţurile, d-1 Tzigara-Samurcaş reuşeşte să aducă studenţi din toate facultăţile (lucru nemaipomenit în toată Universitatea), şi deci dezinteresaţi, apei persoane străine de toate vîrstele. Deseori cîte un bătrîn cu barba albă îşi dispută locul cu vreo studentă încăpăţînată. Locurile se ocupă de altfel cu un ceas mai devreme, cu cîte o mănuşe pe fiecare scaun ; la capăt o voce, la cea mai mică semeţie, îţi spune aprig : „Ocupat!“ Pentru legătura pe care o face cu publicul, mai folositoare decît ar putea fi ştiinţa aridă, cursul d-lui Al. Tzigara-Samurcaş ni se pare incomparabil. 192S 319 „BULLETIN DE LA SECTION HISTORIQUE“ Tome XI : „CONGRES DE BYZANTINOLOGIE DE BUCAREST" Congresul bizantin, ţinut acum un an la noi, e încă în mintea tuturor. Entuziasmul pe atunci era mare, bacă nu printre ascultători — se spune că d-1 Iorga era nevoit să adune public de prin sălile Fundaţiei — în orice caz în oficialitate. S-au făcut făgăduinţe multe şi mari între două banchete, prea multe şi prea mari ca să poată fi îndeplinite. Totuşi, pentru cunoaşterea oricît de vagă a bisericilor vechi, de către străini şi de către noi, răspîndite cu atîta dărnicie în ţară, congresul a fost de folos. Acum, sub direcţia d-îui Iorga, apar strînse la un loc în volumul XI din Buletinul secţiunii istorice, unele dintre comunicările ţinute (lipsesc Diehl, Gregoire, Henry). D-1 Vasile Grecu1 a adăugat în-tr-un număr deosebit : Darstelungen altheidnischer Denker und Schriftsteller in der Kirchenmalerei des Morgenland.es. Au fost două feluri de comunicări : unele isterice — N. Bănescu2, Un duc byzantin du Xl-eme siecle: Katakalon Kekaumenos ; Jules Gay, Notes sur l’hellenisme sicilien de Voccupation arabe a la conquete normande etc. Altele artistice ■v- Louis Brehier 3, La sculpture iconographique dans Ies eglises byzantines etc. Congresul a fost, desigur, mai cu seamă un mijloc de propagandă naţională. Românii mişunau pretutindeni atît de mulţi, îneît cu drept cuvînt ministrul a crezut că pentru atîţi pricepuţi e nevoie de un institut bizantin. Apoi veneau Ia rînd, ca număr, sîrbii, urmare a alianţei noastre oficiale. Astfel şi chestiunile dezbătute au fost în mare parte româneşti. De altfel excursiunea de la urmă, izbutită după asigurările tuturor, au convins poate pe străini că acele chestiuni nu erau de prisos. Urmărim printre comunicările ţinute pe cîteva din cele ce stau în legătură cu arta bisericilor noastre. D-1 Balş s-a ocupat de aproape de bisericile moldoveneşti şi, îndeosebi, de arhitectura lor (L’art roumain — Iorga şi Balş, ediţia Boccard). Prin valoarea lui ştiinţifică, prin clari- 320 tatea şi sistematizarea ideilor, acest studiu este unic la noi. Oricine va continua cercetările acestea va trebui să pornească de la el. D-1 Balş reia aici (Sur une particularite des voutes moldaves) una din caracteristicile acelor biserici, poate cea mai interesantă. Printr-o orînduire ingenioasă a arcurilor, la boltă, se poate înălţa turla aşa de sprintenă, în timp ce bisericile munteneşti rămîn greoaie, mult mai înlănţuite influenţelor sudice. Acest sistem aduce un farmec deosebit, o originalitate necontestată, negăsindu-se nici un exemplu la fel prin ţările vecine. D-1 Balş, prin cîteva exemple, găseşte asemănări doar în Iranul îndepărtat. Transmiţătorii vor fi fost armenii în desele lor emigrări. Ipoteza e interesantă. Va pricinui poate mai tîrziu, prin posibilităţile unui control mai riguros, studii mai sigure. Orientul, izvorul de unde au pornit atîtea influenţe artistice, e încă netemeinic cercetat. Contribuţiile atît de preţioase aduse în ultimul timp de Strzygowski pentru cunoaşterea lui, sînt încă insuficiente (mai cu seamă pentru detalii). D-1 Balş aduce pentru demonstrarea ipotezei d-sale cîteva fotografii şi fotografiile nu pot da siguranţa necesară. Ocupîndu-se de influenţele occidentale asupra bisericilor noastre (Les eglises de Moldavie), d-1 J. Puig y Cadafalch ne convinge şi mai mult de aceasta (cu toate că s-a folosit de studiul adm’rabil al d-lui Balş). Biserica Domnească, reuşit restaurată de d-1 Cerkez, a fost o vreme motiv de discuţii interminabile şi uneori de ceartă. Totuşi mai multă precizie asupra datei zidirii ei nu s-a adus. Buletinul monumentelor istorice4, reapărut după război, o studiază de aproape prin cunoscătorii cei mai pricepuţi. Nici acolo nu s-a spus ultimul cuvînt. Cu altă ocazie, unii au voit să fie mai precişi. D-1 Tafrali a crezut că citeşte în cutele unei haine în altar o dată. Desigur a fost o greşeală. D-1 Drăghiceanu5 prin descoperirea făcută în morminte a complicat poate, fără să vrea, şi mai mult chestiunea. Obiectele găsite s-au dovedit de provenienţă occidentală. De acolo, alte discuţii. D-1 Iorga le-a crezut venite din Franţa, alţii din Italia. I) 1 Drăghiceanu s-a adresat la cei mai pricepuţi dintre stră- 321 ini. Unii au răspuns, fiecare în altfel. D-l Drăghiceanu a notat acele răspunsuri fără să aducă o concluzie hotărîtă. Cu ocazia obiectelor, fără să intre în detalii, pe care caracterul congresului nu le permitea, D-l Drăghiceanu a făcut o comunicare, Les coutumes d’enterrement des princes roumains. D-l G. Brătianu6 insistă asupra lor (a se vedea şi Revue archeologique V-e serie, XIII, 1921). Fără legătură cu chestiunile bizantinologice, ipoteza e interesantă. D-l Brătianu cercetează paftaua şi mai cu seamă lebăda cu capul de femeie de pe pafta şi o găseşte de provenienţă germanică. Totuşi inelele se apropie mai mult de arta italiană. Fără îndoială discuţia rămîne încă deschisă. Buletinul secţiunii istorice mai conţine încă multe cunoştinţe preţioase care ar trebui cercetate fiecare în parte.7 El este poate rezultatul cel mai remarcabil al primului congres de bizantinologie. 1925 UN CRITIC ARTISTIC AL SECOLULUI AL XVIII-LEA : DIDEROT Diderot felurit, comun şi singular, curagios în teorii şi alteori cu frică, poet şi om de ştiinţă, are o înfăţişare ciudată în secolul al XVIII-lea. Prin aspecte strident împreunate şi-a căpătat o personalitate deosebită. Ca gînditor a fost materialist; de altfel superior filozofilor din timpul său: crede în progres. Astfel el poate avea vecinie bucurii neprevăzute. începe, e drept, lîngă Dumnezeu, dar se depărtează curînd. Ştiinţa experimentală nu-i îngăduie această apropiere. Pornind de la Essai sur le merite et la vertu1 ajunge la Lettre sur Ies aveugles, apoi în Vinterpretation de la nature 2 exclamă : „O, Dieu ! Je ne sais si tu es /“ 322 Ca poet, însă — şi aici temperamentul se răzbună de tot ceea ce inteligenţa îi arătase ca adevărat — găseşte pretutindeni imagine divină... O viaţă monotonă ; gîndul numai îşi permite toate îndrăznelile ; iarăşi o nestatornicie. Cu aceeaşi abilitate şi cu o graţie uneori de spumă, iar alteori supărătoare, s-a priceput felurit în toate, în ştiinţă — şi a fost scrupulos — în literatură şi artă, şi s-a lăsat în voia temperamentului clocotitor. Aici, într-adevăr, gustul lui nu a întîmpinat nici o stavilă şi a apărut glumeţ şi patetic, scînteietor şi apoi naiv, paradoxal şi uneori cu o claritate de vedere desăvîrşită, interesant întotdeauna. în Jacques le fataliste vom găsi apropiate toate aceste aspecte. Ele pornesc de la o sursă comună : plăcerea de a scrie. în felul acesta Diderot a fost neobosit. Atunci îi veneau toate gîndurile, în momentul acela părerile prindeau consistenţa ; numai apoi îşi întitula capitolele. D.e aici o vecinică spontaneitate, o lipsă de metodă (el care, ca om de ştiinţă, era foarte riguros pentru enciclopedie), un înconjur al liniei iniţiale şi apoi o revenire bruscă. S-a ocupat şi cu arta ; impresiile sale artistice, scrise datorită prietenului Grirnm, sînt adunate acum în Les Salons. Joseph Reinach îi orînduieşte istoric această importanţă. Diderot n-a descoperit acest fel de critică. A îmbinat doar două obiceiuri existente : al informaţiei şi al teoriei abstracte, îndepărtate de obiect. Aici el îşi arată toată diversitatea, în bine şi rău, a ideilor lui. Vede admirabil tabloul, îi defineşte trăsătura dominantă, apoi fiecare detaliu. Aceste detalii îi sugerează tot felul de gînduri, de cunoştinţe vechi şi altele pe care le inventează acum şi în care crede deopotrivă pentru ca apoi deopotrivă să le uite, tot felul de comparaţii exacte sau ris-».ttc, de exclamări felurite, de mărturisiri surîzătoare. Vorbeşte singur, apoi cu un prieten, curînd pagina se umple de lume şi poetul perorează printre lumea închipuită, întotdeauna cu dreptatea de partea lui, serios şi glumeţ aproape în acelaşi timp. Iată ce spune despre sculptura Ulnnocence a lui Caffieri : „Ulnnocence! cela l’lnnocence? cela vous plaît a dire, Monsicur Caffieri. EUe regarde en coulisse; elle sourit mali- 323 gnement; elle se lave Ies mains dans un bassin place devant elle sur un trepied. L’lnnocence, qui est sans la moindre souillure, na pas besoin d’ablution. Elle semble s’applaudir d’une malice qu’elle a mise sur le compte d’un autre. La recherche et le luxe de son vetement reclament encore contre son pretendu caractere. L’lnnocence est simple en tout. Du reste, figure charmante, bien composee, bien drapee; le linge qui derobe sa cuisse et sa jambe, â rmracle; jolis pieds, jolies mains, folie tete. Permettez que j’efface ce mot, L’lnnocence, et tout sera bien. Vous n’avez pas fait ce que vous voulez foire, mais qu’importe ? ce que vous avez fait est pre-ăeux...“ Neobosit, Diderot cercetează picturile atît de diferite între ele interpretîndu-le după gustul său, vecinie interesant chiar dacă tabloul s-a pierdut, sau timpul i-a schimbat importanţa. Astfel avem pe Fragonard, Boucher, Guerin, Robert... Acest gust cercetat de aproape e deseori îndoielnic. Protestează la fel împotriva lui Fragonard ca şi împotriva lui Boucher, şi admiră cu acelaşi entuziasm pe Greuze ca şi pe Chardin. Tot astfel naiv — lectura însă farmecă —■ crede că tabloul trebuie să spuie întotdeauna o poveste. Un Manet, care găseşte în culoare o valoare intrinsecă, i-ar fi fost neînţeles. Keinach observă cu ironie şi nu fără dreptate că semăna în gust cu Poirier 3. Cînd Marchizul de Presles îi arată un peisagiu reprezentînd 9 ore seara la cîmp vara, acesta exclamă : „(fia n’est pas interessant, ce sujet-la, ca ne dit rien! J’ai dans ma chambre une gravure qui represente un chien au bord de la mer, aboyant devant un chapeau de matelot... A la bonne heure! ca se comprend. C’est ingenieux, c’est simple et touchant!“ Diderot caută în artă nu numai literatură în felul lui David, dar şi moralitate. De aici multe nedreptăţi pentru vreo Venus îndrăgostită sau pentru vreun faun prea îndrăzneţ. De aici cuvinte duioase pentru scena de familie, unde un copil cuminte dă de mîncare tatălui bătrîn şi orb. Desigur, astfel de gusturi ni se par acum neînţelese ; totuşi, cercetînd încă valoarea însăşi a părerilor artistice ale Iui Diderot, lăsînd la o parte admiraţia uneori nemerilă 324 şi care ar fi putut fi întîmplătoare, sînt acolo lucruri nespus de preţioase. Crede că natura însăşi în infinitele ei aspecte trebuie să inspire pe artişti. E astfel împotriva modelelor de prin ateliere, de care n-am scăpat nici acum. Intr-adevăr, .icuin o ţigancă găsită la întîmplare trebuie să închipuiască pe Venus, şi-şi arată goliciunea turmentată ; Primăvara, şi ■ e împodobeşte cu flori ; pe Cleopatra, şi i se prinde pe umeri 0 mantie regală. Doar pictorii mai îndrăzneţi îşi aleg — motiv de inspiraţie — cîţiva castraveţi alături de o sticlă plină cu apă. Diderot vrea realitatea sub toate înfăţişările ei. „Allez a lu nature!“ însă nu aici se termină meritele lai. Are observaţii de tot felul: „Ies raccomcis sont savants, iiiuis rarement agreables". Mantegna a fost una din acele i.ire excepţii (prin Isus). Diderot se bizuia mai mult pe o intuiţie deseori sigură divîi pe cunoştinţe tehnice. Cu timpul totuşi, ne vorbeşte de culoare, de desen, de perspectivă, de compoziţie. A fost şi acolo preţios. O vervă inepuizabilă, un potop de observaţii asupra celui mai umil tablou — bune şi rele — comparaţii neaşteptate, 1 mvcşti minunate şi glume sclipitoare, vecinică varietate de lunuri reduc toate aceste obiceiuri la facultatea dominantă de unde pornesc, pe care o împrumutăm lui Reinach : „II ihume une foile envie de voir ce qu’il a vu“. (iredem că aceasta e cea mai mare laudă ce i se poate aduce unui critic de artă. EXPOZIŢIA FEMEILOR ARTISTE Al.ii uri, cunoscuţi şi necunoscuţi, şcoală nouă şi veche, i ilmic felurite sulb titlul generic de Femeile artiste. Un titlu • ii micuţii politice poate, deci depărtate de artă, şi care ar • ui 1.11,1 şi mai mult dacă n-am profita de ocazia unei expo- ziţii în parte interesanta, oricît de stridentă ar fi apropierea dintre tablouri. începem cu d-ra Nina Arbore desigur cea mai preţioasă printre femeile artiste. Pleacă pe drumuri mari, cu o îndrăzneală virilă (şi deci de la început o nestatornicie pentru intenţia expoziţiei). Multă inteligenţă, sensibilitatea însă exclusă aproape cu totul. Simplicitate, linii largi, numai cîteva culori ; o perfecţie din care lipseşte valoarea care turbură de obicei perfecţiile : viaţa. Tata (1), Mama (2), Portretul în roz (3) arată îngrădirile peste care nu se poate trece. De altminteri, primejdios de mari intenţii. O viziune proaspătă, In grădină (11) ; interesant, Turcul (9). Uneori aceeaşi ţintă ca şi d-na Guţescu-Storck 2, mijloacele bineînţeles cu totul diferite. Mijloacele fiind de obicei mult mai vizibile, apropierea ar putea părea riscată. D-ra Nadya Bulîghin Grossman : mişcare, expresie, trăsături sigure, viaţă. Mai bun, Portret (99), apoi ,alt Portret (97). S-ar putea ajunge poate cu uşurinţă la o viziune şi mai clară. Anumite tendinţe de geometrizare, care, nu tăgă-dudm, întrebuinţate altfel au reuşit la alţii, ar putea fi înlăturate aici. Căutîndu-se o tranzacţie între două arte deosebite se dublează impresia. Exemple de nereuşită în felul acesta : 94 (mai cu seamă capul). Repetăm, Portretul (99), foarte interesant şi original. După alte încercări (95, 93) avem o culoare definitivă. D-ra Merica Râmniceanu. De obicei, natură moartă ; totuşi mai reuşit Studiul (118). Original tratat, totuşi fără nici un gînd de îndrăzneală deosebită. Arta nouă îşi face loc Cu destulă modestie. O spunem pentru o definire şi nu ca o critică. Şi apoi, nespus de multă feminitate. D-na Olga Greceanu ne aduce încercări curagioase. Dacă nu sînt definitive, în orice caz deschid perspective multe. Interesantă, cu toate că arbitrară : Ţăranca cu merele (84). Popasul (85) este însă o mai servilă interpretare a anecdotei (vagi apropieri cu Iser). JÎn Femeile Ud Solomon (82) se vede cît sînt de mari intenţiile. Desen interesant, dar viziune de totalitate nesigură. Găsim apoi pe Tatăl d-rei Nina Arbore (83), o imitaţie, în parte, a tabloului din sala vecină. Por tretul N. Greceanu (81) a fost lucrat cu multă simpatie. Se 326 vede câ modelul n-a fost acelaşi ca pentru 90. Deci, ca să revenim : încercări mari. (Bărbaţii în expoziţiile lor se arată de obicei mult mai sfioşi.) D-na Risa Propst Kraid. Foarte preţios 104 (dar nu 105), mai cu seamă desenul. O ilustraţie bună pentru o pagină din Chanson de Biliiis. D-na Maria Giurdea Steurer. Natură moartă (mulţi pescăruşi). Apoi cîteva portrete. O culoare anumită pretutindeni. Sinceritate în observaţie : 132, 134. D-na Mărie Pillat-Bra.teş aduce mai multe bucăţi inegal izbutite. Sandu (60) convenţional. Anecdota ar fi cerut mai multă expresie. Prin flori aşezate în dezordine se caută inutil viaţa. în altă parte, un orient sui generis. De altfel, portretul d-nei Don (59) arată posibilităţi de psihologie preţioasă. D-na Rezeda (Moga) Dumitrescu, puţin îndrăzneaţă şi, totuşi, deosebită. Desigur de preferat pentru calităţi de tot I ciul. Transilvăneanca (62) apoi 65 (cap) ; tablouri care trebuiesc mai mult decît menţionate şi care îşi au locul lor ,t numit în expoziţia de acum. D-na Lucie Beller aduce cîteva ilustraţii pentru Flaubert şi Eminescu. Pentru Eminescu s-au făcut la noi dese încercări ; n-au fost însă adunate şi adăugate la text. Cea mai reuşită este, fără îndoială, cea de la 38 : Făt-Frumos din lacrimă. Lăcrămioare, pomi, părul despletit, plînset, o impresie bine definită. Totul aşezat în aceeaşi direcţie verticală. In marginile îngăduite de o ilustraţie, ideea este bine realizată. Mai convenţionale ni se par 32 şi 33. D-na Lucia Demetriad-Bălăcescu. Acuarelă şi ulei. Multă I începere. Cităm cele 2 surori (19). I >-na Laura (Masius) Goilav. Linii graţioase şi deseori ■uliiirare. Apoi d-ra Julieta Teodorini. Si în cîteva lucrări cunoscute talentul desăvîrşit al d-nei l'uiraşcu. I >eci, în general, sînt acolo alăturate încercări felurite, i i In ne sigure şi altele şovăielnice, uneori semeţie şi alteori nesiguranţă, toate acestea sub titlul guraliv de Expoziţia Icmcilor artiste. /u/i 327 „BULETINUL MONUMENTELOR ISTORICE" Desigur, cea mai de seamă publicaţie artistică de ia noi. Acolo, cu pietate, se urmăresc de aproape bisericile noastre vechi, nepreţuit izvor de artă. Printre cercetători, mulţi pricepuţi. Afară de studii, alăturat, găsim ocupaţiile comisiunii a-cestor monumente: comunicări asupra reparaţiilor făcute, observaţiuni, conturi. Se poate astfel cunoaşte aproape în întregime mersul acestei activităţi. Volumele tipărite frumos au fotografii clare. Bisericile din vechiul regat au fost cercetate, unele de mai multe ori (Hurezi, Baia, Curtea-de-Argeş), cele din Transilvania şi mai ales din Bucovina — părerea de rău poate fi cu atît mai mare — n-au avut acelaşi noroc. într-adevăr, Bucovina e presărată de astfel de podoabe. Numai la Suceava, Mirăuţii lui Alexandru cel Bun, bisericile lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Vasile Lupu. Alături, Dragomirna. Şi mai frumoase, pretutindeni : Pătrăuţi, Parhăuţi, Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa. La Dragomirna, minunate cruci şi cărţi bisericeşti. Apoi Putna, o dezamăgire ca arhitectură din cauza prea multor şi nepriceputelor reparaţii, e un nesecat izvor de obiecte de artă bisericească. Asupra tuturor acestora, puţine lucruri se spun. Aproape numai cîteva notiţe. După război, Buletinul monumentelor istorice, cu multă trudă, a reapărut, începînd ou un volum întreg asupra Bisericii Domneşti de la Curtea-de-Argeş. Nume multe şi mari, păreri deosebite, însă, şi la urmă nici o concluzie hotărîtă. Totuşi importanţa . e mare. Interesul bisericii îndreptăţea orişicîtă vreme pierdută, chiar de ar fi fost în daiţna altora. La un nou buletin, cu cîteva studii disparate asupra unor lucruri mai puţin preţioase, s-a văzut că n-a fost numai o amînare a acestor chestiuni, ci şi o neînţelegere suficientă a importanţei lor pentru noi. Să încercăm, pentru exemplificare, o cercetare a Buletinului1, aprilie-iunie 1924. Brehier se ocupă de volumul Istoria artei2 al domnilor lorga şi Balş, şi competinţa sa incomparabilă în altă parte, 328 tn arta românească, după cîteva studii citite şi după o excursie de o săptămînă, este desigur îndoielnică. De altfel, n-a voit să aducă păreri noi, se mărgineşte aproape numai la rezumatul cărţii. Fără multe demonstraţii, crede în importanţa acestei arte. Articolul e de folos pentru străini şi pentru propaganda noastră. (A fost publicat în Journal des savants.) Pentru noi, traducerea lui e inutilă. O mică recenzie la sfîrşitul Buletinului ar fi fost îndestulătoare (de altfel recenziile lipsesc aproape cu totul). E cu atît mai nefolositoare aceasta traducere, cu cît ocupa locul atîtor biserici necercetate destul, sau atîtor credinţe netemeinice unde se aşteaptă noi interpretări. Mai departe, Biserica Spirea Veche. D-nii Drăghiceanu şi Teodoru fac istoricul ei şi dau cîteva note arhitectonice. D-l Karadja se ocupă cu două imagini ale palatului domnesc din Bucureşti 3 (1793). Se vorbeşte de o acuarelă repre-zentînd vechea curte domnească şi de o gravură unde un ambasador englez este primit în audienţă de către Constantin Moruzi fdesemnurile lui Luigi Mayer). D-l Drăghiceanu complectează, prin cîteva note asupra Curţii Arse. Se dau apoi unele noţiuni arhitectonice şi se face istoricul schitului brădetul din Argeş de d-nii Drăghiceanu şi P. Demetrescu. Acelaşi lucru şi pentru biserica lui Vlad Ţepeş de la Tîrşor (C. C. Giurescu). Ca de obicei, cînd nu scrie singur articolul, d-l Drăghiceanu adaugă cîteva note. Mai cităm pe rînd: Mînăstirea Berislăveşti, judeţul Argeş de T. G. Bulat; O stampă reprezentînd o solie a Im Alexandru Lăpuşneanu de P. P. Panaiteseu ; şi apoi, mai interesant, O spadă din veacul al XlV-lea de G, Olszewski. Credem că această scurtă cercetare este suficientă pentru ,i se arăta spiritul în care se continuă acum acest Buletin. I )esigur, studii de preţ. în urma războiului, am recăpătat insa în Bucovina exemple unice de artă bizantină. Cînd acestea nu sînt încă explicate, biserica Spirea Veche ni se parc un amănunt inutil. De altfel, totul e scris aproape numai de d-l Drăghiceanu. Oricare ar fi priceperea d-sale, la asemenea chestiuni trebuie •.a ia parte, ca şi mai demult, cît mai mulţi dintre cei pri-i i'puţi. Fotografiile la rîndul lor sînt inferioare. 329 Buletinul monumentelor istorice ar trebui să corespundă noilor cerinţe artistice. Dar, desigur, chiar în felul acesta, apariţia lui este binefăcătoare. 1923 CURTEA DOMNEASCĂ A LUI BRÎNCOVEANU DE LA MOGOŞOAIA Arta veche moldovenească se deosibeşte cu mult de cea din Muntenia. Pornite de la o sursă comună (planul bisericilor şi deci esenţialul rămîne acelaşi, bizantin), au luat, prin detalii noi, aspecte deosebite, după diferitele noi curente care le-au influenţat. Bisericile moldoveneşti, mai cu seamă, şi-au schimbat înfăţişarea. Şi evoluţia acestei arte a fost alta. în Moldova a ajuns deplin lămurită mult mai curînd. După încercările neobosite ale lui Ştefan cel Mare, sub Petru Rareş avem rezultatul definitiv, apoi veni decadenţa, interesantă la început (Trei Ierarhi). In Muntenia — alte împrejurări ’ — epoca de glorie, mai tîrzie, se dezvoltă abia sub Brîncoveanu (1688—1714). Acest domn, tot timpul stăpî-nirii lui şi chiar de pe cînd nu era decît bivelpostelnic şi nepotul fără de speranţe al lui Şerban Cantacuzino, cu mult gust şi cu intenţii mari clădi mult şi felurit conace, biserici, mînăstiri, curţi domneşti, pe care le îmbogăţi cu mobile scumpe şi cu odoare preţioase aduse mai toate de prin ţări străine. Cea mai mare parte din aceste lucruri s-au furat sau au fost distruse de vitregia vremurilor. Hurezu rămîne totuşi un exemplu minunat al timpurilor acelora. Brîncoveanu şi-a zidit multe curţi domneşti (Doiceşti, Potlogi, Mogoşoaia). Dintre toate, Mogoşoaia e cea mai interesantă. Deseori ameninţată, se menţine încă destul de bine şi, pare-se, graţie unui nou proprietar cu bunăvoinţă, îşi va recăpăta frumuseţea de odinioară. In apropierea Bucureştilor şi deci uşor de a fi vizitată, 'cîteva date pentru publicul neohicinuit cu cercetarea prin biblioteci sînt poate necesare, 330 Pentru un studiu mai amănunţit : Iorga, Vart roumcân, 1 )răghiceanu, Buletinul monumentelor istorice, 1909, 910, 911, sau Drăghiceanu în volumul cu articole alese din diferite locuri al lui Al. Lapedatu, Monumentele noastre istorice L Brîncoveanu clădi Mogoşoaia pentru fiul său Ştefan pe locul pe care îl stăpînea mai demult (1680). O termină la 20 septembrie 1702, după cum se vede din piesăria de marmoră. Se dădură aici multe petreceri; după omorîrea domnitorului însă, palatul cunoscu tot felul de prădăciuni. l. a 1714 fu transformat, în urma jafului turcesc, în han. La Mottraye, unul din însoţitorii lui Carol XII, rătăcit pe la noi, dă în memoriile sale multe relaţii în felul acesta. în timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu biblioteca fu arsă, tar cu ocazia războiului ruso-turc distrugerea fu şi mai mare (1769—1774). Doar vodă Bibescu şi fiul său Nicolae încearcă oarecare reparaţiuni. De atunci Mogoşoaia a rămas m felul acela, aşteptînd vecinie o zi mai bună. .Şi acum o scurtă descripţie : o curte înconjurată de ziduri. Pentru intrare, o poartă mare, boltită cu cîte o cameră de fiecare parte pentru corpul de gardă. In colţul zidului din dreapta, cuhnea. Lîngă cuhne, ca şi în colţul zidului din stînga porţii, locuinţe noi. Afară, lîngă intrare, biserica veche (cu planul obicinuit, altar, naos, pronaos, pridvor, naosul despărţit de pronaos prin stîlpi). în mijlocul curţii, palatul în felul caselor boiereşti : pivniţele, parterul şi un etaj. Are trei foişoare. Unul mai mare înspre poartă, celelalte două simetric aşezate în partea opusă, spre lac. Pivniţele sînt înalte, cu calote sferice deasupra. (Bolţi in forma unei porţiuni de sferă limitată printr-un plan care 0 taie şi care nu întrece însă mărimea unei jumătăţi de sferă.) I’urtorul. Etajul însă e foarte împodobit. Planul e destul de. .initilu şi aproape la fel cu acel al parterului. O sală în mijloc. într-o parte, trei camere ale domnitorului, în cea- 1 dtă, două, ale doamnei. Apoi alte cîteva anticamere, care duc înspre ieşire. La etaj avem cele mai interesante sisteme de bolţi. Console bogate, ornamente variate, stîlpi corintici, i.iMieiţi, cu bazele împodobite cu frunze. Frumoase sînt m. ti cu seamă foişorul din faţă, cît şi loggia dinspre lac, dini re cele două foişoare mici. 331 Se pot urmări la acest palat influenţele străine care s-au întrunit armonios pentru o creaţie nouă şi originală (ca şi la bisericile moldoveneşti). Elemente bizantine : întrebuinţarea pisaniei (totuşi la litere urme occidentale), unele bolţi, împărţirea camerilor după sex, distrusă acum, reprezenta scene laice. Palatul de la Mogoşoaia e preţios pentru o pagină din trecutul nostru istoric ; prin calităţi de tot felul este un monument arhitectonic minunat; pentru dezvoltarea arhitecturii moderne româneşti va fi un punct de plecare folositor. întîm-plarea face ca, fiind în apropierea Bucureştilor, vizitarea lui sa poată fi uşoară. 1925 BISERICA STAVROPOLEOS In mijlocul Bucureştilor, minunata biserică Stavropoleos. Aproape de cei care se ocupă în direcţia aceasta, n-a fost studiată totuşi. Buletinul monumentelor istorice nu ne spune nimic asupra ei. Cîteva articole doar, pornite mai mult din intenţia unei polemici decît a unei ştiinţe riguroase, rămîn răspîndite prin ziare dispărute de mult. Origina bisericii nu este prea veche. Nicolae Mavrocor-dat confiscă locul boierului Barbu Balăceanu, dîndu-1 egumenului grec Ioanifcie Stavropoleos. Acesta, folosindu-se şi de paraclisul ce exista dinainte în curţile boierului, înfiinţă la 1724 biserica cu numele său, închiriind-o arhiepiscopiei de la Pogonianis. Grigore Greceanu la 1724 şi Maria, fiica lui Radu Greceanu la 1725, mai dăruiră cîte un loc alăturat pentru clopotniţă şi pentru un han. într-adevăr, datorită hanului, starea materială a bisericii fu satisfăcătoare. Se înfiinţă acolo şi o şcoală. Cu timpul însă fu lăsată în părăsire. Polemica de la 19041 (Epoca), între d-1 Tzigara-Samurcaş, Pătraşcu şi Mincu, a început de la nevoia unei reparaţii cerute de toţi. 332 Numai biserica e de la 1724. Şi acolo turla schimbată nu mai e identică cu cea veche. Monumentul, el însuşi dintr-o epocă tîrzie, cu elemente destul de alterate, rămîne totuşi foarte interesant. Planul e format din altar, naos, pronaos şi pridvor. Altarul are trei ferestre. Naosul, despărţit de pronaos prin 4 coloane groase, 2 întregi şi 2, jumătate lipite de ziduri, are 4 ferestre, iar sus, pe turlă, după obicei, Pantocratorul. Pronaosul cu 2 ferestre are calotă sferică deasupra. Pe zid, pictat ctitorul. Pridvorul e deschis cu patru coloane în faţă, două lipite de zid. Absidele au cîte cinci laturi. Deasupra tamburului pătrat, turla cu 8 laturi, pe fiecare lăture cu cîte o fereastră mică. Proporţiile bisericii nu sînt, e drept, desăvîrşite. Absidele sînt prea mari în raport cu clădirea. Apoi turla nu e nici ea proporţionată. Totuşi coloanele bogat împodobite în lungul lor şi mai ales la capiteluri, frunzele, florile şi animalele. pretutindeni sculptate, pictura bogată şi felurită care cuprinde interiorul şi aproape întreg exteriorul dau bisericii o impresie dintre cele mai plăcute. Sperăm că în curînd vom avea un studiu amplu şi definitiv asupra ei. ms M. SIMIONESCU-RÎMNICEANU : „NECESITATEA FRUMUSEŢII- Traiectoria activităţii artistico-literare a d-lui M. Simio-'U'si u-Rîmniceanu ne surprinde. Nu sîntem turburaţi, e drept, prin idei isteţe sau prin polemici repetate la infinit; dimpo-niva, calitate enormă în astfel de împrejurări, discreţia, dusă aproape pînă la anonimat, n-a fost dezminţită decît rareori mir un lung şir de ani. l otuşi unii, cei sperioşi, ni-1 înfăţişează pe d-1 S.-R. ca i'îiid, la ocazii, gesturi tiranice de general ieşit la pensie; ipoi unele laude ne silesc să ne întrebăm de rostul lor ;statue- 333 tcle de Tanagra falsificate mai sînt posibile în ţara noastră, îngăduitoare şi nepricepută. Urmărim, astfel, activitatea d-lui S.-R. nu pentru valoarea ei intrinsecă, ci pentru a examina un simbol al vremilor noastre de prefacere ; articole de ziar, întîmplătoare, cu subiecte diferite şi tratate popular, citaţii de nume străine fără rost; polemici inofensive şi uneori de rea-credinţă: Propileele literare1. Aceleaşi obiceiuri de observaţie comună şi diversitate ziaristică, prinse acum în-tr-o factură nouă, emfatică şi vană : Necesitatea frumuseţii, o evoluţie stilistică, desigur. Interpretarea dată piesei Ma-nasse2 desluşeşte definitiv posibilitatea critică a d-lui S.-R. (După cum sumbra şi naiva dramă Andrei Branişte 3 îi conturează posibilităţile creatoare.) Bătrînul Manasse nu e, după d-1 S.-R., decît o copie a lui Nathan der Weise4. Singura trăsătură nouă constituie un defect: habotnicia. Şi, după comparaţie, d-1 S.-R. se admiră : „Se pare, deci, că puţintică literatură comparată n-ar dăuna criticii noastre". Fără îndoială, ceea ce numeşte d-1 S.-R. „literatură comparată* ar face să surîdă pe d-1 Drouhet5, autorul volumului Alecsandri şi Franţa. Drama lui Ronetti Roman se reduce, după d-1 S.-R., la „un exploatat incident de căsătorie (una hotărîşte socoteala părinţilor, alta alege inima) complicat cu ceva deosebire de religie". Apoi: „ca să guşti pe Manasse trebuie să sai de ici-colo" etc, D-1 S.-R. nu vede în toată drama decît dragostea dintre Lelia şi Frunză, şi se miră de ce aceasta dragoste e tratată sumar, fără zgomot, aproape în culise (una din calităţile piesei). Apoi nu pricepe rostul lui Manasse, alipit vag de acţiune prin vorba lui Schor : „Ce va zice bătrînul ?“ Această nepricepere complectă a celei mai bune drame scrisă în româneşte ne scuteşte de orice comentariu, în altă parte : Domnul notar6 este comparat cu Ţesătorii7, imposibilă comparaţie. Scriitorul S.-R. e dublat de un artist. Şi sub forma aceasta priceperea e aşa de capricioasă, încît nu ştim care dintre cele două însuşiri e „le violon d’Ingres" al autorului. Cîteva monografii străine, fără importanţă, devin nefolositoare din pricina unui stil complicat şi inutil. Istoria artelor e o probă fără replică de nepricepere şi, în acelaşi timp, de emfază. De multe din greşelile ei, care o fac imposibilă, ne-am ocupat altă dată (vezi Mişcarea literară, 10 ian. 1925). Criticile d-lui Tzigara-Samurcaş (la care d-1 S.-R. răspunde 334 cu atîta rea-credinţă în Ideea europeană) aduc singure dovezi definitive. Confuzia de metodă în definiri şi în stil e complectă. Termenii tehnici sîm confundaţi. Firida este identificată cu consola şi apoi cu absida ; dolmenul este o îngrămădire de stînci; pendentiful, un colţ triunghiular rotunjit. Apoi pretutindeni denumiri greşite, împerecheri de cuvinte nesigure şi chiar capricii în ortografie. Ne oprim. De altminteri, orice lectură a textului poate convinge uşor. Dacă ar trebui să reducem, impresionist, întreaga personalitate a d-lui S.-R. la o singură faţetă principală, sa faculte maîtresse, am spune : „confuzie prezum-ţioasă". 1926 G. BALŞ: „BISERICILE LUI ŞTEFAN CEL MARE" D-1 Balş publică într-un număr întreg şi excepţional mărit al Buletinului monumentelor istorice1, un studiu amplu asupra bisericilor lui Ştefan cel Mare, preţios prin conţinutul c\pus cu o metodă impecabilă ; un plan hotărît, care se desfăşoară fără de nici o şovăire. De fapt, nu avem multe i mtribuţiuni noi ; ne găsim doar în faţa unor lucrări spuse odinioară în proporţiuni reduse, dar cu perspective mai nuri (în L’Art roumain de Balş şi Iorga). într-adevăr, acolo 'i .1 urmărit evoluţia bisericilor moldoveneşti de la Şiret şi pîu.i la decadenţă, trecînd pe la planul simplu din epoca lui '•icl.m — pronaos, naos, altar — apoi pe la cel mai ampli-lu.it al lui Rareş — în plus, exonartexul şi cele două camere mici suprapuse, dintre naos şi pronaos, a mormintelor şi a i .'/aurului ; acolo s-au cercetat influenţele bizantine sau gome şi împerecherea lor fericită, influenţele mai vagi armene şti sau italiene. Acum, în volumul nou, nu avem decît aceleaşi chestiuni Imlicpiatc, de data aceasta, însă, asupra unei singure epoci: i Im Ştefan cel Mare. Doar unele detalii noi, mai ales în 335 descriere, şi mai multă minuţiozitate în caracterizare (trebuind să se studieze o singură undă din evoluţia bisericilor moldoveneşti). Apoi, un adaos considerabil de fotografii pentru fiecare demonstraţie. Volumul începe prin cîteva observaţii asupra influenţelor străine şi, imediat, urmează descrierile fiecărei biserici în parte. (De ce, în înşirarea lor, bisericile nu sînt orînduite totdeauna, ţinîndu-se seamă de cronologie ? Ex., cele anterioare lui Ştefan ocupă locul de la urmă.) Aceste descrieri dau cadrele precise ale unor viitoare monografii ; ca urmare firească, într-un capitol nou, elementele identice se strîng, excepţiile se lasă la o parte şi tipul arhitectonic răsare pur : plan bizantin, ornamentaţia gotică, sistemul de arcuri pe care e aşezată turla — prilej de zvelteţă — de influenţe nelămurite. Urmează cercetări speciale pentru orice ornament, pentru uşi, ferestre, contraforţi, socluri, semne lapidare etc. Totuşi, bisericile lui Ştefan cel Mare, eu toată, asemănarea lor, nu sînt identice. Dacă planul rămîne acelaşi, anumite amănunte permit o clasificare — parte ingenioasă în volumul d-lui Balş. Clasificarea desluşeşte definitiv că nu poate fi vorba de o evoluţie a tipului bisericilor lui Ştefan (urmărind cronologia). Grupurile arhitectonice sînt, rareori, amestecate. Fără îndoială, multe chestiuni vor trebui încă reluate. Influenţele străine pot ocaziona, singure, o nouă cer-cetare"',de sine stătătoare. Mai sînt însă, atîtea nesiguranţe, mai trebuiesc atîtea răspunsuri la atîtea întrebări, studii noi şi grele făcute tocmai pînă în îndepărtata Armenie, încît noi contribuţiuni nu vor veni tocmai uşor. Un alt studiu, mult mai posibil, şi pe care d-1 Balş, mărturisind de altfel, l-a schiţat numai, ar fi asupra picturii acelor biserici. Şi acolo influenţele sînt destul de grele de precizat. S-ar putea, însă, analiza şi caracteriza pictura noastră, întrebuinţîndu-se aceeaşi metodă pe care d-1 Balş a încercat-o asupra arhitecturii. D-1 Balş ne dovedeşte un spirit analitic şi o claritate în expunere, perfecte. Am cere doar şi o critică estetică mai accentuată, pentru fiecare biserică în parte, şi nu numai cele cîteva observaţiuni sumare asupra întregii epoci. (Acum, în volumul nou, d-1 Balş şovăie să găsească tipul bisericilor lui Rareş superior.) 336 în orice caz, volumul Bisericile lui Ştefan cel Marey deşi e o amplificare a unor lucruri spuse odinioară, e de » importanţă mare pentru artele româneşti. Sperăm, totuşi, că în curînd vom căpăta, în locul unor alte amplificări a studierii bisericilor lui Rareş, sau ale lui Vasile Lupu (lucruri preţioase şi în traiectoria activităţii d-lui Balş) o cercetare, pentru bisericile muntene, similară aceleia din L’Architecture religieuse en Moldavie. 1926 „RUMÂNIENS KUNSTSCHĂTZE" DE AL. TZIGARA-SAMURCAŞ într-o conferinţă sărbătorită la Viena, d-1 Tzigara-Sa-murcaş face, atît pe cît îi poate permite scurtimea unei conferinţe, o expunere a comorilor de artă de la. noi. Insistă,, mai ales, asupra neoliticului şi a asemănărilor între neolitic şi arta populară, apoi asupra bisericilor. România a fost la intersecţia tuturor influenţelor mari. De aici varietatea modelelor care se pot observa. Pentru preistorie, d-1 T.-S. crede chiar în începuturi proprii. Motivul spiralei, de pildă, îl duce la concluzii de o importanţă neaşteptată. (Supoziţiile asupra horei sînt, poate, extreme.) Apoi am vrea să amintim excepţia scoarţelor cu cbesenuri pentru arta populară cu moli vc geometrice. D-1 T.-S. exemplifică prin descoperirile lui l.aszlo sau invocă — admiraţie veche şi nedezminţită — autoritatea lui Strzygowski. Negreşit, mai cu seamă pentru vienezi, Strzygowski e un argument incontestabil. Conferinţa Rumdniens Kunstschdtze ne aduce schema teoriilor d-lui T.-S. asupra' artei României, teorii cu posibilităţi de concluzii însemnate. Calităţile lor pricinuiesc şi mustrările noastre ; cu perseverenţa bătrînului Caton în pornirea lui contra Cartagenei, terminăm la fel orice reflexii asupra <1 lui E-S. : n-are nici o remuşcare întîrziind atît amplifi-• •troa de care îl ştim singur în stare ? ft >7 33 T \ TACHE SOROCEANU Nu este uşor pentru un artist veritabil în ţara românească. Oficialii sînt complect nepricepuţi şi comenzile lor merg totdeauna spre venerabilii bătrîni, cărora nu le lipseşte decît talentul. Pentru un tînăr însă, lupta ca să dezmorţească sensibilităţi grosolane e tragică, încercarea inutilă a lui Don Quichotte împotriva morilor de vînt. Căci trebuie să facă parte din confrerii, să fie important sau linguşitor, să se agite fără încetare pentru o laudă oarecare. O exactă preţuire, avînd seriozitatea pe care o merită lucrul lui serios pentru care s-a chinuit îndelung, nu vine niciodată. Şi au fost interesante de văzut notiţele care s-au scris despre Tache Soroceanu, unul din cei mai autentici pictori ai noştri, cu ocazia magnificilor portrete expuse la „Grupul nostru", la care criticii improvizaţi cu zgîrcenie dăruiau cîteva laude convenţionale, se contraziceau, nu lămureau atîtea frămîntări, împărţeau cîţiva termeni fără înţeles. Să te frămînte un gînd, să vibreze în tine îndelung, să te obsedeze, să te bucure şi apoi să-ţi dea îndoieli, şi la tot acest freamăt, cînd vrei să te convingi de autenticitatea lui, să ţi se răspundă distrat, grăbit, incompetent — tragedie cumplită... Am'savut satisfacţia să-l descopăr pentru mine chiar de la început. în cîteva săli cu nume cunoscute, un nume necunoscut. Printre o mulţime de flori şi figuri convenţionale, minunata prospeţime a doi adolescenţi alături, în mijlocul naturii. Linii largi, vibraţii calde, aspect de puritate şi de poezie. Apoi, după un an, noi variaţii cu aceeaşi viziune : Primul fruct. Perechea ţinea un copil. De atunci însă, rarile apariţii ale lui Tache Soroceanu, prin exerciţii, vădeau tot mai multe încercări de culoare, acum mai caldă, mai plină, mai tranşantă ca la început. Expoziţia ultimă a demonstrat că preocupările mergeau în acelaşi timp şi înspre text. Acum, mai ales, o încercare, cea mai importantă posibilă : omul. Tentativa de a-1 adînci în ce are el mai caracteristic. De a-i surprinde, sub atîtea detalii, esenţialul. Fiecare portret, alt punct de vedere, cu toate că aceeaşi metodă de disecare exactă, fără complezenţe. Portretele, cu toate că fiecare de- 338 pinzînd de model, au, totuşi, poate, o înrudire caracteristică ; din toate se desprinde o impresie de tragic iremediabil, impresia pe care o degajează în special ochii. Tragedia aceluia căruia îi vibrează prea mult sufletul, sau a aceluia care e prea împăcat — imbecil — cu viaţa, a aceluia pe care bătrî-neţea îl surprinde cu o păpuşă în rnînă, sau a femeii cu dorinţi neistovite, obosită de lupta zadarnică de a se potoli. Unul din portrete e mai ales desăvîrşit: Mama. Bătrînica galbenă şi încreţită, strînsă pe sufletul ei duios. Şi în faţa ei de mirare cum nimeni, lăsînd la o parte competenţa problematică, n-a fremătat, nu şi-a recunoscut amintiri umile dar consolatoare de atîtea ori. La orice exemplu de zbucium interior mă nedumireşte faptul cum oamenii, în drumul lor spre moarte, pot asista atît de calmi. Ce motiv de orgoliu de a-mi spune răspicat admiraţia cu zece ani mai devreme ca ceilalţi, de a nu crede că e neqesar ca omul către care ţi-o îndrepţi să fie neapărat mort sau, în cel mai bun caz, bătrîn, adică atunci cînd nu-1 mai interesează. 1931 GÎSCA MISTICĂ La Salonul oficial actual există o gîscă fenomenală, operă a unui tînăr sculptor de talent, d-1 Vasiliu Fălticeni. Gîsca de obicei este o pasăre paşnică, inofensivă, prăjindu-şi la soare albul imaculat, sociabilă cu tot capul ţinut sus, semn de multă încredere în sine, şi corpul ei greoi încearcă să se balanseze graţios la orice mişcare, coada şi gîtul fiindu-i în perpetuă pendulare. Dar gîsca d-lui Vasiliu se trage din cine ştie ce străbuni neîmpăcaţi cu platitudinea vieţii, căci încearcă să se agite, în picioare ca un cocoş, să se apropie de cer, să despice aerul cu frămîntările ei interioare. S-a desprins definitiv din cîrd, şi acum închină un imn Ledei1. 339 Mi-am amintit, privindu-i trepidaţiile de bronz, de o altă gîscă, tot aşa de plină de aspiraţii, dar şi mai extraordinară, căci era veritabilă, din carne şi pene. Scena s-a petrecut la Cavarna-port — cîteva căsuţe de pescari sprijinite de dealurile de cretă, în faţa mării mereu reîncepute. Apa nesfîrşită apare în fund sumbră, şi apoi tot îşi deschide culorile apropiindu-se de mal, unde devine subţire, roză şi albă, sclipitoare. în acest ţinut pustiu, gîştile şi raţele, lăsate în voie, vin în eîrduri la marginea mării, şi, cu accente de satisfacţie, se rotesc pe ultimele valuri. Dar într-un început de seară, la ora cînd umbrele încep să curgă miraculoase, una din gîşte a luat o hotărîre surprinzătoare. S-a despărţit hotărît de grup, şi a început să se depărteze, iute, voiniceşte, de uscat, scoţînd ţipete triumfale. Tovarăşele neprihănite i-au rămas cu privirile după ea. 2 Eram cîţiva pe plaja minusculă, am privit aventura mai întîi amuzaţi, apoi curioşi cu adevărat. La urmă, unul din noi, înotător, a plecat s-o prindă. Gîsca nu se mai vedea, dar se mai auzea uneori gîgîitul strident. înotătorul s-a făcut tot mai mic. După un timp s-a întors cu vorbele : „Era prea întuneric şi am pierdut-o din ochi. Zgomotele mării m-au împiedicat s-o mai aud.“ Nu ştiu dacă celebra gîscă a mai venit, şi nici n-am vrut să ştiur\Rămas singur în noapte, legănat de muzica apelor, m-am gîndit la toate aspiraţiile noastre inutile şi caraghioase. i932 TACHE SOROCEANU Va ierta Tache Soroceanu, care urăşte indiscreţia, că nu pot rezista tentaţiei de a mărturisi public toată admiraţia şi afecţia pe care i-o port ? Căci acest pictor, ca om, întruneşte toate calităţile unui artist ideal, aşa cum şi-ar închipui credinţa populară : generos, cald, întotdeauna ghicindu-te şi ■340 fiindu-ţi aproape în clipele grave, fără a avea nevoie de întrebări dureroase, entuziast şi deprimat pe rînd, trăind singuratec fără să urască oamenii, şi preocupat mereu, cu freamăt neîntrerupt, de linie şi culoare. Tache Soroceanu este unul din puţinii oameni care te conving că lumea nu este cu totul rea, şi că nădejdile de copil îţi sînt încă permise. Am mîn-dria de a-1 fi preţuit cu mult înainte de a-1 cunoaşte, şi, cu toate că încă elev de liceu, de a fi ales, dintr-o expoziţie cu nume cunoscute, pe acest nume ce nu-1 ştiam : Doi tineri în faţa naturii (care trebuiau să reapară după un an cu un copil în braţe : Primul fruct), lucraţi cu linii de o graţie fermecătoare, în culori transparente, decorativi, amintind poate pe Puvis de Chavannes. Apoi, dacă urmăresc exact traiectoria, Tache Soroceanu a pictat flori, în care se vădeaţi tot mai mult preocupări de culoare, şi viziunea lui care devenea tot mai virilă. Această energie a culorii trebuia să-l facă să-şi schimbe şi textul : a lucrat cu delicii portretul, şi e epoca pe care o consider cea mai importantă, iar expoziţia ultimă nu este probabil decît. o fermecătoare întrupare: A studia oamenii şi a încerca să clarifici tainele mecanismului interior, poate exista o ambiţie mai mare ? Supremul scop al unui clasic. Şi singura posibilitate de a nu fi complect nenorocit, într-o lume care, mai bună sau mai rea, mai deşteaptă sau mai proastă, este aşa de diferită de tine. N-am ezitat niciodată să cred că, pentru anumite reuşite (căci, căutîndu-te şi făcînd mereu noi experienţe, eşti latal inegal), Tache Soroceanu este cel mai mare portretist român. Fiecare om apare cu silueta lui bine prinsă şi perfect suprapusă pe vibraţiile sufleteşti. Te plimbi prin galeria de tablouri a lui Tache Soroceanu ca printre prieteni pe care-i i ccunoşti uşor. Cu atît mai mult cu cît, după obiceiul clasic, pretutindeni se încearcă a se reda esenţialul. f se reproşează lui Tache Soroceanu o oarecare invadare a literaturii în pictură. Dar nu un om de litere ar putea s.i Iacă un astfel de reproş. Şi apoi, acesta este un punct de vedere ieşit din practica lui Manet, care căuta să prindă, ca mare glorie, lumina unei ore din zi, revărsată pe vreun zid. burghezul Augier în Gendre de Mr. Poitier notează discuţia, yi parcă vrea să ia partea discipolilor lui Manet împotriva acelora care pretind neapărat un subiect, de pildă un cîine 341 lătrînd în faţa unei pălării. Reuşita, în piesă, e deplină, dar nedreaptă : ar trebui să ironizezi toată arta Renaşterii, adică sursa cea mai inepuizabilă de frumos. Şi Tache Soroceanu are, pentru arta sa, tradiţia cea mai augustă. Pentru anumite portrete, cu un conţinut aşa de profund, se poate pune întrebarea curioasă : de unde a putut cunoaşte aşa de subtil pe oameni un artist ce trăieşte în deplină singurătate, înconjurat numai de fantomele închipuirii sale ? Ultima expoziţie de la Hasefer este o surpriză : numai nuduri, lucrate cu graţie, simţ al ritmului, vibraţie a liniei, sens adînc al unor forme uneori — ca să fac priceput ceea ce n-are cuvinte — se degajează parcă dreptul la viaţă şi parfumul unei flori, aşa de desăvîrşită, cu toate că firavă. Şi e păcat că oamenii care conduc această ţară nu se pricep decît să puie taxe vamale enorme la importul uleiului, creînd dificultăţi imense picturii, sau să încurajeze pe neghiobii politiciani, în loc de artiştii veritabili. Unde se găseşte pricepătorul care să-l trimtă imediat şi cu forţa pe Tache Soroceanu în străinătate ? îmi închipui ce proporţii ar lua arta lui care contează aşa de depline reuşite. Ce cred despre expoziţia de la Hasefer ? Aş fi vrut s-o cumpăr întreagă şi n-am fost în stare să cumpăr un singur desen. Admiraţia, oricît de fremătătoare, nu este un dar prea puţin preţios pentru un artist, fie el cel mai dezinteresat din lume ? ■s 1932 ARTA ROMÂNĂ BISERICEASCA 1 1. EVOCĂRI Nu pot să încep aceste adnotări fără să nu pun în fruntea lor numele lui Gneorghe Balş. Desigur, el credea că există cîţiva specialişti care urmăresc cu de-amănuntul studiile lui, dar n-ar fi presupus că acele studii aride, lucrate cu trudă pe spaţii lungi de timp, ar fi putut suscita entuziasme. Am 342 primit apariţia lor, pe cînd eram student, ca pe o revelaţie. Deodată, cunoştinţa unor valori artistice, oarecum la înde-mînă, fără obligaţia de a le cerceta numai în copii. Primul studiu termină L’Art roumain al d-lui Iorga, pe care îl citisem de aproape, nu puteam să am îndoieli pe atunci, dar rămăsesem cu o mulţime de nelămuriri. Date interesante, detalii surprinzătoare, dar lipsa unui plan precis pentru sprijin. Şi alături, mică prin comparaţie, munca lui Gheorghe Balş. Se găsea de pe atunci, cu toate că concentrat, schema artei moldoveneşti, cu toate concluziile la care se putea ajunge, şi, mai tîrziu, autorul nu avea decît să amplifice aceeaşi lucrare, adueînd noi amănunte şi noi puncte de vedere : biserica moldovenească în diferite timpuri, cînd a avut în evoluţia ei momente importante de înflorire sub Ştefan cel Mare, de deplină închegare sub Petru Rareş şi de magnifica decadenţă sub Vasile Lupu. In toate aceste lucrări, aceeaşi ordine miraculoasă, căci găseşti răspuns pentru orice întrebare, şi aceeaşi impresie că a fost fiecare chestiune complect elucidată, şi că fiecare biserică o poţi cunoaşte în toate detaliile şi măsurile ei. Cunoscînd aceste tratate, am avut prilejul binefăcător să vibrez pentru o nouă formă de frumuseţe, să îndeplinesc călătorii neobicinuite la un student pentru cine ştie care biserică veche, şi uneori să rămîn cîteva săptămîni în preajma vreuneia din ele pentru un studiu din care emoţia nu lipsea nici o singură clipă. Credinţa că mi-am găsit o preocupare care să mă reţie pentru todeauna o aveam cu violenţă şi uneori acum, după atîta vreme, cînd întîm-plarea mă aduce în faţa unei mici biserici vechi, apariţie minunată, vibrez cu aceeaşi intensitate, şi mă întreb dacă nu cumva o fatalitate nu m-a făcut să mă rătăcesc pe drumuri care, temperamental, nu mi se potrivesc într-atît, ca să mă satisfacă. Prima carte a lui Gheorghe Balş corespundea cu primul congres bizantin, ţinut la Bucureşti. în prima zi, entuziasmul românesc era mare, şi incinta Fundaţiei se vădea prea mică pentru toţi amatorii de spectacol. Dar de a doua zi, am avut impresia că sînt singurul dintre străini care urmăreşte iu stricteţe toate conferinţele. D-l Iorga se indigna că nici un student nu are o astfel de curiozitate. Este ciudat, dar în ţara în care se găsesc aşa de multe modele bizantine, şcoala nu spune nimic despre ele, şi îţi oferă alte exemple de admi- 343 raţie, de obicei mult mai naive. Nici în seminare nu se studiază arta noastră bisericească. Cunoştinţa se face numai întîmplător. La congresul bizantin am urmărit pe marii savanţi Charles Diehl, Millet1 (graţie căruia arta bisericilor sîrbeşti este perfect studiată), Gregoire etc. De la noi şi Gheorghe Balş. Cu toate că s-a promis o continuare, congrese bizantine nu .s-au mai ţinut multă vreme. La noi, s-a uitat iarăşi de importanţa artei noastre bisericeşti. Numele lui Gheorghe Baiş apărea foarte rar, discret ca totdeauna, descoperit numai de •cei ce se ocupau special în direcţia asta. Acelaşi studiu, complectat mereu, asupra bisericilor moldoveneşti. G. M. Canta-cuzino susţine, în articolul preţios din Revista Fundaţiilor, că Iară îndoială că Gh. Balş ar fi făcut acelaşi lucru şi pentru bisericile muntene. Mă întreb dacă o viaţă de om ar fi ajuns pentru o aşa de imensă lucrare, mai ales cunoscînd rigurozitatea de savant a autorului. Gheorghe Balş a murit discret, după cum trăise.' Fatalitate, tocmai la întoarcerea de la un congres bizantin. Nimeni n-a sesizat importanţa covirşitoare pentru noi a acestui nume, închis într-un chenar de doliu. Toată lumea avea alte preocupări : tot atunci murise Alexandru Mavrodi. 2 Şi totuşi, din pricina trudei fără zgomot a lui Gheorghe Balş, putem să avem încredere în soarta acestei ţări... ■s 2. diferenţa dintre bisericile din moldova şi cele din muntenia Fără îndoială, cunoaşterea bisericilor din Muntenia se poate face numai fragmentar, căci pentru ele nu avem la îndemînă un studiu complect de Gheorghe Balş. Pentru Transilvania lipsa este şi mai mare. Avem norocul că Bucovina, locul unde se află cele mai bogate biserici vechi, a fost -considerată ca nedespărţită de Moldova. Pentru Muntenia, avem mai întîi studiul amplu asupra acelei minuni care se numeşte Biserica Domnească din Curtea-de-Argeş, şi apoi cercetări izolate, unele aprofundate, dar pe spaţii fatal reduse, în Buletinul monumentelor istorice. Bisericile din Muntenia prezintă o mai mică importanţă ca cele din Moldova. Avem şi aici exemple desăvîrşite, dar :344 originalitatea lor e mai puţin degajată. Cele mai adeseori sînt copii perfecte după modelele din Bizanţ, în timp ce în Moldova asistăm la o evoluţie personală (chiar dacă făcută din influenţe externe.) La bisericile din Muntenia, influenţa orientală este deplină. Planul este bizantin, detaliile toate sînt bizantine. în Moldova, găsim o îmbinare de influenţe bizantine în ceea ce este esenţial, şi de amănunte gotice, do-bîndind din îmbinarea aceasta, nu un rezultat diform şi artificial, cum ar fi fost de aşteptat, ci un tip nou, desă-vîrşit realizat. Şi într-un loc şi în altul, acelaşi plan de influenţă bizantină, adică ceea ce este esenţial: pronaosul, naosul cu cele două sînuri schiţînd forma crucii, şi altarul, sub formă semicirculară. O ferăstruică din fundul altarului, proscomidia şi diaconiconul la fel aranjate, intrarea şi celelalte ferestre identice. Dar în Muntenia totul continuă să fie bizantin, arcurile ferestrelor şi ale uşilor sînt în plin centru, turla se aşează direct pe tambur. în Moldova, influenţa gotică a fost importantă. (Mai ales venită din Polonia.) Toate detaliile sînt gotice. Ferestrele şi uşile sînt în ogivă. Pe tambur, se ridică întîi o stea (cîteodată două stele), şi apoi se înalţă turla. Se capătă astfel o înălţime care trebuie susţinută de contraforţi. (Există mici contraforţi, dese-nuri frînte, chiar şi împrejurul turlei.) Impresia pe care o degajează orice biserică din Muntenia este, în miniatură, aceea pe care o degajează orice biserică bizantină, cît de fastuoasă ar fi : de greoi, de lipsă de graţie. O biserică moldovenească se ridică sprinten, şi apariţia ei, în mijlocul satului şi a pomilor, este surprinzătoare. Cu toate că, suferind atnîndouă artele aceeaşi influenţă importantă, avem două impresii diferite. Aşadar, Milcovul a pus între Muntenia şi Moldova o barieră mult mai puternică decît s-ar crede. 3. BISERICA MOLDOVENEASCA Am spus, bisericile moldoveneşti sînt cele mai interesante >i ridică cele mai multe probleme. De aceea poate şi Gheor-*>lic Balş le-a ales pentru studiu. Nu avem numai exemplare de valoare, dar de sine stătătoare, ci una se leagă de cealaltă, formînd la un Ioc o evoluţie, cu începuturile, grandoarea şi decadenţa ei. Evoluţia unui stil este semnul cel mai 345 sigur al vieţii. Micile excepţii sau întârzieri sînt făcute să te uimească şi mai mult regula generală. înainte de Ştefan cel Mare, cîteva biserici numai, unele de zid, cele mai multe in lemn, cîteodată complect influenţate de stilul gotic, dar altele prezintînd, cu toate că în mic, toate caracteristicile stilului moldovenesc. La Şiret sau la Rădăuţi (o nefă centrală şi două nefe laterale), găsim exemple perfect apusene. Dar tot la Şiret există şi o biserică de stil moldovenesc. Din Mirăuţi nu se poate scoate o concluzie, căci a fost complect renovată. Ştefan cel Mare, după cum oricine ştie, îşi încheia orice luptă cu o biserică şi, după fiecare măcel, simţea nevoia să se închine. Astfel de la el au rămas foarte multe biserici, înşirarea lor este impresionantă. Bineînţeles, în Gheorghe Balş se găseşte tot inventarul. Baia din 1467, reconstruită în sec. XVII, şi apoi în zilele noastre. Pictură nu are, de aceea se mai numeşte Biserica Aibă. Pătrăuţi, 1487, biserică simplă de început de domnie. Milişauţi, 1487. Apariţia contraforţilor. Distrusă în timpul marelui război. Sf. llie, Suceava, 1488. Apare turla cu baza în formă de stea. Voronăţ, una dintre cele mai celebre. Se găseşte pe perete up portret superb al lui Ştefan cel Mare. Sf. Nicolae, Dorohoi, 1495. Popauţi, Botoşani, 1496, seamănă cu cea din Dorohoi. De această biserică mă leagă o amintire caracteristică poate. Acum cîţiva ani, s-a anunţat o conferinţă a d-lui Iorga, la Sorbona, în afară de ciclul obişnuit pe care îl ţinea şi atunci. Era o asistenţă celebră, şi îmi aduc aminte de Charles Diehl. Conferinţa se intitula : Influenţa Orientului asupra Occidentului. Spre surprinderea tuturora, d-1 Iorga a vorbit aproape tot timpul, improvizînd, după obicei, despre biserica Popăuţi. Sf. Gheorghe, 1492, aproape la fel cu cele două dinainte. Sf. Nicolae [Domnesc], Iaşi, 1493, mărită în sec. XVII, şi restaurată destul de prost sub regele Carol I, de Lecomte du Noiiy. Sf. loan, Vaslui. 346 Huşi, 1495, transformată complect. Tazlău, 1496, biserică de mînăstire. Războieni, 1496, un alt tip, fără turlă şi abside laterale. Neamţ, 1497, cea mai mare a epocii. Arbora, 1502, Reuserd 1504, Dobrovăţ 1504. V olovăţ şi Bălineşti sînt construite în altfel, dintr-o influenţă romanică. Putna a fost refăcută complect ulterior. Nu mai ră-mîne de atunci decît turnul tezaurului. Urmaşii imediaţi ai lui Ştefan cel Mare îi continuă stilul. Astfel Sf. Gheorghe din Suceava a lui Bogdan Chiorul seamănă cu cea din Neamţ (1514). Parhăuţi, 1522, seamănă cu Arbora. De acelaşi tip sînt şi modestele Şipote şi Văleni. Toate aceste biserici alcătuiesc un tip al lor, şi diferenţele sînt minime. Formele interioare sînt deplin bizantine. Biserica se împarte în trei, altarul, naosul şi pronaosul. Altarul este semicircular, cu două 'mici încăperi de o parte şi de- alta pentru trebuinţele cultului, proscomidia şi diaconi-conul reduse uneori la simple nişe, în grosimea zidului. Altarul are la mijloc o fereastră, şi e ridicat cu o treaptă sau două deasupra restului bisericii. Naosul e dreptunghiular şi are pe margini cîte o absidă. Deasupra are patru triunghiuri rotunjite, pendentifi, pe care sînt pictaţi Apostolii, şi care rotunjite, pendantifi, pe care sînt pictaţi Apostolii, şi care Pronaosul, la fel dreptunghiular, este separat de naos prin-tr-un perete, cu o uşă. (Una din primele reparaţii ulterioare a fost dărîmarea acestui perete, ca să se facă mai mult loc pentru credincioşi.) Bolta pronaosului este susţinută de patru arcuri în plin centru. Şi pronaosul şi naosul au cîte o fereastră de o parte şi de alta. Acesta este tipul general. Mai bogate nu sînt decît bisericile de la Neamţ şi Dobrovăţ, care au cîte un comparti- ment suplimentar între pronaos şi naos, amintind astfel epoca lui Petru Rareş. Acesta este tipul bizantin transmis de la Sf. Munte prin Serbia. In exterior, bisericile au detalii gotice. Uşile, ferestrele, ornamentele sînt în ogivă. Contraforţii apar, sprijinind biserica, sau mai mici, turla. Dar mai interesant ca orice este sistemul de îmbinare a stilului gotic cu cel bizantin. Anunţe, cum un plan bizantin reuşeşte să se înalţe, să se exprime 347 într-un chip atît de sprinten, fără să se observe deloc contrafacerea. Şi dacă pentru plan sau pentru ornamente se găseşte totdeauna un model, pentru îmbinarea lor artistul nostru (poate şi el un strein) rămîne un admirabil inventator. Este un element arhitectonic venit din altă parte, din Armenia, poate, după cum se găsesc în Armenia „doine" perfect asemănătoare cu ale noastre ? Un răspuns definitiv nu s-a dat încă. De la început, bisericile moldoveneşti au pornit mai subţiri şi mai lungi, decît e obiceiul la o biserică pur bizantină, de aceea a fost nevoie de contraforţi. Dar, prin abilitate, meşterul a reuşit să le înalţe încă : turla nu e aşezată direct pe tambur, ci între ele se mai găseşte o stea. Sistemul de arcuri pe care s-a reuşit această înălţare e ingenios. Acesta este tipul pur al bisericilor moldoventeşti. x\şa de perfect că, cu toată bogăţia din timpul lui Petru Rareş, Gheorghe Balş ezită dacă nu trebuie să aleagă totuşi bisericde lui Ştefan cel Mare. Din aceeaşi cauză, am crezut negesar să întîrzii, chiar în acest studiu mic, asupra acestei epoci. * După Petru Rareş, începe decadenţa. Decadenţa nu presupune o lipsă, ci un plus. Ea a putut da naştere artei magnifice a lui Vasile Lupu, Şi vestita Trei Ierarhi este exemplul unfei arte care trebuie să se sfîrşească. Bogăţie exagerată de forme şi de ornamente. De la stilul nud al lui Ştefan cel Mare distanţa este imensă. Curînd această artă va trebui să fie considerată definitiv terminată, şi ar fi ridicol să încerci s-o refaci, după cum ar fi ridicol să construieşti o biserică gotică. Mersul artei noastre bisericeşti s-a isprăvit, cu începuturile ei, epoca de înflorire, de glorie şi de magnifică încheiere. 4. ORNAMENTE Ce este extrem de interesant e de a cerceta toate amănuntele prin care această artă se valorifică. Mai întîi, pictura. Şi în Moldova, ca şi în Muntenia, pictura bizantină. Adică efecte de culoare. Cele mai extraordinare impresii se 348 degajează. Arta frescei nu este deloc simplă. Ea a ridicat o mulţime de probleme chiar în zilele noastre. Sfinţii sînt aranjaţi într-o ordine anumită, cîte unul şi nu în grup, şi mereu altcineva este pictat în exterior, în pronaos, în naos, sau în altar. Examinaţi mai de aproape, ei sînt cam asemănători, stîngaci în cele cîteva mişcări simple care le fac, părînd înţepeniţi. Dar şi portretele nu lipsesc. Logofătul Tăutu de la Bălineşti este admirabil, cu o viaţă interioară, făcut parcă de un pictor apusean. Dar nu astfel trebuie examinată pictura bizantină, ci să priveşti în întregime marea bogăţie de culoare, luminile cele mai neprevăzute. (îndeosebi trebuie să ne gîndim la bisericile din Bucovina.) în bisericile noastre muntene sau moldovene se găsesc cele mai preţioase modele de pictură bizantină. Apoi, pretutindeni se păstrează comori, icoane, evanghelii, candelabre, de o frumuseţe neînchipuită. Desigur, o enumerare şi o amănunţire a acestor bogăţii ar pretinde un studiu lung, şi nu cîteva cronici, şi ele greu de găsit. în orice caz, pentru a avea o idee de tot ce poate conţine acest tezaur, oricînd la îndemînă pentru cercetat (românii ies din şcoală Liră nici o iniţiere), propun o vizită la comoara mînăstirea l’utna. După ce te-ai familiarizat, oarecum, cu construcţia generală a acestei arte, descoperi cu neînchipuită bucurie fiecare detaliu. Şi după ce ai observat toate elementele prin care aceste biserici se înrudesc, mai pe urmă întîrzii cu înclinare pe ornamentele mai puţin importante, dar fermecă-i oa re, care le diferenţiază. Cu ce surprindere constaţi discurile din jurul Dragomirnei, cu toate că pentru o explicaţie presupui tot îndepărtata Armenie. Sau la Sf. Dumitru din Suceava, a lui Petru Rareş, cînd descoperi, sculptaţi pe pisanie, doi îngeraşi, dolofani şi graţioşi, susţinînd o coroană de lauri, de provenienţă italienească. 5. BISERICA HUMOR Concluzii Nu pot să insist asupra fiecăreia dintre aceste biserici. I >,ir la o alegere, aş începe cu Humor, nu pentru că e cea in.ii frumoasă, ci pentru că e legată, mai mult ca oricare 349 alta, de amintiri personale. Humor este la 7 kilometri de oraş Gura Humorului, care are de cealaltă parte, la o egală distanţă, celebra Voronăţ. Am stat la Humor aproape o lună, m-am strecurat pe toate cărările, cu toate că au trecut zece ani de atunci. Dar şi fără alte explicaţii, Hurftor este de o graţie nesfîrşită. Oare spărtura din gard, pe unde treceam de mai multe ori pe zi, pînă la biserică, mai există şi acum ? fără îndoială, subiectul este prea vast pentru a încăpea într-o cronică. Cum a avut timpul Gh. Balş — şi e bine să închei cu numele lui, ca un omagiu, căci oricine se va ocupa de 2cum înainte în direcţia aceasta, va trebui să-l utilizeze — $ă adune un material aşa de vast şi să-l claseze, rămîne un mister. Dar rămîn încă multe nelămuriri, oricine poate porţii la lucru pe contul lui. De altminteri pentru Muntenia nu 5-a lucrat decît fragmentar. [...]Ce muncă poate fi mai însemnată decît aceasta ? Iar modelele la dispoziţie. Cu ce vom fi noi românii folositori dacă vom înţelege perfect cîteva forme de artă din Apus, pentru care s-au găsit de multă vreme toţi cercetătorii ? Şi apoi, aceste biserici vechi au o valoare mai mare decît data lor. Privipi-le, ele au privilegiul fiinţelor vii : palpită ! 1935 SCANDAL ÎN JURUL UNEI SCULPTURI La Londra trăieşte şi lucrează de mulţi ani americanul evreu Iacob Epstein *, sculptorul foarte apreciat şi combătut în toată lumea anglo-saxonă. în 1908, cînd Epstein avea deja 28 de ani, cele 18 nuduri enorme cu care a împodobit interiorul şi exteriorul Asociaţiei Medicale Britanice au provocat un scandal nemaiîntîlnit. A urmat apoi monumentul de la Pere Lachaise, Paris, ridicat pe mormîntul lui Oscar Wilde. Poliţia pariziană a acoperit unele părţi ale monumentului cu o voluminoasă frunză de măslin, făcută în bronz. 350 Studenţimea înfuriată a desprins frunza de bronz şi a primblat-o în fruntea procesiunii pînl la Cafe Royal. în 1925 basorelieful Rima, expus în Hyde Park, Londra, cauzează un imens scandal din cauza mîinilor butucănoase ale femeii reprezentată acolo. Se ţin discursuri de protest prin colţurile parcului Hyde. Săptămîna trecută ziarele engleze au refuzat să publice fotografia noii lucrări a lui Epstein. Criticul şi romancierul Chesterton 2 a declarat sculptura aceasta drept cea mai gravă insultă adusă reEgiei vreodată. Căci e vorba de o sculptură monumentală, reprezentând pe Isus, cu cununa de spini şi mîinile legate. E de două ori şi jumătate mai mare decît un om. Ecce Homo îl reprezintă pe Isus într-un chip elementar, aproape ca un bloc de stîncă prăvălită de pe culmi şi desenată de accidentul naturii. Capul are ceva din brutalitatea şi grosolănia unui neregulat accident geometric al naturii. Ceva cubist şi totodată egiptean, în ceea ce priveşte configuraţia şi proporţia. iîn faţa recentelor proteste, Iacob Epstein, deprins de ani cu scandalurile, a răspuns că preţul statuii este de 15.0C0 dolari şi că ar dori s-o vadă într-o biserică modernist construită, care ar aduce prinos Domnului prin mijloacele artei contemporane. Ziarele americane s-au grăbit să reproducă opera lui Epstein, refuzată de presa engleză. Şi probabil că în cele din urmă tot un american va cumpăra şi oferi unei biserici sculptura în discuţiune. 1935 TRANSFORMĂRI Sînt anumite gusturi care se schimbă foarte încet, ori de cîte ori ai protesta. Nu pricep cum Hortensia Papadat-Rengescu nu e preţuită cum se cuvine, cînd mi-am dat seama ele marele ei talent de foarte multă vreme, de pe cînd eram încă pe băncile şcoalei, şi de atunci n-am încetat s-o scriu 351 de cîte ori mi s-a prezintat ocazia. Dar alteori, gustul tău este atît de iute împărtăşit, că această repeziciune te înspăimântă iarăşi, şi te temi de o dreptate prea lesne cucerită. De puţină vreme m-am extaziat de frumuseţile aspre ale Gavarnei, ţinut dezolat şi pustiu, unde fiecare dintre puţinii oameni pare că păstrează un secret. Acum sînt acolo şase vile şi se pregătesc altele. Cine a cunoscut Balcicul de acum zece ani va purta în el o melancolie ca după o moarte. Turcii, ultimul rest de culoare locală, pleacă şi ei. Numai mormintele lor îi vor aminti. Am scris aici de excepţionalul talent al unui pictor necunoscut : Gheorghe Juster. Surprinsesem la el lumini excepţionale. Nu este un an de atunci. Acum tablourile lui se caută de către cunoscători. Iar Juster anunţă pentru sfîrşitul lui octombrie o expoziţie în sala Mozart. 1935 PICTORI CU TALENT Am impresia că nicăieri românii n-au făcut mai mari progrese decît în pictură. Sînt pînze, ale pictorilor cunoscuţi, care ar suporta şi în străinătate pe criticul cel mai pretenţios. Oricine a putut admira, cu toată emoţia, Balcicul văzut de d-1 Lucian Grigorescu.1 în sala Mozart am cunoscut cu mare bucurie tablourile domnilor Drăguţescu şi Tomaziu. Cel dintîi, pricepîndu-se să concentreze, să prindă linia esenţială, să fie pregnant. Al doilea, un nuanţat meşteşugar, înţelegînd prin acest cu-vînt rafinamentul în migală, în care au perseverat cei mai mari artişti. Specialiştii vor explica poate care e calea pe care aceşti doi pictori de mare talent vor trebui să înainteze. Mă bucur să fiu printre primii care fără de nici o îndoială le urează : „drum bun !“ 1936 352 BULETINUL No. 68 Şedinţele de Marţi 2 Dec şi Miercuri 3 Dec 1924- vig I Comunica-ea măruntă a d-lui D. Anton Holban asupra volumului „fcrtorift ArWol'^ df M SirnFi,RP.3D..-Himr;ce :nu .'C'itur■ N*;Mio a-'ă. Iîh£ii .. Despre cartea d-Iui Simioruacu-H-' *’a .^Mopa? mitra ţţ'4*f /*»£' clrstui de aproape. I)-l Halea, In ,. Viate, Rst|f|gps8#8^ s’^ deplaTtt'ţrţpii^U^^K ţ •’ ■.:.■: :■• a .î iv :/<■ H-i-tiia» 1 bura aţa. de mult. mntr'crMk; şi .fără text. Sinşur d. Txigttra Samufatf d lui Simumascu-B; ar&ţhwi tfe,‘ proprietăţi de terrrteni^^lţNi >4*4 ’ .■ r- n ■■!■■„, ; . ’C-V ■ ■■■.i, i.i ~ ■ fri ■■ ui: sţ: mm-elor Isiorirtr di . -"t< t iţii Cred că toate cie^exTtStwl se eonfundă^ffiţ^t«tJsai limba, pe care autorul o elementare, este tojpţi pretenţipasăj, ■ într'adevSr, up mftri>ta1jig*î rt- e cr A ., : it- r ■ !' ■ va i. Io- de oi L. i !. .'o'.:-.' ■ . .să pr'.i : !llli* de- -M-. ilei;l. ■ i .--r i . un, cadrul universal, drsvollă de obieinuestc  $e împartă usalerife după fţ. !.m - ■ ■ . v st ■>:•:■ Comunicarea măruntă a lui Anton Holban în Buletinul Institutului de literatură, 1924, despre cartea lui M. Simionescu-Rîmniceanu, Istoria artelor „G 3 Oh -O 'o E c PJ < < 5 O PICTORUL CIUCURENCU Expoziţia Ciucurencu s-a închis. Ea a fost cea mai mare surpriză pentru toată lumea. S-a descoperit că Pallady poate fi continuat. Sînt emoţii impalpabile răspîndite pe foaia de hîrtie. Culorile cele mai proaspete. Publicul a admirat de data aceasta cum se cuvine: dovadă, mulţimea cumpărătorilor. Dar cu surprindere am descoperit cîteva tablouri admirabile încă nevîndute, şi cred că un anumit verde nu-1 voi uita niciodată. Cunosc obiecţia : acest fluid arată uneori facilitate, construcţie prea conştientă, stratageme. Am văzut însă şi o greutate în care Pallady este un mare meşter. Şi chiar cea mai adîncă psihologie. 1936 HENRI CATARGI Şi de Henri Catargi trebuie să se ţină neapărat seama. De viziunea prin care priveşte el lumea. De simplicitatea care se degajează. Unele tablouri rămîn ca nişte obsesii. 1936 CRONICA PLASTICA Uneori constaţi că în ţara noastră, oricîte deziluzii ai avea, se fac progrese. Sînt pagini de literatură care pot fi cercetate cu pretenţii, ca şi cum ar fi scrise într-o ţară cu 353 tradiţii vechi. Versurile cele mai subtile se formează din împerecherea unor cuvinte care păreau că nu pot să aibe decît relief. în teatru am avut realizări mari, chiar dacă acum se pare că nu mai putem înlocui pe bătrîni. în muzică Enescu ne îndreptăţeşte cel mai mare orgoliu. Am impresia că în pictură se pot găsi cele mai mari surprize. Cu toate cataclismele care se anunţă, chiar dacă materialul e scump, iar amatorii bogaţi rari, adeseori descoperi cîte un om care ar vrea să-şi exprime cu fidelitate o viziune personală. Petraşcu sau Pallady pot cinsti orice colecţie de artă din străinătate. Cîţiva tineri ne-au asigurat că pot să continue pe cei bătrîni. De curînd, prin Ciucurencu, s-a văzut că sîntem în stare să surprindem emoţiile cele mai rafinate. Arta lui Jiquidi mi se pare că întregeşte lumea pe care ne-o prezintă pictorii la noi. Avem prin el un nou model de exprimare artistică de cea mai bună calitate. Cu cea mai mare satisfacţie voi căuta să-i surprind esenţa. Un cu-vînt ar rezuma : comicul întâmplărilor noastre zilnice. Prin linii totdeauna caracteristice, care ne asigură că avem în faţă pe un mare desenator, asistăm la piesa care se joacă şi în care sîntem actorul principal. Lăutari cîntă de zor, încercînld să lumineze cu muzica o atmosferă mizeră. Şi e •^grotesc violoncelistul care are pretenţie de muzician. într-o cameră căreia nu-i lipseşte nici un ornament ca să aibe o eleganţă stridentă sînt musafiri. Trataţia dulceţii — roşie (abia marcată, pentru ca ridicolul să reiasă şi mai limpede şi să simţi sarcasmul autorului), copii instalaţi, insuportabili, la care domnii streini se cred obligaţi să surîdă binevoitor. Sau grădina de vară, cu mesele goale şi cu scaunele verzi împrejur. Chelnerii aşteaptă cu şervetele la spate. Muzicanţii îşi încordează instrumentele (chiar dacă pianul va fi obligatoriu dezarticulat). La o masă doi ţărani beau. Chiar titlurile tablourilor arată intenţia de şarjă a autorului: O ţuiculiţa, Leibu şi frat’su (neapărat cu umbrele şi cu perciuni) ; Fata de la Sîmbăta; Şapte gîşte. într-un interior burghez bine aranjat, lungită pe pat, o cucoană citeşte cu delicii. Sau, dimineaţa, femeia care se spală, fără grija să fie graţioasă. în preajmă, ligheanul şi cana. Atelierul de croitorie 354 sau Mutatul. (Cucoana care inspectează ca sa vadă dacă nu lipseşte nimic.) Inaugurare, o grădină de vară, cu titlu pompos, un gard, steaguri, plante şi mese goale. în linii lapidare sînt prinse diferite aspecte ridicole, care mobilează viaţa noastră de fiecare zi în Bucureşti. (Numai un subiect lipseşte. îl sugerez : rafturile cu mîncarea suculentă care nu lipseşte de la nici un restaurant.) Paul Morand, în reportajul asupra Bucureştilor 1, le prezintă îndelung şi chiar explică un fel de mîncare, numindu-1 „orgueil de belier". Avem ilustraţia cea mai bună pentru celebra poezie a lui Rimbaud, Sur la place de Carleville. Nu acest singur sens se poate extrage din priveliştea pe care ne-o oferă Jiquidi : comicul (există şi Pristanda, căci e normal ca să-şi aibe şi Caragiale locul aici). După cum la Charlie Chaplin fiecare gest ridicol are un înţeles tragic, la jiquidi constaţi că grotescul este un mijloc pudic de a ascunde unele duioşii. Atelierul de croitorie cu fetele încovoiate inepuizabil la maşina de cusut, între manechine care vor să ţie locul oamenilor, conţine mai mult decît o voinţă de ridiculizare. Copii de ţăran privesc proşti şi delicaţi în acelaşi timp. Naivitatea copiilor care joacă e fermecătoare. 1 )ar cel mai sigur sens al viziunii pe care ne-o oferă Jiquidi : Morile şi plantele nu lipsesc din tablouri, -chiar dacă ele sînt puse uneori ca să mărească ridicolul scenei. [...] Am descoperit că marele pianist Cortot, cînd vrea să interpreteze ii leva bucăţi muzicale celebre, dă explicaţii literare. Cunosc la Jiquidi unele linii, pe care le poţi urmări cu nesfîrşite emoţii, fără să fie necesar să se armonizeze între ele, ca neapărat să cauţi un sens. Heda Stern a fost preţuită cum se cuvine. îmi voi spune : i cu admiraţia. Fiecare subiect a fost ales bine, are un înţeles propriu. Amănuntele au fost lucrate cu răbdare pen-irti mişcarea generală, elanul care nu lipseşte niciodată. Porii el ele sînt caracteristice. Fiecare obiect dă naştere la îndelungi comentarii. îmi plac mai ales lucrările ei decorative, l.uiieziile din basme. Acolo imaginaţia artistei are spaţiu şi materialul se transformă în poezie... r> v. 355 PLASTICA Expoziţia de pictură cea mai însemnată a anului : G. Pătraşcu. Sîntem în faţa unei opere clasice. De mulţi ani. a devenit inutilă orice evoluţie. Nici o surpriză nu mai întîl-nim. Cunoaştem limitele acestei arte, sau spaţiul vast în care poate încăpea cea mai complexă experienţă. O viziune a obiectelor care ne înconjoară, densă, materia are forme, greutate, visarea este exclusă. Exprimarea perfectă a tot ce socotim noi românesc, un echivalent al lui Creangă, de pildă. Impresie de suculenţă, de generozitate. Un meşter mare, stăpîn pe lucrul lui, care-şi poate permite să nu varieze prea mult, deoarece nu mai are nevoie să impresioneze schimbînd decorul. Culori superbe, în care roşu şi negru predomină. împerecherea aceasta a dat profunzime şi gravitate, o lume a căpătat existenţă, este de prisos orice invenţie. Avem o artă de miniaturist. Fiecare amănunt este lucrat cu infinită răbdare. Acelaşi subiect (interiorul), tratat în mare, este, poate, mai puţin reuşit. Dar înainte de o cercetare migăloasă, din mijlocul sălii, caută, privitorule, să întorci capul la întîmplare printre toate tablourile. Mereu aceeaşi frumuseţe elocventă, multiplicată la nesfîrşire, fără de nici o scădere care să-ţi întrerupă extazul şi să încerci să^ critici şi să cauţi diferenţe ; parcă te-ai afla într-un tezaur cu pietre preţioase sau într-un magazin cu flori. Şi dacă totuşi ar trebui să aleg, aş socoti mai însemnate interioarele. Acelaşi covor negru cu flori albe, de zece ori, nu mă supără. Voi găsi de fiecare dată cîte un amănunt nou, care demonstrează că maestrul n-a vrut să copieze, ci să desăvîrşească ceea ce i se păruse incomplect. G. Pătraşcu îşi plasează în sala de expoziţie, la distanţe, decorurile asemănătoare, ca şi cum s-ar teme să nu fie învinovăţit de lipsă de fantezie. Dar dacă eşti pătrunzător, vezi că poţi găsi totdeauna o problemă nouă, şi decorul este un motiv numai, după cum era, la La Fontaine, discuţia între un corb şi o vulpe sau între un greiere şi o furnică. Important este numai lucrul. • Prefer interioarele Iui Pătraşcu, deoarece aici oricîtă bogăţie este la locul ei. Şi poate că lipsa de aer face atmosfera şi mai intimă şi, dacă i-aş sugera un subiect, pentru care Pătraşcu ar fi un perfect meşter, aş spune : un 356 magazin cu covoare. Peisagiile sînt poate prea încărcate, lipsite de depărtări şi de impalpabil. Bineînţeles, şi de data aceasta lucrătorul este sigur de meseria lui, şi fiecare loc a fost alcătuit cu mare pricepere, căci avem o artă deplină, Iară scăderi sau inegalităţi. Nu se poate spune de un tablou că e cel mai bun. De nenumărate ori poţi pronunţa, fără teamă, cuvîntul de capodoperă. Unele culori sînt o înoîntare pentru privire, şi de sine stătătoare, fără să mai cauţi să le alături culorile înconjurătoare. Am văzut flori care arată că Pătraşcu izbuteşte să fie şi imaterial, şi că viziunea sa e mult mai vastă decît s-ar crede la început, unele renunţări sînt voite, pentru a nu strica prin nici o veleitate un lucru perfect. După cum sc întîmpiă acum pentru Luohian sau Andreescu, peste cincizeci de ani urmaşii noştri ne vor invidia şi vor găsi un pretext de nostalgie în faptul că am putut trăi atît de aproape de arta lui G. Pătraşcu. * Se poate ca după o artă magnifică, deplină, ajunsă la perfecţie, de mult clasică, să vorbesc de tinereţea picturii Ini Medi Wexler ? Dar am găsit o prospeţime minunată, sinceritate, o naivitate, care reprezintă un suflet fără contrafacere, cum, de exemplu, poezia lui Francisc Jammes n-a izbutit să fie. Şi amintesc de un poet, căci lumea lui Medi W’oxler este prin excelenţă poetică, iar Balcicul ei m-a făcut •a mă întorc, la prima ocazie, la Balcic. Atmosferă de aer, de nuanţe, de visare, de forme trase numai din linii vibrante, i' lume nevinovată şi fermecătoare. I“<6 PLASTICA Cei care urmăresc cronica mea plastică, încă la începutul •’i. mă vor învinovăţi de pe acum că sînt prea entuziast p ini sprijin încrederea pe unele talente care abia au început, 357 sau că îmi aleg modele de mult în conştiinţa tuturora, şi deci e inutil sa le mai îndrept o laudă în plus. Dar apar destul de rar ca să am posibilitatea să aleg. Pot să savurez unele reuşite sau măcar unele tendinţe, şi este zădarnic să înşir neghiobia acelora care de atîtea ori m-au revoltat că au curajul să expună la o expoziţie. Nu voi da nici măcar un nume propriu, căci mi se pare că toată lumea poate să alunece, fără ajutor, peste atîtea lucruri mediocre. La o expoziţie colectivă, unde oamenii sînt adunaţi nu prin talent, ci prin cine ştie care obligaţie, asişti la cea mai mare diversitate. La „Tinerimea română" sînt lucrări foarte slabe, altele bune şi cîteva admirabile. Nu voi lua fiecare tablou în parte ca să adaug la el o etichetă. De foarte multe ori am descoperit un meşteşug precis. Am întîrziat la Băje-naru (Capşunele), Bălţatu (Peşte), R. Iosif (Serviciul de ceai), Creţulescu (Natura moarta), Verona (Scaunul roşu). Papa-triandafil are cîteva peisagii marine minunate., Arnold este iarăşi surprinzător. Dar, mai presus de orice, planînd pe întreaga expoziţie, poezia grandioasă a lui Lucian Grigo-rescu. Trebuie neapărat să dau şi un exemplu de lucru prost ? Kimon Loghi ! N-am găsit la nimeni mai mult artificiu şi puerilitate. -s La Mozart, la Biju, nu poţi să ai surprize. Un pictor care îşi cunoaşte bine meseria. Echilibru (orice trepidaţie exclusă) de linii şi culoare, delicateţe, spiritualitate. Pe drumul lui Henry Catargi. Bineînţeles trebuie să păstrăm proporţiile. Dar trebuie reţinut şi Traian Bilţiu-Dăncuş. Găsim compoziţii bine alcătuite (Maramureşul), un simţ al decorativului. Aş reproşa lipsa de profunzime. Impresia că imaginile au fost lipite şi nu trăiesc într-o atmosferă. Sau facilitatea cu care se pot rezolva toate problemele care ţi se pun. Lipsă de imaginaţie. Dar trebuie cercetat de aproape. Ţiganca, fără îndoială, tabloul cel mai reuşit. La Salonul Oficial sînt foarte multe lucruri proaste şi cîteva bune. Dar un tablou al lui I. Stratilat mă obligă sa 358 \ mărturisesc cu cîtă emoţie şi încredere îi aştept o expoziţie, pentru ca toată lumea să poată sesiza arta cu care îşi lucrează fiecare detaliu. Ideile între care trăim sînt confuze. La fiecare moment găsim unele puncte de vedere fără reazim. (Paul Hervieu1 se ocupă în teatru să constate această lipsă de logică. Dar defectul lui Hervieu era că făcea dintr-o singură constatare suportul unei piese.) Un exemplu : poţi să te ocupi de oamenii bătrîni. Şi, mai ales, de cei morţi. Cu cei tineri trebuie să fii prudent. Ţi se reproşează orice laudă prea mare (critică este permisă). Nimeni nu se gîndeşte că poate ai dreptate şi că ai datoria să-ţi susţii această dreptate cu un moment mai devreme. Sau, dacă nu te aprobă vecinul, cel puţin să-ţi taxeze fapta ta drept generozitate, şi deci să te preţuiască pentru ea. Socot că amicul meu, tînărul pictor I. Stratilat, este un om deosebit. Este ridicol ca să ezit să-mi scriu părerea. Oamenii aceştia sînt greu de descoperit. Mai înainte de toate, ei sînt modeşti. Le repugnă orice încercare de a ieşi clin anonimat. Orice reclamă le pare deplasată. Cei patru pereţi ai camerei, cu un copac în faţa ferestrei, le ajunge pentru a-şi desfăşura întreaga viaţă. Cred că la omul cel mai desăvîrşit de felul de care mă ocup, la George Enescu, surprinde aceeaşi dorinţă de a nu cere nimănui nimic, de a nu pretinde niciodată un loc prim, de a crede că faptele tale zilnice sînt prea umile pentru a atrage atenţia asupra lor. Şi cu tot geniul lui necontestat de nimeni, cu toată mulţimea anilor care au trecut, George Enescu debutează încă. Dar să revin la un subiect modest. Am avut ocazia să vad cu cîtă răbdare I. Stratilat se străduia să redea o culoare care în mintea lui se limpezise. Peste el trece timpul. PORTRETUL UNUI PICTOR TÎNAR 359 Observă el vreodată ? în toate ţările oamenii se pregătesc de luptă, şi născocesc noi pretexte de nemulţumiri. Dar el nu ştie asta, căci de multă vreme nu se mai interesează de ziare. Intr-o zi, m-a întrebat : de ce se preocupă oamenii atît de chestiunea Abisiniei ? Nu e lipsit de savoare felul cum l-am cunoscut. Eram destul de reputat pentru aviditatea cu care achiziţionam discuri de patefon. Nu speram să găsesc un tovarăş la această patimă. Un disc nou de patefon era tot mai greu de descoperit: la vamă se făceau tot mai multe dificultăţi, iar preţul lui, de conţinea muzică bună, era foarte mare. Unde puteam găsi pe cineva care să aibă o colecţie bogata de discuri bune şi cu care să poţi asculta, fără obosire, ore întregi şi de ori cîte ori aceeaşi bucată ? Un pictor Popovici a făcut legătura. într-o zi, mi-a spus : — Am un prieten, şi el amator de muzică bună, care are o colecţie de discuri, şi care vrea neapărat să te cunoască, pentru că a auzit că ai Missa în si,a lui Bach. Am ripostat febril : — El are Missa solemriis a lui Beethoven ? (Idealul meu de pe vremea aceea.) — Da. — Atunci vreau să-l văd imediat. -^La ora fixată, la o librărie, I. Stratilat era cu Missa solemnis a lui Beethoven, la subţioară, iar eu cu Missa în si a lui Bach. Cunoştinţa se făcu fără nici o ceremonie. Schimbăm plăci, dar nu e permisă nici o zgîrietură la ele. Săptămîna viitoare în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, ce vom aduce fiecare ? întîlnirile noastre au continuat multă vreme, pînă ce ne-am epuizat colecţiile de discuri. Numai cîteva vorbe despre muzica ascultată. Cu surprindere vedeam că sîntem totdeauna de acord. Găsisem, în sfîrşit, pe cineva căruia să-i placă tot atît de mult ca şi mie Brahms. Şi poate ca acel cvartet românesc, care a făcut toate sacrificiile ca sa dea toată muzica de cameră a lui Brahms în faţa unor săli goale, va fi bucuros cînd va afla că pentru aceste producţii era cineva care venea regulat, cu trenul şi o bucată cu căruţa, din provincie, de la satul unde este obligat să locuiască. 360 Abia mai tîrziu mi-am dat seama că noi ne înţelegem să !,im de vorbă chiar fără să utilizăm subiecte muzicale. Dar de atunci, cîte ore am stat împreună cu patefonul lîngă noi ? Prietenul comun Popovici, care ne făcuse cunoştinţa, i murit mai demult. Fratele său, magistrat la un sat la zece kilometri de Roman (fără tren), face naveta de la locul lui 1.1 bucureşti, pentru vreun concert. Există şi astfel de oameni în România. Poate că aceste confidenţe n-ar avea rost (sînt totuşi destule capitole în literatura universală care se ocupă de , prietenie", fără de nici o scuză), dacă I. Stratilat n-ar avea ;.i însuşiri pe care poate să le preţuiască şi altă lume. Sînt i ouvins de obiectivitatea cu care judec. I. Stratilat va fi un mare pictor al nostru. Cunosc de el tablouri surprinzătoare. Hu spirit de control fără nici o îngăduinţă, modestia, lipsa de încredere în el şi în public, îl face să amîne alcătuirea miei expoziţii. Incapacitatea lui de a interveni, de a ruga .au a constrînge, de a „peria" pe cei mari cum face majori u tea camarazilor, îl îndepărtează de la orice încurajare. I ..i Salon (ce minunat a fost la ultimul Salon Natura moar- 1.1 /) i se dă locul cel mai prost. Cum aş putea da o idee de atmosfera care se degajează ■ lin tablourile lui I. Stratilat ? Naturi moarte. Migală a fiecărui detaliu. Nu încercări < ire să creeze inegalităţi, ci o muncă dîrză pentru fiecare imăuunt. Şi, de pretutindeni, invadează sensibilitatea pictorului, l’etat â’ame, care s-a transformat în culoare, cine ştie i frază muzicală care s-a încercat să se cuprindă într-o linie. (aed în destinul picturii lui I. Stratilat, şi mă bucur să H spun mai degrabă decît ceilalţi. Şi dacă aceste rînduri vor p.ir veni pînă la el, la umilul sat unde este obligat să locu-i isc.i, îl prevăd nemulţumit că am atras atenţia asupra iiiimcii lui lipsită de paradă, şi va continua, cu şi mai mare înverşunare, să amestece culorile, întrerupt numai de un pr.ic, care crede că I. Stratilat se joacă. fi it. 361 PLASTICA Avem puţini oameni cu care ne putem mîndri şi totuşi sîntem ingraţi cu ei. Căci. moartea tânărului pictor Popovici n-ar fi trebuit să se petreacă atît de discret. Sau poate este nevoie ca un om să trăiască mult pentru a-1 preţui cum se cuvine. Să ne obicinuim cu valoarea lui. Sînt unul dintre acei care a avut prilejul să-l cunoască mai de-aproape pe Popovici1. Un om delicat, discret şi mereu în voia obsesiilor. Mare amator de muzică bună ; cînta în corul „Cântarea României". Revăd imaginea: „Cântarea României" sub conducerea lui Marcel Botez a dat un concert la Paris, în sala Gaveau. Bineînţeles, ca orice român, eram patriot din depărtare şi m-am prezentat şi eu. Am descoperit o atmosferă familiară şi pe Popovici în ea. N. Popovici suferea de o boală care îl chinuia de ani de zile, iar doctorii nu se pricepeau să-l vindece. De cîte ori îl întâlneam, îmi spunea noutăţi despre boala lui. Cu toţi anii care treceau, credea într-o vindecare posibilă, speranţe care par acum şi mai tragice. A murit fără să fie cineva lămurit de ceea ce a avut, în timp ce doctorul ultim a fost neglijent, nici măcar curios. N. Popovici a vădit cele mai autentice însuşiri de pictor bun. Avea simţul compoziţiei şi al culorii. Autoportretul lui e de cea mai bună calitate. De altminteri a şi fost remarcat de cei bătrâni, cu un premiu la Salonul Oficial. * Boris Caragea este cel mai talentat dintre sculptorii noştri. Foarte multă lume cunoaşte aceasta. Dar cei bogaţi nu vor fi convinşi decît mult mai târziu, atunci cînd chestiunea materială n-o să-l mai intereseze. Este o mare satisfacţie ca să întârzii la fiecare sculptura a lui şi la fiecare în parte poţi să reflectezi multă vreme. Care ar fi trăsăturile esenţiale pe care le găsim pretutindeni ? Un simţ adânc de arhitectură (chiar dacă bucăţile nu sînt prea mari ; nici nu este posibil să lucrezi în mare fără o comandă generoasă). Nu dinamism, cum s-a spus, ci mai 362 mult o forţă concentrată. Impresie de putere, de siguranţa. Unele compoziţii mă tentează să le intitulez, în locul titlului pe care şi l-a ales artistul : jocuri de piatră. întîrzii cu mare bucurie la unele detalii de haine, sau la carnea care pare că tresare ; e multă viaţă în opera lui Boris Caragea, multă lumină, multă căldură. Ce fermecător este să conturezi visul lăuntric al lui Boris Caragea ! Tot la Sala Dalles, expoziţia Lenei Constante. Mărturisesc că de la expoziţia de anul trecut, descopăr progrese la care probabil nu se aştepta nimeni. Cred că pentru prima oară găsim acum ambiţia de a aprofunda cît mai mult un subiect. Desigur sînt încă multe influenţe, sau mimai asemănări întîmplătoare. Am putea remarca pe Şi-lato, Lucian Grigorescu, sau chiar... Medi Wexler. Ceea ce îi aparţine însă în întregime este arta decorativă (aşa cum nu văd decît în străinătate exemple similare). Este minunat să urmăreşti fiecare amănunt. Alăturat, sarcasm şi sentimentalismul cel mai naiv. Dar nu prin cuvinte se poate exprima farmecul acestei arte. t'>Ui 363 > y >t i , -l -yJri;v -JJ 1 y MUZICALE THEODOR POPOVICI A fost, mai întîi, durerea camarazilor. Dar acei cîţiva, pentru care, de la venirea d-lui George Georgescu1, istoria l'ilarmonicii formează etape pentru viaţa lor proprie? Tre-Iniie, aşa de repede, să scriu memorii ? Căci am fost cîţiva pentru care lipsa de la un concert echivala cu un cataclism mondial. Veneam pentru a cincizecea oară la acelaşi program, cunoşteam partitura fiecărui instrument, puterile fie-larui executant, tresăream dacă o notă ieşea nepotrivită, prea tare sau prea încet, grăbită sau întîrziată, fremătam dacă un dirijor nou aducea noi sonorităţi, recunoşteam şi discutam ni aprindere cea mai mică transformare a ritmului, percepea m toate vibraţiile sălii şi primeam ca un dezastru tuşea , ui reflexia imbecilă care întrerupea u reveria. Avem amin-mi intime dar pentru noi revelatorii, de la concertele lui Vringartner2 sau Richard Strauss, sau Vincent d’Indy, sau «In la atîţia alţii mai puţin importanţi sau chiar complect neînsemnaţi, căci cînd iubeşti muzica veritabil, te mulţumeşti ,i ni mai puţin, numai să-i simţi prezenţa. Şi uneori ne era r;a CONCERTUL I. S. BACH lut r-o sală minunată a fundaţiei Dalles — ce surprin-,111ia rc apariţie în timpurile aceste aşa de grele ! — aso-.1,11,1 Pro Arte a organizat o serie de concerte închinate ilimv.i muzicanţi celebri, şi s-a început cu Bach. Mai în-111, dl Gcorge Cocea a spus cîteva cuvinte despre muzică in general. Fervoarei d-lui Cocea i se datoreşte în mare |.,me reuşita asociaţiei şi, odată cu mărturisirea tuturor im Hilarilor, nu-i vom face decît o imputare: pronunţia nu-im'lm IVI -mc de Stael. I ia r poate supărarea pe care ţi-o pricinuieşte pronunţia i i. . 11.i a unui cuvînt franţuzesc (şi numai franţuzesc) e un i.l hi ei strict românesc; în Franţa, auzi chiar pe profesorii mu' . i sil ari, la Sorbona, spunînd Iui Fîeinrich Heine : „Henri 369 Ene“. A urmat conferinţa d-lui Em. Ciomac1 şi aş vrea, la începutul cronicii mele muzicale, să-i spun d-lui Ciomac cu ce emoţie i-am urmărit totdeauna rîndurile şi cum, adolescent, în toate concertele unde pătrundeam, după ceasuri întregi ascuns pe după statuile din incinta Ateneului, i-am •cercetat de la distanţă impresiile. Ce mult mi-a plăcut studiul său asupra lui Gustav Mahler şi ce rău îmi pare că nu s-a mai repetat unul în felul acesta. (Căci conferinţele plac, •dar apoi, după un timp, ce mai rămîne din ele ?) D-l Ciomac a spus cîteva cuvinte despre Bach şi, oricît ai spune, pare puţin faţă de subiectul inepuizabil. A vorbit, de pildă, de construcţiile imense de sunete, asemuitoare bisericilor gotice, şi cu această ocazie a amintit despre asemănarea •dintre muzică şi arhitectură, arătată cu atîta subtilitate în Eupalinus2 al lui Paul Valery. Sau de circumstanţa, ce a jucat un rol hotărîtor în creaţia lui Bach, care era, înainte ■de toate, un mare meşteşugar şi nu depinzînd de capriciile inspiraţiei. (Paul Valery nu-şi face o glorie din asta ?) în •definirea lui Bach, d-l Ciomac a întrebuinţat şi termenul de „artă obiectivă", după cum se obicinuieşte. Termenul, dacă corespunde logicii interioare, care susţine această muzică, totuşi întotdeauna mi s-a părut nepotrivit pentru farmecul de ordin strict sufletesc, ce se depărtează. Mă gîndesc la cataclismele preludiului executat aşa de birje, de curînd, la radio, de d-ra Madeleine Cocărăscu. Sau la bucuria imensă, parcă ar fi scrisă de romanticul Beetho-ven, a lui Resurrexit din celebra Misă în si minor. Sau •chiar la nostalgia care se împrăştie din andantele Sonatei în re major pentru violoncel şi p'yxno, executată de d-na Cella Delavrancea-Lahovary3 şi d-l George Cocea (ce minunat s-au urmărit aceste instrumente în allegro din prima parte !). Ca şi Bach, Racine — în limite bine precizate — îşi permite toate freneziile. A urmat în program Preludiu şi Fuga în la major, executată magistral de d-na Cella Delavrancea-Lahovary, reîn-noindu-ne părerea de rău că avem aşa de rar prilejul s-o auzim. Şi apoi fenomenalul Concert în re minor pentru două violine şi orchestră. Cum să găseşti cuvinte destul de expresive ca să-ţi arăţi admiraţia pentru acest concert ? Şi ce fericire mai mare decît dacă ai avut norocul să-l auzi cu Krei-isler şi cu Zimbalist 4 ? în vivace se repetă o temă la infinit, •370 mereu cu noi variaţii şi curgînd neistovit ca o apă. în largo divin, vioara primă este inepuizabilă să facă minuni. Şi, mai presus decît toate, mărturisesc că am preferat ultima parte şi, mai ales, o frază muzicală de acolo, sinuoasă şi nostalgică, vibrînd obsedant cu toate că era reţinută, preparată cu neînchipuită fineţă şi repetată de mai multe ori. Ascultînd-o, întotdeauna am crezut (în orice caz, perfect se potriveşte, cu toate că s-a vorbit de Saint-Saens) ca ea ar fi pricinuit obsesia lui Swann ascultînd sonata lui Vinteuil, în celebrele pagini de Proust. îi sugerez d-lui Em. Ciomac această obsesie. /9Î2 CONCERT MOZART (PRO ARTE) Concertelor Pro Arte trebuie să ii se facă o imputare esenţială : scurtimea programului. Desigur, ca să reprezinţi pe Bach sau pe Mozart, oricît de multe şedinţe ai fixa, e prea puţin ; cu atît mai mult nu poţi să exprimi pe aceşti geniali muzicanţi prin execuţii ce abia durează o oră. Dar imputarea aceasta nu este decît o laudă deghizată, părerea de rău că toul s-a terminat aşa de repede. Conferinţele de la început ţin, comparativ, prea mult, oricît de bine ar fi făcute. N-am văzut, astfel, folosul ultimii conferinţe, în care ni s-a explicat biografia autorului, ceea ce se poate găsi în orice manual de muzică. Şi apoi, din moment ce aceste concerte vor să fie experimentale, trebuie să fie o-legătură între conferinţă şi programul care urmează (cum: a făcut la radio d-l Em. Ciomac pentru toate cvartetele lui lîeethoven). Programul a început cu Sonata în sol major pentru vioara }i piano, executată de d-nii A. Teodorescu şi Alfred Alessan-drescu *. Partea întîia a început grav, profund, dureros, cu unele accente ce prevesteau pe Beethoven, însă curînd se '•cliimbă tempo într-un allegro care demonstrează încă o data 37î; \ că, departe de a fi un compozitor vesel, Mozart răspîndeşte cea mai obsedantă melancolie. Aici notele se succed cu repeziciune, dar asta nu împiedică să presară după ele tristeţi. Ultima parte este inepuizabilă sa varieze broderii. în continuare, d-ra Emilia Guţianu a eîntat cîte o arie din Nunta lui Figaro, Răpirea din serai şi Flautul fermecat. (Lipsea şi o arie din Don Juan ca să fie reprezentate simbolic operele lui Mozart.) îndeosebi aria Reginii Nopţii din Flautul fermecat prezintă infinite dificultăţi, care pe vremuri constituiau un motiv pentru faima Selmei Kurz. Cu toate ca îţi amintesc structura muzicii italieneşti, toate capriciile sunetelor sînt grefate pe un conţinut sufletesc. Concertul s-a terminat cu Cvartetul în sol minor, executat de d-nii A. Alessandrescu, A. Teodorescu, Mendelsohn2 şi Thaler. Un cvartet, ca să fie perfect interpretat, trebuie ca cele patru instrumente să se îmbine perfect. Mărturisesc totuşi, infinita savoare cu care degajam uneori pianul, fie că Mozart n-a sacrificat deloc acest instrument, fie că frazarea d-lui Alessandrescu, unul dintre cei mai buni pianişti ai noştri, era minunată. Tema din andante, începută la piano înainte de a fi trecută la celelalte instrumente, a vibrat îndelung. Am plecat cu regretul că totul s-a petrecut aşa de repede. -s 1932 OPERA ROMÂNĂ: „LUCIA DE LAMMERMOOR" Cu toţii ne-am pus aceeaşi întrebare, de ce s-o fi ales pentru reprezentare la Opera Română tocmai Lucia de Lammermoor ?1 Mă întreb dacă se mai dă în vreo parte a globului în afară de Italia ? Ca să înşir numărul tuturor operelor care meritau întîietatea e lucru uşor. Dar nici măcar nu e nevoie să pretinzi Pelleas et Melisande2, ceea ce ar cere un efort prea mare (care parcă a epuizat pe toţi ai 372 Parsifal) şi nici n-ar atrage publicul. Dar, chiar printre producţiile facile, se putea găsi imediat ceva mai bun, iar Don i'asquale era mai mult ca suficient pentru a prezenta — de era nevoie •— pe Donizetti la noi. Ce legătură o fi între această alegere şi d-1 G. Georgescu, care oficiază cu pietate pe Beethoven şi Brahms ? Şi chiar d-1 Massini ar trebui să se convingă că nu este nici o glorie de a mînui o astfel tic muzică, după ce odinioară ai dirijat Boris Godunov 3. Să (•numeri toate defectele Luciei de Lammermoor e uşor şi nu ştiiu cu care să încep. Subiectul e o umilă pastişă după Romeo ,v/ Julieta. Dar iubiţii sînt împiedicaţi de familiile lor inamice să se cunune, la fel un preot sfătuitor şi, la urmă, moartea comună. Lipseşte complect orice psihologie. Se înşiră romanţele, ornamentate cu floricele la fiecare măsură, indiferent de ■narea sufletească a eroilor. Astfel — ce ridicol ! — cîntă l-dgard, în timp ce cuvintele vor să arate că e furios, sau preotul Raymond, după reflexia: ce grozăvie ! La fel, Lclgard sau Lucia, cînd află vestea falsă că şi-ar fi necredin-i loşi. Şi, ca să găseşti muzică adecvată textului, nu e nevoie sa ajungi la Wagner. Cu arta lui miniaturală, Mozart se pricepuse să prindă toate emoţiile. (Ce caracterizaţi sînt, de exemplu, Zerlinda sau Papageno !) Aici melodiile sînt agreabile, dar facile, popularizate de umilă vreme de gramofon sau de piano automat, şi în mice caz nerezistînd să fie auzite de mai multe ori. Cred că de la reprezentaţia Luciei oricine a putut pleca itun ar cu o satisfacţie : pe drum a putut să fluiere vreo arie u să-şi facă iluzia că nu este chiar aşa de strein de muzică. »ii'dicstra n-a făcut decît să acompanieze pe cîntăreţ şi de uoi.it nu sînt decît două iniţiative, de altfel foarte plăcute: i nul stau de vorbă Henric cu Lucia, sau Henric ou Arthur. \ poi are un moment luminos cînd se aude mai îndelung li.n pa, sau mai tîrziu flautul (întovărăşind vocea subţirică i (I nei Metaxa. O ! Flautul care acompaniază soprana şi iruorul din Domine Deus din Mesa lui Bach !). După cum a observat, sextetul de la sfîrşitul actului al doilea e pagina ■ r.i mai bună din întreaga operă. Şi finalul, măcar pentru i lip.i aceea, este destul de pregnant. Dintre interpreţi, în il.it.i de d-1 Folescu, abia vizibil, trebuieşte susţinut d-1 I .iv,ian (din logodnic n-am desprins decît costumul alb). 373 Păcat, însă, să-şi piardă timpul în astfel de roluri. Spre sfîr-şitul operii, plîngerile lui Edgard în faţa mormîntului ne-au amintit alte plîngeri — tristeţea cea mai vibrantă — care n-au avut încă norocul reprezentării la Opera Română. Mă gîndeam la Gluck. 1932 CONCERT BEETHOVEN Din Sudermann1, aşa de la modă odinioară şi aşa de uitat astăzi, se poate reţine totuşi un detaliu din Stane de piatra. Un puşcăriaş povesteşte importanţa pe care o avea pentru el şi pentru tovarăşii săi un copac care-şi întindea cîteva ramuri firave — singur spectacol — peste zidul curţii sterpe a închisorii, reprezentîmd pentru deţinuţi toate pădurile şi toată natura. Cam aşa mi se pare că e reprezentată producţia imensă — valoare şi cantitate — a lui Beethoven, prin programul firav de la Pro Arte, clipe preţioase care se termină prea repede. D-l Toto Brăiloiu2 a ţinut conferinţa de îspeput şi, fără legătură cu programul care urma, a izbutit să facă, în loc de o înşirare de date biografice, care se găsesc în cel mai sumar dicţionar, un foarte reuşit portret psihologic al lui Beethoven. Programul a început cu Trio pentru piano, clarinet şi violoncel în mi bemol major, executat de d-na Cella Dela-vrancea şi d-nii Hoerath şi G. Cocea. în afară de unele accente minunate, surprinse în partea primă, ne-a bucurat şi alegerea pentru execuţie a acestui trio, căci este extrem de Tară ocazia de a-1 auzi, şi nici măcar nu este imprimat pe plăci de patefon. A urmat celebra Sonată pentru piano op. 31, nr. 2, interpretată admirabil de d-na Cella Delavrancea. Partea întîia, cu tempo-ul ei uneori grăbit şi alteori nostalgic, cu liniştele impresionante şi cu chemările disperate uneori, îţi sugerează prin amplitudine o simfonie întreagă (de regretat că rezo 374 nanţa sălii Dalles nu e mai bună). Partea doua are accente tragice crispante, şi apoi partea treia, aşa de cunoscută, parcă un perpetuum mobile, din care se desfac duioase tristeţi. D-na Cella Delavrancea şi-a arătat darurile de mare pianistă: inteligenţă, virilitate, personalitate. Concertul s-a încheiat cu Sonata Kreutzer, executată de il-na Cella Delavrancea şi d-1 Teodorescu. Ultima sonată a lui Beethoven pentru vioară şi piano este considerată ca una din minunile muzicii şi variaţiile din andante sînt sublime. Şi poate că, în timpul execuţiei lor, mai mulţi ne-am Îndreptat gîndul la execuţia magnifică a lui Enescu. Mi-a părut rău, totuşi, că d-na Cella Delavrancea a înlocuit Sonata op. 10, nr. 3, pe care ai aşa de rar prilejul s-o auzi (căci execuţia prin vreun pension nu contează). Sîm sonate admirabile de Beethoven (care nu este frumoasă ?). Compozitorii muzicali — nu ştiu explicaţia ■— n .ui lucrări proaste, cum au poeţii (Beethoven ca Hugo, de pildă, amîndoi romantici), pe care n-ai deseori ocazia să le .iii/.i bine interpretate. Backhaus3, în cîteva şedinţe, a cîn-i.n cele 32 sonate la Paris şi cred că a fost una dintre cele m.ii rare bucurii chiar pentru parizieni. I )-na Cella Delavrancea dă uneori la radio cîte o sonată ilc Beethoven. Prin spaţiu îi transmit o cerere (căci astfel i Ic cereri numai prin spaţiu se pot transmite) : cînd va voi im I.ii ii să ne cînte ultima sonată a lui Beethoven, cu Arietta. minunată, în care Huxlev voia să vadă (Deux ou trois Grâ--i os) un simbol al capriciului feminin ? I*/u ASOCIAŢIA CONCERTELOR DE CAMERA BUCUREŞTI < c prost se poate transpune un concert printr-o cronică, mimi.ilă ! Cuvintele ce se încearcă inutil să redea sunetele. N .o decît un mijloc : să faci literatură, adică să fii lătural- 375. nic. Făceam aceste reflexii la primul concert ai Asociaţiei de muzică de cameră, cînd unele accente erau aşa de elocvente pentru mine, graiul lor aşa de lămurit şi totuşi nu găseam decît cuvinte vagi ca să-l exprim. Spui : se desfac melancolii. Dar melancolia în muzică se poate înfăptui în nenumărate feluri. După asociaţia Pro Arte, o nouă asociaţie a început să ne dea muzică de cameră. Pentru amatorii de muzică, aşa de puţini de altfel, a fost cea mai mare bucurie, cu atît mai mult, cu cît la Filarmonică primele audiţii sînt extrem de rare. Astfel, graţie acestor concerte, se pot auzi bucăţi ce nu se executa decît întîmplător chiar şi la Paris. Cei ce interpretează sînt artişti veritabili, care demonstrează în felul acesta că vor să-şi menţie personalitatea, şi nu mai acceptă să rămînă numai un simplu număr într-o orchestră, ce nu cîntă uneori decît Lucia de Lammermoor. De pildă, ce minunat s-a degajat marea pricepere a d-lui Hoerath, cînd în andantele Octetului lui Schubert clarinetul a început tema minunată, înainte de a fi trecută la vioară şi apoi la'violoncel. Sau în ce perfecţie se auzea cornul d-lui Niţulescu, instrument care face aşa de deseori cataclisme. Concertul a început prin Cvintetul cu pian, oboi, clarinet, corn, fagot al Iui Mozart, executat de d-nii Hoerath, A. Alessandrescu, Zelinsky, Niţulescu şi Dan Simionescu. Graţie, delicateţe, uşoară melancolie, după obicei. Larghetto a păru^ aria vreuneia din eroinele necăjite ale unei opere a lui Mozart, transpusă pentru instrumente de suflat. A urmat Cvartet de coarde de Haydn, cu d-nii Teodorescu, Feld-man1, Mendelsohn şi Thaler, unde, dacă, în menueto sau în jocul neobosit din presto scherzando, s-a putut uşor identifica autorul lor, în prima parte s-au găsit chinuri neaşteptate, iar în adagio o tandreţe infinită, sentimente puternice, surprinzătoare, aşa de dense, că uneori credeai că asculţi pe Beethoven. Concertul s-a încheiat cu Octetul lui Schubert, cu toţi interpreţii, mai puţin d-nii A. Alessandrescu şi Zelinsky şi în plus admirabilul muzician Prunner. Octet amplu, parcă o simfonie întreagă, cu unele accente de o mare profunzime. Andantele, astfel, a fost excepţional. Ca concluzie, toate elogiile organizatorilor. 1932 376 CONCERT BRESLISKA Liedurile d-lui Bresliska1 mi se par a-1 reprezenta aşa de exact, sînt expresia aşa de perfectă a autorului lor, încît îmi voi permite cîteva amintiri. Bresliska mi s-a părut întotdeauna o nălucă, apărînd neaşteptat în vreun colţ al Ateneului sau în vreo sală de concert la Paris. Nu era nici un program însemnat, ca să nu fiu sigur de apariţia lui, şi cum eram şi eu tot atît de fervent, poate ne legase prin spaţiu fraternitatea aceloraşi aspiraţii. Intr-o zi l-am descoperit pe străzile Galaţilor, unde, ca avocat, trebuia să susţie un proces (pe care, spre gloria artistului, sper că l-a pierdut). L-am invitat în casa prietenului Argintescu2, singurul loc din tot oraşul unde se freamătă pentru fiecare notă şi se cunoaşte ultima carte bună apărută. A primit fără ezitări, ne-a cîntat, în timp ce oraşul adormea, din liedurile sale minunate. Atunci, în faţa mea, se desprindea viaţa lui interioară, autentică, greu de explicat prin cuvinte, dar uşor de intuit la fiecare notă. Apoi iar a dispărut, ca să apară uneori pentru scurt timp (odată, amîndoi, în casa amicului Miron Grindea, linul dintre cei mai mari pasionaţi ai muzicii), pentru mine veritabil Grand Meaulnes. Aş vrea să vorbesc cu precizie de arta d-lui Bresliska, deoarece ştiu că nu are nevoie de vorbe convenţionale. Bineînţeles, ezitările sînt multiple numai după cîteva audiţii. E uşor să vorbeşti cu certitudine de cineva de mult intrat în conştiinţa publicului şi să te sugestionezi că părerile tale nu sînt influenţate în nimic de cei mulţi care s-au exprimat înaintea ta. Dar cîteva observaţii, totuşi, le-aş înainta cu încredere d-lui Bresliska, cu un mare talent pentru muzica intimă. Cum aş defini exact ce-i aparţine, căci reminiscenţe există şi franţuzeşti şi germane, sau chiar ale muzicii populare româneşti ? Este un sentimental incurabil. Două note nu sînt împreunate decît ca să vibreze. Modulaţia este întrebuinţată numai pentru o nouă nostalgie. Rar accente drama-i'ce ca în Liszt sau chiar în Schubert (Erlkonig, Der Tod, unei ihis Madchen etc.). Numai exprimarea propriei sale sensibilii.iţi. De aici rezultă şi o oarecare monotonie cînd asculţi nuilie lieduri de-ale lui, dar numai aşa se poate reda o 377 atmosferă. Şi toate liedurile d-lui Bresliska degajează o atmosferă învăluitoare, de nostalgie, de duioşie neînchipuită, de cîntec de leagăn (deseori ritmul îi devine ritm de ber-ceuse), fără mari cataclisme. Aşa ţine la el însuşi, încît d-1 Bresliska nici nu variază prea mult structura acestor lieduri. Cred că s-ar putea trasa fără greutate cîteva forme în care îşi adînceşte vibraţiile. Asta explică şi facilitatea cu care se pot urmări frazele [...], fără dificultăţile pe care ţi le [dau] 3 Wolf sau chiar Richard Strauss uneori. De altfel şi versurile pe care le-a utilizat îl caracterizează: Verlaine, Heine sau Rilke îi sînt îndeosebi favoriţi. Cred că multă lume a iubit liedurile d-lui Bresliska executate la Opera Română. Ii asigur că aceste lieduri cîntate în vreo cameră mică, în preajmă numai cu cîţiva prieteni, fără nici un spectacol, numai cu vocea uşor răguşită dar plină de vibraţii a autorului, sînt incomparabil mai impresionante, căci ele nu sînt decît mărturisiri care nu-şi au rostul decît în cea mai perfectă intimitate. 1932 FESTIVAL LISZT ■s Liszt a fost cel mai generos dintre marii compozitori, încurajînd orice semeţie în muzică, în legătură cu toţi cei ce se încercau, cu toată ostilitatea publicului, să deschidă drumuri noi. Biografia lui, bogată în atîtea evenimente romanţioase, se pretează la comentariile cele mai senzaţionale. D-1 Em. Ciomac a ţinut conferinţa şi a găsit suficiente detalii agreabile, şi întotdeauna pe placul ascultătorilor. Dar dacă ar fi să-i facem o imputare, căci talentul acestui conferenţiar n-are nevoie neapărat de complezenţe, e că a făcut prea multe concesii publicului. De pilda, anecdota cu Barbu Lău-taru e sigură de succes, dar esenţa acestei conferinţe trebuia să fie alta. Prin ce Liszt poate fi considerat un mare compozitor ? Şi de ce constatarea că e un nedreptăţit e valabilă ? Căci numai din cele cîteva reflexii asupra Simfoniei lui 378 Faust nu se pot trage concluzii. Sonata sau concertele pentru plano şi orhestră trebuiau comentate, şi ele nici măcar n-au fost amintite. Toţi compozitorii următori, spune d-1 Ciomac, au fost influenţaţi de Liszt. Dar prin ce anume ? Efectele lui sonore stau poate la baza sonorităţii prodigioase, care se susţine în ea însăşi, fără alte scopuri, a lui Stravinski. Se fac deseori comparaţii între Chopin şi Liszt, cei mai mari pianişti ai timpului lor. Structura lor aşa de diferită are în compoziţie, cred, totuşi un punct comun : o temă nostalgică încadrată într-un sclipitor mănunchi de floricele. Dar în timp ce la Chopin arabescurile sînt făcute cu o impalpabilă fineţe, la Liszt cea mai mică nuanţă este solidificată. D-na Cella Delavrancea a interpretat minunat bucăţi celebre care întreţin gloria lui Liszt : Au bord d’une source (de comparat cu Fintîna lui Ravel; progresele care s-au făcut, cu toate că Liszt putuse părea prodigios), St. Franţois marchant sur Ies ţlots ; Funerailles. (Sonetul lui Petrarca de . ce a lipsit ?) Şi la urmă oopulara Rapsodia a doua. Despre interpretarea liedurilor de către d-ra Sofia Mun-teanu trebuie neapărat să spunem ceva ? 1933 CONCERT CLAUDIO ARRAU Graţie nepreţuitului conducător al Analelor Române, d-1 I. Grigorescu, am putut asculta pe Claudio Arrau *, eveniment cu atît mai însemnat, cu cît vizitele streinilor celebri sînt acum foarte rare. Claudio Arrau a prezintat programul cel mai divers, uneori nuanţele cele mai subtile şi alteori vibraţiile profunde, şi dacă, în momentul executării miniaturii desăvîrşite a lui Mozart, părea că-şi exprimă exact posibilităţile cele mai intime, în Beethoven, a apărut un altul, şi tot aşa de autentic. 379 Pe ce să insistăm din programul copios în care Liszt se alătura lui Debussy ? Prodigios — tragic fără luminişuri — a apărut andantele Sonatei lui Beethoven, op. 10, nr. .?. Tablourile unei expoziţii, geniala lucrare a lui Musorgski, au invadat toate sufletele cu bogăţia şi diversitatea sunetelor lor. Pe rînd, graţie, gravitate, humor, tandreţe, nostalgie. Pe un fir conducător, destul de convenţional (vizitarea unei expoziţii de tablouri), Musorgski a scris o serie de scene fermecătoare, legate între ele, pentru a căpăta o atmosferă unitară, printr-o temă care constituie plimbarea vizitatorului. Schumann crease o atmosferă în Carnaval op. 9 fără întrebuinţarea nici unui subiect. Mai ales ca o prevestire a Pe-truşcai lui Stravinski trebuiesc considerate aceste scene. La fel, colorit plin de relief, expresia cea mai plastică a motivelor, ritm extrem de pregnant, pe care, ai impresia deseori, s-ar putea organiza un balet. Ce să preferi ? Humorul celor Doi evrei, graţia din Tuilleries, agitaţia din Piaţă, gravitatea Catacombelor, tonul triumfal al Porţii mari din Kiev, sau nostalgicul Castel din Evul mediu, cu nota de la mina stîngă repetată tot timpul ca o obsesie... Din Debussy s-au executat Feu d’artifice şi Reflets dans Teau, două bucăţi surori în graţia lor sclipitoare. Toată lumea impresionată, aplauze nesfîrşite, ca în alte timpuri, fără nimic convenţional. 1933 -v FESTIVAL WAGNER Nu-i vom face o supărare d-lui George Cocea, destoinicul organizator al lui Pro Arte, spunîndu-i sincer că ultimul concert a fost mai puţin reuşit ? Dar era şi imposibil să reduci pe monumentalul Wagner la proporţiile unei reprezentaţii intime. Conferinţa (complect literară, fără nici o legătură cu muzica) a durat prea mult, şi de fapt trebuia numai să prepare subiectul. D-l Lupescu, în fragmentele ce- 380 lebre din Olandezul zburător şi Tannhăuser, cu vocea sa dulce şi delicată (d-na Elena Basarab l-a acoperit complect), a redus pe vijeliosul Wagner la miniatura sălii. D-na Elena Basarab, cu vibraţiile exagerate ale vocii, ne-a făcut să presupunem că, în Wagner, d-na Baumann-Rădulescu, cu vocea ei netă şi perfectă în frazele lungi, ar putea fi neîntrecută. O deziluzie a fost pentru toţi înlocuirea Morţii holdei. Cred că aceste festivaluri trebuiesc folosite mai ales pentru bucăţi ce nu se pot auzi la noi. Trebuiau deci, îndeosebi, prezentate fragmente din Tristan şi holda sau Crepusculul zeilor. Producînd din Tannhăuser sau Olandezul zburător, nu s-a făcut nici un serviciu. Astfel că întreg concertul se reducea la o singură bucată, ocazie într-adevăr unică. Siegfried Idylle, în forma ei primă, numai cu cîţiva executanţi, aşa precum a fost făcută de Wagner la început, ca dar nepreţuit Cosimei. Execuţia a fost încredinţată unor membri ai Filarmonicii (cei mai importanţi lipseau... De ce ?) iar dirijor a fost d-1 George Georgescu. Care dintre cele două forme ale celebrei idile trebuieşte preferată ? în orice caz, în forma ei primă, dacă viorile încep tandru, parcă ar porni o serenadă de Mozart, curînd motivele se complică, celelalte instrumente prind tot mai multă importanţă, obsesiile anumitor teme sau liniştele impresionante apar, anunţînd cu certitudine, cu toate că încă în mic, cataclismele viitoare. Căci şi aici, ca şi în cele cinci lieduri superbe, cîntate de curînd, cu Filarmonica, de d-na Aca de Barbu, complect opus lui Mozart, Wagner nu poate fi miniatural. SOCIETATEA COMPOZITORILOR ROMÂNI < 1 raţie unui amic am putut să cunosc Societatea compozi-/norilor români, şi acolo, prin intermediul extremei bună-voiuţi a d-lui Hari Braunerx, să-mi explic întrueîtva meca-ni'.imil aşa de complicat, susţinut de o muncă asidua mereu dezinteresată (... ca un om care ascultă într-un ceas ceea ce alţii ostenesc ani). în timpurile noastre de mizerie şi de realism feroce, munca Societăţii este uimitoare şi cu mare bucurie constaţi că în tristeţea generală străbat şi cîteva lumini. Este extraordinară această organizaţie începută numai de puţin timp şi fără nici un ajutor de la stat. D-l Mişti Constantinescu mi-a explicat modul complicat în care se pot percepe drepturile de autor, şi cum sîntem şi noi în legătură cu mişcarea muzicală mondială ca drepturi şi datorii. D-l Brauner mi-a arătat rezultatul muncii imense asupra cînte-celor populare. Substratul ce va trebui să stea mai tîrziu la răspunsul pentru întrebarea : care este specificul nostru naţional din punctul de vedere muzical ? Pe cilindri sînt înregistrate 11.000 de cîntece din toate unghiurile ţării. Cîntece, dintre care unele sînt transcrise pe note, cu toate vorbele, şi cu cea mai precisă notaţie. Ce-i mai însemnat a fost înregistrat chiar pe discuri. Truda pentru toate acestea a fost enormă, precizia ştiinţifică demnă de orice ţară civilizată. Fără mari mulţumiri imediate, privind la harta pe care sînt însemnate toate punctele unde s-au făcut cercetări, vezi că totul este încă la început, căci pentru un rezultat mai apreciabil trebuiesc mai multe generaţii. Dar nimic mai minunat decît bucuria d-lor Brauner şi Rogalski 2, la care mă asociasem din toată inima în faţa desfăşurării unui npu bocet abia prins într-o mahala a Bucureştilor. Ştiu şi meritul mare pe care îl are d-l C. Brăiloiu în această muncă. Cu un singur regret: că l-a îndepărtat de la compoziţia personală, după ce dovedise în cinci cîntece, reluate la radio şi la concert abia acum, după zece ani de linişte, un talent excepţional. 1933 CONCERT CESAR FRANCK O primă remarcă : toţi conferenţiarii promit că vor termina repede şi nici unul nu-şi ţine cuvîntul. Cu toate că te conving de inutilitatea conferinţelor în faţa muzicii. 382 Desigur, festival incomparabil mai reuşit ca cel al lui Wagner. Trio op. 1, nr. 1 nu poate să-l reprezinte pe Franck, să aducă din atmosfera lui obsedantă, te-ai crede în preajma unei opere clasice cu teme care trec normal de la vioară la pian o şi invers, totuşi uneori inspiraţia este preţioasă şi asculţi tot timpul cu emoţie. D-l George Cocea bine,’ d-l Filionescu îl acoperea deplin pe d-l Metzner, dar n-am regretat asta, chiar dacă unitatea trio-ului era stricată. Fragmentele cîntate de d-l Edgar Istratty erau minunate şi orga a creat un climat. Şi la urmă, geniala Sonată pentru vioară şi piano, în sfîrşit Franck în esenţă, şi n-a fost nimeni dintre cei care o cunosc pe de rost să nu se gîndească, nostalgici, palpitînd odată cu frazele sinuoase, la Proust şi la Enescu. D-l George Cocea, inventiv fără oboseală, imaginează de fiecare concert cîte ceva ca să-şi mulţumească publicul; schimbă pe compozitori, conferenţiari şi executanţi, primeşte afabil pe toţi- ascultătorii, surîde spre toate orizonturile şi sărută inepuizabil mîini parfumate. La Franck a improvizat ceva nou : costumul d-lui Edgar Istratty. La spectacolul organizat la sala Dalles, d-na Cella Dela-vrancea şi-a dat concursul. Am avut, în afară de cîteva bucăţi cunoscute de Chopin, o magistrală interpretare a Sonatei lunii a lui Beethoven (ultima parte a apărut prodigioasă). Apoi iarăşi St. Francois marchant sur Ies flots a lui l.is/.t, cu Sfîntul cuvîntînd inspirat în zgomotul valurilor ve-t inie tumultuoase. /•>n FILARMONICA, ARRAU, PRO ARTE, BOBESCU. FESTIVAL GERMAN I a Filarmonică, d-l Ionel Perlea a fost primit cu o deosebită simpatie. I > I Perlea1 are un mare talent, la concertul ultim a dovedit-o din nou, şi trebuie utilizat cît mai mult. Astfel 383 îl va întregi pe d-1 George Georgescu, ale cărui merite sînt imense pentru educaţia muzicală a capitalei noastre, dar care are acum vina de a nu-şi mai varia programele. D-1 Perlea însă vine tot cu un repertoriu german. Programul, chiar dacă n-a prezintat în întregime bucăţi importante, a conţinut insă lucrări celebre de mult în alte ţări. La început, Preludiul şi Moartea holdei, şi am regretat lipsa Isoldei. Cele Şase cîntece şi o Rumbă ale d-lui Jora2 dovedesc talentul subtil, dar miniatural, al autorului lor. Concertul lui Ravel a fost plin de savoare, iar d-1 Wittgenstein3 a apărut senzaţional şi apoi monoton. Ca încheiere, Also sprach Zarathustra al lui Richard Strauss : sub un titlu pompos idei banale, reminiscenţe, uneori sonorităţi wagneriene (îndeosebi Vasul fantoma) şi alteori vreun vals vienez, dar totul într-o orchestraţie extrem de ingenioasă, tot timpul impresionantă. Duminică, la Filarmonica, minunatul pianist Claudio Arrau. Arrau : siluetă de prinţ german, să-i zicem .Eitel Frc-derich, probabil al treilea fiu al împăratului, care are voie să nu asiste la defilări şi să facă muzică ! Perfect în tot, dar mai ales în fragmentele graţioase. Pe program : trei concerte cunoscute: al treilea al lui Beethoven, Chopin, Schumann. Pe care să insistăm din aceste celebre şi aşa de populare opere ? Cel mai bine mi s-a părut Arrau în Chopin (partea ultimă) şi Schumann (partea doua), unde a putut să fie îh toată voia intim şi subtil. Partea ultimă din Schumann a atacat-o cu mai puţină virilitate decît o face de obicei Cortot. La Ateneu, odinioară, a mai fost executat acest concert, sub conducerea lui Wemgartner, de Tatyana de Sansewitsch. în sala Dalles, la Pro Arte, festival Debussy. D-1 C. Brăiloiu, conferenţiarul, mai puţin familiar ca d-1 Ciomac, este însă mai nuanţat şi nu utilizează definiţii poncife, ci caută să cristalizeze o atmosferă şi o psihologie, alegînd şi îmbinînd detaliile semnificative. D-1 Filionescu, un bun reprezentant la noi al muzicii moderne, a executat din Debussy Valsul (care este însă mai insinuant transcris la vioară), Reflets dans l’eau, melodie tandră şi melancolică, sau Fen A'artifice, prodigioasă. D-ra Guţianu a cîntat cîteva melodii. Mandoline, îndeosebi, este o minune. Şi la urmă, Cvartetul op. 10, pe care nu l-am mai auzit în această ţară 384 iristă, de mulţi ani, de Ia cvartetul Rose. Magnifică partea îmîia. Partea doua, mai scurtă, este în acelaşi timp foarte caracteristică pentru muzica lui Debussy: o glumă întreruptă prin cîteva mărturisiri tandre, repede reprimate ; andini tino al părţii a treia este o minunată melodie, făcută parcă pentru o poveste din O mie şi una de nopţi. Şi tema evoluează, fără surprize capricioase, cum se întîmplă la De-Imssy. Partea ultimă e poate mai puţin interesantă. în general, Debussy răspîndeşte o atmosferă înrudită lui Verlaine : un sentimentalism rafinat, repede ascuns sub o glumă, capriciu, lipsa oricărei elocinţe, preferarea penumbrei, travaliu miniatural, inovaţii subtile. Va părea peste un timp şi Debussy tot aşa de familiar ca şi Verlaine ? Tot la sala Dalles, d-1 Bobescu 4 a avut un succes net, şi I a meritat pe deplin. Programul a fost variat, de la un l'.iganini din repertoriul lui Vasile Prihoda, la sonata lui 1 laendcl, care e unul din titlurile de glorie ale lui Enescu. Şi un festival de muzică germană. Preţuim în Rogalski un muzician subtil. Dar de ce nu renunţă să ţină conferinţe ? N arc nici persuasiunea, nici florile stilistice, nici variaţia limbrului d-lui Ciomac. Iar acum, înşirînd monoton, într-un ■ Im de oră, 20 de nume proprii, n-a făcut nici un serviciu nu i celor care ştiau ceva, nici celor care nu ştiau nimic. I’rogram ales : d-ra Madeleine Cocărăscu şi d-na Bau-ni.mn-Rădulescu. D-ra Cocărăscu a executat, cu multă strălucire, Sonata op. 53 a lui Beethoven, care în ultimul timp Iu noi a fost de multe ori auzită, la radio şi aiurea. Şi un festival de muzică germană. D-na Baumann-Rădu-Icm’h a cîntat cu fiecare bucată mai bine, căci la început a ■mu ezitări, lieduri din Richard Strauss şi din celebrul, dar it;.n de puţin cunoscutul la noi, Hugo Wolf5. Concertul s-a h i minat cu admirabilul Trio în re minor al lui Mendelssohn. \ I legro de aici m-a convins întotdeauna că Mendelssohn este umilii genial, oricît te-ai îndoi ascultîndu-i simfoniile sau I•>•)tul.irele Lieder ohne Worte. Fericit violoncelistul care în- ■ cpr ierna primă a acestui allegro, sau tema secundă din Imuie. Andantele este foarte frumos, cu toate că deplin l»'i'iliuvenian, cu temele pianului transmise apoi celorlalte ilmia instrumente. Scherzo are o gingăşie rară, parcă ar servi t ■> uliu un balet aerian. Această parte, cu jocul ei neobosit, i uneori eu tandreţele repede ascunse, îţi poate sugera, ori- 385 cît de ciudată ar părea apropierea, pe Debussy. însă un Debussy transformat de o mentalitate germană. Interpretarea a fost departe de a fi desăvîrşită. Trebuia mai multă meditaţie şi poezie în allegro, mai multă fineţe în scherzo, în general, totul să fie redus la surdină. Dar pianul n-a păstrat nici o discreţie. 1933 FILARMONICA, PRO ARTE : PIANUL, MUZICA VIENEZĂ La pupitru, spre bucuria tuturor, din nou d-1 Perlea. Memorie prodigioasă, autoritate, tinereţe, nou repertoriu, toate acestea prefac prezenţa lui într-un eveniment. Şi e un mare bine că nu vor mai depinde concertele Filarmonicii de un singur om, oricît de priceput ar fi d-1 George Georgescu. Şi apoi 'd-1 Perlea vine la timp ca să împrospăteze un program. Un regret însă : d-sa nu ne prezintă muzică celebră şi necunoscută nouă, din Darius Milhaud sau Honegger de pilclă, ci bucăţi care pot trezi o curiozitate, dar nu aduc nici o surpriză şi nici o emoţie insolită. Astfel, din ultimul concert, nu trebuie să ai scrupule şi să memorezi ceva (lăsînd la o parte uvertura Oberon 1, aşa de cunoscută, pasionantă dar militară, cît şi savuroasele scene, lucrate cu atîta fineţe şi fără de nici un artificiu, ale d-lui Sabin Drăgoi 2). Poemul extazului al lui Scriabin 3 s-a terminat impresionant şi gol, şi a trebuit să ne aducă, după unele năravuri ruseşti, toate porţile Kievului. Concertul în re minor pentru piano al lui Brahms a fost scris în 1854, sub impresia nebuniei lui Schumann. în trei părţi, după obiceiul clasic (Concertul op. 83 e în patru părţi). Impresia generală este uneori de veritabilă melancolie, şi alteori de platitudine. Dar mai mult decît programul cu nume celebre trebuie admirat d-1 Ionel Perlea. 386 La Pro Arte, d-1 Ciomac a început subiectul ingrat cu explicaţia conferinţii. Desigur, critici se pot face oricui, dar cine l-ar putea înlocui ? D-ra Cocărăscu a executat, alături cu un Bach, punînd în valoare rezonanţele ample, Apassionata lui Beethoven. D-1 Bernfeld a făcut să vibreze tristeţele unuia din cele trei Intermezii op. 117 ale lui Brahms, sau sentimentalismul reţinut al lui Schumann din lento Fanteziei op. 17, căci Mendelssohn sau Weber nu m-au entuziasmat prea mult. Şi, la urmă, d-1 Filionescu, cel mai interesant, căci ascultăm muzica modernă cu o emoţie mereu nouă ; Debussy, Poulenc 4, Mil-haud, numai bucurie, fiecare cu personalitatea lui, cu toate că întrebuinţând aceeaşi tehnică — poate una dintre cele mai caracteristice faţete ale spiritului modern : miniatura (Proust a fost magnifică excepţie). Şi Muzica vieneză... Titlu plin de vibraţii şi pune în mişcare toate nostalgiile. Oraşul unic cu străzile pe care întîrzii fără să mai poţi controla timpul, căci la fiecare pas, dintr-o cafenea, te întîmpină calde melodii... Satisfacţia de a nu în-iîIni în cale decît oameni de treabă, pădurile din jurul Vienei, Kahlenberg şi Leopoldsberg cu mirajiile lor, şi, între ele, poteca printre frunze. Sau acum tristeţea răspîndită peste palatele goale şi suflete. D-1 Rădulescu a cîntat Sonata lui Haydn cu graţie, şi i-a exprimat perfect sensul glumeţ şi, în variaţiuni, duios. în vals mi-a plăcut mai puţin, căci detalia prea mult şi mă obsedau poate improvizaţiile geniale ale lui Griinfeld. D-1 Koganoff a cîntat patru miniaturi, pe care — ca să evoc mereu amintiri superbe — ultima de tristă actualitate — Hurmerster le interpreta desăvîrşit. Orchestra a executat o schiţă de simfonie a lui Mozart, intitulată Nachtmusick, auzită de curînd şi la Pro Arte, fermecătoare cu toate liniile ei simple şi repeţirile exagerat de numeroase. Şi, mai presus de tot, d-na Baumann-Rădulescu. Dacă în l.il iacul n-a avut deloc vocea sprintenă, în Schubert (pe care dc altfel l-a dat din nou la ihisare, ca şi cum ar fi vrut să se > Sonata a nona, aşa de cunoscută şi pe gustul tuturora. Şi dacă Sonata a şaptea este cea mai interesantă pentru vibraţiile ei profunde, iar a noua cea mai fastuoasă şi cea mai plină de agremente, a zecea rămîne cea mai complexă (de altfel a fost scrisă mult mai tîrziu) şi, ca detalii, de o infinită savoare. Interpreţilor, toate mulţumirile pentru bucuria de bună calitate pe care au pricinuit-o. La concertul d-rei Nadia Chebap m-am convins încă o dată cît de mediocre sînt transpunerile lui Liszt după anumite opere celebre, căci în Don Juan Mozart îşi pierduse tot parfumul. Şi-am avut prilejul să aud toate cele 24 Preludii, desigur gloria cea mai certă a lui Chopin. Scenele delicate s-au perindat, cum se perindă, dar acolo cu mai multă graţie şi capriciu, în Carnavalul op. 9 al lui Schumann. Pe care s-o prefer ? Pe cea care n-a fost cîntată, Preludiul 25, op. 45, dedicat prinţesei Elisabeta Czernicheff. 1933 FILARMONICA, SARVAŞ, DRĂGHICI, PRO ARTE ■s D-l Alfred Alessandrescu a alcătuit un program puţin cunoscut la noi, deci un motiv de rară satisfacţie, şi totuşi sala a fost aproape goală : reflexii sumbre asupra seriozităţii muzicale din) Bucureşti. La început, Simfonia lui Chaus-son, care rămîne admirabilă, chiar dacă îi surprinzi obsesii din Wagner şi mai ales din Simfonia lui Franck. Şi, într-a-devăr (afară chiar de teme apropiate), după cum simfonia celebră, cu construcţia ei bine închegată, cu dezvoltările ample, amintind o structură mai mult germană, se potriveşte puţin lui Franck, autorul impalpabilei Sonate pentru vioară şi piano în la major, sau a Cvintetului în fa minor, tot aşa Chausson, auzit de curînd sub bagheta iscusită a 390 cl-lui Alfred Alessandrescu, se potriveşte puţin cu Poemul, cu liniile unduioase şi mereu variate. Tragedia Salomeei a lui Florent Schmitt1 prezintă multiple detalii minunate. Şi, la urmă, Don ]uan al lui Richard Strauss. D-nii Sarvaş şi Filionescu au organizat o şedinţă de sonate rare, în care au arătat şi eleganţa alegerii, şi exprimarea subtilă. Ai impresia, pentru farmecul lor, care planează fără legătură cu tine, că unele lucrări muzicale ar fi de origină divină. Aşa mi se pare Sonata în re a lui Haendel, Sonata lui Franck, sau Sonata lui Lekeu. Sonata, după tot felul de surprize a lui Richard Strauss, cu valsul obligator, prezintă mai mult un interes de curiozitate. Sonata op. 108 a lui lirahms are multe detalii fermecătoare (prima temă din par-lea întîia şi mai ales scherzo), în general apare caldă, strălucitoare, preferată de violonişti pentru anumite efecte, dar l.iră îndoială inferioară celorlalte două, mai umile ca aspect, dar de o incomparabilă adîncire sufletească. La Dalles, d-1 Drăghici şi-a pus tonul vibrant în slujba unui program inedit. Pro Arte şi-a încheiat repertoriul. Desigur, a fost binevenită acţiunea d-lui G. Cocea. Poate că concertele de muzica de cameră prezentau mai multă gravitate, dar publicul nostru superficial n-a avut nici o bucurie în a asculta Octetul lui Schubert. Conferenţiari buni au fost d-nii Brăiloiu şi Ciomac. Unii din ceilalţi, depăşind sfertul de oră, au torturat publicul. Conferinţa de un ceas, şi apoi muzica tot de un ceas ! Te prezentai în faţa muzicii obosit de cuvintele inutile. Am avut executanţii cei mai buni posibili. Dar mi trebuiau executate bucăţi prea cunoscute. De pildă, la W'.igncr, trebuia Tristan şi Isolda, şi nu Olandezul zburător. Spun acestea ca adevărul să fie spus întreg. D-1 Cocea a lul.iptuit deseori reprezentaţii perfecte în întregime: Pianul, Violoncelul, Debussy etc. Pentru la anul ne promite noi bunii ii. Trebuie, din pricina asta, noi să şi dorim frunzele galbene, cînd abia tremură primăvara pe crengi ? t'jit i 391 FILARMONICA Cum aş putea să notez toată vibraţia de simpatie şi de admiraţie care s-a răspîndit din toată sada înspre orchestră, cor şi d-1 Perlea ? Căci d-1 Perlea, purtînd pe degete acea construcţie imensă de sunete şi culori, părea un prestidigitator. La început, minunea familiară care se cheamă Simfonia neterminată a lui Schubert, poezia din cea mai autentică sursă, melodia tandră care curge fără de nici o surpriză stridentă, toate adîncurile atinse cu mijloacele cele mai simple, lăsîndu-ţi mult timp în auz, după terminare, un sunet de flaut. Apoi, monumentala Simfonie a doua a lui Gustav Mahler, primă audiţie de mare anvergură, constituind astfel data cea mai importantă a anului pe programul Filarmonicii. Desăvîrşirea ei s-a putut face graţie muncii corului Carmen şi a d-lui Chirescu, şi e fermecător văzînd acolo muncind dezinteresat atîţia oameni numai de dragul artei şi zăreşti între ei pe unii mai în vîrstă şi nu mai puţin entuziaşti, ca părintele Costea sau părintele Nae Popescu, lucru aşa de surprinzător în ţara noastră fără tradiţie muzicală. Ce am putea spune, după o primă audiţie, despre această Simfonie a doua a lui Mahler ? (şi pe care d-1 Perlea e dator s-o repete). Urmărirea temelor melodice se face cu uşurinţă, şi nu eşti încurcat decît de timpul prea îndelungat ce ţi se cere să ţii atenţia încordată. (Dar, în definitiv, în faţa unui Wagner auzit pentru prima oară, nu s-a întîmplat la fel ? Şi acolo lucrătura este incomparabil mai subtilă.) Efecte scoase dintr-o operă cu forme monstruoase, şi poate că De-bussy, în cîteva fărîme de note, timp de cinci minute, creează o atmosferă mai unitară, şi cu vibraţii mai profunde. Totuşi, în simfonia lui Mahler au fost efecte surprinzătoare, liedul cîntat de d-na Snejina a vibrat minunat, temele deseori au apărut sugestive, ritmul pregnant a impresionat, încît ultimul concert a apărut ca o dată importantă. Talentul d-lui Perlea s-a arătat prodigios. Graţie lui vom auzi, poate, curînd, pe tot Mahler sau Bruckner. Dar numai în ziua cînd va lua 392 iniţiativa să conducă, de pildă, Les Beatitudes ale lui Franck (mai puţin măreţ ca suprafaţă, dar cu ce profunde ecouri !), d-1 Perlea va fi într-adevăr marele nostru dirijor ! 1933 FILARMONICA. FESTIVAL BRAHMS La început, uvertura la Mireasa vîndută1, cu temele ei populare, care curg fără oprire. Apoi Concertul în mi minor al lui Ghopin. Două motive principale în partea primă, loarte melodioase şi înconjurate, ca de obicei la Chopin, e ce oare nemţii, crescuţi la tradiţia lui Beethoven, ţin mult 1.1 berlioz ? Tema iubitei se agită prin toate cele cinci părţi, iu ultima apărînd sarcastică, dar nu e de mirare, căci ni-i meri nu fusese prea aeriană. în partea treia toboşarul a I nu solist, iar în partea ultimă, celebrul clarinetist FIoerath 11.1 lei ca altădată) a căpătat noi însărcinări. Se spune că 393 acesta ar fi ultimul concert condus de <1-1 George Georgescu, căruia îi datorăm recunoştinţa pentru atîtea audiţii superbe. Este posibilă o aşa de tristă despărţire ? D-na Cella Delavrancea şi d-1 Alex. Teodorescu şi-au continuat tovărăşia minunată şi ne-au dat un festival cu cele trei sonate pentru vioară şi piano ale lui Brahms. Lucrări esenţiale pentru înţelegerea geniului acestui autor, aşa de inegal, aşa de greoi că te întrebi, odată cu francezii, de ce este admirat în Germania cu atîta fervoare. Landormy3 explică perfecţia acestor sonate (îndeosebi a primelor două) prin faptul că sînt mai apropiate de lied, forma în care Brahms reuşea mai ales. Totuşi Concertul op. 77 (asupra căruia Landormy trece uşor) este de mare anvergură şi reuşit pînă la ultima notă. întreaga Sonată op. 78 este grefată pe o temă a liedului Regenlied, şi acompaniamentul vrea să redea zgomotul picăturilor de ploaie, iar în ultima parte liedul apare clar. Atît această sonată, cît şi Sonata op. 100 sînt miraculoase. în op. 100 allegro e admirabil, de graţie plutitoare şi de capriciu niciodată banal. în Sonata 108, care se cîntă mai mult, deoarece prezintă mai multe dificultăţi, perfecţia nu-i totală. în orice caz, finalul este mediocru, iar adagio de un farmec destul de convenţional. Cum trebuie să mulţumim interpreţilor ? 193f^ AUTOGRAFE Deseori mă obsedează dorinţa de a reconstitui epoca muzicală de acum zece ani, de la apariţia d-lui George Georgescu în fruntea Filarmonicii1, cu atîtea naivităţi dar şi cu atîtea entuziasme, cînd fiecare audiţie era un eveniment, atîtea opere — care par acum banale — apăreau în plină prospeţime, Don ]uan2 sau Till Eulenspiegel3 produceau emoţii şi-ţi torturai mintea ca să descurci firul motivelor. Şi, desigur, pe măsură ce trece timpul, acea epocă se va 394 transfigura încă, deoarece acum, sau nu mai avem ocazia, din pricina crizei stupide, să mai auzim lucruri mari, sau ne-am obicinuit de multă vreme cu audiţii importante. De atunci se leagă, odată cu primele audiţii care abundau, amatorii săraci aşteptînd. ciorchini la uşa Ateneului să li se dea drumul înăuntru, echipele de jandarmi păzind intrările, lumea imensă umplînd pînă la ultimul loc, şi cei ascunşi cu orele pe după statui tremurînd în acelaşi timp de emoţia de a auzi muzică şi de spaima de a nu fi descoperiţi şi daţi afară. Şi figurile executanţilor, a tuturor, a d-lui Prunner (tăierea bărbii lui am considerat-o ca fiind în stare să strice aspectul întregii orchestre), a lui Ary van Loeven (mai trăieşte oare ?), flautist admirabil, a lui Menaszes (unde o ,fi acum ?) sau a sărmanului Theodor Popovici (o mai fi rămas ceva din el nemîncat de viermi ?). Şi apoi atîţi amatori de muzică familiari, d-nii Ciomac sau Orchis, şi mă căznesc să discern orice impresie pe faţa lor. Marghiloman lumina o lojă a Ateneului cu silueta lui elegantă, iar d-1 general Nicoleanu nu lipsea de la concert, oricîte focuri ar fi fost în capitală. Numai d-1 Missir voieşte să ne facă iluzia că nimic nu s-a schimbat şi aplaudă cu .iceeaşi frenezie. Dar toate acestea vor trebui redate în toate detaliile, căci constituie o atmosferă preţioasă, surprinzătoare la noi, unde trebuinţele muzicale nu sînt prea imperioase. Acum mă voi mulţumi numai să-mi privesc carnetul de autografe, pe cure aveam entuziasmul să le iau, şi să-mi amintesc micile pe-tipeţii cu ocazia luării acestor autografe. Cîteva clipe doar < Iin viaţa unor mari artişti, totuşi ele îşi capătă, prin nu •,u iu ce secret, o mare importanţă, cînd le înregistrezi. Căci nrioît de stupid ar fi faptul că la unul din miile lui de concerte, acum zece sau douăzeci de ani, lui Isaye — ca să < I .m un exemplu — i s-a desfăcut o manşetă, îl memorezi pcuiru veşnicie şi, dacă îl povesteşti unui veritabil iubitor de muzică, eşti ascultat cu interes. lată autograful lui Weingartner şi al lui Roxo, una din numeroasele sale soţii. A dat Weingartner atunci, odată cu (oucerte simfonice, şi o seară de lieduri ale lui, cu ajutorul înţici sale. Menajul era transportat, la aplauzele sălii mulţu-iiic.iu ţinîndu-se de rnînă amoros. Ce s-a mai ales din toate ai de lieduri, care n-au convins niciodată pe nimeni, din 395 Roxo, şi chiar din Weingartner, cel puţin pentru Bucureşti, unde era odinioară aşa de familiar ? Apoi Richard Strauss... Am avut imprudenţa să mă duc cu carnetul la dînsul într-o pauză a concertului pe care-1 dirija, imediat după terminarea Simfoniei domestice. L-am găsit extenuat, transpirat, încovoiat mai la o parte pe un scaun şi m-a primit cu tristul: „Ich hab's genug“. Atunci am înţeles bine că imensitatea unei opere nu este neapărat de bună calitate, oricît te-ar impresiona, că dirijorii, parcă plutitori deasupra sunetelor, transpiră, şi, de curînd, la monumentalul Mahler cugetam acel lucru cu dorul după un Debussy de cinci minute. Şi George Enescu, dar el este prea legat de noi ca să-l epuizezi în cîteva rînduri, şi desigur, în ţara noastră, în care nu avem decît superficiali şi interesaţi, cînd şi d-1 Iorga ne-a pricinuit cea mai amară deziluzie şi nu mai ştim încotro să . ne îndreptăm speranţele, existenţa maestrului nostru e unica mîndrie, cu cît mai discretă, cu atît mai profundă.' Şi Vincent d’Indy, pe care l-am aşteptat chiar la gară, biet june entuziast. Bătrîn, a avut totuşi răbdarea să asculte pe toţi cei care i se socoteau şcolari, să dirijeze chiar o bucată a d-lui Ştefan Popescu (!). L-am rugat să adauge pe caietul meu, alături de nume şi două note. D-1 Castaldi4, care era în apropiere, i-a sugerat amuzat „două pauze“. Acum celebrul profesor nici cadavru nu se mai poate numi. Şi Alfred Cortot sau Jacques Thibaud, care degajează atîta simpatie. Bela Bartok, unul din cei mai mari muzicieni ai lumii, grav şi rece, Eriko Morini, Pierne 5 de pe atunci considerat ca bătrîn... Sau cvartetul Rose, cu reuşitele lui de o precizie genială, care se răsfrîngea şi asupra gesturilor identice ale celor patru interpreţi. Atrăgeau întotdeauna la noi lume multă, şi cu mirare i-am găsit mai tîrziu la Paris con-certînd în faţa unei săli goale. Şi atîţia alţii ce m-au încîntat odinioară, a căror glorie părea definitivă, şi care au dispărut ca nişte fantome. Unde o fi superba violonistă Alma Moodie ? Sau pianistul Siroto ? Achron, ce strica întotdeauna pianele d-lui Feder ? Henri Morin, ce s-a agitat mai multă vreme printre noi, tată, se povestea, a zece copii, şi încă în plină creaţie ? şi Oskar Neidbal 6 ou trupul imens, dar degajînd simpatie şi entuziasm. 396 O veste mai tîrziu, cîteva vorbe ascunzînd cine ştie ce dezastre : s-a aruncat de pe o fereastră... Şi acum corpul imens, prefăcut într-un pumn de ţărînă. Mais ou sont Ies neiges d’antan... Şi carnetul meu de autografe datat numai de zece ani, a avut timp destul ca să puie în faţa numelor cruci, să schimbe înfăţişarea oamenilor din el şi să-i arunce în mulţime, să desfacă de pe fiecare pagină straturi de melancolie. 1933 CURIER MUZICAL Alfred Cortot are un studiu admirabil asupra lui Liszt în Conferencia. îndeosebi notele asupra celebrei Sonate în si, foarte interesante. Vede în ea o exemplificare a lui Faust şi găseşte acolo şi îndoielile lui Faust, şi candoarea Margaretei şi sarcasmul lui Mephistofeles. Astfel sonata n-ar fi chiar aşa de îndepărtată de Faustsymphonie a aceluiaşi autor. Există la Paris o bună pianistă, d-ra Focşăneanu, eleva lui Cortot. Cu ocazia unei boli a domnişoarei, Cortot era văzut urcînd săracele trepte din Rue Truffaut ca să se intereseze de soarta elevei sale. La noi oamenii cei mai neînsemnaţi sînt incomparabili mai aroganţi şi întotdeauna mari personagii. * Pentru poporul francez, ca şi pentru poporul românesc, muzica nu constituie o necesitate imperioasă ca pentru nemţi sau ruşi. Poţi să asişti ani de zile la toate concertele însemnate de la Paris şi totuşi să nu vezi pe nici un om însemnat din lumea literară sau politică. (Doar preşedintele republicii la cine ştie ce festival !) Nici un poet simbolist nu-şi face apariţia, cu toată pretenţia de a-şi întemeia arta pe muzică, 397 probă că între sunete şi vorbe nu este mare legătură, iar de la Wagner nu s-au luat decît echivalenţe pe cale intelectuală. Herriot1, fostul prim ministru şi muzicograful cunoscut al lui Beethoven, nu vine niciodată la concerte. Numai Louis Barthou2 este sigur de a fi văzut la orice reprezentaţie rară muzicală (venită de peste Rin), orice s-ar întîmpla, chiar dacă în aceeaşi zi ziarul ar anunţa că este o criză de guvern şi Barthou a fost însărcinat cu formarea cabinetului. Nici Georges Duhamel nu este văzut la concerte, cu toate că este un mare amator de muzică. Cîntă din flaut, şi la ei se face în fiecare joi muzică de cameră. Cînd a fost, nu prea demult, la Bucureşti, s-a plimbat o dimineaţă întreagă prin Cişmigiu cu Miron Grindea, tînărul ziarist şi alt mare iubitor al sunetelor, şi şi-au trecut vremea fredonînd spre mirarea trecătorilor, inepuizabil, teme din opere celebre. La noi, singur d-1 Trancu-Iaşi3 este nelipsit de la concerte. Louis Laloy4, în Revue des deux mondes, remarcă just că lui Parsifal, operă religioasă, îi lipseşte totuşi umilinţa. Amfortas, care are o rană mereu deschisă, deoarece a cedat lui Kundry, se jeluieşte fără însă să aibă remuşcări pentru ce a tăcut. Nici Parsifal, ce trebuie să restabilească religia, nu face nici o sforţare de a fi virtuos, căci el rezistă lui Kundry, numai văzînd dezgustul lui Amfortas. Tot în acest articol Laloy citează o vorbă încîntătoare a lui Rameau, pe care o aplică lui Parsifal: „Din zi în zi dobîndesc gust şi pierd în geniu". Transformat în timp, tăieturile ce s-au făcut la Opera Română lui Parsifal ar dura mai bine de o oră. * A murit, în vîrstă de 85 de ani, Henry Duparc 5, elevul lui Cesar Franck. Au rămas de la el cîteva lieduri minunate. Dar de la 1885 n-a mai scris nimic din pricina unei boli grave şi lucid a asistat la paralizia talentului său. Ari.i lui aminteşte pe a lui Faure, totuşi rămînînd foarte perso 398 nai. Cîteva din liedurile celebre : Chanson triste, L’invita-tion au voyage, Extase, Testament, La vie anterieure, Elegie, Le Manoir de Rosemonde. D-ra Guţianu n-ar fi putut să dea cîteva la radio ? Ca muzică instrumentală, cîteva admirabile transcripţii de Preludii şi Fugi de Bach. Apoi e de notat Sonata pentru ţiano şi violoncel. * Toţi marii dirijori au condus în ultimul timp orchestra I ’asdeloup : Honegger, Aubert6, Roussel, Florent Schmitt, Gusta-ve Charpentier 7. Walter Straram şi-a reînceput concertele la Paris prin o lucrare inedită foarte lăudată, Preluâe choregraphique de Claude Delvincourt8. La Colonne, Paul Paray9 a dat şase comori de Florent Schmitt (din care a condus la noi d-1 Alfred Alessandrescu l.i ultimul său concert). * Rene Baton, cunoscut publicului din Bucureşti, a demisionat — se pare irevocabil — de la conducerea orchestrei l’axdcloup. 'în februarie, Robert Si oh an10 a condus în sala Pleyel Recviemul lui Faure, acest Chopin transformat prin temperamentul francez, şi care este aşa de puţin cunoscut la noi. Acel care scrie aceste note vă mărturiseşte că rareori i avut emoţii muzicale mai mari decît ascultînd Penelopa n. nu FILARMONICA, FLORIA CAPSALI N am putut asculta ultimul concert condus de d-1 l'i ilea decît de la Balcic, utilizînd un radio capricios şi ilm exasperant, şi numai rostogolirea valurilor m-a putut 399 consola. Dar programul nu era la înălţimea dirijorului. Simfonia şasea a lui Ceaikovski ar fi fost de-a dreptul insuportabilă, dar n-a mai fost ascultată de multă vreme, şi a adus farmecul unui lucru vechi, fără mare importanţă, dar de care te leagă amintiri, şi, în orice caz, silueta masivă a lui Oskar Nedbal, care a condus-o la noi altădată. Iar în Ucenicul vrăjitor, ce îmbătrîneşte pe fiecare an, nu recunosc pe subtilul autor al lui Ariane et Barbe-Bleue, şi curînd se va vorbi de această operă cu aceeaşi ironie ca şi de Danse macabre. (Sînt multe asemănări ca structură între aceste două. Iar tema principală din Ucerâcul vrăjitor aminteşte o temă din actul al treilea din Aida.) Pentru despărţire, d-1 Alfred Alessandrescu n-a găsit ceva mai bun decît Simfonia VIII a lui Beethoven şi un Berlioz — bucăţi arhicîntate aici — şi ca solist pe d-1 Koganoff. Concertul a purtat numele de „popular", iar d-1 Alessandrescu, care, pe drept, trece ca un muzician subtil, s-a pretat să-l accepte. Noroc că Floria Capsali ne-a despăgubit cu dansurile ei pline de graţie, aranjate cu o inteligenţă vizibilă, fiecare de o invenţie niciodată banală. D-1 Filionescu, prin Debussy sau Ravel, cu toate că după perdea, era printre noi. Ca încheiere şi ca un fel — poate mai bun ? — de a sărbători încă o dată centenarul lui Bramhs, îi transcriu un lied,, fermecător. Şi dacă nu sînteţi complect surzi, fără îndoială că el vă va rămîne, pentru o vreme, pe coardele interioare, ca o obsesie. 1933 STAGIUNEA MUZICALA DIN BUCUREŞTI Se obicinuieşte să se discute o stagiune la sfîrşitul anului, cu toate că se face o împărţire tocmai la mijloc. Acum, la începutul verii, cînd rămîn în întuneric Ateneul sau Dalles, o privire generală este mai normală. 400 Ca primă observaţie : din pricina crizei, Bucureştii muzicali nu mai cunosc spectacole internaţionale, străinii celebri nu ne mai vizitează, au trecut timpurile cînd Richard Strauss sau Weingartner erau familiari la noi. Trecerea delicatului pianist Claudio Arrau a fost o excepţie, pe care o datorăm numai omului de inimă, preşedinte al Analelor Române, d-1 Grigorescu. în schimb, nume necunoscute româneşti au început a prinde curaj, şi deseori au avut toate drepturile pentru acest curaj. La aceasta a contribuit, desigur, şi construirea sălii Dalles, aşa de utilă pentru solişti, căci Ateneul se prezintă prea fastuos, cu pretenţii, perfect pentru orchestră, dar lipsit de intimitatea necesară muzicii de cameră. La orice numărătoare a reprezentaţiilor de muzică, trebuie pusă în frunte Filarmonica. Este formaţia cea mai serioasă, şi de care putem fi cei mai mîndri. Sînt acolo instrumentişti de valoare, şi s-au creat tradiţii. Cum conducătorul ei, d-î George Georgescu, a început să fie discutat şi să nu mai primească elogii totale, putem face o statistică a admiraţiilor şi a' reproşurilor, fără reaua-credinţă obicinuită. Datorăm imens d-lui George Georgescu. înainte de d-sa, concertele Filarmonicei erau ca şi inexistente. Graţie d-sale, cunoaştem cu toţii pe de rost simfoniile lui Beethoven, ale lui Brahms, operile lui Richard Strauss şi atîtea alte bucăţi esenţiale pentru cultura noastră muzicală. De curînd, la d-1 Perlea, am fost minunaţi de punerea la punct a Simfoniei a 11-a a lui Mahler, dar de ce să uităm că şi d-1 Georgescu, odinioară, a făcut acelaşi lucru pentru atîtea partituri, şi de la bagheta lui atîrnau construcţii tot aşa de ornamentate... Cine nu-şi aminteşte vibraţia cu care am întîmpinat prima audiţie a lui TUI Eulenspiegel, şi savoarea cu care am urmărit toate capriciile lui Till ? Apoi prospeţimea din Neterminata lui Schubert, graţia din Simfonia IV-a a lui Schumann, cuvintele sumbre sau aeriene din cine ştie ce pasaj wagnerian... Entuziasmul cu care primeam anunţul libertăţii din Leo-nora III a lui Beethoven... Primii ani ai d-lui Georgescu au fost, pentru Bucureşti, prodigioşi. Fără reveria pe care o degaja la pupitru George I nescu, fără excese de subtilitate a nuanţei, cu gesturi dizgraţioase (la ultima conducere a Miresei vîndfUe părea un rulăreţ antrenîndu-şi calul ca să cîştige curse. Pentru reuşitele lor celebre, Weingartner sau Furtwăngler 1 n-au nevoie decît 401 de gesturi abia schiţate), d-1 George Georgescu a avut totuşi autoritate, avînt, construcţiile lui au apărut virile şi bine organizate. După cîţiva ani, publicul a început să se depărteze de el. La aceasta a contribuit, fără îndoială, şi obiceiul de proastă calitate de a te obicinui cu acelaşi om şi a nu mai ii peste măsură de impresionat, şi dacă Bruno Walter2, de pildă, ar fi mai multă vreme între noi, curînd ar face şi el săli goale. Dar şi d-1 Georgescu a fost de vină, am constatat cu toţii că repertoriul pe care-1 conduce este limitat. După o vreme, n-a mai fost decît repeţirea pînă la extenuare a aceloraşi bucăţi, fragmentele cele mai ilustre au devenit banale şi — cu toate că autoritatea lor rămîne necontestată — să le mai asculţi e insuportabil. Ce tînguire tragică mi se părea a fi marşul funebru din Simfonia Vil-a a lui Beethoven, şi acum nu mai pot să extrag nici cea mai umilă vibraţie... Fenomenul care s-a petrecut prin d-1 Georgescu e fenomenul care se petrece în faţa unui patefon, cînd pui de prea multe ori aceeaşi placă. La început, atenţie încordată de a-i prinde firul şi toate ascunzişurile ; mai apoi satisfacţia de a o pătrunde complect, de a-ţi fi familiară, parcă fiinţă din fiinţa ta, miragiul vieţii şi al morţii se balansează în tot sufletul ; dar, mai tîrziu, incapacitatea de a mai avea emoţii, încercarea de a mai vibra la fel inutilă, trişarea faţă de tine, căci nu vrei să-ţi recunoşti neputinţa şi încerci să te sugestionezi, iar la urmă aşezi definitiv placa într-un sertar pe care-1 încui bine, şi nu observi decît după mult timp că ai pierdut cheia. D-1 George Georgescu a contat pe o admiraţie care i s-a părut eternă, pe un aranjament ce l-a scutit de la orice noi oboseli, şi, ceea ce e mai grav, a fost lipsit de curiozitatea de a se pune în curent, măcar pentru satisfacţia personală. Există o întreagă producţie de care d-sa este cu totul străin, în alte ţări, Straram sau Menteux au cel mai mare orgoliu din a face descoperiri. La noi, micile bucăţi numite prezumţios „prime audiţii" nu sînt decît încercări debile, părăsite şi ele de altfel la prima ocazie, pentru a se cînta din nou, pentru a nu ştiu cîtea oară, Fantastica lui Berlioz. în anul acesta lumea a primit cu un entuziasm mare apariţia d-lui Perlea. Nici în acest avertisment nu vede d-1 Georgescu viitoare cataclisme ? Căci trebuie neapărat o înnoire, cel puţin pentru menţinerea tinereţii spirituale. 402 Talentul d-lui Perlea s-a arătat de mare anvergură, audiţiile furnizate de el au constituit evenimente şi au împrospătat monotonia vieţii noastre muzicale. Simfonia Il-a a lui Gusta v Mahler a apărut superbă, graţie abilului care a ştiut să o puie în valoare, şi pentru clipa aceea măcar, am primit-o total, incapabili de orice critică. D-1 Perlea se pare că aduce, alături de energie, memorie, viziune perfectă a întregii compoziţii şi o curiozitate de a înnoi programele (numai programul ultim mi s-a părut inutil) şi avem speranţa să auzim curînd, graţie lui, iarăşi lucruri importante şi rare. I )-sa este făcut să-l întregească pe d-1 George Georgescu într-un repertoriu mai mult german. Ne lipseşte însă dirijorul care să ne ţină în curent cu producţia franceză, aşa de importantă în ultimul timp, şi să ne aducă noi emoţii şi rafinamente. Darius Milhaud sau Honegger sînt aici total necunoscuţi, iar De-bussy, de mult clasic, apare extrem de rar. Am fi crezut că d-1 Alfred Alessandrescu, muzicianul delicat, ar fi putut să aibă acest rol, dar programele lui ne-au produs numai dezamăgire. în loc de Ravel, am găsit iarăşi Sim-jonia VII a lui Beethoven, şi din Wagner, nu vreun fragment rar, ci uvertura Olandezului zburător ! După Filarmonică, Opera. încercarea semeaţă la noi, de a se prezenta, măcar în parte, Parsifal. La un loc, Parsifal, cavalerul sortit să înfăptuiască o religie nouă, Kundri cu dubla ei personalitate, Amfortas veşnic lamentîndu-se sfî-şictor. Şi mirajul fetelor flori. Ca să faci comparaţia între ce s-a reuşit la noi, şi ce se reuşeşte în ţările germane, scoţînd pentru Opera Română concluzii triste, e pueril. Dacă în faţa spectacolului de lâ Opera din Paris eşti de atîtea ori deziluzionat, cu atît mai mult aici, unde orice tradiţie lipseşte. Trebuiesc păstrate proporţiile şi trebuiesc lăudate toate veleităţile care au costat .nîta muncă. Regretabilă este numai alegerea repertoriului, apariţia pe afiş a unor opere care nu se mai prezintă nicăieri şi pe care le epuizezi după o primă audiţie şi nici măcar nu sînt primite cu prea mult entuziasm de publicul nepriceput (insuportabilii care vorbesc tot timpul, inepuizabili, fn tot timpul spectacolului, şi pentru care sînt prea puţine loatc focurile Gheenei) ca să aibe astfel o scuză. Nu pricep de ce nu s-ar alege Weber mai bine decît Giordano, sau, «Iacă trebuie neapărat ceva din Verdi, se poate da Falstaff. 403 Şi aceasta este şi mai surprinzător, cu cît în fruntea instituţiei se găseşte d-1 George Georgescu. Un elogiu deosebit merită d-1 Chirescu, care a pregătit corul Carmen pentru spectacole rare, ca Messias al lui Haen-del, Creaţiunea lui Haydn sau Simfonia Il-a a lui Mahler, clipe de mari bucurii, şi numai din pricina spaimei d-lui Georgescu în faţa oricărei noi trude (cînd se cîştigă aşa de uşor bani mulţi şi astfel) nu s-a dat şi Missa solemnis, capodopera lui Beethoven. Alături de aceste spectacole fastuoase, am avut o serie nesfîrşită de concerte de cameră, datorită existenţei, apariţie neverosimilă, aşa de agreabilă, a sălii Dalles. Asociaţia de muzică de cameră, din care făceau parte cei mai buni muzâciani pe care-i avem, n-a putut continua din pricina nepriceperii publicului, care n-a ştiut să profite de ocazia unică. Programul începuse şi trebuia să continue plin de minuni, dar e tragic făcînd constatări asupra numărului îndrăgostiţilor veritabili de muzică. Pro Arte a avut mai mult noroc, tocmai dintr-o sumă de complezenţe pe care a trebuit să le aibe faţă de public : conferinţe (ce proaste ! să alegem numai pe d-1 Ciomac şi Brăiloiu), varierea instrumentiştilor etc. Dar au fost cîteva audiţii bune în întregime, şi deseori te înfiora emoţia de cea mai bună calitate. Prezenţa din nou asiduă a d-nei Cella Delavrancea-Lahovary a fost binevenită şi vocea, cît şi tehnica cu care o mînuieşte — a d-nei Baumann-Rădulescu a apărut o revelaţie. D-nei Cella Delavrancea şi d-lui A. Teo-dorescu le datorăm concertele aşa de importante ale sonatelor pentru vioară şi piano ale lui Beethoven şi ale celor trei ale lui Brahms. La Radio, programul muzical a apărut tot mai bine organizat, s-au perindat tot ce avem mai bun, d-1 Jora a vegheat cu multă înţelegere. Nu e de regretat decît programul plăcilor de patefon care, măcar uneori, ar putea ocaziona audiţii rare. Dintre autorii cîntaţi, probabil că locul prim l-a ocupat Brahms. Sărbătorirea centenarului naşterii lui a fost pretextul. Cred că o opinie justă se poate avea acum fără entuziasmul exagerat al germanilor şi ostracizarea de rea-credinţa a francezilor. Brahms e un clasic întîrziat, şi supărau la el imitaţiile după cei vechi, uneori prea servile, mai ales într-o 404 epocă în care se încercau drumuri noi. Lucrătura lui este încă savantă, cu toate că deseori prea laborioasă. Reuşitele lui sînt inegale, şi rareori ai impresia unei inspiraţii inepuizabile, cum reuşeşte totdeauna Bach. A fost un tandru căruia îi reuşeau mai ales şoaptele, liedurile lui sînt expresia precisă a stărilor sufleteşti celor mai delicate, dar uneori linia melodică nu este lipsită de volute pline de căldură intensă, de culoare orientală. Căci trebuie să ni-1 închipuim, în acelaşi limp, autor tot aşa de fericit al tristei jeluiri a cîntecului hnmer leiser wird mein Schlummer şi a imensei rostogoliri de obsesii voluptuoase a primei părţi din Concertul pentru vioară op. 77. Şi, ca să încheiem această încercare de sinteză a stagiunii muzicale, o constatare sumbră, suficientă să arunce în umbră mate bucuriile înşirate pînă acum : anul acesta, George Enescu n-a cîntat pentru noi... v>M ENESCU îmi închipui că niciodată n-am avut mai multe ezitări, nu m-au speriat mai multe dificultăţi, decît acum, cînd vreau di scriu despre George Enescu.1 Fiindcă am simţit că înspre ci pornesc nădejdile şi admiraţiile tuturora şi mi se pare prea umilă toată emoţia mea, oricît de îndelung m-ar fi mlburat. Orice vorbă aş găsi, ofranda mea va fi prea mică, după cum e ridicol să găseşti cuvinte de laudă pentru un .■cil, a cărui forţă nu poate să fie de nici o esenţă cu tine, •a iman bicisnic. Entuziasmul pentru arta divină a lui Enescu ui .1 cutremurat de atîta vreme, m-a sugestionat de la dis-i.iuţii şi mi-a dat avalanşe de tristeţe şi de bucurii din apropiere, m-a făcut să-mi schimb uneori întreaga concepţie despic viaţă, a atîrnat singur într-un taler al balanţei, în timp • i pe celălalt taler puneam toate deznădejdile, îneît e pueril 405 a crede că te poţi plăti prin cîteva rînduri. Dar a scrie despre Enescu prezintă şi dificultăţi tehnice : este extrem de greu să porneşti un portret împletit numai din elogii, fără nici un ungher tulbure, care să puie jocuri de lumini şi umbre, să varieze peisagiul. E necesar nu să precizezi cîteva date biografice, să faci cronologia operelor, ci poate să-i închini un imn. Ce poet s-ar încumeta ? Mi-am socotit întotdeauna modelul de esenţă divină şi, dacă nu stai în imediata lui apropiere (şi cine se poate lăuda cu aceasta ?), poţi să presupui cu uşurinţă că nu mănîncă sau că nu bea, că n-are nici un obicei omenesc. Acum, la Academie, a venit multă lume să-l audă vorbind, ca şi cum n-ar fi vorbit niciodată. Cred că tot atîta lume s-ar strînge daca s-ar auzi că ia masa la un restaurant. Te uiţi la mîinile lui şi nu-ţi vine a crede că le ţine goale, fără vioara şi arcuşul care fac parte parcă din el, carne şi sînge. îl vedeam primind felicitări : e interesant de privit chipul celui care felicită, jenat de a nu găsi decît cuvinte mărunte, nesuprapuse, oricît de frumos ar fi alese, şi chipul maestrului mulţumind afabil, dar de fapt de dincolo de lume. Se arată prietenos, vorbind grăbit, chiar schiţînd gesturi, dar rămas totuşi stingher, fără nici o legătură cu ceilalţi oameni, poate că trist, poate că disperat, căci mărturisirile le face numai prin sunete, şi sunetele nu povestesc anecdote. O singură dată?, cu ocazia sărbătoririi lui de acum cîţiva ani, a vorbit mai făţiş. A spus aceste vorbe tulburătoare : „Fiind de o sensibilitate exagerată, a trebuit mult timp să lupt contra ei, ca să nu mă chinui prea mult. Am parvenit să nu mai am supărări prea mari. E drept că nici bucurii prea mari...“ Enescu pare impalpabil poate şi pentru că reprezintă cea mai impalpabilă dintre arte. Oricît ai da explicaţii, oricît ai încerca definiri, tot n-ai putea să precizezi mirajul muzicii, al cărei grai este aşa de concludent şi totuşi aerian, fără nevoie de vorbe care să concretizeze şi să dea puncte de reazim, curgere prodigioasă, trăgîndu-şi prestigiul tocmai din veşnica ei instabilitate, momente care se perindă fără să poţi reţine nici unul. Enescu s-a identificat într-atît cu arta lui, încît şi-a adăugat o nouă aureolă de prezenţă singură şi totuşi de irealitate. Modestia lui celebră, lipsa oricărei pretenţii personale, oroarea de reclamă, absenţa de la tot ce 406 se numeşte spectacol monden, aceleaşi obiceiuri pe care le repetă de cînd s-a născut, hainele demodate sau hotelul Bratu şi atîtea detalii pe care mulţi le povestesc amuzaţi, şi în care eu găsesc un exemplu nou de imaterialitate, de incapacitate de a avea preocupări obişnuite... Sau fantomatecele lui dispariţii şi apariţii... Nici un rînd în ziare nu anunţă reîntoarcerea în ţară, nici unul care să semnaleze dacă concertează la Paris sau la New York. De cîte ori nu-ţi pui întrebarea, printr-o bruscă aducere-aminte, nevoie imperioasă a cataclismelor tale interioare, unde o fi acum ? Spuneam că portretul lui e greu, din pricina lipsei de umbre, a spectacolului cu o lumină netedă pe care ni-1 înfăţişează. Ce deosebire de aspectul pe care-1 prezintă d-1 Iorga, celălalt reprezentant de seamă pe care-1 avem, şi pentru descrierea temperamentului căruia sînt prea puţine paginile volumului celui mai vast, şi ezitări n-ai decît din pricina unui material prea bogat, în care nu mai ştii cum să pui ordine ! I.a d-1 Iorga, inegalitatea cea mai fantastică, sclipire genială şi alături banalitate, muncă imensă şi facilitate, tot timpul trepidaţie insuportabilă, dar care reuşeşte uneori să cutremure, în bine sau în rău, o ţară întreagă, despotism feroce şi ingenuă naivitate, supărări fabuloase îndreptate chiar şi asupra morţilor, şi apoi glume inepuizabile de toate calităţile, dai de o cantitate prodigioasă, o omenire întreagă selectată într-un singur om, cum s-ar reflecta tot cerul într-un pahar cu apă, nevoia de a se agita şi a vorbi tot timpul — de a urmări cu panică pe ascultători ca să-l admire — despre subiectele cele mai disparate, incapacitatea de a începe cea mai neînsemnată frază fără a întrebuinţa pe chinuitorul şi chinuitul „eu". Poate numai în secolul al XVIII francez s-ar putea găsi un exemplu similar. Enescu, exact invers, rămîne mereu anonim, cu toate că e nevoit să cutreiere lumea şi să aibe relaţii, iar sugestia pe care o răspîndeşte să nu fie ţărmurită de nici un hotar. în el s-au împlinit de mult toate veleităţile l igii Naţiunilor. Neavînd nici o legătură cu efemerul, ne-l’iind legat de nici un eveniment zilnic, nici nu este actual. I.a Academie lipsea complect Criterionul (prezent total la floria Capsali), adică asociaţia în care se discuta, cu mult ulent deseori, problemele actuale. 407 Ne place să spunem că George Enescu ar fi un exponent al întregii noastre sensibilităţi şi o sinteză a instinctului muzical al poporului nostru, dar nu trebuie să ne facem nici o iluzie (de curând a apărut chiar un articol în felul acesta de unul care, confundînd, pe vremuri, cu ocazia cvartetului Rose, o bucată de Haydn cu una de Enescu — se schimbase programul pe neaşteptate — aplauda frenetic, cerînd auto-ru1 !).[...] George Enescu reprezintă muzica în toate formele ei, s-a arătat un admirabil executant şi al bucăţilor clasice şi al celor moderne. La toate aptitudinile s-a adăugat şi o memorie fenomenală. Compune, explică (lecţiile lui admirabile de la Paris !), dirijează (orchestra cu el devine un cîntec personal), cîntă la piano aşa de bine, încît a putut să întregească odinioară cvartetul Rose, pentru Forellenqmntet al lui Schubert. Şi, în afară de acestea, e unul dintre cei doi sau trei violonişti ai lumii. Este bun tehnician fără însă să fie un prodigios tehnician. Dar muzicalitatea lui este de o esenţă unică : diviziunea operei, căldura tonului, brusca iluminare genială a cîte unei note, atmosfera care se degajează cînd vreo sonată de Băch palpită ca o fiinţă, planul larg în care evoluează cântecul fără de nici o grabă ca să impresioneze publicul, dimpotrivă -întârzierea pe note care pe portativ sînt scrise cu o egalitate matematică, impresia de tragic definitiv, imens ca tragicul mării, cunoscînd la fel toate nuanţele, de la cele mai sumbre la cele mai delicate... Kreisler sau Thibaud reuşesc bijuterii de o artă extrem de subtilă, de o graţie prodigioasă, dar nici unul nu-ţi dă senzaţia de imensitate funebră ca Enescu. Dacă ar dispare George Enescu, aş fi disperat, ca şi cum aş afla dispariţia unei minuni a lui Dumnezeu, a lunii, de pildă. 2 Proust a scris cu infinită admiraţie despre el, şi românii deseori citează vorbele autorului epopeii A la recherche du temps perdu. Dar nu ştiu prin ele care este mai onorat : Proust sau Enescu... 1933 408 JAZZ A vorbi despre Petre Comarnescu cu ocazia unei conferinţe muzicale este poate un mijloc deturnat. Dar întîm-plarea face ca abia acum să spun toată admiraţia mea pentru Homo americanus 1, o carte plină de sugestii, variată, subtilă, în care o mie de mijloace artistice sînt întrebuinţate pentru ca să se detaşeze silueta lui Babbit2. O carte vie, palpitînd în fiecare rînd, şi aştept nerăbdător continuarea ei, ce-o să ne dea, desigur, peisagii, şi o să amănunţească jocul sufletesc al americanului, chiar dacă o clarificare sufletească este imposibilă şi la un popor fără mari subtilităţi lăuntrice. Aş vrea capitolul care s-ar chema : americanul în faţa dragostei, a geloziei, a morţii. O întregire a fost făcută cu ocazia ultimă, cînd s-a detailat : americanul în faţa muzicii. Am aflat cu toţii o mulţime de lucruri interesante şi o conferinţă în felul acesta a apărut, măcar la noi — poate şi aiur.ea ? — unică. Petru Comarnescu a scos adevăruri profunde dintr-un ritm muzical care de atîtea ori mi-a părut intolerabil, şi de atîtea ori m-am bucurat că radioul se poate întrerupe imediat, doar cu o uşoară apăsare pe un buton. Jazzul conţine — cîteva exemplare au demonstrat-o cu prisosinţă, oricît de aproximativă ar fi putut să fie la noi realizarea — elemente tragice, tiînguiri deprimante, iar ritmul lui apare funebru şi implacabil, ca însăşi fatalitatea. Un popor cu o astfel de muzică, oricît de mare rol ar juca influenţa neagră, nu poate fi taxat de superficial. Problema preciziei mecanice a ansamblului şi a individualităţii fiecărui instrumentist este extrem de interesantă. Parcă e liberul-arbitru, şi în acelaşi timp dependenţa de I Himnezeu a janseniştilor. D-l Virgil Gheorghiu3, poetul delicat al Febrelor, a apărut minunat în Simfonie in Blue a lui Gershwin 4. Chiar dacă această simfonie nu-mi pare cu totul superbă. Uneori mi a amintit pe Richard Strauss, cu toată încercarea mînii Mingi de a pune puţină savoare. Ce extraordinară apare, prin comparaţie, partea treia din Capriccio lui Stravinski, bucată Iacută cu intenţii asemănătoare! Ce să-i spun lui Virgil < dicorghiu, ca sa-1 conving cit mi-a plăcut interpretarea lui? nul 409 CRITERION : EXPRESIONISMUL Şl NOUL CLASICISM Programele Criterionului au trebuit să ţină seamă, probabil, de o mulţime de capricii, căci nu este respectată nici o cronologie. S-a început cu muzica cea mai modernă : mai întîi jazz, şi acum expresionismul şi noul clasicism. în muzică formulele sînt mai deplasate ca oriunde, căci pretutindeni aici este ca prim motor o emoţie. Cu o clipă înainte de a scrie aceste note, la patefon, am auzit un Coral de Bach, maestrul tuturor abstracţiunilor, în care plîngeau toate melancoliile. Nu ştiu de ce bucăţile de la şedinţa ultimă a Criterionului ar putea alcătui la un loc o şcoală. Poate numai din nevoia minţii de a simplifica şi a pricepe limpede, dar în muzică înţelegerea se face pe alte căi. Desigur, peste tot cîteva caracteristice : lucrul în miniatură, surprizele sonore, capriciul ritmului şi gluma. Uneori chiar mărturisiri sentimentale. Dar, în fiecare autor, aceste caracteristice pre-ponderează, după cum se simte mai mult influenţa lui De-bussy, Ravel sau Stravinski. Astfel, Frederic Monpou1 este sentimental fără nici o discreţie. înseşi titlurile bucăţilor sugerează toate veleităţile : forme primitive d'incantation ; pour endorqnr la souffrance; pour penetrer Ies âmes; pour inspi-rer l’amour; pour evoquer l’image du passe : pour Ies guc-risons ; pour appeler la joie. Poulenc a apărut capricios, fără nici o tristeţe. Erik Satic care a făcut impresia la un moment dat de revoluţionar, plin de humor, evoca pe Clemenţi2 în Sonatine bureaucratique, în timp ce d-na Lilly Popovici psalmodia' versuri. (Celebrul Pierrot lunaire al lui Schonberg la fel este alcătuit. Dar acolo, ce prodigioase îmbinări de sunete !). Am avut prilejul să auzim pentru prima oară un Stravinski necunoscut: La cigale et la fourmi. Ce păcat că publicul n-a bisat acum, în loc de Caliban al lui Mario Castel nuovo-Tedesco. 3 Sînt unii autori importanţi, şi dintr-o bucată mică nu poţi să-ţi faci o părere. Ocazia de a-i auzi mai complcci este foarte rară chiar în străinătate, şi-mi aduc aminte că, timp de doi ani la Paris, am avut un singur concert Satie I.» 410 Sorbona. Hindemith sau Darius Milhaud sînt de mult celebri, şi Capriccio al primului, sau Sorocaba şi Tango des Fratellmi de al doilea nu pot avea pretenţia de a ne da esenţe, ci doar un ritm agreabil terminat în eîteva minute; Şi regretul cel mai mare este că la noi nu are nimeni iniţiativa sa ne dea Le Roi David al lui Honegger în întregime. N-ar fi o imensă ambiţie pentru d-1 Chirescu ? 4 1933 BEETHOVEN ŞI EDOUARD HERRIOT în ţara noastră se cunosc de-aproape toate întîmplările politicianului Edouard Herriot. Se mai ştie că este un perpetuu şi foarte 'bun primar al Lyonului, că, graţie lui, Mărie Bell, artistă frumoasă, dar cu puţin talent, a devenit celebră şi că, chiar între miniştrii francezi, a trecut drept literat fin (a făcut în Franţa mare impresie cînd, cu ocazia centenarului romantismului, fiind ministru de instrucţie, a cerut să fie reprezentată la Comedia Franceză Burgravii, piesă prin care şi-a încheiat Victor Hugo activitatea teatrală. Dar a făcut cuiva şi sărbătoririi vreun serviciu ?) De curînd a călătorit în Orient şi în Rusia, iar călătoria a fost inrcgistrată pas cu pas de toate ziarele. Cunoaştem cu toţii părerile lui optimiste asupra viitorului rusesc. Iar acum, după o perioadă atît de scurtă, se zbate între viaţă şi moarte (clar merge spre vindecare) şi aş crede că toate chestiunile pentru care şi-a consumat viaţa i-au devenit indiferente în faţa prăpastie! apărute aşa de apropiată, dacă n-aş şti ca oamenii îşi păstrează aceleaşi preocupări pînă la ultima suflare. Puţini însă cunosc pe Edouard Herriot, autorul Vieţii lui lieethovett, adică al unei cărţi ce a necesitat o muncă imensă şi migăloasă, o colecţie imensă de date şi critica acestor date, un studiu de mulţi ani şi mult entuziasm penii ii muzica genialului compozitor de la Bonn ca să-l susţină. 411 Un politician în orice clipă hărţuit de evenimentele zilnice, găsind timp pentru astfel de muncă dezinteresată, fără frontiere, se poate un exemplu mai minunat de vitalitate franceză ? A iubi muzica în Franţa e tot aşa de rar ca şi la noi. Pe la concerte, dintre oamenii celebri numai pe Louis Barthou îl vedeam fidel, chiar dacă în această zi ziarele anunţă că a fost însărcinat cu formarea cabinetului. Fără îndoială, cu toată rigurozitatea studiului, se mai simte uneori că Viaţa lui Beetboven a fost scrisă de un politician. Herriot nu scapă prilejul să elogieze virtutea lui Beethoven, instinctul lui de-a înfrăţi pe oameni — şi Simfonia a IX-a furnizează o îndestulătoare demonstraţie — să explice legăturile lui franceze sau cu Napoleon şi să protesteze împotriva rigorilor lui Wagner, admiratorul delirant al lui Beethoven împotriva Franţei. Iată un pasaj al politicianului actual, care ar putea fi spus şi în Parlament: „Austria ezită încă asupra destinului său, dar noi care credem problemele europene insolubile prin vechile formule, noi care căutăm cu bună-credinţă un nou regim, în care geniul fiecărei naţiuni ar putea să se dezvolte liber într-o ordine pacifică, mai rămînem fideli sfîrşitului lui Beethoven. Şi noi gîndim că orice fiinţă omenească, dacă are o inimă nobilă, trebuie să ceară un exemplu, sfaturi acestui creator incomparabil, care ne învaţă în acelaşi timp devotamentul pentru artă, căutarea perfecţiei morale, o ardoare pasionantă de pace.“ Dar aceste pasaje de veritabil francez sînt rare ; în genere se urmăreşte detaliu cu detaliu viaţa lui Beethoven şi se utilizează cea mai bogată bibliografie posibilă. Astfel asistăm Ia copilăria lui Beethoven la Bonn, unde s-a născut, oraş care păstrează — amănunt preţios — mor-mîntul lui Schumann. Copilăria i-a fost necăjită, căci era obligat de mic să suporte toate severităţile profesorilor. Apoi viaţa Iui la Viena. Toate micile întîmplări ale unei vieţi în care a trăit singur, neînţeles, sărac, fără o tandreţe feminină alături, cu toate că a dorit-o mereu, şi cu surditatea — supremă ironie ! — ce se accentua şi-l chinuia intolerabil. Iar în timpul acesta se îngrămădeau capodoperile dar fără răsu net imediat, rămînînd necunoscute. Firea lui generoasă îl sus ţinea însă şi curajul lui îl face şi mai nepreţuit. „Nu reclam nimic, scriu numai pentru mine însumi ; dacă aş fi sănătos 412 totul mi-ar fi egal." Acum, înspre el, toată admiraţia şi afecţia oamenilor. Ce-i mai foloseşte unui rest care nu mai are nici măcar privilegiul de a se numi cadavru ! Viaţa lui Beethoven de Herriot este în mare parte mai degrabă o colecţie bogată de date biografice, decît o interpretare a operilor. Te întrebi uneori dacă o astfel de carte nu ar fi putut fi scrisă de un muncitor plin de răbdare, fără să aibă mari cunoştinţe muzicale şi mare dragoste pentru combinarea sunetelor. Dar mă întreb iarăşi dacă o bucată muzicală se pretează la un echivalent literar, căci singurul lucru ce-1 poţi face este să înşiri cîteva adjective cu vag conţinut. Şi dacă vrea să găsească corespondenţe în literatură, Herriot se arată cu gust învechit. Adagio din Sonata pentru violoncel şi in re major îl face să se gîndească la Meditaţiile lui Lamartine „care or să reapară într-o zi apropiată şi care or să curgă din nou cu acea abundenţă, acea genială nevinovăţie" (acelaşi gust literar îndoielnic l-a arătat şi cu ocazia exploziei de admi--raţie pentru contesa de Noailles şi nici o moarte nu poate să-i servească drept scuză). Găsim unele entuziasme pentru anumite capodopere ale lui Beethoven, de pildă, pentru cîteva din ultimele lui sonate, care nu sînt, nu ştiu de ce, niciodată în programul pianiştilor noştri. Spune lucruri admirabile despre ultima sonată a lui Beethoven. Aplică teoriile lui Schopenhauer (chiar dacăprac-i ic filozoful preferă pe Rossini !). Schopenhauer scrie : „Trecerea de la o tonalitate la o tonalitate diferită seamănă cu moartea, întrucît ea distruge pe un individ, dar alte cunoştinţe, alte vieţi se manifestă după aceea. Alte vieţi sau cel puţin alte spirite invizibile dar animate, cărora imaginaţia noastră le împrumută o figură". Şi Herriot adaugă : Se văd ilesenîndu-se variaţiile ariettei, cu ceea ce s-a putut numi emanaţiile lor armonice, cu modulaţiile în mi bemol. Astfel definită, muzica apare ca o artă superioară, stăpîna limbajului universal". Această ariettă din ultima sonată a lui Beethoven a tulburat şi pe marele romancier englez Huxley, cure a făcut din ea un simbol al graţiei melancolice, dar şi ul capriciului feminin, reprezentat prin eroina Grace. Iată ce spune Herriot despre întreaga Sonată op. 111 : . Kezistenţă şi supunere, s-a spus. Vigoarea gîndirii se exprimă uici într-o formă a perfecţiei cea mai sigură, dar cea mai 413 liberă. Hans von Biilow1 a arătat eu dreptate că această sonată nu este întru nimic o operă mutilată, neisprăvită, că ea formează un tot organic şi complect. Rezistenţă mai întîi. în ceea ce priveşte fermitatea, densitatea, structura acestei compoziţii corespund exact unei sonate tragice, prima temă clădind dezvoltarea tranziţiei şi o parte a motivului al doilea. S-ar spune că Beethoven se munceşte să strîngă dur nodurile pe care apoi o ştiinţă mai personală le va desface. Din inima compoziţiei ţîşneşte pentru ultima oară în sonată liedul, arietta, variată de patru ori. Se aud întrebările şi răspunsurile, se văd curgînd lacrimile nenorocitului... ni se pare că ne străpunge încă privirea lui neliniştită cînd ascultăm arietta dezvoltîndu-se desenîndu-şi arabescurile/* Fragmentul închinat de Herriot Sonatei op. 106 ar trebui citat în întregime. Transcriu încheierea: „în această operă excepţională, aproape unică, lirismul epuizează toate resursele sale de la seninătate pînă la delir../* Viaţa lui Beethoven demonstrează deseori, cu toată munca de laborator, că autorul ei este într-o veşnică palpitare şi că nu-i sînt străine jocurile capricioase ale tuturor emoţiilor. 1933 CRITERION ŞI PRO ARTE Criterion şi-a continuat concertele şi a dat un spectacol admirabil închinat impresioniştilor, şi altul mediocru pentru romantici. La primul, d-1 Filionescu, singurul nostru interpret al muzicii moderne, a reuşit să desăvîrşească o atmosferă minunată. Reflets dans l’eau şi Feux d’artifice, bijuteriile lui Debussy mi-au amintit pe Claudio Arrau, şi mai ales, cu imensă nostalgie, de D’Albert1. Sonata lui Faure, tandră. Cînd va lua Faure locul lui Chopin, devenit atît de obositor ? D-1 Drăghici, ca de obicei, în primă audiţie. Dar excepţională a fost, îndeosebi, Sonata lui Debussy pentru violă, flaut şi harpă. Cînd o voi reauzi ? 414 Pentru romantism, d-1 Dan Botta a spus, ca de obicei, lucruri subtile, cu toate că probabil o maliţioasă i-a furnizat acest subiect, făcut să plîngă toate Eulaliile. Cu ce bucurie îl urmăream în invectivele (desigur elegante) lui împotriva Fantasticei lui Berlioz ! Dar programul, foarte prost: s-au ales bucăţile cele mai mediocre ca reprezentantele unor mari muzicanţi. N-am putut scoate nici o emoţie din Mazurka şi Nocturna lui Chopin şi aş fi preferat un Preludiu. Balada lui Brahms sau Tarati-tella lui Liszt, arhimediocre. Nu harfele triste ale d-lui Istratty puteau să reprezinte pe Schumann sau pe Schubert! Publicul a aplaudat grozăvia care se numeşte Cei doi grena-diri! Asta însemnează să te deznădăjduieşti de orice gust muzical la noi. Numai Cvartetul lui Franck a apărut superb şi a calmat toate nemulţumirile. Dar ce legătură între Franck şi romantici ? Pro Arte ne-â dat, în sfîrşit, un festival FIaendel, autor pe care toată lumea îl consideră genial, dar pe care nimeni nu-J cunoaşte. în Concerto grosso, într-adevăr, am avut senzaţia marii arte. în bucăţile pentru piano a apărut mai degrabă un perfect meşteşugar. E de vină interpretarea d-nei Cionga, lipsită de orice accent. Pot să încep această cronică fără ca toate emoţiile să mă străbată ? Căci am considerat întotdeauna plăcile de patefon drept tovarăşele cele mai fidele ale tuturor singurătăţilor. Despre ce să încep să vorbesc ? La întîmplare îmi voi spune toată fervoarea pentru Cvartetul 15 al lui Beethoven, opus 132. Eduard Fîerriot are o profundă admiraţie pentru ol. Fluxley îl foloseşte în romanul Contrepoint, pentru ca i mul Sprandrell să aibă curajul să moară ; chiar şi Mark Kampion este impresionat. într-adevăr, accentele primei părţi sînt extrem de tragice ; mi e nici un dezastru care să nu fie înregistrat. A doua puric mi se pare mai puţin impresionantă. în adagio, variaţiile neistovite susţin acelaşi climat funebru. în ultima parte devine tandru, fără mari cataclisme; Fîerriot sau Fîuxley au di opiate : acest cvartet îţi sugerează emoţiile cele mai pro-I unde. nu 415 CONFERINŢELE MLTZICALE ALE LUI ALFRED CORTOT Les Annales pot face impresia puţin de învechite, dar numai graţie lor, la Paris, ai ocazia să cunoşti mai de aproape pe scriitorii celebri. Alfred Cortot este acolo un conferenţiar remarcabil şi convinge publicul cu atît mai mult, cu cît termină cîntînd la piano. Ultimele numere din Con-ferencia ne-au adus adnotările lui Cortot şi pe marginea unor opere de Dabussy şi Cesar Franck. Din primul a studiat un caiet de Preludii şi Colţul copiilor; din al doilea, Les Djinns, Preludiu, Coral şi Fugă şi Variaţiile simfonice, adică tot ce e mai important din Franck pentru piano, şi nu lipseşte decît Preludiu, Aria şi Finale. Lectura lui Cortot este foarte agreabilă, chiar fără sunetele binecuvîntate, şi-ţi sugerează o mulţime de reflexii. De pildă : toţi criticii care vorbesc despre Saloanele lui Diderot, constată valoarea lor ca dată pentru istoricul criticii de artă, şi chiar varietatea lor şi viaţa pe care o degajează, dar denotă mai mult literatură decît o judecată tehnică, aşa cum se pretinde de la un critic de arta. Adică Diderot este de părerea lui Poirier, celebrul erou al lui Emile Augier, că un tablou trebuie să spună neapărat ceva (nu e asta şi pretenţia Renaşterii ?), chiar'' dacă, explicîndu-se, el îşi arată tandreţa pentru o pictură unde un cîine latră în faţa unei pălării. Şi acum, Alfred Cortot, un veritabil tehnician, căci e unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, vorbind despre muzică, face şi el literatură. Astfel, pentru fiecare din Preludiile lui Debussy are o interpretare, titlul îi sugerează un decor, îl explică în detaliu, şi chiar dă o preocupare personagiilor. Debussy spune simplu despre Preludiul al 11-lea : La danse de Puck, şi Cortot adaugă : „Capricios, mobil, ironic, aerian, subtilul geniu shakespearian zboară, fuge, revine, îşi bate joc de un neghiob pe care-1 înşală, sau de o pereche pe care o minte, apoi, grăbit, dispare". Cortot ne îndreptăţeşte să credem că Diderot avea dreptate şi că în noi se găsesc corespondenţe aşa de fatale, îneît nu putem să exprimăm nici o emoţie pură, şi, orice am face, cuvîntul literaturizează. Cortot, ana-lizînd pe Debussy, după modelul lui Lanson, găseşte prilej 416 ca să definească structura sufletului francez, caracterizat măcar în parte prin graţie, discreţie, penumbre, intimitate : „Prin cîntecul lui Debussy, în mod miraculos sensibil şi fremătător, vibrînd la toate mî.ngîierile vîntului, la toate tre-murăturile apei, atent la misterul albăstrui al nopţii, ca şi la jocul luminii pe frunze, apar vocile reînviate ale muzelor noastre familiare latine, care se auid din nou, după această lungă tăcere, impusă lor de zgomotul sublim al vijeliei wagneriene". Francezii puteau bănui pe Debussy, citind pe Racine : „Această muzică ne-a restituit, sub prestigiul sonorităţilor noi, ancestralul sentiment al gustului şi al măsurii". Deseori primim vizita unor francezi de marcă,. îi întîm-pinăm cu tot entuziasmul, iar ei după ce ne surîd tot timpul şi sînt extrem de politicoşi, întorşi în Franţa, publică un mic articol cu pretenţia să cuprindă toată România, din care reiese că ştim bine franţuzeşte şi cunoaştem perfect ultimele idei franceze. Adică, nu facem decît să imităm, în miniatură, pe cine ştie ce autor celebru. Aşa au făcut de eurînd Pierre Quint, sau Jean-Jacques Bernard1. Desigur, ei denotă o mare superficialitate, căci au o opinie după cîteva zile de cunoaştere a Bucureştilor. Sau că descoperă cîteva idei luate de aiurea, şi nu elementele noas.-tre sufleteşti, proprii. Dar şi noi sîntem foarte grăbiţi să le arătăm ceea ce avem occidental în noi. D-I Petru Cornar-nescu, în causeria foarte spirituală pentru Quint, recoman-dîndu-ne, găsea pentru fiecare din noi corespondenţe franceze. Personal, sînt un mare admirator al lui Proust, pe care fam citit, pe fragmente, de nenumărate ori. Dar aş deznă-dăjdui de mine, dacă aş crede că tot scopul meu este o imitaţie eît mai bună. Cum fiecare rînd porneşte de la o experienţă, îmi păstrez, măcar cu ocazia aceasta, optimismul. Sînt şi unii străini care au avut răbdarea să ne cunoască mai adînc. Recomand o carte veche : La Roumanie de Andre Bellessort2, conferenţiarul cel mai bun pe care l-am auzit vreodată. I FILARMONICA. PRO ARTE Am auzit prima oară Missa solemnis cu prilejul centenarului lui Beethoven, la biserica Notre-Dame din Paris, corul şi orchestra fiind conduse de Gabriel Pierne. La spectacol asista, cu tot fastul, şi cardinalul Dubois, cel ce degaja atîta inteligenţă şi simpatie. Impresia asupra mea a fost foarte mare, chiar dacă nu puteam încă să desluşesc toate amănuntele muzicii. Şi atunci m-am convins (indiferent de ce spune Combarieu1) de importanţa decorului pentru fiecare bucată muzicală. Chiar o Nocturnă de Chopin e acceptabilă, cîn-tată la razele lunii. Astfel, scena Ateneului, fatal, nu poate să se potrivească totdeauna. Cu atît mai mult, cu cit Missa solemnis rămîne un cîntec de rugăciune, oricît ar străbate în ea temperamentul autorului. Este o înlănţuire de frumuseţi, şi după ce le cunoşti pe fiecare prin studii îndelungate, n-ai putea să admiţi nici cea mai mică omisiune. E ciudat cum într-o operă literară poţi face atîtea omisiuni, în timp ce în această Missa, cu toată întinderea ei, cea mai mică transformare ar fi un sacrilegiu. Căci nu înţeleg de ce Combarieu are unele ezitări pentru Gloria şi Credo. (Combarieu are deseori gustul incert. Dovadă : Brahms). Missa solemnis se -împarte în cinci „simfonii", fiecare de sine stătătoare, chiar dacă ele corespund unui text biblic strict organizat. Fiecare din aceste părţi poartă mirajuri. Uneori corul produce efecte superbe. Nu există solişti, ca în Missa lui Bach, cu un cvartet de solişti ce alternează cu corul. Numai uneori se desprinde cîte o figură a sopranei, a altistei, a tenorului, a basului. D-l G. Georgescu, condueînd această imensă operă, a putut să aibe cel mai îndreptăţit orgoliu şi toate bucuriile. Interpreţii au fost cei mai buni pe care-i avem pentru astfel de opere : d-nele Baumann-Rădulescu şi Snejina, d-l Folescu. Chiar şi d-lui Mircea Lazăr i se pot ierta multe romanţe italieneşti în care se complace de obicei. Dar mai presus de tot, laude pentru d-l Chirescu şi întreg corul Carmen : au pus răbdare, dezinteres, pricepere. La Pro Arte, d-ra Cocărăscu, cu mai mult temperamem ca de obicei, a executat Sonata lunii. Adică o sonată pe care 418 mată lumea o ştie pe de rost, în timp ce ultimele sonate ale lui Beethoven, adică cele mai bune, sînt aproape necunoscute. D-l Tassian ne-a făcut bucuria rară a cîtorva lieduri de Beethoven. (De ce a lipsit Es Kehret der Mayen ?) De curînd, cu ocazia discurilor (vezi interpretarea Thi-baud, Cortot, Cazals), îmi spusesem admiraţia pentru Trio arhiducelui. Nu cred însă că este de o egală valoare în întregime cum crede Edouard Herriot. Părţi desăvîrşite sînt: allegro de la început, şi mai ales andantele părţii a ireia, care, pornind de la o temă magnifică,; se complica găsind la fiecare măsură noi privelişti fermecate. D-l Trancu-laşi a fost conferenţiarul. D-sa e singurul om politic nelipsit de la concerte. mi CVARTETELE BEETHOVEN, FILARMONICA Cvartetul Teodorescu ne furnizează una dintre cele mai m.iri bucurii ale anului, toate cvatuourile lui Beethoven. în tară la noi nu s-a mai executat întreg ciclul de la cvartetul Unse, a cărui desăvîrşită interpretare cauzează poate pentru mulţi nostalgii. Cred că în această formă s-a exprimat mai perfect geniul lui Beethoven, şi simfoniile celebre, prin corn-paraţii, par vulgare. De altfel, el însuşi a început să le scrie lîr/iu, ca şi cum ar fi voit să-şi cunoască bine arta înainte de a le încerca, şi ele i-au fost ultimele tovarăşe înainte de moarte. Acum s-a început, bineînţeles, eu primele trei din op. 18. Este un adevăr comun ca să se constate cît se re-Minte aici influenţa lui Haydn, sau a lui Mozart. Şi, totuşi, pieiutindenea se observă marca lui Beethoven şi toată gravitatea temperamentului său. Chiar în primul cvatuor (de lupt, compus al treilea), în prima parte — ce mi se pare a li ce era mai valoros în toată muzica de sîmbătă — în ilară de graţie şi de farmec tineresc, se găseşte şi o virilitate aşa de caracteristică pentru mai tîrziu. Andantele, du- 419 reros. Cele trei instrumente acompaniază superba tema a vioarei, care seamănă cu Sonata în si bemol, op. XXII, scherzo şi finale complect neînsemnate. Prima parte a Cvatuorului în sol (op. 18, nr. 2) e compusă din volute largi şi graţioase. Andantele, întrerupt la un moment dat de un allegro glumeţ, e banal. Prima parte din scherzo e numai agreabilă, iar sfîrşitul mediocru. Qvatuorul al treilea în re major are destule trăsături beethoveniene. Prima parte este destul de complicată, iar adagio conţine accente tragice. Continuarea neînsemnată. Cum să mulţumim interpreţilor ? La Filarmonica, impresie nelămurită. Festival polonez, foarte bine condus de directorul Filarmonicii din Varşovia, d-1 Fittelberg. Bucăţile lui Karlowitz 1 sau Moniuszko 2 n-au conţinut în ele nimic extraordinar. Poţi să te convingi că muzicile popoarelor pe care nu le cunoşti nu-ţi sînt neapărat trebuincioase, şi poţi să nu ai prea mari păreri de rău. Dar d-1 Szymanowski3 trebuie judecat aparte, şi e regretabil că gloria lui universală e abia notată la noi. 1933 IST PREAJMA CVARTETELOR LUI BEETHOVEN Uneori, dimineaţa, cînd mi se pare că înaintea mea se desfăşoară o zi infinită, pe care nu ştiu cum o voi putea străbate, cînd orice carte nu mă interesează, căci viaţa mea e diferită de viaţa ei, iar străzile îmi apar fără farmec, şi cunoscuţii fără nici un secret într-adevăr demn să mă intereseze, mă strecor printre prăvăliile din Sft. Gheorghe pînă la magazinul de discuri familiar şi ţinut de oameni prietenoşi, Mischonzniky. Acolo, la etaj, înconjurat de o familie numeroasă de instrumente muzicale, la o măsuţă de pe care un patefon nu osteneşte să elibereze farmece, încerc să mă calmez şi să dau un sens existenţei. în ultimul timp am avut prilejul să mă ocup de aproape de cîteva din cvartetele lui Beetnoven. Audiţia lor magni 420 fică graţie cvartetului Rose la noi, sau cvatuorului Capet la Paris, n-au putut să-mi cauzeze decît încîntări, dar nu un studiu precis ca acum. Cred că cvartetele 12, 13, 14, 15 mi-au dat cele mai mari bucurii, cu toate că — amator veritabil de muzică — n-am respins, la anumite ore, nici măcar un vals. Este o încercare temerară de a voi să transmiţi freamătul unei fraze muzicale prin ajutorul cuvintelor. Un cunoscător muzical va nota cu precizie nota profundă sau artificială, sau subtilă, fără să poată da explicaţii prea ample, după cum unui om jeluindu-se în faţa ta, dacă ai unele intuiţii, poţi sări clasezi durerea exact, dar fără să fii în stare s-o poţi exprima prin cuvinte. Beethoven mi-a dat prilejul cîtorva reflexii pe care vreau să le înregistrez aci, fiind însă convins că orice aş face, ele trebuie să rămînă exterioare faţă de însăşi creaţia muzicală. Cred astfel că nu trebuie găsit neapărat un corespondent unor note, a unui sentiment omenesc. Nu se poate spune că un motiv demonstrează tristeţe, veselie, energie sau lan-goare, şi de aici să se scoată concluzii asupra autorului. Din orice muzicant se pot extrage emoţii, chiar din cei mai intelectuali. Din Stravinski, de cîte ori, şi de fapt tot Sacre du Prin-lemps nu este decît o încercare de a reconstitui natura cu mate freamătele ei. Chiar din Bach, care este considerat ca un abstract, se desface nu numai o impresie de grandoare, ci deseori sentimente minore obicinuite la romantici, ca tandreţă, nostalgie, suspin, chiar dacă din biografia lui nu se poate extrage această gamă de turmente. La Beethoven, anecdota unei vieţi nenorocite, care impresionează cu uşurinţă pe oricine, trebuie să aibă neapărat - aşa se pretinde — corespondenţe muzicale. Cercetînd datele, avem cele mai mari surprize. O singură lucrare, chiar, n-are un singur sens, cu toate că e făcută în întregime l.i o dată anumită. Andantele apare tragic, şi alături scherzo glumeşte inepuizabil. împărţirea unei sonate sau a unui cvartet a trebuit să păstreze legile tradiţionale, oricare ar fi lost starea sufletească a autorului. Apoi asistăm la bucăţi vesele scrise în momente cunoscute ca disperate. Ce rost are Simfonia a Il-a în viaţa lui Beethoven ? Şi a spune admira -tiv : „Cu toate că trist, el a făcut o bucată veselă* poate 421 fi emoţionant, dar nu e adevărat. Sau prima parte din Cvartetul op. 59, no 1 nu eşte un compozit de emoţii diferite ? Concluzia că nu trebuie să găsim pentru muzică neapărat echivalent omenesc, şi că biografia unui compozitor şi creaţia lui rămîn paralele. în literatură meşteşugul joacă un rol mai mic, şi Hugo a putut să plîngă ou uşurinţă în versuri moartea fiicei lui.1 Versurile — atît de facile ca ale lui Hugo — nu se orîn-duiau prea greu. Dar în muzică, te izbeşti fatal de o mie de dificultăţi oare te obligă la o muncă serioasă. Şi progresul lui Beethoven s-a făcut îndeosebi în veşnica prefacere a încadrării muzicii lui. A fost o biruinţă de mare artist şi nu de om care a suferit mereu mai mult. Şi chiar în ultima lui epocă a scris lucruri neînsemnate ; iar cvartetul ultim, al 16-îea, este un regres faţă de cele patru care îl precedează, începînd prin bucurie, ca să continue, în andante, prin accente funebre. Nici definiţia că Beethoven, omul atît de disperat, a fost totuşi un glorificator al veseliei universale nu se poate menţine. Cele cîteva idei ale lui nu pot fi prilejul unei interpretări muzicale şi nici nu se poate pune accentul pe ultima simfonie. Cel mult, să spunem că Beethoven a fost mereu cu sufletul în vibraţie — fie că a plîns sau a glumit. ^.tîtea pagini funebre, magistrale, nu pot fi trecute cu ■vederea la o caracterizare. Cvartetul în la minor, penultimul, a fost găsit de Huxley ca demn ca cineva să aibă curajul să se omoare, ascultîndu-1. Cvartetele op. 130, 131, 132 sînt legate aşa de mult împreună, că parcă n-ar putea fi luat unul din ele singur. Marea fugă din op. 130, înlocuită mai tîrziu, conţine ideile din op. 131 sau 132. Este aproape tehnica Nibelungilor lui "Wagner (nu laitmotivul, ci freamătele interioare, exprimate prin ritm, accente etc.), transcrisă în filigrană, lipsită de orice retorică şi deci cu atît mai preţioasă. în ultimele cvartete orice notă îţi aduce cu ea o sugestie. Tovărăşia lor este totdeauna un calm pentru atîtea neînţelegeri. 1934 422 CVARTETUL TEODORESCU Oricine poate constata cu uşurinţă că viaţa muzicală din Bucureşti este într-o mare decadenţă faţă de acum zece ani. Pe atunci cei mai mari muzicieni trebuiau să vie neapărat pe la noi, iar astăzi să ne mulţumim să-i ascultăm imperfect, prin radio. Şi uneori ei nu sînt prea departe ; auzim pe Alfred Cortot din Praga sau din Varşovia, dar frontiera noastră n-o mai trece. Astfel străduinţa modestă dar serioasă , a cîtorva de la noi, a devenit ultima bucurie posibilă. Iar hotărîrea cvartetului Teodorescu de a ne da prilejul să auzim ; ciclul evatuorurilor Beethoven, constituie un eveniment. D-nii Teodorescu, Feldman, Mendelsohn şi Thaler s-au străduit, printr-o migală de ani de zile, să pună la punct un cvartet, care este maximum ce s-a putut izbuti vreodată la noi. A încerca să execuţi ce e mai profund din Beethoven e Un scop însemnat. Şi e o mirare pentru mine cum lumea, nu abundă cu frenezie, cînd preţul locurilor este mai mult decît suportabil, executanţii buni, iar ocazia de a auzi această muzică genială unică. Beethoven a fost un artist în veşnic progres, chiar dacă uneori se intercalează cîte o bucată slabă. Acest progres se poate vedea, de pildă, examinîndu-i cvartetele ; de la primele, agreabile şi facile, inspirate mult de Mozart sau de Haydn, pînă la ultimele, mărturisiri intime grave, fără nici o urmă de convenţie. Uneori, chiar în acelaşi opus se văd transformările, şi drumul parcurs între Op. 18, nr. 1 şi nr. 6 e mare. Dar să urmărim programul de la Dalles. Cvartetul al patrulea, în do minor, începe glumeţ, uşor melancolic, cu teme minunate, andantele este delicat, mozar-lian, scherzo, aşa de cunoscut, vioi. Numai finalul neînsemnat. Cvartetul al Cincilea, în la major, aminteşte pe Mozart din clipele cele mai bune. Partea primă e superbă. Menuetto uşor trist. Andantele frumos, dar fără .surprize, cu variaţii cunoscute. Sfîrşitul plin de vioiciune şi capriciu. Cvartetul op. 18, nr. 6 are o primă parte admirabilă obsedată de Haydn, andantele cam convenţional. Şi deodată : Malinconio. Ce e mai bun din toate cvartetele de la început. Nu teme tragice, ci tînguiri. Finalul cu tema lui 42$ voioasă, dar oam vulgară, străbătută de cîteva accente deznădăjduite, sugerează Pastorala, cu jocul ţăranilor, străbătut de apropierea furtunii. Pentru ultimul concert, o remarcă : nu pricep de ce s-a făcut o împărţire nelogică a cvartetelor. Cvartetul op. 59, nr. 3 trebuia neapărat lipit de nr. 2 şi nr. 1, nu numai pentru că au fost scrise odată, că poartă acelaşi opus, că e dedicat, la fel, ambasadorului Rusiei la Viena, Razumovski, dar are o desăvîrşire tehnică ajunsă la acelaşi grad, şi sînt toate trei considerate ca „obiective", mai puţin personale decît cele ce vor urma. în toate trei, o imensă varietate de emoţii diferite, variind între veselie şi tristeţe. Din punctul acesta de vedere, Combarieu numeşte pe drept prima parte a Cvartetului VII „o galerie de tablouri". în partea a doua, violoncelul începe cîntînd de 15 ori pe si bemol. Finalul e o temă populară rusească. (La fel şi allegretto Cvartetului nr. 8, cunoscută nouă din Boris Godunov.) în toate trei cvartetele, sfîrşitul exaltant. în orice caz Cvartetul nr. 7 este incomparabil superior faţă de următorul. Finalul op. 59, nr. 2 este de-a dreptul mediocru (chiar dacă îl elogiază Combarieu). 1934 "S CVARTETUL TEODORESCU. PRO ARTE. FILARMONICA Cvartetul Teodorescu, compus din d-nii Teodorescu, Feldman, Mendelsohn şi Thaler, şi-a continuat programul său, mereu mâi important, dîndu-ne încă trei cvatuoruri de Beethoven. Din op. 59, nr. 3, trebuie reţinut, alături de finalul prodigios, andantele fără mari dispersări, dar de o nesfîrşită melancolie, căruia nu i se poate reproşa decît o uşoară lungire dincolo de marginile lui normale (cîteva măsuri în plus şi o repetare a temei principale, totul inutil). Aici violoncelul are rolul principal ; la fel în prima parte a cvatourului următor, care se mai numeşte şi al harfelor. Partea a doua din Cvatuorul al zecelea pare o romanţa 424 superbă pe care o cîntă vioara primă, în timp ce celelalte instrumente numai acompaniază. Partea a treia încîntătoare şi în final apare, neaşteptat şi fără mari farmece, o temă cu variaţii. Cvartetul al unsprezecelea, cel mai important, nu mi se pare pretutindeni grav, aşa cum îl socotesc cu toţii. Desigur, in prima parte este o conversaţie între o temă virilă şi alta disperată. Dar surprind printre ele şi cîteva graţii. Partea a doua, de un tragic mai susţinut, chiar dacă titlul ei este „allegretto" ; la fel se numeşte însă şi marşul funebru din Simfonia a şaptea. Urmează cîteva arabescuri fără conţinut profund, iar finalul readuce cîteva obsesii de la început. Pro Arte îşi continuă activitatea pentru care merită .uîtea mulţumiri d-1 George Cocea. Din Mendelssohn nu va rămîne mare lucru, dar, desigur, o mare parte din trio executat la Dalles. Şi dacă d-1 Cocea ar fi executat Sonata celebră pentru violoncel, ne-ar fi convins poate pe deplin. Un festival Musorgski e un eveniment excepţional. Tablourile unei expoziţii, indiferent de firul lor conducător, «.lestul de convenţional, constituie o capodoperă. La Filarmonica, d-1 Alfred Alessandrescu ne-a dat un program desuet, eu toate că a avut la dispoziţie o lună ca sa I pună la punct. Concertul de vioară al lui Ceaikovski nu mai poate fi ascultat decît cu Huberman, iar Boier o de K.tvel a devenit insuportabil. Şi oine nu cunoaşte Eroica pe de rost ? D-1 Alessandrescu ar fi cel mai în măsură să ne dea (alinate noutăţi franceze. Noi aşteptăm mereu. t') !•! PERSPECTIVE FRANCEZE A venit printre noi d-1 Vuillermoz1, cunoscutul critic mu-.'ii al, şi a produs deziluzii, dar e fatal să fi fost aşa. Nu rsista realitate care să corespundă fanteziilor noastre, şi, în 425 faţa lui Paul Valery chiar, te miri : acesta este cel mai mare poet al Franţei ? Intr-adevăr, acceptai mai uşor pe Verla-ine, beat şi murdar pe cheiul Senei, decât pe Valery, perfect stăpân pe gesturile sale, nelipsind de la şedinţele Academiei Franceze ca să discute gramatica. Bineînţeles, d-1 Vuillermoz, ca orice francez, fie el şi profesor de matematică, a fost nuanţat, a făcut aluzii literare, discret şi elegant, abstract pe cit e posibil. Am putea totuşi spune că conferinţa lui asupra muzicii mecanice se reduce la o înşirare a serviciilor pe care le aduce patefonul. I-aş fi putut sugera şi tovărăşia sentimentală care se face între om şi patefon, când, la mijlocul nopţii, repetând pentru a zecea oară acelaşi cvartet de Beethoven, instrumentul de lemn şi metal palpită ca o fiinţă, te consolează. Dar francezii sânt de obicei calmi, n-au nevoie de astfel de prieteni. D-1 Vuillermoz a arătat printre foloasele patefonului — şi acum cu multe exemplificări — cum se pot imprima pe discuri acompaniamente celebre, şi astfel orice începător poate avea oricând la dispoziţie orchestra cea mai bună ca să-l secondeze, în timp ce el studiază vreun concert celebru. Se pare că aceasta este o idee cu totul nouă. Personal, cu şase ani înainte, ca profesor de franceză, după ce-i învăţam pe elevi cît mai bine cine ştie ce poezie franceză, le adu-ceatp patefonul în clasă şi o ascultau interpretata de vreun mare artist de la Comedia Franceză. Folosul era considerabil, iar ora trecea agreabil şi pentru elevi şi pentru profesor. 1934 ORCHESTRA C.F.R. Se găseşte câteodată şi la noi muncă dezinteresată. Un exemplu, orchestra C.F.R. Dar trebuiesc cîteva explicaţii. D-1 Alexandru Riusu, director C.F.R., amator adevărat ■ muzică, văzînd ceea ce se face în alte ţări, a socotit că s .11 426 putea alcătui şi la noi, numai dintre funcţionarii C.F.R., o asociaţie muzicală de cea mai bună calitate. Această idee minunată a fost urmată zi cu zi, fără de nici o plictiseală. Acum orchestra numără 80 de oameni serioşi, convinşi de nobleţea scopului pe care-1 urmăresc. Am avut ocazia să aud concertul dat la Focşani. Am descoperit pe unii solişti perfecţi. In program, Haydn (Simfonia londoneză), Bruch 1 (cu d-1 Metzner), Weber (uvertura Freischiitz). 1936 vrrw ,t I. | r V r VARIA i ROMÂNII LA PARIS Abundă prin Cartierul Latin, unde, cu toată valuta depreciată, chefurile sînt încă posibile. Pe la chioşcuri, puţine ziare române, fie că studenţii sînt indiferenţi faţă de politica ţării, fie că îşi trec cîteva ziare din mînă în mînă. în schimb, pretutindeni răsună „măi", „te cară", „dă-o dracului" : uneori înjurături cu semnificaţie vehementă spuse în ton paşnic; şi vecinie întrebarea: „Cum te-ai învîrtit de eşti pe aici ?“ Şi răspunsul : „Cunosc pe X, ministrul". Sînt cei care ignorează mai mult gramatica franceză şi, totuşi, cei care vorbesc mai bine franţuzeşte. Dispreţuiesc orice muncă migăloasă şi monotonă şi răspund la examene prin salturi deseori originale. De cele mai multe ori improvizează, sau au flerul perfect al paginii din care vor fi ascultaţi. La seminariiie lui Strowski sau Abel Lefranc, ţinute cu puţini elevi, ei sînt mai mult de jumătate. Totdeauna vorbesc, se agită, protestează din principiu >i răstoarnă valori cu o uşurinţă pe care francezii, deprinşi cu catalogările definitive, nu o au. Prin cafenele, la universităţi sau la teatru, sînt mereu aceiaşi, căutînd împrumuturi fără scadenţe, optimişti, răsunători şi inofensivi, întotdeauna şi la toate neexacţi. Neadmi-(înd intermediari, doctoratele lor sînt sau foarte bune sau dezastruoase. Dezastruos a fost, de pildă, doctoratul d-lui l’otino de zilele trecute : Influenţa franceză asupra orato- 431 rilor români din secolul trecut.1 D-l Mario Roques2 şi-a bătut joc amplu de bicisnicul candidat. D-l Fotino istovise toată gama defectelor. Totul era lamentabil, de la titlul care n-avea nici o legătură cu subiectul tratat, la o ortografie capricioasă de elev de liceu ; de la fraza cu sunet românesc şi cu înţelesul deseori neprecis, la traducerile textelor româneşti făcute greşit, ceea ce a făcut pe d-l Roques să exclame desperat: „Non, Monsieur, Kogalniceanu n'a pu dire de pareilles betises !“ Şi la toate d-l Fotino tăcea sau se scuza cu obiceiuri de. licean. „M-am gîndit la altceva", „n-am ştiut că cereţi asta", „n-am făcut eu traducerea textului" !!! Mai ales, se sforţa mereu să schimbe discuţia, încercînd să scape în mod „pieziş", după reflexia ironică a preşedintelui Strowski. Cîtă muncă trebuie să depuie statul român ca să contrabalanseze o astfel de reclamă grozavă ! (La Liceul Sfîntul Sava, unde întîmplător am ţinut locul d-lui Fotino, fără să-l fi cunoscut vreodată — elevii clasei a Vl-a nu ştiau, spre sfîrşitul anului, decît două fapte asupra întregii literaturi franceze : „Raeine reprezintă pe oameni cum' sînt, pe cînd Corneille cum trebuie să fie", şi „clasicii se numesc astfel pentru că se învaţă în clasă" !! Francezii — entuziasmul nostru perpetuu — în afară de unel^ excepţii întîmplătoare sau de natură politică, ne ignorează complect. Eminescu e inexistent. Un spectacol românesc la Paris este cea mai bună reclamă în ţară. Enescu e singurul care umple sala mică Gaveau. Pentru ceilalţi, .rezultatul e fatal neînsemnat. într-adevăr, miile de spectacole cu reprezentanţi din ţările mult mai culte ca a noastră, permit cu greu să faci o discuţie. însuşi cvartetul Rose face . săli goale. Cele cîteva rînduri, întotdeauna şi pentru toţi: simpatice, ale cronicarului parizian, se lungesc, ca prin farmec, prin ziarele româneşti şi încadrează o fotografie impunătoare, totul sub titlul: Marele succes! Aplauzele, de obicei româneşti, aceleaşi la toţi, se intensifică considerabil pînii la noi. Numai astfel concertul d-lui G. Georgescu la Golonne de anul trecut, cît şi mititica bucurie a d-lui Filip Lazăr, primite mai mult decît glacial, au răsunat la Carpaţi. 432 în general, în Franţa, cei ce nu ştiu geografie ne plasează pe lîngă Japonia ; ceilalţi, la orice ocazie, te întreabă inevitabil şi ou interes adevărat despre... Elvira Popescu sau despre prinţul Carol... 1928 DIGRESIUNE Theodor Speranţa 1 mai este amintit uneori doar cu ironie pentru factura lipsită de orice artă a anecdotelor lui. Copiii însă, mai puţin pretenţioşi, mai scot sau îşi mai scoteau delicii din lectura lor. întotdeauna clasele aveau cîte un şcolar care făcea bine pe „ţiganul", şi care repeta pîna la epuizare întîmplări cu nişte prune, găini sau peşte. L-am avut pe Theodor Speranţa profesor în ultima clasă de liceu, şi nu făcea deloc impresia că ar fi autorul acestor suculente nelegiuiri. Dimpotrivă, era un om reţinut, delicat, cu ţinuta cam distantă, nepermiţîndu-şi nici cea mai mică vulgaritate, nu rîdea şi nu făcea spirite. Silueta lui subţire, netă, cu îmbrăcămintea îngrijită, nu se preta la ironii. Lecţiile şi le făcea fără strălucire. N-aş putea să reconstitui esc (şi probabil că nimeni dintre camarazii mei de acuma zece ani n-ar fi în stare) o oră de clasă petrecută cu dînsul. Totuşi, din întîmplare poate, a spus odată, cu vehemenţă neobicinuită la ci, o vorbă pe care vreau s-o înregistrez aici, pentru toate sugestiile pe care mi le-a cauzat. în clasa noastră erau cîţiva elevi tragici, melancolici, fără mare curaj să înceapă experienţa vieţii. Cu ocazia unei terne la română, unul din noi a avut chiar o exclamare funebră. Şi atunci, neaşteptat, vijelios, reţinînd pentru clipa aceea suflul tuturora, Theodor Speranţa a ţinut o pledoarie pentru viaţă, şi era interesant de văzut venind aceste vorbe de la un bătrîn cu părul alb şi spatele încovoiat, în pragul veşniciei. A terminat cam îh Irlul acesta : „Ştiu că aveţi dreptate ; că venim după o ri ernitate în care n-am fost nimic, şi lăsăm după noi o :433 eternitate în care nu vom fi nimic. Şi în timpul nostru infim — aşa de infim că nici nu ştiu dacă poţi să-i presupui o existenţă, căci e ridicol să presupui o existenţă unui lucru limitat, cînd îl compari cu altul fără limite — n-avem decît supărări, vedem că tot ce facem, bun sau rău, este zadarnic, căci în clipa aceasta lui Napoleon îi este egal dacă ar fi învins la Waterloo. Vedem ce scurtă e trecerea noastră pe pămînt, şi totuşi nu sîntem nici măcar în stare să profităm, din lipsă de bani, din cine ştie ce obligaţii familiale sau din pricina reumatismelor. Sîntem obligaţi să ne petrecem tot timpul, de pildă, la Tîrgul-Frumos, cînd ştim că nu prea departe există Sicilia cu portocali, Parisul cu Sena fermecată, Berlinul cu concertele faimoase. în schimb, asistăm, clipă cu clipă, noi înşine la distrugerea noastră treptată, ne simţim mădularele funcţionînd tot mai pasiv, în oglindă ne vedem obrazul care se vestejeşte. Şi în jurul nostru privim la cei mai scumpi nouă cum urmează aceeaşi cale şi care dispar unul cîte unul. Şi totuşi, viaţa este un chilipir !“ Cuvîntul mi l-am îndreptat deseori, glumeţ, ironic, sau serios după împrejurări. Desigur, viata a devenit acum intolerabilă, de cînd peste atîtea nelinişti pe care le purtam în noi — fatalitate inexorabilă — s-au mai adăugat aceste timpuri de criză, care te fac să asişti la măcinarea anilor într-un chip aşa de meschin. Şi totuşi... Societatea de turism „România pitorească" mi-a prilejuit, de curînd, o excursie în munţi. Am avut o surpriză, căci eram torturat de amintirea excursiilor studenţeşti de odinioară, unde fiecare făcea ce vroia, şi voinţa fiecăruia era de o extrem de proastă calitate. Acum oîţiva români s-au priceput să rînduiască un plan, să dea directive şi ;să păstreze o atmosferă fără nimic vulgar în ea. Cu automobilul la Văleni, apoi la minunatele mînăstiri Suzana şi Cheia. La Cheia oamenii sînt parcă mai buni, desfăcuţi de preocupările minime de la ses. Apoi, pe jos, prin munţii care se înalţă împrejurul mînăstirii. Pe pajiştea cu iarbă proaspătă, printre florile albastre, suind potecile graţioase, pe margiuea apelor subţiri şi repezi, cu ochii pe perspectivele multiple, unde frunzişurile cu culorile cele mai nuanţate se desfăşurau la infinit, cu umbre mişcătoare, ca valurile mării. De la un timp, călcam pe pete de zăpadă. în aerul limpede orice 434 vorbă tremura. La Vama Bratocea, în faţa Ciucaşului (cine a vrut a ajuns chiar pînă în vîrf, la 2.000 metri, apoi pe Ţigăi, şi întoarcerea pe Balaban. In înălţimi, rn faţa stîn-cilor, a zăpezilor şi a pomilor, eîţiva ne-am odihnit mai îndelung. Pentru clipa aceea eram fraţi, (toate obsesiile din cîmpie ne părăsiseră. N-ai fi putut şti ocupaţia fiecăruia, căci acum fiecare avea preocupări mai importante. Cîte o glumă, cîte un rîset încerca să ascundă emoţia. Uneori, brusc, o aducere-aminte tragică : „Acolo, jos, trebuie să muncesc toată ziua, pentru puţini bani, la lucruri care mici măcar nu mă interesează !“ — „Cum se poate ? ! A murit Olga Di-mitriu ! Cea mai bună profesoară de franceză pe care a avut-o ţara românească ! Cît am ţinut la ea !“ Dar, hotărît, orice revenire la lumea familiară nu prindea ecou în noi. însăşi Moartea nu-şi mai avea înţelesul funest. Am fi privit calm mersul vieţii noastre mai departe, oricît de sumbru ar fi fost şi poate că nici n-am fi avut curiozitatea să privim. Căci pentru clipa aceasta cuvinte ca ^umanitate", „ţară", „datorii şi drepturi" n-aveau nici un sens, deoarece noi stăm de vorbă cu munţii şi zăpezile. Şi iarăşi mi-a revenit exclamarea febrilă a lui Theodor Speranţa, în timp ce de mult trupul lui firav s-a desfăcut sub pămînt şi, ca să spun ca Bossuet, nici numele de „cadavru" nu i-1 mai poţi da : „Şi, totuşi, viaţa e un chilipir !“ 1932 TRAGEDIA CĂRŢII ROMÂNEŞTI Nu este uşor să fii scriitor român. Peste un popor care n-are obiceiul de a citi, s-a adăugat criza cumplită care adoarme şi ultimele scrupule. Am avut prilejul, în multe călătorii făcute prin diferite părţi ale Franţei, cît de îndepărtate de Paris, să văd cum toţi călătorii, bărbaţi sau femei, bătrîni sau tineri, de orice condiţie socială (în clasa treia chiar, dar în Franţa în clasa treia voiajează şi profesorii 435 ■universitari), îşi scot imediat romanul din buzunar — indiferent de valoarea lui — şi îl citesc neîntrerupt, cu nesaţiu. La noi, experienţa navetei săptămânale, timp de trei ani între Galaţi şi Bucureşti, m-a învăţat că în-clasa a doua sau întîia publicul feminin priveşte peisajul sau citeşte Realitatea, iar cel masculin întoarce fără oboseală paginile vreunui ziar, silabisind tot, de la articolul de fond la cine ştie ce reclamă. Rezultatul ? Editorii nu trebuiesc învinovăţiţi. Orice încurajare mai mare a cărţii româneşti i-ar duce sigur la faliment. D-l Benvenisti1 va lăsa, fără îndoială, un nume mare, dar nimeni n-ar putea fi încurajat să facă la fel. Căci statisticele vînzărilor sînt dezolante. Ar trebui poate publicate exact aceste numărători, pentru â ne cunoaşte perfect şi a nu se face nici o iluzie. S-ar vedea, de pildă, că în toată ţara se vînd mai puţine cărţi ca în Bucureşti, şi că sînt oraşe în care nu se vinde nici măcar un exemplar. Elevii nu citesc nimic. La bacalaureat, în provincie, serii întregi de candidaţi nu pot da examinatorului de română nici măcar o listă de cinci cărţi, al căror rezumat (nu vreo opinie critică) să fie măcar ştiut. Nu o dată auzi dialogul între profesor şi elev : — Ce cărţi cunoşti mai bine ? (După un sfert de oră de frămîntări penibile) : —^Ion... de Rebreanu. — Rebreanu... şi mai cum ? (Elevul tace, ezitînd probabil între Ionel şi Cezar.) — Spune atunci subiectul... — Nu mai ţin minte, l-am citit de mult... Iar preşedintele, de obicei profesor de ştiinţă, tranşează indulgent: — Să-l trecem. N-are nevoie în viaţă de literatură. Mă gîndesc ce ar reflecta în Franţa un profesor de matematici în faţa căruia n-ai şti pe de rost tot Corneille, Racine, sau poate chiar pe Paul Valery. Astăzi, ca o carte să reziste, trebuie să aibă o reclamă intensă, în care, printre alte mijloace, nici notiţele perverse să nu lipsească. Autorul va renunţa la orice delicateţe sufletească, şi va porni, neobosit, din redacţie în redacţie, să se umilească pe lîngă cunoscuţi. Critica mai face ultima împotrivire ca să nu se răspîndească volumul. Şi regretul 436 cel mai marc al acestei stiiri de lucruri este puiinul zgnmoi cu 'Ocazia unor cărţi a căror apariţie ar treimi consideraţii, în literatura noastră începătoare, ca fenomenalii. Drumul ascuns,, uimitorul roman al d-nei H. Papadat-Bengescu, dacă ar fi apărut în literatura franceză sau engleză, ar fi fost, fără îndoială, o noutate mondială, şi ar fi găsit admiratori, îm sfîrşit, şi în România. Versurile rafinate ale d-lui Dan Botta ar fi fost preţuite la înalta lor valoare. Am avea mai deseori ocazia de a citi pe d-ra Ticu Archip. Librarii din provincie nu mai vînd decît peniţe, ziare,, sau ilustrate cu fotografiile artiştilor de cinema. Vreau sa înregistrez aici nobila luptă împotriva indiferenţei generale a unui mic librar din Galaţi numit Petrică Constantinescu. Librăria este mică, dar stăpînul ei a profitat de cel mai mic spaţiu. Şi astfel, cărţile sînt înghesuite pe toţi pereţii, aşezate aşa cum să se vadă mai bine. Coperţile sînt expuse mărite, iar pozele autorilor păzesc cărţile, căci toate pozele-de scriitori care au apărut vreodată în vreo revistă, caricaturile sau articolele critice, au foşt colecţionate de harnicul librar. Un fotograf prieten îl ajută la multiplicarea sau mărirea fiecărei fotografii. în fereastră şi în stradă sînt reclame mari, în care se anunţă cărţile noi, afişe mari însemnate cu literele cele mai graţioase şi mai atrăgătoare, litere lucrate cu infinită trudă, probabil în lungi nopţi de veghe. Ca noi mijloace de atracţie, un gramofon mereu în mişcare, iar pe etajeră o colivie cu un sticlete cîntăreţ. Şi apoi, ultimul mijloc de convingere : Petrică Constantinescu în persoană. June, subţirel, cu mustăcioară neagră de sublocotenent, discută neostenit cu clienţii intraţi pentru vreo foaie de hîrtie,. aleargă la tot felul de stratageme, exasperează, se entuziasmează, convinge uneori. Desigur, în faţa unor oameni necăjiţi, care n-au avut niciodată obiceiul cititului, şi care acum aşteaptă cu înfrigurare o leafă umilă, agitaţia lui Petrică Constantinescu seamănă cu penibila sforţare a lui Don Quichotte împotriva morilor de vînt. Totuşi, prezenţa lui Don Quichotte, prin zbuciumul lui neîntrerupt pentru un ideal, te încurajează măcar pentru o clipă, te face să uiţi realitatea, şi să închipui fantasma unei zile mai bune. 1932 437 ION PETRESCU De doi ani, de cînd Ion Petrescu1 părăsise scena, într-o apoteoză de final glorios, umbra morţii îl situase printre marile figuri ale Teatrului Naţional. Retragerea unui actor din circulaţia vie a timpului e o demisie din artă, dar şi o sintetizare a unei formule de creaţie. Iancu Petrescu, în jumătate de veac în care a ilustrat scena, a izbutit să impuie un mod de creaţie. Pornit din zorii marilor iniţiatori ai artei noastre dramatice, jucînd alături de Pascaly şi Millo, sub care şi-a pus în evidenţă strălucitele-i mijloace, de la primele lui manifestări, Iancu Petrescu s-a dovedit un actor de mare instinct în toate rolurile pe care le-a interpretat. Lipsit de artificialitate şi academism, intuiţia lui dramatică i-a folosit atît de mult, încît un rol încredinţat lui devenea o identificare cu personagiul izvodit din închipuirea autorului. într-un teatru naţional copleşit de felurite imitaţii şi şcoli străine, Petrescu a dat exemplul rar al unei autenticităţi autohtone de neuitat. Dintr-un rol episodic, cum este cel al lui Cărăbăţ din Viforul de Delavrancea, prin cîteva replici, prin gest şi vitalitate, Petrescu a creat un personagiu de adîncă importanţă. Din figura împăratului din în fir te mărgărite 2, a ţesut o făptură de profundă individualitate, iar în rolurile de specific pitoresc moral din teatrul lui Caragiale, Petrescu a construit un Trahanache de o bonomie şi stupiditate fără seamăn, după cum din hilarul jupîn Dumitrache a scos, ca dintr-o cutie de rezonanţă, toate nuanţele de ridicol ale bătrînului căpitan de gardă civică. Ne amintim încă de ultima reprezentaţie a lui Iancu Petrescu, în Meşterul Manole al d-lui Blaga, unde a realizat tipul simbolic şi de tresăriri apocaliptice al lui Găman. Marea artă a acestui decan al scenii naţionale consta în atmosferizarea excepţională pe care o impunea personagiului. Creaţia literară şi creaţia dramatică se suprapuneau pînă la identificare. Ion Petrescu avea o intuiţie care mergea în inima lucrului, sub-sumînd unei note esenţiale toate celelalte trăsături secundare ale eroului. Semnul marelui actor nu e numai de a egala, prin creaţie proprie, o creaţie scoasă din text. Ion Petrescu era mare şi 438 în rolurile secundare. Din teatrul lui Shakespeare a izbutit să imprime viaţă unor figuri secundare ca Actorul din Hamlet, Groparul din aceeaşi piesă şi Macduff din Macbeth. Ne pare bine că putem scrie toate acestea la moartea unui foarte mare actor, fiindcă niciodată amabilitatea nu îmbracă forme mai dulci decît în clipa dispariţiei unui slujitor al scenei. Lui Iancu Petrescu elogiile i se cuvin cu prisosinţă şi nimic nu e mai sincer în rîndurile noastre decît regretul de a pierde pe acest maestru fără catedră, exemplu de urmat, mai ales pentru instinctul necontrafăcut al jocului sau. Cel care la 80 de ani duce în mormînt povara anilor, îngroapă şi o întreagă epocă şi o personalitate în pămîntul ţării din care, parcă, şi-a plămădit eroii. 1932 [SĂPTAMÎNA CĂRŢII] în această zi, în care scriitorii români vor să se înfrăţească cu editorii lor, şi cu toţii cu oficialitatea prin Ministerul Instrucţiei (cunosc o fabulă de La Fontaine...), ar fi cel mai bun mijloc pentru ilustrarea năravurilor noastre şi pentru cunoaşterea exactă a culturii, fără iluzii, ca fiecare din cei ce-au văzut lumina tiparului sa mărturisească, fără nici o jenă, toate vicisitudinile prin care a trecut soarta cărţii lor. Şi, desigur, nu poate să fie nici o umilinţă pentru autor, nu se poate extrage nici o concluzie asupra valorii creaţiei (dimpotrivă), ci numai se constată nevoile de citit ale mulţimii. Personal, mă execut: O moarte care rm dovedeşte nimic s-a tipărit la d-1 Geor-gescu Delafras într-o mie de exemplare. M-a costat 10.00C lei, 160 pagini, la care a adăugat editorul meu restul (după mărturisirea lui însuşi, vreo 5.000 lei). Volumul a avut cea mai bună primire în toată presa, ceea ce m-a mişcat cu atît 439 mai mult, cu cît pe atunci nu cunoşteam aproape pe nimeni şi deci nu erau la mijloc complezenţe obicinuite. Chiar şi vechiul meu camarad de Universitate şi tovarăşul meu zilnic de Bibliotecă Naţională, d-1 Şerban Cioculescu, l-a recenzat cu elogii, după şase luni de la apariţie. Fiind un roman, e de presupus că se vinde mai uşor, căci e fatal mai accesibil publicului. După doi ani, editorul m-a anunţat că în toată ţara nu s-au vîndut decît 350 exemplare. Pentru Parada dascălilor, d-1 Georgeseu anunţa veşti şi mai proaste. Bineînţeles, toţi banii au fost reţinuţi de editor, ca să-şi scoată cheltuielile. Cred că o colecţie din aceste mărturisiri ar fi folositoare pentru cunoaşterea noastră şi pentru a mai adăuga o trăsătură la caracteristicile specificului românesc. Interpretări se pot da nenumărate şi asupra editorului şi asupra cetitorului, dar nu un scriitor este făcut să le descurce. Fapt este că în ţara noastră se citeşte extrem de puţin. Lectura nu este o necesitate pentru profesorii de română, cu atît mai mult pentru ceilalţi muritori. La bacalaureat, serii întregi de elevi n-au citit o carte în afara manualului lor şi nu ştiu o poezie pe de rost. Cititorii care se reped numai pe cărţi scandaloase, şi mai sînt şi unii care citesc din principiu numai franţuzeşte, chiar dacă scriitorul francez ar fi Henri Ardei. Oficialitatea, s-a remarcat de atîtea ori, n-are ni^i o legătură cu talentul şi nu alege decît ce-i mai prost. Ce-i de făcut ? în şcoală să se pretindă riguros literatura particulară a elevilor, în fiecare an să fie obligatoriu citite un număr de volume. Iar elevul care la bacalaureat nu cunoaşte de-aproape măcar rezumatul la o sută de cărţi, să fie trîntit .imediat, fără să mai treacă prin filiera celorlalţi profesori. în practică însă nu se va face nimic, căci românii sînt porniţi spre indulgenţe, profesorii ascultă de toate insistenţele politice sau amicale, preşedintele comisiei de obicei n-a cetit mare lucru sau nimic, iar ministerul pune oricînd reexaminări. Ce e de făcut acum ? Cel puţin să se ieftenească hîrtia ! Dar şi aici sînt prea multe interese, începînd cu ale editorilor, şi nu cunoaştem ministrul energic care să ia o hotărîre... 1933 440 PERSONALITĂŢI FRANCEZE PE CARE LE-AM CUNOSCUT De la început trebuie să reduc importanţa acestui titlu, care apare prea generos. N-am avut privilegiul să fiu în intimitatea oamenilor însemnaţi, afară doar de ocazia de a întîlni anonimi, cu un joc sufletesc extrem de subtil. Anumite personalităţi nu mi-au fost familiare decît prin lecturi îndelungate, cînd mi se părea că sîntem tot timpul de acord în singurătatea în care ai satisfacţia de a nu putea fi contrazis. Dacă i-aş fi cunoscut personal pe cei ce m-au impresionat, poate nu i-aş mai fi înţeles. Dar desigur, acestea sînt numai scuze de a nu mă putea strecura cu uşurinţă printre oameni. Vreau numai să scriu de cîteva personalităţi franceze pe care am avut ocazia să le privesc mai de aproape, din colţul meu obscur. Mă gîndesc mai ales la profesorii de la Sorbona, în apropierea cărora m-am găsit de atîtea ori, şi desigur nu este nici un merit pentru mine, căci prima caracteristică a lor şi prima lecţie ce-o dau este de a fi modeşti şi delicaţi. Voi începe cu Fortunat Strowsky, pe care l-am văzut timp de cîţiva ani de zile în faţa cîtorva elevi adunaţi miercurea de la 11 la 12, interpretînd gîndurile subtile şi încă neclarificate ale lui Blaise Pascal. Aducea în servietă un teanc de fotografii ale manuscriselor lui Pascal şi se încerca apoi să descifreze scrierea aproape ilizibilă a celebrului scriitor, notele aruncate la întîmplare, căci moartea l-a surprins înainte de a încerca un aranjament, tot felul de semne ce numai pentru el aveau o semnificaţie de aluzii abia schiţate. încîntător apărea Fortunat Strowsky şi degaja din el o profundă emoţie din orice gest, din orice vorbă. Distracţiile lui proverbiale, surîsul nevinovat cînd făcea vreo greşeală, îl făceau şi mai aproape de noi. Era unul din rarii profesori care vorbea fără note în faţă, degajat chiar dacă uneori cu o uşoară gîngăveală, şi întrerupîndu-se ca să ne spuie vreo noutate, de pildă întrerupîndu-şi cursul său asupra lui Montesquieu ca să ne anunţe : „Am uitat să vă spun o bucurie. A fost numit rector d-1 Charlety." în schimb, Daniel Mornet era ştiinţific prin excelenţă, şi cînd în aula mare a Sorbonei s-a sărbătorit romantismul, el 441 a ţinut discursul de rigoare în faţa oficialităţii şi a apărut în frac — ce stîngaci părea în frac ! — aducînd şi acolo un maldăr de cărţi şi de fişe ! Gustave Cohen 1, cu toate că priceput în literatura evului mediu, totuşi se pricepea să facă oricît de mari paranteze şi curajoase incursiuni, aşa încît într-o oră s-a ocupat chiar de Paul Valery. De altfel, rămînînd în subiect, ştia să atenueze rigiditatea cursului, şi odată, pe cînd vorbea despre trubaduri, l-am auzit cîntînd, încetişor, un cîntec de-al lor. Pierre Las-serre, celebrul critic al romantismului îşi făcea cursurile miercuri la ora 5, la Hautes Etudes. Gîţiva auditori, numai vreo opt, printre care doi români. Cu vocea lui cu un puternic accent de „midi“ discuta subtil romantismul, mai ales din punctul de vedere ideologic. îmi amintesc de o interpretare admirabilă a lui Lamennais. La sfîrşitul unui an şcolar, a ţinut să ne cunoască pe fiecare, poate curios şi el — indiferent de preocupările lui înalte — de cele cîteva chipuri ce se înfăţişau mereu înaintea lui. Cînd a auzit că sînt român, mi-a cerut relaţii asupra doctorului Cantacuzino, al cărui accident se întîmplase nu demult. Mi-a spus : „Atîta amar de vreme am petrecut împreună ca să ascultăm pe Wagner, să studiem fiecare notă". Personal, regret că n-am putut să aflu încă de la doctorul Cantacuzino cum se petreceau aceste sindrofii fabuloase. Dar Pierre Lasserre a mai adăugat o vorbă specific franţuzească : „Am regretat foarte mult accidentul^ căci doctorul Cantacuzino a fost un perfect francofil, şi în timpul războiului a făcut o admirabilă propagandă pentru ţara noastră". Instinctul naţional prima într-un spirit ce păruse aşa de abstract. I-am sugerat o veche dorinţă : „D-voastră, care aveţi norocul să fiţi tot aşa de bine informat în muzică sau pictură, ca şi în literatură, de ce nu faceţi o sinteză din aceste trei arte şi nu explicaţi, astfel, romantismul din toate punctele de vedere ?“ Mi-a răspuns : „O să fac aşa ceva. Mai am, pentru cursul meu, trei ani, la dispoziţie". Tot în francez veritabil, nu bănuia că moartea putea să fie în apropiere şi să întrerupă definitiv orice încercare. Pe scriitorii francezi îi poţi vedea cu uşurinţă, confercn-ţiind la Les Annales. Aşa m-am convins că Henry Bordeaux nu merită toate ironiile care îi sînt îndreptate şi că trebuie păstrată o proporţie. Vorbitorul s-a priceput să creeze o 442 atmosferă cu ajutorul unor date cercetate cu migală. La Les Annales m-am întrebat cum se conferă lui Tristan Bemard titlul de cel mai spiritual om al Franţei, cînd eu în tot timpul n-am reuşit să rîd o singură dată şi toate spiritele, înseilate unele după altele ca mărgelele, mi s-au părut banale şi fără nici un farmec. Jacques Copeau a făcut să vibreze L'annonce faite a Mărie, minunatul mister al lui Paul Claudel, dar pentru toţi ascultătorii, cu toată arta şi seriozitatea lecturii. Perşii lui Eschyle, cu sumedenia de „HeîasK şi chiar „Triple Helas“ presăraţi la fiecare rînd, a apărut o imposibilitate. Paul Valery a vorbit alături de d-na Elena Văcărescu, fiecare trebuind să reprezinte o altă poetică. Paul Valery, grav, precis, fără de nici un avînt, a susţinut, după obiceiul lui, că arta este un meşteşug, iar d-na Văcărescu a luat apărarea inspiraţiei şi a folosit Legenda meşterului Manole. Contesa de Noailles, celebra noastră compatrioată, s-a arătat perfectă reprezentantă a versurilor ei, unde îşi cîntă carnea de aur împrejurul vinelor violete, părul albastru ca prunele (comparaţia cu legumele şi fructele este esenţială), şi ochii de culoarea lunei. ’ Mes cheveux bletis comme des prunes. Mes pieds pareils â des rruroirs, Et mes deux yeux couleur de lune ; şi unde se crispează în faţa morţii apropiate, care trebuie să strice această bijuterie de preţ. Contesa de Noailles a iubit viaţa şi dragostea şi aşa am văzut-o, tînără şi frumoasă, apariţie transparentă de adevărată poetă imaterială, îmbrăcată de primăvară, cu toate că abia apăruse o rază de soare mai puternică, şi a adresat tuturora care se pregăteau s-o asculte, bărbaţi şi femei, un glumeţ „Mademoiselles". Contesa de Noailles a citit aşa de încet, încît n-a auzit nimeni nimic. Asta n-a împiedicat ca la urmă toată lumea să fie de părerea ei. Pe scriitori îi mai poţi vedea şi la Ecole Normale Superieure, unde sînt invitaţi să citească din operile lor. Cel puţin acolo l-am văzut pe marele prieten al României, pe Robert de Flers.2 Trebuia să vorbească alături de Albert Mocquel, criticul cunoscut al simbolismului.3 Gustave Lanson, de pe atunci moşneag, a lâcut onorurile. Albert Mocquel s-a încercat să fie spiritual, 443 mereu pretinzînd „după cum vedeţi, nu sînt aşa de grav pe cîţ se spune", dar după el Robert de Flers a reuşit într-o clipă să înveselească atmosfera. Povestind anecdote despre Sardou4 şi Capus5, era inepuizabil. Vorbea repede, îi sclipeau ochii, cu mustaţa în vînt, roşu în obraz, fericit că avea succes. Cînd a terminat a primit laude de pretutindeni, şi era încîntat, cu ţinuta lui ţanţoşă, părea un jocheu fericit că a cîştigat o cursă. Cine ar fi putut bănui că moartea pîndeşte ? Am fost atunci amuzat şi cuprins de simpatia generală, dar mi-am dat seama că de Flers nu foloseşte anecdotele ca să desprindă silueta lui Sardou, şi ele, deşi bune, se puteau aplica şi altora. Cu altă ocazie, cel mai bun conferenţiar francez pe care l-am auzit, Andre Beîlessort, care a scris şi el, mai demult, o carte plină de dragoste pentru România, a folosit glumele numai ca să creeze pe Alexandru Dumas-pere şi a reuşit să-l învie în faţa noastră. E drept că modelul se preta cu uşurinţă. Aceste umile întîmplări pot părea cu totul neînsemnate pentru acela care n-a trăit, cel puţin prin lecturi asidue, în preajma acestor personagii, şi nu i-a considerat ca făcînd parte din cea mai strictă intimitate a gîndurilor şi a emoţiilor. Pentru mine nu sînt mişcătoare numai aceste cîteva fapte, dar şi gesturile cu care ele au fost întovărăşite ! sclipirea ochilor, timbrul vocii, şi mi se pare ciudat ce vibrante sînt aceste amintiri în mine şi cum, transmise, se destramă, îşi pierd din relief. Dar cu totul dureros, reconstituind această atmosferă aşa de familiară şi petrecută nu demult, doar. cu cinci ani înainte, apare gîndul tuturor schimbărilor enorme petrecute de atunci. Desigur că la Sorbona cursurile se ţin la fel, profesorii tot aşa de potolit înşiră datele cele mai mărunte din viaţa lui Rabelais sau Ronsard. La Biblioteca Naţională, tot bătrîni lucrînd de dimineaţa pînă seara, fără să bage de seamă că o rază de soare s-a furişat printre nouri, a presărat culori fermecate pe Sena şi pe casele cenuşii şi că singura filozofie a vieţii, mai ales cînd clipele sînt numărate, este să te bucuri de graţiile ei. La Comedia Franceză, programul este aproape acelaşi. Don Rodrigo, tot aşa de febril se întreabă ce trebuie să aleagă între dragoste şi datorie, Andromaca la fel de cochetă îl exasperează pe Pirus, şi Alceste luptă mai departe împotriva drumurilor piezişe, întrebuinţate de Philinte. 444 Dar dacă cercetăm mai de aproape atîtea detalii ? La Comedia Franceză fostul actor Silvain, interpretul ideal al lud Tusteq, a dispărut. Sau Madeleine Roch, ce susţinea rolurile fecioarelor nebune ale lui Racine. Şi Robert de Flers, ce degaja din fiinţa lui atîta vervă, atîta bucurie de a trăi, şi loialitate, bravură, fraternitate ? Sau Pier re Lasserre ce combătea cu atîta subtilitate principiile romantismului ? Şi mă întreb, cu şi mai mare înfricoşare, cum aş găsi pe foştii mei profesori, abia după cinci ani de dispariţie ? 1933 LOUIS BARTHOU Se sărbătoreşte de toată lumea venirea d-lui Louis Bar-thou printre noi. Se spune exact cîţi ani are, cînd a fost ministru şi cînd prim-ministru, ce roluri politice a jucat. Apoi i s-a făcut portretul interior : exponent perfect al Franţei, spirit discret, dar cu atît mai subtil şi mai sensibil, plăcîndu-i, totodată, şi conducerea oamenilor şi împerecherea literelor cu descifrarea lor adîncă, pe care o faci numai în singurătate. Cei care îl cunosc de aproape asigură că este mai înainte de toate un om de voinţă, avînd la dispoziţie argumentele înlănţuite strict, exprimîndu-se sintetic şi lapidar, de cele mai multe ori fără nici un fel de duioşie în glas, nu în felul lui Aristide Briand. Vra să zică, îndeosebi, vivacitatea, întovărăşită de gesturile imperioase. Cineva care l-a cunoscut de la distanţă îşi'poate permite să se opună acestor definiri, să le găsească, mai ales, incom-plecte ? Este de ajuns să cunoşti dragostea lui pentru literatură şi slăbiciunea lui pentru romantici. Iubeşte pe V. Hugo şi pe Lamartine, pe Wagner sau pe Pierre Loti, adică pe cei în care primau sentimentele. Nu sînt acestea mărturisirile cele mai simple ? Şi însuşi stilul în care sînt scrise aceste cărţi este al unui emotiv. După ce porneşte de la o studiere 445 amănunţită, de om de ştiinţă riguros, tonul capătă curînd un timbru de tandreţe, care nu poate aparţine decît unui sentimental. De altminteri, cineva care pretinde „că poate recita poezii o oră întreagă, fără oprire", nu poate fi decît astfel. Şi ce bun cunoscător al sufletului se arată căutînd să detaileze psihologia lui Victor Hugo, pu prilejul dragostei poetului pentru Juliette Drouet!... Astfel de cercetări nu denotă un spirit de intrigă, ci . dorinţa de a explica o operă, care, mai ales la romantici, are un imediat suport în realitate. în prefaţă, d-1 Louis Barthou spune că n-a încercat decît să cunoască sufletul unuia dintre autorii săi preferaţi. Cu ocazia lui Pierre Loti, d-1 Louis Barthou se pricepe să iscodească personagiile din Pecheur d’Islande şi, împotriva criticii obişnuite, să le găsească o complicaţie. De pildă, Yann, cu trupul lui imens şi cu sufletul orgolios, este totuşi un timid, în acelaşi timp rău şi bun, încăpăţînat şi generos. Conturînd o psihologie complexă, d-1 Louis Barthou nu arată, totodată, că definirile liniare sînţ defectuoase şi nu sînt suficiente pentru un francez, frate bun cu Alceste, al orgoliosului, dar şi al naivului şi îndrăgostitului Alceste ? Personal, am înţeles altfel decît văd că se scrie acum, personalitatea d-lui Louis Barthou. Mărturisesc că am. un motiv să-mi fie cu mult cel mai aproape din atîtea personalităţi cu renume mondial. Timp de trei ani cît am stat la Paris, eram sigur că nu va lipsi de la nici un concert excepţional. Cu silueta lui firavă, îl surprindeam căutînd să intre între culise, în pauze, ca să cunoască pe vreun celebru muzician, sau fredonînd vreo arie. Din mulţime, totuşi, îl vedeam detaşîndu-se, îl urmăream intrînd şi ieşind, şi dacă cine ştie ce ansambluri (venite de obicei de peste Rin), dădeau reprezentaţii în cîteva seri de-a rîndul, eram sigur că nu va lipsi niciodată. Dacă ocazia ar fi posibilă, i-aş putea vorbi de atîtea spectacole, la Operă, la Champs-Elysees sau la Playel, de Lotte Lehmann sau de Elisaibeth Schumann, de Tristan şi Isolda sau de Walkyria, date la Paris de Opera mare dlin Viena, conducerea avînd-o Schalk, şi desigur, cu toate lumile noastre aşa de diferite, am fi amîndoi de acord, căci primul miracol al muzicii este să nu suporte nici o diferenţă între oameni. Un singur inconvenient ar fi, ca memoria lui să nu corespundă exact 446 memoriei mele : a avut prilejul să audă imens mai mult şi înainte, şi după aceea... Oarecum, primul concert al orchestrei din Berlin condusă de Furtwăngler a fost un eveniment pentru toată lumea. în program şi Simfonia IV a lui Schumann... Mi-1 aduc odată bine aminte... Coboram, cu cîteva trepte în urmă, scara mare a Operei. Fusese nu ştiu care concert european. D-1 Louis Barthou era şi mai mic parcă, avînd capul îngîndurat, îl frămînta cine ştie care temă muzicală. Dintr-o mînă, schiţa măsura...1 * Am citit toate sărbătoririle care se fac pentru el. Toţi miniştrii îl omagiază, se ţin discursuri exultante. Ceilalţi doi miniştri ai Micii înţelegeri au aşteptat special. Fiecare sfert de oră este socotit de mai înainte, şi toată lumea se grăbeşte să vie să-l vadă. Pe drum, pe la gări, oficialităţile l-au salutat, şcolile i-au cîntat, ţăranii au sosit cu toţii, îmbrăcaţi în cele mai frumoase costume de duminică. Şi mă întreb dacă o mai perfectă primire pentru d-1 Louis Barthou n-ar fi fost să se organizeze o mică serbare intimă, în care să fi cîntat George Enescu... 1934 FEŢELE ŢARII, LA UN BACALAUREAT Nici nu s-a terminat încă bine bacalaureatul de iunie, dat după legile noi ale d-lui dr. Angelescu, şi au şi început protestările. Bineînţeles, toţi cei care protestează sînt de rea-credinţă, se prefac că ignorează legile, şi bănuiesc că fiecare are cîte vi rudă apropiată căzută în sesiunea aceasta. Căci altminteri nu văd nici un motiv de a protesta contra unor norme care vor să puie stavilă tuturor inculţilor, care vor cere mîine 447 \ funcţie la stat, acum cînd toate locurile sînt ocupate, şi să accepţi vechiul bacalaureat atît de indulgent şi neoprind pe nimeni. Mă mir cu ce argumente se poate susţine această împotrivire. Bacalaureatul se întrebuinţează în toate ţările culte şi deci nu este o inovaţie a noastră. Şi ce uşor este la noi faţă de străinătate ! Am avut ocazia să cunosc la Paris pe cineva care prepara bacalaureatul acolo. O lună de zile a învăţat lîngă mine. Biblioteca Sainte Genevieve, şi pe Herbart nu-1 părăsea din mînă ! Cei care se opun profită de cîteva nedreptăţi, ce se pot găsi în cine ştie ce ocazie. Nu însă o întîmplare tragică poate fi un argument. De altfel, chiar o astfel de întîmplare mi se pare imposibilă. Candidaţii trec în faţa unei serii de examinatori şi e imposibil ca să nu se sesizeze nimeni. Şi dacă comisiile păcătuiesc încă, indiferent de rezultatele care par triste, este că totuşi au prea multă bunăvoinţă. Am fost la cîteva bacalaureate, ca profesor de limba franceză, şi pretutindeni am făcut aceleaşi constatări neînchipuit de rele. Cine mai are pretenţia, dintre atîţia politi-ciani care s-au perindat, că-i mai preocupă soarta ţării noastre, dacă lasă aceeaşi stare de lucruri şi dacă se împotrivesc în faţa oricărei ameliorări, numai ca să-şi salveze cîţiva prieteni ? De pildă, la o sesiune într-un oraş din Moldova, pe vremea regenţei, la o întrebare a profesorului de drept, nici unul din cei cinci candidaţi din faţa noastră nu ştia cine face parte din regenţă. Unii nu ştiau cine e prim-ministm şi care mai sînt miniştrii mai importanţi. Dar aş vrea să vorbesc de sesiunea din urmă de la Piteşti. Piteştii sînt aproape de Bucureşti... La mine, la limba franceză, ca şi odinioară, nimeni n-a auzit nu de autorii importanţi, care se cer în program, dar nici măcar de regula participiului trecut, sau a lui si, şi nici să conjuge verbele „etre“ sau „avoir“ la timpurile principale. La întrebarea profesorului de română : „ce cărţi ai mai citit în ultimul timp", nimeni nu citise nimic, şi ca scriitor favorit nu au pronunţat decît cu toţii numele lui Vlăhuţă. Din cînd în cînd, cîte unul alegea pe Grigore Alexandrescu ! Domnul preşedinte, Ştefan Minovici, s-a indignat şi el: „înţeleg să fie al meu favorit, dar nu al vostru" ! Nu cunoşteau nici o revistă ; unul întîm- 448 Anton Holban, în locuinţa sa din Bucureşti (colecţia Florica Codreanu) ANTON HOLBAN T estamenl literar Discuţia asupra cărţilor mele s'a încheiat de multă vreme. Dar am pus în ele. în Ioana mai ales, tot ce am gîndit asupra literaturii, de totdeauna, de cînd am început sâ citesc, copii, neobosit, tot ce-mi cădea în mtn$, şi pînă m'am obicinuit să judec, să compar, să combin lecţii venite din diferite părţi. Sunt probleme cari m au preocupat în timp ce scriam cartea ultimă, ascunse desigur căci nu puteam faqe aluzii la ele,.dar la cari mă conformam. Nu totdeauna am parvenit la o siguranţă. Poate altcineva va fi în stare să mă clarifice. Transcriu unele observaţii făcute cu ocazia celor ce am scris, voind să aduc unele lumini unor locuri cari pot părea obscure, şi pentru a discuta cîteva chestiuni de artă. O tnoarfe care nu dovedeşte nimic este un roman dinamic. Ioana este un roman static. Iată prima distincţie dintre ele. Bineînţeles, a doua oară vai avea mai multe calităţi de amănunt, profunzime, rezultatul experienţelor. Dar altceva mă interesează ; Ce e superior ' literatura dinamicul sau staticul ? In prima carte ; Ce se întîm-plâ cu eroina ? A murit î II înşeală pe Sandu? Oscilaţia între două banueli. Curiozitatea lectorului va fi susţinută pînă la ultimul rînd. Şi mai departe dacă se poate. In Ioana se cunoaşte intriga dela început. Nici o surpriză. O temă care trebuie să capete, în diferitele pasagii, cit mai multe forme. După cum Brahms, pe o temă a ha Hăndel, inventează o serie de variaţii. Subiectul nu mai are nici o valoare, numai lucrul. Pe care să aleg din cele două forme de artă ? Lectorul mediocru va prefera dinamicul. Curiozitatea lui va îi satisfăcută. Staticul este obositor. Trebuie un efort pentru a observa că ■ 2455 Articolul postum Testament literar, apărut în revista A/i plător a citat Adevărul literar, dar n-a putut spune pe nici unul dintre scriitorii ce publică la această revistă. Tezele au fost un cataclism. Ortografia era şubredă, frazele încurcate şi deseori nu se putea pricepe ce a vrut candidatul să spuie. Citez cîteva prostii, ca exemple de ce poate citi examinatorul de română la un bacalaureat. Despre Trahanache, pe care îl confundă, de altminteri : „Vidul său sufletesc îl putem vedea din descrierea călătoriei pînă unde avea să ia postul de deputat. El n-a putut să spună decît lingă tilinga sau hodoranga tranca...“ Sau: „Coana Chiriţa pe care o plimbă pe la Iaşi, prin balon etc. bătîndu-şi joc de ea... O altă comedie a lui Alecsandri este Ciocoii vechi şi noi... Eroii lui Alecsandri nu-i mai găsim în timpul actual, din cauza unei fatalităţi... Tot Alecsandri epuizează adevărul istoric în piesa Sobieski şi românii...“ Sau : „Lui Conu Leonida îi ajunge o noapte de zgomot ca pe urmă să-şi facă bagajul şi să plece... Este vorba de o alegere de ranguri politice... Conu Leonida, omul de stat...“ Sau : „Toată puterea lor (eroii lui Caragiale) stă în posesia unei scrisori de dragoste... Ei nici nu ştiu cum să bată o telegramă... Tipătescu, prefectul judeţului, nu respectă legea ospitalităţii... Pristanda face o şmecherie cu steagurile..." Sau : „într-o seară, Leonida citeşte că se face revoluţie înv.r-un ziar"... ..... Sau : „Din partea noastră, comediile lui Caragiale nu poate (sic !) merita decît calificativul de f. bine"... Sau : „Toţi istoricii s-au ocupat cu găsirea mijloacelor de .1 dovedi că românii sînt de origină curat românească"... Sau : „Caţavencu se foloseşte de toate mijloacele machiavelice"... Sau : „El nu are o cultură, ci un damf de cultură"... Bineînţeles, pretutindeni cuvinte vagi ca „cerul litera-nirii", şi „el făcuse" sau „se născuse" scris astfel: făcu-se... Pare de necrezut. Ce este mai teribil e că aceste citaţii oii sînt excepţii. Nouă din zece, tezele sînt scrise în felul iiic.ta, iar teze excepţionale n-am văzut nici una. Atunci ce mu are să te mai indignezi contra bacalaureatului ? Şi cînd profesorul de română a întrebat: „după atîta poală, cunoaşteţi cîteva versuri româneşti pe de rost?" (în 449' Franţa se memorează enorm), nimeni n-a ştiut nimic. O singură excepţie. Unul a spus... Hora Unirii! Acum s-a ameliorat acest examen. Pe vremuri, din comisie trebuia să facă parte şi profesori de la liceele respective. Aceşti profesori nu erau făcuţi decît să lupte pentru candidaţii cu trecere, şi unindu-se între ei, puteau oricînd să aibă o majoritate. Acum, profesorii fiind străini, fatal avem mai multă obiectivitate. Dar, bineînţeles, nu un bacalaureat va putea îndrepta toate relele care sînt în şcoală. Pentru aceasta, trebuie ca profesorul să fie neapărat responsabil de felul cum îşi pregăteşte elevii, şi, în acelaşi timp însă, să aibă mai multe drepturi, ca nu cumva o reexaminare fără motive şi hotărîtă de alţii, inconştienţi, să-i strice lui toate planurile de mai bine... 1934 PERSPECTIVE FRANCEZE Ce mediocru este teatrul francez actual! Şi de atîţia ani nici o inovaţie. Trei acte bine proporţionate, cuvinte de spirit deseori foarte reuşite, şi, ca intrigă, o aventură sentimentală. Conflictul se face şi se desface armonios graţie şi actorilor care se pricep la astfel de spectacole, în Franţa, să puie în valoare orice replică şi să nuanţeze. La teatru nu te plictiseşti deloc. Dar toate piesele seamănă între ele, şi nu se degajează nimic mai important, vreun caracter sau o atmosferă. Acestea sînt reflexiile pe care poate să le facă oricine, urmărind piesele ce se publică neobosit în Petite lllustration. Să cercetăm, de pildă, Jalousie, o veche piesă a lui Sacha Guitry1, reluată de curînd de Comedia Franceză. Bineînţeles, încadrată de extrase din critica ziarelor, toate extrem de elogioase. {Francezii au destule piese bune ca să-şi poată permite să fie mai severi. Dar ei preferă să rămînă politicoşi.) Piesa lui Guitry poate fi foarte delicată, şi la reprezentaţie chiar minunată. Aceeaşi mediocritate totuşi. Subiectul de o psiholo- 450 gie banală o femeie îşi înşall bărbatul, tocmai din pricina geloziei lui. Dar ce simplu se întîmplă toate acestea, urmă-rindu-se mai mult situaţiile amuzante, şi nu pictarea unui sentiment. Cu toate că titlul vrea să demonstreze seriozitate : Jalousie ! Dacă e amator cineva să facă o comparaţie, pe aceeaşi temă, să se gîndească la Cocu magmfique a lui Crommelinck. Autorul nefiind francez adevărat, cu toate că 1 scrie în franţuzeşte, de-abia are cîteva rînduri în Literatura contemporană 2 a lui Lalou. Şi după această comparaţie, ce mai poate rămîne din piesa gentilă a lui Sacha Guitry ? Despre L’Indiscret a lui Edmond See 3, reluată de curînd la Comedia Franceză, se pot spune aceleaşi lucruri, dacă nu şi mai rău. Personagiile n-au nici o adîncime, totul este făcut numai pentru efect, după sistemul lui Henry Bataille. Nu poţi explica de ce Therese, eroina principală, pare enigmatică, vrea să-şi schimbe amantul şi apoi revine la soţ, iar soţul face toate încercările să divorţeze, şi la urmă renunţă. Numai vorbe care să impresioneze publicul sentimental. Iar din partea criticii, cele mai mari elogii, şi se aminteşte, cu ocazia aceasta, de Marivaux, Musset (Fortunio), sau Villiers u ION GH. DUCA I )in cîteva scene neînsemnate, văzute sau numai auzite, poate extrage psihologia unui om ? Cu toate că cei mai • nulii nu vor putea fi convinşi de explicaţiile mele şi n-ar li lost convinşi nici dacă ar fi luat parte cu mine la desfa-yiu.uv.i acelor scene, sau mi-ar putea îndrepta obiecţiunea că iuh'iproLarca lor îmi aparţine şi că s-ar putea găsi şi alte uuriprolări, totuşi mie mi s-au părut caracteristice, şi, cu imn.i umilinţa lor, clădind un personagiu şi, în acelaşi timp, 451 corespunzînd adevărului. Despre Duca, se pot spune foarte multe chiar fără să-l fi cunoscut personal, căci a fost o persoană publică, i s-a remarcat fiecare fapt, şi stau la dispoziţie mărturisirile pe care a trebuit să le facă. Dar, cu toată fatalitatea lui, care l-a făcut un conducător de mulţimi, cred că, lăsînd la o parte imensul balast al activităţii de om politic, voind să impresioneze masele, descoperi mai ales o sensibilitate de om particular, simţindu-se mai bine într-un cadru familiar. Prima oară cînd l-am văzut: pe peronul gării din Iaşi, în timpul războiului. Trenul cu parlamentarii români trebuia să plece spre Odesa.1 A venit şi Duca împreună cu Mîrzescu, amîndoi miniştri, ca să-şi ia rămas bun. Spre surprinderea mea, care, la vîrsta aceea, îmi închipuiam altfel un ministru, mai ales aşa de cunoscut, Duca a apărut mic, gentil, tînăr şi văzîndu-i-se tinereţea. Fraţii Brătianu impresionau, şi nu numai din pricina corpurilor mari, dar mişcările le erau reţinute, vorbele grave, fără volubilităţi, nefamiliare. Ion Duca se arăta subţirel, delicat, într-un pantalon negru şi o haină de doc alb, şi cum cam bătea vîntul, întors împotriva lui, crispat cu iritare, cu toate că surîzător. Repede trecea de la un deputat la altul, făcea spirite şi haz de ce i se spunea, şi simţeai conversaţia tot timpul materială, referindu-se numai la evenimente, mărunte, adecvat perfect situaţiei în care se "s găsea. Trenul acela a întîrziat să plece mai repede. Uneori era chiar uitat pe peron, şi nu se pricepea să umple timpul gol. Se mai uita spre maşina trenului înţepenită, întrebîn-du-se şi el de ce nu mai pleacă, ca şi noi, ceilalţi muritori, îndepărtaţi de secretele zeilor. Aşa cum l-am descoperit, mititel, bătut de vînturi, nici eu, copil, n-am mai priceput nimic din splendoarea unui ministru, şi am întors capul în altă parte. L-am revăzut mult mai tîrziu, pe banca ministerială, alături de generalul Moşoiu. Generalul Moşoiu ţinea un discurs, şi toată lumea se amuza de cuvintele lui, de silueta enormă, de gesturile stîngace. Istoriile celebre, în care el luase parte sau se credea că luase parte, străbăteau gîndul fiecăruia, prin comicul lor. Duca se distra şi el, la fiecare intonaţie mai ridicolă. îşi ţinea capul în mîini, ea şi cum ar fi vrut să se ascundă, dar nu putea înşela pe nimeni. Se roşise tot şi îl cutremura uneori rîsul interior. Ciudat ministru, care nu se 452 putea opri să se amuze de colegul său, în partidul în care, mai ales pe atunci, disciplina era perfectă. Cred că pot intercala aici povestirea lui V.L., în care am deplină încredere, potrivindu-se de minune cu aceea ce mi-am închipuit întotdeauna : „L-am văzut pe Duca la un congres liberal de opoziţie din Cernăuţi, nu demult. Am avut ocazia să vorbesc cu dînsul, şi i-am atras atenţia că-1 cunosc bine de multă vreme. Asistasem la debutul lui. Ştiam cum arăta camera în clipa aceea, unde se găsea el înainte de discurs, ce a făcut. Şi-a adus şi el aminte cu multă emoţie. Apoi i-am spus că l-am urmărit în cronicile de politică externă din ziare. Nu era deloc cunoscut, şi nici măcar nu-i ştiam numele. Iscălea cu iniţiale : I.G.D. Am remarcat stilul elegant, dar nu împărtăşeam prevederile lui. Duca susţinea că Anglia va deveni imperialistă, făcîndu-şi armată permanentă, şi va fi protec-ţionistă. Adică, se va continua politica lui Chamberlain. Şi, intr-adevăr, părea să am eu dreptate, şi curentul acesta se arăta ocazional, provocat de criza din sudul Africii, de războiul cu burii. Guvernul care a venit mi-a dat dreptate, căci era liberal pur. De-ahia acuma, dacă examinăm Anglia actuală, vedem dreptatea lui Duca. Duca a fost flatat de observaţia mea şi mi-a atras atenţia ţ ii şi în articolele asupra Spaniei a avut dreptate. E drept însă ca Duca să aibe dreptate, deci afirmaţia lui a fost îui/împlătoare. Duca a regretat că toate articolele îi sînt i.ispîndite, şi greu de găsit, căci ar fi vrut să le publice." (Preocupările ultime de scriitor, de om dispus .să trăiască iu singurătate, oricît de ciudat ar părea din partea lui.) —- I-ai vorbit la persoana două plural ? — am întrebat pe V.L. Nici nu m-am gîndit. De altminteri Duca nu făcea impresia că ar fi necesar aşa ceva ! Aceasta e povestirea lui V.L. Se desprindea din ea, şi din cele cîteva detalii adăugate, mici dar pregnante, în afară de fapte, şi caracterul lui Duca, iun ienos, egal cu sine, însă fără nici o vulgaritate, deloc Im ic-/ut, avînd un joc sufletesc subtil, dar nu în afara obi-i i’înrilor noastre. Apariţia „literaturii" lui Ion G. Duca a fost pentru mulţi n an priză. Consider eseul Mîinile2 drept o capodoperă, nu 453 numai prin psihologia extrem de nuanţata, căreia nu-i sînt străine cele mai profunde investigaţii de cunoaştere, de a crea caractere în puţine cuvinte dar totuşi, de a avea complexitate, de-a nu se insista numai asupra unei singure trăsături : dar m-a frapat, mai ales, limba rafinată şi primenită mereu, la fiecare nouă definire, într-un cadru restrîns, şi deci cu atît mai dificil de susţinut. Cum Duca s-a menţinut, cu aceste preocupări, subtile, în afara literaturii româneşti, este o ciudăţenie pentru mine. A mărturisit că a cetit mai ales memorii, deci faptele îl impresionau înaintea invenţiei. într-atît viaţa lui ţinea seama de transformările sociale la care o întîmplare îl făcuse să asiste tot timpul şi unele exemple impresionante din apropiere făcuse să i se integreze. Amintirile lui Duca sînt mai slabe. Totuşi, cuvîntul „melancolie" apare de multe ori, de foarte multe ori. Nu se pot trage concluzii ? Trebuia să aibe anumite complezenţe faţă de unii tovarăşi de luptă, ştia de riscul unei publicaţii, şi deci era obligat să-şi estompeze reflexia, şi poate, jucînd atîta timp un rol, era mai greu să aibe o părere clară, după cum în propria ta familie e greu să ai hotărîri drepte. (Dorinţa de a i se publica memoriile 15 ani după moarte denotă că a avut intenţia să fie şi aspru, Ia nevoie.) Apoi, anumite formule, anumite cuvinte convenţionale, care au fost întrebuinţate în ocupaţiile lui politice şi care acum îngreuiază stilul. Dar are şi aici observaţii fine, de om care este obicinuit să privească împrejur. Reflexiile lui cu prilejul morţii regelui Carol I pot servi de model. Acest ministru, cu toate trebile lui grave, de reprezentant oficial, n-a uitat că se află lîngă un mort, rămas în deplină singurătate după ce fusese stăpînul unei naţiuni, şi a remarcat cu înfricoşare isteţimea aghiotanţilor, lîngă sicriu, ei care tremuraseră odinioară la poruncile suveranului. Şi povesteşte că... „după ce s-a terminat slujba oficială, a rămas încă în biserică, şi... etc..." Nu este emoţionantă povestirea lui, şi nu reprezintă pe un om adevărat, nealterat de rolul fals pe care este obligat ;să-l joace ? Ultima oară l-am văzut pe Duca aşezat în sala de jos a Ateneului. Treceam cu ceilalţi împrejurul catafalcului, pe după stîlpii de stuc roz, şi aveam impresia că pînă la acel loc din mijloc este o distanţă enormă, fie că spaţiul intermediar, oprit de a fi călcat, îşi mărea, din pricina aceasta, dis- 454 tanţa, sau câ silueta firavă a lui Duca se îndepărta de noi. Şi m-am mirat mai tîrziu, într-o seară de concert, ce repede am putut ajunge la locul unde se odihnise. Duca părea om foarte mic, toată lumea a remarcat asta. Nu corespunde cu imaginea pe care o presupunea funcţiunea lui mare, la care ajunsese după atîtea întîrzieri. Părea că-şî priveşte mîi-nile, că după atîtea cercetări printre vecini, ajunsese la examenul cel mai greu : la el însuşi. Şi impresia de augustă singurătate, pe care nici un alt mort ilustru nu mi-a dat-o. împrejurul lui defila lumea imensă, venită să-l viziteze, şi din pietate, dar şi din curiozitate, şi întocmai cum surprinsese el odinioară la moartea regelui Carol I, oricine putea surprinde acum mici scene lipsite de cuviinţă. Ultimul spectacol la care Ion G. Duca era obligat să asiste. Antiteza dintre mortul singuratec, delicat, examinîndu-şi mîinile, şi publicul de alături grăbit, mi se pare a exprima coardele cele mai adînci ale celui ce a fost Ion Gh. Duca... CARNET FRANCEZ Antony, piesa lui Dumas-Pere cu care începe teatrul ro-iu.mi.ic, a avut un imens succes de public. Este de neînchipuit cî'te inepţii conţine această piesă. Eroina e măritată Im ic, dar mărturiseşte unei prietene că a fost iubită şi a mim ca fată pe un tânăr palid, Antony, care a dispărut niiucrios. Apoi pleacă la plimbare. Prietena rămîne la fe-iiM .tră şi, monologînd, ne spune tot ce se petrece în stradă. Iuti adevăr, eroina s-a suit în trăsură, pleacă, dar caii s-au c gata să se întîmple o catastrofă. Noroc că un linul palid apare şi salvează totul. E tocmai Antony! Iu alta scenă ne găsim într-o cameră de hotel, unde Antiuiy vine cu eroina fugită de acasă. Soseşte şi bărbatul iu. Iute vijelios în uşă. Femeia e disperată. Antony o în- m i il i i 455 — Ce preferi, să mori dar să-ţi fie salvată reputaţia ? Sau să trăieşti vinovată ? — Să mor. Atunci Antony o omoară. Cînd soţul apare, Antony minte : — Elle me resistait. Alors je Vai tuee. Succesul era formidabil. Aplauzele nu mai conteneau. Dar se povesteşte că la un spectacol un maşinist neghiob a dat cortina jos înainte de ultima replică imediat după omorîre. Publicul, care cunoştea piesa, cerea prin strigăte indignate ca această ultimă replică impresionantă să fie spusă. Imposibil, deoarece actorul care jucase pe Antony părăsise teatrul (actorii îşi îmbrăcau costumul acasă), iar eroina rămăsese singură întinsă pe duşumea. în faţa acestei avalanşe de aplauze, moarta a fost obligată să ridice capul şi să spuie ea : — Je lui resistais. Alors il ma tuee. Ponsard *, autor mediocru, ilizibil astăzi, care a avut totuşi succese numai pentru că reacţiona împotriva debandadei romantice şi era pus în valoare de Rachel2, a fost un personagiu extrem de grav. Au rămas totuşi de la el versuri glumeţe şi le transcriu cu mare satisfacţie : je m’en vals ţaire une affaire, Qui sama me satisfaire, Une affaire que votci: Point ne faut que je differe, Mon affaire c’est de defaire Le corset bleu de M'tmi, 1934 AMINTIRI DE LA BIBLIOTECA NAŢIONALĂ Biblioteca Naţională îmi devenise atît de familiara — timp de doi ani aproape zilnic1 — fiecare om şi fiecare colţ atît de cunoscut, încît n-aş fi crezut că viaţa petrecuta 456 m acolo a fost doar o întîmplare, şi nu mă pot deprinde cu gîndul că trebuie să-mi creez obiceiuri în altfel. Mereu : la .9 dimineaţa din Rue Monge, din Cartierul Latin, spre Jar-din des Plantes. Acolo, autobuzul cunoscut G. Pe străzile prietene, pe lîngă Notre-Dame, de cele mai multe ori prin ceaţă şi ploaie, pînă la Comedia Franceză, în colţul unde Musset, prefăcut în statuie, jeleşte neobosit. Apoi, pe jos, pe Kue Richelieu. Pe stînga, în fundul unei grădini dreptunghiulare, hotelul bătrînesc Vauban şi, în faţa lui, pe dreapta, zidurile negre ale Bibliotecii Naţionale. O curte mică, o anticameră servind şi de fumoir şi, după ce arăţi gardianului do la intrare carta ta de liberă trecere, camera de lectură. Camera de lectură este vastă, probabil pătrată, cu mesele ţ.i scaunele identice, comode, înşirate exact. Fiecare loc cu numărul lui. Cataloagele bine orînduite în fundul sălii, alături de estrada de unde cîţiva bibliotecari sînt gata să te .ijute, să-ţi explice, să ordone ca să ţi se împlinească dorinţele, Nit te păzească. Obiceiurile zilnice se alcătuiesc. îţi ocupi iacul, îţi câţi numărul cărţii care îţi trebuie, îl scrii. Găseşti la o măsuţă ii'tiieală şi tocuri multe, cu cele mai surprinzătoare forme du peniţă, şi toate stricate, şi le-aş fi găsit la fel în de-a lungul ..ipluminilor, dacă n-aş fi găsit un mijloc ingenios să-i fac pe Irâncezi să le primenească repede: cînd nu eram observi i. le distrugeam complect! Peniţele franceze sînt atît de piiiuMo, îneît am fost obligat, oricît de ridicol ar părea, să-mi ni Inc din România. Gestul meu semăna cu al aceluia care, dup.i tot felul de căutări zadarnice, şi-a comandat din Români t picături de Davila... Apoi, aştepţi o jumătate de oră u ti vie cartea. Ai tot timpul să te plimbi în culoare, unde ' u guşi întotdeauna o vitrină cu cărţi scumpe, sau, mai ■iii ,, '„i ţi examinezi vecinii. în scurtă vreme, începi să-i • "ininşii. I.a dreapta, cuminte, potolit, cu răbdare, Balden-“I •• • i'.i’i, celebrul profesor de la Sorbona, savant în studiile di litrimtiră comparată. Are un volum foarte mare în faţa Im. şi tl ţine greu, mereu cu frica să nu incomodeze pe • ui Ntt departe, Gaiffe, alt profesor de la Sorbona (mort >1. i utilul), dînd încontinuu din cap într-un tic oribil. De dt I> I. .ml toţi oamenii sînt bătrîni şi plini de ticuri. Moartea pluilr.ii' pr fiecare din ei, dar n-au nici cea mai mică bănu- 457 ială şi-şi urmează munca cu aceeaşi sîrguinţă, căutînd în ziare vechi cine ştie care semn, şi parcă nici nu observă cîte o rază de soare rătăcind pe vreun ochi de sticlă din tavan, aruncînd o lumină curioasă printre luminile artificiale ale lămpilor de pe mese, care se aprind foarte devreme, şi vrînd să-ţi aducă o imagine a spectacolului de afară, la care ai renunţat. Foarte multe ticuri, parcă adunate anume aici, şi mi-1 închipui pe Redner Maria Rilke adunîndu-le, căci nimic nu s-a schimbat de pe vremea lui. Oameni bolnavi, schilozi, unii cu ochelari ciudaţi, ca să fie în stare să poată vedea la citit, ieşiţi cu toţii din cine ştie ce povestire fantastică a lui Hoffmann. Dar toţi avînd aceeaşi caracteristică : o răbdare fantastică prin care nu străbate nici cea mai umilă bănuială. Orele trec şi nimic nu se schimbă în înfăţişarea lor. Iar acum, după cinci ani de despărţire, la anumite clipe din zi, îmi amintesc de ei, şi-i ştiu cu precizie pe fiecare la locul lui. (Numai moartea trebuie să fi făcut transformări.) Am început şi eu, cu curaj, un lucru imens : viaţa şi opera lui Barbey d’Aurevilly. Dimineaţa, am toate răbdările, îmi trec două ore ca să caut pagină cu pagină într-un ziar vechi, dacă autorul normand n-a izbutit să intercaleze ceva de care nu ştie nimeni. Descopăr mereu aceleaşi nume, nemaiauzite pînă acum, dar care, prin prezenţa lor zilnică, îmi demonstrează că au trăit cu adevărat şi au negat sau au av&t aderenţe cu publicul cititor. Dar încep să obosesc. Mă întreb dacă am avut dreptate să-mi pierd atîta vreme pentru un lucru atît de umil. Şi nici nu sînt convins că am căutat cu toată băgarea de seamă. Sînt încîntat că s-a făcut ora mesei, şi fac o digresiune repezindu-mă la restaurantul de peste drum. (Unde constat că am sosit prea repede, şi mîn-carea nu este încă gata, iar clienţii n-au venit.) După masă, reflectez că e stupid să munceşti în timpul digestiei, dar continui, căci aşa am hotărît, şi am acumulat zile de muncă la importanţa cărora nu vreau să renunţ. Dar privesc tot mai deseori ceasul mare de la intrare. Bătrînii de alături nu dau nici un semn de osteneală. îi privesc, şi sînt sigur că nu bănuiesc că-şi pierd timpul lor din urmă. Sau poate au în sînge tradiţia culturii, iar eu, făcînd parte dintr-un popor tînăr, nu sînt în stare să-i înţeleg. 458 Dar olandeza de la masa vecină. Ce caută ? E frumuşică şi tînără... Cu aceeaşi rîvnă munceşte de dimineaţă pînă seară. Nici nu i-ar trece prin minte să-şi arunce privirea spre mine, sau pe ochiurile de sticlă de pe tavan, spre cer. Nu mai pricep nimic din constituţia unui om. Oare olandeza este şi acum la acelaşi loc ? în sfîrşit, e aproape şase, gardianul cunoscut de la intrare anunţă construind un arpegiu: „Messieurs, ort va bientot jermer /“ Ies în stradă unde mă întîmpină atmosfera plină de nuanţe a crepusculului parizian. Parcă am scăpat de la un birou unde am fost nevoit să muncesc. Şi privind Sena, în mersul ei superb, mă mir din nou că atîta frumuseţe este posibilă şi la îndemîna oricui... IW TEATRUL FRANCEZ DE ACUM Fără îndoială, teatrul actual francez este în mare decădere. Piesele cu efect asupra publicului se construiesc tot de uşor. Succesul este aproape întotdeauna asigurat. Penii ii cuvinte de spirit, situaţii neaşteptate (întotdeauna senti-niciualc), francezii sînt inepuizabili. Dar nici o încercare | de | n construi caractere, sau de a sesiza defectele societăţii de ,r.iăzi, E cu atft mai ciudat, cu cît francezii au întotdeauna modele superbe la dispoziţie pe care pot să le imite • m i< îiid. Topaze1 a apărut o piesă prodigioasă numai pentru i i .n.ita caracteristica actuală şi evoluţia pe care trebuie ':■! o Iacă un om cinstit pentru a rezista timpului său. Dar i v.i/.ut că această piesă a fost o simplă întîmplare, deoa-in> însuşi autorul, Bourdet, a renunţat să mai facă astfel d> liurrcări şi a continuat să dea piese de spirit după forum! i obicinuită. De uimitoarea piesă a lui Crommelynck Le i ui n ma^nifique, unde autorul a reuşit să readucă între noi |u MolitVe, nu mai vorbeşte nimeni, şi Rene Lalou în Istoria 459 literaturii contimporane franceze 2 abia aminteşte prin cîteva cuvinte. Toată lumea urmăreşte cu emoţie pe Henry Bern-stein care, cu toate pretenţiile lui de evoluţie, era logic să dispară odată ou Henry Bataille. 79 jr PASTIA, ANA ŞI VOICU în relatarea detaliilor crimei din strada Precupeţi, ziarele au prezentat, cu sublinierile cuvenite, pe toţi cei învăluiţi în această dramă, care pare a înfrînge chiar fantezia. Ucigaşul, om înstărit, avocat, fost multă vreme judecător în toate colţurile ţării. Victima, o umilă slujnică, soţie de muncitor închis pentru bănuială de activitate politică, mamă a doi copii mici, rămaşi şi atunci, ca şi acum, pe drumuri. Să recunoaştem că- fapta întrece cu mult tot ce se întîm-plă în cîmpul larg al crimelor. Cel care a ucis şi apoi s-a rotit două zile împrejurul cadavrului aproape descompus, pentru ca apoi să-şi caute odihna într-un sanatoriu elegant, nu este nici din lumea celor ce s-aţin la drumul mare, nici împins de foame nu era mînat la escaladarea zidurilor, la cotrobăitul meticulos şi savant al buzunarelor, sau la ridicarea vieţii de om. Ci, dimpotrivă. Elegantul purtător de monoclu din cîrciuma de la Măgura Oltului era senior absolut pe o bucată bună de moşie, proprietar de casă mare în cartier, iar în blazonul său actual figura, alături de o paralizie şi un sifilis rebel, o diplomă de avocat şi un trecut dr judecător. în desconsiderarea vieţii omeneşti, Pastia nu şi-a în ceput educaţia prin împuşcarea nenorocitei soţii a şoferului Gn. Voicu. Pînă la detunăturile ucigaşe din strada Precupeţi, ce drum lung străbătut, ce cale lungă şi netulburată, apar fu aceleaşi reportagii ale gazetelor detalii tîrzii de ţărani umili, schingiuiţi de boierul hapsîn, de orgii ce încremeneau o lume, de dispreţ superb faţă de tot ce era demnitate -,i 460' viaţă omenească. Cu puşca în mînă, Pastia îşi impunea voinţa pe moşie, speria copiii mahalalelor şi reuşea chiar să aducă mereu la datorie slujnica fugară pe care apoi avea s-o ucidă. Dar Pastia a fost şi judecător. Este drept că, într-o gazetă a avocaţilor, unul din foştii săi colegi de pe vremuri caută să-l arate ca pe o scursură a breslii. Asta nu l-a împiedicat, însă, ca o bună bucată de vreme el să fie judecător, şi — în numele legii — să osîndească şi să împartă dreptate. < line ştie dacă nu mai zac pe undeva, în închisori neştiute, ocnaşi bătrîni, cărora stigmatul infamiei să le fi fost pus de tnîna tremurătoare a lui Pastia, iar cuvîntul aspru de osîudă să le fi fost rostit, din înălţimea scaunului judecăto-ic.vc, de acelaşi om, azi ucigaş dovedit, iar atunci împărţi-lot- de dreptate. (n curtea largă şi primitoare a mînăstirii Văcăreştilor, I'.o.i ia trece cu acelaşi dispreţ senioral prin mulţimea de deţinuţi, care toţi îl privesc cu aceeaşi ură tăcută. Regula-metiiul închisorii îi împiedică pe deţinuţi să-şi manifeste ace-I* o,.i sentimente pe care mahalaua le-a exprimat în acel „huo* no'.liiţ.it ce-a acompaniat reconstituirea crimei. în mulţimea di ţi unii lor, pentru care ciocoiul dispreţuitor este doar un 10 if'..nr. „subţire*, este şi unul pentru care crima lui Pastia i :i.' im junghi în plină faţă. I, i,e Gh. Voicu, şofeurul, soţul victimei, care în timpul 11 imn se afla „cercetat* la Craiova — şi se ştie ce înseamnă 0 ii 11 oi a re“ la Craiova — învinuit de a fi înlesnit evadarea " l' i hei ceferişti. La capătul „cercetărilor*, Voicu de două m( "Climat de chinuri, a fost eliberat, dar trimis în ace- 1 o.i iimp să ispăşească la Văcăreşti o amendă prefăcută în hii IiIhii.ire. I'o nude să ia bani să-şi răscumpere libertatea; el a fost r.ilmili de pe maşină spre a fi „cercetat* o lună de zile, iar ► liiuţnl soţiei, sluga lui Pastia, a fost curmat, cu gloanţe df lli|i I' • "* * 'ui I lui Pastia? Sala Curţii cu juri plină de femei d»u mu p înecată în parfum. Avocaţi iluştri şi fotogenici j lidiiul |u niou iresponsabilitatea morală, complexuri freudism* fi ' niiiuiii exploziv. 461 Şi cine ştie dacă cei doisprezece juraţi, striviţi zile întregi sub barajul pledoariilor, a reportagiilor senzaţionale şi sul) stăruinţa emoţionantă a auditorului nu vor răspunde cu „Nu“ la cîteva întrebări în care se cuprinde o lume şi atîtea vieţi de om. Poate că pînă atunci şi Gh. Voicu se va libera şi, dintr-o staţie de maşini, undeva în marginea Bucureştilor, va auzi şi el vestea achitării lui Pastia, pe care o va aduce dimineaţa în dar celor două fete orfane. ms COMICUL ŞI TRAGICUL Se formulează totdeauna, obicinuiţi cum sîntem cu împărţiri stricte : comicul şi tragicul. Există o formă de artă şi mai subtilă şi mai adîncă, pe care mulţi oameni de gust o preferă în exemple, mai ales, dar pe care nu o formulează nimeni : comicul şi tragicul amestecat. Amîndouă aspectele, isu toată culoarea lor inversă, suprapunîndu-se, şi în loc să dea ca rezultat o formă amorfă şi grotescă (se întîmplă şi aşa, la Victor Hugo, de pildă) reuşeşte o nouă formă de artă, de o imensă savoare. Moliere a izbutit astfel de modele. (Dar şi înainte poţi face descoperiri; o statistică nu s-a gîndii nimeni să facă în felul acesta. Este celebră gravitatea înţc leaptă care se degajează din siluetele hidoase ale lui Rabelais.) Ciudat, nu în Mizantropul poţi să găseşti exemple. în Alcestc se regăsesc amîndouă înfăţişările — ridicolul, dar şi înalta lui moralitate, veleitatea de a fi perfect adevărat — dar nu suprapuse, ci luînd fiecare rolul principal în cîte o scena sau chiar în cîte un act. Mă gîndesc mai ales la izbucnirile prodigioase din alte piese. „Tu Tas voulu, Georges Dandin" (Georges Dandin) sau „Sans dot“ (Avarul), cînd intensitatea spectacolului ajunge Ia maximum şi cînd nu mai are chel nimeni să rîdă, cu toată situaţia amuzantă. Şi Figaro al Im Beaumarchais devine la un moment dat tragic, cînd bănii 462 icşte că logodnica lui îl înşeală. Cred că geniul eroului principal al timpului nostru, al lui Charles Chaplin, constă îndeosebi în aceasta : tragicul care se degajează dintr-o siluetă, din gesturi şi fapte, care ar trebui să fie comice. /V H ELEVII ROMÂNI ŞI ELEVII FRANCEZI Nici un străin nu poate bănui bucuria cu care te des-i aperi uneori în faţa unei clase de elevi. Nu mă gîndesc la 111islacţiile de pedagog, ci la puterea ta de a sugestiona un ginp de oameni. Mai ales, în faţa celor mici. La noi, între i l ise, imense diferenţe. Mă întreb dacă un profesor care are im mai I să conducă o clasă de la început pînă la sfîrşit, o • |ut.i i e face să evolueze după gustul său. Pe cît este de mare iiiuv.iasmul şi dezinteresarea, la început, şi frenezia trăirii '■>piilor, cu atît devin mai tîrziu de prudenţi şi de — o |mii 1*111 mărturisi — tembeli. Sfiit. de vină programele încărcate ? Exemplele proaste ? M.nm’a imensă din care nu te mai pricepi să alegi ? Sau m 11 .iIes o caracteristică a temperamentului românesc, pe .... trebuie să o constaţi şi contra căreia nu ai mijloace de liipi.i ? După cum un mic pisic, neastîmpărat şi inventînd un mu noi amuzamente, devine, mai tîrziu, somnoros şi lenevind în toate ungherele calde. I irlmic să fii prodigios să conduci oameni mari. Mi se îmi nu mai puţin ingenios — şi reuşind acum să organizezi • ..ţii de o puritate perfectă — conducînd copiii. Curentul >'!>• 11 ii care circulă între ei la un moment dat, produs numai ii- 111n* ! întrecerea lor, descoperirile, dăruirea totală, impro- • i niiii*. Simţi vibraţiile în aer, după cum o bucată de uni ii .1 i* desfăşoară in deplină intensitate, cu o respiraţie liii ere de rău. Nu cred să existe în lume un om, fără nici o legătură, im Mriiin care să mă fi hipnotizat în felul acesta, în de-a lungul anilor. Am vibrat la cel mai mic fapt care se lega • l> numele lui. Mi-a depins toată imaginaţia de acest chip ,i i'ini d am construit, în realitate, toate fantasmele. I >e ce să nu fiu sincer atunci şi de ce să încerc să-i orîn-iliih m cadre obiective ? Oricît de nepotrivit ar părea, de ce «a m.i lem de mărturisiri ? Ceilalţi pot fi siguri că sub per-■"■iii.i îutua nu se ascunde nici o minciună. I am văzut acum doisprezece ani la Viena. Mă amintesc li ' ip.nul unei coade fără sfîrşit pentru bilete, la Volks-ili' ini. Apariţia lui: siluetă superbă, fragilă, ochii neliniş-M|i. (lupul şi fiecare gest din care se desprindea cea mai tun n .,i melancolie. Şi vocea caldă, muzicală, pregnantă, cu iln ţiuiif ,i ci impecabilă : germana, de obicei atît de aspră, i ui ■>■ alinta pentru o ureche de latin. Cei ce l-aţi auzit i>|i ui.o puica vreodată uita vocea aceasta, exact vocea •tii-i uu >' t Iu Hamlet ideal, şi niciodată nefericitul prinţ al I t un mareei n-a izbutit să aibă mai multă realitate, rămînînd *■>111.1 impalpabil. Am uitat toată lumea din Hamlet. Ofelia 465 s-a risipit în vînturi, dar Moissi a rămas întreg pentru totdeauna şi-mi va fi imposibil să mai văd pe altcineva în rolul acesta. în Othello, tot atunci, s-a prezentat mai slab. Othello nu era un personagiu care să se preteze melodiilor lui Moissi. Dar admirabil a reuşit în Der griine kakad de Schnitzler ; Er ist in aliem Schuld de Tolstoi ; Romeo şi Julieta. Extraordinar a fost în Romeo. Bucuria invadîndu-1 cînd povesteşte preotului dragostea lui. Ce undulaţii se făceau de la el la spectator ! îl aud vorbind. Bucurie însă febrilă, •conţinînd în ea toate tragediile viitoare. în Cadavrul viu 1 a fost formidabil. Decăderea lui fizică, suprapusă pe ridicarea morală, mergeau cu o infinită nuanţare şi o tristeţe cumplită se desprindea din cel mai inofensiv cuvînt. Amintiţi-vă de mărturisirile lui de la cîrciumă, scenă care cu oricare alt actor ar părea anevoioasă, ca să vă daţi seama de marea artă a lui. Impresia pe care o avem la Elisabeth Bergner, sau la o operă clasică franceză : că cel mai mic detaliu a fost studiat îndelung. Şi tristeţea cu care susţinea Moissi toate scenele forma o atmosferă de neuitat. Un actor trebuie să se identifice sau nu rolului lui ? întrebarea s-a pus de multe ori. Diderot s-a ocupat îndelung de dînsa. Dar nu poţi să nu crezi că cele cîteva roluri pe ■care le juca Moissi pe toată faţa pămîntului, nu se potriveau ■omului ca o mănuşă. Căci toate spaimele lumii, toate nostalgiile, toate gîndurile neprecise şi cu atît mai dureroase, şi gustul de moarte, după cum s-au realizat în poezia lui Rilke, şi-au căpătat fiinţă în existenţa lui Moissi. L-am văzut la Viena cu ocazia unei sărbătoriri, recitînd din Dante (tot atunci Weingartner conducea Simfonia lui Dante de Liszt), şi de atunci mi-am dat seama că el a fost rătăcit numai printre germani. (S-a născut la Trieste. Ultimul timp şi l-a petrecut în Italia. Dar a murit la Viena.) A venit şi la Bucureşti cu acelaşi repertoriu şi a putut fi iubit şi la noi. Mi-1 amintesc vorbind de studenţii români, ■care îl aplaudau pe stradă : „ Ils font du bruit“. Şi apoi, la restaurantul Elysee, la miezul nopţii, amical, cu doamna şi domnul Eftimiu. îi urmăream fiecare gest; prin nici o mişcare a lui nu trăda că bănuieşte ce om celebru este. Şi unui ziar a dat un interviu : „îmi plac Bucureştii pentru că poţi să cînţi pe stradă oricînd, fără să te ducă nimeni la poliţie". 2 •466 A dat spectacole la Teatrul Atelier, la Paris. Parisul devine imediat prea mare, cînd un străin vrea să-i atraga atenţia asupra lui. Micul teatru se arăta îndestulător pentru amatori. Cred că puţină lume a fost sugestionată complect cum ştiu că Moissi avea putere să facă. După scurtă vreme chiar, Fortunat Strowski, profesor universitar la Sorbona şi cronicar dramatic la un ziar, începea să confunde : „Moissi > Un neamţ masiv, răsunător..." îl încadra perfect în tot ceea ce cred francezii despre germani. Er ist in aliem Schuld, al lui Tolstoi, a fost jucată chiar în franţuzeşte. Surprize de acestea a fost în stare marele artist să facă întotdeauna : pînă la douăzeci de ani nu ştia nici o vorbă nemţească. Italian, din toată fiinţa lui s-a degajat o lumină meridională,, peste care se grefa tristeţea slavă. Cum aş putea să-l reconstitui numai prin vorbe aşa cum apărea în piesa într-un act a lui Tolstoi ? Copilul necăjit, calic zdrenţăros cu figura mototolită, cu părul în dezordine şi decolorat, şi cu vocea, aceea naivă şi turburătoare pentru totdeauna în sufletul' aceluia care îl auzea. Veşti rare, luminări de scurtă durată. Lui Moissi i-a mu-iii mama la Viena. El a trebuit să-şi continue angajamentul tn America şi mult mai tîrziu să vie la mormînt. A aflat noutatea chiar între două acte ale piesei lui Ibsen, Strigoii-Fiinţa lui vibrează în tine oricît timp ar fi trecut de cînd nu l-ai văzut şi în orice ţară ai fi. Şi deseori te turbura Im rebările : „Unde o fi Moissi acum? îmbătrîneşte şi el..." în fine, o veste definitivă, care închide toate curiozităţii'' : a murit ! < utitorule de departe, cel care scrie cîteva rînduri nu ştie nn iod,uă întru cît poate să comunice cu tine... Dacă i se o numite cîte o ştire, nu are decît deziluzii. Cu gîndul totuşi ' ' i'sista cineva care e turburat de aceeaşi emoţie, scriu. Şi > i vom purta împreună imaginea şi vocea lui Moissi mereu,. <• pune în practică ne lipseşte cu desăvîrşire. Cu toate că, l»n iiiiiiidcni, întîlneşti deznădejdea unui semen de-al tău. Şi peste el, ca şi peste tine, planează aceeaşi fatalitate.1 I» M 469 ADNOTĂRI LA „DIEU EST-IL FRAN^AIS ?“ DE F. SIEBURG Cartea lui Sieburg a avut un oarecare renume. Deoarece a fost considerată de unii drept esenţială pentru priceperea francezilor, nu e prea tîrziu încă să vorbesc despre ea, cînd ni se oferă prilejul. Bernard Grasset a încadrat-o cu un răspuns, în care a încercat să fie, după obiceiul franţuzesc, cît mai politicos şi mai imparţial. Francezilor le e plăcut să se examineze. Cred că sînt dintre popoarele (popoarele însemnate ; cel românesc admite orice critică, atît e de nesigur de virtuţile lui) care suportă mai cu uşurinţă să fie evaluaţi. Numai adevărurile să fie dăruite cu eleganţă, căci împotrivirea fără nuanţe ofuscă. Francezii sînt amatori de simboluri. Le place să generalizeze. O istorie a literaturii lor, înseamnă curente fixe, care se extrag unele din altele, şi dispare complect omul ce le-a cauzat (viaţa lui, nu biografia lui minuţioasă, colecţia de date rigide), şi care, cu temperamentul lui, a trăit toate contradicţiile. Modelul „Racine“ este considerat ca supra-punîndu-se exact spiritului francez. Prin Rabelais, au şi varianta spiritului galic, deci Rabelais trebuie savurat. Cu Racine şi Rabelais, atît de diferiţi, se complectează un popor. Am trăit mai multă vreme în Savoia şi în Normandia, şi n-am priceput aceste simplificări, o mărturisesc. Gustave Lanson, uitatul Gustave Lanson, comprimă şi el. Cu prudenţă, temîndu-se să-şi laude ţara prea făţiş. N-are importanţă, imaginea care rămîne e cu atît mai impresionantă. Este o foarte simplă psihologie. Cînd vorbeşti pe cineva de rău, oferă-i şi cîteva calităţi, dacă vrei să fii crezut. Gustave Lanson izbuteşte acelaşi lucru, procedînd invers. Cartea lui Sieburg n-are decît defectul de a fi scrisă de un neamţ. Adică, francezii admit mai greu ca să li se arăte lipsurile de către un strein. Pe un confrate îl accepţi să facă rezerve, căci ştii că el le face dintr-un scrupul minunat, şi deci nu trebuie să le iai neapărat în serios. Cu un strein, însă, nu poţi glumi, trebuie să asculţi orice ţi se spune, mai ales cînd el are pretenţia să întovărăşească aceste rezerve cu repetate declaraţii de dragoste. Cartea lui Sieburg este fran ţuzească, limpede, cu împărţiri comode, simplificînd, simbo* 470 lizînd excesiv. (Numai la urmă de tot, cu foarte mare prudenţă, există şi o pledoarie germană.) Se începe, bineînţeles, cu portretul Jeannei d’Arc, reprezentantul cel mai perfect al Franţei. Aici, laudele pot fi neprecupeţite. Nu supără pe nimeni (nici pe Hitler...), iar francezii pot să fie încîntaţi fără de nici o umbră. (Este o răutate subtilă : să-i lauzi pe francezi pentru... Ioana d’Arc...) Fecioara lorenă care, inconştient, a creat Franţa, numai ascultîndu-şi vocile, aşa cum va pune mai tîrziu Richelieu atîta luciditate ca s-o construiască. Se poate figură mai graţioasă, făcîndu-şi apariţia tocmai în ţara graţiei prin excelenţă ? Fiecare cuvînt al ei conclude. Iată fraze de Sieburg şi nu putem pricepe cum autorul lor nu este un francez. „Jeanne etait ţrangaise, i ‘est-d-dire raisonnable“. Sau „Elle avait pour principe que tinn seulement la France a toujours raison, mais encore qu'elle ,iyjt toujours d’accord avec Dieu, de sorte que quiconque lui iexiste, resiste au Bien, et â Dieu lui-meme“. Bineînţeles, iiirînd Sieburg va profita de portret ca să reflecteze, în ger-iii,tu : „La situation actuelle de la France, son impuissance d k \ier longtemps liee d’aniitiee avec une grande nation, quie-inile ombrageuse, sa tendance d vouloir prendre la tete de (oul mouvement politique ou culturel, quel qu’il soit, tout cela porte aujourd’hui encore la marque du fanatisme mystique il, /r,tnne“. Si continuă fără slăbiciuni pentru francezi. Dar repede ll ■ uprinde vechea căldură, ca să nu se simtă tăria reflexiilor. I a, o stratagemă, utilă, încoronată totdeauna cu succes, i t> un mijloc franţuzesc, cel mai sigur, de infiltrare, de ■ Htţi M IC. '■niiiirg împarte obiceiurile franceze în mici capitole, se i|tln a pretutindeni. îmi amintesc că eram odată la un bîlci, i < licrbourg, la Tourlaville, în Cotentin. Lume multă, I o iml li,iz la „roata norocului", cu copii dolofani şi bucălaţi, i ' o. îi băteau părinteşte pe umeri, cu întrebări naive şi m piiii'.iiii Ia fel. N-am mai recunoscut nimic din ceea ce ■ î im in de atîtea ori la Paris. Iată cîteva nume de capitole, ■ I . li poţi reface atmosfera lui Sieburg cu uşurinţă : „vin - < • ’i". „lact“, „politessea, „le gout“, „vieux meubles“, „le ■ l.. f-.i»(.•", „la litterature comme institution“. Remarci ■ i i il.ir cine nu le-a făcut locuind cîtva timp la Paris ? j ■mm i i Parisul este şi aici primul obiect de studiu. 471 Nu pricep de ce s-a discutat atîta cartea lui F. Sieburg. Banalităţi spuse cu politeţe, ca să fie admise, şi cîteva proteste. Dar poate că noi, românii, sîntem de multă vreme în stare să cunoaştem pe francezi şi mai adîne. E drept, tot prin Paris. 1931 SLĂBICIUNI PENTRU FRANŢA F. Sieburg îşi începe cartea Di eu est-il frangais ?, prin-tr-un fragment liric, din care desprind mai ales motive sentimentale ca să iubeşti Franţa. înainte de orice raţionament, îşi mărturiseşte slăbiciunile. (Este însă aici şi o mică perversitate : ca să facă, mai tîrziu, cîteva reflexii crude.) De exemplu, spune : „Iubesc Franţa". „Pentru că Franţa este ţara măsurilor drepte şi a statisticilor false. Pentru că francezii au ordinea în cap, dar gări pline de dezordine... Pentru că problema feminismului poate să se rezolve în ^Franţa în modul cel mai agreabil, punîndu-se la dispoziţia femeilor lingerie fină şi pălării, sau cel puţin, deşteptînd în ele, prin mijloace diabolice, speranţa că într-o zi ele vor intra în posesia acestor lucruri..." etc. Mă întreb dacă nu ar trebui şi eu să întrebuinţez, acelaşi sistem, ca să mărturisesc tot ceea ce mă leagă de Franţa. Cînd mă gîndesc clar, descopăr că am numai reproşuri de făcut. Observ că am stat cîţiva ani la Paris şi în foarte multe locuri din Franţa, şi n-am fost în stare să leg prietenie cu vreun francez. Eram disperat cînd am părăsit Gara de est, totuşi nu m-a condus nimeni la gară. Nu auzeam decîi imprecaţiile unui hamal care nu era mulţumit cu bacşişul pe care i l-am dat. Prin preajma mea, ploua, aşa cum mi s-n întîmplat de atîtea ori acolo, nici un petec de senin, pe cai' să-l regreţi. Lume multă alături, dar dacă aş fi exclamai „sînt român", nu mi-ar fi dat nimeni nici o importanţă, ţii totuşi eram lucid că întoarcerea aceea îmi va împărţi viaţa, 472 după cum a împărţit George Sand viaţa lui Alfred de Musset. Uneori sînt întrebat: „De ce iubeşti Franţa ?“ Răspunsurile mi se amestecă. Nu înşir motivele după importanţa lor. Uneori cred că sînt legat de Paris din pricina ari tor tablouri pe care le-am admirat la Luvru, sau la muzeul Luxembourg. Alteori, pentru că am stat de o sută de ori în grădiniţa din spatele Catedralei Notre-Dame. Cred că cea mai mare atracţie a peisagiului francez, pentru noi românii, este însăşi atmosfera. Adică, se potriveşte această atmosferă cu temperamentul nostru, chiar dacă nu putem prea bine să suprapunem un francez unui român. Ne place să vagabondăm în voie pe străzi, să aruncăm în voie nîrtiile din buzunare, să privim îndelung micile evenimente care ni se prezintă, şi nimeni să nu ne ceară socoteală. Poţi evolua după placul tău, fără să te oprească nimeni de la nimic. în Germania, dacă te-ai găsi fără ocupaţie, ţi-ar fi ruşine, căci în apropiere vezi numai oameni grăbiţi şi întunecaţi. La Paris, n-ai scrupule. Şi cum decorul este prodigios, .Sena curge superb, spectacolul care se desfăşoară între Tuilleries şi Etoile este extraordinar, mai presus de orice imaginaţie, ocupaţiile tale mărunte apar fastuoase. Găseşti oricînd scuze să te consolezi că [timpul] a trecut fără să l'aci nimic : te-ai uitat în vitrinile buchiniştilor de pe cheiurile Senei. Scriind aceste rînduri, mereu înlocuiesc Franţa cu I*.irisul, fiindcă pentru români Parisul reprezintă întreaga I hanţă. Nisa este o escapadă rară, şi, în orice caz, singura. In definitiv, se face astfel Franţei cea mai mare nedreptate. Provinciile sînt destul de asemănătoare ca să formeze o mugură ţară puternică, aşa cum a lăsat-o Richelieu, dar im odată destul de diferite, ca să prezinte cele mai fermecă-iiure modele. Am avut mai multă curiozitate decît coreligionarii mei şi dni foarte îneîntat de descoperirile făcute, dar am rămas niîli'iiit cînd am văzut locuri minunate şi necunoscute pentru noi. Cu toate că ne socotim perfect familiari cu marginea l'i.mici. Cine ar putea spune cîteva cuvinte despre Alpii Fran-im/i şi despre culorile subtile ale Lacului Bourget, unde a lăţi mut Lamartine, şi cu el, o omenire întreagă? Sau despre hi'in ieilc gotice din Nord, care se ridică febrile ca nişte fîntîni «iiitviene ? Impresionante prin culoarea lor neagră în mijlocul |n i'i.igiului la fel de sobru. 473 Circurile romane de la Sud, Arles, Orange, Nîmes, surî-zătoare sub cerul iluminat tot timpul. Sînt nenumărate locurile miraculoase în Franţa, pe care, după ce le-ai văzut, le porţi cu tine. Nu trebuie să eziţi de la oricare călătorie. Am privilegiul să fi fost un călător care a străbătut Franţa în toate direcţiile, şi s-a oprit la toate staţiile. îmi place să cred că aspectul Franţei mi se prezintă mai complex decît se prezintă la cei mai mulţi dintre camarazii mei... Parisul va fi numai după aceea un loc special. Şi un loc important. Cititorule, de cîte ori nu te-ai dus la un film, uneori pentru că subiectul se petrecea, oricît de puţin, pe o stradă din Paris, Sena sau vreun bulevard, sau piaţa Operei din Garnier. Şi acum cînd citeşti acestea trece un umil personagiu — cine o fi el ? — pe lângă Sainte Chapelle. Nu-1 in-vidiezi ? Şi micile complicaţii sentimentale ? îmi place femeia franceză pentru că este fină, bravă, şi se îmbracă totdeauna cu gust, cu toate că simplu. Poţi să fii tandru, oricît de tandru cu dînsa, oriunde, pe stradă, sau în metro, la teatru chiar şi nu se indignează şi nici nu te întrerup vecinii ! Şi nu voi putea uita pe delicioasa mea prietenă, care a venit pentru o zi la mine, pe care n-o văzusem niciodată înainte, şi ştiam amîndoi că n-o să ne mai vedem după aceea, şi, totuşi, abia venită, a observat că-mi lipseşte un nasture la guler şi, cu gestul cel mai simplu din lume, mi Pa cusut. 1935 MOARTEA LUI ALFRED DREYFUS Celebritatea depinde şi de întîmplare. A murit acela pentru care s-a împărţit Franţa în două şi, cu ea, toată o mc nirea. Dar Alfred Dreyfus, eroul, a fost un inofensiv, care a făcut tot posibilul să rărnînă anonim, şi poate nici n-ar li ţinut cu atîta vehemenţă să i se facă dreptate. Fratele său, Mathieu Dreyfus s-a agitat pentru el. A cerut graţierea nu mai datorită lui Millerand, căci Clemenceau credea că un 474 ofiţer nu se poate înjosi cerînd o graţiere. Emile Zola, mai celebru pentru articolul J’accuse !, decît pentru atîtea romane, a fost condamnat la un an închisoare şi la o mie de franci amendă. (Pentru asta este îngropat acum la Pantheon.) Dar un cuvînt spiritual cu ocazia închisorii lui Zola : La Revue blanche a protestat. Willy n-a vrut să semneze protestul. Alphonse Allais a reflectat: pentru prima dată Willy nu semnează rîndurile altuia ! (Se ştie că multă vreme Colette, fosta lui nevastă, a scris cărţile semnate de el.) t93S CUVINTE ROMÂNEŞTI ŞI CUVINTE FRANŢUZEŞTI De ce oare anumite cuvinte franţuzeşti par atît de banale cînd'sînt traduse în româneşte ? Avem în limba noastră mai dezvoltat simţul ridicolului ? Puţin probabil. Francezii, spre deosebire de fraţii noştri italieni, detestă exagerarea. Sau noi, oricît de bine am şti franţuzeşte, nu sesizăm toată sonoritatea unor cuvinte fraţuzeşti ? Atunci admiraţia noastră pentru ■imimiţi francezi este artificială, numai rezultatul unui efort ml efectuai. Atunci nu sîntem capabili să gustăm poezia pură, 11 ne amuzăm numai să-i descoperim ascunzişurile, ca la o şaradă. Cuvîntul lui Alecsandri „radioasă", care ne-a indig- n.it de atîtea ori, pare mai puţin strident cînd îl găsim „ra-dii ii.se", la Samain, bunăoară ? Oîntecele franceze conţin numai inepţii. Totuşi, le ascul-t o in de multe ori eu melancolie. Traduse în româneşte, par ni il ii le. Poate că este şi o lipsă de obicei. Nu demult, pretin-diMin ca pe eroul unui roman să-l cheme Armând, şi n-am fi .111 i'iuat pe Ion. Trecerea am făcut-o prin Andrei sau prin M u Iu, care au părut mai lipsiţi de vulgaritate. lată o chestiune delicată care nu-şi poate găsi un răspuns itrI initiv. Este de neînchipuit că superbele nume ca Pierre ( niiieillc sau Jean Racine s-ar fi chemat în limba noastră I ■ mi ţa Rădăcină sau Petrache Cioară. fu II 475 ANATOLE DE MONZIE [...] D-l Vasiliu luase în Franţa un premiu, pentru una din lucrările sale. Odată cu onoarea, acest premiu aducea bani, dar regulamentul oprea pe un străin să încaseze aceşti bani. D-l Vasiliu,, sfătuit de profesorii săi de la Beaux Arts, a trebuit să se explice la minister. Ministrul Instrucţiunii era Anatole de Monzie. Cu surprindere, sculptorul nostru a găsit ministerul foarte calm, fără lumea imensă de solicitatori care abundă la noi, de deputaţi cu pretenţii nesfîrşite : totul se execută în Franţa atît de precis, fără să se calce legea niciodată, că dacă ai nevoie de ceva faci o petiţie, care se va rezolva după dreptate, fără să fie nevoie de vreo intervenţie. în foarte puţin timp, d-l Vasiliu Falti ia putut chiar să intre în cabinetul ministrului. Anatole de Monzie l-a ascultat cu cea mai mare atenţie şi politeţe, şi după ce i-a luat adresa, i-a promis un rezultat în cîteva zile. Şi, într-adevăr, după cîteva zile, tînărul sculptor primea la hotelul lui din Cartierul latin, o scrisoare explicativă din partea lui De Monzie. Căci francezii rămîn oricînd simpli şi nu se impresionează de marile situaţii pe care le reprezintă uneori. O ! Personalităţile noastre româneşti !... 1933 VIAŢA ÎN FĂLTICENI Este minunat acest orăşel cu aerul limpede şi aşezat pe coline. Cu cît sînt mai mare şi mai lucid, savurez mai bine farmecul lui. Oamenii sînt paşnici şi fac aceleaşi gesturi în decursul anilor. Un vizitator este primit cu ochii străin cind de curiozitate. Aici orice duduie este fermecătoare Tîrgul are Don Juani care spun aceleaşi cuvinte de spirit de 476 ■ fiecare sezon. Evenimentele importante sîn.t rare, cîte o în-mormîntare sau o nuntă. Atunci clopotele bisericii din centru, Adormirea, domnesc incontestabil. Cunosc de foarte multă vreme Fălticenii, dar nu-mi aduc aminte de schimbări prea mari. Primarii au trecut fără să dovedească prea mare imaginaţie şi s-au mulţumit probabil să socotească preţul legumelor din hală. Dar în aceste locuri mici se mai pot găsi acţiuni dezinteresate şi pline de răbdare. Am admirat întotdeauna pe profesorul Ciurea pentru muzeul creat de el. Acest muzeu demonstrează un idealism nemaiînchipuit, căci piedicile care s-au pus în calea lui au fost formidabile. Desigur că piedica cea mai mare a fost, ca întotdeauna în ţara românească, spiritul nostru dizolvant de ironie. Cred că pot să admir din toată inima, nefiind de nimeni învinuit de parţialitate, opera doamnei Virginie Popescu, cu hrănirea copiilor săraci. Ştiu, probabil, toţi fălticenenii cu ce umile resurse se izbuteşte ceva. Ca să poţi vedea un lucru bine trebuie să ai oarecare perspective. în faţa unui tablou ai nevoie de o distanţă. Sîntem prea bine deprinşi cu atmosfera de aici, ca s-o preţuim. îmi închipui, totuşi, că priveliştea care se vede la Băncuţă este admirabilă şi că un drum pînă la Clopoţel este Iermecător. Cînd copacii aşezaţi de actualul primar pe străzile Fălticenilor vor fi crescuţi, poezia va fi deplină. Dar fălticenii te transformă, climatul lor îţi dau o altă personalitate. Cunosc o duduie admirabilă — elevă la unul din liceele din Bucureşti — ocupată tot timpul cu studiile cele mai subtile, şi care la Fălticeni adoră plimbările pe Strada Mare spiritele de la iarmaroc. I‘H6 NOTE bibliografie INDICE DE NUME NOTE LITERARE IN MARGINEA OPEREI HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU Mişcarea literara, II, nr. 49, 17 octombrie 1925, p. 2 („Figurine"). HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU : „LUI DON JUAN IN ETERNITATE" Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 4, iunie 1926, p. 55 („Revista cărţilor"). HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 10, aprilie 1927, p. 125—128 şi nr. 11—12, mai-iunie 1927, p. 141—143. 1 Relevînd drumul parcurs de Hortensia Papadat-Bengescu de la subiectivism la creaţia obiectivă, Anton Holban pleacă de la un punct de vedere identic cu al criticului E. Lovinescu. Deosebirea, însă, ni se dezvăluie imediat ce se amplifică argumentarea. Holban nu teoretizează că o formulă ar fi superioară celeilalte. 2 Personaj din romanul Jack de Alphonse Daudet. 3 Personaj din romanul Fromont şi Risler, de acelaşi autor. 4 Vezi F. Aderca despre Fecioarele despletite, în Sburătorul, IV, nr. 3, mai 1926, p. 37, iar despre Concert..., în aceeaşi revistă, IV, nr. 6, decembrie 1926, p. 80. 5 Ideea va fi reluată de Holban şi mai tîrziu, în 1932. O întîlnim şi la Mihail Sebastian, de pildă, care socoteşte că, în cazul Lenorei, „avem suficiente motive să credem că trăsătura freudistă a nevrozei acesteia a fost limpede în mintea d-nei Bengescu : nu numai elementele perfect clasice ale cazului, nu numai tratamentul precis psihanalitic al 481 doctorului Walter, dar chiar terminologia «terapeutica morală»" (Tiparniţa literară, ianuarie-februarie 1930). Afirmaţia lui Şerban Ciocuiescu este mai cuprinzătoare şi vizează întreaga literatură a Hortensiei Papadat-Bengescu, care „provine din stăpînirea resorturilor nedesluşite ale structurii psihologice noi şi se integrează strălucit în preocuparea generală a culturii moderne de a limpezi actele conştiinţei, la lumina iraţionalului şi a subconştientului" (Revista Fundaţiilor, 1 noiembrie 1938). 6 Discuţia în legătură cu proustianismul creaţiei Hortensiei Papadat-Bengescu s-a prelungit în epocă şi după moartea lui Anton Holban. Pagini interesante privind această problemă găsim în studiul introductiv al profesorului C. Ciopraga, la ediţia de Opere, I, Editura Minerva, 1972, p. XXIV—XXV. ÎN MARGINEA LUI HUXLEY România literară, I, nr. 7, 2 aprilie 1932, p. 1, 2. 1 Este vorba de traducerea romanului în limba franceză. 2 La 28 martie 1932, eseistul îi trimite Hortensiei Papadat-Bengescu un exemplar din Parada dascălilor, însoţind darul de o scrisoare în care îi mărturiseşte că o consideră „singura influenţă românească". Aminteşte şi despre acest articol, încercare de a schiţa o paralelă cu scriitorul englez. Transcriem un fragment din scrisoare, aflată în posesia noastră. „Buc., 28 martie 1932 Stimată doamnă, Vă trimit din nou, de astă dată cu mai puţin curaj, Parada dascălilor. Cîteva creionări, exasperare, obsesia morţii — şi atîta numai. Căci tensiunea din O moarte... trebuia potolită pentru un timp, sau măcar să am iluzia aceasta. Profit, totuşi, de ocazie ca să vă spun că v-am rămas fidel. Cărţile dv. au fost pretexte de freamăt intern. Sînjeţi singura mea influenţă românească, înainte cu mult de Proust sau de Huxley. Căci nu ştiu dacă aţi remarcat cît seamănă compoziţia Concertului cu a romanului Contrapunct. Am încercat şi o paralelă în felul acesta, care va apare, probabil, în România literară. Aştept, astfel, Drumuri ascunse (mereu anunţate inutil). Aş vrea să scriu despre ele. Dar mai tîrziu, după ce vor înceta cronicarii de meserie, care vă vor face cronica la rînd, între Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu. 482 Şi, pînă atunci, permiteţi-mi să vă trimit admiraţia mea şi, odată cu ea, toată recunoştinţa. Anton Holba11“ 3 Aceeaşi părere este susţinută de F. Aderca în Aspectele vieţii literare din Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 6, din decembrie 1926 : „Deşi d-na Bengescu în ultimile două romane... înfăţişează o lume dm aristocraţia de bani şi cultură a ţării, aparent înrudită cu familiile aristocrate descrise de Proust, se deosebeşte profund de acel romancier şi ca mijloace de expresie, şi ca material psihologic propriu-zis". HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU: „DRUMUL ASCUNS" Azi, I, nr. 3—4, mai-iunie 1932, p. 342—345. VIAŢA ŞI MOARTEA IN OPERA D-NEI H. PAPADAT-BENGESCU România literară, I, nr. 17, 11 iunie, p. 1 ; nr. 18, ÎS iunie, p. 3 ; nr. 19, 25 iunie, p. 3 ; nr. 20, 2 iulie 1932, p. 1, 2. CU OCAZIA „DRUMULUI ASCUNS" România literară, I, nr. 24, 30 iulie 1932, p. 2 (cu indicaţia : fălticeni, 1932), adresată lui Perpess’cius. 1 Luptînd cu înverşunare împotriva ideilor preconcepute, Holban ',r vădeşte prizonierul altora, tot aşa de surprinzătoare pentru un lite-i.tl arborînd o libertate absolută faţă de prejudecăţi. Problemă larg dezbătută în înfruntarea ideologică din perioada interbelică, „specificul n.iiional" îl atrage şi pe Holban, care emite, printre altele, şi părerea sir,mie că zbuciumul interior ar fi străin spiritului românesc. H. PAPADAT-BENGESCU: „LOGODNICUL" Azi. IV, nr. 3, iunie 1935, p. 1747—1748 („Cronica literară"). ÎN MARGINEA OPEREI LUI MARCEL PROUST IN MARGINEA LUI PROUST România literară, I, nr. 44, 17 decembrie 1932, p. 1—2. • Ohardonne Jacques (1884—1968), scriitor francez, ale cărui cărţi ţl'l l'ilhalame, 1921 ; Ev a ou le journal interrompu, 1930) au fost apre-'Mlr de Anton Holban. 483 PERSPECTIVE FRANCEZE Vremea, VI, nr. 30S, S octombrie 1933, p. 7. 1 Therive Andre (1891—1967), romancier şi critic literar, adept al esteticii antiintelectualiste a grupării întemeiată în 1920 şi care a luat numele de populism. 2 Souday Paul (1869—-1929), critic şi ziarist, cronicar literar la Le Temps din anul 1912. Este ataşat mai ales de formele tradiţionale, metoda lui critică fundamentîndu-se pe raţionalism, pozitivism şi, în ultimă instanţă, pe bun-simţ. A scris elogios despre Proust, Gide şi Valery. 3 Daudet Lucien a fost fiul lui Alphonse Daudet, căruia îi dedică o carte, şi fratele lui Leon Daudet. 4 Miomandre Francis (1880—1959), romancier, poet şi traducător. Autor de romane în care fantezia se îmbină armonios cu umorul şi insolitul cu realismul. Prin numeroase traduceri a introdus în Franţa literatura Americii latine. 5 Blanche Jacques-Emile (1861—1942), pictor şi scriitor francez. Portretist scînteietor al lumii literare, a publicat numeroase lucrări despre arta timpului său, romane şi nuvele. Muzeul din Rouen posedă aproape o sută de pînze semnate de el. RACINE—PROUST remea, VII, nr. 328, 4 martie 1934, p. 6 („Perspective franceze"). 1 Fabre Emile (1869—1955), ziarist şi dramaturg, autor de piese satirice jucate pe scena de la Theâtre-Libre, al cănii susţinător a fost. 2 Britamiîcus, actul V, scena 8. PROUST Vremea, VIII, nr. 374, 3 februarie 1935, p. 5 („Fapte şi idei"). DREYFUS ŞI PROUST Vremea, VIII, nr. 403, 1 septembrie 1935, p. 10 („Fapte şi idei"), 1 Caillaux Joseph (1863—1944), om politic francez, şeful parii dului radical. Ca ministru de finanţe a stabilit impozitul pe venitim, 2 Paleologue Maurice (1859—1944), diplomat francez, ambasador în Rusia între anii 1914—1917. A scris, printre altele, La Russie des /sun pendant la guerre (1921) şi un Jurnal, publicat în 1955. 484 3 Landru Henri Deşire (1869—1922), a fost acuzat că ar fi omorît zece femei cărora le-ar fi propus să se căsătorească cu el. în vila sa din Gambais s-au găsit resturi de oase calcinate. A fost condamnat la moarte. j PROUST ŞI DREYFUS Vremea, VIII, nr. 406, 22 septembrie 1935, p. 9 („Carnet francez"). 1 Vezi Rampa, nr. 5299 din 13 septembrie 1935. EXISTĂ O SITUAŢIE. DAR FRANQOISE Vremea, VIII, nr. 416, 1 decembrie 1935, p. 8 („Vitrina"). MARCEL PROUST INTERPRETAT DE ANDRE MAUROIS Vremea, IX, nr. 431, 29 martie 1936, p. 11. 1 Copeau Jacques (1879—1949), scriitor, ac'or şi director al Teatrului Vieux-Colombier. Unul din fondatorii renumitei reviste literare la Nouvelle Revue franţaise. A avut o influenţă considerabilă asupra teatrului contemporan din Franţa, militînd pentru un teatru popular. 3 L’Annonce faite a Mărie, mistere en quatre actes et un prologue, l'icsă de Paul Claudel, tradusă în limba română de Ion Pillat, în 1939, iu titlul Îngerul a vestit pe Maria. MARCEL PROUST. CÎTEVA PUNCTE DE VEDERE Studiul a apărut în cinci numere din revista Azi: V, nr. 22, martie->i|’i ilic 1936, p. 2066—2087 ; nr. 23, mai-iunie, p. 2153—2164 ; nr. 24, iulie septembrie, p. 2253—2262 ; nr. 25, octombrie-noiembrie 1936, p. MM 2332 ; VI, nr. 26, ianuarie 1937, p. 2390—2414. Am identificat cîteva capitole sau fragmente din acest studiu în iiimătnarcle reviste : ii) Ihi amănunt minunat în Proust, în Vremea, VIII, nr. 414, • noiembrie 1935, p. 4 („Fapte şi idei“); li) Marcel Proust între alţi scriitori, în Vremea, VIII, nr. 415, ‘ I noiembrie 1935, p. 9 ; i) Asemănări, în Pasărea albastră, I, nr. 4, 25 decembrie 1935, p. 1 i ii înrnţiunea : „din volumul Marcel Proust, care va apare în curînd") ; it) Marcel Proust după prima lectură, în Vremea, IX, nr. 423, " Muiiiirie 1936, p. 8 ; i) Marcel Proust: Moartea lui Bergotte, în Floarea de foc, III, ■ i t ■II iunie 1936, p. 2 ; 485 f) Oameni insensibili in faţa bolii ţi a morţii („fragment din studiul Marcel Proust"), în Floarea de foc, III, nr. 22, 2 iulie 1936, p. 1, 2. In Vremea, IX, nr. 444, 5 iulie 1936, p. 10, la rubrica „Fapte şi idei", M.C. anunţa studiul în aceşti termeni : „D-l Anton Holban va face să apară la toamnă un studiu mai amplu asupra lui Marcel Proust. Cunoscute fiind calităţile stilului dumisale, de o nuanţă atît de înrudită cu învolburarea Timpului pierdut, literatura noastră se va îmbogăţi cu cel mai deosebit glosar în marginea unei opere despre care nu s-a scris, după atîtea analize şi digresiuni, cartea care să-i definească structura aparte, dincoace de admiraţie, cînd creaţia lui se substituie pătimaş realităţii. Experienţa acestui mare scriitor este intr-adevăr unică în a justifica setea noastră de vecie, fie chiar pe un plan întors al existenţii noastre sufleteşti." Facla, nr. 1594, 24 mai 1936 publică un interviu obţinut de As. Kar şi intitulat Anton Holban despre Marcel Proust, pe care-1 reproducem in extenso. „In ultimul timp m-am ocupat numai de Marcel Proust. Nimeni nu va bănui cîtă trudă a necesitat aşa ceva, chiar şi pentru mine, care sînt familiarizat de multă vreme cu acest autor. Nu vreau să spun şi eu, cum s-a spus de atîtea ori, că sînt influenţat de el. La noi orice joc interior pare venit de la Proust, aşa nu sîntem deprinşi cu jocurile interioare, noi cei care am socotit că arta constă numai în relief, adică în exterior. Numai astfel s-a vorbit de Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius sau Ury Benador şi Proust, cu toate că aceştia au mărturisit că nu-1 cunosc pe scriitorul francez. Pornesc de la observaţia cea mai stricta şi nu inventez nimic. La început, în Romanul lui Mirel, sînt cîteva invenţii. Unii mi-au reproşat lipsa de fantezie. (Eu fantezie socot că înseamnă combinarea unor fapte precise. Altfel, nici clasicii francezi, care pornesc de la observaţie, n-au fantezie. Chiar şi celebrul «le pauvre homme» al lui Moliere a avut un model.) Nici oamenii pe care îi descriu şi nici emoţiile pricinuite de ei nu puteau veni din altă parte. Scriam O moarte care nu dovedeşte nimic pe cînd nu cunoşteam pe Proust. Corespondenţe numai. Voi explica poate mai tîrziu, întru cit Proust mi-a fost un tovarăş, şi de ce am citit de atîtea ori acelaşi pasa] al lui. Un studiu despre Proust, scris de un român, nu e uşor de lucrat. Cine va citi atent această muncă redusă la litera românească ? Şi unde se va găsi editorul care să se intereseze ? Voiam să-l tipăresc numai într-o sută de exemplare, număr care ar fi fost suficient pentru cunoscătorii de la noi. Graţie d-lui Zaharia Stancu apariţia studiului meu c asigurată: la toamnă, în colecţia «Azi». (Tot în toamnă, vor apare şi nuvelele mele, pe care le preţuiesc îndeosebi. La «Vremea». Romanele 486 inele păreau că nu sînt scrise pentru toată lumea. Deci, prin noile cărţi, mă voi depărta şi mai mult de public.) Dar vreau să explic felul cum înfăţişez opera lui Proust, căci o prefaţă va veni mult mai tîrziu. Am voit să explic cîteva puncte de vedere pe care această operă imensă ţi le sugerează. Cîteva admiraţii, sau chiar nelămuriri. Nu abstracţii care să combine idei în marginea cărţilor, ci să fac şi eu parte dintr-o lume în care fiecare amănunt devine important. N-am epuizat chestiunile care mi s-au prezintat. N-aveam atîta spaţiu la dispoziţie ca să mă încumet la o lucrare complectă. Trebuie să mă consolez cu virtuozităţi de concentrare. Dar vreau să mai explic ceva. Am avut nevoie de exemple franţuzeşti. Cum Iraza lui Proust este lungă, fatal aceste exemple au fost şi ele lungi. Cîndiţi-vă la oricare critic francez (mai ales universitarii), ca să se vadă tle ce exemple multe au şi ei nevoie. I.a mine asta frapează mai ales pentru că textul francez alternează cu textul român şi dau poate la un loc o atmosferă impură. Dar ce i rebuie să fac ? Să traduc pe Proust ? Să fac şi operă de traducător! I )esigur că cei ce se vor interesa de studiul meu cunosc toate fineţile limbii franceze. Cred, totodată, că exemplele pe care le-am extras ilintr-o lucrare atît de compactă sînt minunate." * Intenţia de a publica studiul şi într-o broşură separată îl obligă I >e I lolban la diverse tatonări. Se pare că O. Şuluţiu, cronicar la Familia, . .1 opus tipăririi studiului sub auspiciile revistei orădene. Pretextul a liist că anumite capitole văzuseră lumina tiparului mai înainte. într-o epistolă adresată prietenului său, Ion Argintescu, scriitorul se plînge de Hicuiăţile întîmpinate pentru stabilirea unei legături cu Familia, regre-< nul că a acceptat această formulă, lovindu-se de prea multe neajunsuri. I ,i 4 mai 1936 îi comunică aceluiaşi prieten că studiul se tipăreşte în I ,’i, „Zaţul îl voi păstra şi voi publica 150 exemplare." Moartea neaştep-t tii\ a lui Holban a pus capăt acestor planuri editoriale. Scriitorul a redactat o pagină cu explicaţii, în care îşi mărturiseşte dut itiţa de a transcrie doar „cîteva puncte de vedere", conştient de dilirultatea întreprinderii. Am aşezat nota în fruntea acestui studiu Im liiiiai Iui Proust, respectînd voinţa autorului. Mulţumim şi pe această cale doamnei Florica Codreanu, care ne-a pin la dispoziţie textul din Azi cu unele corecturi ale lui Holban şi luvimul înainte. 487 ARTICOLE, RECENZII, ESEURI / G. MURNU Mişcarea literară, II, nr. 28, 23 mai 1925, p. 2. 1 Preocupările lui G. Murnu au fost circumscrise artei antice: In chestia arheologiei, Bucureşti, 1908, 15 p. ; Monumente antice din Roma. Descrieri şi impresii. Bucureşti, 1908, 272 p. -ţ- 1 pl. ; Portretul elin. Studiu iconografic din arheologia clasică. Cu 15 ilustraţiuni în text. Bucureşti, 1908, 169 p. ; Atena şi minele ei. Bucureşti, 1910, 22 p. etc. 2 Poem publicat, cîţiva ani mai tîrziu în volumul Poeme străine tălmăcite de G. Murnu. Bucureşti, 1928, 157 p. C. HOGAŞ Mişcarea literară, II, nr. 30, 6 iunie 1925, p. 2 („Galeria marilor scriitori români"). ' 1 Vezi şi E. Lovinescu, în Critice, V, care semnalează „situaţia literaturii lui Hogaş"... „nici măcar contestată, ci, cîteva decenii de la producerea ei, se află încă necunoscută. Balta clară a literaturii române a putut deveni, astfel, o mare de adîncuri şi furtuni şi, printr-un destin neînţeles, pot exista scriitori ce naufragiază în ea sub priviri indiferente." -s HENRI DE REGNIER Mişcarea literară, II, nr. 40—41, 15—22 august 1925, p. 1 („Portrete streine"). 1 Ciclul Le sang de Marsyas este închinat lui Stephane Mallarme, pentru care scrie o Dedicaţie, ale cărei versuri finale sună astfel : Mais, vous, Maître, certain que tout gloire est nue, Vous marchiez dans la vie et dans la verite Vers l’invisible etoile en vous-meme apparue. 2 Rene Lalou, Histoire de la litterature franţaise contemporaine (de 1870 â nos jours), Paris, Cres & Co., 1923. 3 Transcriem din lucrarea lui Rene Lalou caracterizarea lui Henri de Regnier, spicuind cîteva idei pe care le regăsim şi la Holban. 488 „Dintre toţi poeţii generaţiei sale, Henri 23, 110 p. Cuprinde Psalmi şi Rugăciuni. Volumul are în frunte: „Am scris / Aceste pagini de umilinţă şi de speranţă j In Iaşi, J Cetate slîntă a Patriei mele, / In zilele de glorie şi de sînge / Ale anilor 1917—1918“., CITEVA REFLEXII IN PREAJMA „SCRISORII PIERDUTE" Viaţa literară, II, nr. 61, 12 noiembrie 1927, p. 2; III, nr. 68—70, .'■I decembrie 1927 — 21 ianuarie 1928, p. 3. 1 „Teatrul lui Caragiale e un izvor de apă tulbure în care joacă n pulbere de necurăţenii. E drept că teatrul de moravuri trăieşte, în i;tMiere, din deficitul moral al societăţii. în Duşmanul poporului al lai lliscn găsim şi tipuri de ale lui Caragiale, cum e Tipătescu, sub figura 111 im.irului, găsim laşitatea şi necinstea sub chipul blajin al tipografului .ipnriunist sau al directorului de ziar, găsim coaliţia proştilor, a mulţimii nerecunoscătoare, a şireţilor, a necinstiţilor, ca şi în piesele lui ( m.igiale, găsim chiar un cetăţean turmentat, care, la întrunire, e sin-,'iHill de partea adevărului şi a cinstei..." (E. Lovinescu, Critice, VI). a După cum se poate observa, Holban urmează îndeaproape punctul ,lr vedere lovinescian. Criticul sburătorist i-a imputat lui Caragiale struc-iin.i liniară a personajelor sale: „Nu putem trece peste constatarea I 111) ii li l i că structura psihologică a eroilor lui Caragiale se reduce la |in ui mecanic al unei singure formule repetate cu o stăruinţă ce o impune i i im simbol". „Formulele sînt totuşi puternice şi, prin simplitate energii a, prin repeţire sistematică, se întipăresc ca medalii imperiale ; de •iii i, din acest proces psihologic, în parte, şi succesul caragialismului. li» ,n ii oameni adevăraţi, eroii săi ar fi mai insesizabili; nereprezentind de* (l o singură atitudine, o reprezintă cu o energie ce o delimitează ni jitrt i/iilnc şi o izolează de restul lumii. Iată de ce întîlnim pretu-llmliiiii rmii lui Caragiale, pe Trahanache, cerînd «puţintică răbdare» ui I"’ Ipingesvu mîrîind mereu «rezon»..." '• I impui a infirmat părerea lui Holban, care se lasă pradă unor I n luili'i aţi în consideraţiile emise cu privire la valoarea teatrului cara- p I *i 11,* 11 1 Itniihnitroche, eroul nuvelei, apoi al comediei de moravuri — pur-i ml ,o daţi titlu. Autorul este Georges Courteline, scriitor francez II N"'(i I 491 i 5 Eugen Lovinescu acreditează această opinie şi în discuţia susţinută de Picrophonios, Agathon şi Glykyon. Deşi comediile lui Caragiale „vor continua... să coprindă şi o valoare omenească*, totuşi ca „întreaga literatură de moravuri*, aparţin „unui gen literar violent limitat în spaţiu şi în timp* (Critice, //). Convingerea că însemnătatea viitoare a comediilor lui Caragiale se va reduce treptat o regăsim şi ca o concluzie la studiul, din 1913, publicat in Critice, VI: „Cu toată intuiţia şi puterea de creaţie — caii tatea esenţială a unui scriitor — opera lui Caragiale e săpată într-un material puţin trainic, pe care timpul a început să-l macine*. Dar tot E. Lovinescu socoteşte că opera lui Caragiale a fixat „fizionomia epocii sale, tot aşa cum s-a fixat în stînci urma faunei şi florei preistorice*. Despre comediile lui Caragiale şi discuţia stirnită în jurul lor, încă de la primele reprezentaţii pînă spre sfîrşitul deceniului al patrulea din secolul nostru, ne stau la dispoziţie două studii remarcabile : Şerban Cioculescu, Detractorii lui Caragiale în Revista Fundaţiilor, nr. 10, din 1 octombrie 1935, p. 170—190 şi nr. 11, din 1 noiembrie 1935, p. 402— 426 ; Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale, în Revista Fundaţiilor, nr. 10, 11, 12, din octombrie, noiembrie, decembrie 1939. IMAGINI RACINIENE Rampa, XIV, nr. 3429, 30 iunie 1929, p. 3. 1 Notre-Dame de Sion, institut de fete sub egida bisericii catolice. REFLEXII ÎN PREAJMA „ANDROMACII" LUI RACINE Vremea, III, nr. 113, 15 mai 1930, p. 4. 1 Andromaque, actul III, scena 6. 2 Ibidem. 3 Eneida, cartea a IlI-a. Versurile sînt citate de Racine în frunte,i prefeţei sale la ediţia din 1676. 4 Andromaque, actul I, scena 1. 5 Idem, actul III, scena 6. 6 Idem, actul I, scena 4, din care Holban citează pînă la sfîrşiml articolului. PIERRE LASSERRE România literară, I, nr. 6, 26 martie 1932, p. 1. 1 Lasserre Pierre (1867—1930), critic literar francez, partizan ,il naţionalismului maurasian, expus în La Morale de Nietzsche (1902) '.I în teza sa despre romantism (Le romantisme, 1907). Sever şi nereceptl-faţă de contemporanii săi, Claudel, Jammes, Peguy. 492 5 Ecole pratique des Hautes Etudes, instituţie. de învăţămîntt superior, pe lingă Universitate, întemeiată de V. Duruy în 1868, cu şase secţii distincte. 3 Cantacuzino dr. Ioan (1863—-1934), savant român, medic şi bac-trriolog. Profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti, membru al Academiei Române, întemeietor al institutului care-i poartă numele, fonii.itor al şcolii române modeme de microbiologie şi medicină experimentală. DAN BOTTA România literară, I, nr. 14, 21 mai 1932, p. 1, 3. ' Eulalii, precedate de Veghea lui Roderick Usher, parafrază de Imi llarbu, cu un portret desenat de Mac Constantinescu şi treizeci de ornamente gravate de Pierre Grant, a apărut în 1931, Luceafărul, 48 p. Volumul se deschide cu un motto din Mallarme: „Si ce n’est que la rjnire ardente du metier“. a Apariţia Eulaliilor îi oferă lui Holban prilejul de a-şi arăta încă o dată admiraţia nemărginită pentru subtilitatea creaţiei raciniene. Re-imora despre poemul cu subiect mitologic Adonis de La Fontaine (publi-■ mi în 1669, după Amours de Psyche et de Cupidon) se întîlneşte cu onnidcraţiile lui Paul Valery din Au sujet d'Adonis. < lîteva pasaje din Adonis, pe care preferăm să le transcriem în ■miţinal, vor pune în valoare jocurile sufleteşti ale celor doi eroi, atît * Io Hin,taie de Holban. Que peut ţaire Adonis ? tl aime; il sent couler un hrasier dans ses veines ; // deşire, il espere, il craint, il sent un mal A qui Ies plus grands biens n’ont rien qui soit egal, Venus s’aperţoit, et feint qu’elle ignore : Tous deux de leur atnour semblent douter encore ; Et pour s’en assurer, chacun de ces amants Miile fois en un jour fait Ies memes serments. Qu’elles sont Ies douceurs qu’en ces bois ils gouterent! Tont ce qui naît de doux en l’harmonieux empire, (Juand d’une egale ardeur l’un pour l’autre on soupire Et que, de la contrainte ayant banni Ies bois, jours devenus moments, moments files de sole, Agreables soupirs, pleurs enfants de la joie, I orux, serments et regards, transports, ravissements, Ui■Utngc dont se fait le bonheur des amants, I out par ce couple heureux fut lors mis en mage. 493 Je vous aime, et ma crainte a d’assez justes causes; II sied bien en amour de craindre toutes choses : Que deviendrais-je, kelas, si le sort rigoureux Me privant potir jamais de l’objet de mes voeux ? Lâ, se fondant en pleurs, on voit croître ses charmes : Adonis lui repond seulement par des larmes. bile ne peut partir de ces aimables lieux ; Cent humides baisers achevent ses adietix. O, vous tristes plaisirs ou leur âme se noie, Vains et derniers efforts d’une imparfaite joie, Moments pour qui le sort rend leurs voeux superflus, Delicieux moments, vous ne reviendrez plus ! ba molie oisivete, la triste solitude, Poisons dont il nourrit sa noire inquietude, Le livrent tout entier au vain resouvenir Qui le vient malgre lui sans cesse entretenir. 3 Mitul lui Narcis revine sub pana lui Valery în Narcisse parle (Poesies), fragments du Narcisse (Charmes). i Versurile sînt extrase din Eglogă. ' 5 Vers din Diamantine glorii, care continuă astfel : înseninînd cu gîndul volutele-eter Durat : Un ochi albastru pe ceruri vechi şi alme Ca Heracles de moarte, de "S Spirit şi de ger. DESPRE DIALOG România literară, I, nr. 32, 24 septembrie 1932, p. 1. 1 Schnitzler Arthur (1862—1931), prozator' şi dramaturg austriac. 2 Eugen Lovinescu priveşte Uliţa copilăriei „ca un exerciţiu de digitaţie în vederea Medelenilor apropiaţi" (Istoria literaturii române contemporane, IV, Evoluţia prozei literare, Ancora, 1928, p. 143). 3 „Fundamental liric — şi în aceasta stă principala rezervă faţă de întreaga literatură medelenistă — nu i se poate, totuşi, contesta tînărului scriitor talentul de a crea în lava entuziasmului viaţa în toate dimensiunile ei, tipuri individualizate, organice"... „Esenţialul, exista putinţa de a vedea şi de a reda viabilul; restul e o problemă de expc rienţă literară, şi, prin urmare, de timp ; inhibiţia moderatoare va veni şi ea“ (Eugen Lovinescu, op. cit., p. 155, 156). 494 JULES BARBEY D’AUREVILLY România literară, I, nr. 33, 1 octombrie 1932, p. 3. 1 Deschamps Eustache (1346—1407), poet francez. A scris balade, rondeluri, farse şi primul Tratat de poetică in limba franceză. - Cele două Memorande sînt două jurnale, unul ţinut între 1836 şi 1837, celălalt în anul 1838. :l Valles Jules (1832—1885), scriitor şi ziarist revoluţionar, întemeietorul foii Le cri du Peuple (1870), dedicat cauzei democraţiei, membru ■ti Comunei, refugiat la Londră după eşecul ei. Opera sa cea mai însemnată este trilogia autobiografică Jacques Vingtras, document al situaţiei mcinle şi politice din timpul Comunei din Paris. O CARTE EXCEPŢIONALA lllyse, I, nr. 4, ianuarie 1933, p. 6—7. 1 Din păcate, previziunile lui Holban nu s-au adeverit. UN SCRIITOR MITITEL România literară, II, nr. 63, 29 aprilie 1933, p. 1. 1 Al. Robot (născut în 1916) a debutat în 1932 cu placheta de vriMiri Apocalips terestru. Peste patru ani îi apărea un al doilea volum, Somnul singurătăţii. E. Lovinescu îl caracterizează în Istoria literaturii i oinâne contemporane, 1900—1937 în următorii termeni : „Tînărul poet, i npil aproape, a sosit în literatură cu un mesagiu personal: un simţ insistent al ruralului, ai bucolicului, al idilicului văzut decorativ, ale-|iiun sau simbolic, sterilizare lirică aproape totală şi, oricum, curioasă l i ii vîrstă de obicei lirică, un simţ real al anticului, al mitologicului •'ti ii .ii nostalgic dar tot decorativ, şi — ceea ce e mai important •— o i spicsic originală cu material lexical strict personal şi limitat, cu imagini nu personale, cu o topică curioasă, cu elipse, cu asociaţii ce dau o apa-n'iipi ermetică micilor lui poeme"... FRAGMENT. România literară, II, nr. 73, 8 iulie 1933, p. 1. 1 Kcnumitul poem al lui Paul Valery. DIFERITE ASPECTE ALE CONTESEI DE NOAILI.ES I temea, VI, nr. 296, 16 iulie 1933, p. 6 („Literatura"). 495 1 Leautaud Paul (1872—1956), seriilor francei, cronicar dramatic în Nouvelle Revtie franţaise şi Nouvelles litteraires. 2 Maurras Charles (1868—1952), poet, eseist, ziarist francez, preconizează o întoarcere la tradiţiile secolului al XVII-lea şi condamnă inovaţiile poeziei noi. A înfiinţat gruparea monarhistă conservatoare din jurul ziarului VAction franţaise. 3 Blum Leon (1872—1950), om politic şi eseist francez. Lider a! Partidului Socialist francez, prim-ministru în guvernele Frontului Popular, închis în 1940, deportat în Germania (1943) şi eliberat în 1945. 4 Versuri din poezia Le verger, ciclul Le coeur innombrable. 5 Din poezia f’ecris pour que le jotir... (ciclul l'Ombre des joitrs), 6 Gilbert John (1895—1936), actor american, unul din partenerii principali ai Gretei Garbo. Întruchipează tipul de erou romantic lansat de cinematograful mut american. PERSPECTIVE FRANCEZE Vremea, VI, nr. 315, 26 noiembrie 1933, p. 4. / PERSPECTIVE FRANCEZE • Vremea, VII, nr. 322, 21 ianuajrie 1934, p. 4. MISTERUL LUI ARTHUR RIMBAUD ŞI ALTE MISTERE Vremea, VII, nr. 325, 11 februarie 1934, p. 7. Ticu Archip, prozatoare şi autor dramatic, a frecventat cercul sburătorist, despre care afirma că „are în el ceva de analiză înaltă: o rază de lungime infinită" (Vremea, III, nr. 147, din 20 noiembrie 1930, p. 8). A publicat piesele Inelul (1922), Luminiţa (1928), volumul de nuvele Colecţionarul de pietre preţioase (f.a,), Soarele negru, 2 voi. (1946—1949) etc. (vezi De vorbă cu d-ra Ticu Archip, în Viaţa literară, I, nr. 27, din 13 noiembrie 1926, p. 1). 2 Lekeu Guillaume (1870—1894), compozitor belgian, elevul lui Cesar Franck şi Vincent d’Indy. In numai cîţiva ani de viaţă a scrii un trio, sonate, fugi, muzică de cameră, creaţii rămase în manuscris. Holban se referă la Sonata pentru pian ţi vioară, compusă pentru Isaye, dar figurînd în repertoriul mai tuturor violoniştilor. NEDUMERIRI CU PRILEJUL „MIZANTROPULUI" Vremea, VII, nr. 330, 18 martie 1934, p. 7 („Perspective france,-e") 496 1 Chatnard Henri este autorul lucrării Histoire de la Pleiade, I—IV, l’.uis, 1939—1940, şi al ediţiei critice Du Bellayy Oeuvres poetiques, Paris, 1908—1934, 7 volume. 2 Fernand Baldensperger, profesor de literatură comparată, s-a ocu-i>.it îndeosebi de poeţii romantici Alfred de Vigny, Alfred de Musset nr,, a întocmit o Bibliografie critică despre Goethe în Franţa (1907), a i ercetat Orientările străine în opera lui Honore de Balzac şi, în colaborare, a publicat o Bibliografie de literatură comparată. :l Despre profesorul Fortunat Strowski, vezi articolul lui Serbări • ioculescu, Un oaspe — Fortunat Strowski, reprodus în Medalioane lianreze, Editura Univers, 1971, p. 97—98. 4 Mizantropul, V, 1. 11 tbidem. 11 Mizantropul, V, 4. DIN DIFICULTĂŢILE POEZIEI LUI PAUL VALERY. JULES ROMAINS 1 remea, VII, nr. 339, 27 mai 1934, p. 4 („Perspective franceze"). 1 Uremond Henri (1865—1933), critic literar francez, a pledat penii il explicarea poeziei ca rezultat al unei inspiraţii mistice. Dintre lucră-ii|i- sale amintim : Pour le romantisme, 1923 ; La Poesie pure, 1926 ţ l'iieie et poesie, 1927, şi Histoire litteraire du sentiment religieux en lame, 1916—1936. In Lettre ă l’abbe Bremond, Paul Claudel se ocupă de aceeaşi PM'blemă a sursei inspiraţiei poetice. '' fn România literară, nr. 29, din 3 septembrie 1932. 1 Vezi Lefevre Frederic, Entretiens avec Paul Valery. Paris, Le 1926, LVII + 375 p. Precedes d’une preface de Henry Bremond. * 1 luanimism, doctrină literară potrivit căreia scriitorul trebuie să ini u ţ b.c/c sufletul misterios al colectivităţii, individualităţile în rela-lul" Im umane, colective. CĂRŢI EXCEPŢIONALE Reporter, nr. 25, 6 iunie 1934, p, 2. PERSPECTIVE FRANCEZE I ' 'mea, VII, nr. 349, 5 august 1934, p. 7. 497 1 Le vierge, le vivace et le bel au)ourd'hui, sonet de Mallarme. 2 Poezia este încadrată în ciclul Sagesse (III/III). PERSPECTIVE FRANCEZE Vremea, VII, nr. 356, 23 septembrie 1934, p. 8. 1 Aubry Octave (1881—1946), istoric francez, autorul unor cărţi dedicate Revoluţiei şi Imperiului. 2 Din VAlbatros de Baudelaire. 3 Haldane of Cloan (1856—1928), om politic şi filozof englez. Ales deputat liberal, a fost ministru al războiului între anii 1900—1912, iniţiind reforme importante. Ca lord cancelar (1912—1915), a susţinui alianţa cu Franţa. 4 Grey Edward (1S62—1933), ministru al afacerilor externe. Iniţia torul Antantei cordiale şi al acordului cu Rusia. A militat pentru alianţa cu Franţa. 0 INTIMPLARE EXPLICÎND UN PROCEDEU CLASIC Vremea, VII, nr. 359, 14 octombrie 1934, p. 6. ARTA ŞI MORALA Vremea, VII, nr. 363, 11 noiembrie 1934, p. 8. OAMENI EXCEPŢIONALI Vremea, VII, nr. 365, 25 noiembrie 1934, p. 8. 1 Omul descompus (Bucureşti, Ancora, 1925, 243 p.) de F. Adcn i este printre cele dintîi cărţi care au înnoit literatura noastră, orientîml u spre fertile căutări şi modalităţi. 2 Titlul complet este : Mic tratat de estetică sau lumea văzută e\tc .tic. Bucureşti, Ancora, 1929, 301 p. 3 Mărturia unei generaţii este titlul cărţii lui F. Aderca, apami' în 1929. ROMANCIERII, CRITICI DE ARTA Viaţa literară, IX, nr. 164, 1—15 decembrie 1934, p. 1. •498 CARNET FRANCEZ Vremea, VII, nr. 368, Crăciun 1934, p. 26. 1 Colletet Guillaume (1598—1659), poet francez, protejat de cardinalul Richelieu. A publicat versuri de circumstanţă, şi a compus două lulele şi o tragicomedie. Soţiei sale, Claudine, i se atribuie douăzeci de poeme, care s-ar putea să fie ale lui Colletet Guillaume. 2 Montausier Charles de Sainte-Maure, marchiz, apoi duce de (1610— lf.90), guvernatorul Normandiei. S-a căsătorit cu fiica marchizei de Kambouillet, Julie (1607—1671). DUPĂ MOARTEA LUI LANSON Vremea, VIII, nr. 372, 20 ianuarie 1935, p. 5 („Fapte şi idei”1). NUVELA I ’remea, VIII, nr. 375, 10 februarie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). 1 Despre Climats, Paul Zarifopol a scris două articole : Romanul 1‘erject şi Maurois, publicul şi criza glumei (vezi voi. Pentru arta lite-i.n.i, Minerva, 1971, p. 285—289 şi 290—294). 2 Jean Cristophe, romanul lui Romain Roland. :l ITolban şi-a expus părerea despre nuvelă în mai multe rin-■ lini. Transcriem notiţa intitulată Nuvelişti şi romancieri (Vremea, VII, nr. 362, 4 noiembrie 1934, p. 6, „Fapte şi idei“) : „Nuvelele bune slin foarte rare, şi enumerarea este incomparabil mai grea ca la roman, flum.ii Thomas Mann a izbutit să realizeze, alături de bijuterii, construcţii Imense. Edmond Jaloux explică acest dublu aspect, prin ascendenţă, un iun german şi o mamă creolă. De altminteri, sub enormul Montagne ‘■■.a;/■/«(• şe descoperă un aranjament lucid, calculat în toate detaliile, liliii. Dar ce nuvele admirabile are Thomas Mann, chiar printre acelea ' uc sint mai puţin celebre ! De exemplu, la capătul lui Tonio Kroger, <)*t|n jiul Re petit bonheur. Şi la noi există cîteva nuvele extraordinare: 'ifigi' sau Film de tramvai de Hortensia Papadat-Bengescu.“ In altă ""iil-i. lot în Vremea (nr. 399, 4 august 1935, p. 8, „Fapte şi idei“), 11 iIImii propune lectura unei nuvele de Maxim Gorki, Adversarii. „Citi-" " ni cea mai mare atenţie. în ce fel trebuie s-o admiri? Culoarea iiiii'iisi .i, cu farmecele ei, care se degajează, este şi ea construită. Din "lilni,i nuvelă nu reţii decît numele celui care a iscălit-o, care apare pi'iiligios, indiferent cum ar fi lucrul lui şi dacă s-ar găsi cu uşurinţă ii"m .i iu stare să facă mai bine.“ CARACTERISTICA TIMPULUI ACTUAL I ii'mea, VIII, nr. 377, 24 februarie 1935, p. S („Fapte şi idei“). 499* 1 Acest articol ni se pare semnificativ prin raportarea literaturii timpului său la propria sa creaţie. EXPERIENŢA ŞI LITERATURA Vremea, VIII, nr. 377, 24 februarie 1935, p. 11. VICTOR HUGO Vremea, VIII, nr. 381, 24 martie 1935, p. 7. ROMANE DE AFACERI Vremea, VIII, nr. 383, 7 aprilie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). INTERPRETĂRI FALSE Vremea, VIII, nr. 3S4, 14 aprilie 1935, p. 9 („Carnet francez”), 1 Polyeucte, III, 5. 2 Le Cid, 1,6. CLASICUL GERMAN Vremea, VIII, nr. 386, 5 mai 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). CINCIZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI VICTOR HUGO Vremea, VIII, nr. 390, 2 iunie 1935, p 7. 1 Transcriem rîndurile publicate de Holban în Vremea, VIII, ni 391, 9 iunie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"), sub titlul: Victor Hugo, iu prilejul sărbătoririi: „Se cunoaşte toată polemica pe care o duc anim o seamă de scriitori francezi în jurul lui Victor Hugo. La noi, într im articol din Rampa, d-1 M. Sebastian îl compară cu o pădure pe i ,u trebuie să o admiri în întregime şi să n-o diseci ca să observi tuaii vreascurile. Am spus în altă parte aproape la fel : ca pe un l'liivm care te impresionează, dar din care nu poţi să bei un pahar de t|, ■ proaspătă. Dar neg că poate exista cineva care, crescut în admiraţia im .anţei, cu ocazia lui Mallarme sau Valery, poate să savureze spectaculfl* al căror prim prestigiu este fenomenalul." CONCORDANŢA INTRE FIZICUL ŞI OPERA UNUI AU I OII Vremea, VIII, nr. 390, 2 iunie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). 500 CĂLĂTORIILE LUI CASANOVA Vremea, VIII, nr. 392, 16 iunie 1935, p. S. 1 Crebillon Prosper Jolyot, sieur de Craisbillon, dit (1674—1762), poet tragic francez. Cea mai cunoscută piesă de teatru a sa este Rhada-i'iiste et Zenobie (1711). „MYTHOLOGIE GENERALE" Vremea, VIII, nr. 393, 23 iunie 1935, p. 5 („Fapte şi idei“). STENDHAL ŞI PAUL HAZARD Vremea, VIII, nr. 395, 7 iulie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). I Hazard Paul (1S7S—-1944), eseist şi istoric, profesor la College de France, fondator, împreună cu F. Baldensperger, al publicaţiei Reviie ile Utterature comparee. A scris lucrări extrem de importante despre senilul al XVIII-lea francez. Dintre lucrările sale menţionăm: La Revo-lulion Franţaise et Ies lettres italiennes (1910) ; La vie de Stendhal (l'U?); La crise de la conscience europeenne, 1680—1715 (1935). II Ganimed (în mitologia greacă), prinţ troian răpit de Zeus, îndeplinind funcţia de paharnic în Olimp. CA SA PUI IN VALOARE O OPERĂ LITERARĂ \'remea, VIII, nr. 397, 21 iulie 1935, p. 11 („Fapte şi idei"). MONTAIGNE PRINTRE MODERNI. MONTAIGNE, BOLNAV I remea, VIII, nr. 407, 29 septembrie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). ROMANUL ŞI NUVELA I temea, VIII, nr. 40S, 6 octombrie 1935, p. 7. I I lolban se referă la volumul de Nuvele inedite apărut în Editura AdiMMiul, f.a., unde i s-a publicat nuvela Castele pe nisip. II I .centra eseistului era bogată şi cuprindea arii foarte variate şi *P'mi istorice diferite. Sînt infirmate, astfel, opiniile potrivit cărora llnlliiii s ar fi limitat la literatura franceză clasică şi modernă. GIRAUDOUX ŞI BĂTĂII,LE I temea, VIII, nr. 408, 6 octombrie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). 50! 1 Titlul exact al piesei este La voix hutr.ame. 2 Piesa lui Henry Bataille, VEnchantement datează din 19C0. PREFEŢELE Vremea, VIII, nr. 408, 6 octombrie 1935, p. 6 („Fapte şi idei”). 1 Opinii reluate în articolul postum Testament literar, publicat de noi în fruntea romanului Jocurile Daniei, voi. II al acestei ediţii, p. 11—20. LACRIMI LITERARE Vremea, VIII, nr. 413, 10 noiembrie 1935, p. 4 („Fapte şi idei"). 1 Poate că ideea acestor notaţii să-i fi fost inspirată lui Anton Holban de lectura lui Paul Valery, Larmes, I, II, din Melanges. Vezi ediţia Oeuvres, I, Bibliotheque de la Pleiade, Galîimard, 1957, p. 339. IULIA HÎŞDEU Vremea, IX, nr. 428, 8 martie 1936, p. 5. 1 Henţia Sava (1848—1909), pictor român, elevul lui Theodui Aman. A însoţit armata în războiul de independenţă şi a pictat scene de campanie. A cultivat toate genurile, inclusiv portretul şi natura moartă. 2"Versuri din poezia La Mort (Paris, marş 1SSS), ciclul Fantahiet et reves. 3 Versuri din poezia Solitude (Paris, 16 avril 18SS), acelaşi ciclu, 4 Din poezia Dedain (Paris, 20 juin 1886), ciclul Confidences. 5 Desbordes-Valmore Marceline (1786—1859), literată franceză. Sule rinţele încercate transpar în poemele sale: Elegies et romances (LSI9), Les Pleurs (1833), Pauvres fleurs (1839), Bouqucts et pri'eres (1843). SĂRBĂTORIREA LUI HEINE Vremea, IX, nr. 429, 15 martie 1936, p. 11 („Curier"). VLAICU BÎRNA Vremea, IX, nr. 437, 17 mai 1936, p. 5 („Fapte şi idei"). 502 PRELIMINARII. „HILDA" DE URY BENADOR Viaţa literară, XI, nr. 7, mal 1936, p. 3 („Cronica literară"). 1 Cîteva rînduri despre Subiect banal a scris Holban în Vremea, VIII, nr. 392, 16 iunie 1935, p. 6 („Fapte şi idei") : „Atragem de pe acum atenţia asupra cărţii d-lui Ury Benador, Subiect banal. Conţine pagini superbe. Detalii pregnante. Se va putea citi şi mai tîrziu, cu aceeaşi fervoare. Moartea copilului n-o accept, însă, căci o găsesc un amănunt inutil. Şi nebunia eroului, căci cazul putea avea o explicaţie normală. Gelozia porneşte brusc (defect şi în Cocu magnifique). Musafirul este mediocru (cu calităţi, lucrul ar fi fost mult mai subtil) şi iMe deplasată sărăcia lui vulgară. Dar gelozia este trasată magistral. I I mărirea pe străzi a Hildei vom păstra-o în noi pentru totdeauna. Aud i ,i autorul îşi propune să facă pe Hilda să răspundă. Este necesar ? I'Aplicaţiile prea multe nu alungă poezia ?“ 2 In romanul L’Ecole des femmes. DAN BOTTA, F. ADERCA, LUCIA DEMETRIUS V[aţa literară, XI, nr. S, 15—30 octombrie 1936, p. 3 („Cronica luerară"). 1 Le Notre, vestitul arhitect al palatului Versailles. 2 Limite, volumul semnat de Dan Botta, a apărut în 1936 (Bucu-ii'şti, 213 p. 4- 1 pl.). 3 Niels Lybne, romanul lui Jacobsen Jens Peter (1847—1885), a fost luduş în limba franceză cu o introducere de Edmond Jaloux. Subtitlul nuiumului : Entre la vie et le rece. In limba română a apărut în 1966, i ii o prefaţă de Aurel Martin. ÎN MARGINEA LUI MIRCEA ELIADE \ ’iaţa literară, XI, nr. 9, 15—30 decembrie 1936, p. 3. 1 Dos Passos John (1896—1970), prozator, eseist şi istoric american, iiiiimul celebrului roman U.S.A., cronică masivă a anilor 1900—1930, ...înmiită pe opoziţia dintre posedanţi şi muncitori. PLASTICE UAI.Ş: „L’ARCHITECTURE RELIGIEUSE EN MOLDAVIE" Mişcarea literară, I, nr. 3, 29 noiembrie 1924, p. 3 („Curierul .nil."). 503 1 Pe aceeaşi iinie de preocupări, G. Balş ţine un discurs în şedinţa solemnă din 9 iunie 1925, cu titlul începuturile arhitecturii bisericeşti dm Moldova. 2 Holban transcrie greşit unele titluri. Lucrarea amintită se numeşte Histoire de l’art roumain ancien, Paris, Boccard, 1922, 411 p. N. Iorga scrie despre arta românească din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XlX-lea (p. 1—303), iar G. Balş: VArckitecture religieuse moldave iis opere. 523 CONFERINŢELE MUZICALE ALE LUI ALFRED CORTOT Vremea, VI, nr. 313, 12 noiembrie 1933, p. 7. 1 Bernard Jean-Jacques (n. 18S8), autor dramatic şi scriitor francez, fiul lui Tristan Bernard. A scris şi mişcătoare amintiri despre deportarea într-un lagăr de concentrare german în timpul celui de al doilea război mondial. 2 Bellessort Andre (1866—1942), profesor şi scriitor francez, critic literar la Journal des debats. A pledat pentru valorile tradiţionale ale umanismului clasic. FILARMONICA. PRO ARTE Vremea, VI, nr. 316, 3 decembrie 1933, p. 8 („Muzica"). 1 Combarieu Jules (1859—1916), muzicolog francez, profesor la College de France. A publicat lucrări importante, dintre care menţionăm Histoire de la musique, în trei volume (1913—1919, 1956). A condus La Revue musicale. CVARTETELE BEETHOVEN, FILARMONICA Vremea, VI, nr. 317, 10 decembrie 1933, p. 9 („Muzica"). 1 Karlowitz Mieczys'.aw (1876—1909), fondatorul unei orchestre de corzi pentru Societatea muzicală din Varşovia. Aparţine grupului de compbzitori care se intitula „Tînăra Polonie", împreună cu G. Fitel-berg, A. Szeluto, K. Szymanowski, R. Rozycki. A compus un concert de vioară, Serenadă, Simfonia în re minor, şase poeme simfonice, coruri, melodii, piese pentru pian etc. 2 Moniuszko Stanislaw (1819—1872), compozitor polonez, directul de operă şi profesor de armonie şi contrapunct la Varşovia. A scrii opere, operete, cantate, melodii etc. 3 Szymanowski Karol (1882—1937), compozitor polonez. A com pus opere, un balet-pantomimă, trei simfonii, o simfonie concertant/!, două concerte pentru vioară. în creaţia sa transpar izvoarele de inspiraţie folclorică. ÎN PREAJMA CVARTETELOR LUI BEETHOVEN România literară, III, nr. 89, 6 ianuarie 1934, p. 1. Articolul reprodus în Muzică şi literatură, eseuri, Bucureşti, Edit iti < Muzicală a Uniunii compozitorilor din Republica Socialistă România, 1966, p. 141—143. 1 Părerea lui Holban coincide cu aceea a lui Eugen Ionescu din studiul de largi dimensiuni intitulat Viaţa grotesca şi tragică a lui Victor Hugo, apărut în Ideea românească, nr. 2—4 şi 5—10, 1935—1936 : „Ar li fost o crimă să părăsească literatura şi omenirea, care aveau atît de multă nevoie de el. Nu se sinucisese. Făcuse versuri... în acea zi şi noapte a scris cîteva sute de versuri, ca în delir, inconştient de rarele mărgăritare pe care suferinţa lui le producea. Era atît de îndurerat şi atît de întunecat de durere, încît nu mai avea decît luciditatea de a potrivi rimele, frumos şi băgînd de seamă (natural !), ca, de pildă, atunci cînd îi curgeau alexandrinii sub pană, aceşti grands niais să fie dislocaţi, conform artei sale poetice. Gîtuit de suferinţă, acest erou al umanităţii, se aşeza la masă, în faţa hîrtiei, conţinîndu-şi suferinţa numai pentru ca lumea, cultura, poezia să nu piardă nici unul din giuvaerurile lacrimilor sale. Un mare poet trebuie să sufere. De mult îşi spunea Victor Hugo că trebuie să i se întîmple o nenorocire mare care să-l îndreptăţească să scrie versuri de durere, ca Byron, ca Lamartine, şi, mai înainte, ca I >ante sau Petrarca. Şi, într-adevăr, constată Leon Daudet, versurile pe i.trc le-a scris sub stăpînirea suferinţii sînt mai pure, sînt eliberate de Iluxul metaforelor care erau greoaie; Hugo devine simplu, sprijinindu-se, de pildă, nu pe filozofi, ci numai pe Boileau că emoţiile întunecă şi că numai inteligenţa este clară. (Cine este sub stăpînirea durerii şi a unei emoţii dominante nu este clar. Claritatea, luciditatea, este un semn al eliberării de emoţie. Dar aceste lucruri sînt probabil false.)" CVARTETUL TEODORESCU I remea, VII, nr. 320, 7 ianuarie 1934, p. 8. CVARTETUL TEODORESCU. PRO ARTE. FILARMONICA I 'remea, VII, nr. 322, 21 ianuarie 1934, p. 9. PERSPECTIVE FRANCEZE I 'remea, VII, nr. 349, 5 august 1934, p. 7. 1 Vuillermoz Emile (1878—1960), critic şi muzicolog francez, apă-iniinul ardent al lui Faure, Debussy, Ravel, Stravinski. Cu G. Faure a 525 întemeiat Societatea muzicală independentă, care a avut un rol decisiv în educarea auditorilor de concerte. ORCHESTRA C.F.R. Vremea, IX, nr. 421, 19 ianuarie 1936, p. 10 („Fapte şi idei"). 1 Probabil că Holban se referă la Bruch Max (1838—1920), director muzical, maestru de capelă. A scris 16 opere corale, 3 simfonii, concerte, muzică de cameră, cu netă inspiraţie din Mendelssohn-Bartholdy. VARIA ROMÂNII LA PARIS Viaţa literară, III, nr. 76, 3 martie 1928, p. 3. 1 Lucrarea a fost publicată în limba franceză : L’Influence franţaise sur Ies grands orateurs politiques roumains de la seconde moitie du XlX-e siecle (1857—1900). Bucarest, 1928, 103 p. 2 Roques Mario-Louis Guillaume (1875—1961), lingvist şi filolog fran- cez, elev al Şcolii normale superioare din Paris, licenţiat la Ecole pratique des Hautes Etudes, doctor în litere „honons causa“ al Universităţii din OxfoTd; a studiat şi publicat studii despre literatura şi istoria ţării noastre, dintre care menţionăm: „L’Evangeliaire roumaîn“ de Coresi, 1907; L'Original de la „Palia d’Orăţtie", 1913, în Melanges Picot, p. 515—571 ; Le 24 jarruier, conference. Paris, 1925, 15 p. ; La poesie roumaine con-temporaine, 1934, 56 p. DIGRESIUNE Vremea, V, nr. 241, 12 iunie 1932, p. 5. 1 Speranţa Theodor (1856—1929), scriitor şi folclorist român, unul dintre fondatorii Muzeului etnografic. Cunoscut mai cu seamă prin prelucrarea unor anecdote rurale sau citadine fără valoare artistică. TRAGEDIA CĂRŢII ROMÂNEŞTI 526 România literară, I, nr. 21, 9 iulie 1932, p. 1, 2. 1 S. Benvenisti a fost directorul Editurii Ancora. ION PETRESCU Vremea, V, nr. 263, 13 noiembrie 1932, p. 8. 1 Petrescu Ion (1851—1932), renumit actor aparţinînd generaţiei lui C. Nottara. A jucat în comediile lui î. L. Caragiale, în Răzvan fi Vidra de B. P. Hasdeu, precum şi în piesele lui Shakespeare. 2 Înfiate mărgărite, feerie de Victor Eftimiu. [SĂPTAMINA CĂRŢII] România literară, II, nr. 66, 20 mai 1933, p. 1. PERSONALITĂŢI FRANCEZE PE CARE LE-AM CUNOSCUT Vremea, VI, nr. 318, Crăciun 1933, p. 20. 1 Cohen Gustave (1879—1958), profesor francez, specialist în problemele teatrului din evul mediu. . 2 Flers Robert de (1872—1927), autor dramatic francez, a scris în colaborare cu Gaston Arman de Caillavet (prietenul lui Marcel Proust), şi apoi cu Francis de Croisset, piese bulevardiere. 3 Mocquel Albert (1866—1945), scriitor belgian, a desfăşurat o activitate notorie şi în domeniul criticii literare, apărător al curentului simbolist. 4 Sardou Victorien (1831—1908), autor dramatic francez. A scris, printre altele, piesa Madame Sans-Gene (1893). 5 Capus Alfred (1857—1922), jurnalist şi autor dramatic, director politic la Figaro. LOUIS BARTHOU Vremea, VII, nr. 343, 24 iunie 1934, p. 3. 1 Transcriem nota lui Holban despre Louis Barthou, bibliofil... (Vremea, VIII, nr. 401, 18 august 1935, p. 9) : „In Bulletin du bibliophile, Fernand Vanderem arată că nu sînt totdeauna de bună calitate colecţiile de cărţi ale lui Louis Barthou. Orice autograf era bun pentru Barthou, indiferent de ce ar fi conţinut. Un exemplu : la ce este de folos un bilet al lui Boileau, în care acesta se l'lînge de bolile sale ? Poate că chestiunea autografelor este mai complicată decît o crede V.uultîrem. Nu importă ce conţin ele. Chiar, aproape totdeauna, nici nu 527 pot conţine mare lucru. Ceea ce trebuie consemnat dintr-un autor mare a fost de mult tipărit, şi pe spaţii vaste, nu pe un ]4tec de hîrtie. Totuşi, acest petec de hîrtie aduce cu el puţin dir> vibraţii celu‘ care a ţinut-o odinioară în mînă. Cine ar putea arunca un rînd a^ Boileau, orice conţinut neînsemnat ar avea el ? De data aceasta Boileau se pltnge de nefrită. Impresionant: descoperim că celebrul cridc *d sec [olului] al XVII-lea a fost un om şi nu numai o dată literară." FEŢELE ŢĂRII, LA UN BACALAUREAT Vremea, VII, nr. 347, 22 iulie 1934, p. 3. PERSPECTIVE FRANCEZE Vremea, VII, nr. 356, 23 septembrie 1934, p. 1 Guitry Sacha (1885—1957), actor şi autor dramatic. A turnat şi filme (Les perles de la couronne, Napoleon etc.). ' 2 „Toţi cei care credeau în virtuţile înncitoar? ale farsei au aplaudat cu bucurie Le Cocu magnifiqite de Fernand Crommelinck, piesă al cărei merit nu consta doar în evocarea unui mediu" (Bene Lalou, Histoire de la litterature ţrangaise contemporaine). 3 See Edmond (1875—1959), dramaturg frapez, autor de piese bulevardiere, convenţionale, atacînd lumea şi mora^urde burgheze. ION GH. DUCA Cuvlntul liber, nr. 3, 24 noiembrie 1934, p. 9. 1 întîmplarea este descrisă în bucata Odesa, volumul II al acestei ediţii, p. 555. 2 Vezi I. G. Duca, Portrete şi amintiri, Bucure?1*, Cartea romanească, 139 p., cu următorul motto : „Din îndemnul priStenilor am adunat in acest volum cîteva articole şi conferinţe. Laolaltă ^ vor contribui poate să caracterizeze mai bine unii oameni şi unele împrejurări, decît fragmentar şi răzleţ cum le-am scris sau cum le-am ro#11* *n decursul anilor. Eseul Mîinile începe astfel: „în lunga mea cariera politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulţi din oamenii care au jucat un rol însemnat sau care au exercitat o hotărîtoare inflPenţa asupra destinelor României contimporane. Le-am putut aprecia inteligenţa, admira talentul şi pătrunde caracterul; le-am putut constata infinita varietate i ■528 temperamentelor şi a metodelor. Am stat sub vraja farmecului şi a spiritului lor ; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuţile, nici slăbiciunile lor. Dar, totdeodată, am avut prilejul să ie cunosc şi... mîinile. Ce: mîini curioase şi revelatoare, ce mîini simbolice am văzut! Pe dinaintea ochilor mei reapare mereu imaginea lor — sinteză izbitoare şi vie a atîtor personalităţi proeminente. Aş putea vorbi de multe..." Despre mina lui Titu Maiorescu : ....Cu totul alta era mîna lui Titu Maiorescu. O mină inestetică, fără oase şi vestejită, dar vie, agitată, vorbitoare, extraordinar, surprinzător de elocventă. Trei sferturi din elocinţa, din marea elocinţa a lui Titu Maiorescu sta — oricît de paradoxal ar părea — mai mult în mimica mîinii decît în puterea cuvîntului său. Cînd vorbea, degetele lui erau în necontenită mişcare. Ele accentuau,, subliniau, completau, luminau, întunecau, subtilizau gîndirea sa, nu numai cu o mzestrie neîntrecută, dar cu o putere de evocaţiune pe care n-o poate înţelege pe deplin decît cel ce a asistat la manifestaţiunile oratorice ale lui Titu Maiorescu. îndeosebi, un deget, arătătorul, a jucat în elocinţa Iui Titu Maiorescu un rol hotărîtor. Cele mai de seamă din marile sale efecte de tribună Maiorescu le datoreşte acestui deget într-adevăr magic. Mi-aduc aminte că cineva spunea cîndva : «Maiorescu e nu numai un mare orator; el a inventat şi un nou gen de oratorie. Rosteşte cuvinte izolate, le leagă între ele prin gesturi, prin inflexiuni ale degetelor lui şi obţine, astfel, rezultate pe care cuvîntul singur, cu preciziunea lui strictă şi limitată, e incapabil să ţi le asigure.» Şi avea dreptate. De altminteri, cea mai bună dovadă : recitiţi discursurile lui Maiorescu. Cuvîntările care au fermecat mai mult auditorii' lui vă vor părea banale. La fiecare pagină vă veţi întreba : cum a fost: cu putinţă ca ele să fi stîrnit admiraţiunea contimporanilor ? Explicaţia e uşoară. Tiparul rece reproduce numai vorbele lui Maiorescu. Mîna lipseşte, şi, fără ea, fără mimica ei, fără evoluţiunile suges-live ale degetului arătător, a dispărut tot ce caracteriza, tot ce deosebea,, tot ce dădea elocinţei lui Maiorescu o stranie, unică şi vrăjitoare putere." CARNET FRANCEZ Vremea, VII, nr. 368, Crăciun 1934, p. 26. 1 Ponsard Francois (1814—1867), dramaturg francez. Piesa Lticrecer după căderea Burgravilor, a fost ridicată în slăvi de partizanii teatrului i l.tsic. Considerat şeful Şcolii bunului-simţ, impunîndu-se unui public burghez, care nu se împăcase deplin cu romantismul. 529' 2 Rachel (Elisabeth Rachel Felix) (1821—1858), acriţă franceză, a avut o carieră triumfală, încarnînd toate eroinele teatrului clasic. AMINTIRI DE LA BIBLIOTECA NAŢIONALĂ Vremea, VIII, nr. 370, 6 ianuarie 1935, p. 11. 1 Articolul evocă anii petrecuţi la Paris, în vederea desăvîrşirii studiilor, pentru un doctorat proiectat, dar nerealizat. TEATRUL FRANCEZ DE ACUM Vremea, VIII, nr. 377, 24 februarie 1935, p. 8 („Fapte şi idei"). 1 Piesa Topaze de Marcel Pagnol (n. 1895) s-a jucat şi pe scena teatrelor noastre, în 1929, de compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin. 2 După cum se poate observa, Holban apelează frecvent la Istoria .literaturii franceze contemporane de Rene Lalou, în acord sau în deza-■cord cu părerile acestuia. PASTIA, ANA ŞI VOICU Critica, I, nr. 4, 2 martie 1935, p. 3. COMICUL ŞI TRAGICUL Vremea, VIII, nr. 378, 3 martie 1935, p. 6 („Fapte şi idei"). ELEVII ROMANI ŞI ELEVII FRANCEZI Vremea, VIII, nr. 379, 10 martie 1935, p. 9 („Curier francez"). ALEXANDER MOISSI Vremea, VIII, nr. 382, 31 martie 1935, p. 11. 1 Cadavrul viu, piesă de Lev Tolstoi. 2 Reproducem nota lui Holban intitulată M oh si, subiect inepuizabil (Vremea, VIII, nr. 391, din 9 iunie 1935, p. 6) : „O vorbă minunată a lui Moissi şi a cărui autenticitate este absolut sigură. îşi spunea preferinţa pentru spectacolele în aer liber şi adăuga : E drept că reprezentaţia este uneori turburată de cîte un porumbel care trece pe deasupra 530 capetelor noastre. Atunci, pentru o minută, publicul mă uită şi priveşte după porumbel. Dar nu mă supăr. Şi eu fac acelaşi lucru..." 3 Un articol mai amplu scrie şi Victor Ion Popa în 1930, Vremea, l'II, nr. 155, Crăciun, p. 11. FEŢE DE OAMENI Cuvlntul liber, II, nr. 23, 13 aprile 1935, p. 9. 1 Holban trăia intens drama intelectualului proletar şi nu se putea. abstrage din realitatea tristă a anilor ce au urmat imediat crizei economice din 1929—1933. Aceeaşi temă este reluată în romanul Jocurile Daniei (volumul II al ediţiei noastre, p. 136—137), fragmentul despre Milly, personaj construit în planul ficţiunii, cum se ştie, după un prototip real. ADNOTĂRI LA „DIEU EST-IL FRANţAIS ?" DE F. SIEBURG Vremea, VIII, nr. 393, 23 iunie 1935, p. 8 („Carnet francez") SLĂBICIUNI PENTRU FRANŢA Vremea, VIII, nr, 398, 28 iulie 1935, p. 6. MOARTEA LUI ALFRED DREYFUS Vremea, VIII, nr. 401, 18 august 1935, p. 9 („Fapte şi idei“)„ CUVINTE ROMÂNEŞTI ŞI CUVINTE FRANŢUZEŞTI Vremea, VIII, nr. 413, 10 noiembrie 1935, p. 4 („Fapte şi idei"),. ANATOLE DE MONZIE Vremea, VIII, nr. 415, 24 noiembrie 1935, p. 4 („Fapte şi idei“)~ VIAŢA IN FĂLTICENI Curentul falticenian, VI, nr. 18—19, 25 iulie 1936, p. 1. BIBLIOGRAFIE I. BIBLIOGRAFIA OPEREI LUI ANTON HOLBAN A. VOLUME a) Antume Romanul lui Mire], Editura Ancora, S. Benvenisti, 1929, 152 p. O moarte care nu dovedeşte nimic. Editura Cugetarea, 1931, 171 p. O moarte care nu dovedeşte nimic. Editura Alcalay’ 173 p. (colecţia „B.p.t.”, nr. 1498—1499). Parada dascălilor. Editura Cugetarea, 1932, 108 p. Ioana. Biblioteca „Ritmul vremii”, tipografia Zarand, [1934], Brad, 272 p. în volume colective Castele pe nisip, în volumul Nuvele inedite. Editura Adevărul, 11935], p. 217-246. b) Postume Halucinaţii. Nuvele. Cu un portret al autorului. Editura Vremea, 1038, 260 p. -j- erată. Parada dascălilor. Prefaţa, intitulată Un analist, este semnată dc Paul Georgescu. [Volumul cuprinde: Romanul lui Mirel, Parada das-riUltor şi nuvele reproduse după ediţia Halucinaţii.] Editura de stat pentru lllcrntură şi artă, 365 p. Opere, I. Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de I lena Beram. Editura Minerva, 1970, XCIV + 478 p. (cu 24 ilustraţii) (eolecţia „Scriitori români”). 533 Bunica se pregăteşte să moară. Schiţe, nuvele, note de călătorie. Ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Elena Beram. Editura Minerva, 1971, LII + 371 p. + notă bibliografică. Jocurile Daniei. Texte îngrijite şi adnotate de Nicolae Florescu. Postfaţă de Mihai Gafiţa. [Volumul cuprinde: Povestea unui roman (în loc de notă asupra ediţiei); Testament literar; romanul Jocurile Daniei; Secretele Daniei (în corespondenţa cu Ion Argintescu); note; postfaţă.] Editura Cartea românească, [1971], 261 p. Opere, II. Studiu introductiv, ediţie îngrijită, note şi bibliografie de Elena Beram. [Volumul cuprinde: Testament literar, romanul Jocurile Daniei, schiţe şi nuvele, teatru, note de călătorie.] Editura Minerva, 1972, 630 p. {cu 16 ilustraţii) (colecţia „Scriitori români1*). în volume colective în preajma cuartetelor lui Beethoven. Parada dascălilor (fragmente) ;Halucinaţii (fragment) — în voi. Muzică şi literatură, antologie, studiu introductiv, note, bibliografie, indice de Emil Mânu. Editura Muzicală a Uniunii compozitorilor din Republica Socialistă România, 1966, p. 141 — 146. B) ÎN PERIODICE a) Antume -S 1924 G. B a 1 ş, „L’A rchitecture religieuse en Moldavie", ed. B o c c a r d, 1922. Mişcarea literară, I, nr.3, 29 noiembrie, p. 3 („Curierul critic “). Maria lonescu, „La R o u manie Mişcarea literară, I, nr.4, 6 decembrie, p. 3 („Curierul critic“) (A. Holban). Muzeul din Fălticeni. Mişcarea literară, I, nr.5,13 decembrie, p. 4. 1925 M. S i m i o n e s c u-R î m n i c e a n u, „Istoria artelor”. Mişcarea literară, II, nr.9, 10 ianuarie, p.2. Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Mişcarea literară, II, nr. 11, 24 ianuarie, p. 2 („Mişcarea artistică “). 534 „Arta ţărănească la români" de G. Op r eseu. Mişcarea literară, II, nr.ll, 24 ianuarie, p. 2 („Mişcarea artistică"). Expoziţia de pictură a d-lui Serafim. Mişcarea literară, II, nr. 12, 31 ianuarie, p.4 („Mişcarea artistică"). Arta românească: bisericile. Mişcarea literară, II, nr.17, 7 martie, p. 2 („Mişcarea artistică"). Al. T z i g a r a-S a m u r c a ş. Mişcarea literară, II, nr. 18,14 martie, p. 2 („Mişcarea artistică"). Bulletin de la section historique. Tome XI: Congres de Byzantinologie de Bucarest. Mişcarea literară, II, nr. 19, 21 martie, p. 2 („Mişcarea artistică"). Un critic artistic al secolului al XVIII-lea: Dide-r o t. Mişcarea literară, II, nr. 20, 28 martie, p. 4 („Mişcarea artistică"). Expoziţia femeilor artiste. Mişcarea literară, II, nr. 22, 11 aprilie, p. 4 („Mişcarea artistică"). Buletinul monumentelor istorice. Mişcarea literară, II, nr. 23, 19 aprilie, p. 4 („Curierul critic"). Curtea domnească a lui Brîncoveanu de la M o'g o ş o a i a. Mişcarea literară, II, nr. 24, 25 aprilie, p. 3 — 4 („Mişcarea artistică"). G. Murnu, Mişcarea literară, II, nr. 28, 23 mai, p. 2. C. Hogaş. Mişcarea literară, II, nr. 30, 6 iunie, p. 2 („Galeria marilor scriitori români"). Henri de Regn ier. Mişcarea literară, II, nr. 40—41, 15—22 migust, p. 1 („Portrete streine"). Ca mii Petrescu. Mişcarea literară, II, nr. 45, 19 septembrie, |>. 2. Biserica Stavropoleos. Mişcarea literară, II, nr. 46, 26 sep-lembrie, p. 4 („Monumente de artă românească"). G. B r ă e s c u. Mişcarea literară, II, nr. 47, 3 octombrie, p. 2 („Figurine"). Gordon Hayward. Mişcarea literară, II, nr. 48, 10 octombrie, l>, 2 („Figurine"). Hortensia Papada t-B e n g e s c u. Mişcarea literară, II, iu1. 49, 17 octombrie, p. 2 („Figurine"). 1926 Revista „M işcarea literar ă“. Sburătorul, serie nouă, IV, iii , 2, aprilie, p. 27 („Aspectele vieţii literare"). 535 M. S i m i o n e s c u-R î m n i c e a n u: „Necesitatea frumuseţi i“. Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 3, mai, p. 40 — 41 („Revista cărţilor"). G. Balş: „Bisericile Iui Ştefan cel Mare". Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 4, iunie, p. 54 — 55 („Revista cărţilor"). Hortensia Papada t-B engescu: „Lui Don Juanin ■eternitate". Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 4, iunie, p.55 („Revista cărţilor"). M. Drago mirescu. Viata literară, I, nr. 31, 11 decembrie, p.l. Figurină: Alexandru Stamatiad. Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 6, decembrie, p. 84 („Aspectele vieţii literare"). 1927 „Rumăniens Kunstschătze" de Al. Tzigar a-S a m u r-e a ş. Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 7, ianuarie, p. 96 („Aspectele vieţii literare"). Hortensia Papada t-B engesc u. Sburătorul, serie nouă, IV, nr. 10, aprilie, p. 125 — 128 şi nr. 11 — 12, mai-iunie, p. 141 — 143. Cîteva reflexii în preajma „Scrisorii pierdute". Viaţa literară, II, nr. 61, 12 noiembrie, p.2; III, nr. 68 — 70, 24 decembrie 1927- 21 ianuarie 1928, p. 3. 1928 Românii la Paris. Viata literară, III, nr. 76, 3 martie, p. 3. cTî amicul Hans in ţara lui d’A u r e v i 11 y. Universul literar, XLIV, nr. 40, 30 septembrie, p. 644; nr. 43, 21 octombrie, p. 691 — 692; nr. 47, 18 noiembrie, p. 755; nr. 49, 2 decembrie, p. 786 — 787. 1929 Romanul lui M i r e 1 (I-ul fragment]. Gazeta literară, I, nr. 1, 31 ianuarie, p.2. Romanul lui M i r e 1 [al II-lea fragment]. Gazeta literară, I, nr. 2, 7 februarie, p.2. Imagini raciniene. Rampa, XIV, 3429, 30 iunie, p.3. 1930 Reflexii în preajma „Andromacii" lui Raci ne. Vremea, III, nr. 113, 15 mai, p. 4. Surprize sentimentale. Vremea, III, nr. 154, 14 decembrie, p. 2. 536 1931 Boierul Pândele [fragment din O moarte care nu dovedeşte nimic]. Vremea, IV, nr. 167, 12 februarie, p. 6. O moarte care nu dovedeşte nimic. Vremea, IV, nr. 171, 26 februarie, p. 4. Cuvinte despre moarte [fragment din O moarte care nu dovedeşte nimfe]. Vremea, IV, nr. 175, 12 martie, p. 4. R i c a („fragment inedit din romanul O moarte...*). Excelsior, I, nr. 21, 25 aprilie, p. 5. O aventură mică pe o platformă uriaşe. Vremea, IV, nr. 184, 26 aprilie, p. 8. Chinuri. Vremea, IV, nr. 186, 10 mai, p. 8. Tache Soroceanu. Vremea, IV, nr. 210, 25 octombrie, p. 4. Prezentarea dascălilor. Vremea, IV, nr. 213, 15 noiembrie, Parada dascălilor. Vremea, V, nr. 219, 1 ianuarie, p. 5. Pierre Lasserre. România literară, I, nr. 6, 26 martie, p. 1. D-l Anton Holba n despre sine însuşi. Vremea, V, nr. 231, 27 martie, p. 7. în marginea lui Huxley. România literară, I, nr. 7,2 aprilie, p. 1, 2. Theodor Popovici. România literară, I, nr. 8, 9 aprilie, p. 1,2. Portretele d-l ui Lovinescu. Vremea, V, nr. 235,1 mai, p. 16. Icoane la mormîntul Irinei. Azi, I, nr. 2, aprilie, p, 123-134. Antonia. România literară, I, nr. 13, 14 mai 1932, p. 2 (dedicată ■ I nei Teodorescu-Sion). Dan B o 11 a. România literară, I, nr. 14, 21 mai, p. 1, 3. 11. P.-B e n g e s c u: „Drumul ascuns*. Azi, 1,3 — 4, mai-iunie, p. 312-345. (1 ! s c a mistică. România literară, I, nr. 16, 4 iunie, p. 1. Viaţa şi moartea în opera d-n ei H. Papada t-B e n-g i« s c u. România literară, I, nr. 17, 11 iunie, p. 1; nr. 18, 18 iunie, p. 3; nr. 19, 25 iunie, p. 3; nr. 20, 2 iulie, p. 1,2. Digresiune. Vremea, V, nr. 241, 12 iunie, p. 6. ’l'ragedia cărţii româneşti. România literară, I, nr. 21, P Iulie, p. 1 — 2. Cu ocazia „Drumului ascun s“. România literară, I, nr. 24. ,‘MI Iulie, p. 2 (Fălticeni, 1932) (D-lui Perpessicius). I1 537 Excursii. România literară, I, nr. 30, 10 septembrie, p. 1,4. Despre dialog. România literară, I, nr. 32, 24 septembrie, p.l. Jules Barbey d’A urevilly. România literară, I, nr. 33, 1 octombrie, p.3. A l’ombre des jeunes filles en fleurs. Vremea, V, nr. 257, 2 octombrie, p.5. Scatiul şi stăpînul său. Axa, I, nr. 1, 20 octombrie, p.l. Concert I. S. B a c li. Pro Arte. Vremea, V, nr. 260, 23 octombrie, p.8. Contribuţii la specificul românesc. Ulyse, I, nr.3, octombrie, p.l. Concert Mozart. Pro Arte. Opera Română: „Lucia de Lammermoor“. Vremea, V, nr. 262, 6 noiembrie, p. 10. Ion Petrescu. Vremea, V, nr. 263, 13 noiembrie, p.8. Opera Română. Vremea, V, nr. 263, 13 noiembrie, p.8. Concert Beethoven, Pro Arte. Vremea, V, nr. 264, 20 noiembrie, p. 9. Asociaţia concertelor de cameră Bucureşti. Vremea, V, nr. 265, 27 noiembrie, p. 10. Halucinaţii. Azi, I, nr. 5, noiembrie, p. 386 — 398. Filarmonica. Concert Schubert. Vremea, V, nr. 266, 4 decembrie, p. 10 („Muzica"). Asociaţia de muzică de cameră. Cvartetele. Fila R,m o n i c a. Vremea, V, nr. 267, 11 decembrie, p. 6. în marginea lui Proust. România literară, I, nr. 44, 17 decembrie, p. 1,2. Concert Bresliska. Vremea, V, nr. 268, 25 decembrie, p. 23. Tache Soroceanu. România literară, I, nr. 46, 31 decembrie, p. 1. 1933 Festival Schumann. Vremea, VI, nr. 269, 1 ianuarie, p. 10 (A.H.). Elisabeth Bergner. Vremea, VI, nr. 269, 1 ianuarie, p.ll. Festival Chopin. Festival Brahms. Vremea, VI, nr.271. 15 ianuarie, p. 10. Zi glorioasă Ia Cernica. România literară, I, nr. 49, 21 in nuarie, p. 1,2. 538 Festival Liszt. Pro Arte. Concert de muzică rusă. Vremea, VI, nr. 272, 22 ianuarie, p. 9 („Muzica"). Concert Claudio Arrau. Festival Wagner. Pro A r t e. Vremea, VI, nr. 273, 29 ianuarie, p.9 („Muzica"). Preludiu sentimental. Azi, II, nr. 1, ianuarie, p. 535 — 553. O carte excepţională. Ulyse, I, nr. 4, ianuarie, p. 6,7. Societatea compozitorilor români, România literară, l, nr. 51, 4 februarie, p.4. Sonata pentru vioară şi piano. Pro u st şi 10 u e S c u. Concert Cesar Franck. Pro Arte. Vremea, VI, nr. 274, 5 februarie p. 9 („Muzica"). Ion Licea: „Din alte vremuri". România literară, I, nr. 52, 11 februarie, p. 1,2. Filarmonica, Arrau, Pro Arte, Bobesc u. Festival ft c r m a n. Vremea, VI, nr. 275, 12 februarie, p. 8 („Concertele săptă-«ntnli") (A. Holban). Filarmonica, Pro Arte: Pianul, Muzica vieneză. Vremea, VI, nr. 277, 26 februarie, p.7 („Concertele săptămînii"). Marcel. Vremea, VI, nr. 278, 5 martie, p. 14. Sonatele dc vioară Beethoven. Pro Arte: Violoncelul. Vremea, VI, nr. 279, 12 martie, p.9 („Concertele sâptă-nilnli"). Concerte. Vremea, VI, nr. 280, 19 martie, p.8. Filarmonica, Sar v aş, Drăghici, Pro Arte. Vremea, VI, nr. 281, 26 martie, p.8 („Concertele săptămînii"). Obsesia unei moarte. Vremea, VI, nr. 282, 2 aprilie, p.6. I1' i 1 a r m o n i c a. Vremea, VI, nr. 282, 2 aprilie, p.8 („Concertele «o|ililmînii“). Autografe. Vremea, VI, nr. 283, Paşti, p.22. Filarmonica. Festival Brahms. Vremea, VI, nr. 283, l'oŞli, p. 22 („Concertele săptămînii") (A.H.). Curier muzical. Vremea, VI, nr. 284, 23 aprilie, p.9 (A.H.). Un scriitor mititel. România literară, II, nr. 63, 29 aprilie, p I. Filarmonica. Floria Capsai i. Vremea, VI, nr. 287, 11 noii. p. 8. Ce cred scriitorii despre săptămlna cărţii. Ro-""Inlit literară, II, nr. 66, 20 mai, p. 1. Stagiunea muzicală din Bucureşti. Vremea, VI, oi 28 mai, p.8. 539 Conversaţii cu o moartă. Viaţa românească, XXV, nr.5, mai, p. 161 — 167. Enescu. Vremea, VI, nr. 290, 4 iunie, p. 9. Fragment. România literară, II, nr. 73, 8 iulie, p.l. Diferite aspecte ale contesei de Noailles. Vremea, VI, nr. 296, 16 iulie, p.6. („Literatura"). MInăstirile din Neamţ. Vremea, VI, nr. 297, 23 iulie, p. 8. Perspective franceze. Vremea, VI, nr. 308, 8 octombrie, p.7. Jazz. Vremea, VI, nr. 308, 8 octombrie, p.8 („Muzica"). B a 1 c i c. România literară, II, nr. 83, 14 octombrie, p. 1,2. Criterion: expresionismul şi noul clasicism. Vremea, VI, nr. 309, 15 octombrie, p. 8 („Muzica"). Beethoven şi Edouard Herriot. Vremea, VI, nr. 311, 29 octombrie, p. 6 Criterion şi Pro Arte. Vremea, VI, nr. 311, 29 octombrie, p. 10 („Muzica") (nesemnat). Conferinţele muzicale ale lui Alfred Cortul. Vremea, VI, nr. 313, 12 noiembrie, p. 7. Concerte. Vremea, VI, nr. 314, 19 noiembrie, p. 8. Perspective franceze. Vremea, VI, nr. 315, 26 noiembrie, p. 4. Cu amicul Hansînţara lui d’Aurevilly. Azi, II, nr. 4, noiembrie-dccembrie, p. 839 — 856. P u i u. Vremea, VI, 316, 3 decembrie, p. 6. filarmonica. Pro Arte. Vremea, VI, nr. 316, 3 decembrie, p. 8 („Muzica"). Cvartetele Beethoven. Filarmonica. Vremea, VI, nr. 317, 10 decembrie, p.9 („Muzica"). Lidia Miras. România literară, II, nr. 88, 23 decembrie, p.l. Personalităţi franceze pe care 1 e-a m cunoscut. Vremea, VI, nr. 318, 25 decembrie, p. 20. 1934 In preajma cvartetelor lui Beethoven. România literară, III, nr. 89, 6 ianuarie, p.l. Colonelul I a r c a. Vremea, VII, nr. 320, 7 ianuarie, p.6. Cvartetul Teodor eseu. Vremea, VII, nr. 320, 7 ianuarie, p. 8. Perspective franceze. Vremea, VII, nr. 322, 21 ianuarie, p. 4. 540 Cvartetul Teodor eseu. Pro Arte. Filarmonica. Vremea, VII, nr. 322, 21 ianuarie, p. 9. Idei preconcepute. Convorbiri literare, 67, nr. 1, ianuarie, p. 75—77 („Cronici, comentarii"). Misterul Iui Arthur Rimbaud şi alte mistere. Vremea, VII, nr. 325, 11 februarie, p. 7. Concerte. Vremea, VII, nr. 326, 18 februarie, p.4 (A.H.). Concerte. Vremea, VII, nr. 327, 25 februarie, p.4 (A.H.). Concerte. Vremea, VII, nr. 328, 4 martie, p.4 (A.H.). Confidenţe preliminare. Azi, III, nr.2, februarie-martie-aprilie, p. 1037—1039. Perspective franceze. Racin e-P roust. Vremea, VII, nr. 328, 4 martie, p.6. Concerte. Vremea, VII, nr. 328, 4 martie, p.4 (A.H.). Concerte. Vremea, VII, nr. 329, 11 martie, p.4 (A.H.). Concerte. Vremea, VII, nr. 330, 18 martie, p.4 (A.H.). Perspective franceze. Nedumeriri cu prilejul „Mizantropului". Vremea, VII, nr. 330, 18 martie, p.7. Muzica. Vremea, VII, nr. 331, 25 martie, p.9 (A.H.). Mici aventuri în Paris. Vremea, VII, nr. 332, Paşti, p. 22. Călătorii în Franţa. Vremea, VII, nr. 335, 29 aprilie, p.9. Spre Luxor. Vremea, VII, nr. 337, 13 mai, p. 13. Perspective franceze. Din dificultăţile poeziei lui Paul Vaiery. Jules Romains. Vremea, VII, nr. 339, 27 mai, p. 4. Ioana („fragment din romanul cu acelaşi titlu"). Reporter, II, nr. 24, :io mai, p. 4. Oameni feluriţi. Actul I. Azi, III, nr. 3, mai, p. 1130-1153. Cărţi excepţionale. Reporter, II, nr. 25, 6 iunie, p.2. C u x o r. Vremea, VII, nr. 341, 10 iunie, p.9. Interviu expres cu Anton Holba n. Reporter, II, nr. 26, l.'l iunie, p.2. D-l d r. C. A n g e 1 e s c u. Vremea, VII, nr. 342, 17 iunie, p.3. I.ouis Barthou. Vremea, VII, nr. 343, 24 iunie, p.3. Cărţi excepţionale. Reporter, II, iunie, p.2. A murit Smirnova! Vremea, VII, nr. 346, 15 iulie, p. 9. Feţele ţării, la un bacalaureat. Vremea, VII, nr. 347, J'J Iulie, p.3. Mări... Vremea, VII, nr. 348, 29 iulie, p. 3. Perspective franceze. Vremea, VII, nr. 349, 5 august, p.7. 541 în Alpii Francezi. Vremea, VII, nr. 351, 19 august, p. 9. Perspective franceze. Vremea, VII, nr. 356, 23 septembrie, p. 8. D e s i r 6 e. Vremea, VII, nr. 357, 30 septembrie, p.8. O ci e s a. Vremea, VII, nr. 358, 7 octombrie, p.5. 0 intî mpla re explici n d un procedeu clasic. Vremea, VII, nr. 359, 14 octombrie, p. 6. Carnet francez. Vremea, VII, nr. 360, 21 octombrie, p. 6. De ce revizuirea n-ar avea sens? Vremea, VII, nr. 3C2, 4 noiembrie, p. 2. Memoriile reginei Mari a. Anatole France. Nti-vel işti şi romancieri. Vremea, VII, nr. 362, 4 noiembrie, p. (> („Fapte şi idei“) (A.H.). Arta şi morala. Vremea, VII, nr. 363, 11 noiembrie, p. 8. Ion G h. Duca. Cuvintul liber, nr. 3, 24 noiembrie, p. 9. Oameni excepţionali. Vremea, VII, nr. 365, 25 noiembrie, p. 8. 1 o a n a. Familia, Oradea, seria a IlI-a, I, nr. 7, noiembrie) p. 23 — 26. Bunica se pregăteşte să moară. Revista Fundaţiilor regale, I, nr. 11, noiembrie, p. 259 — 280. Viky („fragment din romanul Ioana"). Azi, III, nr. 5, noiembrie, p. 1290-1294. Ioana („fragment"). Litere, II, nr. 15, 1 decembrie, p. 3. P u i u. Vremea, VI, nr. 316, 3 decembrie, p. 6. D"ă n t z i g. Vremea, VII, nr. 367, 9 decembrie, p. 5. Romancierii, critici de artă. Viaţa literară, IX, nr. 164, 1 — 15 decembrie, p. 1. D-l Anton Hol ban despre romanul d-s a 1 e „Ioana". Abe, I, nr. 49, 29 decembrie, p. 6. Carnet francez. Vremea, VII, nr. 368, 25 decembrie, p. 26. 1935 Arta română bisericească. Vremea, VIII, nr. 369, Anul nou, p. 4. Amintiri de la Biblioteca Naţională. Vremea, VIII, nr. 370, 6 ianuarie, p. 11. Candidaturi la Academia Franceză. După moartea lui Lanson. A copia. Vremea, VIII, nr. 372, 20 ianuarie, p. 5 („Fapte şi idei") (A.H.). Premiul Goncourt. Proust. Vremea, VIII, nr. 374, 3 februarie, p. 5. („Fapte şi idei") (A.H.). 542 Melancolii de S f. Dumitru. Vremea, VIII, nr. 375, 10 februarie, p. 4. Nuvela. C 1 a u d e Farrere. Vremea, VIII, nr. 375, 10 februarie, p. 6 („Fapte şi idei“) (A.H.). Anton Holban răspunde Ia ancheta: despre editorii noştri. Reporter, nr. 59, 21 februarie. Caracteristica timpului actual. Teatrul francez de acum. Vremea, VIII, nr. 377, 24 februarie, p. 8 („Fapte şi Idei “) (A.H.). Experienţă şi literatură. Vremea, VIII, nr. 377, 24 februarie, p. 11. P a s t i a, Ana şi Voicr. Critica, I, nr. 4, 2 martie, p. 3. Comicul şi tragicul. Vremea, VIII, nr. 378, 3 martie, p.6 („Fapte şi idei") (A.H.). Elevii români şi elevii francezi. Vremea, VIII, nr. 379, 10 martie, p. 9 („Curier francez"). Climat s. Plagiate. Scrisorile lui Napoleon. Shakespeare şi lord D e r b y. Vremea, VIII, nr. 380, 17 martie, p. 6 („Fapte şi idei") (A.H.). Se discută. A n d r 6 Billy. La Academia Franceză. Un spirit. Vremea, VIII, nr. 381, 24 martie, p. 6 („Fapte şi idei") (A.H.). Victor Hugo. Vremea, VIII, nr. 381, 24 martie, p. 7. Alexander Moissi. Vremea, VIII, nr. 382, 31 martie, p. 11. Un pictor nou. Caligrafii celebre. Romane de «faceri. Vremea, VIII, nr. 383, 7 aprilie, p.6 („Fapte şi idei") (A.H.). Feţe de oameni. Cuvlntul liber, II, nr. 23, 13 aprilie, p. 9. S.S.R., premiul naţional. Scandal in jurul unei sculpturi. Corneliu Vanderbilt j r. Alegeri la Academie. Bădier şi alegerea sa la Academie. Scriitori <■ c 1 e b r i la Academie. Vremea, VIII, nr. 384, 14 aprilie, p. 6 („Fapte şl idei") (A.H.). Interpretări false. Vremea, VIII, nr. 384, 14 aprilie, p. 9 („Carnet francez"). A1 e x. F i s c h e r. R o s n y-a î n e. Vremea, VIII, nr. 385, Paşti, p. 17 („Fapte şi idei") (A.H.). O călătorie în Palestina. Vremea, nr. 385, Paşti, p. 21. Călătorii. Reporter, III, nr. 66 — 68, 25 aprilie, p. 15. Ioana („fragment inedit"). Păminlul, Călăraşi, IV, nr. 98 — 100, 1H aprilie, p.3. 543 S-au sărbătorit. Clasicul german. Vremea, VIII, nr. 386, 5 mai, p. 6 („Fapte şi idei) (A.H.). Anton Holban despre „Ce înseamnă săptămîna cărţii pentru cultura românească?" Reporter, III, nr. 69, 9 mai, p. 4. Nuntă princiară. Vremea, VIII, nr. 388, 19 mai, p. 8. Istanbul, imagine superbă şi tulbure, Vremea, VIII, nr. 389, 26 mai, p. 10. Concordanţa între fizicul şi opera unui autor. Vremea, VIII, nr. 390, 2 iunie, p. 6 („Fapte şi idei") (A.H.). Cincizeci de ani de la moartea lui Victor Hugo. Vremea, VIII, nr. 390, 2 iunie, p. 7. M o i s s i, subiect inepuizabil. Un pictor necunoscut. Victor Hngo, cu prilejul sărbătoririi. „A m b i-g e n“. Vremea, VIII, nr. 391, 9 iunie, p. 6 („Fapte şi idei“) (A.H.). La Bruybre şi Paul Valery. Spirit critic. Şi printre contemporanii de la noi. Vremea, VIII, nr. 392, 16 iunie, p. 6 („Fapte şi idei") (A.H.). Călătoriile lui Casanova. Vremea, VIII, nr. 392, 16 iunie, p. 8. „Mythologie generale". Vremea, VIII, nr. 393, 23 iunie, p.5 („Fapte şi idei") (A.H.). Adnotări la „Dieu est-il francai s?“ de F. Sie-b u r g. Vremea, VIII, nr. 393, 23 iunie, p. 8 („Carnet francez"). „Logodnicul" deH. Papada t-B e n g e s c u. Azi, IV, nr. 3, iunie, p. 1747—1748 („Cronica literară"). Stendhal şi Paul Hazard. Vremea, VIII, nr. 395, 7 iulie, p. 6 („Fapte şi idei") (A.H.). Nostalgii. Vremea, VIII, nr. 397, 21 iulie, p. 9. Ca să pui în valoare o operă literară. 14 iulie. Bucureşti şi Paul Mor and. Vremea, VIII, nr. 397, 21 iulie, p. 11 („Fapte şi idei") (A.H.). Slăbiciuni pentru Franţa. Vremea, VIII, nr. 398, 28 iulie, p. 6. Citroen. A n d r 6 S u a r e s. Albert Tonchard. Maxim Gorki. Franchet d’E s p e r e y. Vremea, VIII, nr. 399, 4 august, p. 8 („Fapte şi idei") (A.H.). Boger Vercel şi românii. Balzacşi transformările Parisului. Louis Bartliou, bibliofil... Moartea lui Alfred Dreyfus, Vremea, VIII, nr. 401, 18 august, p. 9 („Fapte şi idei") (A.H.). 544 Dreyfus şiProust. Blaise Cendrars. Vremea, VIII, nr. 403, 1 septembrie,p. 10 („Fapte şi idei“) (A.H.). l’roust şi Dreyfus. Vremea, VIII, nr. 406, 22 septembrie, p. 9 („Carnet francez"). Montaigne printre moderni. Montaigne bolnav. Un roman finlandez. Vremea, VIII, nr. 407, 29 septembrie, p. 6 (a Pap te şi idei “) (A. H.). Giraudoux şi Bataille. Prefeţele. Vremea, VIII, nr. 408, (S octombrie, p. 6 („Fapte şi idei“) (A.H.). Romanul şi nuvela. Vremea, VIII, nr. 408, 6 octombrie, p.7. Transformări. Dicţionarul Academiei. Vremea,VIII, nr. 409, 13 octombrie, p.6 („Fapte şi idei“) (A.H.). Italia şi Liga Naţiunilor. Vremea, VIII, nr. 412, 3 noiembrie, p. 8. O călătorie in Palestina. Revista vremii, Galaţi, II, nr. 1 — 2, 10 noiembrie, p. 9 — 10. Lacrimi literare. Cuvinte româneşti şi cuvinte r r a n c e z e. Vremea, VIII, nr. 413, 10 noiembrie, p. 4 („Fapte şi idei“) (A.H.). Un amănunt minunat în Pronst. Vremea, VIII, nr. 414, 17 noiembrie, p. 4 („Fapte şi idei") (A.H.). Anatole de Monzie. Vremea, VIII, nr. 415, 24 noiembrie, p. 4 („Fapte şi idei“) (A.H.). Marcel Pro u st între alţi scriitori. Vremea, VIII, nr. 415, 24 noiembrie, p.9. Există o situaţie. Dar Franţois e... Vremea, VIII, nr. 416, 1 decembrie, p.8 („Vitrina") (A.H.). Culoarea părului la cîţiva oameni celebri. Vremea, VIII, nr. 417, 8 decembrie, p. 4 („Vitrina") (A.H.). Colecţionarul de sunete. Vremea, VIII, nr. 417, 8 decembrie, p. 8. Asemănări („din voi. Marcel Protest, care va apare în curînd"). Pasărea albastră, I, nr. 4, 25 decembrie, p. 1. Ioana („fragment inedit din romanul cu acelaşi nume"). Pămintul, Călăraşi, IV, nr. 117—120, 25 decembrie, p. 5. 1936 Cu Dania la telefon. Revista Fundaţiilor regale, III, nr. 1, ianuarie, p. 37 — 46. 545 Pictori cu talent. Orchestra C. F. R. Vremea, IX, nr. 421, 19 ianuarie, p. 10 („Fapte şi idei“) (A.H.). Marcel Proust după prima lectură. Al’ombre des jeunes filles en fleurs, I— II. Vremea, IX, nr. 423, 2 februarie, p. 8. Jacques Bainville. Pierre de Nolhac. Principesa de Wied. Vremea, IX, nr. 425, 16 februarie, p. 5 („Fapte şi idei“) (A.I I.). Iulia HIşdeu. Vremea, IX, nr. 428, 8 martie, p. 5. Sărbătorirea lui Heine. Pictorul Ciucurencu. Henri Catarg i. G. Naum. Vremea, IX, nr. 429, 15 martie, p. 11 („Curier”). Marcel Proust interpretat de A n d r 6 Maurois. Vremea, IX, nr. 431, 29 martie, p. 11 („Cartea”). Marcel Proust. Azi, V, nr. 22, martie-aprilie, p. 2066 — 2087; nr. 23, mai-iunie, p. 2153—2164; nr. 24, iulie-august-septembrie, p. 2253 — 2262; nr. 25, octombrie-noiembrie, p. 2314 — 2332. Cronica plastică. Vremea, IX, nr. 432, Paşti, p. 26. Plastica. Vremea, IX, nr. 434, 24 aprilie, p. 9. ' Vlaicu Birna. Vremea, IX, nr. 437, 17 mai, p. 5 („Fapte şi idei”) (A.H.). Plastica. Vremea, IX, nr. 437, 17 mai, p. 5. Anton Holban despre Marcel Proust. Facla, nr. 1594, 24 mai, p. 2. Preliminarii. „Hilda” de Ury Benador. Viaţa literarii, XJ, nr. 7, mai, p. 3 („Cronica literară”). Marcel Proust: Moartea lui Bergotte. Floarea de foc, III, nr. 10, 11 iunie, p. 2. Oameni insensibili In faţa bolii şi a morţii („fragment din studiul Marcel Proust"). Floarea de foc, III, nr. 22, 2 iulie, p. 1, 2. Premiul Baudelaire. în jurul generaţiei. Vremea, IX, nr. 444, 5 iulie, p. 10 („Fapte şi idei”) (A.H.). Viaţa în Fălticeni. Curentul fălticenean, Fălticeni, VI, nr. 18—19, 25 iulie, p. 1. Portretul unui pictor tînăr. Vremea, IX, nr. 457, 4 octombrie, p. 8 („în loc de cronică plastică”). Plastica. Vremea, IX, nr. 460, 25 octombrie, p. 8. Dan Botta, F. Adere a, Lucia Demetrius. Viaţa Iile rară, XI, nr. 8, 15 — 30 octombrie, p. 3 („Cronica literară”). Dificultatea în literatură. în marginea iul Mircea Eliade. Traducerile. Viaţa literară, XI, nr. 9, 15 — 30 decembrie, p. 3. 546 b) Postume 1937 Două feţe ale aceluiaşi peisagiu. Vremea, X, nr. 472, 24 ianuarie, p. 4. Marcel Proust. Azi, VI, nr. 26, ianuarie, p. 2399—2414. Testament literar. Azi, VI, nr. 27, februarie-martie, p. 2455— 2463. 1947 [Scrisori către nr. 2, p. 45—46. Aurel George 1957 S t i n o]. Jurnalul literar, 1> Jocurile Daniei [fragmente]. Viaţa românească, nr. 1, ianuarie, 127-133. 1963 Jocurile Daniei [fragmente de roman]. Gazeta literară, X, nr. 462, 17 ianuarie, p. 4. Jocurile Daniei („fragmente dintr-un roman inedit"). Viaţa românească, XVI, nr. 6 — 7, iunie-iulie, p. 33 — 42. 1965 în marginea lui Proust. Secolul XX, nr. 4, p. 118—119. 1969 Jocurile Daniei [fragment]. Almanahul literar, p. 191 —192. Viaţa Fălticenilor [însemnări publicate postum de prof. I Argintescu]. Manuscriptum, II, nr. 3, p. 103 —109. 1972 Rătăciri [cu titlul dat de Nicolae Florescu: Divagafiuni]. Piesă Iul i un act, Manuscriptum, III, nr. 1, p. 81 — 95. (Scrisori către Aurel George Stino] [corespondenţă imliMculă de Gr. I], Convorbiri literare, nr. 4, 29 februarie, p.5. II. REFERINŢE CRITICE DESPRE VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LUI ANTON HOLBAN a) ÎN PERIODICE i: l.ovinescu: „Romanul lui Mir el." Gazeta literară, I, nr. 1, H liimmrie 1929. 547 O. Şuluţiu: „Romanul lui Mirel“. Uliima oră, I, nr. 121, 25 mai 1929. F. Aderca: „Romanul lui M i r e 1." Bilete de papagal, II, nr. 402, 2 iunie 1929. N. Crevedia: Anton Holban : „Romanul lui Mire 1“. Viaţa liierară, IV, nr. 111, iunie-septembrie 1929. Pompiliu Constantinescu: „R omanul lui M i r e 1“ de Anton Holban. Vitrina literară, I, nr. 1, 21 octombrie 1929. Const. Noica: Anul literar. Vremea, II, nr. 94, 25 decembrie 1929. Cotlaru Grig. Mich.: „Oameni I e 1 u r i ţ i“, 3 acte de Anton Holban. Moldova de Jos, Galaţi, II, 1929 — 1930, p. 25 — 26. Tudor Teodorescu-Branişte: „Oameni feluriţi" de A. Holban. Dimineaţa, XXXI, nr. 8293, 20 ianuarie 1930. Nicon: Nebuni feluriţi (Din fotoliul nr. 13). Rampa, nr. 3599, 20 ianuarie 1930. Ion Dimitrescu: Teatrul Naţional: „Oameni feluriţi", piesă în 3 acte de Anton Holban. Curentul, III, nr. 718, 20 ianuarie 1930. I. Val.: „Oameni feluriţi" de Anton Holban. Vremea, III, nr. 98, 23 ianuarie 1930. I. Floroiu: „Oameni feluriţi" de A, Holban. Universul literar, XLVI, nr. 7, 9 februarie 1930. Eugen Ionescu: „O moarte care nu dovedeşte nimic". ExcSkior, I, nr. 16, 21 martie 1931. Pompiliu Constantinescu Anton Holban: „O moarte care nu dovedeşte nimic" Vremea, IV, nr. 180, 29 martie 1931. E.J.: „O moarte care nu dovedeşte nimic". Rampa, XVI, nr. 3957, 31 martie 1931. Mihail Ilovici: „O moarte care nu dovedeşte nimic". Cristalul, Găeşti-Dîmboviţa, II, nr. 8—9, aprilie 1931. Gli. Preda: „O moarte care nu spune nimic", Viaţa literară, VI, nr. 135, 15 aprilie—15 mai 1931. I.D.G.: Anton Holban: „O moarte care nu dovedeşte nimic". Adevărul literar şi artistic, X, seria a Il-a, nr. 549, 14 iunie 1931. Mihail SebastianAnton Holban: „Parada dascălilor". România literară, I, nr. 5, 19 martie 1932. George Călinescu Anton Holban: „Parada dascălii or “. Adevărul literar şi artistic, X, nr. 589, 20 martie 1932. 548 Pompiliu Constantinescu: Anton Holban: «Parada dascâ-lilor“. Vremea, V, nr. 230, 20 martie 1932. Perpessicius: Anton Holban: „Parada dascălilor”. Cuvintul, VIII, nr. 2490, 27 martie 1932. Al. Robot: Anton Holban: „Parada dascălilo r“. Bobi, I, nr. 3, martie 1932. M. Sebastian: Psiholog şi portretist nu e totuna. România literară, I, nr. 12, 17 mai 1932. O. Şuluţiu: Anul literar trecut. România literară, nr. 47, 7 ianuarie 1933. Ieronim Şerbu: Anton Holban: „Ioana”. Viaţa literară, IX, nr. 166, 20 decembrie 1934 — 1 februarie 1935. Vladimir Streinu: Anton Holban: „Ioana”. Abc, II, nr. 57, 6 ianuarie 1935. M. Sebastian: Anton Holban: „Ioana”. Rampa, XVIII, nr. 5099, 11 ianuarie 1935. Cu d-1 Anton Holban despre „Ioana”, despre Proust, despre critici. Rampa, XVIII, nr. 5105, 18 ianuarie 1935. Pompiliu Constantinescu: Anton Holban: „Ioana”. Vremea, VIII, nr. 372, 20 ianuarie 1935. 0. Şuluţiu: Anton Holban: „Ioana”, Familia, Oradea, seria a IlI-a, I, nr. 9, ianuarie 1935. Petru Manoliu: „Ioana” de Anton Holban. Azi, IV, nr. 1, Ianuarie —aprilie 1935. G. Călinescu: Anton Holban: „Ioana”. Adevărul literar şi artistic, nr. 739, 3 februarie 1935. 1. Argintescu: Anton Holban: „Ioana”. Revista vremii, Galaţi, I, nr. 10—11, 10—25 februarie 1935. Pericle Martinescu: Anton Holban: „Ioana”. Reporter, III, nr. 58, 14 februarie 1935. 0. Şuluţiu: Premii literare. Familia, Oradea, II, nr. 2, nprilic-mai 1935. Tiberiu Iliescu: Anton Holban: „Ioan a”. Meridian, Craiova, ('.uleiul şase, 1935. N. Car.: D-1 Anton Holban scrie din imitaţie, din orgoliu, din răzbunare. Facla, XV, nr. 1311, 16 iunie 1935. Şerban Cioculescu: Aspecte epice contemporane. Anton 11 o I b a li: „Ioan a”. Revista Fundaţiilor regale, II, nr. 7, iulie 1935. 1. n colţ de stradă cu d-1 Anton Holban. Facla, '.VI, nr. 1526, 29 februarie 1936. 549 Moartea scriitorului Anton Holba n. Adevărul, LI, nr. 16250, 17 ianuarie 1937. Moartea lui Anton Holba n. Rampa, XX, nr. 5704, 18 ianuarie 1937. Şerban Cioculescu: Anton Holba n. Adevărul, LI, nr. 16253, 21 ianuarie 1937. G. Călinescu: Anton Holba n. Adevărul literar şi artistic, XVI, seria a Il-a, nr. 842, 24 ianuarie 1937. F. Aderca: Anton Holban şi muzica. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. H. Papadat-Bengescu: Anton Holban. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. N. Carandino: Cuvinte pentru Anton Holban. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. Ion Călugăru: Strigăt in veşnicie. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. Eugen Ionescu: Cuvinte pentru Anton Holban. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. E. Lovinescu: Sensul romanului „O moarte care nu dovedeşte nimic”. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. Camil Petrescu: Anton Holban. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. "iM. Sebastian: An t o n Holban şi literatura. Reporter, V, nr. 4, 24 ianuarie 1937. Pompiliu Constantinescu: Anton Holban. Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937. Lucia Demetrius: Cuvinte sărace despre Anton Holban. Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937. C. A. Donescu :Un răzvrătit. Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937. E. Lovinescu: Bietu Anton! Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937. Mircea Mateescu: Rin duri pentru Anton Holban. Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937. Aurel George Stino: La moartea lui Anton Holban. Gindul nostru, Fălticeni, IV, nr. 1, ianuarie 1937. L. Negru: A murit Anton Holban. Curentul fălticenean, Fălticeni, VII, nr. 4, 6 februarie 1937. 550 Barbu Creţeanu: Rînduri pentru Anton Holban (amintirile unui fost elev). Reporter, V, nr. 6, 7 februarie 1937. I. Yalerian: Acest număr fără Anton Holban. Viaţa literară, XI, nr. 10, 15—28 februarie 1937. V. I. Cataramă: Anton Holban. însemnări ieşene, II, voi. III, nr. 4, 15 februarie 1937. Luca Spivac: Pentru Anton Holban. Adevărul literar şi artistic, nr. 851, 28 martie 1937. Alexandru Assan: Anton Holban. Meridian, Craiova, Caietul 11, 1937. Tudor Arghezi: Moartea lui Şahi a, Gib Mihăcscu, Anton Holban. Bilete de papagal, I, nr. 9, 1937 — 1938. G. Călinescu: Anul literar 193 7. Adevărul literar şi artistic, nr. 1, 1938. F.A.: Anton Holban şi muzica. Vremea, nr. 520, 9 ianuarie 1938. Luca Spivac :Un an de la moartealui Anton Holban. Vremea, nr. 520, 9 ianuarie 1938. Cristofor I. Dancu: Tragedia unui scriitor. Vremea, nr. 522, 23 ianuarie 1938. Luca Burnuz: Destinul lui Anton Holban. Vremea, nr. t>22, 23 ianuarie 1938. Emil Gulian: Doi ani de la moartea lui Anton Holban. Universul literar, XLVII, nr. 3, 21 ianuarie 1939. Ion Argintescu: Anton Holban. Universul literar, XLVII, nr. 5, 4 februarie 1939. Mihail Iorgulescu: Anton Holban. Curentul — magazin literar, scria a Il-a, I, nr. 41, 14 ianuarie 1940. Aurel George Stino: Anton Holban. Curentul —magazin, literar, Neria a Il-a, III, nr. 107, 19 aprilie 1941. O. Şuluţiu: Anton Holban [studiu inedit]. Viaţa românească, X, 1 ianuarie 1957. 20 de ani de la moartea lui Anton Holban. Viaţa miiiâneascâ, X, nr. 1, ianuarie 1957. Ion Mihail: „Parada dascălilor" de Anton Holban, Scrisul bănăţean, Timişoara, IX, nr. 8, august 1958. N.Z.: Anton Holban: „Parada dascălilor". Viaţa itiinihiească, XII, nr. 1, ianuarie 1959. Elena Savu: Anton Holban. Gazeta literară, nr. 462, 17 ianuarie i im:). 551 Elena Savu: Anton H o 1 b a n, Viata românească, nr. 3, martie 1963. Elena Savu: Problematică şi tipologie în opera lui Anton Holban. Limbă şi literatură, voi. VIII, Bucureşti, 1964. Elena Savu .-Anton Holban sau lectura afectivă. Secolul XX, nr. 4, 1965. Mircea Filip: Anton Holban (comemorări). Zori noi, Suceava, nr. 5630, 20 ianuarie 1966. Paul Georgescu: Pasiunea analizei. Contemporanul, nr. 34, 26 august 1966. Elena Savu: însemnări despre teatrul lui Anton Holban. Cronica, Iaşi, nr. 40, 12 noiembrie 1966. Aurel George Stino :B0 de ani de la moartea lui Anton Holban. Amintiri. Zori noi, Suceava, nr. 5943, 22 ianuarie 1967. Elena Savu: Echos proustiens. Revue roumaine, nr. 1, 1967. D. D. Şoitu: Anton Holban, profesor la Galaţi. Ateneu, Bacău, nr. 2, 1968. Aurel Dragoş Munteanu: Motive existenţiale ţn opera lui Anton Holban. Viaţa românească, nr. 4, aprilie 1968. Elena Savu: „Jocurile Danie i“. Almanahul literar, 1969. Adriana Iliescu: Gamil Petrescu şi Anton Holban, literatura ca experienţă. Viaţa românească, nr. 6, iunie 1970. G. Gheorghiţă: Anton Holban, romancier. Ramuri, Cra-iova, nr. 7, 15 iulie 1970. AI. Piru: Reeditarea lui Anton Holban. România literară, nr. 33, 13 august 1970. Sanda Radian: Anton Holban: „O pere “, I. Viaţa românească, nr. 2, februarie 1971. Alecu Viorel: Anton Holban şi Marcel Proust. Ramuri, nr. 6, 15 iunie 1971. Al. Gălinescu: Anton Holban, eseist. Convorbiri literare, nr. 10, octombrie 1971. Nicolae Florescu: Povestea unui roman... (in loc de notă asupra ediţiei) la voi. Jocurile Daniei, Editura Cartea românească, 1971. Al. Gălinescu: Complexul lucidităţii. Cronica, nr. 47, 20 noiembrie 1971. Nicolae Manolescu: Anton Holban: „Jocurile Daniei". Contemporanul, nr. 48, 26 noiembrie 1971. Al. Piru: Un roman postum de Anton Holban. România literară, nr. 49, 2 decembrie 1971. 552 Ion Vlad: Valoarea discursului analitic. Anton Holban: „Jocurile Daniei". Tribuna, Cluj, nr. 50, 16 decembrie 1971. Liviu Leonte: Anton Holban: „Jocurile Daniei". Cronica, nr. 52, 25 decembrie 1971. Geo Şerban: Ultimul roman al lui Anton Holban. Steaua, nr. 1, 1 — 15 ianuarie 1972. I. Negoiţescu: Anton Holban (fragment), capitolul 26 din Istoria literaturii române. Argeş , nr. 1, ianuarie 1972. Nicolae Florescu: „R ătăcirile" teatrale ale lui Anton Holban. Manuscriptum, III, nr. 1, 1972. Lucian Raicu: Anton Holban: „Jocurile Daniei". Flacăra,^pr. 870, 5 februarie 1972. Elena Beram: Anton Holban. Ramuri, nr. 2, 15 februarie 1972. Nicolae Florescu: H o 1 b a n sau refuzul copilăriei. Convorbiri literare, nr. 4, 29 februarie 1972. Alexandra Indrieş: Anton Holban: „Jocurile Daniei". Orizont, nr. 2, februarie 1972. George Pruteanu: Anton Holban. Convorbiri literare, nr. 5, 15 martie 1972. Al. Călinescu: Mitologii romaneşti. Cronica, nr. 12, 24 martie 1972. Alexandru George: Epilog la Anton Holban. Viaţa românească, nr. 3, martie 1972. Liviu Petrescu: Un roman postum. Ateneu, nr. 3, martie 1972 Nae Antonescu: Anton Holban: „Jocurile Daniei". Familia, nr. 3, martie 1972. Al. Călinescu: Anton Holban, mecanismul „dublei lucidităţi". Luceafărul, nr. 23, 3 iunie 1972. Nicolae Florescu: O posibilă semnificaţie a „Jocurilor Daniei". Astra, Braşov, nr. 7, iulie 1972. Al. Călinescu: „Jocurile Daniei" şi complexele lui S a n d u. România literară, nr. 33, 10 august 1972. Al. Piru: Anton Holban, dramaturg. România literară, nr. 37, 7 septembrie 1972. Margareta Feraru: Anton Holban: „Opere", II. Viaţai românească, nr. 9, septembrie 1972. Nicolae Florescu: Anton Holban sau prelungirea exis-I r ii | ci in operă. Manuscriptum, III, nr. 4, 1972. 553 Marcel Petrişor: Alexandru Călinescu: „Anton Holban". Viaţa românească, nr. 5, mai 1973. Ion Argintescu: Din secretele Daniei. Luceafărul, XVI, nr. 27, 7 iulie 1973. Nicolae Florescu: Anton Holban. Memoria peliculei. Manuscriptum, V, nr. 1, 1974. Perpessicius: Anton H o 1 b a n: „Ioana" (emisiune radiofonică din 13 februarie 1935). Manuscriptum, V, nr. 4, 1974. b) ÎN VOLUME E. Lovinescu: Trei măşti funerare: 1) Cincinat Pavelescu; 2) Petre Sturdza; 3) Anton Holban, in Memorii, III (Portrete şi scene din viaţa literară). Editura Adevărul, f.a., p. 57-62. E. Lovinescu: Istoria literaturii române contemporane, 1900—1937. Editura librăriei Socec & Co., p. 298—300. Perpessicius: Anton Holba n: „O moarte care nu dovedeşte nimic'; „Parada dascălilor", in Menţiuni critice, voi. 4, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1938, p. 55 — 58; 307-311. Paul Georgescu: Un analist, prefaţă la voi. Parada dascălilor. Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958. Nicolae Manolescu: Lecturi infidele. Editura pentru literatură, *066, p. 147 —168. G. Călinescu: Profiluri: Anton Holban; Anton Holbau: „Ioana", în voi. U 1 y s s e. Editura pentru literatură, 1967, p. 73-74; 219-222. Ov. S. Crohmălniceanu: Literatura română între cele două războaie mondiale. Editura pentru literatură, 1967. Vladimir Streinu: Anton Holban: „Ioana"; Necrolog, în voi. Pagini de critică literară, II. Editura pentru literatură, 1968, p. 257-260; 260-262. Ury Benador: Final, în voi. Final grotesc şi Subiect banal, romane; Final şi Appasionata, nuvele. Editura pentru literatură, 1968, p. 299 — 307. Pompiliu Constantinescu: Anton Holban: „Romanul lui M i r e 1“; „O moarte care nu dovedeşte nimic"; „Parada dascălilor"; „Ioana"; Anton Holban, în voi. Scrieri, 3, Editura pentru literatură, 1960, p. 162 — 177. 554 Ţ Elena Beram: A n t o n Holban —prozator analist, studiu introductiv la voi. de O p e r e, I. Editura Minerva, 1970, p. VII— LXXXIX. Elena Beram: Prefaţă la voi. Bunica se pregăteşte să m o a r ă Schiţe, 1932—1947. Editura Minerva, 1972, p. 284 — 286; nuvele, note de călătorie. Editura Minerva, 1971, p. V—XLI. Şerban Cioculescu: Anton Holban: „Ioana“; Anton Holban, în voi. Aspecte literare contemporane, 350-353. Al. Piru: Holbaniana, în voi. Varia, Editura Eminescu, 1972, p. 396-401. Mihail Sebastian: Anton Holban: „Ioan a“, în voi. Eseuri, cronici, memorial, Editura Minerva, 1972, p. 306—310. Al. Călinescu: Anton Holban, complexul lucidităţii. Editura Albatros, 1972, 179 p. Aurel George Stino: Anton Holban, în voi. Grădina liniştii, 1974, p. 31—57; 140—144. i i, * INDICE DE NUME A Aburel, G. - I: 433 Achron, Isidor — III: 396 Aderca, Felix — I: VII — IX, XXIII, XXIV, XXXI, 409, 424, 428, 433; II: 583, 613; III: 25, 26, 31, 177, 180, 245, 246-248, 294-297, 481, 483, 498, 503, 513 Alain-Fournier (Henri Alain Four-nier) - I: LXXII; II: 306, 591; III: 228, 297 Albane (Francesco Albani) — III: 307 Albâniz, Isaac — II: 350, 609 Alb6res, Rene Marill — I: XIV Alecsandri, Vasile — I: 220; III: 115, 264, 449, 475, 510 Alessandrescu, Alfred — I: XXXVII; III: 371, 372, 376, 390, 391, 399, 400, 403, 425, 516 Alrxandrescu, Grigore — III: 448, 510 Alexandru cel Bun — II: 598, 599; III: 303, 315 Alexandru Macedon — II: 584 Alexandru Lăpuşneanu — III: 16 Algarotti, Francesco — III: 273 Allais, Alphonse — III: 475 Aman, Theodor — III: 502 Amiel, Henri Frederic — I: XXX, 421, 422; III: 62 Anacreon — III: 229 Andreescu, Ion — III: 357 Andrieux, Louis —II: 531, 623 Anestin, Ion — III: 513 Anestin, Victor — II: 611 Angelescu, Constantin — III: 304, 447, 504 Angelico da Fiesole (Fra Angelico) - III: 306 Anthiome, Eugene — 1: 411 Antoine, Andre — II: 531, 623 Antonello da Messina — III: 307 Arbore, Nina — III: 326, 508 Archip, Ticu - I: VIII; III: 228, 437, 496 Ardei, Henri - III: 440 Arghezi, Tudor - I: XX, XXXI, 220; II: 17, 288; III: 245, 295 Argintescu, Ion — I: XLIX, LVII, 414, 433, 465; II: 576, 557 577, 579-582, 589, 594, 596; III-. 296, 377, 487, 513, 517 Argintescu-Amza, Nicolae — III: 517 Ariosto, Ludovico — III: 213 Aristotel — III: 253, 295 Arnold, Max — III: 358 Arrau, Claudio — III: 379—380, 383-386, 401, 414, 517, 518 Arvers, Alexis-Felix — 1: 121, 428 Asachi, Gheorghe — III: 303 Aubert, Jacques — II: 532, 623 Aubert, Louis — III: 399, 521 Aubry, Octave — III: 240, 498 Augier, Emile — III: 111, 189, 267, 341, 416, 508 Averescu, Alexandru — III: 521 Ayrault, Roger — III: 263 B Bach, Johann Sebastian — I: LXXXII, 329; II: 45, 233, 234, 548; III: 56, 147, 360, 369-371, 373, 387, 399, 405, 408, 410, 418, 421, 515 Backhaus, Wilhelm — III: 375, 388, 516 Bacovia, George - I: XXXI; III: 245 Baldensperger, Fernand — III: 229, 457, 497, 501 Balş, Gheorghe - I: XXXV; III: 301-302, 316, 320, 321, 328, 335, 342-346, 348, 350, 503, 504, 510, 511 Baltazar, Camil — III: 39, 166, 167, 177, 237 Balzac, Honore de — I: XXIII, XXIV, XXVIII, XXX, XXXVIII, 437; II: 12, 13, 505, 611, 612; III: 13, 37, 92, 94, 96, 103, 105, 116, 189, 206, 248, 252, 254, 260, 268, 279, 280, 298, 497 Barbey, Theophile — III: 203, 204 Barbey d’Aurevilly, Jules — I: XVIII; II: 495, 498, 499, 503 — 507, 511, 515, 571, 617; III: 202-209, 458, 495 Barbu, Ion (Dan Barbilian) — I: VIII, XXXI, 220; III: 233, 295, 493 Barbu, Tina — III: 227 Barbu Lăutarul — III: 378 Barbusse, Henri — III: 223, 253 Baring, Maurice — III; 35, 79, 223 Barres, Maurice — III: 72, 125, 219 Barthes, Roland — II: 576 Barthou, Jean Louis—/; XIX; III : 398, 412, 445 - 447, 521, 527 Bartok, B61a — I: 412; III: 396 Basarab, Elena — III: 381 Bassano (Jacopo da Ponte) — III: 310 Bataille, Henry — I: XLII, 299, 474; II: 534, 613; III: 17, 265, 281-282, 451, 460, 501, 502 Baudelaire, Charles — I: XX; III: 25, 180, 206, 240, 243, 491, 498 Baumann Rădulescu — III: 381, 385, 387, 404, 418 Băjenaru, Dna —III: 358 Bălăceanu, Barbu — III: 332 Bălţatu, Adam — III: 358 Bănescu, Nicolae — III: 320, 507 Beaumarchais, Pierre Augustin Caron de — III: 462 Becque, Henry — II: 531, 623 558 Beethoven, Ludwig van — I: LI, LXVII, LXXX, LXXXII, 28-31, 121, 238, 239, 242 -244, 444, 451, 453; II: 29, 197, 225, 233, 234, 247, 256, 350, 530, 590; III: 35, 64, 147, 168, 197, 213, 226, 360, 370, 371, 373, 374 - 375, 376, 379, 380, 383-385, 387, 388 - 389, 393, 398, 400 - 404, 411-414, 415, 418, 419 - 422, 423, 424, 426, 514, 523, 524 Bell, Mărie — III: 411 Beller, Lucie — III: 321 Bellessort, Andr6 — III: 417, 444, 524 Benador, Ury - I: XXXI, LXIV; III: 292-294, 486, 503 Bergner, Elisabeth — II: 167, 539, 592, 593; III: 136, 466 Bergson, Henri — I: X B6riot, Charles-Auguste de — I: 411 Berlioz, Hector — III: 216, 393, 400, 402, 415, 514 Bernard, Jean-Jacques — III: 417, 524 Bernard, Tristan (Paul) — II; 528, 622; III: 78, 443, 524 Bernhardt, Sarah — III: 68, 118 Bernstein, Henry — 1: 447; III: 282, 460 Bertini, Francesca (Elena Vitiello) — I: 467, 559, 624 Bibescu, Anton — II: 614 Bibescu, Gheorghe — III: 215, 331 Biju, Leon — III: 358 Bilţiu-Dăncuş, Traian — III: 358 Bizet, Georges — 1: 239, 336, 345, 520 Bîrna, Vlaicu — III: 292, 502 Blaga, Lucian — III: 438 Blanche, Jacques-Emile — III: 66, 484 Blum, Leon — III: 216, 496 Bobescu, Constantin — III: 383 — 386, 518 Bobescu, Lola — III: 514 Bogdan cel Orb — III: 347 Bogdan-Duică, Gheorghe — III: 308, 505 Boileau-Despreaux, Nicolas — I: XIX, XXI; II: 14, 602; III: 245, 250, 264, 277, 295, 525, 527, 528 Bolintineanu, Dimitrie — II: 288 Bonciu, H. - //: 17, 581 Bordeaux,Henry—II: 506; III: 442 Bossuet, Jacques Benigne — I: XXI, LXXVIII; II: 119, 221, 239, 602; III: 244, 435, 465 Botez, Demostene — III: 523 Botez, Marcel — III; 362 Botta, Dan-/: XXIII, XXXI; III: 197-199, 209, 294-297, 415, 437, 493, 503 Botticelli, Sandro — I: 18; III: 64, 81, 306 Boucher, Franţois — III: 324 Bourdet, Edouard — III: 459 Bourget, Paul — II: 506; III: 208 Boyer, Charles — II: 75, 76 Brahms, Johannes — I: LXXXII, 263, 283, 474; II: 11, 24, 25, 233, 336, 350, 622; III: 216, 360, 373, 386, 387, 389, 391, 393-394, 400, 401, 404, 415, 418, 520 Brateş-Pillat, Maria — III: 327 Brauner, Harri — III: 381, 382, 517 Brăescu, Gheorghe — I: VIII, 442; III: 77, 169, 175-176, 490 559 Brăiloiu, Constantin — III: 374, 382, 384, 391, 516 Brătianu, Constantin I. C. — III: 452 Brătianu, Gheorghe — III: 322, 507 Brătianu, Ion I. C. — I: 243; III: 452 Brătianu, Vintilă I. C. — III: 452 Brâncoveanu, Constantin — III: 330, 331, 507, 508, 512 Brehier, Louis —III: 320, 328, 507, 508 Bremond, Henri — III: 93, 232, 283, 497 Breslaşu, Marcel (Marcel Bresliska) — I: XXII, 517; III: 377-378, 517 Breton, Andre — III: 229 Breuil, Henri — III: 305, 319, 505 Briand, Aristide — 7: 217, 445; III: 445 Bruch, Max - III: 427, 526 Bruckner, Anton — II: 590; 777:-392 Brummel, George Bryan — II: 505, 617 Brunetiere, Ferdinand — 7: 424 Budai-Deleanu, Ioan — III; 179 Bulat, Toma G. — III: 329 Bulfinski, Romald — II: 610 Bulîghin Grossman, Nadya — III: 326 Bulow, Hans Guido von — III: 414, 523 Buloz, Franţois — III: 240 Bunin, Ivan Alekseevici — III: 279 Burmester, Willy — III: 387 Byron, George Gordon, lord — II: 505; III: 203, 207, 209, 525 C Caffieri, Jean- Jacques — III: 323 Caillaux, Joseph — III: 72, 484 Camus, Albert — II: 575 Cancel, Petru — III: 507 Cantacuzino, Gheorghe Mathei — III: 344 Cantacuzino, Ioan — III: 197, 226, 442, 493 Cantacuzino, Ion I. — III: 201,233, 263 Cantacuzino, Şerban — III: 303, 330 Capsali, Floria — III: 399, 400, 407, 521 Capus, Alfred - III: 444, 527 Caragea, Boris — 7: XXXVI; III: 362, 363 Caragiale, Ion Luca — I; XXX, XXXI, 442, 443; II: 15; III: 169, 181-190, 230, 236, 355, 438, 449, 491, 492, 527 Caragiale, Matei Ion — I: XX, XXXI Caravaggio (Michelangelo Merisi da) - III: 307 Cardaş, Gheorghe — III: 177 Carol I, rege al României — III: 454, 455 Carol al XlI-lea, rege al Suediei — III: 331 Carracci, Annibale — III: 307 Casals, Pablo - II: 527, 592; III : 419 Casanova de Seingalt, Jean-Jacques - III: 221, 222, 267 -274 Castagno, Andrea del — III: 306 Castaldi, Alfons — III: 396, 520 Castelnuovo-Tedesco, Mario — III: 410, 523 560 Catargi, Henri — III: 353, 358, 512 Cato cel Bătrîn (Marcus Porcius Cato) - III: 337 Caudella, Eduard — III: 518 Călinescu, George — I: VIII, XI. XII, XIII, XV, XIX, XXIV, XXV, XLVIII, LII, LIII, LVIII, LXI, LXX, 441, 442, 469; II: 607; III: 490 Ceaikovski, Piotr Ilici — III: 400, 425 Cehov, Anton Pavlovici — 1: 446 Celine, Louis-Ferdinand (Louis Ferdinand Destouches) — III: 222-225 Cerepnin, Kikolai Nikolaievici — II: 529, 622 Cerkez, Gr. - III: 321, 507 Cerna, Panait — III: 490 Cezanne, Paul — 1: 446 Chabrier, Emmanuel — III: 521 Chamard, Henri - III: 229, 497 Chamberlain, Neville — III: 453 Chaminade, Câcile — III: 389, 519 Champmeslă, Mărie Desmares —II: 212, 601; III: 255 Chaplin, Charlie — I: 218; II: 14; III: 355, 463 Chardin, Jean-Baptiste Simeon — III: 324 Chardonne, Jacques (Jacques Bou-telleau) -I: 426; III: 62, 483 Charlety, Sebastien — III: 441 Charpentier, Gustave — III: 399, 521 Chateaubriand, Franşois Ren6 de — I: 433; II: 211, 505, 551; III: 192, 196, 203, 219, 229, 267 Chaumeix, Andre — III: 215 Chausson, Ernest — I: LXXI; II: 218, 602; III: 390 Chebap, Nadia — III: 390 Chesterton, Gilbert Iveith — III: 351, 512 Chirescu, Ion: III: 392, 404, 411, 418, 523 Chopin, Frederic — I: LXXX, 30; II: 97, 234, 590; III: 147, 379, 383, 384, 390, 393, 399, 414, 415, 418 Cimabue (Cenni di Pepo) — III: 306 Cioculescu, Şerban — I: LXII, 468; II: 13; III: 196, 440, 482, 492, 497, 513 Ciomac, Emanoil — III: 147, 370, 371, 378, 379, 384, 385, 387, 391, 395, 404, 515 Cionga, Aurelia — III: 415 Ciopraga, Constantin — III: 482 Ciprian, Gheorghe — II: 610 Ciucurencu, Alexandru — III: 353, 354, 512 Ciurdea Steurer, Maria — III: 327 Ciurea, Vasile — II: 599; III: 304, 477, 504 Claudel, Paul-/: 218; III: 78, 228, 232, 253, 443, 485, 492, 497 Clemenceau, Georges Benjamin — I: 217, 445; //: 531, 623; III : 474 Clemenţi, Muzio — III: 410, 523 Cocorăscu, Madeleine — III: 370, 385, 387, 418 Cocea, George - I: XXXVII; III: 369, 370, 374, 380, 383, 388, 389, 391, 425 Cocteau, Jean — III: 78, 219, 281, 291 Codreanu, Florica — I: XLII, XCII; II: 581, 594, 615-617; III: 487 561 Cohen, Gustave — III: 442, 527 Colette, Gabrielle Sidonie — III: 39 Colletet, Guillaume — III: 250, 499 Comarnescu, Petru — /: XI, XII, XXVI, XXVII; III-, 218, 219, 409, 417, 513, 522 Combarieu, Jules —///: 418, 424, 524 Conachi, Costache — III: 27 Conde, Louis de — I: 438 Constant de Rebecque, Benjamin — I: XXX, LVIII, LIX, LXII, 292, 421, 422, 426, 470, 474; II: 588; III: 62 Constante, Lena — /: XXXVI; III: 363 Constantinescu, Mac — III: 493 Constantinescu, Mişu — III: 382 Constantinescu, Pompiliu — I: VII, VIII, XXVI, XXXI, XLVIII, LX, LXXXVIII, 410, 424, 437, 471; III: 177, 492 Coogaray Jacquie — III: 211 Copeau, Jacques — III: 78, 443, 485 Coresi, diaconul — III: 245 Corfescu, Nicu — II: 344 Corneille, Pierre — /: XXII, 238, 241; III: 20, 203, 226, 260, 261, 267, 283, 288, 294, 295, 432, 436, 444, 475 Corot, Jean-Baptiste Camille — III: 214 Correggio (Antonio Allegri) — III: 308 Cortot, Alfred - II: 129, 527, 592; III: 355, 384, 396, 397, 416-417, 419, 423, 520, 524 Cosmin, Radu (Nicolae Tănăsescu) — II : 534, 558 Coşbuc, George — I: 211, 243 Couperin, Francois — III: 388, 519 Courteline, Georges — III: 491 Couture, Thomas — /: 446 Cranach, Lucas — III: 310 Creangă, Ion - /: XXX, XXXV, 228; II: 302; III: 168, 356 Crebillon, Prosper Jolyot de — III : 270, 501 Cremieux, Benjamin — I: XXX Creţulescu, Honoriu — III: 358 Crivelli, Carlo — 1: 137, 428 Croce, Benedetto — 1: 468 Crohmălniceanu, Ovid S. — I: IX Crommelynck, Fernand — III: 451, 459, 528 , Cromwell, Oliver — II: 56 Curtius, Ernst Robert — /: XXVII, XXX; III: 83, 94, 118, 147, 150, 293 Cutava, Nelly — II: 610 Cuţescu-Storck, Cecilia — III: 326, 508 D Dalbert sau D’Albert, Eugene — III: 414, 523 Damian, D I. — II: 610 Dan, Sergiu — III: 236 Dante Alighieri — III: 466, 525 Darieux, Danielle — II: 76 Daudet, Alphonse — II: 299, 533; III: 14, 114, 253, 481, 484 Daudet, Leon - III: 125, 484, 525 Daudet, Lucien — III: 66, 484 David, Jacques Louis — II: 617; III: 324 562 Debussy, Claude Achille — I: LXXX, LXXXII, 28 - 30, 218, 221, 241, 299, 411; II: 45, 233, 234, 335, 529, 609, 624; III: 147, 214, 237, 238, 372, 380, 384 - 387, 391, 393, 396, 400, 403, 410, 414, 416, 417, 514, 516, 519, 525 Delavrancea, Barbu — III: 289, 438, 515 Delavrancea, Cella — I: XXXVII; III: 370, 374, 375, 379, 383, 388, 389, 394, 404, 515 Delibes, Leo - II: 345 Delvincourt, Claude Etienne — III: 399, 521 Demetrescu, P. — III: 329 Demetriade-Bălăcescu, Lucia — III: 327 Demetrius, Lucia — I: XXXI; II: 583; III: 294 -297, 486, 503 Demostene — III: 317 Densusianu, Ovid — III: 507 Desbordes-Valmore, Marceline Felicite- Josephe — III: 287, 502 Descartes, Rene — III: 181, 228, 254 Deschamps, Eustache — III: 204, 495 Diderot, Denis — III: 322 — 325, 416, 466, 508 Diehl, Charles — III: 316, 320, 344, 346, 506 Dimitriu, Olga — III: 435 Dinicu, Grigoraş — II: 345 Donizetti, Gaetano — 1: 203; III: 372-374, 516 Dosoftei — III: 245 Dos Passos, John Roderigo — III: 298, 503 Uostoievski, Fiodor Mihailovici — I: XXIII, XXVI, XXXIV, 227, 245, 445, 447; III: 52, 67, 79, 95, 109 Doumer, Paul — I: 217, 445 Dragomirescu, Mihail — III: 177, 178-180, 490, 509 Drăghiceanu, Virgiliu — III: 321, 322, 329, 331, 507 Drăghici - III: 390, 391, 414, 519 Drăgoi, Sabin — III: 386, 519 Drăguţescu, Eugeniu — III: 352 Dreyfus, Alfred - I: XXVIII, 445, 446; II: 623; III: 72-76, 104, 125, 132, 144, 161, 474, 484, 485,531 Dreyfus, Mathieu — III: 474 Drouet, J uliette —III: 446 Drouhet, Charles — III: 334, 510-Du Bellay, Joachim — III: 497 Duca, I. Gh. - III: 451-455, 52& Duhamel, Georges — III: 398 Dukas, Paul-/: 411; III: 400, 520 Dumas-pere, Alexandre — III: 276, 444, 455 Dumas-fils, Alexandre — /; 175, 430; III: 15, 291 Dumitrescu, George — III: 490 Duparc, Henri — III: 398, 399, 521 Du Parc Therese de Gorla sau de Gorle) - II: 212, 601; III : 255 Duruy, Victor — III: 493 Duţulescu, Cristian — II: 610 E Ecaterina a Il-a, împărăteasă a Rusiei - III : 269, 271, 272 Eduard al Vll-lea, rege al Angliei — 563 III: 240, 241 Eftimiu, Victor: I: XXXVIII; II\ 611, 613; III-. 177, 438, 466, 527 Einstein, Albert — 1: 221 Eliade, Mircea - I: XIII, XXXI, LXX; II: 239; III: 227, 297-298, 503 Eminescu, Mihai — I: XXX, LXXXII, 238, 239, 242; II: 579; III: 179, 264, 287, 327, 432 Ene, D. - II: 610 Enescu, George - I: XXXVII, LXXI; II: 218, 529, 602; III: 72, 147, 148, 191, 247, 354, 359, 375, 383, 385, 388, 396, 401, 405-408, 432, 447, 514 — 516, 520, 522 Enescu, Vasile — I: XXXVIII; II: 610 Epstein, Jacob — III: 350 — 351, 511 Erard, Sebastien — 1: 412 Eschil - III: 443 Esop —II : 91; III: 244, 262 ■s F Fabre, Emile — III: 69, 484 Faguet, Emile — I: XIX; III: 187, 252 Falia, Manuel de — I: 412 Fallieres, Clement-Armand — I: 217, 446 Farago, Elena — III: 29 Farrâre, Claude — II: 529, 623 Faure, Franşois-Felix — I: 218, 446 Faure, Gabriel — 1: 411; II: 540, 624; III: 398, 399, 414, 519, 521, 525 Feldmann, Ludovic — III: 376, 423, 424, 516 Fenelon, Franşois de Salignac de La Mothe — III: 244 Feuillet, Octave — III: 19 Fidias - III: 166, 167 Filionescu, George — I: XXXVII; III: 383, 384, 387, 388, 391, 400, 414 Fitelberg, Grzegorz — III: 420, 524 Fîntîneru, Constantin — III: 209, 210 Flaubert, Gustave — I: XX, XXIII, 227, 443, 444, 447; III: 35, 206, 243, 267, 327 Flers, Robert de (Mărie- J oseph Louis Camille Robert Pelleve de la Motteango de) — III: 443, 444, 445, 527 Fleta, Michele — II: 539 Floroiu, I. — II: 615 Foch, Ferdinand — I: 445; II: 623 Focillon, Henri — III: 506 Folescu, George — III: 373, 418 Fontenelle, Bernard Le Bovier de — III: 273 Fotino, Mathieu — III: 431, 432 Fragonard, Honore — III: 324 France, Anatole (Anatole Franşois Thibault) - I: XVIII, XIX, XXXIII, LXIV, LXV, 30, 209, 436, 445; III: 15, 31, 68, 92, 94, 283 Francisc din Assisi (Giovanni Ber-nardone) —II: 523 Franck, Cesar Auguste — I: LXXXII, 411; II: 233, 540, 602; III: 147, 382-383, 390, 391, 393, 398, 415, 416, 496, 518, 521, 522 564 Franga, G. — II: Cil Frederic al II-lea, rege al Prusiei — III: 269, 272 Freud, Sigmund — I: XXX, 326 ; III: 29, 93 Fromentin, Eugene — I : 426, 467; II: 27, 256, 575, 589; III: 36, 62, 248, 249, 279 Fujita, Tsuguharu — II: 534 Fundoianu, Beniamin — I: XXIII Furtwângler, Wilhelm — III: 401, 447, 522 G Gafiţa, Mihai — II: 582, 583 Gaiffe, Felix — III: 457 Gambetta, L6on — I: 219, 446; III: 205 Garbo, Greta (Greta Gustavson) — III: 496 Gauthier, Joseph — III: 306 Gautier, Theophile — III: 163, 257 Gay, Jules — III: 320 Găvănescu, Ion — III: 509 Gedalge, Andre — I: 411 George al IV-lea, rege al Angliei — II: 617 Georgescu, George — I: XXXVII; II: 540; III : 367, 368, 373, 381, 384, 386, 389, 394, 401-404, 418, 432, 514, 520 Georgescu, Ion — III: 289 Georgescu, Paul — I: LXV Geraldy, Paul (Paul Le Fevre) — I: 142, 429 Gershwin, George — III: 409, 523 Gheorghiu, Virgil — III: 409, 523 Gherincea, I. (Iosef Gohringer) — I: 434 Ghika-Dudeşti, N. - III: 504, 508 Ghirlandaio (Domenico di Tom-maso Bigordi) — III: 307 Gide, Andre - I: XII, XIV, XV„ XIX, XX, XXXII, XXXIV, 346, 421, 422, 426; II: 622; III: 27, 39, 42, 52, 57, 91, 243, 248 Gigout, Eugene — I: 411 Gilbert, John - III: 218, 496 Gillot, Claude — 1: 447 Giordano, Luca — III: 307 Giordano, Umberto — III: 403 Giotto di Bondone — III: 306 Giraud, Victor — III: 239, 240- Giraudoux, Jean — III: 247, 281 — 282, 501 Giurescu, Constantin C. —III: 329 Gluck, Christoph Willibald — III: 374, 520 Goethe, Johann Wolfgang von — I: XIX, 421; III: 205, 467, 497, 518 Goga, Eugen — 1: 444 Goga, Octavian — III: 334, 510 Goncourt, Edmond Huot de — III: 92, 205 Goncourt, Jules Huot de — III: 92, 205 Gorki, Maxim (Aleksei Maksimovici Peşkov) - III : 499 Gounod, Charles Franţois — I: 219; III: 373 Gourmont, Remy de — III: 172 Gozzoli, Benozzo — III: 306, 307 Grant, Pierre — III: 493, 522 Greceanu, Grigore — III: 332 Greceanu, Olga — III: 326 Greceanu, Radu — III: 332 Grecu, Vasile — III: 320, 507 565 Gregoire, Henri — ///: 316, 320, 344 Gregorian, George — III: 490 Greuze, Jean-Baptiste — III: 324 Grey, Edward - III: 241, 498 Grigorescu, I. — III: 379, 401 Grigorescu, Lucian — /: XXXVI; III: 352, 363 Grigorescu, Nicolae — 1: 243 Grimm, Frederic Melchior --- III: 323 Grindea, Miron • - III: 377, 398 Griinfeld, Aîfred - III: 387 Guerin, Pierre --- III: 324 Guerin, Maurice de - III: 204 Guevara, Luis Velez de --- I: 474 Guiraud, Ernest - /: 447 Guitry, Sacha - - III: 450, 451, 528 Gulian, Emil --- I: XXXI; II: 578, 583; III: 237 Guţianu, Emilia — III: 372, 384, 399 -N H Haldane, Richard Burdon — III: 241, 498 Halevy, Jacques Fromental Elie Levy - II : 532, 623 Haller, Albrecht von — III: 222 Hamsun, Knut — III: 210 Hândel, Georg Friedrich —II: 11; III: 385, 391, 404, 415 Hardy, Thomas - I : XXIII, LVI, LXX, 150, 429, 461, 467; II: 14; III: 225 Hasdeu, Bogdan Petriceicu — III: 284, 287, 290, 291, 507, 527 Hasdeu, Iulia - III: 284-291, 502 Hauptmann, Gerhart — II: 182, 595; III: 334, 510 Haydn, Joseph - III: 376, 387, 404, 408, 419, 423, 427, 514 Hazard, Paul - III: 275-276, 501 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich — III: 178 Heine, Heinrich — III: 291—292, 369, 378, 502 Henry, Paul - III: 317, 320, 506 Henţia, Sava — III: 284, 289, 502 Herbart, Johann Friedrich — III: 448 Heredia, Jose Maria de — II: 18; III: 69, 280 Hermant, Abel - II: 529, 622, 623 Herodot -III: 284 Herriot, Edouard — III: 398, 411 — 414, 415, 419, 521, 523 Herseni, Traian — I: XI Hervieu, Paul Ernest — III: 359, 513 Hindemith, Paul — III: 411 Hindenburg, Paul von Benecken-dorff von — 1: 197, 445 Hociung, Coty — II : 610 Hoffmann, Ernst Theodor Amadeus - III: 458 Hogaş, Aeţiu — 1: 433 Hogaş, Calistrat — I: XXX, 433; II: 520, 621; III: 57, 168-171, 488 Homer - III: 166, 167, 193, 283, 317 Honegger, Arthur — 1: 29, 411; III: 386, 399, 403, 411 Horaţiu (Quintus Horatius Flac-cus) - III : 273 Horodincă, Georgeta — I: XIII Houdon, Jean Antoine — III : 267 566 Hubermann, Bronislaw — III: 425 Hugo, Victor-Marie — I: XXII, 218, 323; II: 16, 528, 532, 550, 585, 622; III: 109, 179, 197, 198, 213, 215, 216, 229, 240, 250, 252, 254, 256-259, 263-266, 280, 285, 296, 375, 411, 422, 445, 446, 462, 490, 500, 525 Huxley, Aldous Leonard — I: XVI, XVIII, XXIII, XXXIV, LVII, LXIX, 467; II: 71, 134, 233, 348; III: 34-35, 95, 138, 202, 298, 375, 413, 415, 422, 482 I Iacob, Florea — J; 433 Ibrăileanu, Garabet — I: XXIII, XXVI, LXXI; III: 177, 248,249 Ibsen, Henrik - I: XLI, 227; II: 611; III: 182, 467, 491 Indy, Vincent d’ — 1: 411; III: 367, 396, 496, 517, 518 Ionescu, Eugen - I: XXX, LVIII, LXXXVI, 421; III: 62, 63, 525 Ionescu-Gion, George — III: 289 Iorga, Nicolaie — I: XXXV; IIs 238, 528; III: 166, 297, 301, 311, 316, 320, 328, 331, 335, 343, 346, 396, 407, 504, 507 Iosif, R. - III: 358 Iosif al II-lea, împărat al Austriei — III: 269 Istrati, Panait — II: 534, 562; III: 39 Istratty, Edgar — III: 383 lunian, Grigore —III: 521 Iuster, Gheorghe -XXXVI; III: 352 J Jacobsen, Jens Peter — III: 297, 503 Jaloux, Edmond — III: 499, 503 Jammes, Francis — II: 621; III: 95, 170, 172, 215, 357, 492, 514 Jeanne d’Arc — III: 471 Jebeleanu, Eugen - I: XXXI; II: 17; III: 237 Jianu - III: 389 Jiquidi, Aurel — III: 354, 355 Tora, Mihail - III: 384, 404, 518, 520 Joyce, James — III: 70, 95, 164 K Kant, Immanuel — I: XLIX, 120, 197 Karamzin, Nikolai Mihailovici — III: 516 Karlowicz, Mieczyslaw — III; 420, 524 Kerenski, Aleksandr Fiodorovici — II: 557 Kessel, Joseph —II: 71, 592 Kierkegaard, Soren — II: 588 Kipling, Rudyard — II: 54, 591 Kleist, Heinrich von —III: 262 — 263 Kogălniceanu, Mihail — III: 432 Kreisler, Fritz - II: 348, 529, 609; III: 370, 408 Kurz, Selma — III: 372 L La Bruyere, Jean de — I: XIX, XLVII, LIII, 437, 438, 461; II: 12; III: 81, 172, 283 567 Laclos, Pierre Choderlos de — I: XXVI La Fayette, Mărie Madeleine Pioche de La Vergne, de — I: XXII, LXV; II: 94, 588; III: 36, 62, 248, 279 La Fontaine, Jean de — I: XXI, XXII, 215, 259, 396, 404, 438, 445; II: 16, 19, 85, 91, 239; III: 172, 181, 198, 213, 233, 234, 244, 250, 254, 258, 259, 262, 263, 265, 280, 282, 356, 439, 493 Lalo, Edouard — III : 514 Lalou, Rene - III: 172, 451, 459, 488, 528, 530 Laloy, Louis — III: 398, 521 Lamartine, Alphonse de — I: XXII, 152, 430; II: 118, 344, 561, 592; III: 213, 216, 254, 285, 287, 413, 445, 473, 525 Lamennais, Felicite Robert de — III: 239, 442 La Mottraye, Aubry de — III: 331 Lancret, Nicolas — I: 241, 447 Landormy, Paul Charles Rene — III: 520 Landru, Henri Deşire — III: 72, 139, 485 Lanson, Gustave — III: 251—252, 416, 443, 470, 499 Lapedatu, Alexandru—///: 331, 508 Larbaud, Valery — III: 200 La Rochefoucauld, Franţois de — III: 81, 151, 215, 277 Lasserre, Pierre — ///: 196—197, 226, 263, 442, 445, 492 Laszlo, Fiildp - III: 217, 218, 337 Lavedan, Henri-Leon Emile — I: 91, 412 Lawrence, David Herbert —II: 101 Lazaroneanu, Ionel — II: 616 Lazăr, Filip — III: 432 Lazăr, Mircea — III: 418 Lfeutaud, Paul-///: 215, 496 Lecomte du Nouy, Emile Andre — III: 346 Lefâvre, Frederic — III: 235, 497 Lefranc, Abel - II: 528, 622; III: 431 Leger, Louis — III: 285 Lehmann, Rosamond — III: 39 Lehmann, Lotte — III: 446 Lekeu, Guillaume — III: 228, 391, 496 Lemaître, Jules — I: XIX; III: 192, 239, 248, 251, 252, 291 Le N&tre, Andre — III: 295 Leonardo da Vinci — I: 219; III: 166 Lesage, Alain Rene — 1: 278, 474 Lessing, Gotthold Ephraim — III: 334, 510 Lervis, Sinclair — III: 409, 522 Licea, Ion — 1: 433, 434 Lipatti, Dinu — III: 393, 520 Lippi, Filippo — III: 307 Liszt, Franz —I: 30; III: 377, 378-379, 380, 383, 390, 397, 415, 466, 523 London, Jack — II: 520; III: 224 Loti, Pierre (Julien Viaud) — II; 583; III: 445, 446 Loubet, Emile — I: 217, 446 Louys, Pierre — 1: 362, 474 Lovinescu, Eugen — I: VIII, IX, XII, XIII, XXXI, XXXVIII, XXXIX, XLII, XLVII, LIII: LVIII, 409, 435-440, 442; II: 14, 322, 611, 613, 615; III: 57, 59, 169, 174, 177, 182, 184, 186. 568 201, 211, 481, 488, 400-402, 494, 495 Lowe, Hudson — III: 240 Luchian, Ştefan — III: 357 Ludovic al II-lea, rege al Ba variei — II: 336, 608 Ludovic al XlV-lea, rege al Franţei - III: 253 Ludovic al XV-lea, rege al Franţei - III: 104, 269 Luini, Bernardino — III: 310 Lully sau Lulli, Jean Baptiste — II: 532, 623 Lupu, Nicolae — III: 521 M Macedonski, Alexandru — III: 180, 491 Macri-Eftimiu, Agepsina — II: 610 Maeterlinck, Maurice — III: 180, 227, 491 Mahler, Gustav — II: 590; III: 370, 392, 396, 401, 403, 404 Maillart, Diogăne-Ulysse-Napolâon - III: 284, 289 Maintenon, Franşoise d’Aubigne de - I: 429; II: 212; III: 191, 226 Maiorescu, Titu — III: 507, 529 Malherbe, Franţois de — II: 498 Mallarme, St6phane — I: XXII, 104; II: 16, 18; III: 83, 171, 198, 213, 216, 227, 233, 254, 265, 295, 488, 489, 493, 498, 500 Manet, Edouard — I: 221, 446; II: 349; III: 213, 324, 341 Mann, Thomas - I: XII, XXIII, XXXII, XXXIV, 221; II: 115, 348; III: 42, 57, 237, 248, 253, 280, 499 Manolovici, Liilin 11: 578 Mantegnu, Andrea — IU: 325 Mânu, Elena — II: 611 Marghiloman, Alexandru — III: 368, 395 Marivaux, Pierre Carlet de Cham-blain de - III: 95, 451 Martin, Aurel — III: 503 Martin du Gard, Maurice — III: 219, 220 Martin du Gard, Roger — 1: 453 Masolino da Panicale (Tommaso di Cristoforo Fini) — III: 306 Masaccio, Tommaso Guidi — III: 306 Massenet, Jules — II: 531, 521 Massini, Egizzio — III: 373 Matei Basarab — III: 315 Matilda, soţia lui Wilhelm Cuceritorul - II: 498, 499, 571 Matisse, Henri — I: 218, 446 Maupassant, Guy de — III: 200 Mauriac, Fran9ois — I: 176, 443 Maurois, Andre-/: XXX; III: 78-81, 240, 241, 252, 485, 499 Maurras, Charles — III: 125, 172, 216, 496 Mavrocordat, Nicolaie — III: 332 Mavrocordat, Zoe — III: 215 Mavrodi, Alexandru — III: 344, 511 Mayer, Luigi — III: 329 Menaszes — III: 395 Mendelsohn, Alfred - I: XXXVII; III: 372, 376, 423, 424, 516 Mendelssohn-Bartholdy, Felix — III: 385, 387, 425, 526 Mendes, Catulle — III: 291 Merii, Edelstand de —II: 500; III: 203 Merimee, Prosper — III: 253, 279 569 Metaxa, Margareta — III: 373 Meyerbeer, Giacomo — III: 147 Michel, Andre - III: 304, 505 Michelangelo Buonarroti — 1: 238; III: 125, 307 Michelet, Jnles — III: 206 Milhaud, Darius — /: 29, 411; III: 386, 387, 403, 411 Millerand, Alexandre Etienne — III: 474 Millet, Gabriel - III: 344, 511 Millet, Jean Frangois — II: 500, 571, 617 Millo, Matei — III: 438 Mincu, Ion — III: 332, 509 Minovici, Ştefan — III: 448 Miomandre, Francis de — III: 66, 484 Mirea, George Demetrescu — III: 315, 506 Missir, Nicolae — III: 395 Mîrzescn, George G. — III: 452 Mockel, Albert — III; 443, 527 Moga-Dumitrescu, Rezeda — III: 327 -y Moisil, Constantin — III: 507 Moissi, Alexander — II: 128, 129, 592; III: 227, 465-467, 530, 531 Moldovanu, Cornelia — II: 558 Moliere (Jean-Baptiste Poquelin,) - I: XVIII, XXI, XXII, XXX, XXXI, XXXVIII, 146, 215, 429; II: 12, 14, 16, 146, 596, 601, 611-613, 623; III: 93, 94, 96, 97, 103, 116, 185-187, 190, 206, 229-232, 250, 255, 270, 444, 459, 462, 486 Molinari, Bernardino — II: 23 Monet, Claude — 1: 446 Moniuszko, Slanislaw III'. 420, 524 Monpou, Federico — III: 410, 323 Montaigne, Michel Eyquem do — 1: XXX, LXXIX, 59; II : 533, 553; III: 277-278, 501 Montausier, Charles de Sainte-Ma-ure Precigny de — III: 250, 251, 499 Montesquieu, Charles Louis de Secondat de — III: 222, 270, 441 Montesquiou-Fezensac, Robert de -III: 118 Monzie, Anatole de — III: 476, 531 Moodie, Alma — III: 396 Morand, Paul — III: 252, 255, 355, 512 Moreas, Jean — III: 216 Morike, Eduard — III: 518 Morin, Henri — III: 396 Mornet, Daniel — III: 229, 441 Moruzi, Constantin — III: 329 Moşoin, Traian — III: 452 Movilă, Sanda (Maria Aderca) — I: VIII Mozart, Woligang Amadeus — I: LXXX, 29-31, 238; II: 216, 234, 344, 589; III: 369, 371-372, 373, 376, 379, 381, 387, 388, 390, 419, 423, 514, 515, 520 Munteanu, Sofia — III: 379 Murau, George — III: 166—167, 177, 488 Musorgski, Modest Petrovici — III: 373, 380, 424, 425, 516 Musset, Alfred de - I: XXII, 430; II: 504; III: 213, 216, 249, 283, 285, 451, 473, 497 Muzicescu, Florica — III: 393 570 N I* Napoleon I Itonii|>111 Ic III: .MO, 253, 412 Napoleon ni 111-U-.it — / /: 330; IU: 233, 250, 263 Neclbal, Oskar - IU: 390, 400, 320 Negoiţescu, I. — II: 588 Ncgruzzi, Costaclie — III: 16 Ncgry, Gabriel — III: 513 Nicliita, Gh. - I: VIII Nicole, Pierre — II: 212, 602; III: 226 Nietzsche, Friedrich — I: X, XXV Nikisch, Arthur — III: 514 Niţulescu-Şahighian, Ecaterina — II: 610 Noailles, Anna Elisabeth de — III: 72, 78, 214-220, 228, 254, 413, 443, 495 O Offenbach, Jacques — I: 224, 447; II : 516 Ohnet, Georges — II: 557, 624; III: 79, 251 Olszewski, G. — III: 329 Onciul, Dimitrie — III: 507 Oprescu, George — III: 311 — 313, 505, 506 Opriş, Liviu —II: 616 Orchis - III : 368, 395 Ortiz, Ramiro - I: VIII; III: 179, 490 Ovidiu (Publius Ovidius Naso) — I: 200; III: 9, 10 l'/i.glliuiil, NImoIh III INI l'lignnl, Manei III: 330 PlilOoloRne, < leorgen Muiulcn III: 72, 484 Pallady, Theodor UI: 333, 334 Panailescu, Petre P. — UI: 329, 507 Papadat-Bcngescu, Hortensia — I: VIII, IX, XIII, XVI, XVIII, XX, XXVI, XXXI-XXXV, XXXVIII, XCII, 220, 424, 428, 461, 467; II: 288, 583, 587, 611-613, 616; III: 6, 9-60, 190, 202, 209, 236, 245, 351, 437, 481-483, 486, 499 Papatriandafil, Tache — III: 358 Papilian, Alexandru — II: 589 Paray, Paul — III: 399, 521 Parizianu, Elena — II: 610 Pascal, Blaise — I: XXI; II: 602; III: 63, 198, 235, 244, 277, 441 Pascaly, Mihail — III: 438 Passarotti sau Passerotti, Barto-lomeo — III: 310 Pasteur, Lotus — 1: 238 Pătraşcu, Milita — III: 327, 522 Pârvan, Vasile — III: 296 Peguy, Charles — III: 492 Peltz, I.-I: XXXI; III: 236 Perlea, Ionel - III: 383, 384, 386, 392, 393, 401-403, 518 Perpessicius (Dumitru S. Pana-itescu) - I: VII, VIII, XXXII, LIII, 422, 427, 442; III: 58, 177, 483 Perugino (Pietro Vannucci) — III: 307 Petranu, Coriolan — III: 309 — 310 571 Petrarca, Francesco — 7 [1: 379, 525 Petraşcu, Gheorghe — I: XXXV; III: 35*1, 356, 357 Petrescu, Aurel — III'. 490 Petrescu, Camil — /: VIII, XII — XIV, XXIV, XXV, XXXI, XXXVIII, LXI, LXV, 422-424, 42 7, 428, 469, 471; II: 587, 611, 613; III: 109, 173 — 174, 489, 490 Petrescu, Cezar — I: XXIII; III: 227, 482 Petrescu, Lon — III: 438—439, 527 Petru I (Petru Muşat) — III: 302, 303 Petru Rareş - II: 278, 598, 599; III: 301-303, 316, 328, 330, 335-337, 343, 347-349 Philippide, Al. A. — I: XXVI, LXXXI Picasso, Pablo - III: 214 Piernfe, Gabriel - III: 418, 520 Pierre-Quint, Leon — I: XXIX, XX.X; III: 235, 417 Pietragrua, Angela — III: 276 Pillat, Ion — III: 485 Pirandello, Luigi — I: 446; III: 177, 231 Pissaro, Camille — 1: 446 Planiol, Marcel—/: 412 Platon — 1: 238 Polizu, H. - II: 610 Pollaiuolo, Antonio del — III: 307 Pompadour, Jeanne-Antoinette Poisson, de — III: 270 Ponsard, Franşois — III: 456, 529 Popa, Victor Ion — III: 531 Popescu, Elvira — 1: 222, 447 ; III: 433 Popescu, Nae — III: 392 Popescu, Petru — II: 589 Popescu, Ştefan — III: 396 Popescu, Virginie — III: AII Popovici, Lilly — III: 410 Popovici, N. — III: 360 — 362 Popovici, Theodor — I: XXXVI; III: 367-369, 395, 514 Popper, Dând-///: 388, 519- Porto-Riche, George de—/: 292, 474 Poulenc, Francis — III: 387, 519 Prevost, Jean — III: 259 Prevost d’Exiles, Antoine Franpois - III: 62 Prihoda, Vasile — III: 385 Prokofiev, Serghei Sergheevici — - /: 412 Properţiu (Sextus Propertius) — III: 229 Proust, Marcel — /: XIV-XVI, XVIII, XIX, XXII-XXX, XXXIV, LIX, LXXII, LXXIII, LXXXIII, LXXXIV, LXXXVI, XCII, 117, 138, 139, 238, 338, 421, 422, 428, 436, 443, 447, 461, 467, 471, 472; II: 12-17, 19, 571, 579, 583, 587, 589, 602, 607, 622; III: 6, 17, 20, 23, 29 - 31, 34, 35, 39, 52, 57, 62-165, 191, 201, 202, 214, 221, 235, 246, 248, 249, 252, 260, 268, 278-280, 294, 296, 371, 383, 387, 408, 417, 482-487 Prunner, Iosif — III: 395 Puccini, Giacomo — I: 299; II: 256, 344, 345, 531; III: 369 Puig y Cadafalch, Joseph — III: 321 Puşkin, Aleksandr Sergheevici — III: 516 Puvis de Chavannes, Pierre — I: 219, 446; III: 341 572 R Raabe, Alphonse — II: 531 Rabelais, Frangois — 1: 139, 201, 220, 428; II: 95, 622; III: 225, 243, 444, 462, 470 Rachel (Elisabeth Rachel Felix) - III: 456, 530 Rachilde, Marguerite Eymery — II: 256, 607 Racine, Jean-Baptiste — I: XVI — XVIII, XXI, XXII, XXX, XXXVIII, LV, LXI, LXII, LXXIV, 150, 238, 241, 259, 260, 299, 306, 307, 429, 430, 446, 461, 467; II: 16, 17, 19, 209- -213, 239, 525, 529, 531, 576, 587, 589, 601, 602, 611; ■III: 19, 48, 57, 62, 68-71 , 92, 93, 105, 152, 172, 186, 190- 196, 200, 213, 226, 233, 235, 241, 243, 246, 253, 255, 265, 267, 280, 282, 283, 288, 295, 296, 370, 417, 432, 436, 444, 445, 470, 475, 484, 492 Radiguet, Raymond — II: 71, 256, 591; III: 30, 104 Rafael, Sanzio sau Santi — 1: 238 Ralea, Mihai - I: XI, XXIII Rambouillet, Julie de — III: 251, 499 Rameau, Jean-Philippe — II: 532, 623; III: 398 Ravel, Maurice — I: 29, 411, 412; II: 590, 624; III: 237, 238, 379, 384, 400, 403, 410, 425, 514, 517-519, 521, 525 Razumovski, Andrei Kirilovici — III: 424 Râmniceanu, Maria — III: 326 Rebreanu, Liviu — I: VII, XXVI, XXXVIII; II: 582, 587, 610, 611, 613, 615, 616; III: 178, 436 R6gnier, Henri de — III: 171 — 173, 229, 488, 489 Reichstadt, Frangois-Charles Joseph Bonaparte, duce de — II: 346 Reinach, Joseph — ///: 304, 319, 323-325, 504 Remarque, Erich Maria — III: 223, 253 Rembrandt, Harmenszoon van Rijn - III: 308 Renard, Jules — I: 409 Reni, Guido — III: 307, 314 Renoir, Auguste — 1: 446 Richelieu, Armând Jean du Plessis -III: 471, 473, 499 Richepin, Jean — II: 550, 624 Rilke, Rainer Maria — I: XII, XXIII, LXXVI, 422; II: 35, 133; III: 94, 139, 141, 237, 378, 458, 466 Rimbaud, Jean Nicolas Arthur — II: 591; III: 198, 225-228, 262, 355, 496 Rimski-Korsakov, Nicolai — II: 622 Ripert, Georges — I : 412 Robert, Hubert — III: 324 Robot, Al. - III: 211, 495 Roch, Madeleine — III: 445 Rogalski, Theodor — III: 382, 385, 517 Rolland, Romain — I: 420; III: 252, 499 Romains, Jules — ///: 232—235, 252, 298, 497 Ronetti-Roman — III: 186, 190, 334, 509, 510 573 Ronsard, Pierre de — II: 14, 132, 592; III: 229, 444 Roques, Mario-Louis Guillaume — III: 432, 526 Rose, Arnold Josef — II: 347, 529; III: 385, 396, 408, 419, 421, 432 Rossini, Gioacchino — III; 226, 413 Rousseau, Jean-Jacques — /: XXVI, 421-423; III: 153, 219, 254, 267, 273, 277, 283 Roussel, Albert — I: 29, 411; III: 399, 520 Roussin, Andre — 1: 447 Rozycki, Ludomir — III: 524 Rubinstein, Arthur — I: 263, 474; II: 129, 539 Rusu, Alexandru — III: 426 S Sabaru, Alexandru — II: 617 Sadoveanu, Mihail — III: 168, 177, 509 Sainte-Beuve, Charles Augustin — I: XIX, XXV; III: 239, 240, 284 Saint-Saens, Camille — III: 17, 147, 371 Saint-Simon, Louis de Rouvroy de - I: XXX, LIII, 437, 438; III: 87, 94, 110, 116, 128, 239 Salieri, Antonio — ///: 388, 519 Samain, Albert Victor — III: 475 Sand, George (Armandine Lucie Aurore Dupin Dudevant) — I: 327; III: 249, 250, 473 Sansewitsch, Tatyana de—III: 384 Sardou, Victorien — III: 444, 527 Sarvaş - III: 390, 391, 519 Satie, Erik (Alfred Erik Leslie-Sa-tie) - II: 347, 609; III: 410 Savonarola, Girolamo — III: 306 Schalk, Franz — III: 446 Scheffer, Ary — 1: 446 Schiller, Friedrich von — III: 166, 177 Schmidt, Joseph — II: 539 Schmitt, Florent — III: 391, 399, 518, 519 Schnitzler, Arthur — III: 200, 466, 494 Schonberg, Arnold — II: 529, 622; III: 410 Schopenhauer, Arthur — I: X, XXV; III: 80, 413 Schreker, Franz — I: 29, 411 Schubert, Franz — II: 35, 344, 346, 589; III: 376, 377, 387, 391, 392, 401, 408, 415, 520 Schumann, Elisabeth — II: 25, 343, 589; III: 446 Schumann, Robert — I: 244; II: 350; III: 69, 147, 380, 384, 386, 387, 390, 401, 412, 415, 447, 520 Scott, Walter — III: 203 Scurtu, Ion — III: 509 Sebastian, Mihail — I: XIII, XXIII - XXV, XXXI, LII -LIV, LXI, LXXXIV, 435, 438; III: 64, 481, 500, 514 S6e, Edmond — III: 451, 528 Serafim - III: 313-315, 506 Sevigne, Mărie de Rabutin-Chantal, de -III: 141, 159, 160, 191, 283, 288 Shaftesbury, Anthony Ashley Cooper — III: 508 Shakespeare, William — II: 622; III: 130, 189, 206, 439, 465, 466, 527 Shaw, George Bernard — 1: 446 574 Sieburg, Friedrich - III: 470-472, 531 Signorelli, I.uca (Luca da Cortona) - III-, 307 Sil'/ain, Eugene Charles Joseph - III: 233, 445 Silvestri, Constantin — III: 520 Simionescu, Dan — III: 368, 376 Simionescu-Rîmniceanu. Marin — I: XXXV; III; 296, 304-309, 333-335, 504, 505, 509 Siohan, Robert — III: 399, 521 Skriabin, Aleksandr Nikolaevici — III: 386, 519 Slavici, Ioan — I: XXX Smetana, Bedrich — III: 393, 401 Snejina, Maria — III: 392, 418 Socrate —III: 317 Sofocle - III: 92 Sorbul, Mihail - II: 616; III: 179, 490 Soroceanu, Tache — I: XXXVI, XXXVII, XLI, XLII, 464; II: 239, 583, 603; III: 338-339, 340 - 342, 511, 513 Souday, Paul — I: XXX; III: 66, 67, 105, 123, 128, 145, 165, 216, 484 Speranţia, Theodor — III: 433, 435, 526 Spinoza, Baruch — I; XLIX, 134, 197 Stael-Holstein, Anne-Louise-Ger-maine de Necker, de — II: 324; III: 369 Stahl, Henri — II : 346 Stahl, Henriette Yvonne — 1: 424, 428 Stamatiad, Alexandru T. — III: 180-181, 490, 491 Stancu, Zaharia — III: 486 Stendhal (Henri Beyle) — I: XIX, XXII, XXVI, LXIII, 149, 422, 429; II: 12, 575; III: 79, 127, 206, 220, 221, 268, 275-276, 279, 296, 501 Stern, Heda — III: 355 Stino, Aurel George — I: 465; II: 577, 583, 608 Straram, Walther — III; 399, 402 Stratilat, I.(Stratulat) I. —II: 580, 581, 610; III: 358-361 Strauss, Johann — II: 590; III: 387 Strauss, Richard — II: 76, 540, 589; III: 147, 367, 378, 384, 385, 391, 394, 396, 401, 409, 514, 518, 520 Stravinski, Igor Fiodorovici — I: LXXXII, 29, 241, 411; II: 217, 233, 336, 349; III: 214, 379, 380, 409, 410, 421, 520, 525 Streinu, Vladimir — I: VIII, LXXXVIII Strindberg, August — /: XLI Strowski, Fortunat — III: 229, 431, 432, 441, 467, 497 Struţeanu, Scarlat — I: VII; III: 177 Strzygowski, Iosif — III: 301, 316, 321, 337, 504 Sturdza, Grigori — III: 210 Sudermann, Hermann — II: 566; III: 374, 516 Suetoniu (Caius Suetonius Tran-quillus) — 1: 430 Sully Prudhomme, Armând — III'. 266, 285 Szeluto, Apolinary — III: 524 Szeryng, Henryk — III: 389 Szymanoivsky, Iiarol — III: 420, 524 575 ş Şerbănescu, Theodor — II: 608 Ştefan cel Mare — II: 598; III: 302, 303, 316, 328, 330, 335, 336, 343, 346-348, 510, 511 Ştefăniţă (Ştefan cel Tînăr) — III: 303 Şuluţiu, Octav — I: XII, LXV, LXXXIII, 473, 474; II: 580, 581; III; 487 T Tafrali, Orest — III: 319, 321, 506 Taine, Hippolyte — I: XIX; II: 14; III: 244, 262, 505 Talaz, Gheorghe — III: 490 Talleinant des Reaux, Gedeon — I: 438; III: 233 Tassian, Şerban — III: 373, 419 Teodoreanu, Ionel — I: XXXII, 443; II: 17; III: 34, 39, 62, 200, 201,^27, 245, 248, 249, 482 Teodorescu, A. - I: XXXVII; 111: 371, 372, 375, 376, 388, 389, 394, 404, 419, 423-425, 525 Teodorescu, Zizi—II: 611 Teodorini, Julieta — III: 327 Teodoru, Horia — III: 329 Tereza din Lisieux (Therese Martin) -II: 495-497, 533, 570 Thaler - III: 372, 376, 423, 424 Theo, I. — II: 610 Theodorescu-Sion, Ion — II; 596 îheodorian, Caton — II: 616 Th 17, 518 Walter, Bruno --- III: 402, 522 Weber, Cari Maria --- III: 386, 387, 403, 427, 514, 519 Weingartner , Felix von - III: 367, 384, 395, 396, 401, 466, 514 Wexler, Medi - III: 357, 363 Whitman, Walt — I: XII Widor, Charles Mărie — I: 411 Wilde, Oscar - III: 34, 491 Wilhelm I Cuceritorul, rege al Angliei — II: 498, 571 Willy (Henry Gauthier-Villars) — III: 475 577 Wittgenstein, Paul - III: 384, 518 Wolff, Hugo -III: 378, 385, 518 Woolf, Virginia — III: 39 V Ysaye, Eugene-//: 530; III: 388, 395, 496 Z Zarifopol, Paul-/: XXIII; III: 79, 164, 252, 499 Zelenski, Wladyslaw — III: 376 Zimbalist, Efrem — III: 370, 515 Zola, Emile - II: 532; ///: 21, 200, 206, 207, 252, 260, 264, 268, 280, 475 •V TABLA ILUSTRAŢIILOR Fragment de scrisoare către Hortensia Papadat-Bengescu......... 128 — 129 Anton Holban (colecţia Ion Argintescu) ........................ 128 — 129 Muzeul Fălticenilor ........................................... 128—129 Anton Holban în curtea Bisericii Stavropoleos (colecţia Florica Codreanu)................................................. 128 — 129 Comunicarea măruntă a lui Anton Holban, în Buletinul Institutului de literatură, 1924, despre cartea lui M. Simionescu-Rîmni- ceanu, Istoria artelor.................................... 352 — 353 Coperta volumului lui Artur Gorovei, Folticenii, cercetări istorice asupra oraşului .......................................... 352 — 353 Cu Eugen Jebeleanu şi Octav Şuluţiu ........................... 352 — 353 Articol publicat de A. Holban în Vremea, dedicat lui George Enescu ................................................... 352 — 353 Anton Holban, în locuinţa sa din Bucureşti (colecţia Florica Codreanu)................................................. 448 — 449 Coperta numărului 26 din revista Azi (1937) în care i se publică lui Holban ultima parte a studiului dedicat lui Marcel Proust 448 — 449 Articolul lui I. Valerian, în Viaţa literară, la moartea scriitorului. . 448 — 449 Articolul postum Testament literar, apărut în revista Azi...... 448 — 449 579 CUPRINS Notă explicativă................................................ c LITERARE în marginea operei Hortensiei Papada t-B e n g e s c u Hortensia Papadat-Bengescu...................................... 9 Hortensia Papadat-Bengescu: „Lui Don Juan în eternitate".... 11 Hortensia Papadat-Bengescu..................................... 13 în marginea lui Huxley......................................... 34 Hortensia Papadat-Bengescu: „Drumul ascuns"............. 36 Viaţa şi moartea în opera d-nei H. Papadat-Bengescu............ 40 Cu ocazia „Drumului ascuns".................................... 58 H. Papadat-Bengescu: „Logodnicul" ............................. 59 în marginea operei lui Marcel Proust în marginea lui Proust......................................... 62 Perspective franceze .......................................... 65 Racine - Proust................................................ 68 Proust......................................................... 71 Dreyfus şi Proust ............................................. 72 Proust şi Dreyfus ............................................. 73 Există o situaţie ............................................. 76 Dar Franţoise.................................................. 77 Marcel Proust interpretat de Andre Maurois..................... 78 581 Marcel Proust. Cîteva puncte de vedere............................ Explicaţii.................................................. Marcel ......................................................... 33 Relaţiile dintre Marcel şi Alberline........................... t>7 Timp............................................................ 91 Pronst între alţi scriitori .................................... 92 Personagii ..................................................... 9b Artificii...................................................... 19b Teatru ........................................................ 110 Portrete........................................................ H5 Vocabular .................................................. 1'3 Marcel Proust, după o primă lectură............................ 124 Oameni insensibili in faţa bolii şi a morţii................... 119 Moartea lui Bergotte ................................. 11° Muzică ......................................................... ^ Poezie ..................................................... ■ • l^3 Eseu .............................................:......... «9 Peisagiu uscat................................................. 151 Morala ........................................................ 153 Asemănări...................................................... 155 Grabă ......................................................... I®3 Pauză.......................................................... 159 Repeţiri ...................................................... 159 Omisiuni ...................................................... 15° Picătura de ceai............................................... 154 Stil ......................................................... 154 Articole, recenzii, eseuri G. Murnu ............................................................ 155 G. Hogaş............................................................. 153 Henri de Regnier..................................................... 1^1 Camil Petrescu ...................................................... I”3 G. Brăescu .......................................................... 1^5 Revista „Mişcarea literară" ................................. 1^5 AI. Dragomirescu .................................................... l^3 Figurină: Alexandru Stamatiad ....................................... 189 Cîteva reflexii in preajma „Scrisorii pierdute"...................... 181 Imagini raciniene.................................................... 199 Reflexii în preajma „Andromacii" lui Racine ......................... 192 Pierre Lasserre ..................................................... 195 Dan Bolta............................................................ 197 Despre dialog........................................................ 200 582 Jules Barbcy d’Aurevilly ............................................. 202 O carie excepţională ................................................. 209 Un seriilor mititel .................................................. 211 Fragment ............................................................. 213 Diferite aspecte ale contesei de Noailles.................... 214 Perspective franceze ................................................. 220 Perspective franceze ................................................. 222 Misterul lui Arthur Rimbaud şi alte mistere.................. 225 Nedumeriri cn prilejul „Mizantropului"................................ 229 Din dificultăţile poeziei lui Paul Valery. Jules Romains ............. 232 Cărţi excepţionale ................................................... 236 Perspective franceze.................................................. 237 Perspective franceze ................................................. 239 O intlmplare explicând un procedeu clasic............................. 241 Arta şi morala ....................................................... 243 Oameni excepţionali .................................................. 246 Ropiancierii, critici de artă ........................................ 248 Carnet francez ....................................................... 249 După moartea lui Lanson............................................... 251 Nuvela............................................................... 252 Caracteristica timpului actual ....................................... 253 Experienţă şi literatură ............................................. 254 Victor Hugo .......................................................... 256 Romane de afaceri .................................................... 259 Interpretări false ......................................."........ 260 Clasicul german ...................................................... 262 Cincizeci de ani de la moartea lui Victor Hugo........................ 263 Concordanţa între fizicul şi opera unui autor...................... 267 Călătoriile lui Casanova ............................................. 267 „Mythologie generale “................................................ 274 Stendhal şi Paul Hazard .............................................. 275 Ca să pui in valoare o operă literară ............................. 276 Montaignc printre moderni............................................. 277 Montaigne, bolnav..................................................... 278 Romanul şi nuvela .................................................... 279 Giraudonx şi Bataille ................................................ 281 Prefeţele.................'........................................ 282 Lacrimi literare ..................................................... 283 lulia Ilîşdeu ........................................................ 284 Sărbătorirea lui Ileine............................................... 291 583 Vlaicu Bîrna...................................................... 292 Preliminarii. „Hilda" de Ury Benador ............................. 292 Dan Botia, F. Aderca, Lucia Demetrius............................. 294 în marginea lui Mircea Eliade..................................... 297 PLASTICE G. Balş: „L’Architecture religieuse en Moldavie11................... 301 Muzeul din Fălticeni ............................................... 302 M. Simionescu-Rimniceanu: „Istoria artelor" ........................ 304 Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş............... 309 „Arta ţărănească la români" de G. Oprescu .......................... 311 Expoziţia de pictură a d-lui Serafim................................ 313 Arta românească: bisericile ........................................ 315 Al. Tzigara-Samurcaş ............................................... 318 „Bulletin de la Section historique.“ Tome XI: „Congres de Byzantino- logie de Bucarest" ............................................ 320 Un critic artistic al secolului al XVIII-lea: Diderot............... 322 Expoziţia femeilor artiste ......................................... 325 „Buletinul monumentelor istorice" .................................. 328 Curtea domnească a lui Brîneoveanu de la Mogoşoaia.................. 330 Biserica Stavropoleos .............................................. 332 M. Simionescu-Rimniceanu: „Necesitatea frumuseţii".................. 333 G. Balş: „Bisericile lui Ştefan cel Mare" .......................... 335 „Rumăniens Kunstschătze" de Al. Tzigara-Samurcaş.................... 337 Taelie Soroceanu ................................................... 338 Gîsca mistică...................................................... 339 Taclre Soroceanu ................................................... 340 Arta română bisericească ........................................... 342 Scandal in jurul unei sculpturi .................................... 350 Transformări........................................................ 351 Pictori cu talent .................................................. 352 Pictorul Ciucurencu................................................. 353 Henri Ca largi...................................................... 353 Cronica plastică.................................................... 353 Plastica ........................................................... 356 Plastica ........................................................... 357 Portretul unui pictor tînăr......................................... 359 Plastica ........................................................... 362 584 MUZICALE Theodor Popovici.................................................... 367 Concertul I. S. Bach ............................................... 369 Concertul Mozart (Pro Arte)...................................... 371 Opera Română: „Lucia de Lammermoor“................................. 372 Concert Beethoven .................................................. 374 Asociaţia concertelor de cameră Bucureşti .......................... 375 Concert Bresliska .................................................. 377 Festival Liszt...................................................... 378 Concert Claudio Arrau............................................... 379 Festival Wagner .................................................... 380 Societatea compozitorilor români.................................... 381 Concert Câsar Franck................................................ 382 Filarmonica, Arrau, Pro Arte, Bobescu. Festival german.............. 383 Filarmonica, Pro Arte: Pianul, Muzica vieneză....................... 386 Sonatele de vioară Beethoven. Pro Arte: Violoncelul ........... .. 388 Concerte............................................................ 389 Filarmonica, Sa.rvaş, Drăghici, Pro Arte ........................... 390 Filarmonica ........................................................ 392 Filarmonica. Festival Brahms ....................................... 393 Autografe .......................................................... 394 Curier muzical ..................................................... 397 Filarmonica, Floria Capsali ........................................ 399 Stagiunea muzicală din Bucureşti ................................... 400 Enescu.............................................................. 405 Jazz ............................................................... 409 Criterion: expresionismul şi noul clasicism......................... 410 Beethoven şi Edouard Herriot........................................ 411 Criterion şi Pro Arte .............................................. 414 Conferinţele muzicale ale lui Alfred Cortot ........................ 416 Filarmonica. Pro Arte .............................................. 418 Cvartetele Beethoven. Filarmonica .................................. 419 în preajma cvartetelor lui Beethoven ............................... 420 Cvartetul Teodorescu ............................................... 423 Cvartetul Teodorescu. Pro Arte. Filarmonica ........................ 424 Perspective franceze ............................................... 425 Orchestra C.F.R.................................................... 426 685 I VARIA Românii la Paris.............................. Digresiune ................................... Tragedia cărţii româneşti .................... Ion Petrescu.................................. [Săptămîna cărţii]............................ Personalităţi franceze pe care le-am cunoscut , Louis Barthou ................................ Feţele ţării, la un bacalaureat............... Perspective franceze.......................... Ion Gh. Duca ................................. Carnet francez ............................... Amintiri de la Biblioteca Naţională........... Teatrul francez de acum....................... Pastia, Ana şi Voicu ......................... Comicul şi tragicul .......................... Elevii români şi elevii francezi ............. Alexander Moissi ............................. Feţe de oameni................................ Adnotări la „Dieu est-il franşais?" de F. Sieburg Slăbiciuni pentru Franţa ..................... Moartea lui Alfred Dreyfus ................... Cuvinte româneşti şi cuvinte franţuzeşti...... Anatole de Monzie ............................ Viaţa în Fălticeni............................ 431 1 433 435 1 438 439 441 445 447 , | 450 451 455 45C> 459 ,ţ 460 462 463 '| 465 468 470 472 474 475 476 476 NOTE. BIBLIOGRAFIE. INDICE DE NUME Note ..................................................................... 481 Bibliografie ................................................................. 533 Bibliografia operei lui Anton Holbau..................... 533 Referinţe critice despre viaţa şi aclivilalea lui Anton Jlolban..... 547 Indice de nume ............................................................... 557 Tabla ilustraţiilor........................................................... 579 Lector : MARGARETA FERARU Tehnoredactor : POMPILIU STATNAI Hun de tipar 7.1.1975. Tiraj 1610 ex. legate 1/1. Coli ed. 32,52. Coli tipar 36,75. Planşe tipo 6. Tiparul executat sub comanda nr. 498 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“ Str. Grigore Alexandrescu nr. 89— Bucureşti Republica Socialistă România -91 "~s7eRIF!OA